Egalitatea Suverana A Statelor [PDF]

Zitiervorschau

EGALITATEA SUVERANA A STATELOR Principiul egalităţii suverane a statelor se caracterizează prin următoarele: • statele sunt obligate să respecte egalitatea suverană şi drepturile inerente suveranităţii; • fiecare stat are îndatorirea de a respecta personalitatea altor state; fiecare stat e în drept să-şi aleagă şi să-şi dezvolte în mod liber sistemul său politic, social, economic şi cultural; • toate statele dispun de drepturi şi obligaţii egale; • toate statele sunt ţinute să respecte dreptul fiecăruia la determinare şi exercitarea relaţiilor sale cu alte state; • fiecare stat e în drept să participe la organizaţii şi tratate internaţionale; • integritatea teritorială şi independenţa politică sunt inalienabile; • fiecare stat are obligaţia de a respecta precum şi a convieţui în pace cu alte state. Principiul egalităţii suverane a statelor urmăreşte respectarea suveranităţii şi respectarea egalităţii în drepturile statului. Potrivit Cartei ONU, egalitatea în drepturi a statelor e una din condiţiile atingerii de către organizaţiile principalelor sale scopuri – menţinerea păcii şi securităţii Internaţionale, dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni, cooperarea în rezolvarea problemelor cu caracter economic, social, cultural şi umanitar. Carta drepturilor şi îndatoririlor economice din 1974 stipulează că toate statele sunt egale din punct de vedere juridic şi în calitate de membri egali ai comunităţii internaţionale au dreptul de a participa pe deplin şi efectiv la adoptarea deciziilor la nivel internaţional (art10). Suveranitatea a servit drept bază pentru recunoaşterea reciprocă, pe temeiul egalităţii juridice şi nu trebuie să confundăm concepţional suveranitatea cu libertatea de acţiune, la mijloc existând circumstanţe determinate de relaţiile inegale de putere. Doctrina suveranităţii s-a dezvoltat ca parte a transformării sistemului medieval din Europa într-un sistem statal modern, proces care a culminat cu Tratatul de la Westfalia, din 1648. Pacea din Westfalia, ce a urmat Războiului de 30 de ani, a reprezentat prima întâlnire diplomatică la nivel european (primul congres european), cu această ocazie fiind consacrate principiile echilibrului politic, al raţiunii de stat şi al dreptului popoarelor. A fost construită în scopul de a mulţumi pe toatã lumea, de a asigura o pace durabilă în Europa stabilind în mod practic ceea ce istoricii, politicienii şi militarii aveau să numească setul principiilor ce definesc

suveranitatea naţională. Apariţia conceptului de suveranitate a avut loc paralel cu apariţia similară a ideii de proprietate privată, ambele punând accentul pe drepturile exclusive concentrate într-un singur posesor, fixarea suveranităţii ca autonomie internă a principelui — care ieşise învingător asupra Papalităţii, egalitatea statelor în relaţiile dintre ele, introducerea conceptului de echilibru între puteri ca mijloc de menţinere a păcii. Constituţiile statelor europene au reprezentat cel mai propice cadru pentru definirea şi afirmarea suveranităţii ca normă de drept intern, iar Carta ONU şi tratatele internaţionale şi europene au conferit noi însuşiri acestei norme în dreptul internaţional,respective european. Astfel, constituţiile europene stabilesc că suveranitatea (unele adăugând şi sintagma „naţională”), sau puterea, aparţine poporului. Întâlnim aceste idei în constituţiile Spaniei, Franţei sau Suediei. În accepţiunea altor constituţii (română şi belgiană), suveranitatea aparţine naţiunii. Instituţiile sunt chemate să reprezinte naţiunea apărându-i această suveranitate pe care tot ele au construit-o, legiferat-o şi susţinut-o. Pentru a servi cât mai bine intereselor poporului, într-un sistem democratic puterea trebuie să-şi împartă atribuţiile în „sfânta treime” a Executivului, Legislativului şi Puterii judecătoreşti. Jean Jacques Rousseau spunea, în Contractul Social, că „suveranitatea este inalienabilă şi indivizibilă”, dar recunoştea apoi faptul că politicienii „neputând împărţi suveranitatea în principiul ei, o împart în obiectul ei, o împart în forţă şi voinţă, în putere legislativă şi în putere executivă, în drepturi de impozite, de justiţie şi de război, în administraţie interioară şi în puterea de a trata cu străinul; uneori confundă toate aceste părţi, alteori le separă”. Deşi Iluminismul, prin teoreticienii contractului social, a stabilit cert modul în care suveranitatea poporului este delegată guvernanţilor, în prezent, suveranitatea puterii de stat este descrisă drept supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă de stat, deosebită fiind de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională. Egalitatea suverană a statelor a devenit unul dintre principiile de bazã pe care s-a fondat Carta Naţiunilor Unite: articolul 2 (1) este relevant în acest sens — „Organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor Membrilor ei”. Rezoluţia O.N.U. nr. 2625 din 1970. Statul suveran este participant principal al relaţiilor internaţionale, fapt ce-l situează, în dreptul internaţional, ca prim subiect de drept în

ordinea importanţei. Statul

are

competenţe

legale

manifestate în sens material şi formal 7, iar suveranitatea ca element component şi de individualizare al acestuia, se prezintă ca un atribut esenţial, exclusiv, inalienabil şi indivizibil. Competenţele materiale sunt în primul rând de ordine interioarã şi ţin de suveranitatea internă, şi anume capacitatea de a-şi organiza puterea sa politică, sistemul său economic şi social. Competenţele în sens formal se referă la jurisdicţia statului şi la capacitatea sa de a acţiona în vederea garantării respectării regulilor juridice edictate de el. Statele au o competenţă personală exprimată în acţiunea lor faţă de propriii cetateni în vederea reglementării statutului cetăţeniei, protecţiei acestora în străinătate şi acordarea corelativă a drepturilor şi a obligaţiilor, dar cea mai accentuată dintre competenţe a fost cea teritorială, acea putere generală, deplină şi exclusivă asupra gestionării teritoriului unui stat. Pentru controlul teritoriilor s-au purtat războaie, sau promovat alianţe, s-au încheiat tratate de pace, acorduri sau convenţii şi s-au creat instituţii internaţionale. Autonomia în abordarea acestor competenţe conferă statelor dreptul de a decide singure asupra folosirii lor, ca atare, dar nu se exclude posibilitatea ca statele să delege, din proprie iniţiativă şi voinţă, unele competenţe sau materializarea acestora, potrivit angajamentelor asumate prin tratate. În luna martie 1997 la Salzburg, unde cu ocazia desfăşurarii celui de-al 50-lea Seminar Internaţional de Ştiinţe Politice, consacrat analizei viitorului instituţiei statului faţă de transformările produse de globalizare (care nu înseamnă doar „răspândire” ci şi „interdependenţă”), a fost pusă întrebarea dacă statul şi în special cel naţional se află la sfârşitul „carierei” sale lungi de peste 500 de ani. Mai avem încă nevoie de stat, au răspuns unanim reprezentanţii celor 32 de state participante, pentru a da identitate oamenilor; pentru a colecta impozitele şi taxele, pentru a face să funcţioneze sistemul de protecţie şi securitate naţională, pentru a asigura cel puţin stabilitatea şi securitatea internă11. Acceptarea unor prevederi normative comunitare şi a unor forme de cooperare care implică anumite transferuri de competenţe către organizaţii şi organisme supranaţionale, se face tot în virtutea respectului suveranităţii şi nu eliminarea acestuia.

Libertatea competenţei statului constă în posibilitatea acestuia de a acţiona în spiritul legislativ european introdus în dreptul intern. Aceasta este şi calea pe care au ales-o statele Uniunii Europene când au decis faptul că unele atribute pot fi servite mai bine prin efortul comun, realizat sub tutela instituţiilor europene. În virtutea conţinutului teoretic acceptat de europeni şi de comunitatea internaţionalã, statele au dreptul la personalitate internaţională, dreptul de a li se respecta integritatea teritorială şi dreptul la autoapărare, dreptul de a-şi stabili singure regimul social politic, dreptul de a-şi folosi resursele, de a-şi stabili sistemul economicosocial şi legislaţia, dreptul de a-şi conduce în mod liber relaţiile cu alte state, dar şi obligaţiile corelative de a respecta personalitatea internaţională a celorlalte state, suveranitatea acestora şi de a-şi îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile internaţionale. Abordarea din dreptul internaţional a căutat şi o similitudine a suveranităţii cu independenţa, astfel o speţă a Curţii Permanente de Arbitraj stabileşte exact această identificare: „Suveranitatea în relaţiile dintre state înseamnă independenţă. Independenţa în legătură cu un teritoriu este dreptul de a exercita asupra acestuia funcţiile statului, cu excluderea (drepturilor) oricărui alt stat”. Pornind de la independenţă ca atribut al suveranităţii, aceasta din urmă, o dată recunoscută, devine garant al celei dintâi13. Recunoaşterea calităţii de stat independent şi suveran avea loc numai la întrunirea cumulativă a trei condiţii constitutive: teritoriu, populaţie şi guvern14. Majoritatea specialiştilor sunt de acord, că suveranitatea poate fi împărţită în suveranitatea politico-economică ca izvor al afirmării conceptului dar şi iniţiator al schimbărilor de-a lungul anilor şisuveranitatea juridică prin încercarea de normativizare a idealurilor politice şi transpunerea lor în teoria juridică, pilonul de bază fiind egalitatea în drepturi a statelor în relaţiile internaţionale, concept introdus de Vattel prin Le droit de gens, în 1758. Respectarea egalităţii suverane s-a dovedit a fi cea mai eficace modalitate de protejare a suveranităţii statale în sistemul internaţional15, dreptul internaţional cunoscând noi dezvoltări în secolul al XX-lea, cu precădere după cel de-al Doilea Război Mondial. Aceasta este perioada în care apar organizaţiile internaţionale ca noi

subiecte de drept, iar multitudinea tratatelor internaţionale impun această nouă formă de colaborare, care inventează o serie de norme stricte ce trebuiesc respectate de către statele care aderă la respectivele organizaţii sau tratate, numărul lor crescând considerabil. Membrii O.N.U, ai N.A.T.O. sau ai U.E. erau şi sunt legaţi convenţional printr-unul sau prin mai multe instrumente juridice. Prin intermediul acestor înţelegeri internaţionale, prin care statele ajung la concluzii comune pe calea dialogului şi a negocierii, s-a ajuns la norme juridice cu caracter general apărând noi ramuri ale dreptului internaţional. Dreptul internaţional public a marcat şi demitizarea teritorialităţii prin admiterea în practica internaţională şi în doctrină a excepţiilor condominium-ului, servituţilor internaţionale şi cesiunii de teritorii. Cesiunea de teritoriu reprezintă o operaţiune juridică convenţională în baza căreia un stat renunţă la suveranitatea sa asupra unui teritoriu în favoarea altui stat care îşi va întinde suveranitatea asupra acelui teritoriu. Statelor li s-a atras atenţia, printr-o serie de acte internaţionale precum Carta ONU, Actul final de la Helsinki, Declaraţia drepturilor omului etc., că drepturile omului nu pot fi şi nu trebuie încălcate sub masca suveranităţii naţionale. Necesităţile categorice şi necondiţionate ale dezvoltării sistemului internaţional în ultimele decenii, au fost, pe de o parte, presiunea popoarelor pentru păstrarea păcii şi evitarea dezastrelor de tipul războaielor mondiale, iar pe de altă parte, necesitatea cooperării între state, la nivel internaţional sau regional. În prezent existã peste 360 de organizaţii internaţionale de tip interguvernamental, din care 30 cu caracter universal, 50 intercontinentale, 280 regionale şi aproximativ 13.000 de organizaţii internaţionale neguvernamentale, care acoperă vaste domenii de activitate de la sănătate până la lansarea şi gestionarea sateliţilor19. Statele au concluzionat că, pe de o parte sunt mult mai câştigate dacă realizează tratate, înţelegeri şi acorduri între ele, decât dacă ar acţiona pe cont propriu, iar pe de altă parte, că restrângerea volitivă a unor atribute ale suveranităţii contribuie la binele comun. De subliniat este faptul că delegarea unor competenţe rezultate din suveranitate către organizaţii sau instituţii internaţionale nu antrenează renunţarea la suveranitate, care rămâne consfinţit indivizibilă şi inalienabilă, ci reprezintă doar o convenţie prin care deţinătorul său de

drept, naţiunea, o deleagă spre o altă autoritate. Prin colaborările internaţionale statele şi-au întărit suveranitatea, împărţind atât costurile cât şi beneficiile, organizând transferul de drepturi suverane în anumite sectoare economice şi administrarea lor în comun, prin instituţii cu caracter supranaţional. Tratatul care a consfinţit bazele juridice ale Comunităţilor este Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), de altfel „un tratat cu unele trăsături asemănătoare unei Constituţii, definind un sistem comunitar dotat cu instituţii politice comune; un tratat-cadru prin care sunt definite obiectivele, competenţele instituţiilor, regulile şi procedurile comune, fără a fi categoric asupra metodelor şi finalităţii politice”. Deşi în tratatele institutive nu există nici o referire la structurile substatale, în prezent tendinţele de descentralizare, de regionalizare sunt de necontestat. Dacă la începutul Comunităţilor exista un singur stat-membru cu structură regională (federală sau descentralizată), astăzi în spaţiul comunitar statul a încetat să fie singurul cadru intern de soluţionare a diverselor probleme ale societăţii. Diferitele forme de regionalism instituţionalizat au preluat anumite competenţe ale statului. Forma cea mai tipică şi cea mai eficientă a cooperării transfrontaliere este cea a euroregiunilor care, din punct de vedere al clasificării tipurilor de regionalism aparţin regionalismului transfrontalier Conceptul s-a impus în spaţiul comunitar având la bază forţa şi colaborarea societăţii civile şi interesele economice şi politice comune şi pot fi definite ca fiind zone sau regiuni de interferenţă economică, socială sau culturală, în care două sau mai multe state valorifică în comun resursele materiale şi umane prin iniţierea şi derularea unor activităţi şi programe strategice în acest sens. Din punct de vedere juridic este o asociaţie înregistrată conform dreptului intern căruia îi aparţine din punct de vedere teritorial. Pe plan transfrontalier, organul suprem de decizie este „Adunarea generală a euroregiunilor”. În ceea ce priveşte regionalismul transfrontalier şi transnaţional, situaţia este puţin diferită. Primele cooperări transfrontaliere au apărut cu mult înainte de a fi finanţate prin programe comunitare, iar numărul lor a crescut spectaculos după 1989, moment în care au apărut şi programele comunitare pentru acest tip de cooperare (INTERREG, PHARE-CBC). Cooperările transfrontaliere au scopul de a derula în comun proiecte de dezvoltare inter-regionale, acestea din urmă fiind şi tipurile de acţiune susţinute din fondurile comunitare. Rolul Uniunii a fost să încurajeze

acel model de cooperare regională care s-a dovedit anterior eficient în realizarea dezideratului de Comunitate fără graniţe interioare. Actualmente se susţin atât cooperările transfrontaliere dintre regiuni comunitare, cât şi cele dintre regiuni comunitare şi regiuni din statele candidate sau limitrofe Uniunii, fapt datorat politicii de extindere a acesteia, Regionalismul, în nici una dintre formele sale instituţionalizate nu afectează în vreun fel suveranitatea statului. Graniţele unui teritoriu nu sunt doar unele geografice, peste acestea se suprapun, parţial sau în totalitate, graniţe istorice, sociologice, antropologice, ideologice, etc. În dreptul internaţional contemporan, temeiul politic şi juridic al personalităţii internaţionale a statului îl constituie suveranitatea sa. Ea aparţine tuturor statelor, indiferent de mărime, putere, stadiu de dezvoltare. Cea mai importantă trăsătură a puterii de stat este suveranitatea care presupune supremaţie în interior şi independenţă în exterior.