Zootehnie PDF [PDF]

Zitiervorschau

CURS 1 OBIECTUL SI IMPORTANTA DISCIPLINEI DE ZOOTEHNIE Cresterea animalelor ca stiinta a luat nastere in anul 1946, odata cu infiintarea primei catedre de specialitate din cadrul institutului National agricol de la Versailles. In anul 1884 termenul de zootehnie a fost introdus de GASPARIN care provine din limba greaca , din imbinarea cuvintelor: zoon= animal si technos =tehnica. In acceptiunea actuala zootehnia este stiinta care se ocupa cu studierea si stabilirea principiilor si metodelor care stau la baza tehnologiilor de producere , crestere, inmultire si ameliorare a animalelor domestice , in scopul obtinerii de productii mari, de calitate superioara , la preturi cat mai mici. Zootehnia studiaza animalele din punct de vedere biologic si din punct de vedere economic. Productiile animalelor sunt rezultatl functionalitatii organelor, aparatelor si sistemelor organismelor, astfel ca pentru a realiza performante de productie ridicate , prin intensificarea acestora este necesara cunoasterea mecanismelor care le genereaza.. Zootehnia este sistematizata in 2 parti: - zootehnie generala, in care sunt prezentate aspectele bioeconomice comune tuturor speciilor. Aceasta studiaza elaborarea principiilor si metodelor care stau la baza tehnologiilor de producere, crestere , inmultire si ameliorare a animalelor domestice; - zootehnie speciala, in care sunt prezentate caracteristicile fiecarei specii si tehnologiile de crestere specifice, prin aplicarea principiilor si metodelor generale, diferentiat pe specii, productii si rase de animale. Zootehnia are stranse legaturi cu multe discipline biologice:astfel , studiul originii si formarii speciilor si raselor d animale domestice apeleaza la date de biologie generala si taxonomie. Cunoasterea animalelor apeleaza la cunostinte de anatomie, fiziologie, histologie, alimentatie, ameliorare, reproductie, zooigiena , management, marketing, prognoza, matematica. De aceea toti specialistii care lucreaza in acest domeniu trebuie sa cunoasca factorii care determina si influienteaza valoarea zooeconomica si genetica a animalelor Zootehnia este una din cele mai vechi ramuri ale agriculturii , despre care XENOFON mentiona ca aceasta reprezinta mama si doica tuturor indeletnicirilor umane. IMPORTANTA ECONOMICA SI SOCIALA A CRESTERII ANIMALELOR Importanta economica a cresterii animalelor consta in aceea ca furnizeaza omului produse de origine animala , multiple si variate, furnizeaza forta de munca, animale de paza, de vanatoare de sport sau anumale de laborator. Animalele contribuie la realizarea altor ramuri de productie. Scopul principal al cresterii animalelor este obtinerea de produse alimentare cu mare valoare biologica si nutritiva, cum sunt: lapte, carne, ouo, miere de albine, produse consumate ca atare sau constituie materii prime pentru industria alimentara.Animalele furnizeaza si alte produse ca : lana, piele, pielicele, blanuri, matase, ceara de albine, care constituie materii prime pentru o gama 1

larga de ramuri industriale: incaltaminte, imbracaminte, optica, cosmetica, farmaceutica, perii, pensule, lacuri , vopsele etc.. O serie de subproduse de la animale ( oase, coarne,, ongloane) din care se confectioneaza obiecte de artizanat, cleiuri, fainuri furajere si ingrasaminte. Din intestine se fac membrane pentru mezeluri, corzi pentru instrumente muzicale sau ata chirurgicala(catgut). De asemenea , glandele endocrine, sangele, unele produse secundare apicole se folosesc la prepararea a numeroase medicamente. In regiuniole de deal si de munte se mai foloseste si acum forta de munca a calului, magarului, bivolului sau boului. Cainele se foloseste pentru paza si vanatoare, unele rase de cai pentru sport iar animalele de laborator servesc ca animale de experienta. In mod indirect animalele contribuie la cresterea randamentului economic al agriculturii deoarece 75% din productia vegetala secundara din agricultura este valorificata de animale si transformata in produse alimentare sau materii prime industriale cu o valoare biologica si de calitate superioara ( paie, pleava, coceni, vreji etc). De asemenea numai animalele valorifica pasunile si fanetele din zonele subcolinare si montane care nu pot fi colectate si conservate prin alte mijloace.Terenurile mlastinoase sau baltile pot fi amenajate ca iazuri si elestee pentru piscicultura. Animalele valorifica unele reziduuri industriale, cum ar fi taratele, borhoturile, sroturile, dar si unele subroduse obtinute in urma prelucrarii laptelui( zerul si zara), laptele ecremat folosite in hrana viteilor si purceilor. Ingrasamintele naturale rezultate de la animale sunt folosite pentru fertilizarea solurilor, sunt ecologice si contribuie la cresterea productiilor vegetale. Albinele polenizeaza suplimentar plantele agricole entomogame , conducand la cresterea de seminte si fructe cu 20-250%. Cresterea animalelor este o ramura a agriculturii care consuma forta de munca asigurand locuri de munca si venituri populatiei din zonele rurale. EVOLUTIA CRESTERII ANIMALELOR Cresterea animalelor constituie indeletnicirea de baza a omenirii, dezvoltand aceasta ramura formand rase ameliorate folosind metode rationale de crestere si exploatare 150-200 ani. Cresterea de animale prin metode avansate tehnico stiintifice a inceput in urma cu 4-5 decenii, aflandu-se in prezent la a 3-a generatie de biotehnologii. Aprecierea corecta a stadiului de dezvoltare a animalelor necesita o cunoastere aprofundata a evolutiei cresterii animalelor de-a lungul istoriei sociatatii omenesti.Inca din timpul comunei primitive modul de crestere a animalelor este reflectat indirect printr-o serie de dovezi arheologice sau diferite obiecte de lucru. In mileniul III ich. S-au descoperit la vechii egipteni desene sau sculpturi care reflecta capturarea si domesticirea si mulsul vacilor. Cea mai mare realizare a comunei primitive este domesticirea animalelor, care a reprezentat o noua treapta in dezvoltarea mijloacelor de productie.. Indeletnicirea cresterii animalelor a evoluat lent, astfel ca in evul mediu efectivele de animale si modul de crestere erau inca primitive.. In unele zone geografice cu conditii de mediu favorabile au aparut animale sau grupe de animale cu insusiri productive mai bune.. Concomitent cu dezvoltarea industriei, a centrelor populate, a intensificarii comertului, cererea de produse animaliere a inregistrat o crestere din ce in ce mai mare. Animalele erau crescute pentru producerea de produse ( carne , lapte, oua, grasime, ) dar si pentru furnizarea de materii rprime necesare industriei de prelucrare( lana, piele, aducan astfel importante venituri crescatorilor. Crescatorul englez Robert Blackwel(1725- 1795) a creat rase de oi si taurine folosind selecia, potrivirea perechilor si o alimentatie adecvata. Prin aceleasi metode fratii Robert si Charles Colings au creat rasa Shorthorn. In Ruria Orlov ( 1737- 1808 ) 2

folosind diferite incrucisari au creat o matca de cai trapasi denumita “ trapasul Orlov”. In paralel cu progresele din ameliorarea animalelor s-au imbunatatit continuu, metodele de crestere, ingrijire si hranire care au permis cresterea productiilor la animale. Dezvoltarea cresterii animalelor constituie in prezent obiectul unor ample cercetari la toate speciile.. Evolutia efectivelor si productiilor animalelor pe plan mondial sunt prezentate in tabelele …….. Pe plan mondial a crescut consumul de produse din carne, scazand in aceeasi perioada consumul de produse vegetale si de paine. In aceste conditii zootehnia moderna urmareste dezvoltarea ritmica si constanta a efectivelor de animale si a productiilor prin ameliorarea raselor de animale si prin perfectionarea tehnologiilor de crestere si exploatare, precum si dezvoltarea tehnicilor de inginerie genetica si biotehnologii. Tabel 1 EVOLUTIA EFECTIVELOR DE ANIMALE PE PLAN MONDIAL(milioane ) Specificare Anul Bovine Cabaline Ovine/capri Porcine pasari ne Ef.mondial 1981 1339 59,5 1545 774 7588 1999 1430 61,1 1775 912 14213 Europa 1981 134 5,4 134,9 139 1165 1999 103,7 4,3 153,2 172,8 1404 Romania 1981 6,4 0,6 15,8 10,9 97.8 1999 3.1 0,8 9,0 7,2 74.0 Tabel 2 EVOLUTIA PRODUCTIILOR ANIMALIERE PE PLAN MONDIAL Productia Anul Pe plan Europa mondial Total Kg/locu total Kg/locuit itor or Carne(mii 1981 133768 29,63 39085 80,37 tone/gr.vi e 1999 225945 3749 45118 88,65 Lapte 1981 463601 102,71 173596 219,73 total/mii tone 1999 561180 93,86 160282 314,93 Oua/total/ 1981 10574880 2,34 654130 1,35 tone 1999 48986000 8,19 695300 1,37 Lana 1981 1661807 0,368 159331 0,328 1999 1394000 0,233 139000 0,273 Miere 1981 934995 0,207 133867 0,276 1999 1174000 0,196 178000 0,349

Romania total 1177

Kg/locuit or 52,65

1130 4334

50,45 193,88

4795 190700

214,04 8,53

310000 22135 13000 14279 10000

13,84 0,990 0,580 0,639 0,446

3

Necesitatile in produse animaliere impun dezvoltarea formelor intensive bazate pe specializarea unitatilor productive capabile sa raspunda acestor necesitati.Zootehnia tinde sa ia caracterul unei productii de tip industrial, sa devina o zooindustrie, ce foloseste mijloace mecanizate si automatizate cu tehnologii de mare randament si folosirea de material biologic valoros.CRESTEREA ANIMALELOR IN ROMANIA Cresterea animalelor in Romania a constituit o ramura infloritoare din cele mai vechi timpuri..In notele sale de calatorie HERODOT face referire la regiunile inundabile ale Dunarii care “erau pline de vite”. Caii moldovenesti,, oile si vacile constituiau o sursa de export ,inca din secolul al 18-lea, fiind foarte apreciate de tarile vecine. Singurul factor limitator al dezvoltarii anumalelor in acele timpuri, a fost dominatia turceasca. Tratatul de pace de Adrianopol (1829) desi a fost un eveniment important in viata economica si politica a principatelor romane, a avut consecinte negative asupra crsterii animalelor, conducand la reducerea suprafetelor de furaje in favoarea suprafetelor cerealiere. Singurele zone unde animalele s-au dezvoltat au fost Transilvania , Banat si Bucovina , aflate vremelnic sub ocupatie austriaca. Bazele stiintifice ale zootehniei in Romania au fost puse de Nicolae Filip(1864-1922) care a elaborat o serie de lucrari valoroase , consacrandu-si intreaga viata cresterii animalelor.G.K.Constantinescu (1888-1950) a pus bazele genetice ale ameliorarii si a elaborat “Tratatul de zootehnie generala”. La inceputul secolului Nicolae Teodoreanu( ) a pus bazele formarii si consolidarii Merinosului de Palas. In perioada 1920-1938 in Romania se inregistreaza cel mai mare numar de animale (tabelul 3) Tabelul 3EVOLUTIA EFECTIVULUI DE ANIMALE(1938-1999) mii capete Specificar 1938 1960 1970 1980 1990 Total e Bovine

3653 Ca 1581

4530 -

5216 -

6485 555

6291 663

3143 839

Din care sector privat 2938 823

baline Porcine 2761 4300 6359 11542 11671 7194 4885 Ovine 10087 11500 13818 15868 15435 8409 8052 Caprine 364 404 536 347 1017 585 584 Pasari 27325 38000 54333 97800 113968 69480 57853 Fam. 466 653 1011 1117 1201 620 602 albine Dupa al 2-lea razboi mondial efectivele au fost mult reduse insa dupa perioada postbelica numarul si structura animalelor s-a modificat, rasele perfectionate si ameliorate au devenit preponderente. In noul context social economic din Romania, dupa anul 1989, se realizeaza tranzitia de la economia supercentralizata la economia de piata, de dezvoltare a cresterii animalelor in ferme si gospodarii private. CERINTE UE IN CRESTEREA ANIMALELOR CURS 2

4

CURS 2-3 . ZOOTEHNIE

CURS 3 SISTEMATICA ZOOTEHNICA Sistematica zootehnica sau Taxonomia reprezinta teoria de clasificare a populatiilor de animale care facobiectul ameliorarii si exploatarii. Unitatile sistematice sunt: specia, rasa si linia . Taxonul este o populatie suficient de distincta ca izolare reproductiva, performante sau alte caractere care este atribuita unei categorii sistematice ( linie , rasa) In functie de gradul de izolare reprodutiva se disting:  populatii deschise , in care are loc o imigratie de gene. In aceasta grupa se incadreaza semirasele si populatiile supuse procesului de transformare.  populatii inchise, reprezentate de comunitatlile de animale ce au un grad ridicat de izolare reproductiva(endogame) , in cadrul lor nu are loc o imigratie de gene decat in cazul unor mutatii. In functie de teritoriul ocupat se disting :  populatii sympatrice care ocupa acelasi teritoriu;  populatii allopatrice care ocupa teritorii distincte. In zootehnie , d.p.v. taxonomic se folosesc urmatoarele criterii pentru definirea populatiilor: 1. izolare reproductiva; 2. caractere morfologice si fiziologice; 3. specificitate fata de conditiile de mediu; 4. marimea populatiei. 1.1. IZOLAREA REPRODUCTIVA MYER(1935) pune pe primul loc in determinarea categoriilor sistematice izolarea reproductiva.Deosebirile taxonomice se datoresc in principal izolarii reproductive.Populatiile de animale( rase, linii) sunt populatii cu caractere morfologice si fiziologice bine conturate, atata timp cat in interiorul acestora nu se manifesta puternic imigratia de gene. Incrucisarea nelimitata intre doua sau mai multe populatii distincte determina disparitia lor si aparitia unei unei noi populatii.WAGNER,ROMANES si GULICK, au subliniat rolul izolarii reproductive in procesul evolutiei. Izolarea reproductiva se caracterizeaza prin faptul ca majoritatea reproducatorilor provin din prasila proprie. Indicele de izolare reproductiva este cuprins intre –1 si +1(Draganescu Condrea). IIR= AA- (AI+ I.I.) AA+ AI +I.I.

5

In care : AA- reprezinta numarul de indivizi ce provin din imperecherea in sine a populatiei autohtone ; AI- reprezinta numarul de indivizi ce provin dintr-un parinte autohton si un imigrant ; I.I.- numarul de indivizi ce provin din ambii parinti. Un efectiv este considerat izolat reproductiv cand majoritatea reproducatorilor provin din prasila proprie, indicele fiind cuprins intre 0 si +1. Gradul optim de izolare depinde de valoarea populatiei si de marimea acesteia. Populatiile foartevaloroase si mari au o izolare foarte puternica(+1), populatiile mici sau in formare au o izolare slaba( +0,8). In cazul acestora 10% din masculi pot proveni din alte populatii. De exemplu, Furioso North Star , fata de Pur sange englez are valoarea indicelui de izolare de 0,8. 1. 2. CARACTERE MORFOLOGICE SI FIZIOLOGICE Caracterele morfologice si fiziologice sunt numite in zoologie “taxonomice” iar in zootehnie”caractere de rasa”. Intre aceste caractere sunt:  culoarea pielii si fanerelor( pene, par, lana);  dezvoltarea corporala ( talia, masa corporala );  conformatia corporala ( format corporal, forma unor organe secundare,urechi, creasta, coada);  caracterele productive (productii de lapte, carnen lana). 1.3. SPECIFICITATEA FATA DE CONDITIILE DE MEDIU Populaţiile de animale au cerinţe diferite faţă de condiţiile de mediu care sunt specifice fiecăreia. Aceasta reprezintă în fapt condiţiile ecologice ale fiecărei specii de animale care trebuie să fie asigurate în exploataţiile zootehnice. 1.4. GRADUL DE MĂRIME AL POPULAŢIEI Mărimea populaţiei se află în legătură strânsă cu ponderea şi efectul celor trei factori ai ameliorării, selecţia, consangvinizarea şi încrucişarea. Rasa fiind mai mare din punct de vedere numeric, evoluează sub influenţa selecţiei, iar linia care este mai puţin numeroasă este influenţată în evoluţia sa de derivă genetică (driftul genetic). 2.SPECIA John Ray defineşte specia ca „ cea mai restrânsă grupă de vieţuitoare, ce conţine forme specifice diferite şi care păstrează în permanenţă aceeaşi înfăţişare”.El precizează şi faptul că niciodată o specie nu va lua naştere din ” seminţia”alteia şi invers. Ulterior ,Breyn şi Linck (1733) au folosit pentru prima dată în denumirea fiinţelor vii numele genului din care fac parte, urmat de unul sau două nume pentru precizarea speciei. Astfel, a luat naştere nomenclatura binară, metodă ce a fost consacrată definitiv de Karl Linne (1766), care a precizat conţinutul noţiunii de gen, ordin şi clasă, cărora li s-au adaugat mai târziu şi cel de familie şi încrengătură. Modificarea mediilor de viaţă ale animalelor, produce separări ale unor grupe de indivizi. Astfel ,pe baza acestor observaţii ,Mayr (1940) a elaborat un concept multidimensional potrivit căruia specia este definită ca „ totalitatea indivizilor care se reproduc între ei şi care sunt izolaţi reproductiv de alte grupuri”.

6

Simpson (1961) a lansat conceptul evolutiv, potrivit caruia specia reprezintă una dintre formele existenţei vieţii, este unitatea reală a evoluţiei organice ce are o constelaţie genetică proprie, bine echilibrată. Dupa Myer, rolul esenţial al speciilor în procesul evoluţiei organice constă în faptul că fiecare specie: - - are o constelaţie genică specifică care dirijează un sistem de control al morfogenezei proprii; - -ocupă un habitat ecologic propriu, reacţionând în mod specific la caracteristicile mediului; - - este relativ polimorfă şi politipică, ca urmare are posibilităţi de adaptare la apariţia unor condiţii de viaţă noi, fiind astfel susceptibilă să se subdividă sau din ea să derive noi populaţii pentru noi habitate.

.

FORMAREA SPECIILOR

Procesul biologic al evoluţiei duce în principal la apariţia de noi specii. Fiecare specie veche se poate transforma într-un număr oarecare de specii, sau poate evolua într-o altă specie nouă, care o înlocuieşte pe cea veche. Un moment extrem de important în evoluţie îl constituie izolarea genetică a noii specii de veche specie sau de speciile înrudite. Ca urmare a izolării reproductive, are loc o încetare a fluxului de gene şi specia în formare devine specie adevărată. În acest caz, izolarea reproductivă se realizează prin imposibilitatea încrucişării noii specii cu speciile înrudite sau în cazul în care încrucişarea are loc, prin sterilizarea hibrizilor. În concepţia actuală există două căi majore de apariţie a noii specii. a)Speciaţia allopatrică –se bazează pe izolarea geografică totală şi pe existenţa unor condiţii ecologice diferite de cele din arealul ocupat de specia parentală. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie cele două specii de bizoni ( american şi european ) ,care îşi au originea într-o specie parentală comună, au apărut după desprinderea continentului american de Europa. Cele două specii sunt astfel rezultatul izolării geografice şi reproductive totale şi a evoluţiei lor în condiţii ecologice diferite. b)Speciaţia sympatrică – se realizează prin izolare reproductivă în acelaşi spaţiu geografic, factorii ecologici în acest caz au un rol hotărâtor, iar factorii spaţiali un rol cu totul secundar. Acest tip de evoluţie mai este denumit ca speciaţie ecologică. Speciaţia sympatrică este mai frecventă la plante, apariţia de specii noi realizându-se prin hibridare îndepărtată, prin poliploidizare şi prin mutaţii. Hibridarea interspecifică la animale este cu totul întâmplătoare. Astfel, la cele două specii ale genului Sus, porcul domestic şi mistreţul (Sus scroafa ferrus) se întâlnesc sporadic hibrizi fertili proveniţi din împerecheri întâmplătoare. Hibridările între unele specii ale genului Bos au dus la obţinerea de hibrizi cu fertilitate nelimitată. Un exemplu în acest sens îl reprezintă rasa Santa Gertruda rezultată din încrucişarea celor două specii ale genului Bos ,taurine (Bos taurus) şi zebu (Bos indicus). Hibrizii dintre speciile genului Equus sunt viabili, dar manifestă sterilitate totală. Încrucişările între Equus caballus x Equus asinus dau naştere în funcţie de sexul partenerilor la Equus Mullus (catârul) şi Equus hinus (bardoul). Ca structură specia este alcătuită din : semispecie, subspecie şi rasă. Semispecia- este o specie în curs de apariţie care posedă unele însuşiri ale speciei dar nu pe toate, manifestând un început de mecanism de izolare reproductivă. 7

Subspecia-(rasa geografică sau rasa ecologică) este un grup de populaţii ale unei specii, ce se aseamănă fenotipic, ocupă un habitat din cadrul habitatului speciei şi se deosebesc de celelalte populaţii ale speciei. Rasa- este alcătuită din populaţii ce dispun de genetică proprie şi este distinctă fenotipic de alte rase ale aceleiaşi specii. Caracterele de specie Caracterele care au stat la baza clasificării vieţuitoarelor şi încadrării lor în anumite unităţi sistematice au fost denumite caractere taxonomice sau sistematice. La rândul lor caracterele care delimitează şi caracterizează o anumită specie au fost denumite caractere de specie. Acestea sunt: morfologice, fiziologice, ecologice, etologice şi geografice. Cea mai importantă caracteristică de specie o constituie componenta genetică. Fiecare specie are un anumit număr de cromozomi, precum şi un anumit fond de gene ,care determină toate caracteristicile morfologice, fiziologice, biochimice şi etologice ale speciei. Fondul de gene al speciei, controlează şi mecanismul izolării reproductive prin care , de regulă, se împiedică schimbul de gene cu speciile înrudite. Caracterele morfologice- sunt cele mai importante, pe baza carora se recunosc speciile. Acestea se referă la diferite însuşiri legate de aspectul, forma, mărimea, macro şi microstructura organismului. În acest sens, caracterele morfologice se pot grupa în : a)caractere morfologice externe,b) particularităţi anatomice şi particularităţi cariologice. Aspectele morfologice externe se referă la anumite particularităţi legate de forma corporală, structură şi colorit al părului şi penajului. Particularităţile anatomice constituie cele mai importante caractere de diferenţiei a speciilor. Acestea se referă la forma şi raporturile dintre dimensiunile oaselor, la numărul vertebrelor şi coastelor şi la particularităţile organelor interne, ca tub digestiv, glande anexe, cord, pulmon şi mai ales organe genitale, întrucât acestea pot determina izolarea reproductivă. Particularităţile cariologice sunt specifice fiecărei specii în parte şi se referă la formă, dimensiuni, numărul şi structura cromozomilor. Caracterele fiziologice sunt reflectate în mare măsură în particularităţile morfologice. Dintre acestea cele mai importante sunt particularităţile metabolice, serologice, biochimice şi fecunditatea. Caracterele ecologice se referă la faptul că între diferitele specii care populează aceeaşi zonă geografică, există anumite adaptări la convieţuirea în comun, privitoare la : modul de procurare a hranei, exteriorizat prin comensualism (convieţuire paşnică, reciproc avantajoasă), parazitism, etc. Caracterele etologice se referă la particularităţile de comportament specifice indivizilor care fac parte din aceeaşi specie. Unii cercetători acordă o importanţă deosebită raporturilor neantagonice ce se întâlnesc în general la indivizii aceleiaşi specii sau celor antagonice existente la indivizii din specii diferite. Alţii acordă importanţă mai mare comportamentului reproductiv ce poate duce la izolare reproductivă. Caracterele geografice servesc în cazul în care caracterele morfologice nu sunt concludente, pentru identificarea speciilor. 2.2. DOMESTICIREA ANIMALELOR Noţiunea de „animal domestic” este încă controversată. Unii autori consideră că „ animal domestic” specia ai căror indivizi trăiesc în totalitate liberi pe lângă casa omului, sunt dependenţi 8

de aceasta, se înmulţesc sub influenţa lui şi-i aduc o serie de foloase (taurinele, cabalinele, suinele, ş.a.). Alţi autori extind sfera de cuprindere al acestei noţiuni şi asupra speciilor de animale ce se pretează la reproducerea artificială şi care prezintă un interes utilitar-economic (crap, păstrăv, albine, viermi de mătase) motiv pentru care s-a propus introducerea noţiunii de „animal de cultură”. Domesticirea şi evoluţia creşterii animalelor au determinat emanciparea omului de sub dependenţa ecosistemelor naturale. Cultivarea plantelor ca sursă directă de hrană, precum şi pentru furajarea animalelor a marcat o etapă calitativă nouă în evoluţia societăţii omeneşti. Pe de altă parte, diviziunea muncii între cultivatorii de plante şi crescătorii de animale reprezintă din punct de vedere istoric prima mare diviziune a muncii. Omul primitiv a trecut treptat de la ocupaţia de vânător la cea de crescător, proces care a durat multe mii de ani. În fazele iniţiale ale acestui proces, a avut loc numai prinderea animalelor tinere şi adulte şi ţinerea lor în captivitate, omul reuşind astfel să înţeleagă avantajele ce le oferă această metodă de asigurare a hranei animale. a)Etapele domesticirii În cadrul procesului de domesticire se disting următoarele etape: Captivitatea este capturarea animalelor adulte sau tinere şi ţinerea lor în spaţii restrânse, ca rezervă de hrană. Aceasta a constituit o etapă îndelungată în procesul de domesticire a animalelor. Îmblânzirea, reprezintă cea de-a doua etapă a procesului de domesticire în care animalele şi-au diminuat sau pierdut caracterul de agresivitate , au devenit mai dependente de om. Desenele rupestre din unele peşteri din Spania, Franţa, Elveţia, Grecia şi de pe unele vase din mormintele preistorice (6000-8000 î.e.n.) în care sunt reprezentate animale în perioada de captivitate şi de îmblânzire constituie dovezi în acest sens. Domesticirea-treptat animalele îmblânzite au început să se reproducă, astfel încât descendenţii născuţi şi crescuţi, timp de mai multe generaţii, în condiţii diferite de cele ale părinţilor au devenit domestici. Aceştia au început să dobândească însuşiri morfo-productive noi, comparativ cu animalele sălbatice. Aceste etape ale domesticirii nu au avut o delimitare netă în timp, procesul fiind permanent şi cu interrelaţii complexe, domesticirea având loc şi astăzi pentru unele specii. Prin toate cele trei etape ale domesticirii au trecut: taurinele, ovinele, cabalinele, suinele şi unele specii de păsări. Câinele se pare că a fost primul animal domesticit care s-a apropiat singur de aşezările omeneşti punându-se în slujba omului . Perioadele de timp când au fost domesticite speciile de animale nu există date precise. Desenele de peşteri, gravurile, basoreliefurile, atestă existenţa animalelor domestice în Egiptul antic şi în vechea Chină cu 3000-4000 de ani î.de Cr. În era paleolitică, care a durat 150.000 ani, către sfârşitul ei omul a îmblânzit şi apoi domesticit câinele. În era neolitică (6000-8000 ani î.de Cr.) triburile au început să se stabilească în văile fertile ale unor fluvii şi râuri mari având drept urmare perfecţionarea mijloacelor de lucru. În această eră au fost domesticite porcul, oaia şi capra, apoi vitele cornutele mari: boul, bivolul şi yakul. În epoca bronzului 5000-7000 ani în urmă a fost domesticit calul, iar mai târziu în epoca istorică, au fost domesticite: iepurele, găina, canarul, gâsca, raţa. În prezent sunt în curs de domesticire struţul, fazanul, nutria, nurca, dihorul, ş.a. b) Zonele de domesticire Din datele existente rezultă că au existat 4 centre de domesticire: 9

Asia centrală şi de sud-est pentru vitele cornute mari, câine, porc, găină, cal. Asia mică şi Africa de nord pentru vacă, porc, capră, pisică, găină, gâscă, păun şi porumbel. Europa pentru vitele cornute mari, caii grei, oi, iepurele de casă, ren. America pentru curcă şi lamă. Cabalinele domestice şi alte specii au fost aduse aici după descoperirea Americii de către Columb. Africa deşi bogată în animale sălbatice a dat puţine specii domestice: asinul, cămila cu cocoaşă , pisica, bibilica şi în curs de domesticire struţul. c) Modificările dobândite de animale în urma domesticirii În urma domesticirii şi prin intervenţia dirijată a omului, animalele au suferit modificări atât de profunde încât unele rase perfecţionate se mai aseamănă foarte puţin cu strămoşii lor sălbatici. În schimb rasele primitive care au evoluat sub dominanţa condiţiilor naturale de mediu se aseamănă mult cu strămoşii lor sălbatici. Modificările suferite de animalele domestice se datorează în primul rând condiţiilor de mediu artificial creat de om, prin construirea adăposturilor şi furajarea echilibrată, la care s-au adăugat ulterior metodele de ameliorare: selecţie, potrivirea perechilor, încrucişarea. Modificările apărute pe parcursul timpului s-au fixat în baza ereditară şi s-au transmis la descendenţă. Modificările dobândite de animale în urma domesticirii sunt de ordin : morfologic şi fiziologic. Modificările morfologice- vizează îndeosebi aspectul exterior al animalelor sub raportul dezvoltării corporale , musculaturii, conformaţiei, producţiilor piloase, culorii, ş.a. Dimensiunile corporale la unele specii cum sunt ovinele, caprinele, suinele nu diferă prea mult de cele ale strămoşilor sălbatici. În schimb la alte specii cum sunt cabalinele, bovinele, se observă o mare diversitate. Scheletul a suferit modificări atât de structură cât şi sub raportul formei şi numărului unor oase, a devenit mai fin, mai puţin compact, iar gâtul şi membrele mai scurte. Structura oaselor este mai spongioasă, dimensiunile şi forma lor s-a modificat. Musculatura a suferit modificări importante, la animalele domestice fibrele musculare sunt mai fine, mai numeroase şi perselate cu grăsime. Ţesutul adipos subcutanat este mai bine dezvoltat la animalele domestice. Organele interne s-au modificat în conformitate cu tipul de producţie. Astfel, la animalele de carne: tubul digestiv s-a scurtat mărindu-şi puterea de absorbţie prin creşterea numărului şi mărimii vilozităţilor intestinale în timp ce la cele din lapte şi de lână tubul digestiv s-a adaptat valorificării furajelor fibroase. La caii de viteză a crescut în volum inima şi pulmonii. Culoarea animalelor din homocromă a devenit heterocromă. La animalele domestice sunt mai frecvente fenomenele de albinism (iepurele Angora), leucism (Sura de stepă), melanism şi flavism. Pielea şi producţiile piloase au suferit modificări importante. Astfel, la taurinele şi ovinele de carne, pielea este mai groasă şi buretoasă, iar la cele de lapte, mai deasă, moale şi elastică. Cel mai tipic exemplu de modificare a producţiilor piloase îl constituie lâna oilor ale căror calităţi textile nu se compară cu părul nefilabil al strămoşilor sălbatici. Modificările fiziologice sunt concretizate în modul de manifestare, instinctul genezic, prolificitate, producţie, precocitate, rezistenţă ş.a. La formele sălbatice instinctul genezic se manifestă o dată pe an, în timp ce la majoritatea speciilor domestice se manifestă pe tot parcursul anului (taurine, suine, parţial la ovine şi cabaline). La nivelul ovarului s-au produs modificări importante. Numărul foliculilor ovarieni este mult mai mare. Astfel mistreţul produce 3-4 purcei pe an în timp ce Marele alb 20-24 purcei pe

10

an. Găina sălbatică produce 8-15 ouă/an de 25-30g/ou, iar cea domestică 220 buc cu o greutate dublă (55-60g/ou). Glanda mamară a suferit modificări profunde de structură şi volum fiind mai mare de 810 ori la vacile de lapte decât la formele sălbatice. La scroafe s-a mărit mult numărul mameloanelor (8-12) în comparaţie cu 3-5 perechi la rasele primitive. Producţia de lapte la taurine a crescut şi s-a diversificat foarte mult în funcţie de rasă şi tipul morfoproductiv fiind 3000-5000 litri/an la rasele mixte, 6000-8000 litri/an la rasele de lapte (25.214 kg/an record), comparativ cu 500-700 litri/an la formele sălbatice. Puterea de asimilare a hranei a crescut considerabil, mai cu seamă la rasele producătoare de carne. Precocitatea este însuşirea organismului de a creşte şi a se dezvolta într-un timp relativ scurt. Aceasta a crescut considerabil la formele domestice. Astfel la rasa Friză viţelele sunt apte pentru reproducţie la 14-16 luni faţă de 3 ani la rasele primitive, iar maturitatea productivă se atinge la a 3-a sau a 4-a lactaţie. Rezistenţa la condiţiile de mediu a slăbit ca urmare a asigurării mediului artificial de viată şi a sustragerii animalelor de sub influenţa factorilor climatici. Totodată a scăzut şi rezistenta faţă de unii agenţi patogeni.

2.3. ORIGINEA ANIMALELOR DOMESTICE Animalele domestice provin din formele sălbatice supuse pe parcursul timpului procesului de domesticire. Deoarece nu există dovezi concludente asupra formelor sălbatice ,care au stat la baza formelor domestice nu se poate preciza cu exactitate originea speciilor de animale domestice. Totuşi pe baza unor dovezi indirecte furnizate de studiile paleontologice, radiologice, reologice, de anatomie comparată, de arheologie ş.a. s-a putut deduce originea animalelor domestice. În baza acestor studii se apreciază că actualele forme domestice provin din diferite sălbatice din care unele trăiesc şi astăzi, altele au dispărut, iar altele sunt pe cale de dispariţie. În funcţie de numărul de forme sălbatice ce au stat la originea formelor domestice distingem mai multe puncte de vedere concretizate în următoarele teorii existente:a) teoria monofiletică;b) teoria difiletică; c) teoria polifiletică. Astfel: Taurinele (Bos Taurus ) provin din : - - Bos taurus primigenius(bourul)domesticit în Alpi, Balcani şi Asia Mică; - - Bos taurus Brachyceros (boul iliric); - - Bos taurus frontosus, B. t. brachycephalus, B. t akeratos, B. t. ortoceros. - Ovinele (ovis aries) provin din forme sălbatice ce trăiesc şi astăzi respectiv din : - - a)Muflon (Ovis mussimon); b)Arcar (Ovis vignei arcar) şi c)Argal (Ovis ammon). Din muflon care trăieşte în Corsica, Sardinia în America şi sudul Asiei Mici, provin oile cu coadă scurtă din nordul Europei. Din arcar care trăieşte în Asia Centrală, în munţii Kazahstan şi în Iran provin rasele de oi cu coadă lungă (Merinos, Ţigaie, Ţurcană), iar din argal, care trăieşte în Asia provin oile cu coadă grasă Kurdiuk. Caprinele (capra hircus) provin din trei forme sălbatice şi anume: Capra bezoar, Capra felconeri şi Capra prisca. Primele două trăiesc şi astăzi în Asia Mcă şi Asia Centrală. Suinele (Sus domesticus) provin din două forme sălbatice principale: a)Sus scroafa-ferus şi b) Sus vittatus. Din Sus scroafa-ferus (mistreţul european) care trăieşte în Europa, Asia

11

Centrală, Asia mică şi Nordul Africii provin majoritatea raselor primitive din Europa. Din Sus vittatus (porcul asiatic) care trăieşte în nordul Chinei provin rasele primitive asiatice. Cabalinele (Equus caballus) provin din două forme sălbatice a)Equus prjewalski (calul mongol) şi b) Equus gmelini (tarpanul). În cazul păsărilor, găina (Gallus domestica) provine din găina sălbatică (Gallus bankiwa) care trăieşte şi azi în India. Curca (Melleagris gallopavo) provine din curca sălbatică întâlnită şi azi în stare sălbatică în Mexic. Curca (Numida meleagris) provine din bibilica sălbatică întâlnită în stare sălbatică în Africa. Raţa Comună (Anas plathyrhyncos) provine din rata sălbatică care creşte şi astăzi şi în Europa, America de Nord, Asia şi în nordul Africii. Raţa leşească (Cairinia moschata) provine din specia sălbatică (Cairinia moschata) care se găseşte în stare sălbatică în America de Sud. Gâsca comună provine din gâsca sălbatică (Anser cinereus) iar gâsca carunculată, din gâsca sălbatică chinezească (Cygnopsis cygnoides). 2.3.1. Speciile de animale de interes zootehnic Din cele aproximativ 1,5 milioane specii de animale ,numai cca. 100 fac obiectul creşterii şi exploatării de om. Din punct de vedere sistematic acestea se grupează în 4 încrengături: Anellida, Molusca, Artheropoda şi Vertebrata. Din încrengătura Vertebrata speciile exploatate de către om se încadrează în trei clase: Mammalia, Aves şi Pisces.

-

-

-

Încrengătura Anellida - lipitoarea (Hirudo medicinalis) îndeletnicirea de creşter a ei şi purtând denumirea Hirudinicultură. Încrengătura Molusca - melcul de livadă (Helix pomatia) Cohleicultură; - midia (Mytilus edulis) Miticultură ; - stridia (Ostrea edulis) Ostreicultură. Încrengătura Artropoda Ordinul Lepidoptere - viermele de mătase de dud (Bombix mori) Sericicultură; - viermele de mătase de stejar (Antheraea perny); - viermele de mătase de ricin (Philosamia cintya ricini). Ordinul Hymenoptere - albina (Apis mellifica )Apicultura. Încrengătura vertebrata Clasa Mammalia Ordinul Artiodactylae (paricopitate)

-

- taurinele (Bos taurus); - bubalinele (Bubalus domesticus); - porcinele (Sus domesticus); - ovinele (Ovis aries); - caprinele (Capra hircus). Ordinul Perisodacrylae (imparicopitate-solipede) - calul /Equus caballus); 12

-

-

-

- măgarul (E. Asinus). Ordinul Lagomorfa - iepurele (Oryctolagus cuniculus domesticus) cuniculicultura. Clasa Aves: Avicultura cuprinde: Ordinul Galiformes - găina (Gallus domesticus); - curca (Meleagris galopavo); - bibilica (Numida meleagris domestica); - prepeliţa (Coturnix coturnix). Ordinul Anseriformes - gâsca (Anser domesticus); - gâsca carunculată (Cygnopsis cignoides); - raţa (Anas plathyrhynca); - raţa leşească (Cairinia moschata). Ordinul columbiformes - porumbelul (Columba livia). Clasa pisces-Piscicultura cuprinde: Ordinul Teleosteeni peştii osoşi - crapul (Cyprinus carpio) ciprinicultura; - păstrăvul (Salmo trutta fario) salmonicultura. Ordinul Acepenseridae- peşti cartilaginoşi (sturioni) - morunul (Huso huso); - nisetrul (Acipenser guldenstadti); - cega (Acipenser ruthensis); - păstruga (Acipenser stelatus). RASELE DE ANIMALE

În cadrul speciilor de animale domestice care se întind pe un areal geografic mare, anumite populaţii s-au diferenţiat între ele prin izolare reproductivă generând rasele de animale. Acestea s-au format sub influenţa unor factori genetici proprii şi a unor condiţii de mediu asemănătoare. Izolarea reproductivă a populaţiilor de animale este determinată de om prin ţinerea evidenţelor zootehnice la rasele perfecţionate; prin graniţe geografice la rasele locale sau prin aplicarea prohibiţiei exportului reproducătorilor la unele rase (Merinosul australian). Reproducerea între indivizii raselor aparţinând aceleiaşi specii este nelimitată, izolarea reproductivă între acestea fiind relativă, fapt ce face ca durata în timp a raselor să fie efemeră comparativ cu a speciei. Ele pot dispărea sau se pot modifica prin combinări genetice. Rasa este deci unitatea de lucru utilizată în ştiinţa şi practica zootehnică. G.K. Constantinescu arată că „ întreaga zootehnie specială nu este altceva decît studiul raselor de animale domestice”, la care prin prisma realităţilor actuale, se adăugă şi tehnologiile de creştere şi exploatare a acestora”. Baza genetică a unei rase culturale este rezultatul activităţii ştiinţifice a omului, care prin metode specifice de ameliorare (încrucişare, selecţie, dirijarea împerecherilor ) reuşeşte să creeze populaţii de animale cu performanţe productive înalte. Genofondul rasei 13

este caracterizat pe de o parte printr-un anumit grad de homozigoţie, iar pe de alta prin existenţa unei variaţii genetice de grup şi individuale, rasele fiind poliforme şi politipice. Genofondul fiind consolidat are tendinţa să rămână constant de la o generaţie la alta , caracterele transmiţându-se relativ constant. Din cele prezentate rezultă că definirea rasei se poate face în felul următor: „rasa este o populaţie sau un agregat de populaţii de animale cu o anumită bază ereditară , reflectată în fenotipul propriu (caracterele morfofiziologice), care o deosebeşte de alte rase, se transmite la descendenţi şi interacţionează specific cu condiţiile de mediu”, aceasta trebuie să prezinte interes utilitar-economic, să aibă o valoare zootehnică ridicată şi un număr suficient de indivizi pentru evitarea împerecherilor consangvine. 2.4.1. Subdiviziunile rasei Subdiviziunile rasei sunt linia şi familia. Acestea sunt rezultatul intervenţiei dirijate a omului sau a factorului geografic ce conduc la izolarea reproductivă şi modificarea genotipică a unei părţi a rasei. Linia este o subpopulaţie a rasei a cărei izolare reproductivă este riguros controlată de om şi care face obiectul unei munci de ameliorare foarte lungă . După nivelul consangvinizării distingem: Linia zootehnică sau linia neconsangvinizată care este o subpopulaţie a rasei ce se deosebeşte de alte subpopulaţii prin anumite însuşiri de producţie, diferenţele morfologice fiind practic insesizabile. La animalele mari liniile poartă denumirea întemeitorului iar la animalele mici sunt codificate prin numere sau litere. Ex.: hibridul de păsări ROSO 70 este format din liniile H,M şi P din rasa Rhode Island. Orice fermă de elită care îşi asigură reproducători din prăsilă proprie mai multe generaţii constituie în fapt o linie. Linia moderat consangvinizată este o populaţie simplă reprezentată de descendenţii unor reproducători valoroşi, care se împerechează între ei, asigurându-se o asemănare genetică mare a populaţiei cu aceşti reproducători valoroşi (cca.25%). Aceasta rezultă prin împerecherea nepoţilor şi strănepoţilor între ei. Linia consangvinizată este reprezentată de indivizii rezultaţi din împerecherea reproducătorilor strâns înrudiţi (fraţi între ei, părinţi cu fii). În afara liniilor în toate populaţiile de animale se găsesc familiile reprezentate de grupe de indivizi apropiaţi înrudiţi (fraţi, surori sau semifraţi). Acestea formează reţeaua din care este compusă populaţia. Ele apar şi dispar continuu, nefiind formaţiuni stabile genetic. Individul este entitatea biologică ce stă la baza populaţiilor de animale şi formează unitatea productivă şi obiectul observaţiilor şi cercetărilor. 2.4.2. Factorii formării raselor Urmărind filogenia raselor constatăm că acestea s-au format sub influenţa unui complex de factori istorico-naturali şi social-economici, delimitarea acţiunii unora sau a altora fiind imposibilă. Factorii istorico-naturali au acţionat mai puternic până la sfârşitul secolului al XVIIIlea. Dintre factorii istorico-naturali care au contribuit la formarea raselor, cei mai importanţi sunt: originea polifiletică a unor specii de animale domestice şi migraţia popoarelor. Referitor la originea polifiletică a unor specii , exemplul cel mai ilustrativ îl oferă taurinele care provin din mai multe forme sălbatice domesticite concomitent în mai multe 14

zone geografice. Astfel, rasa Sura de stepă decide din Bos taurus brachycephalus, rasa Simmental din Bos taurus frontosus, rasa Aberdeen Angus din Bos taurus akeratos, iar rasele Calmucă şi Kirkhiză din Bos taurus ortocerus. Apariţia raselor de animale domestice a fost facilitată şi de migraţia popoarelor care a dus la suprapunerea populaţiilor locale din zone geografice diferite, apărând astfel noi tipuri şi forme de animale fondatoare de noi rase. Numărul redus de rase primitive şi asemănarea lor cu formele sălbatice de provenienţă, demonstrează în mod convingător că intervenţia omului asupra formării lor a fost mai puţin conştientă. Cu toate acestea, există rase naturale cu caractere şi însuşiri valoroase. De exemplu rasele de ovine Ţurcană cunoscută din timpuri străvechi şi Merinos, provenită din populaţiile crescute de unele triburi din Africa de Nord sunt crescute şi apreciate şi în prezent. Factorii social-economici au acţionat mai evident către sfârşitul secolului al XVIIIlea şi în sec. al XIX-lea , când dezvoltarea capitalismului a produs transformări esenţiale în relaţiile de producţie, în economie şi tehnică. În această perioadă concomitent cu îmbunătăţirea factorilor de mediu, alimentaţie, cazare, gimnastică funcţională, se pun bazele ştiinţifice şi se îmbunătăţesc metodele de ameliorare-selecţie, încrucişare şi potrivirea perechilor. Acestea au condus la formarea unui număr foarte mare de rase cu aptitudini productive deosebit de valoroase. Astăzi numărul de rase este foarte mare, orientativ după datele furnizate de W.Koch (1954) are exista 120 rase de taurine, 60 rase de cabaline, 50 rase de ovine, 35 rase de porcine, 90 rase de iepuri, 200 rase de câini, 200 rase de porumbei, 150 rase de găini, 30 rase de raţe, 20 rase de gâşte. 2.3.4. Caracterele de rasă Caracterele de rasă reprezintă însuşiri morfologice şi fiziologice comune indivizilor aparţinând unei rase, însuşiri ce constituie criteriile de diferenţiere a unei rase de alta. Caracterele de rasă stau la baza stabilirii apartenenţei de rasă a unui animal, a gradului de exprimare a caracterelor de rasă la un individ şi a modului cum evoluează o rasă. Totodată acestea permit aprecierea eficienţei metodelor de creştere, întreţinere, exploatare şi ameliorare aplicate. După natura lor caracterele de rasă pot fi : caractere morfologice şi caractere fiziologice. Caracterele morfologice se referă la talie, masa corporală, conformaţia corporală, piele şi producţiile piloase, culoare. Talia şi masa corporală diferă de la o rasă la alta în cadrul diferitelor specii, în funcţie de care rasele pot fi: a)hipometrice, având la cabaline talia sub 150 cm şi masa corporală sub 500 kg, iar la taurine talia sub 125 cm; b)eumetrice, având la cabaline talia de 150-160 cm şi masa corporală de 500-600 kg, iar la taurine talia de 125-135 cm şi c) hipermetrice, având la cabaline talia mai mare de 160 cm şi masa corporală peste 600 kg, iar la taurine talia mai mare de 135 cm. Conformaţia corporală este dată de raportul dintre diferite dimensiuni şi segmente corporale ce definesc formatul corporal al animalelor, de profilul capului, de tipul craniologic la bovine; de dimensiunile şi portul urechilor la porci, de forma crestei la găini ş.a. La toate speciile însuşirile pielii : grosime, densitate, elasticitate, raport derm-ţesut conjunctiv subcutanat (subderm) diferă de la o rasă la alta. Culoarea părului, a lânii şi a penajului constituie un caracter de diferenţiere a raselor lataurine, suine, ovine, caprine, mai puţin la cabaline şi păsări. 15

Caracterele fiziologice Aceatea constituie baza producţiilor economice şi au importanţă atât în diferenţierea raselor cât şi în lucrările de ameliorare. Principalele caractere fiziologice sunt: capacitatea productivă, prolificitatea, capacitatea de valorificare a hranei, temperamentul, rezistenţa şi pretenţiozitatea. Capacitatea productivă este cel mai important criteriu fiziologic, ce variază atât în funcţie de specie cât mai ales în funcţie de rasă. Prolificitatea este însuşirea femelelor din speciile multipare de a da naştere la un număr mai mare de produşi. Această însuşire variază mult în cadrul raselor de ovine. Astfel, rasele Romanov şi Friză produc 2-3 miei la o fătare. La porcine, rasa Mangaliţa produce la o fătare 4-6 purcei în timp ce rasa Marele alb produce 10-12 purcei. Precocitatea este însuşirea pe care o au unele rase de a atinge maturitatea reproductivă, corporală şi productivă la vârste cât mai timpurii. Rasele primitive sunt mai tardive, în timp ce rasele ameliorate şi perfecţionate sunt mai precoce. Astfel la porcine maturitatea sexuală se realizează la :7-8 luni la rasa Landrace, la 12 luni la Mangaliţa iar la păsări la 4-4,5 luni la Leghorn şi la 6-7 luni la rasele mixte. Capacitatea de valorificare a hranei examinată prin consumul specific respectiv UN/kg, produs este urmărită la toate speciile şi rasele. La porcine aceasta este de 3-3,5 UN/kg spor la rasa Landrace şi 7-8 UN/kg spor la rasa Stocli. Rezistenţa şi pretenţiozitatea sunt însuşiri foarte importante ce diferă de la o rasă la alta şi care se află în relaţie directă cu gradul de ameliorare al raselor. 2.4.4. Clasificarea raselor Criteriile care stau la baza clasificării raselor sunt foarte numeroase ,astfel:

-

1. După dezvoltarea corporală: - rase uşoare (hipomterice); - rase mijlocii (eumetrice); - rase grele (hipermetrice). 2. După criterii anatomice la ovine: - oi cu coadă scurtă, (Brachyurae); - oi cu coadă lungă (Dolycourae); - oi cu coada grasă (Steatopygae); - oi cu coada lată (Platyurae).

3. După criteriul economic la : Taurine: rase de lapte; rase de carne, rase mixte. Ovine : rase de lână, rase de carne, rase de lapte, rase mixte. Porcine: rase de carne, rase de grăsime, rase mixte. Cabaline: rase de viteză şi tracţiune uşoară; rase de tracţiune intermediară; rase de tracţiune grea. Păsări: rase de ouă, rase de carne, rase mixte. 4. După gradul de ameliorare: 16

-

- rase perfecţionate; - rase ameliorate; - rase locale.

Rasele perfecţionate(suprarase) sunt rezultatul muncii de ameliorare a omului. Se mai numesc „rase pure” având sensul de „complet izolate reproductiv”, nu de homozigote. Sunt rase artificiale cu rol ameliorator, izolate reproductiv prin ţinerea registrului genealogic. Acestea au productivitate mare ca urmare a selecţiei într-o singură direcţie. În această categorie se încadrează rasele de carne Shorthorn , rasele de lapte Jersey şi Friză la taurine, rasa pursânge englez la cabaline, rasa Landrace la suine şi rasa Leghorn la păsări. În majoritatea cazurilor acestea sunt rase cosmopolite-Merinosul, Marele alb, Pur sânge englez, Friza. Rasele ameliorate (semirase sau rase în tranziţie) sunt populaţii care au unele atribute ale rasei dar nu sunt încă consolidate genetic, practicându-se în continuare încrucişări de ameliorare. În această categorie din cadrul raselor de la noi se încadrează : Bălţata românească, Bruna la taurine, porcul alb de Banat şi Bazna şi ovinele Merinos Transilvanean. Rasele locale provin direct din strămoşii sălbatici- fiind izolate reproductiv prin bariere geografice sau politice, (Sura de stepă, Stocli, Ţurcană, Ţigaie).

-

Nomenclatura raselor este atribuită după diverse criterii cum are fi : - după localitate – rasa Bazna, Merinos de Palas; - zona geografică –Merinosul transilvănean, Roşie daneză; - culoare – rasa Brună; - numele crescătorului - Doberman

CURS 4-ZOOTEHNIE

CARACTERELE ŞI ÎNSUŞIRILE ANIMALELOR DOMESTICE 4.1. CONSTITUŢIA ANIMALELOR DOMESTICE Constituţia reprezinta totalitatea caracterelor şi însuşirilor unui individ sau grupe de indivizi, aspecte ce se traduc atât în planul general al organismului prin puterea lui de viaţă, rezistenţa la boli şi condiţiile mediului înconjurător cât şi prin capacitatea lui de producţie şi reproducţie. Termenul de constituţie provine din limba latină constituire şi reprezintă alcătuirea unui întreg din părţi componente. 17

Aprecierea constituţiei include studiul elementelor macrostructurale (exteriorului), şi a elementelor microstructurale şi a indicilor funcţionali-histologici, fiziologici şi biochimici. Capacitatea productivă a unui animal depinde deci atât de structura ţesuturilor şi organelor, de intensitatea şi calitatea activităţii lor funcţionale cât şi de unele particularităţi legate de valoarea economică şi de reproducţie. 4.1.1. Tipurile constituţionale Folosind ca elemente de apreciere activitatea funcţională şi calitatea proceselor metabolice, distingem două tipuri fiziologice sau constituţional funcţionale: tipul respirator şi tipul digestiv. Tipul respirator încadrează animalele cu cavitatea toracică bine dezvoltată în lungime, adâncă şi comprimată lateral, cu coaste mai subţiri şi spaţii intercostale largi. Coastele sunt mai puţin curbate şi dispuse oblic pe coloana vertebrală determinând o cutie toracică profundă cu o capacitate respiratorie mare. Animalele din acest tip fiziologic au format corporal trapezoidal cu baza mare la nivelul trenului posterior, au gâtul lung şi subţire, membre lungi subţiri şi musculatura fermă, piele fină, elastică cu peri fini scurţi şi mai rari. Contururile corporale sunt mai unghiuloase, cu proeminentele osoase şi vascularizaţia mai evidente. Acest tip funcţional este caracteristic animalelor de viteză la cabaline, raselor de lapte la bovine şi ovine şi raselor pentru producţia de ouă la păsări. Tubul digestiv se caracterizează prin capacitate respiratorie mai redusă, animalele având toracele mai scurt, adânc, larg, cu coaste mai late şi spaţii intercostale mai mici. Coastele sunt arcuite şi aproape perpendiculare pe coloana vertebrală determinând un torace aproape rotund pe secţiune. Animalele au trunchiul, toracele, şalele şi crupa mai lungi, largi şi bine îmbrăcate în musculatură determinând un format corporal dreptunghiular. Membrele sunt mai scurte şi groase, pielea mai groasă şi fanerele mai abundente. Contururile corporale mai rotunjite şi vascularizaţia mai puţin evidenţiată. Acest tip constituţional – funcţional este caracteristic raselor de taurine şi ovine de carne, cailor de tracţiune grea, raselor de suine de carne. La acest tip constituţional-funcţional predomină procesele anabolice animalele caracterizându-se printr-o bună capacitate de îngrăşare. Exista si tipuri constitutionale mixte. In aprecierea constituţiei se ia în considerare totalitatea caracterelor morfofiziologice ale organismului ,în funcţie de care se disting patru tipuri constituţional-morfologice: fină, robustă sau compactă, debilă şi grosolană. Constituţia fină este caracteristică animalelor cu corpul lung, capul fin, gâtul şi membrele lungi, cu mase musculare şi tendoane bine dezvoltate şi bine reliefate. Scheletul este fin şi compact, cu unghiuri externe bine reliefate datorită cantităţii reduse de ţesut şi ţesut adipos subcutanat. Pielea este subţire, fină, elastică, cu numeroase pliuri, cu vascularizaţie foarte bine evidenţiată, părul mic şi lucios, copite mici cu coarne tari şi foarte rezistente. Sunt animale cu temperament vioi, privire ageră, capabile de reacţii prompte şi viguroase, la care predomină latura catabolică a metabolismului. Animalele cu constituţie fină prezintă aptitudini bune pentru lapte, viteză, lână şi sunt slabe producătoare de carne. Acest tip constituţional este caracteristic raselor de taurine Friză şi Jersey, de cabaline Pur sânge englez şi Arab şi de găini Leghorn. Constituţia fină este deci caracteristică vacilor de lapte, cailor de viteză, ovinelor cu lână fină, păsărilor de ouă.

18

Constituţia robustă este un tip dorit, util, caracteristic animalelor mixte şi de carne. Este întâlnită la taurinele de lapte- carne şi carne- lapte la ovinele de carne- lapte şi lână- carne, la suinele de carne, la păsările de carne şi mixte şi la caii din rasele intermediare. Animalele cu constituţie robustă sunt mai masive, cu trunchi scurt , larg şi adânc, cu membre scurte şi groase, cu copite mai mari, cu musculatura dezvoltată şi puternică, cu osatura bine dezvoltată şi rezistentă, cu pielea mai groasă, densă şi mai puţin elastică. Părul este mai gros şi abundent, unghiurile osoase mediu reliefate şi vascularizaţia mai puţin evidentă. În cadrul acestui tip constituţional se întâlneşte subtipul robust-compact şi robust afânat. Animalele cu constituţie robust- compactă prezintă un trunchi armonios, suficient de lung, de larg şi adânc, cu piept larg, abdomenl bine dezvoltat, crupa lungă şi largă. Membrele sunt bine dezvoltate, bine îmbrăcate în mase musculare, cu tendoane puternice, piele suplu, rezistentă, cu pliuri rase, păr lucios, dens şi mai lung.Sunt animale de tip mezomorf, digestivorespirator. Acest subtip constituţional este caracteristic raselor intermediare care dau producţii mixte, Brună, Ţigaie, Marele alb, Marele negru, Bazna. Constituţia robust- afânată este specifică animalelor pentru producţia de carne la taurine şi ovine, de carne- grăsime la porcine şi de tracţiune grea la cabaline, care au o mare capacitate de conversie a hranei, sunt precoce, dar cu arderi lente, şi au tendinţa de îngrăşare rapidă. Se caracterizează printr-un format longiliniu la taurine şi ovine şi brevimorf la porcine şi cabaline, având la acestea lungimea oblică mai mică decât talia, toracele larg, adânc, rotund pe secţiune, scheletul fin dar rezistent, mase musculare foarte bine dezvoltate cu o capacitate mare de grăsime interfibrilară. Au spinarea, şalele şi crupa largi, membre puternice, cu articulaţii largi şi bine reliefate, tendoane groase şi puternice, părul lung şi des. Această constituţie este caracteristică taurinelor de carne: Aberdeen, Angus, Santa Gertruda, Hereford; de ovine: Leicester, Romney –Marsh, Suffolk, de porcine: Mangaliţa, Lincoln şi de cabaline: Ardenez şi Brabonson. Constituţia debilă este o exagerare a constituţiei fină, fiind caracteristică animalelor degenerate, uzate, subnutrite, exploatate neraţional. Constituţia debilă trebuie diferenţiată de cea suprafină, ea având în general un substrat patologic pe când constituţia suprafină este consecinţa dirijării creşterii şi selecţiei intense pentru producţii unilaterale- lapte, lână fină, ouă. Animalele cu o constituţie debilă sunt plăpânde, cu scheletul fin şi puţin rezistent. Masele musculare slab dezvoltate încât unghiurile osoase şi contururile articulare sunt foarte evidente, pielea este exagerat de fină. Animalele au o respiraţie scurtă şi accelerată, rumegare lentă, sunt predispuse la oboseală, se hrănesc şi se deplasează cu greutate. Au o producţie foarte mică, prolificitatea, precocitatea şi vitalitatea scăzute. Produşii rezultaţi de la mame debile să fie înlăturate din crescătorii şi în mod special din loturile de reproducţie, fiind neeconomice . Constituţia grosolană constituie o exagerare a constituţiei robuste. Animalele cu o constituţie grosolană au o conformaţie nearmonioasă, segmentele corporale fiind disproporţionate. Au capul şi urechile mari cu păr abundent în conchia auriculară. Ochii sunt acoperiţi de pleoape groase, infiltrate, buzele sunt groase şi cărnoase. Pielea este groasă, afânată, lipsită de elasticitate, părul abundent foarte gros, stufos. Osatura este grosolană, şi musculatura lipsită de tonicitate. Animalele cu constituţie grosolană au o reactivitate scăzută, se deplasează greu şi obosesc uşor, au prolificitate şi precocitate scăzute, dimorfism sexual slab exteriorizat, maturitate sexuală întârziată. Acest tip de constituţie se întâlneşte mai frecvent la rasele primitive, tardive. Animalele cu constituţia grosolană se exclud de la reproducţie. 19

4.1.2. Cauzele şi semnele slăbirii constituţiei Tipul constituţional al animalului este ereditar şi deci transmisibil la descendenţi în cazul în care mediul exterior şi alţi factori care intervin în timpul procesului ontogenetic nu se schimbă. În cazul în care condiţiile de mediu din zona geografică de formare se schimbă s-au animalele sunt transferate în alte zone, ca urmare a restructurării proceselor metabolice şi fiziologice, se pot produce modificări morfofuncţionale care vor determina şi modificări ale tipului constituţional. Unele modificări pot fi favorabile producţiei pentru care este exploatată rasa, altele nefavorabile slăbind constituţia animalelor şi reducând rentabilitatea creşterii lor. Pe lângă condiţiile de mediu, slăbirea constituţiei poate fi determinată şi de consangvinitate , alimentaţie, îngrijiree, antrenamentul, gimnastica funcţională. Slăbirea constituţiei se manifestă prin modificări de ordin funcţional care afectează un anumit organ, dar care de regulă se răsfrâng asupra întregului organism (aparatul reproductiv). În cazul slăbirii constituţiei producţia animalului scade chiar dacă acesta este întreţinut şi îngrijit în condiţii corespunzătoare, organismul este mai receptiv la boli, se resimte mai mult la acţiunea factorilor neprielnici de mediu fiindu-i modificate însăşi rezistenţa şi mecanismele de apărare ale organismului. Pentru prevenirea slăbirii constituţiei şi degenerării animalelor mai cu seamă a celor cu producţii ridicate la care acest fenomen se manifestă mai repede şi mai intens, se impune depistarea cât mai devreme a acţiunii factorilor determinanţi şi combaterea efectelor acestora prin alimentaţie corespunzătoare, muncă controlată şi îngrijire continuă. 4.2. CONDIŢIA ANIMALELOR DOMESTICE Pentru aprecierea corectă a unui animal se impune să se ia în considerare şi condiţia în care acesta se găseşte. Condiţia animalului este exprimată de starea de întreţinere şi fiziologică a animalului ce se reflectă în aspectul lui general, însuşirile lui generale şi particulare care-i definesc capacitatea productivă. Animalele pot fi: în condiţie de reproducţie, de producţie (muncă sau antrenament), de îngrijire, de extenuare şi de expoziţie. Condiţia de reproducţie defineşte o anumită structură şi stare funcţională a organismului mascul sau femel care a ajuns la maturitate sexuală şi este capabil să se reproducă şi să dea produşi viabili, bine dezvoltaţi şi sănătoşi. Condiţia de reproducţie nu trebuie confundată cu capacitatea animalului de a se reproduce, aceasta din urmă fiind dependentă în principal de maturitatea sexuală. În condiţie de reproducţie, atât la mascul cât şi la femelă, organismul trebuie să fie bine dezvoltat, într-o stare bună de întreţinere, cu marile funcţii normale ca ritm, intensitate, amplitudine, frecvenţă, cu organele de reproducţie normale, cu apetit sexual prezent. Animalul trebuie să posede însuşirile morfoproductive specifice rasei. Condiţia de producţie (de muncă sau antrenament) se caracterizează printr-o dezvoltare armonioasă a organismului animal şi a marilor funcţii. Animalele au scheletul bine dezvoltat, articulaţiile şi tendoanele consolidate, fortificate, musculatura dezvoltată şi bine reliefată, ţesutul adipos slab reprezentat. Animalele în condiţie de muncă trebuie să fie bine dezvoltate şi proporţionate, cu scheletul membrelor rezistent, cu articulaţii libere şi mobile, iar masele 20

musculare cu rol în locomoţie, să fie bine dezvoltate şi cu tonus ridicat, capabile să asigure o mare capacitate de tracţiune. Această condiţie trebuie să caracterizeze caii de curse şi animalele de muncă. Condiţia de îngrăşare defineşte o anumită stare a organismului animal specifică raselor de carne, care dispun de o mare capacitate de conversie a hranei şi de însuşirea de a depune grăsime în anumite condiţii de îngrijite şi întreţinere. Condiţia de îngrăşare este improprie aprecierii exteriorului şi efectuării de măsurători deoarece depunerea stratului subcutan de grăsime poate masca, prin nivelare, unele defecte de conformaţie. Condiţia de expoziţie este expresia unei stări corecte, corespunzătoare din toate punctele de vedere a standardului rasei. Animalul în această condiţie trebuie să întrunească sumumul însuşirilor rasei, liniei, sexului şi vârstei, însuşiri care corespund unei anumite direcţii de exploatare: carne, lapte, muncă, mixte. Animalele în această condiţie trebuie să se încadreze prin însuşirile lor morfologice în categoriile elită şi record, a cerinţelor standardelor de rasă. Condiţia de extenuare este o stare nedorită, ce poate fi întâlnită la animale atât în perioada de creştere cât şi în perioada maturităţii. Poate fi determinată fie de stări patologice cronice, organismul fiind incapabil de a folosi hrana, fie de epuizarea acestuia, ca urmare a stării de oboseală, surmenaj şi uzură datorate exploatării iraţionale a animalelor. Ea apare la animalele tinere supuse la eforturi mari de tracţiune sau neantrenate corespunzător în prealabil. Animalele în condiţie de extenuare sunt slabe, unghiurile osoase, coastele şi apofizele spinale evidente, masele musculare au tendinţa de emaciere, animalul se deplasează greu, este incapabil de efort, iar atunci când este obligat să-l facă, oboseşte foarte repede. Aceste animale formează împreună cu cele cu tare ereditare şi stări patologice ireversibile, obiectul reformei. Aprecierea exteriorului este dificilă deoarece din cauza emacierii musculare dimensiunile între repere sunt nereale, iar defectele de conformaţie accentuate.

4.3. TEMPERAMENTUL LA ANIMALELE DOMESTICE Ca noţiune temperamentul a fost definit de G.K. Constantinescu încă din 1930 fiind considerat „expresia calităţii sistemului nervos, respectiv iuţeala cu care individul reacţionează la factorii excitanţi”. Temperamentul animalelor este: vioi si limfatic Reacţiile de răspuns, la excitanţi şi stimuli, egali ca intensitate şi durată de acţiune, diferă de la individ la individ, în funcţie de particularităţile constituţionale, de sistemul nervos, de mediul extern şi de starea de sănătate a organismului. Se consideră că temperamentul este legat de tipul constituţional fiziologic al animalului, animalele de tip respirator reacţionează mai prompt şi mai intens decât cele de tip digestiv, apreciindu-se că împărţirea acestora în: animale cu temperament vioi şi animale cu temperament limfatic are fi fundamentată ştiinţific şi are reflecta realitatea din lumea animalelor domestice. Temperamentul animalelor este: vioi si limfatic

21

Temperamentul vioi este caracteristic animalelor din rasele de lapte şi cailor de viteză Friză, Jersey, Pur sânge englez, Arab. Acesta se caracterizează prin energie, vigoare şi mobilitate mare în mers. Animalele cu temperament vioi au ochi limpezi, expresivi, urechile mobile, corpul zvelt, reflexele prompte. Temperamentul limfatic este specific animalelor din rasele grele, de povară, normal animalelor de carne, tipului constituţional digestiv, care prezintă reflexe încete şi reacţii şterse faţă de excitanţi. Organismul lor exprimă forţa de capacitate de efort mare şi prelungit. Animalele sunt limfatice, încete si lente. Există şi tipuri intermediare, specifice ca temperament raselor cu producţii mixte, corespunzătoare tipului constituţional respiratoro- digestiv şi digestivo- respirator. Dupa DUERST Y.U. (1927) lclasifică tipul animalelor în : tipul hipersensibil (foarte vioi şi sensibil la acţiunea stimulilor externi); tipul sensibil (cu o vioiciune evidentă şi sensibilitate mare la excitanţi); tipul mezosensibil (cu reacţii de răspuns moderate la factorii interni şi externi); tipul hiposensibil, cu sensibilitate şi vioiciune reduse, cu reacţii greoaie la excitanţi şi cu mişcări foarte lente. În aprecierea temperamentului unui animal, a intensităţii şi a calităţii reflexelor şi a răspunsului la acţiunea excitanţilor, trebuie avută în vedere starea lui de sănătate. Un organism bolnav, febril, epuizat, obosit, surmenat, sau cu grad avansat de uzură fiziologică va da răspunsuri slabe la excitanţi, chiar de intensitate ridicată. Temperamentul exprimat şi apreciat prin gradul de reactivitate se apreciază numai la animalele sănătoase care au crescut şi s-au dezvoltat în condiţii normale, care sunt exploatate raţional şi se află în stare de sănătate.

Curs 5- Zootehnie ADAPTAREA ŞI ACLIMATIZAREA RASELOR În decursul timpului în unele ţări ca urmare a condiţiilor favorabile, s-au creat rase de animale valoroase. Astfel, în Anglia, ţara care a întrunit cele mai multe din aceste condiţii, s-au creat o serie de rase începând cu finele secolului al XVIII-lea şi continuând până în zilele noastre cum are fi: TAURINE: Shorthorn, Hereford, Aberdeen Angus; OVINE : Leicester, Suffolk, Romney Marsh, Shouthdown; PORCINE : Marele alb, Berk; CABALINE : Pur sânge englez În alte ţări europene s-au format o serie de rase valoroase ca: FRANTA : Merinosul Rambouillet, Charolaise, Limousine ; OLANDA : Ostfriză ; 22

DANEMARCA ; Landrace ELVETIA; Simmental şi Schwyz ; Pe parcursul timpului reproducătorii masculi sau chiar grupuri mai mici sau mai mari de indivizi din aceste rase au fost importate în ţări cu condiţii pedoclimatice diferite fie pentru creştere în rasă curată, fie pentru ameliorarea unor rase locale cu însuşiri inferioare din aceste ţări. IN ROMANIA ; - la mijlocul sec. al XIX-lea au fost aduse taurine Schwyz şi Simmental ; - înainte de primul război mondial s-au făcut importuri de oi Merinos şi Karakul, de vaci din rasele Olandeză şi Shorthorn. Importurile de animale au fost intensificate între cele două războaie mondiale şi mai ales în perioada 1958-1965 când au fost importate o serie de rase. Astfel la : - bovine Hereford, Shorthorn (Anglia), Santa Gertruda (SUA), Charolaise (Franţa), Friza, Jersey (Olanda, Danemarca, RFG, Anglia, Canada), Schwyz, Simental (Elveţia). - ovine rasele Merinos de Stavropol, Merinos Rambouillet, Merinolandschaf. În anii 19801985 se fac importuri masive de oi din rasele Corriedale, Romney-Marsh, Polwarth, Merinos din Australia şi Noua Zeelandă. porcine s-au importat rasele Landrace din Danemarca, Pietrain din Belgia, Duroc, Hampshire din SUA; păsări s-au adus rase şi linii de găini Leghorn, Cornish, Plaimouth Roc, raţele Campbell, Peking, etc. Nu toate animalele s-au adaptat la noile condiţii. Reacţiile de neadaptare - dezechilibru biologic ( modificări morfologice şi fiziologice negative) în care sunt implicate două fenomene: adaptarea şi aclimatizarea. Modificarea condiţiilor de mediu între anumite limite faţă de cele în care s-a format o rasă sau populaţie de animale determină organismul să-şi restabilească un nou echilibru biologic-ecologic. Sunt însă şi situaţii în care modificările factorilor de mediu sunt atât de profunde, încât organismele animale nu mai sunt capabile să-şi restabilească acest echilibru, determinând apariţia fenomenului de degenerare sau chiar moartea. 3.1. INFLUENŢA FACTORILOR NATURALI ŞI ARTIFICIALI ASUPRA PROCESULUI DE ADAPTARE ŞI ACLIMATIZARE Cunoaşterea factorilor naturali şi artificiali implicaţi în procesul de adaptare şi aclimatizare Dintre numeroşii factori de mediu, cea mai mare influenţă asupra organismului animal o au alimentaţia şi factorii climatici (temperatură, umiditate, lumină şi presiune atmosferică, sol, altitudine şi factorii tehnologici). 3.1.1. INFLUENŢA ALIMENTAŢIEI ASUPRA ORGANISMULUI Alimentaţia are o influenţă hotărâtoare în perioada de creştere şi în perioada de dezvoltare a organismului Unii cercetători (I.Hammond, M.F. Ivanov, Fischer W.) consideră că formele caracteristice tipului de carne s-ar datora alimentaţiei abundente, iar conformaţia tipică a animalelor primitive, unei alimentaţii neraţionale şi dezechilibrate în perioada de creştere. Astfel, s-a constatat că tăuraşii din rasa Pinzgau subalimentaţi în perioada de creştere au la maturitate mari defecte de exterior, tipice unei constituţii grosolane, în timp ce cei hrăniţi corespunzător devin robuşti, cu pronunţate aptitudini pentru carne.

23

- In perioada de tinereţe aparatul digestiv al animalelor are o mare plasticitate şi capacitate de adaptare la diferite regimuri de furajare pe care le valorifică cu o eficienţă mai mare la vârsta adultă. - O influenţă hotărâtoare asupra creşterii şi dezvoltării o are valoarea biologică a nutreţurilor, conferită de conţinutul în vitamine, microelemente, săruri minerale, lipide, proteine, aminoacizi, ş.a. 3.1.2. INFLUENŢA FACTORILOR NATURALI CLIMATICI ASUPRA ORGANISMULUI ANIMAL Factorii climatici acţionează cumulativ şi complex asupra organismului.. Temperatura acţionează foarte complex asupra pielii, asupra proceselor metabolice şi asupra funcţionării unor organe şi aparate. În condiţiile climatului cald pielea animalelor este subţire, cutată, ţesutul subcutanat redus, părul rar, în timp ce în condiţiile climatului rece pielea animalelor este groasă, lipsită de cute, cu ţesut subcutanat şi adipos bogat, iar părul este dens şi abundent. Toate aceste diferenţe influenţează direct procesul de termoreglare. Temperaturile din adăposturi scăzute o lungă durată în timpul iernii, determină la tineretul taurin o creştere abundentă a părului. Dacă pentru tineretul taurin, temperaturile scăzute au efecte defavorabile , în schimb pentru animalele de blană acestea influenţează pozitiv calitatea blănii. Numeroase experienţe dovedesc că oscilaţiile termice de scurtă durată măresc pofta de mâncare şi rezistenţa, producând aşa numitul fenomen de călire a organismului. Rasele formate în condiţiile climatului oceanic (cu temperaturi constante) se adaptează mai greu la condiţiile de mediu schimbate, comparativ cu cele create în condiţiile climatului temperat. Temperatura influenţează puternic funcţia glandelor sexuale producând în anumite cazuri sterilitate temporară sau definitivă. În condiţiile climatului temperat, temperatura de peste 30 oC poate produce sterilitate temporară la masculii animalelor de fermă. În general temperaturile între 8-25oC sunt favorabile animale.

majorităţii producţiilor

Temperaturile prelungite de peste 32oC, în condiţiile climatului temperat, reduc ritmul de creştere a lânii la oi, iar la scroafe secreţia lactantă încetează. Temperatura de 0 oC şi o umiditate ridicată produce la purcei moartea în masă. Umiditatea aerului acţionează de cele mai multe ori în strânsă legătură cu temperatura. În condiţii de umiditate scăzută rezistenţa animalelor este mai mare atât la temperatură ridicată cât şi la temperatură scăzută. Umiditatea influenţează în mare măsură nu numai starea de sănătate a animalelor ci şi producţiilor lor. La specia ovină, care prin metode de creştere practicate se află cel mai mult sub influenţa factorilor climatici, s-a constatat că în zonele temperate, cu umiditate relativă ridicată, cel mai bine se adaptează rasele cu lână groasă (Ţurcană). Totodată într-un asemenea climat calitatea pielicelelor Karakul se depreciază, rasa fiind creată în condiţii de stepă. Lumina este un factor cu acţiune multiplă asupra organismelor animale. În mod direct lumina acţionează asupra pielii, intensitatea şi efectul ei depinzând în mare măsură de pigmentaţia şi de natura învelişului pilos al animalului.

24

Componenţa ultravioletă a luminii solare, intensifică circulaţia sangvină, determină transformarea ergosterinei în vitamina D, prevenind astfel, apariţia rahitismului la animalele tinere. Radiaţia luminoasă prea puternică produce la animalele cu pielea nepigmentată şi îmbrăcăminte piloasă slabă, procese inflamatorii sau eriteme solare. Animalele cu pielea pigmentată şi înveliş pilos abundent se adaptează mai uşor la zonele cu radiaţie luminoasă intensă. În afară de acţiunea asupra pielii, radiaţiile solare influenţează puternic procesul creşterii şi dezvoltării animalelor tinere, precum şi producţiile animalelor adulte. Lumina difuză reduce intensitatea metabolismului, fapt ce favorizează îngrăşarea, în timp ce lumina de intensitate moderată dar de durată, influenţează în mare măsură producţia de lapte, ouă, robusteţea şi starea de sănătate a animalelor. Ca urmare a acestui fapt indicele de luminozitate al adăposturilor diferă cu specia şi producţia animalului. Lumina influenţează puternic funcţia de reproducţie în special la oaie, iapă, găină. Lumina influenţează în mare măsură procesele metabolice şi de hematopoeză, astfel sub acţiunea luminii creşte numărul globulelor roşii şi a leucocitelor, organismele devin mai rezistente faţă de condiţiile de mediu şi agenţii patogeni. Întreţinerea tineretului de reproducţie vreme îndelungată în adăposturi insuficient luminate şi în condiţii necorespunzătoare de întreţinere duce la apariţia fenomenului de tarare cu urmări negative pentru întreaga viaţă a animalului. Presiunea atmosferică este percepută la animale prin intermediul receptorilor barici şi provoacă reacţii specifice din partea organismului. Presiunea atmosferică influenţează producţia şi comportamentul animalelor. Furtunile pot fi sesizate cu mult timp înainte de unele specii de animale (porci, găini, oi). Creşterea tineretului în condiţii de presiune atmosferică scăzută are influenţă asupra dezvoltării aparatului respirator şi circulator. Variaţiile de presiune modifică unele constante fiziologice. Din cercetările efectuate de C. Statov (1977) pe ovine din rasă Momney Marsh, rezultă că în perioada premergătoare unor modificări de presiune se accelerează foarte mult pulsul şi frecvenţa respiratorie. 3.1.3. Influenţa solului, reliefului şi altitudini Solul are influenţă indirectă asupra organismului prin cantitatea şi calitatea vegetaţiei, fapt ce impune ca relaţia-sol-plantă-animal- să se aprecieze printr-o abordare sistematică. Datorită solului şi vegetaţiei carnea oilor crescute în zona de stepă nu prezintă mirosul caracteristic. Solul şi relieful are o influenţă hotărâtoare asupra mărimii şi durităţii copitei. În strânsă legătură cu presiunea atmosferică, altitudinea influenţează nu numai compoziţia sângelui şi unele constante fiziologice ci şi funcţia de reproducţie. Animalele crescute la şes şi transferate în zone cu altitudini de 1000 m devin temporar sterile. Pe lângă factorii menţionaţi , radiaţiile cosmice şi terestre, poluanţii, fizici, chimici şi sonori, acţionează asupra organismului animal, însă influenţa lor este într-o fază incipientă de cunoaştere. Factorii de mediu influienteaza adaptarea si aclimatizarea. 3.2. CARACTERISTICILE PROCESULUI DE ADAPTARE ŞI ACLIMATIZARE Capacitatea animalelor de a-şi reorganiza funcţiile vitale în concordanţă cu noile condiţii de mediu, păstrându-şi capacitatea de reproducere, se numeşte adaptare. Adaptarea este procesul de modificare morfo-fiziologică a animalelor, ca răspuns la acţiunea factorilor noi de mediu în care au fost transferate. 25

Zona de mediu favorabilă reprezintă ansamblul factorilor de variaţie ce nu solicită prea puţin mecanismul de adaptare. Dacă noile condiţii climatice sunt diferite de cele din zona de provenienţă provoacă animalelor fenomenul de stres , de aceea aceşti factori mai sunt numiţi factori de stres sau stresanti. În situaţia în care acţiunea acestor factori este de scurtă durată şi organismul animal răspunde prin modificări fenotipice pasagere, ce vizează neutralizarea efectului condiţiilor de mediu, se poate vorbi de o adaptare fenotipică. Adaptarea fenotipică este, de fapt, începutul adaptării genetice, premiza unui proces de modificare genetică a populaţiei. O adaptare fenotipică, în timp îndelungat , ce se traduce printr-o ridicare a toleranţei faţă de solicitarea continuă şi repetată la un stressor climatic, poartă denumirea de aclimatizare. Datorită complexităţii noilor legături ce se realizează între organism şi mediul modificat, aclimatizarea este un proces de lungă durată, fiind influenţat de numeroşi factori, printre care specia, rasa, vârsta, tehnologia de creştere etc. Pasarile si porcinele se aclimatizeaza mai usor, restul speciilor se aclimatizeaza mai greu. Capacitatea de aclimatizare depinde în mare măsură şi de constituţia şi vârsta animalelor , acelea cu o constituţie robustă se aclimatizează mai uşor, iar tineretul se adaptează cu mai multă uşurinţă decât animalele adulte la care procesul de creştere şi dezvoltare s-a încheiat. Cea mai mare capacitate de aclimatizare o au produşii a căror dezvoltare ontogenetică se produce în noile condiţii de mediu, fapt ce impune ca animalele importate să fie la prima gestaţie. Datorită progreselor realizate în ultima perioadă s-a creat posibilitatea să se recurgă la importul şi transferul de embrioni. În procesul aclimatizării, animalele transpuse în noile condiţii de mediu trec printro serie de faze critice, de intensitate diferită care se manifestă la început prin : apatie, lipsă de vioiciune şi poftă de mâncare. Dispariţia treptată a acestor manifestări nu constituie un indiciu cert al faptului că animalele s-au aclimatizat. Aclimatizarea organismului presupune readaptarea sistemului enzimatic, a florei intestinale şi rumenale (în cazul rumegătoarelor) desfăşurarea normală a ciclului sexual, dezvoltarea mecanismelor de apărare antigen-anticorp, funcţii care se restabilesc într-o perioadă îndelungată. Criza de aclimatizare se manifestă prin: - - slăbirea animalelor chiar şi la un regim de întreţinere şi hrănire optim; - - stagnarea în creşterea tineretului; - - tulburări gastro-intestinale permanente; - - instalarea unor boli parazitare sau de alt gen; - - tulburări ale ciclului sexual la femele; - - azoospermie sau aspermie la masculi; - - produşi cu vitalitate scăzută; - - diminuarea producţiei, ş.a. Criza de aclimatizare determina modificarea altor indici ca urmare a declanşării în organism, de către excitaţiile puternice produse de factorii stresanti , a unor reacţii înlănţuite care produc: schimbarea echilibrului hormonal şi al elementelor sanguine, creşterea cantităţii de glucoză etc.- proces numit STRESS sau SINDROM GENERAL DE ADAPTARE. 26

Acest sindrom descris de .SELYE se desfăşoară în trei stadii: A.Reacţia de alarmă Animalul supus acţiunii factorilor stressori se află în suferinţă şi îşi mobilizează toate forţele de apărare pentru a se adapta la noile condiţii. Este perioada de criză de aclimatizare. În această etapă excitaţiile factorilor stresanti ajunse la hipotalamus declanşează secreţia de neurohormoni care ajung prin intermediul curentului sanguin la hipofiză şi stimulează secreţia de hormon adrenocorticotrop, care declanşează reacţii în lanţ. Sunt activate suprarenalele care sporesc secreţia de cortizon şi corticosteron, hormoni ce sunt implicaţi direct în procesul adaptării. Sub influenţa lor creşte nivelul glucozei în sânge şi totodată rezistenţa organismului mărindu-i capacitatea de adaptare. Reacţia de alarmă prezintă două faze: faza de şoc când animalul manifestă suferinţe evidente şi imediate, aflându-se în criză şi faza de contra şoc în care sunt mobilizate mecanismele de apărare ale organismului în vederea revenirii la starea normală. Faşa de contra şoc poate trece treptat fie în : A. Stadiul de rezistenţă Reflectă completa adaptare la acţiunea agenţilor stressori, reprezentând de fapt reuşita aclimatizării. Animalele depăşesc perioada de criză prin realizarea unui nou nivel metabolic de lungă durată, chiar pentru toată viaţa, când se spune că s-a realizat o compensare adică s-a restabilit un echilibru între factorii stressori şi mecanismele de adaptare. În situaţia în care factorii de stres sunt prea puternici, înving posibilităţile de reacţie a organismului se trece în stadiul de epuizare. B. Stadiul de epuizare Se caracterizează prin apariţia unor dezechilibre grave ce conduc în final la moarte. Suprasolicitările de lungă durată produc reacţii mult mai intense din partea organismului, hormonii suprarenali fiind în cantităţi mari şi persistenţi. La animalele sacrificate se constată hiperplazia stratului cortical al suprarenalelor, atrofierea timusului, splinei, ganglionilor limfatici, concomitent cu scăderea accentuată a eozinofilelor din sânge şi apariţia de ulceraţii stomacale şi intestinale. Aclimatizarea sau neaclimatizarea animalelor depinde aşa cum s-a arătat, de numeroşi factori, de intensitatea lor acţională şi de rezistenţa organismelor. Grupele de animale care dispun de o bună plasticitate, trec prin transformări adecvate noilor condiţii, fără să-şi modifice caracterele morfoproductive. 3.3. DEGENERAREA RASELOR În condiţii mult diferenţiate şi vitrege de cele ale locului de provenienţă, modificările suferite de animale sunt mult mai pronunţate, însuşirile acestora îndepărtându-se treptat de cele caracteritice rasei din care fac parte, apărând în felul acesta fenomenul de degenerare. Degenerarea poate cuprinde toţi indivizii transferaţi sau numai o parte din aceştia. Când întregul efectiv transferat suferă aceste modificări se poate vorbi despre degenerarea rasei. Fenomenul de degenerare afectează atât însuşirile economice cât şi caracterele biologice ale animalului. Astfel din punct de vedere economic animalul îşi modifică însuşirile morfologice şi productive situându-se sub valorile caracteristice rasei din care face parte. Frecvent tineretul are energia de creştere redusă, iar la speciile multiple se înregistrează scăderea prolificităţii. Degenerarea biologică are urmări şi mai grave soldându-se nu numai cu modificările de natură morfologică şi productivă ci şi cu afectarea funcţiilor de bază ale organismului. 27

Degenerări biologice: gigantismul (dezvoltarea exagerată a capului şi picioarelor) embrionalismul (insuficienta dezvoltare a organismului) brahipodia (insuficienta dezvoltare a picioarelor) , lipsa unor piese scheletice şi a glandelor sexuale, apariţia monstruozităţilor şi a altor anomalii (hidrocefalia, lipsa orificiului anal, a ochilor, etc.) apariţia capului mopsiform ca urmare a tulburărilor funcţionale ale lobului anterior al hipofizei. Degenerarea biologică slabeste constituţia, produce sterilitate parţială sau totală, reduce prolificitate, tulburări hormonale, mortalitate ridicată, scăderea vitalităţii, frecvenţa mare a bolilor parazitare, reducerea capacităţii de valorificare a hranei. Dacă de obicei degenerarea economică poate fi atenuată ea fiind mai mult determinată de condiţiile de mediu (alimentaţie, întreţinere), degenerare biologică impune măsuri de precauţie deoarece în apariţia ei sunt implicaţi şi numeroşi factori ereditari. Lipsa unei selecţii riguroase, practicarea iraţională a consangvinizării, neasigurarea condiţiilor de hrănire şi întreţinere în perioada de creştere a tineretului, influenţa nefavorabilă a unor factori climatici de-a lungul mai multor generaţii, sunt câteva din cauzele care sesizate şi înlăturate la timp pot preîntâmpina urmările nefavorabile al degenerării indivizilor

Curs 6-7 Zootehnie

26.11.2009

PRODUCŢIILE ANIMALELOR DOMESTICE Dintre însuşirile şi caracteristicile animalelor, producţiile au înregistrat după domesticire cele mai ample şi profunde modificări, ele constituind însăşi scopul şi raţiunea creşterii animalelor. În consecinţă animalele domestice de astăzi se deosebesc substanţial de formele sălbatice în primul rând prin producţiile şi productivitatea lor. Producţiile sunt rezultatul activităţii funcţionale a unor aparate, sisteme şi organe a căror activitate a fost intensificată ca urmare a acţiunii conştiente a omului după domesticire. Prin selecţie, hrănire, adăpostire, gimnastica funcţională, dirijarea împerecherilor, omul a acţionat asupra animalelor influenţând dezvoltarea organelor şi sistemelor funcţionale ale organismului în direcţia dorită, respectiv a intereselor lui economice. Elaborarea producţiilor animale este deosebit de complexă, ea nu depinde numai de funcţia unui organ ci de starea fiziologică şi funcţionalitatea întregului organism, elemente care se află sub influenţa unui număr mare de factori interni şi externi, ce pot avea efecte favorabile sau defavorabile. Ca urmare pentru obţinerea unor producţii cantitative şi calitative ridicate trebuie cunoscute atât elementele structurale şi mecanismele fiziologice care stau la baza elaborării fiecărei producţii, cât şi factorii de influenţă a acestora. În realizarea producţiei animale se disting mai multe trepte: 1.potenţial genetic productiv;(exploatat 50%) 2.potenţial fenotipic productiv 3.capacitatea productivă reală - fiecare animal are un potenţial genetic productiv sau capacitate productivă potenţială, determinată de genotip şi interacţiunile genice din baza ereditară a acestuia rezultată;

28

în urma procesului de fecundare genotipul rezultat se materializează în funcţie de condiţiile asigurate individului în perioada de creştere şi dezvoltare şi se concretizează sub forma unui potenţial fenotipic productiv. În al treilea rând din potenţialul fenotipic format, respectiv din capacitatea productivă reală ce caracterizează animalul adult se obţine numai o anumită parte în funcţie de condiţiile de hrănire, îngrijire şi exploatare asigurate în cursul vieţii productive. Aceasta reprezintă în fapt producţia reală a animalului. CONCLUZIE _ pentru sporirea producţiei animale, trebuie să se acţioneze deopotrivă atât asupra bazei ereditare prin selecţie şi dirijarea împerecherilor cât şi asupra condiţiilor de mediu asigurate în perioada de creştere şi în cursul exploatării. Potenţialul productiv şi gradul de valorificare a acestuia se corelează direct cu PRODUCTIVITATEA ANIMALELOR, aceasta reprezentând un important indicator economic. In aprecierea productivităţii prezintă interes indicii : consumului specific; producţiei relative; randamentul valoric; productivitatea muncii. - Consum specific capacitatea de a produce diferit in aceleasi conditii de mediu. - Indicele producţiei relative Reprezintă cantitatea de produs pe unitate de masă corporală (kg lapte/kg masă corporală, kg ouă/kg masă corporală, etc.). Acest indice variază la vacile de lapte între 5:1 şi 10:1, având valori mai ridicate la rasele specializate pentru lapte. Aspectul economic rezidă din faptul că, la o valoare mare a indicelui consumul pentru funcţiile vitale deţine o pondere mai scăzută din consumul specific. - Randamentul valoric Exprimă valoarea economică a producţiei realizate raportată la cheltuielile de producţie. El reprezintă un important indicator economic deoarece exprimă rentabilitatea producţiei. - Productivitatea muncii Exprimă valoarea producţiei realizată de om în unitatea de timp (oră, zi, lună, trimestru, an). Ea depinde în principal de potenţialul productiv al animalelor şi de tehnologiile aplicate. -

Cantitatea şi calitatea produselor obţinute de la animalele domestice şi îndeosebi eficienţa economică a producţiei sunt condiţionate de o serie de însuşiri biologice care nu au o legătură directă cu o anume producţie dar care privesc organismul animal în ansamblul său Principalele producţii ce se obţin din exploatarea animalelor sunt: laptele, carnea, ouăle, lâna, pielicelele, munca. Tabelul 1 Producţiile furnizate de speciile de animale domestice Specia Bovină Ovină Suină Caprină Cabalină Aviară Albine

Producţiile Lapte, carne , piele, muncă, dejecţii Carne, lapte, lână, pielicele, blănuri, dejecţii Carne, grăsime, piele, dejecţii Lapte, carne, păr, piele, dejecţii Muncă (sport, agrement, tracţiune), carne, piele, păr, dejecţii Ouă, carne, pene, grăsime, dejecţii Miere, polen, ceară, lăptişor, propolis, venin

29

Exprimarea producţiei se face atât pe individ prin -controlul individual, -controlul global,. Producţia individuală este dată de cantitatea şi calitatea produsului realizat de un animal într-o perioadă dată de timp: zi, lună, an sau pe întreaga viaţă economică. Producţia globală este dată de producţia animalelor dintr-o fermă sau zonă şi este influenţată de densitatea animalelor la 100 ha suprafaţă agricolă, de nivelul producţiei individuale şi de sistemul şi tehnica de exploatare a animalelor. În acest caz se foloseşte ca indicator tehnicoeconomic PRODUCŢIA MEDIE / ANIMAL FURAJAT care se obţine prin RAPORTAREA PRODUCŢIEI de lapte, carne , ouă, lână etc. la numărul de animale furajate, indiferent dacă acestea au produs sau nu în perioada de timp la care se referă producţia. ÎNSUŞIRILE BIOLOGICE GENERALE CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA ANIMALELOR Producţia animalelor este condiţionată de factori genetici şi de mediu. Prin acţiunea conştientă şi perseverentă a omului asupra factorului genetic, prin mijloacele specifice ameliorării s-a reuşit ca animalele să capete sau să-şi îmbunătăţească în mod evident anumite însuşiri biologice, care, în mod direct sau indirect, influenţează producţia şi productivitatea acestora. Insusiri generale:Constitutia si Exteriorul Insuşiri biologice :generale care influenţează producţia şi productivitatea animalelor fac parte: precocitatea, prolificitatea, capacitatea de conversie a hranei, longevitatea, rezistenţa şi starea de sănătate. PRECOCITATEA : reprezintă capacitatea organismului de a atinge într-un timp mai scurt valoarea caracteristică a rasei pentru un caracter, funcţie sau însuşire. ; se refera la timpul necesar pentru atingerea maturităţii sexuale, maturităţii corporale sau a maturităţii productive. PRECOCITATEA CONDIŢIONEAZĂ EFICIENŢA ECONOMICĂ A EXPLOATĂRII ANIMALELOR. VÂRSTA DE INTRARE ÎN PRODUCŢIE ŞI DE ATINGERE A MATURITĂŢII PRODUCTIVE INFLUENŢEAZĂ VOLUMUL CHELTUIELILOR NEPRODUCTIVE ŞI IMPLICIT ECONOMICITATEA PRODUCŢIEI RESPECTIVE. PROLIFICITATEA :Reprezintă însuşirea femelelor din speciile multipare de a da naştere la un număr mai mare de produşi la o fătare sau într-o perioadă determinată de timp (an). Termenul a fost adoptat şi la speciile unipare. Prolificitatea se exprimă în valori absolute (8,9,10, etc. produşi) la speciile multipare şi în valori relative (număr de produşi la 100 femele anual) la speciile unipare. Fiind influenţată de o multitudine de factori, prolificitatea variază în limite foarte largi atât în raport cu rasa şi individul, cât mai ales sub influenţa condiţiilor de mediu.Exemple: porci, ovine,caprine. CAPACITATEA DE CONVERSIE A HRANEI Reprezintă însuşirea organismului de a valorifica mai bine principii nutritivi din raţie pentru creştere sau pentru elaborarea diferitelor producţii. Ea se exprimă prin consumul specific, respectiv U.N. / unitate produs (kg masă corporală, kg lapte, kg lapte, kg masă ou, kg lână, etc.) LONGEVITATEA -exprimă vârsta până la care animalele sunt exploatate în mod economic. 30

Durata longevităţii economice interesează mai mult speciile a căror producţie se extinde pe o perioadă mai îndelungată de timp. Durata medie de viaţă şi de exploatarea principalelor specii de fermă Specia şi sexul

Durata vieţii (anii)

Tauri Vaci Armăsari Iepe Berbeci Oi Ţapi Capre Vieri Scroafe Cocoşi Găini

20-25 20-25 25-40 25-40 12-15 12-15 12-20 12-20 15-20 15-20 5-8 4-7

Durata perioadei de creştere (ani) 5-6 4-5 5-7 2-3 2-3 2-3 2-3 2-3 2-3 2-3 0,5-0,6 0,5-0,6

Durata exploatării Medie Maximă (ani) (ani) 5-6 8-10 5-10 12-15 16-20 26 4-5 8 4-5 8 5-6 8-10 5-6 8 6-8 10 3-4 5-6 4-6 10 1-2 4-5 1-1,5 2-3

REZISTENŢA Rezistenţa la condiţiile nefavorabile de mediu şi agenţii patogeni reprezintă o însuşire biologică generală cu un pregnant caracter individual. Indiferent de specie, rasele primitive sunt mai rezistente la agenţii patogeni şi condiţiile de mediu, decât rasele perfecţionate. Rezistenţa animalelor, dependentă în mare măsură de gradul de ameliorare, este determinată şi de condiţiile asigurate acestora în perioada de creştere. Hrănirea necorespunzătoare, lipsa de igienă, de lumină, de spaţiu, de mişcare, etc., determină o slăbire a rezistenţei animalelor atât faţă de agenţii patogeni cât şi faţă de condiţiile vitrege de mediu, determinând în cele din urmă scăderea producţiei şi productivităţii animalelor. Creşterea rezistenţei impune printre altele: prevenirea bolilor, asigurarea unei alimentaţii raţionale, armonizarea condiţiilor de microclimat şi cerinţele biologice, acţiuni de călire a tineretului şi înlăturarea de reproducţie a indivizilor cu constituţie debilă. SĂNĂTATEA Deşi nu constituie propriu-zis o însuşire biologică, ea condiţionează exteriorizarea capacităţii productive a animalelor. Ea este determinată de rezistenţa animalului, si de condiţiile de hrănire, adăpostire şi îngrijire asigurate animalelor în perioada de creştere şi de exploatare. Animalele bolnave au diminuată producţia în raport cu gravitatea şi durata bolii, impunându-se scoaterea lor din efectiv, afectand rentabilitatea fermei. 5.2. PRODUCŢIA DE LAPTE Rezultat al activităţii glandei mamare, secreţia lactată este caracteristică femelelor din clasa mamiferelor. Laptele din compoziţia lui complexă asigură toate elementele necesare produsului de concepţie (noilor născuţi) în prima etapă de viaţă, constituind totodată unul dintre cele mai importante produse de origine animală. 31

Având influenţă hotărâtoare asupra creşterii tineretului în primele luni de viaţă, producţia de lapte trebuie urmărită şi ameliorată la toate speciile de mamifere domestice. Laptele la toate speciile de mamifere conţine aceleaşi elemente: protide, lipide, glucide, (lactoza), săruri minerale, vitamine, enzime, etc., aflate în proporţii diferite de la o specie la alta. Compoziţia chimică a laptelui la diferite specii de animale (I.Johanson şi O.Claeson) Specia SU

Vacă

% din care Intensitatea Grăsime Lactoză Proteină Cenuşă de creştere Total Albumină Cazeină * din şi care globulină 3,8 4,8 3,6 0,7 2,9 0,7 70

12, 9 Bivoliţă 17, 7,5 5,2 4,3 0,7 8 Oaie 16, 6,2 4,3 5,4 4,3 1,1 0,9 8 Capră 12, 4,1 4,2 3,7 2,9 0,8 0,8 8 Iapă 10, 1,6 6,1 2,5 1,6 0,9 0,5 7 Măgăriţă 9,9 1,4 6,2 1,8 0,5 Scroafă 17, 7,0 4,0 5,5 3,8 1,7 0,9 4 Iepuroaic 32, 16,0 2,0 12,0 2,8 9,2 2,2 ă 2 Ren 36, 22,5 2,5 10,3 2,0 8,3 1,4 7 Căţea 20, 8,5 3,7 7,4 3,5 3,9 1,2 8 Pisică 17, 5,0 5,0 7,0 3,3 3,7 0,6 6 Şobolan 32, 15,0 3,0 12,0 2,7 9,3 2,0 0 Balenă 53, 44,0 1,8 7,0 0,5 2 Femeie 12, 3,8 7,0 0,9 0,7 1,6 0,2 6 *-numărul de zile necesare pentru dublarea greutăţii vii a produşilor la naştere.

15 22 60 14 6 9 10 6 180

În primele zile după fătare secreţia lactată are o compoziţie diferită de a laptelui, ea reprezentând aşa numitul colostru, care este mult mai bogat în substanţă uscată (34-35%) şi în proteine (20-30%). Din cadrul proteinelor ponderea cea mai mare o deţin lactalbumina şi lactoglobulinele (16-17%). Compoziţia colostrului se modifică de la o mulsoare la alta, astfel că

32

de la compoziţia caracteristică primului colostru menţionată mai sus după 4-5 zile se ajunge la compoziţia laptelui normal. 5.2.1. BAZELE MORFOFIZIOLOGICE ALE PRODUCŢIEI DE LAPTE Glanda mamară este o glandă de origine cutanată, de tip acinos cu funcţie holomelocrină,este formată din două părţi principale: corpul mamar şi mamelonul sau sfârcul. Din punct de vedere morfologic corpul mamar este constituit din ţesutul glandular sau parenchimatos, cu rol secretor şi stroma conjunctivo-adipoasă, cu rol de susţinere. Stroma conjunctivită-adipoasă cu rol de susţinere a ţesutului glandular este bogat în vase sanguine şi limfatice cu rol trofic. Raportul între ţesutul glandular şi stroma conjuctivito- adipoasă din cadrul parenchimului mamar determină tipul de uger care poate fi glandular sau cărnos. El se află în strânsă relaţie cu producţia de lapte şi se modifică pe parcursul lactaţiei. Astfel vacile bune producătoare au ponderea ţesutului glandular de 70-80% la începutul lactaţiei, aceasta scăzând la 20-30% la finele lactaţiei. DIN PUNCT DE VEDERE FIZIOLOGIC PRODUCEREA LAPTELUI REPREZINTĂ UN COMPLEX DE PROCESE CE SE SUCCED ÎNTR-O ANUMITĂ ORDINE, CONSTÂND DIN DOUĂ FAZE PRINCIPALE: SECREŢIA LAPTELUI ŞI ELIMINAREA LUI. Secreţia laptelui se află în strânsă dependenţă cu funcţionalitatea aparatului de reproducţie. Intervalul de timp în care ugerul secretă lapte după fătare constituie o lactaţie sau perioadă de lactaţie. Durata acesteia variază de la o specie la alta (9-11 luni la vacă, 5-6 luni la oaie, 5-7 luni la iapă, 6-8 luni la capră, 2 luni la scroafă) iar în cadrul speciei de la un individ la altul. Secreţia laptelui are la bază două procese fiziologice aflate în strânsă interdependenţă: 1. SINTEZA COMPONENTELOR LAPTELUI CU ACUMULAREA LUI ÎN CELULELE EPITELIALE ALE ALVEOLELOR; 2 TRECEREA COMPONENTELOR DIN CITOPLASMA CELULELOR EPITELIALE ÎN LUMENUL ALVEOLAR. Componenţii laptelui sunt sintetizaţi de celulele alveolare pe baza precursorilor aduşi de curentul sanguin, care, provin din hrană în urma proceselor de digestie şi absorbţie sau sunt sintetizaţi de organism. Sărurile minerale sunt preluate din plasma sanguină. Trecerea componenţilor sintetizaţi din citoplasma celulelor epiteliale în lumenul alveolar diferă în funcţie de component, respectiv proteinele, lactoza şi substanţele minerale trec pe cale osmotică, iar grăsimea prin decapitarea polului apical al celulelor epiteliale care apoi se regenerează şi se reia ciclul secretor. Acest mecanism stă la baza teoriei holomelocrine. La baza secreţiei stau două procese aflate sub controlul sistemului neurohormonal, respectiv: declanşarea lactaţiei sau lactogeneza şi menţinerea lactaţiei sau lactopoeza. ELIMINAREA LAPTELUI are loc în două etape, 1.o etapă pasivă ; 2. o etapă activă de evacuare sau de dejecţie a laptelui. În, etapă pasivă situată între cele două mulsori, laptele trece în mod pasiv din lumenul alveolar în canalele intralobulare şi interlobulare şi apoi în cisterna laptelui pe baza diferenţei de presiune şi a forţei gravitaţionale. În etapă activă evacuarea laptelui din uger se face printr-un mecanism activ , ce stă la baza reflexului de ejecţie a laptelui la declanşarea căruia contribuie un complex de factori. Excitaţiile produse de muls sau supt provoacă eliminarea ocitocinei din lobul posterior al hipofizei în circuitul sanguin, care ajunge la nivelul glandei mamare şi provoacă contracţia celulelor mioepiteliale, din structura acinilor glandulari şi din pereţii sistemului canalicular, 33

determinând expulzarea laptelui din alveole şi canale în cisterna glandei mamare de unde este extras prin supt sau muls. Efectul ocitocinei durează 6-10 minute, fiind eliminată din organism 1. pe cale renală 2. prin descompunerea de către ocitocinază. Acţiunea ocitocinei este blocată de adrenalină care este secretată de corticosuprarenală şi eliminată în sânge în cazul unor excitanţi puternici. 5.5.5. Factorii care influenţează producţia de lapte Producţia de lapte a unui individ este rezultatul de potenţialului genetic care determină aşa numita „capacitate productivă”, si de condiţiile de mediu şi de exploatare care fac ca acest potenţial să se exteriorizeze. Rezultă că productivitatea de lapte este determinată de două categorii de factori: FACTORI INTERNI sau genetici şi FACTORI EXTERNI sau de mediu. FACTORII INTERNI Influenţează producţia de lapte, sub raport cantitativ şi calitativ Acestia sunt: a)tipul morfoproductiv; b) rasa; c) individualitatea, dependentă la rândul ei de vârsta, dezvoltarea corporală, conformaţia şi constituţia animalului. Tipul morfo-productiv Influenţează capacitatea productivă, cele mai ridicate performanţe înregistrându-le animalele din tipul de lapte, care realizează producţii de peste 6000 kg lapte, urmate de cele din tipul mixt de lapte-carne şi de carne-lapte, cu producţii cuprinse între 3000-6000 kg , iar cele mai scăzute (2000 kg) se înregistrează la indivizii din tipul de carne la care producţia este destinată exclusiv consumului viţeilor. RASA Influenţează atât cantitatea cât şi calitatea producţiei de lapte. Există rase cu o capacitate productivă mică sau cu producţii foarte mari, rasele specializate, cum sunt rasa Friza la taurine şi Awassi şi Friză la ovine. Crescătorii de taurine au manifestat pe parcursul timpului o preocupare constantă pentru îmbunătăţirea nivelului cantitativ şi a însuşirilor calitative ale laptelui, producţia de lapte cunoscând o dinamică ascendentă continuă. Friză în ultimii ani producţia a crescut la 1014 mii litri cu 4,0-4,4% grăsime. INDIVIDUALITATEA În cadrul fiecărei rase producţia de lapte variază mult de la un individ la altul, fapt ilustrat de însăşi prezenţa recordistelor în cadrul fiecărei rase şi ferme. La rasa Bălţată românească vaca Zana a produs într-o lactaţie normală (305 zile) 13.212 litri lapte cu 4.09% grăsime, iar la rasa Holstein vaca Beecher Arlinda Ellen în 365 zile a produs 25.214 kg lapte. Diferenţele individuale înregistrate în condiţii identice sau asemănătoare de viată au la bază cauze de natură genetică şi sunt determinate de o serie de elemente din cadrul cărora amintim: VÂRSTA Influenţează în mod semnificativ producţia de lapte Cu înaintarea în vârstă aceasta creşte de la o fătare la alta până la atingerea maturităţii productive după care începe să scadă treptat spre bătrâneţe.

34

DEZVOLTAREA CORPORALĂ Exprimată în general de masa corporală influenţează pozitiv până la o anumită limită caracteristică fiecărei rase, producţia de lapte. Astfel la rasa Bălţata românească producţia creşte în raport cu masa corporală până la 700-750 kg. Peste această greutate nu se mai înregistrează o creştere ci o scădere a producţiei, animalele tinzând spre tipul de carne; CONFORMAŢIA ŞI CONSTITUŢIA CORPORALĂ Reflectă în mare măsură aptitudinea productivă a animalului. Fiecărei producţii îi este caracteristică o anumită organizare interioară, o anumită dezvoltare, structură şi intensitate funcţională a organelor şi sistemelor ce compun organismul. Conformaţia şi constituţia determină la rândul lor o anumită înfăţişare a formelor corporale exterioare ce este specifică fiecărui tip morfoproductiv şi tip constituţional. Pe lângă aspectele menţionate producţia de lapte este influenţată şi de o serie de particularităţi morfofuncţionale ale ugerului cum sunt: mărimea şi forma acestuia, simetria morfologică şi funcţională a ugerului, raportul dintre ţesutul glandular şi conjunctivito-adipos şi dezvoltarea vascularizaţiei ugerului. TIPUL DE SISTEM NERVOS Influenţează producţia de lapte, el determină modul de reacţie al indivizilor la acţiunea excitanţilor externi. Vacile aparţinând tipului de sistem nervos echilibrat, la care procesele de excitaţie şi de inhibiţie sunt moderate realizează performanţe productive mai ridicate. Acestea au un temperament liniştit sau vioi, consumă bine hrana şi o transformă în mod avantajos în lapte. STAREA DE SĂNĂTATE Reprezintă condiţia esenţială în obţinerea producţiei de lapte. Efectul cel mai nefavorabil îl au afecţiunile ugerului, ale aparatului de reproducţie ce pot produce sterilitate temporară sau definitivă, afecţiunile tubului digestiv precum şi afecţiunile tubului digestiv precum şi afecţiunile membrelor. FACTORII DE MEDIU ŞI DE EXPLOATARE Din această categorie fac parte un număr mare de factori care, prin acţiunea lor, condiţionează gradul de exteriorizare a potenţialului productiv ereditar. Din multitudinea factorilor de exploatare îi menţionăm cei mai importanţi sunt : 1.Alimentaţia şi modul de hrănire Reprezintă cel mai important factor de mediu, ştiut fiind faptul că diferitele componente ale laptelui se formează în uger pe baza principiilor nutritivi din hrană. Atât subalimentaţia, alimentaţia carenţată cât şi supraalimentaţia au efecte nefavorabile asupra producţiei de lapte. Hrănirea vacilor de lapte trebuie să se facă cu raţii diversificate sortimental şi echilibrate în principi nutritivi. Pe lângă cantitatea şi calitatea hranei producţia de lapte este influenţată şi de modul de preparare şi administrare a ei. 2.Adăparea Are o importanţă mare pentru producţia de lapte, deoarece apa are ponderea cea mai mare (87-88%) în compoziţia laptelui. Lipsa sau insuficienţa apei, temperatura prea scăzută sau prea ridicată (sub 8oC şi peste 18oC), numărul prea mic de adăpări pe zi influenţează nefavorabil cantitatea şi calitatea laptelui. 3.Igiena corporală Condiţionând buna desfăşurare a tuturor proceselor biologice din organism, influenţează igiena adăposturilor, care pe lângă asigurarea parametrilor de microclimat trebuie să asigure şi condiţiile necesare de linişte şi odihnă pentru desfăşurarea corespunzătoare a secreţiei laptelui. 4.Mişcarea

35

Efectuată zilnic, raţional şi în anumite limite influenţează şi igiena adăposturilor, care pe lângă asigurarea parametrilor de microclimat trebuie să asigure şi condiţiile necesare de linişte şi odihnă pentru desfăşurarea corespunzătoare a secreţiei laptelui. 5.Vârsta vacii la prima fătare Influenţează atât producţia din lactaţia respectivă cât şi producţia pe viaţa productivă. Atât viţelele montate prea timpuriu cât şi cele montate prea târziu vor realiza producţii mai mici de lapte. 6.Pregătirea vacilor gestante Consta în acordarea repausului mamar, respectarea regimului de hrănire şi de îngrijire pe parcursul gestaţiei şi în mod deosebit în ultimile două luni de gestaţie are un rol deosebit pentru realizarea unor performanţe ridicate în lactaţia următoare. Repausul mamar prea scurt sau prea lung, alimentaţia deficitară calitativ şi cantitativ, lipsa de mişcare şi îngrijire au efecte negative asupra producţiei şi economicităţii ei. 7.Service period-ul Reprezentând durata de timp dintre fătare şi instalarea unei noi gestaţii influenţează indirect producţia pe lactaţie şi viaţa productivă. Durata service period-ului influenţează durata lactaţiei şi implicit producţia şi fertilitatea vacilor. Durata optimă a intervalului de timp dintre fătare şi instalarea noii gestaţii este de 60-90 zile. 8.Respectarea programului zilnic de lucru şi comportarea îngrijitorului Respectarea programului zilnic de lucru şi comportarea îngrijitorului prin reflexele condiţionate ce se formează la vaci, influenţează pozitiv sau negativ producţia de lapte. Programul zilnic trebuie să corespundă cerinţelor biologice ale organismului şi să asigure timpul optim necesar hrănirii, odihnei, plimbării. Schimbările ce survin în programul de lucru determină o perturbare a reflexelor condiţionate şi scăderea producţiei de lapte. FACTORII NATURALI DE MEDIU Reprezentaţi de condiţiile pedoclimatice acţionează asupra producţiei de lapte atât direct prin : temperatură, umiditate, curenţi de aer, precipitaţii, lumină, calităţile solului, şi indirect prin intermediul vegetaţiei . Situarea acestora în limite optime „zona de confort” care nu solicită reacţii de adaptare din partea organismului, are efectul cel mai favorabil. Zona de confort pentru temperatură este de 8-16oC. Temperaturile peste 25oC sau sub 0oC determină o scădere accentuată a producţiei de lapte, mai ales când sunt asociate şi cu o umiditate relativă mai mare de 80%. De asemenea ploile , furtunile, au efecte negative asupra producţiei de lapte. 5.2.3. CONTROLUL PRODUCŢIEI DE LAPTE În funcţie de numărul animalelor de la care provine laptele controlat distingem: un CONTROL GLOBAL şi un CONTROL INDIVIDUAL al producţiei de lapte. Controlul global se efectuează în toate fermele de vaci, urmărind: activitarea de producţie, eficienţa economica, a efectului tehnologiei de creştere şi de exploatare a animalelor. Controlul individual al producţiei de lapte are drept scop stabilirea potenţialului productiv al animalului ce constituie un criteriu important de selecţie. În ambele cazuri producţia de lapte se urmăreşte atât sub raport cantitativ cât şi calitativ. În funcţie de intervalul de timp la care au loc controalele, distingem un control individual zilnic, periodic şi prin sondaj. 5.3.Producţia de carne şi de grăsime 36

Carnea este un produs de origine animală deosebit de important pentru alimentaţia omului fiind o proteina cu o mare valoare biologică, conferită de conţinutul ridicat în aminoacizi esenţiali. Aceasta furnizează grăsimi ce-i conferă o valoare energetică mare, săruri minerale, uşor asimilabile, vitamine şi enzime. Producţia de carne se urmăreşte nu numai la speciile şi rasele care se cresc exclusiv pentru carne şi grăsime ci şi la celelalte categorii de animale domestice care la finele ciclului de producţie sunt sacrificate pentru consum. 5.3.1.BAZELE MORFOFIZIOLOGICE ALE PRODUCŢIEI DE CARNE Prin carne, în sens larg, se înţelege orice parte comestibilă din corpul animal, iar în sens mai restrâns musculatura scheletului împreună cu ţesuturile care se află în legătură naturală cu muşchii. La mamifere, în structura cărnii pe lângă muşchii şi ţesutul adiacent acestora intră şi oasele, cartilajele, vasele şi nervii, iar la păsări este cuprinsă şi pielea. Muşchii scheletici sunt alcătuiţi din ţesut muscular striat, având ca element de bază celula musculară striată de forma cilindrică sau prismatică cu lungimea cuprinsă între 4-5 cm, şi grosimea variabilă de la o specie la alta situată între 20-50 microni. Fiecare celulă reprezintă o fibră musculară şi se înmulţeşte prin clivajul longitudinal. FIBRA MUSCULARĂ este delimitată de sarcolemă , în interiorul căreia se găseste sarcoplasma , alcătuită din fibre fine numite miofibrile şi un număr mare de nuclei. Miofibrilele grupate în fascicule şi orientate în direcţia marelui ax al fibrei conţin discurile contractile şi ocupă cea mai mare parte din conţinutul celulei. Prezenţa miofibrilelor în masa protoplasmatică a fibrei musculare îi dă acesteia aspectul striat longitudinal şi transversal. Proteina care intră în componenţa miofibrilelor este miozina. Muşchiul striat este bogat în ţesut conjunctiv, care este dispus în jurul fibrelor. şi formează endomisiu. Mai multe fibre musculare formează fascicule, învelite în perimisiu intern. Muşchiul rezultat prin asocierea tuturor fasciculelor ce-l formează este acoperit în exterior şi delimitat de alţi muşchi de o membrană conjunctivă elastică, denumită perimisiu extern. În ţesutul conjunctiv ce intră în structura muşchiului se găsesc vase sanguine şi nervi. Pe lângă ţesutul MUSCULAR STRIAT, în structura organismului se mai întâlneşte ŢESUTUL MUSCULAR NETED şi MUSCHIUL CARDIAC. GRĂSIMEA reprezintă un component principal al carcasei, situându-se pe locul doi ca pondere în substanţă uscată. Ea este formată din ţesut adipos, în care celulele conjunctive s-au transformat în celule grase prin acumulare de grăsime. Grasimea se depoziteaza in anumite zone. Tabel 4 Conţinutul grăsimii în acizi graşi în funcţie de specie (după E.Raicu) Acidul Lauric Miristic Stearic Palmitic Arahidic Miristoleinic Palmolinic Oleinic Linolenic

Porcine 0,7-1,1 12-16 26-32 0-0,3 2-5 41-51 0-1

Taurine 0-0,2 2-8 14-19 34-33 0,4-1,3 0,4-0,6 1,9-2,7 39-50 0,05

Ovine 1-4 20-28 20-28 36-47 37

Arahidonic

0,4-3

0-0,5

-

Grasimea se depoziteaza: intre fibre –perselare ; intre grupele musculare-marmorare . Conţinutul în acizi graşi ai grăsimii în funcţie de specie rezultă existenţa unor deosebiri evidente între grăsimea provenită de la bovine şi porcine comparativ cu cea de la ovine.

Consistenţa grăsimii şi punctul de topire determinate de concentraţia în acid palmitic, stearic şi palmolinic diferă cu specia şi regiunea antomică în care se depune. În funcţie de specie ovinele au consistenţa cea mai tare a grăsimii, urmând în ordine descrescândă, grăsimea de la bovine, porcine şi păsări. Calitatea cărnii depinde în principal de compoziţia chimică, însuşirile fizice, organoleptice şi valoarea nutritivă a acesteia. COMPOZIŢIA CHIMICĂ A CĂRNII Este determinată de raportul dintre ţesuturile ce o alcătuiesc ( muscular, adipos, conjunctiv, nervos, vascular). Datorită acestui fapt diferenţele cele mai mari în compoziţia cărnii sunt datorate în principal de starea de îngrăşare a animalelor şi mai puţin de specie. Exista variaţii în compoziţia chimică a cărnii,în funcţie de vârstă iar la acelaşi individ în funcţie de regiunea anatomică a carcasei. Specia şi categoria Bovine adulte

Tineret bovin

Porcine adulte

Ovine adulte

Miei Găini Pui de găină Curcani Raţe

Compoziţia chimică a cărnii la diferite specii, în funcţie de starea de îngrăşare Starea de Conţinutul cărnii % Calorii/ îngrăşare 100g Apa Proteine Lipide Substanţe minerale Grasă 62,5 19,2 17,3 1,0 236,5 Medie 68,3 20,3 10,7 1,1 181,5 Slabă 74,0 21,1 3,8 1,1 121,8 Grasă 64,8 18,6 15,5 1,0 221,3 Medie 68,0 20,0 11,0 1,0 184,3 Slabă 74,4 21,0 3,5 1,1 118,5 Grasă 49,1 15,1 35,0 0,8 387,4 Medie 65,1 19,0 15,0 0,9 217,4 Slabă 72,0 20,1 6,3 1,0 141,0 Grasă 57,2 14,3 27,5 1,0 314,4 Medie 64,8 17,0 17,2 1,0 229,2 Slabă 75,0 20,0 4,0 1,0 119,2 Grasă 61,0 18,0 20,1 0,9 260,7 Slabă 72,0 21,0 6,1 0,9 142,8 I 65,5 19,8 13,7 1,0 208,6 II 70,9 21,4 6,8 0,9 151,0 I 67,5 19,8 11,5 1,2 188,1 II 72,1 22,8 4,0 1,1 130,5 I 60,0 19,9 19,1 1,0 259,2 II 68,8 22,0 8,0 1,2 172,8 I 49,4 13,0 37,0 0,6 397,4 II 58,7 17,5 22,9 0,9 300,4

38

Boboci de Raţă Gâşte Boboci de gâscă Crap de crescătorie Crap sălbatic

I II I II I II -

56,6 63,0 48,9 59,4 52,9 67,6 70,5 77,0

15,8 16,9 12,2 16,9 16,8 20,3 17,62 19,10

26,8 19,2 38,1 22,8 29,8 11,4 12,33 2,85

0,8 0,9 0,8 0,9 0,5 0,7 0,89 1,05

314,0 247,8 404,8 282,3 346,0 189,2 180,0 180,0

PROTEINELE Carnea conţine în medie 18-22% proteine, valoarea acestora variind în funcţie de vârstă, starea de îngrăşare, specie, ş.a. În ţesutul muscular 80% din porcine se găsesc în sarcoplasmă şi sunt reprezentate de : miogen, globulină şi mioglobulină. LIPIDELE Sunt alcătuite din gliceride, fosfolipide şi colesterine, şi se găsesc atât în fibrilele musculare şi ţesutul conjunctiv din structura muşchiului şi mai ales în ţesutul gras din depozitele subcutanate şi viscerale (99%). Lipidele din carne sunt formate aproape în exclusivitate de gliceride (99%) şi cantităţi mici de fosfatide (0,5%), colesteride (0,3%), pigmenţi carotenoidici şi vitamine liposolubile. Raportul în care se află acizii graşi diferă în funcţie de specie, starea de îngrăşare şi natura furajelor administrate, la animalele grase predominând acizii graşi nesaturaţi. Acizii graşi volatili şi substanţele extractive ale ţesutului muscular conferă cărnii aroma caracteristică fiecărei specii. SUBSTANŢELE EXTRACTIVE Substanţele extractive din carne difuzează în apă şi sunt reprezentate de substanţele extractive azotate. Ele se găsesc în cantităţi reduse, în muşchi reprezentând 2,6%. SUBSTANŢE MINERALE Conţinutul substanţelor minerale din carne variază în raport cu starea de îngrăşare şi cu specia. La animalele slabe procentul de săruri minerale este de 1-1,2% în timp ce la cele grase este de 0,5-0,8%. Cele mai frecvente macrominerale din corpul animal sunt: Ca, Na, P, Cl, Mg, K, , iar dintre microminerale : Fe, Mn, Cu, Al, Co. Fierul se găseşte în cantităţi mai mari în hematii, iar calciul şi fosforul în oase. VITAMINELE Carnea reprezintă o sursă valoroasă de vitamine, în special pentru vitaminele complexului B, şi vitaminele liposolubile: A, D, E şi K. Din cadrul vitaminelor complexului B, în cantitate mai mare se găseşte riboflavina (B 2), piridoxina (B6), ciancobalomina (B12) şi acidul folic. ÎNSUŞIRILE FIZICE ALE CĂRNII Deţin o importanţă mare în aprecierea calităţii ei. Acestea sunt reprezentate de valoarea ph-ului, culoare, frăgezime, suculenţă şi consistenţă. Ph-ul Exprimă starea biochimică a muşchiului, oferă indicaţii asupra rezervei de glicogen, de ATP şi asupra capacităţii de reţinere a apei. La carnea caldă, normală, valoarea pH-ului variază, în funcţie de specie, între 6,80 şi 7,20. Culoarea Dată de intensitatea pigmenţilor din muşchi, respectiv de mioglobină şi hemoglobină, influenţează calitatea comercială a cărnii. Intensitatea şi nuanţa culorii variază în funcţie de specie, vârsta animalului, regimul alimentar şi grupa musculară. Frăgezimea, suculenţa şi consistenţa cărnii Sunt caracteristici asociate şi strâns corelate ce exprimă calitatea cărnii. Ele se determină cu ajutorul unor aparate speciale, care măsoară rezistenţa cărnii la sfâşiere, rupere, secţionare sau strivire. Valoarea nutritivă a cărnii Este determinată de ansamblul însuşirilor fizico-chimice, bacteriologice şi organoleptice precum şi de gradul de digestibilitate. Conţinutul în proteine, lipide şi apă conferă valoarea calorică. Coeficientul de digestibilitate al componentelor cărnii este foarte ridicat fiind de 96-98% în cazul proteinelor, de 88-92% la grăsimea de bovine şi ovine şi de 92-96% la grăsimea de la celelalte specii. Caracteristicile organoleptice

39

Caracteristicile organoleptice pe baza cărora se apreciază calitatea cărnii sunt: culoarea, mirosul, gustul, aroma, suculenţa, frăgezimea, consistenţa, perselarea şi marmorarea, depunerile de grăsime şi aspectul măduvei. Mirosul şi gustul Mirosul şi gustul cărnii depind de conţinutul acesteia în compuşi cu sulf, de proporţia acizilor graşi, de substanţele extractive neazotate şi conţinutul în amoniac. Cu cât conţinutul cărnii în sulf şi amoniac este mai mare cu atât gustul şi mirosul cărnii este mai puţin plăcut. Mirosul şi gustul sunt influenţate în mare măsură de particularităţile furajării de specie, sex şi vârstă. 5.3.2. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA DE CARNE În aprecierea şi controlul producţiei de carne se distinge: - producţia individuală de carne - gradul de îngrăşare al animalelor Producţia individuala de carne este influenţată de : a)greutatea vie; b)randamentul la tăiere ; c) gradul de îngrăşare al animalelor. La rândul lor factorii care influenţează producţia individuală de carne sunt factorii genetici sau endogeni şi factorii de mediu sau externi reprezentaţi de factorii tehnologici şi factorii climatici. Greutatea vie a animalelor destinate sacrificării determină în primul rând cantitatea de carne, animalele cu o greutate corporală mare furnizează şi o cantitate mare de carne. Randamentul la tăiere se determină după sacrificare, jupuire şi îndepărtarea capului, picioarele de la genunchi şi jarete în jos şi a organelor interne cu excepţia rinichilor la unele specii. Corpul debarasat de aceste părţi poartă denumirea de carcasă. Prin despicarea carcasei pe mijlocul coloanei vertebrale şi a sistemului rezultă jumătăţile de carcasă sau semicarcase. La taurine pentru o manipulare mai uşoară, semicarcasele se împart în sferturi. Randamentul la tăiere reprezintă raportul procentual între greutatea carcasei şi greutatea animalului viu. Gc R= ----------- X 100 Gv În care : R –randamentul la tăiere; Cc- greutatea carcasei; Gv-greutatea animalului viu înainte de sacrificare

Randamentul la tăiere variază în funcţie de o serie de factori dintre care mai importanţi sunt: specia, vârsta, starea de îngrăşare. monogastrice (porcine, păsări) R este mai mare (70-80%) ; rumegătoare (bovine, ovine) R este mai scăzut (40-60%) În funcţie de tipul morfo-productiv R la taurinele din rasele de carne este de 60-65 %; la rasele mixte 53-58 % si de lapte 43-54%. la ovinele din rasele R este de 55-58%; la cele din rasele de lână (Merinos) de 45-48%; la cele din rasele de lapte-lână-carne (Ţigaie, Ţurcană) R este de 40-43%. Randamentul minim pe calităţi la bovine şi ovine Categoria de vârstă şi greutate Greutate Bovine adulte Tineret bovin-sub 340 kg -între 341-400 kg -peste 400 kg -viţei Oi şi capre adulte- cu lână -fără lână -batali Miei îngrăşaţi peste 30 kg - cu lână

I 51,5 51,0 51,5 52,5 51,5 45,0 42,5 42,5

Calitatea II 47,5 48,0 49,0 49,5 47,0 39,0 40,0 40,0 -

III 43,0 42,0 43,0 43,0 37,0 38,0 38,0 -

43,0

40

-fără lână Tineret ovin îngrăşat 20-30 kg -cu lână -fără lână Miei reformaţi

43,5 42,5 43,0 50,0

-

-

-

-

Tabel 7 Randamentul minim la porcine Categoria de greutate Peste 130 kg Peste 120 kg 111-120 kg 101-110 kg 90-100 kg 80-89 kg 60-79 kg 30-59 kg Sub 30 kg

Porci jupuiţi 76,5 76,2 76,0 74,0 72,5 68,0 -

Porci opăriţi 80,5 80,0 79,9 78,0 76,5 73,0 70,0 68,0 65,0

În funcţie de vârstă, la aceeaşi stare de îngrăşare, randamentul este mai ridicat la animalele tinere faţă de cele adulte. Randamentul la tăiere depinde şi de gradul de plenitudine cu furaje şi lichide al tubului digestiv în momentul sacrificării, impunându-se o dietă de minimum 12 ore înainte de sacrificare pentru ca o bună parte din conţinutul tubului digestiv să se elimine. Gradul de îngrăşare influenţează atât greutatea vie a animalului, cât şi randamentul la tăiere. Totodată el influenţează şi calitatea cărnii prin conţinutul mai ridicat în grăsime. Întrucât gradul de îngrăşare influenţează atât cantitatea cât şi calitatea cărnii se impune ca toate animalele destinate sacrificării să fie pregătite în prealabil prin recondiţionare sau îngrăşare. 5.3.2.2.Factorii care influenţează producţia totală de carne Producţia totală de carne constituie un indice economic foarte important ce se apreciază în fiecare unitate de producţie, pe zone teritoriale, pe sectoare, pe ţară sau pe plan mondial. Ea se exprimă prin cantitatea de masă vie a animalelor destinate tăierii sau prin cantitatea de carne în carcasă. Se poate exprima la 100 ha teren agricol, când dorim să evidenţiem gradul de intensivizare a producţiei de carne sau la 1000 locuitori când se urmăreşte să se aprecieze nivelul de trai. Producţia totală de carne este influenţată în principal de doi factori : producţia individuală de carne şi de numărul animalelor destinate sacrificării. PRODUCŢIA INDIVIDUALĂ de carne influenţează producţia totală de carne prin masa vie a animalelor destinate sacrificării şi prin randamentul la sacrificare. Masa vie a animalelor destinate sacrificării variază în funcţie de specie, de categoria de vârstă, de energia de creştere a materialului biologic, de tehnologia de creştere şi îngrăşare, precum şi de cerinţele pieţii. -greutatea de sacrificare la puii de carne este de 1,450-1,800 kg la 6-8 săptămâni; -la tineretul ovin îngrăşat 35-40 kg; -la porcine îngrăşate pentru carne 105-120 kg, îngrăşarea mixtă 130-150 kg -taurine masa de valorificare a animalului viu este de 130-150 ; 41

- la viţeii pentru carne albă, 450-550 la tineretul îngrăşat intensiv în sistemul baby-beef. Pe planul mondial ; -la taurine masa vie de sacrificare este de 360-400 kg cu variaţii foarte mari între continente --SUA, Japonia, Belgia, Franţa, RFG, greutatea la sacrificare este de 450 kg; -Asia, Africa se situează sub 250 kg; - Romania -este de 320 kg la tineretul bovin şi de 500 kg la bovinele adulte. Randamentul la sacrificare influenţează producţia efectivă de carne. Acesta variază în funcţie de specie, rasă, vârsta animalului şi starea de îngrăşare a acestuia. La păsări este situat între 75-8+%, la porc între 70-80%, la taurine între 48-60%, iar la ovine între 4355%. NUMĂRUL DE ANIMALE DESTINATE SACRIFICĂRII alături de producţia individuală de carne, determină producţia totală de carne care în fapt este rezultatul produsului dintre cei doi factori. Numărul animalelor destinate sacrificării este influenţat de ; -cerinţele de consum; -de baza tehnico-materială existentă; -de intensitatea de exploatare a animalelor ; - de evoluţia efectivelor de animale care poate fi staţionară, ascendentă sau descendentă. Pe plan mondial efectivul de animale sacrificate reprezintă 18,5% din efectivul total. 5.3.3. Controlul producţiei de carne Controlul individual se face în scop ameliorativ reprezentând principala sursă de informaţii pentru procesul de selecţie în direcţia producţiei de carne. Controlul global al producţiei de carne se efectuează în toate îngrăşătoriile în scop economic şi tehnologic. În cadrul lui se urmăreşte sporul de creştere în greutate şi consumul specific de hrană. Datele furnizate stau la baza stabilirii costului de producţie, a retribuţiei muncitorilor şi la aprecierea efectului şi eficienţei tehnologiilor practicate. 5.4. PRODUCŢIA DE OUĂ Producţia de ouă prezintă importanţă atât pentru producţia de carne, ca element de înmulţire, cât şi ca produs marfă pentru alimentaţia omului, oul fiind un aliment complet şi cu valoare biologică foarte ridicată.(150-180 buc, pe 5.4.1.FORMAREA ŞI STRUCTURA OULUI Componentele oului se formează în ovar şi de-a lungul căilor genitale. Gălbenuşul, care este de fapt ovulul matur, se formează în ovar, în stratul cortical şi conţine ovulul matur şi vitelus Gălbenuşul, se formează concomitent cu maturarea oocitului, producerea de vitelus începe în foliculul primar care se transformă succesiv în folicul secundar şi terţiar. În primele două faze ritmul de acumulare a vitelusului , este lent, el accelerându-se la foliculul terţiar care, în decurs de 6-8 zile atinge dimensiunea maximă. Albuşul, al doilea component al oului se formează în camera albuminogenă, începând chiar de la gâtul trompei şi continuând de-a lungul camerei albuminogene (oviductului). Oul îşi desăvârşeşte procesul de formare în uter prin formarea cojii minerale în urma depunerii de săruri de calciu şi fosfor sub influenţa hormonilor estrogeni, şi în prezenţa vitaminelor D şi E. Tot în uter este secretată cuticula care acoperă coaja minerală şi are o compoziţie chimică similară cu membranele cochiliere şi care, în contact cu aerul, se întăreşte.

42

Eliminarea oului. După formarea oului, urmează trecerea acestuia în vagin, iar prin mişcări peristaltice ale uterului şi apropierea anusului de oficiul vaginal are loc expulzarea oului în mediul extern. Timpul de formare a oului, de la ovulaţie până la expulzare este de 24-26 de ore. Gălbenuşul rămâne în trompă cca. 15-18 minute, tranversează camera albuminogenă (oviductul) în 3 ore, istmul în 75 minute şi uterul în 18-22 ore. La majoritatea găinilor din rasele specializate pentru ouă, durata de formare a oului este mai scurtă de 24 de ore, astfel că acestea depun în fiecare zi câte 1 ou, favorizându-se realizarea unor serii lungi de ouat fără intervale de pauză. Seria reprezintă numărul de ouă produse fără întrerupere. În literatură se citează cazuri de găini şi raţe care au realizat serii de câte 365 ouă într-un an calendaristic şi chiar serii de 500 de ouă. 5.4.2. Compoziţia chimică a oului Compoziţia chimică influenţează direct calităţile şi valoarea nutritivă a oului. În tabelul de mai jos este prezentată pe specii ponderea celor trei componente: albuş, gălbenuş şi coajă. Ponderea componentelor principale ale oului la principalele specii de păsări. Specia Găină Raţă Gâscă Curcă Bibilică

Greutatea oului (g) 50-60 60-70 150-200 60-90 40-45

Gălbenuşul g % 23-35 50-60 30-38 45-55 70-120 45-58 35-50 55-60 15-25 43-55

Albuşul g % 15-25 30-40 20-30 30-45 45-80 30-40 20-30 25-35 14-18 33-41

Coaja g % 4-8 6-15 6-9 10-13 15-30 10-15 6-10 10-13 5-8 12-18

Compoziţia chimică a conţinutului integral şi a componentelor comestibile ale oului Specia Componenta Apa Substanţe Grăsime Subst. Substanţe % Proteice % Extractive Minerale % Neazotate % % Găină I 73,2 13,4 11,4 0,9 1,1 A 86,6 11,6 0,2 0,9 0,8 G 49,0 16,7 31,7 1,2 1,5 Raţă I 69,8 13,0 14,8 1,4 1,0 A 87,2 10,3 1,9 0,6 G 46,1 16,5 34,9 1,2 13 Gâscă I 69,8 13,0 13,9 1,3 1,1 A 87,1 11,2 0,9 0,8 G 44,3 18,0 36,0 1,9 1,5 Curcă I 73,7 13,4 11,3 0,8 0,9 A 86,7 11,5 1,0 0,8 G 48,3 17,4 32,9 0,2 1,2 Bibilică I 73,0 13,0 12,0 1,0 1,0 A 87,0 11,6 1,0 0,8 G 50,0 17 32 0,6 1,2 43

I-conţinut integral; A- albuş; G- gălbenuş. Substanţele proteice se găsesc în cantitate mai mare în gălbenuş 16-18%, faţă de 10,311,6% în albuş, alcătuite din :ovoviteline 78%, ovaviteline 21% şi fosfavitina la gălbenuş şi numai din ovalbumină la albuş (70 % cristalizată şi 9% necristalizată). În medie pe total albuş şi gălbenuş substanţele proteice au o valoare de 13% la toate speciile de păsări. Lipidele au valori ridicate în gălbenuş şi se află numai sub formă de urme în albuş. Ele sunt alcătuite din trigliceride 65%, fosfolipide 31% şi 4% colesterol. Vitaminele. Oul este un aliment deosebit de bogat în vitamine care se găsesc în cantitate mare. Dintre cele hidrosolubile se găsesc vitamina B, vitamina H, vitamina PP, iar dintre liposolubile, vitamina A (0,96mg la 100 g gălbenuş), vitamina D şi K. Calităţile fizice ale oului se apreciază atât în stare integră cât şi după spargere, când se examinează cele două componente principale. Oul proaspăt are un gust şi miros plăcut, însă împrumută cu uşurinţă mirosul din furajele consumate de păsări sau din camerele de păstrare. 5.4.3. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PRODUCŢIA DE OUĂ Factorii care influenţează producţia de ouă se grupează în : -factori genetici - specia, rasa, individualitatea, sănătatea, clocitul, năpârlirea. -

factori de mediu.

•

FACTORII GENETICI

Specia Găina filogenetic are o capacitate de înmulţire mai mare decât alte specii şi în plus, a beneficiat de un interes mai mare din partea amelioratorilor. Datorită ciclului scurt de reproducţie şi prolificităţii ridicate s-a pretat foarte bine şi pentru experimentele de genetică. Această specie are serii lungi de ouat şi pauze scurte. Rasa Influenţează producţia de ouă. Astfel rasele specializate de găini realizează 240-270 ouă anual, în timp ce de la rasele grele se obţin numai 90-120 ouă. Individualitatea La rasele neselecţionate în direcţia producţiei de ouă se constată o mare variabilitate, în schimb la rasa Leghorn, strict specializată pentru ouă, la liniile şi hibrizii creaţi variabilitatea este mult mai restrânsă. Starea fiziologică Determinată de instinctul de clocit, procesul de năpârlire şi starea de sănătate influenţează producţia de ouă. Instinctul de clocit Act fiziologic, caracteristic speciei, prin domesticire s-a diminuat mult la unele specii cum este raţa, cu excepţia raţelor leşeşti. Fenomenul este abolit şi la rasele de găini ouătoare, la care frecvenţa clocitului este de numai 1-10%, ca urmare a selecţiei şi specializării lor pentru producţia de ouă. La rasele mixte de găini acest percent este mai ridicat 40-60%. Starea de cloşcă durează 26 de zile la Leghorn, 51 zile la Rhode-Island şi 76 zile la rasa Polymouth-Rock. Năpârlirea 44

Produce scăderea sau chiar sistarea ouatului. Între capacitatea de producţie a găinilor şi înlocuirea penajului există o relaţie directă în sensul că, cu cât găinile sunt mai bune ouătoare năpârlitul are loc toamna mai târziu.(la 14 luni) Vârsta păsărilor Influenţează atât sub raport cantitativ cât şi calitativ producţia de ouă. Producţia cea mai mare se realizează în primul an de ouat după care scade anual cu 10-30%. Cu cât producţia de ouă din primul an este mai mare cu atât scăderea va fi mai accentuată în anii următori. Precocitatea ouatului Are o mare importanţă pentru producţia de ouă deoarece influenţează atât durata perioadei neproductive a păsării cât şi nivelul producţiei. Precocitatea ouatului diferă mult în funcţie de tipul productiv, iar în cadrul acestuia de la o rasă la alta. Cu cât găinile încep ouatul mai devreme cu atât vor fi mai bune ouăoare, producţiile cele mai mari realizându-se hibrizii care încep ouatul la vârsta de 125-150 zile. Intensitatea ouatului Reprezintă producţia relativă de ouă obţinută într-o perioadă de timp stabilită arbitrar. Cu cât ciclurile de ouat sunt mai lungi iar pauzele dintre acestea mai puţine şi mai scurte, cu atât intensitatea ouatului este mai mare. Se calculează după următoarea formulă: P I = ----------X 100 T În care : I- intensitatea ouatului P-producţia medie individuală de ouă T-numărul de zile care formează perioada De exemplu, dacă în luna martie producţia medie individuală a fost de 28 de ouă, înseamnă că intensitatea de ouat este egală cu 90%. Între intensitatea ouatului pe anumite perioade şi producţia anuală, există o corelaţie pozitivă de diferite valori. Intensitatea ouatului , este un caracter ereditar cu valori ale coeficientului de heritabilitate (h2) cuprins între 0,06-0,22. Pauza de iarnă a ouatului Aceasta se manifestă de regulă , de la finele toamnei până la finele iernii. Ea se prezintă subforma unui interval de diferite mărimi, sau ca o succesiune de intervale şi serii scurte de ouat. FACTORII DE MEDIU Din cadrul acestora alimentaţia, sub raport cantitativ şi calitativ, are influenţa cea mai mare. Alimentaţia insuficientă, care nu asigură decât funcţiile vitale, duce la stagnarea ouatului sau, în situaţii mai bune, poate asigura serii scurte de ouat şi ouă mai mici. FACTORII CLIMATICI Influenţează de asemenea viaţa şi productivitatea păsărilor crescute în sistem gospodăresc. Producţia de ouă are şi caracter sezonier, ca o consecinţă a variaţiei duratei zilei, lumină şi a temperaturii. Caracterul sezonier se înregistrează numai la găinile crescute în sistem extensiv. Cea mai scăzută producţie se obţine toamna târziu şi în primele două luni ale iernii când zilele sunt mai scurte Influenţa favorabilă a luminii asupra producţiei de ouă se datorează acţiunii sale asupra hipotalamusului, hipofizei şi gonadelor, care prin intermediul hormonilor gonadotropi,

45

hormonilor foliculostimulator (FSH) şi luteinizant (LH) stimulează maturarea foliculilor ovarieni, producerea ovulaţiei şi formarea oului. În sistemele industriale de creşte , cu hale în care se realizează un program de lumină şi un microclimat favorabil şi constant tot timpul anului, nu se înregistrează influenţa sezonului. În halele de ouat, temperatura optimă este de 12-13 oC, iar factorul lumină este controlat, durata luminii crescând de la 8 ore până la 14-16 ore pe zi. Curba ouatului se realizează pe întregul an de exploatare prin procentul de ouat, pe săptămâni, de la depunerea primului ou. 5.5. PRODUCŢIA DE LÂNĂ Lâna este un produs al pielii caracteristic speciei ovină dobândit în urma procesului de domesticire prin transformarea părului lipsit de proprietăţi textile în fibră filabilă. În scopul înlăturării unor confuzii cu privire la nomenclatura firului tors şi celui crescut pe animal, s-a stabilit ca cel crescut pe animal să fie numit fibră şi nu fir, cum se foloseşte în mod curent de către nespecialişti. 5.5.1.Bazele morfofiziologice ale producţiei de lână Fibra de lână constituie un produs al pielii de natură cornificată, ce se formează în foliculii piloşi. La ovine foliculii piloşi sunt dispuşi sub formă de grupe foliculare formate din foliculi primari , obişnuit în număr de trei şi din foliculi secundari, în număr variabil în funcţie de rasă şi de nivelul de hrănire. Numărul grupelor foliculare pe unitatea de suprafaţă şi a foliculilor secundari în cadrul fiecărui grup este mult mai mare la oile cu lână fină comparativ cu cele cu lână semifină şi grosieră. Densitatea foliculilor piloşi pe unitatea de suprafaţă a pielii are un grad ridicat de determinare genetică (h2= 0,4 – 0,6). Ea este influenţată în mod hotărâtor şi de condiţiile care beneficiază fătul în perioada intrauterină şi necesitatea acordării importanţei cuvenite atât factorilor ereditari cât şi alimentaţiei în etapele de formare a foliculilor piloşi. Macrostructural fibra de lână este alcătuită sin : tijă, rădăcină şi folicul pilos. Tija fibrei reprezintă porţiunea fibrei ce depăşeşte suprafaţa pielii şi constituie lâna propriu-zisă. Rădăcina reprezintă partea fibrei implantată în piele. La extremitatea rădăcinei se găseşte bulbul pilos care prin înmulţirea rapidă a celulelor de la nivelul său generează fibra de lână. Bulbul pilos de formă piriformă acoperă ca un capişon papila fibrei ce asigură nutriţia bulbului pilos şi care este format din fibre conjunctive, vase sanguine şi terminaţii nervoase. FOLICULUL PILOS în formă de sac, înconjoară rădăcina fibrei şi este alcătuit dintr-o teacă fibroasă şi două teci epiteliale: externă şi internă. Teaca fibroasă, de natură dermică formează la nivelul concavităţii bulbului pilos papila fibrei. Teaca epitelială externă reprezintă o continuare a stratului lui Malpighi. Teaca epitelială internă aderă la rădăcina fibrei, făcând parte din structura acesteia, este generată şi ea de bulbul pilos şi se situează între bulbul pilos şi deschiderea glandei sebacee. Foliculul pilos are ca anexe: glande sebacee, glande sudoripare şi muşchiul exterior al fibrei. GLANDELE SEBACEE în număr de 2-3 pentru fiecare fibră sunt situate în jurul bulbului pilos, şi secretă sebumul, care se varsă la suprafaţa pielii, lubrefiind şi protejând fibra de lână. GLANDELE SUDORIPARE sunt situate mai în profunzime decât cele sebacee şi au rol în execuţie şi termoreglare. 46

Microstructural fibra de lână este alcătuită din trei straturi: cuticular, cortical şi medular. Stratul cuticular, este format din celule plate , cheratinizate, anucleate şi transparente. Are rol de protecţie a fibrei, conferindu-i luciu şi mătăsozitate . La lâna fină celulele sunt dispuse inelar în jurul fibrei, iar la cea groasă pe circumferinţa fibrei sunt dispuse două trei celule sub formă de solzi. Stratul cortical, este alcătuit din celule cheratinizate, alungite, şi fuziforme. El determină grosimea fibrei şi îi conferă unele însuşiri: rezistenţă, elasticitate, etc. La nivelul lui se pot întâlni spaţii intercelulare umplute cu aer şi pigmenţi intra şi extracelulari. Stratul medular, întâlnit numai la fibrele groase de lână este situat în mijlocul fibrei şi este alcătuit din celule alungite şi pline de aer . Prezenţa lui reduce rezistenţa fibrei, dar îi conferă proprietăţi termoizolante mai bune. Ultrastructural cortexul este format din macrofibrele în alcătuirea cărora intră mai multe microfibrile. La rândul lor microfibrilele sunt formate din protofibrile , dispuse două central, iar restul amplasate în jurul acestora. COMPOZIŢIA CHIMICĂ A LÂNII Substanţa de bază a fibrei de lână o constituie Keratina– o proteină fibrilară ce are o rezistenţă mecanică deosebită, este hidrofobă are un grad ridicat de insolubilitate şi o afinitate deosebită pentru coloranţi. Cel mai frecvent aminoacid din compoziţia cheratinei este cistina, care conţine sulf. Prezenţa acestui microelement în hrana ovinelor îmbunătăţeşte mult însuşirile fibrei de lână. Usucul reprezintă un amestec lubrifiant al fibrei, format din sebum din suint şi impurităţi organice. Sebumul conţine acizi graşi: oleic, stearic, palmitic, cerotic. Rolul principal este de a proteja fibra, iar prin proprietatea de aderenţă asigură unirea fibrelor în fascicule şi în şuviţe, menţinând lâna după tundere „în cojoc”, fără să se împrăştie.

CURS 8-9

4 decembrie 2010

REPRODUCŢIA ANIMALELOR DOMESTICE În acţiunea de sporire a efectivelor de animale şi de îmbunătăţire a calităţii lor, organizarea reproducţiei animalelor, se bazează pe pregătirea din timp a animalelor în vederea montei, pe efectuarea montei la timp şi în mod raţional, pe asigurarea fătărilor în condiţii bune. In ultimul deceniu, complexul de lucrări referitoare la reproducerea animalelor a făcut, progrese serioase ,prin introducerea pe scară largă a însămânţărilor artificiale şi într-un procent foarte mic transferul de embrioni . Cunoaşterea procesului de reproducere prezintă o importanţă deosebita in practica creşterii animalelor. Astfel, se pot aplica cele mai eficace metode biotehnologice, prin care procesele fiziologice de reproducere( estrul, ovulaţia şi parturiţia)sunt precis controlate, 47

obţinându-se astfel mai mulţi produşi,de calitate, în număr mai mare, bine dezvoltaţi, cu o vitalitate cât mai ridicată şi cu o capacitate productivă cât mai mare. Animalele domestice se reproduc, adică în urma fuziunii a două celule sexuale diferite; una masculina- spermatozoidul şi alta feminina-ovula. Din acaestă fuziune, în urma unor serii de transformări ia naştere o fiinţă nouă. Celulele sexuale mascule, spermatozoizii, se formează în testicul Acesta este un organ pereche , care constituie partea esenţială a aparatului reproducător mascul. Din testicul, spermatozoizii sunt eliminaţi ,printr-o serie de canale de diferite mărimi, în interiorul cărora se amestecă cu lichidele secretate de glandele anexe ale aparatului reproducător, formând sperma. În timpul actului montei, cu ajutorul penisului, sperma este depusă în aparatul reproducător femel.

Celulele sexuale femele-ovulele se formează în ovare. Acestea sunt in numar de doua.. De aici, în urma ovulaţiei, ovulele de ovar, acestea sunt eliminate prin oviducte, în uter. La partea externă aparatul reproducător femel se termină prin vagină şi vulvă. CICLUL SEXUAL LA ANIMALELE DOMESTICE Viaţa sexuală a animalelor se bazează pe instinctul genezic, care reprezintă dorinţa de apropiere a doi indivizi de sex opus, în vederea îndeplinirii actului sexual. Instinctul genezic se manifestă atunci când organismul ajunge la un anumit grad de dezvoltare, când organele de reproducere îşi încep activitatea. Maturitatea sexuala este momentul în care glandele sexuale intră în funcţiune, in care se formeaza si se se elimina celulele sexuale mature , apte pentru fecundaţie. Maturitatea sexuală apare la o anumită vârstă, care depinde de specie, rasă, individ, alimentaţie, îngrijire etc. De asemenea, aceasta se manifestă înainte ca animalul respectiv să fi ajuns la maturitatea corporală, adică la faza adultă, când creşterea s-a terminat. ( tab 2 ) Activitatea organelor de reproducţie nu se menţine toată viaţa, ea încetând după o anumită vârstă. În prima perioadă a vieţii, când nu au ajuns încă la maturitate sexuală, animalelor trebuie să li se dea o deosebită atenţie, deoarece întreţinerea raţională influenţeaza dezvoltarea întregului organism inclusiv pe aceea a organelor de reproductie. Din punct de vedere practic, interesează foarte mult vârstele perioadele de apariţie şi de oprire a activităţii sexuale. În legătură cu începerea vieţii sexuale, interesează vârsta la care apare instinctul genezic, deoarece se pot lua din timp de separare a produşilor pe sexe, pentru a preîntâmpina împerecherile nedorite între aceştia. O mare importanţă practica prezintă cunoaşterea vârstei la care trebuie făcută prima împerechere. În practica zootehnică, animalele nu trebuie folosite la reproducţie odată cu apariţia maturităţii sexuale deoarece aceasta are urmari negative are urmări pentru organismul femel şi mascul. Femelele fecundante la o vârstă prea tânără işi încetinesc sau chiar opresc creşterea corporală, au fătări distocice,iar produşii sunt sensibli la diferiţi factori. (Tabel 1) Tabel 1 APARIŢIA PUBERTĂŢII, MATURITATEA DE REPRODUCERE ŞI VÂRSTA MAXIMĂ DE FOLOSIRE LA REPRODUCŢIE A ANIMALELOR DOMESTICE

48

Specia sexul

Bovine

Maturitatea sexuală şi de reproducţie (luni)

Taur

Vacă

Ovine

Berbec

Oaie

Suine

Vier

Scroafă

Cabaline

Armăsar Iapă Păsări

Maturitatea Sexuală la 6-10 rase precoce 9-12 rase tardive 8-10 rase precoce 9-12 rase tardive 7-8 rase precoce 6-10 rase tardive 6-8 rase precoce 10-18 rase tardive 4-5 rase precoce 6-8 rase tardive 4-6 rase precoce 5-8 rase tardive 12-18 12-18 6-8

Maturitatea de reproducţie la La 16-18 pentru rasele precoce La 20-24 pentru rasele tardive La 15-18 pentru rasele precoce La 18-36 luni pentru rasele tardive La 12-18 pentru rasele precoce La 18 pentru rasele tardive La 12-18 pentru rasele precoce La 18 –30 pentru rasele tardive La 9-11 pentru rasele precoce La 12 –18 pentru rasele tardive La 8-10 pentru rasele precoce La 12 –18 pentru rasele tardive La 36-48 La 12 La 12

Vârsta maximă de folosire la reproducţie la 8-10

15-20

5-6

7-9

5-6

5-8

15-25 15-20 5

Masculii folosiţi prea de timpuriu la monte se epuizează repede sau uneori elimină spermatozoizi imaturi si infertili. Estrul. Spre deosebire de masculi, care care activitatea sexuală are un caracter oarecum permanent şi uniform, la femele activitatea sexuală se caracteruzează prin succesiunea unor perioade de activitate, urmate de perioade de repaus. Ciclul sexual este timpul scurs de la începutul unei perioade de activitate sexuală, până la începutul următoarei perioade, care se caracterizează printr-o serie de modificări morfologice şi fiziologice ale organelor de reproducţie. Aceste modificări sunt în strânsă legătură cu fiziologia ovarului şi cu transportul ovulei în oviduct. În funcţie de natura modificărilor, ciclul sexual se împarte în patru faze şi anume: - proestru-este faza pregătitoare în care ,sub influenţa unor hormoni (gonadotropine hipofizare şi estrogeni) se produce maturarea foliculilor ovarieni, iar uterul şi vagina se congestionează, se tumefiază pregătindu-se pentru primirea celulelor sexuale mascule;

49

estru- sau perioada de călduri- este faza în care femelele manifestă dorinţa de împerechere. În această perioadă se termină maturarea foliculară şi se produce ovulaţia. În vagin este prezentă o cantitate de mucus care se scurge printre buzele vulvei; - metestru- este perioada de dispariţie a căldurilor, în care organele de reproducţie se decongestionează, iar femela nu mai primeşte masculul; - anestru- este perioada de linişte, de repaus. Aceste patru perioade ale ciclului sexual sunt strâns legate unele de altele. Sub raportul frecvenţei ciclului sexual se disting animale monoestrice- la care femelele prezintă un singur ciclu sexual pe an, (câinele, pisica) şi poliestrice- la care femelele au mai multe cicluri sexuale într-un an (bovinele, ovinele, suinele, cabalinele). La femelele animalelor domestice, succesiunea căldurilor şi durata lor variază în funcţie de specie, individ, starea de întreţinere, de hrănire precum şi dacă sunt sau nu gestante (tabel 2). -

Tabel 2 APARIŢIA ESTRULUI, DURATA ACESTUIA ŞI MOMENTUL OVULAŢIEI LA ANIMALELE DOMESTICE Specia

Durata

Momentul ovulaţiei

Interval interestru

Bov

Aparitia caldurilor 5-6 săptămâni

8-36 ore

15-30 zile

Ovi

5-8 săptămâni

12-48 ore

12 ore după încetarea căldurilor Ultimile 6-8 ore

Sui

4-8 săptămâni

1-6 zile

15-25 zile

5-12 zile

4-12 zile

A doua zi după apariţia căldurilor Ultimile 2 zile ale perioadei

ine

15-20 zile

ne ne Ca baline

12-33 zile

În practica zootehnică este necesar să se cunoască semnele prin care se manifestă căldurile, durata lor şi momentul când se face ovulaţia, de acestea depinzând momentul când trebuie făcută însămânţarea sau monta. La femelele animalelor domestice se mai pot întâlni uneori şi aşa zisele călduri false. Acestea apar fie când femelele sunt ţinute împreună cu masculii în grajd fiie când sunt date prea des la montă. Căldurile repetate şi false se deosebesc de cele adevărate prin faptul că, nu apar modificările morfologice. La aceste animale, vulva şi vagina au o coloraţie roşu palid, iar căldurile nu sunt însoţite de maturarea foliculară. Se întâmplă uneori ca apariţia căldurilor să nu se producă, cauzele se datorează stabulaţiei prelungite, îngrăşării excesive, folosirea intensivă la munci agricole (armăsar, iapă, taur, vacă) sau a lactaţiei prelungite. Pentru a evita acest lucru animalelor destinate reproducţiei trebuie să li se asigure posibilitatea mişcării în aer liber, iar alimentaţia să fie în aşa fel făcută încât să le menţină în condiţia de reproducători.

50

SISTEMELE DE REPRODUCERE În creşterea animalelor domestice se practică sistemul de reproducere natural (monta) sau artificial. Monta reprezintă actul de împreunare între doi reproducători de sex opus. Aceasta are denumiri diferite în funcţie de specie Astfel, la taurine poartă denumirea de gonit; la cabaline, bătaie; la ovine mârlit; la suine, vierit etc. Siostemul de reproducere prin montă naturală este de două feluri: monta liberă şi montă dirijată. Monta liberă – este un sistemul prin care masculii sunt ţinuţi împreună cu femelele şi pe măsură ce acestea intră în călduri sunt montate. Acest sistem asigură monta tuturor femelelor aflate în călduri însă prezintă o serie de dezavantaje, cum ar fi: - masculii nu sunt folosiţi raţional, montează la întâmplare, de multe ori aceeaşi femelă, fapt care face ca în scurt timp să se epuizeze, să slăbească, să nu mai poată monta şi deci să fie scoşi de la reproducţie; - se pot întâmpla accidente, fie în timpul montei, fie în urma bătăilor între masculi; - femelele tinere care nu au ajuns la maturitatea de reproducţie, pot fi montate, fapt care influenţează nefavorabil dezvoltarea corporală ulterioară; - se pot răspândi cu uşurinţă diferite boli cu transmitere genitală; - lucrările de selecţie nu pot fi efectuate deoarece nu sunt cunoscuti genitorii masculi; - nu se poate face o programare a montei şi fătărilor; - creşte preţul de cost al produselor prin întreţinerea unui număr mare de reproducători masculi, deoarece în acest sistem masculii montează mult mai puţine femele (25-30 vaci, 30-35 oi, 1520 scroafe). Reproducţia modernă necesită efectuarea acesteia într-un sistem controlat, în baza unei programări dirijate a montei şi a fătărilor. O variantă a acestui sistem poate fi considerată monta pe loturi, care se efectuează cu un mascul care este ţinut împreună cu 25-30 femele. Şi acest sistem prezintă unele din dezavantajele amintite, fapt pentru care limitează utilizarea lui în practică. Monta dirijată- este un sistem corespunzător, care trebuie folosit în toate crescătoriile. În cazul montei dirijate, masculii se ţin separat de femele, aceştia venind în contact cu femelele în călduri numai sub supravegherea specialiştilor. Monta se face într-un loc retras, într-un padoc special amenajat. Înainte de montă atât masculii cât şi femelele sunt examinate din punct de vedere sanitar-veterinar, pentru a se evita folosirea la reproducţie a animalelor bolnave. Monta dirijată dă posibilitatea să se alcătuiască pe plan de monte şi fătări, permite cunoaşterea originii produşilor, permite o mai bună utilizare a masculilor şi mărirea numărului de femele montate de un mascul, fapt care aduce o însemnată economie de hrană şi de personal. Pe lângă acestea, monta dirijată dă posibilitatea folosirii unor metode foarte eficace cum ar fi: monta repetată, în care după o zi femela în călduri este montată încă o dată cu acelaşi mascul sau monta dublă în care, după cel mult o oră de la efectuarea primei monte, se face a doua, cu un mascul din aceeaşi rasă sau din rasă diferită. În felul acesta se obţine un procent mai mare de fecunditate. Pentru ca monta să se desfăşoare în bune condiţii este necesar să se ia toate măsurile în vederea înlăturării factorilor, care ar putea împiedica efectuarea actului sexual cum ar

51

fi: zgomotele, prezenţa unor animale sau persoane străine, schimbarea locului de montă, tratamentul brutal, etc. Având în vedere durata diferită a căldurilor, monta trebuie făcută în acel moment în care fecundaţia este mai sigură, adică să se asigură spermatozoizilor timpul necesar parcurgerii căilor genitale femele pentru a ajunge la locul unde are loc fecundarea (în treimea superioară a oviductelor). Astfel, la ovine, la care căldurile durează foarte puţin, monta trebuie efectuată chiar în prima zi a acestora, adică cel mai târziu în seara zilei în care s-au constatat căldurile. Monta poate fi repetată la 24 de ore după prima cunoscând că ovulaţia se produce la sfârşitul căldurilor. La fel trebuie procedat şi la suine; o scroafă care a intrat în călduri, trebuie montată prima dată la 24 de ore de la apariţia căldurilor, monta repetându-se peste 12-18 ore. La taurine este recomandat deasemenea acest lucru, rezultate bune obţinându-se atunci când vacile sunt montate la 12-18 ore de la apariţiaestrului , iar a doua montă se repetă după 10-12 ore. La cabaline, datorită duratei mari a căldurilor se recomandă ca monta iepelor în estru, să fie făcută a doua zi de la apariţia acestuia, apoi să se repete la fiecare 24 ore sau 48 ore până la terminarea lor. ORGANIZAREA MONTEI LA ANIMALELE DOMESTICE Trebuie să se acorde o atenţie deosebită organizării montei la animale, datorită faptului că de buna organizare a acestei acţiuni depinde atât sporirea procentului de fecunditate (un număr cât mai mare de femele rămânând gestante), cât şi de justa folosire a reproducătorilor în vederea obţinerii unor produşi de valoare. Organizarea acţiunii de montă trebuie să se bazeze pe o serie de elemente şi anume: a) stabilirea numărului optim de reproducători masculi, în raport cu numărul de femele apte pentru reproducţie. Trebuie ţinut cont de faptul că, nu toate femelele rămân gestante după prima montă, fiind necesară repetarea montei în cadrul aceluiaşi ciclu de călduri sau la un ciclu următor. În cazul unei alimentaţii bune şi întreţineri raţionale se pot stabili următoarele norme de utilizare a reproducătorilor adulţi: taur- una montă pe zi, maxim 3; într-un an poate monta 90-120 vaci; berbec- 2-3 monte pe zi, maxim 7; într-un sezon poate monta 60-80 de oi;vier- o montă pe zi , maxim 2; într-o perioadă poate monta 20-30 scroafe;armăsar – o montă pe zi, maxim 3; într-un sezon poate monta 50-70 iepe. Pentru a putea fi folosiţi în bune condiţii reproducătorilor trebuie să li se asigure săptămânal o zi de repaus. În cazul când efectuează mai multe monte pe zi, zilele de repaus vor fi mai dese. În raport nu numărul mediu de femele ce pot fi montate în bune condiţii de un mascul, se stabileşte necesarul de reproducători masculi. Stabilirea necesarului trebuie făcută cu mare atenţie, întrucât ţinerea în unitate a unui număr prea mare de masculi, atrage după sine cheltuieli inutile, care încarcă preţul de cost al produşilor, în timp ce neasigurarea necesarului de reproducători masculi atrage după sine un număr mare de femele nemontate şi deci obţinerea unui număr redus de produşi, fapt de asemenea necorespunzător pentru rentabilitatea crescătoriei respective. b) caracterul sezonier sau permanent pe care-l prezintă procesul reproducţiei la diferite specii de animale. Monta cu caracter sezonier este caracteristică ovinelor, caprinelor şi cabalinelor. Sezonul normal de reproducţie se manifestă toamna (ovine şi caprine) sau primăvara ( cabaline) şi durează un interval de timp relativ scurt, ceea ce conduce la obţinerea de fătări grupate în anumite sezoane (de regulă iarna şi primăvara). Un alt avantaj pe care îl prezintă monta sezonieră este faptul că se pot alcătui grupe de tineret cu vârste cât mai apropiate.

52

Monta cu caracter permanent, caracteristică în special bovinelor şi suinelor, constă în manifestarea estrului pe toată durata anului. Ca urmare fătările vor fi obţinute eşalonat. Monta permanentă asigură o repartizare uniformă a producţiei în tot timpul anului, o folosire mai raţională a adăposturilor, a reproducătorilor, o mai bună utilizare a forţei de muncă. c) asigurarea celor mai bune condiţii de hrănire şi îngrijire; numai în acest fel reproducătorii masculi şi femeli pot da maximum de randament. INSAMANTĂRILE ARTIFICIALE Însămânţarea artificială este o metodă biotehnică, generalizată la toate speciile de animale . Aceasta reprezintă un complex de acţiuni prin care, cu ajutorul unor instrumente, sperma este introdusă în organele genitale femele, fără a avea loc actul de împerechere între mascul şi femelă. Aplicarea însămânţărilor artificiale prezintă importanţă de ordin zootehnic, sanitarveterinar şi economic. Astfel, din punct de vedere zootehnic, prin această metodă se foloseşte în mod intens reproducători de valoare, prin care se accelerează procesul de ameliorare. Cu sperma unui reproducător valoros se pot însămânţa mult mai multe animale decât prin monta naturală. De exemplu într-un an din 150 – 160 de ejaculate colectate de la un taur, se pot însămânţa aproximativ 800- 1000 de vaci, în timp ce prin monta poate insemina natural doar 90-120. Dintrun ejaculat de berbec sau de ţap se pot însămânţa 5-6 oi în timp ce un reproducător poate să monteze natural 1-2 femele . Cu sperma unui armăsar se însămânţează într-un sezon 150-200 iepe, faţă de numai 50-70 prin monta naturală iar cu sperma unui vier se pot însămânţa 100-120 de scroafe, în timp ce prin monta naturală doar 20-30. În acest fel, datorită numărului mare de femele ce pot fi însămânţate artificial se grăbeşte mult ameliorarea animalelor, valorificându-se foarte mult reproducătorii de mare valoare zootehnică. Un număr mare de femele însămânţate înseamnă un număr la fel de mare de produşi obţinuţi, ceea ce are o deosebită importanţă în lucrările de selecţie. Numărul mare de produşi pe care se aplică selecţia reprezentă unul din factorii de bază, care asigură succesul acestei importante acţiuni zootehnice. Pe de altă parte, existâ posibilitatea transportului de spermă, prin care se realizează importante economii materiale şi băneşti, se realizează cu succes potrivirea perechilor, un alt factor important al ameliorării, chiar dacă reproducătorii respectivi se află la mare distanţă unul de altul . Din punct de vedere economic, se realizează o reducere a cheltuielilor de întreţinere a masculilor, datorită întreţinerii unui număr mic de reproducători, care sunt cei mai valoroşi, aceştia putând fi ţinuţi în cele mai bune condiţii de întreţinere şi hrănire. Din punct de vedere sanitar-veterinar, masculii nu intră în contact cu femelele, înlăturând posibilitatea răspândirii bolilor, care se iau prin contact în timpul montei (bruceloză, epididimită infecţioasă, trichomonoză, chlamidioză etc.) TEHNICA ÎNSĂMÂNŢĂRILOR ARTIFICIALE Însămânţarea artificială cuprinde patru manopere principale: - colectarea spermei; - controlul spermei; - diluarea şi conservarea spermei; - introducerea spermei în organele genitale femele; Colectarea spermei – reprezintă prima manoperă a biotehnicii de însămânţarea artificială. De felul cum se face recoltarea depinde în bună măsură succesul însămânţărilor artificiale. Colectarea spermei trebuie făcută în condiţii perfecte de curăţenie, pentru a înlătura posibilitatea contaminării acesteia. De asemenea instrumentele care se folosesc trebuie să fie confecţionate din materiale care să nu dăuneze spermatozoizilor (colectarea şi procesările ulterioare se efectuează 53

în recipienţi de sticlă şi se conservă fie în aceştia sau în paiete din plastic). Colectarea spermei se realizează cu vagina artificială sau cu electroejaculatorul. Prima metodă constă în reproducerea artificială a tuturor factorilor, care se găsesc în vagina naturală şi care favorizează ejacularea (eliminarea spermei). În prezent această metodă se foloseşte la toate animalele de fermă. Vagina artificială este formată dintr-un tub confecţionat din cauciuc tare, ebonit sau metal, care în interior este căptuşit cu o camaşă din material de plastic subţire , rezistent , având capetele răsfrânte în afară, pe peretele tubului şi fixate cu inele de cauciuc (Fig. 1). În spaţiul dintre tub şi camaşă se introduce apă caldă la 45-50oC , printr-un robinet fixat în peretele acestuia. În acest mod se creează o temperatură şi o presiune asemănătoare cu cele din vagina naturală. La unul din capetele tubului, se fixează un pahar de sticlă în care se colectează sperma. Înainte de folosire, vagina trebuie spălată şi sterilizată (se spală cu o soluţie de bicarbonat de sodiu 3% sau cu ser fiziologic). La capătul liber al tubului se unge cu vaselină neutră, pentru a uşura intrarea penisului. Vagina artificială astfel pregătită este ţinută în mână de operator lângă crupa femelei manechin, în aşa fel încât, în momentul când masculul sare pe femelă să i se poată introduce penisul în vagină. Aici, găsind condiţii de temperatură, presiune şi alunecare asemănătoare celor din vagina naturală, masculul, după câteva mişcări specifice actului copulator, va ejacula, sperma fiind proiectată în tubul paharului colector. CONTROLUL SPERMEI Înainte de prelucrare, conservare şi introducere în organele genitale femele, sperma trebuie să fie controlată sub aspect calitativ. În multe cazuri procentul scăzut de fătări se datorează spermei de proastă calitate, cu spermatozoizi morţi, anormali sau puţini viabili. Controlul spermei se face macroscopic şi microscopic cu ajutorul microscopului optic. Controlul macroscopic se face imediat după recoltare, stabilind: volumul spermei, culoarea, mirosul şi desimea spermei.(Tabel 3) Tabel 3 APRECIEREA MACROSCOPICĂ A CALITĂŢII SPERMEI DUPĂ CONSISTENŢĂ (spermă de berbec şi ţap) Consistenţă Spermatozoizi/ml Maxim – Minim Cremă groasă 5,0 4,5-5,5 Cremos 4,0 3,5-4,5 Cremă subţire 3,0 2,5-3,5 Lăptos 2,0 1,0-2,5 Tulbure 0,7 0,3-1,0 Apos Nesemnificativ Nesemnificativ După SALAMON S. (1976) Volumul spermei se măsoară cu paharul colector, sau cu un cilindru gradat. Volumul spermei este diferit în funcţie de specie. Astfel, la berbec, cantitatea de spermă eliminată este în medie de 1 cm3, la taur de 3-4 cm3, la armăsar de 45-50 cm3, iar la vier de 150-200 cm3. Masculii bine întreţinuţi, hrăniţi şi folosiţi raţional pot da cantităţi şi mai mari de spermă. Culoarea spermei este în general, alb lăptoasă asemănătoare laptelui smântânit. Alte culori sunt anormale. Astfel, culoarea roză se datorează amestecului spermei cu sânge, iar culoarea verzuie este cauzată de prezenţa urinei în spermă. Mirosul spermei este caracteristic, de os fiert. Nu se va admite sperma, care are miros de urină sau de puroi. 54

Desimea spermei diferă de la specie la specie. Sperma este cu atât mai deasă cu cât numărul spermatozoizilor este mai mare. În cazul când sperma este deasă, culoarea ei este alb cremoasă, iar în pahar se observă nişte valuri, în continuă mişcare. (Fig.2) Examenul microscopic determină motilitatea spermatozoizilor, numărul acestora, prezenţa spermatozoizilor anormali, nematuraţi, existenţa corpilor străini etc.(Fig.3)Pentru examenul microscopic se pune pe o lamă o picătură de spermă, luată din paharul colector cu ajutorul unei baghete de sticlă, peste care se pune o lamelă. Privind la microscop se poate observa concentraţia spermei. Sperma este deasă, când tot cimpul microscopic este plin de spermatozoizi, iar spaţiile dintre aceştia sunt mai mici decât lungimea lor. O astfel de spermă conţine aproximativ 2-3 miliarde spermatozoizi la 1 cm3. În cazul spermei cu desime mijlocie, spaţiile existente între spermatozoizi sunt egale cu lungimea unui spermatozoid. Această spermă cuprinde aproximativ 1,5-2 miliarde spermatozoizi la 1 cm3. Când sperma este rară, spaţiile dintre spermatozoizi sunt mai mari decât lungimea unui spermatozoid. În acest caz numărul spermatozoizilor este sub 0,2 miliarde la 1 cm3. Sperma foarte rară, prezintă în câmpul microscopic doar 5-10 spermatozoizi sau deloc. O spermă de bună calitate trebuie să aibă cât mai mulţi spermatozoizi cu mişcări de înaintare cît mai rapide şi cât mai puţini spermatozoizi anormali. La toate speciile procentul de anomalii maxim admis este de 15%. Motilitatea spermatozoizilor se stabileşte la microscopul optic (metodă subiectivă) sau prin coloraţie vitală cu eozină-nigrozină (metodă obiectivă). Acest indicator este foarte important şi reprezintă numărul de spermatozoizi vii, care prezintă mişcări de înaintare în momentul determinării. Motilitatea se reprezintă procentual (100% maxim) sau prin folosirea sistemului zecimal, 1 reprezintă motilitatea de 100%, iar 0,1 reprezintă o motilitate de 10 %. În practică la toate speciile se utilizează reprezentarea procentuală a motilităţii. Motilitatea şi viabilitatea spermatozoizilor (indicator care reprezintă motilitatea spermatozoizilor după 1-2 zile) sunt influenţate de mai mulţi factori, de care trebuie să se ţină seama atunci când se practică însămânţările artificiale. Aceşti factori sunt următorii: - temperatura prea ridicată poate opri activitatea spermatozoizilor în foarte scurt timp; - lumina solară omoară spermatozoizii în 20-40 min, din care cauză sperma trebuie ferită de lumina directă a soarelui; - substanţele chimice şi medicamentele, de asemenea au o acţiune dăunătoare asupra spermatozoizilor; - mediile de diluţie care nu sunt izoterme, izoosmotice omoară spermatozoizii; - contactul spermei cu apa, cu săpunul sau cu fumul de ţigară omoară spermatozoizii. Inocularea spermei este ultima fază a tehnologiei de însămânţăre artificială ce constă în inocularea spermei în tractul genital femel. Întroducerea spermei se realizează cu ajutorul vaginoscopului sau speculum vaginal şi pipeta de inseminare (Fig. 4). În efectuarea acestei operaţii, trebuie să se urmărească momentul optim de însămânţare . Speculum vaginal – este un instrument cu ajutorul căruia se pot depărta pereţii vaginului, având posibilitatea ca însămânţarea să se facă în cervix. Mărimea acestui instrument este în funcţie de specia la care se foloseşte. Lampa frontală se foloseşte pentru a lumina interiorul vaginului. Se compune dintr-un mic reflector fixat pe un suport care se aplică pe frunte. Sursa luminoasă constă dintr-o baterie care se poate ţine în buzunar. Vaginoscopul este un speculum cu lumină proprie, instrument mult mai performant cu care se pune în evidenţă cervixul . Seringa semiautomată - este instrumentul cu care se dozează şi se introduce sperma în organele genitale femele. Seringa este alcătuită dintr-un tub metalic în interiorul căruia alunecă un piston şi care se termină printr-o canulă de sticlă în care se absoarbe sperma. Vârful canulei trebuie să fie bine şlefuit pentru a nu răni mucoasa. Dimensiunile seringii sunt diferite în funcţie de specie. 55

Pistoletul de inseminare tip CASSOU – este utilizat pentru depunerea spermei congelate direct din paietă. În ultimii ani se utilizează depunerea spermei direct în uter , metodă care se numeşte inseminare intrauterină . Realizarea acestui tip de însămânţare este posibilă cu ajutorul unor instrumente speciale şi anume: laparoscop şi pistolet special pentru inseminare intrauterină numită seringă Aspic. (Fig.5). La animalele mici (oi şi capre), pentru a uşura operaţia de inoculare este necesar şi un stand pentru însămânţare în care femelele sunt contenţionate. Inocularea spermei trebuie realizată în condiţii optime de curăţenie şi igienă. Astfel, înainte de întrebuinţare, toate instrumentele trebuie să fie spălate şi dezinfectate. Cantitatea de spermă care se inoculează depinde de specie, volumul şi desimea spermei, astfel: Tabel 4

DOZA DE SPERMĂ BRUTĂ DEPUSĂ INTRACERVICAL LA DIFERITE SPECII Specia Cantitatea de spermă Oaie, captă 0,1-0,2 cm3 vacă 0,5 cm3 iapă 10-15 cm3 scroafă 50 cm3 Conservarea spermei. Odată cu aplicarea însămânţărilor artificiale, a apărut şi necesitatea conservării spermei un timp cât mai îndelungat în afara organismului. Sperma supusă conservării prin refrigerare sau congelare este obţinută de la masculi de mare valoare genetică, putând fi transportată în locurile unde este nevoie de reproducători valoroşi. În vederea conservării spermei se efectuează diluarea şi răcirea spermei. Pentru a obţine o conservare cât mai bună, aceste două operaţii trebuie făcute în prima jumătate de oră după recoltare. Prin diluarea spermei se urmăreşte pe de o parte mărirea volumului ejaculatului (pentru a se putea însămânţa un număr cât mai mare de animale), iar pe de altă parte asigurarea pentru spermatozoizi a unui mediu nutritiv, care să asigure o păstrare cât mai îndelungată a spermei. Mediile de diluţie trebuie să asigure condiţii prielnice pentru menţinerea viabilităţii spermatozoizilor. În general, diluanţii sunt salini sau pe bază de lapte, în componenţa lor se introduce gălbenuş de ou. REŢETE DE DILUANŢI: Diluant cu bază de fosfaţi pentru berbeci: Apă distilată 100 g Glucoză anhidră 5,04 g Fosfat dublu de sodiu 0,678 g Fosfat de potasiu 0,015 g Lactat de calciu 0,0191 g Diluant cu bază de sulfaţi pentru taur şi armăsar: Taur Armăsar Apă distilată 100 g 100 g Glucoză anhidră 1,2 g 5,76 g Sulfat de sodiu 1,36 g 0,34 g Peptonă fără sare 0,5 g 0,2 g Pentru sperma de taur şi berbec se foloseşte foarte mult diluantul cu gălbenuş de ou şi citrat de sodiu. Taur Berbec 56

Apă distilată 50 ml 50 ml Citrat de sodiu 0,7 g 1,4 g Glucoză anhidră 1,5 g 0,4 g Gălbenuş de ou 10 ml 10 ml Pentru o bună conservare după efectuarea diluării spermei, amestecul este supus un timp la o scădere treptată a temperaturii până la +4 oC. În prezent diluanţii pentru spermă sunt produşi de mai multe centre sau unităţi tip SEMTEST. În prezent însămânţarea artificială cu spermă congelată se realizează în proporţie de 80-90% la taurine şi de 10-20% la rumegătoarele mici, existând tendinţa de generalizare a însămânţărilor artificiale la toate speciile de animale domestice, inclusiv la păsări. PROBLEME ORGANIZATORICE ALE ACŢIUNII DE ÎNSĂMÂNŢĂRI ARTIFICIALE Pentru ca acţiunea de IA să aibă rezultate bune, sunt necesare existenţa unor unităţi specializate pentru producerea şi difuzarea de spermă congelată. De asemenea, la animalele la care se execută însămânţări cu spermă diluată sau refrigerată, se impun în mod obligatoriu pregătirea femelelor şi masculilor înainte de campania de însămânţări artificiale. FECUNDAŢIA ŞI GESTAŢIA Prin fecundaţie se înţelege unirea ovulei cu spermatozoizii. Prin această unire se formează oul sau zigotul din care se va dezvolta un organism nou. De obicei, această unire se face în treimea superioară a oviductului şi are loc după 6-8 ore de la montă sau însămânţarea artificială. Fecundaţia este condiţionată de mai mulţi factori de mai mulţi factori: Intervalul de timp între introducerea spermei şi ovulaţie. Se ştie că durata viabilităţii spermatozoizilor în organele genitale femele este de 1-2 zile. Dacă intervalul de timp între introducerea spermei şi ovulaţie este mai mare de 24 de ore, posibilitatea fecundării este mult redusă. De asemenea dacă se întârzie însămânţarea după ovulaţie, fecundarea nu mai poate avea loc, ovula având o viabilitate redusă (8-10 ore). Numărul spermatozoizilor viabili, care întâlnesc ovula. Pentru a putea pătrunde în ovulă este necesar ca spermatozoizii să distrugă zona pellucida. Această zonă este distrusă de un set de enzime care se află în acrozomul spermatozoidului. De aceea cu cât numărul spermatozoizilor va fi mai mare cu atât cantitatea de enzime va fi mai mare şi deci învelişul ovulei va fi distrus mai uşor. Acţiunea dăunătoare a secreţiilor vaginale, care constituie un mediu neprielnic pentru viabilitatea spermatozoizilor. Acest lucru se înlătură prin însămânţările artificiale, în care caz sperma este depusă în gâtul uterin. Ovula fecundată coboară prin oviduct, se dezvoltă până în stadiul de blastocist preimplantaţional după care se fixează în mucoasa uterină, unde se va transforma mai întâi în embrion implantat şi apoi în fetus. Această perioadă în care noul organism se dezvoltă în uter, adică de la fixarea blastocistului pe peretele uterin şi până la fătare, poartă denumirea de gestaţie. După numărul fetuşilor care se dezvoltă în uter, gestaţia este simplă sau multiplă. Animalele care fată în mod normal un singur produs se numesc unipare, iar cele care fată mai mulţi produşi- multipare. Animalele care fată pentru prima dată se mai numesc şi primipare. Durata gestaţiei este diferită la animalele domestice şi anume: Tabel 5 DURATA GESTAŢIEI LA DIFERITE ANIMALE DOMESTICE 1 Iapă În medie 340 zile ( 11 ½ luni) 2 Vacă În medie 285 zile (9 ½ luni) 3 Oaie În medie 150 zile ( 5 luni) 4 Scroafă În medie 115 zile (3 ½-4 luni) 57

5 Bivoliţă În medie 315 (10 ½ luni) 6 Măgăriţă În medie 360 zile ( 12 luni) 7 Capră În medie 150 zile ( 5 luni) În cadrul fiecărei specii, durata gestaţiei este influnţată de următorii factori: - rasa- în general la rasele precoce, durata gestaţiei este ceva mai mică decât la rasele tardive, fac excepţie numai porcinele la care situaţia este inversă; - vârsta mamei-obişnuit durata gestaţiei este mai mare la fmelele primipare şi la cele bătrâne; - sexul produsului-gestaţia în cazul fetusului mascul este ceva mai lungă decât în cazul fetusului femel; - alimentaţia şi starea de întreţinere a mamei-influenţează durata gestaţiei în sensul scurtării ei în cazul unei hrăniri raţionale şi unei îngrijiri corespunzătoare. Când în relaţiile fiziologice dintre mamă şi făt intervin tulburări, gestaţia se poate întrerupe. Această întrerupere în orice perioadă s-ar produce, poartă denumirea de avort. Cauzele avortului pot fi: tehnologice (hrănirea şi întreţinerea necorespunzătoare a femelelor gestante), mecanice (diferite lovituri sau supraaglomerări) şi infecţioase (boli infecţioase -bruceloză, tricomonoză salmoneloză, leptospiroză, chlamidioză etc.) FĂTAREA Prin fătare se întelege actul prin care fetusul este expulzat din mediul intrauterin în mediul extern. Acest fenomen se petrece la încheierea perioadei de gestaţie caracteristică fiecărei specii. În cazul când fătarea se produce înaintea acestui termen, iar fetusul este viabil, fătarea se numeşte prematură. Fătarea prematură se poate datora fie unor lovituri, fie înghesuielii la ieşirea din adăpost, oboseala prelungită,etc. Apropierea fătării se poate determina după următoarele semne: - pregătirea bazinului în vederea fătării prin slăbirea ligamentelor sacro-sciatice, care permite depărtarea osului sacrum de oasele iliacee; - vulva se edemaţiază, dispar pliurile, pielea devenind netedă; - o secretie subţire , transparentă; - apariţia secreţiei colostrale, de obicei cu 2-3 zile înainte de fatare; - o uşoară scădere a temperaturii corporale; - starea de agitaţie a femelei; aceasta se scoală, se culcă, urinează des, întrerupe mîncatul brusc, reia brusc mâncatul, se mişcă pe loc, priveşte spre trenul posterior. În timpul fătării se disting trei etape. Etapa de deschidere a gâtului uterin. Datorită contracţiilor uterului, fetusul împreună cu învelitorile fetale, este împins către gâtul uterin. Sub presiunea acestora, gâtul uterin începe să se desfacă lăsând să treacă prin el o parte din invelitori, care formează punga apelor. Treptat, gâtul uterului se deschide complet, iar punga apelor este împinsă în vagin şi spre vulvă. În acest timp, datorită presiunii, peretele pungii se sparge, lăsând să se scurgă lichidele fetale. Etapa de expulzare a fetusului- ţine de la dilatarea completă a gâtului uterin până la expulzarea fetusului. Are două perioade: de angajare- în care fetusul pătrunde în canalul cervical cu anumite regiuni ale corpului şi perioada de expulzare propriu-zisă. Etapa de expulzare a învelitorilor fetale. Această etapă are loc de regulă după expulzarea fetusului. Uneori se poate întâmpla ca expulzarea să nu se facă în acelaşi timp. După eliminarea placentei, contracţiile uterului încetează. În aceste perioade atât înainte cât şi după fătare, femelele trebuie să stea sub observaţie şi nu se va interveni în actul fătării decât atunci când aceasta, deşi prezintă toate semnele evidente, nu are loc. O cauză a întârzierii fătărilor o constituie distociile. Distociile sau fătările grele, se pot întâlni atunci când animalele gestante sunt înghesuite în grajd când podeaua standului este prea 58

înclinată, când femelele gestante sunt puse la eforturi prea mari sau când femelele au fost subnutrite. O cauză a fătărilor grele, anormale, poate fi şi folosirea în hrana femelelor gestante a furajelor de proastă calitate, mucegăite, încinse, îngheţate, etc. Distociile se pot datora atât femelei cât şi mai ales poziţiei anormale a fetusului care nu se poate angaja în poziţiile normale amintite. Poziţiile anormale ale fetusului pot fi: reţinerea anormală a capului pe o parte, pe spate sau pe piept; poziţia anormală a membrelor din genunchi, din articulaţia scapulo-humerală, aşezarea lor pe ceafă etc.Poziţii anormale sunt şi atunci când fetusul se angajează cu abdomenul, cu spinarea cu coastele. STERILITATEA ŞI INFERTILITATEA Prin sterilitate sau infertilitate se înţelege neputinţa indivizilor de a da naştere la urmaşi definitiv sau temporar, ca urmare a unor boli sau tulburări funcţionale ale organelor genitale, sau datorită unor condiţii anormale deîntreţinere. Sterilitatea şi infertilitatea aduce mari pagube mari sectorului zootehnic, deoarece se împiedică sporirea efectivului de animale şi conduce la scăderea producţiilor acestora. Cauzele sterilităţii pt fi de două feluri: congenitale- atunci când tulburările survin în perioada intrauterină şi dobândite- atunci când tulburările apar în perioada post-uterină. Cauzele sterilităţii care ţin de perioada intrauterină pot apare fie înaintea procesului de diferenţiere a sexului fie după diferenţierea sexelor. Cauzele acestor anomalii trebuie căutate într-o practicare neraţională a potrivirilor perechilor sau în alimentaţia defectuoasă a femelelor gestante. Mai important de cunoscut sunt însă cazurile de sterilitate dobândită (infertilitate). Acestea pot fi cauzate de o alimentaţie neratională, de o proastă îngrijire sau de existenţa unor boli în sfera genitală sau boli generale. Sterilitatea dobândită poate fi de două feluri: definitivă în care caz animalele respective trebuie scoase din loturile de prăsilă şi temporară când tulburările respective pot fi înlăturate. Sterilitatea de natură alimentară se datorează în cele mai multe cazuri unei alimentaţii insuficiente. De regulă sterilitatea se manifestă atunci când în raţia alimentară nu sunt asigurate proteinele, vitaminele (A,E,F,B,H,C) sau sărurile minerale. Sterilitatea de natură igienică şi de disconfort este cauzată de o luminozitate necorespunzătoare a adăposturilor, stabulaţia îndelungată, folosirea neraţională la muncă, supraaglomerări, etc. În privinţa combaterii sterilităţii, dacă la sterilitatea congenitală nu se mai poate interveni, sterilitatea dobândită (infertilitatea) poate fi evitată prin tratamente sau prin măsuri de prevenire. Astfel, sterilitatea dobândită poate fi evitată dacă animalele sunt bine pregătite şi îngrijite în mod corespunzător, dacă tineretul femel şi mascul obţinut este crescut în condiţii optime de hrană şi îngrijire. Pe lângă acestea va contribui la evitarea apariţiei cazurilor de sterilitate, şi la evidenţierea lor din timp, un control periodic al funcţiilor de reproducţi, un disgnostic timpuriu al gestaţiei şi în general, o atentă supraveghere a reproducătorilor. În cazul unei sterilităţi patologice se va aplica tratamentul medicamentos sau hormonal corespunzător. Dacă sterilitatea a apărut, se va încerca stimularea funcţiei sexuale prin folosirea unor substanţe hormonale naturale sau sintetiece. O contribuţie serioasă la combaterea sterilităţii o aduce practicarea pe scară din ce în ce mai largă a însămânţărilor artificiale. Aplicarea însămânţărilor artificiale prin controlul spermei duce la evitarea cazurilor de sterilitate legate de calitatea necorespunzătoare a spermei. De asemenea se pot evita cazurile în care spermatozoizii nu supravieţuiesc în vagin fiind necesară depunerea acestora direct în cervix.

59

a) b)

Fig. 4. a) Pistolet de insamantare; b) Pipeta semiautomata.

60

Fig.5. Echipament pentru inseminarea intrauterina la oaie, capra si scroafa.

61

Fig. 1 Componentele vaginei artificiale; Fig.1.a Standul de însămânţări artificiale

62

Fig. 3. Anomalii spermatice.

63

Fig.2. Valurile spermatice observate pe sperma bruta la microscopul optic.

CURS 10

1. CREŞTEREA TINERETULUI ETAPA TRANSFORMĂRII GENOTIPULUI ÎN FENOTIP În procesul de ameliorare se urmăresc metodele şi mijloacele prin care se poate obţine, cu fiecare generaţie, genotipuri mai valoroase, decât media generaţiei precedente. Astfel, interesează valoarea fenotipică a animalelor folosite, deoarece calităţile productive sunt, în cea mai mare parte, cantitative fiind influenţate în dezvoltarea lor de condiţiile de mediu. Toate acţiunile de ameliorare rămân fără rezultat dacă genotipurile create nu se transformă în fenotipuri. Pe lângă această acţiune, în paralel, acţionează şi selecţia naturală. În condiţii necorespunzătoare de mediu selecţia naturală favorizează dezvoltarea genotipurilor mai puţin valoroase, deoarece în anumite condiţii nefavorabile supravieţuiesc indivizii caracterizaţi prin rezistenţă şi nu cei dotaţi cu calităţi productive valoroase. De aceea este necesară cunoaşterea proceselor prin care baza ereditară a unui individ, după fecundare şi dezvoltare în zigot, se formează organismul adult cu calităţile lui productive. De asemenea, interesează ce factori influenţează mersul acestor procese, cum pot fi acestea dirijate, astfel încât să se valorifice la maximum calităţile genotipice. FENOGENETICA - este ramura, care se ocupă cu studiul transformării genotipului în fenotip. Această ramură studiază procesele biochimice caracteristice acţiunii materialului genetic, respectiv modul în care acesta determină procesele de sinteză celulară, care stau la baza formării caracterelor. ONTOGENEZA – este procesul de ansamblu al formării organismului, ca un întreg din baza ereditară a acestuia. În ansamblu, ontogeneza cuprinde şi fenogeneza dar şi procesele extracelulare ca embriogeneza şi organogeneza, care se continuă după naştere în perioada postnatală. În drumul parcurs de organisme de la stadiul de zigot şi până la vârsta adultă se produc două procese: 1. proces de creştere 2. proces de dezvoltare CREŞTEREA- reprezintă un proces de modificare continuă a organismului prin care sporeşte masa acestuia organismului deci a dimensiunilor, volumului şi greutatea corporală. Creşterea se realizează prin două procese celulare: - creşterea masei celulelor - multiplicarea celulară

64

DEZVOLTAREA- reprezintă un proces de modificare cantitativă, în sensul că masa organismului care creşte, capătă o structură datorită diferenţierii în ţesuturi, organe şi sisteme funcţionale diferite. Dezvoltarea se realizează pe baza diferenţierilor celulare prin care, celulele, care se divid dau naştere unor celule fiice. Acestea nu se mai aseamănă între ele, fiecare constituind punctul de plecare a unei generaţii de celule diferite, care formează ţesuturi sau organe deosebite. Creşterea şi dezvoltarea se desfăşoară unitar şi se condiţionează reciproc. Cercetările au demonstrat, că în dezvoltarea embrionară fenomenele de diferenţiere celulară, ce stau la baza dezvoltării nu se declanşează decât atunci când masa organismului care creşte a atins o anumită măsură, iar la rândul acesteia dezvoltarea, adică momentul începerii diferenţierii celulare, constituie un stimulent pentru desfăşurarea procesului de creştere. 2.BAZELE BIOLOGICE ALE DEZVOLTĂRII PROCESULUI DE CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE Dezvoltarea organismelor este rezultatul a trei procese: 1. proliferare (înmulţire celulară) 2. creştere celulară ( ca masă şi volum) 3. diferenţierea celulară (dobândirea de funcţii şi structuri morfologice specifice tipului de celulă). Cele mai multe informaţii despre mecanismele de creştere şi proliferare celulară s-au obţinut pe culturi de microorganisme sau pe culturi de celule. Diferenţierea celulară este implicată în : - reproducere –formarea a noi indivizi aparţinând unei specii; - creşterea şi dezvoltarea organismului - regenerarea celulelor sau ţesuturilor lezate sau uzate în cursul vieţii; - evoluţia speciilor şi adaptarea organismului la mediu Diferenţierea celulară este universală în lumea vie, fiind întâlnită la toate speciile de plante şi animale. Procesul diferenţierii nu este limitat în timp, se desfăşoară pe tot parcursul vieţii individului, începe în momentul concepţiei şi nu încetează decât odată cu moartea individului. La mamifere diferenţierea celulei este un proces ireversibil, nici o celulă diferenţiată nu mai poate recăpăta caracterele celulei embrionare din primele stadii. Creşterea celulară este reglată de mecanisme proprii, dintre care recunoaşterea celulară produce inhibiţia de contact, iar excesul de celule sunt reglate prin fenomenul de apoptoză sau moarte celulară programată. 3.CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA INFLUENŢATE DE CONDIŢIILE DE MEDIU. Condiţiile de mediu influenţează creşterea şi dezvoltarea. Astfel, organismele subnutrite trec prin toate modificările calitative care, reprezintă dezvoltarea, acestea supravieţuiesc, însă procesul de creştere este încetinit, iar organismele nu ating dimensiunile şi greutatea caracteristică vârstei. Organismele respective au activitate fiziologică slabă şi deci producţiile vor fi scăzute.La animale ontogeneza este reprezentată de creştere şi dezvoltare, dar în condiţii practice procesele de dezvoltare nu se observă direct, însă creşterea se determină cantitativ, prin cântărirea animalelor, deducând şi modul cum are loc dezvoltarea.(Fig. 1 şi 2)

65

Fig. 1. Influenţa alimentaţiei asupra creşterii la gemenii identici.

Fig. 2 Formatul corporal la taurine la diferite vârste. A-la naştere; B- la 6 luni; c- la adult

4.URMĂRIREA ŞI APRECIEREA CREŞTERII; 66

MĂSURILE CREŞTERII CORPORALE În perioada intrauterină, la speciile de animale de interes economic, dezvoltarea fetusului nu poate fi urmărită direct ci indirect prin diferite metode (ecografie, laparoscopie), iar la păsări acest proces poate fi urmărit de la incubaţie până la ecloziune. În perioada embrionară sau fetală, dezvoltarea noilor organisme este relativ constantă, în sensul că, în mediul uterin cât şi rezervele de hrană din ou şi factorii de incubaţie, sustrag organismele de sub influenţa factorilor externi, care sunt foarte variabili. Eventualele tulburări ce pot interveni în această perioadă, produc tulburări organice, care duc la moartea embrionară sau la apariţia malformaţiilor. Aprecierea modului după cum s-a desfăşurat creşterea în perioada intrauterină, se face pe baza comparării cu valorile medii caracteristice speciei sau rasei din care fac parte produşii. (tabel.1) Tabel 1 GREUTATEA LA NAŞTERE A PRODUŞILOR MASCULI LA PRINCIPALELE SPECII DE ANIMALE DOMESTICE Specia

Medie (kg)

Limite (kg)

Cabaline Bovine Ovine Caprine Suine (lot individual)

45 40 3,5 2,5 11 1,2

35-60 20-50 1,5-6,6 1,5-5,5 5-14 1,0-1,4

% din mamei 10 8,5 10-12 9-10 10-12 0,9-1,5

greutatea

Greutatea la naştere a produşilor oferă informaţii utile asupra modului în care s-a desfăşurat întreaga perioadă de gestaţie. Greutăţi mai mici decât media rasei indică faptul că, femelele gestante nu au fost hrănite şi întreţinute în condiţii corespunzătoare, iar la păsări, ouăle incubate, nu au avut condiţii optime. După fătare la mamifere (ecloziune la păsări) creşterea se urmăreşte prin cântăriri periodice şi măsurători ale dimensiunilor, care se numesc şi măsurători de creştere. Dimensiunile cele mai importante care trebuie cunoscute sunt: - înălţimea la grebăn - lungimea trunchiului - perimetrul toracic - perimetrul fluierului Există o corelaţie strânsă între dimensiuni şi greutate, astfel că, în practică se ia în considerare greutatea corporală, deoarece măsurătorile necesită un volum de muncă foarte mare. Determinarea greutăţii se face în funcţie de specie şi tehnologia de creştere. Aceasta se face lunar în primele 6 luni, apoi din 3 în 3 luni până la 1 an şi apoi din 6 în 6 luni până la vârsta de adult. La purcei, după fătare se face cântărirea la 21 de zile pentru a aprecia capacitatea de alaptare a mamelor, apoi se mai cântăresc la înţărcare şi când se trec la îngrăşare. Cântăririle din timpul îngrăşării se fac pentru determinarea coeficientului de folosire al hranei şi atingerea greutăţii de sacrificare.

67

Procesul creşterii se poate exprima în mai multe moduri: energia de creştere, viteza de creştere sau intensitatea de creştere. Energia de creştere – reprezintă capacitatea indivizilor dintr-o specie rară de a atinge la vârsta adultă anumite dimensiuni şi greutăţi corporale. Se mai numeşte şi capacitate de creştere totală. Aceasta se reprezintă cifric, prin valorile greutăţii sau dimensiunilor la diferite vârste până când creşterea încetează. (tabel 2)

Tabel 2 CREŞTEREA TOTALĂ, VITEZA ABSOLUTĂ ŞI VITEZA RELATIVĂ A CREŞTERII RELATIVE LA VIŢEI PÂNĂ LA UN AN Vârsta Greutatea la Viteza absolută a creşterii Intensitatea de sfârşitul lunii creştere (luni) (kg) Spor lunar Spor mediu/zi (%) Kg Gr. Naştere 35 1 55 20 660 54 2 80 25 830 45 3 110 30 1000 37 4 140 40 1000 27 5 170 30 1000 21 6 195 25 830 14 7 220 2 830 13 8 240 20 660 9 9 260 20 660 8 10 275 15 500 6 11 290 15 500 5 12 300 10 300 3 Curba creşterii se obţine prin reprezentarea grafică a procesului de creştere. Procesul creşterii se aseamănă cu procesul de multiplicare a microorganismelor în cultură, unde se întâlnesc aceaşi faze: faza de dezvoltare lentă (de adaptare), faza de dezvoltare mai rapidă (faza logaritmică) şi faza de încetare a creşterii (faza staţionară). Cunoaşterea dinamicii de creştere prezintă importanţă pentru practica creşterii animalelor, deoarece arată că, în faza exponenţială, care de regulă coincide cu ultimile faze ale gestaţiei şi primele etape ale creşterii postnatale, organismele au nevoie de o mare cantitate de nutrienţi pentru a-şi valorifica energia de creştere, caracteristică fazei. Curba creşterii totale a produşilor are o formă signoidă, perfectă în curba teoretică şi imperfectă în practică. (Fig. 3 şi 4).

68

Fig. 3 Curba teoretică a creşterii. N-creşterea totală; D- viteza de creştere;D’- intensitatea creşterii.

Fig. 4 Curba creşterii totale la miei. Viteza de creştere (V)- reprezintă creşterea realizată în unitatea de timp, care este ziua. Pentru stabilirea vitezei de creştere se fac cântăriri lunar sau decadale, scazând valoarea de la începutul intervalului, din aceea de la sfârşitul acestuia , iar diferenţa se împarte la numărul de zile din interval. M2 - M1 V= t în care : V- viteza de creştere; M1- volumul masei la începutul intervalului; M2- volumul masei la sfârşitul intervalului; t- numărul de zile din interval. În practică, viteza creşterii zilnice este denumită spor mediu zilnic, care indică una din măsurile procesului de creştere, care se foloseşte cel mai mult. Raportând sporul mediu zilnic la hrana consumată se deduce capacitatea de folosire a hranei. Viteza de creştere se modifică pe parcursul vieţii, în aşa fel cum se modifică ritmul creşterii totale, la început este mică şi atinge valoarea maximă în faza exponenţială, după care, scade treptat până la vârsta adultă nu se mai constată nici un spor. (fig.5).

69

Fig.5 Curba sporului mediu zilnic. Curba ia forma unei parabole. Intensitatea creşterii-este o măsură folosită mai rar în practică; aceasta se poate exprima sub formă de viteză relativă a creşterii sau sub forma coeficientului de creştere. Viteza relativă a creşterii (Vr) reprezintă raportul dintre sporul de creştere realizat într-un interval şi valoarea masei la inceputul intervalului exprimat în procente. Determinarea Vr se face după formula: M2 - M1 Vr =---------------- x 100 M1 M1- valoarea masei la începutul intervalului; M2-valoarea masei la sfârşitul perioadei. Coeficientul de creştere (c)- reprezintă creşterea totală realizată de un organism până la o anumită vârstă exprimată în procente faţă de valoarea finală, adică faţă de valoarea pe care trebuie să o realizeze la vârsta adultă. Formula coeficientului de creştere este: Mt x 100 C =---------------Mf în care: C- este coeficientul de creştere; Mt-valoarea creşterii la o anumită etapă de vârstă; Mf-valoarea finală a creşterii, respectiv media valorii finale a elementului urmărit, caracteristică rasei. De exemplu, un taur trebuie să aibă la vârsta de adult 800 kg, greutate caracteristică rasei, iar la naştere a avut greutatea de 40 kg, înseamnă că are un coeficient de crestere calculat după formula: 40 x 100 4000 C =-------------- = ---------= 5% 800 800 Prin urmare coeficientul de creştere la această vârstă este de 5%, când a atins greutatea de 200 kg, C este de 25%. Aceleaşi sistem se foloseşte şi pentru dimensiunile corporale. 5.PARTICULARITĂŢILE PROCESULUI CREŞTERII LA ANIMALELE DOMESTICE

70

Procesul de creştere are o formă oarecum regulată, ce se desfăşoară paralel cu vârsta, ca un tot unitar, greutatea corporală fiind indicatorul cel mai sintetic al unui organism în creştere. Diferitele părţi constitutive ale corpului au însă faze de creştere diferite. Întâi se dezvoltă ţesutul osos, apoi ţesutul muscular şi la urmă ţesutul adipos. În cadrul scheletului, în primele etape se dezvoltă mai intens scheletul membrelor, şi mai puţin scheletul axial. Aceste diferenţieri de creştere se observă foarte mult în perioada intrauterină şi apoi după fătare cresc foarte puţin (ex. lungimea membrelor au o intensitate de creştere mai mare, în timp ce lungimea trunchiului creşte mai încet. Ritmul diferit al intensităţii de creştere se continuă şi în timpul vieţii extrauterine. Intensitatea de creştere scade în raport cu vârsta. Intensitatea diferită a creşterii diferitelor părţi constitutive ale corpului a sugerat unor autori posibilitatea modificării carcasei animalelor prin hrănire mai intensă într-o anumită perioadă a creşterii. Hrănirea abundentă la o vârstă timpurie determină mai ales creşterea masei musculare, iar o hrănire abundentă la o vârstă târzie determină depunerea de grăsime. 6.FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CREŞTEREA ANIMALELOR DOMESTICE Procesul creşterii este rezultatul intracţiunii dintre genotip şi condiţiile de mediu. Informaţia ereditară acţionează la nivel celular prin mecanismele de coordonare a proceselor de sinteză, care determină multiplicarea celulară nediferenţiată cât şi diferenţierea celulară,activitate care este integrată în întregul sistem pe care-l reprezintă organismul. În ansamblu în desfăşurarea ontogenezei intervin factori interni şi factori externi. Factorii interni-care coordonează creşterea sunt reprezentaţi de complexul neurohormonal, care acţionează ca un tot unitar. Acest complex este reprezentat de sistemul nervos central şi de glandele cu secreţie internă (hipofiza, tiroida, paratiroidele, timusul, glandele sexuale, pancreasul, şi corticosuprarenalele). De exemplu, hipofiza influenţează creşterea şi dezvoltarea atât prin coordonarea celorlalte glande cu secreţie internă cât şi prin hormonul de creştere sau hormonul somatotrop care acţionează direct. Factorii externi sunt foarte numeroşi, aceştia acţionează ca un complex unitar, condiţionându-se reciproc. Cei mai importanţi sunt: alimentaţia, factorii climatici (temperatură, climă, umiditate), mişcarea, condiţiile de întreţinere (adăposturi, igiena corporală, gimnastica funcţională). Alimentaţia este factorul cel mai important, care influenţează creşterea, deoarece reprezintă substratul material al creşterii. Creşterea este influenţată atât de nivelul cât şi de calitatea alimentaţiei (proteine, săruri minerale şi vitamine). Principiile de bază care determină şi orientează tehnica creşterii animalelor sunt următoarele: - deoarece procesele de creştere şi dezvoltare încep să fie înfluenţate încă din perioada intrauterină, trebuie să se acţioneze încă din această perioadă cu factorii care stimulează creşterea, acţionând prin intermediul organismului matern; - în perioada postnatală actionarea factorilor externi este directă şi foarte puternică, de aceea trebuie acordată o atenţie specială alimentaţiei (se începe cu laptele colostral, trecerea treptată de la elementele pe bază de lapte la hrănirea cu furaje); - se va acorda atenţiei igienei adăposturilor pentru tineret, evitarea aglomerărilor, cu temperatură, umiditate, ventilaţie şi lumină corespunzătoare; - păşunatul influenţează creşterea; - acordarea atenţiei necesare sănătăţii animalelor. 71

Procesul de creştere trebuie urmărit continuu prin cântăriri, prin măsurători periodice şi prin controlul periodic al sănătăţii

Fig. 3 Curba teoretică a creşterii. N-creşterea totală; D- viteza de creştere;D’- intensitatea creşterii.

Fig. 4 Curba creşterii totale la miei. Curba începe de la stadiul de zigot. Se observă forma aproximativ sigmoidală.

72

Fig.5 Curba sporului mediu zilnic. Curba ia forma unei parabole.

Tabel 1 GREUTATEA LA NAŞTERE A PRODUŞILOR MASCULI LA PRINCIPALELE SPECII DE ANIMALE DOMESTICE Specia Cabaline Bovine Ovine Caprine

Medie (kg) 45 40 3,5 2,5 Suine (lot) 11 (individual) 1,2

Limite (kg) 35-60 20-50 1,5-6,6 1,5-5,5 5-14 1,0-1,4

% din mamei 10 8,5 10-12 9-10 10-12 0,9-1,5

greutatea

Tabel 2 73

CREŞTEREA TOTALĂ, VITEZA ABSOLUTĂ ŞI VITEZA RELATIVĂ A CREŞTERII RELATIVE LA VIŢEI PÂNĂ LA UN AN Vârsta Greutatea la Viteza absolută a creşterii Intensitatea de sfârşitul lunii creştere (luni) (kg) Spor lunar Spor mediu/zi (%) Kg Gr. Naştere 35 1 55 20 660 54 2 80 25 830 45 3 110 30 1000 37 4 140 40 1000 27 5 170 30 1000 21 6 195 25 830 14 7 220 2 830 13 8 240 20 660 9 9 260 20 660 8 10 275 15 500 6 11 290 15 500 5 12 300 10 300 3

CURS 11

PRINCIPII GENERALE DE AMELIORARE A ANIMALELOR DOMESTICE Ameliorarea animalelor reprezintă procesul de modificare dirijată a potenţialului productiv, a caracterelor ereditare a genofondului populaţiilor de animale domestice, în direcţia dorită de om (C. Drăgănescu – 1979). Cercetările actuale de genetica populaţiilor cât şi teoria evoluţionistă, privind lumea organică, indică 5 factori de bază capabili să modifice frecvenţa genelor şi a genotipurilor dintr-o populaţie, şi anume: mutaţia, selecţia, deriva genetică şi consangvinizarea. Cercetări mai recente cât şi practica ameliorării susţin că factorii principali ai ameliorării sunt: selecţia, încrucişarea (sinonom: imigraţie, migraţie) şi consangvinitarea (sinonom: endogamia).

74

I. SELECŢIA ANIMALELOR Selecţia reprezintă una din cele mai importante verigi ale activităţii de ameliorare şi perfecţionare a raselor de animale, întrucât cu ajutorul ei se construieşte baza ereditară a viitorilor produşi. Cuvântul selecţie derivă din cuvântul latinesc „seligo” care are semnificaţia de a alege, a separa, a tria, a izola etc. Primul om de ştiinţă care a supus unei temeinice analize problema selecţiei a fost Ch. Darwin. El a distins o selecţie naturală, specifică plantelor şi animalelor sălbatice şi o selecţie artificială, specifică plantelor cutivate şi animalelor domestice. În practica curentă a amelilorării, prin selecţie se aleg şi se reţin la prăsilă animalele care corespund cel mai bine scopului urmărit în vederea obţinerii unor generaţii superioare celei iniţiale. Ca atare, prin selecţie se modifică media genetică a unei populaţii de la o generaţie la alta fie spre plus variante, fie spre minus variante în funcţie de caracterul urmărit. În ţara noastră, selecţia reprezintă o acţiune organizată şi dirijată prin Centrul Republican de Reproducţia şi Selecţia Animalelor (C.R.S.A.) şi prin Oficiile judeţene de reproducţie şi selecţia animalelor (O.J.R.S.A.), singurele instituţii în măsură să certifice şi să ateste valoarea de reproducţie a materialului de prăsilă din ţara noastră. Există de asemenea şi un Program naţional de ameliorare a animalelor, din toate speciile, obligatoriu pentru toate unităţile crescătoare de material de prăsilă. 1.1. Criteriile selectiei

Pot fi grupate în două categorii şi anume: fenotipice şi genotipice. Criteriile fenotipice, se referă la aptitudinile morfo–fiziologice, pe care le prezintă animalele sub formă aparentă (sesizabilă), cum sunt: exteriorul, constituţia şi productivitatea. Din această categorie, productivitatea reprezintă un creteriu de bază pentru aprecierea valorii economice a animalelor selecţionate. Productivitatea este influienţată de următorii factori: nivelul producţiei, prolificitatea, fecunditatea, capacitatea de valorificare a hranei, precocitate, longevitate etc. Ca atare, când apreciem producţia unui animal, vom ţine întotdeauna seama de toate elementele arătate. Aprecierea producţiei unui animal va fi făcută întotdeauna prin examene cantitative şi calitative. Exteriorul şi constituţia sunt criterii ajutătoare care, de asemenea, ne pot da imagini asupra capacităţii productive a animalelor, cunoscut fiind că forma este o reflectare a conţinutului respectiv a funcţiei. Criteriile genotipice se referă în special la aprecierea animalului analizat după origine şi rude colaterale, cât şi la analiza descendenţilor acestuia, spre a ne da seama în ce măsură aceştia au moştenit calităţile animalului analizat (testat). Rezultă, deci, că, utilizând cele două categorii de criterii, un individ este analizat într-un mod complex. 1.2. Formele sau direcţiile selecţiei

Practica ameliorării demonstrează că selecţia poate fi aplicată sub mai multe forme sau direcţii, şi anume: selecţie direcţionată cu două variante (progresivă şi regresivă), stabilizatoare şi disruptivă. Selecţia direcţional progresivă (fig.1.1.), care are ca scop mărirea indicelui propus a fi ameliorat (producţia de lapte, carne, ouă, lână). Pentru aceasta în procesul de reproducţie se vor utiliza numai masculi şi femele prin care producţiile lor depăşesc media populaţiei supusă 75

selecţiei. Ca atare, nucleul de prăsilă, în asemenea situaţii, va fi format numai din plus–variante ale caracterului urmărit a fi ameliorat.

Selecţia direcţional regresivă ). Potrivit acestei variante, se are în vedere scăderea valorii indicilor caracterului a cărui ameliorare este urmărită. Ca atare după această variantă se vor folosi la reproducţie genotipurile situate sub valoarea medie a caracterului în populaţie (minus-variantele, deci), iar rezultatele selecţiei vor însemna deplasarea mediei caracterului urmărit spre valori inferioare. Această formă de selecţie, se practică atunci când se urmăreşte consumul de hrană pe unitatea de produs, grosimea stratului de slănină la porci, fineţea lânii etc. Selecţia stabilizatoare. Prin această formă de selecţie se are în vedere mărimea frecvenţei genotipurilor situate pe valoarea mediei populaţiilor selecţionate, sau în apropierea acesteia. Prin această variantă se reduce deci amplitudinea variaţiei, cât şi numărul indivizilor plus şi minusvariante. Se aplică în special pentru unele însuşiri, ce satisfac nevoile producţiei, cum ar fi de pildă lungimea lânii la rasa Ţurcană etc. Selecţia disruptivă Potrivit acestei variante se are în vedere desfacerea unei populaţii în două grupe distincte. În acest scop plus-variantele se vor înmulţi între ele, iar minus-variantele de asemenea. În acest mod, după un anume număr de generaţii se ajunge la o „rupere” a populaţiei în două grupe, ce se vor deosebi între ele prin valoarea medie a caracterului selecţionat. Un exemplu de aplicare a acestei forme de selecţie, s-a folosit la rasa de taurine Red Poll, în sânul căreia a fost creat un tip de taurine de lapte şi un altul de carne. 1.3. Metodele selecţiei În practica curentă, selecţia artificială se realizează folosind două metode: selecţia individuală şi selecţia masală. Selecţia individuală. Constă din examinarea individuală a animalelor după toate criteriile selecţiei (fenotipice şi genotipice), reprezentând o metodă raţională şi eficientă cu rezultate evidente şi în cadrul căreia, potrivirea perechilor are un rol prioritar. Se practică în staţiunile experimentale zootehnice, fermele de selecţie şi la nucleele de prăsilă din fermele de producţie. Practicarea selecţiei individuale impune ţinerea cu rigurozitate şi la zi a tuturor evidenţelor zootehnice (fişe genealogice, registrul de crescătorie, fişe de producţie etc.), întocmite cu multă exactitate şi răspundere. Selecţia în masă (masală). Constă tot dintr-o apreciere individuală a animalelor, supuse selecţiei, dar numai după criterii fenotipice (exterior-constituţie, productivitate), deci fără referire şi la baza ereditară a produşilor. Se recomandă ca această metodă de selecţie să fie folosită luându-se în considerare mai multe însuşiri fenotipice şi nu una singură, iar însuşirile ce se selectează se recomandă să aibe un coeficient de heritabilitate ridicat. Se pracrică în mod curent la unităţile de producţie, ce cresc mari efective de animale şi au sarcini de a produce importante cantităţi de lapte, carne, ouă, lână etc. Ţinând seama de modul sau ordinea în care sunt supuse selecţiei caracterele urmărite, în practica curentă vom putea întâlni: selecţia în tandem, modalitate prin care caracterele se ameliorază pe rând şi nu simultan, adică se va începe selecţia unui caracter şi numai după ce aceasta a fost realizat în întregime de către întregul efectiv supus selecţiei, se va trece la al doilea caracter etc. Această variantă de selecţie, s-ar putea folosi cu bune rezultate mai ales la speciile de animale multipare şi la care generaţiile se succedă la intervale scurte de timp (păsări, iepuri, 76

porcine etc.); selecţia concomitentă (sau simultană), care are în vedere ameliorarea în acelaşi timp (concomitent), a tuturor însuşirilor propuse a fi ameliorate. Se poate aplica pe două variante, şi anume: prin metoda clasării şi prin metoda indicilor de selecţie. 1.4. Efectul selecţiei sau câştigul genetic

Efectul selecţiei poate fi determinat atât la caracterele cantitative cât şi în cazul celor calitative. Trebuie reţinut însă că, în practică, efectul selecţiei se calculează cel mai frecvent pentru caracterele cantitative. Ca atare, efectul selecţiei pentru caracterele cantitative reprezintă deplasarea mediei genetice a acestora, la populaţia selecţionată. Poate fi determinat practic în două situaţii: pe generaţie şi pe an. Efectul selecţiei pe generaţie, notat cu simbolul ∆g, se determină potrivit formulei: ∆g = h2 ּi Efectul selecţiei pe an are ca simbol Δy şi se determină după formula: ∆y= h2 ּi / j în care, h2 este coeficientul de heritabilitate; i - diferenţa de selecţie; j - intervalul între generaţii. Rezultă, deci, că efectul selecţiei se poate calcula cu ajutorul celor trei elemente incluse în formulele de calcul, prezentate mai sus. Coeficientul de heritabilitate (h2) reprezintă raportul dintre varianta genetică aditivă şi varianta fenotipică totală, potrivit relaţiei: h2= VA / Vp, arătând cât anume dintr-un caracter urmărit depinde de ereditate şi cât de condiţiile de mediu. Acest coeficient poate fi exprimat în fracţii zecimale de la 0 –1 sau în procente de la 1 – 100%. Cu cât un caracter urmărit are un coeficient de heritabilitate mai ridicat, cu atât efectul selecţiei pentru caracterul respectiv va fi mai mare. Când un caracter are valoarea lui h2 = 1, se spune că acel caracter depinde în totalitate de ereditate (de factorii genetici). Valoarea lui h 2 variază pentru acelaşi caracter, în funcţie de structura genetică a populaţiei respective, fiind valabil numai pentru efectivul la care a fost stabilit (calculat). Coeficientul de heritabilitate, este superior de regulă la populaţiile homozigote şi inferior la cele heterozigote. Prezentăm în tabelul 1. (după Johansson citat de E. Negruţiu – 1969), valoarea lui h 2 pentru principalele caractere cantitative, la animalele domestice. Diferenţa de selecţie (i) reprezintă diferenţa între media caracterului urmărit la nucleul de prăsilă (lotul matcă) şi valoarea medie a aceluiaşi caracter pe întregul efectiv, din care face parte şi lotul matcă. De exemplu, producţia medie pe întregul efectiv din fermă a fost de 3.500 kg lapte, iar nucleul de selecţie (lotul matcă) de 4.100 kg lapte, rezultă o diferenţă de selecţie egală cu 600 kg lapte (4.100-3.500 =600 kg). Diferenţa de selecţie poate fi exprimată în funcţie de scop şi situaţie în moduri diferite, după cum urmează: - când se iau în considerare numai femelele din nucleul de selecţie, după relaţia: i = Pm - P - când se iau în considerare numai masculii din lotul de selecţie, potrivit relaţiei: 77

i = Pt - P - când se iau în considerare, atât masculii, cât şi femelele din nucleul de selecţie, după relaţia de mai jos: i = (Pt -Pm) / 2 - P, în care, Pm - producţia medie a femelelor din nucleul de selecţie; Pt - producţia medie a masculilor din nucleul de selecţie; P - producţia medie a întregului efectiv de femele din turmă. Tabelul 1.

Valorile coeficientului de heritabilitate al unor caractere şi însuşiri la animalele domestice Specia şi însuşirile Taurine de lapte şi mixte -grăsime din lapte % -proteina din lapte % - greutatea la - producţia de lapte - durata gestaţiei - tipul conformaţiei - greutatea la naştere - durata lactaţiei - valorificarea hranei - constanţa curbei de lactaţie - perioada între fătări Taurine de carne - randament la tăiere - greutatea la înţărcare - spor greutate pe an - valorificarea hranei - tipul de conformaţie la tăiere - calitatea carcasei - spor în perioada de alăptare - perioada între fătări Ovine de lână - numărul pliurilor pielii - greutatea la un an - extinderea lânii

Valorile h2 0,68-0,78 0,70 0,49 0,30-0,33 0,30 0,25 0,25 0,20 0,20 0,12 0,10 0,71 0,30-0,51 0,34-0,41 0,41 0,39 0,39 0,26 0,12 0,51-0,77 0,40-0,61 0,61

Specia şi însuşirile - fineţea lânii - lungimea şuviţei - producţia de lână la un an - greutate vie - prolificitate - tipul conformaţiei Porcine - numărul vertebrelor - calitatea carcasei - lungimea corpului - grosimea slăninii - spor de creştere până la 5 luni - valorificarea nureţurilor - greutatea vie la 5-6 luni - purcei la înţărcare - prolificitate - greutatea la înţărcare Păsări - greutatea ouălor - forma ouălor - greutatea vie la 3 luni - greutatea corporală la 5 luni - producţia de ouă - fecunditatea ouălor

Valorile h2 0,35-057 0,40-0,46 0,38 0,30 0,10-0,20 0,12 0,70 0,47-0,63 0,59 0,50 0,46 0,31 0,30 0,17 0,15 0,12 0,60-0,85 0,60 0,25-0,50 0,43 0,12-0,43 0,11-0,15

Intervalul dintre genetaţii (j) reprezintă, exprimat în ani, timpul mediu dintre data naşterii părinţilor şi media datei naşterii produşilor. Valorile acestui interval sunt prezentate în tabelul 2, legat de acest aspect trebuie reţinut că valoarea intervalului dintre generaţii este mai mică la speciile multipare, cu prolificitate mare şi ciclu de reproducţie scurt (păsări, iepuri, porcine) şi este mult mai mare la speciile unipare(bovine, cabaline, ovine, caprine). Tabelul 2.

Valoarea intervalului dintre generaţii 78

Specia Taurine de lapte Porcine Ovine Cabaline Găini

Mascul 4,6 2,4 3,6 9,5 1,2

Sexul animalului Femelă 6,0 3,0 4,3 8,9 1,8

Media 5,3 2,7 3,9 9,3 1,3

Intensitatea selecţiei (R) reprezintă proporţia sau procentul de indivizi din fiecare generaţie, ce trebuie reţinuţi pentru prăsilă, pentru a menţine neschimbat numărul de indivizi dintr-o populaţie. Se apreciază că cu cât numărul de indivizi reţinut este mai mic, cu atât intensitatea selecţiei va fi mai mare şi invers. Intensitatea selecţiei se calculează practic după formula: R = E / F %, unde E este procentul de înlocuire anual, din efectivul de producţie, iar N este numărul mediu de produşi de sex femel obţinuţi anual, de la o femelă de prăsilă (0,5 la bovine şi ovine; 6 la porcine şi 30 la păsările domestice). Procentul de înlocuire se calculează practic după relaţia: E = 100 / V2-V1, în care, V2 este vârsta la care se reformează femelele din efectivul de producţie; V1 este vârsta primei fătări la specia respectivă. 1.5. Factori care influienţează efectul selecţiei Efectul selecţiei de la o generaţie la alta este direct influienţat aşa după cum s-a mai arătat, de h2 şi de diferenţa de selecţie (i), iar în cazul efectuării selecţiei pe an, în fara celor doi factori amintiţi mai trebuie adăugat şi intervalul dintre generaţii (j). În afara factorilor amintiţi, efectul selecţiei mai poate fi influienţat într-o mare măsură şi de existenţa altor factori printre care sunt de subliniat: - Efective mari de animale. Existenţa unor efective mari condiţionează efectivul selecţiei prin aceea că oferă posibilităţi largi de selecţionare a unui număr cât mai mare de indivizi cu caractere dorite. - Variabilitate mare. Existenţa unei mari variabilităţi a organismelor selecţionate, face ca efectul selecţiei să fie mai mare ca urmare a faptului că plus-variantele dorite pot fi mai uşor selecţionate. Existenţa unor variabilităţi mari crează în acelaţi timp şi posibilitatea organismelor de a se modifica continuu. - Prolificitate ridicată. Existenţa unor femele care dau un număr mare de produşi la o fătare cât şi existenţa unor masculi proveniţi din părinţi prolifici, determină o înlocuire mai rapidă a vechilor efective, cu indivizi noi, ce întrunesc calităţile selecţionate. - Precocitatea sexuală ridicată şi durata scurtă a ciclului de reproducţie fac ca animalele să fie folosite devreme la reproducţie, iar datorită ciclului de reproducţie scurt, rezultatele selecţiei să apară la intervale mai scurte. S-a mai constatat, că la animalele cu durată scurtă a 79

ciclului sexual selecţionatorul are posibilitatea să examineze un număr cât mai mare de produşi ai aceluiaşi cuplu de părinţi. - Concordanţă între selecţie şi alţi factori ai ameliorării cu privire la acest element, este de subliniat că între caracterele rasei pe care se lucrează şi scopul selecţiei trebuie să existe întotdeauna o armonie cât mai perfectă. Spre exemplu: niciodată nu se vor selecţiona în direcţia producţiei de carne indivizi specializaţi pentru producţia de grăsime sau vice-versa. De asemenea, tipul de alimentaţie va trebui să concorde întotdeauna cu scopul selecţiei. Un anume gen de alimentaţie se cere a fi instituit pentru producţia de carne, altul pentru grăsime, lapte, ouă etc. Rezultă deci, că alimentaţia va trebui întotdeauna să favorizeze numai însuşirile urmărite prin selecţie. Mai trebuie subliniat că întotdeauna trebuie să existe o concordanţă deplină între selecţie şi alţi factori cum ar fi de pildă: clima, solul, gimnastica funcţională, ştiut fiind că şi asemenea factori pot influienţa, favorabil sau defavorabil, efectul selecţiei. II. SISTEME DE ÎMPERECHERE (potrivirea perechilor) Ch. Darwin afirma că: „împiedicarea împerecherilor libere şi alegerea judicioasă a indivizilor pentru împerechere sunt pietre unghiulare în arta creşterii animalelor”. Experienţa acumulată, în practica creşterii animalelor, arată că numai selecţia ca verigă a ameliorării nu poate avea rezultate din cele mai bune dacă nu este asociată şi cu o potrivire corespunzătoare a perechilor de reproducători în împerecheri. Prin potrivirea perechilor se are în vedere fixarea în baza ereditară a animalelor selecţionate a însuşirilor şi intensificarea acestora în generaţia următoare. Aşadar, prin potrivirea perechilor, amelioratorul realizează viitoarea bază ereditară a descendenţilor (viitorilor produşi). Se deosebesc practic două categorii de împerecheri: fenotipice şi genotipice. A. Împerecherile fenotipice. Având în vedere însuşirile morfo-productive ale celor doi parteneri, ce se împerechează, acest gen de împerecheri pot fi: omogene şi heterogene. Împerecherile omogene folosesc parteneri asemănători din punct de vedere morfoproductiv şi chiar al bazei lor ereditare. Asemănarea dintre cei doi parteneri trebuie să se refere la tipul lor productiv, la conformaţie şi la modul de transmitere a acestor însuşiri la descendenţi. Se practică în fermele de selecţie şi în staţiunile experimentale, unităţi ce au sarcina de a produce şi difuza material selecţionat. Trebuie reţinut că masculii rezultaţi din asemenea împerecheri au o mare constanţă ereditară, valoarea economică ridicată şi capacitatea de transmitere ereditară. Împerecherile heterogene. Se folosesc în împerecheri, parteneri ce se deosebesc între ei atât sub raport morfo-productiv cât şi al bazei lor ereditare. În practică asemenea împerecheri au loc între masculi din clasele „R” şi „E” cu femelele din clasele I şi a II-a, împerecheri interlineare, împerecheri între plus şi minus-variante. B.Împerecherile genotipice. Şi acestea la rândul lor pot fi de două feluri: neînudite şi înudite. Împerecherile neînudite, în care situaţie, partenerii folosiţi la reproducţie sunt mai puţin înrudiţi între ei, decât media populaţiei din care fac parte. Ca atare, cei doi parteneri nu au în ascendenţa lor strămoşi comuni. Acest gen de împerechere duce la o accentuare a gradului de heterozigoţie în populaţie, la o mărire a vitalităţii produşilor dar nu şi la o accentuare a însuşirilor selecţionate în generaţiile următoare. Împerecherile înudite, cunoscute în practică şi sub numele de împerecheri consangvine, se practică numai în staţiunile experimentale şi de personal tehnic cu calificare superioară. În asemenea împerecheri, cei doi parteneri se găsesc într-un anumit grad de înrudire, mai apropiat sau mai îndepărtat, grad ce se stabileşte folosindu-se de pedigree. Un animal se spune consangvin 80

(înrudit), atunci când în generaţiile sale anterioare prezintă strămoşi comuni, strămoşi ce figurează atât în ascendenţa tatălui cât şi a mamei. Cu cât aceşti strămoşi comuni vor fi situaţi în generaţii cât mai apropiate de individul analizat, cu atât influienţa lor va fi mai mare. Ca atare, în unele pedigree pot exista strămoşi comuni, în altele nu. Prezenţa lor în pedigree este marcată prin anumite semne (+, *, 0, Δ etc.). gradul de înrudire (consangvinitate) al animalelor cu ajutorul pedigreelor se face folosind metoda „removelor”, după care se determină gradul de apropiere sau îndepărtare a strămoşului comun din pedigreu, marcând prin cifre romane, generaţia în care se află strămoşul comun de partea mamei şi în care de cea a tatălui. Când strămoşul comun se repetă de mai multe genereţii separarea se face prin virgulă, iar între mamă şi tată prin linie. De exemplu, în ascendenţa unui taur strămoşul comun s-a aflat: din partea mamei în generaţiile I şi II, iar de partea tatălui în generaţiile II şi III. În acest caz, exprimarea consangvinităţii după metoda removelor va fi: I, II – II, III, ceea ce înseamnă că strămoşul comun se află din patrea mamei în generaţia I, II, iar din partea tatălui în generaţia II, III. Este vorba deci de o consangvinitate apropiată. Se cunosc 4 grade de consangvinitate: incestul, apropiată, moderată şi îndepărtată. - incestul (consangvinitate strânsă), când se împerechează între ei părinţii cu copiii, fraţii şi surorile, adică rudele de gradul I, deci cu un coeficient de înrudire de 0,50; - consangvinitate apropiată, când împerecherile au loc între rudele de gradul al II-lea (veri buni sau semifraţi între ei, bunici cu nepoţi etc.), situaţie în care coeficientul de înrudire este de 0,25; - consangvinitate moderată, când se împerechează între ele rude de gradul al III-lea (veri de gradul II, semiveri, străbunici cu strănepoţi), având un coeficient de înrudire de 0,125; - consangvinitate îndepărtată, când se împerechează rude de gradul al IV-lea, cu un coeficient de înrudire de 0,1. C. Efectele împerecherilor înrudite. Pot fi grupate în două categorii: pozitive şi negative. Efectele pozitive se concretizează în următoarele aspecte: menţin conservatismul ereditar; fixează şi intensifică calităţile selecţionate; măresc puterea de transmitere ereditară la descendenţi; Efectele negative pot fi concretizate în următoarele manifestări: slăbesc constituţia şi vitalitatea; se reduc fecunditatea şi prolificitatea; micşorează talia şi greutatea; scade puterea de valorificare a hranei şi apar cazuri fercvente de diferite monstruozităţi şi anomalii.

III. METODELE DE CREŞTERE Reprezintă modul în care are loc înmulţirea animalelor, ţinând cont de rasa sau grupa căreia aparţin animalele utilizate la reproducţie. În practica curentă se folosesc 3 metode de creştere: în rasă curată, prin încrucişare şi hibridare. 3.1. Creşterea în rasă curată (pură)

Potrivit acestei metode indivizii ce iau parte la împerecheri aparţin aceleiaşi rase, iar produşii rezultaţi din asemenea împerecheri se caracterizează prin: - ridicat grad de homozigoţie ca şi atare printr-o mai mare constanţă în transmiterea caracterelor; - rezistenţă scăzută la boli şi intemperii cât şi faţă de condiţiile mediului natural; - vitalitate scăzută şi o slabă putere de aclimatizare comparativ cu părinţii. 81

Creşterea în rasă curată se practică în fermele de elită cât şi în nucleele de prăsilă şi se face în scopul menţinerii şi asigurării unui material biologic, necesar ameliorării continue a raselor de animale. Această metodă a fost folosită cu bune rezultate în formarea unor rase valoroase de animale ca: Simmental, Schwyz, Pinzgau, (taurine); Calul arab, Merinos şi Karakul (ovine); Leghorn, Role-Island, Plymouth-Rock (la găini) etc. Prin creştere în rasă curată se pot practica diferite feluri de împerecheri (omogene şi eterogene, înrudite sau neînrudite despre care s-a mai vorbit) şi în special creşterea pe bază de linii şi familii. A. Creşterea pe bază de linii. Constituie o formă superioară de înmulţire, în cadrul creşterii în rasă curată. Importanţa metodei constă în aceea că menţine la un nivel constant însuşirile ereditare ale reproducătorilor valoroşi, dezvoltă homozigoţia, permite manifestarea fenomenului de heterozis şi evitarea consangvinităţii etc. Depistarea fondatorilor de linii şi familii trebuie să constituie o sarcină permanentă pentru toate fermele de elită. Prin „linie” se înţelege un grup de masculi sau femele din sânul unei rase sau varietăţi care au un ascendent comun (mascul sau femelă) şi care se deosebesc de restul indivizilor din aceeaşi rasă sau varietate prin unul sau mai multe caractere. În formarea liniilor se disting practic următoarele etape de lucru: - depistarea fondatorului de linie (mascul sau femelă), care prin însuşirile sale morfo-productive, trebuie să se situeze deasupra mediei rasei sau populaţiei din care face parte, însuşiri pe care să le transmită fidel urmaşilor; - alegerea femelelor, în vederea împerecherii cu fondatorul de linie, care să întrunească în descendenţă calităţile produse, folosindu-se consangvinitatea moderată; - selecţionarea din masa descendenţilor a indivizilor care întrunesc cel mai bine caracterele dorite, deci a continuatorilor de gradul I al liniei; - înmulţirea între ei a descendenţilor, potrivirea perechilor, alimentaţia raţională şi alegerea continuatorilor de gradul II al liniei. Durata unei linii este de 3-6 generaţii. Cu cât în interiorul unei rase se găsesc mai multe linii şi familii, cu atât nivelul său de ameliorare va fi mai ridicat. De reţinut că în practica curentă denumirea de linie se foloseşte atât în cazul fondatorilor masculi cât şi ai celor femeli. De asemenea mai trebuie reţinut, că liniile se întâlnesc numai în sânul raselor culturale (perfecţionate), fiind un rezultat al muncii de ameliorare, ele neexistând şi în sânul raselor naturale. 3.2. Creşterea prin încrucişare Presupune folosirea în împerecheri a indivizilor aparţinând unor rase diferite, iar produşii obţinuţi sunt cunoscuţi sub numele de „metişi” sau corci. Încrucişările se practică în considerentele de mai jos: 82

- metişii au o mare vitalitate şi o capacitate ridicată de valorificare a hranei; - au o mare plasticitate şi o capacitate de adaptare la condiţiile de mediu; - sunt lipsiţi de constanţă corespunzătoare în ce priveşte transmiterea caracterelor, întrucât sunt heterozigoţi. În funcţie de scop, încrucişările pot fi de două feluri: încrucişări de ameliorare şi încrucişări de producţie. A. Încrucişări de ameliorare (fig. 2.). Din această grupă sunt de reţinut: infuzia de sânge, încrucişarea de absorbţie, încrucişarea de formare de rase noi. Infuzia de sânge. Este cunoscută şi sub numele de „autocrossing” şi se foloseşte pentru a corecta un anumit defect al unei rase sau populaţii de animale. Pentru aceasta se alege un efectiv de femele dintr-o rasă sau populaţie, la care se intenţionează a se corecta un anumit defect şi se împerechează cu masculi dintr-o rasă amelioratoare, care posedă însuşirea dorită. Dintre produşii obţinuţi la prima generaţie (G1), se aleg masculi la care defectul sau defectele respective au fost corectate şi se împerechează în continuare cu femelele din rasa de ameliorat. În felul acesta însuşirile masculilor, care posedă deja 50 % sânge din rasa amelioratoare, se difuzează treptat în cadrul rasei de ameliorat. Infuzia de sânge se practică la taurine pentru mărirea conţinutului de grăsime din lapte; la ovine pentru mărirea lungimii lânii; la cabaline pentru mărirea taliei sau vitezei etc. Infuzia de sânge se practică o singură generaţie. Încrucişarea de absorbţie (transformare) sau „grading” reprezintă o metodă de ameliorare destul de rapidă, ce se practică de regulă cu efectivul întregii rase ce urmează a fi absorbită. Se aplică în cazul raselor tardive şi slab productive. În asemenea situaţii, femelele din rasa locală de absorbit (transformat) vor fi împerecheate cu masculi dintr-o rasă amelioratoare. Femelele metişe din G1, se vor împerechea în continuare tot cu masculi din rasa amelioratoare, la fel cele din generaţiile 2, 3, şi 4. După 4-5 generaţii, absorbţia este practic considerată treminată. La noi în ţară acest gen de încrucişare s-a practicat la specia taurină rezultând rasele Bălţată românească şi Brună de Maramureş, si a urmarit: stabilirea însuşirilor tipului dorit, desemnarea rasei amelioratoare, efectuarea încrucişărilor, stabilirea momentului când trebuie sistate încrucişările, selecţia şi hrănirea corespunzătoare a metişilor. Încrucişarea pentru formarea de noi rase. Acest gen de încrucişare operează la început cu efective mici de animale şi nu cu întreaga rasă, cum s-a văzut la încrucişarea de absorbţie. Acest procedeu de încrucişare nu are o schemă precisă de lucru, încrucişarea putând fi întreruptă după 1-2 generaţii, în funcţie de apariţia tipului dorit. Etapele de lucru, specifice acestui gen de încrucişare sunt următoarele: stabilirea însuşirilor noului tip ce urmează a fi creat; alegerea raselor care să ne conducă spre obţinerea tipului produs, putându-se utiliza două sau mai multe rase; alegerea din sânul metişilor din generaţia I şi a II-a a metişilor ce corespund cel mai bine scopului urmărit; înmulţirea între ei a metişilor, selecţia lor riguroasă, alimentaţie corespunzătoare şi folosirea împerecherilor consangvine etc. În ţara noastră un asemenea gen de încrucişare s-a folosit la crearea Porcului românesc de carne, a Merinosului de Palas etc. B. Încrucişările de producţie. Încrucişările de acest gen urmăresc scopuri pur economice (sporirea cantitativă a producţiilor de carne, lapte, ouă etc.), folosind la maximum fenomenul de heterozis, caracteristic metişilor. Se practică pe variantele de mai jos: Încrucişarea industială simplă, cunoscută şi sub numele de încrucişare de primă generaţie, întrucât metişii rezultaţi se sacrifică în totalitatea lor. Se practică pe scară largă la specia porcină, bovină, ovină, păsări pentru sporirea cantitativă a producţiilor de carne, lapte, pielicele, ouă etc.

83

Încrucişarea industială alternativă se foloseşte pentru obţinerea primei generaţii de metişi (G1), încrucişând între ele două rase (A+B), aşa cum s-a văzut la încrucişarea industrială simplă, cu deosebirea că o parte din metişi se sacrifică, iar o parte dintre ei (femelele) se reţin pentru reproducţie, împerechindu-se alternativ cu masculi din rasele parentale. Această variantă se poate continua mai multe generaţii folosind deci masculi de rasă curată, din rasele cu care s-au pornit încrucişările. Încrucişarea de rotaţie. Foloseşte practic în încrucişări 3-4 rase, ele succedându-se astfel: la început se încrucişează două rase A+B, obţinându-se metişii G1 din sânul cărora o parte se sacrifică, iar o parte din femele se împerechează în continuare cu masculii din rasa a 3-a (C). Din generaţia ce va rezulta (G2) se va proceda asemănător, adică o parte din metişi se va sacrifica, iar o parte (femele) se vor împerechea cu masculii din rasa a 4-a. Mai departe, femelele metişe din G3 (o parte din acestea) se vor împerechea cu masculi din rasa A, cele metişe din G 4 cu masculi din rasa B şi aşa mai departe. 3.3. Hibridarea Prin „hibridare” se înţelege împerecherea între ei a indivizilor aparţinând unor specii diferite, iar produşii obţinuţi poartă numele de „hibrizi” sau bastarzi. Obţinerea hibrizilor se face fie în scop experimental (crearea de noi rase), fie pentru a obţine animale de producţie. Ca aspect general, hibrizii se aseamănă cu tatăl, iar ca dezvoltare cu mama. Hibridarea dintre două specii poate avea loc numai atunci când ambele specii ce se împerechează aparţin aceluiaşi gen, în caz contrar atât împerecherea cât şi fecundaţia nu pot avea practic loc. Încercările de a obţine hibrizi intergenetici nu au dat rezultate, cu excepţie încrucişările dintre capră şi oaie. Se întâlnesc practic următoarele categorii de hibrizi: A. Hibrizi genul Bos. În interiorul genului Bos, se întâlnesc 4 subgenuri: Bos Bison (bizonii şi zimbrii); Bos bibos (bibovinele – bantengul, gayalul şi Gaurul); Bos poephagus gruniens (Yakul); Bos taurus (taurinele). Hibridările făcute între speciile celor 4 subgenuri au dus la obţinerea următorilor hibrizi: - Hibridul dintre Bos taurus (taurine) şi Bos indicus (Zeb), obţinut în U.R.S.S. la Ascania Nova, este rezistent la piroplasmoză, având în G1, o producţie de lapte de 2.480 kg cu 4,8 % grăsime. - În S.U.A. din hibridarea dintre vitele locale X Zeb şi apoi cu rasa de taurine Shorthorn, s-a obţinut o nouă rasă de taurine de carne – Santa Gertruda, rasă importantă şi în ţara noastră pentru diferitele încrucişări industriale. De reţinit că hibrizii obţinuţi din încrucişarea taurinelor cu zebul, sunt fecunzi pe linia ambelor sexe. - În U.R.S.S., s-au obţinut hibrizi şi din încrucişarea taurinelor cu Yakul, obţinându-se la prima generaţie o producţie de lapte de 2.000 kg, cu 5 % grăsime. Hibrizii din această încrucişare sunt bine adaptaţi regiunilor de altitudine, dar sunt infecunzi pe linie masculină. În Canada şi U.R.S.S., s-au obţinut hibrizi şi din încrucişarea taurinelor cu bizonul (Bos bison) şi cu zimbrul (Bos bonassus). S-au mai obţinut hibrizi şi din încrucişarea taurinelor cu bibovinele (bantengul, gayalul şi graurul), toţi fiind însă infecunzi pe linie masculină.

Încercărie de hibridare dintre taurine şi bubaline (bivoli) nu au dus la rezultate concrete. B. Hibrizii genulul Equus. Cei mai iportanţi din acest gen sunt hibrizii obţinuţi din împerecherea speciilor de mai jos: 84

-

Catârul (Equus mullus), rezultat din împerecherea măgarului cu iapa, reprezintă un hibrid cu mare capacitate de muncă şi longevitate (30 ani), modest faţă de hrană şi rezistent la intemperii. Este răspândit în Balcani şi în sudul Europei. - Bardoul (Equus hinnus), hibrid rezultat din împerecherea armăsarului cu măgăriţa, răspândit în Italia şi Franţa. - Zebrulul, rezultat din împerecherea armăsarului cu zebra. - Zebrilul, rezultat din împerecherea măgarului cu zebra. Ambii hibrizi sunt răspândiţi în Africa, fiind deosebit de rezistenţi la înţepăturile muştei tse-tse (responsabilă de vehicularea parazitului Trypanosoma gambiense, agentul patogen al bolii somnului). Toţi hibrizii din cadrul genului Equus sunt infecunzi pe linie masculină. C. Hibrizii genului Sus. Încercările de hibridare dintre Sus scrofa ferus (mistreţul european) şi porcinele domestice au dus la obţinerea prin însămânţări artificiale la hibrizi cu fecunditate nelimitată pe linia ambelor sexe. D. Hibrizii genului Ovis. Încercările de hibridare dintre oaia domestică (Ovis aries) şi diferitele forme de ovine sălbatice s-au soldat cu obţinerea a diferiţi hibrizi dintre care reţin atenţia: - Încrucişarea dintre oile de tip Merinos cu masculi din specia muflonului (Ovis mussimon), făcută în U.R.S.S., a dus la obţinerea unei noi rase de ovine – Merinosul de munte, rasă cu lână fină, bine adaptată regiunilor de altitudine (peste 2.000 m, cu un regim pluviometric de 800 – 1.000 mm). - Încrucişarea dintre oile Merinos cu oaia sălbatică de stepă (Ovis vignei arkar) a dus la obţinerea altei rase noi – Arharo-merinosul de Kazahstan. După îndelungi şi complicate experimentări, s-a obţinut un hibrid şi din încruciarea ovinelor cu capra domestică (K. Bratanov - Sofia). Produsul numit „caproid”, prezintă mai multă importanţă ştiinţifică decât economică. E. Hibrizii dintre diferite specii de păsări. Din această grupă reţin atenţia: hibridul dintre raţa leşească (Cairinia moscata) şi raţa comună, cu producţie ridicată de ficat; hibridul dintre gâsca carunculată (Cygnopsis cygnoides) şi gâsca comună. Încercările reuşite de hibridări au avut loc şi între alte specii de păsări, cum ar fi de exemplu: încrucişarea găinii cu bibilica; a găinii cu fazanul; a păunului cu bibilica; a făzanului cu bibilica etc. CURS 12

ELEMENTE DE GENETICA ANIMALĂ 1. EREDITATE ŞI VARIABILITATE Genetica este ştiinţa care se ocupă cu studiul eredităţii şi variabilităţii organismelor vii. Ereditate (latină: hereditas-moştenire) reprezintă transmiterea unor bunuri de la părinţi la urmaşi. În zootehnie, ereditatea se aplică transmiterii la urmaşi a însuşirilor şi a particularităţilor morfo-fiziologice prezente la părinţi. Între părinţi şi descendenţi există mai multe trăsături comune, astfel că, ereditatea este evidentă. Pe lângă asemănări sunt şi deosebiri, ceea ce determină ca pe lângă noţiunea de ereditate să se adauge şi aceea de variabilitate. 85

În realitate, părinţii nu transmit descendenţilor caracterele lor, ci transmit anumite elemente care vor determina formarea, acestor caractere în cursul dezvoltării descendenţilor. În celulele sexuale şi în zigotul care se formează prin fecundare se găsesc anumite “gene”, care determină formarea în cursul dezvoltării noului organism, a unor caracteristici morfofiziologice asemănătoare cu acelea ale părinţilor. Astfel, prin transmiterea caracterelor, se are în vedere procesele complexe prin care se realizează această transmitere. Toate organismele vii se formează în cursul dezvoltării lor, cu ajutorul unor elemente luate din mediul exterior. Ajunse la vârsta adultă îşi desfăşoară activitatea vitală, având ca sursă materială, tot elemnte din mediul exterior. Aceste elemente sunt coordonate de “informaţia genetică” transmisă de la părinţi. Noile organisme au un echipament enzimatic asemănător cu al părinţilor, astfel că, la vârsta adultă organismele prezintă caractere morfologice şi fiziologice specifice părinţilor. Din punct de vedere ştiinţific, ereditatea reprezintă “ transmiterea de-a lungul generaţiilor a elementelor care deţin informaţia genetică (gene) care, în noile organisme formate, determină formarea unor caracteristici morfologice, fiziologice, ecologice şi de comportament asemănătoare- în linii generale- cu acelea ale ascendenţilor”. După WILSON R. (1890) - ereditatea este repetarea în generaţii consecutive, a aceloraşi forme de metabolism. Organismele vii se formează prin reproducere (şi nu “de nuovo”) prin fuziunea celulelor sexuale, fecundare şi dezvoltare. Fenomenele ereditare sunt strâns legate de acest proces, de unde şi denumirea de genetică dată studiului eredităţii (din limba greacă gennao=a da naştere). Zigtul se formează, se dezvoltă şi trăieşte în anumite condiţii de mediu, transmise prin celule sexuale la zigot, dau linia generală a dezvoltării, iar dezvoltarea ca atare se realizează în funcţie de condiţiile de mediu. Astfel, organismele vii sunt rezultanta interacţiunii dintre două categorii de factori: factori ereditari şi factori de mediu. În funcţie de aspectele pe care le studiază, continutul geneticii studiază trei compnente principale: 1. Modul în care se transmit caracterele de la o generaţie la alta; 2. Natura materială a elementelor care fac legătura între generaţii; 3. Transformarea stărilor potenţiale din baza ereditară în însuşiri concrete ale organismelor adulte. 1.Transmiterea caracterelor de la o generaţie la alta se urmăreşte prin împerecherea celor două organisme, care diferă prin unul, două sau mai multe caractere. Împerecherea dintre indivizi cu caractere diferite (culori, dimensiuni, producţii, etc.) se numeşte HIBRIDARE. Metoda folosită pentru determinarea modului de transmitere a caracterelor se numeşte metoda hibridologică. Această metodă a fost dezvoltată de GREGORY MENDEL şi poartă denumirea de mendelism, iar legile transmiterii caracterelor se numesc legi mendeliene. 2. Natura materială a elementelor, care fac legătura dintre generaţii înseamnă studiul mecanismelor celulare şi moleculare, care asigură continuitatea genetică între generaţii cu analiza structurii lor fizico chimice şi a modului în care acţionează, ca deţinători ai “informaţiei” genetice. Acesta este denumit “material genetic” şi deţine informaţia genetică. Metodele de studiu sunt: metodele de biologie celulară şi moleculară, metode biochimice şi de genetică moleculară. 3. Studiul modului în care materialul genetic din zigot, determină sinteze specifice, care conduc la dezvoltarea organismelor. 86

Embriologia este ramura biologiei, care furnizează informaţiile modului de transmitere a materialului genetic, în special acea parte denumită “genetică fiziologică”. Embriologia studiază transmiterea aspectelor morfologice ale dezvoltării, în timp ce genetica fiziologică şi biochimică studiază felul în care se desfăşoară procesele fizice şi biochimice. Aceste direcţii de cercetare-morfologică, fiziologică şi biochimică, s-au denumit “fenogenetică” şi reprezintă modul în care sunt exteriorizate şi apar caracterele unui individ. Ontogenia genetică - reprezintă dezvoltarea individuală. Ontogenia epigenetică - reprezintă dezvoltarea după fecundare. Genetica patologică sau eredopatologică - studiază modul de transmitere a unor tulburări ale materialului genetic, care se transmit la descendenţi. Genetica populaţiilor – este ştiinţa, care se ocupă cu studiul structurii genetice a diferitelor populaţii şi a variaţiilor ce pot apare în acestea de la o generaţie la alta. Studiul geneticii este foarte important pentru practica creşterii animalelor, deoarece cunoscând formarea şi dezvoltarea organismelor se poate dirija mecanismul prin care se transmit anomaliile sau trăsăturile valoroase. 2.ISTORICUL CERCETARILOR HIBRIDOLOGICE G.MENDEL (1822-1884) a experimentat încrucişări între diferite soiuri de mazăre (Pisum sativum) care difereau între ele printr-un număr mic, uneori un număr singur caracter, apoi un număr foarte mare de caractere , prelucrându-le statistic şi făcând unele ipoteze în legătură cu mecanismele celulare, care explică fenomenele de transmitere. Prin monohibridare (urmărind o singură însuşire) încrucişând la boabe de mazăre verzi cu boabe galbene, s-au obţinut mai multe generaţii de boabe verzi sau galbene. După hibridare sau obţinut ¾ boabe galbene şi ¼ boabe verzi. Mendel a concluzionat că în prima generaţie, una din culori a fost acoperită, respectiv la galbenă devenind uşor dominantă, iar cea verde – recisivă. Rezultatele sunt prezentate în tabelul 1 şi figura 1.

Tabel 1. REZULTATUL EXPERIMENTULUI MENDEL Însuşirea urmărită

Aspect în generaţia I

Aspect în generaţia a -II-a

Raport ul D:r

Total

Dominant (D)

Recisiv (r)

87

Culoarea boabelor Forma boabelor Culoarea cojii boabelor Consistenţa păstăilor Înălţimea plantei

Galbene

8.023

Galbene 6022

Verzi 2001

3,0023:0,9977

Netede Colorată

7324 929

Netede 5474 Colorată 705

2,9896:1,1040 3,0355:0,9645

Tare

1181

Tare 882

Zbârcite 1858 Necolorată 224 Moale 299

Înalte

1064

Înalte 787

Pitice 277

2,9587:1,0414

2,9873:1,0127

Fig.1.Reprezentarea schematică a experimentului Mendel pe mazăre. Mendel precizează că, ceea ce se transmite la părinţii descendenţi, nu este caracterul ca atare, ci sunt “factorii” pe care îi vede sub forma unor particule. Fiecare celulă sexuală ( polen sau gamet) aduce câte un factor pentru fiecare caracter, astfel că, noul organism conţine câte doi factori pentru fiecare caracter. Indivizii dau naştere la descendenţi asemănători lor. Interpretarea factorială este prezentată în fig. 2.

88

Fig.2 Interpretarea factorială a rezultatelor obţinute de Mendel pe mazăre. Mendel a efectuat şi încrucişări în care indivizii difereau prin două caractere (dihibridare) în urma cărora a constatat combinaţii noi, care nu existau la începutul experimentelor (tabel 2). Tabel 2 COMBINĂRILE FACTORILOR ÎN DIHIBRIDĂRI Celule sexuale feminine AB Ab aB ab

Celule sexuale masculine AB AABB 5 AABb 9 aABB 13 aAbB

1

Ab AABb 6 AAbb 10 aABb 14 aAbb 2

AB AaBB 7 AaBb 11 aaBB 15 aabB 3

ab AaBb 8 Aabb 12 aaBb 16 aabb 4

În anul 1902, cercetătorii englezi BATESOBN şi SAUNDERS descoperă că, aceleaşi legi se constată în transmiterea culorilor la păsări şi animale. (Fig. 3, 4, 5 şi 6).

89

Fig.3. Transmiterea culorii în încrucişarea dintre şoareci gri şi şoareci albi.

Fig.4. Transmiterea culorii bălţăturilor la rasa Friză.

Fig.5.Rezultatele încrucişărilor dintre taurine bălţate şi taurine uniform pigmentate.

90

Fig.6. Exemplu de hibridare la taurine. Caracterele alelomorfe: negru uniform, dominant, roşu-bălţat, recesiv. TERMINOLOGIA FOLOSITĂ ÎN HIBRIDOLOGIE Hibridare-înseamnă înperecherea unor organisme, care diferă prin unul sau mai multe caractere. În raport cu numărul de caractere pe care le urmărim la indivizii împerecheaţi, există monohibridare, dihibridare, trihibridare etc., iar produşii rezultaţi poartă denumirea de hibrizi. Termenul este folosit în acest sens numai în genetică, deoarece în zootehnie, hibridarea înseamnă împerecherea unor indivizi din specii diferite, iar produşii rezultaţi sunt denumiţi hibrizi. Caracterele alelomorfe - sunt caracterele, care se referă la acelaşi însuşire avînd însă aspecte diferite. Privitor la însuşirea culorii există culoarea neagră - culoarea albă, culoarea galbenă, culoarea roşie, sau simplu colorat - necolorat, bălţat - uniform, înalt - pitic, cu coarne fără coarne. De fapt sunt stări opuse ale aceleaşi însuşiri, uneori chiar de prezenţa sau absenţa unui caracter, de unde şi denumirea de caractere antagonice. Factor ereditar este denumirea dată de Mendel particulelor considerate de el, ca fiind transmise prin celulele sexuale pentru a determina dezvoltarea anumitor însuşiri la descendenţi. Gena este termenul propus de Johansson în 1905 pentru a înlocui termenul de factor ereditar. Acest termen are cea mai largă folosire în genetică, fiind utilizat şi în prezent. Alela este prescurtarea de la “gene alele”, adică gene ale caracterelor alelomoforme; reprezintă factorii care determină caractere alelomoforme. Homozigot- individ care prezintă aceiaşi factori ereditari, deci aceleaşi gene, sau alele, în perechea ce reprezintă un caracter, de exemplu mazărea verde este homozigotă pentru culoare, având doi factori aa. Heterozigot-individ care posedă doi factori diferiţi în perechea ce reprezintă un caracter. Astfel, mazărea galbenă poate fi homozigotă, când are doi factori AA, dar poate fi heterozigotă când cei doi factori sunt Aa. 91

Generaţie parentală-reprezintă indivizi din soiuri sau rase curate diferite, deci, care sunt homozigoţi, care se încrucişează pentru a obţine hibrizi. Se notează cu simbolul P. Prima generaţie de hibrizi - reprezintă produşii rezultaţi din încrucişarea unor indivizi homozigoţi, deci produşi rezultaţi din P. Ei se notează cu simbolul F1 sau cu G1. Generaţia a II-a de hibrizi - reprezintă produşii rezultaţi din împerecherea între ei a produşilor din F1 (sau G1) şi se notează deasemenea cu simbolurile F2 sau G2. În acelaşi fel se notează generaţiile următoare F3, F4, etc. Disjuncţia –este fenomenul de disociere a caracterelor în a doua generaţie de hibrizi. De exemplu, în încrucişările dintre mazărea galbenă şi cea verde s-ar părea, că în prima generaţie cele două caractere s-au unit intr-un individ, rămânând ascunsă culoarea verde, care este recisivă, şi apărând numai culoarea galbenă, care este dominantă. Astfel a avut loc disjuncţia sau segregarea, în raport de 3:1. Raportul disjuncţiei în dihibridare este de 9:3:3:1. Genotip- este denumirea ce se dă bazei ereditare şi de regulă se exprimă prin factorii sau genele pe care le conţine. Desigur, că niciodată nu se pot reprezenta toţi factorii existenţi în baza ereditară, ci doar cei cunoscuţi şi urmăriţi în cercetările ce se fac. Genotipul poate fi homozigot sau heterozigot. Fenotip-este denumirea ce se dă aspectului sub care se prezintă diferitele caractere pe organismele vii. 3.TIPURILE DE TRANSMITERE A CARACTERELOR LA DESCENDENŢI Tipul de transmitere este: dominant, intermediar, codominant Transmiterea dominantă (tipul pisum): unul din caractere este dominant la indivizii din prima generaţie. Atunci când două gene alelice (sau 2 alele) se întâlnesc după fecundaţie, se instalează o interacţiune şi se influenţează reciproc. Raportul disjuncţiei este de 3 : 1 în monohibridări sau de 9 : 3 : 3 : 1 în dihibridări. Transmiterea intermediară (dominantă incompletă): s-a constatat că după prima încrucişare (de exemplu : flori rozii şi albe) rezultă un răspuns intermediar (flori roz) urmând ca la următoarele încrucişări să rezulte 25% roşii, 25% albe şi 50% roz. La animale acest tip de transmitere a caracterelor s-a observat la păsări. Transmitere codominantă: reprezintă un tip de transmitere care nu se încadrează în primele două. Un exemplu este transmiterea tipurilor de hemoglobină la om şi animale. Din împerecherea indivizilor cu tipuri diferite de hemoglobină rezultă produşi cu tipuri diferite de hemoglobină. Dacă părinţii erau homozigoţi, pentru fiecare tip de hemoglobină, descendenţii sunt heterozigoţi, prezentând ambele tipuri în sângele lor. Din înmulţirea acestora rezultă ¼ un tip de hemoglobină, ¼ un alt tip şi 2/4 din ambele tipuri. Acest tip de transmitere poartă denumirea de transmitere codominantă. 4. LEGILE TRANSMITERII CARACTERELOR DE LA O GENERAŢIE LA ALTA Modul de transmitere a caracterelor de la părinţi la descendenţi prezintă aceleaşi aspecte la toate animalele, indiferent din categoria din care fac parte. Aceste legi sunt: a) Legea uniformităţii indivizilor în prima generaţie de hibrizi; b) Legea disjuncţiei caracterelor (segregării) în F2 într-un raport determinat; c) Legea transmiterii independente a caracterelor. a)Legea uniformităţii indivizilor în prima generaţie de hibrizi. 92

Încrucişările dintre organisme pure ( homozigote) dau naştere la produşi F1 de un singur fel, uniform, indiferent de tipul de transmitere. b)Legea disjuncţiei caracterelor (segregării) în F2 într-un raport determinat. Caracterele reunite rezultate în F1 se desfac în F2 (generaţia a 2-a) dând naştere la indivizi diferiţi ca genotip şi fenotip, într-un anumit raport. În cazul monohibridărilor, produşii din F1 cu genotipul Aa dau două feluri de celule sexuale, jumătate cu gena A şi jumătate cu gena a, iar acestea se pot fecunda în 4 feluri dintre care Aa şi aA. Raportul genotipurilor este: 1 homozigot dominant, 2 heterozigoţi, 1 homozigot recesiv. Raportul dintre fenotipuri este de 3 : 1 în transmiterea dominantă şi de 1 : 2 : 1 în celelalte tipuri. c)Legea transmiterii independente a caracterelor. Mendel a observat în F2 că se obţin indivizi cu combinaţii de caractere ce nu se găsesc la formele originale. Exemplu: taurine roşii cu coarne x taurine negre fără coarne, se pot obţine în F2 taurine roşii fără coarne şi taurine negre cu coarne, ceea ce înseamnă că cele două însuşiri, culoarea şi prezenţa coarnelor, se transmit independent. 5.TRANSMITEREA CARACTERELOR CU AJUTORUL ÎNCRUCIŞĂRILOR DE ÎNTOARCERE Experienţele de hibridare care urmăresc transmiterea caracterelor trebuie să se facă pe un număr mare de indivizi. Raportul dintre diferitele categorii de produşi ce se poate obţine este supus întâmplării, iar dacă numărul de indivizi cercetaţi este mai mic, se poate întâmpla, de exemplu să nu se formeaze celulele sexuale masculine care poartă gena A cu celulele sexuale femele cu gena A, astfel nu se obţine raportul real. Dacă numărul de indivizi este foarte mare sunt şanse ca toate combinaţiile să se realizeze în proporţia lor reală şi să se obţină rezultate clare.(tabel 3). Tabel 3 NUMARUL DE COMBINATII IN RAPORT CU NUMARUL DE PERECHI DE ALELE SI EFECTIVELE EXPERIMENTARE NECESAR Perechi Feluri Combinaţii Nr.de fenotipuri Nr. de Efective de de posibile posibile genotipuri necesare în caractere gameţi în F2 posibile F2 pentru a aleloposibili se evidenţia morfe în F raportul Tip p Tip z 1 2 1 1 2 =2 (2 ) =4 2 3 4 1000 2 22=4 (22)2=16 4 9 16 5000 3 2 3 3 2 =8 (2 ) =64 4 27 64 14200 4 24=16 (22)4=256 16 71 256 90000 7 2 7 7 2 =128 (2 ) =16384 128 1917 16384 4000000 Un mijloc de a obţine o certitudine mai mare a rezultatelor fără a fi necesar un număr mare de indivizi, este de a micşora numărul de combinaţii, ceea ce se realizează cu ajutorul “încrucişărilor de întoarcere”. Încrucişările de întoarcere (backcross) presupun înmulţirea indivizilor din F1 cu indivizi din categoria unuia din părinţi (P) şi în acest caz rezultatele sunt deosebite de acelea ce se obţin când aceştia se înmulţesc între ei.

93

a)Încrucişări cu indivizi din părinţi dominanţi, jumătate din produşi vor avea genotipuri homozigote dominante, iar cealaltă jumătate vor avea genotipuri heterozigote.(fig. 8). Fig.8 Încrucişarea de întoarcere către părinţii homozigoţi dominanţi: Două feluri de genotipuri în raport de 1:1, cu un singur fel de fenotipuri.

În transmiterea cu dominanţă toţi indivizii vor fi asemănători genotipic, deci metoda nu este bună pentru analiză. b)În transmiterea intermediară sau codominantă se obţin două feluri de fenotipuri în raport de 1:1 pentru că heterozigoţii se deosebesc fenotipic de homozigoţi. (Fig. 9). Fig.9. Încrucişarea de întoarcere în transmiterea intermediară şi codominantă: Două genotipuri şi două fenotipuri în raport de 1 : 1.

c)Indivizii din F1 încrucişaţi cu indivizii din categoria părinţilor recesivi, se obţin două feluri de genotipuri (heterozigoţi sau homozigoţi recesivi). (Fig. 10).

94

Fig. 10. Încrucişarea de întoarcere către părinţii homozigoţi recesivi: Două genotipuri şi două fenotipuri în raport de 1 : 1. Avantajul încrucişărilor de întoarcere constă în aceea că în loc de 3 categorii de genotipuri se obţin numai două, în raport de 1:1. Aceste încrucişări se folosesc în dihibridări. Astfel, prin împerecherea indivizilor heterozigoţi din F1 care au genotipul AaBb, cu indivizi din părinţi homozigoţi recesivi, se vor obţine patru genotipuri cu patru fenotipuri diferite în număr egal, deci raportul va fi de 1 : 1 : 1 : 1 în loc de 9 : 3 : 3 : 1 (Tabel 4).

Tabel 4 GENOTIPURILE CE SE OBTIN ÎN ÎNCRUCIŞĂRILE DE ÎNTOARCERE LA DIHIBRIDĂRI /α AB Ab AB Ab

ab Aa Bb Aa bb aa Bb aa bb

Ab Aa Bb Aa bb aa Bb aa bb

Ab Aa Bb Aa bb Aa Bb aa bb

ab Aa Bb Aa bb aa Bb aa bb

6.ABATERI DE LA RAPORTUL DISJUNCŢIEI, INTERACŢIUNI GENICE În multe experienţe de hibridare s-a observat că raportul disjuncţiei în F2 nu corespundeau aşteptărilor şi nu se încadrau în legile mendeliene. S-a constatat că, modificarea rezultatelor erau produse de două perechi de gene, care nu erau independente ci se influenţau reciproc, producând efecte diferite, după cum se găseau împreună sau separate în genotipurile constitutive. Acest fenomen se numeşte interacţiune genică. În funcţie de rezultatele pe care le dau în momentul când se întâlnesc în acelaşi genotip şi se influenţează reciproc există: 95

1. interacţiune complementară (raport 9 : 7); 2. interacţiune epistatică ( raport 13 : 3); 3. interacţiune inhibitoare sau recesivă (raport 9 : 3 : 4).

Fig. 11. Interacţiunea complementară în determinarea culorii penajului la găini: P-părinţi albi din rasele Seidenhuhn şi Dorking; F-descendenţi pigmentaţi; F2-raportul 9 părţi pigmentaţi la 7 părţi albe.

Fig. 12. Interacţiunea epistatică în tranmsmiterea culorii penajului: P-rasa Leghon x rasa Wzandotte (Rock alb).F1-produşi albi, deoarece au gena epistatică I. F2-raportul 13 produşi albi la 3 pigmenţi ( la care se găseşte gena C fără gena I)

96

Fig. 13. Exemple de interacţiune inhibitoare: Heterozigoţi (CcGg); F2-9 părţi agoutti (care au şi factorul C şi factorul G), 3 părţi negri care au factorul C dar nu-l au pe G şi 4 părţi albe (care nu au factorul C).

97

CURS 13 ALIMENTATIA ANIMALELOR DOMESTICE

IMPORTANTA ALIMENTATIEI PENTRU CRESTEREA ANIMALELOR

In practica cresterii animalelor, dintre toti factorii de mediu externi, alimentatia influenteaza cel mai mult organismul animal. Astfel, intr-o succesiune schematica, importanta alimentatiei se reflecta in biologia organismului animal astfel: • influenteaza direct asupra functiei de reproductie; • favorizeaza cresterea si dezvoltarea organismelor, (realizeaza precocitatea lor) si in anumite limite poate fi dirijata cresterea tineretului in directia dorita; • poate spori rezistenta la boli si a capacitatii de adaptare la conditiile de mediu; • poate reprezenta un factor de influenta al productiilor animale sub aspect calitativ si cantitativ; • determina in mare masura pretul de cost al produselor si productivitatea animalelor. Ca stiinta, alimentatia animalelor se ocupa cu studiul valorii nutritive a furajelor, cu folosirea lor rationala in hrana animalelor, cu stabilirea cerintelor de hrana si hranirea rationala a diferitelor specii si categorii de animale. PARTICULARITATILE APARATULUI DIGESTIV AL ANIMALELOR DOMESTICE Pentru o intelegere de ansamblu a problematicii nutritiei, este necesara cunoasterea transformarilor pe care le sufera substantele nutritive in organism in procesul digestiei. Procesul digestiei difera de la o specie la alta ca urmare a particularitatilor morfologice si fiziologice ale aparatului digestiv, fiind in raport direct cu natura hranei. Aparatul digestiv se compune din tubul digestiv si glandele anexe (glande salivare, ficat, pancreas). Tubul digestiv are in componenta o portiune ingestiva (gura, faringe, esofag), o portiune digestiva (stomac, intestin subtire si o parte din intestinul gros) si o portiune ejectiva (rectul). Cavitatea bucala este primul segment al tubului digestiv. Comunica cu exteriorul prin orificiul bucal (delimitat de buze) si apoi cu faringele prin orificiul bucofaringian. Este delimitata de obraji, bolta palatina si podeaua bucala. In interiorul cavitatii bucale se gasesc dintii si limba, cu rol important in prehensiunea (prinderea), masticatia si deglutitia furajelor. In cavitatea bucala se varsa saliva, produs al glandelor salivare ( glandele parotida, submaxilara si sublinguala ).

98

Faringele este un organ musculos, comun aparatului respirator si digestiv, facand legatura dintre fosele nazale si laringe, precum si dintre cavitatea bucala si esofag. Esofagul este un tub musculos care stabileste comunicarea dintre faringe si stomac, in care se deschide printr-un orificiu ( cardia ). La pasari portiunea cervicala prezinta o dilatatie numita gusa. Stomacul este organul de baza al tubului digestiv si are formatul unei cavitati musculare cu doua orificii, cardia spre esofag si pilor spre intestinul subtire. In structura stomacului intra 2-3 straturi de muschi, o seroasa la exterior ( perimetrul visceral ) si o mucoasa in interior, cu mai multe tipuri de glande, dintre care cele fundice secreta pepsina si acidul clorhidric. La speciile de animale domestice, stomacul apare sub forme variate. *La rumegatoare Stomacul este precedat de trei dilatatii, cunoscute sub numele de prestomace (rumen, retea si foios, care formeaza complexul gastric). Prestomacele rumegatoarelor sunt lipsite de glande si intrec cu mult capacitatea stomacului. Rumenul este cel mai voluminos compartiment (aspect de burduf strangulat la mijloc), fiind format din doi saci, sacul dorsal si cel ventral. Orificiul care comunica cu esofagul se continua cu jgheabul esofagian, care face legatura directa cu foiosul. Reteaua apare ca un diverticul anterior al rumenului, cu o mucoasa cutanata, semanand cu un fagure. Foiosul este asezat in partea dreapta si anterioara a rumenului, avand o mucoasa cu pliuri mari, cu aspect de foi de carte. Stomacul la rumegatoare este cunoscut si sub numele de cheag, prezentand o mucoasa cu pliuri spiroidale. *La pasari stomacul este format din doua compartimente, denumite stomac glandular si stomac muscular sau triturator. Stomacul tritulator ( pipota ) are mucoasa acoperita de o cuticula, in cavitatea pipotei gasindu-se in permanenta o cantitate de pietricele care intervin in triturarea grauntelor. Intestinul in functie de calibru si structura se imparte in intestinul subtire si intestinul gros. Intestinul subtire cuprinde trei segmente : duodenul ( prima portiune postgastrica ) , jejunul ( cuprinde marea masa a intestinului ) si ileonul ( portiunea legata de cecum ). In duoden se deschid canalele glandelor anexe ( ficat si pancreas ). Mucoasa intestinala prezinta niste formatiuni numite vilozitati intestinale ( aspect de degete de manuse in miniatura ), cu rol important in procesul de absorbtie intestinala. Intestinul gros are o lungime mai mica si este impartit in trei zone : cecum, colon si rect. Cecumul are aspect de sac si este extrem de dezvoltat la cabaline ( unde are aspect de carja ). La cabaline si suine, stratul musculos formeaza benzi longitudinale, peretele cecal aparand incretit. La restul speciilor, peretele cecumului este neted si uniform. Colonul este portiunea cea mai mare a intestinului gros. Dupa forma si asezarea in cavitatea abdominala deosebim: colonul ascendent, transvers si descendent. Colonul transvers este in contact cu pancreasul . Rectumul este ultima portiune a intestinului gros si comunica cu exteriorul printr-un orificiu, anusul. Structura intestinului gros se caracterizeaza prin dezvoltarea mucoasei, reducerea glandelor si a vilozitatilor. Glandele anexe 99

In afara de glandele care intra in structura peretelui intestinal, doua mari glande (ficatul si pancreasul ) isi varsa produsul in intestin. Ficatul este cea mai mare glanda anexa si este asezata intre diafragma si stomac.Pe fata posterioara prezinta vezica biliara ( exceptie fac cabalinele ). In structura ficatului intra celulele hepatice, vase si nervi. Celulele hepatice produc bila ( fierea ) si au rolul de a depozita glucidele sub forma de glicogen ( functie glicogenogenetica ). Ficatul mai indeplineste si alte functii in organism : antitoxica, adipogenetica, hematopoetica ( se refera la procesul de formare al celulelor sanguine ), martiala ( de fixare a fierului ). Bila este depozitata pe vezica biliara si se varsa in duoden prin canalul coledoc. Pancreasul este asezat pe plafonul cavitatii abdominale in apropierea colonului transvers si are aspect de ciorchine. In structura pancreasului intra doua categorii de celule; unele secreta sucul pancreatic ( glanda exocrina ) si altele ( grupate in insule mici ) care secreta insulina . Sucul gastric este varsat in duoden printr-un canal pancreatic, canalul Wirsung ). Fiziologia aparatului digestiv Materiile nutritive, absolut necesare functiilor organismelor, sunt introduse in tubul digestiv sub forma de hrana. Prehensiunea reprezinta primirea si introducerea hranei in tubul digestiv. La animalele domestice, prehensiunea se face in mod diferit, in functie de specie. La cabaline, ovine si caprine, prehensiunea hranei solide se face cu buzele si dintii; la bovine cu limba si dintii iar la suine prin aspiratie si prindere cu maxilarele. Prehensiunea lichidelor se face, in general, prin aspiratie, cu ajutorul limbii. Digestia Pentru ca substantele nutritive sa poata fi absorbite si asimilate de catre organism, este necesara scindarea lor in substante cu molecula simpla. Totalitatea transformarilor fizice si chimice suferite de catre substantele nutritive din hrana in tubul digestiv, poarta denumirea de digestie. Actul fiziologic de trecere ( prin epiteliul tubului digestiv ) a substantelor nutritive cu molecula simpla ( rezultate in urma digestiei ) in vase sanguine si limfatice, se numeste absorbtie. Integrarea acestor substante in compozitia corpului constituie asimilatia, care are loc la nivel celular. In functie de segmentele tubului digestiv in care are loc, digestia cuprinde urmatoarele etape: digestia bucala, digestia gastrica si digestia intestinala. Digestia bucala In cavitatea bucala datorita dintilor, limbii si salivei, are loc o digestie mecanica si una chimica. Digestia mecanica consta in masticatie ( faramitarea alimentelor cu ajutorul dintilor ) si insalivatie ( in inmuierea lor cu saliva, produsa de glandele salivare). Digestia chimica se datoreaza unui ferment din saliva, ptialina, care actioneaza asupra glucidelor, pe care le scindeaza pana la nivel de maltoza. Ptialina se gaseste prezenta numai in saliva suinelor, astfel ca digestia chimica la nivel bucal va fi intalnita numai la aceasta specie. Hrana masticata si insalivata, sub forma de bol alimetar, este impinsa cu baza limbii in faringe. Actul fiziologic de trecere al bolului alimentar din cavitatea bucala in esofag, poarta denumirea de deglutitie. Trecerea hranei prin esofag se face diferit,in functie de consistenta sa. 100

Lichidele inainteaza, in principal, pe baza de gravitatie, scurgandu-se . Hrana solida este impinsa prin peristaltismul esofagian. Digestia gastrica In stomac, hrana sufera o actiune mecanico-fizica si o alta chimica. Digestia mecanica consta in continuarea procesului de maruntire, omogenizare si amestecarea cu sucul gastric. Cu ajutorul muschilor peretilor stomacului, hrana este impinsa de la cardia spre pilor ( care in majoritatea timpului este inchis, datorita sfincterului ) si invers, hrana inbibandu-se puternic cu suc gastric. Cand chimusul gastric capata o reactie acida ( bine imbibat cu suc gastric ), sfincterul piloric se deschide reflex, permitand deversarea lui in duoden. Digestia chimica este determinata de actiunea sucului gastric, care este un amestec de apa, substante organice, anorganice ( HCl, NaCl, SO4), fermenti, mucus. Actiunea digestiva a sucului gastric este imprimata in special de fermentii proteolitici ( pepsina, chimozina ) si lipolitici ( lipaza gastrica ). ( pepsinogen + HCl ) pepsina Proteine---------------------------- labferment Proteine din lapte ( tineret sugar ) > albumoze; peptone. lipaza gastrica Grasimi > glicerina; acizi grasi. Digestia intestinala Digestia mecanica din intestinul subtire se datoreste miscarilor speciale ale intestinelor, in vederea amestecarii si imbibarii hranei cu sucuri intestinale. Digestia chimica este datorata sucului pancreatic si bilei de pe o parte si sucului enteric, de pe alta parte. Sucul pancreatic contine fermenti proteolitici ( tripsina ) lipolitici ( lipaza ) si glicolitici ( anilaza si maltaza pancreatica ). Tripsina continua actiunea pepsinei de scindare a proteinelor pana la stadiul de albumoze si peptone si partial pana la aminoacizi. Lipaza pancreatica scindeaza grasimile pana la stadiul de glicerina si acizi grasi. Amilaza pancreatica hidrolizeaza glucidele pana la stadiul de maltoza, actiunea ei fiind continuata de maltaza pancreatica, care le scindeaza pana la stadiul de glucoza. Bila contine o serie de acizi biliari, saruri ale acestora, pigmenti biliari si substante organice ( mucus, colesterol ). Ea nu contine pigmenti, dar prin actiunea acizilor ei si al sarurilor acestora, emulsioneaza grasimile si favorizeaza absorbtia lor. Bila activeaza lipaza pancreatica, favorizand peristaltismul intestinal, impiedicand putrefactiile intestinale. Sucul enteric contine fermenti proteolitici, lipolitici si glicolitici care desavarsesc scindarea substantelor nutritive pana la stadiul de absorbtie. Digestia in intestinul gros continua intr-un grad mai redus. In intestinul gros, bacteriile produc fermentatia glucidelor, rezultand o serie de gaze si produsi care, fie se absorb la nivelul mucoasei intestinului gros, fie sunt impinsi printr-o unda peristaltica in intestinul subtire, unde vor fi absorbiti. Dupa ce hrana a fost transformata pana la nivelul substantelor cu molecula simpla, ele se absorb. Partea din furaje care nu se digera sau nu se absoarbe, este eliminata la exterior sub forma de fecale, prin actul defecarii. 101

Absorbtia Absorbtia diferitelor substante, precum si intensitatea de absorbtie, difera de la un segment la altul al tubului digestiv. • in cavitatea bucala este foarte redusa; • in stomac se absorb : sarurile minerale, hidratii de carbon, alcoolul si produsii toxici. • In intestinul subtire, absorbtie in cel mai inalt grad, datorita vilozitatilor intestinale. Grasimile trec in vasele limfatice din vilozitatile intestinale, iar zaharurile si substantele proteice, in vene, trimise spre ficat. Ficatul, depoziteaza o parte din glucoza ( sub forma de glicogen ) si o parte din grasimi, pe care le trimite din nou in sange atunci cand organismul are nevoie de ele. Cand cantitatea de grasimi si glucide este foarte mare si ficatul nu le mai poate retine, ele sunt depuse in tesutul conjunctiv, sub piele, animalul ingrasandu-se; • In intestinul gros absorbtia este mult redusa, aici absorbindu-se numai apa. Particularitatile digestiei la principalele specii domestice Capacitatea de digerare a hranei este influentata de lungimea tubului digestiv si de particularitatile sale morfologice, care reprezinta de fapt formele de adaptare ale aparatului digestiv la un anumit tip de hrana. Astfel, o lungime mare a tubului digestiv presupune si un timp mai indelungat de sedere a hranei in contact cu sucurile digestive ceea ce atrage un grad mare de digerare si absorbtie a hranei. Tot in functie de dimensiunile tubului digestiv variaza si timpul de evacuare a resturilor de hrana nedigerata, durata tranzitului digestiv ( are loc dupa 4-5 zile la cabaline, 15-16 zile la bovine si ovine, 5-6 zile la suine si 3-5 zile la pasari. Particularitatile digestiei la suine Masticatia este superficiala, dar insalivatia este abundenta. Digestia bucala este importanta prin prezenta ptialinei din saliva. Pentru a nu diminua actiunea ptialinei, se recomanda ca hrana porcilor sa nu aiba un continut prea ridicat in apa. Stomacul este relativ mic, recomandandu-se astfel administrarea hranei in mai multe tainuri. In colon are loc o puternica fermentatie a celulozei, ceea ce scoate in evidenta faptul ca porcii pot valorifica intr-o oarecare masura si furajele celulozice, tubul lor digestiv fiind adaptat cu predilectie pentru hranirea cu nutreturi concentrate. Particularitatile digestiei la cabaline La aceasta specie hrana sufera o puternica masticatie in cavitatea bucala. Digestia gastrica este continua, iar deversarea hranei din stomac incepe atunci cand acesta s-a umplut in proportie de circa 2/3. Depozitarea hranei se face in mod stratificat. Astfel, furajele voluminoase se depoziteaza mai intai pe marea curbura si apoi pe mica curbura a stomacului, iar concentratele se depun la mijloc. Datorita acestui fapt este necesar ca apa sa nu se administreze dupa furajele concentrate, fiindca, in acest caz, ele ar fi antrenate de apa si sustrase procesului de digestie. Datorita dezvoltarii exagerate a cecumului ( circa 1 m lungime si o capacitate de 36 litri ), in aceasta portiune are loc un puternic proces de fermentatie metanica a celulozei, permitand astfel cabalinelor sa valorifice destul de bine furajele celulozice.

102

Particularitatile digestiei la rumegatoare ( ierbivore poligastrice ) Dupa prehensiune, hrana este maruntita putin si bogat insalivata, apoi depozitata in prestomace. Hrana fin maruntita ( fainurile ) si lichidele trec in foios, prin jgheabul esofagian. Rumegarea este un act fiziologic specific rumegatoarelor poligastrice ( bovine, ovine, caprine ). Ea consta in revenirea hranei in gura sub forma “ bolului mirific “ care va fi puternic remasticat si reinsalivat, dupa care va fi inghitit din nou ( redeglutitia ). Durata medie a rumegarii este de 8 ore ( mai mare pentru furaje grosiere ). Digestia in prestomace este de natura mecanica si chimica. Digestia mecanica consta in amestecarea si macerarea hranei, iar digestia chimica este datorata proceselor fermentative ce au loc ca urmare a depozitarii furajelor si a prezentei microflorei si microfaunei simbionte. Datorita fermentatiilor ce au loc in rumen se acumuleaza importante cantitati de gaze. O mica parte din gaze va fi absorbita de mucoasa ruminala, trecuta in circulatie si eliminata prin pulmoni. Cea mai mare parte este eliminata reflex prin esofag, prin procesul de “ eructatie “ ( furajele fibroase determina acest proces ). Uneori gazele toxice sunt absorbite prin mucoasa ruminala, oprind reflex eructatia si determinand “ timpanismul “ ( umflarea ) ce pune in joc viata animalului. Un rol deosebit in digestia gastrica il are microflora si microfauna din prestomace. Microflora este reprezentata prin bacterii si ciuperci. Microfauna este reprezentata de circa 160 specii de infuzori. Prin actiunea bacteriilor are loc digestia celulozei printr-o puternica fermentatie metanica, ajungandu-se la stadiul de maltoza ( cu producere de CO , CH ). 2 4 Bacteriile inlesnesc accesul sucurilor digestive in interiorul celulelor, usurand digestia celulozei. Sintetizarea substantelor proteice de catre bacteriile din prestomace este un proces complex, de cea mai mare importanta. 3 Bacteriile din prestomace, in numar destul de mare ( 1-2 milioane/ mm ) se inmultesc foarte repede, avand nevoie pentru aceasta de un substrat nutritiv si de un mediu favorit. Substratul nutritiv necesar este reprezentat prin glucide usor asimilabile, substante proteice si saruri minerale. Caracteristic acestor bacterii este faptul ca ele pot folosi pentru sinteza proteinei propriul corp, azotul din combinatiile azotate inferioare, azotul neasimilabil si azotul din aer. Aceasta caracteristica prezinta o importanta practica deosebita, deoarece in hrana rumegatoarelor putem astfel utiliza ( substituind proteina )substante neproteice sintetice ( ureea, apele amoniacale ). Ciupercile au de asemenea posibilitatea de a sintetiza proteina propriului corp, din substante azotate neproteice. Ele utilizeaza de regula azotul din combinatiile azotate toxice, neutilizand astfel actiunea lor toxica. Bacteriile sintetizeaza si vitamine ( complexul B, K, ) ca si ciupercile. 3 Microfauna din prestomace este bogata ( 3-4 mii infuzori /mm ) si are un rol important in procesul digestiei. Infuzorii din prestomace transforma amidonul din hrana consumata in glicogen. Ele se hranesc cu bacteriile din prestomace, transformand proteina vegetala din corpul acestora in proteina propriului corp, care este proteina animala, cu o valoare biologica mai ridicata. Infuzorii si bacteriile sunt antrenate impreuna cu hrana pe traiectul tubului digestiv, punand astfel la dispozitia organismului animal o insemnata cantitate de proteina.

103

Particularitatile digestiei la pasari La pasarile domestice prehensiunea hranei se face cu ciocul si numai la lumina, hrana este inghitita si trece in gusa. Aici ea este depozitata si umectata, avand loc un inceput de macerare si chiar un inceput de digestie sub actiunea fermentilor chicolitici si ai bacteriilor. Din gusa nutreturile ajung in stomacul glandular ( 8-20 secunde ) unde se imbiba cu suc gastric ( ce contine HCl si pepsina ) si trec in stomacul musculos ( pipota ). In pipota nutreturile sunt macinate si amestecate cu sucurile digestive cu care au fost imbibate in stomacul glandular, timp de 8-10 minute, dupa care trec in intestinul subtire. Intestinul gros se continua cu rectunul care se deschide in cloaca ( vestibul comun al aparatului genital, digestiv si urinar ). FACTORII CARE INFLUENTEAZA DIGESTIBILITATEA FURAJELOR Digestibilitatea furajelor reprezinta cantitatea de substante nutritive dintr-un furaj sau o ratie, care dupa ingerare este asimilata de organismul animal. Aprecierea digestibilitatii se face prin stabilirea unui coeficient care reprezinta raportul intre cantitatea de substante nutritive digerate si cantitatea de substante nutritive ingerate. Factorii care influenteaza digestibilitatea furajelor sunt impartiti in doua grupe : factorii care tin de animalul la care este administrat furajul si factorii care tin de nutret si de conditiile de utilizare. Factorii care influenteaza digestibilitatea furajelor si care tin de animal, denumiti factori interni sunt : specia, rasa, varsta, individualitatea, productia, starea fiziologica, starea de sanatate a animalelor. In legatura cu specia, rumegatoarele digera mai bine furajele fibroase si grosiere, iar porcinele digera mai bine concentratele. Rasa animalelor influenteaza prin digestibilitatea furajelor. Rasele primitive de taurine digera mai bine furajele grosiere, comparativ cu rasele de taurine ameliorate. Se considera ca metisii digera mai bine componentele nutreturilor, decat rasele din care provin,constatandu-se diferite mai evidente cand exista deosebiri mari de tip constitutional. Sunt de asemenea diferente legate de varsta : tineretul animal cu tubul digestiv complet dezvoltat, digera mai bine fibroasele decat adultele, la acestea scazand digesatibilitatea datorita modificarilor suferite de dentitie sau a modificarilor tubului digestiv. Productiile mari de lapte maresc tranzitul digestiv si reduc digestibilitatea, acelasi lucru se poate intampla si in diferite stari fiziologice. Animalele bolnave si cele in conditie slaba de intretinere digera mai greu hrana, comparativ cu cele sanatoase si in stare buna de intretinere. De asemenea animalele obosite digera mai slab nutreturile. Factorii determinati de natura nutreturilor si a conditiilor de utilizare a lor sunt reprezentati de compozitia chimica a nutreturilor, proportia nutreturilor care compun ratia, volumul ratiei, structura si starea fizica a nutreturilor. Componentii chimici ai nutretului influenteaza in cea mai mare masura digestibilitatea. Utilizarea digestiva a nutreturilor formeaza un tot complex in care fiecare tip de degradare influenteaza pe celalalt, astfel coeficientul de digestibilitate al unui nutret depinde in mai mare masura de factorii legati de componentii ratiei, decat de caracteristicile proprii ale nutretului insusi. In legatura cu structura ratiei, introducerea in ratie a furajelor suculente, mareste gradul de digestie a furajelor fibroase sau grosiere.

104

Proprietatile nutreturilor care compun ratia influenteaza digestibilitatea fiecaruia dintre acestea, fenomenul fiind denumit digestibilitate asociativa. Unele combinatii de nutreturi au o digestibilitate superioara celei a fiecarui nutret in parte, denumit digestibilitate asociativa, la altele efectul este invers. Volumul ratiei influenteaza de asemenea digestibilitatea, un volum insuficient poate produce tulburari de motricitate gastro-intestinala, volumul prea mare reduce digestibilitatea. Factorii privind conditiile de hranire sunt : prepararea netreturilor, numarul tainurilor. Prin preparare se imbunatatesc insusirile nutritive si se asigura o activizare a digestiei, care determina cresterea acesteia. Numarul de tainuri este deosebit de important pentru digestibilitatea furajelor. Numarul mai mare de tainuri si administrarea unor cantitati mai mici de furaje, face ca acestea sa intre in actiune cu o cantitate mai mare de sucuri digestive si sa creasca astfel digestibilitatea furajelor.

STRUCTURA APARATULUI DIGESTIV

TUB DIGESTIV GURĂ

GLANDE ANEXE Parotidă Submaxilare Sublinguale

GLANDE SALIVARE

FARINGE

FICAT

ESOFAG

SPLINĂ

PANCREAS

CARDIA PARTEA DIGESTIVĂ

Esofagul

STOMAC PILOR INTESTIN SUBTIRE

INTESTIN GROS

Intestin subţire Duoden (se deschid canalele ficatului şi pancreasului) Jejun Ileon Cecum Colon Rect - Anus 105

CURS 14

Elemente de etologie Manifestările caracteristice prin care se exteriorizează funcţiile organismului la animalul sănătos reprezintă comportamentul animal. Aceste manifestări sunt motivate biologic şi constituie obiectul de studiu al etologiei, ramură ştiinţifică a fiziologiei animale. Rolul biologic al comportamentului constă în mai buna acomodare (optimizarea mecanismelor homeostazice ) a organismului animal la condiţiile specifice mediului său de viaţă. Evaluarea obiectivă a tuturor manifestărilor specifice repertoriului comportamental al unei specii sau al unui individ reprezintă etograma categoriei respective. 1. Importanţa medical- veterinară şi zootehnică a comportamentului animalelor domestice În sistemele gospodăreşti de creştere şi exploatare a animalelor, crescătorii au facilitat în mod empiric desfăşurarea comportamentelor naturale ale animalelor, însă, sistemele de creştere intensivă impun animalelor un alt mediu de viaţă, deosebit de cel natural, care poate modifica aceste comportamente. De aceea, medicul veterinar, inginerul zootehnist şi chiar fermierii fără studii superioare de specialitate trebuie să cunoască atât comportamentele înnăscute, cât şi pe cele învăţate ale diferitelor specii şi rase de animale pentru a putea stabili limitele artificializării condiţiilor de mediu. Obţinerea de animale cu comportamente adecvate sistemelor intensive de creştere se poate realiza prin: -selecţionarea speciilor, raselor şi liniilor de animale capabile (genetic) să elaboreze astfel de comportamente; -creearea unor condiţii de creştere şi exploatare care să nu suprasolicite organismul animalelor (apropiate de cele naturale); -formarea prin dresaj a unor comportamente noi, adaptate la condiţiile concrete de creştere şi dezvoltare ale sistemului intensiv respectiv. 2. Bazele fiziologice ale comportamentului animalelor domestice

106

În esenţă, comportamentul constă în procese fiziologice controlate prin mecanisme nervoase şi/sau umorale. Mecanismele nervoase se realizează printr-un complex de reflexe înnăscute şi/sau dobândite strict coordonate în succesiunea lor. Mecanismele umorale coordonează manifestările funcţionale ale organismului induse de modificări ale unor factori umorali (de exemplu, glicemia şi lipemia influenţţează comportamentul alimentar, hormonii sexual induc comportamentul sexual şi agresional, prolactina controlează comportamentul matern). Comportamentele determinate strict de ereditate, cum sunt cel alimentar, sexual şi cel de solicitare a îngrijirii, se numesc comportamente înnăscute, iar comportamentele formate pe parcursul vieţii se numesc comportamente învăţate sau dobândite (comportamentele de investigare ale câinilor, în special ale celor utilitari, cele obţinute prin dresajul câinilor de tracţiune, de călărie, curse etc.). Formarea unor comportamente, prin învăţare sau dresaj, se realizează mai uşor la unele specii şi rase decât la altele, ceea ce demonstrează influenţa eredităţii. Domesticirea animalelor a prilejuit selecţionarea de către om a speciilor dotate cu comportamente utile acestuia (convieţuirea în grup, agresivitatea redusă, capacitatea mare de adaptare la condiţiile de mediu etc.) dar şi pretabile la perfecţionarea comportamentelor ancestrale ale lor în sensul dorit de om (dresaj), ceea ce atestă că, alături de evoluţia lor filogenetică, comportamentele prezintă şi o evoluţie ontogenetică. Toate animalele vertebrate se nasc cu un număr redus de comportamente instinctuale legate de consumul de hrană, de eliminarea dejecţiilor, solicitării îngrijirii etc. Parelel cu dezvoltarea somato-funcţională a animalului se dezvoltă şi capacitatea sa comportamentală dependentă de zestrea sa ereditară, dar şi de experienţa individuală. În viaţa animalelor există perioade (considerate critice) în care, sub influenţa anumitor condiţii de mediu, se obţin modificări comportamentale importante şi persistente. 3. Tipurile de comportament La animalele domestice, fiecare funcţie a organismului este exteriorizată prin manifestări caracteristice (diferite dar specifice) fiecărei specii. Aceste manifestări funcţionale, sistematizate (de regulă) după rolul lor biologic, reprezintă tipurile de comportamente. 3.1. Comportamentul alimentar Comportamentul alimentar constă în modul specific de căutare a hranei, de apreciere a calităţii acesteia şi de manifestare a actelor specifice ingerării hranei. Datorită deosebirilor morfo-funcţionale ale aparatului digestiv la speciile de animale domestice, comportamentul alimentar prezintă importante particularităţi de specie. Astfel, prehensiunea furajelor solide se realizează la toate animalele domestice cu ajutorul buzelor, a dinţilor şi/sau a limbii, iar unele carnivore folosesc membrele toracale pentru fixarea hranei. De regulă, înainte de a executa prehensiunea, animalele identifică selecţionează categoria şi calitatea furajelor cu ajutorul analizatorilor vizual şi olfactiv. Calul foloseşte buzele extrem de mobile, sensibile şi discriminative pentru prehensiune, iar incisivii pentru secţionarea tijelor furajelor.

107

Taurinele folosesc limba ca pe o seceră, cu ajutorul căreia introduc plantele în cavitatea bucală, apoi le fixează între incisivii inferiori şi bureletul incisiv şi, în final, le secţionează printr-o mişcare bruscă a capului. Pe păşune, secţionarea plantelor se execută la o înalţime relativ mare de sol (8-10 cm). Prezenţa papilelor cornoase pe suprafaţa limbii orientate cranio- caudal, contribuie la reţinerea furajelor în cavitatea bucală. Buzele au sensibilitate redusă, sunt puţin mobile şi participă într-o masură mică la prehensiunea furajelor solide. Rumegătoarele mici folosesc incisivii inferiori, bureletul incisiv, limba şi buza superioară (suficient de mobilă) şi efectuează secţionarea plantelor foarte aproape de sol. Porcii folosesc dinţii, limba şi buza inferioară. Această specie are un simţ olfactiv foarte dezvoltat ce-i permite o selectare eficientă a hranei. Aflate în libertate suinele pot râma pe suprafeţe întinse, cât şi adânc în pământ, pentru descoperirea surselor de hrană. Câinii şi pisicile efectuează prehensiunea cu ajutorul dinţilor incisivi şi canini. Prehensiunea lichidelor la majoritatea animalelor domestice se execută prin crearea unei depresiuni în cavitatea bucală. Cabalinele şi taurinele, aplică buzele pe suprafaţa lichidelor, coboară maxilarul producând depresiune în cavitatea bucală şi astfel le aspiră. Porcii introduc botul în lichid, îl aspiră datorită mişcărilor limbii şi maxilarului inferior. Prehensiunea lichidelor la porc poate fi însoţită de zgomote caracteristice datorită pătrunderii aerului prin comisurile labiale. La câine şi pisică introducerea lichidelor în cavitatea bucală se face cu ajutorul mişcărilor rapide ale limbii. La câine vârful limbii ia aspectul unei linguriţe, iar la pisică picăturile de lichid sunt reţinute între numeroasele papile cornoase linguale apoi sunt introduse în cavitatea bucală. Masticaţia este un act motor complex, la care participă mişcările mandibulei, limbii şi pereţii obrajilor şi prin care se realizează fragmentarea mecanică a furajelor în particule de dimensiuni reduse şi formarea bolului alimentar. Gradul de mărunţire a hranei diferă după specie şi după natura hranei. Masticaţia se realizează prin mişcări de ridicare şi coborâre în plan vertical (mişcări de verticalitate), mişcări de lateralitate şi de translaţie. La taurine, datorită conformaţiei anatomice a maxilarelor (mandibula este mai îngustă decât maxilarul superior) şi articulaţiilor temporo-mandibulare, predomină mişcările de lateralitate, furajele fiind triturate între molari a căror suprafaţă este mare. La cal, mişcările de masticaţie sunt în plan vertical. Durata masticaţiei unui kilogram de fân este de 30-40 de minute şi necesită cca 3000-3500 mişcări de masticaţie. La rumegătoare, masticaţia este sumară şi rapidă, dar după regurgitarea bolului mericic din timpul rumegării remasticaţia se prelungeşte. La taurine păscutul durează 5-10 ore pe zi, timp în care acestea efectuează cca 1500 mişcări de masticaţie la care se adaugă cca 25000 de mişcări de remasticaţie în cursul perioadelor de rumegare. La porc masticaţia este de tip vertical. La carnivore mandibula execută mişcări principale în plan vertical. La cîine masticaţia este scurtă şi sumară, iar la pisică masticaţia este foarte amănunţită şi prelungită. 3.2 Comportamentul de eliminare a dejecţiilor Eliminarea şi răspândirea specifică a dejecţiilor pe un anumit teritoriu realizează un dublu rol biologic: delimitarea (marcarea ) teritoriului de viaţă prin autosemnalarea prezenţei ţi „informarea” altor indivizi (homo şi /sau heterospecifici), precum şi atracţia

108

sexuală a partenerilor pe baza feromonilor existenţi în urina masculilor şi femelelor în călduri. 3.2.1 Eliminarea fecalelor Frecvenţa defecărilor depinde de specie şi de natura şi calitatea furajelor ingerate. La ierbivore (cal şi rumegătoare), după atingerea uniu anumit grad de plenitudine a rectului, fecalele sunt eliminate spontan, indiferent dacă animalul se află în grajd, pe păşune sau în cursul deplasării. La aceste specii nu s-a reuşit prin dresaj amânarea reflexului de eliminare a fecalelor(defecaţia) Caii,pe păşune, depun fecalele în locul unde de regulă mai există fecale (sau chiar numai miros de fecale ), iar în timpul mersului (chiar în cursul efortului fizic) animalele pot elimina fecalele cu uşurinţă datorită neparticipării presei abdominale la actul defecaţiei. Fecalele iepelor în călduri sunt mirosite intens de armăsari, care deseori urinează în acele locuri. Frecvenţa defecărilor este 5-12 ori /zi. La taurine şi oi defecarea are loc în timpul staţionării (chiar în decubit), precum şi în cursul deplasării. Animalele deranjate din programul lor, defecă mai frecvent. Frecvenţa defecărilor zilnice este de 8-16 la bovine, 6-8 la ovine şi caprine. Pe păşune rumegătoarele evită să smulgă iarbă din jurul fecalelor. Porcii elimină fecalele într-un colţ al boxei, iar purcei depun fecalele în acelaşi loc cu mama lor (formare de comportament învăţat). Astfel locul de odihnă din boxă de menţine curat (dacă spaţiul boxei permite). În funcţie de vârstă, porcul defecă de 2-4 ori –zi. La câine şi pisică de obicei se produce o singură defecare /zi, iar prin educaţie (dresaj), defecarea poate fi menţinută între anumite limite, sub control voluntar. Animalele preferă să defece în locurile care le sunt cunoscute, adesea în apropierea casei. Eliminarea fecalelor se face după un anumit stereotip funcţional: câinele se întoarce 180 grade sau 360 grade, cu intenţia de a se informa asupra evenimentelor din jur, uneori scumă pământul cu labele anterioare şi apoi defecă (acţiune la care participarea presei abdominale este foaret evidentă). După defecare circa 70-80% din căini scurmă pământul cu labele anterioare sau posterioare. Cei care manifestă această particularitate înaintea defecării, vor scurma de obicei şi după defecare. Circa 20% din câini îşi examinează olfactiv fecalele, iar după mirosire fac din nou mişcări de scurmare. Păsările îşi depun dejecţiile la întâmplare. 3.2.2. Eliminarea urinei Caii adoptă în timpul urinării o poziţie caracteristică (membrele posterioare puţin depărtate) şi elimină urina în jet continuu şi cu debit realtiv mic. Iepele elimină urina în jet continuu, dar cu debit mare. Frecvenţa urinării este de 7-11 ori pe zi. Taurinele urinează în poziţie patrupedă, rareori în poziţie culcată. Vacile orientează membrele posterioare puţin depărtate şi în faţă, apoi se cifozează, ridică coadă şi elimină urina în jet puternic. Taurul adoptă în timpul urinării o poziţie asemănătoare cailor. Oile şi caprele deplasează cranial şi flexează uşor, prin aducerea în faţă, membrle posterioare şi deplasează coada lateral cu o anumită ritmiciate. Bebecii nu flexează picioarele în timpul urinării. Scroafele adoptă aceaşi poziţie caracteristică în timpul micţiunii , membrele posterioare sunt uşor flexate şi deplasate anterior. Masculii menţin picioarele în extensie şi coade uşor ridicată. Porcii urinează de 3-4 ori /zi, frecvenţa micţiunilor crescând atunci când conţinutul de apă din furaje este mare. În prezenţa unei scroafe în călduri, vierul urinează în jeturi scurte (semn al excitaţiei sexuale). Pocul preferă anumite locuri pentru urinare, evitănd murdărirea locului de odihnă, iar mistreţii îşi marchează astfel teritoriul de viaţă.

109

Câinele şi pisica îşi marchează prin urină teritoriul în care trăiesc. Printr-un astfel de comportament strămoşii acestor specii obţineau infoemaţii privind prezenţa altor animale din acesşi specie într-un anumit teritoriu de vânătoare. Câinele urinează frecvent în timpul unei plimbări, mirosind insistent locurile în care a fost depusă ultima urină a altor câini, locuri care le margheză cu urină proprie. S-a constatat că un câine care trăieşte liber parcurge zilnic mai mulţi kilometri pentr a-şi verifica şi marca teritoriul (preferă pomii, colţurile caselor, gardurile şi alte obiecte). Comportamentul de urinare diferă la căţea faţă de mascul: femela urinează în poziţie ghemuită , iar masculul, înainte să atingă maturitatea sexuală urinează ca femela, iar adultul ridică în timpul urinării un membru posterior. 3.3. Comportamentul sexual Acest tip de comportament constă în manifestări caracteristice femelelor şi respectiv masculilor speciilor de animale domestice, manifestări care, deşi diferite ca mod de exteriorizare, îndeplinesc acelaşi rol biologc: optimizarea funcţiei de reproducţie. La masculi, comportamentul sexual este indus şi menţinut de hormonii androgeni, iar la femele de estrogeni, dereglările secreţiei acestor hormoni sexuali fiind întodeauna urmate şi de modificări (devieri ) ale comportamentului sexual. Deşi anumite manifestări ale comportamentului sexual apar şi la vârsta prepubelă, totuşi acest comportament se manifestă plenar numai la indivizi maturi sexual. Dată fiind marea importanţă practică a acestui tip de comportament, descrierea manifestărilor sexuale specifice masculilor şi femelelor se va face, pe fiecare specie de interes zootehnic, respectând dinamica fiziologică a acestor procese. La armăsar, comportamentul sexual este foarte intens exprimat şi începe cu „jocul ”dinaintea actului copulator. La vederea unei iepe în călduri acesta manifestă un nechezat caracteristic, semn al receptivităţii sale sexuale. El miroase zona genitală şi ingvinală a femelei însoţind uneori mirosirea femelei şi de ciupit (armăsarul prinde cu dinţii cutele pielii din zona crupei femelei). Reflexul de erecţie se manifestă intens, el începe încă din momentul în care armăsarul simte de la distanţă prezenţa unei iepe. Erecţia la armăsar este dependentă şi de particularitatea anatomică a penisului, acesta fiind de tip musculo-vascular şi fără flexiune sigmoidă. Reflexul de îmbrăţişare se desfăţoară energic, armăsarul sprijinindu-se cu membrele anterioare pe regiunea dorso-lombară a iepei. După intromisiune, armăsarul execută 5-10 mişcări caracteristice de pistonare, după care se declanşează reflexul de ejaculare. În timpul ejaculării, armăsarul nu mai efectuează mişcări de pistonare, ci doar mişcările ritmice de coborâre şi ridicare a cozii, precum şi contracţii ritmice ale uretrei. Imediat după ejaculare, armăsarul coboară de pe iapă, iar penisul este retras treptat, dar complet. Comportamentul sexual complet apare la vârsta de 10-12 luni, se manifestă pe tot parcursul anului dar este mai puternic exprimat în timpul verii. La iapă. Aceasta prezintă comporatmentul sexula cel mai intens dintre toate femelele de fermă. În prezenţa armăsarului iapa în călduri adoptă o poziţie campată (specifică montei), urinează fercvent şi în cantităţi mici, acceptă să fie mirosită şi ciupită de către armăsar, deschide şi închide vulva succesiv, proiectând clitorisul în mod ritmic în afară, este foarte agiatată şi poate deveni retivă. La iepele din rasele grele care au un temperament limfatic, aceste semne se manifestă mai atenuat. La tauri, reflexul de apropiere este mai puţin exterirorizat comparativ cu armăsarul şi pare dependent de excitaţii vizuale, întucât taurul abordează vaci şi junici indiferent dacă aceste sunt în călduri sau nu. La geneza reflexului de erecţie, procesele vaculare participă în mică măsură fiind mai importantî contribuţia muşchiilor care participă la acest reflex sexual.

110

Reflexul de îmbrăţişare numit şi „ salt” sau reflex de cuprindere este un reflex sexual necondiţionat, dar nu orice salt este urmat de intromisiune. Taurul după ce a efectuat saltul pe femelă şi intromisiunea penisului în vaginul acesteia, efectuează mişcări ritmice caracteristice (de pistonare). În timpul desfăşurării reflexului de intromisiune, taurul manifestă tahicardie şi tahipnee. Reflexul de ejaculare la taur se produce foarte repede după intromisiune (de ordinul secunde), înteaga cantitate de spermă fiind eliminată o singură dată şi nu fracţionat ca la alte specii. La vacă comporatamntul sexual se manifestă numai în perioada de estru a ciclului sexual, întrucât este un comportament dependent de hormonii estrogeni. În grajd vacile în călduri sunt mai agitate, au privirea mai vioaie, mugesc des, urinează mai des şi în cantităţi mici, iar ala intrarea în grajd a persoanelor acestea întorc capul şi încetează rumegatul. În padoc, dar mai ales la păşune vacile în călduri sar pe alte animale şi efectuează mişcări caracteristice actului sexual. În prezenţa masculului se apropie de acesta şi acceptă actul sexual. La anumite femele (limfatice, subnutrite, obeze, bătrâne ) comportamentul sexual se manifestă şters. Rumegătoarele mici din zonele cu climă temperată, manifestă comportamentul sexual în sezonul autumnal, iar vara comportamentul lor este redus sau chiar absent. La masculii acestor specii comporatmentul sexual sezonier precede pe cel al femelelor şi se manifestă mai intens. Oaia este cel liniştită dintre femelele animalelor de fermă, manifestările libidoului fiind relativ şterse. Oaia în călduri se apropie de berbec şi acceptă monta. Pe baza acestei manifestări depistarea oilor în călduri se face cu berbecii „încercători”. La berbec se disting următoarele reflexe sexuale: de abordare, erecţie , îmbrăţişare, intromisiune şi ejaculare. Reflexul de apropiere constă în depistarea oii în călduri, adulmecare şi etalarea unui rictus al buzei superioare. Abordarea oii în călduri se lface prin lovirea uşoară a acestuia cu capul şi apoi cu unul din membrele anterioare în regiunea abdominală, erecţia la berbec se realizează prin ştergerea „S-ului” penian şi mai puţin pe baza afluxului sangvin crescut. O caracteristică a erecţiei la berbec este reprezentată de întinderea apendicelui vermiform al penisului şi nefectuarea unor mişcări ondulatorii neregulate ale acestuia. Reflexul de îmbrăţişare se manifestă prin saltul berbecului pe oaia în călduri, şi sprijinirea membrelor anterioare pe crupa acesteia. După intromiiune, reflexul de ejaculare la berbec este foarte rapid şi este însoţit de o zvâvnire a întregului corp al berbecului (mai intensă la nivelul trenului posterior). Tipul de sistem nervos (slab, liniştit, nereţinut şi vioi) influenţează etograma sexuală a berbecului reproducător (tabel 1). La vier, reflexul de apropiere constituie un adevărat preludiu al actului sexual. Vierul se alătură scroafei şi emite o serie de sunete caracteristice („cântec de împerechere”). Când femela devine imobilă, vierul încetează emiterea acestor sunete şi începe investigarea flancului şi a regiunii anogenitale a femelei. La starea de excitaţie contribuie şi excitanţii olfact-sexuali. Reflexul de erecţie începe prein ieşirea treptată a penisului din furou iar erecţia completă a penisului se produce prin ştergerea „S”-ului penian. Reflexul de îmbrăţişare constă în saltul vierului pe scroafa în călduri şi sprijinirea lui cu membrele anterioare pe crupa femelei. Reflexul de intromisiune este urmat de ejaculare care în general are o durată mai lungă comparativ cu masculii altor specii, în medie de 4-8 minute cuprinzând următoarele 3 faze distincte: -Faza prespermatică cu durata de 1-2 minute, ţine de la începutulş intromisiunii şi până la terminarea mişcărilor de pistonare, fază în care se elimină secreţia mucoapoasă a glandelor uretrale ce reprezintă 10% din volumul total al ejaculatului; -Faza spermatică („prima fază principală”), cu durată de 2-3 minute, în care se elimină fracţiunea materialului seminal bogată în spermatozoizi, precum şi cea mai mare parte din

111

secreţia veziculelor seminale, secreţia prostatei şi o parte din secreţia glandelor bulbo-uretrale ceea ce reprezintă 30-50% din volumul total al ejaculatului; -Faza postspermatică („a doua fază principală”) cu durata medie de 1-5 minute în care se elimină fracţiunea săracă în spermatozoizi dar bogată în secreţii ale glandelor anexe (reprezintă 40-60% din volumul total al ejaculatului). În faza spermatică şi postspermatică vierul nu mai execută mişcări de pistonare dar se observă câteva „unde” la care participă trenul posterior. La scroafă. În timpul ciclului sexual are un comportament caracteristic numai în perioada de călduri, respectiv 2-3 zile şi mai rar 3-6 zile. În stadiul de estru, scroafa este agitată, are un guiţat strident, refuză hrana nu se culcă, umblă mereu dintr-o parte în alta a boxei, sare pe alte scroafe şi se sprijină cu membrele anterioare pe despărţiturile boxei. Alte semne exterioare ale femelelor în călduri sunt: congestia vulvei, scurgeri vaginale, abordarea altor femele, scurtarea perioadei de odihnă, adoptarea poziţiei de urinare a vierului fără să urineze. Aceste semne pot fi observate în creşterea de tip tradiţional. În creşterea de tip industrial depistarea scroafelor în călduri se face cu vieri încercători pe baza semnelor caracteristice de comportament sexual. La scroafele în călduri se constată prezenţa reflexului de imobilitate. La câine, comportamentul sexual începe să se manifeste la vârsta de 6-8 săptămâni, dar la majoritatea raselor masculii devin apţi pentru reproducere la 10-12 luni, în funcţie de condiţiile de creştere. Câinii crescuţi în apartamente sunt aduşi la femele în perioada de călduri ale acestora. În condiţii naturale, când femela se află în perioada estrală optimă elimină feromoni, motiv pentru care câinii se grupează în jurul locului unde se află femela în călduri. Actele precoitale includ şi mirosirea botului, urechilor şi agitarea cozii. La câine se produce o „cuplare” în timpul intromisiunii datorată musculaturii vulvovaginale ce se contractă înapoia bulbului penian stare ce se menţine 10-30 minute. După ejaculare masculul trece un membru posterior peste trenul posterior al căţelei astfel că animalele rămân cuplate cruptă la cruptă. Căţeaua acceptă masculii numai în perioada de călduri. La câine, comportamentul sexual se caracterizează prin deplasare în grup, întrucât în perioada de estru, femela este urmată îndeaproape de mascul. Adesea mascului şi femela se aşează faţă în faţă cu trenul anterior ridicat şi cu cel posterior coborât. Uneori masculul întrerupe acest joc pentru a urina. La cotoi comportamentul sexual se caracterizează prin perioade de manifestări sexuale specifice: masculul urinează în jeturi subţiri pe perete sau diverse obiete din locuinţă, este mereu agitat uneori agresiv, miaună într-un fel anume, chemându-şi femela. Actul sexual la pisici durează puţin, iar la retragerea penisului cheţii de pe penis lezează epiteliul vaginal, ceea ce determină manifestările vocale specifice ale pisicii. La pisică, comportamentul sexual se caracterizează prin frecarea botului de podele, act întrerupt frecvent de rostogoliri, de ghemuiri şi de mişcări spontane ale membrelor posterioare. Pisica în călduri miaună aproape tot timpul, devine tandră şi urinează în cantităţi mici în locuri neobişnuite, vulva este tumefiată congestionată şi din ea se scurge o secreţie sangvinolentă care se observă rar, deoarece pisica o linge. Dacă este mângâiată pe spate pisica îşi îndepărtează picioarele şi ridică coada pentru degajarea regiunii anogenitale care se contractă ritmic. După montă călurile încetează de la 24-48 de ore. La iepuroaică, comportamentul sexual constă în următoarele manifestări: - femela este neliniştită, răscoleşte aşternutul îşi pregăteşte cuibul şi îşi smulge părul după abdomen. - organele genitale externe sunt congestionate şi tumefiate; - iepuroaica în călduri introdusă în cuşca masculului acceptă acctul sexual.

112

Dacă iepuroaica nu este în călduri nu acceptă masculul, ţine coada lipită de corp, este agitată, fuge se trânteşte şi scoate sunete stridente. Tabel 1 Sistemul de evaluare a comportamentului sexual la berbeci Notele Reflexe de abordare şi îmbrăţişare Reflexe de erecţie şi ejaculare Nota 1 Indiferenţă faţă de oaie în călduri atât în Lipsa reflexului de erecţie sau interiorul, cât şi în afara sălii de recoltare manifestarea lui incompletă Nota2 Refuză saltul în sala de recoltare şi prezintă Reflexul de erecţie este interes scăzut pentru efectuarea lui în afara sălii satisfăcător, însă penisul nu caută vulva. Reflexul de ejaculare prezent, dar cu ejaculare în furou Nota 3 În sala de recoltare manifestă interes scăzut Reflexul de erecţie este pentru efectuarea saltului. Reflexul de exteriorizat (căutare evidentă a îmbrăţişare se manifestă slab vulvei). Reflexul de ejaculare lipseşte sau are loc înaintea introducerii penisului în vagin Nota 4 Saltul este violent şi necontrolat. Reflexul de Reflexul de erecţie este bine îmbrăţişare se manifestă corect exteriorizat. Reflexul de ejaculare are loc cu întârziere Nota 5 Prezintă interes evident pentru oaia în călduri, Reflexul de erecţie se produce la iar saltul şi reflexul de îmbrăţişare se manifestă vedere oii în călduri. Reflexul de corect ejaculare este rapid, cu zvâcnirea evidentă a corpului 3.4. COMPORTAMENTUL MATERN Acest tip de comportament constă într-un complex de manifestări caracteristice femelelor sănătoase, în specia în perioadele peripuerperală şi de alăptare. Rolul biologic asigură perpetuare speciei prin îngrijirea descendenţilor până când aceştia devin capabili să-şi asigure existenţa în mod autonom. Ca bază fiziologică, comportamentul matern este dependent de secreţia hipofizară de LTH şi implicit de creşterea receptivităţii şi reactivităţii organismului matern la stimulii olfactivi, vizuali, acustici, corelaţi cu existenţa puilor. Şi acest tip de comportament prezintă particularităţi dependente de specie confirmând astfel existenţa programării sale genetice. P:492499 Astfel vaca, imediat după expulzarea fătului, îşi abordează viţelul începând prin lingerea resturilor de lichide şi membrane placentare de pe corpul acestuia (inclusiv degajarea narinelor). În momentul când viţelul încearcă să se ridice, vaca îl stimulează şi îl sprijină cu botul orientându-l apoi spre uger („îndemnul la supt”). Ataşamentul dintre mamă şi nou-născut este foarte puternic, separarea lor determinând deprimare şi mugete caracteristice (disperate) ale mamei timp de mai multe zile. După înţărcare, viţeii nu mai sunt dependenţi de protecţia mamelor, ei ocupând anumite locuri ierarhice în cireadă pe baza relaţiilor de dominanţă. Deşi legăturile mamă-viţel sunt astfel întrerupte, totuşi animalele se recunosc reciproc o perioadă lungă de timp pe baza stimulilor olfactivi, vizuali şi auditivi. La oaie, comportamentul matern este condiţionat şi de contactul constant dintre mame şi nou-născuţi. Astfel, dacă un miel este luat de lângă mamă imediat după fătare şi este readus în 113

aproximativ o oră, el va fi reunoscut şi acceptat de oaia mamă. Nerecunoaşterea progeniturii, după o perioadă considerabilă de separare de mamă, reprezintă baza practicii de înlocuire a mieilor imediat după fătare şi adoptarea lor de către mame-doici. Un comportament tipic pentru ovine îl reprezintă „chemarea” mielului de către oaie pentru a fi alăptat, ceea ce sugerează că recompensarea prin hrană reprezintă o modalitate de determinare a nou-născutului de a-şi urma mamele. Scroafa acordă atenţie purceilor numai după ce a expulzat şi ultimul purcel, moment după care ea împinge purceii către mameloane prin mişcări ale râtului însoţite de grohăituri blânde. După 4-10 zile de la fătare, scroafa începe să-şi scoată purceii în afara adăpostului, manifestând un foarte dezvoltat comportament de protecţie a purceilor (este gata de atac în orice moment). La semnalul de pericol dat de scroafă purceii se ascund, iar scroafa atacă intrusul sau îl alungă în afara zonei unde se află purceii. Căţeaua, după ce a fătat primul căţel se îngrijeşte imediat de el, rupându-i sacul amniotic şi apoi îl linge riguros. Foarte frecvent căţeaua îşi mănâncă placenta. În primele zile după fătare, mama nu părăseşte puii. Uneori căţeii se dezvoltă greu, aceştia fiind respinşi de către mamă, ei fiind împinşi în afara adăpostului. La cinci săpămâni după fătare secreţia lactată începe să scadă. Pisica, imediat după parturiţie, degajează nou-născuţii de membranele fetale facilitându-le astfel respiraţia. La început alăptarea este iniţiată de pisică, ea apropiindu-şi puii şi „prezentândule” zona mamară. Iepuroaica ingeră placenta imediat după parturiţie şi secţionează cordonul ombilical al nounăscutului (moment din care nou-născutul, separat de membranele placentare, nu mai este în pericol de a fi devorat de către mamă). La păsări comportamentul matern începe cu construirea cuibului depunerea ouălor şi continuă cu clocitul şi apoi cu hrănirea şi protecţia puilor. Clocirea începe după ce sunt depuse toate ouăle. Recunoaşterea puilor de către părinţi (şi invers) apare în primele două zile după ecloziune şi se datorează stimulilor vizuali şi auditivi. Cloşca emite sunete de tonalitate joasă pentru conducerea şi chemarea puilor, cât şi pentru a indica sursa de hrană, iar în caz de pericol ea anunţă puii prin semnale vocale specifice comparabile cu un „ţipăt” strident.

3.5. COMPORTAMENTUL DE SOLICITARE A ÎNGRIJIRII La majoritatea speciilor de animale domestice puii sunt incapabili să se hrănească şi să se apere de duşmani în primele săptămâni de viaţă. La unele specii (câini, pisici, păsări), mecanismele de termoreglare ale puilor nu funcţionează în primele săptămâni de viaţă, de aceea ei stau în apropierea mamei pentru a fi protejaţi de ea. La unele specii puii simt nevoia să fie mângâiaţi sau să se joace cu mamelelor. Unele din manifestările cele mai obişnuite ale comportamentului de solicitare a îngrijirii sunt semnalele emise de pui pentru a atrage atenţia mamelor. Puii pot emite sunete care semnifică foamea, singurătatea, frica, frigul sau dorinţa de odihnă, semnale pe care mama la recunoaşte şi reacţionează corespunzător. Comportamentul de solicitare a îngrijirii se observă uneori şi la indivizi adulţi (rumegătoare) izolaţi de grup, situaţie în care animalele se agită şi cer ajutor prin muget caracteristic. Cunoaşterea de către fermier a semnificaţiei biologice a acestor semnale vocale emise de animale prezintă importanţă practică.

114

3.6. COMPORTAMENTUL AGONISTIC (AGRESIONAL SAU DE LUPTĂ) Acest tip de comportament constă în manifestări caracteristice de exprimare a agresivităţii animalelor faţă de indivizi din aceeaşi specie sau din alte specii. Motivaţia biologică a acestui comportament rezidă în reacţiile ancestrale ale speciei în lupta pentru existenţă, manifestări care în condiţiile domesticirii au devenit mai puţin intense, dar mai nuanţate. Fiind foarte important pentru animale (evitarea sresului la animale), cât şi pentru lucrătorii din fermele zootehnice (evitarea accidentelor de muncă în cursul exploatării şi contenţionării animalelor), particularităţile acestui tip de comportament trebuie cunoscute pentru fiecare specie de animale domestice. La cal, în condiţii de grup (fermă) tendinţa de luptă depinde de rangul animalului în cadrul grupului (dominant sau subordonat), animalul conducător al cirezii manifestă un comportament agonistic faţă de animalul care încearcă să-i ocupe poziţia. În condiţii de izolare, de regulă, agresivitatea animalului este provocată de stări de frică, tendinţa de agresivitate diminuând însă pe măsură ce creşte încrederea animalului în îngrijitor sau în mediul sau de viaţă. Comportamentul agonistic se manifestă prin ciulirea urechilor, privire agresivă, nechezături caracteristice de ameninţare sau lovirea pământului cu copitele. Agresivitatea se poate concretiza prin muşcături (producătoare de plăgi prin zdrobire), prin loviri cu membrele posterioare extinse brusc, de regulă spre înapoi (azvârlire) şi uneori prin lovire cu membrele anterioare. Modul corect de abordare şi exploatare a cailor se menţionează obigatoriu în cursul instructajului privind protecţia muncii în fermele cu cai de muncă sau reproducători (herghelii). La taurine, comportamentul agonistic prezintă următoarele secvenţe: apropierea, ameninţarea şi contactul fizic. Apropierea poate fi pasivă (neintenţionată) şi intenţionată (activă). Apropierea neintenţionată este însoţită de ameninţarea efectuată de un individ asupra unuia urmată de supunerea imediată a celui ameninţat. Aceste acţiuni se petrec rapid şi foarte subtil, încât de cele mai multe ori ele trec neobservate celorlalţi indivizi din grup sau fermierului. Dacă animalul ameninţat nu se supune sau nu observă ameninţarea, animalul dominantva lovi cu coarnele partea laterală sau crupa animalului ameninţat. Apropierea activă constă în acţiuni ale unui individ orientate clar şi intenţionat împotriva altui animal sau persoane. Postura de ameninţare a animalului agresor se caracterizează prin ţinerea capului plecat, ochii direcţionaţi către celălalt animal, membrele posterioare sprijinite înapoi, iar cele anterioare orientate perpendicular pe pământ. Ameninţarea activă poate fi urmată de supunerea animalului ameninţat sau poate fi urmată de un răspuns activ din partea acestuia, ultima posibilitate generând contactul sau lupta. Lupta la rumegătoare se desfăşoară cap la cap, animalele împingându-se reciproc cu fruntea şi coarnele în una sau mai multe ciocniri, la intervale cuprinse între câteva secunde până la 10 minute şi foarte rar se continuă până la obosirea fizică a unuia dintre animalele combatante. O particularitate a comportamentului agonistic la femele este ”încleştarea”, situaţie în care femelele stau una cu capul în flancul celeilalte şi se împing reciproc. La porci, interacţiunile agonistice se produc între purcei sau între femele şi respectiv între masculi. La purcei, comportamentulagonistic poate apare după primele două zile de viaţă şi se manifestă prin muşcarea celorlalţi purcei în cursul competiţiei pentru supt. După ce se stabileşte ierarhia, nivelul agresiunilor în cadrul grupului se reduce. La femele, comportamentul agonistic se exprimă prin întoarceri rapide ale capului şi muşcarea celuilalt animal. Foarte rar se produce şi secreţia abundentă de salivă. Vierii străini unul de celălalt, când sunt introduşi în aceeaşi boxă, încep să se miroasă şi să se învâtrtă unulîn jurul celuilalt., se plasează umăr la umăr, au părul zburlit pe linia dorsală a corpului, urechile ridicate şi capul ridicat într-o atitudune de ameninţare. 115

Oponenţii produc grohăituri caracteristice de amenonţare şi secreţie abundentă de salivă spumoasă. După 1-2 minute, animaleleadoptă o poziţie caracteristică de luptă aşezându-se crupă la crupă şi încercând fiecare să obţină un avantaj faţă de adversar prin loviri cu capul şi atatc cu colţii care produc leziuni prin sfâşiere, în special în zona umerilor adversarului. Conflictulpoate consta în 2-3-atacuri rapide şi scurte sau poate continua 30-60 minute. La iepuri, femelele adulte prezintă un comportament agresiv faţă de animalele străine de cuib, manifestat prin sărituri şi împingeri puternice cu ambele membre anterioare extinse. Masculii se învârt unul în jurul celuilalt, ambii fiind temporar cu trenul anterior ridicat şi orientaţi faţă în faţă, efectuează sărituri urmate de aterizare în acelaşi loc în care au început. La masculo, agresivitatea creşte în anotimpul de primăvară,atingând un maxim în lunile martie şi aprilie o dată cu exprimarea comportamentului sexual. L a câinii până la vârsta de 5-6 săptămâni se manifestă lupta înjoacă (la rasele de talie mică acest tip de luptă se poate prelungi până la vârsta de 9-10 săptămâni), rezultatul biologic al acesteia fiind stabilirea unei ierarhii sociale care se menţine o lungă perioadă de timp. Lupta înjoacă,de regulă se termină fără traumatisme şi nu conduce la accidente. În stabilirea ierarhiei şi a efectelor ce rezultă din aceasra, un rol important o au talia şi sexul. În privinţa dominanţei dependente de sex, aceasta diferă semnificativ în funcţie de rasă. La câinii adulţi stabilirea relaţiilor dominanţă- subordonare,este rezultatul unor lupte în care se impune induvidul cel mai puternic. postura şi sunetele emise, reprezintă componente ale comportamentului agresional. Situaţia conflictuală poate fi soluţionată printr-o pactizare sau prin conflict angajat, în cursul căruia muşcăturile reprezintă modalitatea biologică esenţială de atac. Muşcăturile câinilor produc plăgi prin sfâşiere, adesea foarte profunde şi însoţite de hemoragii intense. Lupta se poate termina fie prin acceptarea dominanţei fie prin epuizarea individului mai puţin puternic. Câinele este agresiv faţă de animalele străine sau oameni, când aceştia invadează teritoriul lui, dar poate fi şi prietenos cu aceste fiinţe în afara teritoriului său. La păsări agresivitatea nu apare până la vârsta de 10 săptămâni, când se stabileşte ordinea ierarhică pentru hrănire. Spre deosebire de găini, cocoşii sunt mai combativi. Găinile-cloşti manifestă o creştere a agresivităţii doar pe durata clocirii şi a îngrijirii puilor. 3.7. COMPORTAMENTUL DE ACOMODARE LA UNELE CONDIŢII FIZICE ALE MEDIULUI 3.7.1 Comportamentul de investigare (cunoaştere a teritoriului) Manifestările specifice acestui comportament asigură optimizarea acomodării organismului la condiţiile arealului său ecologic: găsirea hranei, identificarea pericolului, contactarea altor indivizi din aceeaşi specie, etc. La scurt timp după naştere, în funcţie de gradul de maturizare a sistemului nervos şi al organelor de simţ, animalele manifestă un interes progresiv pentru ceea ce se întâmplă în jurul lor. Caii prezintă performanţe excepţionale privind recunoaşterea mediului lor de viaţă. Astfe, mânjii manifestă de timpuriu o curoizitate mare şi frică redusă faţă de obiectele existente în arealul lor şi pe care le cercetează în special prin miros. Pe parcursul creşterii şi maturizării lor, mânjii devin însă mai prudenţi faţă de obiectele noi din areal pe care le cercetează de la distanţă. Pentru investigarea teritoriului, caii adulţi folosesc în special analizatorii olfactiv şi vizual. Taurinele obţin informaţiile primare referitoare la prezenţa unui obiect în arealul lor, preponderent prin analizatorii vizuali şi auditivi. Apoi dacă nu intervine frica, obţin informaţii suplimentare prin apropierea cu precauţie de obiectul străin ţinând capul plecat şi gâtul întins, urechile ridicate şi privirea fixă pe obiect. Investigarea de aproape a obiectului respectiv se face iniţial prin olfacţie şi apoi eventual prin lins. Manifestările specifice comportamentului de 116

investigare scad ca intensitate şi complexitate la animalele bătrâne şi familiarizate cu majoritatea obiectelor din mediul înconjurător. Porcii aflaţi în libertate manifestă o atenţie crescută faţă de evenimentele ce se produc în arealul lor. Astfel, la apropierea omului sau a unui animal străin, porcii emit semnale vocale de alarmă şi se ascund, dominaţi de starea de frică sau chiar panică. La câini, comportamentul de investigare începe la vârsta de 2 săptămâni când căţeii miros cu atenţie obiectele din jurul cuibului, le apucă şi le scutură. Câinele adult, când ajunge într-un mediu nou începe să-l exploreze mirosind aproape fiecare obiect. Ulterior, obiectele care i s-au părut la început ameninţătoare şi care s-au dovedit a fi inofensive, nu mai sunt luate în considerare. La pisici, recunoaşterea mediului înconjurător începe la vârste de 5 săptămâni, permiţând animalelor tinere să-şi identifice culcuşul şi arealul lor. 3.7.2. COMPORTAMENTUL DE ACOMODARE LA TEMPERATURA MEDIULUI AMBIANT Modificările condiţiilor termice ale mediului înconjurător determină pe lângă modificarea funcţiilor adaptative şi manifestări comportamentale specifice. Principalele modificări comportamentale induse de variaţia temperaturii mediului sunt menţionate în tabelul 2. 3.7.3. Comportamentul de acomodare la spaţiul disponibil Spaţiul individual minim disponibil este spaţiul necesar pentru ca un animal să poată adopta lejer poziţii patrupedale, decubitale şi să-şi poată realiza furajarea şi excreţia. Pentru confortul animalului, spaţiul minim trebuie să fie suplimentat cu valoarea spaţiului adiţional (social) care reprezintă distanţa minimă prin care animalul adult este plasat faţă de vecinii săi din aceeaşi specie. Când spaţiul social este neadecvat apare disconfortul psihic, care determină modificări etopatologice. În funcţie de spaţiul disponibil, animalul manifestă poziţii şi activităţi care pot influenţa producţiile zootehnice şi chiar starea de sănătate a animalului. Spaţiile comune permit manifestări specifice de comportament, cum sunt: gruparea indivizilor după rangul lor ierarhic şi unele activităţi nespecifice (plimbare, joacă, poziţii „întâmplătoare” ale membrelor) al căror rol biologic este stimularea musculaturii scheletice. Tabel 2 Manifestările specifice comportamentului de acomodare la temperatura mediului ambiant Intensitatea variaţiei termice Manifestări Manifestări comportamentale specifice comportamentale specifice la temperatură scăzută la temperatură ridicată Slabă Hiperfagie Anorexie Tremurături (frison) Creşterea consumului de Bradipnee apă Apropierea animalelor unul Tahipnee de altul (agolmerare) Dispersarea animalelor Micşorarea suprafeţei Mărirea suprafeţei corporale corporale (ghemuire) Reducerea activităţilor Intensificarea activităţilor motoare motoare (contracţii musculare) 117

Moderată

Intensă

Reducerea activităţilor motoare Depresarea activităţii psihice Reducerea la extrem a suprafeţelor corporale Depresarea respiraţiei Încetarea tremurăturilor Depresarea procesalor metabolice şi moarte

Letargie şi apatie Dispnee şi respiraţie convulsivă Mărirea la extrem a suprafeţei corporale Torpoare Dezechilibru postural Convulsii şi moarte

3.8. COMPORTAMENTUL DE SOMN ŞI ODIHNĂ Somnul şi odihna ocupă cea mai mare parte din existenţa animalelor demestice, aceste stări permiţând restabilirea statusului fiziologic (restabilirea metabolică) al organismului. Se disting două tipuri fiziologice de somn: somn profund şi somn paradoxal. În primul tip apar potenţiale electrice corticale specifice pe electroencefalogramă, însoţite de un somn liniştit (somnul lent sau calm). Al doilea tip de somn este un somn cu potenţiale electrice corticale asemănătoare cu cele din starea de veghe, motiv pentru care acest tip de somn se numeşte somn paradoxal sau somn cu mişcări rapide ale globilor oculari deoarece globii oculari se mişcă coordonat şi cu rapiditate sub pleoapele închise. În cursul acestui tip de somn animalele visează şi în special câini pot emite inconştient sunete sau/şi să mişte membrele. Din totalul timpului pe care animalul îl petrece dormind, cca 10-15% este reprezentat de somnul paradoxal. Caii petrec majoritatea zilei în stare de veghe şi dorm surprinzător de puţin, stare asemănătoare comportamentului ancestral al speciei (caii sălbatici folosind timpul în special pentru a găsi locurile cele mai bune de păşunat, adăpat). O particularitate a calului este posibilitatea lui de a dormi în poziţia patrupedă, datorită aparatului pasiv de susţinere. Calul adult manifestă 3-5 perioade de somn pe zi, cea mai lungă perioadă de somn fiind între orele 0 şi 5 (tabel 3). Tabel 3 Perioadele de somn şi de veghe la calul adult Starea de veghe Starea de somn vigilenţă somnolenţă liniştit paradoxal Ziua completă 19,03 1,55 2,04 0,47 % 80 8 8,7 3,3 Noaptea (10 ore) 5,14 1,54 2,05 0,47 % 52,4 19 20,8 7,8

poziţia în picioare 22,01 91,8 8,01 80,1

culcat 1,59 8,2 1,59 19,9

La rumegătoare, somnul este influenţat de procesele de eructaţie şi de rumegare. În decurs de 24 ore, taurinele elimină cca 1000-1500 litri gaze din rumen, aceste eructaţii neputând avea loc în cursul somnului paradoxal. În consecinţă, perioadele de somn au o durată scurtă (30-35 minute) datorită frecventei eliminări a gazelor din rumen fapt ce nu permite animalelor să stea mai mult timp în stare de somn adânc (tabel 4)

118

Tabel 4 Perioadele de veghe şi de somn la taurinele adulte Starea de veghe Starea de somn vigilenţă somnolenţă liniştit paradoxal Ziua completă 12,33 7,29 3,13 0,45 % 52,3 31,2 13,4 3,1 Noaptea (10 ore) 1,55 6,14 3,06 0,45 % 16 51,9 25,8 6,3

poziţia în picioare 9,50 40,9 1,30 12,5

culcat 14,10 59,1 10,30 87,5

500-503 Taurinele sunt in majoritatea timpului in stare de veghe in cursul careia apar perioade de somnolenta care sunt mai lungi ca la cai . Taurinele dorm mai ales noaptea , somnul lor debutand cu o stare de somnolenta urmata de o faza de somn linistit cu durata maxima de 30 minute , dupa care urmeaza o faza foarte scurta de somn paradoxal si apoi starea de veghe. In faza de vigilenta animalul se hraneste , iar in cea de somnolenta animalul rumega. In timpul somnului paradoxal , activitatea prestomacelor este atat de mult diminuata , incat nu mai are loc eructatia gazelor. Noaptea au loc 10-15 alternari intre starea de veghe si starea de somn , fazele de somn avand durata cea mai lunga la miezul noptii. Taurinele isi petrec cea mai mare parte de timp in pozitia culcata (pozitia preferata pentru rumegare). Oile , spre deosebire de taurine, dorm mai putin ( cca. 33% din totalul timpului ). Porcul doarme cea mai mare parte din existenta sa ( tabelul .5 ) Starea de veghe Vigilenta Somnolenta Ziua completa 11,07 5,04 (24 ore) % 46,3 21,1 Noaptea 4,23 2,30 (10 ore) % 36,5 20,8

Starea de somn Linistit Paradoxal 6,04 1,45

Pozitia In picioare Culcat 5,10 18,50

25,5 3,52

7,3 1,15

21,5 1,20

78,5 10,40

32,2

10,5

11,10

88,90

In cursul perioadelor de veghe , porcii prefera sa stea totusi in pozitie culcata . Porcii pot manifesta in cursul unei zile 30-35 perioade de somn paradoxal , durata unei perioade fiind numai de 3-3,5 minute . Cainii adulti fac parte dintre speciile " somnoroase ", ei prezentand in cursul zilei mai multe perioade de somn , de preferinta in locurile calduroase si insorite. Zgomotul nu ii deranjeaza semnificativ , ei putand dormi si in ambianta zgomotoasa ( strazi, motoare in funciune etc.) La pisica se disting in timpul zilei mai multe perioade de somn , durata acestora fiind legata de conditiile de viata .Daca pisica are posibilitatea sa-si organizeze programul de zi si de noapte dupa bunul ei plac , ea isi va petrece o buna parte din noapte in stare de veghe .In timpul fazei de 119

somn linistit pisica se incolaceste , iar in timpul fazei dee somn paradoxal desi musculatura scheletica se relaxeaza , globii oculari executa miscari rapide . O faza de somn dureaza 1-10 minute .Uneori se observa miscari ale maxilarelor si ale buzelor. Cateii si pisoii nou-nascuti isi petrec cea mai mare parte a timpului dormind, restul fiind consacrat perioadeloe de supt.

3.9. Interrelatiile comportamentale De regula , animalele domestice traiesc in grupuri , iar intre membrii aceluiasi grup se stabilesc relatii comportamentale specifice .Grupurile de animale pot fi heterogene sau omogene .Cele heterogene sunt alcatuite din indivizi din specii diferite sau din indivizi ai aceleiasi specii , dar diferite ca sex, rasa , linie , varsta , robustete , temperament .Grupurile omogene cuprindd animale din aceeasi specie , de acelasi sex si de aceeasi varsta. Organizarea unui grup omogen se realizeaza fie prin cresterea animalelor impreuna de la inceputul vietii , fie mai tarziu .In primul caz , integrarea se face relativ repede .Daca se retrag , insa, din grup unii indivizi si se reintroduc dupa un anumit timp ( 2-3 saptamani ) , reintegrarea lor nu se face imediat , ci dupa o perioada de refamiliarizare , apoi grupurile se reorganizeaza la fel ca in structura initiala . Relatiile intre indivizii unui grup pot fi conflictuale ( descrise mai inainte ) sau ierarhice ( dominanta-subordonare , conducator-condus etc.). Ca si la animalele salbatice , ierarhizarea in cadrul unui grup se stabileste prin conflicte , in urma carora unii indivizi devin ,, dominanti ,, iar altii ,,subordonati,, .Indivizii dominanti agreseaza pe ceilalti , ii indeparteaza de sursa de hrana , de spatiul de odihna comun , de femelele in calduri , iar cei subordonati se retrag fara sa opuna rezistenta . Aceste relatii pot fi liniare , cand in fruntea grupului exista un singur animal dominant, sau pot fi triunghiulare , cand unul din subordonatii unui individ dominant domina la randul lui pe subordonatul aceluiasi individ dominant. La inceputul constituirii grupului , conflictele intre indivizi sunt frecvente, relatiile intre animalele grupului ramanand tensionate pana la stabilirea ierarhiei , cand grupul se linisteste si conflictele devin foarte rare. In acest moment s-a realizat ceea ce se numeste grup integrat .Integrarea grupului se obtine mai usor cand animalele ce-l formeaza sunt omogene din toate punctele de vedere , cand spatiul disponibil , hrana si apa sunt corespunzatoare si daca specia (sau rasa) nu are aptitudini agresive deosebite . Exista si cazuri cand unele animale au agresivitate marcanta si se ataca mereu , ori de cate ori se intalnesc . Acesti indivizi trebuie scosi din grup, deoarece creeaza permanent o stare de tensiune si stresarea celorlalte animale , generand astfel un efect negativ asupra productivitatii intregului grup. De aceea se va evita restructurarea frecventa a grupului , mutarea dintr-un loc in altul , densitatea prea mare a animalelor din grup , se vor elimina (separa) indivizii agresivi si in unele cazuri se va practica ecornarea (la taurine) si respectiv debecarea (la pasari) .Cand se introduc animale noi in grup este recomandabila tranchilizarea sau ( mai ales la porci) pulverizarea animalelor cu substante odorante ( parfumate) , care sa mascheze si sa omogenizeze mirosul animalelor . Relatiile de conducator-condus se formeaza la anumite specii (oi , capre, cabaline) la care animalul dominant ( conducator) al grupului accepta sa fie condus de om ( sau chiar de un animal din alta specie ) .Acest animal condus este urmat de restul animalelor din grup ( turma sau cireada ) .Acest tip de relatie este folosit de crescatori in cursul pasunatului si deplasarii turmelor .

120

Relatiile ce se stabilesc intre animale si persoanele ce le ingrijesc sunt de o importanta practica deosebita , mai ales pentru cresterea cailor de cursa , vacilor de lapte si cainilor utilitari. Daca puii sunt separati timpuriu de mamele lor , ei se ataseaza de om sin se lasa dominati de acesta , particularitate comportamentala exploatata mult in tehnicile de dresaj. 3.10. Semnificatii biologice ale comportamentului vocal Animalele domestice au un limbaj caracteristic , comportamentul lor vocal avand semnificatii biologice specifice . Limbajul animalelor este o modalitate subtila prin care ele isi exprima starea de sanatate , se avertizeaza sau se identifica reciproc, se atrag sau se ameninta etc. La cai, manzul distinge vocea mamei la cateva zile dupa fatare ,nechezatul iepei creand o legatura puternica si permanenta intre ea si manz . Necheazatul semnaleaza aparitia unor persoane cunoscute sau a altor cai, iar sforaitul de avertizare semnifica apropierea unor persoane cunoscute sau perceperea de zgomote suspecte . La taurine, legatura vitelului cu mama se realizeaza si prin informatii acustice ,mugetul caracteristic al vacii-mame fiind urmat de venirea vitelului propriu chiar dintr-o cireada foarte mare . La oi si la capre , mieii si iezii emit semnale sonore caracteristice , incepand din a doua saptamana de viata , iar oile si caprele adulte emit semnale vocale ce pot exprima chemarea puilor ,cautarea hranei sau a turmei . Daca oile si caprele nu sunt furajate sau adapate la timp , frecventa si intensitatea acestor semnale sonore cresc. La porci exista multe expresii sonore specifice relatiilor intraspecifice si interspecifice . Purceii nou-nascuti emit semnale sonore caracteristice cand sunt flamanzi , cand se joaca sau cand sunt despartiti de mama . La scroafele lactante se pot distinge mai multe tipuri de grohaituri cu specificatie biologica diferita (chemarea purceilor pentru supt,respectiv grohaituri de satisfactie in timpul ejectiei laptelui sau in timpul furajarii). Scroafele in calduri emit emit un grohait caracteristic prin care atrag vierul. Un vier ce se simte amenintat emite un zgomot caracteristic (plescait sau clampanit ) pentru intimidarea adversarului .Porcii pusi la ingrasat emit semnale sonore caracteristice ( de foame) cand se apropie ora de furajare . In cazul sesizarii unui pericol , porcii emit sunete de avertizare care sunt repetate de membrii grupului , comportament deosebit de important mai ales la mistreti. La caini, catelul emite semnale vocale caracteristice foarte timpuriu , mai ales cand se simte parasit sau daca a cazut din cuib. La varsta de 3 saptamani , exprimarile sale vocale se inmultesc si devin mai nuantate . Cainele adult emite mai multe semnale sonore cu semnificatii ce pot exprima o dorinta ( de exemplu de a fi lasat sa iasa afara ), bucurie (atasament fata de stapan), agresivitate , violenta , frica , durere fizica (pedepsirea) , invidie ( cand este alungat de la mancare de alt caine dominant ), singuratate etc. Pisica poseda un registru sonor foarte nuantat prin care isi poate exprima o dorinta (foame, sete , eliberarea din claustrare , chemarea puilor sau a partenerului ) sau iminenta de lupta . O expresie sonora caracteristica pisicilor este torsul , manifestare cu semnificatie biologica inca neelucidata , dar prin care se pare ca pisica isi exprima o stare de confort psihic (placere).

121

122