Trei Magi Periculosi [PDF]

Zitiervorschau

Editor: Claudiu Popescu Coperta: Flory Preda Tehnoredactare: Florenţa Sava Corectură: Georgeta Nicolae

C ei trei M ag i P e r ic u l o ş i Osho, Gurdjieff, Crowley

Traducere din The Three Dangerous Magi, P.T. Mistlberger Copyright © 2009, P. T. M istlberger Originally published in the UK by John Hunt Publishing Ltd, Laurel House, Station Approach, New Alresford, Hampshire, S 0 2 4 9JH, UK Published in November 16, 2010 under licence from John Hunt Publishing Ltd. Copyright © 2015 Editura Livingstone pentru ediţia în limba română

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MISTLBERGER, P. T. Cei trei magi periculoşi: Osho, Gurdjieff, Crowley /P. T. Mistlberger; trad.: Laura Cristiana. - Pantelimon : Livingstone, 2015 Bibliogr. Index ISBN 978-606-8545-13-4 I. Cristiana, Laura (trad.)

Distribuit de SC Multicart Com Tel.:0733.940.772 www.multicart.eu www.edituralivingstone.ro comenzi@editur a li vings tone.ro www.facebook.com/editura.livingstone ISBN: 978-606-8545-13-4

P.T. Mistlberger

T rad u cere din lim ba engleză: L au ra C ristin a

L iv in g s t o n e

CUPRINS

P refaţă............................................................................................................................................ 11 / Introducere................................................................................................................................... 13

Partea întâi: Elem ente biografice Capitolul 1: Aleister Crowley: Magul cel straşnic........................................................... 20 Capitolul 2: G.I. Gurdjieff: Diavolul negru din A sh khabad........................................ 41 Capitolul 3: Osho: Cel mai periculos om de la Iisus H risto s....................................... 59

Partea a doua: învăţăturile Capitolul 4: Magia şi Thelem a lui C row ley........................................................................ 80 Capitolul 5: Lucrarea lui G u rd jieff........................................................................................101 Capitolul 6 : învăţăturile lui O sh o ..........................................................................................123

Partea a treia: C om entarii Capitolul 7: Regii n o p ţii............................................................................................................146 Capitolul 8 : Autoperfecţiunea şi mitul gurului in failib il.............................................. 165 Capitolul 9: Comunitatea spirituală: Paradiso şi Inferno (partea în tâ i)...................182 Capitolul 10: Comunitatea spirituală: Paradiso şi Inferno (partea a d ou a)............ 208 Capitolul 11: Despre femei şi despre s e x ............................................................................ 232 Capitolul 12: Despre înţelepţi drogaţi, idioţi beţi şi morţi m isterioase....................264 Capitolul 13: Arme m a g ice ......................................................................................................292 Capitolul 14: Transmisiunea şi m oştenirea....................................................................... 308 Capitolul 15: întoarcerea magilor: Despre escroci, profeţi şi profeţie...................... 331

Partea a patra: Lucrarea interioară Capitolul 16: Importanţa practicii......................................................................................... 346 Capitolul 17: Lucrarea practică a lui O sh o .........................................................................351 5

A

Capitolul 18: Exerciţii practice din lucrarea lui G u rdjieff............................................ 361 Capitolul 19: Exerciţii practice din lucrarea lui C row ley............................................. 371

Partea a cincea: Influenţe istorice Capitolul 20: Influenţe istorice asupra magiei şi Thelemei lui C row ley.................388 Capitolul 21: Influenţe istorice asupra lucrării lui Gurdjieff ..................................... 412 Capitolul 22: Influenţe istorice asupra învăţăturii lui O sh o ....................................... 432

Anexa I: Paralele O sho-Crow ley............................................................................................ 4 5 3 Anexa II: Crowley şi şahul: Jocul regal şi Lucrarea in terioară.................................... 458

precieri

Osho, G.I. Gurdjieff şi Aleister Crowley sunt „magi periculoşi", pentru că în­ văţăturile lor au fost provocatoare şi îndrăzneţe şi necesită o interpretare plină de discernământ. Ca imagini de guru-şi metafizici, toţi trei erau capabili să îşi dete­ rioreze învăţăceii şi, în acelaşi timp, să le ofere revelaţii spirituale profunde. P.T. Mistlberger are cunoştinţe din experienţa personală despre cele trei căi ezoterice iniţiate de aceşti magi. în această carte excelentă, el explică de ce toţi trei au contri­ buit la tradiţia de înţelepciune perenă, în ciuda controversei asociate cu învăţăturile lor. „Cei trei magi periculoşi" este o lucrare care se bazează pe cercetare riguroasă este şi scrisă într-un stil accesibil, pe care o recomand fără nicio reţinere. N evill Drury, Ph.D, autor al lucrării The New Age: the History o f a Movement [New Age: Istoria unei mişcări, n.t.] şi Stealing Fire from Heaven: the Rise o f Modern Western Magic [Cum s-a furat focul din ceruri: Dezvoltarea magiei occidentale]

Anexa III: Gurdjieff, Beelzebub şi Zecharia S itch in .........................................................469 Anexa IV: Osho, John Dee şi cea mai mare bibliotecă din lu m e .................................477 Anexa V: Resurse......................................................................................................................... 480 Anexa VI: Lucrări biografice....................................................................................................482

B ibliografie.....................................................................................................................................4 9 9 N ote.................................................................................................................................................. 506

O analiză uluitor de cuprinzătoare a trei dintre cei mai influenţi lideri spirituali din ultima sută de ani. Lucrarea nu numai că pune în contrast şi compară personali­ tăţile şi practicile celor trei, ci îi şi plasează în contextul predecesorilor, mediului şi vremurilor lor, iar acest lucru furnizează înţelegeri abile şi culte, care fac din această carte un deliciu ce te încântă şi te intrigă în acelaşi timp, care transcende individul şi dezvăluie o reală înţelegere a semnificaţiei supreme a lucrării lor. Donald M ichael Kraig, autor al lucrării: Modern Magick [Magia modernă]

M ulţum iri....................................................................................................................................... 5 3 4 Despre autor.................................................................................................................................. 5 3 5

Dedicaţie: Pentru Madame Dejean.

Dacă doriţi o o lectură excelentă despre vieţile senzaţionale ale acestor învă­ ţători carismatici, atunci în mod clar, această carte este pentru dumneavoastră, însă ea conţine mult mai mult decât simple date biografice. Există în ea istorie şi date sociale, psihologie, religie şi misticism. Lucrarea este un studiu aprofundat a ceea ce înseamnă să fii căutător pe calea spirituală, a conflictelor pe care le implică aceasta cu privire la societate şi la viaţa de zi cu zi. Iar din punct de vedere comple­ mentar, cartea analizează felul în care unii învăţători sfidează convenţiile acceptate de moralitate şi de comportament, pentru a frânge condiţionarea care împiedică progresul. De asemenea, spulberă mitul că iluminarea, cumva, te catapultează la statutul de supraom. Din păcate, dobândirea cunoaşterii de sine şi capacitatea şi dorinţa de a transm ite această cunoaştere şi altora nu înseam nă întotdeauna că omul nu mai este supus eşecurilor umane! Dacă eşti un căutător al adevărului, în mod inevitabil vei fi interesat de toate aceste aspecte. Având ca temelie propriile căutări cu Osho şi cu alţi învăţători, cercetările sale meticuloase şi evaluarea inteli­ gentă a faptelor şi a miturilor, P.T. Mistlberger ne prezintă un adevărat festin, care să ne bucure şi să ne instruiască! Dennis W aite, autor al lucrării The Book o f One [Cartea lui Unu] şi Back to the Truth [înapoi la adevăr] 7

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

Lucrarea lui Mistlberger este o analiză fascinantă (uneori, dureros de cinstită) a trei dintre cei mai subapreciaţi, calomniaţi şi neînţeleşi oameni sfinţi. Lon Milo DuQuette, autor al lucrării The M agick ofA leister Crowley [Magia lui Aleister Crowley] Mistlberger a scris o carte FOARTE interesantă despre trei oameni extraordi­ nari, în care cei mai mulţi nu s-ar fi gândit să vadă o conexiune. Fără îndoială, şi-a făcut foarte bine tema de casă. John Anthony West, autor al lucrării Serpent in the Sky: The High Wisdom o f Ancient Egypt [Şarpele din cer: înalta înţelepciune a Egiptului Antic]

D o r fe r ic it înţelepţii doar s-o ştie Căci mulţimea joc îşi bate! Vrea să laud viaţa vie, Dorul morţii-nvăpăiate. în a nopţilor răcoare, Ce-n iubire zămisleşte, Te cuprinde-o-nfiorare, Pe când candela luceşte.

„Cei trei magi periculoşi" este o lectură de devorat obligatorie pentru toţi care au o înclinaţie pentru cei mai mari răsturnători ai înţelepciunii Nebune! Mis­ tlberger clarifică şi dă viaţă celor trei ticăloşi de iluminatori, în toată gloria lor ne­ convenţională. Această carte în sine este periculoasă pentru cei cărora le place tot ceea ce este cunoscut şi în siguranţă în drumurile lor. De asemenea, este un apel pentru a găsi siguranţa în incognoscibil. Pregătiţi-vă să fiţi mişcaţi până în miezul fiinţei voastre, întorşi cu susul în jos şi apoi puşi laolaltă iar, în moduri cu totul noi. Satyen Raja, autor al lucrării Living Ecstasy [Să trăieşti în extaz] şi fondator al W arriorSage Trainings O discuţie exactă, plină de detalii profunde şi fascinantă despre trei dintre cei mai ciudaţi învăţători spirituali, care au ajuns vreodată în atenţia lumii. Richard Smoley, autor al lucrării The Dice Game ofShiva [Jocul de zaruri al lui Shiva] şi Inner Christianity [Creştinătatea interioară] O carte fascinantă despre trei ticăloşi spirituali enorm de contrarianţi şi uriaşi. Timothy Freke, autor al lucrăriiTfre Jesus Mysteries [Misterele lui Iisus] şi How Long Is Noiu? [Cât timp înseamnă „acum"?]

Se desface-mbrăţişarea Din a beznelor stihie, Răscolit asculţi chemarea Spre suprema cununie. Depărtarea nu te-abate, Vii în zbor, vii ca vrăjit, în luminile visate, Flutur mic, eşti pârjolit. Şi atât cât n-ai ăst dor: Pieri şi iarăşi fii! Eşti un jalnic călător Peste triste glii. Goethe

Magul este nivelul cel mai înalt la care omul se poate apropia de Dumnezeu. G.I. Gurdjieff M agi: Pluralul de la „mag": cel înţelept întru ale Domnului şi care slujeşte divini­ tatea. Porphyry, On Abstinence [Despre abstinenţă]

9

Prefaţă j»

e la bun început, ar trebui să declar măsura experienţei mele personale directe cu ideile şi cu lucrarea celor trei subiecţi ai acestei cărţi. L-ani descoperit pe Aleister Crowley în 1975, ca elev în ultimul an de liceu, în timp ce studiam N ietzsche, Jung, şi Castaneda. Această primă conexiune s-a realizat, în principal, prin interm ediul setului său de cărţi de tarot, tarotul Thoth. Curând, în­ cercam să îi înţeleg m agnum opus, Cartea patru: Magia şi o altă lucrare a sa, 777: And Other Qabalistic Writings [777: şi alte scrieri cabaliste, n.t.]. Cele mai multe dintre lucrările sale, inclusiv m asiva sa autobiografie, Confessions [Confesiuni, n.t.], mi-au căzut în mână de-a lungul anilor, alături de numeroase biografii importante despre el, de autori precum John Symonds, Gerald Suster, Israel Regardie, Lawrence Sutin, Martin Booth şi Richard Kaczynski. M i-am păstrat un interes permanent pentru viaţa şi m unca lui, am practicat unele din învăţăturile sale şi ale şcolilor de mistere cu care a fost în legătură, precum Ordinul Hermetic al Zorilor de Aur şi Ordo Templi Orientis. La începutul anilor 1980, am fost implicat în Lucrarea lui Gurdjieff, partici­ pând la un grup condus de un student al lui John G. Bennett (care a fost el însuşi unul dintre studenţii proem inenţi ai lui Gurdjieff). După aproxim ativ un an cu Lucrarea, am sim ţit înclinaţia să explorez câteva dintre terapiile alternative care se creaseră din m işcarea potenţialului uman din anii 1960, în principal terapia Pri­ mordială şi terapia Reichiană. După ce am parcurs lucrările comunităţii terapeutice din terapia Primordială/Reichiană, am intrat în legătură cu munca lui Osho (la vre­ mea aceea Bhagwan Shree Rajneesh). La începutul lui 1983, am fost iniţiat ca sannyasin (numele pe care îl dădea el discipolilor săi) şi ulterior am petrecut aproape un deceniu studiind învăţăturile lui Osho, implicându-mă alături de comunitatea internaţională din America de Nord, India şi Nepal. La scurt timp după moartea lui Osho, în 1990, m -am îndepărtat de mişcarea sa şi am explorat alte tradiţii, pre­ cum budismul tibetan şi budismul zen, advaita vedanta şi tradiţia ezoterică occi­ dentală. Strădania mea este să abordez munca celor trei personaje spirituale esenţiale prezentate în această carte nu cu un simplu cinism de jurnalist, nici cu credulitatea oarbă a celui care nu a explorat o serie de căi, ci din punctul de vedere al unui cău­ tător al adevărului şi al unui practician al lucrării de transform are. Din această cauză, cred cu tărie că secţiunea cea mai importantă din această carte este Partea a

D

11

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

patra, în care sunt oferite câteva exerciţii practice. în cele din urmă, cineva care este interesat de o analiză profundă de sine trebuie să meargă dincolo de poziţia de sim­ plu observator sau de comentator al vieţilor unor personaje spirituale extraordinare şi să guste direct din lucrul spre care arată ei. Căci se întâmplă prea des - mai ales în cazul unor persoane extrem de carismatice, precum Osho, Gurdjieff şi Crowley şi vieţile lor dramatice — să ne lăsăm furaţi de copertă şi să pierdem din vedere conţinutul.

Introducere

O

Cea mai mare parte din această carte este scrisă într-un mod imparţial, rela­ tată cu acurateţe, cât de bine o permit cercetările mele. Sunt locuri în care mă anga­ jez atât în interpretarea, cât şi în judecarea vieţilor şi muncii acestor învăţători şi a anumitor persoane asociate cu ei. Acest lucru este în spiritul aceleiaşi autoconfirmări de adevăruri pe care aceşti învăţători (în cea mai mare parte) au încurajat-o cu tărie. După cum scrisese Gurdjieff pe un afiş de la centrul său din Fontainebleau: „Dacă nu ai de la natură o minte critică, şederea ta aici este inutilă". Poate că esenţa adevărului pe care l-au susţinut toţi trei - nevoia de autoverificare independentă a ceea ce învăţăm, mai ales când învăţăm de la un mag pu­ ternic şi notoriu - n-ar putea fi rezumată mai bine.

sho, Gurdjieff, Crowley. Trei nume care stârnesc frica în inimile multora, mai ales a celor care au doar un interes călduţ sau o implicare vagă în chestiuni legate de transformarea personală, spiritualitate şi tradiţiile perene de în­ ţelepciune. Şi, pe bună dreptate, aceştia au fost oameni care nu numai că au răstur­ nat coşuri cu m ere şi au tulburat vacile sfinte, că au înfruntat starea de fapt spirituală şi au ofensat canoanele acceptate de convingeri, ci chiar le-au demolat de tot. Ei au fost principalii trei enfant terrible ai spiritualităţii secolului XX, din prin­ cipalul motiv că nu numai că i-a preocupat adevărul necomprom is necesar pentru a produce o transformare lăuntrică, ci au fost şi personalităţi profund provocatoare, care s-au com portat în moduri ce păreau uneori imposibil de pus laolaltă cu ima­ ginea de oameni înţelepţi pe care de altfel o afişau. Au fost, într-un mod profund, incontrolabili şi înseşi definiţia avangardei spirituale. Pe calea sa, fiecare dintre ei a fost num it sinistru, chiar rău, de mulţi dintre cei care nu i-au putut înţelege - , dar ei au fost un exemplu m ăreţ al antinomiei maestrului nebun-înţelept, care sfi­ dează codurile m orale pentru a-şi consolida şi a-şi implementa lucrarea spirituală. Toţi trei au fost foarte periculoşi pentru doctrina religioasă oficială, iar doi dintre ei (Osho şi Crowley) au plătit un preţ greu. Şi, contrar perspectivelor înaintate de unii dintre cei mai devotaţi învăţăcei ai lor, niciunul n-a fost un „maestru perfect al universului". Fiecare a avut limitări umane importante: uneori, foarte evidente, ca în cazul lui Crowley şi Gurdjieff, alteori, mult mai subtile şi mai complexe, ca în cazul lui Osho. Cei mai apropiaţi dintre discipolii lui Crowley cred că acesta era Profetul noii Ere, iar unii chiar foloseau termenul de „crow leyanitate", pentru a descrie religia pe care o fondase el. Unii dintre disipolii lui Gurdjieff îl vedeau ca pe un „zeu solar" sau un emisar al unei frăţii globale secrete dintr-o lume superioară, un om care ve­ nise cu o misiune extraordinar de importantă, să conecteze înţelepciunea orientală cu civilizaţia occidentală şi să redea omenirii un sistem spiritual străvechi. Osho era şi el perceput de mulţi într-o astfel de lumină grandioasă, un bun exemplu fiind un discipol al lui Osho pe care l-am cunoscut, un adult inteligent şi matur, terapeut profesionist, care mi-a spus odată, cu toată sinceritatea şi solemnitatea, că Osho era „Domnul Lumii" şi că era „extraordinar" că se născuse. (Faimosul epitaf al lui Osho de la ashramul lui din Pune. „Nu s-a născut niciodată, n-a m urit niciodată, doar a vizitat acest Pământ între 1931 - 1990", reprezintă - la fel ca toate celelalte lucruri

12

13

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

- lumina deosebită în care îl văd mulţi dintre adepţii lui). Alţii au găsit „dovezi" că Osho este învăţătorul lumii, prezis în catrenele lui Nostradamus. La modul mai prozaic, Sunday M id-Day din India îl descria ca fiind unul dintre cei zece oameni, alături de G andhi, N ehru şi Buddha, care au schim bat India. A tât Osho, cât şi Crowley au fost m enţionaţi de Sunday Times de la Londra ca unii dintre cei „1.000 de modelatori ai secolului XX". La celălalt capăt, mai isteric, al spectrului, Crowley este faimos pentru că şi-a atras numeroase condamnări populare de la o serie de organizaţii englezeşti din vremurile sale, îndeosebi de la presa engleză - cea mai cunoscută fiind cea trans­ misă printr-un titlu tipărit în 1924 de tabloidul John Bull, „Cel mai rău om din lume", sau, la altă dată, „Omul pe care ne-ar plăcea să-l spânzurăm ". Un alt titlu lugubru, „Regele depravării", dă un indiciu despre adevăratul motiv al acestor atacuri asu­ pra persoanei sale, care aproape întotdeauna erau în legătură cu zvonuri legate de practicile sale de „magie sexuală". Gurdjieff a fost acuzat nu o singură dată că este spion rus, şarlatan, hipnotizator sau magician practicant de magie neagră, iar unii chiar l-au com parat cu Rasputin şi cu Crowley însuşi. D. H. Lawrence l-a defăimat pe Gurdjieff în mod răsunător, referindu-se la centrul său de la periferia Parisului, ca fiind un loc unde oamenii „joacă într-o cascadorie bolnăvicioasă". Osho, mai ales după dezastrul de la comunitatea lui din Oregon, pe la jum ătatea anilor 1980, a fost defăimat grav şi expulzat din douăzeci şi una de ţări în timpul faimosului său „tur m ondial" din 1986. Procurorul general al Oregonului din acea vreme, Dave Frohnmayer, l-a descris mai târziu pe Osho „rău", cu „o lumină sinistră ce îi emana din ochi". Unii fundamentalişti creştini îl percepeau ca fiind anticristul. în Oregon, în anii cât şi-a stabilit com unitatea acolo, nişte localnici au creat un tricou pe care era tipărit chipul lui Osho, între nişte puşti încrucişate, alături de slogane precum „la bulan cu Bhagwan" (numele lui de atunci fiind Bhagwan Shree Rajneesh) sau, „mai bine mort decât roşu" (cu referire la îmbrăcămintea roşie pe care o purtau discipolii lui Osho la acea vreme). Ca să fie clar, eu nu subscriu la niciunul din aceste puncte de vedere polari­ zate: nici cel mesianic, nici cel diabolic. Guru-şii consideraţi a fi un soi de emisari din lumile mai înalte sau chiar „dom ni" ai lumii, sau următorul messia, sau messia însuşi etc. se găsesc zece la leu. Conducătorii religioşi sau spirituali care ajung să se încâlcească în câte un scandal şi ulterior să fie acuzaţi că sunt corupţi, depravaţi sau răi sunt şi ei un fenom en la fel de obişnuit. Dacă aceasta ar fi fost o carte despre astfel de guru-şi, ar fi trebuit să fie o enciclopedie de zece volume. Nu, notorietatea publică a lui Osho, Gurdjieff şi Crowley nu este ceea ce îi face unici. însă, din diferite motive pe care le voi prezenta în această carte, cred că aceşti trei oameni, într-o pri­ vinţă anume, chiar au fost cei mai semnificativi (şi, ca o coincidenţă, printre cei mai renumiţi) învăţători spirituali ai turbulentului secol XX. De asemenea, mai spun şi că niciunul nu a avut susţinere şi chiar şi acum, la multă vrem e după ce au murit, încă nu li se recunosc meritele sau sunt profund neînţeleşi. Poate că asta ţine de na­ 14

In t r o d u c e r e

tura vremurilor în care au trăit ei - puternicul şi sălbaticul secol XX, în care civili­ zaţia umană a suferit spasme uriaşe, în încercarea ei disperată (şi de un succes în­ doielnic) de a scăpa de lanţurile secolelor de inconştienţă profundă, de dezastre naturale extraordinare, foamete şi boală, răscoale politice şi tulburări de mediu, su­ prapopulare, revoluţii fără precedent şi cele mai teribile războaie din istorie. Pe lângă o privire critică, dar compătimitoare asupra vieţii şi învăţăturii aces­ tor trei personalităţi, principala teză a acestei cărţi este că toţi trei au reprezentat verigi esenţiale în transmiterea unei cunoaşteri atemporale, a ceea ce Aldous Hux­ ley numea „înţelepciunea perenă". Ordinea în care îi abordez pe cei trei, în Părţile I şi II din carte - Crowley primul, urmat de Gurdjieff şi apoi de Osho - este inten­ ţionată şi arată care consider eu că este ordinea transm iterii lucrării lor, ea repre­ zentând în parte avangarda evoluţiei spirituale. Cu alte cuvinte, Crowley, deşi contemporan cu Gurdjieff, a reprezentat un punct de tranziţie de la formele arhaice de cunoaştere ezoterică - în special tradiţia legendarului M erlin şi a magului re­ nascentist, întruchipat cel mai bine de im portantul ocultist german al secolelor XV-XVI, Cornelius Agrippa şi de misterioasa personalitate a consilierului de curte al reginei Elizabeta din secolul al XVI-lea, John Dee - şi până la forma misticului din secolul XX, o personalitate modelată atât de vechile abordări ale magiei înalte, cât şi de realitatea m odernă a ştiinţei. Unul din modurile în care el îşi numea lucra­ rea este „ilum inism ştiin ţific", sim ţind nevoia de a m oderniza vechile abordări oculte, lucru pe care l-a şi realizat în mare parte. Ca toţi adevăraţii înţelepţi fabuloşi, el a fost o personalitate universală, care a îmbrăţişat deopotrivă şi căile orientale (îndeosebi Raja Y oga şi taoism ul). Lucru im portant, s-a străduit să integreze în învăţăturile lui forţa sexuală, anticipând astfel mişcarea generală de dincolo de pro­ tocoalele sexuale represive ale societăţii dinainte de anii '60. Gurdjieff era din generaţia lui Crowley - pe când acesta din urmă era iniţiat de Samuel Liddell „M acGregor" Mathers ca adept în Ordinul Hermetic al Zorilor de Aur, în anul 1900, iar în 1904 îşi scria cheia, Cartea legii [The Book o f the Law], cel dintâi rătăcea prin Asia Centrală şi prin Tibet, zăbovind prin comunităţi ezoterice când nu era ocupat să se însoare cu tibetance sau să fie îm puşcat din greşeală. Gur­ djieff n-a fost cunoscut în Occident până în jurul anului 1912, când a apărut în Mos­ cova. însă am bele personalităţi şi-au finalizat o mare parte din lucrarea cea mai importantă, între anii 1920-1930, la vârsta lor mijlocie. Munca lui Gurdjieff urmează o linie diferită de cea a lui Crowley şi la prima vedere pare incompatibilă cu învă­ ţăturile thelemice ale lui Crowley. însă ceea ce avea el în com un cu Crowley era in­ teresul pentru modernizare. Gurdjieff era fascinat de Statele Unite, chiar declarând, la un moment dat, la bătrâneţe, „Bravo America!". A călătorit de câteva ori în Statele Unite, într-o eră dinainte de epoca avioanelor comerciale, o eră în care îţi lua o săp­ tămână să traversezi oceanul din Europa în America - de vreo treizeci de ori mai mult decât durata unui zbor mediu comercial peste Atlantic. Interesul intens al lui Gurdjieff pentru evoluţia rasei umane corespundea cu pasiunea lui Crowley să fur­ 15

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

nizeze o învăţătură care să creeze un nou Eon. Cred că ambele personalităţi - alături de alte personaje importante, precum William James, Freud, Jung, Reich, Rudolf Steiner şi Ernest Holmes — au fost catalizatori esenţiali ai unei noi „octave" (ca să folosesc termenul lui Gurdjieff) de dezvoltare spirituală. Dar ceea ce îi scoate în evidenţă pe Gurdjieff şi pe Crowley este carisma lor pură, forţele conflictuale ale luminii şi întunericului care se mişcau clar prin ei. Erau nici m ai mult, nici mai puţin decât alchimie în acţiune. Peter Ouspensky, bine-cunoscutul filosof şi scriitor rus, a petrecut câţiva ani ca student apropiat al lui Gurdjieff. în cele din urmă, şi-a părăsit maestrul, din motive complexe, dar care, în esenţă, aveau legătură cu con­ cluzia sa, cum că ideile lui Gurdjieff, pe care le considera de cea mai mare valoare, trebuiau separate de Gurdjieff omul. El spunea: „în cazul celor mai mulţi dintre oa­ meni, există în ei o mulţime de sine. în cazul lui Gurdjieff, există numai două: unul este foarte bun, iar celălalt este foarte rău". Această noţiune de opuşi, de dualitate alb-negru şi în special tendinţa modernă a omului de a fi separat în interior, este una din temele principale ale acestei cărţi. Osho aparţine unei alte ere, el născându-se la peste o jum ătate de secol după Crowley şi Gurdjieff şi ca atare, la prima vedere, ar putea să pară un personaj im­ probabil de inclus în acest studiu, însă el a avut foarte multe în com un cu ambele personalităţi (mai ales cu Crowley - în ciuda faptului că vorbea frecvent despre Gurdjieff şi deloc despre Crowley). Osho, alături de Nisargadatta Maharaj, Chogyam Trungpa, Shunryu Suzuki, Swami M uktananda, J. Krishnam urti, Harilal Poonja şi ciudatul guru antiguru U.G. Krishnam urti, a fost unul din principalii guru-şi orientali, care au îndrumat căutători din aşa-numita generaţie „baby boom". El era perfect potrivit pentru acea generaţie, fiind un reprezentant excelent al men­ talităţii rebele care caracteriza atât de mulţi hipioţi şi copii din generaţia baby-boom. Lucru esenţial - el a integrat şi multe din ideile psihoterapiei occidentale care a apă­ rut în incredibila perioadă de fermentaţie culturală şi psihospirituală din anii 1960. De exemplu, el înţelegea foarte bine conceptul de reprimare şi - lucru şi mai impor­ tant - cum să lucrezi cu acest concept. Mai presus de orice, pe el îl preocupa dez­ voltarea echilibrată a persoanei şi importanţa abordării tuturor dimensiunilor fiinţei umane. El a fost un guru al căii integrale. Şi în această privinţă anume - cu bunăştiinţă sau nu - el a continuat munca esenţială a lui Crowley şi a lui Gurdjieff. Sigur că au existat mulţi filosofi şi psihologi care au predat calea integrală Sri Aurobindo şi exemplul mai din zilele noastre al lui Ken Wilber, ei fiind repre­ zentanţi excelenţi - însă puţini sunt cei care au încercat să o predea şi să o trăiască, deopotrivă, în ei şi în dram a din vieţile lor. Osho, Gurdjieff şi Crowley au fost cu toţii exemple extraordinar de vii în acest sens. Chestiunea reconcilierii luminii şi întunericului - şi în special modul în care se derulează aceasta prin polarităţile egoismului şi altruismului - este o temă de care ne vom ocupa în această carte, însă la acest moment putem spune cu siguranţă un lucru: printre „ticăloşii înţelepţi" ai secolului XX, puţini au avut o asemenea in­ 16

Introducere

tensitate a contrastului - fără îndoială, la un nivel excelent de echilibru - între ca­ lităţile luminoase şi cele întunecate, precum Osho, Gurdjieff şi Crowley. Nu e greu să găsim cel puţin câţiva guru-şi în care este clar că predomină lumina pură, cu o foarte slabă urmă de umbră - poate Rarnana Maharshi ai'pu tea fi un exemplu în acest sens - sau în care să domnească în mod clar întunericul (numele lor e legiune, însă două exemple relevante ale secolului XX ar fi nebunii Reverend Jim Jones şi Soko Asahara). Cu toate acestea, sunt foarte puţini aceia în care echilibrul între lu­ mină şi întuneric - materia elementară a ceea ce psihologul C. G. Jung numea mystcrium coniunctionis — să se afle într-un joc atât de viu şi de fascinant ca la cei trei subiecţi ai acestei cărţi. Şi pentru că secolul XX, mai mult decât orice alt secol din istoria cunoscută, a fost şi un amalgam extraordinar de viu de lumină şi de întune­ ric, de eroism şi de scandal, de aventură şi de curaj, de boală şi moarte, de bun şi rău, conştient şi inconştient, creaţie şi distrugere, în încercarea de a vedea dincolo de ambele - Osho, Gurdjieff şi Crowley devin perfect reprezentativi pentru el: ves­ titori ai vremurilor Zeitgeist şi magi dominanţi ai unor perioade întunecate şi pe­ riculoase. (Notă pentru cititor: în această carte, Crowley, Gurdjieff şi Osho sunt numiţi ocazional „m agi" sau, la singular, „m ag". Crowley deţinea un nivel („Ipsissimus") care, în sistemul său, este dincolo de „m ag". Atunci când folosesc termenii magi şi mag în această carte, am în vedere uzul mai generalizat al termenului, care numeşte un înţelept avansat şi purtător al înţelepciunii perene).

17

Partea întâi Elemente biografice

A

Capitolul 1 Aleister Crowley: Magul cel straşnic Crowley: Se pronunţă [crouli]: Edward Alexander Crowley, n. 1875 in. 1947, cu­ noscut ca Aleister Crowley, cunoscut şi ca Sir Aleister Crowley, Sfântul Aleister Crowley (al Bisericii Catolice Gnostice), Frater Perdurabo, Frater Ou Mii, To Mega Therion, Contele McGregor, Contele Vladimir Svareff Clmo Khan, M ahatma Guru Sri Paramahansa Shivaji, Baphomet şi Ipsissimus; în mod evident, o problem ă de zvăpăiată ontologică: nu se putea hotărî cine este de fapt; cunoscut în principal ca Fiara 666 sau Marea Fiară; prietenii şi discipolii i-au sărbătorit funeraliile cu o M esă N eagră (sau cel puţin aşa a scris în ziare). De fapt, era vorba de o slujbă catolică gnostică (chiar şi John Symonds, cel mai ostil biograf al lui Crowley, admite că, cel mult, ar putea f i numită o M esă Gri, nu o M esă Neagră - a se observa implicaţiile rasiste şi creştin-şoviniste ale terminologiei sale), dar cu siguranţă că nu a fo st o slujbă ortodoxă sau anglicană, adică, la naiba, preoteasa s-a dezbrăcat, la un moment dat, ca o capră goală şi ei spun că asta e slujbă, extraordinarski! Robert Anton Wilson Eu mă aştept ca oamenii să fie raţionali, curajoşi şi să aplaude iniţiativa, deşi o lectură elementară a istoriei ne spune, în mod îngrozitor de repetitiv, că toţi pionierii au fost persecutaţi, fie că e vorba de Galileo, Harvey, Gaugin sail Shelley; există un protest universal împotriva oricărei încercări de a distruge superstiţiile care împiedică sau care sprijină progresul ce ajută la dezvoltarea rasei. De ce să scap eu de excomunicarea lui Danvin sau de ostracizarea lui Swinburne? Ba chiar în momentele mele de slăbi­ ciune şi deprimare mă consolează să ştiu că sunt abuzat şi urât cu atâta înverşunare. Asta îmi dovedeşte că munca mea, fie că e greşită sau nu, măcar merită\ King La in us, din romanul lui Crowley, Jurnalul unui narcoman [Diary o f a Drug Fiend]

D

acă veţi căuta Aleister Crowley pe YouTube - acel bastion al distracţiei gratuite de la începutul secolului XXI care, poate mai mult decât orice, dezvăluie punctul de vedere al omului mediu asupra lucrurilor, veţi avea ocazia să aruncaţi o privire şi să surprindeţi o percepţie publică despre un om care, după toţi aceşti ani, încă rămâne învăluit în ceaţă şi plin de innuendo. Crowley a inspirat o serie de zvonuri (chiar dacă cele mai multe s-au dovedit a fi false); totul despre 20

leister

C

rowley:

M

agul

C

el

Straşnic

el, la o primă privire, sugerează ceva sinistru. Dar dacă ai curiozitatea să îi cercetezi viaţa mai în profunzime, curând îţi va fi limpede că dincolo de toată zarva se află un om de o profunzime extraordinară şi, deopotrivă, greu de definit. Un soi de test cu turnesol, să zicem, pe care l-am avut multă vreme cu per­ soanele înclinate către metafizică a fost opinia pe care o au despre Crowley. El este genul de om care pare să înspăimânte pe oricine mai are încă importante condiţio­ nări religioase sau inhibiţii sexuale. Dar el îi uluieşte şi pe diletanţi, pentru că odată ce îi citeşti scrierile îi vezi profunzimea intelectuală şi lărgimea învăţăturii. Crowley, poate mai mult decât oricine altcineva, are tendinţa să stârnească opinii la cei care, de fapt, n-au citit nicio pagină din scrierile lui. E un lucru pe care l-am remarcat vreme de câteva decenii. Dintre cei trei subiecţi ai acestei cărţi, Aleister Crowley îi lasă mult în urmă atât pe Gurdjieff, cât şi pe Osho în ceea ce priveşte numărul de biografii şi comentarii des­ pre viaţa lui în ultimul deceniu al secolului XX. Asta spune ceva despre o anumită calitate a lui Crowley, care ar putea fi descrisă grosso modo - oricât de pervers ar putea să sune - drept însuşi caracterul lui omenesc. Dintre cei trei, Crowley este cel care prezintă cele mai evidente defecte umane, iar acest lucru, alături de inteligenţa, sinceritatea şi realizările lui ca şi căutător, cercetător, practicant şi scriitor al adevă­ rurilor superioare, face din el un personaj impunător. Crowley are în el toate dimen­ siunile umane - sau pe cele mai multe, în orice caz - şi deşi Gurdjieff şi Osho au trăit vieţi extraordinare şi poate că au vorbit pe larg despre natura multidimensională şi despre limitările fiinţei umane, Crowley este cel care le-a trăit temeinic pe toate, uneori atingând înălţimi sublime (literalmente), dar cel mai adesea împiedicându-se în cel mai pur noroi uman. De asemenea, este foarte clar că, dintre cei trei, Crowley a fost de departe cel mai izolat. Nu că nu avea mulţi oameni în viaţa lui - avea; dar n-a că­ pătat niciodată pentru munca şi ideile lui sprijinul de care s-au bucurat Gurdjieff şi - cu siguranţă - Osho. El avea o tendinţă mult mai mare de a înstrăina oamenii. Acest grad puternic de izolare îl transformă într-un personaj şi mai tragic, şi mai uman. In ciuda caracterului extraordinar în cea mai mare parte din viaţa lui, la urma urmei este pur şi simplu mai uşor de abordat şi mai accesibil decât Gurdjieff sau Osho. Ca mulţi dintre „răii spirituali", Crowley a inspirat opinii profund polarizate despre ce este el cu exactitate. Iată câteva puncte de vedere foarte disparate despre Crowley: mai întâi, cel de jos, de la Israel Regardie: El a fost unul dintre cei mai mari mistici ai tuturor timpurilor, deşi a fost o persoană foarte complicată şi controversată .2 Şi mai departe, Robert Anton Wilson: După părerea mea, Aleister Crowley a fost unul dintre cei mai originali şi mai importanţi gânditori ai acestei ere - alături de titani, precum Einstein şi 21

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

A

leister

C

rowley

:M

agul

C

el

Straşnic

O să o spun de la bun început: nu ascund niciun soi de echilibru dezinteresat în toate aceste viziuni polarizate despre omul Crowley. Eu mă plasez mai degrabă în tabăra lui Regardie luişi a Wilson decât în cea a lui Isherwood sau a lui Richar­ dson. Acestea fiind spuse, Crowley a avut o parte întunecată sau, ca să fim mai exacţi, o parte periculoasă. O asociere îndeaproape cu el însemna să rişti să te arzi. Lucru care, în mod clar, era la fel de adevărat şi despre Gurdjieff sau Osho, dar într-un grad mult mai mare în cazul lui Crowles. Ca gânditor şi scriitor mistic, Robert Anton Wilson are dreptate: era genial şi extraordinar de prolific. Osho n-a scris niciodată; toate cărţile lui sunt transcrieri ale propriilor discursuri. Gurdjieff a scris patru cărţi, din care una foarte lungă. însă pro­ ducţia literară a lui Crowley a fost imensă şi a cuprins multe domenii. El este autorul a peste douăzeci de lucrări majore numai în domeniul ezoteric, pe lângă altele de fic­ ţiune şi poezie şi o autobiografie masivă. Crowley a fost unul dintre cei mai educaţi mistici care au existat. (Ca să fiu sincer, eu mă minunez cum făceau scriitorii pe vremea aceea: să bată totul la maşini de scris incomode sau, în cazul lui Gurdjieff, să mâzgă­ lească notiţe cu creionul, în carneţele ieftine. Sunt destul de bătrân încât să fi apucat să scriu la maşina de scris, înainte de era procesării cuvântului şi îmi amintesc de frus­ trarea care mă cuprindea când trebuia să corectez o greşeală de scriere. Pe vremea aceea, tasta „backspace" consta din nişte pastă corectoare într-un creion Bic). înainte de a ne ocupa de biografia lui Crowley, ar fi util să clarificăm câteva idei populare care circulă despre el şi care contribuie în mod injust la faima lui. Printre cele mai obişnuite puncte de vedere negative despre el este acela că era satanist, magician practicant de magie neagră, că sacrifica copii, că era bisexual, de-

pendent de droguri şi chiar - păzea! - canibal (un soi de versiune ezoterică a lui Hannibal Lector, mă gândesc). Ca să o scurtăm, două diiitre aceste acuzaţii sunt corecte - era bisexual în mod declarat şi a avut într-adevăr perioade lungi de de­ pendenţă de heroină. Celelalte acuzaţii sunt toate false, după cum o va dovedi un efort oricât de mic de a cerceta cum stau lucrurile .6 Din considerente de spaţiu, voi aborda aici numai una dintre ele, şi anume chestiunea satanismului. Crowley nu era satanist, pur şi simplu. Convingerea că era satanist pare să fie cel mai persistent mit despre el, un m it care şi astăzi pare să fie promovat în ar­ ticolele de presă scrise fără suficientă cercetare sau în com entarii isterice de pe site-uri, scrise de oameni care în mod clar n-au citit nimic de el. Crowley respingea creştinismul în totalitate, precum şi zeităţile din lumea de jos a acestuia. El nega şi existenţa diavolului creştin. Confuzia în acest domeniu pare să provină, în parte, din legătura vagă dintre Crowley şi personaje precum Gerald Gardiner („părintele" vrăjitoriei moderne din secolul XX - care nici el n-are nicio legătură cu satanismul) şi cu Anton Sandor LeVay, fondatorul Bisericii lui Satan şi autorul Bibliei sataniste. LeVay nu l-a cunoscut niciodată pe Crowley, însă a început să îi studieze lucrările pe la începutul anilor 1950, la câţiva ani după ce murise Crowley - deşi a tras con­ cluzia că învăţăturile lui Crowley sunt „prea com plicate". LeVay a fost interesat şi de magia cu îngeri din secolul al XVI-lea, practicată de John Dee (magia enochiană); la fel a fost şi Crowley, dar astea sunt cam singurele lucruri care îi leagă pe cei doi. însă motivele cele mai obişnuite care generează legătura dintre Crowley şi satanism sunt faptul că îşi spunea „Fiara 6 6 6 " şi că a inclus zeul păgân Baphomet în slujba sa gnostică. în ceea ce priveşte primul motiv: mama lui Crowley îi spunea „fiara" în copilărie, deoarece el era un copil foarte exuberant şi rebel (ea fiind o fundamentalistă creştină dedicată). Lui Crowley i-a plăcut apelativul şi ulterior a adău­ gat „numărul Fiarei" - 6 6 6 - din Cartea Apocalipsei. Cercetând în continuare gematria cabalistă (misticismul numerelor), a descoperit că numărul are legătură cu simbolistica Soarelui şi cu chakra inimii din yoga hindusă. De asemenea, a mai identificat numărul şi ca fiind un puternic simbol al „noului Eon" în care spunea că ne aflăm acum (a se vedea Capitolul 4 pentru mai multe informaţii în acest sens), însă, dincolo de simbolistica ezoterică, pare clar că lui Crowley îi plăcea pur şi sim­ plu să îi deruteze pe alţii, mai ales în ceea ce priveşte condiţionarea religioasă. Ca să folosim un jargon modern, îi plăcea să te calce pe bătături şi, deşi această trăsă­ tură i-a adus multe necazuri, i-a adus şi multă publicitate, lucru pe care în mod clar l-a căutat în mare parte din viaţa sa. Dacă ar putea fi acuzat de ceva, ar fi că mergea ţanţoş ca un păun. Dar nu era un „adorator al diavolului". Gradul său de sofisticare intelectuală şi nivelul la care înţelegea tradiţiile de înţelepciune perenă era atât de mult peste cel al oamenilor care ar fi vrut să-l vadă ars pe rug, încât de cele mai multe ori nici măcar nu se deranja să se apere. Utilizarea zeului Baphomet era pentru el un simbol alchimic al unirii opuşilor. Crowley avea perspective gnostice clasice: de exemplu, pentru el, şarpele din cartea

22

23

Joyce. într-adevăr, ceea ce a făcut Einstein pentru fizică şi Joyce pentru roman (şi Picasso pentru pictură, şi Pound pentru poezie şi W right pentru arhitec­ tură) a făcut Crowley pentru tradiţia mistică. El a dat la o parte toţi scaieţii şi toate zgaibele secolului al XIX-lea, a redefinit fiecare concept şi a creat ceva care este total contemporan cu existenţa noastră, ca persoane din secolul 2 0 .3 Şi m ai departe, Christopher Isherwood: Lucrul cu adevărat îngrozitor, când e vorba de Crowley, este că se bănuieşte că el nu credea în nimic. Nici măcar în răutatea lui. Poate singurul lucru care nu era fals era dependenţa lui de heroină şi de cocaină .4 Sau citatul următor, de la Maurice Richardson (în recenzia sa la autobiografia lui Crowley): în cazul lui, marea „moară stricată" a unui ego pe care, ca un adevărat mistic, credea că îl anihilase, trebuie să fi fost o lipsă de com oditate plină de teamă .5

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Genezei era un simbol ezotericimportant, care fusese reprezentat greşit. Există o pa­ ralelă clară între toate acestea şi învăţăturile din yoga orientală despre kundalini, aşanumita „fortă-şarpe", despre care se spune că este energia spirituală latentă din fiinţa umană, simbolizând potenţialul de evoluţie, dar lipsită în totalitate de „rău". P rim ii ani Aleister Crowley s-a născut cu numele de Edward Alexander Crowley, la 12 octombrie 1875, în Anglia, la 30 Clarendon Square, Leamington Spa. Magia lui Go­ ogle Earth m-a ajutat să introduc această adresă în câmpul de căutare şi să văd cum planeta începe să se mişte sub mine. După câteva secunde, mă aflu exact în locul natal al lui Crowley, plutind la câteva sute de metri deasupra casei în care a crescut el. Versiunea cibernetică a călătoriilor astrale poate că nu este satisfăcătoare în multe moduri, dar simplul fapt că avem la dispoziţie locul şi data exactă a naşterii lui Crowley este o mărturie a acurateţii acestui om - el a luat notiţe şi a ţinut jurnale ample, peste tot pe unde a fost. Crowley a fost crescut într-o familie de fraţi Plymouth - o sectă creştină evan­ ghelică ce îşi are originile în Irlanda, pe la sfârşitul anilor 1820. Orice formă de evanghelism începe cu importanţa convertirii personale sau a ceea ce se numeşte în mod tradiţional „naşterea din nou" (sau „botezul"). Experienţa „naşterii din nou" are în ea un element de misticism, în aceea că, în general, ea implică un tip de stare modificată de conştiinţă, similară în unele moduri cu anumite efecte generate de austerităţile unor practici yoghine orientale, mai ales în cazurile de devoţiune faţă de o zeitate (precum Krishna) sau faţă de un guru în viaţă. Tipul acesta de expe­ rienţă, dacă nu este susţinut de înţelegerea profundă a stărilor subtile de conştiinţă, este un teren fertil pentru baza fundamentalismului şi chiar a extremismului. Crowley, crescut într-o casă evanghelică, a fost expus de la bun început la con­ trolul riguros al unei astfel de filosofii - situaţie care, de obicei, obligă copiii din astfel de familii să facă unul din două lucruri: fie să devină ca părinţii lor, fie să se răscoale şi să fie foarte diferiţi de ei. Calea lui Crowley pare să fi fost clară de la o vârstă fragedă, în aşa măsură încât, după cum am menţionat, mama lui îi spunea „fiara" - un apelativ cu nuanţe sinistre, care a rămas lipit de el pentru tot restul vieţii. Lui Crowley i-a plăcut apelativul şi acesta a devenit parte dintr-un tipar de o viaţă a ceea ce părea a fi o notorietate cultivată în mod deliberat. După cum spunea odată unul dintre studenţii lui apropiaţi, Grady McMurtry, N-are rost să încerci să cureţi reputaţia lui Crowley. Aleister şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă murdărind-o în mod sistem atic .7

A

leister

C

rowley

:M

agul

C

el

Straşnic

rădăcini ale acestei tendinţe (la persoana a IlI-a, pe când era cunoscut drept Alick), într-un pasaj din Confesiunile lui: La 29 februarie 1880, Alick a fost dus să vadă cadavrul surorii lui, Grace Mary Elizabeth, care trăise numai cinci ore. Incidentul l-a impresionat în mod ciudat. Nu înţelesese de ce ar trebui să fie tulburat fără niciun sens. Nu putea să facă nimic; copila era moartă şi nu era treaba lui. Această atitudine a continuat de-a lungul întregii sale vieţi. Nu s-a dus la nicio altă înmormântare decât la cea a tatălui său, unde nu l-a deranjat să meargă, simţind că el este cel care se afla cu adevărat în centrul atenţiei. însă la moartea altora, deşi în cel puţin două cazuri a avut inima sfâşiată parcă de o fiară sălbatică, iar viaţa i-a sângerat efectiv, luni şi ani la rând după catastrofă, întotdeauna s-a ţinut departe de chestiunile necrologice şi de orgiile obişnuite după tradiţie. Poate din cauză că are o convingere pro­ fundă că legătura unei persoane cu corpul său este pur simbolică. Dar mai e şi sentimentul că realitatea morţii distruge orice interes posibil; dezastrul este ire­ parabil şi ar trebui uitat cât mai repede cu putinţă .8 Este semnificativă amintirea unui astfel de eveniment de la vârsta de patru ani. Pasajul este de interes pentru că dezvăluie o trăsătură esenţială a omului Crow­ ley, şi anume faptul că avea o inimă împietrită. (Un eveniment paralel, de o simi­ laritate izbitoare, se găseşte şi în anii timpurii ai lui Osho, când, la vârsta de cinci ani, acesta a asistat la moartea unei surori mai mici; ulterior, la vârsta de şapte ani şi-a pierdut bunicul, cu care avusese o relaţie foarte apropiată şi luase hotărârea să nu se mai ataşeze niciodată de nimeni). Crowley a avut şi o relaţie discordantă cu mama lui, pe care, la un moment dat, a numit-o „bigotă fără creier". Mama lui era o fundamentalistă creştină riguroasă, iar lui Crowley îi displăceau în toate privin­ ţele / modurile în care ea încerca să îl controleze. Contextul religios al educaţiei timpurii a lui Crowley a fost strict. De exemplu, avea voie să se joace numai cu copii din aceeaşi sectă a Frăţiei Plymouth ca şi el. Insă per total, el nu relatează niciun fel de traume majore în anii de băieţie, privind această perioadă drept una fericită în mod convenţional. Cu toate acestea, tatăl lui, un predi­ cator pe care îl idolatriza, a murit pe când el avea doar unsprezece ani. Tatăl lui fusese şi un afacerist de succes, având o berărie, astfel că Crowley s-a trezit că moşteneşte o avere considerabilă la vârsta când intrase la universitate. Avea să trăiască cu banii aceştia până pe la treizeci de ani, folosind mare parte din ei pentru a călători şi a-şi publica singur multe din prolificele sale scrieri.

Dacă ne uităm la viaţa lui Crowley, vedem că o caracteristică evidentă a fost o anumită răceală, o tendinţă de a evita intimitatea susţinută - în esenţă, de a nu lăsa niciodată pe nimeni să se apropie prea mult de el. El vorbeşte despre posibilele

C ro w le y şi p o e z ia Crowley a mers la Colegiul Trinity, Cambridge, timp de trei ani, zăbovind destul cât să îşi ia licenţa, însoţit de obişnuita sa atitudine neinteresată, scriind că adăugarea literelor „B.A." după numele lui ar fi „o risipă de cerneală". încă de la

24

25

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

acea vârstă îi era clar că nu are niciun fel de interes pentru o carieră academică. După cum se exprima chiar el, era „pasionat de trei lucruri: poezie, magie şi alpi­ nism . " 9 Poezia lui răm âne o muncă importantă, la care revine frecvent de-a lungul vieţii; Crowley se considera poet adevărat şi chiar a scris foarte multe versuri. Două din poeziile lui sunt incluse în Oxford Book of English M ystical Verse. în cuprinzătoarea biografie a lui Crowley pe care a scris-o, Do What Thou Wilt [Fă cum ţi-e voia], Lawrence Sutin scrie: Crowley a fost un poet prolific, care arăta din când în când un talent pur şi ade­ vărat. Acest lucru a fost recunoscut de contemporani de-ai săi care, altfel, nu ad­ mirau pe nimeni, precum G. K. Chesterton şi William Butler Yeats (a cărui faimoasă poezie „The Second Coming" [A doua venire], cu versul „ce fiară grozavă, al cărei ceas se va fi-mplinit, rotund", este posibil să fi fost inspirată de Crowley ).10 Intrigat de remarca lui Sutin, am citit încă o dată faimoasa poezie a lui Yeats. Este unul din acele poeme pe care cei mai mulţi le recunosc im ediat - în special pentru câteva versuri care sunt citate probabil la fel de m ult ca orice a scris Shakespeare („lucrurile se destramă, centrul nu poate ţine" şi „celor mai buni dintre noi le lipseşte vreun crez, iar cei mai răi sunt prinşi în patimi nestăvilite"). A doua v en ire Iarăşi şi iarăşi rotindu-se în cerc, tot mai înalt, Şoimul nu-şi mai aude stăpânul; Lucrurile se destramă; centrul nu mai poate ţine; Anarhia pură se dezlănţuie-asupra lumii, Mareea însângerată se revarsă, pretutindeni Ceremonia inocenţei piere înecată; Celor mai buni dintre noi le lipseşte vreun crez, iar cei mai răi Sunt prinşi în patimi nestăvilite. Neîndoios, cumva-s aproape de-o revelaţie, Neîndoios, e cea de-a Doua Venire. A Doua Venire! Abia rostite, vorbele Şi vasta imagine izvorând din Spiritus Mundi îmi tulbură privirea: undeva, în nisipul deşertului, Acea fantasm ă cu trup de leu şi cap de om, Cu uitătură albă şi nemiloasă ca soarele încins, îşi mişcă, alene, coapsele, în vreme ce totul în ju r Se-ncolăceşte în umbra păsărilor ce străbat pustia cu-n ţipăt, întunericul coboară din nou, dar ştiu acum Că douăzeci de veacuri de somn împietrit

A

leister

C

rowley

:M

agul

C

el

Straşnic

Le-a preschimat în coşmar un leagăn-balans, Şi ce fiară grozavă, al cărei ceas se va fi-m plinit, rotund, Purcede târâş spre Bethleem, a naştere? (sursa traducerii: http://cititordeproza.ning.com/ forum/ topics/a-doua-venire-autor-william-butler-yeats) Analizând această poezie, câteva lucruri sunt destul de clare: 1. Yeats era un poet măiastru. 2. Este îndoielnic că se referă la Aleister Crowley sau că Crowley a avut vreo influenţă asupra acestei poezii. La această din urmă con­ cluzie am ajuns în parte pentru că poemul a fost scris în 1919, imediat după cea mai mare calamitate cunoscută de omenire până la acea dată (Marele Război). Un astfel de eveniment ar fi fost suficient pentru a sluji drept influenţă. în plus, Yeats îşi avea părerile lui bine-cunoscute despre Crowley. Ambii erau iniţiaţi ai renumitei frăţii ezo­ terice cunoscute drept Ordinul Hermetic al Zorilor de Aur. Yeats, născut în 1865, era cu zece ani mai mare decât Crowley. El s-a alăturat Zorilor de Aur în 1890, cu aproxi­ mativ opt ani înainte de Crowley. Când s-a integrat şi Crowley, acesta a trecut rapid prin treptele iniţiale şi a ajuns curând să ceară iniţierile mai elevate. Yeats, care avea o antipatie personală faţă de Crowley, bazată pe câteva chestiuni - printre care aventu­ rile sexuale ale lui şi experimentele sale precoce cu anumite elemente de magie ritua­ lică, ajutat de stimatul membru al Zorilor de Aur Allan Bennett a făcut parte din corpul de membri superiori care l-au refuzat pe Crowley. Yeats era un autentic căutător de adevăruri spirituale. Pe lângă studiul şi practica tradiţiei ezoterice occidentale, el a studiat şi tradiţiile orientale. Scria odată: „Viaţa mistică este centrul a tot ce fac şi tot ce gândesc şi tot ce scriu ."11. Din păcate, genul acesta de interes este adesea discreditat de elita intelectuală. Scriitorul anglo-american W.H. Auden a denigrat la un moment dat studiile mistice ale lui Yeats ca fiind „spectacolul deplorabil al unui om matur ocupat cu bla-bla-ul magiei şi cu aberaţiile Indiei". Astfel de viziuni mioape nu sunt neobişnuite printre intelectuali. Mulţi artişti şi scriitori, mânaţi de vanitate, par mai preocupaţi de expri­ mare, formă şi aspect decât de substanţă, astfel că nu se implică în investigaţii spiri­ tuale mai profunde (sau chiar le condamnă cu vehemenţă - remarcile peiorative ale lui D. H. Lawrence cu privire la Gurdjieff şi la şcoala spirituală a acestuia fiind un prim exemplu în acest sens). Artistul este adesea foarte aproape de calea transformării iiiterioare (dacă nu chiar merge pe ea deja), însă de obicei se decide să urmeze panta mai puţin abruptă a lucrului cu simboluri (cuvinte, imagini) mai degrabă decât să parcurgă ruta mai abruptă a deconstruirii intenţionate a egoului şi a realizării de sine. Iar aceasta este o diferenţă fundamentală între un artist, poet sau vizionar şi un mistic, filosof şi aducător al unei noi paradigme spirituale. Cel dintâi îşi transmite ideile des­ pre transformare prin imagini artistice şi prin simboluri şi, mai mult sau mai puţin, la 27

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

asta se reduce totul. Cel din urmă încearcă să meargă mai departe şi să le ofere oame­ nilor un mijloc practic de a participa la propria transformare. Yeats a fost un m istic şi un profesor de transformare interioară, dar întâi de toate a fost poet şi artist. Crowley a fost poet şi artist (şi alte lucruri), dar în primul şi în primul rând a fost mistic şi profesor de transformare interioară, precum şi adu­ cătorul unei noi paradigme spirituale. Aşa că bănuiesc că faimosul poem al lui Yeats nu are nicio influenţă de la Crowley şi, în acelaşi timp, menţionez că, la urma urmei, Crowley a făcut m ult mai multe pentru iluminarea interioară a fiinţei umane decât a făcut Yeats. Crowley se afla într-un soi de rivalitate ciudată cu Yeats în ceea ce priveşte poezia - după cum am menţionat, el era prolific şi se considera un poet important. Deşi unele din poeziile lui Crowley par competente şi interesante şi chiar uimitoare uneori, nu pare să existe prea mare îndoială că în acest domeniu nu era la înălţimea geniului lui Yeats. Insă în tărâmul prozei mistice, spirituale şi filosofice este adevă­ rat opusul. Yeats nici nu se apropia măcar de profunzimea tulburătoare şi de înţe­ lepciunea cuprinzătoare a lui Crowley. Crowley mai era şi un foarte bun jucător de şah şi, la un m om ent dat, pe la douăzeci şi ceva de ani, s-a gândit puţin să se dedice în întregim e acestui joc - doar ca să afle curând că ideea aceea era o mare greşeală. (A se vedea Anexa II pentru mai multe informaţii despre Crowley şi şah). însă principala sa pasiune în anii de adult tânăr, pe lângă poezie, şah şi ocultism, era alpinismul. Pe când se căţăra în Alpi, la vârsta de 23 de ani, Crowley l-a cunoscut pe Julian Baker, un chimist care era asociat cu cercurile oculte din Londra. Baker l-a pus pe Crowley în legătură cu Ordinul Ermetic al Zorilor de Aur şi acesta a fost punctul la care viaţa tânărului a început să ia avânt. Z o rile de A u r Ordinul Ermetic al Zorilor de Aur a fost fondat în 1888, la Londra, de trei fra­ ncmasoni - William Woodman, William Wynn Wescott şi Samuel Liddell „MacGre­ gor" Mathers. Toţi trei erau şi membri ai Societia Rosicruciana in Anglia (Societatea Rozicruciană din Anglia), o frăţie ezoterică a masonilor creştini, fondată în Anglia, între 1865 şi 1867. Această frăţie pretindea că descinde direct din Societatea Rozicruciană originală, presupusă a fi fost fondată la începutul miilor 1400, în Germania, de legendarul per­ sonaj Christian Rosenkreuz. Rădăcinile mai timpurii ale rozicrucianismului sunt pri­ vite în mare parte ca mitice sau alegorice, însă ideea de bază, aceea a creştinismului ezoteric, are rădăcini foarte vechi, care merg până la primii gnostici din jurul perioadei în care a trăit Hristos. Legenda lui Rozenkreutz a luat avânt la începutul anilor 1600, când au apărut o serie de documente ce vesteau presupusa existenţă a unei frăţii secrete de iluminaţi, care se pregăteau să transforme peisajul social şi politic al Europei (o idee cunoscută acum de unii istorici drept „iluminarea rozicruciană " ) . 12 28

A

leister

C

rowley

: M

agul

C

el

Straşnic

Societatea Rozicruciană folosea o structură pe trepte, care provenea iniţial din Ordinul Crucii de Aur şi Trandafir, un grup ezoteric fondat în Germania, în anii 1750. Structura principală arăta după cum urmează: Ordinul întâi Treapta I: Zelator Treapta II: Theoricus Treapta III: Philosophus Treapta IV: Practicus Ordinul al doilea Treapta V: Adeptus M inor Treapta VI: Adeptus Major Treapta VII: Adeptus Exemptus Ordinul al treilea Treapta VIII: M agister Templi Treapta IX: Magus Acest sistem elem entar pe trepte, cu uşoare modificări, era folosit de Zorile de Aur şi avea o m are influenţă în multele Ordine fondate în cadrul tradiţiei ezo­ terice occidentale de la sfârşitul secolului al XIX-lea încoace. Ceea ce diferenţia Zorile de Aur de Francmasonerie şi de Societatea Rozicru­ ciană a acelor vrem uri era faptul că permitea accesul noncreştinilor, nonfrancmasonilor şi femeilor. Toţi aceştia erau paşi importanţi, însă fără îndoială că spargerea barierei genurilor a fost cel mai remarcabil. La punctul său culm inant, la sfârşitul anilor 1890, Zorile de Aur aveau peste 35% din m embri fem ei, lucru remarcabil pentru o frăţie ezoterică din acele vremuri. Crowley s-a alăturat Ordinului în 1898 şi şi-a luat numele latin Perdurabo („voi îndura până la sfârşit"). Fiind excepţional de inteligent şi de nerăbdător, el a avansat rapid prin treptele inferioare. în acea perioadă s-a format şi o prietenie apropiată cu un alt membru al Ordinului, Allan Bennett, care a devenit şi mentorul personal al lui Crowley în artele magice (Bennett fiind un „frate mai vechi" în Ordin, deşi era doar cu trei ani mai în vârstă decât Crowley). Pe atunci însă, în frăţie deja apă­ ruseră probleme, centrate în cea mai mare parte pe conducerea lui „M acGregor" Mathers, care luase decizia îndoielnică de a se muta la Paris cu soţia sa şi de a locui acolo, încercând în acelaşi timp să îşi păstreze autoritatea asupra templului din Londra. în acele vremuri, comunicaţiile erau lente şi dificile: nu existau avioane, teleconferinţe sau SMS-uri. Acest declin în com unicarea dintre conducător şi Ordinul său a avut consecinţe previzibile, astfel că în 1900 a izbucnit o revoltă. Crowley a fost prins la mijloc şi curând şi-a avut propria desprindere de M athers, conchizând că mentorul lui nu m ai este în contact cu îndrumarea spirituală invizibilă - „Şefii 29

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Secreţi" - despre care susţinuse întotdeauna că sunt autoritatea şi forţa din spatele Zorilor de Aur. Cu puţin înainte, în 1899, Crowley cumpărase un conac mare, casa Boleskine, pe malurile lacului Loch Ness din Scoţia (acum cunoscut drept locul de reşedinţă al legendarului „monstru din Loch N ess"). A cumpărat această casă cu un motiv foarte precis, intenţionând să facă un sejur de şase luni, cu exerciţii detaliate de magie ceremonială, num it Operaţiunea Abramelin. Amănuntele acestui proces se pot găsi în cartea The Sacred M agic o f Abramelin the M age [Magia sacră a lui Abramelin Magul], un manuscris ce datează, cu aproximaţie, din anul 1458 (deşi există voci care susţin că nu a fost scris mai devreme de secolul al XVII-lea), scris de „ Abraham Evreul", unde sunt descrise practicile ezoterice ale unui înţelept egiptean pe nume Abramelin. Cartea este considerată o lucrare clasică a ocultismului modern şi a fost publicată iniţial în limba engleză, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Crowley s-a mutat în această casă şi a început Operaţiunea Abramelin, însă nu a reuşit să o termine, fiind chemat la Londra de Mathers cu treburi urgente. Pră­ buşirea Zorilor de Aur, care a urmat la scurt timp după aceea, a dus în cele din urmă la fracturarea ordinului în mai multe societăţi. Crowley a decis să părăsească întreaga scenă şi să o facă într-un mod semnificativ: a hotărât să călătorească prin lume. Având mijloacele să o facă (la acea vreme moştenirea lui era departe de a fi fost epuizată), el s-a dedat pasiunii pentru alpinism, în Mexic şi Himalaya. înainte să părăsească Anglia, Crowley devenise cunoscut pentru acţiunile lui de alpinism şi chiar stabilise nişte recorduri în Alpi şi în Ţara Galilor. Stephenson, în Legenda lui Aleister Crowley, remarcă: „Aceste fapte de agilitate şi îndrăzneală au fost tratate cu o interpretare sinistră. Aleister Crowley se căţăra în locuri în care nu se putea căţăra nimeni. în mod evident, cu ajutor supranatural". (Acolo ni se aminteşte de legenda comică despre M adame Blavatsky, relatată în biografia ei scrisă de John Symonds, că odată „a levitat cu tot corpul ei de 17 pietre până la tavan către un candelabru, ca să îşi aprindă o ţigară"). Crowley, veşnic aventurier, a încercat chiar şi vânătoarea de vânat mare, în Asia de Sud. în Ceylon (Sri Lanka, în prezent) s-a întâlnit cu vechiul său prieten Allan Bennett, care părăsise Zorile de Aur şi se hirotonisise ca unul dintre primii călugări budişti occidentali şi a studiat cu el yoga acolo. Această asociere cu Bennett a fost foarte importantă pentru Crowley, nu numai pentru că Bennett a fost unul dintre puţinii lui prieteni de-o viaţă, ci şi pentru că practicile şi disciplinele de yoga au devenit o parte importantă din practica lui personală şi din sistemul spiritual pe care l-a dezvoltat ulterior.

C artea legii şi d ezastru l de la K an g ch en ju n g a Urm ătorul evenim ent cardinal - şi care avea să se dovedească crucial - în viaţa lui Crowley a fost o experienţă ciudată pe care a avut-o la Cairo, în Egipt, în 30

A

leister

C

rowley:

M

agul

C

el

Straşnic

1904, unde, ajutat de tânăra sa soţie de la acel moment (Rose Kelly), a primit o în­ văţătură foarte neconvenţională, presupusă a veni de la o entitate pe nume „Aiw ass". De-a lungul anilor, Crowley l-a perceput pe Aiwas fie ca entitate distinctă, fie ca pe îngerul său Păzitor sau şinele lui superior. în cele din urmă, învăţătura a fost transpusă într-o carte num ită Liber AL vel Legis sau Cartea legii [The Book o f the Law], Lucrarea promitea să fie o nouă dezlegare spirituală, radicală pentru omenire, care propunea o filosofie a vieţii ce se baza foarte mult pe ideea de a onora individul - practic, o abordare opusă idealurilor de sacrificiu de sine ale doctrinei creştine. (A se vedea Capitolul 4 din această carte pentru mai multe detalii în acest sens). De fapt, pe Crow ley nu l-a inspirat prea m ult cărticica la vrem ea aceea şi, având numai douăzeci şi opt de ani, a lăsat-o deoparte pentru o vreme şi s-a cu­ fundat din nou în căutări mai fizice, mai cu testosteron - în acest caz organizând o expediţie de căţărare pe Kangchenjunga, în Himalaya - al treilea munte ca înălţime de pe pământ şi încă necucerit la acel moment. Până atunci, Crowley avea o vastă experienţă pe munte, însă aceasta era prima dată când conducea o expediţie. Căţărarea s-a dovedit dezastruoasă, abordarea autocratică a lui Crowley ca şi conducă­ tor provocând dezacorduri între membrii echipei lui şi o revoltă deschisă, în care echipa de alpinişti s-a dezmembrat. încercând să se întoarcă şi să coboare de pe o rută pe care o considerau prea periculoasă, un grup de „răzvrătiţi" a alunecat şi a declanşat o mică avalanşă, în care au m urit patru dintre ei. Crowley - departe şi adormit în cortul lui la acel m om ent - nu a ajutat la recuperarea cadavrelor, consi­ derând, se pare, că ar fi o pierdere futilă de energie într-o situaţie foarte precară, astfel că reputaţia sa în comunitatea de căţărători s-a stricat ireparabil. Fiasco-ul de pe Kangchenjunga s-a dovedit a fi ultima sa partidă de alpinism. Crowley dedică mai multe pagini acestei partide în Confesiunile sale, expli­ când punctul lui de vedere. în pasajul de mai jos, el îşi descrie reacţia (şi aparenta prezicere a morţii unuia dintre ei) la decizia fatală a mai multor alpinişti de a coborî înainte de a fi ajuns în vârf şi apoi decizia lui de a nu încerca im ediat să îi salveze: Spre oroarea mea, am aflat că Pache voia să coboare cu ei. Hamalii nici nu avuseseră decenţa să îi aducă valiza. L-am im plorat să aştepte până dimineaţă... I-am explicat situaţia, dar bănuiesc că nu m-a crezut că îi spun adevărul adevărat, când i-am spus că G uillarm od este, în cel mai bun caz, un im becil periculos pe munte şi că acum se transformase într-un maniac periculos. Am dat mâna cu el cu inima frântă, pentru că omul îm i devenise foarte drag, iar ultimele m ele cuvinte au fost: „Nu te duce. N-o să ne mai vedem niciodată. O să fii mort în zece minute", încă o dată, calculasem greşit: încă mai era în viaţă după un sfert de oră. La mai puţin de jumătate de oră după aceea, Reymond şi cu mine am auzit stri­ găte înnebunite. Nu se puteau distinge cuvintele, însă erau vocile lui Tartarin şi Righi. Reymond a propus să mergem de îndată în expediţie de salvare, dar deja era aproape întuneric şi nu era nimeni pe care să-l putem trimite, având în ve­ 31

C

ei

T rei M

agi

P

A

ericuloşi

dere că Righi ne lăsase fără oameni. Şi încă nu exista niciun indiciu de ce ţipă. Ţipaseră toată ziua. Raymond încă nu îşi scosese cizmele. A spus că se duce să vadă dacă reuşeşte să afle care e treaba şi că mă cheamă dacă e nevoie de ajutorai meu. A plecat şi nu s-a întors şi nici nu m-a chemat. Aşa că m-am dus la culcare şi m-am trezit a doua zi, în zori, şi am plecat să cercetez situaţia .13 Acest pasaj, precum şi secţiunea din autobiografia sa în care descrie deza­ struoasa expediţie, dezvăluie în multe feluri elemente din caracterul lui Crowley. Biograful lui Crowley, Richard Kaczynski, rezumă astfel enigma întâmplării: Nu este clar din relatarea lui Crowley dacă a simţit cu am ărăciune că răzvră­ tiţii au căpătat ce au meritat sau dacă nu şi-a dat exact seama ce s-a întâmplat până a doua zi dim ineaţa .14 însă Lawrence Sutin, extrăgând din scrisorile scrise de Crowley şi publicate de principalele ziare ale acelor timpuri, prezintă un punct de vedere mai puţin flatant despre gândurile lui Crowley la momentul accidentului, în timp ce el rămânea în cort şi se pregătea să doarmă: După cum stăteau lucrurile, nu puteam să fac nimic mai mult decât să-l trimit pe Reymond, cu speranţe foarte mici. Nu că aş fi fost excesiv de nerăbdător, în situaţia dată, să acord vreun ajutor. Un „accident" pe m unte de genul acesta este unul din lucrurile pentru care nu am niciun fel de simpatie. Sutin conchide: Lui Crowley îi plăcea să invoce standardele de onoare ale gentlemanului en­ glez. Comportamentul lui din acea noapte a sfidat acele standarde .15

leister

C

rowley:

M

agul

C

el

Straşnic

Am m inim alizat foarte mult ceea ce simţeam. Dacă voi fi vreodată convocat în faţa Atotputernicului Dumnezeu să dau socoteală de faptele mele, marea mea ruşine o să fie că nu i-am împuşcat pe câinii aceia răzvrătiţi care l-au ucis pe Pache şi pe hamalii m ei .16 Ironia lui Crow ley citând Dumnezeul iudeo-creştin în cuvintele sale a fost observată de multă lume. Dar, mai la obiect, ceea ce vedem aici este strădania de a apăra starea profund vulnerabilă în care probabil că se afla, dându-şi seama că fu­ sese respins ca şi conducător şi că el se izolase (toate astea, la înălţimea rarefiată de 21.000 de picioare). Aceasta avea să se dovedească a fi o m etaforă puternică pentru toată viata / lui. E q u in o x, O rd in u l S telei de A rg in t şi O rdo T e m p li O rien tis în 1906, Crowley, împreună cu soţia sa, Rose, şi cu fiica lor, bebeluş, au călătorit prin China. în această călătorie, Crowley susţine că a term inat Operaţiunea Abra­ melin în interior, în m intea lui, prin vizualizare. De asem enea, şi-a autoconferit iniţierea la treapta superioară, cea de Adept Privilegiat. Este posibil ca la acest mo­ m ent din viaţa sa să fi început să se m anifeste un elem ent dificil din egoul lui Crowley, având în vedere că orice soi de autoiniţiere sau conferire independentă asupra sieşi a unui grad iniţiatic superior este profund problematică. însuşi funda­ mentul iniţierii trebuie confirmat într-un fel de o altă persoană - la m odul simbolic, de o conştiinţă aflată în afara sistemului egotic al persoanei. Poate părea paradoxal, deoarece fundamentul căutării mistice este realizarea asocierii lăuntrice, suverane cu divinul interior - şi cu toate acestea, motivul din care căutătorii au avut întot­ deauna, de-a lungul istoriei, mentori vârstnici din comunitatea lor spirituală este tocmai pentru a putea evita amăgirea provocată de ego - şi în special aroganţa. Acestea fiind spuse, pura tenacitate şi concentrare a lui Crowley să efectueze prac­ tici complexe de vizualizare în timp ce se plimba prin China cu soţia şi bebeluşul său reprezintă un indiciu al acelei intensităţi fixiste şi al nivelului de energie care îl

După dezastru, în presă au circulat câteva schimburi războinice de cuvinte între Crowley şi câţiva dintre coechipierii lui, iar Crowley pare să fi pierdut în mod decisiv bătălia în ochii opiniei publice. Genul acesta de lucruri era ceva obişnuit în viaţa lui - bănuiala mea, în acest sens, este că ele dezvăluiau ceva în convingerile esenţiale ale lui Crowley despre sine, şi anume că, în cele din urmă, trebuie să le facă pe toate singur - să lupte şi să îndure (la urma urmei, asta şi înseamnă Perdnrabo, num ele său de iniţiat în Zorile de Aur). O astfel de convingere esenţială are tendinţa să ducă la implicarea în situaţii în care, în general, persoana sfârşeşte prin a fi izolată şi nesprijinită. în parte, ca apărare, devine necesar ca omul să se lege de eşecurile altora (mai degrabă decât să înfrunte acea convingere esenţială din el). Asta pare să reiasă din cuvintele prin care Crowley trage concluzia asupra acestei chestiuni:

caracterizau. După ce au plecat din China, Crowley a decis să călătorească pe altă rută decât soţia sa. El avea să se întoarcă în Anglia prin Oceanul Pacific şi prin America de Nord, iar ea (împreună cu fetiţa lor), prin India şi Europa. Nu la mult timp după aceasta, fetiţa a murit, după ce contractase febră tifoidă, iar Rose a decăzut în al­ coolism. Şi Crowley s-a îmbolnăvit atunci; pentru el era în mod clar o perioadă ma­ joră de deconstruire. A dat vina pentru întâm plare pe faptul că „zeii" erau nemulţumiţi de el că nu îşi urma destinul superior, însă un alt fel de a vedea lucru­ rile ar fi că se confrunta cu adversitatea din exterior - ceea ce în Orient s-ar numi „culegerea a ceea ce ai sem ănat karm ic" - care, în ultimă esenţă, era o reflexie a structurii sale încăpăţânate. în orice caz, în anul următor, în 1907, împreună cu Geor­ ge Cecil Jones, un fost frate mai în vârstă din Zorile de Aur, şi-a înfiinţat propria

32

33

'

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

şcoală de mistere, numită Argenteum Astrum (Steaua de Argint) sau, după cum era numită în mod tradiţional, A A . La scurt timp după aceea, a început pentru el o fază importantă în ceea ce priveşte scrisul, odată cu lansarea unei publicaţii bia­ nuale numită The Equinox, din care s-au publicat zece ediţii, între 1909 şi 1913. în curicula de la Zorile de Aur au fost încorporate unele din învăţăturile celebrului mag elizabetan din secolul al XVI-lea, John Dee (care, printre altele, fusese şi astro­ logul de curte al reginei Elizabeta I), în special munca lui Dee cu Edward Kelly în domeniul contactului şi comunicării cu îngerii printr-un sistem complex de glife şi litere, care au ajuns să fie cunoscute drept magia Enochiană. Crowley, trecut prin şcoala Zorilor de Aur, se întâlnise cu acest sistem şi dezvoltase un interes deosebit pentru el. La sfârşitul lui 1909, împreună cu studentul lui Victor Neuberg (care îi era şi iubit), s-a dus în Algeria, unde au călătorit împreună pe potecile deşertului şi au practicat magia enochiană, folosind metoda „chemărilor", încântări asemănă­ toare mantrelor în limba enochiană, menite să acordeze conştiinţa practicantului la tărâmurile angelice. Aici, Crowley a suferit o confruntare intensă cu elemente ale ego-ului său, din care a ieşit ca Magister Templi (Maestru al Templului). După cum înţelegea Crowley, acest nivel reprezintă un nivel de dezvoltare crucial, în care este traversată „prăpastia" şi este recunoscută pe deplin iluzia sinelui personal separat. în parte, în decursul acestei chinuitoare strădanii, Crowley era implicat în ri­ tualuri de noapte în deşert, ajutat de Neuberg şi folosind cercul m agicianului şi tri­ unghiul magiei cerem oniale solom oniene, invocând şi înfruntând atacurile îngrozitoare ale demonului enochian Choronzon. Procesul s-a dovedit a fi de o in­ tensitate deosebită şi, la un moment dat, Neuberg s-a „luptat în întuneric", literal­ mente, cu demonul - deşi, după toate probabilităţile, „dem onul" era Crowley prins într-o stare modificată de conştiinţă. Chiar şi aşa, ideea de a întâlni o forţă potrivnică în sălbăticie reprezintă o parte importantă din ştiinţa şamanică; în mitul creştin, chiar şi Iisus a trebuit să se înfrunte cu Satan în deşert. Ideea a fost multă vreme un element esenţial în drama iniţierii, în care eroul care căuta să se stăpânească pe sine trebuie să înfrunte în mod direct aspectele cele mai potrivnice ale naturii umane, dar şi ale propriului său psihic. Crowley a ajuns să vadă această figură a lui Choronzon ca fiind simbolul ul­ timei bariere între învăţăcel şi iluminarea deplină. Un personaj analog ar fi Mara, din budism, care, conform legendei budiste, l-a hărţuit şi l-a tentat pe Buddha chiar înainte de iluminarea sa finală, sub copacul Banyen. Interpretarea pe care i-a dat-o Crowley lui Choronzon s-a dovedit, în cele din urmă, a fi mai degrabă jungiană: el îl vedea pe demon ca fiind „distrugătorul egoului", care se dovedeşte a fi un aliat esenţial în călătoria realizării de sine, cu condiţia ca aspirantul să fie suficient de pregătit şi de destoinic. Crowley a scris o carte despre cele două luni pe care le-a petrecut cu Neuberg şi cu spiritele enochiene în deşertul nord-african, numită The Vision and tiie Voice [Viziunea şi vocea]. Mulţi au fost im presionaţi de pasiunea, drama şi revelaţiile găsite în firul narativ al cărţii. 34

A

leister

C

rowley:

M

agul

C

el

Straşnic

Anul 1910 s-a dovedit a fi relativ de bun augur pentru Crowley. A câştigat un caz celebru în tribunal împotriva fostului său profesor Mathers, în care acesta depusese o cerere încercând să îl blocheze pe Crowley să publice ritualuri ale Zo­ rilor de Aur în publicaţia sa, Equinox. Cazul s-a dovedit a fi mai degrabă o farsă, avocaţii şi judecătorii prezenţi făcând mult haz în timpul procedurilor, mai ales pe seama lui Mathers. Deşi organizaţiile oculte erau ceva obişnuit la acea vreme (şi încă de pe la jum ătatea anilor 1800), toate aceste lucruri încă mai erau pentru pu­ blicul general doar un elem ent demn de ridiculizat. în timpul procedurilor s-au schimbat câteva replici amuzante. în Legenda lui Aleister Crowley, Regardie şi Step­ henson descriu procesul ca pe o întâmplare care „...ar lua locul întâi printre proce­ sele comice din istoria engleză", adăugând că „dovezile depuse de ambele părţi erau permanent punctate cu hohote de râs". Iată un mic exemplu: (Mathers în examinare încrucişată) Avocat: Este adevărat că numele dum neavoastră este Sam uel Liddell Mathers? Mathers: Da, sau Macgregor Mathers. A: Numele dumneavoastră iniţial era Samuel Liddell Mathers? M: Fără îndoială. A: Şi ulterior v-aţi luat numele de Macgregor? M: Numele de M acgregor datează din 1603. A: Numele dumneavoastră era Macgregor în 1603? (Hohote de râs). M: Da, dacă doriţi, puteţi să spuneţi şi aşa. A: Şi v-aţi intitulat Contele Macgregor de Glenstae? M: Oh, da. A: V-aţi intitulat Cavalerul Macgregor? M: Nu, aici mă confundaţi cu unele din aliasurile lui Crowley. A: Aţi sugerat vreodată cuiva că aţi avut o legătură cu regele James al IV-lea al Scoţiei? / M: Orice scoţian care provine dintr-o familie străveche, probabil că a avut o legătură cu regele James al IV-lea. A: Aţi declarat vreodată că regele James al IV-lea al Scoţiei n-a murit niciodată? M: Da, este o chestiune de tradiţie obişnuită în toate organizaţiile oculte. A: Afirmaţi că Jam es al IV-lea al Scoţiei este în viaţă în zilele noastre? M: Refuz să răspund la întrebarea dumneavoastră. A: Şi că existenţa sa din zilele noastre este întrupată în dumneavoastră? M: Sigur că nu. Mă confundaţi cu aliasurile lui Crowley. (Hohote de râs). A: Credeţi în tradilii? i / M: Asta este treaba mea personală. A: Domnia Sa (către avocat): „Olandezul zburător" ar fi altul, dacă vreţi să o 35

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

ţineţi pe tema asta. (Hohote de râs). M: Şi de asemenea, „Evreul rătăcitor". (Hohote de râs). A: Aveţi o ocupaţie? M: Depinde cum vreţi să o luaţi. Pentru un om fără ocupaţie, probabil că sunt cel mai muncitor om de pe pământ. (Hohote de râs ) .17 Procesul i-a adus lui Crowley o oarecare faimă şi pentru o vreme publicaţiile sale Equinox s-au vândut foarte bine. De asemenea, a mai atras şi nişte studenţi; la vremea aceea, şcoala lui, Argenteum Astrum, avea câteva zeci de membri. In 1912 a avut loc o întâm plare im portantă, în care un ocultist germ an pe nume Theodore Reuss l-a înfruntat pe Crowley pe tema publicării secretelor deţi­ nute în cadrul ordinului mistic german al lui Reuss, Ordo Tem pli Orientis (sau O.T.O., după cum este numit în mod obişnuit). Crowley a negat acuzaţia; s-a do­ vedit că ceea ce scrisese fusese generat de el în mod nevinovat, deşi avea o mare si­ m ilaritate sim bolică cu secretele la care se referea Reuss. Prin această întâlnire ciudată, Reuss şi Crowley s-au împrietenit, iar Reuss l-a îm puternicit să constituie o ramură a O.T.O în Anglia. în 1913, Crowley a călătorit la M oscova, unde şi-a ela­ borat slujba gnostică - o ceremonie pe care membrii ramurilor existente ale O.T.O încă o mai practică. Crowley a petrecut perioada Primului Război Mondial (1914-1918) în America, unde a scris ceea ce părea să fie propagandă progermană. Stranietatea acestor scrieri a făcut mulţi istorici ai domeniului ocult să îl suspecteze pe Crowley că ar fi fost angajat de guvernul britanic să facă spionaj şi să culeagă informaţii despre planurile germanilor. în acest context, propaganda sa progermană era văzută ca o acoperire a activităţilor sale de spionaj. (Puncte de vedere mai puţin condescendente l-au eti­ chetat pur şi simplu ca trădător de patrie). Pe această temă s-au scris cărţi întregi cea mai reuşită încercare fiind Secret Agent 666 [Agentul secret 666], scrisă în 2008 de Richard Spense - însă nimic nu a fost niciodată dovedit cu certitudine şi, la fel ca în cazul activităţilor de spionaj de care era suspectat Gurdjeff, în cele din urmă, toate răm ân anecdotice. Crowley însuşi, în Confesiunile sale, susţinea că el a fost în­ totdeauna loial A ngliei şi că articolele lui progerm ane erau ironice şi, în acelaşi timp, menite să ajute America să intre în război împotriva Germaniei. In 1915, la vârsta de patruzeci de ani, Crowley şi-a asum at rangul de Magus, care, în mod tradiţional, este cel mai înalt nivel în diferitele frăţii oculte (deşi, lucru semnificativ, Ordinul Zorile de Aur susţinea că acest nivel se poate atinge numai după moarte). în 1918, Crowley a făcut un „sejur m agic" pe o insulă de pe râul Hudson, din Statul New York. Acolo a pretins că a făcut cercetări extensive asupra vieţilor lui anterioare şi că şi-a amintit detaliat multe dintre ele. A spus că a reuşit să ajungă la aceste amintiri folosind „memoria m agică", o tehnică spirituală pentru amintirea vieţilor anterioare. (A se vedea Anexa I, legătura „Crowley-Osho", pentru mai multe detalii despre pretinsele vieţi anterioare ale lui Crowley). 36

A leister C r o w l e y : M a g u l C el Straşnic

A b atele T h e le m e i In 1920, la patruzeci şi cinci de ani, Crowley a călătorit în insula italiană Sicilia, unde a fondat ceea ce avea să devină faimoasa - şi de rău augur - Abaţie Thelema. Aceasta era o comunitate spirituală bazată pe învăţăturile thelemice ale lui Crowley, inclusiv practica meditaţiilor şi a ritualurilor şi studiul unor scrieri alese. O serie de oameni au vizitat locul; unii au rămas pentru perioade mai lungi de practică, iar pe unii, evenimentul i-a transformat pozitiv. în 1923 a avut loc un episod dezastruous la Abaţie, când un tânăr şi promi­ ţător discipol al lui Crowley, Raoul Loveday, a contractat enterită după ce a băut apă de izvor infestată şi a m urit la scurt timp după aceea, la vârsta de numai două­ zeci şi trei de ani. Reputaţia deja proastă a lui Crowley a fost distrusă şi mai mult, iar tabloidele britanice l-au numit „cel mai rău om din lum e". (Ba, mai mult, un ta­ bloid susţinea că Crowley „omorâse şi mâncase" doi hamali, într-o expediţie ante­ rioară de alpinism în Himalaya). La scurt timp după aceea, noul premier fascist al Italiei, Benito Mussolini, fiind informat de incidentul Loveday şi povestindu-i-se zvonuri fantastice, l-a expulzat pe Crowley din ţara sa. Abaţia Thelema a mai rămas deschisă încă un an, condusă de câţiva studenţi ai lui Crowley, dar fără Magul său comunitatea îşi pierduse forţa ce o anima. (A se vedea capitolul 9 pentru o perspec­ tivă mai detaliată asupra Abaţiei Thelema, fondată de Crowley). După ce a fost expulzat din Italia, Crowley a plecat cu Leah Hirsig, „desfrâ­ nata" cu care era pe atunci (termenul pe care îl folosea Crowley pentru a-şi descrie partenerul magic/tantric) în Tunisia, Maroc, unde a terminat de scris Confesiunile (ceea ce face din această carte doar o autobiografie parţială, având în vedere că lip­ sesc din ea ultimii 24 de ani din viaţa lui Crowley). în anul următor, în 1924, el şi-a asumat rangul magic suprem de Ipsissimus —un nivel deasupra celui de M ag în sistemul său, atât de înalt, încât era considerat a se afla dincolo de orice putere de înţelegere. Cel puţin, aceasta este definiţia spirituală tradiţională a rangului. (Che­ stiunea autoiniţierii este întotdeauna considerată o problem ă şi este abordată în altă parte, în această carte). Theodore Reuss murise în 1923. Doi ani mai târziu, Crowley, la vârsta de 50. de ani, a devenit preşedintele O.T.O. Este interesant de rem arcat despre Crowley că, în ciuda numeroaselor sale conflicte interpersonale, punctele-cheie din cariera sa au im plicat legături apropiate şi com plicate cu alţii. Anume, deseori soarta lui Crowley a fost să moştenească ceva (începând cu averea substanţială a tatălui său) şi apoi să dezvolte acel lucru la un nivel superior, lucru pe care l-a făcut şi cu O.T.O (deşi nu şi cu averea tatălui său!), revizuindu-i şi dezvoltându-i ritua­ lurile aducând o energie nouă şi necesară în întregul Ordin. însă a fost mai puţin inovator în sensul pur decât Gurdjieff, de exemplu. Două din ritualurile esenţiale ale lui Crowley, „Rubinul stelat" şi „Safirul stelat", sunt modificări bazate pe formele-standard ale unor ritualuri existente, care fuseseră elaborate (cel mai probabil de către Mathers) în Zorile de Aur. Genialul Tarot Thoth a fost cocreat de Crowley 37

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

cu Frieda Lady Harris (cu câţiva ani înainte de moarte). Şi astfel un paradox inte­ resant în viaţa lui Crowley este că, în ciuda naturii sale aparent antisociale, cea mai mare parte din m unca lui a izvorât din relaţiile intense pe care le-a avut cu alţii atât în cadrul şcolilor de mistere, cât şi cu persoane importante din viaţa lui. în 1928, Crowley locuia la Paris, unde i s-a alăturat Israel Regardie, care pe atunci avea doar douăzeci de ani şi a devenit secretarul Fiarei. Regardie a scris foarte mult despre această perioadă în biografia lui Crowley, The Eye in the Triangle [Ochiul din triunghi]. Regardie, ca mulţi alţii, a avut o relaţie dificilă cu mentorul său şi în cele din urmă s-a despărţit de el din cauza unei chestiuni de remarcabil capriciu. însă spre deosebire de mulţi alţii, Regardie s-a răzgândit la câteva decenii după moartea lui Crowley şi a decis să îşi scrie cartea despre acesta, care, în mare parte, era plină de compasiune şi a corectat multe lucruri false care se vehiculau despre fostul lui maestru şi prieten. P u b licaţii im p o rtan te şi u ltim ii an i de v iaţă In 1930, Crowley a publicat ceea ce este considerat în general magnus opus-ul său, Liber ABA, M agick: Book Four [Liber ABA, Magie: Cartea patru]. Cartea a primit câteva recenzii pozitive şi, încurajat de acest lucru, Crowley a semnat un contract cu M andrake Press din Londra, care ulterior a mai publicat câteva cărţi de-ale lui, inclusiv romanul pe care l-a scris, Moonchild [Copil de duminică] şi prima parte din Confesiunile lui. La începutul anilor 1930, Crowley a călătorit prin Europa, dar edi­ tura M andrake a dat falim ent şi vânzările cărţilor lui au scăzut. Până în 1935 ajunsese falit. Doi ani mai târziu a reuşit să publice Equinox o f the Gods [Echinocţiul zeilor] şi Eight Lectures on Yoga [Opt prelegeri despre yoga], o lu­ crare pe care mulţi o consideră printre cele mai bune şi mai concise scrieri pe această temă. Faptul că un occidental precum Crowley putuse să scrie despre o cale spiri­ tuală orientală cu un asemenea grad de înţelegere era o dovadă a inteligenţei sale, dar şi a autenticităţii lui ca şi căutător şi învăţăcel al înţelepciunii perene. La începutul anilor 1940, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, Crowley a legat o prietenie oarecum sincopată cu artista engleză Frieda Harris - una din puţinele lui asocieri de calitate cu o femeie care pare să nu fi fost sexualizată. Cei doi au cola­ borat la crearea a ceea ce mulţi consideră astăzi a fi cel mai bun set de tarot elaborat vreodată, numit Tarotul Thoth (după zeul egiptean al scrisului şi magiei). Sub îndru­ marea strictă şi adesea dificilă a lui Crowley, Harris a pictat setul de cărţi, iar Crowley a însoţit desenele cu textul scris, The Book ofTIwth [Cartea lui Thoth], Atât tarotul, cât şi cartea au fost publicate în 1944, dar abia la câteva zeci de ani mai târziu şi-au căpătat recunoaşterea şi popularitatea pe care o meritau şi au beneficiat de o tipărire mai de calitate. Cartea lui Thoth este de departe cea mai consistentă şi mai profundă carte scrisă vreodată despre Tarot. In scrierile sale, Crowley dovedeşte o uşurinţă în a înţelege teme întrepătrunse de simbolism, comparabilă cu C.G. Jung şi Joseph Campbell. în 1945, Crowley s-a retras la un internat din Hastings, unde a terminat şi a 38

A

leister

Crowley: M

agul

C

el

Straşnic

publicat M agick W ithout Tears [Magie fără lacrimi], care, în esenţă, este o colecţie de corespondenţă între el şi o studentă (identitatea acesteia este necunoscută; s-a spe­ culat că întrebările şi răspunsurile erau doar instrumentul literar al lui Crowley pentru carte). Această carte, alături de Tarotul Thoth, este considerată una din cele mai lucide şi mai mature lucrări şi arată fără umbră de îndoială că, în ciuda consumu­ lui intensiv de droguri şi a vârstei, el şi-a păstrat claritatea minţii până la sfârşit. în decursul acestor ultimi ani, Crowley a ţinut legătura doar cu un cerc relativ restrâns de studenţi şi alte persoane. Unul dintre cel m ai rem arcabil a fost Gerald Gardner, inspiraţia principală din spatele dezvoltării, în secolul XX, a vrăjitoriei, sau „W icca", cum este cunoscută acum. Gardner, el însuşi trecut de şaizeci de ani la acea vreme, l-a vizitat pe bătrânul mag în mai, 1947. Ce anume s-a discutat acolo nu se ştie, însă este clar că Gardner a folosit câteva din ideile şi scrierile lui Crowley pentru a form ula baza unei credinţe păgâne moderne. Tradiţia, lansată în mare parte de Gardner prin cartea sa Witchcraft Today [Vrăjitoria astăzi], publicată în 1954, s-a dezvoltat rapid în deceniile recente, lăsând în urmă ca dimensiune organizaţiile thelemice prevăzute iniţial de Crowley. După cum a dem onstrat învăţăcelul lui Crowley, Jerry Cornelius, G ardner n-a făcut decât să ia câteva scrieri de-ale lui Crowley şi să le folosească cuvânt cu cuvânt în iniţierile sale în gradele W icca şi în alte scrieri W icca .18 Crowley a murit la internatul din Hastings, la 1 decembrie 1947, la vârsta de 72 de ani. Există mai multe legende legate de moartea sa, toate diferite una de alta. Unul dintre primii biografi ai lui Crowley Gerald Suster susţine că cea mai credibilă dintre acestea provine de la directorul internatului Hastings, care i-a spus lui Suster că Crow­ ley se prăbuşise pe când se plimba prin camera lui - fusese o insuficienţă cardiacă, agravată de afecţiunea lui bronşică - şi că era singur în acel moment. Acelaşi director i-a povestit lui Suster şi o poveste amuzantă despre un vânzător de cărţi din Hastings, care i-a spus că a văzut un simbol magic desenat de Crowley pe una din clădirile de la internatul lui. Tulburat, omul îl ştersese cu o cârpă de vase, iar în ziua următoare Crowley a murit. Chicotind pe ascuns, Suster remarcă: „Acum ştim adevărul, în sfârşit; Marea Fiară a fost ştearsă cu o cârpă de vase " . 19 Imaginea com ună despre Crowley este că „a m urit sărac, dependent de he­ roină şi cu o reputaţie p ătată". Ultimele două afirmaţii sunt corecte, însă el nu era sărac; a murit cu o cutie cu bani sub pat - 400 de lire, spun unii (echivalentul a apro­ ximativ 10.000 de lire sau 17.000 de dolari americani în 2010). Banii erau pentru publicarea celor m ai recente scrieri ale lui. în următorii douăzeci de ani, reputaţia lui - şi amintirea lui Crowley - a dis­ părut în mare parte din ochii publicului. (In anii 1950 s-au publicat două biografii despre viaţa lui - The Great Beast [Marea Fiară] a lui John Sym onds şi lugubra The Beast [Fiara], scrisă de Daniel Mannix - dar ambele au fost nefavorabile şi niciuna n-a slujit la stârnirea vreunui interes semnificativ pentru om şi în special pentru ideile lui). Abia la 1 iunie 1967, când trupa The Beatles a scos albumul reprezentativ

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

Sergeant Pepper's Lonely Hearts Club Band, pe coperta căruia erau chipurile a zeci de „oameni care ne plac", printre care şi faţa lui Crowley (înghesuită între gurul lui Paramanhansa Yogananda, Sri Yukteswar, şi Mae West), Crowley, asemenea lui Lazăr, a fost înviat ca prin magie şi a renăscut un interes profund - şi m eritat - pen­ tru m unca lui de-o viaţă. Comentând coperta albumului Beatles-ilor, ediţia din 23 octombrie 1969 a ziarului londonez The Evening News scria:

Capitolul 2 G. I. Gurdjieff: Diavolul negru din Ashkhabad

Incruntându-se dintre Mae West şi un guru din India, în parodia aceea de fo­ tografie de pe LP-ul „Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band" se iţeşte un chip cu bărbie de slănină şi cu ochi ficşi, arzători. Arată furios că se află acolo - M area Fiară, redusă la dimensiunea unui Beatle .20 Desigur, autorul nu putea să se înşele mai mult decât atât. Crowley ar fi fost aproape cu siguranţă încântat de publicitate şi cu atât mai mult, dacă ar fi ştiut că un act al unei extraordinare formaţii / de muzică avea să îl salveze de la uitare, să dea o viaţă nouă legendei sale şi să aducă în atenţia m ultor căutători sinceri de înţelepciune ezoterică vasta sa ofertă literară. Unii l-au numit pe Crowley un „hipiot al epocii victoriene", iar alţii au respins această caracterizare, deoarece sugerează prea multă pace şi iubire pentru un om cu personalitatea lui. Dar oare toţi hipioţii au fost copii ai păcii şi ai iubirii? Nu chiar. Mulţi dintre ei (dacă nu chiar cei mai mulţi) au fost rebeli şi mulţi dintre aşa-numiţii hipioţi şi-au am estecat liberal „pacea şi iubirea" cu o nuanţă de ostilitate faţă de sistem şi o expresie volatilă de gândire anarhică asistată de tot soiul de aventuri m odificatoare de conştiinţă. într-adevăr, Crowley nu a fost un copil „flowerpower". Dar mare parte din gândirea lui - şi încă în şi mai mare parte personalitatea lui - a prefigurat revoluţia psihologică a anilor 1960. Explorările lui desfrânate cu sexul şi drogurile, luarea în derâdere a sistemului cultural britanic al vremurilor lui, călătoriile în Orient şi studiul profund al budismului, yoga şi taoismului, al întregii tradiţii ezoterice occidentale, precum şi dedicarea pe care a avut-o pentru explorarea stărilor superioare de conştiinţă avea să îl facă (şi de fapt, chiar l-a făcut) un sfânt patron al multora dintre hipioţii transformatorului deceniu 1960. Dar în cele din urmă, el a fost mai mult decât oricare din aceste lucruri. A fost o verigă esenţială în transmisiunea de la magul renascentist la misticul secolului XX, dar şi unul dintre iniţiatorii importanţi ai unui nou curent psihospiritual. El a fost un renascentist al vremurilor moderne, cu trăsături dificile şi neplăcute, o în­ crucişare ciudată între John Dee şi John Donne, magician şi poet, artist şi aventurier, învăţat şi mistic şi profet al unei noi religii, expert în şah, alpinist, vânător de vânat mare, dependent de droguri şi dezmăţat sexual. Un lucru care se poate spune cu adevărat despre el este că era orice, dar nu plictisitor.

40

Până să ridice capul, te-ai gândi că Gurdjieff e doar un mare savant sau ceva de genul acesta. Dar când se uită la tine, nu-i mai vezi chipul, nici nu mai ştii dacă are ochii mari sau mici; vezi doar două puţuri imense de lumină neagră. Rene Daumal Gurdjieff exercită asupra celor care merg la el un soi de agăţare de natură psihică, absolut uluitoare şi din care puţini au tăria să scape. Rene Guenon Gurdjieff e un fe l de zeu întruchipat... un zeu planetar sau chiar solar. A.R. Orage ndeva în jurul anului 2 0 0 0 am primit un telefon misterios de la un bărbat din California, care spunea că văzuse pe un site de-al meu la vremea aceea un articol pe care îl scrisesem despre Gurdjieff şi că avea câteva întrebări. Nu respira greu în telefon şi nu folosea un dispozitiv pentru m odificarea vocii, dar a fost mai degrabă evaziv în ceea ce priveşte identitatea lui şi a preferat să-mi spună doar că făcuse parte m ult timp dintr-un grup care avusese m isiunea să găsească Frăţia Sarmoung (misterioasa organizaţie din Asia Centrală, al cărei iniţiat pretin­ dea Gurdjieff că este). A spus că grupul organizase excursii şi că în timpul unei rare acalmii între războaiele afgane au urmat nişte indicii şi au mers în regiunea Khyber Pass. După cum stau lucrurile de obicei cu astfel de poveşti, mi-a spus că „urma s-a răcit" pe când se aflau în nordul Afganistanului. M -am întrebat sfios în sinea mea dacă se obosise să consulte Fielding's Guide to the World's M ost Dangerous Places [Ghidul lui Fielding în cele mai periculoase locuri din lume] înainte să pornească spre o ţară de maci şi acoperită de burkha. însă oricât rn-aş fi îndoit, omul părea sincer şi adevărat - şi nu aşa de tânăr - şi chiar voia să ştie ce credeam eu despre legenda cu Sarmoung. I-am spus despre propriile călătorii în acea parte a lumii, cu ani înainte, mai ales prin Kashmir şi până la Ladakh, unde stătusem pentru un timp la o mănăstire tibetană. Avusesem o serie de experienţe exotice şi interesante, dar nu găsisem nici

U

41

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

G . I. G u r d j i e f f : D

iavolul

N

egru

D in A

shkhabad

eu vreo „Frăţie Sarm oung". în cele din urmă, trăsesem concluzia că valoarea mitu­ lui cu Sarm oung era foarte asemănătoare cu ideea tibetană de Sham bhala (sau Shangri-la) - adică era în principal alegorică - şi că era posibil chiar să provină din aceeaşi poveste. Un indiciu ispititor în acest sens vine de la W illiam Patrick Patter­ son în cartea sa, Eating the T [Devorarea eului], în care (pe atunci studentul lui Lord John Pentland, el însuşi discipol direct al lui Gurdjieff) povesteşte întâlnirea sa cu radicalul m aestru budist tibetan Chogyam Trungpa, la începutul anilor 1970. Trungpa, care fugise în Tibet în anii 1960, fusese crescut ca abatele încarnat al unui grup de mănăstiri din estul Tibetului, cunoscut ca „Surm ang". Patterson remarca gradul ridicat de asemănare dintre termenii Sarmoung şi Surmang - lucru care este cu atât mai intersant, cu cât Gurdjieff însuşi pretindea că petrecuse câţiva ani în Tibet, în perioada 1900 - 1903, studiind tradiţiile tibetane, învăţând puţin limba şi chiar, spunea el, căsătorindu-se cu o tibetancă .1 Ca în mare parte din povestea lui Gurdjieff, alegoria se împleteşte cu uşurinţă cu realitatea, iar ficţiunea cu învăţătura. Asemenea lui Crowley, Gurdjieff era un tip foarte greu de definit, un om care se putea schimba de la o clipă la alta, exclusiv în funcţie de unghiul din care îl percepeai. Gurdjieff îm i era cunoscut dinainte de telefonul curajosului californian. La un moment dat, în jurul anilor 1980, pe când locuiam la Montreal, omul de serviciu din blocul meu m-a invitat în camera lui la un ceai, într-o seară. Am alunecat într-o conversaţie destul de intensă cu el şi cu prietena lui despre stări modificate de con­ ştiinţă şi altele asemenea, iar el m-a întrebat dacă auzisem de Peter Ouspensky, un jurnalist rus care trăise în prima jumătate a secolului XX. Auzisem de el, dar vag. îm i am inteam că era m enţionat în cartea lui Colin W ilson, The Occult [Domeniul ocultului]2, pe care o citisem în liceu, pe la mijlocul anilor 1970. Ouspensky, intelectual, filosof şi jurnalist bine-cunoscut în M oscova la înce­ putul anilor 1900, fusese şi un mare căutător de înţelepciune şi călătorise prin toată Asia, căutând fără succes un învăţător sau o învăţătură care să îl ajute cu adevărat. Nu descoperise nimic substanţial. Dezamăgit, se întorsese la St. Petersburg, unde, la puţin timp după aceea, a dat într-un ziar m oscovit peste un anunţ despre un spectatol de balet, care se numea criptic Lupta magicienilor. Ouspensky s-a dus la spectacol, care consta din secvenţe de dans cu o coregrafie rafinată şi demonstraţii misterioase de capacităţi parapsihologice, efectuate de un grup de ruşi ce purtau robele misticilor orientali. Tot spectacolul era supravegheat de un bărbat întunecat, enigmatic, ras în cap, pe nume Gurdjieff, care părea să ţină dansatorii sub o vrajă extraordinară. Intrigat, Ouspensky a participat ulterior la o întâlnire introductivă a m aestrului cu studenţii lui. Deşi neimpresionat de studenţi, pe care, în cea mai mare parte, Ouspensky i-a categorisit drept tineri şi creduli, n-a reuşit să scape de fascinaţia pe care o simţea pentru Gurdjieff, cu ochii lui pătrunzători, cu siguranţa de sine magnetică a prezenţei lui şi cu profunzimea cunoaşterii pe care părea să o deţină asupra chestiunilor ezoterice. Deşi o inteligenţă formidabilă el însuşi (Ous-

pensky deja scrisese câteva materiale renumite în m atem atică, filosofie şi m isti­ cism), nu a trecut mult până să devină ucenicul lui Gurdjieff. / Toate acestea sunt detaliate în cartea lui Ouspensky - astăzi celebră - In Search o f the M iraculous [în căutarea m iraculosului]3, pe care mi-a recom andat-o la acea vreme prietenul meu Peter, omul de serviciu. Am citit lucrarea de mai multe ori şi în toţi aceşti ani încă o mai consider una din cele mai bune scrieri existente despre un personaj extarordinar şi învăţăturile sale ezoterice, încă nedepăşită şi rem arca­ bilă, având în vedere că a fost publicată în anul 1949 şi se referă la evenimente care, în cea mai mare parte, au avut loc între anii 1915 şi 1924. Nu la mult timp după ce am citit cartea, am găsit un grup Gurdjieff în oraşul meu, în care am fost acceptat. Grupul era condus de un bărbat care studiase la cen­ trul lui J. G. Bennett, unul dintre cei mai remarcabili discipoli direcţi ai lui Gurdjieff. Am petrecut aproape un an în acest grup. în cele din urmă, am plecat să caut forme mai expresive de lucrare interioară (terapia primară şi masajul Reichian) şi am ajuns în Mişcarea lui Osho. însă câţiva ani mai târziu aveam să reiau studiul lui Gurdjieff, de data aceasta mai pregătit să îi înţeleg mai profund ideile şi să îi utilizez câteva dintre practici. îm i amintesc de un incident din timpul pe care l-am petrecut cu Lucrarea (cum este cunoscut sistemul lui Gurdjieff), care a dezvăluit în mare parte despre ce era vorba cu toată mişcarea. Profesorul meu îmi ceruse într-o zi să mă prezint la casa lui ca să îmi dea o însărcinare. Sperând că poate aveam să primesc vreo cunoaştere spe­ cială, am descoperit la uşa lui un bileţel simplu, prin care mă instruia să intru în casă şi să merg într-una din camere. Ajuns acolo, am găsit o cutie nedeschisă; părea să fie un soi de cutie pentru rafturi la Walmart sau ceva de genul acesta, iar pe cutie se afla un bileţel, pe scria: „Te rog să construieşti acest raft de oţel". Aceea era marea m ea însărcinare. Frustrat, am revenit în amintirea mea la o întâmplare care se petrecuse cu vreo doi ani în urmă, când un bărbat cu care stă­ team de vorbă, membru al frăţiei oculte Eckankar, ne transm itea nişte informaţii mie şi unui coleg mai tânăr cu care lucram amândoi la acea vreme. Tipul mai tânăr era neliniştit şi iritat de ceva. După ce a plecat, l-am întrebat pe prietenul meu, ini­ ţiatul Eckankar, care era problema tânărului. Mi-a răspuns cu accentul lui franţu­ zesc: „Voia sa devină Dumnezeu într-o zi", după care a izbucnit în râs. Nerăbdarea este o m are problemă a tinerilor, însă, cu toate astea, pe când asamblam eu de zor raftul profesorului meu, am început să-mi dau seama că ideea era cum să mă ocup de chestiunea care mi se dăduse. M intea îmi era plictisită; eu voiam atenţie personală şi, preferabil, şi ceva cunoştinţe profunde. Şi cu toate astea iată-mă aici, cu raftul ăsta aiurea. Ce e spiritual în asta? Totul, desigur - iar practica de a fi atent, vigilent în mijlocul celor mai lumeşti activităţi a rămas miezul învăţă­ turilor lui Gurdjieff. Am reuşit să răm ân destul de „prezent", în timp ce am asam­ blat raftul şi până să plec, chiar şi fără să mă fi întâlnit cu profesorul meu, mă simţeam foarte bine - echilibrat, limpede la minte, relaxat.

42

43

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Cu toate astea, este o mare ironie şi foarte interesant faptul că, în ciuda sim­ plităţii esenţiale a lucrării practice a lui Gurdjieff (fără a nega com plexităţile teoriei sale), viaţa sa şi cum a ajuns la învăţăturile lui a fost orice, dar nu simplă. La fel ca în cazul celorlalte două personaje ale acestei cărţi, viaţa lui a fost plină de mister şi de pericol, de curaj şi de aventură şi de realizări extraordinare. George Ivanovitch Gurdjieff s-a născut la Alexandropol (cunoscut în zilele noastre ca Gyumri), în regiunea caucaziană a Armeniei, în apropiere de gra­ niţa turcă, dintr-un tată grec şi o mamă armeancă. Cine cunoaşte legenda lui Gurdjieff ştie cu siguranţă că anul naşterii lui a rămas un mister care nu a fost niciodată elucidat în mod convingător. Unul din paşapoartele lui menţiona anul 1877, dar el folosea mai multe paşapoarte, cu date diferite, iar 1877 s-a dovedit că nu este corect. Cei doi biografi principali ai lui Gurdjieff din vre­ murile moderne, Jam es Moore şi William Patrick Patterson, susţin date dife­ rite: primul, că anul naşterii lui Gurdjieff este 1866, iar cel din urmă, 1872. Estimarea mea ar fi undeva mai aproape de 1872.4 Incertitudinea cu privire la anul naşterii sale este o metaforă excelentă pentru a descrie natura profund enigmatică a omului însuşi. Principala problemă, în ceea ce priveşte povestea primilor ani de viaţă ai lui Gurdjieff - reflectată în misterul cu privire la vârsta sa - este că, vorbind obiectiv, nu există nicio poveste. Singura sursă de inform aţii despre viaţa lui până în jurul anului 1912 sunt propriile scrieri, în­ deosebi una dintre cărţi, Meetings with Remarkable Men [întâlniri cu oameni remarca­ bili].5 Cartea se presupune a fi despre întâm plări reale, dar ar putea cu uşurinţă să fie, în parte, o invenţie sau chiar pură alegorie. Carlos Castaneda, controversatul autor al unei serii de cărţi de mare influenţă despre ucenicia sa (probabil inventată) la un bătrân şaman indian din Mexic, obişnuia să vorbească despre ideea de „şter­ gere a istoriei personale" ca mijloc de a împiedica persoana să fie prinsă în capcana viziunilor şi a judecăţilor celorlalţi. Eu nu cunosc nicio altă personalitate importantă recentă din tradiţia spirituală a lumii care să-şi fi şters mai eficient - sau poate, mai exact, să-şi fi estompat - istoria personală decât Gurdjieff. (Este interesant că şi data de naştere a lui Castaneda a fost îndelung controversată ).6 Un argument care a fost prezentat ca fiind motivul din spatele acestor paşa­ poarte cu date diferite este posibilitatea ca Gurdjieff să fi lucrat în spionaj. însă, la fel ca în cazul presupuselor activităţi de spionaj ale lui Crowley, nu s-a stabilit nimic concludent în acest sens. Gurdjieff a crescut în Kars, în nord-estul Turciei, un oraş situat în regiunea de efervescenţă culturală dintre Marea Neagră şi Marea Caspică. Zona aceasta era presărată cu un amestec bogat de rase şi tradiţii diferite, fiind un teren m igrator de întâlnire pentru popoarele asiatice şi cele europene. Expunerea la o astfel de varietate era ideală pentru a stim ula şi a incita ima­ ginaţia unui tânăr inteligent destinat să devină una dintre cele mai inovatoare şi 44

G . I. G

u rd jieff:

D iavolul N

egru

D in A

shkhabad

mai inedite forţe spirituale din secolul XX. în tinereţe, Gurdjieff a ţinut legătura cu multe organizaţii hermetice, politice, oculte, filosofice, religioase şi mistice. Deşi a asistat la experienţe - şi a avut destule care l-au fascinat, inclusiv o gamă largă de puteri oculte şi stări modificate de conştiinţă, el era fundamentalmente nemulţumit că nu reuşeşte să ia legătura cu o şcoală autentică de evoluţie spirituală. La acel mo­ ment s-a hotărât să găsească o astfel de şcoală, dar şi să pornească în căutarea stră­ vechii cunoaşteri pierdute. O isto rie ce n u p o ate fi v e rificată Informaţiile de m ai jos sunt culese în întregime din lucrarea semiautobiografică a lui Gurdjieff, întâlniri cu oameni remarcabili şi nu au fost niciodată coroborate independent, astfel că veridicitatea lor rămâne incertă. (Sentimentul meu este că, în cea mai mare parte, întâlnirile sună ca nişte poveşti obişnuite de călătorie, ade­ vărate. Dacă există ceva ce a fost înfrumuseţat, cel mai probabil că are legătură cu unele dintre personajele principale din carte, care se poate să fi existat sau nu, şi cu chestiunea Sarm oung - a se vedea mai jos). Cu toate acestea, cartea este foarte in­ teresantă, descriind căutarea eroului arhetipal după Graalul înţelepciunii celei ade­ vărate. Pentru a-şi facilita căutarea cunoaşterii pierdute, Gurdjieff susţine că a con­ stituit, împreună cu câţiva, o organizaţie de aproximativ douăzeci de oameni, nu­ mită „Căutătorii A devărului". Toţi indivizii din acest grup aveau în com un o dorinţă profundă de a intra în legătură cu surse spirituale bona fide şi, ca atare, pu­ ritatea intenţiilor lor combinate le-a permis să realizeze multe. Au călătorit peste tot, de la Ţara Sfântă şi Egipt (unde Gurdjieff a lucrat o vreme ca ghid turistic), prin Asia Centrală şi până în Tibet, Mongolia şi Siberia. Au cercetat riguros ruinele ar­ heologice şi, în cele din urmă, au intrat în legătură cu dervişii Naqshbandi, o linie autentică provenită din misticii sufiţi. Undeva, pe la vârsta de douăzeci de ani, Gurdjieff a călătorit împreună cu Căutătorii Adevărului la Ani, în estul Turciei, în apropiere de graniţa cu Armenia, în jurul anului 1000 î.Hr., Ani fusese un centru urban major, rivalizând cu Bagdad sau Cairo, dar a devenit treptat o ruină, după ce a fost călcat de mongoli şi de alţi invadatori, de-a lungul secolelor. La vremea când a fost vizitat de Gurdjieff şi de grupul său, Ani era un oraş-fantomă deja de peste 100 de ani. Aflându-se acolo, Gurdjieff spune că el şi prietenul lui Sarkis Pogossian, săpând prin ruinele unei biserici ponosite, au găsit nişte pergamente vechi, sfărâmi­ cioase. Pe ele era un text într-o formă arhaică de armeană, pe care nici Gurdjieff, nici Pogossian nu au reuşit să o descifreze. Unul dintre pergamente le-a atras atenţia în mod deosebit. Era o scurtă povestire a unui călugăr despre o frăţie numită „Sar­ m oung" . Gurdjieff şi Pogossian şi-au amintit că mai întâlniseră numele într-o carte armeană, intitulată M erkhavat şi că era numele unei „faimoase şcoli ezoterice" care îşi avea rădăcinile în Babilon, cu vreo 25 de secole înainte de Hristos. Mai departe, 45

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Gurdjieff susţine că Frăţia putea fi identificată până în anii 600 î.Hr., în vremurile lui Mohammad, dar după acea perioadă, toate urmele dispăreau. Atunci, el şi Po­ gossian au trecut la o muncă intensivă de detectivi, concluzionând în cele din urmă că veriga esenţială erau aisorii, descendenţi ai asirienilor şi că probabil Frăţia Sar­ moung încă se mai afla pe undeva în apropierea regiunii de graniţă între Turcia şi nord-vestul Iranului .7 Desigur, toate astea sunt foarte romantice. Trebuie să nu uităm regiunea în care a trăit Gurdjieff. Ruinele oraşului Ani se aflau la nici 30 de mile de Alexandropol, în nord-vestul Armeniei, care era centrul de reşedinţă al lui Gurdjieff şi al gru­ pului său de căutători. întreaga zonă era un teren de joc fascinant pentru tineri şi tinere dornice de aventură, iar în acele vremuri existau multe ruine deschise şi pă­ răsite. Arheologia încă mai era o ştiinţă primitivă, iar ideea de conservare istorică era recunoscută doar sporadic. Aşadar, faptul că el şi prietenii lui au putut să rătă­ cească prin ruinele unei biserici străvechi, să sape şi să găsească lucruri este credi­ bilă în întregime. Nu este sigur însă dacă povestea cu pergamentul este adevărată; este posibil ca acea parte să fie înfrumuseţarea care apare atât de frecvent în istori­ siri ce implică o căutare personală, pentru a da savoare firului poveştii, în acest caz menite să fie o alegorie educativă. Gurdjieff spune că ceea ce i-a atras atenţia la legenda despre frăţia Sarmoung a fost afirmaţia că frăţia este custodele unei mari cunoaşteri şi a unor mistere se­ crete. Desigur, asta căuta şi el. La scurt timp după aceea, el şi Pogossian au pornit într-o excursie într-o vale unde, spuneau pergamentele vechi, se îndreptase frăţia Sarmoung. Ulterior, Gurdjieff a spus că aceste pergamente fuseseră scrise cu peste 1.000 de ani înainte, astfel că ideea că frăţia Sarmoung s-ar putea încă afla în valea aceea după atâta timp arată cât de pornit era să găsească nişte răspunsuri. în drum spre vale, Pogossian a fost muşcat de o insectă veninoasă şi pentru a-i da timp să se refacă, cei doi s-au refugiat în casa unui preot armean. Acolo, Gur­ djieff a descoperit încă un pergament vechi, ce aparţinea preotului şi care conţinea o hartă. Preotul susţinea că odată i se oferise o sumă mare de bani pentru acel per­ gament, dar că o refuzase, însă ulterior acceptase suma, în schimbul unei copii a hărţii. Atunci Gurdjieff a cerut să o vadă şi după ce a văzut-o a avut o reacţie pu­ ternică - „a fost cuprins de un tremur violent " 8 - pentru că ceea ce văzuse acolo era lucrul la care se gândise luni de zile. A spus că era o hartă a „Egiptului dinainte de nisip" - Egiptul aşa cum arăta cu mii de ani în urmă, înainte de prima perioadă înregistrată de istorie egipteană (adică înainte de 3500 î.Hr). într-o zi, pe când preo­ tul era plecat cu treburi, Gurdjieff s-a furişat în camera lui şi a făcut pe furiş o copie a hărţii.

G . I. G

urdjieff:

D iavolul N

egru

D in A

shkhabad

câteva zile învăţasem tot ce trebuie să ştie un ghid şi am început împreună cu nişte tineri şmecheri arabi să derutăm turiştii naivi . " 9 Eu am fost în Egipt în 1998, la un secol după vizita lui Gurdjieff; siturile sacre încă mai erau adm inistrate de tineri şmecheri arabi, care încă se mai ocupau cu derutarea turiştilor naivi). Gurdjieff spune o poveste în care Lubovedsky—un aristocrat bogat, m ânat într-o necontenită căutare spirituală de moartea tinerei lui soţii, la naşterea copilului lor - se entuzias­ mează când vede harta deosebită a lui Gurdjieff. Semnificaţia acestei hărţi şi a Egip­ tului, în general, avea să iasă la lumină cu câţiva ani mai târziu, când Gurdjieff avea să susţină următoarele, cu privire la rădăcinile creştinismului ezoteric şi ale pro­ priilor învăţături: Forma creştină de adorare nu a fost inventată de părinţii bisericii. Ea a fost pre­ luată în întregime, într-o formă gata făcută, din Egipt, doar că nu din Egiptul pe care îl cunoaştem, ci din cel pe care nu îl cunoaştem. Acest Egipt se afla în acelaşi loc tot ca celălalt, numai că a existat cu mult înainte... Oamenilor le poate părea ciudat când spun că acest Egipt preistoric era creştin cu multe mii de ani înainte de naşterea lui Hristos - cu alte cuvinte, religia acelui Egipt era compusă din aceleaşi principii şi idei care formează şi adevăratul creştinism .10

Harta aceasta l-a făcut pe Gurdjieff să abandoneze tem porar căutarea frăţiei Sarm oung în estul Turciei şi l-a deviat către Egipt. Pe drum, s-a despărţit de Po­ gossian. Pe când se afla în Egipt şi lucra ca ghid turistic, l-a cunoscut pe prinţul rus Yuri Lubovedsky. (Este foarte amuzant cum descrie Gurdjieff ocupaţia de ghid: „în

Desigur, Egiptul nu mai practică religia strămoşilor săi fie că e vorba de cei preistorici, fie chiar de epoca faraonilor. Egiptul este de multe secole o naţiune mu­ sulmană şi, ca atare, principala tradiţie ezoterică pe care o găsim între graniţele sale este sufismul. Tradiţia Sufi (subcurentul mistic al islamului) fără îndoială că a avut un impact profund asupra conştiinţei tânărului Gurdjieff, care probabil că a derivat din ea unele din dansurile ritualice, tehnicile de meditaţie şi simbolurile sacre (pre­ cum eneagrama) pe care avea să le folosească ulterior, când avea să predea. După ce a părăsit Egiptul, Gurdjieff a rătăcit prin regiune, vizitând deghizat inclusiv Medina şi Mecca şi retrăgându-se în cele din urmă către Est, înspre Asia Centrală şi în cele din urmă, susţine el, paşii fiindu-i conduşi până la Mănăstirea Sarmoung, care se afla undeva în apropiere de Afganistan. Locaţia exactă a mănăs­ tirii a rămas un mister chiar şi pentru Gurdjieff, el povestind că a fost dus acolo legat la ochi, într-o excursie care a durat câteva zile. în această şcoală se aflau câţiva dintre profesorii lui im portanţi şi, spre marea lui surprindere, l-a găsit acolo chiar şi pe vechiul său prieten, prinţul Lubovedsky. Asta se întâmpla în jurul anului 1899. Astfel, într-o interesantă paralelă cu Crowley, în timp ce în Anglia un tânăr căutător se alătura ordinului ezoteric care avea să îl formeze (Zorile de Aur), într-o zonă nulă din punct de vedere geografic, celălalt pătrundea într-o misterioasă mănăstire ce avea să îl formeze. însă, după cum am menţionat mai devreme, nim eni nu a putut vreodată să dea de urma acestei m ănăstiri sau Frăţii şi este foarte posibil ca Gurdjieff să fi in­ ventat această parte din trecutul lui. Dacă este aşa, el nu este nici primul, nici ulti­

46

47

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

mul care face acest lucru. Printre exemplele de persoane cunoscute în acest sens din istoria secolului XX îi putem menţiona pe T. Lobsang Ram pa şi Carlos Casta­ neda —ambii, scriitori cu o influenţă extraordinară, care au susţinut că au petrecut timp în locuri îndepărtate, învăţând cu maeştri spirituali avansaţi (maeştri tibetani în cazul lui Rampa, şi un şaman indian mexican, în cazul lui Castaneda). Referitor la cei doi s-a dovedit ulterior, dincolo de orice îndoială, că erau nişte şarlatani care şi-au inventat poveştile, deşi sunt voci care consideră că ar fi o şansă ca, măcar în parte, povestea lui Castaneda să fie adevărată. în ceea ce-1 priveşte pe Rampa, însă, s-a dovedit că era un impostor. Cum setea lui de rătăcire nu se stinsese după ce a părăsit M ănăstirea Sar­ moung - reală sau alegorică - Gurdjieff s-a îndreptat spre Tibet, unde susţine că a asimilat ceva învăţături de tantra tibetană şi că a asistat la dansurile sacre. însă nu el a fost faim osul Buryat M ongol Aghwan Dorjieff - un înalt funcţionar tibetan proeminent - după cum au presupus în mod eronat unii scriitori. Problema identităţii greşite şi alte enigme au părut să-l urmeze pe Gurdjieff peste tot. El şi-a căpătat de la o vârstă timpurie reputaţia că este un oportunist şi uneori chiar un escroc. Aceasta avea legătură de obicei cu banii şi cu truda lui de-o viaţă: să genereze fonduri suficiente ca să îşi susţină călătoriile, cercetările şi munca. Pe la 20 de ani era omul bun la toate şi făcea ce putea - repara carpete, era ghid tu­ ristic, hipnotizator etc. - ca să îşi finanţeze călătoriile. Odată a prins nişte păsări mici, le-a vopsit şi le-a vândut (la un preţ mare) drept „canari americani exotici", în ziua următoare a plouat, iar Gurdjieff a părăsit în grabă oraşul, înainte să-i fie demascată creativitatea. Există dovezi cum că pe la vârsta de 30 de ani, Gurdjieff a funcţionat ca agent politic şi spion sub acoperire pentru guvernul rus, deşi m otivaţia sa pentru asta era, cel mai probabil, să obţină fondurile şi capacitatea de a călători de care avea nevoie pentru a-şi continua drumul cunoaşterii. A trăit în vremuri de mari tulburări politice şi religioase. M are parte din munca sa de predare s-a desfăşurat în locuri şi în vremuri (revoluţia rusă şi cele două războaie mondiale) în care era dificil să călătoreşti şi chiar să supravieţuieşti, ca să nu mai vorbim de răgazul necesar pentru practicile spirituale. Cu toate acestea, Gurdjieff era m aestru al situaţiilor grele şi putea să folosească chiar şi cele mai neprielnice condiţii ca vehicul pentru a-şi in­ tensifica lucrarea cu sine. Asta au predat şi toţi marii maeştri, şi anum e că procesul de dezvoltare este mai eficient când se desfăşoară în solul nesiguranţei. Când lucru­ rile sunt foarte stabile şi sigure, avem tendinţa să adormim, aşa cum se întâmplă noaptea, când e întuneric şi linişte. Aproximativ prin anul 1900, Căutătorii Adevărului se despărţiseră. Viaţa lui Gurdjieff la vremea aceea continua să fie un şir de aventuri: a petrecut un timp în Persia, unde a studiat magia cu nişte magi; l-a cunoscut pe ţarul rus N icolai al II-lea şi susţine că a fost îm puşcat accidental în trei rânduri de soldaţi care se războiau, abia scăpând de la moarte. Cele mai rele dintre aceste aventuri nefericite s-au pe­ 48

G . I. G

urdjieff:

D iavolul N

egru

D

in

A

shkhabad

trecut în Tibet, unde Gurdjieff a petrecut câteva luni plutind între viaţă şi moarte, în timp ce se vindeca încet de o rană de glonţ. După aventura lui din Tibet, a stat doi ani într-o comunitate sufi necunoscută, deşi se poate foarte bine să fi fost vorba de o comunitate din ordinul Naqshbandi Order, ale cărei învăţături seamănă cu sistemul dezvoltat de el ulterior. Deşi po­ vestea cu Sarm oung ar putea fi o fabulaţie, asocierea lui cu această comunitate sufi pare adevărată. Ordinul Naqshbandi Sufi este bine-cunoscut. La încheierea perioadei petrecute în comunitatea sufi, Gurdjieff era practic un învăţător spiritual calificat pe deplin şi de sine stătător. Era în jurul anului 1907, iar el avea în ju r de 35 de ani. Deja trăise o viaţă extraordinară, plină de aventuri şi de greutăţi care îi formaseră caracterul. Avea capacitatea să prindă şi să direcţioneze atenţia altora şi deţinea o cunoaştere ezoterică foarte profundă şi metode de predare dobândite în mulţii săi ani de călătorii şi contacte cu oameni extraordinari. Dar şi mai important este că el era întruparea a ceea ce preda, ajungând, prin propriile eforturi fantastice, la o unitate interioară care îl demarca în mod clar de omul „me­ canic", adormit. La acest moment, Gurdjieff s-a stabilit în Tashkent, în Turkestan, Rusia (în prezent Uzbekistan, la câteva sute de kilometri nord de Afganistan sau, după cum îi spunea un prieten de-al meu, şi el pasionat de excursii, „Departe-istan"). Aici s-a instalat ca un soi de învăţător-magician-vindecător, dedându-se adesea la şmecherii deliberate pentru a studia mai departe - spunea el - com portamentul uman meca­ nic şi reactivitatea, dar fără îndoială şi pentru a mai face un ban, ca să îşi finanţeze traiul şi călătoriile. Avea succes şi în afaceri şi făcea com erţ cu mai multe tipuri de mărfuri. în jurul anului 1910, Gurdjieff a început să elaboreze şi să dezvolte sistemul de predare care, în cele din urmă, avea să devină m oştenirea lăsată de el lumii. Această perioadă m archează o răscruce im portantă şi interesantă în viaţa sa. în scurta sa lucrare (pe care, ulterior, a negat-o chiar el), The H erald o f Coming Good [Mesagerul binelui ce va să vină], scrisă în 1932, Gurdjieff susţine că „în urmă cu 20 de ani" - adică în 1911 - el se legase să trăiască „o viaţă artificială", care implica să renunţe la capacitatea lui de a-i manipula pe alţii prin carisma personală şi prin cu­ noştinţele de hipnoză, scopul fiind acela de a se purifica şi m ai mult. Este o temă importantă, fiind vorba de rolul şi de legitimitatea unui guru de tip ticălos. Princi­ pala idee aici este că, esenţialmente, Gurdjieff spunea că îşi dedică viaţa „spiritului Bodhisattva", adică să îi ajute pe alţii să se trezească, mai degrabă decât să se slu­ jească doar pe sine. în ce p u tu l isto rie i v e rifica b ile De aici încolo ne aflăm pe un teren istoric solid, ştiind mai mult sau mai puţin, fără urmă de îndoială, că evenimentele de mai jos chiar au avut loc în viaţa lui Gurdjieff. După câţiva ani petrecuţi în Tashkent, Gurdjieff a pornit către Vest, înspre marile oraşe ale Rusiei. în 1912, la aproximativ 40 de ani, a ajuns în Moscova şi, la 49

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

scurt timp după aceea, la St. Petersburg, s-a căsătorit cu o frumoasă tânără poloneză, Julia Ostrowska. Nu se ştiu lucruri prea clare despre ea - în unele relatări este descrisă ca fiind o doamnă de la curtea ţarului, iar în altele, ca o femeie care n-avea niciun ban, provenită dintr-o familie săracă, pe care Gurdjieff a salvat-o. Briceagul lui Occam sugerează că ultima versiune este cea mai probabilă dintre cele două. In orice caz, ea a rămas soţia lui până când a murit de cancer, în 1926. Katherine Mansfield, care a fost cu ea pentru o scurtă perioadă la Prieure, la sfârşitul anului 1922, caracteriza ca având „prestanţa unei regine". Dar altfel a rămas destul de în umbră. Există câteva fotografii de-ale ei. Din toate poveştile reiese că a fost o parteneră loială, dar şi o stu­ dentă devotată lui Gurdjieff. Se spune că şi-a păstrat numele de familie, ca să trans­ mită mesajul că nu e nimic mai mult decât una dintre studentele lui Gurdjieff. în ciuda smereniei ei, Gurdjieff a spus odată despre ea că este „un suflet foarte vechi". Aceasta a fost perioada când şi-a atras şi primii studenţi din Occident. în 1914 şi-a pus în scenă faimosul balet, The Struggle o f the Magicians [Lupta magicienilor], la care s-a dus Peter Ouspensky. Această întâlnire a fost esenţială pentru amândoi. După cum am mai spus, Ouspensky nu era un căutător de adevăr obişnuit şi deja călătorise foarte mult, experimentase cu stări de conştiinţă şi scrisese Tertium Organumu , o lucrare filosofică ce a devenit un succes în toată lumea. La întoarcerea lui Ouspensky din călătoriile lui, el ţinea prelegeri în Moscova la săli de peste 1.000 de oameni şi cu toate acestea, un astfel de nivel de atenţie nu îi um fla aroganţa în mod nejustificat. El era un om de o inteligenţă reală şi, ca atare, era capabil să îşi admită propria ignoranţă când se confrunta cu ea. Astfel, s-a supus unei relaţii de învăţător-student cu Gurdjieff. Importanţa relaţiei dintre aceşti doi bărbaţi nu poate fi subliniată îndeajuns. Ouspensky era pentru Gurdjieff cam ceea ce era Platon pentru Socrate: cel dintâi, un intelect ascuţit şi un comunicator desăvârşit, iar cel din urmă, un om cu o fire excepţională, a cărui simplă forţă a prezenţei era mărturie a unei uriaşe experienţe brute de viaţă, precum şi a eforturilor lui de a se transforma. Deşi Ouspensky este privit de obicei ca „principalul discipol" al lui Gurdjieff, acest lucru, în mare parte, induce în eroare. De fapt, Ouspensky a studiat în profun­ zime cu profesorul lui doar de câţiva ani (între 1915-18). Din 1919-1924 oscila şi ba se despărţea de Gurdjieff, ba se întorcea la el. Până în 1924, practic, o terminase cu el (s-au mai întâlnit sporadic încă vreo câţiva ani, până la o ultimă întâlnire la Paris, în 1931). Motivele pentru această despărţire n-au fost niciodată clare, în mare parte pen­ tru că Ouspensky nu le-a explicat prea bine niciodată; însă pare destul de clar din în­ registrări că ceva din caracterul intens al lui Gurdjieff a ajuns, la un moment dat, să fie prea mult pentru Ouspensky. El a ajuns la convingerea că trebuie să se facă o dis­ tincţie clară între Gurdjieff şi sistem (structura de idei a acestuia). Nestatornicia lui pripită, umorul brut şi schimbările bruşte de comportament fără îndoială că l-au înstrăinat pe intelectualul şi educatul Ouspensky, care, în 50

G . I. G u r d j i e f f : D i a v o l u l N e g r u D i n A

shkhabad

cele din urmă, a considerat că e riscant să fie asociat cu Gurdjieff. Ba chiar a mers până într-acolo, încât, în anii care au urmat, le-a interzis propriilor stu­ denţi să menţioneze vreodată numele lui Gurdjieff. în lumina despărţirii lor, în cele din urmă percepţia lui Ouspensky despre profesorul lui este interesantă. El a spus odată că dl. Gurdjieff este un om extraordinar. Posibilităţile lui sunt mult mai mari decât ale unor oameni ca noi. Dar poate să o ia şi pe drumul gre­ şit... Cei mai mulţi oameni au multe „euri". Dacă aceste euri se războiesc între ele, nu fac prea mare pagubă, pentru că toate sunt slabe. Dar în cazul dl. Gur­ djieff sunt doar două euri: unul foarte bun şi unul foarte rău .13 Cât despre motivele care se află în spatele acestei poziţii, unii studenţi avan­ saţi ai Lucrării lui Gurdjieff îl percep pe Ouspensky ca fiind prins într-o capcană a egoului, din care n-a reuşit să se elibereze. Era prea ataşat de propriul simţ a ceea ce e „corect" şi nu adoptase aspectul fizic-emoţional al Lucrării. Asta crease un de­ zechilibru în dezvoltarea lui, care îl făcea incapabil să îşi vadă defectele de caracter mai profunde, astfel că avea nevoie să le proiecteze asupra profesorului său, Gurdjeff fiind perceput ca un „pericol". O explicaţie psihologică mai prozaică este chiar şi mai probabilă, şi anume că Ouspensky, ca şi Gurdjieff, era un autocrat şi obişnuia să fie el în centrul atenţiei şi ca în cazul multor bărbaţi a ajuns să simtă o concurenţă cu învăţătorul său, mascul alfa. La început, el voia să înveţe de la Gurdjieff şi era convins că Gurdjieff avea ceva de la care el putea să deprindă multe lucruri. Astfel că şi-a reprim at nevoia mai egoistă de recunoaştere suficient cât să dobândească de la Gurdjieff informaţiile pe care le dorise. Odată ce a obţinut aceste informaţii, „conducătorul interior" din el a început să iasă iar la suprafaţă, fiindu-i foarte greu să rămână într-o poziţie su­ bordonată faţă de un alt învăţător - şi încă unul foarte despotic. Faptul că Ouspen­ sky s-a dus în Anglia şi s-a instalat acolo ca profesor (predând oamenilor materialul lui Gurdjieff) pare o dovadă clară că impulsul lui, mai mult decât orice, era să pre­ dea. Toate acestea, combinate cu faptul că Gurdjieff îi apăsa mereu butoanele sen­ sibile, au fost mai m ult decât suficiente pentru a duce la ruptura totală. Aflat la M oscova în 1912, Gurdjieff a început să îşi formeze încet primele gru­ puri. De-a lungul următorilor patru ani, predând mai mult în St. Petersburg şi în Moscova, şi-a atras câţiva dintre studenţii importanţi: pe lângă Ouspensky se mai numără dr. Stjoernval, Zaharoff şi Thom as şi Olga de Hartm ann. în această pe­ rioadă Rusia se implicase în Primul Război Mondial, lucru care, urmat de revoluţia rusă din 1917, ce a doborât aristocraţia ţaristă şi în cele din urmă a dus la formarea Uniunii Sovietice, genera o atmosferă foarte instabilă. Din 1917 până în 1919, Gur­ djieff şi micul lui grup de adepţi s-au aflat adesea într-un real pericol şi mereu pe fugă, deplasându-se între Rusia şi regiunea caucaziană a Georgiei şi Armeniei, ză­ bovind uneori la Tuapse şi la Sochi pe coasta Mării Negre, la Essentuki în sudul Rusiei şi în cele din urmă la Tbilisi (pe atunci cunoscut sub num ele de Tiflis) în 51

C

ei

T

rei

M

agi

P ericuloşi

Georgia centrală, la jum ătatea drumului între Marea Neagră şi Marea Caspică. In tot acest timp, Gurdjieff a continuat să predea şi să lucreze direct cu toţi studenţii lui. Era însăşi antiteza unui mediu cumpătat, monastic sau de ashram. Aici era vorba de m uncă pe sine sub foc direct. In stitu tu l p en tru D ezv o ltarea A rm o n io asă a O m u lu i Gurdjieff a deschis oficial Institutul pentru Dezvoltarea Armonioasă a Om u­ lui la Tbilisi, în Georgia, în octombrie 1919, împreună cu un nucleu de şase stu­ denţi -S tjo e rn v a l, cuplul de Hartmanns, Alexandre şi Jeanne de Salzm ann şi soţia lui Gurdjieff, Julia Ostrowska. (La acea vreme, Ouspensky deja se despărţise o dată de Gurdjieff şi se întorsese la St. Petersburg - care se numea Petrograd - deşi curând avea să se întoarcă alături de profesorul său, pentru a -1 părăsi din nou după nu mult timp). Instabilitatea politică din Georgia era de aşa natură, că Gurdjieff a fost nevoit să părăsească Georgia în decurs de şase luni. La acea vreme, grupul lui era format din vreo 30 de discipoli. în primăvara lui 1920 s-au dus la Istanbul, în Turcia (cunoscut pe atunci sub numele de Constantinopol). Acolo, în luna octombrie a ace­ lui an, Gurdjieff şi-a redeschis Institutul. în această perioadă, Gurdjieff a suferit o uriaşă pierdere personală - tatăl său, împreună cu una din surorile lui şi toţi copiii ei, fuseseră ucişi de turci în 1918 şi, respectiv, 1920. Greutăţile, atât cele exterioare, cât şi cele interioare pe care le-au avut de îndurat el şi micul lui grup de studenţi dedicaţi au fost fantastice, însă, în acelaşi tim p, ele coincideau cu însăşi natura sistem ului lui Gurdjieff, anume să lucrezi direct în condiţiile aspre ale vieţii şi să îţi menţii o atenţie clară în orice si­ tuaţie. Şi la Istanbul, ca şi la Tbilisi iniţial, Institutul a durat în jur de şase luni. Până în mai 1921, Gurdjieff l-a închis din cauză că nu reuşea să atragă studenţi. La acel moment, Gurdjieff a decis să se mute în Europa, iar în august a sosit la Berlin, în Germania. în iarna următoare a făcut o vizită scurtă la Londra, sperând să îşi des­ chidă şcoala în Anglia, însă planurile în acest sens au eşuat. Cu toate astea, în octombrie 1922, cu ajutorul unei binefăcătoare engleze bo­ gate - M ary Lilian, Lady Rothermere (soţia lordului Rotherm ere, magnatul de presă) —a plătit un avans pentru Chateau de Prieure des Basses Loges, la Fontainbleau-Avon, la patruzeci de mile sud-est de Paris, în Franţa. La cincizeci de ani, Gurdjieff găsise, în sfârşit, o bază pe termen lung pentru învăţăturile lui, unde avea să îşi formeze prima comunitate adevărată. După ani de mutări din loc în loc, prin Rusia şi Asia Minor, fugind din calea revoluţiilor şi a războaielor, el şi comunitatea lui de studenţi au reuşit, în sfârşit, să se stabilească în nişte împrejurim i care să le permită să aprofundeze practica Lucrării. Acum, Prieure era sediul Institutului lui (a se vedea Capitolul 9 pentru o discuţie mai detaliată despre această comunitate). Lucrarea la Prieure consta din elementele esenţiale ale Sistem ului lui G ur­ djieff: m uncă fizică dură însoţită de meditaţii active, principalele forme fiind „ob52

G . I. G u r d j i e f f : D i a v o l u l N e g r u D i n A s h k h a b a d

servarea de sine" şi „amintirea de sine". Studenţii primeau însărcinări individuale, în funcţie de cerinţele lor specifice de dezvoltare. A fost construită o Casă de Studiu specială pentru exersarea şi executarea Dansurilor şi M işcărilor Sacre - ritualuri străvechi pe care Gurdjieff le învăţase în anii petrecuţi în m ănăstirile sufite. Nu era un loc prea confortabil. Lucrarea asta nu semăna cu zgura glazurată şi sentimentalismul călduţ prezentat în zilele noastre ca new age sau ca muncă de dezvoltare personală. Gurdjieff era un profesor aspru şi sever, dar capabil de o com­ pasiune extraordinară în momente neaşteptate. Cu toate astea, sistemul său se baza pe efort, efort şi iar efort. „Nicio dezvoltare nu e posibilă", spunea el, „fără chin conştient şi suferinţă voluntară". Prin asta voia să spună că nu putem să obţinem ceva fără plată sau fărA sacrificiu - nu în sensul morbid de autopedepsire, ci mai degrabă în sensul necesităţii de a renunţa la ceva pentru a face loc la ceva nou. Lucrul la care „renunţăm " poate să fie ceva intangibil, precum lipsa de stimă de sine sau chiar lenea, sau vreun alt defect de caracter, cum ar fi neseriozitatea sau mândria. Până în 1923, Gurdjieff atrăsese lângă el pe mulţi dintre căutătorii care aveau să devină actori importanţi în drama în continuă schimbare care a fost viaţa lui, printre care J.G. Bennett şi A.R. Orage, ambii având să se dovedească esenţiali în diseminarea ulterioară a Sistemului lui Gurdjieff. Bennett mai ales, care a continuat şi a devenit un profesor extraordinar şi un autor prolific. Admirat de mulţi, şi-a primit şi partea lui de critici pentru faptul că - după cum îl percepeau unii - ames­ teca prea multe învăţături. In 1924, Gurdjieff împreună cu 25 de membri ai com unităţii lui au călătorit în SUA, unde au organizat demonstraţii cu Dansurile Sacre în New York, Chicago, Boston şi Philadelphia. Pe când se afla acolo a atras câţiva oameni-cheie care aveau să îi ducă mai departe cauza în America, printre care M argaret Anderson, Jane Heap, Jean Toomer şi C.S. Nott. Mai târziu, în acel an, întors în Franţa, Gurdjieff, recunoscut ca şofer agresiv, a avut un accident grav de automobil, din care nimeni nu se aştepta să scape cu viaţă. însă el şi-a revenit, fără îndoială ajutat de voinţa lui puternic cristalizată. La scurt timp după asta, spre şocul tuturor, a destrămat co­ munitatea şi Institutul. Nu după mult timp, însă, s-a dovedit că era vorba de un şi­ retlic ca să scape de studenţii mai puţin dedicaţi, pentru care simţea că nu mai are resurse de energie de dat. A continuat să lucreze cu un nucleu mai mic ce a rămas cu el, studenţi care îl susţineau mai mult şi nu îi cereau atâta energie. Mama şi soţia lui Gurdjieff au murit în 1925 şi, respectiv, 1926. După aceea, el a trecut la o fază de muncă mai introspectivă, începându-şi lucrul la opera lui principală, Beelzebub's Tales to His Grandson [Poveştile lui Beelzebub pentru nepotul său]14 şi să lucreze la numeroase compoziţii muzicale, împreună cu Tomas de Hartmann. Muzica aceasta era menită să evoce o deschidere a „centrului emoţional superior" (a se vedea Capi­ tolul 5 pentru mai multe detalii despre acest subiect) şi, atunci când era ascultată în combinaţie cu Dansurile Sacre, inspira un sentiment evident de transcendenţă şi ine53

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

G . I. G u r d j i e f f : D

iavolul

N

egru

D

in

A

shkhabad

fabil. Acelaşi lucru era valabil şi pentru scrierile lui Gurdjieff, deşi acţionau prin cen­ trul intelectual. Acestea erau exemple de ceea ce el numea Artă Obiectivă, care avea capacitatea de a servi drept catalizator şi a duce observatorul într-o stare de conştiinţă trezită. Această artă se baza pe o formă de matematici superioare care astăzi este cu­ noscută ca „geometrie sacră". Alte exemple de Artă Obiectivă sunt piramidele egip­ tene, picturile tangka ale tibetanilor, Taj Mahal, Stonehenge etc. Gurdjieff le distingea pe acestea de arta subiectivă - categorie ce cuprindea aproape toate formele de artă cunoscute în mod convenţional .15 Lucrarea lui Gurdjieff la Prieure a durat 10 ani agitaţi, până când a fost închisă forţat, în 1932. Până atunci, Gurdjieff efectiv îi însărcinase pe mulţi dintre studenţii lui să-l părăsească, iar pe unii chiar a trebuit să îi înstrăineze intenţionat. în acest sens, Gurdjieff era sincer, prin aceea că înţelegea sarcina delicată pe care o are un adevărat profesor, şi anume să ştie când studentul este pregătit să plece, pentru a evita consecinţele periculoase ale ataşamentului şi dependenţei. Un astfel de con­ cediu este rareori uşor şi adesea traumatizant, deoarece studentul s-a deschis com­ plet către profesor, la fel cum un copil se deschide către un părinte, fiind astfel foarte susceptibil de a fi rănit. în funcţie de conştiinţa şi de compasiunea profesorului, se­ pararea se poate face cu graţie, însă sigur că lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Multe relaţii profesor-student s-au sfârşit printr-o ruptură dureroasă de un fel sau altul. Trebuie să mai m enţionăm şi că Gurdjieff pare să fi aranjat unele din aceste despărţiri ca mijloc de a-şi menţine ascuţimea conştiinţei prin chinuri conştiente şi suferinţă voluntară. Despărţirea de cei pentru care avea o mare afecţiune era modul lui de a evita să îşi piardă ascuţimea conştiinţei din cauza com odităţii şi a confor­ tului excesiv. Gurdjieff părea să nu fie interesat să se lase ridicat la rang de zeu sau comunitatea lui să fie transformată într-un cult. Pentru personalităţile cu tendinţe de cult care se adunau în jurul lui era greu să rămână prea mult dacă nu îşi încetau dependenta psihică de el. (Ba chiar el s-a plâns că, pe când se refăcea în urma acci­ dentului de maşină din 1924, veneau să îl viziteze oameni care voiau pur şi simplu să sugă energie de la el - lucru care, fără îndoială, avea legătură cu natura lui des­ potică şi autoritară şi, în aceeaşi măsură, cu dependenţa acestora). Această tendinţă periodică de a-şi îndepărta studenţii, provocând uneori durere celor ataşaţi de el, l-a scos în evidenţă în rândurile conducătorilor de organizaţii obişnuite, religioase sau laice, interesaţi în principal să atragă cât mai m ulţi subordonaţi. După cum i-a spus „Oracolul" lui Neo într-unul din filmele Matrix: „Ce vor toţi oamenii care au putere? Şi mai multă putere". Acestea fiind spuse, G urdjief era, fără îndoială, un maestru al manipulării, astfel că adevăratul motiv pentru care atrăgea studenţii sau îi îndepărta de el nu era niciodată clar. Fără discuţie, el avea un „ţel planetar", că­ ruia îi era dedicat. Cu alte cuvinte, viaţa lui nu se conducea după scopuri personale, ca viaţa omului obişnuit. El avea o viziune puternică şi era în totalitate un bodhisattva occidental - o persoană motivată de o profundă compasiune pentru condiţia umană. După cum spunea J. G. Bennett, „El era esenţialmente bun". Dar deseori

era şi nemilos. Şi caracterul acesta nemilos este cel care e atât de temut, dar şi atât de respectat de alţii. Este indiciul unui caracter clar definit, care cere atenţie prin simplul fapt că intră într-o încăpere. în 1934, Gurdjieff l-a cunoscut pe Frank Lloyd W right, renumitul arhitect; cei doi s-au înţeles foarte bine, deşi este îndoielnic că W right i-a devenit student - după cum se crede uneori - în orice sens al acestui cuvânt. W right se căsătorise cu una din fostele studente ale lui Gurdjieff, Olgivanna Hinzenberg. Cât despre Gurdjieff, Wright, cu spiritul de observaţie al unui arhitect, i-a făcut odată bătrânului Mag o descriere fascinantă:

54

55

Gurdjieff, declarând întreaga omenire drept idioţi, îi împarte în trei clase: cei care iau ce pot, cei care capătă ce pot să ia şi cei care capătă ce capătă... în omul acesta e un ego enorm. Cu mişcări întotdeauna deliberate, nu mare, deşi aşa pare - cu capul chel şi înalt în spate - cu ochi pătrunzători, luminoşi şi mucaliţi. în el vedem un simţ uriaş al propriei sale valori. Un om capabil să respingă cea mai mare parte din aşa-numita cultură a perioadei noastre şi să stabilească standarde de valoare personală mai sim ple şi mai organice, pe care să le respecte curajos şi fabulos în viaţa lui. El ne-a afectat într-un mod ciudat, ca şi cum în mijlocul nostru ar fi înviat un soi de Buddha oriental... Un om blând, solid, patern. Părea să nu îl impresioneze prea mult ce se în­ tâmplă în jurul lui, dar totuşi, mai târziu, îţi dovedea că nu-i scăpase nimic, atât de dezvoltate erau puterile lui de observare şi de concentrare... poate că personalitatea lui Gurdjieff este cumva asemănătoare cu a lui Gandhi, doar că, desigur, el era mai robust, mai agresiv şi mai aventuros de fel. Acum e un tip la vreo 85 de ani, poate, care arată de 55; are vreo 40.000 de „adepţi" - nu îi numea studenţi sau discipoli - 1 0 4 fii ai lui şi 27 de fiice, de a căror educaţie s-a ocupat şi cărora le-a dat atenţia lui... Cunoştinţele lui despre natura umană şi toate metehnele ei par perfecte, iar el nu ezită să folosească aceste cunoştinţe pentru propriile lui scopuri, deşi cu o conştiinţă care are grijă ca toţi ceilalţi să capete ceva de preţ din întâlnirea cu el. Fără să-i pese de fel de America sau de americani, el a venit încoace, după cum a spus chiar el cu sinceritate, „să tundă oile". Avea să transforme lâna în ceva bun pentru omenire. Puterile lui de a hipnotiza l-au slujit bine în acest sens, dar acum le foloseşte mai cu grijă. Fructele şi mâncărurile americane le consideră necorespunzătoare pen­ tru consum - îi place de la noi doar sucul de roşii şi dolarii. Dar asta nu îl îm­ piedică să mănânce enorm. Stilul banilor noştri îl aprobă. însă îm i imaginez că nu merge prea bine cu tunsul oilor. Acum nu prea mai e lână. Cu toată super-abundenţa de idiosincrazie personală, George Gurdjieff pare să aibă în el m aterialul din care au fost făcuţi adevăraţii noştri profeţi. Iar când pre­ judecăţile împotriva lui vor fi dispărut, viziunea lui despre adevăr va fi recu­ noscută ca fundam entală pentru omul de care au nevoie oam enii .16

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Num erele biblice citate (fără îndoială cu sinceritate) de W right mai sus „40.000 de adepţi, 104 fii şi 27 de fiice" - este un exemplu foarte am uzant pentru fanfaronada lui Gurdjieff, pregătit oricând să facă o farsă oricui, mai ales unui om celebru. De la vârsta mijlocie încolo, Gurdjieff, ca şi Crowley, a avut probleme financiare repetate, iar în ultimii ani s-a bazat în cea mai mare parte pe discipolii americani pen­ tru a-şi finanţa prin eforturi susţinute, promovarea Lucrării. Până în 1938, Jeanne de Salzmann devenise asistenta lui Gurdjieff şi conducea un grup frumos la Paris, de­ dicat Lucrării. în cele din urmă, Jeanne avea să fie directoarea Fundaţiei Internaţionale Gurdjieff, pe care avea să o conducă cu competenţă timp de ani de zile după moartea maestrului, ea trăind mai mult decât toţi studenţii iniţiali şi murind în 1990, la vârsta de 101 ani. Este interesant că o serie de studente proeminente ale lui Gurdjieff au trăit până la o vârstă înaintată. Exemplele sunt: Olga de Hartmann (94), Sophie Ouspensky (89), Olgivanna Lloyd Wright (8 6 ), Jane Heap (81), Annie Staveley (90), Solito Solano (87), Katherine Hulme (81) şi Margaret Anderson (87). în timpul celui de al Doilea Război Mondial Gurdjieff a locuit la Paris, unde a lucrat cu un grup mare de studenţi francezi. Deja bătrân, îşi petrecea cea mai mare parte din timp în faimosul său apartament de pe Rue des Colonels Renard, distrând studenţii şi căutătorii cu umorul lui fantastic şi cu mâncăruri preparate generos. în această perioadă, el a dezvoltat ritualul Toasturilor Idioate, o altă metodă de-a lui menită să diminueze importanţa de sine. Şi-a pregătit scrierile pentru publicare; iată-le mai jos, îm preună cu anul apa­ riţiei: / The Herald o f Coming Good [Mesagerul binelui ce va să vină] (1933) Un volum subţire, ulterior retras de la publicare şi repudiat de Gurdjieff. tBeelzebub's Tales to His Grandson [Poveştile lui Beelzebub pentru nepotul său] (1950) Intenţia lui Gurdjieff a fost ca această carte să fie citită prima, scopul ei fiind acela de a sparge viziunile rigide şi condiţionate ale studentului despre realitate. Meetings with Remarkable Men [întâlniri cu oameni remarcabili] (1963) Mai târziu, transpusă în film de Peter Brook, în 1979. Această carte trebuia să fie citită a doua, scopul ei fiind acela de a prezenta studentului un nou mod de a gândi şi de a percepe realitatea şi posibilităţile stării de a fi. Vieivsfrom the Real World [Puncte de vedere din lumea reală] (1973) O colecţie de prelegeri ţinute de Gurdjieff, cele mai multe din anii 1920. Nu face parte din canonul lui oficial, All and Everything [Tot şi toate]. Life is Real Only Then, When 7 Am' [Viaţa e reală doar atunci când „eu sunt"] (1975) Această carte trebuia citită a treia, scopul ei fiind acela de a învăţa stu­ dentul cum să interacţioneze cu viaţa şi cum să abordeze realitatea. 56

G . I. G

urdjieff:

D

iavolul

N

egru

D

in

A

shkhabad

In afară de Mesager, Gurdjieff n-a trăit să-şi vadă lucrările publicate, deşi a aprobat corecturile finale la Beelzebub cu puţin timp înainte să moară. Trei dintre lucrări —Beelzebub, Meetings [întâlniri] şi Life [Viaţa] - au primit denumirea colectivă de All and Everything [Tot şi toate], seria 1, 2 şi 3. Nu este clar de ce a durat atât până a fost publicat, deşi fără îndoială că acest lucru reflectă dificultatea pe care o avea publicul în a înţelege ideile lui Gurdjieff, darămite să mai aibă şi un mijloc de a re­ cunoaşte şi de a aprecia cine era el. în 1947, Ouspensky a murit, după unele surse, beţiv, dezamăgit, după altele, un adevărat sfânt, însă, în realitate, probabil câte puţin din amândouă. Nu s-a îm­ păcat cu Gurdjieff, deşi fusese invitat de maestru la Paris cu puţin timp înainte de moartea sa. în 1948, Gurdjieff a autorizat-o pe Mme. Ouspensky, ea însăşi o res­ pectată profesoară a Lucrării, să publice cartea soţului ei, Fragments o f an Unknown Teaching [Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută] (ulterior reintitulată In Search o f the Miraculous [în căutarea miraculosului]). Citind manuscrisul, Gurdjieff a fost im­ presionat de memoria lui Ouspensky. El a remarcat: „De multă vreme îl urăsc pe omul ăsta. Acum îl iubesc". Această carte a fost publicată în 1949. în octombrie 1949, la ceva mai puţin de (probabil) optzeci de ani, sănătatea lui Gurdjieff s-a deteriorat, iar el a murit la scurt timp după aceea. Ultimele lui in­ strucţiuni pe patul de moarte au fost către Jeanne de Salzmann, care, mai târziu, în cursul acelui an, s-a ocupat să regrupeze studenţii şi com unităţile Gurdjieff împră­ ştiate prin lume sub steagul colectiv al Fundaţiei Gurdjieff. J.G. Bennett a devenit probabil cel mai influent şi mai eficient reprezentant al lui G urdjieff care nu era afiliat cu Fundaţia Gurdjieff, deschizându-şi propria şcoală în Anglia, care m ai târziu s-a dezvoltat şi în America. Bennett era un autor prolific şi a devenit un guru de sine stătător, recunoscându-1 întotdeauna pe Gur­ djieff ca principala sa inspiraţie. Alături de Ouspensky, el a făcut cel mai mult ca să transmită mai departe cunoaşterea maestrului său, în ciuda tratamentelor dure cu care a fost întâm pinat de unele voci - mai ales de Ouspensky - care l-au criticat din greu pe Bennett că predă (după părerea lui Ouspensky) înainte să fie pregătit şi fără autorizaţie. Bennett a murit în 1974. In timpul vieţii, G urdjieff a rămas în mare parte obscur şi necunoscut, iar când a căpătat recunoaştere, aceasta a venit cu multă notorietate şi nu prea mult din altceva. Doi dintre studenţii lui, Ouspensky şi A. R. Orage, personalitate în do­ meniul literaturii, au fost mult mai renumiţi decât el. însă după moartea lui Gur­ djieff, faima i s-a răspândit încet. Ca şi Crowley, Gurdjieff a căpătat o prestanţă şi o recunoaştere enormă la numai câteva decenii după moartea lui. Mare parte din sarcina lui Gurdjieff a fost să transmită în Occident (şi anume, în Europa şi în America de Nord) cunoaşterea ezoterică din Orient şi din Orientul Mijlociu. Prin aceasta (deşi succesul lui a devenit evident doar după moartea sa), el a fost una din principalele forţe care au contribuit la ceea ce a devenit cunoscut ca mişcarea potenţialului uman şi evoluţiile ulterioare din munca de transformare 57

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

personală, de la sfârşitul secolului XX. Iată doar câteva exemple de o mare varietate în ceea ce priveşte calitatea: Pe lângă munca lui Ouspensky, a lui J.G. Bennett şi a Institutului Claymont; M aurice Nicoll, Kenneth W alker, Rodney Collin; conceptul de „psihocibernetică" al lui Maxwell Maltz, bazat pe ideea că sistemul nervos şi creierul sunt „servom ecanism e" care pot fi controlate de conştiinţă - observaţi le­ gătura cu ideea lui Gurdjieff că omul este „o m aşinărie"; ideile lui M altz au fost împrumutate şi dezvoltate de Werner Erhard prin învăţăturile lui; toată industria Sistemului de Personalitate „Eneagram a", dezvoltată de Ichazo şi Naranjo; învăţă­ turile Michael, un serial de cărţi new age populare despre care se spune că repre­ zintă inform aţii „transmise prin channeling de entităţi din dimensiunea a cincea", dar care, de fapt, împrumută mult din ideile lui Gurdjieff; termeni moderni comuni, precum „Lucrare", „Lucrul cu sine" şi „trezire", care acum sunt mai mult sau mai puţin expresii de casă printre cei interesaţi de dezvoltarea personală sau de munca transpersonală, au fost iniţial expresii ale lui Gurdjieff. Ouspensky a fost o componentă esenţială a acestei realizări. Mai mult decât oricare altul, el a făcut cunoscute ideile lui Gurdjieff unui mare număr de oameni din Occident. Ba chiar lucrarea lui, In Search o f the M iraculous [în căutarea miraculo­ sului], care conţine relatarea anilor petrecuţi cu Gurdjieff, a fost mult mai citită decât oricare din scrierile publicate ale lui Gurdjieff. Cartea este una din puţinele lucrări clasice occidentale de spiritualitate ale secolului XX, alături de The Science o f Mind [Ştiinţa minţii] a lui Earnest Holmes, Psihocibernetică lui Maxwell Maltz, Magia: Car­ tea patru a lui Crowley, Cursul miracolelor a lui Helen Schucman şi The Book [Cartea] a lui Alan Watts. Juriul nu se poate pronunţa cu privire la Gurdjieff omul - acesta putea să fie blând şi brutal deopotrivă şi, mai presus de orice, de natură să te intimideze. După cum spune John Carswell, „el avea puterea furiei controlate, care ordonă ascultare imediată . " 17 Insă nu prea există îndoieli cu privire la valoarea şi utilitatea sistemului pe care l-a lăsat în urmă - ceea ce, aproape cu siguranţă, este singurul lucru care l-ar fi interesat. De asemenea, nu prea există îndoieli cu privire la impactul puternic pe care l-a avut el şi Lucrarea lui asupra atâtor zeci de m ii de oam eni din toată lumea, dintre care cei mai mulţi nu l-au cunoscut niciodată personal. Gurdjieff, la fel ca protagonistul operei sale principale, Beelzebub, a fost un străin într-o ţară străină. Unic în mod excepţional, el era un vrăjitor dintr-o altă lume, însă, în mod paradoxal, era şi foarte uman. Esenţialmente, însă, ca toţi Magii adevăraţi, el avea ceva inabordabil —sau, după cum s-a exprimat studenta lui Mar­ garet Anderson, el era „incognoscibilul domn Gurdjieff". Cel mai bun rezumat al esenţei omului şi al vieţii sale probabil că îl reprezintă acest faimos citat din Rachmilievitch, discipolul lui rus: „Dumnezeu să-ţi dea tăria şi curajul, Gurdjieff, să îţi înduri sem eaţa singurătate".

58

Capitohil 3 Osho: Cel mai periculos om de la Iisus Hristos încoace Eu nu am nicio biografie. Iar ceea ce se crede că e biografie e total lipsit de sens. Pe ce dată m-am născut, în ce ţară m-am născut nu contează. Ceea ce contează este ceea ce sunt acum, aici. Osho, The Last Testament [Ultimul testament] Tot ce este valoros este ezoteric. Osho, Beyond Psychology [Dincolo de psihologie] Ezoteric înseamnă rahat. Osho, From Bondage to Freedom [De la robie la libertate]

C

el de-al doilea şi cel de-al treilea citat de mai sus sunt o ilustrare vie a unei caracteristici a lui Osho pe care o va confirma oricine cunoaşte bogata ta­ piserie a vieţii lui: omul era o contradicţie în carne şi oase. Faptul că se contrazicea frecvent în ceea ce spunea era un lucru pe care el l-a recunoscut de multe ori, deschis şi cu veselie, şi cu care părea să se delecteze. Dacă e să ne luăm numai după această caracteristică, am spune că el a fost chintesenţa gurului ticălos. Dar a fost şi arhetipul rebelului spiritual; ba răzvrătirea era însuşi nucleul învăţăturii şi al personalităţii lui. Până şi editura care i-a publicat cărţile s-a numit Rebel Publishing. Mai explicit, caracterul contradictoriu al lui Osho în discursul său era con­ secvent cu personajul lui de maestru zen. Anume, era im posibil să construieşti în jurul lui vreo biserică şi cu atât mai puţin să pregăteşti vreo carte sfântă, pur şi sim­ plu pentru că ceea ce spunea era atât de imprevizibil. Fără îndoială că asta îl mul­ ţumea, deoarece, mai mult decât oricare alt guru din zilele noastre, el era foarte ferm împotriva sistem ului şi în special împotriva religiei organizate. Era extraordinar de inteligent şi probabil unul dintre cei mai carismatici oa­ meni care vor păşi vreodată pe această planetă. A atras zeci de mii de adepţi şi de admiratori, nu numai prin înţelepciunea pătrunzătoare a discursului său, ci şi prin calitatea impresionantă a persoanei sale. La fel ca Gurdjieff, nu era un tip mare 59

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

cel mult 1,65 m în înălţime, dar avea un cap impresionant, maiestuos, cu ochi fas­ cinanţi şi cu o voce extrem de liniştitoare care, deşi s-a schimbat de-a lungul anilor, întotdeauna părea să facă totul în jurul său să se mişte în reluare, ca şi cum ar fi vorbit sub apă. Mustea de putere, de siguranţă de sine şi de ceva regesc. Până şi numele lui, „Rajneesh", care iniţial fusese o poreclă pe care o primise în copilărie, dar cu care a rămas în cea mai mare parte din viaţă, se bazează pe cuvântul sanscrit raja, care înseam nă „rege". Pe la începutul lui 1986 am avut ocazia să particip la prelegerile lui de seară din Nepal şi să mă aflu la nu mai mult de câţiva metri de el, să-l ascult vorbind în fiecare seară, timp de câteva săptămâni. Avea abilitatea să transforme un discurs în întregime spontan, ţinut într-o sală de conferinţe a unui hotel în faţa a 150 de oa­ meni, într-o chestiune profund personală, una în care simţeai că vorbeşte personal cu tine, în timp ce el povesteşte despre tot şi toate. Sunt total de acord cu Swami Paritosh, care, apărând sub pseudonimul „Sam " în cartea sa, Life o f Osho [Viaţa lui Osho], scria: „Acest vegetarian blând", scria romancierul american Tom Robbins. Aici, în ceea ce mă priveşte, vorbeşte cineva care n-a stat niciodată lângă Osho. Ve­ getarian blând, pe naiba. Era înspăimântător, Osho, chiar înspăimântător... Cum spunea el? „Deschizi o prăpastie în faţa lor şi îi seduci să sară în ea". Ei bine, aşa te simţeai, chiar aşa .1 Propria mea experienţă cu Osho este că el avea capacitatea să funcţioneze ca o oglindă foarte puternică; adică, dacă stăteam în faţa lui şi aveam o stare mentală ne­ gativă, putea într-adevăr să pară „înspăimântător". Insă dacă eram relaxat în interior, el părea blând şi plin de compasiune. în linie cu cel mai profund adevăr al aşa-numitei „yoga cu guru", el nu era nici cu adevărat lipsit de blândeţe, nici în totalitate plin de compasiune. Sigur că era capabil de oricare din acele manifestări de comportament, însă, mai la obiect, eu eram pur şi simplu martor la propria capacitate de lipsă de blân­ deţe sau de compasiune, care era reflectată înapoi către mine. După cum spune ex­ presia zen, el era „o oglindă goală". Cel puţin asta era funcţia lui de guru, pe care şi-o îndeplinea destul de bine. Dar cum stau lucrurile cu omul Osho?

Osho: C

el

M

ai

P

ericulos

O

m

D

e

L

a

Iisus H

ristos

În c o a c e

rnului nu sunt clare, însă este cunoscut că a existat cu cel puţin câteva sute de ani înainte de Buddha şi cu peste opt secole înainte de Hristos. Osho şi-a petrecut primii nouă ani de viaţă într-un sătuc foarte mic, care nu avea şcoală. El susţine că nu a primit niciun soi de educaţie form ală în aceşti primi nouă ani de viaţă şi că a trăit doar într-un mediu inocent şi natural şi s-a abandonat jocului cu mare libertate. Toate acestea au definit omul care avea să devină ulterior - în ciuda faptului că a obţinut două licenţe de universitate, el şi-a păstrat o atitu­ dine de suspiciune profundă cu privire la educaţia convenţională şi s-a opus întot­ deauna cu vehemenţă învăţatului mecanic şi dogmei educaţionale. Confruntările sale cu profesorii din timpul anului şcolar (atât ca student, cât şi, ulterior, ca profe­ sor) erau legendare. în plus, el a fost întotdeauna preocupat ca oamenii să înveţe să fie naturali şi neinhibaţi, fără îndoială ca o reflexie a propriei perioade de formare, care s-a desfăşurat într-o mare libertate. Osho a fost primul născut din ceea ce avea să devină ulterior o familie cu 11 copii. La o vârstă fragedă, a fost trimis să locuiască cu bunicii din partea mamei, care, în ultimii lor ani de viaţă, doreau să crească un copil. El povesteşte despre bu­ nici că erau destul de înstăriţi, ceea ce îi ţinea destul de departe de celelalte familii foarte sărace din sat. Astfel, ca şi copil, Osho era singur şi nu i se permitea să se joace cu ceilalţi copii din sat. Ca urmare a acestui lucru, susţine el, n-a avut niciodată prieteni, însă m ai spune şi că n-a trecut m ult până când a ajuns să îi placă foarte mult singurătatea lui. Psihiatrul englez Anthony Storr, în Feet o f Clay [Picioare de lut], studiu despre guru-şi, interesant, dar oarecum eronat, observă că guru-şii aproape că niciodată nu au prieteni, ci doar adepţi: Mulţi guru-şi par să fi fost destul de izolaţi în copilărie şi mulţi par să fi rămas aşa. Ei rareori au prieteni apropiaţi. Sunt mai interesaţi de ceea ce se întâmplă în propria minte decât în relaţiile personale, poate pentru că nu cred că există cineva căruia să îi pese realmente de ei. Cu alte cuvinte, guru-şii au tendinţa să fie introvertiţi şi narcisişti .3

C o p ilăria Osho s-a născut în cătunul Kuchwada, în statul Madyha Pradesh din centrul Indiei, la 11 decembrie 1931.2 A primit numele de Chandra M ohan Jain. (Cuvântul chandra înseamnă „lună" în limba hindusă - fapt anecdotic interesant, dacă ne gân­ dim la controversata lui comunitate din Oregon, care a existat între 1981 şi 1985, numită Rajneeshpuram şi cunoscută şi sub numele neoficial de „Oraşul Domnului Lunii Pline"). Părinţii lui au fost jaini Digambar din secta Taranpanthi. Religia Jain este foarte veche, dar în prezent este o credinţă minoră în India. Originile jainis-

Observaţiile lui Storr sunt perspicace şi probabil exacte în multe cazuri, însă ele nu perm it posibilitatea vreunui alt fel de rezultat al unei astfel de educaţii, în afară de obişnuitul caracter introvertit nevrotic şi de simţul exagerat al importanţei de sine. Acest tip de interpretare se datorează în cea mai m are parte deformării pro­ fesionale a psihiatrului de a patologiza comportamentele suspecte şi de a omite po­ sibilitatea unei adevărate transcended a egoului. însă, în cazul lui Osho, observaţiile lui Storr cu privire la narcisism sunt pertinente, Osho chiar părând să aibă un simţ aparte, cum că i se cuvine totul ca persoană, dar cu o carism ă puternică şi o fantas­ tică pătrundere intelectuală. (Ca observaţie interesantă, necrologul publicat la scurt timp după m oartea lui Anthony Storr, în 2001, rem arca faptul că, cea m ai mare parte a copilăriei lui, a fost un copil singuratic, care nu avea prieteni. Una din cărţile

60

61

r C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

lui de mai târziu s-a num it Solitude [Singurătate]. Acestea fiind date, am putea spe­ cula în ce m ăsură viziunea lui Storr despre egocentrism ul lui Osho provine din identificarea lui cu el). în 1939, pe când Osho încă nu împlinise opt ani, bunicul lui, de care era foarte ataşat, a murit. Această moarte l-a afectat profund. în anii care au urmat, când vor­ bea de acea întâmplare, spunea că îi făcuse faţă într-un mod foarte matur şi înţelept, chiar declarând că era o transformare şi o „mutaţie imensă", spunând că acesta este produsul secundar care apare în mod natural atunci când pierzi pe cineva pe care îl iubeşti profund. A spus că ultimele cuvinte pe care i le-a spus bunicului său au fost: Mi-ai dat iubirea ta şi mi-ai dat libertatea ta. Cred că niciun copil nu a avut vreodată atâta libertate câtă mi-ai dat tu mie. Ce altceva mi-ar mai trebui? Ce altceva ai mai putea să-mi dai? Sunt recunoscător. Poţi să mori îm păcat .4 Acele cuvinte, deşi profunde şi pline de graţie, sunt cu siguranţă cuvintele unui adult, nu ale unui copil de şapte ani. Aşadar, în timp ce pasajul aruncă o lu­ mină asupra interesului puternic pe care Osho l-a avut ulterior pentru moarte şi pentru descoperirea unui tărâm atemporal dincolo de moarte, el dezvăluie în ace­ laşi timp şi una din tendinţele lui pronunţate, şi anume aceea de a înfrum useţa lu­ crurile, aproape întotdeauna într-un fel care să îl pună pe el într-o lum ină mai impresionantă. în multe privinţe, după cum recunoaşte singur, Osho a fost un copil şi un adolescent dificil. Primul lui biograf, Vasant Joshi, îl descrie ca „egoist, lipsit de modestie, prost crescut şi chiar înclinat spre răzvrătire " 5 ca băiat. In acelaşi timp era şi foarte isteţ, inventiv, conducător înnăscut şi de un curaj enorm. Natura lui încăpăţânată a fost modelată probabil în parte de bunicii lui, care i-au permis foarte multe în primii şapte ani ai vieţii lui. S-a obişnuit ca toate să fie după voia lui. Acestea, combinate cu zelul pentru citit şi învăţat şi cu neînfricata lui independenţă, l-au şlefuit încet pentru viaţa lui viitoare ca guru radical. A n i de cău tare Este interesant de comparat faza următoare a vieţii lui Osho cu perioada si­ milară din viaţa lui Gurdjieff. Ambii au devenit căutători extraordinar de pasionaţi ai adevărului, consumaţi în întregime de o pasiune arzătoare să pătrundă misterele vieţii. însă în timp ce căutarea lui Gurdjieff (după cum susţinea el) era foarte extra­ vertită - el a format un grup num it Căutătorii Adevărului şi a călătorit peste tot, prin multe ţinuturi periculoase - cea a lui Osho, mai aproape de spiritul oriental, a fost mult mai interiorizată (deşi a avut pe lângă el mulţi oameni în viaţa sa, inclusiv trei mentori importanţi - a se vedea Capitolul 14 pentru mai multe detalii în acest sens). A început să experimenteze cu meditaţia pe la începutul perioadei de ado­ lescenţă. în 1946, la numai 14 ani, a avut experienţa primului satori (trezire bruscă, 62

O sho: C

el

M

ai

P

ericulos

O

m

D e L a Iisus H

ristos

În c o a c e

dar temporară ).6 Spre sfârşitul perioadei de adolescenţă, în jurul anului 1950, a în­ ceput să treacă printr-un soi de colaps nervos provocat de contemplarea intensă a întrebărilor supreme ale vieţii. într-un fel, îşi concepuse propriile koan-uri7 şi îşi pe­ trecea tot timpul şi toată energia mentală în contemplarea lor profundă. în cele din urmă, asta l-a adus într-o stare de epuizare intelectuală efectivă (la acea vârstă tâ­ nără era şi un cititor înrăit). A început să se deconecteze de lumea din jurul lui, atât la nivel interpersonal, cât şi fizic. Susţinea că în această perioadă obişnuia să alerge până la 16 mile pe zi „doar ca să mă simt pe m ine". Există adesea o linie subţire între realizarea spirituală autentică şi ceea ce uneori se numeşte depersonalizare sau chiar boală m entală de-a dreptul. Un caz bun în acest sens este povestea lui Suzanne Segal, o americancă şi căutătoare spiri­ tuală care, într-o zi, pe când aştepta într-o staţie de autobuz, a avut o experienţă di­ rectă şi profundă de nonsine, o experienţă a vidului inerent a personalităţii separate. Fie pentru că i-a lipsit o reţea de sprijin sau un îndrum ător corespunzător care să îi confirme realizarea sau pur şi simplu pentru că nu era pregătită, ea nu a reacţionat prea bine la experienţă. Efectele s-au resimţit timp de aproape un deceniu, ea agăţându-se de frica teribilă provocată de încercarea de a-şi păstra sim ţul sinelui indi­ vidual care fusese spulberat de „experienţa din staţia de autobuz", după cum o numea ea. în cele din urmă, Suzanne s-a stabilizat în realizare şi şi-a depăşit frica, sfârşind prin a scrie o carte despre acele chinuri şi devenind învăţător spiritual.8 însă, nu la mult timp după aceea, s-a descoperit că avea o tumoare pe creier, şi a murit în 1997. Cazul ei este interesant, deoarece se poate susţine că deşi cultura occidentală e mai individualistă şi mai egocentrică este mult mai greu să îţi abandonezi egoul în sensul clasic mistic şi să susţii realizarea orientală că şinele personal este, în esenţă, o iluzie. Sigur că există şi un ego cultural oriental, însă, în general, atmosfera filosofică - în India, cu siguranţă - favorizează şi sprijină mult mai mult realizarea spirituală profundă. Mulţi mistici rătăcitori sau sadlius din India probabil că în Oc­ cident ar fi internaţi în spitale de boli mintale, în loc să fie sprijiniţi cu pomeni zil­ nice. Probabil că în acest moment unii dintre ei împing cărucioare de cumpărături pe străzile oraşelor. Pe m ăsură ce se apropia de revelaţia spirituală care, după cum a înţeles-o avea să devină iluminarea lui, Osho devenea din ce în ce mai distant. Părinţii lui, îngrijoraţi, l-au dus pe la tot felul de doctori specialişti în boli mintale. Un medic, în loc să vadă aspecte patologice în ceea ce i se întâmpla, se pare că a fost cel care a confirmat starea spirituală a lui Osho, remarcând, cu lacrimi în ochi: Nu e bolnav. Am căutat şi eu această stare. E norocos. în viaţa asta, mie mi-a scăpat această stare. Nu-1 duceţi la nimeni. El ajunge acasă .9

63

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

Ilu m in are Investigaţiile profunde ale lui Osho au ajuns în cele din urmă la un punct cul­ minant, în care, după cum spune el, întrebările lui despre sensul suprem al exis­ tenţei nu şi-au primit răspuns, ci, mai degrabă, au fost distruse de focul investigaţiei pure. Apoi, el a intrat într-o perioadă de şapte zile în care „a dispărut orice spe­ ranţă". Toate acestea s-au întâm plat pe la jum ătatea lui martie 1953, pe când Osho avea 21 de ani: Timp de şapte zile, am trăit într-o stare foarte disperată şi neajutorată, dar, în acelaşi timp, ceva se năştea. Când spun disperată, nu înţeleg ceea ce înţelegeţi voi prin cuvântul disperat. Vreau să spun pur şi simplu că nu exista speranţă în mine. Speranţa era absentă. Nu spun că eram disperat şi trist. De fapt, eram fericit; eram foarte liniştit, calm, adunat şi centrat ...10 Această experienţă a luat sfârşit cu o ultimă zi, 21 martie, în care se pare că s-a produs o descompunere profundă a sinelui său personal: M ă desprindeam de trecutul meu, eram dezrădăcinat din istoria mea, îm i pierdeam autobiografia. Deveneam o nonfiinţă, ceea ce Buddha num eşte anatta. Limitele dispăreau, deosebirile dispăreau. Mai târziu, în timpul zilei, acest proces a început să se aprofundeze şi a ajuns la un punct culminant: în acele zile obişnuiam să merg la culcare în jur de ora douăsprezece sau unu noaptea, însă în ziua aceea mi-a fost imposibil să rămân treaz. Mi se închideau ochii, abia puteam să-i ţin deschişi. Ceva era iminent, ceva urma să se întâm ­ ple. Era greu de spus ce - poate că avea să fie moartea mea - , dar nu exista frică. Eram pregătit... M-am dus la culcare. A fost un somn foarte ciudat. Cor­ pul îmi era adormit, iar eu eram treaz... în jur de douăsprezece, ochii mi s-au deschis brusc - nu i-am deschis eu. Somnul a fost întrerupt de altceva. Am simţit o prezenţă uriaşă în jurul meu, în cameră. Era o cameră foarte mică. Sim ţeam o viaţă care pulsează, o mare vibraţie - aproape ca un uragan, o mare furtună de lumină, de bucurie, de extaz. Mă înecam în ea... în mine s-a născut o nevoie imperioasă şi profundă să fug din cameră, să merg sub cerul liber - mă sufocam. Era prea mult! Avea să m ă omoare! Dacă aş mai fi rămas câteva clipe acolo, m-ar fi sufocat - aşa părea... M -am dus în grădina în care obişnuiam să m erg în fiecare zi... Experienţa a culminat cu o încredere extatică şi un sentim ent de a fi total ter­ minat ca entitate separată: 64

Osho: C

el

M

ai

P ericulos O

m

D

e

L

a

Iisus H

ristos

În c o a c e

M-am uitat în ju r. Unul din copaci era extrem de luminos - copacul de maulshree. Mă atrăgea, mă trăgea către el. Nu eu îl alesesem; Dumnezeu însuşi îl alesese. M -am dus la copac şi m-am aşezat sub el. Şi, cum stăteam acolo, lu­ crurile au început să se aşeze. întregul univers a devenit o binecuvântare. Ceea ce distingea această experienţă de una tipică de sntori zen („trezire bruscă") este faptul că, în cazul lui Osho, el susţine că întâmplarea a avut ca rezultat o transformare permanentă de conştiinţă pentru el. A renăscut, literalmente, ca om pe deplin treaz, la care sentimentul identităţii personale şi al poveştii personale se evaporase: Şi în ziua aceea s-a întâm plat ceva care a continuat - nu în sensul de conti­ nuitate, dar ceva care a continuat, ca un curent subiacent. Nu ceva permanent - în fiecare clipă se întâm pla din nou. Era un miracol în fiecare clipă. Luând în considerare întregul proces, cu toţi anii de investigare şi căutare in­ tensă, Anthony Storr susţine că Osho suferea de ceea ce părea să fie o cădere psihotică clasică: ...acest şir de întâm plări seamănă cu o criză psihotică. Pare probabil ca Rajneesh să fi suferit de o boală depresivă destul de gravă între 19 şi 2 1 de ani, boală care s-a sfârşit printr-o stare de hipomanie, sub forma unei experienţe extatice... există indicii destul de clare că a mai avut perioade de depresie după ce a devenit guru... în martie 1974 s-a retras din orice activitate şi a ales să rămână în tăcere pentru următoarele câteva săptămâni. în 1981 a mai avut o perioadă de câteva luni în care nu răspundea în niciun fel acelora care le păsa de el şi se pare că nici nu citea... Cred că este rezonabil să tragem con­ cluzia că, la fel ca în cazul multor lideri, personalitatea lui era deopotrivă nar­ cisică şi maniaco-depresivă, manifestându-se din când în când sub formă de boală efectivă .11 Fac aici loc punctelor de vedere ale lui Storr, deoarece, ca psihiatru occidental consacrat, care nu a avut niciun fel de legătură cu Osho sau cu m işcarea lui, el este un exemplu bun al tendinţelor după care mentalitatea occidentală psihoanalitică ar interpreta procesul lăuntric al lui Osho, mai ales în lumina întâmplărilor din Ore­ gon, care au avut loc la vreo 30 de ani după acest eveniment. De fapt, însuşi Osho confirmă punctele de vedere ale lui Storr, descriind perioada care a dus la ilumi­ narea lui ca pe „o perioadă de cădere şi realizare nervoasă"12. însă viziunea lui Storr este limitată, deoarece el nu prea ia în considerare par­ tea de realizare. Unele din modelele convenţionale de psihoterapie occidentală sunt limitate, pentru că le lipseşte o perspectivă cuprinzătoare asupra stărilor mistice, 65

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

deşi Storr îl recunoaşte pe unul dintre psihiatrii care avea în mod clar o înţelegere profundă în acest domeniu, R. D. Laing, şi cu siguranţă că au mai fost şi alţii, printre cei m ai rem arcabili fiind W illiam James, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi, desigur, C. G. Jung. Dar în mare parte, perspectiva tulbure pe care o aruncă psihoanaliza occidentală asupra experienţei mistice, îşi are rădăcinile la Freud însuşi, care nega cele mai multe experienţe mistice ca fiind un tip de conştiinţă „oceanică", regresivă şi infantilă, adică bazată pe amintiri vechi de „unim e" cu mama. Problem a cu diagnosticul lui Storr este că unele elemente din experienţa lui Osho, aşa cum le descrie el, se înscriu în linia unui tip de trezire mistică tradiţională, care se găseşte în multe tradiţii şi în special în experienţele de iluminare ale tradiţiei zen. Iată doar două exemple luate din textul clasic The Three Pillars o f Zen [Cei trei stâlpi ai zen-ului]: Sunt pe deplin împăcat, împăcat, împăcat. Sim t amorţeală în tot corpul, dar mâinile şi picioarele îmi tresaltă de bucurie timp de aproape o jum ătate de oră. Sunt suprem de liber, liber, liber, liber, liber. Oare ar trebui să fiu atât de fericit? Nu există persoană obişnuită. Ceasul cel m are sună - nu ceasul, ci M intea sună. U niversul însuşi sună. Nu există M inte, nici univers. Dong, dong, dong! Am dispărut total... Oh, tu eşti! Ai râs, nu-i aşa? Râsul acesta este sunetul pe care îl faci când te afunzi în lume. Substanta / Mintii / - asta îmi este luminos de clar acum... Sunt împăcat, împăcat, împăcat... Sunt recunoscător, atât de recunoscător .13 Sau acesta: Am înţeles! Ştiu! Nu există nimic, absolut nimic! Eu sunt totul, iar totul e nim ic'... mă sim t liber ca un peşte care înoată într-un ocean de apă rece şi limpede, după ce a fost blocat într-un rezervor de lipici... şi atât de recunos­ cător... dar cel mai m ult sunt recunoscător pentru corpul meu de om, pentru privilegiul, ca fiinţă umană, de a cunoaşte această Bucurie, fără asem ănare .14 Lex Hixon scrie în lucrarea sa Corning Home: The Experience o f Enlightenment in Sacred Traditions [Venirea acasă: Expe­ rienţa iluminării în tradiţiile sacre] un studiu despre experienţa iluminării: Iluminarea este trezirea la armonia noastră primordială sau, într-o altă expri­ m are mistică, trezirea la înrădăcinarea noastră în D ivin .15 Şi atunci se pune întrebarea: cum se m anifestă această „trezire la armonia prim ordială"? Ceea ce ne arată tradiţiile de înţelepciune ale lumii este că, deşi ade­ vărurile subiacente tind să fie aceleaşi, modul în care ele sunt realizate poate să fie 66

Osho: C

el

M

ai

P

ericulos

O

m

D

e

L a Iisus H

ristos

În c o a c e

foarte variat, în funcţie de dispoziţia căutătorului. însă a nega pur şi simplu reve­ laţia lui Osho ca pe o „cădere psihotică" înseamnă să ignori realitatea că ea nu este diferită de o experienţă m istică reală şi că nu toţi cei care au astfel de experienţe sunt prin definiţie bolnavi mintal. în anii săi de căutări, Osho a mers la Colegiul Hitkarini, în Jabalpur, însă în cele din urmă a fost exmatriculat pentru nesupunere. S-a transferat la un alt colegiu, D.J. Jain, unde şi-a terminat studiile preuniversitare (în filosofie) în 1955, la vârsta de 23 de ani. Apoi a intrat la Universitatea Saugar, unde, doi ani mai târziu, a obţinut un m asterat (tot în filosofie). Ceea ce este interesant aici este că el a avut aceste reali­ zări academ ice după presupusa lui iluminare, în 1953. Lucrul acesta este foarte ne­ obişnuit. Istoria ne spune că cei m ai mulţi căutători care trec printr-o trezire spirituală profundă, în general, se retrag din viaţa convenţională şi, cel mai frec­ vent, din căutările de tip academic (deşi, teoretic, nu este necesar să se afle în an­ titeză cele două). Un bun exemplu în acest sens a fost contem poranul lui Osho, gurul am erican A di Da Samraj (cunoscut anterior ca Franklin Jones, Da Free John sau sub o serie de alte apelative), care, ca şi Osho, a obţinut un masterat, dar care, spre deosebire de Osho, încă nu ajunsese la realizarea de sine la acea vreme. Apoi a părăsit lumea academ ică pentru a se cufunda în investigaţie spirituală profundă în India, care a culm inat cu trezirea lui deplină (susţine el), ce a avut loc în Cali­ fornia, câţiva ani mai târziu. După modul în care a descris-o Adi Da, ar fi fost aproape de neconceput pen­ tru el să revină în lumea academică după experienţa trezirii lui. Şi această atitudine este mai degrabă norma; realizarea spirituală radicală are loc de obicei după edu­ caţia academică tradiţională sau cu totul în afara acesteia. Există şi excepţii mai con­ venţionale de la această tendinţă - ca exemplu, psihoterapeutul şi învăţătorul spiritual american Jack Kornfield, care a devenit călugăr budist la Burma în tinereţe, iar după mulţi ani de meditaţie şi de revelaţii profunde, s-a întors în America, s-a căsătorit şi şi-a luat un doctorat în psihologie. Această abordare este oarecum obiş­ nuită în cazul căutătorilor care nu susţin că au trecut printr-o trezire profundă sau printr-o experienţă de iluminare completă; lucrurile nu prea stau aşa în cazul cău­ tătorilor care au treziri pe care le descriu ca totale sau aproape totale. Osho era un paradox interesant în această privinţă, pentru că, în ciuda filosofiei lui antinom iene şi foarte orientate pe corp, el însuşi era o persoană foarte ce­ rebrală. în general, el îşi învăţa discipolii să „trăiască din inimă, nu din cap", dar cu toate astea, avea o bibliotecă privată uriaşă, de vreo 80.000 de volume, fiind un cunoscut cititor rapid, care devora până la 1 0 sau mai multe cărţi pe zi (a se vedea Anexa V pentru mai multe detalii în acest sens). De ce Osho a urmat o cale academică de formare în filosofie când se presu­ pune că era deja com plet iluminat? întrebarea poate că nu şi-a primit niciodată un răspuns satisfăcător. Răspunsul-standard al adepţilor care i-au studiat viaţa a fost

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

că trebuia să fie pregătit pentru ceea ce îl aştepta în viitor, şi anume numărul mare de occidentali educaţi care aveau să vină la el. Şi este adevărat că nivelul mediu de educaţie al adepţilor lui era relativ înalt (cei mai mulţi urmaseră un colegiu), însă genul ăsta de explicaţie e prea forţat. E mai de crezut că Osho încă se identifica pe sine ca intelectual şi nu era pregătit să abandoneze totul şi să stea la poalele m un­ telui, cum făcuse faim osul înţelept al tradiţiei Advaita, Ram ana M aharshi, şi cum încă mai fac o mulţime de „sălbatici" din Himalaya. O altă posibilitate este că Osho încă nu era convins de totalitatea iluminării sale. Lucrul acesta este sugerat de un incident pe care el îl relatează de pe vremea când era la universitate. Obişnuia să meargă la un anum it curs purtând sandale de lemn. Profesorul l-a întrebat de ce poartă încălţările acelea zgomotoase la ore. El a răspuns că le poartă pentru că sunetul sandalelor îl ajută să rămână treaz - adică folosea sandalele ca pe un instrument de meditaţie, ca să îşi ţină atenţia prezentă şi ascutită / .16 O fiinţă / total iluminată nu ar avea nevoie să folosească tehnici de acest gen pentru a fi „pe deplin prezentă". Se pare că Osho încă mai lucra cu sine, adică nu se stabilizase încă în starea realizată. Observaţia poate părea banală în lumina marii drame a vieţii lui, însă are implicaţii semnificative, tocmai pentru că mişcarea lui Osho a fost iniţial, dincolo de orice, un cult al personalităţii. Adică, ea depindea esenţialmente de starea lui spirituală pretinsă, aşa cum creştinism ul depinde de credinţa în înviere. Fără înviere, Iisus este doar un simplu înţelept, nu cineva care a cucerit moartea, astfel că esenţa crezului niceean - şi anume că Iisus este Dumne­ zeu - este goală. La fel, budismul se bazează pe faptul presupus al iluminării totale a lui Gautama Buddha. Doctrina lui Buddha înseamnă puţin dacă el nu a realizat pe deplin ceea ce propovăduia. La fel, în cazul lui Osho, învăţătura lui se baza în întregime în a-i lua pe discipoli de unde se află ei şi a îi duce unde se află el. După cum spunea Osho: Trebuie să lucrez la două niveluri: unul este nivelul la care trăiti / voi, la care vă aflaţi voi, şi altul este nivelul unde mă aflu eu şi unde vreau să fiţi şi voi .17

Osho: C

el

M

ai

P

ericulos

O

m

D

e

L a Iisus H

ristos

În c o a c e

înţelegere) com plet autorealizat spiritual. Este uşor să ne imaginăm că omul era, probabil, ceva de groază şi că n-a fost greu să fie dat afară de la două colegii. Dar după cum se întâmplă de obicei, aşa cum mulţi sunt intimidaţi şi înspăimântaţi de el, există mulţi care sunt atraşi de el. Puţine lucruri în viaţă sunt la fel de puternice şi de magnetice ca o persoană care înfruntă starea de fapt şi vechile convenţii într-un mod deopotrivă agresiv şi elocvent de raţional. (în orice caz, dacă e să credem în Noul Testament, şi Iisus a fost un personaj similar, deşi el a plătit un preţ mai greu decât expulzarea din colegii). în această perioadă, tânărul acharya a început şi un circuit de prelegeri în ţara lui destul de mare, activitate pe care a continuat-o timp de aproape un deceniu, până spre sfârşitul anilor 1960. Prelegerile lui erau renumite pentru tonul aprig cu care condamna diferite tabuuri sacre, precum celibatul, M ahatm a.Gandhi şi auto­ rităţile religioase hinduse. Fără îndoială datorită în mare parte lecturilor sale cu­ prinzătoare - până atunci, Osho nu călătorise niciodată în afara Indiei - atitudinea lui era puternic prooccidentală în multe feluri şi critica India pentru stadiul de îna­ poiere tehnologică şi politică în care se afla. Osho a început să predea oficial meditaţia prin sejururi (retreat-uri) sau ta­ bere, pe la începutul anilor 1960, iar prin 1966 s-a decis să îşi dedice tot timpul pre­ legerilor şi susţinerii acestor tabere în toată ţara, părăsindu-şi catedra de la universitate. Acesta a fost începutul asumării complete a drumului de guru. Până atunci, deja avea adepţi indieni şi era sprijinit financiar. în prelegerile sale, a început să îşi îndrepte criticile către ţinte mai precise, în special conducători indieni, iar prima sa carte importantă - o colecţie de prelegeri intitulată From Sex to Supercon­ sciousness [De la sex la super conştiinţă]16, publicată pentru prima dată în 1968, a slujit la consolidarea reputaţiei de personaj profund radical. India este o ţară cu protocoale sexuale rigide, iar ideile lui Osho despre energia sexuală (fără îndoială, influenţate de personaje occidentale, precum Wilhelm Reich, pe care-1 citise) erau foarte provo­ catoare. Asemenea lui Crowley, el a început să îşi capete faima prin notorietatea le­ gată anume de punctele lui de vedere cu privire la sexualitate. însă, spre deosebire de Crowley, Osho avansa astfel de idei într-o perioadă în care mare parte a lumii oc­ cidentale adopta o revoluţie culturală care includea şi o tentativă de eliberare de in­ hibiţiile sociale şi sexuale. în acelaşi an în care a fost publicată cartea lui Osho, De la sex la super-conştiinţă, moştenirea lui Aleister Crowley a început şi ea să fie înviată treptat de trupa Beatles, cu albumul lor din 1967, Sergeant Pepper's. în timp ce un maestru tantric era înviat din morţi, un altul, în viaţă, îşi începea cariera năvalnică.

Oricare ar fi fost starea lui lăuntrică reală, după ce şi-a obţinut masteratul, Osho şi-a depus candidatura pentru un post de profesor la Colegiul Sanscrit Raipur, unde, în 1958, la vârsta de 26 de ani, a fost angajat şi apoi, la scurt timp, rugat să plece de către autorităţile colegiului, care se temeau că stilul său radical de predare şi personalitatea lui nesăbuită înstrăina prea mulţi studenţi. Atunci s-a transferat la Universitatea Jabalpur, unde a devenit profesor plin în 1960. Putem să ne oprim puţin aici şi să ne imaginăm situaţia. Iată-1 pe „Acharya Rajneesh" (cum i se spunea pe atunci, acharya fiind cuvântul hindus pentru „pro­ fesor"), un tânăr mărunţel, dar vioi şi chipeş, aproape de 30 de ani, cu ochi pătrun­ zători, foarte elocvent, isteţ şi educat, cu o personalitate puternică, încăpăţânată şi arogantă şi cu puternice tendinţe antiautoritate şi (după propria lui apreciere şi

M ed ita ţia d in a m ică şi anii M u m b ai (B om b ay) în 1970, la vârsta de 38 de ani, Osho a prezentat pentru prima oară o meditaţie care s-a dovedit a fi una din mărcile lui importante de-a lungul anilor: un proces din cinci paşi cu durata de o oră, numit M editaţia Dinamică. Term enul „meditaţie" folosit pentru a descrie acest proces reprezenta o viziune cu totul nouă asupra a

68

69

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

O sho: C

el

M

ai

P ericulos O

m

D

e

L a I isus H

ristos

În c o a c e

ţările egoului său). Renumitul înţelept al tradiţiei Advaita, Nisargadatta Maharaj — care preda dintr-o încăpere m ică din M umbai la vrem ea când Osho îşi începea munca în acelaşi oraş, la începutul anilor 1970 —era şi el foarte sensibil la chestiunea ataşamentului şi avea o politică prin care permitea vizitatorilor să rămână cu el nu mai mult de o săptămână, iar uneori dădea oamenii afară (unii din aceştia erau dis­ cipolii lui Osho). Şi aici, chestiunea este neclară-N isargad atta preda într-o încăpere mică în care nu încăpeau mulţi oameni, astfel că este posibil ca debarasarea de ei după opt zile să fi fost o chestiune pur logistică. Insă Osho părea să atragă exact opusul - adică el căuta activ să cultive relaţii cu adepţii şi încuraja direct creşterea familiei lui spirituale. Când oamenii îl pără­ seau pentru o vreme, plecând înapoi în Occident ca să îşi reia munca sau alte res­ ponsabilităţi, el spunea adesea lucruri precum, „O să te bântui în vise". Aceste comentarii erau făcute în general pe un ton jucăuş sau afectiv, însă cu toate astea, ele dezvăluiau ceva despre natura lui, şi anume că m odul lui de a lucra se baza foarte mult pe idealul comunităţii spirituale. Spunea în mod repetat că tot ce conta era legătura dintre discipol şi maestru, dar de fapt unul din scopurile lui era în mod clar să dezvolte o comunitate puternică sau, după cum avea să se exprime mai târ­ ziu, un „câmp buddha". După câţiva ani, comentând pe această temă, Juliet Forman, discipol apropiat al lui Osho, scria:

ceea ce este sau a ce poate fi meditaţia. E dificil de apreciat cât de inovatoare era această tehnică şi cât de bine înţelesese Osho nevoile psihologice ale oamenilor din acea vreme. M editaţia în sine (descrisă în întregime în Partea a Patra a acestei cărţi) conţine stadii de respiraţie profundă, eliberare cathartică, sărituri în sus şi în jos în timp ce se repetă o mantră, tăcere şi dans. Unele voci au sugerat că Osho a elaborat acest proces pentru occidentali, ţinând seama de reprimările lor psihologice pro­ funde, însă în realitate, când a elaborat această meditaţie, aproape toţi adepţii lui erau indieni. Aşa că este clar că el vedea problema reprimării ca pe ceva endemic la nivelul omenirii, nu caracteristic doar occidentalilor. în septembrie 1970, Osho şi-a lansat oficial mişcarea spirituală şi şi-a iniţiat adepţii la sannyas, adică discipoli în sensul spiritual clasic al cuvântului - loialitate faţă de un anumit maestru spiritual. Sannyas este o tradiţie străveche în India - cu­ vântul sanscrit înseamnă, în traducere literală, „a lăsa totul jos" sau, după cum este înţeles în mod convenţional, a „renunţa" la lume pentru a te dedica total disciplinei spirituale. însă conceptul lui Osho era foarte diferit. Foarte aproape de conceptul lui Gurdjieff, A Patra Cale (calea gospodarului spiritual), Osho nu voia ca oamenii lui să renunţe la lume sau la dorinţe (inclusiv la cele sexuale). Mai degrabă, el voia ca ei să renunţe la ego, i.e. la tendinţa de a fi inconştienţi. El voia ca adepţii lui să sărbătorească viaţa, să mediteze, să iubească, să trăiască cu bucurie şi să fie în ace­ laşi timp conectaţi la lume. Deşi acest din urmă punct era întotdeauna problematic, în lumina faptului că singurul mod în care un adept putea fi aproape de Osho la modul fizic era să trăiască la ashramul din Pune sau în comunitatea din Oregon, ambele fiind la acea vreme (iar în ceea ce priveşte ashramul Pune, şi în prezent) medii închise, mai m ult sau mai puţin izolate de lumea din jur. Corespunzător naturii lui foarte radicale, versiunea de sannyas a lui Osho era şi ea unică, nu numai pentru că adepţii trebuiau să poarte clasica robă portocalie a călugărului cerşetor vagabond, ci şi pentru că ei adoptau un num e nou, sanscrit şi - într-un context de inovaţie care împingea lucrurile periculos de aproape de cultul personalităţii - purtau la gât o mala cu 108 mărgele, cu fotografia înrăm ată a lui Osho. Oricare ar fi fost intenţiile lui, acest instrument se pare că a avut ca rezultat să separe adepţii de atunci ai lui Osho în spectatori ocazionali şi căutători serioşi (ca să nu mai vorbim de fanatici). Cei dintâi au plecat, iar cei din urmă au făcut sal­ tul către iniţierea completă. Este interesant să ne oprim din nou aici şi să aruncăm o privire asupra acestui „instrum ent" (cum îl numea Osho). Osho fusese întotdeauna un admirator al lui Gurdjieff, dar este puţin probabil ca Gurdjieff să fi aprobat folosirea fotografiei în­ rămate în mala. Una din definiţiile pe care Gurdjieff o dădea magiei negre era „crea­ rea pasiunii oarbe în oam eni"19, el însuşi fiind renumit pentru faptul că înstrăina intenţionat oamenii, dacă bănuia că aceştia deveneau prea ataşaţi de el. (Există o dispută în acest sens - adică nu este clar în ce măsură Gurdjieff îi „înstrăina inten­ ţionat" pe alţii sau în ce măsură aceştia erau înstrăinaţi în mod natural de manifes-

într-adevăr, aceasta este cea mai înaltă şi mai bună utilizare a unui astfel de instrument - ceea ce am putea numi expresia ideală de bhakti yoga (yoga de devo­ ţiune). Chestiunea ceva mai dificilă este în ce măsură instrumentul era într-adevăr folosit în acest fel. Crowley era acuzat adesea că îşi supraestima studenţii şi cititorii, scriind într-un fel în care presupunea că nivelul lor de înţelegere este mai ridicat decât era în realitate. Probabil că şi Osho ar putea fi acuzat de ceva similar. Cu toate că medalionul era un vehicul puternic de învăţare şi deşi poate că Osho l-a proiectat cu intenţia de a fi folosit exact aşa cum explica Forman, răm âne un lucru cert că oa­ menii dezvoltau diferite grade de dependenţă, în funcţie de maturitatea, inteligenţa, problemele lor de autoritate şi aşa mai departe. (M edalionul a ajuns să fie o pro­ blemă când, la sfârşitul lui 1985, Osho şi-a invitat discipolii să renunţe la el, ceea ce mulţi au şi făcut - doar ca Osho să le spună apoi că renunţaseră la el prea devreme! Unii au început să-l poarte din nou, dar nu a trecut mult până când a fost scos com­ plet din uz).

70

71

Mesajul lui Osho este că toată lumea se naşte cu acelaşi potenţial... cel mult, Osho era potenţialul nostru realizat, o oglindă pentru noi... când atingeam picioarele lui Osho, în acele zile la Pune, când îi spuneam „nam aste" şi el ne răspundea, când îi purtam fotografia în medalioane la gât, noi ne arătam res­ pectul pentru ceea ce era posibil în noi şi ne aminteam de acel lucru .20

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

La sfârşitul lui 1970, Osho s-a stabilit în Woodland Apartments, în Mumbai, locul care avea să devină casa lui pentru următorii trei ani. în 1971 şi-a schimbat nu­ mele din Acharya Rajneesh în Bhagwan Shree Rajneesh („Bhagwan" însemnând „cel binecuvântat" —titlu folosit şi de renumitul înţelept al tradiţiei Advaita, Ramana Maharshi şi care, în consecinţă, a stârnit oarecari controverse în India la acea vreme). în această perioadă au început să apară problemele lui cronice de sănătate, astmul şi diabetul fiind cele mai îngrijorătoare, alături de câteva alergii. A devenit deosebit de sensibil la mirosuri, lucru care, în anii care au urmat, a simţit nevoia de a avea per­ soane care testau mirosul înainte de prelegerile lui - discipoli care miroseau îndea­ proape fiecare dintre persoanele care urmau să participe la prelegere. Cei care miroseau a parfum sau purtau alte mirosuri puternice erau refuzaţi la intrare.

O sho: C

el

M

ai

P ericulos O

m

D

e

L

a

Iisus H

ristos

În c o a c e

Apoi, seara, ţinea darshan, un termen care înseamnă „viziunea divinului" sau „a vedea lumina maestrului". Aceste întâlniri erau adunări mici de câteva zeci de oa­ meni, în care Osho vorbea cu discipolii, îi saluta pe cei nou-sosiţi, îi conducea pe cei care se întorceau în Occident şi făcea iniţieri. De asemenea, oferea multă îndrumare, adesea făcând consiliere pentru de toate: de la cupluri care se certau până la căutători derutaţi şi oameni care aveau realizări interioare semnificative în lucrul lor cu ei înşişi. Multe din aceste întâlniri au fost înregistrate şi publicate ca „jurnalele darshan", care oferă o privire interesantă asupra dinamicii intense dintre Osho şi sannyas-ii lui. Se poate spune că aceste „jurnale" sunt printre cele mai cuprinzătoare şi personale por­ trete ale unui guru care lucrează cu discipolii săi. în acea perioadă, Osho se afla, într-un fel, în culmea puterilor lui. în mod iro­ nic, una dintre cele mai vii descrieri ale carismei lui puternice şi ale prestanţei per­ sonale provine de la Hugh Milne, discipolul lui nemulţumit, care scria în Bhagwan: The God that Failed [Bhagwan: Dumnezeul care a eşuat], lucrarea lui despre Osho, în cea mai mare parte plină de critici:

P u n e I, R ajn eesh p u ram , P u n e II în cele din urmă, clima din Mumbai a fost considerată inacceptabilă pentru să­ nătatea lui Osho şi, în principal, ca rezultat al acestui lucru, în martie 1974, el şi adepţii lui s-au mutat la Koregaon Park, o suburbie înstărită a oraşului Pune, un oraş mediu situat la aproximativ 150 de mile sud-est de Mumbai. Acolo au cumpărat un grup de clădiri pe o proprietate luxoasă şi le-au transformat în ashramul Shree Rajneesh. Acesta avea să devină, pentru următorii şapte ani, casa unuia dintre cele mai mari şi mai radicale experimente de dezvoltare personală de pe planetă (o fază care ulterior avea să fie cunoscută ca „Pune I"). în acest timp, Osho avea să iniţieze zeci de mii de oameni ca sannyas. Câteva mii din aceşti discipoli erau prezenţi la Pune la orice mo­ ment; câteva sute locuiau la ashram şi mulţi alţii locuiau în vile, hoteluri sau simple cocioabe din apropiere. Prezenţa ashramului s-a dovedit un avantaj pentru economia locală, în ciuda unor voci care au obiectat cu privire la conţinutul învăţăturilor lui Osho şi la prezenţa atâtor occidentali „ca nişte hipioţi". în cele din urmă, comunitatea a fost tolerată, în mare, până prin anul 1980, când au început să apară inevitabilele probleme, odată cu creşterea numărului de discipoli. în timpul acestor ani la Pune, Osho avea o rutină zilnică fixă, de la care se abătea rareori. în fiecare dimineaţă ţinea o prelegere în sala principală, timp de aproximativ nouăzeci de minute. Apoi revenea în camera sa şi îşi petrecea cea mai mare parte din zi între citit şi somn. Citea cu lăcomie, până la 10 sau 15 cărţi pe zi. Pentru a citi atâtea cărţi într-o zi, evident este nevoie de citire rapidă şi cu siguranţă şi de sărirea multor pasaje. Felul acesta de a citi părea să se reflecte în discursurile lui Osho, care, deşi vaste ca şi cuprindere şi cunoaştere, nu erau specializate pe ceva anume. Prelegerile lui erau menite pentru un public larg de căutători spirituali inteligenţi, dar nu pentru specialişti ezoterici. Totuşi, prelegerile lui erau recunoscute în general ca excepţionale. El avea o abilitate deosebită, în multe feluri asemănătoare cu a mitologului Joseph Campbell, de a ţese laolaltă mai multe fire: de la religie, misticism, filosofie, psihologie şi ştiinţă şi, asemenea lui Campbell, o făcea fără notiţe şi fără să facă pauze în pre­ zentare. Era un orator superb şi fascinant.

Principalele activităţi care se desfăşurau în ashram erau multe tipuri de me­ ditaţie şi psihoterapii alternative. Ashramul era unic în această privinţă, Osho fiind primul guru oriental care a adoptat pe deplin psihoterapia occidentală în munca lui atât la nivel intelectual, cât şi al experienţei. Principalii terapeuţi de la ashram în anii 70 sau „liderii de grup", cum erau numiţi în general, aveau în comunitate o faimă care uneori rivaliza cu a lui Osho. Câţiva dintre cei mai remarcabili în acea perioadă au fost Michael Barnett (Swami Anand Som endra), Paul Lowe (Swami Ananda Teertha), Alien Lowen (Swami Anand Rajen) şi Robert Birnbaum (Swami Prem Amitabh). Până la începutul anilor 1980, unii dintre aceşti terapeuţi (precum Barnett şi Lowe) l-au părăsit în cele din urmă pe Osho, fie crezând că sunt ei înşişi suficient de treziţi încât să nu mai aibă nevoie de el, fie simţind, pur şi simplu, că timpul petrecut cu maestrul se încheiase. (Cu toate astea, Osho i-a acuzat pe unii dintre ei de concurenţă şi de o nevoie bazată pe ego, de a-şi avea propriii adepţi, exclusiv. Acestea fiind spuse, personal, nu îmi amintesc de niciun caz în care Osho să fi fost de acord că cineva pleacă de lângă el, în afară de situaţia în care era vorba de vreo persoană aberantă. în vreo 20 de ani de predat, Osho n-a împuternicit ni­

72

73

Mulţi s-au întrebat cum de o persoană sensibilă şi independentă poate să fie fascinată de cineva ca Bhagwan [Osho], Răspunsul, după cum v-ar spune mulţi dintre sannyas [discipolii lui Osho], este că odată ce ai fost afectat de energia lui şi ai trăit senzaţia de a fi fost atins de ea ştiai că nu există nimic asemănător, că niciun extaz nu se compară cu asta. Odată ce o experimentai, trebuia să revii după mai mult, să încerci să recapeţi sentimentul acela de ar­ monie şi de unime cu universul... Atingerea lui Bhagwan putea să creeze de­ pendenţă la fel de m ult ca şi cel mai puternic drog .21

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

ciodată pe nim eni să-l părăsească şi să meargă să-şi predea propria lucrare ca

Osho: C

el

M

ai

P

ericulos

O

m

D e L a Iisus H

ristos

În c o a c e

cativ a fost colecţia lui de Rolls Royce-uri (care, în final, număra 93 de piese). Această flotă ridicol de mare de maşini foarte scumpe era privită de cei mai mulţi dintre adepţii lui ca o glumă foarte elaborată, o parodie a consumerismului american sau, pur şi simplu, ca un act amoral şi pe deplin lipsit de respect al unui „maestru nebun-înţelept". Osho însuşi, în cele din urmă, a susţinut că era vorba de o glumă .22 (în cea mai mare parte, maşinile stăteau acolo şi nu erau folosite - deşi de obicei Osho conducea câte una, în fiecare zi, ca să-şi salute discipolii - deşi erau proprietatea comunităţii, nu a lui Osho. După ce Osho a părăsit America, flota de automobile a fost vândută unui colecţionar). Dar, în ciuda acestui fapt, multă lume a ajuns să îl asocieze cu aceste maşini şi mulţi n-au putut să înţeleagă deloc aparenta inconsecvenţă dintre ideea de „maestru spiritual" şi o asemenea colecţie de decadenţă. După cum spunea „Sam", într-un mod amuzant, în Viaţa lui Osho:

„m aestru"). Până la sfârşitul anilor 1970, dezvoltarea rapidă a ashram ului, datorată în mare parte popularităţii crescânde a lui Osho în rândul occidentalilor, a generat necesitatea de a căuta un teren mai mare, pe care să fie construită o nouă com uni­ tate. Pe atunci (ca întotdeauna, de altfel) Osho era foarte controversat, iar guvernul indian, în special prim-ministrul de la acea vreme, Morarji Desai, îl considera o pro­ blemă. I-au fost blocate mai multe încercări de a cumpăra pământ în părţi îndepăr­ tate ale Indiei. în plus, scutirea de taxe a ashramului Pune a fost retrasă şi li s-au cerut impozite retroactiv. Atunci, la începutul lui 1980, un bărbat care susţinea că este un fundam entalist hindus s-a ridicat la una din prelegerile lui Osho, l-a acuzat pe acesta că îi insultă religia şi a aruncat cu un cuţit spre el. Se pare că lama nu a fost aruncată bine şi a căzut inofensivă pe podiumul lui Osho, însă, totuşi, acţiunea a fost considerată o tentativă de asasinat. Toţi aceşti factori, plus o problemă de să­ nătate cu spatele - faptul că Osho, la fel ca Gurdjieff, ţinea America drept urmă­ toarea fază logică în extinderea muncii sale - i-a îndemnat în iunie 1981 pe adepţii lui să-l ducă cu avionul în Statele Unite, unde a rămas timp de câteva luni la un centru Osho din New Jersey. Cu puţin timp înainte să călătorească în Am erica, Osho a intrat într-o pe­ rioadă de tăcere care avea să dureze până în noiembrie 1984. în cea mai mare parte a acestei perioade a stat izolat şi a comunicat doar cu câţiva discipoli: secretara sa la acea vreme, Ma Anand Sheela, şi tovarăşa lui care avea grijă de el, Ma Yoga Vivek (Christine Woolf). în iunie 1981, Sheela a cumpărat o fermă de 64.229 de acri într-o zonă părăsită din partea centrală a Oregonului, care a devenit casa noii comunităţi a lui Osho. Sute de discipoli au trudit ore îndelungi, timp de mai multe luni, ca să transforme locul într-un orăşel înfloritor, în mijlocul pustiei. în primii trei ani şi ju ­ mătate de existenţă ai comunităţii, Osho nu a ţinut prelegeri; în schimb, seara se vizionau înregistrări video ale discursurilor lui. De la început, comunitatea s-a con­ fruntat cu numeroase provocări legislative şi cu o primire ostilă din partea forţelor politice din jur. Prin 1984 au început să apară probleme interne grave, iar în sep­ tembrie 1985 com unitatea s-a prăbuşit sub greutatea mai m ultor scandaluri, din care cele mai multe păreau să se concentreze în jurul activităţilor infracţionale ale Sheelei şi câtorva dintre asociaţii ei (stârnite, cel puţin în parte, de împotrivirea pu­ ternică, la nivel local, din partea unor elemente din cadrul adm inistraţiei Orego­ nului, la prezenţa lui Osho şi a oamenilor săi în zonă). Majoritatea observatorilor din publicul general îl percepea pe Osho ca principala sursă din spatele acuzaţiilor de infracţiune, însă, practic, nu s-au găsit niciodată dovezi care să facă vreo legătură între el şi infracţiunile mai grave ale Sheelei. (A se vedea la Capitolul 10 o discuţie mai cuprinzătoare despre comunitate şi Sheela). însă, pe atunci, reputaţia lui Osho fusese deja deteriorată grav în ochii mass-mediei şi ai publicului general de o serie de factori, dintre care unul destul de semnifi­

Ceea ce am observat de-a lungul anilor este că aceste maşini aveau darul să provoace oamenii în moduri care erau întotdeauna interesant de privit. La cei în­ clinaţi să-l judece pe Osho ca nefiind aliniat la im aginea sfântului umil şi la ideile lor preconcepute despre ce ar trebui să însemne religiozitatea şi puritatea caracte­ rului ieşeau la lumină tot soiul de atitudini justiţiare morale. Alţii vedeau umorul din situaţie. Mulţi dintre cei care se aflau pe o cale de transformare de sine, dar nu aliniaţi cu Osho şi cu munca lui, erau cei mai riguroşi dintre judecători. Şi asta re­ zumă, mai mult sau mai puţin, observaţiile mele de-a lungul anilor: cei care nu se aflau pe o cale de „lucrare interioară" deseori îl ignorau pe Osho sau îl judecau blând; discipolii care se aflau „pe cale" erau cumva polarizaţi în două tabere: cei care îl susţineau şi cei care erau foarte împotrivă (cu câţiva neutri printre ei). Poate că guvernul şi autorităţile religioase au fost împotriva lui, însă din alte motive: el era doar un element care le ameninţa cumva baza de putere. Cei mai severi critici avea să şi-i găsească printre aşa-numiţii „căutători spirituali", pentru că aceştia erau cei mai ameninţaţi, potenţial, de abordarea lui radicală, care căuta să răstoarne secole întregi de spiritualitate mediocră. Cât despre chestiunea Rolls Royce-urilor, unii dintre cei care îl criticau erau (nu mai e nevoie să o spunem) pur şi simplu geloşi de asemenea abundenţă materială. Acestea fiind spuse, viziunea lui Sam despre ma­ şini ca fiind de „prost-gust" îşi are meritele ei, deşi punctul meu de vedere este că nu e vorba atât de prostul gust, cât de faptul că pur şi simplu erau inutile, adică nu foarte eficiente ca instrumente de predare - dacă au fost vreodată aşa ceva. în toamna lui 1985, Osho a fost acuzat oficial de încălcarea legilor referitoare la imigrare şi la aranjarea de căsătorii false, în urma unui episod ciudat în care,

74

75

Oficial, Rolls Royce-urile... trebuiau să fie un soi de batjocură la adresa capi­ talismului sau, ca variantă, trebuiau să arate că meditaţia şi luxul sunt perfect compatibile. în orice caz, ele nu comunicau niciunul din aceste lucruri. Ceea ce comunicau ele era... ceva dezgustător. Comunicau prost-gust .23

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

după ce câţiva discipoli de-ai lui au încercat să îl scoată din ţară, el a fost arestat în Carolina de Nord, în timp ce avionul lui a aterizat ca să alimenteze cu combustibil, ulterior fiind m utat prin mai multe închisori, timp de 12 zile. Apoi a fost deportat din Statele Unite, în noiembrie 1985, şi s-a întors în India. în luna următoare, gu­ vernul indian a decis să-i expulzeze pe discipolii cei mai apropiaţi ai lui Osho, in­ clusiv pe doctorul lui, asistentele de îngrijire şi secretara, care călătoreau cu el (niciunul nu era indian, astfel că guvernul n-a trebuit decât să le anuleze vizele). Osho a ales să plece, pentru ca aceşti discipoli să poată să răm ână cu el; atunci s-a dus în Nepal, unde a rămas ceva mai mult de o lună (timp în care şi-a continuat prelegerile zilnice). La începutul lui 1986 s-a dus în Grecia, sub pretextul că vrea să găsească o locaţie posibilă pentru o nouă comunitate, dar autorităţile greceşti l-au dat afară după numai câteva săptămâni petrecute acolo. A urm at o perioadă bizară de călătorii, în care a fost alungat sau i s-a refuzat intrarea în ţări precum Elveţia, Suedia, Anglia, Irlanda, Canada, Olanda, Italia şi Germania. M ulte din aceste expulzări au fost dramatice, cu gărzi armate care în­ conjurau avionul lui Osho oprit pe pistă şi conduceau adepţii (în cea mai mare parte) docili. în toate aceste situaţii, loialitatea lui Osho faţă de cei mai apropiaţi discipoli ai lui s-a dovedit a fi extraordinară, de vreme ce el ar fi putut în orice mo­ ment să se întoarcă în India şi să găsească acolo alţi discipoli care să-i poarte de grijă. încerca să găsească o altă ţară, astfel încât acei câţiva adepţi să rămână cu el, deoarece guvernul indian le anulase vizele. La sfârşitul lui martie, în sfârşit, o ţară din America de Sud (Uruguay) l-a in­ vitat şi i-a permis să răm ână acolo timp de trei luni. în acel timp, el a ţinut o serie de prelegeri pe teme mai ezoterice (precum chakre, vise, stări modificate de conşti­ inţă etc.), lucru pe care nu îl mai făcuse de mulţi ani. însă, în iulie, guvernul Uru­ guayan l-a expulzat, dând curs aceluiaşi mesaj INTERPOL care fusese trimis tuturor ţărilor care îl dăduseră afară şi în care se preciza că Osho şi grupul lui fac parte dintr-o reţea care se ocupă de „contrabandă, trafic de droguri şi prostituţie". Acest mesaj, alături de braţul lung şi răzbunător al administraţiei Reagan, a fost suficient ca să îi ţină departe în acea perioadă. în iulie 1986, după ce a fost expulzat din Uruguay şi apoi, la intervale scurte, din Jam aica şi din Portugalia, Osho, fără îndoială obosit să tot caute o ţară care să îl accepte atât pe el, cât şi pe adepţii lui, s-a întors pur şi sim plu în India, unde a stat timp de câteva luni în casa unui prieten din M umbai, revenind astfel în oraşul unde îşi lansase mişcarea, cu peste 50 de ani în urmă. La sfârşitul lui decembrie 1986, s-a m utat din nou la Pune, pornind o nouă fază de creştere a vechiului as­ hram, cunoscută de obicei sub numele de „Pune II". Acolo avea să rămână în ultimii trei ani ai vieţii. în acea perioadă a ţinut o serie de prelegeri care erau întrerupte frecvent de crize de boală. Cauza deteriorării lui fizice accentuate - avea doar vreo 55 de ani când corpul a început să i se îmbolnăvească - a făcut obiectul unui val de speculaţii. El însuşi a declarat, la sfârşitul lui 1987, că starea lui proastă de sănătate 76

O s h o : C e l M ai P e r i c u l o s O m D e L a Iisu s H r ist o s În c o a c e

se datorează faptului că fusese otrăvit de o grupare din interiorul guvernului SUA (şi anume CIA). Doctorii lui Osho bănuiau că otrava folosită ar fi fost talium, un metal extrem de toxic, cunoscut drept instrument preferat de asasinare - numit uneori „otrava otrăvitorului". Au mai fost vehiculate şi alte forme de otrăvire cu radiaţii, însă, de-a lungul timpului, această teorie a ajuns să fie din ce în ce mai mult pusă la îndoială, iar acum cele mai multe voci suspectează că diabetul lui Osho, în combinaţie cu stresul extrem la care fusese supus la jumătatea anilor 1980 şi probabil cu abuzul de gaz ilariant, l-au epuizat în cele din urmă (a se vedea la Capitolul 12 o discuţie mai cuprinzătoare pe această temă). A murit la 19 ianuarie 1990, la vârsta de 58 de ani, din cauza unei insuficienţe cardiace. Doctorul îl rugase să accepte un pacemaker (care, după spusele ulterioare ale medicului, i-ar fi prelungit fără îndoială viaţa), dar Osho a refuzat, una din ultimele lui declaraţii find că „existenţa îşi decide propria ei sincronizare". Cu aproximativ un an înainte de moarte a renunţat la numele lui, Bhagwan Shree Rajneesh. După o perioadă scurtă şi derutantă, în care a purtat mai multe şi chiar la un moment dat n-a avut niciunul, în cele din urmă l-a acceptat pe cel de „Osho", iar după moarte, lumea a început să îl cuiioască cel mai mult după acest nume, deşi în cea mai mare parte a carierei lui de profesor a fost cunoscut ca Rajneesh. Comunitatea lui Osho nu s-a prăbuşit la moartea acestuia; dimpotrivă, a luat avânt şi, în ciuda inevitabilelor lupte de putere din interior şi a fluctuaţiei de discipoli, mişcarea în general a continuat să crească, iar ashramul Pune a prosperat şi s-a extins prin construirea câtorva clădiri noi. La momentul la care scriu (la 20 de ani după moartea lui Osho), ashramul încă mai este considerat unul dintre cele mai mari şi mai de succes centre de dezvoltare personală de pe planetă. în plus, prelegerile lui Osho au continuat şi ele să fie publicate, iar în prezent există aproape 650 de cărţi care îi poartă numele ca autor, traduse în peste 50 de limbi. Este greu să rezumi viaţa lui Osho într-o poveste scurtă, însă un lucru se poate spune fără ezitare, şi anume că, la fel ca în cazul lui Crowley şi al lui Gurdjieff, a fost o forţă a naturii şi purta în el un spectru remarcabil de vast de idei şi de calităţi. Părerile elitei intelectuale despre el sunt foarte polarizate: unele voci îl numesc geniu şi cel mai mare învăţător spiritual al secolului XX, în timp ce alţii îl consideră un gânditor mediocru, care era mai mult strălucire decât esenţă. însă, la fel ca în cazul m ultor guru-şi de impact, ceea ce ei par să creeze transcende viaţa lor perso­ nală şi interesul nostru pentru întâmplările din povestea lor. Osho a fost esenţialmente sursa unei noi filosofii psihospirituale şi a unei reţele puternice care conecta sute de mii de oameni. Ultima oară când am fost la ashramul lui, în 1991, la un an după moartea lui, am întâlnit acolo multe persoane care începuseră să îi practice lu­ crarea abia după ce el dispăruse. în prezent (2 0 1 0 ), o estimare generală este că majo­ ritatea căutătorilor care sunt prezenţi acum la ashramul lui (care acum se numeşte „staţiune de meditaţie") din India nu au avut legătură cu el (şi nici măcar nu au ştiut de existenţa lui) în timpul vieţii lui. Desigur, acelaşi lucru este valabil, într-o măsură 77

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

mult mai mare, în cazul lui Crowley şi al lui Gurdjieff - niciunul dintre ei nu a avut un număr semnificativ de adepţi în timpul vieţii, dar amândoi au căpătat o foarte mare influenţă după moarte. Poate că asta corespunde esenţei a ceea ce susţinea Osho că reprezintă - aspectul impersonal al trezirii spirituale şi faptul că trezirea nu de­ pinde de o personalitate anume. La o prelegere din Mumbai, în 1971, a fost întrebat din sală: „Scuzaţi-mă că pun astfel de întrebări personale, dar cine sunteţi dumnea­ voastră şi de ce aţi venit pe lum e?", la care el a răspuns: Este indiferent dacă aceste întrebări sunt personale sau nu, pentru că, pentru mine, persoana nu există. Nu poţi să pui întrebări personale, pentru că nu există nim eni la care să te raportezi ca persoană. De fapt, nu e o obrăznicie să pui întrebări personale, însă este cu siguranţă o obrăznicie să presupui că există o persoană. Persoana este inexistentă, este o nonentitate. De fapt, nu există persoană... în ceea ce mă priveşte, eu nu sim t deloc că sunt o persoană. Cu cât mergi mai în profunzime, cu atât eşti mai puţin [persoană]. Iar când ajungi la nucleul suprem a ceea ce eşti, atunci nu mai există deloc sine .24 Desigur, ironia este că adepţii lui Osho rareori îi dădeau voie să fie un nimeni, în schimb transformându-1 în cu totul altceva - până la punctul la care scriau „El" cu literă mare atunci când se refereau la el în scris. Lui îi plăcea să spună că ideea de persoană nouă, transformată era o combinaţie între Zorba Grecul şi Gautama Buddha - „Zorba Buddha", îi spunea el. însă el nu era Zorba Buddha; mai exact, cu prezenţa lui maiestuoasă şi cu extraordinara lui graţie, erudiţie şi sensibilitate, el era un Buddha regesc. Şi trebuie să recunoaştem că nu a încercat în niciun fel să descurajeze tipul de devoţiune care se manifesta în mod natural faţă de un astfel de personaj. Bănuiala mea este că, până la urmă, în ciuda faptului că realizase mai înainte vacuitatea ine­ rentă a sinelui, elemente ale minţii sale egotice au supravieţuit exploziei spirituale prin care a trecut la vârsta de 21 de ani. Pare improbabil ca el să fi fost o fiinţă realizată pe deplin, însă s-ar putea spune că aproape nimeni n-a fost vreodată realizat pe de­ plin. De o importanţă esenţială este mesajul, nu personalitatea, pentru că mesajul dăi­ nuie. Şi - lucru care este clar pentru oricine îşi dă osteneala să studieze munca şi învăţăturile lui Osho - mesajul şi moştenirea lui reprezintă o cheie majoră pentru a debloca potenţialul spiritual al omenirii. Notă către cititor: Ceea ce veţi găsi în următoarele trei capitole este - se înţe­ lege de la sine - punctul de vedere al unei persoane. învăţăturile acestor trei oameni au fost complexe şi au cuprins atât de multe discipline şi dom enii ale vieţii, încât n-ar avea cum să fie acoperite complet în trei eseuri. Urm ătoarele trei capitole re­ prezintă o încercare de a rezuma unele din ideile lor mai importante.

78

Partea a doua învăţăturile

M

agia

Şi T h e l e m a L

ui

C

rowley

M a g ia Definiţia pe care o dădea Crowley magiei este următoarea:

Capitolul 4 Magia şi Thelema lui Crowley Este... de o importanţă esenţială ca mintea să fie antrenată în toate modurile posibile şi să fie conectată la Principiile Superioare prin Aspiraţie stabilă, constantă, înflăcă­ rată, consolidată de cea mai strictă disciplină şi prin Jurăminte reformulate perma­ nent.1 Aleister Crowley Eu sunt flacăra ce arde în fiecare inimă de om şi în miezul fiecărei stele. Eu sunt Viaţa şi dătătorul de Viaţă şi, ca atare, cunoaşterea mea înseamnă cunoaşterea morţii. Cartea Legii (2:6)

C

rowley avea influenţe spirituale vaste şi era foarte bine citit. Fireşte că, în parte, datorită acestui lucru, învăţătura sa reprezintă mai mult o pro­ gresie de la tradiţii trecute decât un sistem radical de unic, aparent ivit de nicăieri (cum pare să fie cazul mai mult cu sistemul lui Gurdjieff, deşi, practic, există fun­ damente istorice şi pentru acel sistem). El a numit metoda „M agie" (magick [în lb. eng.], adăugând un „k" pentru a o distinge de scamatorii şi de nesfârşitele denigrări ale cuvântului), iar sistemul - pe care îl recunoştea ca o nouă religie - l-a numit „Thelem a" (de la cuvântul grecesc care înseamnă „voinţă"). Crowley preda atât misticism (yoga, cel mai mult), cât şi Magia şi, deşi subli­ nia care sunt diferenţele între ele, în acelaşi timp le vedea indicând, în cele din urmă, către acelaşi destin. în Magia: Cartea 4 scria: Există antiteza metafizică generală că Magia este Arta Voinţei-de-a-Trăi, iar M isticism ul, a Voinţei-de-a-M uri; însă „adevărul mă umple şi se revarsă; Viaţa şi M oartea pentru El sunt una!"

Magia este Ştiinţa şi Arta de a face ca Schimbarea să aibă loc în conformitate cu Voinţa / .2 El a oferit o ilustraţie practică a acestui principiu: Voinţa mea este să inform Lumea despre anumite lucruri de care am cunoştinţă. Ca urmare, iau „armele magice", stiloul, cerneala şi hârtia; scriu „incantaţii" - aceste fraze —în „limba m agică", i.e. limba înţeleasă de cei pe care doresc să îi informez; chem „spiritele", adică tipografii, editorii, librarii şi aşa mai departe - şi le constrâng să îmi transmită mesajul către acei oameni. Astfel, compunerea şi distribuirea acestei cărţi este un act de Magie, prin care fa c ca Schimbările să aibă loc în conformitate cu Voinţa mea.3 Dion Fortune (1890-1946), o contemporană ceva mai tânără a lui Crowley şi fostă membră a organizaţiei Stella Matutina, unul din grupurile care s-a separat din cel iniţial al Ordinului Hermetic al Zorilor de Aur, a luat definiţia lui Crowley şi i-a adus o modificare interesantă. Ea a numit magia: Ştiinţa şi Arta de a face ca schimbarea să aibă loc în conştiinţă în conformitate cu Voinţa. Versiunea lui Fortune este mai psihologizată şi unele voci susţin că este o îm­ bunătăţire a celei a lui Crowley. însă Crowley cu siguranţă că nu avea să neglijeze baza psihologică a magiei. El a fost excepţional pentru vremea lui în ceea ce priveşte nivelul la care înţelegea principiul reflexiei —o idee pe care o regăsim în multe tra­ diţii de înţelepciune—care spune că ceea ce întâlnim în viaţă este (în diferite măsuri) o reflexie a unui aspect din noi. Natura egoului este să proiecteze şi să creeze per­ cepţia că toate problemele sunt în afara noastră şi că nu au nim ic de-a face cu pro­ pria noastră stare.

Prin „Voinţa de a M uri" el se referea la m oartea egoului, prin abordarea orientală tradiţională de supunere a egoului (predilecţia metodei hinduse) sau de percepere a naturii sale iluzorii (predilecţia m etodei budiste) sau prin relaxare, abandonare şi acceptarea aceea ce este (abordarea taoistă). Prin „Voinţa-de-a-Trăi" se referea la abordarea thelemică de adoptare a energiilor egoului şi aliniere a lor cu adevărata Voinţă a individului (o abordare mai occidentală, croită pentru o cul­ tură care îşi are rădăcinile în individualismul greco-roman).

Principiul hermetic esenţial din renumita Tăbliţă de Smarald este cum e sus, aşa e şi jos. Aceste patru cuvinte simple comprimă un adevăr extrem de puternic şi de însem nat - şi anum e că întregul univers este interconectat şi interdependent. Ideea este că realitatea este o sală cu oglinzi care, esenţialmente, reflectă către noi ceea ce tradiţia zen numeşte „chipul nostru iniţial", „adevărul cel mai bun şi cel mai profund" despre cine suntem de fapt. însă acest adevăr nu poate fi văzut bine până ce nu învăţăm mai întâi să recunoaştem reflexiile mai puţin măgulitoare. Nietzsche scria odată: „Ai grijă să nu devii monstrul pe care îl vânezi", dar dintr-un alt punct de vedere, noi deja suntem monstrul pe care îl vânăm. Adică nu suntem

80

81

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

prea diferiţi de lucrurile care ne displac cel mai mult în viaţă. Putem să ne schim­ băm relaţia cu acest „m onstru" —cu situaţiile noastre nedorite de viaţă şi cu trăsă­ turile interioare indezirabile —făcând schimbări înăuntrul nostru. Cheile magiei implică arta şi ştiinţa de a face aceste schimbări din interior, pentru a ajunge la o aliniere din ce în ce mai bună cu şinele nostru adevărat, cu şinele nostru cel mai bun şi cu capacitatea acestuia de a face sau, cum îl numea Crowley, Adevărata noas­ tră Voinţă. Crowlev com entează în continuare: Cea mai frecventă cauză de eşec în viaţă este ignorarea Adevăratei Voinţe sau a m ijloacelor prin care să împlineşti acea Voinţă. Cuiva poate i-ar plăcea să fie pictor şi să-şi piardă viaţa încercând să devină pictor; sau poate să fie cu adevărat pictor, dar să nu înţeleagă acest lucru şi să nu măsoare dificultă­ ţile specifice acelei cariere .4 Prin aceste câteva rânduri, Crowley a surprins cauza principală a suferinţei în viaţă. în tr -u n fel, este echivalentul observaţiei lui Buddha, şi anume că principala cauză a suferinţei este dorinţa - adică dorinţa de a fi altceva decât ceea ce suntem cu I i / adevărat, permanenta încercare de a scăpa de propria noastră natură intrinsecă - atât ceea ce suntem, cât şi ceea ce este natural pentru noi. Crowley elaborează în acest sens: Fiecare om are un curs al său, care depinde în parte de sine şi în parte de me­ diul care este natural şi necesar pentru fiecare. Cel care este scos forţat de pe cursul său fie prin faptul că nu se înţelege pe sine, fie prin opoziţie din exte­ rior ajunge să fie în conflict cu ordinea Universului şi, în consecinţă, suferă... un om a cărui voinţă conştientă nu este aliniată cu Voinţa lui Adevărată îşi risipeşte tăria. El nu poate să spere să îşi influenţeze mediul în mod eficient... un om care îşi împlineşte Adevărata lui Voinţă este sprijinit de inerţia Uni­ versului .5

M

agia

Şi T

helema

L ui C

rowley

natural (un cutremur, să spunem) nu înseamnă că toţi acei oameni erau prinşi exact în aceeaşi mentalitate. Este cert că cel puţin câţiva dintre ei aveau gânduri fericite şi pline de bucurie chiar înainte să îi înghită Pământul. Ideea că ajungem la împlinire în viaţă numai realizându-ne Adevărata noas­ tră Voinţă trebuie să fie înţeleasă cu atenţie, pentru că Adevărata Voinţă, care iz­ vorăşte din şinele nostru adevărat, depinde în totalitate de m ăsura în care suntem conştienţi de şinele nostru adevărat. Şi putem să spunem că aici începe adevărata lu­ crare. Fără concentrarea introspectivă, ideea de Voinţă Adevărată poate fi pervertită cu uşurinţă. De exemplu, Adolf Hitler a declarat la un moment dat: Omul care s-a născut să fie dictator nu este constrâns. El voieşte acest lucru. Nu este împins, ci se împinge singur. Nu e nimic indecent în asta. Oare e in­ decent pentru un muncitor să se autom otiveze ca să m uncească din greu? Oare e o îngâm fare din partea omului cu fruntea înaltă de gânditor să cum­ pănească în ceas de noapte, până dă lumii o invenţie? Omul care se simte che­ mat să guverneze un popor nu are dreptul să spună, „Dacă mă vrei sau dacă mă convoci, o să cooperez". Nu! Este de datoria lui să se ofere .6 Există o sim ilaritudine evidentă aici între cuvintele lui H itler şi unele din ideile lui Nietzsche despre Supraom şi ale lui Crowley despre Adevărata Voinţă. Diferenţa esenţială, mai ales faţă de ideea lui Crowley, este că Adevărata Voinţă nu poate fi manifestată fără eforturi dure de a te elibera de ataşamente. în cazul lui Hitler era vorba de un ataşament enorm faţă de putere şi îndeosebi de dorinţa de putere asupra altora. Atunci când o mare voinţă e combinată cu un mare ataşament, ceea ce rezultă este o mare forţă egocentrică, urmată în mod inevitabil de suferinţa izvorâtă din tiranie - indiferent dacă este vorba de tiranie asupra altora sau, în par­ ticular, asupra sieşi. Pentru a deveni conştienţi de şinele nostru adevărat, trebuie să străpungem prin straturi de condiţionare: de la condiţionările societăţii, în general, ale familiei din care provenim, ale educaţiei, influenţele religioase, chiar şi ideile noastre spiri­ tuale şi aşa mai departe. Astfel, devenim treptat conştienţi de m ăsura în care sun­ tem falşi sau cât de mult am deviat de la cursul naturii noastre adevărate. Pentru a corecta aceasta este nevoie de o uriaşă m uncă cu sine.

Prin aceste idei, Crowley anticipa foarte mult învăţăturile despre „tu îţi creezi propria realitate" din mişcarea New Age, care îşi au sursa, în mare parte, în scrierile lui Ernest Holmes din anii 1920 şi în mişcările anterioare de „gândire nouă". însă, la fel ca toate învăţăturile spirituale, este inevitabil să apară la un m om ent dat un tip de fundamentalism. Fundamentalismul New Age a luat form a unei perspective neîndemânatice şi întărite asupra acestei învăţături, care sfârşeşte prin a-i încuraja pe cei care caută să îi aplice principiile să privească lucrurile la modul foarte lejer şi, în special, să aibă o imagine foarte simplificată despre cauză şi efect. Ideea că gândul creează realitate este adevărată, dar nu toate rezultatele care au loc în viaţa noastră se datorează în exclusivitate gândurilor noastre individuale anume. De exemplu, faptul că sute de mii de oameni pot să moară dintr-o dată într-un dezastru

Aşadar, începem prin descoperirea de sine, după care purcedem la a ne aplica în lume. Această din urmă fază înseamnă realizarea Adevăratei noastre Voinţe. însă i niciuna dintre sarcini - aceea de a ne găsi pe noi înşine sau aceea de a ne aplica pe noi înşine - nu este nici pe departe uşoară şi este confirmată de gradul de suferinţă pe care l-a îndurat rasa umană de-a lungul istoriei. în cuvinte simple, suferim pen­ tru că nu ne trăim adevărul. Sigur că „a ne găsi adevărul" nu înseam nă încetarea, ca prin magie, a tot ce înseamnă suferinţă. Dimpotrivă, există niveluri de experienţă care corespund, am putea spune, unor iniţieri pe care le oferă viaţa. O realizare ini­

82

83

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

ţială extaziantă în ceea ce priveşte găsirea şi exersarea Adevăratei noastre Voinţe poate să fie urmată de o perioadă seacă sau de o perioadă care pare să fie o prăbu­ şire totală (viaţa lui Crowley însuşi fiind un exemplu convingător în acest sens). Acela este momentul când suntem chemaţi să analizăm chestiunea şi mai profund şi să căutăm nivelul următor de înţelegere şi de maturitate. Una din frazele-cheie ale lui Crowley din Magick in Theory and Practice [Magia în teorie şi practică] este: Magia înseamnă pur şi simplu a fi şi a face .7 Aici există o asemănare izbitoare cu unul din principiile esenţiale ale lui Gur­ djieff, şi anume incapacitatea unei persoane de a face atunci când nu ştie cum să fie. După cum i-a spus Gurdjieff lui Ouspensky: „Punctul nostru de plecare este că omul nu se cunoaşte pe sine, că el nu este" 8. Lucrarea lui Crowley, ca şi a lui Gur­ djieff, se referă în totalitate la rezolvarea acestei probleme elementare, deşi cei doi au folosit unghiuri de abordare diferite. Crowley era unic în capacitatea lui de a funcţiona ca un soi de punte între sistemele mai vechi şi cele arhaice de magie şi un nivel de înţelegere mai ştiinţific asupra chestiunii. Un termen pe care el îl folosea pentru sistemul lui era acela de „iluminism ştiinţific". El avea o formare în gândirea critică, îl interesa ştiinţa şi era inform at în dom eniu, avea o pasiune pentru înţelegerea riguroasă a lucrurilor, într-un fel, el a fost cel care a adus magia în vremurile moderne, fără a abandona valoarea estetică a form elor şi ceremoniilor acesteia. în plus, simpatia lui pentru căile orientale (în special Raja Yoga şi taoismul) şi profunda înţelegere a acestora i-au permis să le combine cu elementele importante ale tradiţiei ezoterice occiden­ tale. La fel ca Gurdjieff şi Osho, el era un maestru al sintezelor, un apostol al şcolii universale de înţelepciune perenă, dar cu o tentă extraordinar de progresivă. T h e le m a Lucrarea lui Crowley implica drept obiectiv principal implementarea a ceea ce el numea „Legea Thelemei". Thelema este un cuvânt grecesc, care înseamnă „voinţă" şi se află la baza ideilor lui Crowley. M axim ele lui faimoase sunt: Să faci ceea ce doreşti ar trebui să fie singura ta lege Şi

Dragostea este legea, iubeşte în voie. De fapt, prima expresie nu este a lui Crowley. După cum a recunoscut şi el, a împrum utat-o de la Francois Rabelais, scriitorul francez din secolul al XVI-lea. Rabelais a scris un roman despre o abaţie în care singura regulă era fais ce que tu 84

M a g i a Ş i T h e l e m a Lui C r o w l e y

voudras, adică „Fă ceea ce voieşti".'- Crowley a dezvoltat ideea, într-un fel, legând-o de conceptul taoist de altruism, practic ducând ideea lui Rabelais la un nivel mult mai înalt. într-un fel, „Fă ceea ce voieşti are să fie toată Legea" se poate reduce la „fă ceea ce vine de la sine" sau, mai precis, „urmează-ţi extazul", faimoasa expresie a mitologului Joseph Campbell. Dar aici nu este vorba de „extazul" leneş şi indus de droguri din crezul anilor 1960, f ă ce ţi-e natural să faci. Mai degrabă, se referă la un angajament profund să cunoşti şi să fii aliniat cu cea mai profundă natură a ta şi cu cea mai înaltă chemare în viaţă. Acesta se realizează prin următoarele: 1. D escoperă-ţi Adevărata V oinţă. Ce este, de fapt, A devărata noastră Voinţă? Este cea mai înaltă parte a naturii noastre, este ceea ce trezeşte în noi pa­ siune şi sentimentul de a fi aliniat şi de a urma un scop, plini de un entuziasm au­ tentic pentru viaţă. Este ceea ce ne face să ne grăbim să ne ridicăm din pat dimineaţa. Este ceea ce aduce adevărata împlinire în viaţă (indiferent de luptele care ar putea însoţi o astfel de împlinire!). Din păcate, cei mai mulţi nu îşi cunosc Voinţa Adevărată, darămite să mai fie şi aliniaţi cu ea. Asta pentru că Adevărata Voinţă nu poate fi recunoscută decât dacă fiinţa se află într-o stare de sănătate psihologică naturală, în mare parte dato­ rată unei creşteri cu îndemânare şi cu iubire de către părinţi sănătoşi psihologic (o raritate în aceste vremuri) sau dacă a avut loc un proces considerabil de autoexaminare şi, prin natura sa, aceasta este cea mai grea dintre toate muncile. Cei mai mulţi oameni se împotrivesc din greu la autoexaminare (sau autoobservare, cum o numea Gurdjieff). Şi dacă asta nu e destul, cei mai mulţi oameni sunt deja blocaţi în circumstanţe dificile sau trăiesc o viaţă bazată pe căutarea unei aprobări de la alţii (de obicei, de la personaje percepute ca autorităţi: vârstnicii familiei, angajatorii, partenerul de viaţă, religia şi biserica sau alţi factori exteriori, inclusiv „Dumne­ zeu ). La modul ideal, a ne cunoaşte Adevărata Voinţă - sau, într-un sens mai taoist, „a face ceea ce vine de la sine" - ar trebui să fie ceva simplu şi direct, însă am fost condiţionaţi în aşa fel, încât să fim îndepărtaţi foarte mult de şinele nostru natural. Şi de asta trebuie să lucrăm cu noi înşine, ca să devenim din nou naturali, literalmente. Acest lucru este important, pentru că numai o fiinţă umană naturală poate să progreseze corect către stări spirituale mai vaste. Ideea de „fă ce voieşti" a fost cooptată de mişcarea contra-culturală a anilor 1960, ca parte a preocupării generale la acea vreme pentru chestiunea liberului-arbitru, dar în realitate înseamnă mult mai mult decât atât. Expresia hippie se referea mai mult la o atitudine antiautoritate sau ceea ce în psihologie se numeşte „forma­ rea reacţiei". Aceasta este o etapă prin care un copil sau un adolescent trece frecvent şi în care face sau spune automat opusul a ceea ce par să facă sau să spună persoa­ nele percepute drept autoritate. Dacă tu spui la stânga, eu spun la dreapta. Dacă tu spui negru, eu spun alb. Dacă tu spui nu, eu spun da şi aşa mai departe. Toate acestea fac parte dintr-o încercare a individului de a se diferenţia de autorităţi şi de a-şi stabili propria identitate personală. 85

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

Ideea lui Crowley era m ult mai sofisticată decât sim plul antiautoritarism . într-un fel, el ducea unele idei ale lui Friedrich Nietzsche la nivelul următor. El cre­ dea că mii de ani de condiţionare religioasă, mai ales în jurul noţiunii de sacrificiu de sine, au slăbit omenirea şi au făcut-o susceptibilă la influenţa puterilor la co­ mandă. însă Nietzsche, deşi un gânditor genial, nu a avut circumstanţele necesare pentru a merge dincolo de înţelegerea cognitivă şi să înceapă să îşi trăiască în pro­ funzime propriile învăţături. Crowley a dezvoltat un sistem pentru a-i ajuta pe alţii să încorporeze într-un mod practic o spiritualitate care nu se baza pe reducerea si­ nelui, ci, mai degrabă, una care utiliza o relaţie viguroasă cu viaţa - adopta sexua­ litatea, pasiunea, respectul de sine, puterea personală, succesul şi aşa mai departe (toate ideile lui Nietzsche). Că nici Crowley nu a trăit întotdeauna după aceste vir­ tuţi este un fapt, însă este de necontestat că el a mers mai departe decât mulţi filosofi în întâlnirea frontală cu propriile structuri egotice. Seminţele ideilor lui Crowley au fost dezvoltate m ai departe de mişcarea po­ tenţialului uman a anilor 1960 - şi mai ales în munca lui Osho - când a început să prindă ideea că putem să ne iubim pe noi înşine, să ne onorăm pe noi înşine şi în acelaşi timp să fim şi spirituali. Cu alte cuvinte, este necesar să nu ne urâm pe noi înşine sau să ne răstignim psihologic ca „păcătoşi", sau să ne reprimăm energiile primordiale, pentru a putea să ne mişcăm în aliniere cu adevărata noastră natură. 2. Odată ce ai intrat în contact cu Adevărata ta V oinţă - calea în viaţă care îţi face inim a să cânte de pasiune şi vioiciune - ttrin eaz-o cu cea mai profundă convingere. Asta înseamnă partea a doua: „Are să fie toată Legea . Că nimic şi ni­ meni nu are dreptul să te împiedice să îţi urmezi Adevărata Voinţă. (Zeci de ani mai târziu, adepţii Wicca au mai adăugat la maxima lui Crowley câteva cuvinte care o mai îmblânzesc cumva: Şi fără să faci rău nimănui, f ă ceea ce voieşti. Sau, „atâta timp cât asta nu face rău nim ănui, exercită-ţi Adevărata Voinţă . Fără îndoială, această adăugire poate fi văzută ca o supapă de siguranţă, care să împiedice apariţia unei com bativităţi egocentriste. După cum sugerez în Capitolul 10, tocmai lipsa acestei supape de siguranţă a dus la căderea lui Ma Sheela şi a contribuit la distru­ gerea Rajneeshpuram —o comunitate care, altfel, se baza foarte mult pe preceptele thelemice). 3. Iubirea e legea, iubirea cu voinţă. Prin aceasta, Crowley afirma că iubirea este legea obligatorie a universului, dar nu este vorba de iubirea obişnuită pe care o trăiesc cei mai mulţi dintre oameni (care, de fapt, este mai degrabă înrudită cu ataşamentul sau cu sentimentalismul). „Iubirea cu voinţă" despre care vorbeşte el este iubirea îndrum ată de Adevărata Voinţă - adică, iubirea ghidată de conştiinţa trezită. Aceasta este o poruncă greu de îndeplinit, desigur, pentru că, după cum observa Buddha cu 25 de secole înainte de Crowley, trezirea noastră spirituală este blocată, mai mult decât de orice altceva, de ataşamentul personal. Aşadar, a putea să iubim cu adevărat - i.e. să iubim fără ataşamentele m anipulatoare sau, cu alte cu­ vinte, iubirea necondiţionată care dăruieşte liber, fără a se gândi la reciprocitate 86

M

agia

Şi T

helema

L

ui

C

rowley

este potenţialul nostru cel mai înalt. La asta se referă Hristos când spune „iubeşte-ţi duşmanii . Dar, în multe feluri, a iubi un „duşman" e mai uşor decât a iubi pe ci­ neva care ne e cu adevărat apropiat, într-un mod care să nu aibă niciun plan ascuns. „Iubeşte cu voinţă" sau iubeşte ghidat de adevăr se poate spune că este cel mai înalt test de trezie. Acesta este un punct esenţial, pentru că am putea spune fără probleme că nu există ideal de care să se fi abuzat mai mult de-a lungul istoriei, decât „iubirea": oamenii au comis tot soiul de atrocităţi în numele idealului „iubi­ rii", fie că e vorba de cruzimi la nivel personal sau la scară mai largă. Un alt mod de a înţelege acest lucru este că „iubirea" obişnuită (aşa cum o consideram noi în mod normal) are un opus, anum e frica sau ura. Iubirea adevărată - „iubirea cu voinţă" sau iubirea ghidată de conştiinţa trezită - nu are opus, deoarece ea transcende dualitatea şi înţelege direct cum este interconectat totul. Această iubire este dincolo de ego şi este însăşi definiţia Unimii. M ag ia se x u a lă - T a n tra Toate form ele de yoga sexuală (fie că e vorba de „m agia sexuală" a tradiţiei ezoterice occidentale sau de tantra Orientului) se bazează pe ideea esenţială că prin uniune se naşte cunoaşterea şi că noi toţi căutăm să ne unim cu sursa noastră su­ premă. însă celor mai mulţi oameni le lipseşte un model conceptual funcţional de posibilităţi superioare, astfel că au tendinţa să trăiască dorul natural pentru această „unire" fie prin nevoia de a forma relaţii (parteneri, căsătorii), fie prin atracţia către sex (unirea cu un alt corp). Chiar şi Biblia foloseşte cuvântul „a cunoaşte" ca sino­ nim cu „sex". A face sex cu cineva, cel puţin potenţial, înseamnă a cunoaşte acea persoană printr-o relaţie intimă. în acelaşi fel, funcţia sexuală poate fi o cheie către realizări profunde, cu pri­ vire la natura sinelui prin relaţie. La fel de posibil (şi mult mai frecvent), ea poate fi folosită de ego, pur şi simplu pentru a consolida identificarea (nu sunt nimic mai mult decât un corp) şi dualitatea (cu cât încerc mai mult să îmi contopesc corpul cu al tău, cu atât văd că, de fapt, suntem separaţi). Ca urmare, cheia se află în modul în care este abordat sexul. Tantra presupune încercări de a lucra conştient cu aceste energii puternice. Crowley folosea energia sexuală şi actul sexual în sistemul lui în moduri care au ajuns să fie cunoscute pe larg ca „magie sexuală". Deşi foloseşte forme şi metode diferite, aceasta poate fi înţeleasă ca echivalentul occidental al tantrei orientale (există mai multe tipuri de tantra; evident, aici vorbim despre acelea care implică sexualitatea). M are parte din munca lui Crowley, mai ales în Abaţia Thelema la în­ ceputul anilor 1920, a implicat eforturi susţinute în direcţia magiei sexuale pentru a se elibera, pe sine şi pe studenţii săi, de condiţionările puritane, de aversiunea faţă de sine şi de frica şi dezgustul faţă de corpul uman. M unca sa efectivă în do­ meniul magiei sexuale a început atunci când el s-a angajat în practici homo-erotice cu studentul său Victor Neuberg, într-o perioadă petrecută în Africa de Nord, pe 87

C

ei

T rei M

agi

M

P ericuloşi

agia

Şi T

helema

L

ui

C rowley

rovăitoare nu ne mai stau în cale şi nu distorsionează lucrurile, fie numai şi pentru câteva clipe.

când avea vreo 35 de ani. La acea vreme, el explora, împreună cu Neuberg, sistemul lui John Dee, din secolul al XVI-lea, de magie enochiană (cu îngeri), când a dat peste un blocaj psihic în capacitatea lui de a accesa stări subtile ale minţii. A decis să treacă peste acest blocaj, „oferindu-se" într-un fel care presupunea ca el să joace rolul pasiv în acte homosexuale cu Neuberg. Crowley a susţinut că acest lucru i-a eliberat conştiinţa în aşa fel, încât i-a permis să aprofundeze practicile spirituale în care era angajat în acea perioadă. Ar fi uşor să trecem într-o atitudine cinică cu privire la aceste lucruri, mai ales ştiut fiind că Aleister era bisexual, dar şi un hedonist recunoscut. însă acesta este genul de chestiuni în care Crowley a fost în mod atât de clar predecesorul prac­ ticilor psihospirituale şi tantrice, care au început să se dezvolte în Occident din anii '60 încoace. Una din ideile de bază pe care o avansează multe din şcolile de gândire în domeniu (de la psihologia umanistă la tantra) este aceea că, aptitudinea noastră de claritate spirituală - experimentarea unor stări de conştiinţă mai subtile - de­ pinde de nivelul nostru de claritate psihologică. Cu alte cuvinte, nu putem să avem cu adevărat experienţa m editaţiei profunde, de exemplu, dacă suntem prinşi în gheara unor blocaje psihologice puternice. Mai exact, dacă avem o reprimare sexu­ ală, este improbabil să putem trece profund în stări spirituale autentice, precum iu­ birea necondiţionată, pacea profundă sau înţelepciunea vastă. Ar fi ca şi cum am trăi într-o casă care are un etaj superior foarte frumos, dar în care etajele de la mijloc sau subsolul sunt pline de gunoi sau au o structură erodată şi stau să se prăbu­ şească. Chiar dacă am ajunge la nivelurile superioare, n-am putea să ne relaxăm şi n-am vrea să stăm acolo prea mult. Magia sexuală, alături de tantra şi de alte forme de psihoterapie experimen­ tală mai recente, lucrează pentru a sparge barierele şi a elibera blocajele din mintecorp. Acesta este un aspect. în plus, un element esenţial al magiei sexuale este legat de orgasm, punctul culm inant al excitării sexuale. Deoarece energia sexuală poate fi foarte puternică, ea are capacitatea de a depăşi puterea minţii conştiente şi de a reduce la tăcere dialogul interior (obişnuita sporovăială în gol pe care minţile noas­ tre o produc în mod obişnuit). De-a lungul istoriei, misticii şi-au dat seama că o minte care este cu adevărat tăcută (spre deosebire de o minte care este doar supri­ mată) - o stare pe care tradiţia zen o numeşte „nonm inte" - este capabilă de reali­ zări profunde. Există câteva moduri diferite în care se poate ajunge la această stare de linişte mentală, iar sexul este unul dintre ele. Din acest punct de vedere, motivul principal pentru care orgasmul este o plăcere atât de intensă nu se datorează doar proceselor biochimice, ci şi pentru că, atunci când are loc, noi avem experienţa unui moment de totală lipsă de dorinţă. Când suntem cu adevărat liberi de dorinţă, fie şi numai pentru câteva secunde, avem experienţa unei îm pliniri profunde, a unei mulţumiri extatice. Anumite droguri au capacitatea să genereze această stare men­ tală, însă actul sexual o realizează în mod organic. Atunci când mintea este tăcută şi deschisă, multe sunt posibile, deoarece filtrele obişnuite ale minţii conştiente spo-

Fără îndoială că strania cărţulie primită de Crowley în aprilie 1904 la Cairo, numită Liber AL vel Legis - sau, după cum este cunoscută mai mult, Cartea Legii - a ajuns să fie piatra de hotar a învăţăturii lui. Deşi cartea lui, Magick: Book Four [Magia: Cartea patru], care conţine principalele învăţături despre misticism, yoga şi magie, publicată la aproxim ativ un sfert de secol după ce fusese scrisă Cartea Legii este în general acceptată ca m agnum opus a lui Crowley, totuşi Legea este considerată a fi prima lui lucrare sacră - deşi, în mod paradoxal, cei mai mulţi thelemiţi sunt de acord că Aleister Crowley nu este autorul efectiv al cărţii. Poate că este o ironie faptul că despre această carte, acceptată în general ca reprezentând piesa esenţială a lucrării lui, Crowley susţine că nu a fost scrisă de el, ci că i-a fost dictată de o inteligenţă „nonum ană", pe nume Aiwass. (Modul acesta de a primi o „carte sfântă" nu este neobişnuit; cea mai mare parte din Vechiul Tes­ tament a fost primită în acest fel, iar lui Mohammed i s-a adus Coranul de la îngerul Gabriel, după cum spune legenda). Mai mult, cartea a fost scrisă pe când Crowley încă nu împlinise 29 de ani. Practic, în toate cazurile, un om aproape de 30 de ani, oricât de genial şi de precoce ar fi fost, nu şi-a manifestat încă înţelepciunea deplină, pur şi simplu pentru că nu ar fi putut să aibă suficientă experienţă de viaţă pentru ca spiritul său să se maturizeze. Cu toate acestea, se poate susţine că o persoană la mai puţin de 30 de ani, ba chiar la mai puţin de 20 de ani, are inteligenţa, sensibili­ tatea şi capacitatea deplină de a vedea adevărul, chiar dacă nu a avut timp să îl tră­ iască pe deplin. în plus, o minte mai tânără poate - probabil mai bine decât una mai în vârstă - să funcţioneze ca „medium" pentru adevăr sau, ca Mozart, drept vehicul pentru acel uriaş impuls artistic şi acea imensă capacitate pe care o numim, în lipsă de un cuvânt mai bun, „talent". Este un lucru bine ştiut că revelaţiile lui Einstein au avut loc pe la vârsta de 25 de ani şi că, de obicei, cei mai buni maeştri de şah au cele mai mari realizări tot în perioada de tinereţe. Faptul că genialitatea este apanajul creierului mai tânăr este de necontestat. însă genialitate nu înseamnă înţelepciune. înţelepciunea înseamnă inteligenţă asezonată cu experienţă, bazată în mare parte pe capacitatea aprofundată de a re­ cunoaşte şi de a evita fundăturile, cotiturile greşite şi chestiunile pe care nu are sens să îţi iroseşti energia. înţelepciunea ar putea fi definită drept capacitatea de a înţe­ lege adevărul şi, în acelaşi timp, de a-i face loc în mod eficient să devină practic şi realizat (în loc să rămână la nivel de ideal, fără să existe efectiv) sau, ca să folosim

88

89

Date fiind vremurile în care a scris şi a predat Crowley, multe din scrierile lui despre magia sexuală sunt codificate sau redate în jocuri de cuvinte. Acest lucru era necesar, pentru a evita şansa ca lucrările lui să fie interzise - ceea ce era o posi­ bilitate reală la acea vreme.

C artea Legii

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

termenii lui Gurdjieff, de a găsi modurile în care cunoaşterea şi fi-irea de unesc. Toate astea ar putea explica, în parte, de ce Crowley nu a recunoscut iniţial valoarea Cărţii Legii. Povestea despre cum a primit Crowley textul Cărţii Legii este interesantă şi merită reluată aici. în 1904, el se afla la Cairo, în Egipt, împreună cu prima lui soţie, Rose, de aproxim ativ o lună. După câteva luni de inactivitate magică, Crowley a început din nou să practice invocaţiile, în acest caz lucrând la invocarea anumitor zeităţi egiptene, precum Thoth, Isis şi Osiris. într-o zi, pe când îşi făcea invocaţiile, Rose, aparent ameţită sau cumva aflând u-se într-o stare modificată de conştiinţă, a început să m urm ure: „Ei te aşteaptă". în ziua urm ătoare a fost m ai exactă: zeul Horus îl aştepta pe Crowley. Câteva zile mai târziu s-au dus la m uzeul Boulak, unde Rose - neştiind nim ic despre istoria Egiptului şi despre Horus - l-a îndrumat pe Crowley către o stelae dedicată preotului Ankh-f-n-Khonsu, care îl înfăţişa pe Horus în form a sa cunoscută drept Ra-Hoor-Khuit. Acest lucru l-a im presionat pe Crowley. în plus, num ărul stelae-i era 6 6 6 în catalogul m uzeului (deşi Crowley spune că, la acel moment, a „ignorat acest lucru ca pe o coincidenţă evidentă"). Apoi Rose i-a spus lui Crowley că entitatea care com unica prin ea se numea Aiwass şi că era un învăţăcel avansat decorporalizat, care fusese un preot al lui Hoor-paar-kraat (o m anifestare a lui Horus). Apoi l-a îndrum at pe Crowley să se aşeze în camera-templu pe care şi-o amenajase în apartament, la ora prânzului, pe data de 8 , 9 şi 10 aprilie, exact o oră pe zi, şi să scrie ce aude. Crowley a făcut ascul­ tător şi, în următoarele trei zile, exact la ora prânzului, peste umărul lui stâng s-a auzit o voce - nu bubuitoare, dar „cu un timbru profund... poate o voce bogată de tenor sau de bariton" (conform memoriilor lui, se afla singur în încăpere, fără Rose). El a transcris cuvintele pe care le spunea vocea, iar după a treia zi avea Cartea

M

agia

Şi T

helema

L ui C

rowley

Crowley vedea esenţa „noii dezlegări" ca pe intrarea om enirii într-o nouă eră, una pe care el o numea Eonul lui Horus sau al Copilului încoronat şi Cuceritor. El credea că istoria recentă a omenirii era definită de trei epoci esenţiale, care erau eonii lui Isis, Osiris şi Horus. Primul, Isis, este cel al Marii Mame şi are multe ase­ mănări cu ceea ce J. G. Bennett num ea „Epoca M arii Zeiţe m am e"; se referă la so­ cietăţile matriarhale precreştine, care erau reprezentate foarte bine pe Pământ, mai ales în Orientul Apropiat, precum Sumeria şi Babilon. Al doilea eon, epoca lui Osi­ ris sau ceea ce Bennett num ea epoca Zeilor Solari şi Salvatori, este epoca a ceea ce Crowley numea „Zeul care moare şi renaşte", adică a conducătorilor religioşi şi a zeităţilor m asculine despre care se spune că mor şi învie din nou, pentru a deveni Domni ai lumii de dincolo (ca în miturile lui Osiris, Mithras, Dionysus, Quetzalcoatl şi Iisus). în această eră domneşte spiritul sacrificiului şi al negării sinelui personal. Conform lui Crowley, epoca aceasta s-a sfârşit la începutul secolului XX şi a fost înlocuită cu Eonul lui H orus .10 Este clar că Aleister Crowley credea că Aiwass era o entitate distinctă, neîn­ carnată - altceva decât o parte a propriei minţi. De-a lungul anilor, el l-a perceput pe Aiwass în diferite moduri: de la „îngerul lui păzitor", zeu, „inteligenţă praeterumană" şi chiar Satan. Această din urmă percepţie a provocat derută, unii diletanţi presupunând că asta însemna că Crowley este satanist. Nu era satanist; el folosea numele de „Satan" în sensul literal al cuvântului ebraic - „adversar" - în acest caz, cineva care este împotriva vechii Ere a lui Osiris, Era patriarhiei şi a glorificării sa­ crificiului. Conform lui Crowley, Aiwass venise să vestească sfârşitul Erei patriar­ hale (ceea ce astrologia ar numi la modul general Era Peştilor) şi, ca atare, se poziţiona ca adversar sau duşm an al forţelor existente, în special al bisericii creştine .11 Spre sfârşitul vieţii lui, referindu-se la Cartea Legii, scria:

Legii. Rolul lui Crowley, după cum îl vedea el, era acela de a prezenta omenirii o nouă octavă spirituală (pentru a folosi un termen al lui Gurdjieff). După cum mai amintesc şi în altă parte, în această carte, această „nouă dezlegare"nu este numai apa­ najul câtorva inii de thelemiţi din toată lumea, ci reprezintă ceva mult mai mare şi, de fapt, a fost deja preluată, cel puţin în parte, de mişcarea potenţialului uman şi de ramurile sale, aşa cum a ajuns să înflorească în anii '60. Este foarte potrivit faptul că imaginea lui Crowley a fost reînviată la acea vreme de Beatles, pentru că munca lui şi filosofia lui căpătau o nouă suflare de viaţă (cel puţin în parte), începând din acel deceniu, prin cei care abia auziseră de el şi cei şi mai mulţi care nu aveau habar ce preda şi ce spunea el. Se înţelege de la sine că lucrarea Cartea Legii nu este o lucrare pur „umanistă", date fiind incursiunile ei sporadice în spiritul militant agresiv şi în elitism, însă tonul general de onorare a sinelui şi eliberare de obedienţa faţă de para­ digmele vechi este consecventă cu psihologia umanistă şi cu accentul acesteia pe rea­ lizarea de sine, pe autodirecţionare şi pe eliberarea de constrângerea morală care sufocă individualitatea înnăscută a persoanei. 90

Este destul de sigur că autorul este mai mult decât om şi deopotrivă altceva decât om .12 Această afirmaţie este consecventă cu punctele lui de vedere de m ai târziu, în timpul vieţii, referitor la Sfântul înger Păzitor. La fel ca G urdjieff şi Bennett, Crowley credea într-un „directorat spiritual" ascuns, care supraveghează treburile omenirii şi, esenţialmente, îl vedea pe Aiwass ca pe un em isar al acestui directorat, în continuare, Crowley adaugă: Cartea Legii presupune existenţa unui corp de iniţiaţi dedicaţi să vegheze asu­ pra binelui omenirii şi să îşi comunice înţelepciunea puţin câte puţin, în mă­ sura în care omul este capabil să o prim ească .13 Iar referindu-se la rolul său ca primitor al Cărţii Legii, remarca: 91

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Voi explica în altă parte de ce au ales ei aşa un golan jalnic ca mine ca să pro­ clame Cuvântul Eonului şi să facă toate muncile ce ţin de acea Lucrare anume .14 Cartea Legii este o carte subţire, cu doar trei capitole scurte, scrisă în ceea ce pare a fi aproape un flux poetic de conştiinţă, dai' împletit cu observaţii lăuntrice profunde şi plin’de frumuseţe lirică. Fiecare capitol se referă la una din cele trei zeităţi egiptene pe care le-am menţionat anterior. Prima este Nuit (sau Nut), zeiţa egipteană a cerului, pe care o vedem de obicei pe plafonul mormintelor regale din Valea Regilor. Ea este asemănată cu era lui Isis, cu inocenţa Naturii, cu idealurile de uniune tantrică extatică şi cu pântecul existenţei. Al doilea se referă la Hadit sau Horus, care reprezintă scânteia individualităţii ce apare din noi din infinita matrice a lui Nuit. Iar al treilea capitol are legătură cu două emanaţii sau expresii diferite ale lui Horus: extravertitul şi marţialul Ra-Hoor-Khuit (care exprimă în Carte câteva puncte de vedere destul de militante) şi Copilul divin, Hoor-paar-kraat (rodul unirii dintre Nuit şi Hadit). Eonul lui Horus este numit cel al Copilului încoronat şi Cuceritor, deoarece reprezintă importanţa individului mai presus de orice altceva - m ai presus de na­ ţiune, familie, com unitate etc. Ideea principală este că, pe m ăsură ce structurile de putere ale erei lui Osiris se prăbuşesc treptat (decăderea regalităţii şi a colonialis­ mului fiind două dintre cele remarcabile, alături de puterea seculară a religiei, într-o mai mică măsură - deşi în cazul eradicării budismului tibetan ca teocraţie din Tibet de către comuniştii chinezi, căderea s-a petrecut într-un mod murdar), în urmă se naşte, potenţial, ceva, un soi de umanism, dar se adoptă şi paradoxurile profunde pe care le implică nevoia de a echilibra contrariile. Crowley, într-un mod tipic de pervers, a caracterizat noul Eon ca fiind, în parte, era „stăpânului şi a sclavului"15. însă clarifică în continuare că prin „stăpân" înţelege o persoană cu spirit de aventură şi dispusă să îşi asume responsabilităţi, în timp ce „sclav" înseamnă o persoană care trăieşte în frică, perm anent controlată de nevoia de siguranţă. Din nou, el pune accentul pe asumarea puterii individuale şi a libertăţii pe care o aduce o viaţă trăită cu sinceritate şi curaj. Efortul lui Crowley a fost să pună laolaltă asumarea puterii individuale cu impulsul spiritual (în loc ca impulsul spiritual să însemne sacrificiu de sine şi ne­ gare a dorinţei personale şi a bucuriei). După cum proclamă Cartea:

M

agia

Şi T

helema

L

ui

C

rowley

bun din toate tradiţiile de înţelepciune - similar cu ceea ce Huxley numea „înţe­ lepciunea perenă - în acelaşi timp subliniind că trebuie să ne eliberăm de ataşamentele faţă de trecut, inclusiv de multe din simbolurile şi doctrinele acestuia (idee retransmisă în replica „Cu capul Şoimului meu îi scot ochii lui Iisus răstignit pe cruce"). Astfel, Cartea Legii are un spirit profund progresiv şi caută să treacă cu mult curaj într-o lume nouă, în care valori precum vioiciunea, bucuria şi libertatea individuală sunt sacre, mai presus de toate celelalte. La sfârşitul Cărţii Legii există un „com entariu" faimos, care spune: Studierea acestei Cărţi este interzisă. Este înţelept să distrugeţi acest exemplar după prima lectură. Nerespectarea acestei instrucţiuni se face pe propriul risc şi pericol. Acestea sunt din cele mai rele. Cei care discută conţinutul acestei Cărţi vor fi ocoliţi de toţi, ca nişte focare de infecţie. O idee despre semnificaţia acestui comentariu aparent straniu pare că vine din acest rând din Cartea Legii (11:19): O să trăiască un Dumnezeu într-un câine? Nu! Aceasta este o parafrază efectivă a unui koan renum it din budismul zen: Are câinele natură de Buddha? Nu! Koan-ul nu este ceva ce se poate înţelege în mod raţional; mai degrabă, este un instrument pentru a deschide mintea către o perspectivă transcendentă. Mare parte din Cartea Legii se aliniază în mod evident pe acelaşi scop. Aşadar, „studiul acestei cărţi este interzis" şi ar putea fi înţeles ca o invitaţie de a ne deschide mintea către sensul mai profund al cărţii, ca în faţa unui koan zen, mai degrabă, decât să încercăm să o analizăm într-un mod liniar şi simplist, transm iţând-o mai departe ca pe o dogmă strictă. S fân tu l în g e r p ă z ito r

Legea Thelem ei se referă la o încercare de a introduce în spiritualitate un ele­ ment viguros, de a o aduce pe deplin în întrupare, astfel, practic, opunându-se se­ colelor de condiţionare religioasă negativă faţă de viaţă şi de corp. în acest scop, conceptul de Voinţă devine esenţial. Pe lângă individualitate şi Voinţă, o altă idee importantă care reiese din Carte este aceea a integrării inteligente a ceea ce e mai

Ideea Sfântului înger Păzitor - un termen care se pare că a fost folosit pentru prima dată în cartea The Sacred M agic o f Abramelin the M age [Magia sacră a lui Abra­ melin M agul], din secolul al XV-lea (unele voci susţin că ar data din secolul al XVIII-lea) - a fost, cel puţin de la sfârşitul secolului al XIX-lea încoace, o piesă cen­ trală a m agiei cerem oniale occidentale şi a anum itor învăţături ale lui Crowley. Sfântul înger Păzitor nu apare deloc în Cartea Legii. Consideraţiile lui Crowley în acest sens nu par să fie în totalitate consecvente de-a lungul vieţii sale. De exemplu, în ultima lui carte, M agick W ithout Tears [Magie fă r ă lacrimi], scrisă pe când avea aproape 70 de ani, el spunea despre Sfântul înger Păzitor:

92

93

Cu toţii să vă am intiţi că existenţa este bucurie pură; că toate supărările nu sunt decât ca nişte umbre; ele trec şi se duc; dar există ceva care rămâne. (2:9)

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

El este ceva mai mult decât un om, posibil o fiinţă care deja a trecut prin stadiul de om, iar relaţia lui deosebit de intimă cu clientul lui este aceea de prietenie, de comuniune, de frăţie sau de Părinte. Nu este, daţi-mi voie să subliniez, o sus­ tragere de la sine şi de aceea am insistat destul de mult că termenul de „Sine Superior" implică „o erezie îngrozitoare şi o înşelăciune periculoasă " . 16 Dezvoltând acest subiect, Crowley adaugă: Dincolo de orice speculaţie teoretică, Sammasiti şi munca mea analitică n-a ' dus niciodată prea aproape de un indiciu despre existenţa îngerului Păzitor. El nu poate fi găsit prin nicio explorare de sine .17 Acesta este un contrast interesant cu Crowley în 1903, care scria că „spiritele Goetiei sunt porţiuni ale creierului uman" ,18 De asemenea, se pare că în unele din scrierile lui mai tim purii Sfântul înger Păzitor era un termen alternativ pentru Augoeides, Geniul interior sau şinele superior, tăcut. Totuşi, în câteva locuri din The Vision and the Voice [Viziunea şi vocea] (una din lucrările lui m ai timpurii), el pare să sugereze că înţelege îngerul Păzitor ca fiind o entitate distinctă. Oricum ar fi înţeles, accentul pe care Crowley îl pune pe obiectivitatea Sfântului înger Păzitor în ultima parte a vieţii este interesant şi - ca orice altceva legat de el - contradictoriu; în acest caz, contradictoriu cu învăţăturile mai spirituale care tind să pună prea mult accent pe ideea că totul este „U na" şi/sau o proiecţie a minţii. Mai la obiect, deşi Sfântul înger Păzitor ar putea fi, într-adevăr, un termen alternativ pentru Şinele adevărat, cei mai mulţi îl vor experimenta ca pe o entitate separată. Aici se poate face o pa­ ralelă sumară cu aceste două afirmaţii aparent contradictorii din Evanghelia după loan, atribuite lui Iisus: Eu şi Tatăl suntem una. (10:30) M -aţi auzit spunând, „Plec şi o să mă întorc la voi." Dacă m -aţi iubi, aţi fi bu­ curoşi că mă duc la Tatăl, căci Tatăl este mai măreţ decât mine. (14:28) S-ar putea spune că „Tatăl" este atât Una cu Iisus, cât şi separat de acesta „mai măreţ decât m ine" - în funcţie de perspectivă, la fel cum îngerul Păzitor al unei persoane este în acelaşi timp una cu persoana şi distinct de aceasta. Această idee se corelează cu ideea de niveluri „absolute" şi „relative" de realitate (analizată mai pe larg în Capitolul 8 ), adică două niveluri esenţiale de realitate, a căror expe­ rimentare depinde în totalitate de starea de conştiinţă din m om entul respectiv. Crowley preda o concepţie cabalistă despre îngerul Păzitor, care este urmă­ toarea şi este foarte utilă pentru a înţelege întregul context: în această viziune există în noi cinci domenii esenţiale de conştiinţă sau de fiinţare (aceasta este o simplifi­ 94

M

agia

Şi T

helema

L ui C

rowley

care), cunoscute după numele lor ebraice de sephira: Kether, Chokmah, Binah, Tiphareth şi Malkuth. Ele pot fi considerate a corespunde următoarelor arhetipuri: Kether = Sursa (adevărata noastră natură, natura noastră supremă); Chokmah = Regele (divinul masculin din noi); Binah = Regina (divinul feminin din noi); Tiphareth = Prinţul (sau şinele superior, sau îngerul nostru păzitor); Malkuth = Prinţesa (încarnarea noastră fizică, pământeană - cine ştim că sun­ tem în mod normal atunci când spunem „eu"). După Cabala, adevărata noastră natură este Kether sau Unimea cu totul. însă noi am adorm it şi am ajuns să credem (prin procesul a ceea ce G urdjieff numea identificare) că suntem toate cele cinci niveluri de conştiinţă. M alkuth este perso­ nalitatea noastră pământeană, fizică. Tiphareth reprezintă şinele nostru superior. Binah şi Chokmah reprezintă elementele noastre superioare, divinul feminin şi di­ vinul masculin, care, împreună cu Kether, înseamnă esenţialmente „sfânta treime" pe care o regăsim în diferite religii şi pe care Cabala o num eşte „treimea cerească". Procesul de trezire, călătoria de la M alkuth la Kether, ajunge la un stadiu critic atunci când „dobândim Cunoaşterea şi Conversaţia Sfântului înger Păzitor" - sta­ diu care este adesea asemănat unei căsătorii sacre între prinţesă şi prinţ, între şinele nostru pământesc şi şinele nostru superior. Procesul este alegorizat în diferite feluri în multe tradiţii spirituale şi reprezintă, în toate cazurile, inima şi sufletul călătoriei de trezire spirituală - fie că este cunoscut ca şi conştiinţa Cristică, mintea de Buddha sau Supra-suflet. Ideea principală este că, prin sinceritatea intenţiei noastre de a ne trezi, realizăm o „uniune alchim ică" interioară cu partea noastră cea mai înaltă. Fi­ inţa noastră este atinsă şi transformată (în măsuri foarte variate, în funcţie de mulţi factori) de experienţa noastră directă cu această parte superioară. Acest proces poate fi perceput pur şi simplu ca o „trezire" la natura deja existentă a acestei con­ ştiinţe superioare. Asta înseamnă uniunea cu Sfântul înger Păzitor şi, la rândul ei, face posibilă revenirea noastră completă la condiţia noastră iniţială, divină (repre­ zentată de Rege, Regină şi Sursă). în sfârşit, este instructiv să observăm aici o paralelă cu ideile lui Gurdjieff de „Raţiune Obiectivă" şi „Artă Obiectivă". Prin aceşti termeni el descria un nivel de înţelegere şi de exprimare de o claritate perfectă, com plet liber de distorsionări su­ biective sau de amăgirile minţii care visează. Insistenţa lui Crowley de a fi obiectiv faţa de Sfântul înger Păzitor poate fi înţeleasă într-o lumină similară, adică repre­ zentând ceva com plet liber de distorsiunile egocentrice subiective. Cele trei şcoli de magie O parte importantă şi interesantă a învăţăturii lui Crowley a fost perspectiva lui cuprinzătoare asupra istoriei tradiţiilor spirituale - ceea ce el definea în termenii 95

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

a trei şcoli principale de Magie: şcolile Albe, Negre şi Galbene. Pe lângă cele trei şcoli, el a adăugat şi propria definiţie a ceea ce el numea „Fratele N egru", un tip de învăţăcel relativ avansat, care nu reuşeşte să negocieze ultima fază de dizolvare a egoului (ceea ce el numeşte „traversarea Prăpastiei") şi se întoarce. Această dez­ voltare abandonată are ca rezultat o persoană care sfârşeşte prin a fi implicată în îndrumarea greşită a evoluţiei umane. Mai jos este o prezentare-rezum at a defini­ ţiilor pe care Crowley le dă şcolilor şi Fratelui Negru: Şcoala A lbă: Aici este vorba de muncă de transformare în care universul este perceput ca fiind inerent real în sens energetic, pentru a se lucra cu el şi a fi realizat ca o prelungire a sinelui, ca în cazul şcolilor tantrice din nordul Indiei, care văd universul ca „putere" (shnkti), mai degrabă decât ca „iluzie" (maya). La modul prac­ tic, această abordare îmbrăţişează viaţa şi idealuri, precum bucuria plină, vioiciunea, impulsul sexual şi aşa mai departe. în Magie fără lacrimi, Crowley spune că rozicrucienii, aşa cum au fost ei, au fost custozii de elită ai acestei abordări în Occident. Probabil că se referă la ideile care au apărut în vremea în care Francis Yates vorbea de Iluminarea Rozicruciană a Europei de la începutul secolului al XVII-lea. Crowley însuşi se pretindea a fi un emisar (sau un vehicul) al Şcolii Albe. J.G. Bennett, în voluminoasele lui scrieri, se referă la această şcoală, în con­ textul ideii sale de Khwajagan sau „maeştri ai înţelepciunii", despre care spunea că infuzau din când în când o anumită energie şi informaţie în omenire, când era ne­ voie .19 Bennett credea că Gurdjieff era un apostol al acestei şcoli. Astfel, cel puţin după Bennett, Gurdjieff era acelaşi lucru care pretindea Crowley că este - şi anume, un reprezentant al Şcolii Albe. Crowley a form ulat astfel: Am putea să definim doctrina Şcolii Albe în puritatea ei în term eni foarte simpli. Existenţa este bucurie pură. Supărarea este cauzată de neputinţa de a percepe acest lucru, însă asta nu este o nenorocire. Noi am inventat suferinţa, care nu contează aşa de mult, la urma urmei, pentru a avea satisfacţia exube­ rantă de a ne debarasa de ea. Astfel, existenţa este o îm părtăşanie .20 în continuare, Crowley adaugă câteva remarci grăitoare: .. .Nietzsche exprimă filosofia acestei'Şcoli în aşa măsură, cu o precizie şi o vi­ goare considerabile. Omul care învinuieşte viaţa doar se defineşte pe sine ca omul care nu îi este egal. Omul curajos se bucură să dea şi să primească lovituri puternice, iar omul curajos este puternic. Ideea scandinavă de Valhalla poate că este primitivă, dar este vitează. Un rai al armoniei populare, cel creştin, sau al repausului inconştient, precum cel budist, sau chiar al plăcerii senzuale, cel musulman, îi provoacă greaţă. El înţelege că singura bucurie care merită este 96

M

agia

Şi T

helema

L

ui

C

rowley

bucuria victoriei continue, iar victoria însăşi ar deveni la fel de plictisitoare ca şi crochetul dacă nu ar fi presărată de înfrângeri la fel de continue .21 Şcoala Neagră: în viziunea lui Crowley, această tradiţie foloseşte abordarea via negativa în munca de transformare, adică priveşte universul ca fiind fundamentalmente o iluzie pe care trebuie să o transcendem, „trecând" de la identificarea cu forma (materia, şi anume corpul) la lipsa de formă (conştiinţă pură, neobstrucţionată). în perspectiva lui Crowley, budismul şi gnosticismul aparţin acestei şcoli. Deşi trebuie să remarcăm că budismul şi gnosticismul sunt foarte diferite în modul în care văd lucrurile - gnosticismul consideră că „adevăratul Dumnezeu" nu a creat acest univers (aceasta fiind lucrarea Demiurgului sau laldaboath, cum este el cu­ noscut uneori - mai mult sau mai puţin identificat cu Iehova din Vechiul Testa­ ment), iar budismul, desigur, neagă existenţa oricărui „Dum nezeu adevărat" şi vorbeşte doar despre vidul incognoscibil. însă atât budismul, cât şi gnosticismul au în comun viziunea că realizarea supremă este dreptul nostru din naştere, dar şi natura noastră reală, o natură faţă de care în prezent suntem adormiţi. Crowley nu avea o părere prea bună despre Şcoala Neagră şi o considera ire­ mediabil de negativă. în anii săi de început, Crowley vorbea pozitiv despre budism, însă până la bătrâneţe a ajuns să dezvolte o atitudine foarte critică faţă de această tradiţie. De asemenea, în cele din urmă, a categorisit şi creştinismul ca aparţinând Şcolii Negre, înscriindu-se în defetismul esenţial pe care el îl vedea, implicit, în tot simbolismul crucificării, aşa cum este acesta înţeles în mod obişnuit. Mesajul fundamental al Cărţii Legii este că existenţa, în mod intrinsec, este plină de bucurie, nu plină de supărare (aşa cum o vede budismul) sau de păcat (ca în percepţia creştină). Aici ar trebui să remarcăm că este posibil ca viziunea lui Crowley despre bu­ dism să nu fi fost completă, mai ales că învăţăturile tibetane nu au fost cunoscute şi înţelese pe deplin în Occident decât după moartea lui. Primul maestru tibetan care a explicat profund învăţăturile budiste Vajrayana, originare doar din Tibet, controversatul Chogyam Trungpa Rinpoche, nu a început să predea în Occident decât pe la sfârşitul anilor '60. El a fost urmat curând de o serie de maeştri tibetani şi de constituirea inevitabilă a sute de centre de budism tibetan în Occident. în vre­ murile noastre, o librărie metafizică bine aprovizionată va avea de obicei o secţiune mare de rafturi care se îndoaie sub greutatea volum elor de budism tibetan, dintre care multe vor explica în detaliu bogata şi vasta com plexitate a acestor învăţături. Insă în vrem urile lui Crowley erau înţelese doar doctrinele esenţiale ale şcolilor Theravadin (în mare parte originare din sud-estul Asiei). Chiar şi tradiţia zen abia începea să devină cunoscută, prin scrierile lui D.T. Suzuki. Crowley era un călător înveterat, dar un loc important (singurul, de altfel) unde nu a ajuns niciodată este Tibetul. Acest lucru este important, deoarece învă­ ţăturile Vajrayana (tantrice) tibetane au aspectul cel mai „nonbudist" dintre toate 97

r C ei T re i M a g i P e r i c u l o ş i

M a g i a Ş i T h e l e m a L ui C r o w l e y

învăţăturile budiste (fără îndoială, motivul este influenţa tradiţiei şamanice Bon din Tibet şi a tantrei indiene asupra acestor învăţături) şi ar putea să răstoarne de­ finiţia pe care o dă Crowley Şcolii Negre. Vajrayana tibetană se bazează pe doctrina m ahayanistă, dar perm ite şi crearea unui mahasiddha sau a m aestrului înţelept nebun - Chogyam Trungpa a fost un bun exemplu al epocii moderne în acest sens (în cadrul tradiţiei tibetane). Tipul acesta de învăţător este conflictual şi face caz de tradiţie - Trungpa însuşi, deşi era un tulku tibetan respectat, fuma, bea mult, s-a căsătorit cu o englezoaică şi se culca (făţiş) cu studentele lui. Sigur că astfel de ac­ tivităţi nu îl califică dintr-o dată în vreo categorie spirituală specială - sunt mulţi guru-şi care au ajuns în pat cu păpuşelele lor bhakti - însă Vajrayana trebuie înţe­

Şcoala G albenă: Crowley considera că această şcoală este reprezentată cel mai mult de taoism, şi anume de cartea care este sursa acestuia, Tao Te Ciung. Prin­ cipala caracteristică a acestei şcoli este realizarea naturii iluzorii a voinţei personale. Există numai Voinţa întregului (Tao), astfel că trezirea înseamnă pur şi simplu rea­ lizarea naturii lui Tao şi a nonseparării a priori de Tao. Personal, cred că şi unele şcoli de Advaita Vedanta ar putea intra în această categorie.

leasă cu atentie. / Term enul Vajrayana derivă din cuvântul sanscrit vajradhatu, care înseamnă „tărâm indestructibil". Cuvântul descrie o realitate care este indestructibilă (ade­ vărata nostră natură) şi, în acelaşi timp, o lume înconjurătoare care este însufleţită, vie, plină de culoare şi de sens. Este o viziune asupra lumii care nu are nimic de-a face cu definiţia mohorâtă şi negativă pe care o dă Crowley Şcolii Negre. în unele privinţe, este mai apropiată de ceea ce Crowley descrie ca fiind spiritul Şcolii Albe. Ideea fundam entală a doctrinei Vajrayana este evadarea din im aginaţie şi amăgire şi adoptarea realităţii. Această idee era în concordanţă totală cu învăţătura lui Gurdjieff (deşi abordarea lui era diferită). îndemnul lui Crowley de a deschide braţele către bucurie (spre deosebire de „viaţa este supărare", Primul Adevăr Nobil al lui Buddha) nu este deloc contrar doctrinei Vajrayana. Un bun exemplu în acest sens îl reprezintă învăţătura despre klesha din doc­ trina Vajrayana. Klesha este un termen care descrie „pângăririle" noastre sau emo­ ţiile negative, precum mânia, gelozia, mândria, încăpăţânarea prostească etc. în această abordare, klesha-urile nu sunt respinse sau reprimate, ci, mai degrabă, îm ­ brăţişate ca nişte energii puternice, care pot să ne ajute în procesul de trezire, dacă sunt angajate corespunzător. Toată abordarea este, esenţialmente, echivalentul psi­ hologic al unui magician occidental care lucrează cu aşa-numitele spirite de clasă inferioară. Astfel, în abordarea Vajrayana, existenţa nu este văzută ca un „blestem" (departe de asta), ci, mai degrabă, ca o energie care trebuie stăpânită. Cu toate astea, ideea este că această „energie" este înţeleasă cel mai bine doar atunci când ai văzut clar natura egoului şi ai înţeles ideea că egoul este doar o construcţie de concepte şi astfel ţi-ai realizat natura adevărată, liberă de limitări egocentrice. Această idee este retransmisă în alţi termeni în Lucrarea Abramelin - un sejur structurat în care magicianul mai întâi se purifică pe sine, dobândeşte percepţia directă a naturii sale adevărate, iar apoi (şi mimai după aceea) se apucă să îm blânzească sau să stăpâ­ nească energiile inferioare (care pot fi înţelese fie ca „dem oni", fie ca partea de umbră a magicianului).

98

Fratele Negru: Crowley s-a chinuit mult să explice că acest termen nu are nicio legătură cu şcoala Neagră. El percepea Fratele Negru ca pe cineva care nu a reuşit să traverseze corespunzător prăpastia („sephira a 11-a" din Cabala, da'ath cea întunecată). în Zen (şi în tradiţiile asociate) există un soi de paralelă cu acest con­ cept, şi anume persoana care are experienţa sntori (iluminarea bruscă), dar nu reu­ şeşte să o integreze şi astfel ea devine ceva rău, mai mult decât inutil, în ceea ce priveşte modul în care îi poate influenţa pe alţii. Logica este că dacă o persoană nu a înţeles pe deplin ceva, prin definiţie nu va putea decât să reprezinte greşit lucrul respectiv. Tot conceptul de Frate Negru este problematic, mai ales în cazul lui Crowley, pentru că se poate argumenta că el însuşi îndeplinea cel puţin câteva din criteriile care defineau o astfel de persoană. în mod clar, el era un învăţăcel avansat care, cu siguranţă, a încercat să „traverseze prăpastia" propriului ego şi să îl dizolve în de­ plinătatea iluminării. Dar oare a reuşit? Cei care îi frunzăresc superficial viaţa tind să presupună în mod autom at că nu. Cei care sunt practicieni dedicaţi ai ideilor lui şi îl acceptă ca pe profetul autoproclamat al Thelemei tind să accepte că da. O cheie utilă în acest context este înţelegerea contrastului dintre nivelurile ab­ solute şi relative de realitate. Perspectiva absolută se referă la adevărul absolut, per­ spectiva relativă se referă la adevărul concenţional. Realitatea absolută este „Totul este Una", iar cel care îşi dedică viaţa realizării acestui lucru va întâlni inevitabil toate elementele minţii sale care se împotrivesc „dizolvării în absolut". Realitatea relativă este „totul este mulţi", iar pentru cel care trăieşte în întregime în acest tărâm, viaţa este esenţialmente plină de contraste şi diferenţe - îmi plac aceste diferenţe, urăsc acele diferenţe, pe tine te iubesc, dar pe tine te urăsc şi aşa mai departe. Un mistic competent, care practică cu sinceritate, va ajunge mai devreme sau mai târziu să guste din această realitate a lui „Totul este Una", dar este total im­ probabil că el va reuşi să susţină o astfel de stare de a fi 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână. Pentru a face asta, cea mai bună şansă ar fi să se mute într-o peşteră din Himalaya sau în alt loc destul de îndepărtat, să trăiască şi să respire atmosfera rarefiată şi să evite oamenii pe cât posibil. Dacă i se alocă suficient timp, starea de unitate cu interiorul şi cu mediul înconjurător poate fi susţinută şi simţită constant. Dar pentru cel care trăieşte în lumea oamenilor - misticul de piaţă - provocările le­ gate fie şi num ai de problema supravieţuirii sunt de ajuns pentru a-i tulbura din când în când conştiinţa, cel puţin destul, aşa încât să înfioare suprafaţa lacului li99

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

niştit al conştiinţei pure (sau să facă valuri în acel lac). Iar când mai apar şi relaţiile, practic devine aproape imposibil să rămâi permanent „treaz". Crowley cu siguranţă că a gustat din starea de samadhi descrisă de hinduşi, sau Mintea Unică, după cum o numeşte tradiţia zen, şi la fel de sigur este că era un practicant zelos şi dedicat al tehnicilor spirituale. Nivelul lui intelectual de înţele­ gere a principiilor ezoterice era ireproşabil. însă ca personalitate convenţională, adesea s-a împleticit rău de tot şi multe din relaţiile lui cu ceilalţi au sfârşit prin a deveni epave. La acest nivel, el era o fiinţă umană obişnuită. însă era departe de a fi obişnuit în ceea ce priveşte intensitatea căutării lui spirituale şi barierele pe care a încercat să le depăşească. Astfel că, până la urmă, se poate ca însăşi noţiunea lui de Frate Negru să fie, în parte, o proiecţie a elementelor din el însuşi pe care le ju­ deca şi le condamna. Mai la obiect, putem să folosim ideea de Frate Negru pentru a examina partea din noi care nu este dedicată total transformării personale. Ceea ce am putea să spunem despre ideea de Frate Negru este că cel mai bine este înţe­ leasă ca un eşec în ceea ce priveşte dedicarea, un eşec în a duce lucrurile la bun sfârşit. După cum a spus odată maestrul tibetan Chogyam Trungpa: „Mai bine să nu porneşti pe calea spirituală. Dar dacă porneşti, mai bine să ajungi la sfârşit". Definiţia pe care a dat-o Crowley Şcolii Albe era o încercare nouă şi foarte in­ teresantă de a defini o spiritualitate nouă, pe care el o considera drept foarte nece­ sară în acele vrem uri. Filosofia şi învăţăturile lui Osho, care au apărut la aproximativ un sfert de secol după moartea lui Crowley, reprezentau o abordare clasică (în termenii lui Crowley) de Şcoală Albă - făgăduind vechile m oduri de ne­ gare a vieţii şi adoptând o spiritualitate viguroasă şi întrupată, vie şi simţitoare, care tratează existenţa ca pe o împărtăşanie. Bătrânul mag englez, cu siguranţă că ar fi fost de acord măcar cu atât.

100

Capitolul 5 Lucrarea lui Gurdjieff Dacă un om ştie cum să fie nemilos de sincer cu sine, atunci la întrebarea „Ce eşti tu?" n-o să aştepte un răspuns liniştitor. G.I. Gurdjieff 1 a prima vedere, sistemul lui Gurdjieff pare a fi prezentat într-un mod destul de definit - la urma urmei, este un sistem - însă odată ce îi aprofundezi învăţăturile, natura cu multe faţete a „Lucrării" (termenul alocat în general pentru sistem ul lui Gurdjieff) şi în acelaşi timp a omului G urdjieff devine mult mai clară. Ca mulţi alţi învăţători spirituali foarte carism atici, Gurdjieff n-a lăsat în urmă niciun succesor adevărat (deşi a numit câţiva oameni care să îi conducă lucrarea în diferite părţi ale lumii, precum Jeanne de Salzm ann şi Lord John Pentland). Ca atare, un element al sistemului său a m urit inevitabil odată cu el. O mare parte din puterea oricărei învăţături spirituale se află în calitatea fiinţării celui care o predă. Acesta este aspectul care face distincţia între o şcoală spirituală vie şi o religie instituţionalizată şi amorţită. Totuşi, acest adevăr are şi o latură întunecată, şi anume riscul de a ridica în slăvi învăţătorii carism atici sau de a deveni prea ata­ şaţi de ei. Această tensiune dinamică între nevoia de învăţători care să întrupeze efectiv învăţăturile şi nevoia de căutători care să descopere adevărurile singuri, independent de învăţători, creează câmpul minat care este, de fapt, adevărata cale spirituală. Când Gurdjieff a murit, în 1949, la Paris, studenta sa apropiată, Jeanne de Sal­ zmann, remarca: „Când pleacă un învăţător precum domnul Gurdjieff, el nu poate fi înlocuit . " 2 Şi, totuşi, deşi cu siguranţă că acest lucru era adevărat, tot la fel de ade­ vărat era şi faptul că eforturile lui Gurdjieff începuseră să dea roade, lucru demons­ trat de faptul că în timp ce el a fost recunoscut doar marginal în timpul vieţii - la urma urmei, a trebuit să concureze cu chestiuni precum cele două războaie mon­ diale, revoluţia rusă şi Marea Criză - faima lui s-a răspândit treptat după ce a murit. Astăzi, la 60 de ani după moartea sa, Gurdjieff se bucură de m ult mai multă recu­ noaştere decât pe când trăia. într-o măsură considerabilă, acest lucru se datorează publicării lucrărilor lui principale - Beelzebub, magnum opus al lui Gurdjieff, a fost publicată la scurt timp după moartea lui - însă într-o şi mai mare m ăsură se dato­ rează muncii studenţilor care i-au supravieţuit, dintre care mulţi au scris istorisiri

L

101

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

ale anilor petrecuţi cu el, unii făcând eforturi reale pentru a-i continua munca intr-o formă organizată, în diferite părţi ale lumii. Celălalt lucru pe care ar trebui să îl m enţionăm despre Lucrarea Gurdjieff este că ea este, de fapt, un sistem de transm itere individuală, adică fiecare stu­ dent în Lucrare prim eşte îndrum are, în funcţie de nevoile şi de caracterul lui. In timpul pe care l-am petrecut cu Lucrarea, elem entul pe care l-am experim entat ca fiind cel m ai sem nificativ îl reprezentau temele individuale care se dădeau studenţilor Tem ele acestea erau croite în funcţie de individ şi de nevoile lui de dezvoltare. Putem spune că acest lucru este caracteristica definitorie a unei şcoli spirituale ezoterice, spre deosebire de religia organizată la scară mare, unde toţi m em brii pratică aceleaşi precepte şi urm ează aceleaşi rituri pe care le urmează toată lumea. O m u l este o m aşin ărie ad orm ită Dacă există vreo declaraţie concisă care ar putea să rezume spiritul şi tonul învăţăturii lui Gurdjieff, aceasta este că omul mediu este adormit. Este o declaraţie puternică, pentru că, de obicei, noi ne gândim la somn şi la trezie ca fiind două stări de a fi relativ distincte. Cei mai mulţi oameni dorm undeva între şase şi opt ore pe noapte. în decursul unei vieţi obişnuite de 75 până la 80 de ani, asta înseamnă apro­ ximativ 25 de ani petrecuţi în somn şi în vise. în mod clar, deşi petrecem o mare parte de timp în somn, majoritatea vieţii noastre este petrecută în stare de veghe. Sau aşa presupunem noi. Dar Gurdjieff semnalează o calitate esenţială a învăţăturii lui chiar de la început, şi anume un soi de desăvârşire fără compromisuri. El afirmă fără menajamente că, de fapt, cei mai mulţi oameni sunt adormiţi în cea mai mare parte a timpului. Ceea ce noi considerăm a fi „conştiinţă" nu este adevărata conşti­ inţă, ci, mai degrabă, un soi de viaţă ca de robot, în care noi funcţionăm într-un mod complet mecanic. Gurdjieff spunea: Omul este o maşinărie. Toate faptele lui, acţiunile, cuvintele, gândurile, sen­ timentele, convingerile şi obiceiurile sunt rezultatul influenţelor exterioare. De la sine, omul nu poate să producă nici măcar un singur gând, o singură acţiune. Tot ce spune, ce face, ce gândeşte, ce simte - toate astea se întâmplă. Omul se naşte, trăieşte, moare, construieşte case, scrie cărţi nu aşa cum vrea, ci aşa cum se întâmplă. Totul se întâmplă. Omul nu iubeşte, nu urăşte, nu do­ reşte - toate astea se întâm plă .3 Există în aceste cuvinte o calitate foarte budistă, deşi abordarea este dintr-un cu totul alt unghi. Iată ce are în comun principiul de bază al lui Gurdjieff cu viziu­ nea lui Buddha: universul funcţionează pe bază de cauză şi efect - adică tot ce pare să existe, există doar datorită unor cauze anterioare. Persoana care părem să fim acum - corpul nostru, caracterul, starea actuală a vieţii noastre - este în întregime 102

L

ucrarea

L ui G u r d j i e f f

rezultatul unui lanţ com plicat de cauze şi efecte care se întind înapoi în timp. Dacă privim imparţial această afirmaţie, curând ne va fi clar că dacă toate lucrurile sunt generate de cauze anterioare, atunci nimic nu poate să existe în mod izolat şi cu adevărat independent. Corelarea în interior a acestei idei va fi că nu există un sine cu adevărat fix şi consecvent - cu atât mai puţin o voinţă consecventă - care să existe în interiorul nostru. Gândurile noastre zilnice, sentimentele, stările, impre­ siile, acţiunile şi aşa mai departe sunt generate pur şi simplu de inerţia gândurilor, sentimentelor, stărilor, impresiilor şi acţiunilor anterioare. Omul este ca o colonie de albine lucrătoare fără regină - fără un agent central de control sau de acţiune. Iar Gurdjieff tocm ai asta spune. Pornind de la presupunerea curajoasă că omul mediu, în starea sa actuală, nu are un liber-arbitru real, el mai adaugă şi ex­ plicaţia im portantă că m otivul pentru care lucrurile stau aşa este fragm entarea noastră interioară. Noi nu avem un singur „eu", ci mai multe - zeci, chiar sute. Fie­ care „eu" funcţionează ca o insulă în sine, cu propriile planuri, iar lipsa de coope­ rare între euri face ca persoana obişnuită să realizeze foarte puţine în viaţă. Suntem împinşi încoace şi încolo de diverse cauze şi forţe exterioare şi interioare, însă pro­ blema este că, în cea m ai mare parte, noi nu ne dăm seama de asta. Noi credem că funcţionăm dintr-un sediu interior de comandă conştient şi consecvent, că ideile noastre sunt cu adevărat ideile noastre şi că avem capacitatea să intenţionăm în mod conştient şi să ne exercităm voinţa şi alegerea. în viziunea lui Gurdjieff, nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Această percepţie ca punct de pornire conţine ceva foarte puternic, pentru că, din cauza unui singur lucru, pune pe toată lumea în aceeaşi barcă. Nu există loc de tertipuri, ca egoul să poată să afirme că este special. Vei începe doar văzând şi înţelegându-ţi propria natură mecanică, precum şi caracterul universal al acestei situaţii. După cum afirma Gurdjieff, suntem într-o închisoare, dar putem să scăpăm din ea num ai dacă ne dăm seama că suntem în închisoare. A vedea acest lucru şi a-ţi recunoaşte propriile limitări extreme este un lucru puternic, pentru că dezar­ mează prefăcătoria, ceea ce, la rândul său, face posibilă iniţierea unei lucrări inte­ rioare cu adevărat sem nificative. O analogie aproxim ativă ar fi cu o întâlnire obişnuită la Alcoolicii Anonimi, unde un nou-venit este invitat să se ridice în pi­ cioare, să îşi spună numele şi să declare că este alcoolic. Este un prim pas esenţial, pentru că inversează negarea şi demonstrează smerenia esenţială de care este ne­ voie pentru a progresa. Poate că singurul şi cel mai mare obstacol în calea dezvol­ tării interioare este convingerea că, de fapt, nu e nimic în neregulă cu noi. După cum spunea Gurdjieff, omul este o maşinărie care are potenţialul să devină con­ ştientă că este o maşinărie, însă asta se poate întâmpla numai dacă, mai întâi, el este dispus să vadă cât de m ecanic este în realitate. în viziunea lui Gurdjieff, principala cauză a naturii noastre mecanice şi a inconştienţei generale este identificarea.

103

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

L u c r a r e a Lui G u r d jie ff

Id e n tifica rea în cazul marii majorităţi a oamenilor, cine cred ei că sunt nu este cine (sau ce) sunt ei de fapt. Aşa-numitul „eu" este inconsecvent (şi în mare parte iluzoriu). Azi, mie îmi place verdele, iar mâine poate să îmi placă albastrul. Ieri mi-a plăcut gal­ benul. Sâmbătă poate o să fie violetul. Acum îmi place de tine, acum nu-mi place de tine. Acum vreau să fac asta, acum nu vreau. Azi vreau să fiu cu tine, ieri n-am vrut, mâine poate că o să vreau. Azi cred asta, ieri credeam asta. Azi vreau să rea­ lizez asta, mâine o să fie cu totul altceva. Şi aşa mai departe. Astfel de exemple sim­ plificate ilustrează destul de bine ideea, însă oamenii dau dovadă de aceeaşi lipsă de consecvenţă în multe alte moduri, mult mai subtile şi mai sofisticate. în cele din urmă, totul duce la un sentiment înnebunitor de ineficienţă, de viaţă fără ţintă şi si­ nuoasă, trăită pentru motivaţiile greşite, pur şi simplu mergând cu viaţa ca s-o duci mai departe - ceea ce Shakespeare numea „o poveste spusă de un idiot, plină de zgo­ mot şi de furie şi care nu înseamnă nimic". Care este cauza acestei zădărnicii? Când suntem în pat noaptea, dormind şi visând, se întâmplă un lucru fasci­ nant. Practic uităm că suntem adormiţi şi că visăm. Cumva, credem că visul e real. Nn stim că visăm. Dacă a fost un vis plăcut, poate că o să ne trezim dezamăgiţi că a tost „doar un vis". Dacă visul a fost neplăcut sau un coşmar ne trezim uşuraţi că „a fost doar un vis". Nu ştim că visăm, din cauza unei lipse de conştienţă de sine. Numai lumea exterioară - în cazul visatului, visul în sine - este real. Această ab­ senţă elem entară de conştienţă de sine, până la punctul la care num ai lumea exte­ rioară este oarecum reală, este esenţa identificării. O analogie echivalentă: jucăm într-o piesă de teatru. Atunci când uităm că jucăm şi ajungem să credem cu adevă­ rat că sun tem personajul pe care îl interpretăm, ne-am identificat. La fel, când ne lăsăm prinşi în gânduri şi în sentimente, şi în amintiri până la punctul la care gân­ dim că aceste gânduri, sentimente şi amintiri definesc exclusiv cine suntem noi sun­ tem identificaţi şi vom suferi în consecinţă. Identificarea care are loc în vise, în timpul nopţii, este o analogie bună pentru a ilustra ceea ce tinde să ni se întâmple şi în viaţa de zi cu zi. Identificându-ne în permanenţă cu lucrurile din jurul nostru, în cele din urmă noi elaborăm un caz con­ vingător că, de fapt, suntem o entitate solidă şi separată, care are un sine personal central, clar definit. De exemplu, poate că vom încerca să dezvoltăm o anumită ca­ rieră ca adult tânăr, să ne creăm un cerc de contacte sociale, să proiectăm în lume o imagine într-un anumit fel etc. în cele din urmă, toate acestea devin puncte de referinţă, care definesc ce părem noi să fim, simţul nostru elem entar de identitate. Dacă ne întreabă cineva, „Cine eşti tu?", modul nostru firesc de a răspunde ar fi să ne descriem în termenii identităţilor pe care le-ani cultivat: „Sunt secretară, artist, tâmplar, părinte; arăt aşa şi aşa; am calităţile astea personale" şi aşa mai departe. Chiar şi elementele mai intangibile, precum calităţile interioare, sunt crezute cumva a reprezenta un simţ definibil a cine suntem noi de fapt. Există un soi de uşurare plăcută care însoţeşte de obicei stabilirea identităţii cuiva, mai ales dacă e

vorba de cineva pe care nu îl cunoaştem. „Ah, asta eşti tu!". De îndată ce putem să etichetăm pe cineva într-un fel anume, să îl identificăm, apare un sentiment general de siguranţă în legătură cu modul în care percepem persoana respectivă. însă în viziunea lui Gurdjieff, această nevoie de a-i identifica pe alţii derivă dintr-o frică profundă legată de identitate, în general, şi anume sentimentul că sun­ tem un sine întreg, cumva răspunzători de noi înşine, este o iluzie profundă, iar la un anumit nivel noi bănuim acest lucru, chiar dacă e doar o bănuială vagă. Pentru că ne identificăm permanent, mereu ne scapă realitatea că, de fapt, simţul nostru de sine este un miraj, susţinut de amintiri, convingeri, păreri, emoţii negative şi aşa mai departe. Şi pentru că suntem fragmentaţi în interior ne lipseşte capacitatea de aface ceva cu adevărat. Toate acţiunile noastre sunt motivate în cea mai mare parte de factori inconştienţi.

104

105

C ei şap te cen tri în viziunea lui Gurdjieff, una din principalele cauze ale fragmentării noastre interioare este funcţionarea defectuoasă a „centrilor" noştri. în învăţătura lui, el preda că avem şapte centri de bază, care sunt următorii: C entrul in telectu al superior: Putem să ne gândim la acest centru ca fiind „ochiul de înţelepciune", sediul a ceea ce G urdjieff num ea „Raţiunea Obiectivă" - capacitatea de a percepe şi de a înţelege Realitatea în mod direct care vede ade­ vărul lucrurilor. G urdjieff spunea că la omul obişnuit, acest centru este nefunc­ ţional. El poate fi cunoscut corespunzător num ai de cineva care a lucrat foarte mult cu sine. Centrul em oţional superior: Acest centru reprezintă aspectul superior al Ini­ mii, ceea ce s-ar putea numi „iubirea adevărată" şi sentim entele rafinate de extaz, beatitudine, compasiune şi aşa mai departe. Gurdjieff afirma că şi acest centru, la fel ca Centrul intelectual superior, este latent la cei mai mulţi oameni, motiv pentru care, spunea el, aproape nim eni nu este capabil de iubire adevărată. Centrul intelectual: Acesta este centrul proceselor cognitive obişnuite ale ma­ jorităţii oamenilor - gânduri, amintiri, imagini, visuri, fantezii şi aşa mai departe. Unii oameni au o înclinaţie naturală către acest centru - un tip de om pe care Gurd­ jieff îl numea „omul nr. 3". Centrul em oţional: Centrul emoţional reprezintă viaţa obişnuită, emoţională a oamenilor - totul, de la sentimentele negative până la cele aşa-num ite pozitive. Gurdjieff num ea o persoană dominată, în principal, de acest centru un „om nr. 2 ".

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Centrul m işcării: Ultim ii trei centri (Mişcare, Instinctual, Sexual) se poate spune că reprezintă fundaţia casei noastre interioare. Centrul mişcării se descrie pe sine şi se referă la domeniul mişcării corpului, care va reflecta în mod clar în ce mă­ sură o persoană este conştientă de corpul său (sau, într-o exprimare alternativă, cât de mult este în corpul său). Gurdjieff numea o persoană dominată, în principal, de cei trei centri inferiori „omul nr. 1 ". Centrul instinctual: Se referă la domeniul funcţiilor corporale inconştiente. C entrul sexual: Gurdjieff dădea o mare im portanţă centrului sexual, afir­ mând că atunci când acesta nu funcţionează corespunzător tinde să influenţeze ne­ gativ toţi ceilalţi centri. De exemplu, o persoană al cărei centru sexual nu funcţionează corect are tendinţa să se complacă în dramă, vehemenţă, imaginaţie excesivă şi aşa m ai departe.

L ucrarea L

ui

G urdjieff

să treacă peste centrii inferiori, va sfârşi într-o spiritualitate im aginară, bazată în cea mai mare parte pe idei greşite şi pe amăgire. în ceea ce priveşte centrul sexual, Gurdjieff avea de spus câteva lucruri de­ osebite. în învăţătura lui, el preda că acest centru deţine un mare potenţial de putere creatoare şi spirituală, dar este rareori folosit în acest fel. Ba chiar, de obicei, energia centrului sexual este „furată" de ceilalţi centri, ceea ce creează diferite perturbări, în general, în legătură cu incapacitatea de a manipula această energie puternică. In această privinţă, Gurdjieff pare să fie în armonie cu alte învăţături (cum ar fi cea a lui Wilhelm Reich), cu privire la ideea că energia sexuală dezvoltată corespunzător este o forţă enorm de puternică în planul creator şi spiritual - ceea ce este perfect logic, având în vedere că energia sexuală este cea mai puternică dintre forţele bio­

Deşi există într-adevăr şapte centri în schema de mai sus, de fapt numai cinci sunt în stare de funcţionare la omul obişnuit (cei doi centri superiori sunt esentialmente latenţi). Desigur, întregul model este abstract, este o metaforă ezoterică ce reprezintă funcţionarea interioară generală a unei persoane. El prezintă câteva si­ militudini cu ideea orientală de chakre, care sunt descrise în mod tradiţional ca şapte centri de energie subtilă, ce corespund unor domenii psihospirituale în număr de şapte. Insă cei şapte centri ai lui Gurdjieff nu se potrivesc bine cu sistemul de chakre şi trebuie luaţi ca un model distinct. Dacă cel de-al cincilea centru de jos în sus, cen­ trul intelectual, nu corespunde prea bine celei de-a cincea clmkra, centrul gâtului, de obicei are legătură cu comunicarea. Intelectul este mai m ult decât comunicare. Centrii instinctual şi sexual corespund primelor două chakre (supravieţuire şi sex). Dar cel de-al treilea centru, centrul de mişcare, nu corespunde celei de-a treia chakre (puterea). Al patrulea centru, centrul emoţional, se potriveşte doar parţial cu chakra a patra (inima). Al şaselea centru, centrul emoţional superior, se aseamănă doar puţin cu chakra a şasea („al treilea ochi", de obicei echivalat cu sensibilitatea mediumnică şi spirituală). Al şaptelea centru, centrul intelectual superior sau Raţiunea Obiectivă, probabil că ar corespunde îndeaproape cu ideea de-a şaptea chakra (con­ exiunea cu Spiritul sau înţelepciunea divină). Aşadar, deşi există unele asemănări între cele două sisteme, sunt mai multe diferenţe, astfel că nu se poate spune că Gurdjieff vorbea despre chakre atunci când descria cei şapte centri.. Gândindu-ne la modelul lui Gurdjieff cu cei şapte centri, este important să reţinem o învăţătură esenţială de-a lui în această privinţă, şi anume că centrii su­ periori pot începe să funcţioneze numai atunci când centrii inferiori sunt aduşi la echilibru. Din punct de vedere psihospiritual, acest lucru este perfect logic. Omul nu poate să se deschidă cu adevărat către potenţialul său spiritual superior dacă nu este mai întâi o persoană împământată, echilibrată şi sănătoasă. Dacă încearcă

logice. în schema lui Gurdjieff mai există o structură - şi anum e primii cinci centri sunt împărţiţi fiecare în trei subcentri: partea de mişcare, emoţională şi intelectuală. De exemplu, avem „partea de mişcare a centrului intelectual", „partea emoţională a centrului intelectual", „partea intelectuală a centrului intelectual" şi aşa mai de­ parte, ceea ce generează un sistem de nu mai puţin de cincisprezece subceiitri dis­ tincţi. Im portant este ceea ce se numeşte „aparatul form ator" (în spiritul practic al lui Gurdjieff) sau centrul „gândirii form atoare". Este vorba aici de gândirea meca­ nică, repetitivă, tipul de gândire complet lipsită de originalitate - de exemplu, în tendinţa (foarte des întâlnită) de a reda papagaliceşte pur şi sim plu ceva ce am auzit. „Asta trebuie că e adevărat, pentru că cineva a spus că e adevărat" (lucru foarte frecvent în cercurile de dezvoltare personală şi metafizice). Acesta este un exemplu de folosire greşită a centrului intelectual. în realitate, cei mai mulţi dintre centrii unui om obişnuit nu funcţionează corespunzător, interferează unii cu alţii, concurează unii cu alţii şi aşa mai departe - cam ca o familie mare şi disfuncţională. Un rezultat al acestui proces este o incapacitate de a fi cu adevărat prezent în ceea ce facem. Există o anecdotă tipică despre G urdjieff în acest sens: într-o zi, pornise într-o călătorie lungă cu maşina, cu studentul lui Maurice Nicoll şi s-au oprit seara să mănânce. în timpul picnicului organizat ad-hoc sub cerul înstelat, Nicoll a înce­ put să vorbească siropos şi poetic despre cerul de noapte, în modul obişnuit în care o fac oamenii de cele mai multe ori. Gurdjieff, învăţător chiar şi în timpul liber, l-a mustrat şi i-a spus să lase fanteziile fără sens, să revină în momentul prezent şi să se angajeze în activitatea în care erau implicaţi de fapt, şi anum e să m ănânce .4 Asta aminteşte de clasica poveste zen despre un student avansat care coboară de pe munte şi cere un interviu cu un maestru zen. înainte să intre în casa maestrului zen, îşi lasă încălţările şi umbrela afară. Când studentul începe să pună întrebările, maes­ trul zen îl opreşte şi îl întreabă de care parte a încălţărilor şi-a lăsat umbrela - de partea dreaptă sau de cea stângă? Studentul fiind incapabil să îşi amintească, maes­ trul zen îi vorbeşte despre importanţa de a fi cu adevărat conştienţi în fiecare clipă,

106

107

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

ceea ce include şi a fi conştienţi de lucrurile mici. Ca urmare, studentul mai petrece 1 0 ani studiind cu acest maestru. A lte o b sta co le în calea trezirii După cum am m enţionat mai sus, în viziunea lui Gurdjieff, principalul lucru care ne ţine adormiţi este identificarea. Există două elemente importante ale iden­ tificării, acestea fiind ceea ce el numea considerarea internă şi considerarea externă. Considerarea internă: Asta înseamnă că suntem foarte sensibili la modul în care credem că ne văd, ne judecă sau ne tratează ceilalţi - într-un fel, modurile în care le perm item celorlalţi să ajungă la noi. Este extrem de important să vedem şi să înţelegem acest lucru. Putem să ne petrecem toată viaţa prinşi în frica de a nu fi judecaţi de alţii şi, în consecinţă, să ne trăim viaţa pe baza unei nevoi constante de aprobare din partea altora. în această stare nu putem să ne amintim cine suntem nu putem să fim prezenţi, treji. Considerarea externă: Asta înseamnă să te pui în locul celuilalt şi să înţelegi lucrurile din punctul lui de vedere, ceea ce s-ar putea numi o utilizare corectă a iden­ tificării (empatia, tactul etc.). Gurdjieff sublinia că genul acesta de considerare necesită o mare tărie şi un grad ridicat de conştienţă şi că este posibil cu adevărat doar la o persoană echilibrată, hi cele mai multe cazuri există o parte întunecată a aşa-numitei empatii, care este potenţialul de a „da putere" altora identificându-ne atât de mult cu durerea şi cu suferinţa lor, încât de fapt îi slăbim, pentru că nu adoptăm o poziţie justă atunci când este nevoie. Sau mai este frecvent şi sentimentul de ranchiună, pen­ tru că la empatie sau tact nu s-a răspuns în acelaşi fel. Atunci când considerarea ne­ gativă alunecă în ceva negativ, ea a devenit de fapt, din nou considerare interioară. Tampoanele: Acesta era termenul folosit de Gurdjieff pentru a descrie ceea ce el numea „aparatele artificiale" care, spunea el, interferează cu cele mai bune in­ tenţii ale noastre de a deveni mai conştienţi. în acest caz, un „tam pon" este un in­ strum ent psihologic care funcţionează cam ca un tam pon obişnuit între două vagoane de tren, num it şi am ortizor la automobile. Când m aşina întâlneşte o groapă, cea mai mare parte din şoc este absorbită de amortizoare, care împiedică deteriorarea gravă a maşinii şi fereşte pasagerii de disconfort. Tam poanele dintre vagoane funcţionează asemănător, absorbind im pactul loviturii a două vagoane între ele şi împiedicând deteriorarea acestora sau rănirea călătorilor. în noi, tam­ ponul funcţionează în mod similar, amortizând fricţiunea care apare între cele două părţi foarte diferite din noi. în viziunea lui Gurdjieff, omul obişnuit adăposteşte în el multe voci diferite şi contradictorii, iar dacă ar fi să vedem cu adevărat cât de fragmentaţi suntem şi cât de mult ne contrazicem, am putea să înnebunim. Ceea ce ne îm piedică să înnebunim este existenţa tampoanelor, care, de fapt, ne orbesc, 108

L ucrarea L

ui

G

urdjieff

ca să nu vedem realitatea propriei divizări interioare. O analogie îndeaproape ar fi administrarea unui anestezic înainte de operaţie, care acţionează ca să ne facă să nu mai conştientizăm durerea - o durere care, altfel, ar fi acolo, dată fiind realitatea situaţiei şi care, în multe cazuri, ar fi de nesuportat. Gurdjieff sublinia că aceste tampoane sunt create de noi, deşi în mod incon­ ştient, şi că se acumulează încet, în timp. Ca o întărire care să ne apere de durerosul adevăr - propria fragmentare interioară - tampoanele ne îm piedică efectiv să fim conştienţi într-o m ăsură sem nificativă sau să fim sinceri cu noi înşine. Astfel că orice persoană care caută să se trezească va trebui să înceapă să vadă natura tam­ poanelor pe care şi le-a creat. Acest lucru nu este uşor de făcut, deoarece tendinţa este să devenim defensivi sau să negăm atunci când tam poanele sunt scoase la lu­ mină şi cu un motiv foarte bun, pentru că prin aceste tampoane am învăţat să su­ pravieţuim şi am ajuns la un oarecare nivel de confort în viaţa noastră. Psihoanaliza modernă se referă la conceptul de „tam poane" al lui Gurdjieff prin termenul „me­ canisme de apărare". Unele exemple în acest sens sunt minciuna, reprimarea, pro­ iectarea, raţionalizarea, idealizarea etc. Toate acestea sunt făcute pentru a ne proteja de înfruntarea cu realitatea com pletă a stării noastre conflictuale interioare şi, în acelaşi timp, ne protejează de alţii, astfel încât alţii să nu poată să vadă prea adânc în noi. Gurdjieff subliniază că tampoanele dau posibilitatea unei persoane „să creadă mereu că are dreptate" în orice chestiune. Acesta este un punct im portant de ob­ servat, pentru că ataşamentul de „a avea dreptate" este cel care, în cele din urmă, creează suferinţă şi blochează orice posibilitate de a creşte. Minciuna: Gurdjieff acorda o atenţie deosebită fenom enului de minciună, pe care o vedea drept ceva mult mai generalizat şi mai frecvent la omul obişnuit decât se crede în mod normal. Unul dintre cele mai dificile aspecte ale procesului de tre­ zire este când începem să vedem clar natura şi măsura propriei nesincerităţi şi totuşi această etapă este absolut esenţială, deoarece altfel nu vom putea niciodată să dis­ tingem ce este adevărat de ceea ce este fals. în viziunea lui Gurdjieff, m inciuna este creată de tampoanele noastre şi cu toate acestea este adevărat că toate tampoanele (mecanismele de apărare) sunt, în esenţă, forme de minciună, adică ele ne împiedică să vedem adevărul. în general, se poate spune că cele mai autentice şcoli de transformare ajută căutătorii să înceapă să vadă modurile în care sunt nesinceri - un proces de „de­ mascare" care poate fi dificil şi neplăcut în acelaşi timp - şi că nivelul acesta de muncă de transformare este ceea ce diferenţiază procesul de formele mai moderate, de muncă spirituală care să te facă să te simţi bine.

109

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

L u c r a r e a L ui G u r d j i e f f

E sen ţa şi p e rso n alitatea Gurdjieff definea omul ca fiind format din esenţă şi din personalitate. în vi­ ziunea lui, esenţa este şinele nostru mai adevărat, cu care ne naştem şi care nu ne poate fi luat. La omul obişnuit, care nu face niciun efort să se trezească în timpul vieţii, esenţa nu se dezvoltă şi rămâne, practic, la un nivel infantil. Personalitatea, cum indică şi rădăcina cuvântului persona („mască" în limba greacă) este partea din noi care este falsă, care nu este tocmai a noastră, care ne-a fost alipită prin educaţie, cultură şi aşa mai departe. Din cauza identificării, noi ajungem să credem că suntem personalitatea noastră, dar, de fapt, asta este o amăgire. Ironia aici este că în gân­ direa convenţională „a avea personalitate" este considerat un lucru bun, un semn de carismă, însă în viziunea lui Gurdjieff este vorba doar de o persoană care are multe straturi de falsitate, o persoană care este foarte nesinceră. Aşadar, Gurdjieff n-a spus că obiectul trezirii este să distrugă personalitatea. Mai degrabă, ceea ce spune el este că pentru a ne dezvolta, esenţa trebuie să devină activă, iar personalitatea, pasivă, însă ambele trebuie să lucreze în echilibru. Am putea să considerăm că acesta este un echivalent aproximativ al conceptului budist de „a fi în lume, dar nu de-al lum ii". Cu alte cuvinte, personalitatea slujeşte la func­ ţionarea noastră elem entară în lume şi la interrelaţionarea cu cei care nu se află pe calea transformării. Esenţa este singura parte din noi care se poate dezvolta cu ade­ vărat. Este partea din noi care are posibilitatea să se dezvolte şi să devină adevărata noastră individualitate sau ceea ce s-ar putea numi destinul nostru superior poten­ ţial, însă este doar un potenţial şi nu are nicio şansă să se dezvolte şi să se împli­ nească dacă spectacolul este în continuare condus de personalitate, aşa cum stau lucrurile în cazul omului obişnuit. Această idee de esenţă, deşi sim ilară în unele privinţe cu ideea de „suflet" sau de „sine superior", în realitate nu este acelaşi lucru, deoarece, în viziunea lui Gurdjieff, la majoritatea oamenilor, esenţa nu este dezvol­ tată; ba, m ai m ult, ea este prim itivă, imatură sau, după cum s-a exprim at el în modul carateristic, minunat de direct, „proastă de-a dreptul". Viziunea religioasă convenţională despre suflet sau cea New Age despre şinele superior este că acesta în mod natural este înţelept, evoluat şi frumos din naştere la toată lumea. Gurdjieff, pragmatic ca întotdeauna, contracarează această perspectivă cu viziunea lui sobră despre esenţă, spunând că aceasta poate într-adevăr să devină ceva înţelept, evoluat şi frumos, dar num ai la o persoană care face eforturi sincere de a se transforma. Altfel, ea este în mare parte elementară şi primitivă - este doar un potenţial. De fapt, această perspectivă a lui Gurdjieff se potriveşte bine cu Cartea tibetană a morţilor, care spune că experienţa de „după viaţă" a celor mai mulţi oameni este o călătorie ca un vis prin tărâmuri (numite bardo-uri) create de gândire tulbure, rezultatul final fiind că suntem traşi efectiv înapoi într-un alt pântec, gata să luăm de la capăt întregul proces al vieţii omeneşti. Nu există „lume superioară" de la care primim un permis de liberă trecere doar pentru că suntem oameni. Dacă o ast­ fel de perspectivă este sau nu corectă, contează mai puţin decât ideea esenţială, şi

anume că dacă nu ne folosim viaţa pentru a ne trezi şi a ne realiza potenţialul deplin ca fiinţe conştiente am dat-o în bară.

110

111

A u to o b se rv a re a , fre ca re a în viziunea lui Gurdjieff, cum să ne trezim şi să ne transform ăm este o ches­ tiune care ţine în întregime de efortul de a ne observa pe noi înşine. In mod obişnuit, atenţia noastră curge exclusiv în exterior către obiectul pe care îl analizăm, fie că e vorba de o persoană sau de un obiect. în centrul ideii de dezvoltare a conştiinţei este practica atenţiei împărţite, care înseamnă a fi conştient simultan de noi înşine şi de ceea ce analizăm. în plus, un element esenţial necesar în procesul de trezire este ceea ce Gurdjieff numea „frecarea", adică o energie generată de angajarea luptei in­ terioare între un „da" şi un „nu". Gurdjieff era maestru în a crea pentru studenţii lui situaţii în care aceştia să aibă ocazia să se observe pe sine şi să genereze frecarea ce poate fi folosită pentru a-şi dezvolta conştiinţa. Un exemplu în acest sens ar fi o interacţiune cu o altă persoană, în care suntem călcaţi pe toate bătăturile, iar noi vrem să reacţionăm imediat. întârzierea intenţionată a reacţiei şi observarea con­ ştientă de sine generează frecare - energie - care ne serveşte la trezire. Gurdjieff mai sublinia că este posibil şi un tip „greşit" de frecare: de exemplu, la o persoană m otivată de fanatism sau de frica de autoritate etc. Exem plul pe care l-a folosit el este cel al unui tâlhar care stă nemişcat la marginea drumului, cu puşca în mână, timp de opt ore, deşi parte din el suferă foarte m ult şi ar dori să se mişte. Prin pura lui voinţă, el dezvoltă un anumit centru de tărie - un proces pe care Gur­ djieff îl numea „cristalizare" dar în acest caz este o cristalizare greşită şi poate fi schimbată numai printr-un proces foarte dureros de deconstruire interioară. O altă analogie este cea cu un soldat care a fost spălat pe creier şi atras într-o cauză greşită şi care trebuie decondiţionat. Poate că acest soldat a dezvoltat o voinţă foarte puter­ nică, însă pentru un scop cu totul incorect, care îi va bloca posibilităţile ulterioare de dezvoltare. Acesta este un exemplu grosolan, dar există şi altele, care se întâmplă tot timpul la cei care luptă pentru cauze inutile sau care depun eforturi uriaşe în ceva care îi face să fie puternici pentru un scop în întregime lipsit de sens. „Cristalizarea corectă" începe să apară doar atunci când facem eforturi sin­ cere de a ne observa şi când luptăm cu obiceiurile noastre inconştiente, nepermiţându-ne să fim controlaţi de ele şi să funcţionăm pe „autopilot". L eg ea Iui T rei Există voci care susţin că filosofia mai abstractă a lui G urdjieff - precum „Raza Creaţiei" şi „Legile lui Trei şi Şapte" - este mai puţin relevantă decât obser­ vaţiile lui psihologice şi metodele lui practice. îndeosebi, „Legea lui Şapte" (a se vedea mai jos) a fost criticată drept inconsecventă. Totuşi, aceste idei formează par­ tea centrală a doctrinei lui şi trebuie înţelese pentru a putea surprinde sensurile mai profunde ale lucrării lui.

C

ei

T rei M

agi

în Beelzebub's Tales to His Grandson [Poveştile lui Beelzebub pentru nepotul său], Gurdjieff a creat cuvinte specializate (neologisme) - de obicei lungi şi greu de pro­ nunţat - pentru a reprezenta multe dintre principalele lui idei. El şi-a numit „Legea lui Trei", Legea lui Triamazikamno. Această lege se bazează pe ideea că există o dina­ mică naturală de trei forţe esenţiale prin care se manifestă toate lucrurile. Gurdjieff a numit aceste trei forţe, a afirmării, a negării şi a reconcilierii sau pozitivă, negativă şi neutră. Ideea de bază este că lucrurilor pozitive tind să li se opună ori ele tind să fie echilibrate de lucruri negative. Aşadar, avem fierbinte şi rece, sus şi jos, plus şi minus, iubire şi ură, bogat şi sărac şi aşa mai departe. în mod obişnuit, vom lăsa lucrurile aşa şi vom percepe universul ca bazându-se, în principal, pe această dualitate natu­ rală. Legea lui Trei spune că există nu două, ci trei forţe naturale din care izvorăşte totul -, iar această a treia forţă esenţială adesea rămâne neobservată. Ideea de treime apare şi în religie (mai ales în creştinism şi în hinduism). La modul simplificat, putem vedea cum se aplică ea la exemplele de dualitate pe care tocmai le-am m enţionat - fierbinte, rece, cald; sus, jos, la mijloc; pozitiv, negativ, zero; iubire, ură, indiferenţă; bogat, sărac, clasa de mijloc şi aşa mai departe. De fapt, oriunde ne-am uita, vedem că lucrurile nu se prezintă în perechi, ci într-o structură triunghiulară elementară. Chiar şi modul în care pătrundem în lume tată, mamă, copil - se bazează pe acest model triunghiular, iar în cazul a doi oameni care sunt împreună există un al treilea element esenţial care este prezent - acela al relaţiei înseşi. Relaţia poate fi asemuită contextului. Putem înţelege această idee şi într-o perspectivă geometrică: două puncte separate sunt unite printr-o linie. Linia este cel de-al treilea element. Sau, în cazul unei sfere, există centrul, circumferinţa şi spaţiul dintre ele care umple sfera. în viaţă, această lege ia de obicei următoarea formă: o încercare de a face ceva, să spunem pornirea unei afaceri, este forţa pozitivă, iniţiatoare. Mai devreme sau mai târziu, această forţă pozitivă se întâlneşte cu forţa negativă sau cu ceea ce numim în general împotrivirea. Această împotrivire poate să ia forma unor obsta­ cole financiare, problem e de sănătate, lene şi aşa mai departe. în acel moment este nevoie de o a treia forţă pentru a manifesta proiectul. Această a treia forţă ar putea să ia orice formă - de exemplu, poate fi un investitor care aduce capitalul necesar pentru a face afacerea viabilă. Conform Legii lui Trei, întotdeauna avem nevoie de această a treia forţă pentru a manifesta orice şi fără această forţă nu se întâmplă, practic, nimic. După cum spunea Gurdjieff, „superiorul se am estecă cu inferiorul pentru a realiza m ijlocul". Un alt mod prin care putem înţelege această idee este prin modelul creaţie, distrugere şi mântuire. în contextul naturii, am putea vorbi aici de o situaţie în care un foc arde o pădure, lucru care duce (în cele din urmă) la creşterea de noi copaci. Fulgerul care a lovit pădurea a fost forţa pozitivă, focul care a urmat şi care a distrus pădurea a fost forţa negativă, iar mlădiţele noi care cresc sunt m anifestate de forţa reconcilierii. Această a treia „forţă" este esenţială pentru regenerarea pădurii, dar 112

L

P ericuloşi

ucrarea

L

ui

G

urdjieff

nu ar fi posibilă fără primele două „forţe" (lovitura fulgerului şi focul). Aşadar, în realitate, toate cele trei forţe din Legea lui Trei sunt interdependente şi fac parte din tapiseria atemporală a cauzei şi efectului, care conduc universul. Un alt mod de a înţelege acest lucru este felul în care vedem că se desfăşoară lucrurile în viaţa noastră. Noi avem o idee (forţa pozitivă), începem să o punem în mişcare şi suntem confruntaţi cu factori negativi neprevăzuţi (împotrivire). Modul în care ne ocupăm de împotrivirea noastră va determina în mare măsură ce fel de-al treilea rezultat (de reconciliere) se va desfăşura. Dacă nu facem bine faţă negativului - împotrivirii noastre sau a celorlalţi - atunci a treia forţă nu va avea şansa să apară şi să îşi facă treaba. Aşa că întregul proiect este abandonat. Dar dacă abordăm negativul rezo­ nabil de bine (i.e. în mod conştient/cu m aturitate), atunci avem şanse m ult mai bune ca cea de-a treia forţă să se manifeste într-un fel care se va sfârşi cu rezultate promiţătoare. L eg ea lu i Ş ap te Legea lui Şapte este o idee mai complexă şi cu o aplicabilitate mai puţin di­ rectă. Din perspectiva lui Gurdjieff, această idee se bazează pe viziunea că toate evenimentele care se încheie au şapte faze distincte şi discontinui, care corespund, în mare, gamei muzicale. Gurdjieff afirma că această lege poate fi înţeleasă doar dacă postulăm mai întâi că universul este format din vibraţii (sau forţe) care interacţionează una cu alta. El afirmă că, în mod obişnuit, noi presupunem că aceste vibraţii sunt continue, însă de fapt ele sunt discontinui şi nu se dezvoltă uniform, ci cu „accelerări şi întârzieri periodice " . 5 Gurdjieff a folosit gama muzicală de şapte tonuri şi octavele ca mijloc de a explica această idee (de aceea, Legea lui Şapte mai este uneori numită şi Legea O c­ tavelor). Folosind modelul de note muzicale standard do-re-m i-fa-sol-la-si-do, el explică cum că pe măsură ce vibraţiile cresc de la primul „do" la ultimul „do", ele nu cresc uniform, ci aritmetic, după cum urmează: do=l re=9/8 mi=5/4 fa=4/3 sol=3/2 la=5/3 si=15/8 do = 2 După cum reiese clar din aceste fracţii, ele nu sunt dispuse într-o progresie uniformă. La două intervale - între mi şi fa şi între si şi do - viteza de creştere este practic încetinită, adică este mai mică decât la celelalte intervale. Atunci când re­ 113

C ei T rei M

agi

P

ericuloşi

prezentăm grafic acest proces, obţinem ceva ce începe ca o linie dreaptă, iar apoi, la două dintre intervale, deviază într-o altă direcţie, creând o linie frântă. Folosind acest proces natural ca pe o metaforă lărgită, Gurdjieff a continuat şi l-a comparat cu direcţia care este valabilă în general, în viaţa omului obişnuit. El spunea că avem tendinţa să începem un proiect, iar apoi îl vedem cum deviază ine­ vitabil în altă direcţie. Acest tipar este destul de vizibil de-a lungul istoriei. Religiile încep cu o scânteie şi cu speranţă şi de obicei îşi au originea într-un conducător in­ teligent şi carismatic, care a avut revelaţii spirituale reale, iar apoi, de-a lungul se­ colelor, se consolidează într-o dogmă intolerantă care, în unele cazuri, devine o pervertire la polul opus a ceea ce a fost menită să reprezinte şi să realizeze initial. Sau o afacere sau o organizaţie începe cu energie şi cu entuziasm, iar mai devreme sau mai târziu se deteriorează şi se prăbuşeşte. Acelaşi lucru este valabil şi pentru relaţii, în general, pentru corp şi pentru toată viaţa. O analogie aproxim ativă cu această idee găsim în budism, unde este cunoscută ca legea impermanenţei. Fizica modernă vorbeşte despre această lege în a doua lege a termodinamicii, anume în ideea de entropie, care se bazează pe observaţia că energia tinde să treacă de la stări superioare la stări inferioare - de exemplu, aerul cald d intr-o casă va ieşi repede atunci când uşa este deschisă şi afară e frig sau o picătură de ulei de baie se va dis­ persa dacă este adăugată într-o cadă. în cuvinte simple - lucrurile au tendinţa să devieze, apoi să intre într-o stare de dezorganizare şi să se descompună. în schema lui Gurdjieff există şi o octavă ascendentă (pe lângă octava des­ cendentă), adică lucrurile pot într-adevăr să „meargă mai bine" şi să pară că merg bine o vreme. însă ele nu pot să rămână mereu la acelaşi nivel, deoarece (conform legii lui) toate îşi schimbă cursul, mai devreme sau mai târziu. Fiinţele umane suferă foarte mult din cauza tendinţei puternice de a ignora această lege şi de a se aştepta că lucrurile vor rămâne la fel pentru totdeauna. („Al doilea adevăr nobil" al lui Buddha, că suferinţa este cauzată de dorinţă, se referă la faptul că dorinţa duce la ataşament, iar ataşamentul se împotriveşte tendinţei naturale a tot ce este în viaţă de a-şi schimba cursul, mai devreme sau mai târziu). Acesta este momentul la care Gurdjieff introduce o idee interesantă în Legea lui Şapte, ceva ce plasează totul într-un context mai mare. El spune că dacă la cele două intervaluri de întârziere sunt aplicate „şocuri", atunci se poate im prima „o dezvoltare corectă" întregii octave. într-o octavă descendentă, şocul mai mare tre­ buie aplicat la primul interval, iar într-o octavă ascendentă, şocul mai mare este ne­ cesar la al doilea interval.

L

ucrarea

L ui G

urdjieff

Gurdjieff spunea că Legea lui Şapte se află în spatele poveştii biblice despre Dumnezeu care a „creat" universul în şase zile şi s-a odihnit în a şaptea zi, deşi, spune Gurdjieff, este vorba de o versiune incompletă. De asemenea, într-un mod mai semnificativ, el a legat Legea lui Şapte direct de ceea ce el numea Raza Creaţiei sau planul universului, în viziunea lui. R aza C reaţiei Denumirile a ceea ce Gurdjieff numea Raza Creaţiei se aliniază după cum ur­ mează, iar „numerele Lumilor" - 1, 3, 6 etc. - se referă la numărul de legi care gu­ vernează fiecare nivel: 1. Lumea 1: Absolutul - do 2. Lumea 3: Toate Lumile (Universul) - si 3. Lumea 6 : Toţi Sorii (Galaxiile) - la 4. Lumea 12: Soarele - sol 5. Lumea 24: Toate Planetele (planetară) - fa 6 . Lumea 48: Pământul (organică) - mi 7. Lumea 96: Luna (anorganică) - re

Tradus în term eni comuni, dacă proiectul sau relaţia ta începe să devieze, trebuie să opreşti devierea relativ devreme, aproape de începutul octavei descen­ dente, pentru a evita prăbuşirea acesteia. La fel, dacă ceva merge bine (octavă as­ cendentă), dar încă începe să devieze, atunci este nevoie de o ajustare treptată (de un şoc treptat) la început şi de una mai puternică ulterior (la al doilea interval de întârziere).

învăţătura lui Gurdjieff spune că Raza Creaţiei poate fi considerată atât ca o octavă descendentă, cât şi ca una ascendentă - adică un proces de involuţie (de la Absolut la Lună) sau unul de evoluţie (de la Lună la Absolut). El definea această „Rază" ca având şapte niveluri esenţiale, fiecare corespunzând unei note muzicale şi unui număr, a cărei semnificaţie, spunea el, este că descrie „numărul de legi" care se aplică în fiecare dintre aceste domenii. Ele pot fi considerate şi ca şapte di­ mensiuni descendente (sau ascendente). Când o vedem ca pe o octavă descendentă, cele două „intervale de întârziere" se află între Absolut (do) şi Toate Lumile (si), şi între Toate Planetele (fa), şi Pământ (mi). Ghidându-se după acest lucru, Gurdjieff face o afirmaţie interesantă: el susţine că primul interval de întârziere este Absolutul care „m anifestă conştient o forţă" ce duce la crearea „Tuturor Lum ilor", iar al doilea, intervalul dintre Toate Planetele şi Pământ necesită un „şoc" deosebit. El susţine că acest şoc este furnizat de viaţa organică pe Păm ânt - adică viaţa aşa cum o cunoaştem noi este cum va o verigă-cheie în lanţul cosmic, care ne ţine legaţi de sursa Absolută a tot ce este şi la for­ ţele cosmice ce emană din ea. Conform diagramei, Gurdjieff susţine în continuare că viaţa umană pe Pă­ mânt este influenţată aproape în întregime de „forţe planetare" (care provin de la „Toate Planetele" nivelul imediat anterior Pământului). în această idee există un acord cu ipoteza de bază a astrologiei, conform căreia configuraţiile planetare pro­ duc „forţe" sau rezultate pe Pământ - de la evenimente globale până la anumite trăsături şi tendinţe umane. Desigur, acestea nu sunt lipsite în totalitate de o bază

114

115

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

ştiinţifică cunoscută, ştiindu-se că gravitaţia este o „forţă invizibilă" (sau, cu cuvin­ tele lui Einstein, o curbură în spaţiu-timp) care are efecte - unele evidente, cum este cazul mareelor provocate de Lună, altele mult mai puţin evidente, cum sunt micile perturbări de orbită provocate de efectul altor corpuri. La nivelul societăţii umane, noi cunoaştem acest fenomen tot prin uşoare schimbări de poziţionare. De exemplu, tu stai la vreun metru de prietena ta şi vorbeşti cu ea. Apoi mergi şi te aşezi la o ju­ mătate de metru, apoi la douăzeci de centimetri şi observi schimbările (la nivel psi­ hologic, biochim ic etc.) atât în tine, cât şi în ea sau m ergi în cealaltă direcţie: te depărtezi la un metru şi jumătate, apoi la doi metri şi aşa mai departe. Ideea este că schimbările de poziţionare în spaţiu produc un efect, conform legii naturale a cauzei şi efectului sau, în termenii lui Gurdjieff, conform forţelor interactive. Ideea cu numerele care corespund diferitelor niveluri - începând cu 1 la Absolut şi până la 48 la Pământ şi 96 la Lună - se referă la nivelurile din ce în ce mai mari de den­ sitate şi lipsă de libertate. După grafic, Pământul este la al doilea nivel de jos în sus, adică are al doilea număr de legi pe care trebuie să le respecte, după numărul cel mai mare. Cu cât urcăm m ai sus, cu atât sunt mai puţine legi şi astfel cu atât este mai mare libertatea noastră. Această idee îşi are o paralelă în cele mai multe învă­ ţături ezoterice, prin intermediul ideii de şapte dimensiuni de bază (fizică, eterică, astrală, m entală, cauzală, spirituală şi absolută) - sau variaţiunile acestora şi în ideea de şapte „corpuri" care formează fiecare individ .6 Un alt lucru care este evident din acest model este că noi nu suntem conectati / direct cu Absolutul şi nu suntem sub influenţa sa directă. între acel nivel suprem şi condiţia noastră se află multe niveluri, multe lacune, iar aceste lacune sunt „um­ plute" prin eforturile noastre de a lucra asupra noastră. Acest model este şi sursa declaraţiei de proastă faim ă a lui Gurdjieff că noi nu suntem altceva decât „hrană pentru Lună". Ideea lui este că nivelurile superioare ale Razei „hrănesc" nivelurile inferioare prin simpla lor prezenţă şi că, esenţialmente, viaţa organică pe Pământ este un tip de hrană pentru dimensiunea de „sub" noi, reprezentată de Lună. Gur­ djieff pare să fi susţinut acest lucru literalmente, spunând că Luna „evoluează" şi că destinul acesteia era ca, într-o zi, să fie plină de viaţă aşa cum este Pământul. Mulţi au avut de furcă cu această viziune a lui Gurdjieff şi nu o singură voce critică i-a parodiat ideea de „hrană pentru Lună", dar altfel, ideea poate fi luată măcar ca o metaforă puternică, ce sugerează că nu e nimic special din naştere, în ceea ce pri­ veşte viaţa pe Pământ, şi că, până la urmă, nu suntem nimic altceva decât încă o părticică din tapiseria universului. Antropocentrismul nostru s-a îm potrivit întot­ deauna acestei idei, la fel cum Copernic şi Kepler şi-au riscat viaţa, lansând teoria că Pământul nu este centrul staţionar al universului. Lăsând la o parte aparenta absurditate a ideii că noi furnizăm „hrană" Lunii, modelul Razei Creaţiei dezvoltat de Gurdjieff ne face conştienţi de tendinţele antropocentrice care încă mai există şi care pot să ne împiedice să apreciem mai profund lumea din jurul nostru şi rolul nostru esenţial în univers. 116

L

ucrarea

L ui G u r d j i e f f

E n eag ram a Eneagrama (din grecescul enea, care înseam nă „nouă") este un cerc împărţit în nouă părţi egale. Acest simbol pare să aparţină doar învăţă­ turii lui Gurdjieff şi nu există niciun fel de înregistrare că ar fi fost publi­ cat pe undeva înainte de apariţia lu­ crării lui Ouspensky, In Search o f tlw Miraculous [In căutarea miraculosului], în 1949.7 Gurdjieff a început să vor­ bească despre eneagram ă în Rusia, prin 1915, predând primelor grupuri (în care se afla şi Ouspensky). El sus­ ţinea că este vorba de un simbol ne­ cunoscut lumii, în general, care provenea din lucrarea (A Patra Cale) despre care spunea că este străveche, autosusţinută şi independentă de alte linii ezoterice. Pare clar de aici că G urdjieff pretindea că transm ite, m ai degrabă, decât că ar crea o învăţătură, deşi în alte locuri indică acest din urmă lucru. Cel mai bine am putea spune că învăţăturile lui erau un amalgam de cercetare originală şi o transmitere sau o m odificare a unor tradiţii vechi şi obscure. Acest lucru se reflectă chiar în simbolul eneagramei, pentru că nu este clar de unde l-a obţinut; unii bănuiesc surse sufite, alţii susţin că îşi are rădăcinile în ortodoxia estică, însă niciuna din prespuneri nu a fost confirm ată, astfel că este posibil ca G urdjieff să-l fi inventat pur şi simplu. Oricum ar fi, el folosea simbolul ca pe o hartă pentru învăţături ezoterice spe­ cializate pe transformarea energiilor. însă nu a folosit-o ca o hartă a tipurilor de personalitate. Cele nouă tipuri de personalitate care sunt asociate cu eneagrama în timpurile moderne reprezintă de fapt lucrarea misticului bolivian Oscar Ichazo (şi dezvoltată ulterior de psihiatrul Claudio Naranjo din Chile), care, la sfârşitul anilor '60, a adaptat simbolul lui Gurdjieff la o tipologie de personalităţi. Pe la sfârşitul anilor '80, eneagrama tipurilor de personalitate fusese deja popularizată temeinic. Dacă acesta a fost sau nu un lucru bun, părerile sunt îm părţite în acest sens: unii îl consideră o pervertire a învăţăturilor originale ale lui Gurdjieff, în timp ce alţii îl văd ca pe o evoluţie naturală a acestora, care corespunde nevoilor societăţii mo­ derne. Conform ideii originale a lui Gurdjieff, eneagrama este, în esenţă, un grafic care pune laolaltă Legea lui Trei şi Legea lui Şapte. Triunghiul din centrul simbolului reprezintă Legea lui Trei, iar figura cu şase colţuri care se suprapune peste triunghi reprezintă Legea lui Şapte. (Faptul că şase puncte reprezintă Legea lui şapte poate să pară ciudat la prima vedere, dar se bazează pe ideea că 1/7=0,142857142857 şi 117

C

ei

T

rei

M

agi

P

ericuloşi

aşa mai departe, secvenţa aceasta repetându-se. Cele şase vârfuri ale figurii din eneagramă sunt conectate după cum urmează: 1-4-2-8-5-7-1, urmând tiparul nu­ meric al inversului lui 7, de unde asocierea simbolică cu Legea lui Şapte). Gurdjieff a pus în legătură Legea lui Şapte cu simbolul eneagramei prin în­ văţătura lui despre asimilarea corectă a lucrurilor. El preda că avem trei surse prin­ cipale de energie: hrana, aerul şi impresiile, iar la omul obişnuit, din cele trei, singura pe care o asimilăm corespunzător este hrana. Pentru a ne transforma, pen­ tru a ne trezi din condiţia noastră decăzută, este necesar să asimilăm în mod cores­ punzător aerul - cu alte cuvinte, trebuie să învăţăm cum să respirăm conştient, combinând am intirea de sine (atenţia trează) cu respiraţia. Acest lucru generează un „şoc" ce ne împiedică să „deviem" într-o conştientizare inferioară, care cores­ punde şocului aferent primului interval (dintre mi şi fa). Al doilea şoc (între si şi do) are legătură cu asimilarea corectă a impresiilor, iar la asta ajungem printr-o conştientizare intensificată. Apoi continua şi cartografia această viziune pe simbolul eneagramei. In unele privinţe, eneagrama este asemănătoare cu Arborele Vieţii şi cu cele zece domenii ale sale din Cabala. Ambele sunt structuri simbolice bazate pe numere şi pe o interrelaţionare a acestor numere. Aceste simboluri sunt de fapt nişte inven­ ţii, nişte instrum ente m enite să clarifice anumite concepte. Ele pot fi privite ca o elaborare practică a legii eterne a cauzei şi efectului, care arată în ce fel anumite cauze produc anumite efecte şi - lucrul cel mai important - cum o conştientizare mai vastă poate să determine dacă acest proces de cauză şi efect ne va fi de ajutor sau nu.

L

ucrarea

L ui G u r d j i e f f

aminti de noi intensifică experienţa, deoarece ne aduce pregnant în m om entul Ideea de suferinţă voluntară este ceva mai dificil de înţeles. Ea are legătură cu ideea de sacrificiu. în viziunea lui Gurdjieff, omul obişnuit nu are liber-arbitru şi nu are o fiinţă adevărată. Omul obişnuit nu are nimic, literalmente. Insă cei mai mulţi oameni nu cred acest lucru. Astfel că cei care încep să lucreze cu ei înşişi tre­ buie să sacrifice câteva lucruri, printre care şi ideea că au liber-arbitru. în felul acesta, ei pot fi îndrum aţi de altcineva. De fapt, ceea ce se întâm plă este că ei îşi sa­ crifică iluziile -, iar astea sunt multe. în viziunea lui Gurdjieff, iluzia supremă pe care trebuie să o sacrificăm este suferinţa înseşi sau, în termeni psihologici mai mo­ derni, ceea ce se numeşte dezgustul de sine. începem să ne sacrificăm iluziile prin suferinţă voluntară - adică vedem ideea principală, şi anume că nu avem un centru de fiinţare consecvent, iar apoi abando­ năm în mod voluntar diferitele noastre iluzii, pentru că înţelegem că, în realitate, nu avem nim ic de pierdut. Acest proces de renunţare la iluziile noastre este în sine un tip de suferinţă, pentru că de multe din acele iluzii suntem ataşaţi. Pentru că ne angajăm în acest proces voit şi conştient, se numeşte suferinţă voluntară.

T ru d a co n ştien tă şi su ferin ţa v olu n tară învăţătura lui Gurdjieff este cu preponderenţă o învăţătură de efort. El credea că nevoia de un efort mare pentru a ne trezi din condiţia noastră are legătură cu originile rasei umane. Din cauza „căderii" omenirii, soarta noastră este truda şi su­ ferinţa - pe cea dintâi o punea în legătură cu nevoia de a găsi hrană, iar pe cea din urmă, cu necesitatea de a avea copii. Supravieţuirea şi procrearea consumă o cantitate uriaşă din timpul, energia şi preocupările noastre în viaţă şi în acelaşi timp reprezintă şi sursa celor mai mari greutăţi ale noastre. Gurdjieff preda că prin aplicarea trudei conştiente şi a suferinţei voluntare, noi adăugăm conştiinţă la truda şi la suferinţa care sunt inerente în viaţă şi astfel începem să evoluăm, în loc să stagnăm. Ideea de trudă conştientă este destul de clară. A lucra cu atenţie trează în­ seamnă a transform a atât munca pe care o facem şi - lucru şi mai im portant - pe noi în timp ce lucrăm. De exemplu, să ştergi măsuţa conştient - încet, precis, cu atenţie la detalii şi rămânând conştient de sine - înseam nă să îţi m odifici relaţia cu mediul im ediat înconjurător. Cu toţii cunoaştem sentim entul de satisfacţie care vine din ducerea la bun sfârşit a unei sarcini, mai ales dacă este vorba de ceva ce am tot am ânat. A face acest lucru şi a ne observa pe noi în acelaşi timp sau a ne

C reştin ism u l ezoteric Importanţa ideilor lui Gurdjieff despre sacrificiu şi suferinţa voluntară nu poate fi subliniată îndeajuns, aceste concepte formând o parte esenţială a învăţătu­ rilor sale. Vorbind despre viaţa lui, s-a referit de multe ori la diferitele sacrificii in­ tenţionate (printre care şi acela de a-i îndepărta de lângă el, conştient, pe unii dintre cei mai apropiaţi studenţi). Faptul că el şi-a numit la un moment dat sistemul „creş­ tinism ezoteric" este semnificativ în acest sens, deoarece întreaga doctrină creştină se bazează pe presupusul sacrificiu al lui Iisus Hristos pentru cauza omenirii. Numindu-şi învăţătura „ezoterică", Gurdjieff implica faptul că el înţelesese învăţăturile mai profunde din spatele anumitor principii creştine, iar ideile lui în legătură cu suferinţa şi cu sacrificiul au legătură cu acest lucru. Putem spune cu încredere că o înţelegere incorectă a sacrificiului a dus la suferinţe nespuse de-a lungul istoriei, de la niveluri grosiere până la niveluri subtile. Ideea lui G urdjieff că în cele din urmă trebuie să ne sacrificăm propria suferinţă loveşte chiar la rădăcina problemei, care am putea spune că este respingerea colectivă de sine - convingerea impregnată profund, cum că merităm să suferim. Iar la această convingere trebuie să renunţăm. Im aginea lui Hristos suferind pentru omenire a fost deseori interpretată într-un sens care sugerează vinovăţia noastră inerentă (pe care Hristos trebuia să o transforme de unul singur), cu implicaţia clară că suntem defecţi în mod intrinsec şi incapabili de a corecta această situaţie singuri. învăţătura lui Gurdjieff provoacă direct acest concept, afirmând că nu numai că putem schimba lucrurile, ci o putem face într-un mod care ne eliberează de suferinţă. Iar factorul principal aici este con­ ştiinţa. Astfel, el se alinia în paralel cu ideea lui Crowley despre noul Eon al lui

118

119

C ei T rei M

agi

P ericuloşi

Horus: îndepărtarea de vechea paradigmă de ridicare în slăvi a suferinţei şi a sa­ crificiului şi abandonarea ideii că suntem defecţi şi vinovaţi în mod intrinsec. în perspectiva lui Gurdjieff, creştinismul ezoteric reprezenta o tradiţie stră­ veche care îşi are rădăcinile în vechiul Egipt. Oricum ar fi, esenţa Lucrării lui este dezvoltarea dincolo de limitările noastre omeneşti sau, pe scurt, cât de important este să devenim cu adevărat liberi. Abordarea orientală tradiţională ne îndeamnă să vedem că „eul" sau „şinele" care credem că suntem nu există, de fapt, ci este un m are spaţiu de vid în care agă­ ţăm noi tot felul de lucruri. Un fel de manechin pe care îl îm brăcăm în tot soiul de veşminte complicate, doar ca să ne dăm seama treptat că nu e decât un manechin, însă Gurdjieff, deşi originar din Asia Minor, era până la urmă un occidental şi nu era înclinat să folosească un astfel de model. El chiar a spus că „eul" din toţi oamenii este fragmentat, nu este întreg - nici pe departe, că este „nim ic". El m ai vorbea şi despre un „eu" real sau un „sine cristalizat" care are potenţialul să iasă la lumină într-o persoană de o mare sinceritate şi care a făcut mari eforturi - „supraeforturi", cum le numea uneori. Gurdjieff mai preda şi că acest sine adevărat, care se dezvolta prin efort, avea potenţialul de a fi nemuritor, de a supravieţui literalmente morţii fizice. Creştinii, desigur, susţin că în ultimele două milenii este în vigoare o dis­ pensă generală, care spune că nu mai este nevoie să facem eforturi ca să obţinem această nemurire a conştiinţei. Trebuie doar să ne ataşăm la Hristos, abandonându-ne devoţiunii, iar Hristos, ca avatar suprem al acestei epoci, ne va purta eficient în spate şi ne va duce în această stare nemuritoare de pace şi împlinire. în India, acest proces de a te preda unui maestru spiritual (fie că acesta este în corp fizic sau nu) se numeşte bhakti yoga. Versiunea lui Gurdjieff de „creştinism ezoteric" conţinea o componentă esen­ ţială, şi anume o înţelegere a procesului de bhakti yoga. El spunea că simpla devo­ ţiune sau simplul abandon nu este suficient şi că este o eroare gravă să presupunem acest lucru. învăţătura lui de bază era că nu există permis de liberă-trecere către nemurire şi că simpla declarare a aderării spirituale la un mare maestru sau la o mare zeitate (precum Iisus, Yahweh sau Allah) nu este suficientă. Aceasta poate să fie utilă pentru purificarea interioară, pentru smerirea egoului şi aşa mai departe, dar nu este suficientă, deoarece nu furnizează condiţiile care să genereze calităţile esenţiale ce produc maturitatea generală - terenul necesar pentru o transformare reală (spre deosebire de o transformare imaginară).

L u c r a r e a L ui G

urdjieff

Doar petrecerea-i sfârşită. Actorii, cum fi-am spus, au fost doar duhuri Şi toate s-au topit acum în aer: Aidoma acestei năluciri, Palatele şi turnurile-nalte, Şi templele, şi însuşi globu-acesta Cu tot ce-i viu pe el - se vor topi Făr-a lăsa vreo urmă, ca şi-această Părelnică serbare: viaţa noastră E din plămada viselor făcută, Şi somnul o-mpresonră. [Shakespeare: Furtuna] Gurdjieff susţinea că noi pur şi simplu închidem gura şi o ştergem , ca să spu­ nem aşa, când se termină spectacolul acesta, la fel ca o sculptură de nisip care a fost impresionantă o perioadă, apoi este redusă la o masă amorfă şi, în final, la nimic dacă nu vedem tabloul întreg şi nu acţionăm ca atare. El susţinea că numai adevărul supravieţuieşte, pentru că numai adevărul este real. Adevărul se poate cunoaşte cel mai bine recunoscând falsitatea din viaţa noastră şi dem ascând-o, expunând-o, văzând-o pur şi simplu drept ceea ce este - recunoscând în profunzime mecanis­ mele prin care ne autoamăgim, ne autoînşelăm şi ne autominţim. D an su l sacru , m işcă rile şi m u zica sacră Uneori, Gurdjieff se identifica doar ca „profesor de dans" şi de fapt asta făcea parte din repertoriul lui, dar el nu preda un dans obişnuit. El preda o serie com­ plexă de dansuri şi de mişcări greu de înţeles din descriere dacă nu le-ai văzut ni­ ciodată, dar care ar putea fi comparate, în mare, cu m işcările de Tai Chi, Qi Gong sau alte forme de arte marţiale. La fel ca la Tai Chi, dansurile şi mişcările Gurdjieff sunt proiectate să armonizeze mintea şi corpul. Structura lui de dansuri este vastă şi cuprinde de la şase exerciţii „obligatorii" pentru dansurile bărbaţilor şi ale fe­ meilor până la dansuri de templu care derivă din surse sufite şi tibetane (sau au fost influenţate de astfel de surse) şi până la o serie com plexă de „M işcări" bazate

Gurdjieff spunea că nu putem progresa pe această cale dacă toate părţile din noi nu merg în aceeaşi direcţie. Dacă o parte meditează de dimineaţă, în timp ce o altă parte din noi dă foc la o clădire noaptea târziu, atunci suntem împărţiţi, fragmentaţi sau, după cum spunea Gurdjieff, „nebuni". Aici este subliniată dilema esenţială cu care se confruntă toţi cei care aspiră la o viaţă în trezie: oare este posibil să fim consec­ venţi cu adevărat? Fără această consecvenţă, Gurdjieff declara că vom „avea o moarte de câine". Shakespeare exprimă acest lucru şi mai bine, prin Prospero:

pe simbolul eneagram ei .8 Mulţi spectatori la dansurile sacre (din orice tradiţie) simt o schimbare în con­ ştiinţă provenită din simpla observare a dansatorilor. Gurdjieff ştia acest lucru şi fără îndoială că acesta a fost un factor care l-a motivat în decizia lui de a-şi prezenta Lucrarea publicului larg, prin intermediul unei serii de spectacole ce conţineau dan­ surile şi Mişcările, mai întâi la teatrul Champs Elysees din Paris, în 1923, apoi în America, în 1924, în oraşe mari, precum New York, Boston, Philadelphia şi Chicago. Sute de oam eni veneau să vadă spectacolele şi, deşi nu toţi erau impresionaţi în aceeaşi măsură, mulţi erau influenţaţi de ceea ce vedeau, iar unii decideau, pe baza

1 20

121

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

acelei impresii, să se implice în Lucrarea lui Gurdjieff. Pe lângă dansurile sacre, Gurdjieff a petrecut mulţi ani în colaborare cu studentul său apropiat, pianist şi compozitor realizat, Thomas de Hartmann, creând o serie de coloane sonore de ne­ uitat. Această muzică acompania spectacolele dansatorilor lui. Efectul combinat al muzicii şi al m işcărilor avea potenţialul să înalţe conştiinţa, ajutând observatorul să îşi amintească ceea ce este sacru, plin de sens şi atemporal în viaţă.

Capitolul 6 învăţăturile lui Osho Eu am fo st tot timpul inconsecvent, aşa că niciodată n-o să puteţi să faceţi din mine o dogmă. Pur şi simplu o să înnebuniţi dacă încercaţi asta. Eu las în urmă ceva cu adevărat îngrozitor pentru discipoli; n-o să fie în stare să pună nimic cap la cap. Osho 1 intre cei trei subiecţi în discuţie, fără îndoială că Osho a avut cel mai ne­ definit „sistem ". Ba, mai mult, în ciuda vastei cuprinderi a miilor de ore de prelegeri înregistrate şi a zecilor de tehnici de meditaţie eficiente pe care le-a elaborat, se poate spune doar tangenţial că a avut, efectiv, un sistem. Dacă ne uităm în urmă, la viaţa şi la învăţăturile lui, ne izbeşte caracterul lor evaziv, mai ales dacă privim din perspectiva analizei istorice. Osho condamna foarte categoric orice în­ cercare de a-i aborda lucrarea printr-o analiză sistematică. El ştia foarte bine că oa­ menii moderni, m ai ales cei din Occident, sunt „tari la cap", adică supraidentificaţi cu planul mental, pe care îl supraapreciază. întregul lui efort s-a concentrat pe a-şi scoate discipolii din zona de confort a intelectualizărilor lui şi a-i aduce în urgenţa pură a sentimentului, senzaţiei, vioiciunii şi îndeosebi a calităţii de fire meditativă. Desigur, asta nu implică faptul că Osho ar fi crezut că societatea modernă este prea „inteligentă", el condamna în mod regulat omul modern ca fiind „prost". Ideea lui, în total acord cu Gurdjieff, era că am ajuns să fim periculos de dezechilibraţi. Că accentuând peste măsură intelectul, de fapt, mintea noastră a devenit mai greoaie, mai puţin capabilă de a funcţiona eficient. Mai mult, pentru că, iniţial, Osho atrăgea spre el un anum it tip de persoană - de obicei tânărul occidental, educat, orientat pe mental şi antiautoritate - el lucra cu idei şi metode care se potriveau cel mai bine cu acel tip de căutători. în cuvinte simple, el folosea ceea ce m ergea şi îşi ajuta adepţii să rămână vioi, ageri şi progresivi, mai degrabă decât să devină nişte simpli membri ai „tradiţiilor m oarte" (după cum le spunea el) pe care le reprezintă atâţia guru-şi şi sfinţi. Este un fapt că Osho era un om cu multe feţe, dar lucrul care îl face şi mai greu de definit este faptul că el a petrecut multă vreme vorbind despre ideile altora. Era un comentator desăvârşit, un soi de Harold Bloom literar al lumii spirituale. Aceste comentarii despre alţii - fie că era vorba de Lao Tzu, Buddha, Iisus, Morarji Desai, Mahatma Gandhi, Martin Luther, Freud, Marx, Gurdjieff sau Ronald Reagan

D

122

123

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

- au contribuit la devierea atenţiei de la orice posibilitate de a-i sistematiza învăţă­ tura. Mai mult, era renum it pentru felul cum se contrazicea în ceea ce spunea, în încât este imposibil de structurat orice fel de „scriptură inspirată" pe baza a ceea ce a spus el. Intr-un sens, cumva este absurd să presupunem că Osho a fost liderul vreunei form e de spiritualitate organizată (lucru pe care l-a negat în permanenţă în ciuda ironiei că, într-adevăr, în jurul lui şi al lucrării lui a fost construită o orga­ nizaţie foarte mare) Intr-un fel, era pur şi simplu un înţelept/intelectual socratic foarte spontan, genial, carism atic şi excentric, în jurul căruia s-a întâm plat să se adune mulţi oameni. în această privinţă, el se aseamănă cu alţi câţiva guru-şi pun­ gaşi, dar a fost unic în ceea ce priveşte echilibrul, în interiorul lui, al multor calităţi remarcabile, cu rezultatul inevitabil că destinul lui Osho a fost să atragă o mulţime foarte mare. însă, după cum a subliniat în mod repetat, nu a vrut ca învăţăturile lui să fie transformate într-o doctrină şi nu se dădea în lături de la nimic pentru a îm piedica acest lucru. Acestea fiind spuse, dacă cineva ar fi obligat să descrie învăţăturile lui Osho printr-o definiţie de două cuvinte, probabil că această definiţie ar fi acceptare radicală. Mai presus de toate, el a subliniat nevoia unei acceptări profunde a ceea ce descoperi în propria natură. A evitat orice fel de artificii şi căuta să consolideze în comunitatea lui, o calitate de totalitate a experienţei la toate nivelurile umane. Principalul său argument era că religiile şi preoţiile istoriei conspiraseră ca să aducă omul într-o stare nenaturală, de dezgust faţă de sine. El căuta să refacă un echilibru al naturaleţei şi al acceptării de sine, în care fiecare persoană să fie „propria sa biserică" - ceva ce aminteşte foarte mult de expresia „Fiecare bărbat şi fiecare femeie este o stea", a lui Crowley. El chiar a furnizat o listă de „porunci" - nu o dată, ci de două ori, de fiecare dată pe jum ătate în glumă, dar suficient de serios încât să îi dăm atenţie. Prima listă de „porunci" a fost scrisă într-o scrisoare către unul dintre discipolii săi, pe la înce­ putul carierei lui de profesor, în 1970, la Mumbai. El scria: M-ai întrebat care sunt cele Zece Porunci ale mele. Asta este o chestiune difi­ cilă, pentru că eu sunt împotriva oricărui soi de poruncă. Cu toate astea, pur şi simplu de distracţie, le scriu aici: 1. Nu asculta niciodatată de porunca nimănui, decât dacă porunca vine şi di­ năuntrul tău. 2. Nu există alt Dumnezeu, decât viaţa însăşi. 3. Adevărul este în tine, nu îl căuta în altă parte. 4. Iubirea este rugăciune. 5. A deveni un vid este uşa către adevăr. Vidul în sine este mijlocul, scopul şi realizarea. 6 . Viaţa e aici şi acum. 7. Trăieşte treaz. 124

În v ă ţ ă t u r i l e L

ui

O

sho

8 . Nu înota - pluteşte.

9. Mori în fiecare clipă, ca să poţi să fii nou în fiecare clipă. 10. Nu căuta. Ceea ce este, este. Opreşte-te şi vezi. Câteva dintre ele sunt precepte spirituale orientale standard. Se ştie că în scri­ soare Osho a subliniat patru dintre ele - numerele 3, 7, 9 şi 10. însă cele trei care ies în evidenţă mai mult pentru mine sunt primele trei, pentru că ele sugerează spiritul acela rebel care a fost atât de caracteristic lui Osho şi a rămas în centrul filosofiei lui de-a lungul celorlalţi 2 0 de ani ai vieţii lui. în ceea ce priveşte acest studiu, mai la obiect, poruncile seamănă foarte mult cu unele precepte pe care le-a transmis Crowley în Cartea Legii. Din acea carte, Ca­ pitolul 3, rândul 60: Nu există nicio lege dincolo. Fă ceea ce voieşti. Com paraţi acest text cu porunca nr. 1 a lui Osho: Nu asculta niciodată de porunca nimănui, decât dacă porunca vine şi dinăuntrul tău. Crowley subliniază că „Legea" supremă este să fim aliniaţi cu Voinţa noastră Adevărată - termenul pe care îl folosea el pentru a descrie expresia exterioară a nucleului interior al fiinţei noastre - şi că, mai la obiect, aceasta este, până la urmă, singura lege adevărată. Osho subliniază şi el întâietatea adevă­ rului nostru interior, într-o asemenea măsură, încât ne îndeam nă să nu urmăm ni­ ciun fel de „poruncă" exterioară - de fapt, nicio lege - decât dacă aceasta se aliniază cu adevărul nostru interior. Exprimarea este diferită de a lui Crowley, dar impulsul general este esenţialmente identic. De asemenea, de rem arcat este numărul 5: „A deveni un vid este uşa către adevăr." Aici se reflectă o temă străveche în lucrarea de transformare, şi anume că, mai devreme sau mai târziu, trebuie să trecem o cum pănă în care suntem efectiv despuiaţi de tot - de toate ataşamentele şi identificările. Crowley a scris foarte mult despre acest lucru, folosind conceptul de „prăpastie". Viziunea supremă a lui Osho era ca discipolii săi să devină întruchiparea vie a ceea ce preda el. în această pri­ vinţă, cred că, de fapt, eforturile lui s-au sprijinit pe munca anterioară a lui Crowley şi a lui Gurdjieff. Se poate spune că Osho era învăţătorul sincretic suprem. El folosea orice mergea, dar întotdeauna se împotrivea să ofere o formulă clară şi bine definită, îl interesa mai mult ca oamenii lui să urmeze un mod de viaţă bazat pe idealuri, precum libertate, iubire, creativitate, sărbătorire şi meditaţie. în perioada com unităţii din Oregon, în 1984, pe când Osho încă se m ai afla în perioada sa de tăcere de trei ani şi jumătate, secretara lui de la acea vreme (Ma Sheela) a încercat să pună bazele unei religii definibile. A numit-o „Rajneeshism" şi chiar a elaborat o cărticică - de fapt, un înscris sfânt - care urma să reprezinte re­ ligia. (Cam pe la aceeaşi vrem e, câteva persoane din com unitate - aceasta fiind iniţiativa lui Osho - au primit „grade" răsunătoare şi extravagante de la „Univer­ sitatea Internaţională de M editaţie Rajneesh" sau RIM U, cum era prescurtată. Titluri spirituale speciale, precum arihanta, acharya şi siddha au fost acordate celor „câtorva aleşi", cum erau numiţi). Un an mai târziu, în septembrie 1985, când Sheela 125

C

ei

T rei M

agi

P

În v ă ţ ă t u r i l e

ericuloşi

lui

O

sho

şi micul ei grup de ajutoare au fost demascaţi pentru infracţiuni flagrante şi au fugit de la ferma Oregon, iar comunitatea se prăbuşea, Osho a apărut şi a anunţat în mod dramatic că nu recunoaşte Rajneeshismul. într-o inversare ciudată a străvechii teme a preotului care arde cărţile misticului, de această dată misticul a denunţat „preo­ tul" şi toate copiile „sfintei cărţi" au fost adunate laolaltă şi arse într-un foc făcut sub cerul liber. La aceeaşi vreme, Osho le-a spus discipolilor lui că nu mai trebuie să poarte veşm inte în nuanţe de roşu sau mala ce reprezenta medalionul cu poza lui. (In ziua următoare, mulţi au abandonat bucuroşi colierele mala şi veşmintele roşii. Atunci Osho î-a criticat pentru viteza lipsită de respect şi de demnitate cu care o făcuseră. In ziua care a urmat, m ulţi au revenit la mala şi la veşm intele roşii. A fost o perioadă ciudată şi foarte încărcată, în care lecţiile individuale se revărsau cu viteză şi furie - ceva ce Gurdjieff ar fi considerat fără îndoială a fi o m ină de aur a posibilităţilor de observare de sine).

ochii mari şi „inocenţi". Era un maestru al umorului sec şi probabil că niciun guru, darămite vreun com edian profesionist din istorie nu s-a luat de religii şi de liderii religioşi cu atâta ireverenţă zglobie ca Osho. însă fireşte că toate acestea i-au atras şi multă ostilitate din partea instituţiilor recunoscute ale structurilor de putere, cu atât mai mult, cu cât Osho nu glumea întotdeauna. Alteori, ochii i se înceţoşau şi, cu straşnică pasiune, se năpustea asupra preoţilor într-un mod pe care adepţii lui îl asemuiau cu al lui Iisus care scoate sabia într-un templu decăzut. Un exemplu bun este când l-a denunţat pe Papa loan Paul al II-lea - căruia îi plăcea să îi spună „Papa Polonezul" - drept anticristul însuşi:

în retrospectivă, se pare că toată această chestiune a fost extrem de chinui­ toare pentru Osho, care vorbise cu atâta ardoare şi atât de m ultă vrem e împotriva oricăror soiuri de „isrne". Cum şi de ce i-a dat voie Sheelei să creeze această „reli­ gie" nu este clar. El susţine că fusese ideea ei, dar cu siguranţă că, la un moment dat, trebuie ca el să-i fi dat măcar aprobarea tacită. (Unii au emis teoria că el a per­ mis crearea acestei „religii fără religie" pentru a satisface cerinţele Departamentului de Imigrări al SUA cu privire la viză - ca „învăţător religios" având mai multe şanse să i se perm ită şederea în ţară). în orice caz, retractarea Rajneeshismului de către Osho însuşi conţine o nuanţă de ironie, dar este şi profund interesantă, pentru că ridică o întrebare firească: ce ar fi făcut Iisus (de exemplu) dacă ar fi avut ocazia să scoată de pe şine religia creată în numele lui înainte ca aceasta să creeze pagube se­ rioase? Dacă e să-l credem pe Osho, ar fi făcut exact acelaşi lucru dacă ar fi avut ocazia şi poate că Pavel, Matei, Marcu, Luca şi loan ar fi fost cei care ar fi fugit în Europa, aşa cum au făcut Sheela şi complicii ei două m ilenii m ai târziu (deşi fără şecheli şi fără conturi în bănci elveţiene).

lumii se va purta. Oamenii ăştia nu reprezintă pacea, ci moartea. Aşa că eu vă spun categoric că anticristul se află deja la Vatican. A început să facă omenirii ce e mai rău. Predică întregii lumi împotriva planificării naşterilor, îm potriva anticoncep­ ţionalelor, împotriva avortului. Destul - asta o să distrugă toată lumea asta prin înfometare, prin sărăcie. Acum sunt cinci miliarde de oameni pe pământ -, iar pământul poate să sprijine cu bucurie nu mai mult de un miliard de oameni. Un miliard de oameni pot să trăiască pe acest pământ în dans, în extaz -, dar cinci m iliarde? Şi până la sfârşitul acestui secol, populaţia va fi de şase mi­ liarde. Pur şi simplu, din cauza suprapopulării - nu e nevoie de arme nucleare - omenirea poate să se sinucidă. Răspunsul meu este absolut clar: Papa Po­ lonezul este anticristul; toţi papii au fost asta - şi nu numai în religia creştină,

Mii de oameni au fost ucişi de aceşti oameni care reprezintă „biserica". Şi ce pace au adus ei în lume? Se vede: cele două războaie mondiale s-au dus în partea creştină a lumii, iar al treilea război mondial tot în partea creştină a

ci în toate religiile .3

La urma urmei, Osho era preocupat doar de trezirea individului. El spunea că masele nu se trezesc, ci doar indivizii. însă, datorită puterilor sale excepţionale de orator şi carism ei personale, şi-a atras adepţi num eroşi şi foarte devotaţi, astfel că, în mod inevitabil, gândurile lui s-au îndreptat către tabloul mai vast. în anii '70 ţinea prelegeri exclusiv despre misticii iluminaţi ai trecutului şi despre cum trebu­ iau înţelese învăţăturile lor. Prin anii '80 prelegerile lui au devenit mai politice, iar com entariile politice se limitau aproape în întregim e la o critică nim icitoare la adresa politicienilor şi a preoţilor. în orice caz, viziunea lui începea să fie preocupată mai mult de tabloul mai vast şi de starea maselor. Satirizarea religiilor organizate s-a accentuat în ultim ii ani ai lui Osho - prin­ tre alte rem arci obscene, el a sugerat odată că probabil că Sfântul Duh reprezenta organele genitale ale lui Dum nezeu .2 Modul lui de exprimare când vorbea astfel avea darul să accentueze frivolitatea subiectului, cu discursul lui inexpresiv şi cu

Cu toate astea, în ciuda nesfârşitelor încercări ale lui Osho de a devia atenţia - intenţionat sau nu - de la posibilitatea de definire clară a învăţăturii lui, lucrarea unui învăţător este cunoscută cel mai bine prin studenţii lui - „după roadele lor îi veţi cunoaşte" - mai ales atunci când acei studenţi au fost împuterniciţi, cum ar fi de învăţător să îl reprezinte cu lucrarea lui. în ashramul lui Osho existau două ac­ tivităţi principale de „lucrare interioară" - terapia de grup şi meditaţia. Mai aveau loc şi alte „lucrări situaţionale" - adică sarcini specifice în care individul avea ocazia să „lucreze cu conştientizarea" şi să observe cum reacţionează mintea la anumite situaţii şi condiţii. Osho se referea la ashramul lui, numindu-1 „câm pul Buddha", o idee menită să indice o concentrare de energie generată de efortul susţinut al unui grup de căutători dedicaţi adevărului. Un astfel de mediu, la fel ca într-o mănăstire cu meditatori dedicaţi, creează o ambianţă care este în permanenţă într-un contrast viu cu starea m entală a individului. în cele mai multe locuri din viată, / ' o stare de conştiinţă obişnuită nu va fi observabilă, deoarece ea nu va fi vizibil diferită de sta­

126

127

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

În v ă ţ ă t u r i l e

lui

O

sho

însă W atts admitea, totuşi, că există şi diferenţe esenţiale între psihoterapia occidentală tradiţională şi tradiţiile de înţelepciune orientale, iar acestea constau în principal în modul în care ele definesc „m intea", „conştiinţa", „psihicul" şi aşa mai

departe. Totuşi, el considera că această prăpastie începea să se închidă, în timp ce psihoterapia devenea mai puţin fixată pe material şi pe empiric - de fapt, pe măsură ce a început să se alinieze la înţelepciunea modului oriental de a înţelege mintea. Watts şi-a scris cartea la începutul deceniului '60, perioadă care avea să se dove­ dească a fi un punct esenţial de turnură în istoria psihoterapiei. Caracteristica definitorie a psihoterapiei tradiţionale constă în încercarea de a reface sănătatea psihologică a individului, însă de obicei această „sănătate" nu merge mai departe de idealuri de echilibru, ajustare şi „descurcare" în lume. Psihologia mo­ dernă, cu orientare spirituală, care probabil că a început odată cu eforturile psihoterapeutului elveţian C. G. Jung, reprezintă o încercare de a vedea individul nu ca pe un subiect de patologie, ci, mai degrabă, ca pe o fiinţă vastă ce aşteaptă să fie explorată. Se poate spune fără probleme că mulţi dintre cei care apelează la psihoterapie o fac în principal pentru a-şi dezvolta capacitatea de a funcţiona bine în lume - de a „se descurca" cu elementele umanitaţii, de a învăţa să se simtă bine cu ceea ce sunt şi să „se potrivească" în societate. O mică minoritate de oameni folosesc psi­ hoterapia în forma sa mai spirituală, pentru a explora natura firii, şinele şi indivi­ dualitatea. Gurdjieff a fost printre primii care au introdus expresia „a lucra pe sine", iar această lucrare are la bază viziunea că noi avem un potenţial aproape nelimitat, o capacitate de a ne dezvolta în conştiinţă care poate să transceandă cu mult men­ talitatea noastră obişnuită de zi cu zi. Care este m entalitatea medie de zi cu zi a celor mai mulţi oameni? Gurdjieff, cel puţin, nu a avut deloc milă în această privinţă, referindu-se la omenire în general ca fiind esenţialmente „adorm ită". Osho împărtăşea aceeaşi vi­ ziune, amintind frecvent de „pura prostie" a naturii omeneşti şi de faptul că au fost literalmente mii de războaie în ultimele câteva mii de ani. Crowley era la fel de tăios în criticile lui - Cartea Legii face referiri ample la starea decăzută a condiţiei umane. Niciuna din tradiţiile spirituale globale nu este în dezacord cu acest punct de vedere. Toate susţin că omul mediu are ceva fundam entalm ente „deviat" - fie / că acest lucru se datorează efectelor „păcatului originar", aşa cum este el conceput de doctrina creştină convenţională, fie amăgirilor sinelui obişnuit, aşa cum este el înţeles atât în învăţăturile hinduse, cât şi în cele budiste şi că singurul mod de a re­ zolva problema este printr-o introspecţie sinceră şi susţinută. Decăderea omenirii se poate rezuma după cum urmează: o neputinţă de a ne uita în oglindă şi de a analiza cu adevărat cine suntem. Psihoterapia este o încercare de a face acest lucru, însă una dintre caracteristicile ei definitorii este că, în mare, ea este o practică în grup; în general, nu este întreprinsă în mod solitar. Este posibil să faci autoanaliză şi cu siguranţă că este posibil să practici introspecţia profundă în mod independent, însă acest tip de lucrare se face cu un ghid, un mentor sau un terapeut. în această privinţă, ea este esenţialmente diferită de meditaţie, care, în ge­ neral vorbind, este o practică solitară (chiar dacă medităm într-o încăpere cu mai multe persoane care meditează).

128

129

rea de conştiinţă a majorităţii celorlalţi - adică toată lumea este la fel de adormită, însă atunci când eşti adormit printre oameni vigilenţi şi atenţi, adormirea ta va ieşi în curând în evidenţă şi va deveni foarte inconfortabil să te afli în acea stare - ca un fel de alarmă enervantă care nu se va opri până nu te trezeşti şi nu te ridici din pat. Cel puţin aceasta este ideea din spatele „lucrării situaţionale", iar în ashramul lui Osho această lucrare era prezentă în orice activitate. (La fel era aşezată viaţa şi la Prieure, la com unitatea lui Gurdjieff, deşi la o scară mult mai mică şi cu maestrul însuşi patrulând pe teren). P sih o te ra p ia în co n te x t sp iritu al Osho este unic prin aceea că este primul guru oriental care a adoptat în pro­ funzime psihoterapia occidentală. în anii '70, în ashramul lui se foloseau o serie de terapii de grup în stilul anilor '60, conduse de câţiva terapeuţi cu experienţă. La acea vreme, ashramul Pune, unde se desfăşura abordarea experimentală a lui Osho, rivaliza cu renumitul centru de dezvoltare din California de Nord, cunoscut drept Esalen. Cuvântul „terapie" derivă din grecescul therapeia, care înseamnă „a vindeca" sau „a rem edia", sau „a trata". Cuvântul „psiho" derivă din grecescul psykhc, un termen larg care se referă, în mod variat, la „m inte", „suflet", „spirit" sau „principiu însufleţi tor". Astfel, termenul „psihoterapie" se referă în general la vindecarea min­ ţii sau a sufletului - încercarea de a repara ceea ce ne însufleţeşte conştiinţa. Meditaţia, în diversele ei forme, este cunoscută de mii de ani. Psihoterapia în stil occidental este o practică relativ recentă, care îşi are începuturile cu Freud, la sfârşitul anilor 1800, însă au existat alte forme care erau practicate încă mult mai devreme, de la „hipnoterapia" folosită de Franz Mesrner în anii 1770 până la unele eforturi ale alchimiştilor europeni din secolul al XVI-lea şi la primele aziluri de ne­ buni, înfiinţate în M orocco şi la Bagdad, în secolul VIII î. Hr. Allan Watts, în cartea sa de referinţă Psychotherapy East and West [Psihoterapia - Orient şi Occident], susţinea că paralela occidentală la tradiţiile spirituale orientale nu este religia occidentală, ci, mai degrabă, psihoterapia occidentală. El scria: Dacă analizăm în profunzime căi precum budismul şi taoismul, Vedanta şi yoga, nu vom găsi nicio filosofie sau religie drept pentru care acestea să fie înţelese în Occident. Găsim mai degrabă ceva care seamănă cu psihoterapia... principala asemănare între aceste moduri orientale de viaţă şi psihoterapia occidentală este preocuparea pe care ambele o au, de a genera schimbări în conştiinţă ...4

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

Osho şi-a instruit mulţi dintre discipolii occidentali să parcurgă terapii catarctice cum ar fi grupuri de întâlnire sau tipuri de tantra occidentală, înainte de a se angaja în m editaţii pasive serioase, precum vipassana budistă sau m etodele zen. Principala sa preocupare era că occidentalii erau înclinaţi să îşi reprime mintea în timp ce meditează, în loc să fie martori în mod deschis la gândurile lor. Acesta este un lucru esenţial care trebuie înţeles, deoarece se poate spune că dezvoltarea psi­ hologică şi dezvoltarea spirituală se desfăşoară pe căi paralele. Adică este posibil să ai experienţe spirituale reale, dar să rămâi cumva ciuntit din punct de vedere psihologic - adică să ai aptitudini slabe de comunicare, probleme cu stima de sine, relaţii disfuncţionale, probleme nevindecate cu părinţii şi aşa mai departe. După cum a spus odată Israel Regardie, „experienţa mistică nu vindecă psihonevroza". în acelaşi fel, este posibil ca o persoană să fie rezonabil de împăm ântată din punct de vedere psihologic, însă să îi lipsească orice fel de experienţă sau de perspectivă spirituală semnificativă. Este un lucru destul de obişnuit, mai ales printre căutătorii spirituali, ca per­ soanele care au folosit meditaţia sau alte practici conexe doar să se distanţeze de durerea lor psihologică, în loc să o înfrunte cu adevărat şi să o rezolve. în aceste cazuri, m editaţia devine un soi de medicaţie, în care persoana este capabilă să se „drogheze", prin aceea că stăpâneşte ceea ce devine un tip m ai sofisticat de repri­ mare. O minte cu probleme psihologice semnificative nevindecate şi care reprimă durerea asociată cu acestea nu este capabilă cu adevărat de meditaţie profundă. Şi chiar dacă este, devine susceptibilă la stări psihologice tulburătoare, care pot să apară atunci când meditaţia profundă şi susţinută începe să spargă bariera dintre mintea conştientă şi cea subconştientă. Un scurt exemplu aici, din propria mea călătorie, poate fi de ajutor pentru a ilustra această idee. Pe când aveam vreo douăzeci şi ceva de ani, am abordat iniţial anumite elemente ale căii spirituale cu mare ardoare şi cu pasiune. Odată, am decis să mă retrag într-un sejur autoimpus de meditaţie de trei săptămâni, în izolare. Se­ jurul s-a desfăşurat astfel: eu mă încuiam în apartament şi mă dedicam multor ore de meditaţie zilnică, mâneam foarte puţin şi practicam abstinenţa sexuală. Fireşte, după vreo săptămână, s-a acumulat o cantitate uriaşă de energie. într-o zi, cam la vreo trei săptămâni de când începusem experimentul, stăteam în meditaţie, când ceva a părut să „plesnească" în zona plexului solar. Am avut im ediat o presimţire intensă că urma să se întâm ple ceva de putere. M-am ridicat în picioare şi m-am dus până la o oglindă, scrutând-o în profunzime în timp ce mă concentram pe koan-ul atem poral „Cine sunt eu?".

În v ă ţ ă t u r i l e

lui

O

sho

nimic altceva decât o umbră, o prefăcătorie elaborată şi că, fundamentalmente, nu ştiam cu adevărat cine sunt - mai exact, eram pur şi simplu. Apoi am traversat co­ ridorul şi m -am dus la bucătărie. M-am aşezat la masă şi m-am minunat de limpe­ zimea vie a îm prejurim ilor - îmi amintesc mai ales cum am luat o cârpă de vase roşie şi cum am simţit cât de viu era până şi acest obiect neînsufleţit. Bucurându-mă de cât de incitantă este această trezire, îmi amintesc că apoi s-au întâm plat două lucruri: mai întâi senzaţia unui „curent" puternic de energie care îmi urca pe şira spinării. Şi în al doilea rând, un gând anume, care era ceva de genul „nu pot să fac faţă la asta". Cam în acel moment, energia care îmi urca pe şira spinării a ajuns în zona ge­ nerală a inim ii şi a părut să se oprească, de parcă ar fi întâlnit un soi de obstacol. Am fost aruncat aproape instantaneu într-o panică ciudată. Pulsul mi-a crescut foarte mult şi m-a înghiţit o frică îngrozitoare. M-am trezit retrăind parţial o expe­ rienţă îngrozitoare cu droguri, pe care o avusesem ca tânăr adolescent cu vreo 1 0 ani în urmă. Ca să scurtez povestea, acest atac de panică a cedat treptat, dar eu am rămas într-o stare de profundă tulburare - disociat şi deconectat de corp, de lume, de toate. Mă sim ţeam de parcă realitatea ar fi fost undeva departe, la capătul unui tunel lung. Până şi braţele mi se păreau că sunt nişte oase lungi, care îmi ies din corp şi se întind în depărtare. Totul era cenuşiu şi părea că m iroase a moarte. N-am putut să dorm trei nopţi la rând. Ori de câte ori închideam ochii, mă întâmpina o lumină strălucitoare, auriu-gălbuie, care îm i strălucea în cap. Era ceva de coşmar. După ani de zile, am citit din întâmplare despre îngrozitoarele stări ale lui Gopi Krishna cu „trezirea prematură a kundalini" , pe care le-a descris în cartea lui Kundalini: The Evolutionary Energy in Man [Kundalini: Energia omului pentru evo­ luţie]5, însă la acea vrem e nu eram aşa de sigur ce mi se întâmplase. Cu toate astea, credeam că era vorba, în esenţă, de o „urgenţă spirituală" (ca să folosesc termenul inventat de Stanislav Grof)6, mai degrabă, decât o cădere psihotică, aşa că m-am opus tratam entelor m edicale convenţionale. Câteva zile mai târziu m-am dus la centrul local de meditaţie Osho (la acea vreme eram discipol iniţiat al lui Osho) şi am găsit un om care a înţeles ce mi s-a întâmplat. A spus că şi el trecuse prin ceva asemănător cu ani în urmă, iar experienţa îl ţinuse „pe jar timp de trei ani". Nu îmi puteam imagina cum aş putea supravieţui timp de trei ani, aşa că n-am fost prae convins că experienţa „pe jar" a prietenului meu şi oribila tulburare interioară prin care treceam erau unul şi acelaşi lucru, dar cu toate astea i-am apreciat profund empatia. în decurs de câteva zile, simptomele au cedat şi am sim ţit din nou că sunt

Asupra mea s-a pogorât o tăcere uriaşă, o tăcere care era totodată plină de o energie puternică. îm i amintesc veneraţia pe care am simţit-o când m-am uitat la reflexia din oglindă şi mi-am dat seama, profund şi tacit, că nimeni nu-mi întorcea privirea - mă aflam mai degrabă în faţa unei imense vastităţi, nemişcată, tăcută şi profund de vidă. în momentul acela am văzut cu adevărat că personalitatea nu este

eu însumi. Ideea este că ceea ce ani trăit eu era un caz clasic de tulburare psihospirituală provocată de insuficienta vindecare psihologică a vechilor răni înainte de angajarea într-o practică meditativă intensivă. Intensitatea eforturilor mele de meditaţie a slu­ jit ca un soi de „substanţă de curăţire", care a scos la iveală destul de violent răni sufleteşti vechi, pe care mi le-a fluturat fără nicio milă peste egoul conştient. Co­

130

131

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

În v ă ţ ă t u r i l e

lui

O

sho

D a rsh a n şi terap ia tran sfo rm aţio n ală de grup în mare parte din cariera sa de profesor, Osho n-a fost doar un guru sau un înţelept. El a fost şi psihoterapeut, iar acest lucru poate că este cel mai evident în darshan-urile lui, întâlniri private pe care obişnuia să le ţină serile, cu grupuri mici de discipoli. Term enul darshan înseamnă literal „a vedea", iar în acest context, „a fi

în lumina m aestrului". în aceste întâlniri - care au avut loc aproxim ativ între 19741980 - Osho îşi întâmpina discipolii care soseau, îi conducea pe cei care plecau şi iniţia discipoli noi. Invariabil, fiecare interviu unu-la-unu pe care îl avea cu un dis­ cipol care stătea la picioarele lui se sfârşea printr-o minisesiune, în care Osho oferea consiliere, dădea misiuni şi, într-un mod mai misterios, făcea „lucrare de energie" asupra discipolului (mai ales din anul 1979 încoace, când darshan-rile au început să se concentreze mai mult pe transmiterea de energie). Pentru această lucrare de ener­ gie, el îşi punea degetele pe anumite părţi ale corpului discipolului - de obicei pe frunte (sau „cel de-al treilea ochi" în yoga tradiţională). Adesea, aceste sesiuni aveau ca rezultat transformări profunde în conştiinţă, nu doar pentru cel care era tratat, ci şi pentru cei care erau observatori. Este discutabil cât din aceste efecte se pot atribui aptitudinilor terapeutice ale lui Osho sau siddhi-urilor (puterilor) yoghine şi cât s-ar fi putut datora sugestibilităţii unei atmosfere de vindecare de tip carismatic. Ca în cele mai multe cazuri de acest gen, probabil că era o combinaţie din toate astea. Folosirea terapiei profunde - a „grupurilor" - a fost controversată în munca lui osho, însă fără discuţie că este unul dintre elementele care l-a plasat în avan­ garda muncii de transformare. Eu însumi am fost membru al mai multor astfel de grupuri în anii '80 şi la începutul anilor '90. De asemenea, la vremea aceea, am avut şi norocul să particip la grupuri transformaţionale care nu făceau parte din organi­ zaţia Osho, iar în cele din urmă pot să trag concluzia cu încredere că nu era mare diferenţă între ele. Excepţia remarcabilă era că prezenţa lui Osho era întotdeauna bine evidenţiată în grupurile din cadrul organizaţiei lui, în general prin poze mari cu el care împodobeau pereţii şi, desigur, prin om niprezentele coliere (cu tot cu poza lui Osho) pe care le purta toată lumea, inclusiv facilitatorii de grup (deşi pur­ tarea colierelor a fost întreruptă în jurul anuluil986). La prima vedere, pentru cineva din exterior totul ar părea o formă de pro­ gramare în cadrul unui cult, însă modurile exterioare de atragere într-o mănăstire ortodoxă din Est, să spunem, sau într-o mănăstire japoneză zen nu sunt cu mult diferite. Călugării poartă robe negre care sunt toate la fel, incantează aceleaşi cu­ vinte, urmează regulamente şi protocoale rigide şi peste tot se văd idoli, în general sub forma sfinţilor creştini sau budişti. Osho sublinia că întotdeauna au existat două metode tradiţionale de lucrare interioară: singur sau în grup. „D ar", adăuga el, „Occidentul este total orientat pe lucrul în grup". Motivul pentru care era nevoie de metode de grup (precum terapia de grup) pentru occidentali în general era, sus­ ţinea Osho, acela că occidentalii cultivaseră un ego mai puternic şi mai bine definit. Ideea este că un ego puternic suferă când este singur, însă într-un context de grup are mai multe şanse să se relaxeze şi să se dizolve (cel puţin într-o oarecare măsură). Un ego mai puţin definit poate să facă faţă unei căi solitare - precum meditaţia pro­ fundă sau o relaţie unu la unu cu un guru - cu mai multă uşurinţă. Ideea de „con­ ştiinţă de grup" care ajută la relaxarea egolui poate fi abuzată în mod grosier şi

132

133

pleşit de forţa experienţei, este de înţeles că m-am prăbuşit sub primul atac de pa­ nică, iar apoi, vreme de câteva zile, m-am simţit profund disociat de realitate şi de propriul corp. Acesta este un exemplu mai dramatic, însă este valabilă ideea că numai o per­ sonalitate rezonabil de sănătoasă şi întreagă poate să ajungă la stări spirituale pro­ funde. Lucrurile stau aşa pentru că forţele sufleteşti ce pot fi eliberate de practica spirituală pot să fie extraordinar de intense, ele folosindu-se de energiile puternice deţinute în mintea inconştientă. Osho era foarte conştient de toate aceste lucruri şi, pentru că era foarte citit în domeniul filosofiei şi psihologiei occidentale, înţelegea fenomenul de reprimare, însă nu numai din acest motiv. El mai recunoştea repri­ marea şi din propria cultură indiană, cu reacţia violentă pe care mulţi au avut-o faţă de învăţăturile lui în ceea ce priveşte inocenţa energiei sexuale. In legătură cu asta, ar trebui să menţionăm că Osho cunoştea foarte bine munca lui Wilhelm Reich, pionierul metodelor de lucrare corporală din anii '60, ale cărui învăţături radicale cu privire la energia „orgonică" şi la importanţa orgasmului sexual au fost foarte controversate pe vremea lui. Nu o singură dată a spus Osho că Reich ar fi putut săi fie discipol (iar odată chiar i-a acordat o iniţiere postumă - lucru ce aminteşte de Crowley, care acorda titlul postum de sfinţi anumitor persoane). La ashramurile lui Osho se foloseau în mod obişnuit terapiile reichiene pentru eliberarea de stări mentale negative, despre care se credea că sunt blocate în corp sub forma unei „ar­ muri" musculare, termenul pe care Reich l-a dat „nodurilor" în psihic care îşi aveau originea în reprimarea amintirilor dureroase şi care se manifestau în corp .7 Ideea de „catharsis" (eliminarea directă a stărilor em oţionale negative) ră­ mâne controversată - unii susţin că este indispensabilă pentru vindecarea psiholo­ gică necesară, în timp ce alţii o consideră practic inutilă şi chiar potenţial periculoasă. Osho încuraja utilizarea catharsis-ului, iar principalul său instrument de meditaţie - „M editaţia dinamică" (descrisă în Capitolul 17) - foloseşte catharsisul ca pe o etapă esenţială în proces. însă profesorii mai avansaţi, inclusiv Osho, sunt de acord, în ceea ce priveşte catharsisul, că în şi prin sine, acesta nu garantează o schimbare perm anentă sau vreo realizare de sine semnificativă. Asta, deoarece tiparele negative bazate pe ego se vor repeta pur şi simplu dacă nu există o înţele­ gere cognitivă corespunzătoare a cauzelor de rădăcină ale suferinţei, asociată cu o atitudine necesară de disponibilitate în ceea ce priveşte asumarea responsabilităţii cu privire la gândurile, sentim entele şi circum stanţele negative din viaţă. Abia atunci poate să fie meditaţia cu adevărat eficientă.

C

ei

T rei M

agi

P

chiar a fost, m işcările fasciste reprezentând un prim exem plu. însă folosită într-un context de dezvoltare interioară, acelaşi efect poate fi transform at într-un ajutor foarte puternic pentru a ne elibera de tendinţe egocentrice mai dău­ nătoare .8 Grupurile de terapie ale lui Osho au dobândit o reputaţie semnificativă de-a lungul anilor. Discipolii săi occidentali considerau că este absolut necesar să parti­ cipi la cel puţin câteva din aceste grupuri. Pentru mulţi dintre ei, acestea au devenit principalul mijloc de conexiune socială cu alţi discipoli. Cei mai mulţi care treceau prin aceste grupuri se bucurau de beneficii evidente, venind de acolo mai uşori, mai relaxaţi şi mai deschişi, mai puţin nevrotici, mai implicaţi în viaţă (deşi în multe cazuri, această deschidere se dovedea a fi doar temporară, vechile obiceiuri disfuncţionale reapărând ulterior). în prima fază a acestei lucrări, la Pune, în anii '70, grupurile cele mai importante - mai ales grupul întâlnirea, condus de Paul Lowe (Ananda Teertha) - au devenit faimoase pentru faptul că reprezentau atât posibi­ litatea unor treceri în stări superioare de conştiinţă care să spulbere egoul, cât şi exerciţii de totalitate experimentală care îţi răvăşeau oasele. Vânătăile, ochii învi­ neţiţi şi câte un membru rupt, din când în când, nu erau ceva neobişnuit. Lucru semnificativ, Richard Price, unul dintre fondatorii centrului Esalen, renumitul cen­ tru de dezvoltare din California de Nord, a vizitat Pune în 1978, după ce şi-a primit iniţierea (şi a devenit în mod oficial discipol al lui Osho) prin poştă. Ajuns la Pune, el a participat la câteva grupuri, dar după ce a văzut o sesiune de grup în care o fe­ meie şi-a rupt piciorul, întâmplare urmată de un discurs al lui Osho în care (în vi­ ziunea lui Price) acesta a părut să o mustre pe femeie, Price s-a retras .9 Din punctul de vedere a ceea ce încerca (şi în mare reuşea) să creeze Osho în acele zile, pierderea lui Price - şi potenţial şi a întregului centrul Esalen - era un dezavantaj. Cu atât mai mult, cu cât mulţi ajunseseră să perceapă ashramul Pune ca pe „Esalen-ul Es­ tului", unul dintre cei doi piloni de muncă transformaţională cu adevărat de avan­ gardă de pe planetă. Osho era un senzualist şi spunea în învăţătura lui că trupul este ceva ce tre­ buie respectat şi cu care trebuie să te împrieteneşti şi să lucrezi conştient. De pe la sfârşitul anilor '60, specialitatea lui a constat în meditaţiile active pe care le dezvolta el însuşi, precum Meditaţia Dinamică şi Meditaţia Kundalini, alături de câteva alte formule. La sfârşitul anilor '80 a elaborat câteva meditaţii noi, printre care şi Tran­ dafirul Mistic (trei săptămâni de trei ore pe zi, în prima săptămână de râs, în a doua săptămână de plâns şi în a treia săptămână de observare tăcută) şi diferite exerciţii de „vorbit cu corpul". Toate acestea pot părea o ironie, dată fiind decăderea alar­ mantă a stării de sănătate a propriului corp pe la vârsta de 50 de ani, însă, chiar şi aşa, învăţătura lui poate fi descrisă doar ca o învăţătură integrală, prin aceea că a căutat să aducă laolaltă toate dimensiunile: fizică, terapeutică, meditativă şi crea­ tivă/artistică (Osho era un mare estet, iar comunităţile lui întotdeauna au reflectat acest lucru, aliniindu-se la standarde estetice foarte ridicate). 13 4

În v ă ţ ă t u r i l e

ericuloşi

lui

O

sho

Meditaţia Dinamică a lui Osho, menită a fi un exerciţiu vioi de dimineaţă, în multe feluri este o metaforă excelentă pentru întreaga sa învăţătură. Procesul du­ rează o oră şi are loc în cinci etape - zece minute de respiraţie profundă accelerată, zece minute de catharsis (curăţire emoţională), zece minute de sărit în sus şi în jos strigând „hoo!" şi apoi „stop!", apoi cincisprezece minute de tăcere nemişcată şi, în încheiere, cincisprezece minute de dans (A se vedea Capitolul 17 pentru o expli­ caţie mai detaliată). Respiraţia reprezintă influenţele yoghine, catharsisul reprezintă influenţa psihoterapeutică, săriturile în sus şi în jos sunt componenta fizică, „stop!" este influenţa lui Gurdjieff (era una din tehnicile efective ale lui Gurdjieff), faza de tăcere este o meditaţie clasică, iar faza finală de dans este o expresie a accentului pe care îl punea Osho pe corp şi pe sărbătorire. M editaţia Dinam ică a fost întot­ deauna piesa principală şi centrală în lucrarea lui şi se ţinea zilnic la ora 6 AM la comunităţile lui, încă de la începutul anilor '70. S exu l Cartea care i-a consolidat reputaţia de „guru al sexului" a lui Osho a fost car­ tea sa de referinţă, publicată în 1968, From Sex to Superconsciousness [De la sex la superconştiinţă].w l n mod ironic, această carte a fost doar prima, din peste 600 (la ora actuală) publicate sub semnătura lui Osho, însă aceasta răm âne cea mai renumită. La vremea respectivă a fost o lucrare radicală şi a provocat răzvrătire în societatea indiană, o cultură extrem de reprimată în acea perioadă. în ciuda faptului că a fost publicată pentru prima dată acum 40 de ani, cartea încă se vinde şi a fost retipărită recent, în 2008, cu un nou subtitlu: A Book as Infamous as it is Famous [O carte pe cât de rău-famată, pe atât de faim oasă], Ideea principală în învăţăturile lui Osho despre sex era că, din cauza condi­ ţionării religioase şi a efectelor civilizaţiei, în general, naturaleţea s-a pierdut treptat şi împreună cu ea şi inocenţa. La un moment dat, în De la sex la superconştiintă, Osho comentează despre nuditate şi cum frica de a ne dezbrăca îşi are bazele în atitudinea de condamnare a corpului. (Nuditatea era o practică folosită ocazional în grupurile ulterioare de terapie ale lui Osho de la ashramul Pune, ca un exerciţiu care să ajute oamenii să treacă de frică şi de inhibiţie. Crowley cu siguranţă că ar fi aprobat acest lucru). Ideea este simplă: numai o persoană firească, inocentă poate să treacă cu ade­ vărat în stări superioare de conştiinţă. Prin „inocent" Osho nu înţelegea ignorant sau lipsit de experienţă în viaţă. Mai degrabă, el folosea termenul (şi era un cuvânt care revenea frecvent în învăţăturile lui) pentru a indica o acceptare profundă şi fi­ rească a cine eşti, începând de la corp. Principiul este solid. După cum preda Gur­ djieff şi după cum a încercat să demonstreze Crowley, în spatele oricărei suferinţe psihologice se află ataşamentul şi identificarea. Primul şi cel mai elem entar lucru cu care vrea să se identifice şi de care tinde să se ataşeze individul (fie pozitiv, fie negativ) este propriul corp. Pe măsură ce avansăm în vârstă, apare o pierdere na­ 135

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

turală de identificare cu corpul, corpul este m ult mai real pentru o persoană de 25 de ani decât pentru o persoană de 75 de ani, cu toate limitările impuse de starea de sănătate. însă ideea de a lucra conştient cu sine este că nu trebuie să aştepţi până la bătrâneţe ca să începi să te bucuri de libertatea interioară a unei acceptări mai profunde a propriului corp şi a unui grad m ai m ic de ataşam ent faţă de acesta. După cum a subliniat întotdeauna Osho, a fi mai puţin ataşat de corp nu în­ seamnă că îţi pasă m ai puţin de el sau că te bucuri mai puţin de el. Dimpotrivă, te bucuri mai profund şi, la fel, mai profundă este şi capacitatea de a experimenta efectele senzoriale ale momentului prezent, total şi cu intensitate. Mai presus de toate, învăţătura lui Osho era despre a fi vioi, pentru că el era convins că dacă o persoană nu este în contact cu corpul său şi cu propria energie sexuală, atunci spi­ ritualitatea sa este falsă. Sexul era o parte importantă a vieţii ca discipol al lui Osho, deşi acest lucru se întâm pla mai mult în anii '70 şi la începutul anilor '80. Spre sfârşitul vieţii lui Osho, pe la sfârşitul anilor '80, accentul în învăţătura lui a început să se mute treptat către meditaţie (îndeosebi meditaţia zen). Cu toate acestea, fără discuţie că termenul de „guru al sexului" asociat cu Osho - deşi folosit în mod peiorativ - nu este total nelegitim, discipolii lui fiind încurajaţi liber să îşi exploreze sexualitatea şi senzua­ litatea pe cât de deschis şi de intens doreau. Ironia cu Osho era că el însuşi părea departe de a fi o fiinţă sexuală; imaginea lui se conforma mai degrabă arhetipului de bătrân înţelept care, după cum a recunoscut odată, doar „pluteşte în jurul cor­ pului". în ciuda celor spuse, el susţine că „a iubit multe fem ei", lucru de care, per­ sonal, mă îndoiesc, el petrecându-şi atâţia ani citind masiv (citea peste 1 0 cărţi pe zi, ani în şir, până la începutul anilor '80), ca să nu mai vorbim că a fost dedicat profund ca profesor de filosofie şi ulterior ca guru la mare căutare, astfel încât este puţin probabil că avea prea mult timp ca să fie lordul Byron. Cu toate acestea, modul în care înţelegea energia sexuală era profundă, iar el era neînfricat în faţa condamnării nimicitoare a ideilor lui în India. Este general acceptat faptul că aten­ tatul asupra lui din anul 1980 (când un indian local a aruncat un cuţit către el în timp ce ţinea o prelegere, dar l-a ratat) a avut legătură cu criticile lui, la adresa ele­ mentelor de reprimare sexuală din religiile indiene. S in g u ră ta tea şi sin ceritatea Osho a predat despre valoarea mai multor calităţi ale fiinţei, însă două anume ies cu consecvenţă în evidenţă în învăţăturile lui de-a lungul anilor: singurătatea şi sinceritatea. Prima poate părea foarte ironică, deoarece com unitatea lui era văzută adesea ca un nucleu unde se formau relaţii (şi chiar aşa şi era, în multe feluri). Cu toate acestea, el a revenit mereu la tema a ce anume însemna să te simţi cu adevărat confortabil cu tine însuţi. M ai la obiect, el spunea că doar cel care este capabil să se simtă confortabil singur poate să fie cu adevărat cu alţii. El a spus odată: 136

În v ă ţ ă t u r i l e

lui

O

sho

Dacă poţi să te bucuri de singurătatea ta, atunci poţi să te bucuri de orice. Iar dacă nu poţi să te bucuri de singurătatea ta, atunci nu poţi să te bucuri de nimic. Ăsta este un principiu absolut fundam ental .11 De asemenea, el preţuia foarte mult sinceritatea şi ataca frecvent falsitatea convenţiilor sociale. Unul din principalele sale argumente era că o persoană care trăieşte cu sinceritate nu acumulează resentimente şi, ca urmare, va avea ulterior o foarte mică nevoie (dacă există vreuna) de a-i ierta pe alţii. El vedea toate astea ca pe o funcţie a capacităţii de a trăi cu adevărat viu, clipă de clipă. M ed ita ţia : In v e stig a re şi o b serv are Poate că nu există alt cuvânt care să sublinieze mai mult decât cuvântul „m e­ ditaţie" limitările limbii engleze în ceea ce priveşte capacităţile acesteia de a descrie stări subtile de conştiinţă - este suficient să consultăm dicţionarul Oxford pentru a vedea acest lucru, dicţionarul oferind „a se angaja în contem plare" şi „a planifica mental" ca definiţie la „m editaţie". Cuvântul în sine provine din term enul latinesc meditari, care înseamnă „a analiza" sau „a exam ina". însă oricine a practicat meditaţia sau înţelege ceva despre stările subtile de conştiinţă va atesta faptul că a gândi sau a contempla sunt doar aspecte preliminare ale uneia dintre cele două componente principale ale m editaţiei, şi anume investi­ garea. Cealaltă componentă este ceea ce tradiţia budistă zen numeşte, în mare, „nonmintea": o stare de linişte mentală relativă, în care mintea îşi relaxează filtrele con­ ceptuale, astfel permiţând o acordare mai profundă la caracterul prezent al acestui moment. Esenţa acestei de-a doua componente este starea de atenţie sau de obser­ vare atentă, cunoscută cel mai bine drept observarea ca martor. De-a lungul anilor săi de muncă, Osho crea frecvent metode noi şi - lucru bine-cunoscut despre el - vorbea adesea inconsecvent despre diferite lucruri. însă promova consecvent observarea ca bază esenţială a meditaţiei. La prima vedere, poate părea că Osho nu vorbea foarte mult despre investigare, cel puţin nu în com ­ paraţie cu observare. însă, dacă studiem procesul pe care îl descrie el şi care a dus la propria iluminare, este neîndoielnic că investigarea a jucat un rol major. El a fost dedicat din greu atât îndoielii, cât şi interogării, iar această îndoială şi această inte­ rogare l-a adus în locul de observare profundă care a culminat cu realizarea lui ma­ joră, în anul 1953. Renumitul maestru zen japonez din secolul al XVIII-lea, Hakuin Ekaku - des­ pre care Osho a vorbit nu doar o dată - a exprimat o critică faimoasă la adresa prac­ ticienilor zen din vrem ea lui, num indu-i „bucăţi de cărbune în robe negre" şi deplângând starea de fapt de pe atunci din practica zen. Esenţialmente, ceea ce sus­ ţinea el era că meditaţia se degradase şi ajunsese o stare de sim plă observare, fără elementul de investigare. Problem a, în cazul observării fără investigare, este că

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

În v ă ţ ă t u r i l e

lui

O

sho

există riscul de a ajunge la o stare subtilă de amorţeală, o lipsă de agilitate şi o in­ capacitate de a străpunge dincolo de celelalte bariere ale egoului. Marele înţelept al tradiţiei Advaita din secolul XX, Ramana Maharshi, a ajuns la realizare în întregim e prin forţa investigării. într-o zi, la vârsta de 16 ani, cuprins de o dorinţă profundă de a şti cine este, s-a întins pe jos şi a simulat experienţa mor­ ţii. Pe când îşi imagina cum corpul lui moare, el şi-a investigat profund natura esen­ ţială: „Cine sunt eu?". Intr-un moment de înţelegere profundă, el a văzut direct că natura lui esenţială era atemporală, că nu avea legătură cu corpul şi că fusese acolo tot timpul, doar trecând neobservată. Atunci a plecat de acasă şi s-a stabilit la poa­ lele muntelui sfânt Arunachala, în sudul Indiei, unde a rămas tot restul vieţii. In cele din urmă, conştiinţa lui s-a stabilizat complet în starea realizată, dar întregul

nu în adevăratul sens al acestui termen. într-adevăr, el critica frecvent „simplul in­ telectualism", dar îl interesa profund inteligenţa şi o folosea adesea ca pe o metaforă pentru înţelepciune sau limpezime spirituală. Pe cei mai mulţi dintre înţelepţii ilu­ minaţi din istorie despre care vorbea în mod regulat îi clasifica şi drept „imens de inteligenţi". Pentru el, inteligenţa era, mai corect, o minte ascuţită combinată cu un bun-simţ profund. El obişnuia să ia în râs tipul de profesor distrat - Karl Marx fiind unul de care se lua frecvent, pentru faimoasa întâm plare când odată şi-a uitat pro­ priul nume - şi a indicat nu o dată că astfel de „tipuri" erau la fel de departe de ilu­ minare ca oricine altcineva, dacă nu chiar mai departe. însă, afirma el, atunci când intelectul este folosit în slujba investigării sinelui, el devine inteligenţă pură şi un aliat formidabil în călătoria către realizarea de sine.

proces a fost în mod clar iniţiat de investigare. Marea contribuţie a tradiţiei zen, mai ales după ce a fost întinerită de Hakuin, este aceea că o experienţă iniţială de „trezire" nu este suficientă pentru a duce la stabilizarea noastră în acea stare. Este necesar să practicăm periodic investigarea şi observarea, deopotrivă, pentru a ne menţine inteligenţa ageră. Poate că nu a existat exemplu viu mai bun care să ilustreze această idee decât Osho, care, deşi sublinia consecvent im portanţa observării, el însuşi investiga orice şi îşi încuraja discipolii

Osho vedea sim plitatea ca pe o virtute, ca pe un produs secundar firesc al unei inteligenţe care vede în miezul lucrurilor şi nu se lasă prinsă într-o gândire ri­ sipitoare şi în capricii obişnuite. Cuvântul englezesc „sim plu", în mod paradoxal, este un cuvânt complex, care poate fi folosit în mai multe moduri. De obicei este folosit în mod peiorativ, ca atunci când îi spui cuiva că este „simplu la minte" sau „simpluţ". Alternativ, este folosit şi pentru a implica o anum ită limpezim e - „sim­ plu, direct, la obiect". Term enul-cheie aici este „direct". Osho, obraznic şi făţiş în exprimare toată viaţa lui, era adeptul com unicării directe în tărâm ul relaţionării umane. Discipolii lui urmau această tendinţă şi cei mai mulţi dintre ei alegeau o comunicare directă şi simplificată ori de câte ori era posibil.

să facă la fel. O practică de meditaţie care foloseşte observarea, dar căreia îi lipsesc perioa­ dele de investigare, tinde să fie incompletă, după cum am mai menţionat. Situaţia inversă - perioade de investigare excesivă fără observare - este obişnuită la per­ soanele orientate pe intelectual, iar Osho critica frecvent această abordare. El a fost unul dintre puţinii guru-şi orientali care au subliniat diferenţa dintre a fi intelectual şi a fi inteligent. A fi intelectual, pentru el, era ceva ce aparţinea domeniului acade­ mic tipic. Pentru că petrecuse mulţi ani în acest dom eniu - mai întâi ca student, apoi în studii postuniversitare şi ulterior profesor, până la vârsta de 34 de ani atunci când critica abordările academice, mai ales în domeniile filosofiei şi religiilor, cuvintele lui aveau greutate. Ideea principală pe care o sublinia el era că un caracter excesiv intelectual ne ţine departe de lucruri, fiindu-ne m ai dificil să pătrundem în profunzime în esenţa acestora, la nivel experienţial. De exem plu, atunci când as­ cultăm muzică, nu putem să avem experienţa ei deplină dacă ne gândim în perma­ nenţă la note, la game m uzicale, la versuri, instrum ente, istoria piesei muzicale respective şi aşa mai departe. Atunci când privim un răsărit de soare nu îl putem aprecia prea m ult dacă ne gândim la procesele termonucleare care au loc în Soare şi la com poziţia chimică a atmosferei. Atunci când facem sex, nu putem să ne bu­ curăm prea m ult de plăcerea lui dacă discutăm cu partenerul/partenera despre biologia sexului. Şi aşa mai departe. Pentru observarea ştiinţifică a lucrurilor, să „ne ţinem departe" este benefic şi de obicei necesar, însă pentru experienţa directă, pentru calitatea firii este o problemă. însă, contrar a ceea ce am putea bănui, Osho nu era „antiintelectual", cel puţin 138

în ceea ce priveşte comunicarea, în general, Osho pream ărea calitatea tăcerii, lucru ce poate părea ironic pentru o persoană atât de vorbăreaţă cum era el. Per­ soanele care meditează de multă vreme observă adesea că mintea lor tinde să gân­ dească mai economic, adică nu se mai cufundă atât de m ult în visare inutilă cu ochii deschişi sau în dialog interior fără sens. Una din ideile de bază ale căii mistice a fost întotdeauna că realitatea este mai dispusă să îşi dezvăluie „secretele" unei minţi care nu este îmbâcsită de propriile opinii şi proiecţii despre tot ce există. Ideea esen­ ţială, în ceea ce priveşte meditaţia, este că practicarea ei cu consecvenţă ne permite să vedem lucrurile din ce în ce mai limpede, aşa cum sunt ele de fapt - atât în inte­ rior, cât şi în exterior. Dacă persistăm, ajungem în cele din urmă la un punct în care începem să vedem prin „construcţia de dualitate" a minţii, adică dincolo de ten­ dinţa condiţionată de a vedea lucrurile ca fiind fragmentate, deconectate, separate, începem să vedem starea de interconectare a tuturor lucrurilor. în cele din urmă fireşte, nu toţi ajung la acest punct - începem să vedem că nim ic nu este separat cu adevărat, nici măcar propria noastră conştiinţă. Că oriunde ne-am uita vedem, după cum spune zicala zen, propriul nostru „chip original". Deşi Osho sublinia impor­ tanţa atenţiei vigilente ca fiind nucleul meditaţiei, el nu sprijinea retragerea pasivă din viaţă, ci sublinia că dezvoltarea naturală a m editaţiei era să ajungi să fii capabil să rămâi în stare de m editaţie, în timp ce eşti angajat în activităţile vieţii. Osho spunea: 139

C

ei

T

rei

M

agi

P ericuloşi

M editaţia nu este îm potriva acţiunii. Nu e vorba că trebuie să evadezi din viaţă. Ea te învaţă, pur şi simplu, un nou mod de viaţă: tu devii centrul ciclo­ nului. Viaţa ta merge mai departe... cu o intensitate mai mare - cu mai multă bucurie, mai multă limpezime, o viziune mai bună, mai multă creativitate însă tu eşti distant, un simplu observator pe dealuri, care pur şi simplu vede tot ce se întâm plă în jurul tău .12 Ilu m in a re a O lectură îndeaproape a cuvintelor lui Osho despre iluminare arată că el este în linie cu mulţi dintre realizaţii clasici ai tradiţiilor de înţelepciune ale lumii. Un test folosit adesea pentru a verifica nivelul de înţelegere a unei persoane în acest domeniu este viziunea persoanei asupra experienţelor spirituale. Mulţi dintre cei care practică meditaţia sau au avut diferite tipuri de stări modificate de conştiinţă devin fascinaţi de experienţele spirituale - adesea şi foarte ataşaţi de ele. U n domeniu asupra căruia sunt de acord mulţi dintre cei care ating realizarea spirituală este că iluminarea nu este o experienţă. Mai degrabă, ea este recunoaşterea simplă şi di­ rectă a sinelui nostru adevărat, a conştiinţei de dincolo de orice experienţă - ceea ce filosoful-înţelept american Franklin Merrill-Wolf num ea „conştiinţa fără obiect". Osho era în aceeaşi linie de gândire, spunând: Unul din lucrurile fundamentale pe care trebuie să le ţineţi minte este că orice aţi întâlni în călătoria voastră interioară nu sunteţi aceea. Voi sunteţi cei care observaţi acel lucru... chiar şi marii călători ai lumilor interioare au rămas blo­ caţi în experienţe frumoase şi s-au identificat cu acele experienţe, gândindu-se că „m -am găsit pe mine însum i". S-au oprit înainte să ajungă la etapa finală, în care toate experienţele dispar... iluminarea nu este o experienţă .13 Mână în m ână cu ideea că iluminarea nu este o experienţă este şi concepţia că ilum inarea nu este nici o meditaţie sau un exerciţiu şi că nu poate fi „practicată" literalmente. Osho spunea: Nu poţi să practici iluminarea... aceasta este, pur şi simplu... se revarsă din tine, se exprimă în fiecare gest. Este peste tot în jurul tău, dar nu e nevoie să o practici. Este însăşi natura ta. Oare practici ceva care este însăşi natura ta ? 14 O chestiune problematică asociată întotdeauna cu Osho este de ce atât de pu­ ţini dintre discipolii lui (dacă a existat vreunul, în cele din urmă) au fost recunoscuţi ca iluminaţi de către el pe când era în viaţă? Câţiva care l-au părăsit şi ulterior fie s-au autodeclarat iluminaţi, fie au fost recunoscuţi de către alţii ca atare au fost în t ' / / general renegaţi de Osho. Un bun exemplu este Michael Barnett, cunoscut sub nu­ mele de Swam i Anand Somendra, pe când era cu Osho. El a fost unul dintre disci140

X

În v ă ţ ă t u r i l e

lui

O

sho

polii proem inenţi ai maestrului şi unul dintre principalii terapeuţi din ashramul Pune în anii '70. La începutul anilor '80 l-a părăsit pe Osho şi s-a dus în Europa, unde s-a stabilit ca profesor independent. Barnett era un tip carism atic şi curând şi-a constituit propria com unitate şi propriul grup de adepţi. Se înţelegea că el con­ sidera că timpul pe care îl avea de petrecut cu Osho ajunsese la un sfârşit firesc şi că acum era el însuşi iluminat. însă Osho nu a acceptat acest lucru şi, în discursuri publice, îl eticheta pe Barnett drept „nevindecat" şi nepregătit să fie maestru. (în 2010, la 20 de ani după moartea lui Osho, Barnett încă mai predă în Europa). Barnett este un exemplu dintre mulţi discipoli proeminenţi (printre care şi Paul Lowe, cu­ noscut în vrem urile petrecute cu Osho drept Swam i Ananda Teertha) care l-a pă­ răsit pe Osho şi a fost discreditat de acesta. Personal, eu nu îmi amintesc de niciun caz în care el să fi fost de acord cu vreun discipol care plecase şi se stabilise el însuşi ca profesor. în 1984, în anii comunităţii Oregon, a avut loc o întâmplare fascinantă, în care, într-o zi, Osho a chem at 21 dintre discipolii lui mai apropiaţi la reşedinţa privată. Când s-au adunat cu toţii, el i-a anunţat că aveau să fie împărţiţi în trei grupuri. Primul grup era iluminat acum. Al doilea grup avea sa fie form at din persoane care să devină iluminate, la un m om ent dat, înainte de moartea lui Osho. Iar al treilea grup din persoane care aveau să devină iluminate după moartea lui Osho. Modul în care au reacţionat aceşti 21 de discipoli la acest edict total neaşteptat din partea m aestrului a fost extrem de interesant. Unii au început efectiv să „se simtă ilum inaţi", lucru care demonstra puterea gândului de a modela realitatea şi - nu mai e nevoie să spunem - puterea imensă a sugestiei când este legată de cu­ vintele cuiva în care ai învestit o încredere profundă. Acest „sentim ent de ilumi­ nare" a avut efecte concrete: câţiva au început să simtă o pace lăuntrică, limpezime şi o acceptare profundă a momentului de aici şi acum - toate, calităţi asociate în mod tradiţional cu ideea de iluminare spirituală. Alţii au înregistrat o doză de scep­ ticism. Unul dintre ei se spune că s-a oferit să îşi dea certificatul de iluminare altui discipol, „neilum inat", în schimbul Oldsmobile-ului acestuia. Despre un altul, care făcuse lista celor 2 1 de treziţi, s-a descoperit că, de fapt, părăsise m işcarea cu puţin timp înainte. Localizat undeva la o fermă din Anglia şi inform at corespunzător des­ pre iluminarea lui, el a răspuns încruntându-se: „Sunteţi sigur că nu e o greşeală?". Se spune că un singur discipol, numit Maitreya, „a înţeles". Singurul său răspuns când a auzit de iluminarea lui - el era în primul grup, declarat grupul celor care erau iluminaţi acum - a fost „Osho e un escroc". După vreo şase luni, Osho a adunat din nou grupul afirmând că totul fusese o mare glumă sau, mai exact, un instrument complex. Când li s-a spus că, de fapt, nu erau iluminaţi, unii dintre discipoli au râs, însă alţii au simţit în mod misterios că „starea lor de iluminare" li se risipeşte brusc, întregul experiment, indiferent de motivele pe care le-a avut Osho pentru a-1 iniţia, a oferit ocazia unei priviri interesante în dinamica relaţiei dintre realizarea spirituală autentică şi încrederea oarbă într-un guru. La scară largă, amintea de ceva ce a făcut 141

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

odată Gurdjieff cu un grup de studenţi de-ai lui. După cum povesteşte Fritz Peters, Gurdjieff a anunţat odată - întâmplător, comunicând tot cu 20 de discipoli - că acum, deoarece cartea pe care o scria era terminată, la fel era şi el, într-un fel, aşa că era gata să anunţe un succesor. A făcut o pauză dramatică, s-a uitat pătrunzător prin sală şi a început să arate cu degetul, trecând încet pe la fiecare - până ce a ajuns la Fritz Peters, unde s-a oprit şi a arătat spre el timp de câteva clipe. în tăcere, Gurdjieff şi-a lăsat apoi braţul jos şi a ieşit din sală. Peters s-a trezit într-un soi de stare de transă, încer­ când să asimileze ceea ce părea să se fi întâmplat cu câteva momente mai devreme. Apoi s-a ridicat să părăsească sala, însă a fost oprit imediat de un alt student care i-a atras atenţia că Gurdjieff nu îl numise efectiv succesorul lui, ci doar crease un instru­ ment prin care Peters să îşi vadă propriul ego ambiţios. Ulterior, Peters a ajuns să fie de acord cu acea apreciere .15 Pe când participam la prelegerile lui Osho în Nepal, la începutul lui 1986, chiar înainte de turul său mondial de proastă faimă, era în marele grup de adepţi nepalezi un discipol despre care se susţinea că este iluminat. Părea să aibă mereu o ţinută relaxată, centrată, paşnică - un candidat rezonabil la iluminare. însă ade­ vărul mai dur este că lipsa discipolilor „iluminaţi" în jurul lui Osho reflecta nişte probleme reale în jurul întregului concept de iluminare. Sentim entul meu a fost că exista mult prea mult bagaj atârnat de idee. într-un sens Gurdjieff-ian, conceptul funcţiona destul de bine ca „ţel", ca far spre care să îţi orientezi viaţa. însă problema cu Osho era personalitatea lui extrem de carismatică şi de pura linguşire de care avea parte, care îl transforma într-o figură pe un vârf de munte, imposibil de atins. Ca urmare, lucrul esenţial pe care se înţelegea că îl întrupează el, iluminarea însăşi, a devenit şi ea de neatins în mintea multora dintre adepţii lui. într-un fel, acest lucru s-a confirmat când, nu la mult timp după moartea lui Osho, la începutul anilor '90, o serie de discipoli au m igrat de la ashramul Pune către nord, la Lucknow, în compania maestrului Advaita Harilal Poonja. Deja în vârstă de 80 de ani la acel moment, Poonja fusese învăţăcelul faim osului înţelept din sudul Indiei Ramana Maharshi, care murise în 1950. Păstrându-şi un profil mai puţin evident, Poonja preda la un cerc restrâns de discipoli (printre care se afla şi Andrew Cohen, care ulterior s-a despărţit de el). După m oartea lui Osho, comuni­ tatea lui Poonja a crescut cu câteva sute de persoane. Aruncat cum va în lumina re­ flectoarelor, a ajuns curând să susţină o serie de discipoli ca ilum inaţi şi să îi împuternicească să conducă satsnng-uri în Occident. Era im presionat, în cele mai multe cazuri, de calitatea căutătorilor care veniseră la el de la Osho şi se percepea drept ghidul care avea să îi conducă pe mulţi dintre ei la pasul final, acela al reali­ zării efective de sine. Vremea terapiei, a lucrului manual şi a diferitelor tipuri de meditaţie trecuse. Acum, tot ce aveau de făcut era să se uite adânc în ochii lui Poonja, „să înţeleagă" - sau, după cum se exprima adesea Poonja, „doar taci" - şi pasul acela final ar putea să se întâmple. 1 42

În v ă ţ ă t u r i l e

lui

O

sho

Desigur, putem să speculăm dacă Poonja a reprezentat cu adevărat un pas final pentru m ulţi dintre discipolii lui Osho sau dacă pur şi simplu el avea stan­ darde mai scăzute pentru a recunoaşte iluminarea. Cei mai mulţi dintre cei care l-au cunoscut pe Osho ar presupune în mod normal că este improbabil ca acesta să-l fi aprobat sau să-l fi recunoscut pe Poonja, de vrem e ce el recunoştea atât de puţini şi condam na atât de mulţi. însă îmi amintesc de o prelegere ţinută în Nepal, când Osho a fost întrebat ce să facă după ce moare el. încă am viu în minte răspun­ sul lui: „Dacă atunci când m-am dus eu, găseşti un maestru care este carismatic şi treaz, du-te la el". în ciuda sentimentului general că era posesiv cu discipolii lui, cred că, dedesubtul tuturor lucrurilor, tot interesul său ca discipolii lui să ajungă la eliberare era sincer. U m o ru l şi să rb ă to rire a într-o m ăsură neobişnuită pentru cei mai mulţi guru-şi orientali, Osho punea mare accent pe nevoia de dans, creativitate, umor şi sărbătorire. Casele comunelor lui Osho din anii '70 şi '80 erau renumite pentru petrecerile lor, însă reputaţia în ceea ce priveşte sexul şi drogurile la aceste întâlniri era întotdeauna exagerată. Prin­ cipalul lucru care se întâm pla la petreceri era dansul şi iar dansul. Dacă s-ar putea spune că a existat vreo activitate care să îi reprezinte cel mai bine pe discipolii lui Osho, aceasta ar fi dansul - chiar mai mult decât terapia sau meditaţia. Asta dădea curs accentului pe care Osho îl punea atât pe corp, cât şi pe creativitate. El a spus în repetate rânduri că, în viziunea lui, o societate ilum inată este o societate în care oamenii pot să fie liberi să danseze pe străzi, să fie plini de viaţă şi viguroşi şi a în­ fierat în repetate rânduri imaginea căutătorului cu faţa lungă şi deosebit de serios. El admira sinceritatea, însă se opunea foarte hotărât seriozităţii. Glumele au făcut multă vrem e parte din prelegerile lui Osho - din ce în ce mai mult, cu trecerea timpului. Glumele erau notate de discipoli, iar apoi el le citea cu voce tare la sfârşitul prelegerilor, cu o figură impasibilă. De fapt, în ciuda umo­ rului său, rareori râdea şi înclina mai degrabă să afişeze o jum ătate de zâmbet amu­ zat, vizibil mai încântat să îşi vadă discipolii râzând. Cu trecerea timpului, glumele lui au devenit din ce în ce m ai desfrânate. într-un fel, ele erau un instrum ent de predare. Spunea frecvent glume cu teme rasiste sau sexiste, ideea fiind să vadă dacă există vreun fel de identificare - cu rasa, sexul, credinţa, cultura, structura corpului, statutul social şi aşa mai departe - ce ar duce obligatoriu la suferinţă, m ai devreme sau mai târziu. Glum ele erau un mijloc de a râde de sine şi astfel un mijloc care să te ajute să te eliberezi de diferite tipuri de condiţionare. De exemplu, Osho făcea adesea glume pe seama nemţilor, evreilor, japonezilor şi englezilor, tocmai pentru că un mare procent din discipolii lui erau nemţi, evrei, japonezi sau englezi. Mi-am petrecut m ulţi ani în prezenţa multor guru-şi şi învăţători şi pot spune cu toată sin­ ceritatea că niciunul nu avea un simţ al umorului mai dezvoltat decât Osho. Au fost câţiva care se apropiau; învăţătorul tibetan Ponlop Rinpoche este foarte amu143

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

zant, la fel şi învăţătorul budist din tradiţia Theravadin Ajahn Sona din Canada, iar Adi Da Samraj (care a m urit în 2008) era şi el foarte am uzant în anii lui de tine­ reţe. însă nim eni nu oferea, ca Osho, combinaţia între umorul m ucalit şi subtil şi capacitatea de a livra cele mai dojenitoare glume.

Partea a treia Comentarii

144

R egii N

opţii

era ţinută în întuneric profund la orice oră, din cauza afecţiunii lui care îl făcea de­ osebit de sensibil la lumină. In 1914, Crowley a conceput ideea de a induce naşterea unei entităţi de di­ mensiune superioară în form ă umană; ulterior, această idee a luat form a unui roman, publicat în cele din urmă în 1929 cu titlul de M oonchild [Copilul Lunii], O anecdotă amuzantă care are legătură cu interesul lui Crowley pentru simbolismul Lunii a fost relatată de jurnalistul Tom Driberg în 1969, când, amintind de Crowley, a povestit următoarele:

Capitolul 7 Regii nopţii Este o minciună, această nebunie împotriva sinelui. Fii tare, omule! Pofteşte, bucură-te de toate lucrurile cu rost şi bucurie: bu te teme că vreun Dumnezeu o să te re­ nege pentru asta. Cartea Legii, 11:22

L-am cunoscut pe Crowley pe când eram foarte tânăr. M -a invitat la prânz, în Londra. Eram curios, dar foarte în alertă... Omul pe care l-am întâlnit era în vârstă, chel, corpolent şi îmbrăcat într-un costum verde bun, de golf, de la Harris - deloc exotic, doar că, în timp ce ne aşezam, el a spus: „Scuză-mă, tre­ buie să invoc Luna " . 3

Pentru a deveni altruist, trebuie să devii mai întâi un egoist absolut. G.I. Gurdjieff Eu vă învăţ să fiţi egoişti. Osho Lasă Iluzia Lumii să treacă peste tine, neîmpiedicată, iar tu treci de la M iazănoapte către Dimineaţă. Aleister Crowley

O

sho, Gurdjieff şi Crowley au avut cu toţii asocieri interesante cu noaptea şi cu străvechea santinelă nocturnă luminoasă, Luna. Crowley a fost su­ pranumit „Regele Tărâmului Um brei" (de către agentul său literar John Symonds). După cum remarca Sym onds despre Crowley, „El trăia noaptea, nu ziua " . 1 într-o mare m ăsură, acest lucru era adevărat literalm ente. Mai ales în ultim ii săi ani, Crowley a fost o creatură nocturnă, dormind ziua şi scriind noaptea. Gurdjieff părea preocupat de doamna cea strălucitoare a cerului de noapte şi avea câteva idei foarte originale despre ea, declarând că omenirea nu este mai mult decât „hrană pentru Lună". El era adesea asociat cu întunericul şi era supranumit „pantera neagră" şi „diavolul negru din Ashkhabad". Comunitatea lui Osho din Oregon era supranu­ m ită „Oraşul Dom nului Lunii Pline". Numele lui hindus original era Chandra Mohan Jain; Chandra înseamnă „Lună". Porecla lui din copilărie, care a rămas aso­ ciată cu el în cea mai mare parte a vieţii lui, Rajneesh, înseamnă literal „rege al nop­

în învăţăturile thelemice ale lui Crowley, noaptea sau, mai exact, ceea ce el numea Noaptea lui Pan, are o mare semnificaţie mistică şi reprezintă dizolvarea egoului pe calea realizării de sine. Crowley simboliza acest lucru prin termenul la­ tinesc NOX („noapte") şi spunea că aceasta este cheia noului Eon. Copilul Lunii din romanul lui Crowley era o fiinţă măreaţă, dintr-o lume superioară, venită să îndrume omenirea (amintind de conceptul de „copil stelar" care apare la sfârşitul filmului science-fiction din 1969 Odiseea spaţială 2001). La doi ani după publicarea Copilului Lunii al lui Crowley s-a născut Osho - purtând numele de „Luna". însă legăturile lui Crowley, Gurdjieff şi Osho cu Luna şi cu noaptea merg mult mai departe decât clasa aspectului şi a sincronizărilor. Ele au legătură cu două domenii principale: învăţături preocupate de reconcilierea opuşilor, a aşa-numitelor tărâmuri de lumină şi de întuneric ale sufletului, în special de îndelung-disputatul conflict dintre sine şi altruism şi de trăirea unei vieţi care să fie o expresie a acestui lucru, în moduri vii şi curajoase. Cea din urmă dintre acestea, călătoria personală, va fi limpede pentru oricine studiază datele biografice ale celor trei. Vieţile lor au fost bogate, pline de pură ex­ perienţă şi de un spirit neînfricat care aminteşte, mai m ult decât orice altceva, de Shiva Distrugătorul din mitul hindus. Prezentându-şi opera principală, Poveştile lui Beelzebub pentru nepotul său, Gurdjieff a exprimat foarte bine acest lucru, declarând că scopul cărţii este: Să distrugă fără milă şi fără niciun fel de compromis, în structurile mentale şi în sentim entele cititorului, convingerile şi punctele de vedere înrădăcinate în el de secole despre tot ce există în lum e .4

ţii" sau pur şi simplu „Luna " . 2 Osho a vorbit de multe ori despre cât de mult îi place noaptea şi Luna; ilumi­ narea lui, la vârsta de 21 de ani, a avut loc în miez de noapte. Ca şi Crowley, şi el a devenit în mare parte nocturn spre sfârşitul vieţii lui, locuind într-o încăpere care

Nimeni n-ar fi putut să formuleze o fişă a postului mai potrivită pentru un personaj gen Shiva. Nu există compromis, nu există să ceri perm isiunea, nu există

14 6

147

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

„respect im plicit pentru cei egali"; el îşi scoate sabia, pur şi simplu, şi taie. Crowley şi Osho nu au fost nici ei mai puţin neînduplecaţi şi autoritari. Ambii ar fi putut să pogoare o sabie zen asupra celorlalţi şi chiar au făcut-o, deşi, cu tendinţele lui sadomasochiste, Crowley a îndreptat sabia către el însuşi de acelaşi num ăr de ori. Osho probabil că deţine un soi de record cu insulte, la adresa celor mai mulţi lideri reli­ gioşi şi politicieni. Spre sfârşitul vieţii, admitea tacit că abordarea lui obraznică îi grăbise moartea, crezând că guvernul american de la acea vreme şi Vaticanul, con­ form altor cercetători, enervaţi regeşte de cuvintele lui şi de activităţile infracţionale ale câtorva discipoli decisese să îl asasineze, otrăvindu-1 cu radiaţii (a se vedea Ca­ pitolul 1 2 ) - , dar num ai după ce s-au asigurat, în mod răzbunător, că avea să fie expulzat sau să aibă accesul interzis în peste douăzeci de ţări. Chiar dacă Osho nu a fost asasinat, cert este că a atras multă ostilitate. După cum remarca odată autorul american Tom Robbins, Osho este cel mai periculos om de la Iisus Hristos încoace. Este clar că e un om foarte eficient, altfel nu ar reprezenta o astfel de ameninţare. El spune lucruri pe care nimeni nu are curajul să le spună şi îi sperie de moarte pe cei avizi de control .5 K a li Y u ga Cosmologia hindusă a prezentat demult ideea că viaţa pe Pământ, aşa cum o cunoaştem noi, progresează printr-un tipar ciclic de ere ale lumii. în acest model există patru astfel de ere, fiecare dintre ele numită yuga. Cuvântul înseamnă în mod obişnuit „eră" sau „epocă", însă, tehnic vorbind, are aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul yoga, care înseamnă „jug" şi poate fi înţeles ca un mod de a ataşa fiinţele conştiente la percepţia trecerii timpului. Cele patru ere sunt numite satya-yuga, treta-yuga, dvapara-yuga şi kali-yuga. Prima eră, satya, înseamnă „adevăr" în traducere literală; cu­ vântul desemnează o eră de aur, în care domină adevărul. Este cea mai înaltă şi cea mai pură dintre cele patru ere. în acest timp domnesc înţelepciunea, iubirea şi bu­ nătatea; era este simbolizată de „taurul dharmei" sprijinindu-se pe toate cele patru picioare. După Satya Yuga începe un declin treptat, prima oară cu Treta Yuga. La acest m om ent taurul simbolic a pierdut unul dintre picioare şi stă num ai în trei. Această eră este urmată apoi de Dvapara Yuga şi de un declin susţinut în ceea ce priveşte virtutea, în care taurul mai are doar două picioare. Procesul se sfârşeşte cu Kali Yuga, în care toate calităţile spirituale - înţelepciune, înţelegere, iubire, vir­ tute, adevăr, dreptate, pace şi aşa mai departe - se află la cel mai scăzut nivel al lor. în această eră predom ină întunericul şi viciul. Taurul dharmei mai are un singur picior şi abia se mai ţine .6 Cele mai multe dintre interpretările cosmologiei hinduse apreciază că noi ne aflăm în fazele tim purii ale Kali Yuga .7 Termenul kali, în acest caz, nu are legătură cu zeiţa hindusă Kali, după cum se presupune uneori în mod greşit, ci, mai degrabă, cu un demon m asculin cu acelaşi nume, care este privit ca un soi de expresie de umbră a zeului vishnu. El este perceput ca o forţă a distrugerii şi a răului. Desigur,

R egii N

opţii

acesta este un mit religios, însă semnificaţia literală a cuvântului „m it" este „po­ veste" şi, după cum ştim cu toţii, poveştile dezvăluie adesea sau reflectă adevăruri profunde. Ideea unui declin general sau a unei ere întunecate poate să aibă legă­ tură, în parte, cu noţiunea de „m it despre progres" - ideea (sau convingerea) ge­ neralizată că omenirea a progresat, de la primitiv la avansat, într-un mod linear şi consecvent şi că, în consecinţă, în viitor ne aşteaptă un destin m ăreţ şi strălucitor. Uneori, această idee este asociată cu o perspectivă simplificată asupra evoluţiei, în­ ţeleasă la modul general ca un proces natural care duce de la simplu la complex, de la prost la deştept, de la nereuşită la reuşită - pe scurt, de la mai mult la mai puţin. Creşterea dram atică a populaţiei în ultima vrem e accentuează acest fenomen .8 Cu toate acestea, nu este nevoie de mult ca să ne dăm seama că această idee este defectă în profunzime. în primul rând, cei mai mulţi savanţi adepţi ai teoriei evoluţioniste recunosc faptul că majoritatea speciilor care au trăit vreodată pe Pă­ mânt nu mai există acum. După unele estimări, peste 99,9% din toate speciile care au apărut pe această planetă au dispărut - în ciuda faptului că tot au rămas câteva milioane. Multe au fost şterse de pe faţa Pământului în urma unor catastrofe natu­ rale sau au ajuns pur şi sim plu la un drum închis în evoluţia lor, i.e. din ele n-a mai evoluat nimic. Pe scurt, ceea ce implică acest lucru este că evoluţia nu înseamnă pur şi simplu progres ci, mai exact, schimbare (condusă, după cum sunt de acord cei mai mulţi biologi, de selecţia naturală şi de mutaţiile genetice). în acest sens, conceptul este mai aproape de ideea hindusă de epoci ciclice decât de o noţiune simplistă de progres în scară .9 Ideea că noi am trăi în vreun soi de Kali Yuga sau „eră întunecată" ar putea fi luată în râs de cei care sunt impresionaţi de tehnologia modernă. Fără îndoială că trăim vremuri în care tehnologiile noastre medicale, de transport şi de comuni­ care în special sunt atât de departe de ceea ce era cunoscut nu prea dem ult în tre­ cutul recent, încât acel trecut devine foarte prim itiv prin com paraţie. Cu toate acestea, o scurtă privire la gradul de măcel şi distrugere care a avut loc în secolul XX ne va dispersa rapid entuziasm ul. N um ai în război au m urit aproxim ativ o 100.000.000 de oameni în acel secol. Chiar şi cu vechile afecţiuni eradicate (precum variola), au apărut altele noi - SIDA, de exem plu, care în 2010 ucisese peste 25.000.000 de oameni (şi infectase alte 30.000.000). Suprapopularea a devenit o pro­ blemă critică. Juriul încă mai dezbate efectul de încălzire globală, însă poluarea me­ diului înconjurător şi distrugerea la scară largă a unor ecosistem e întregi este o realitate aspră. Este universal acceptată ameninţarea unei crize de energie generate de epuizarea inevitabilă a rezervelor de combustibili fosili. Era nucleară a adus cu sine crearea de noi agenţii în umbră (CIA a fost creată în acelaşi deceniu în care au fost aruncate bombele atomice în Japonia) şi o nevoie mai mare de forţe defensive - ascunse sau la vedere - în lume. Organizaţiile teroriste şi antiteroriste sunt acum foarte numeroase, alături de popoare-vandali care au mai multe arme decât mân-

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

care şi spectrul bombei nucleare din valiză, care bântuie lumea. Simplu şi fără pu­ tinţă de tăgadă, trăim in vremuri foarte periculoase. Ideea de Kali Yuga se referă la o perioadă de întunecime spirituală - literalmente, noaptea spirituală. Dacă am lua în calcul pentru o clipă ideea că trăim într-o astfel de eră, ce se înţelege de fapt prin „noapte spirituală"? în mod clar, dacă analizăm lumea aşa cum este ea acum, nu putem spune că totul e lipsit de speranţă şi că nu mai e nicio lum ină nicăieri. Dim ­ potrivă, există o conştientizare mult mai ridicată a valorilor superioare şi a impor­ tanţei aprecierii diverselor contexte culturale ale acestor valori superioare acum decât în orice alt m om ent din istorie, în mare parte ca urmare a progreselor în do­ meniul tehnologiei comunicaţiei şi transportului. Lumea este un loc mult mai ac­ cesibil decât era acum un secol. într-o mare m ăsură, spaţiul şi timpul au fost colapsate. La nivel social, progrese precum Drepturile Femeilor, M işcarea Dreptu­ rilor Civile, integrare sporită a raselor şi culturilor, Drepturile Hom osexualilor şi aşa mai departe - toate vorbesc despre o evoluţie marcantă a toleranţei şi compa­ siunii. însă ideea centrală este că în aceeaşi măsură în care s-au am plificat factorii pozitivi s-au am plificat şi cei negativi. în cuvinte simple, pe măsură ce creşte lu­ mina, creşte şi întunericul - pe măsură ce Soarele iese de după nori, apar şi umbrele. Astfel, devine deosebit de importantă nevoia de a înţelege natura contrastantă a opuşilor. în mitul hindus se spune în continuare că există o form ă anume de spiritua­ litate care este cea mai potrivită pentru o astfel de eră precum Kali Yuga, şi anume tantra. Un element-cheie al tantrei este că aceasta nu neagă elementele de umbră ale vieţii, ci, mai degrabă, caută să le îmbrăţişeze, pentru a ajunge la o acceptare şi o înţelegere profundă a întregului dans cosmic al dualităţii - bun şi rău, lumină şi întuneric, pur şi impur, sus şi jos, spirit şi sex, m asculin şi feminin, bogat şi sărac, amorf şi formă, n u m im şi fenomene. Ca învăţători spirituali, Crowley, Gurdjieff şi Osho, mult mai mult decât ma­ joritatea altor învăţători, au fost exemple vii ale intenţiei de a adopta polarităţile opuse ale vieţii. Ca tânăr iniţiat al Zorilor de Aur, Crowley şi-a aranjat apartamentul din Londra cu două camere principale, una fiind un templu „alb" pentru magia albă, iar cealaltă un templu „negru", pentru magia neagră. In cartea sa Liber Tzaddi, el a vorbit despre învăţăcelul al cărui corp se întinde de sub iad şi până deasupra Raiului: M ulţi s-au înălţat, fiind înţelepţi. Ei au spus: „Caută Im aginea sclipitoare în locul veşnic de aur şi uneşte-te cu Ea". Mulţi s-au înălţat fiind proşti. Aceştia au spus: „Coboară în splendida lume întunecată şi nunteşte-te cu acea Oarbă Creatură de M âzgă". Eu, care sunt dincolo de înţelepciune şi Prostie, mă ridic şi vă spun vouă: să faceţi ambele nunţi! Uniţi-vă cu ambele! Aveţi grijă, aveţi grijă, vă spun, să nu căutaţi una şi să pierdeţi pe cealaltă! învăţăceii mei, stau drept, cu capul deasupra cerurilor şi picioarele dedesubtul iadurilor. 150

R egii N

opţii

Reluând crezul atemporal ai alchimiei şi anticipându-1 pe Jung, el spunea: „Marea Lucrare este unirea opuşilor". Imaginea care reprezenta Institutul lui Gur­ djieff consta în două fiinţe celeste de fiecare parte - un înger şi un demon. Osho spunea că omul nou avea să fie „Zorba Buddha", sinteza dintre senzual şi trans­ cendent sau dintre m aterial şi spiritual. Cu toate acestea, în aceeaşi m ăsură ca şi învăţăturile lor, cine au fost ei şi modul în care au trăit a reprezentat o demonstraţie atât de m ăiastră a acestei încercări de a uni opuşii şi de a trăi viaţa în toate dimen­ siunile ei. De la începuturile istoriei înregistrate, omenirea s-a străduit să rezolve con­ flictul interior dintre natura superioară şi natura inferioară - între fiinţa celestă Şi animal, între divin şi carnal, între egoism şi altruism. Ceea ce psihologia occidentală a ajuns să definească drept „ego" şi ceea ce tradiţiile orientale au num it „şinele" îşi are rădăcinile în instinctul de supravieţuire. Fiinţele umane au avut mare succes supravieţuind unui trecut aspru, împotriva tuturor şanselor: condiţii de mediu di­ ficile, răpitori, boli. Până nu demult, omul obişnuit nu trăia mai mult decât timpul necesar pentru a se împerechea şi a procrea pentru a perpetua specia. întreaga noas­ tră istorie este întunecată, plină de limitări şi colorată de nevoia imperioasă de a supravieţui cu orice preţ. Sub poleiala subţire a unei măşti civilizate, dedesubtul tuturor realizărilor noastre culturale şi ştiinţifice pândeşte o bestie primordială, mereu semiconştientă de propria mortalitate şi de posibilitatea de a pierde totul în orice clipă. Ne protejăm de o prăpastie de nimic, pretinzând că nu există, dar mo­ tivaţi mereu de frica noastră profundă de ea - frica de a pierde lucrurile de care suntem ataşaţi şi de a pierde ceea ce suntem - frica de a dispărea, frica de moarte. Şinele, egoul - acea noţiune centralizată de identitate care ne face să pretin­ dem că lucrurile sunt „ale noastre" - este străvechi şi îşi are rădăcinile în impulsul de a proteja, de a apăra, de a controla, de a cuceri, de a ucide. Este egoismul (nece­ sar) încarnat. în timp ce structurile sociale umane au devenit mai organizate şi pe măsură ce s-au format şi s-au dezvoltat poparele, nevoia de a controla natura lăun­ trică primitivă a devenit din ce în ce mai importantă. Controlul impulsului a devenit imperativ. Au fost introduse codurile morale - diversele „porunci" - şi, odată cu ele, nevoia de preoţi care să le implementeze şi să le monitorizeze eficienţa. Maeştri spirituali morţi demult au fost transformaţi treptat în simple simboluri ale morali­ tăţii, personalităţi ce reprezintă o biserică şi o doctrină menită să controleze şi să guverneze masele să păstreze puţina învăţătură care exista. Curentul puritanist care traversează cele mai multe dintre religiile organizate a fost întotdeauna pro­ blematic, el slujind la a împărţi persoana în interior şi a o face să se întoarcă îm po­ triva sieşi. Această luptă psihologică interioară ajunge să fie exprimată în canoanele literare ale lumii noastre - Divina comedie a lui Dante, tragediile lui Shakespeare, Paradisul pierdut al lui Milton, Faust al lui Goethe. Miturile religioase sunt saturate de ea: lupta dintre Ahura Mazda şi Ahriman, dintre Hristos şi Satan, dintre Buddha şi Mara. Pentru cei mai mulţi, „întunericul" înseamnă fructul oprit, ispita păcatului, 151

C ei T rei M

agi

P

ericuloşi

atracţia a ceea ce este periculos. Este irezistibil, pentru că se adresează înstrăinării noastre de această parte a naturii noastre. Ne străduim să fim buni, plini de virtute, morali, loiali, cinstiţi şi astfel să obţinem aprobare în ochii celorlalţi, în acelaşi timp suprimând natura noastră „im orală", ucigând-o prin disociere, prin nesfârşite dis­ trageri şi complaceri, prin fantezie şi trăindu-ne viaţa prin procură. Iar când o ex­ primăm, tindem să o facem în secret, pe furiş, întotdeauna temându-ne să nu fim prinşi sau ridiculizaţi. In acea mică minoritate de oameni care, de-a lungul istoriei, au ales să îşi de­ dice viaţa transform ării interioare, înţelepciunii m istice şi ilum inării filosofice şi spirituale, strădania de a se împăca cu partea orientată pe sine, cu omul primordial, cu bestia interioară nu a dispărut. Ba, mai mult, această strădanie se intensifică şi poartă cu sine riscul foarte real de a decide să reduci la tăcere bestia pentru tot­ deauna, doar pentru ca ea să erupă în conştiinţă mai târziu sau să îţi erodeze încet practica spirituală sau, chiar mai rău, să îţi aducă o spiritualitate falsă, o trezire falsă, bazată mai mult pe un comportament cultivat decât pe o realizare profundă şi să devii justiţiar sau un fals sfânt. Religia organizată este renumită pentru ipo­ crizia pe care o susţine şi pentru faptul că încurajează o spiritualitate contrafăcută, condusă de dogme morale. La rândul său, aceasta a creat oameni presaţi, controlaţi din interior, care izbucnesc uşor la orice stimul declanşator din afară. C a le a stân g ă şi calea d reap tă • Pentru a înţelege cu adevărat ce fel de învăţători erau Crowley, G urdjieff şi Osho, ce făceau ei, care erau intenţiile lor - şi de ce lucrurile se întâm plau în jurul lor aşa cum se întâmplau - este necesar să înţelegem puţin ce înseamnă aşa-numita Cale Stângă (Calea mâinii stângi) şi deosebirile ei faţă de Calea Dreaptă (Calea mâi­ nii drepte), aşa cum se aplică ele la domeniul spiritual. Asta, în parte, pentru că orice s-ar putea spune despre ei, Crowley, Gurdjieff şi Osho au fost învăţători preo­ cupaţi în principal de crearea unui om întreg - echilibrat, complet şi integrat - într-o măsură şi cu o profunzime a observaţiei care se regăseşte la puţini învăţători. Term enii „calea stângă" şi „calea dreaptă" sunt, desigur, convenţii care se risipesc în cele din urmă, pe măsură ce pătrundem mai adânc în chestiune şi înce­ pem să înţelegem ce înseamnă a reconcilia opuşii. Dar acestea pot fi concepte utile pentru a putea aborda chestiunea în întregime, deoarece ele pun în lumină o zonă recunoscută drept dificil de văzut şi de înţeles - chestiunea integrării nevoilor si­ nelui personal într-o viaţă spirituală care, prin definiţie, caută să fie transpersonală

R

egii

N

opţii

căii stângi. Faptul că în toate cele trei cazuri munca lor a fost întâm pinată cu o con­ siderabilă împotrivire şi rezistenţă în lume se poate atribui în mare parte acestor viziuni şi metode specifice căii stângi. Calea dreaptă este înţeleasă destul de bine de cei mai m ulţi - este calea convenţională de lucru cu sine, care caută transcenderea defectelor şi limitărilor personale şi purificarea într-o m ăsură suficientă, încât să fie posibilă unirea cu un principiu superior. Acest principiu „superior" poate fi conceput ca o zeitate, ca şinele superior, Absolutul, Nirvana, Dumnezeu, Hristos, mintea Buddha, atm an şi aşa m ai departe. In toate cazurile, şinele personal este subsumat de transcendent. Toate religiile majore sunt (teoretic) căi de mâna dreaptă, cum sunt cele mai multe dintre practicile spirituale convenţionale. Calea stângă diferă de cea dreaptă, în principal, prin m odul în care percepe şinele personal. Această cale nu caută să depăşească sau să dizolve şinele personal, ci, mai degrabă, caută să îl investigheze în profunzime şi chiar să îl preamărească, în cuvinte simple, este „centrată pe sine" şi asta dintr-un motiv foarte exact. Osho a exprimat într-o prelegere această idee - în modul ideal, trebuie să o spunem după cum urmează: Eu predau egoismul. Vreau să fiţi, în primul rând, propria voastră înflorire. Da, asta va părea egoism; n-am nicio obiecţie la această aparenţă, e în regulă cu mine. Dar oare trandafirul este egoist când înfloreşte? Nufărul este egoist când înfloreşte? Soarele este egoist când străluceşte? De ce să vă îngrijoraţi de egoism? V-aţi născut - naşterea este doar o oportunitate, doar un început, nu un sfârşit. Trebuie să înfloriţi. Prima şi principala voastră responsabilitate este să înfloriţi, să deveniţi pe deplin conştienţi, treji, vigilenţi; iar în această conştiinţă, veţi putea să vedeţi ce puteţi să împărtăşiţi şi cum puteţi să rezol­ vaţi problem ele .10 într-o glumă la adresa budismului care i-ar fi plăcut lui Crowley, Osho a re­ marcat: „Eu nu predau calea de mijloc; eu predau calea totală". Aceasta este ideea principală - cum să trăieşti o viaţă deplină, care este şi deschisă către potenţialul nostru cel mai înalt. Calea stângă, în acest sens, poate fi considerată ca reprezentând partea din noi împotriva căreia luptăm de obicei, care este de obicei negată, temută şi alungată şi în consecinţă devine copilul-problemă din noi şi, în acelaşi timp, cheia către eliberarea noastră. Biblia face aluzie la această idee în parabola fiului rătăcitor, întoarcerea unui „fiu pierdut" este motiv de sărbătoare, la fel cum reintegrarea co­ respunzătoare a energiilor noastre personale negate şi alungate generează în mod natural împlinire şi fericire.

- zona de „dincolo" de sine. Toţi aceşti trei învăţători au fost nevoiţi să abordeze aşa-numita „cale stângă" pentru a lucra cu natura înşelătoare a reprimării generate de secolele de condiţio­ nare religioasă, politică şi socială. Contrar unor viziuni greşite despre ei, toţi trei au îmbrăţişat ambele abordări - atât pe cea a căii stângi, cât şi pe cea a căii drepte. Este neîndoielnic că au folosit într-o mare măsură precepte filosofice de bază ale

De-a lungul istoriei, în multe culturi, calea stângă a fost asociată cu proble­ maticul, cu radicalul şi cu sinistrul. Etimologia susţine această percepţie: în tradu­ cere literală, cuvântul latinesc sinister înseamnă „din partea stângă". într-o serie de culturi, de la cea chineză la cea musulmană, hindusă şi până la Occidentul iudeo-

152

153

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

creştin, stânga este asociată cu ceva necurat (hinduşii şi m usulmanii se spală cu mâna stângă după ce m erg la toaletă), subversiv, neîndem ânatic, nepotrivit, ne­ demn de încredere şi aşa mai departe. Ba chiar mai poate însemna şi „a fi deconec­ tat", ca în expresia engleză „out in left-field" (a fi pe câmpii). în multe culturi, a da mâna cu cineva folosind mâna stângă se consideră o insultă. Mai departe, statisticile dintr-un studiu britanic efectuat în anii '70 au arătat o scădere a procentului de stângaci în grupurile de populaţie mai în vârstă, sugerând că stângacii fuseseră obligaţi de diferiţi factori (inclusiv de chestiunea practică a m anipulării de maşi­ nării) să devină dreptaci .11 A ceastă extraordinară negativitate asociată cu stânga se extinde chiar şi la calea spirituală, unde „calea stângă" este asociată adesea exclusiv cu valori anti­ creştine (precum satanism ul) sau cu idei de egoism şi m aterialism . Există multă confuzie în acest dom eniu, în m are parte în urm a vechilor idei de dualism care îşi au rădăcinile în Zoroastrianism, precum şi în înţelegerea greşită a tradiţiilor tantrice de cale stângă din India în Europa secolului al XIX-lea. însă pentru a în­ ţelege toate acestea, trebuie să aruncăm o privire puţin mai departe în istoria dua­ lism ului religios - separarea între „bine" şi „rău", între aşa-num itele „stânga" şi „dreapta". D u a lism u l şi răd ăcin ile co n cep tu ale ale „b in elu i p u r" v e rsu s „ rău l p u r" Noţiunea de forţă singulară şi primară care este în întregime rea a luat naştere în Persia (Iranul din zilele noastre) prin ceea ce s-a numit Reformarea Zoroastriană, în jurul anului 580 î.Hr. La acea vreme, hinduismul indian îi avea pe Shiva, Kali, Durga etc. - zeităţi puternice şi distructive, însă în acelaşi timp am bigue ca natură şi cu siguranţă niciuna dintre ele nu era opusă Voinţei Absolutului. Budismul, care a apărut câteva zeci de ani m ai târziu, îl avea pe M ara, „prinţul ispitei", însă rolul său nu era foarte diferit de conceptul de „Trişor" ca şi Corb sau Coiot al indienilor am ericani sau de arhetipul m itului celtic al Graalului, cunoscut drept Cavalerul Verde. Ideea este că acestea sunt forţe a căror sarcină este să pună la încercare om enirea şi fără de care nu ar exista nicio motivaţie pentru dezvoltare, însă ele nu sunt identice cu o entitate în întregim e adversară, cum este Satan în iudeo-creştinism. Vechile scripturi sanscrite, cunoscute drept Rig Vecia, terminate (în forma lor curentă) probabil prin 1200 î.Hr., însă foarte probabil începute cu mult înainte, au fost adaptate de Zoroastru, care s-a născut în contextul cultural al imperiului Vedic, care se întindea de la India şi până în Africa de Nord şi de la Marea Neagră până la Marea Caspică. Vedantismul persan permitea mulţi zei diferiţi. Principalele en­ tităţi guvernatoare erau Ahura M azda şi Mithra. La acea vreme nu exista un „dia­ vol" principal .12 154

R egii N

opţii

Mithra, un zeu salvator care se născuse într-o peşteră sacră, fusese prevestit de profeţi şi vestit de apariţia unei stele deosebite. La naşterea lui Zoroastru, în 628 î.Hr., Persia tocmai fusese unificată şi avea nevoie de o religie unificatoare. înclinându-se în faţa nevoilor politice, Zoroastru a inclus în scrierile sale prezenţa for­ ţelor duale şi opuse ale Luminii şi întunericului: Ahura M azda (binele) şi Ahriman (răul). Noţiunea unui dualism atât de viu era utilă din punct de vedere politic, la fel cum conducătorii de state din secolul XX îşi demonizau adesea duşmanii (Iran împotriva „M arelui Satan", SUA; Ronald Reagan îm potriva „Im periului Rău" al Uniunii Sovietice; George Bush Sr. împotriva „următorului H itler", Saddam Hus­ sein). Ahrim an al lui Zoroastru este primul personaj identificat care reprezintă răul pur, lipsit de am biguitate din istoria înregistrată. în mitul lui Zoroastru, unul dintre slujitorii lui Ahrim an era cunoscut drept Azaziel, un demon al sălbăticiei care, de obicei, lua form a unui ţap. Aceasta este cea mai veche conexiune probabilă cu asocierea convenţională circulată în Europa medievală dintre diavolul iudeo-creştin şi o creatură asemănătoare unui ţap, mai ales prin imagistica ce îl reprezintă pe Baphomet, presupusul idol cu cap de măgar al Cavalerilor Templieri. Crowley însuşi, în mesa lui gnostică, omagia imaginea lui Baphomet, pe care îl considera a fi un simbol al unităţii. El m ai adăuga: Diavolul nu există. Este un nume fals, inventat de Fraţii Negri pentru a im­ plica o Unitate în nămolul lor ignorant de scăpări. Un diavol care are unitate ar fi un Dum nezeu .13 Crow ley rem arca perspicace că „diavolii" par să fie zeii civilizaţiilor mai vechi, dispărute - sau, după cum se exprima el, „dumnezeul oricărui popor de care nu ne place " . 14 Desigur, aceasta este doar o variantă a ideii că istoria e scrisă de cu­ ceritori. Principala idee de observat aici este că în mintea colectivă a omenirii a fost fabricată o separare, bazată pe o moralitate în alb şi negru şi pe noţiuni simpliste de bine şi rău. Această separare are efecte la multe niveluri ale culturii, de la un Dumnezeu sau zei binevoitori care se luptă cu armate de întuneric şi până la oa­ meni „buni" versus oameni răi, conştient versus inconştient şi calea dreaptă versus calea stângă. Crowley nega existenţa versiunii iudeo-creştino-islam ice de Diavol, însă re­ cunoştea Diavolul ca pe un arhetip şi avea o carte cu Diavolul în arcana majoră a setului lui de cărţi de tarot (tarotul Toth, elaborat de el şi pictat de Frieda Harris). In comentariile lui cu privire la cartea Diavolul, transmite câteva observaţii pătrun­ zătoare: Această carte reprezintă energia creatoare în cea mai m aterială formă a ei... formula acestei cărţi este aprecierea com pletă a tuturor lucrurilor care există. El se bucură de ceea ce este aspru şi deşert, nu mai puţin decât se bucură de 155

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

ceea ce este lin şi roditor. Toate lucrurile îl bucură în aceeaşi măsură. El re­ prezintă găsirea extazului în fiecare fenomen, oricât de respingător ar fi în mod natural; el transcende toate limitările; el este Pan; el este Totul .15 Crowley îşi subintitulează cartea Diavolul, „Dom nul Porţilor M ateriei" şi „Copilul Forţelor Tim pului". Sim bolism ul ocult standard al cărţii Diavolul (aşa cum apare în seturile obişnuite de tarot) asociază Diavolul cu ataşamentul şi cu ma­ terialismul - cu idei precum lăcomia, controlul, tirania, egoismul şi tot răul potenţial al materiei generat de ataşamentele noastre faţă de aceasta. însă Crowley percepe chestiunea dintr-un alt unghi. El indică o abordare alternativă, diferită de atitudinea obişnuită faţă de corp şi de realitatea materială pe care o găsim în religie, unde sunt privite de obicei ca lucruri de care să te fereşti şi la care să renunţi - văzute ca pă­ cătoase în mod inerent sau, în cel mai bun caz, ca o simplă iluzie. Crowley nu neagă faptul că ataşamentul de materie şi de formă duce la suferinţă, ci, mai degrabă, con­ sideră că m odul de a deveni cu adevărat liber nu este prin negare şi renunţare, ci printr-o bucurie viguroasă şi o implicare pasionantă în viaţă. în domeniul psihologiei, C. G. Jung a contemplat mult această problemă, vor­ bind despre „U m bră" - un simbol care reprezintă instinctele şi impulsurile repri­ mate şi care este deopotrivă sursa energiei creatoare. în alte rânduri, el vorbea despre Umbră numind-o „inconştientul întreg " . 16 Esenţialmente, este vorba de acea parte din noi pe care nu o recunoaştem, despre care ne este teamă să admitem că există - slăbiciunile noastre, perversiunile, nebuniile noastre, fricile jenante şi aşa mai departe. în multe feluri, este polul opus al personalităţii de suprafaţă, al feţei pe care o prezentăm lumii. Jung scria: Ceea ce num im conştiinţă civilizată s-a separat în mod constant de instinctele elementare. însă aceste instincte nu au dispărut. Ele doar au pierdut contac­ tul cu conştiinţa noastră şi astfel sunt forţate să se exprime într-o manieră indirectă. Această manieră poate fi reprezentată de sim ptom e fizice în cazul unei nevroze, prin incidente de diferite feluri sau prin stări inexplicabile, pierderea neaşteptată a m emoriei sau greşeli în exprim are... omul modern se protejează ca să nu-şi vadă propria stare separată, printr-o serie de com partim ente. Anumite domenii ale vieţii exterioare şi ale propriului com­ portam ent sunt ţinute în sertare separate şi nu sunt niciodată confruntate unul cu altul .17 Aceste idei sunt practic identice cu ale lui Gurdjieff. Ceea ce protejează per­ soana de „vederea propriei sale stări de separare" sunt ceea ce G urdjieff numea „tampoanele" (termenul modern este „mecanisme de apărare"), iar ideea de „com­ partimente" interioare care nu se întâlnesc niciodată era înţeleasă de Gurdjieff ca diverşii noştri „centri" interiori (intelectual, emoţional etc.), deconectaţi unul de

R egii N

opţii

altul. Scopul metodelor lui practice era stabilirea interconectării între aceste părţi interioare - pentru ca omul să devină întreg. Osho, G urdjieff şi Crowley au fost toţi trei preocupaţi de vindecarea frag­ mentării interioare a omului. Pentru a aborda această problemă, ei au purces uneori la explorarea în profunzime a căii stângi şi, în consecinţă, au sfârşit prin a folosi multe metode care abordau partea reprimată, partea de umbră a minţii. Totuşi, este important să înţelegem că „abordarea părţii reprimate a m inţii" nu are nimic de-a face cu com placerea. Cheia se află în unghiul de abordare. G urdjieff a exprimat odată acest lucru în mod simplu şi concis: înainte să poţi să-i ajuţi pe alţii, să poţi să fii cu adevărat util altora, trebuie să te cunoşti pe tine însuţi şi să fii capabil să te ajuţi pe tine însuţi. Acum eşti un egoist şi nu te gândeşti decât la tine. Trebuie să înveţi să fii egoist într-un scop bun şi atunci vei fi capabil să fii un adevărat altruist şi să-i ajuţi pe alţii .18 Gurdjieff preda am intirea de sine, nu amintirea de Dumnezeu. Totuşi, cheia nu este în a fi egoist pur şi simplu - cheia este cum să fii egoist într-un mod corect. Ingredientul principal, ca întotdeauna, este conştiinţa. Egoism ul este problematic numai dacă este inconştient, dacă este un reflex, motivat de ostilitate reprimată şi de resentimente faţă de lume. N-am primit, aşa că acum nu dau. Genul acesta de ego­ centrism apare dintr-o dorinţă inconştientă de a-i pedepsi pe alţii. El mai este cunoscut şi drept înfrânare şi duce în mod inevitabil la contractare, limitare în faţa vieţii, la un joc restrâns, la o stimă de sine scăzută şi, în cele din urmă, la prăbuşirea interioară în eşec, disperare şi depresie (sau, uneori, la explodarea în exterior, în mod distructiv, prin furie). Antidotul înfrânării este lărgirea. însă această lărgire, această întindere către univers nu se poate face corect dacă nu am învăţat m ai întâi cum să fim egocentrici în mod conştient - „selfing", cum este numită uneori această stare. Pentru a face acest lucru, este util să ne eliberăm de ataşamentele excesiv de rigide faţă de moralitate, faţă de a fi integri şi „drăguţi" într-o asemenea măsură, încât să devenim unidimensionali şi lipsiţi de viaţă. A n tin o m ia n ism u l ta n tric şi p ro b le m a ip o criz ie i Cuvântul „antinom ian" provine din cuvântul grecesc care înseam nă „lipsă de lege". Aplicat la spiritualitate, termenul se referă la o anum ită învăţătură care nu este preocupată de etica convenţională şi este în mare parte amorală (spre de­ osebire de învăţăturile m orale sau imorale). A bordarea antinom iană spirituală adoptă un tip mai sălbatic de trezire spirituală, care nu este fondată pe codurile tra­ diţionale de etică şi de moralitate religioasă. Antinomianismul este opusul a ceea ce se num eşte „legalism ", care, în acest context, reprezintă ideea că trezirea spirituală este im posibilă dacă nu se bazează 157

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

pe o obedienţă strictă faţă de codurile etice. Antinomianismul tantric în special se află la celălalt capăt al spectrului, faţă de Vedanta tradiţională. în filosofia Vedelor, lumea este înţeleasă a fi mai/a („iluzie" sau „simplă aparenţă"), însă în tantra, lumea este privită ca SImkti („energie" sau „putere") de care trebuie să devenim conştienţi, scopul suprem fiind unirea în noi a puterii/energiei (Shakti) cu vasta nemişcare spaţioasă (Shiva). După cum am menţionat mai sus, Shiva este zeul par excellence care li se po­ triveşte lui Crowley, Gurdjieff şi Osho. (Nu întâmplător, unul din multele apelative ale lui Crow ley era „Shivaji"). Shiva este unic în panteonul de zei al lumii, prin aceea că este deopotrivă un ascet - yoghinul suprem, care trăieşte gol în sălbăticie, absorbit în meditaţie profundă - şi un senzual, un dionisiac, care, împreună cu par­ tenera sa tantrică, zeiţa Parvati, este adesea înflăcărat de pasiune sexuală şi de uni­ une tantrică extatică. Dărâmând orice convenţii, ignorând ordinea dreaptă, el este deopotrivă tem ut şi detestat de preoţimea consacrată. Una din manifestările lui a fost cunoscută drept Rudra, care literal înseamnă „cel tem ut". Faptul că Gurdjieff, Crowley şi Osho puteau să stârnească teama la oameni cu stilul lor de a preda în genul „nu luăm prizonieri", este o parte principală din legenda lor - fie că e vorba de Gurdjieff care îi spune frum oasei şi tinerei Jesse Dwight că dacă îl ia de lângă el pe principalul lui student, A.R. Orage, o să se asi­ gure că ea o să fie „arsă în ulei încins", fie de Osho care îl num eşte pe Iisus „un tânăr prost" şi declară că toţi cei doisprezece apostoli erau hom osexuali19, fie de Crow ley care se identifică cu Fiara Apocalipsei, sem nându-se „ 6 6 6 " - spiritul chtonic sau al lumii de jo s a fost întotdeauna clar la toţi cei trei învăţători. Crowley este acuzat deseori că era satanist, lucru care conţine o mare ironie, deoarece el res­ pingea creştinism ul - precum şi simplistul panteon de antierou al lui Satan şi al slugilor sale - cu totul. Lui îi plăcea să facă glume pe seama ipocriziei profunde a condiţionării religioase, susţinând că în creştinism, la fel ca în toate credinţele dua­ liste, răul este doar o inversiune a binelui. în acest sens, Dum nezeul preoţim ii este ipocritul suprem, care le-a creat Diavolul şi, cu toate astea, se fereşte de el şi îl con­ damnă. Societăţile în general ascultă de autoritate şi judecă şi se tem de orice este diferit, com iţând tot soiul de atrocităţi în numele atacării a ceea ce nu înţeleg. C. G. Jung a exprimat acest lucru în mod concis, în cartea lui A ion: ...figura dogm atică a lui Hristos este atât de sublim ă şi de fără pată, încât orice altceva devine negru alături de ea .20

R egii N

opţii

care vine acest întuneric - şi anum e din propria noastră minte. (Unul dintre cele mai vii exem ple care ilustrează această nevoie de ţap ispăşitor s-a desfăşurat în aşa-numita „goană după vrăjitoare" a Inchiziţiei şi care încă mai continuă şi azi, zi de zi, prin tot soiul de travestiuri de justiţie care prom ovează discriminarea, preju­ decăţile, extremismul religios şi aşa mai departe). Crowley respingea viziunea con­ venţională despre Satan, chinuindu-se să explice că tot sim bolismul „Fiarei" (mai ales în Cartea Apocalipsei) este înţeles greşit şi că, de fapt, este vorba despre pre­ vestirea sfârşitului unei ere - sfârşitul Eonului „zeului care m oare", care este arhe­ tipul sacrificiului de sine şi glorificarea suferinţei .21 Dintre cei trei, Crowley a fost cel mai înclinat să îşi exprime, din când în când, scârba faţă de orice slăbiciune din el. într-o explozie de frustrare antinomiană în­ tunecat de amuzantă, el a declarat la un moment dat: După ani de nebunie şi slăbiciune, de politeţe prost plasată, de discreţie, de grijă pentru sentim entele altora, am obosit. Aşa că astăzi spun: la naiba cu creştinismul, raţionalismul, budismul şi toate vechiturile astea ale secolelor. Eu vă aduc o realitate pozitivă şi primitivă, num ită Magie - şi cu asta, o să îmi consfruiesc un nou Rai şi un nou Pământ. Nu am nevoie de aprobările voastre leşinate sau de dezaprobările voastre leşinate; eu vreau blasfemie, crimă, viol, revoluţie, orice, rău sau bun, dar tare .22 John Symonds, agentul literar al lui Crowley, a sfârşit prin a adopta poziţia unei viziuni mohorâte asupra fostului său profesor, crezând despre Crowley că ar fi „căzut pradă unor forţe inconştiente". Sentimentul lui era că forţele pe care Crow­ ley încerca să le înfrunte direct - în principal singur şi izolat în apăsare victoriană - au sfârşit în cele din urm ă prin a-1 înghiţi. Dacă privim toate acestea dintr-un punct de echilibru, eu cred că dovezile nu indică un Crowley consum at de puterea chtonică a lui Shiva. El şi-a păstrat luciditatea până la sfârşit; este indiscutabil ca cele mai bune şi mai mature lucrări ale lui, Cartea lui Toth şi M agie fă r ă lacrimi, au fost scrise în ultimul deceniu de viaţă. însă probabil că Sym onds observase ceva, pe undeva - şi anume că orice ce care implică practici aşa-num ite de stânga este foarte inflamabilă şi înţesată de riscuri. Astfel, în înfruntarea egoului există posibi­ litatea de a fi înspăim ântat de moarte de ceea ce vezi. Demonul Choronzon, pe care Crowley l-a întâlnit în deşertul algerian în 1909, nu era ceva unic doar pentru el, ci este partea cea mai întunecată a egoului nostru, partea din noi care refuză cu încă­ păţânare să ne lase să accesăm potenţialul cel mai înalt şi adevăratul nostru drept spiritual din naştere.

Figurina de plastic, lipsită de viaţă, care îl reprezintă pe Iisus, omul în roba de un alb im aculat de la şcoala de duminică sunt în întregim e invenţii umane şi în­ săşi existenţa lor cheam ă automat existenţa opusului diavolesc - însă acest opus este pur şi simplu o proiecţie a întunericului reprimat. La rândul său, ea are nevoie de un ţap ispăşitor, de ceva care trebuie pedepsit ca m ijloc de evitare a realităţii din

Cei mai m ulţi oam eni trăiesc vieţi duble. Este aproape un dat al naturii umane. M otto-ul m agic pe care l-a adoptat poetul W. B. Yeats, Deus est demon in­ versus—D u m n ezeu şi diavolul sunt două feţe ale aceleiaşi m onede —exprimă toc­ mai acest lucru. Toată această cultură a amăgirii începe să fie demascată din ce în

158

159

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

ce mai mult în vremurile moderne. Abia dacă trece o lună fără să izbucnească vreun scandal ce implică un personaj celebru, care, la urma urmei, e doar un om obişnuit, în general, astfel de poveşti sunt bune ca să te facă să râzi, însă de fapt, ideea e să poţi să asişti la aceste lucruri şi, în acelaşi timp, să poţi să amâni, pentru o clipă ten­ dinţa de a le judeca. Pentru că dacă nu putem să respectăm puterea pură şi omni­ prezenţa părţii de umbră a naturii umane, atunci ne expunem riscului real de a ne condamna (după ce am terminat să-i condamnăm pe toţi ceilalţi) şi de a ne împărţi în partiţii. Definiţia din dicţionar a ipocritului este: „Persoană care se preface că are vir­ tuţi, convingeri sau principii morale sau religioase etc. pe care nu le deţine în rea­ litate". Cuvântul derivă din grecescul hypokrisis, care înseam nă a juca pe o scenă a juca un rol în care nu eşti cine eşti cu adevărat. Sociologul am erican Benjamin F. Martin a exprimat acest lucru în felul următor: Ipocrizia este arta de a etala calităţi, în scopul prefacerii că deţii o virtute nemeritată. Pentru că cel mai adesea indivizii şi instituţiile şi societăţile justifică suspiciunile ce planează asupra lor, ipocrizia şi nesiguranţele care o însoţesc reprezintă tem elia vieţii. Imaginaţi-vă cât de înspăim ântător ar fi adevărul fără poleială .23 A trăi „adevărul fără poleială" este într-adevăr înspăimântător şi este un pro­ ces care necesită un grad profund de sinceritate şi dedicare dacă nimic altceva, fie şi numai pentru a ne aminti de vechea lamentare a Sfântului Augustin: „Pot să re­ zist la orice, num ai la ispită nu". Capcana celor mai multe căi de mâna stângă este aceea că ajung să perceapă o ştiinţă spirituală legitimă ca pe o sim plă îndreptăţire pream ărită de a se com place, o scuză pentru a justifica ispitele. De asemenea, ea poate să alunece cu uşurinţă într-un soi de rebeliune adolescentină, în căutarea unei atenţii speciale din partea altora. însă adevărul este că multe dintre formele umaniste şi transpersonale de psi­ hoterapie şi de lucrare interioară - de la terapia prim ordială şi până la masajul reich-ian şi bioenergetica lui Lowe şi până la tantra roşie (aşa cum este popularizată de mulţi profesori occidentali care au studiat cu învăţăcei orientali) - îmbrăţişează într-o măsură filosof ia căii stângi. Nu în sensul pream ăririi identificării cu corpul, ci pur şi sim plu în sensul aducerii strălucirii conştiinţei în colţurile nisipoase ale existenţei umane - după cum se exprima Jung, pentru „a aduce lumină în întuneric, nu pentru a fugi de întuneric". Astfel, aceste abordări predau o acceptare profundă de sine - abordare diametral opusă metodelor spirituale tradiţionale de îmblânzire, negare sau disciplinare ascetică a sinelui. Crowley, apărător pasionat al învăţăturilor principalei sale Cărţi Sfinte (Cartea Legii), era m ult prea sofisticat ca să cadă în capcană şi să predea pur şi simplu o formă elaborată de egoism. El scria: 160

R egii N

opţii

Este mai bine să invoci cei mai greţoşi demoni din cele mai zgomotoase stră­ funduri ale Iadului decât să îţi iei propriile excitări drept binecuvântare Di­ vină; pentru nimic altceva, doar pentru faptul că încă nu a existat demon atât de atroce pe cât este vechiul nostru Ego .24 Cu alte cuvinte, ideea din spatele conceptului de „acceptare profundă a sine­ lui" nu este una de pream ărire a egoului sau de credinţă, fie şi pentru o clipă, că şinele personal convenţional este sursă de înţelepciune transcendentală. Cu sigu­ ranţă că nu este aşa ceva. însă este o sursă de imense daune şi de suferinţă dacă este doar negat, reprimat, judecat şi condamnat. Comentând acest rând din Cartea Legii (11:22), „este o minciună, această nebunie împotriva sinelui. Demascarea ino­ cenţei este o m inciună", Crowlcy remarca: „Demascarea inocenţei e o m inciună", căci asta înseamnă în mod clar Ipocrizie. Aşadar, „este o m inciună această nebunie împotriva sinelui" înseamnă doar „La naiba cu altruismul sentimental, cu falsa mo­ destie, cu toţi acei demoni perfizi, cu sentimentul de vinovăţie, de ruşine - într-un cuvânt, cu complexul de inferioritate ..." 25 Acesta era un elem ent major şi în învăţătura lui Osho. Indiscutabil că el a ajuns la o expresie distorsionată la Ma Anand Sheela, faimoasa lui secretară care a jucat rolul lui Iuda în dramatica decădere a com unităţii Oregon a lui Osho (a se vedea Capitolul 10). Dar mânuit cu o oarecare îndem ânare şi atenţie, rezultatul eli­ berării de falsa modestie şi de alte calităţi care contribuie la ipocrizie este posibili­ tatea unei vindecări profunde a rănilor care îşi au temelia în vinovăţie, ruşine şi scârbă de sine. Cu toate astea, propria experienţă m-a făcut să cred că are loc o schimbare treptată de paradigmă, în care ea cale stângă şi calea dreaptă încep să se suprapună şi să se unească. Calea dreaptă tradiţională este o săgeată dreaptă, care ţinteşte direct la sursa spirituală (oricare am concepe noi că este aceasta) şi caută să dizolve egoul sau şinele personal de la rădăcină - fie că face acest lucru prin devoţiune, prin predarea în faţa lui Dumnezeu sau a unui guru, fie prin meditaţie, prin perce­ perea iluziei sinelui personal. Capcana acestei abordări a fost întotdeauna problema reprimării. Reprimarea este, prin natura ei, insidioasă şi subtilă, şerpuitoare (poate un termen ironic pentru un pericol al căii drepte). Reprim area este miezul culturii de amăgire şi prefăcătorie, reprimarea este cea care duce la exploziile inevitabile care sabotează ani întregi de m uncă spirituală (obişnuita „cădere din graţie"). Ca să spunem adevărul, abordarea tradiţională a căii drepte eşuează în m ai multe ca­ zuri decât reuşeşte, dacă e să măsurăm reuşita prin calitatea stării de a fi, ca să nu mai vorbim de ilum inarea efectivă. Sfântul patron al căii stângi este Lucifer din Vechiul Testam ent, arhetipul chintesenţial al sinelui şi al răzvrătirii, deopotrivă. Crowley, după cum se ştie, se identifica cu Fiara biblică din Cartea Apocalipsei şi folosea pentagrama inversă în unele din ritualurile lui. Eroul operei principale a lui Gurdjieff, Poveştile lui Beelzebub 161

C

ei

T rei M

agi

R

P ericuloşi

de ani de divizare interioară. însă deseori adevărul doare şi doare rău. Inconştienţa densă, întunecată şi adormită care a im pregnat omenirea de-a lungul istoriei nu se poate sfărâma cu o atingere blândă. Are nevoie să fie scuturată dur din când în când. Şi acea scuturare adesea ia forma unei revolte, o fază necesară în procesul de integrare, de echilibrare

Dacă nu te-ai născut scandalagiu, n-ai cum să devii buddha... Eu sunt Zorba Buddha. Eu sunt întâlnirea Orientului cu Occidentul. De fapt, nici nu separ Orientul de Occident, susul de jos, bărbatul de femeie, binele de rău, Dum­ nezeu de diavol. Nu, şi de o mie de ori nu - nu le separ. Eu pun laolaltă tot

Calea dreaptă ţinteşte şi ea direct către sacrul moment prezent, căruia îi dă diferite nume, însă ideea esenţială pe care trebuie să o ţinem minte este că însăşi conştiinţa este forţa alchimică ce transformă toate tendinţele limitatoare ale minţii în aurul energiei iubirii.

ce a fost separat până acum. Asta e lucrarea m ea .27

1 62

opţii

Partea întunecată a abordării căii stângi poate fi ataşamentul de nevoia de a fi special, însă inteligenţa abordării căii stângi constă în aceea că ea abordează ca­ racterul direct şi puterea condiţiei umane într-un corp fizic - mai ales sine, voinţă, emoţii, senzualitate şi sexualitate. în tantra de stânga se lucrează cu corpul, ca fiind un templu al divinului, iar partenerul trebuie privit ca nimic mai mult, decât o ex­ presie a divinului. Actul sexual nu este doar un act de dorinţă frenetică sau vreo gimnastică disperată, ci un act sacru de sfinţire, în care unirea exterioară este înţe­ leasă ca oglindind unirea interioară a energiilor polarizate, ducând astfel la o am­ plificare a conştientizării sacrului moment prezent.

a opuşilor. Osho spunea:

că eşti special. Acum câţiva un seminar în Germania, unde am avut un exerciţiu / ani ţineam / / în care cei prezenţi trebuiau să se împartă în două „tabere" - îngerii şi demonii. Apoi trebuiau să încerce să-i împingă pe cei din „partea cealaltă" să traverseze sala

N

şi să se alăture inamicului. Procesul are darul de a te face rapid conştient de ele­ mentele tale de umbră, precum şi de capacitatea ta de m oralism puritan. în acest caz anume, grupul s-a îm părţit aproximativ egal şi, după obişnuitele laude şi târ­ guieli, m ai m ulţi au trecut de partea cealaltă. (Nemţii fiind în general controlaţi şi cumva inhibaţi, diavolii au depăşit în curând numărul îngerilor, deoarece mulţi dintre ei îşi doreau în secret să fie diavoli). Apoi, la un moment dat, s-a întâmplat un lucru interesant. O femeie din grup a părăsit procesul cu totul şi pur şi simplu s-a dus să stea în altă parte a sălii. în decurs de câteva minute, i s-au alăturat apro­ ximativ o treime dintre ceilalţi. Astfel că, efectiv, aveam trei grupuri. După aceea, femeia a recunoscut că motivul pentru care îşi formase propriul grup fusese că ea avea o împotrivire puternică atunci când era vorba să facă parte din ceva conven­ ţional. Avea nevoie să fie specială, să iasă în evidenţă. Atrăgând o treime din sală în grupul ei improvizat, a jucat fără să-şi dea seama mitul lui Lucifer, care a atras o treime din îngeri la el după ce şi-a lansat revolta.

pentru nepotul său, este bineînţeles Beelzebub - al cărui num e derivă de la zeul se­ mitic filistin Ba'al, dar care, ulterior, a devenit un nume al lui Satan, transformare consecventă cu practica în care culturile mai noi demonizează zeii culturilor mai vechi. Gurdjieff s-a referit odată la sine - pe jum ătate în glumă - spunând că este „Ambasadorul din Iad " . 26 Acestea nu sunt sentimente impulsive anticreştine. Gur­ djieff avea legături apropiate cu Biserica Ortodoxă rusă, iar la înm ormântarea lui a slujit un preot ortodox. Odată şi-a numit propria învăţătură „creştinism ezoteric". El era preocupat de adevăr, nu de simpla rebeliune îm potriva stării de fapt, iar identificarea lui Crowley cu Fiara nu avea nimic de-a face cu o simplă reacţie îm ­ potriva „binelui". M ai degrabă, el indica o nouă eră în care urma să pătrundem, una care nu mai avea să fie dominată de idealurile virtuţilor de plastic implemen­ tate de preoţime, una în care aveam să înfruntăm adevărul la care ne-au dus mii

Arhetipul lui Lucifer este curajos, plin de încredere în sine şi se exprimă pe sine sincer. însă, din dorinţa lui Lucifer de a-şi legitimiza existenţa prin revoltă, s-a separat de sursa lui, Dumnezeu, care, la nivel absolut, este acelaşi lucru cu a se se­ para de şinele său aedvărat. Practic, el a tăiat o bucată din propria inimă. Asta este partea întunecată a căii stângi - mândria, care este ataşamentul de faptul că eşti special. Aşadar, pe când dificultatea frecventă pe calea dreaptă este reprimarea şi negarea sinelui, elem entul de umbră al căii stângi este un sim ţ exagerat de sine, care depăşeşte cu mult inversarea sănătoasă a ruşinii şi a scârbei de sine. Este nevoia de a fi special. A fi unic şi a fi special (în acest context) nu este acelaşi lucru. Fiecare entitate este unică, însă niciuna nu este specială. Gurdjieff spunea odată că egoul se sprijină esenţialmente pe frivolitate şi pe mândrie. Frivolitatea înseam nă fasci­ naţia de sine - egocentrismul până la deconectare -, iar m ândria este convingerea

egii

,

Atât calea stângă, cât şi cea dreaptă caută acest lucru. Diferenţa principală este că în cazul căii stângi se lucrează din universul senzorial (prin corp şi prin simţul său de sine, im ediat şi localizat) către interior, către sursa numinosului. în cazul căii drepte este căutat accesul direct la sursă. în cele din urmă, ambele stări se completează una pe alta într-o abordare in­ tegrală, m om ent în care etichetele de „cale stângă" sau de „cale dreaptă" cad de la sine, la fel cum distincţia dintre sine şi nonsine devine mai puţin relevantă. La acest moment este posibil cu adevărat să trăieşti deplin, prezent, conştient de existenţă. După cum spunea Gurdjieff: Atunci când faci ceva, fă-o cu tot şinele tău. Rând pe rând, lucru cu lucru. Acum stau aici şi mănânc. Pentru mine nu există nim ic altceva în lume, în afară de această mâncare şi de această masă. M ănânc cu toată atenţia m ea .28 163

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Osho, Gurdjieff şi Crowley erau preocupaţi, în principal, de plenitudinea fi­ inţei, astfel încât toate învăţăturile şi munca lor s-au îndreptat către această idee. Ei au fost războinici spirituali, „regi ai nopţii", magistrali în a înfrunta nivelurile mai întunecate, mai aspre şi practic invizibile ale sufletului, elem entele enervante care stau în calea acestei plenitudini - atât în ei înşişi, cât şi în alţii. Că uneori s-au îm­ pleticit şi că uneori au căzut în nas era de aşteptat. Noaptea e întunecată, iar uneori

Capitolul 8 Autoperfecţiunea şi mitul gurului infailibil

chiar nu poţi să vezi totul.

M aestrul este Trezitorul. Maestrul îi trezeşte pe cei care doresc să se trezească. El îi ridică din somn, îi trezeşte întru Fiinţă, întru Realitate, întru Viaţă. Henri Tracol (studentul lui Gurdjieff) „ R a n g u l" sp iritu al: M ăiestria sin elu i, ilu m in area urdjieff, Crowley şi Osho şi-au avut fiecare forma sa de „rang" spiritual, în cazul lui Gurdjieff, principala schemă de clasificare a oamenilor era „Omul nr. 1, 2, 3 ,4 , 5, 6 şi 7". Crowley, iniţiat al Zorilor de Aur, ordin fondat de trei francmasoni, organizaţie sinonimă cu niveluri şi trepte, a urmat o cale care se împle­ tea profund cu noţiunea de iniţiere şi de rang. El însuşi fusese francmason. în cele din urmă, a început să îşi acorde singur ranguri, ultimul fiind cel de „Ipsissimus", nivel care se afla dincolo chiar şi de înaltul nivel al titlului de Mag. El se percepea ca fiind dincolo de dincolo - un soi de înţelept taoist occidental care a dispărut ca şi per­ sonalitate convenţională şi trăieşte doar pentru a-şi implementa „Adevărata Voie". „Sistemul de clasificare" al lui Osho era mult mai simplu decât al lui Gurdjieff şi cu siguranţă decât al lui Crowley. Respectând o abordare esenţialmente orientală, Osho clasifica oamenii în două niveluri: cei neiluminaţi şi cei iluminaţi. El considera că propria iluminare avusese loc la vârsta de 2 1 de ani, ca o culm inare a multor ani (şi, susţinea el, a multor vieţi) de muncă interioară profundă şi susţinută. El îşi per. cepea propria stare spirituală drept rarefiată şi în mare parte exclusivă. I-a negat pe cei mai mulţi dintre guru-şii contemporani ca nefiind ilum inaţi cu adevărat (cu excepţia remarcabilă a lui J. Krishnamurti). în ciuda criticilor la adresa stilului de predare şi metodelor lui Krishnamurti, Osho îl vedea drept ilum inat şi, în multe feluri, pare să îl fi recunoscut cu jumătate de gură ca egalul său în realizarea spiri­ tuală. Totuşi, el a discreditat puternic încercările lui Krishnam urti de a-i trezi pe alţii, clasificându-1 drept un eşec în această privinţă. Osho îl numea „un mare mistic, dar un maestru inutil". Problemele inerente ale schemelor de clasificare ale „statutului" spiritual sunt evidente, deşi este clar că şi astfel de scheme pot fi utile şi pot să ofere un morcov după care să alergi, o lumină la capătul tunelului pentru care să îţi dedici eforturile,

G

165

C

ei

T

rei

M

agi

P ericuloşi

ceea ce Gurdjieff numea „o ţintă". în cazul lui Osho, parte din problemă este însăşi puterea carismei lui. Fiind o personalitate atât de fascinantă, era foarte uşor să pre­ supui că starea lui spirituală era la fel de imposibil de echivalat. îl aveai pe el pe „tron", Cel Trezit, şi apoi restul lumii. Este ironic să observăm că, în ciuda faptului că el condamna cu consecvenţă religiile organizate şi în special zeificarea unui „Dum­ nezeu" antropomorf, îşi asuma în mare măsură acel rol în ochii multora dintre adepţii lui. La nivel intelectual, cei mai mulţi înţelegeau ideea că el nu este separat de ei, că este un fel de „nimeni" - după cum sublinia adesea - însă, cu toate astea, era tratat ca şi cum ar fi fost un ambasador de pe altă planetă, un model de neatins de perfec­ ţiune iluminată. în minţile adepţilor lui, el era considerat foarte special. Gurdjieff nu lucra cu conceptul oriental de iluminare, deşi Osho l-a clasificat astfel retroactiv, spunând că este „un buddha" - cuvântul înseamnă persoană care este trează. Adepţii lui Gurdjieff erau foarte puţini, în comparaţie cu ai lui Osho faima nu i-a crescut până după moarte - însă, fără îndoială, că a fost egalul lui Osho în ceea ce priveşte modul plin de veneraţie în care îl vedeau oamenii lui. în ciuda faptului că era accesibil din punct de vedere fizic - mai ales în ultimii lui zece ani de viaţă, la Paris, unde ţinea de obicei ospăţuri în fiecare noapte, la care micul lui apar­ tament din Rue des Colonel Renard era plin - el nu a încetat niciodată să deţină o mare putere asupra spaţiului imediat şi nu pare să fi abdicat niciodată din rolul regesc care i se atribuia în mod atât de firesc. La fel ca Osho, era de nezdruncinat din poziţia lui, în care reprezenta o stare de a fi, la care să aspiri, un munte îndepărtat care cheamă căţărătorii să se apropie şi să încerce să-l cucerească, dacă îndrăznesc. Este semnificativ faptul că, la momentul morţii lui Osho, la începutul anului 1990, foarte puţini dintre discipolii lui erau recunoscuţi ca fiind iluminaţi. însă în decurs de câţiva ani de la moartea lui, mulţi dintre adepţi au m igrat de la ashramul Pune şi s-au îndreptat spre nord, către Lucknow, la satsangurile maestrului tradiţiei Advaita, Harilal Poonja. Astfel că o serie dintre aceşti discipoli, iniţial ai lui Osho, au fost declaraţi de către Poonja ca autorealizaţi. Ulterior, el i-a autorizat pe câţiva să ţină sntsmig-uri în alte ţări, în numele lui. Ce se întâmplase? De ce toţi aceşti oameni care îşi realizaseră şinele de curând fuseseră capabili să facă „saltul final" în starea de trezie cu Poonja (sau oare chiar îl făcuseră?!), dar nu cu Osho? De ce niciunul din studenţii lui G urdjieff din prima generaţie nu a ajuns la nivelul la care (considerau ei) se afla îndrum ătorul lor? Pen­ tru a încerca să răspundem la aceste întrebări - şi la altele de acest fel - trebuie să analizăm întreaga noţiune de iluminare. Trebuie să analizăm însuşi conceptul de transcendere a sinelui. T re z ire a tre p ta tă v ersu s trezirea b ru scă Disputa veche de secole în chestiunea trezirii spirituale se poartă între şcolile de gândire ce susţin trezirea „treptată" şi cele care susţin trezirea „bruscă". Cele dintâi susţin că realizarea de sine este întotdeauna o chestiune treptată, un proces

A

utoperfecţiunea

Şi M

itul

G

urului

Infailibil

lung, în care egoul este uzat, ca un soi de piatră pe care apa o transformă într-un grăunte de nisip şi în cele din urmă dispare de tot. Perspectiva iluminării bruşte este aceea că, prin însăşi natura ei reprezintă o chestiune pură de alb şi negru - aşa cum a spus Osho nu o dată: „Ori eşti iluminat, ori nu eşti". în acest model se înţe­ lege că realizarea de sine se petrece într-o clipă de revelaţie, într-o revoluţie im e­ diată a înţelegerii. M ai ales în perspectiva „trezirii bruşte", timpul este privit ca o construcţie a m inţii conceptuale, iar realizarea de sine se înţelege că are loc dincolo de lim itele spaţiului-tim p convenţional. Zen se referă la acest lucru numindu-1 „nonm inte", însă poate fi interpretat şi ca „nontim p". Pentru că realizarea este în­ ţeleasă a avea loc dincolo de timp, rezultă în mod logic că (în această viziune) rea­ lizarea de sine nu are nimic de-a face cu acea curgere convenţională a timpului. De aici se trage concluzia că iluminarea nu poate fi o chestiune progresivă. Dacă un lucru are loc în afara tim pului, atunci se poate susţine că acest „lucru" nu este undeva în viitor, ci că a fost nici dintotdeauna. Pur şi simplu, noi nu am fost conştienţi de el, din cauza distorsiunilor generate de mintea noastră condi­ ţionată. Oricum am vedea lucrurile, dacă trezirea spirituală recunoaşte în cele din urmă natura iluzorie a timpului, atunci rezultă că orice trezire trebuie să fie bruscă - ca şi cum ai schimba canalele la televizor sau, astfel spus, ca şi cum ai scoate te­ levizorul din priză. în general, şcoala de gândire a „trezirii treptate" nu se opune acestui raţionament şi nici nu contestă faptul că mulţi dintre cei care ajung la rea­ lizarea de sine o fac în acest fel, dar totuşi susţine că trezirea noastră se desfăşoară ca un soi de „undă sinusoidală" în urcare, în care întreaga undă în sine este ascen­ dentă, ca în imaginea din dreapta. Vârfurile sinusoidei se poate spune că reprezintă experienţele efective de vârf, „micile treziri". Văile reprezintă o perioadă de inte­ grare, în care învăţăm cum să aplicăm valorile şi înţelepciunea acestor experienţe culminante în viaţa noastră de zi cu zi. După cum se poate vedea, vârful unei unde anterioare este, de fapt, un punct situat mai jos decât valea din unda care urmează. Aceasta sugerează că, pe măsură ce maturitatea spirituală şi înţelepciunea se aprofundează, ajun­ gem să înţelegem că experienţele culm inante sunt ele însele un soi de iluzie, cel puţin în sensul că nu sunt o m ăsură exactă pentru nivelul nostru general de înţele­ gere. Chiar şi experienţele cunoscute drept „noaptea întunecată a sufletului", care adesea urmează trezirilor spirituale profunde, pot avea o valoare egală sau chiar mai m are decât a experienţei culm inante în sine. O vale ulterioară poate fi mai înaltă, i.e. mai însemnată decât un vârf anterior. Viziunea iluminării treptate, desigur, este mult mai populară decât cea a ilu­ minării bruşte, poate şi pentru că pare niult mai practică şi mai iertătoare cu slăbi­ ciunile noastre psihologice. Atât Gurdjieff, cât şi Crowley au prom ovat un model 167

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

de trezire treptată, prin gradele iniţiatice şi nivelurile de realizare pe care le practi­ cau în sistemul lor. In ceea ce priveşte scala de la 1 la 7 a lui Gurdjieff, Ouspensky, în în căutarea miraculosului, îl citează pe Gurdjieff după cum urmează: Omul numărul unu, numărul doi şi numărul trei, aceştia sunt oameni care constituie umanitatea mecanică la acelaşi nivel la care s-au născut. Omul nu­ mărul unu înseam nă omul la care centrul de gravitaţie al vieţii sufleteşti se află în centrul de mişcare. Acesta este omul corpului fizic... Omul numărul doi înseamnă omul aflat la acelaşi nivel de dezvoltare, dar omul la care cen­ trul de gravitaţie al vieţii sufleteşti se află în centrul emoţional, adică omul la care funcţiile emoţionale depăşesc în greutate toate celelalte funcţii... Omul numărul trei înseamnă omul aflat la acelaşi nivel de dezvoltare, al cărui cen­ tru de gravitaţie al vieţii sufleteşti se află în centrul intelectual... Toţi oamenii se nasc oameni numărul unu, doi sau trei... omul numărul patru nu vine de-a gata... el devine numărul patru doar ca rezultat al eforturilor unui caracter definit. Omul numărul patru este întotdeauna produsul unei şcoli de lucrare [interioară]... Omul numărul cinci a fost deja cristalizat... El are acum un sin­ gur eu indivizibil şi toată cunoaşterea lui aparţine acestui eu... cunoaşterea omului numărul şase este cunoaşterea completă care este posibilă pentru om, dar şi aceasta poate fi pierdută. Cunoaşterea omului numărul şapte este pro­ prietatea lui şi nu îi poate fi luată; este cunoaşterea obiectivă şi practică a To­ tului . 1 Există câteva asemănări între schema abstractă prin care clasifica Gurdjieff realizarea spirituală şi sistemul mai structurat al Zorilor de Aur şi al Ordo Templi Orientis şi A.A. ale lui Crowley. Principala diferenţă este că schema lui Gurdjieff era strict teoretică şi, după câte ştiu eu, el nu vorbea foarte des despre ea şi nici nu-şi declara în mod deschis propriul nivel (şi se pare că nimeni nu s-a deranjat vreodată să întrebe). Cât despre autenticitatea acestor niveluri, Gurdjieff era foarte sec. întrebat odată dacă cunoştea pe cineva care atinsese nivelurile superioare, el a răspuns: Nu înseamnă nimic dacă spun da sau nu. Dacă spun da, nu vei putea să ve­ rifici ce spun, iar dacă spun nu, atunci tu nu vei fi cu nimic mai înţelept. N-ai nicio treabă să mă crezi pe mine. Te rog să nu crezi nimic ce nu poţi să verifici tu singur .2 El recunoaşte doar patru niveluri efective de realizare (etapele 4 - 7), primele trei referindu-se mai degrabă la tipuri generalizate de personalitate (fizică, emoţio­ nală şi mentală). Este uşor să corelăm această structură clasificării hermetice stan­ dard a celor patru elemente: 168

A

uto perfecţiun ea

Şi M

itul

G urului Infailibil

Omul numărul 1: Pământ (corpul); Omul numărul 2: Apă (corpul emoţional); Om ul num ărul 3: Aer (corpul mental); Omul numărul 4: Foc (intuiţie, iniţiere, trezire prin impulsul spiritual). Şi aşa mai departe, nivelurile 5-7 reprezentând treziri spirituale mai profunde şi încheind cu etapa a şaptea, în care nu mai există posibilitatea de a „pierde" starea realizată, în organizaţia A. A. a lui Crowley, nivelurile în trepte sunt similare cu cele din Zorile de Aur şi cu cele ale şcolilor ezoterice mai vechi, cu rădăcini în francm a­ sonerie, dar şi cu unele diferenţe: Student începător Neofit Zelator Practicus Philosophus Dominus Liminus Adeptus (exterior) Adeptus (interior) Adeptus (Major) Adeptus (Exemptus) M agister Tem pli (Maestru al Templului) Magus Ipsissimus Dintre cele de m ai sus, „Student" şi „Dom inus Lim inus" nu sunt niveluri efective, numerotate, ci niveluri pregătitoare şi respectiv tranzitorii. Fiecare nivel are cerinţe foarte specifice, de exemplu jurnal de un an de practici spirituale (înce­ pător), succes în practici yoghine precum asana şi pranayama (Zelator), studiul Ca. balei (Practicus) şi aşa m ai departe. N ivelurile superioare reprezintă niveluri extraordinare de realizare, nivelul Adeptus Exemptus reprezentând o răscruce im­ portantă, după care (conform lui Crowley) fie te rătăceşti şi sfârşeşti prin a repre­ zenta greşit învăţăturile şi a-i ghida eronat pe alţii, fie devine un „Copil al Abisului", „despuiat de toate realizările". Un Maestru al Tem plului „îşi îngrijeşte grădina de discipoli" şi este un „m aestru al sam adhi-ului", i.e. este ceea ce în Orient ar fi recu­ noscut în mod convenţional drept „ilum inat". Un M agus este similar, dar are de jucat un rol specific, şi anum e să „declare o Lege", aducând omenirii o mare dis­ pensă spirituală. într-un fel, Magus este similar cu ceea ce Orientul numeşte mahavatar, o fiinţă m ăreaţă care se încarnează doar rareori, cu o sarcină spirituală intenţionată şi foarte bine definită. 169

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Crowley a declarat că înainte de el au mai fost şapte oameni care au ajuns la nivelul de M agus, aceştia fiind Thoth, Krishna, Gautama Buddha, Lao Tzu, Moses, Cel înviat (după Crowley, poate fi înţeles în diverse moduri, ca Osiris, Dionysus, Baldur, Adonis, Iisus - de vreme ce au existat o serie de mistici care, după legendă, au murit şi au fost înviaţi), Mohammad şi Perdurabo (Crowley). Principalul lui ar­ gum ent este că un magus aduce „un Cuvânt" omenirii, care răstoarnă dogmele existente şi iniţiază un nou şi necesar curent spiritual. Ca exemple, el a menţionat ahnmi (şinele adevărat) al lui Krishna, anatta (nonsinele) al lui Buddha, „IAO" al Celui înviat (ceea ce Crow ley recunoştea drept form ula Dum nezeului care M oare/înviat, care a încheiat epoca mai veche a matriarhatului), Alinii al lui Mo­ hammad şi Thelenia (Adevărata Voie) lui Crowley, care, în viziunea lui, reprezenta sfârşitul epocii patriarhale şi a Dumnezeului care M oare/Înviat. Sigur că este firesc să demitem toate astea ca pe un acces de megalomanie din partea lui Crowley, dar în apărarea lui ar trebui observat că atitudinea sa când scria despre aceste lucruri pare adesea autocritică, mai degrabă, decât pur şi simplu lăudăroasă. în Confesiunile lui, descrie o perioadă (în New York City, în 1915, la vârsta de 39 de ani), cu puţin înainte să-şi fi asumat gradul de Magus, în care lucru­ rile s-au prăbuşit abisal în viaţa lui, o perioadă de izolare şi de întuneric în care nimic nu părea să-i m eargă, oriunde s-ar fi dus. S-ar putea susţine că propria importanţă de sine era pusă la pământ şi în unele privinţe aşa vedea lucrurile şi Crowley. însă asta nu l-a împiedicat ca, în 1924, să purceadă către gradul final şi suprem de Ipsissimus. Controversatul învăţăcel occidental Adi Da Sarnraj (1939-2008)3 a elaborat o schemă cumva similară cu a lui Gurdjieff, dar mai elaborată. Preluând într-o anu­ mită măsură tipologia lui Gurdjieff, Adi Da a desemnat primele trei etape dome­ niilor fizic, emoţional-sexual şi mental-voinţă - dar, spre deosebire de Gurdjieff, el specifica un proces liniar, pe care îl parcurge toată lumea în mod norm al şi care du­ rează aproxim ativ şapte ani pentru fiecare etapă. Adică până pe la vârsta de 21 de ani, în condiţii normale, o persoană ar trebui să fi încheiat aceste trei etape de bază şi să se fi transformat într-un tânăr adult funcţional şi sănătos. După cum scria Adi Da în lucrarea sa, The Seven Stages o f Life [Cele şapte etape ale vieţii]: încheierea cu succes a acestor prime trei etape ar trebui să cuprindă indivi­ dualizarea psihologică, dezvoltarea deplină a voinţei şi un caracter moral pu­ ternic, orientat în mod natural către a servi. Pe scurt, com pletarea primelor trei etape ale vieţii înseamnă a fi un adult adevărat, o fiinţă umană matură din punct de vedere emoţional. în continuare a observat cu perspicacitate:

A

utoperfecţiun ea

Şi M

itul

G u r u l u i In fa ilibil

Din păcate, în prezent foarte puţini adulţi au reuşit să facă faţă cu succes pri­ melor trei etape ale vieţii. însă maturitatea din primele trei etape ale vieţii este doar tem elia adevăratei practici Spirituale .4 Este interesant să ne oprim la acest punct şi să îl com parăm pe Gurdjieff cu Adi Da. Acesta din urmă, pe numele său adevărat Franklin Jones, născut în Statul New York, în 1939, a crescut în deceniul radical şi experimental al anilor '60 unde, ca mulţi alţi căutători pasionaţi din vremea lui, şi-a găsit în cele din urmă drumul spre India şi spre circuitul de guru-şi, devenind ucenicul lui Baba M uktananda, unul dintre guru-şii indieni bine-cunoscuţi ai anilor '6 0 -7 0 . Realizările lui spirituale l-au convins curând că îşi depăşise maestrul - şi, de fapt, mulţi alţi maeştri - şi şi-a petrecut următorii 35 de ani predând şi scriind numeroase cărţi. A lucrat intensiv cu un număr relativ mic de adepţi (probabil vreo câteva sute) şi a murit în 2008. Adi Da a trăit 69 de ani şi a fost mai întâi un tânăr profesor universitar, după care, căutător spiritual şi apoi guru. în cea mai mare parte din ultimii 25 de ani a trăit pe o insulă îndepărtată din Fiji, în Pacific, îngrijit de adepţi devotaţi. Deşi un gânditor strălucit, de o profunzime evidentă, un orator şi un scriitor profund, viaţa lui a fost blândă. Gurdjieff, târându-se prin două războaie m ondiale şi prin Revoluţia Rusă, a fost expus la condiţii mult mai aspre şi a asistat mult mai m ult la m iezul de întu­ neric al omenirii. în consecinţă, viziunea lui seacă asupra omului obişnuit, înregis­ trată de Ouspensky în în căutarea miraculosului, face observaţia lui Adi Da de mai sus să pară politicoasă: Omul modern trăieşte în somn, se naşte în somn şi în somn m oare .5 Un principiu fundamental deprimant al învăţăturii lui Gurdjieff este că oniul nu se naşte cu un suflet, că fără suflet „va muri ca un câine". (Referinţa lui Gurdjieff la „a muri ca un câine" este interesantă, câinele fiind în multe culturi un simbol al morţii - una dintre cele mai importante fiind Egiptul antic, unde Anubis, recunos­ cut în general ca un zeu de tip canin, este o zeitate chtonică a îmbălsămării şi a mor­ ţii). Consecvent cu unele elemente de misticism ale Egiptului antic, Gurdjieff credea că sufletul putea fi creat doar lucrând asupra sinelui şi devenind cel puţin un „om numărul patru". Adi Da caracteriza etapa a patra din sistemul său ca fiind adevăratul început al căii spirituale, marcat de tendinţa de a presupune că sursa divină este în afara noastră şi de faptul că începem să simţim un dor de a aduce serviciu într-un fel. Etapa a cincea din sistemul său este marcată de o adevărată deschidere sufletească spre stări superioare de energie şi spre stări m odificate de conştiinţă, precum „înălţarea spirituală către absorbirea în lumina divină". El percepe această etapă într-o lum ină care îi reflectă form area yoghină. Versiunea lui G urdjieff se referă mai mult la „cristalizarea" „omului numărul cinci", ca rezultat al unei m unci pro­ 171

C

ei

T

rei

M

agi

P ericuloşi

funde şi susţinute asupra sinelui, astfel că acest nivel este cel care a atins primul tip de unitate interioară reală - începutul unei persoane spirituale bona fide, o per­ soană care, într-adevăr, nu mai este adormită. A şasea etapă a vieţii în sistemul lui Adi Da este, după cum s-a exprimat el, „marcată de sălăşluirea în însăşi Conştiinţa Transcendentală", o etapă în care per­ soana a trecut cu adevărat dincolo de iluzia egoului şi a lumii. A şaptea etapă din sistemul lui era un nivel „dincolo de dincolo", care transcende „toate structurile condiţionale ale existenţei umane - grosieră, subtilă, cauzală". Modul în care el descrie această a şaptea etapă seamănă mult cu definiţia pe care Crowley o dă gra­ dului Ipsissmus şi cu omul numărul 7 al lui Gurdjieff. Interesant aici este că Adi Da susţinea că este singurul înţelept care a atins vreodată nivelul 7 din propria schemă, o declaraţie poate cam neinspirată, care i-a făcut pe m ulţi să nu îl ia în serios. Crowley, mereu căţărătorul fruntaş, a pretins şi el că a cucerit vârful în sistemul lui. Osho, deşi nu avea o schem ă structurată pre­ cum Crowley, Gurdjieff sau Adi Da, a pretins şi el că a ajuns la iluminarea deplină. Numai G urdjieff nu a făcut nicio autoevaluare a statutului său spiritual, astfel că, fie şi numai în această privinţă, trebuie să-l vedem şi ca pe cel mai puţin autoprom ovat dintre cei patru. (Desigur, răm âne posibilitatea ca el să fi fost, de fapt, sin­ gurul dintre cei patru care să nu-şi fi realizat şinele pe deplin, dar observăm, cu un zâm bet în colţul gurii, cât de improbabil este acest lucru, mai ales dat fiind că Adi Da s-a pretins a fi singurul deţinător al statutului de „vârf", poziţie însă pe care se pare că o îm părţea cu Crowley şi cu Osho, deşi nu era conştient de acest lucru). însă au oare astfel de scheme de progresie spirituală vreo valoare reală? Este posibilă, practic, transcenderea sinelui? Poate o fiinţă umană să se transforme efec­ tiv într-o măsură semnificativă, darămite să mai şi atingă culmile măreţe ale realizării susţinute a sinelui? îmi amintesc de un moment amuzant într-un discurs public al învăţătorului spiritual am erican Andrew Cohen, la care am participat cu câţiva ani în urmă. Era prima dată când Andrew revenea în oraşul meu, după aproximativ 10 ani. La un m om ent dat, în timpul unei sesiuni de întrebări şi răspunsuri, cineva s-a ridicat şi a pus o întrebare care a părut să-l irite pe Andrew. Acesta s-a uitat la bărbat ca şi cum l-ar fi recunoscut şi a întrebat: „Nu m-ai întrebat tu acelaşi lucru şi acum 10 ani?". Omul a ridicat din umeri şi a recunoscut că probabil că da. „Ei bine", a răspuns Andrew cumva resemnat, „probabil că niciunul dintre noi nu s-a schim bat". Publicul a râs, dar mesajul a fost înţeles. Cohen însuşi a avut o perioadă în care a călătorit foarte mult, intervievând o gamă largă de învăţători spirituali, vorbind cu studenţii lor şi aşa mai departe, ajungând la concluzia că sunt foarte puţini cei care se schimbă cu adevărat. Adică, la un nivel fundamental, „dezvoltarea spirituală" este o iluzie şi că „lucrul cu sine", la cei m ai mulţi nu funcţionează, înainte de a înţelege ideea de realizare de sine sau de iluminare, este important să analizăm puţin întregul domeniu a ce anume motivează o astfel de dorinţă în pri­

A

utoperfecţiunea

Şi M

itul

G

urului

In failibil

mul rând. Karen Horney, psihiatru important din Germ ania, de la începutul seco­ lului XX, scria odată: Oricât de frenetic ar încerca Pygmalion al nostru să se modeleze într-o fiinţă de dim ensiuni splendide, impulsul lui este sortit eşecului. în cel mai bun caz, el poate că va reuşi să elimine din conştienţa lui unele discrepanţe derutante, însă ele continuă să existe. Rămâne faptul că el trebuie să trăiască cu el însuşi; fie că mănâncă, doarme, merge la toaletă, merge la serviciu sau face dragoste, el va fi mereu acolo... chiar dacă va funcţiona ca o m aşinărie bine unsă, tot vor exista lim itări de timp, de putere, de rezistenţă - lim itările unei fiinţe umane. Cel mai bun mod de a descrie situaţia este dacă ne imaginăm doi oa­ meni. Avem persoana unică, ideală şi avem străinul omniprezent (şinele efec­ tiv), care interferează mereu, tulbură şi jenează... Mai mult, deşi ar putea să elimine perturbări reale drept irelevante sau neavând legătură cu sine, el nu va putea niciodată să fugă suficient de departe de el însuşi încât să nu le în­ registreze .6 Horney punea la îndoială tot procesul a ceea ce ea num ea idealizare de sine, definindu -1 în cele din urmă ca o formă de „m ândrie nevrotică". Ea adăuga: Pe scurt, atunci când o persoană îşi deplasează centrul de gravitate către şi­ nele său idealizat, nu numai că se preamăreşte, ci este şi obligat să se uite la şinele său real - tot ce este el la un moment dat, corp, minte, sănătos şi ne­ vrotic - dintr-o perspectivă greşită. Şinele pream ărit devine nu doar o fan­ tomă care trebuie urmată, ci şi o jojă care va indica m ăsura întregii fiinţe. Şi această fiinţă efectivă este atât de jenantă la vedere atunci când este văzută din perspectiva unei perfecţiuni dumnezeieşti, încât aceasta nu poate decât să o dispreţuiască .7 Ideea ei de bază este că există o dezvoltare corectă şi una incorectă, prima fiind o dezvoltare sănătoasă, prin cultivarea abilităţilor şi potenţialelor noastre, iar cea din urmă, „procesul nevrotic" în care căutăm să ne eliberăm de conflict prin diferite mijloace - din care unul este să încercăm să fugim de noi înşine aspirând la un sine ideal pe care, sincer, nu îl atingem niciodată. Este un fapt dat că aspiraţia în şi de la sine nu poate fi văzută ca o greşeală, altfel cum ar mai realiza cineva ceva vreodată? însă dacă factorul m otivant este o dorinţă de a scăpa de noi înşine înainte de a accepta corect cine suntem, atunci Hor­ ney are aproape cu siguranţă dreptate, iar rezultatul va fi o dezvoltare forţată sau neadevărată - un om obişnuit care poartă o tunică spirituală. Fără îndoială că nu numai un guru a căzut pradă acestei capcane, mai ales când se află în poziţia în 173

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

care, dintr-o dată, are mai mulţi admiratori, studenţi sau discipoli decât şi-a dat seama, astfel sim ţindu-se obligat să se ridice la nivelul aşteptărilor. însă nu putem susţine în mod rezonabil că toate valorile transcenderii de sine sunt negate de dificultatea de a le realiza. întotdeauna a fost adevărat faptul că lu­ crurile de preţ sunt în general greu accesibile. O mare operă de artă, precum fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, Mona Lisa a lui Leonardo sau o capodoperă li­ terară ca Fraţii Karamazov a lui Dostoievski, sau ştiinţifică precum Principia a lui Newton nu apar peste noapte şi fără eforturi şi aspiraţii uriaşe din partea arhitec­ tului lor. Aspiraţia spirituală sau mistică nu este cu nim ic diferită - căci, oricât de multe „eşecuri" am vedea în acest domeniu, trebuie să fie cel puţin câţiva care au reuşit, însă în acest tărâm, mai m ult decât în oricare altul, im perfecţiunile sar în ochi, pentru că lucrul la care se aspiră este atât de enorm: nimic mai puţin decât transformarea întregii fiinţe. Einstein, Newton, Michelangelo şi fraţii lor întru geniu sunt rareori cunoscuţi ca fiind exemplare superbe ale caracterului sau dispoziţiei omeneşti. M ulţi dintre aceşti oameni erau lipsiţi de caracter în multe feluri, însă, de obicei, acest lucru este considerat irelevant în lumina a ceea ce reprezintă realizările lor. Domeniul spiritual este mult mai dificil de abordat, pentru că nu se bazează pe lucruri pe care le creăm sau pe teorii pe care le concepem, ci, mai degrabă, este vorba despre transformarea persoanei înseşi. Ca atare, este mult mai dificil să te ascunzi după deget sau să te ascunzi, în general. Cu acestea în minte, este esenţialmente imposibil să nu avem o oarecare „sim patie pentru diavol" atunci când ne gândim la necazul cu guru-şii pungaşi, dar, vai, pare un lucru mult mai obişnuit să îi defăimăm pentru că au as­ pirat cu neobrăzare la înălţimi semeţe. Conflictul interior dintre dorinţa de a ajunge la şinele adevărat şi realităţile zilnice ale sinelui convenţional poate fi într-adevăr foarte intens şi niciun alt învă­ ţător spiritual nu era mai conştient de acest lucru decât Crowley, Gurdjieff şi Osho. însă la analiza finală, care a fost realizarea lor spirituală? Şi, oare, poate o astfel de realizare să fie evaluată în mod corespunzător? R e a lita te a a b so lu tă şi realitatea co n v en ţio n ală M ai întâi, este util să avem un cadru conceptual cu privire la natura realităţii cu care lucrăm. Un concept care se găseşte în mai multe tradiţii, dar probabil dez­ voltat cel mai bine în budismul tibetan este noţiunea de realitate absolută (sau su­ premă) versus realitate convenţională (sau relativă). Ideea este că există două stări esenţiale ale minţii: una bazată pe adevărul absolut, iar cealaltă, pe adevărul relativ. Aceasta din urmă este lumea aparenţelor - corpuri, copaci, pietre, m unţi, animale, stele şi aşa mai departe - întregul univers de materie şi energie şi tot ce percepem. Cea dintâi, ideea adevărului absolut, este aceea că nim ic nu are existenţă perma­ nentă în şi de la sine şi nu este cu adevărat independent de tot ce există. Un mod alternativ de a exprima acest lucru, mai în rezonanţă cu tradiţia vedică, este că ade­

A

uto perfecţiunea

Şi M

itul

G u rului In failibil

vărul relativ este universul pe care îl percepem în mod normal, aparent format din obiecte separate în spaţiu şi timp, iar adevărul absolut este realitatea subiacentă că totul este Una şi că, la analiza finală, doar această Unime se poate spune că este cu adevărat reală. în tradiţia budistă, ideea că toate lucrurile apar din cauză şi efect depind în­ totdeauna de alte lucruri pentru a exista şi le lipseşte o existenţă inerentă şi distinc­ tivă se numeşte „gol". Faptul că este foarte uşor ca această idee să fie înţeleasă greşit a fost ilustrat odată în mod distractiv de învăţătorul tibetan Ponlop Rinpoche, care a povestit că după ce a ţinut un discurs despre gol, un student l-a întrebat dacă scaunul pe care stătea era şi el gol. „Da", a răspuns Rinpoche, la care studentul a răspuns, „atunci, dacă scaunul tău este gol de existenţă, de ce îţi sprijină corpul? De ce nu cazi pe podea?". După cum a explicat Ponlop Rinpoche, studentul con­ funda nivelul absolut de realitate cu nivelul relativ de realitate, adăugând: „El în­ cerca să pună corpul meu relativ pe un scaun absolut . " 8 Pentru a vedea această idee dintr-un punct de vedere mai ştiinţific, am putea spune că scaunul este într-adevăr real - este ceva ce putem să vedem, să atingem, ceva pe care putem să stăm şi care într-adevăr ne sprijină corpul, însă dacă începem să privim scaunul din ce în ce m ai îndeaproape, ce vedem? Vedem elemente brute, precum lemnul, iar în cele din urmă, compoziţia chim ică a acestui lemn. Mai de­ vreme sau mai târziu, vom ajunge la molecule şi la atomi. La nivel atomic avem particule subatom ice şi ceea ce pare a fi foarte mult spaţiu gol. Dacă ne uităm şi mai departe, avem probabilităţile cuantice şi aşa mai departe. Cu cât descompunem mai mult lucrurile, cu atât vedem mai puţine structuri solide sau substanţiale. Budismul aplică această idee nu doar la universul de obiecte în spaţiu şi timp, ci şi introspectiv, asupra sinelui. Cu cât ne uităm mai m ult la noi înşine, cu atât vedem mai puţin din „şinele întreg". Vedem obiceiuri, tendinţe, convingeri condi­ ţionate, amintiri, gânduri şi sentimente şi aşa mai departe, toate gravitând în jurul unui presupus sim ţ de „eu". în cele din urmă, ajungem să ne dăm seama că ideea unui sine fix şi perm anent este o iluzie creată de identificarea cu corpul, cu amin­ tirile noastre autobiografice, cu modul în care părem să fim percepuţi de alţii şi aşa mai departe. Conform viziunii budiste, adevărata valoare a înţelegerii naturii realităţii ab­ solute este că aceasta ne poate ajuta să reducem agăţarea de lucruri (sau de alţii), care dă naştere inevitabil la suferinţă. Dacă credem cu adevărat că suntem un sine fix, distinct şi independent, atunci înseamnă că vom crede acelaşi lucru şi despre alţii. Crezând că noi suntem aici, pe insula noastră izolată, iar ei se află pe insula lor, începem autom at să credem că avem nevoie de aceşti „ceilalţi" pentru a ne menţine starea de bine şi chiar pentru a supravieţui. Devenim dependenţi. Ne agă­ ţăm şi, m ai devrem e sau m ai târziu, suferim. însăşi credinţa într-o existenţă inde­ pendentă şi distinctă creează credinţa în separare şi toată durerea care decurge în cele din urmă din asta.

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Budismul subliniază faptul că noi nu suntem implicaţi în a dezminţi existenţa sinelui relativ - corpul, viaţa noastră socială, identitatea noastră aparentă în lume. Toate aceste lucruri îşi au propria existenţă convenţională şi nu trebuie să fie o pro­ blemă. Problema vine atunci când ignorăm nivelul mai profund al realităţii, pentru ca dacă răm ânem prinşi în ideea că realitatea convenţională este singura realitate, atunci trebuie să urmeze suferinţa, mai devreme sau mai târziu, în general propor­ ţională cu ataşamentele şi cu gradul nostru de agăţare. (Ar trebui să rem arcăm aici că însuşi Crowley avea probleme serioase cu budismul, deşi de multe ori îi admira coeziunea logică. Dezacordurile lui cu această tradiţie au apărut mai vizibile atunci când el a acceptat învăţăturile Cărţii Legii, care, pe alocuri, se opune principiilor bu­ diste, mai ales „prim ului adevăr nobil" că „viaţa este suferinţă"). înţelegerea contrastului dintre adevărul convenţional sau relativ şi cel su­ prem sau absolut este esenţială, dacă e să înţelegem personalităţi spirituale contro­ versate, precum Osho, Gurdjieff şi Crowley (şi mulţi alţii). Asta deoarece, în cazul unor învăţători ca ei, acest contrast este deosebit de evident. Crowley susţinea că este „Ipsissim us", la un nivel suprem de dezvoltare şi cu toate acestea a sfârşit de­ pendent de droguri grele, ducând o viaţă care pare să fi fost, în mare parte, un de­ zastru în domeniul relaţiilor interpersonale. Gurdjieff este privit de mulţi ca fiind un maestru foarte avansat, dar altora le pare un personaj de tipul Dr. Jekyll - Mr. Hyde, volatil, mare băutor şi fumător înrăit. Osho susţine că este iluminat pe deplin, însă dictează cărţi drogat cu oxid de azot, pare să nu îi pese când se destramă co­ munitatea Oregon şi i se dă o flotă de 93 de Rolls-Royce-uri pe care el o acceptă. Controversatul maestru tibetan Chogyam Trungpa este perceput în propria tradiţie ca fiind un tulku, o fiinţă foarte evoluată, dar sfârşeşte la vârsta de 48 de ani, cu fi­ catul deteriorat de ani de consum exagerat de alcool. (Şi mai există nesfârşite alte exemple). Cum se explică toate astea? Nu un singur observator - şi mulţi dintre aceştia au fost, la un m om ent dat, studenţii unuia sau altuia dintre aceşti învăţători de tipul „nebun" - a rămas încâlcit în percepţii care se concentrează exclusiv pe personalităţile convenţionale ale aces­ tor învăţători, sfârşind prin a invalida tot ce au lucrat cu ei şi, prin extensie, tot ce au lucrat pe ei pe când erau cu aceşti învăţători (sau în com unităţile lor). Aceasta este în mod clar o problemă. Mai departe, mulţi dintre cei pe care îi intrigă ideea de a păşi pe o cale spirituală află despre învăţători ca aceştia şi nu se mai deranjează niciodată să urmeze acea cale, presupunând că totul este corupt în mod inerent, pentru că guru-şii înşişi sunt corupţi. Ba chiar s-a dezvoltat un soi de industrie de coteţ în jurul denigrării învăţătorilor spirituali de orice fel. Internetul, acel domeniu faimos şi plin de tot felul de oameni care găsesc brusc curajul de a exprima anumite idei, este plin de pagini web devotate defăimării guru-şilor. (Un exem plu amuzant în acest sens este site-ul www.strippingthegurus.com , dedicat atacării unei liste lungi de învăţători spirituali bine-cunoscuţi. Multe dintre ideile pe care le exprimă autorul sunt valabile, iar unele dintre remarcile lui sunt chiar am uzante, însă toată 176

A

utoperfecţiun ea

Şi M

itul

G u r u lu i Infailibil

chestia suferă de obişnuitul „călcâi al lui Ahile" al „criticilor de guru", şi anume problema contextului. Aproape întotdeauna, astfel de critici sunt lipsite de contex­ tul corespunzător). Multe din problem ele inerente în chestiunea guru-lui de tip „Dr. Jekyll - Mr. Hyde" se rezolvă atunci când se clarifică contrastul dintre realitatea absolută şi realitatea convenţională. în cuvinte simple, orice guru, oricât de sublim ar fi apa­ rent, rămâne o fiinţă umană, supusă limitărilor şi legilor naturii, cărora trebuie să li se conform eze un corp şi o minte umană. Cele mai multe dintre tradiţiile de în­ ţelepciune recunosc faptul că există diferite niveluri de iluminare, începând cu ilu­ minarea la nivelul m inţii şi culminând într-o stare suprem ă de realizare, în care este transfigurată întreaga minte-corp. Un alt lucru general recunoscut este că m a­ joritatea cazurilor un învăţător iluminat a trecut doar prin fazele prelim inare ale iluminării, la nivelul minţii. în continuare, de obicei liniile tradiţionale de înţelep­ ciune converg în percepţia că acest nivel de realizare nu transform ă com plet personalitatea şi nici m ăcar toate tendinţele nevrotice neapărat. G eorg Feuerstein, în excelenta lui lucrare Holy M adness [Sfânta nebunie], îl citează pe radicalul guru indian U.G. K rishnam urti (a nu se confunda cu J. K rishnam urti), după cum urmează: Personalitatea nu se schimbă când ajungi la această stare [de iluminare]. La urma urmei, eşti un calculator care reacţionează aşa cum a fost programat, în realitate, eforturile tale prezente de a te schim ba sunt cele care te îndepăr­ tează de tine şi te împiedică să funcţionezi în mod natural. Personalitatea va rămâne la fel. Nu vă aşteptaţi ca un astfel de om să fie liber de furie sau de idiosincrazii. Nu vă aşteptaţi la vreun soi de smerenie spirituală... din acest motiv, fiecare persoană care ajunge în această stare o exprimă într-un mod unic, în termeni care sunt relevanţi pentru vremurile în care trăieşte .9 Se poate presupune în siguranţă că nici Crowley, nici G urdjieff sau Osho nu au fost exemple de iluminare completă, care să implice transfigurarea completă a minţii-corp. însă toţi trei au fost aproape sigur exemple de mistici treziţi la nivelul minţii. în plus, toţi trei au avut personalităţi extrem de dinamice - un intelect pu­ ternic, tendinţe agresive, autoritari, încăpăţânaţi, aroganţi, îndărătnici, energici şi plini de carismă. De asemenea, se poate observa cu uşurinţă că aceste calităţi de personalitate existau la ei înainte de trezirile lor mai profunde şi fără îndoială că au continuat să existe, în mare parte, şi după experienţa de trezire. Aceasta este o observaţie importantă, pentru că unele filosofii spirituale conţin ideea că personalitatea se dizolvă odată cu iluminarea sau, mai rău, există convingerea obişnuită în zona new age că personalitatea devine „drăguţă" - iubeşte necondiţionat şi este plină de graţie tot timpul - după trezirea spirituală. Această viziune este în mod clar contrară oricăror dovezi. Din când în când, mai găsim câte un învăţător spiritual 177

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

care are o fire deosebit de lină sau de lejeră, dar aproape întotdeauna vom afla că acesta era tipul lor de personalitate şi înainte de realizările lor spirituale. T ra n sfe re n ta / O problemă veche în domeniul relaţionării cu uri învăţător spiritual - şi cu atât mai mult când este vorba cu tipul de învăţători controversaţi şi înţelepţi-nebuni precum Osho, Gurdjieff şi Crowley - este chestiunea a ceea ce în psihologie se nu­ m eşte „transferenţă". Ideea de transferenţă în acest context a fost introdusă de Freud, care a observat în şedinţele lui de psihoanaliză cu pacienţii că modul în care acţiona el - ascultând impasiv şi încurajând pacientul să se deschidă şi să îşi îm­ părtăşească cele mai profunde gânduri şi sentimente - ducea la o dinamică între el şi pacient, în care, în cele din urmă, pacientul începea să proiecteze asupra lui imaginea cuiva din trecut. Cel mai adesea era vorba de un părinte sau, m ai puţin frecvent, de vreo altă persoană cu rol de autoritate de la începutul vieţii lor. De fapt, acest fenomen este destul de obişnuit între orice psihoterapeut şi clientul său şi, în aceeaşi măsură, între orice învăţător spiritual şi studentul său. El tinde să fie mai accentuat dacă guru sau terapeutul este cum va la depărtare sau dacă este o persoană foarte carismatică. Adesea, discipolul sau clientul va construi în minte o imagine fantasm agorică‘a mentorului, în care (în cea mai mare parte in­ conştient) va folosi mentorul ca pe un vehicul pentru a retrăi gânduri şi sentimente vechi, legate de persoane cu autoritate din copilăria sa. Din nou, aceste imagini de autoritate sunt în general părinţii. Dacă nu se recunoaşte în cele din urniă natura transferenţei, apare pericolul ca gurul sau mentorul să nu fie perceput în mod realist, lucru care poate cu uşurinţă să ducă la resentimente, dacă persoana începe să îşi imagineze că este ignorată, că nu este iubită sau apreciată suficient, că nu este tratată cu respect şi aşa niai departe. Mai mult, dacă studentul sau clientul are probleme majore nerezolvate din anii de copi­ lărie, dacă a avut un părinte care l-a maltratat sau l-a abandonat, ori a fost foarte in­ competent în rolul său de părinte, într-un fel sau altul acest lucru amplifică pericolul ca, mai devreme sau mai târziu, să înceapă să vadă „defecte" la învăţător sau la tera­ peut şi apoi să caute să îşi justifice percepţiile văzând numai ceea ce doreşte să vadă. Asta se numeşte uneori „a găsi spinul în tufa cu o sută de trandafiri". Crowley, Gurdjieff şi Osho au avut cu toţii parte de o gamă largă de proiecţii din partea altora, dintr-o varietate de motive. Crowley, provenind din Anglia vic­ toriană, era îndeosebi subiectul unor proiecţii legate de sex. Când i se spunea „Re­ gele Depravării" sau „Cel mai afurisit om din lum e", se făcea referire în întregime la sexualitate. Faptul că el era bisexual în mod declarat, hedonist şi cu un puternic spirit explorator n-a făcut decât să-i deseneze o ţintă uriaşă pe spate, transformându -1 într-o pradă uşoară în minţile multora pentru proiectarea a tot soiul de devieri sexuale. Dacă ar fi trăit cu câteva sute de ani înainte, ar fi fost repede ars pe rug şi fără îndoială că ar fi fost torturat în fiare, ca să i se dea o lecţie.

A

utoperfecţiunea

Şi M

itul

G

urului

Infailibil

Faptul că asupra lui Osho se proiecta masiv este evident pentru orice obser­ vator al vieţii acestuia, iar motivele pentru aceste proiecţii sunt la fel de uşor de văzut. Ca şi în cazul lui Crowley, reîncadrarea sexului şi a energiei sexuale într-un alt context a fost o parte majoră a muncii lui Osho, iar el şi-a început munca în India, una dintre cele mai reprimate naţiuni de pe Pământ din punct de vedere sexual (în parte ca m oştenire a dom niei Imperiului Britanic în India, în secolul al XIX-lea). Toată lumea ştie că în filmele indiene obişnuite (filmele de „Bollyw ood"), perso­ najele aproape că nu se sărută niciodată în mod deschis, ca să nu niai vorbim de scene de sex. Şi iată-1 pe Osho - şi încă în anii '60 - predând că sexul şi energia sexuală sunt mijloace valabile pentru a atinge divinul şi că, în realitate, ele nu pot fi evitate. Scandalos! In consecinţă, a fost condamnat zgomotos. In cazul lui Gurdjieff, tipurile de transferenţă probabilă de care a avut parte au părut să se ivească în unele din cele mai importante relaţii ale lui, adesea cu stu­ denţi bărbaţi importanţi, cele mai renumite exemple fiind P.D. Ouspensky şi A.R. Orage. Niciunul dintre aceştia nu a fost un discipol obişnuit. Amândoi aveau un intelect extraordinar şi erau profesori ei înşişi. Insă ambii recunoşteau în Gurdjieff nişte calităţi şi o cunoaştere-cheie pe care ei nu le deţineau şi pe care le doreau. Şi ambii s-au despărţit de el la momente cheie în decursul efortului lui Gurdjieff de a-şi disem ina învăţăturile. (Unii cred că munca lui G urdjieff s-a dim inuat foarte niult după plecarea lui Ouspensky şi a lui Orage). Despărţirea lui Ouspensky de Gourdjieff a fost foarte bine documentată în The Struggle o f the M agicians [Lupta magicienilor], lucrarea lui W illiam Patrick Pat­ terson şi comentată în continuare pe larg în cartea lui Gary Lachman, In Search o f P.D. Ouspensky [în căutarea lui P. D. Ouspensky]. Aceşti autori ajung la concluzii di­ ferite. Patterson avansează ipoteza că egoul lui Ouspensky a abandonat lucrarea acestuia cu Gurdjieff, în esenţă datorită procesului de transferenţă şi de proiecţie, în timp ce Lachman sugerează că se poate ca Ouspensky să fi ales, pur şi simplu, de la bun început o cale care să nu fi fost optimă pentru el, i.e. ar fi putut la fel de bine să fi ales să îşi urmeze de la bun început propria stea. Dată fiind reputaţia deja solidă a lui Ouspensky de gânditor ezoteric genial şi de autor publicat înainte să îi cunoască pe Gurdjieff, această concluzie pare destul de rezonabilă. însă ea trece prea uşor cu vederea peste faptul că Ouspensky era un căutător sincer şi că îşi dădea prea bine seama că avea o cunoaştere limitată, în mare parte, la idei pe care nu le trăise cu adevărat. în Gurdjieff a văzut omul - pe bună dreptate sau fără ni­ ciun temei - care reprezenta cunoaşterea experienţială şi, ca intelectual, acesta era lu­ crul pe care îl dorea mai presus de orice. Fusese în O rient şi, ca m ajoritatea „turiştilor spirituali", ceea ce găsise acolo erau, în cea mai mare parte, monumente moarte sau com unităţi religioase care necesitau o renunţare com pletă la Iunie (de genul jurăm intelor monastice) pentru a putea participa la învăţăturile lor. Nimic din toate astea nu era ceea ce căuta el. Lui i se datorează creditul de a-şi fi dat seama sincer de asta şi de a fi căutat mai niult - anume, transform area reală şi o tradiţie 179

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

vie, una în care să nu fie nevoie să îşi părăsească viaţa lumească. Asta nu se poate spune că este greşit şi, în consecinţă, nu se poate spune că este greşit că a devenit elevul lui Gurdjieff. Eu am petrecut mai mulţi ani cu diverşi guru-şi şi am studiat cu mulţi învăţători, iar de la începutul anilor '90 am şi propriile mele grupuri de transformare, unde am lucrat intensiv cu sute de oameni, astfel că deţin un oarecare nivel de experienţă directă în ceea ce priveşte dinamica profesor-student. Nu e ne­ voie să mai spunem că este o relaţie deosebit de sensibilă, una în care cea mai mică modificare de ton sau de dispoziţie poate să schimbe semnificativ lucrurile. O ches­ tiune deosebit de delicată cu care lucrează în mod inevitabil orice profesor este rea­ litatea că mulţi oam eni doresc în secret să confirm e ideea de guru infailibil. La modul deschis, ideea este batjocorită din ce în ce mai mult, de vreme ce par să existe din ce în ce mai multe dovezi că majoritatea guru-şilor sunt falşi sau cel puţin suferă de o importanţă de sine exagerată. Dar ce se înţelege prin „fals"? De obicei, această etichetă cuprinde plângerea că gurul este descoperit cumva a fi un om obişnuit, cu dorinţe omeneşti şi încâlcit în scenarii de relaţii foarte omeneşti. Asta devine o ches­ tiune foarte importantă, pentru că există ideea care persistă cu încăpăţânare la mulţi că un guru sau o altă personalitate spirituală ar trebui să fie cum va fără de prihană sau cel puţin deasupra dorinţelor umane convenţionale, ca în imaginea de la orele de religie, cu un Iisus blond în robe albe, Dumnezeu, ca bătrânelul neprihănit în­ conjurat de îngeri de pe plafonul Capelei Sixtine, sau Buddha, ca o statuie paşnică şi perfectă. Osho remarca odată că dintre toate calităţile pe care le preamăreşte, „calitatea de a fi obişnuit" este cea pe care o preţuieşte cel mai mult şi îşi îndem na adepţii să o dezvolte, mai presus de orice. Bănuiala mea este că motivul pentru care a spus asta - şi a spus-o cu plictiseală, mă gândesc - este că el însuşi obosise să fie perceput de discipolii săi ca fiind altceva decât un om obişnuit. Era obosit să tot fie perceput ca deosebit (deşi, în acelaşi timp, încuraja în mod tacit această percepţie) şi tânjea să construiască un pod peste golful dintre „cel trezit" şi „toţi ceilalţi". Este un golf mare şi singuratic, mai ales că el există în cea mai mare parte în mintea celui care încă mai caută cu încăpăţânare o personalitate parentală supremă, cea pe care (cred ei) n-au avut-o niciodată în trecut. S-ar putea spune fără probleme că a vedea dincolo de mitul gurului infaibilil înseamnă, într-un fel, să devii cu adevărat matur ca fiinţă spirituală. Crowley şi Gurdjieff în special au făcut acest lucru foarte accesibil, pentru că niciunul dintre ei nu s-a prezentat ca fiinţă perfecţionată (cu toată autoproclamarea lui Crowley ca „Ipsissim us"). Pur şi simplu, ei au fost nişte oameni complecşi, multidimensionali, iar contrastul pur dintre masculinitatea lor întunecată şi gândirea spirituală genială era mult mai interesant decât orice noţiuni de „profet" sau de „zeu solar". Osho, deşi prezenta o imagine mai regească, era şi el plin de umor şi de o căldură pro­ fundă şi oricine îl cunoştea cu adevărat era pe deplin conştient de acest lucru. Deşi ideile lui erau provocatoare şi periculoase pentru forţele politice, dar şi pentru re­ 180

A

uto perfecţiun ea

Şi M

itul

G

urului

In fa ilibil

ligie, el nu poate fi acuzat că şi-a abandonat caracterul omenesc doar pentru a în­ sufleţi o imagine a perfecţiunii. Această imagine avea loc, în cea mai mare parte, în mintea adepţilor lui şi a criticilor de fotoliu. Acestea fiind spuse, se poate susţine, de asemenea, că lui Gurdjieff, Crowley şi Osho le plăcea „jocul divin" dintre profesor şi discipol şi, oricât de m ult ar fi bo­ dogănit, se pare că le şi plăcea acest dans. Probabil că acest lucru este adevărat în cazul celor m ai m ulţi guru-şi înţelepţi-nebuni. Sunt num eroase poveştile despre Gurdjieff (ca şi cele despre autoritarul Harilal Poonja) în care maestrul bombăne şi este blând faţă de un student în decursul aceleiaşi respiraţii. Crowley rareori scăpa ocazia de a dramatiza o relaţie într-un fel sau altul; dacă luăm num ai procesul prin care a trecut cu „Desfrânata", şi merită să fie studiat singur, pe îndelete, într-o carte. Osho părea că era obosit de toate astea spre sfârşit (şi cine l-ar putea condamna?), însă, în cea mai mare parte a vieţii lui, el a avut o pasiune inepuizabilă pentru re­ laţiile cu discipolii. Ca întotdeauna, noi răm ânem cu contrastul dintre lumină şi întuneric, dintre realitatea că gurul nu este perfect şi realitatea că tuturor ne place să ne prefacem că poate, poate este perfect sau, mai bine zis, că poate, poate ilum inarea înseamnă per­ fecţiune. Dar, vai, nu asta înseamnă, iar lucrurile ar fi mult mai puţin interesante dacă ar însemna.

C o m u n i t a t e a S p i r i t u a l ă : P a r a d is o Şi In f e r n o (p a r t e a în t â i)

Capitolul 9 Comunitatea spirituală: Paradiso şi Inferno (partea întâi) Şi câinii mor.

Cartea Legii (2:45)

Cel care nu îşi fa ce un suflet va pieri ca un câine. G.I. Gurdjieff Cu cât sunt mai adverse condiţiile vieţii, cu atât este mai productivă Lucrarea, în­ totdeauna cu condiţia să vă amintiţi Lucrarea. Aforism nr. 3 la comunitatea Prieure a lui Gurdjieff

C

rowley, Gurdjieff şi Osho au proiectat şi au lansat cu toţii com unităţi intentionate ca foarte experimentale, care probabil că cel mai bine ar fi des­ crise prin termenul de „şcoli de m istere" sau „com unităţi spirituale". Cea a lui Crowley îşi avea sediul într-o căsuţă din Cefalu, pe faimoasa insulă italiană Sicilia. Comunitatea a durat din 1920 până în 1924 (deşi el plecase în 1923). Gurdjieff şi-a lansat Institutul pentru Dezvoltarea Armonioasă a Omului de mai multe ori, în lo­ curi diferite în călătoriile lui prin Eurasia, însă cel mai mare succes l-a avut comu­ nitatea de la Prieure, în Fontainebleau-Avon, la vreo 40 de mile sud-est de Paris, în Franţa. Com unitatea a fost deschisă din 1922 până în 1932. Osho a iniţiat două cen­ tre principale pentru lucrarea sa - ashramul din Pune (la 150 de mile sud-est de Mumbai) şi com unitatea din zona centrală a deşertului Oregon, numită Rajneeshpuram. Ashramul din Pune a fost un succes remarcabil şi a durat din 1974 până în 1981, apoi iarăşi din 1987 şi până în prezent, fiind cunoscut cu noua sa menire, de centru de m editaţie („Club M editation", cum i se spune uneori în glumă), însă întreg capitolul următor va fi dedicat comunităţii lui din America, ce a ţinut din 1981 până în 1985 - întâm plător, aceeaşi durată ca şi Abaţia siciliana a lui Crowley. Nu este obiectivul acestei cărţi să se ocupe în totalitate de subtilităţile a ceea ce se întâm pla nici măcar într-una dintre aceste com unităţi, darămite în toate trei. Aşadar, să fie clar de la bun început că următoarele două capitole nu sunt o încer182

care de a aborda chestiunea sub forma unei treceri cuprinzătoare în revistă. Vor fi subliniate câteva lucruri esenţiale, însă ne vom ocupa mai degrabă de fundamentul însuşi al ideii de com unitate spirituală intenţională - de valorile sale, problemele, relaţia cu trezirea spirituală şi, în cele din urmă, dacă într-adevăr funcţionează. Com unităţile în sine există de multă vreme. în 1970, la scurt timp după pe­ rioada efervescentă de „înapoi la păm ânt" a anilor '60, num ai în Statele Unite exista un număr estimat la 2 .0 0 0 de comunităţi spirituale .1 însă puţine dintre acestea intenţionau să fie şcoli de mistere de transformare interioară. Comunitatea spiri­ tuală ca şcoală de mistere are rădăcini străvechi, iar conceptul începe cu esenii, gru­ pul mistic evreiesc, care a înflorit între secolul II î.Hr. şi secolul I e.n. şi care probabil că a fost primul grup care a experimentat un astfel de mod de viaţă. Comunităţile spirituale care au mai existat ulterior în istorie aveau legătură deseori cu idei apo­ caliptice de revenire a lui Hristos şi multe dintre acestea, în cele din urmă, au de­ venit m ănăstiri. Până la sfârşitul primului m ileniu, în Occident, câteva dintre facţiunile mai renumite care trăiau în comunităţi spirituale erau paulicienii din Ar­ menia, bogumilii din Bulgaria, catarii din Franţa, anabaptiştii din mai multe locuri din Europa. Cele mai multe dintre aceste comunităţi, îndeosebi cele mai puternice, reprezentau o problemă pentru autorităţile religioase şi laice ale timpului, ele re­ fuzând frecvent serviciul militar şi plata impozitelor; în general, astfel de comunităţi erau profund antisistem şi căutau să se autoguverneze. Multe au sfârşit prin a avea o soartă dureroasă - „înjunghiate, zdrobite şi strangulate", cum a cerut Martin Lut­ her (ironic, el însuşi un reformator) odată autorităţilor bisericeşti să procedeze cu ele .2 însă nu toate com unităţile spirituale au fost călcate în picioare de autorităţile laice şi religioase. Există exemple de comunităţi intenţionate care trăiesc separat de societate şi care au înflorit - comunitatea Oneida din Statul New York, o sectă creş­ tină radicală, care a durat peste 30 de ani, la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind un exemplu bun în acest sens. (întâmplător, com unitatea Oneida şi-a găsit sfârşitul într-o tornadă, în anul 1878, iar astăzi supravieţuieşte ca şi com panie de obiecte de argint). O şco ală de m istere nu este acelaşi lu cru cu u to p ia Prima idee şi cea mai importantă pe care trebuie să o înţelegem dacă dorim să cunoaştem natura unei adevărate şcoli de transform are interioară - ceea ce putem numi în general şcoală de mistere - este că ea nu reprezintă acelaşi lucru cu o utopie. Neînţelegerea acestui lucru elementar cauzează multă confuzie şi multă dezamăgire în legătură cu şcolile spirituale - fie că e vorba de o mănăstire, un as­ hram, o comunitate spirituală, templu, ordin, fraternitate sau orice altceva. Cumva, aşteptarea este că o astfel de comunitate ar trebui să fie un soi de paradis constant, dacă merge cu adevărat. Dar nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Motivul pen­ tru care m ajoritatea şcolilor de mistere sunt orice, dar nu utopice, este că întregul scop al existenţei acestor şcoli este să slujească drept teren de antrenam ent în care 183

C ei T rei M

agi

P ericuloşi

să îţi întâlneşti egoul, dar şi ca ecran deschis pe care se proiectează tot conţinutul minţii inconştiente a comunităţii. Uşor de prevăzut, rezultatul rareori este unul pa­ radiziac. în cel mai bun caz ar putea fi asemuit cu un paradis dur, însă la fel de frec­ vent poate să fie şi un iad. Ideea de utopie există în parte ca extensie a fanteziei religioase. în mod istoric, termenul a fost inventat de Sir Thomas More (1478-1535), avocat, învăţat, om de stat şi consilier al regelui Henry al VIII-lea. Ironia este că termenul, derivat din cu­ vintele greceşti ou (nu) şi topos (loc), înseamnă literal „niciunde" sau „niciun loc", însă cuvântul grecesc eutopin înseamnă „loc bun", astfel că este general acceptat acum faptul că More a folosit cuvântul ca pe un calambur. Literal, termenul se re­ ferea o locaţie, care era nicăieri, i.e. care nu exista, însă era şi menit să indice către idealul unei posibile lumi aproape perfecte. Dicţionarul Oxford defineşte utopia ca fiind un „loc perfect im aginar". Cuvântul-cheie aici este imaginar. Ideea că rădăcina grecească a cuvântului înseamnă „nicăieri" este o ironie care nu va ţine niciodată la cei care au avut experienţa Abaţiei Thelem ei a lui Crowley, a com unităţii Prieure a lui Gurdjieff, a com uni­ tăţii Rajneeshpuram a lui Osho sau a oricărei alte com unităţi proiectate cu un tipar spiritual m ăreţ în minte. Sigur că multe com unităţi idealiste au supravieţuit m ult m ai m ult decât cele trei exem ple de mai sus, astfel că posibilitatea ca ele să fi fost lumi U topice im aginare cu o durată rezonabilă iese din discuţie. Ceea ce este interesant la exem plele celor trei subiecţi ai cărţii noastre este natura raţiunii de a fi a acestor com unităţi şi m ijloacele care le-au adus prăbuşirea. Utopia lui More era situată pe o insulă din Lum ea Nouă şi descrisă ca fiind o societate con­ dusă de o serie de principii. Unele păreau într-adevăr potenţial utopice; altele par stranii şi sunt în mod clar un ecou al mediului cultural al lui M ore, de la începutul secolului al XVI-lea: 1. Nu există proprietate privată. Toate bunurile sunt disponibile din magazii. 2. Nu există reşedinţă permanentă - casele sunt schimbate prin rotaţie la fie­ care 1 0 ani. 3. Nu există încuietori la uşi. 4. Principala activitate este agricultura. Sunt accentuate aptitudinile manuale. 5. Nu este nevoie ca oamenii să muncească mai mult de şase ore pe zi. Mai mult de atât este opţional. 6 . Predomină diferite tipuri de credinţe bazate pe Natură, tolerante una cu alta. Singurii care sunt dispreţuiţi sunt ateii. 7. Educaţia este preţuită şi încurajată. învăţaţii pot să obţină posturi de con­ ducere. 8 . Fiecare gospodărie are doi sclavi, care de obicei sunt infractori de pe insulă. 9. Preoţii au voie să se căsătorească, iar divorţul este legal. 10. Sexul premarital se pedepseşte cu celibat obligatoriu permanent.

C O M L M T A T E A S P I R I T U A L Ă : P A R A D I S O Şl I N F E R N O ( P AR T E A ÎNTÂI)

După cum vom vedea în curând, deşi câteva din aceste puncte au fost într-adevăr elemente ale celor trei comunităţi pe care ne pregătim să le analizăm, noţiunea generală de utopianism are o foarte mică asemănare cu haosul, drama, inimile frânte, realizările şi eşecurile care aveau să caracterizeze în aşa de m are m ă­ sură com unităţile lui Crowley, Gurdjieff şi Osho. C ro w le y : A b aţia T h e le m e i Originea experimentului de comunitate magică şi tantrică al lui Crowley, care a sfârşit prin a deveni Abaţia Thelemei, pe care acesta a fondat-o în Sicilia, se si­ tuează - destul de ironic - în anul 1920, în Franţa, în orăşelul Fontainebleau. Acesta era locul în care Gurdjieff avea să se stabilească după num ai doi ani, în 1922, şi să îşi deschidă Institutul pentru Dezvoltarea Armonioasă a Omului, la vechiul Cha­ teau de Prieure. în februarie 1920, Crowley, proaspăt revenit după anii Primului Război Mondial, pe care îi petrecuse în America, locuia în Fontainebleau, cu prie­ tena lui din acea vreme, Leah Hirsig, cu fiul acesteia dintr-o căsătorie anterioară, în vârstă de doi ani, şi cu o a doua femeie, Ninette Shum way (pe care I lirsig o cu­ noscuse pe vapor, la întoarcerea din America), şi cu fiul acesteia, în vârstă de trei ani. în plus, H irsig era însărcinată şi în curând avea să dea naştere copilului lui Crowley. Din motive de sănătate, Crowley a trimis-o la Londra după naşterea fiicei lor (pe nume „Poupee"), apoi a luat hotărârea să plece din Fontainbleau. Ca să se hotărască mai uşor încotro să o ia, Crowley a recurs la un lucru pe care avea să îl facă de multe ori în viaţa lui: şi-a consultat oracolul de încredere, străvechiul sistem chinez de divinaţie cunoscut ca I Ching. După Crowley, oracolul l-a îndrumat către orăşelul Cefalu, pe coasta de nord a insulei italiene Sicilia. El, Shumway şi cei doi băieţi au ajuns acolo la 31 martie 1920. Două zile mai târziu, a găsit şi a închiriat vila care avea să devină centrul noii sale comunităţi. Era o casă solidă, cu cinci camere şi o încăpere centrală ce avea să slujească drept templu, care conecta celelalte camere. După vreo 10 zile, au sosit Hirsig şi fetiţa lor. Crowley a decis să numească vila Collegium ad Spiritum Sanctum (Colegiul Sfântului Spirit). Experimentul lui începuse - el, în vârstă de 4 4 de ani, Leah în vârstă de 37, Ninette, de 25 de ani, doi băieţi cu vârste de doi şi trei ani şi o fetiţă-bebeluş - într-o casă la periferia unui mic orăşel din Sicilia. Filosofia şi învăţăturile comunităţii lui se bazau pe Cartea Legii, pe care el o primise pe cale mediumnică în 1904, la Cairo. Pe altarul din camera din centrul casei se afla o copie a Cărţii, în jurul căreia erau instrum entele m agice de tip Z orile de Aur ale lui Crowley. Curând li s-a alăturat o studentă de-a lui Crowley cu care acesta coresponda de ceva vrem e, actriţa de vârstă m ijlocie Jane W olfe. Pasajul urm ător din Confe­ siunile lui Crow ley, descris cu bine-cunoscuta-i lim buţie, oferă o privire revela­ toare asupra m odului în care Crowley percepea lucrarea pe care o făcea cu Jane: 185

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

în primele ei săptămâni la abaţie, fiecare zi era o bătălie lungă. Eu îi şuntam firele încâlcite de axiome agresive. O forţam să îşi recunoască inconsecvenţa afirmaţiilor. Dădeam găuri în frivolitatea şi în m ulţum irea ei de sine. I-am scos spiritul critic din colţul lui şi am făcut-o să-l cureţe de rugină, să ascută lam a şi vârful şi să lustruiască oţelul până străluceşte. Când l-a văzut, i-a fost încă şi mai frică de el, dar am forţat-o să îl apuce şi să îl folosească... şi a mai aflat că, deşi ea tinteşte mai tare către adevăr, cu atât spiritul ei critic este mai puternic. Aşa că, în cele din urmă, a aflat valoarea spiritului critic şi l-a trans­ form at într-una din armele ei obişnuite .3 Crowley a stabilit un program rigid de antrenament pentru femei, pe bază de muncă structurată în yoga, magie şi jurnale scrise zilnic, care puteau fi citite de toată lumea. Nu mai este nevoie să spunem că relaţiile dintre ei erau complexe şi intense. Crowley deja avusese o relaţie sexuală cu Shumway în Franţa, care, după spusele lui, provocase în aceasta o gelozie puternică faţă de Hirsig. însă Hirsig era Desfrânata lui, principalul lui partener tantric, iar ea avea să joace un rol care numai pasiv nu era. Pentru o perioadă de timp ea a fost polul dom inant într-un proces sado-masochist cu Crowley, despre care acesta susţine că era întreprins intenţionat şi conştient de amândoi. Crowley a investit o energie considerabilă în reproiectarea Abaţiei. O cameră anume - care se întâmplă să fie dormitorul pe care îl împărţea cu Hirsig - a primit atenţia lui deplină, sub form a unui tablou uriaş pe care l-a pictat pe pereţi şi care reprezenta, cu o intensitate demnă de Hieronymus Bosch, o serie de scene menite să evoce întregul spectru de sentimente şi reacţii legate de stările mentale reprimate. Pe scurt, era un soi de reprezentare fantastică a inconştientului colectiv al omenirii - în măsura în care acesta putea fi reprezentat într-un tablou pe un zid, prin lucrarea de artă a lui Crowley. Acesta a numit-o - în mod potrivit - Le Chmnbre des Cauchemars - Camera Coşmarurilor. Ideea era una clasică a şcolii tantrice de stânga, şi anume aceea de a-ţi înfrunta direct cele mai profunde frici şi de a trece prin ele cu ochii deschişi, adică pe deplin conştient şi prezent şi cu o disponibilitate neînfricată de a îm brăţişa toate dimensiunile, inclusiv pe cea a corpului şi a sexualităţii. Prin­ cipala idee era eliberarea de condiţionări puritane religioase şi sociale, astfel uşu­ rând şi purificând mintea, pentru ca ea să fie disponibilă pentru stări superioare de conştiinţă. în esenţă, aceasta era şi metoda generală a lui Osho. „Camera Coş­ m arurilor" proiectată de Crowley era o versiune primitivă a cam erelor de terapie de la comunităţile Pune şi Oregon ale lui Osho. Drogurile erau folosite la Abaţie în mod liberal, ca sprijin în proces, cele mai frecvente fiind cocaina şi heroina. Crowley însuşi folosea regulat aceste droguri şi altele, la Abaţie. Utilizarea de droguri pre­ cum heroina poate părea un act iresponsabil din partea lui Crowley (cel puţin trei persoane, printre care şi Crowley, au devenit dependente în timp ce se aflau la Aba­ ţie), dar de fapt, la acea vreme, el (şi majoritatea celorlalţi oameni) nu înţelegea pe

C o m u n i t a t e a S p i r i t u a l ă : P a r a d i s o Ş i I n f e r n o (p a r t e a

întâi)

deplin puterea drogului de a crea dependenţă. Producţia şi vânzarea de heroină au fost interzise pentru prima oară in Statele Unite în 1924, la patru ani după ce Crowley îşi deschisese Abaţia. (La acea vreme, Bayer avea o reclamă în care aspirina şi heroina erau una lângă alta, cea din urmă fiind lăudată ca „sedativ pentru tuse" - o gafă pentru care avea să se jeneze foarte tare). De asemenea, Crowley nu era un guru la distanţă - el era direct implicat în practicile tantrice, anume cu Leah Hirsig. După cum am m enţionat mai sus, uneori ea adopta un rol dominator cu el, la dorinţa lui expresă. El dorea să îşi înfrunte cele mai profunde frici şi slăbiciuni, astfel că a parcurs un proces neobişnuit, în care a făcut un legăm ânt de obedienţă faţă de Desfrânata lui (Hirsig). Astfel, el i-a permis diferite acţiuni sadice asupra lui, printre care să îl ardă cu ţigara şi, odată, să îl for­ ţeze să îi consum e fecalele. (Acest din urmă act, în parte, este cel care i-a adus lui Crowley epitetul de „Rege al Depravării" din tabloidul britanic). în ce măsură aceste activităţi se puteau atribui unor sim ple nevoi sado-masochiste la Crowley (şi la Hirsig) şi în ce măsură ele sunt într-adevăr practică tantrică nu este uşor de stabilit clar. Cel mai probabil, intenţia a fost cea pe care a susţinut-o Crowley, şi anume o încercare sinceră de a-şi depăşi fricile inconştiente şi condiţionarea puritană printr-un joc intenţionat de roluri; însă consumul regulat de droguri fără îndoială că făcea ca uneori linia dintre lucrul conştient pe sine şi simpla complacere în dorinţe reprimate să nu mai fie clară. Cu toate acestea, pro­ cesul a fost înregistrat cu sârguinţă în fiecare zi, de amândoi, în „jurnalele m agice", ceea ce înclină balanţa către perspectiva că întreaga acţiune era, după cum susţinea Crowley, o tentativă valabilă de lucrare transformaţională. Este clar că se întâmplau lucruri disfuncţionale. Moartea fiicei lui Hirsig şi a lui Crowley, în octombrie 1920, la numai şapte luni, a fost urmată de avortul spon­ tan al lui Hirsig. Atât Crowley, cât şi Hirsig au fost distruşi. Ninette Shumway, care şi ea era însărcinată cu Crowley, a născut un băiat sănătos, eveniment care i-a stârnit o gelozie dureroasă lui Hirsig. Aceasta din urmă a ajuns să fie convinsă că Shumway lucrase cu un soi de curent de magie neagră îm potriva ei, care dusese la moartea celor doi copii ai ei şi l-a rugat pe Crowley să citească jurnalele lui Shum­ way. Spre şocul lui Crowley, ceea ce găsit acolo părea să confirme suspiciunile lui Hirsig, astfel că Shumway a fost alungată de la Abaţie. însă expulzarea a durat doar trei săptămâni, întorcându-se curând cu băieţelul ei. între cei trei a părut să aibă loc un soi de vindecare. La timpul potrivit au apărut şi alţi vizitatori, cei care urmează şi care au de­ venit studenţi: Cecil Russell, urmat de un cuplu, Cecil Maitland şi Mary Butts, apoi Frank Bennett, iar mai târziu, Raoul Loveday şi soţia acestuia, Betty May. Dintre aceştia, Bennett şi Jane W olfe au părut să beneficieze cel mai mult de pe urma ex­ perienţei şi aveau să răm ână susţinători loiali ai lucrării lui Crowley pentru tot res­ tul vieţii lor. Alţii, precum Cecil Russell, care a petrecut aproape un an la Abaţie, avea să îl judece aspru în cele din urmă pe Crowley, mai ales în legătură cu ceea ce 187

C

ei

T

rei

M

agi

P ericuloşi

C o m u n i t a t e a S p i r i t u a l ă : P a r a d i s o Şi I n f e r n o (p a r t e a

întâi)

el percepea drept un conflict între partea lui intelectuală şi partea mistică. Russel îl vedea pe Crowley ca fiind în primul rând un intelectual, incapabil să scape pe de­ plin de liniaritatea propriei minţi, preocupat în principal cu scrisul şi cu publicarea.

după ea. Când a ajuns-o din urmă şi a adus-o înapoi, au găsit-o pe Leah foarte beată, iar când Ninette şi Leah au început iar să se certe, Crowley a renunţat, s-a dus în altă cam eră şi s-a pierdut în opiu .5

Russell scria:

In retrospectivă, aceste detalii „mai m ici" despre viaţa lui Crowley tind să fie trecute cu vederea, mai ales de cei care sunt mai interesaţi de teoriile cuprinzătoare ale filosofiei lui thelemice, dar dificultăţile într-o comuni. / unei astfel de convieţuiri / tate bazată pe o cale tantrică de stânga nu pot fi niciodată subestimate. Eu am avut ocazia odată să intervievez un profesor spiritual pe care îl cunoşteam şi care locuise cu trei femei, toate fiind iubitele lui. L-am întrebat cum se descurcase. „Foarte greu", a recunoscut el. Există un nivel profund de tensiune emoţională şi de stres aferent înnăscut în astfel de circumstanţe. Oricum l-am judeca pe Crowley pentru că s-a băgat în astfel de scenarii, este un dat faptul că probabil că el avea o capacitate re­ marcabilă de a suporta tensiunea nervoasă, cu atât mai mult cu cât, în acest caz, erau prezenţi cel puţin trei copii mici (şi din câte se ştie, niciunul dintre ei nu a fost tratat necorespunzător).

Mereu vânând expresia norocoasă, mereu modelând cea mai veselă metaforă - chiar şi când se futea îşi înregistra în minte Opusul, în loc să se străduiască să obţină Ekagrnta [energie concentrată] şi să realizeze sam adhi !4 Criticile lui Russell - deşi, fără îndoială, sprijinite de faptul că Crowley, bise­ xual nesăţios, dorise, dar nu reuşise niciodată să-l seducă - sunt probabil valabile într-o anumită măsură. Există un motiv din care foarte puţini mistici care şi-au rea­ lizat şinele scriu autobiografii, cu atât mai puţin autobiografii masive, precum Con­ fesiu n ile lui Crowley. Asta pentru că adesea există o considerabilă pierdere a fascinaţiei pentru cuvântul scris (sau chiar vorbit) la o persoană care progresează destul de m ult în meditaţie sau în alte practici psihospirituale. Deşi este posibil ca o persoană care adoptă profund practicile mistice să îşi mai păstreze un interes aca­ demic, acest lucru este neobişnuit. Mult mai obişnuiţi sunt învăţaţii sau intelectualii care sunt prolifici în a scrie despre chestiuni metafizice, dar care sunt, în cel mai bun caz, nişte ageamii în privinţa practicii spirituale efective (dacă există vreo astfel de practică) sau practicanţi serioşi şi dedicaţi meditaţiei sau altor practici spirituale (precum cei care se călugăresc sau aleg alte căi de renunţare) care scriu doar foarte rar sau deloc. Desigur, există şi excepţii în acest sens, iar Crowley a fost o astfel de excepţie - un om care făcea eforturi extraordinare în privinţa practicii spirituale şi care era un intelectual puternic şi un scriitor prolific. Pentru că Cecil Russell vedea această dihotomie la Crowley, probabil că implică faptul că şi în el se petrecea acelaşi lucru. După cum vom vedea în capitolul următor, analizând chestiunea com unităţii Ore­ gon, un profesor atrage de obicei discipoli care reflectă m ulte din propriile carac­ teristici, indiferent de nivelul lor general de dezvoltare şi de nivelul general de

Crowley a dezvoltat un interes activ pentru cei doi băieţi şi îşi petrecea destul timp cu ei, ducându-i la plim bare şi organizând cu ei nişte versiuni copilăreşti de căţărare. Parte din crezul lui thelemic era acela că copiii ar trebui crescuţi cât mai natural cu putinţă, fără îndrum are părintească sufocantă, fără amestec şi fără îm ­ buibare excesivă, încurajându-i să îşi descopere propria natură reală, în loc să fie transformaţi pur şi sim plu în clone ale părinţilor sau ale celor care îi îngrijesc. Aceasta s-a dovedit a fi şi abordarea lui Gurdjieff şi a lui Osho în această privinţă, în anii '80 am petrecut câţiva ani în casele comunităţii lui Osho, iar într-una se aflau nu mai puţin de 12 copii. Aceşti tineri erau extraordinari într-o privinţă foarte im­ portantă, şi anume măsura în care erau neinhibaţi şi expresivi - chiar dacă această expresivitate era uneori de genul neprietenos. Dincolo de toate, nu puteai niciodată să spui despre ei că sunt artificiali sau nenaturali. Văzută dintr-un alt unghi, Abaţia Thelemei a lui Crowley n-a fost nimic mai mult decât o com unitate hippy în stilul anilor '60, transportată înapoi în timp în anii ' 2 0 . în loc de sex, droguri şi rock n'roll, principalele activităţi din casă erau sex, droguri şi m agie ceremonială. Dar pentru cineva care nu este acordat la elementul de magie şi mistică, toată treaba ar fi părut doar un exerciţiu masiv de complacere de sine. într-adevăr, acesta este modul în care publicul general, influenţat de presa populară britanică, a ajuns să vadă această întreprindere a lui Crowley.

dezvoltare al profesorului. La Abaţie, Crowley avea nume complicate pentru unii din oamenii lui - pe Leah Hirsig o numea nu numai Desfrânata lui, ci şi „Prima Concubină a Bestiei", iar la Ninette Shum way se referea numind-o „A Doua C oncubină". E de la sine în­ ţeles că aceste două femei erau în competiţie una cu cealaltă. în ciuda ixitenţiilor magice-conştiente declarate ale întregului context, uneori totul se degrada şi deve­ nea o familie disfuncţională obişnuită, mai precis triunghiul disfuncţional. Unele dintre drame erau amuzante, un exemplu fiind o ocazie când Crowley a încercat să facă o operaţiune de magie sexuală cu Leah şi cu Ninette împreună. Pe măsură ce ritul se desfăşura cerem onial, între Leah şi N inette a izbucnit o ceartă. Apoi aceasta din urmă a fugit în pădure, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji şi cu Crowley

Scopul subiacent al com unităţii, consecvent cu lucrarea tantrică de stânga, era o explorare profundă şi neostoită a psihicului, un soi de psihoterapie sălbatică aplicată, ancorată în convingerea esenţială a misticului că esenţa omului este de­ opotrivă bună şi conectată în mod intrinsec la un principiu divin - „Dumnezeul di­ năuntru" sau ceea ce Crowley recunoştea ca fiind „Sfântul înger Păzitor". Fără acest principiu transcendent, totul naufragiază pe stâncile planurilor personale, înghiţit de nevoia de a-i controla pe alţii şi de a le folosi energia pentru a-ţi stimula simţul

188

189

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

C o m u n i t a t e a S p i r i t u a l ă : P a r a d i s o Şi I n f e r n o (p a r t e a

întâi)

de sine. Crowley, folosind drogurile şi o abordare directă a tărâm urilor mai întu­ necate ale inconştientului, se afla mereu într-un dans cu diavolul, chiar pe marginea tăişului lamei. Atunci când urmezi o astfel de abordare este necesară o credinţă pu­ ternică într-un principiu divin, care va fi temelia ce va susţine casa interioară tocmai pentru că în orice întâlnire cu partea noastră întunecată, este foarte uşor ca lumina

Pare clar în cazul studenţilor lui Maitland şi Butts că Crowley „a scăpat taurul din m ână", după cum se spune. Maitland şi Butts au părăsit Abaţia după ce au pe­ trecut acolo câteva luni, dar ulterior au susţinut că, în ciuda muncii de meditaţie şi introspecţie, au m ai căpătat şi dependenţe de droguri care vin din perioada petre­ cută la şcoala de mistere a lui Crowley.

să ajungă să fie blocată de tot. Pentru Crowley, această credinţă se alătura puterii voinţei, nevoii de disci­ plină şi hotărârii de a duce ceva la bun sfârşit. Viziunile lui în această privinţă sunt ilustrate foarte bine în modul în care şi-a perceput studenţii, pe Cecil M aitland şi

în februarie 1922, Crowley a plecat o vreme de la Abaţie şi s-a întors la Fon­ tainebleau. (Pe atunci, Gurdjieff se afla în Anglia şi ţinea prelegeri; opt luni mai târ­ ziu avea să ajungă în Fontainebleau şi să-şi deschidă Institutul). Acolo a închiriat o cameră şi a început să se ocupe sistematic să îşi înfrângă dependenţa de droguri, folosind practici de magie şi yoga şi păstrând tot timpul un jurnal detaliat. Ches­ tiunea era înrăutăţită şi de atacurile lui de astm, care izbucneau ori de câte ori în­ cerca să scape de sub gheara drogurilor. Era prins în jugul sclaviei faţă de fiziologia lui, în ceea ce probabil că fusese o lecţie profundă şi abjectă de umilinţă. Succesul lui în aceste eforturi a fost sporadic; avea să se lupte cu heroina tot restul vieţii, între perioade în care nu consum a deloc şi serii lungi de dependenţă disperată. Nu la mult timp după asta, în iunie 1922, Crowley i-a dictat lui Leah rom anul Diary o f a Drug Fiend [Jurnalul unui dependent de droguri], structurând 121.000 de cuvinte în 27 de zile. Romanul, despre un cuplu de tineri care depăşesc dependenţa de droguri şi ajung la culmi de realizare spirituală cu ajutorul unui m agician puternic pe nume Regele Lamus (un personaj bazat pe Crowley însuşi) a fost publicată im ediat de Collins şi a devenit repede un clasic al cultului.

pe Victor Neuberg: Marea valoare a unor oameni precum M aitland şi N euburg pentru mine a fost aceea că mi-au întărit convingerea că, în absenţa voinţei, cea mai com­ pletă colecţie de virtuţi şi talente este de-a dreptul inutilă. Combină într-un om tăria lui Hercule, frumuseţea lui Apollo, graţia lui Antinos, înţelepciunea Atenei, inteligenţa lui Hermes şi orice alt dar al oricărui alt zeu - dar, dacă specialistul în anatom ie nu este atent să îi pună o coloană vertebrală care să sprijine toată structura, vom avea o m oluscă, nu un om. Ai nevoie de un punct fix nu doar ca să mişti lumea, ci şi ca să mişti o pană .6 Crowley nu a fost la Abaţia Thelema în toţi cei patru ani de existenţă ai co­ m unităţii (iar în al patrulea an nu a fost acolo deloc). A plecat de câteva ori, de obicei la Paris pentru câteva săptămâni, din când în când, dar cel mai adesea făcea excursii de weekend în orăşelul apropiat, Palermo, pentru a m erge la prostituate, atât femei, cât şi bărbaţi. Dacă ne gândim că la acea vrem e Crowley deja avea vreo patruzeci şi cinci de ani, putem să ne dăm seama cam cât de considerabil era ape­ titul lui sexual. Tot timpul s-a plimbat pe linia subţire dintre magia înaltă şi magia joasă - dansul dintre transmutarea mistică a egoului şi îndem nul de a fi condus de poftă. Nu se poate spune că întâmplările de la comunitatea lui Crowley nu conţi­ neau şi forme mai joase de magie sau ceea ce se numeşte în mod convenţional şa­ manism prim itiv sau „vrăjitorie". Uneori se efectuau şi astfel de practici. Un exemplu celebru este o ceremonie în care se combina bestialitatea cu sacrificiul de sânge, pe care Crowley a elaborat-o atunci când Cecil Maitland şi M ary Butts s-au alăturat comunităţii. în această ceremonie, „concubina principală" a bestiei, Leah Hirsig, trebuia să întreţină contact sexual cu un ţap. în m om entul în care ţapul eja­ cula, Crowley trebuia să îi taie gâtul, sângele ţapului urmând a fi folosit în Prăjitu­ rile de Lumină (versiunea de la Abaţie a prăjiturilor de comuniune). în ceremonie, ţapul a fost nervos şi nu s-a urcat pe Leah, însă Crow ley l-a ucis oricum. Leah, aproape sigur drogată cu heroină şi stropită de sângele ţapului, a întrebat ce să facă. „Fă o baie" a fost sugestia lapidară a lui Mary Butts .7

Fără discuţie că episodul cel mai întunecat de la Abaţia Thelem a şi cel care a dus la distrugerea finală a reputaţiei lui Crowley în faţa publicului general l-a avut ca erou pe tânărul Raoul Loveday. Crowley îl cunoscuse la Londra în vara lui 1922, pe când Loveday avea doar 22 de ani. Tânărul abia se căsătorise cu Betty May, o femeie cu câţiva ani mai în vârstă, care mai fusese căsătorită de două ori. Crowley urma să intre într-un alt triunghi complex şi, la fel ca în cazul lui Cecil M aitland şi Mary Butts, pe el îl interesa mai mult bărbatul, văzând în Loveday un uriaş poten­ ţial spiritual şi ocult, iar în May, o femeie plictisitoare care, în cea mai mare parte, încurca lucrurile .8 Loveday a decis să îl urmeze pe Crowley înapoi la Abaţie în Cefalu, în ciuda protestelor lui Betty, care în cele din urmă s-a liniştit şi l-a însoţit acolo. Au sosit la sfârşitul toamnei lui 1922. Loveday s-a cufundat în viaţa de la Abaţie, student de­ votat şi talentat al practicilor de magie şi yoga ale lui Crowley - şi a progresat destul de rapid. Pentru a exemplifica metodele lui Crowley, lui Raoul şi lui Betty li s-a dat un exerciţiu în care trebuiau să nu folosească pronumele „eu" atunci când vorbesc - iar dacă uitau şi spuneau vreodată „eu", trebuiau să se înţepe cu o lamă. (Betty a refuzat să facă exerciţiul; Raoul, studentul ascultător, s-a conform at şi fireşte că a sfârşit prin a avea o m ulţim e de tăieturi de lamă pe care şi le făcuse singur). Ironia aici este că după câţiva ani Crow ley avea să rem arce că unele din m etodele lui Gurdjieff care implicau pedepsirea pentru scăpările de atenţie erau „lipsite de orice 191

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

valoare m orală", fie că uitase de propriile pedepse draconice, fie că la acea vreme decisese deja că un asemenea grad de asprime era ineficient. La acest m om ent ar trebui să m enţionăm că, după standardele m oderne, Abaţia era neigienică - nu avea apă curentă şi nici toalete cu apă. Copiii şi câinii rătăceau peste tot, m izeria se aduna, iar regim ul alim entar al m em brilor com uni­ tăţii nu era deosebit de bun. Era un loc dur, într-un mod pe care locuitorul obiş­ nuit modern al societăţii occidentale l-ar găsi greu de apreciat. în acest mediu nu este surprinzător că, în cele din urmă, cineva s-a îm bolnăvit grav şi că acesta a fost tânărul Raoul Loveday. Se afla acolo de mai puţin de două luni când s-a îm ­ bolnăvit. A fost chem at un doctor din oraş, care a pus diagnosticul de enterită acută. Starea lui s-a agravat rapid şi Loveday a m urit după câteva zile, la vârsta de num ai 23 de ani. Fireşte că tânăra lui soţie, Betty, a fost devastată şi l-a învinuit pe Crowley (care şi el era distrus de moartea lui Loveday). Betty s-a întors im ediat la Londra, unde şi-a spus povestea presei engleze. Ea a susţinut că Raoul, în timp ce consuma cantităţi m ari de haşiş, s-a îmbolnăvit din cauza efectelor sângelui de pisică pe care îl băuse într-un sacrificiu ritualic condus de Crowley. Presa a mai înfrumuseţat po­ vestea şi tabloidul Sunday Express l-a num it pe Crowley „unul dintre cele mai si­ nistre personaje ale timpurilor moderne". Cât despre ce s-a întâm plat efectiv şi ce a dus la moartea lui Loveday, diferiţii biografi ai lui Crowley par să dea mai multe versiuni diferite. în biografia lui din 1951, The Great Beast [Marea fiară], reprezen­ tantul literar al lui Crowley, John Symonds, despre care se ştie că a dezvoltat o po­ ziţie vădită împotriva lui Crowley, a repetat pur şi simplu povestea lui Betty May, cum că Loveday murise după ce băuse sânge de pisică. în biografia sa din 1988, The Legacy o f the Beast [Moştenirea Bestiei], Gerald Suster scria că relatarea lui Sy­ monds este falsă şi că „sursa acestei invenţii scabroase este o Betty M ay beată, care avea nevoie de bani de la reporterii în goană după senzaţii". El continuă spunând că autobiografia lui May, Tiger Woman [Femeia tigru], confirm ă „crudul adevăr", cum că Crowley le spusese lui Loveday şi lui May să nu bea apa locală, că Loveday ignorase acest lucru într-o zi fierbinte, făcuse febră enterică şi murise, „în ciuda în­ grijirilor şi grijii lui Crowley " . 9 Richard Kaczynski este de acord cu viziunea lui Suster şi relatează că Love­ day a m urit pentru că a băut apă contaminată dintr-un izvor şi că Betty May a in­ ventat povestea cu sacrificiul pisicii ca să se răzbune pe Crow ley .10 Lawrence Sutin relatează că Betty May într-adevăr a susţinut că Loveday m urise din cauza „efec­ tului toxic al consumului de sânge de pisică în cadrul unui sacrificiu ritualic prezi­ dat de Loveday". Ea a descris o întâm plare lugubră, în care Loveday, sub îndrumările lui Crowley, a ucis o pisică şi apoi a băut din sângele ei, pe care Crow­ ley îl adunase într-un castronaş. însă Sutin continuă şi afirmă că, de fapt, Loveday s-a îmbolnăvit pentru că băuse apă de munte infectată .11 M artin Booth descrie ri­ tualul cu pisica mai detaliat, însă afirmă că s-a întâm plat într-adevăr, că Loveday a

C

om unitatea

S p i r i t u a l ă : P a r a d i s o Ş i I n f e r n o (p a r t e a

întâi)

băut din sângele pisicii şi că, în plus, mai devreme în acea zi băuse apă de izvor contaminată. El speculează că ar fi putut muri fie din cauza apei, fie din cauza bac­ teriilor de la pisică .12 Crowley însuşi, în Confesiunile lui, nu menţionează niciun sacrificiu de pisică - lucru deloc surprinzător - şi descrie doar o boală care îl afecta atât pe el, cât şi pe Raoul, urmată de deteriorarea stării de sănătate şi moartea acestuia din cauza pa­ raliziei inimii, provocată de enterita infecţioasă acută. în continuare, Crowley sus­ ţine că Betty May se împăcase cu el la sfârşit şi că nu plecase supărată, însă că, odată întoarsă în Anglia, reporteri din presa de scandal au îmbătat-o într-o seară şi au convins-o să vândă ziarului lor o poveste lugubră. Există o justificare în a suspecta că versiunea aceasta conţine un sâmbure de adevăr, deoarece la vrem ea aceea Sun­ day Express se clătina pe marginea falimentului şi avea nevoie de un jurnalism de scandal ca să îşi vândă ziarul .13 Roger Hutchinson, în lucrarea sa, în general nefavorabilă, A leister Crowley: The Beast Demystified [Aleister Crowley: Fiara demascată], relatează că Sunday Express a spus că Loveday se îmbolnăvise pentru că mâncase „budincă neagră făcută din sânge de capră". într-o apreciere aparent onestă, Hutchinson ob­ servă că Aleister Crowley este răspunzător pentru moartea lui Loveday doar în măsura în care este răspunzător pentru faptul că întreţinea o gospodărie neigienică şi pentru că a stabilit iniţial un diagnostic greşit şi a clasificat plân­ gerea tânărului drept o febră trecătoare. Această din urmă acuzaţie nu este prea justificată: la urma urmei, nici doctorul din Cefalu care a fost chem at de trei ori nu a reuşit să-şi dea seama de gravitatea stării lui Loveday decât când a fost prea târziu .14 în sfârşit, relatarea lui Hutchinson nu este exactă, deoarece boala lui Loveday nu avea nicio legătură cu condiţiile de igienă din casă, ci, mai degrabă, cu apa de izvor din zona respectivă. în anul 1930, în The Legend o f Aleister Crowley [Legenda lui Aleister Crowley] - cartea care pare a fi principala sursă a biografilor menţionaţi mai sus - P. R. Stephenson relatează conţinutul autobiografiei lui Betty May cu pri­ vire la această chestiune, unde ea recunoaşte că Aleister îi avertizase să nu bea apă şi că, după o plim bare lungă într-o zi fierbinte, Raoul îi ignorase avertismentul, băuse din apa de izvor şi se îmbolnăvise în consecinţă .15 întâm plarea cu moartea lui Loveday a marcat un punct de răscruce în munca lui Crowley la Abaţie. La scurt timp după aceea, toţi rezidenţii au plecat, mai puţin triumviratul iniţial, format din Crowley, Hirsig şi Ninette Shumway. După ce presa engleză a surprins povestea despre Loveday şi soţia acestuia, ştirile au continuat să se răspândească în Am erica şi în Europa sub diverse titluri lugubre, iar în cele din urmă totul a ajuns în atenţia lui Benito Mussolini, dictatorul nou-instalat al Ita­ liei. Acesta a ordonat expulzarea lui Crowley din motive care răm ân sursă de spe­

C

ei

T

rei

M

agi

P ericuloşi

culaţii. (Crowley însuşi a dat vina pe influenţa Bisericii Catolice, deşi lipsesc dovezi directe în acest sens). Crowley şi Leah Hirsig au plecat la Tunis, la sfârşitul lui aprilie 1923. Conduse­ seră Abaţia Thelema timp de trei ani. Câţiva dintre studenţii lui Crowley au rămas la Abaţie până la sfârşitul lui 1924, precum Shumway şi Norman Mudd (care ajunsese tocmai când venise şi înştiinţarea de expulzare a lui Crowley), însă elementul de şcoală de mistere ale Abaţiei s-a încheiat efectiv la plecarea lui Crowley şi Hirsig. în lumina unora din întâmplări poate fi dificil pentru oricine, în afară de thelemitul cel mai dedicat, să înţeleagă lucrarea lui Crowley, mai ales activităţile de la comunitatea din Cefalu, care pot fi privite ca orice, dar nu ca egoism şi complacere de sine şi nicidecum ca „spirituale" - cu tot numele latinesc pe care Crowley îl dă­ duse Abaţiei, „Colegiul Sfântului Spirit". Cu toate acestea, în spatele nebuniei se afla intr-adevăr o metodă. Dintr-un punct de vedere, Crowley era un practician al tantrei de stânga sau, după cum este cunoscută în India, Vama M arga Tantra. în­ treaga esenţă a tantrei este afirmarea, mai degrabă decât negarea - abordare pe care Crowley a dezvoltat-o într-un sistem propriu şi în cele din urmă a desemnat-o ca fiind „Şcoala Albă de m agie", care implică utilizarea Naturii, spre deosebire de ne­ garea acesteia şi retragerea din ea (ca în calea clasică a renunţării). Ideea principală în conceptul de a „utiliza N atura" este acela de a-ţi trans­ forma fricile, de a te elibera de ataşamentele faţă de form ă şi carne, pentru a putea transcende cu adevărat limitările universului fizic. în abordarea căii de stânga, acest lucru este realizat prin confruntarea directa cu egoul şi parcurgerea experienţială a chinurilor dorinţei şi ataşamentului în mod direct, în vederea evitării cu orice preţ a consecinţelor negării, reprimării, artificiilor spirituale şi altora asemănătoare. Aspectele cele mai lugubre ale aşa-numitei magii inferioare, precum consu­ mul de sânge, cu siguranţă că nu reprezentau o practică pe care să o fi iniţiat Crow­ ley - tantra de stânga din nordul Indiei şi din alte regiuni din Himalaya au avut multă vreme o anum ită practică în care candidatul sau iniţiatul trebuia să consume o substanţă care este un amestec de fluid menstrual şi spermă. Multe din aceste ri­ turi (nu num ai cele de tantra indiană) au evoluat în cele din urmă la cerem onii care implică doar reprezentări simbolice ale acestor substanţe - un bun exemplu din ce­ remonia creştină este consumarea vinului care reprezintă sângele lui Hristos sau a împărtăşaniei care reprezintă carnea lui. Cei mai mulţi nu se opresc să studieze de unde vin aceste ritualuri. Când s-a întors din experimentul său de trei ani de la Abaţia Thelema, Crow­ ley era falit, dependent de heroină, iar unul dintre studenţii pe care îi preţuia murise în timp ce se afla în grija lui. Chiar şi numai aceste lucruri ar fi putut, aparent, să-l facă pur şi simplu să renunţe, însă Crowley - lucru pe care îl are în comun cu Gur­ djieff şi cu Osho, ale căror com unităţi au fost şi ele zguduite de întâmplări scanda­ loase - nu şi-a dat voie niciodată să fie înfrânt de factori adverşi. A persistat şi a rămas cu Leah în Africa de Nord pentru o vreme, în oraşul m editeranean Tunis. 194

C

om unitatea

S p i r i t u a l ă : P a r a d i s o Ş i I n f e r n o (p a r t e a

întâi)

Este dificil să judecăm Abaţia Thelema în mod executoriu. Fără îndoială, acolo s-a desfăşurat lucrare ezoterică valabilă, aparţinând controversatei abordări a căii stângi, deşi, luată la valoarea ei reală, comunitatea a fost un eşec. Acolo a murit o fetiţă de opt luni (fiica lui Crowley şi a lui Leah, Poupee) şi un tânăr în vârstă de 23 de ani. Cel puţin un cuplu (Cecil Maitland şi Mary Butts) susţin că şederea lor la Abaţie i-a transformat în dependenţi. O altă persoană (Betty May) şi-a pierdut soţul (Raoul Loveday) şi viaţa ei s-a schimbat în mod dureros. Crowley însuşi a devenit dependent de heroină. Pe de altă parte, alţii - precum Frank Bennett şi Jane Wolfe - susţineau că au avut mari beneficii în urma şederii lor acolo. Ninette Shumway pare să nu fi fost afectată în mod negativ, cel puţin, acelaşi lucru se poate spune şi despre Leah Hirsig. Bennett însuşi, în timpul şederii la Abaţie, a obţinut titlul magic de Adept principal, precum şi gradul nouă în şcoala Ordo Tem pli Orientis a lui Crowley. Acestea nu erau realizări minore; Crowley avea un curriculum de formare foarte riguros, care cuprindea meditaţie disciplinată, yoga, practici ezoterice şi stu­ diu. Crowley însuşi a pretins că a avut anumite reuşite clare la sfârşit, în special punctul lui de vedere că cei care parcurseseră întregul program de practici de magie şi yoga îşi dizolvaseră toate fricile şi inhibiţiile legate de sexualitate şi de corp, astfel rupând condiţionarea puternică a religiei organizate. Această lucrare anume de decondiţionare a fost reluată 40 de ani mai târziu de mişcarea pentru potenţialul uman, condusă de personalităţi ca W ilhelm Reich, Abraham M aslow, Carl Rogers, Arthur Janov, Fritz Peris şi comunitatea Esalen din nordul Californiei. însă locul unde unele dintre ideile lui Crowley şi-au atins m axima dezvoltare a fost în India, la ashramul începător al lui Osho din Pune, la jum ătatea anilor '70 - locul unde nu s-a cruţat niciun efort pentru a-i ajuta pe oam eni să se elibereze de reprimarea sexuală şi de straturile profund inconştiente de ruşine programate de secole de doc­ trină socială, m orală şi religioasă. Mai la obiect, întregul experiment al Abaţiei Thelema a lui Crowley trebuie recunoscut pentru pura sa noutate. Deşi Abaţia nu ar fi atras prea multe priviri în anii '60, cu patru decenii mai târziu ea era o aventură extraordinar de radicală, adu­ când la realitate ceea ce Frangois Rabelais ar fi putut doar să visese în imaginaţia lui, cu patru secole mai devreme. Fie şi pentru un singur m otiv - acela că Aleister Crowley a fost deschizătorul de drumuri perfect. G u rd jieff: In stitu tu l p e n tru D e zv o ltarea A rm o n io a să a O m u lu i în timp ce un experim ent îndrăzneţ de com unitate se sfârşea în Cefalu, în 1923, un altul tocmai lua avânt la Fontainebleau-Avon - Institutul pentru Dezvol­ tarea Arm onioasă a Omului. Chateau de Pieure des Basses Loges, la Fontainbleau-Avon, la patruzeci de mile sud-est de Paris, în Franţa, a fost construit iniţial în 1310, ca spital. în secolul al XV-lea a devenit mănăstirea unui călugăr şi aceasta i-a rămas funcţia de-a lungul

C ei T rei M

agi

P ericuloşi

secolelor - deşi la un m om ent dat, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, a slujit rega­ lităţii, fiind casa celei de-a doua soţii a regelui Louis al XIV-lea, Francois d'Aubigne, marchiza de M aintenon. Era o proprietate mare, cu trei etaje şi care putea să adă­ postească până la o sută de oameni; se întindea pe 45 de acri de pădure de pini, în cea mai mare parte nedefrişată - ceea ce, astfel, a generat principalul term en pe care l-a folosit presa la vremea respectivă pentru a denumi mişcarea lui Gurdjieff, „filosofii de pădure". Clifford Sharpe, jurnalistul londonez care a iriventat termenul, scria în ediţia din 3 martie 1923 în The Ncio Statesman, Institutul Gurdjieff a fost comparat în presă de dl. T. P. O'Connor şi de alţii cu diversele „colonii" experim entale care s-au organizat în Europa sau în America în ultimele câteva decenii. Insă toate aceste com paraţii sunt greşite în totalitate şi nu ar fi avansate de cineva decât dacă a petrecut măcar 24 de ore la Fontainebleau, să vadă tot ce e de văzut acolo. După ştiinţa scriitorului, singura instituţie înregistrată cu care se poate compara în mod cât de cât plau­ zibil instituţia domnului Gurdjieff este şcoala întemeiată de Pitagora în sudul Italiei, în jurul anului 550 î. H r .16 Relatarea lui Sharpe era cinstită şi bine informată, spre deosebire de multe alte relatări de acest fel, în care Gurdjieff era numit „cel mai recent lider de cult" sau alte apelative peiorative. Un editorial din The World Today, din iunie 1924, re­ zuma perspectiva obişnuită neinformată asupra chestiunii: Printre multele culte bizare spre care s-au dus oameni amăgiţi de la război încoace, în căutare de stimulare spirituală, niciunul n-a strâns mai mulţi dis­ cipoli de rem arcă decât aşa-numitul „Institut pentru Dezvoltarea Armonică [sic] a Om ului" de la Fontainebleau .17 între timp, Gurdjieff însuşi scrisese un prospect cu o prezentare generală a intenţiilor lui cu privire la Institut: Civilizaţia timpului nostru, cu mijloacele ei nelimitate de a-şi extinde influ­ enţa, a îndepărtat cu forţa Omul de condiţiile normale în care ar trebui să tră­ iască. Este adevărat că civilizaţia a deschis pentru Om căi noi în tărâmul cunoaşterii, în domeniul ştiinţei, al vieţii economice şi, ca urmare, i-a extins percepţia asupra lumii. însă în loc să îl ducă la un nivel general superior de dezvoltare, civilizaţia a dezvoltat numai anumite părţi ale naturii lui, în de­ trimentul altor aptitudini, iar pe unele le-a distrus de tot. Percepţia despre lume a omului modern şi modul de viaţă al acestuia nu sunt expresia con­ ştientă a fiinţei sale, luată ca întreg. Dimpotrivă, ele sunt doar manifestarea inconştientă a unei părţi sau alteia din el.

C o m u n i t a t e a S p i r i t u a l ă : P a r a d i s o Ş i I n f e r n o (p a r t e a

întâi)

Din acest punct de vedere, viaţa noastră sufletească, atât în ceea ce priveşte per­ cepţia noastră despre lume, cât şi modul în care o exprimăm, nu prezintă un întreg unic şi indivizibil, adică un întreg care acţionează atât ca depozit comun al tuturor percepţiilor noastre, cât şi ca sursă a tuturor expresiilor noastre. Dim­ potrivă, acesta este împărţit în entităţi separate, care nu au nimic de-a face una cu alta, dar care sunt distincte în ceea ce priveşte funcţiile lor, cât şi substanţele din care sunt făcute. Aceste trei entităţi total separate ale vieţii intelectuale, emoţionale sau dinamice ale omului, fiecare luată în sensul întregului set de funcţii care îi corespunde, sunt numite în cadrul sistemului despre care vorbim: centrul de gândire, centrul emoţional şi centrul de m işcare .18 După ce s-a mutat la Prieure, Gurdjieff le-a dat imediat studenţilor săi sarcina de a construi acolo o Casă de Studiu mare, o clădire separată, în parte amenajată dintr-un vechi hangar de avioane. Acesta avea să fie locul de desfăşurare a specta­ colelor de Dans şi M işcări Sacre, o componentă esenţială a sistem ului lui Gurdjieff şi cea care era de departe cea mai impresionantă pentru vizitatori şi jurnalişti. La puţin peste două săptămâni după ce Gurdjieff şi studenţii lui s-au mutat la Prieure, au primit pe unul dintre oaspeţii lor faimoşi, scriitoarea Kathleen Murry, din Noua Zeelandă, cunoscută sub pseudonim ul Katherine Mansfield. Scriitoare prolifică de povestiri scurte - recunoscută de obicei ca fiind unul dintre cei m ai buni scriitori ai genului din vremea ei - Kathleen avea doar 34 de ani când a venit la Gurdjieff, în parte într-un efort de a-şi vindeca tuberculoza şi în parte pentru a-şi satisface o foame spirituală. S-a aflat acolo aproape trei luni de zile, înainte să moară, în ia­ nuarie 1923, la Prieure. în ciuda unor zvonuri că „cultul i-a grăbit m oartea" - sau, după cum a descris W yndham Lewis situaţia, ea a fost „scriitoarea faimoasă prinsă în ghearele rechinului mediumnic levantin" - de fapt, ea epuizase toate tratamen­ tele medicale cunoscute înainte de a veni la Prieure, doctorii de la Paris dându-i numai câteva luni de trăit, iar Gurdjieff a tratat-o cu am abilitate şi blândeţe. Cu prostul renume de a fi fost un profesor rigid cu cei mai mulţi dintre studenţii lui, în cazul lui Mansfield, singura lui directivă pentru ea a fost să se plimbe prin gră­ dini, să culeagă flori şi să se odihnească .19 în ciuda tuturor acestor lucruri, presa l-a atacat inevitabil pe Gurdjieff ca fiind „omul care a omorât-o pe Katherine Mansfield." Zvonurile, practic fără nicio bază, l-au urmărit pe Gurdjieff şi Institutul de la Prieure timp de câţiva ani. Se înţelege de la sine că la Prieure era nevoie de multă muncă - de tăiat co­ pacii, de spart pietrele, de săpat puţuri, de curăţat clădiri, de avut grijă de bucătărie şi, desigur, de construit uriaşa Casă de Studiu. Pe parcursul tuturor acestor munci, tehnica principală folosită de studenţii lui Gurdjieff a fost observarea de sine. Ideea era să lucreze din greu, să se abandoneze în efortul fizic, în acelaşi timp îndreptându-şi atenţia înapoi către ei înşişi - cultivând „atenţia îm părţită", după cum era cunoscută. Pe scurt, asta însemna să rămâi foarte conştient de sine (de subiect), ori­ 197

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

care ar fi fost activitatea exterioară pe care te-ai fi concentrat (obiectul), ceea ce ducea la o stare superioară de conştientizare în general. Gurdjieff bântuia peste tot, monitorizând cum progresează studenţii lui cu lucrările fizice şi, în acelaşi timp, observând progresul lor cu sarcinile mentale. Dacă prindea pe cineva absorbit prea profund în munca sa, în măsura în care se identifica profund cu ea, îi făcea observaţie şi o făcea literal şi emfatic, zbierând „Identificare! Identificare!". Aceasta era piesa principală în întreaga învăţătură a lui Gurdjieff. Ideea lui era că, prin identificare - atunci când literalmente uităm cine suntem şi credem că am devenit rolul pe care îl jucăm - apare toată suferinţa noastră. Un exem­ plu ar fi când lucrăm la o grădină şi ne dăm seama că ceva nu merge bine cu florile pe care le îngrijim. Dacă în acel moment ne identificăm puternic cu a fi „grădina­ rul", atunci sunt şanse să ne supărăm din cauza florilor. Ne-am identificat prea pro­ fund cu a fi grădinar. Ca urmare, dezvoltăm un ataşament atunci când vedem cum florile m erg foarte bine. Identificarea duce la ataşament, care, la rândul său, duce la suferinţă atunci când lucrurile nu merg conform aşteptărilor noastre. O grădină cu flori e un exemplu simplu. Un exemplu mai dificil sunt relaţiile umane. Cu cât ne identificăm mai mult cu ceea ce facem - „sunt poliţist", „sunt ar­ tist", „sunt scriitor", „sunt o persoană privilegiată" etc. - cu atât avem m ai multe şanse să ne supărăm atunci când nu merge ceva în legătură cu ocupaţia noastră sau cu modul în care ne percepem. Dacă ne uităm clar, vedem că elementul cauzator al celor mai grave acţiuni în viaţă, care ne provoacă suferinţă nouă sau altora, are le­ gătură cu faptul că imaginea de sine pe care am cultivat-o este rănită într-un fel că nu am fost văzuţi, înţeleşi, apreciaţi sau recunoscuţi într-un fel sau altul. în acest context, „cine suntem cu adevărat" este prezenţă pură sau, după cum spunea Gurdjieff, a fi. Desigur, era foarte ferm în a susţine că cel care nu este - cel căruia îi lipseşte a f i - nu poate să fa că nimic cu adevărat. Tot ce pare să facă, de fapt, este rezultatul forţelor cauzei şi efectului care acţionează asupra sa. Nu este cu mult mai bun decât un robot. Prieure, deşi pentru un străin neinformat putea să pară ca un mediu ciudat de cult, centrat în jurul unui bărbat excentric care domină câteva duzini de alte persoane, care cu toţii au muncit ca sclavii să construiască şi să susţină un centru mare de şedere, în realitate era cu m ult mai mult decât atât. Era un teren de antrenam ent unde te antrenai să devii liber de identificare şi de ataşamente dăunătoare - pe scurt, un teren de antrenam ent pentru trezire. In primii doi ani la Prieure, Gurdjieff era extraordinar de ocupat. Nu numai că era ghidul spiritual şi şeful administrativ al comunităţii în acelaşi timp, dar era ocupat şi cu administrarea mai multor afaceri la Paris. în acele vremuri, comunica­ ţiile şi transportul erau relativ primitive, astfel că Gurdjieff trebuia să facă naveta regulat pe cele 40 de mile între Paris şi Fontainebleau, de câteva ori pe săptămână. Peste toate astea, era obligat să înveţe franceza de la zero. Când s-a deschis Prieure, la sfârşitul lui 1922, G urdjieff deja era cunoscut ca profesor de un deceniu, astfel că avea un număr relativ mic de adepţi loiali - cu 198

C o m u n i t a t e a S p i r i t u a l ă : P a r a d is o Şi I n f e r n o (p a r t e a

întâi)

toţii discipoli dedicaţi şi direcţi, în jurul vârstei de 40 de ani. Câţiva dintre aceştia erau ruşi, m ai puţin cunoscuţi, care îl urmaseră în Europa (precum şi câteva rude). Cei mai cunoscuţi, m ulţi fuseseră cu el în primii ani, încă mai erau cu el şi s-au mutat la Prieure - Dr. Stjoernval şi soţia sa, Thomas şi Olga de Hartmann, Alexan­ dre şi Jeanne de Salzm ann, fostul ofiţer în Serviciile Britanice de Inteligenţă maior Frank Pinder, O lgivanna H inzenberg (viitoarea a treia soţie a lui Frank Lloyd Wright) şi soţia lui Gurdjieff, Julia Ostrowska. Ouspensky plecase la Londra, unde se hotărâse să se instaleze ca profesor şi să predea sistemul lui Gurdjieff, deşi nu era împuternicit să facă acest lucru şi fusese renegat în mod public de Gurdjieff. Cu toate acestea, într-o turnură ciudată a sorţii, prin eforturile şi învăţăturile lui Ouspensky, la Londra a ajuns Lady Rothermere să audă de Gurdjieff şi, ulterior, să devină principala lui binefăcătoare şi susţină­ toare financiară. Lucru interesant, soţia lui Ouspensky, Sophie, obligată să aleagă între soţul şi m aestrul ei, l-a ales pe acesta din urm ă şi a răm as la Prieure cu Gurdjieff. în ultimii ani avea să devină una dintre persoanele puternice şi respectate care au predat Lucrarea, fără îndoială în parte datorită deciziei ei curajoase de a nu-şi abandona calea cu maestrul ei doar pentru că soţul ei decisese că se săturase de acel profesor. Cu toate acestea, datorită influenţei lui Ouspensky în Anglia, o serie din studenţii acestuia au căutat, în cele din urmă, com pania „bunicului lor spiritual" şi au făcut călătoria dincolo de canal, la Fontainebleau-Avon. Printre ace­ ştia se aflau bine-cunoscuta personalitate a literaturii engleze, A.R. Orage, psihiatrul dr. Maurice Nicoll, precum şi John G. Bennett, dr. James Young şi Rowland Kenney. Ouspensky însuşi trecuse pe la Prieure în noiembrie 1922, dar nu rămăsese prea mult, deoarece îi displăcuseră anumite elemente ale atm osferei la comunitate, iar ulterior a prezis că nu avea să dureze. Care erau aceste elemente anume nu a fost niciodată clar, Ouspensky fiind întotdeauna circumspect în criticile sale, însă unele voci au sugerat că, în parte, ele aveau legătură cu grupul mare de ruşi de la Prieure, şi se pare că m ulţi nu erau de­ dicaţi muncii în aceeaşi măsură ca alţii. însă mai probabil este ca problemele lui Ouspensky să derive din relaţia lui personală cu Gurdjieff. Acesta din urmă îl umi­ lise în public pe Ouspensky la o prelegere în Londra, cu aproxim ativ opt luni în urmă, declarând că nu are voie să predea, lucru care l-a rănit pe Ouspensky, venind aşa, în faţa propriilor studenţi. Faptul că după asta s-a mai şi dus la Prieure este re­ marcabil, însă, în orice caz, el ajunsese la zidul lui personal cu acest profesor şi nu era pregătit sau nu era dispus să meargă mai departe. în plus, viaţa la Prieure era foarte obositoare - munca fizică grea din timpul zilei şi practicarea Dansurilor Sacre noaptea reprezentau o mare parte din viaţa com unităţii -, iar Ouspensky nu era omul efortului fizic. înainte de toate, el era gânditor şi vizionar. Dacă ar fi rămas la Prieure, ar fi putut să lucreze mai mult pe conexiunea lui cu corpul, însă la acel mo­ ment el deja era un profesor şi autor de succes, astfel că motivaţia lui de a-şi înfrunta egoul trebuie că scăzuse în consecinţă. 199

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Viaţa la Prieure era un mare instrument, elaborat de Gurdjieff pentru a genera condiţii care să le permită studenţilor să vadă clar mecanismele de apărare ale pro­ priului lor ego. Ocaziile de „a-şi pierde chipul" erau permanente şi ori de câte ori egoul cuiva scotea capul în mod clar, ca un şoim nemilos, G urdjieff ataca. Era ne­ voie de o combinaţie de dorinţă şi de conştienţă, să înţelegi că ceea ce era atacat era frivolitatea, mândria, mintea leneşă - pe scurt, egoul însuşi, lucru care era înţeles ca stând în calea dezvoltării superioare a persoanei. Este esenţial să înţelegem acest lucru, hi general, occidentalii sunt condiţionaţi să fie rebeli şi neîncrezători, individualişti şi independenţi. Desigur, realitatea este cu totul alta - se poate spune că oamenii din culturile occidentale sunt la fel de ser­ vili, de uşor de păcălit sau de dominaţi de mentalitatea de turmă ca în orice altă parte a lumii, dar, în general, lăsând la o parte aparenţele, Occidentul nu este deloc prietenos pentru guru-şi, iar conceptul de „abandonare spirituală" este prost în­ ţeles şi de obicei confundat cu „a-ţi ceda puterea". Din această cauză, lucrarea care se desfăşura la com unitatea lui Gurdjieff era excepţională şi era o mărturie a prezenţei lui carism atice şi impresionante. A fost acuzat că este un m aestru ma­ nipulator şi fără îndoială că asta era în unele privinţe, însă, de asem enea, el a con­ vins o serie de oameni extrem de inteligenţi şi de plini de succes să se abandoneze sistem ului său, ceea ce indică probabilitatea ca acest sistem să fi fost în mare parte autentic şi eficient. Aproape toţi studenţii lui susţineau acest lucru, chiar şi la vâr­ ste înaintate, iar printre aceştia se aflau şi oameni, precum Ouspensky, care se retrăseseră treptat după num ai câţiva ani de tim p petrecut consecvent cu profesorul. La sfârşitul lui octombrie 1922, A. R. Orage - care avea să devină unul dintre studenţii principali ai lui Gurdjieff - a venit la Prieure, după ce îşi abandonase ca­ riera de redactor al recunoscutei reviste literare The New Age, la Londra. întrebat de secretara lui ce face, i-a răspuns: „Mă duc să-l găsesc pe Dum nezeu". Iniţial, Orage fusese studentul lui Ouspensky, dar după ce participase la o prelegere de-a lui Gurdjieff la Londra, cu un an înainte, îi fusese clar că Gurdjieff era profesorul mai avansat. Aşa că la vârsta de 49 de ani, a traversat Canalul şi s-a dedicat sarcinii extenuante de a se trezi, sub privirea exigentă a unui maestru neînduplecat. Odată ajuns acolo, i s-a pus la dispoziţie un spaţiu m inim alist de şedere practic, o chilie de călugăr - şi i s-a dat sarcina de a săpa şanţuri aparent fără niciun rost. După ce termina de săpat, i se spunea să umple pur şi simplu şanţul la loc. Orage, tip inteligent, şi-a dat seama rapid ce se întâm pla şi a abordat procesul cu o atitudine silitoare, ca pe un instrument, mai degrabă decât să dea voie egoului său să fie ofensat de un profesor care, la prima vedere, îl m anipula şi îl umilea. Cu alte cuvinte, a evitat cu succes identificarea cu muncitorul care sapă şanţuri şi a păstrat un oarecare „spaţiu" între el şi ceea ce făcea. (Dacă s-ar fi identificat prea mult cu sarcina pe care o avea de făcut, ar fi fost jignit de faptul că este m anipulat şi că i se spune că nu îşi face treaba destul de bine).

C o m u n i t a t e a S p i r i t u a l ă : P a r a d i s o Şi I n f e r n o (p a r t e a

întâi)

Asta nu înseamnă că Orage n-a suferit în focurile botezului. Chiar a suferit, fizic (când a sosit acolo era supraponderal şi nu era deloc în formă, muiat de anii de viaţă de intelectual inactiv) şi emoţional, adesea prăbuşindu-se în disperare şi lacrimi la sfârşitul unei zile de trudă. După vreo săptămână, când aproape că era gata să re­ nunţe, a decis să mai facă un efort - ceea ce Gurdjieff ar fi clasificat drept un „supraefort". Făcând acest lucru, ceva în Orage s-a mişcat, iar el a început să simtă un nou val de energie şi să îi placă treburile casnice. Adică s-a conectat cu corpul lui - pentru prima oară în viaţă, trăia cu adevărat în corpul lui. Gurdjieff, ghidul mereu atent, a observat acest lucru şi l-a abordat pe Orage, spunându-i să se oprească din muncă şi să i se alăture la cafea. Văzând potenţialul lui Orage, avea planuri pentru el. în ceva mai puţin de un an, Orage avea să fie principalul ambasador al lui Gurdjieff în America. Prietenilor englezi ai lui Orage din lumea literară avea să le fie greu să înţeleagă ce i se întâm plase - John Carswell remarca: „Cel mai remarcabil editor englez al timpului său a devenit un exilat mis­ terios, care dă ascultare unui mag arm ean . " 20 Aşa cum se întâm plă cu cele mai multe şcoli de lucrare interioară profundă, dramele erau ceva obişnuit la Prieure. în vara lui 1923, Sophie Ouspensky i-a trans­ mis o telegramă soţului ei în Anglia şi l-a rugat să vină la Prieure, lucru pe care acesta l-a făcut, chiar dacă nu îi convenea. Ajuns acolo, a avut o întâlnire tensionată cu Gurdjieff, în care acesta din urmă l-a informat că nu era mulţumit de cum avansa Lucrarea şi că, mai ales, avea probleme cu progresul câtorva dintre elevii lui. Apoi, Gurdjieff a convocat o şedinţă generală, în care şi-a îm părţit toţi studenţii în şapte grupuri. Urmarea a fost că a rugat pe toată lumea să plece, în afară de patru oameni - Orage, Pinder, Dr. Stjoernval şi Dr. Young. în acelaşi timp, le-a spus tuturor că nu mai lucrează cu Ouspensky şi că, în continuare, motivul pentru care le cere anu­ mitor persoane să plece este că legătura pe care o au cu Ouspensky interferează cu lucrarea pe care o face el cu ei. Toate acestea erau elemente ale marii drame pe care Gurdjieff avea să o pună în scenă şi să o joace cu Ouspensky timp de câţiva ani. Principala problemă era că Gurdjieff considera că Ouspensky nu era pregătit să predea şi că nu îl autorizase să facă acest lucru, însă cu toate acestea, Ouspensky plecase şi făcuse acest lucru. Chestiunea era foarte delicată, deoarece, în ciuda modului în care evalua Gurdjieff nivelul de dezvoltare a lui Ouspensky, realitatea este că îi era util în Anglia. Mulţi dintre studenţii importanţi ai lui Gurdjieff, atât în momentul acela, cât şi în viitor, aveau să ajungă la el prin Ouspensky - oameni precum Orage, Bennett, Maurice Nicoll, Kenneth W alker şi, desigur, principalul lui sponsor financiar, Lady Rothermere. Astfel că Gurdjieff a trebuit să evite situaţia cu atenţie şi să găsească echilibrul între profesorul de principii spirituale şi pragmaticul care are nevoie de studenţi şi de capital pentru a supravieţui. Gurdjieff crea mereu situaţii în care Ouspensky să poată să scape de încăpă­ ţânare şi să lucreze mai profund cu sine, sub îndrumarea lui. Lucru poate previzibil,

C

ei

T

rei

M

agi

P

ericuloşi

toţi studenţii apropiaţi ai lui Gurdjieff erau de acord cu punctul lui de vedere asu­ pra lui Ouspensky. Frank Pinder declara: Tot ce avea Ouspensky de valoare primise de la Ouspensky, şi asta numai cu mintea... Ouspensky cunoştea teoria, poate mai bine decât oricine - avea cu­ noştinţele, dar nu le înţelegea .21 Tentaţia de a preda este o problemă tematică veche printre discipolii cu po­ tenţial - fie datorită faptului că deja se stabiliseră în lume cumva înainte să vină la profesorul lor, fie pentru că pur şi simplu au inteligenţa şi carisma naturală necesară pentru a preda. Ouspensky aparţinea primei categorii; categoria din urmă îl cu­ prindea şi pe enghezul John G. Bennett. Bennett era un tânăr extraordinar când l-a cunoscut pe Ouspensky, la Istan­ bul, în 1920, pe când avea doar 23 de ani. La vremea aceea el era deja şeful unui departament al Serviciului Britanic de Inteligenţă în Turcia şi vorbea fluent limba turcă, lucru foarte util, deoarece limba turcă era lingua franca în Eurasia în acele vre­ muri. Când O uspensky s-a m utat în Anglia şi a început să predea sistem ul lui Gurdjieff acolo, Bennett era unul din participanţii entuziaşti la prelegerile lui. Apoi, în august 1923, Bennett a venit în Franţa să îl cunoască pe G urdjieff la Prieure. Magul a văzut im ediat potenţialul tânărului şi şi-a exprim at interesul să îl pregă­ tească pentru o poziţie importantă în Institutul lui Gurdjieff. Bennett a ezitat, spu­ nând că nu are fonduri. Gurdjieff a răspuns că nu îl interesau banii lui Bennett, ci munca lui. Chiar i-a propus lui Bennett să îi ţină cheltuielile şi să fie principalul lui translator în America. în ciuda tuturor acestor oferte, Bennett a refuzat, spunând că mai întâi avea să m eargă să câştige bani pe cont propriu. Nu s-a întors la Gurdjieff decât după 25 de ani şi a petrecut cu el câteva luni, aproape de sfârşitul vieţii lui Gurdjieff. De-a lungul anilor, cei trei discipoli ai lui Gurdjieff care aveau cel m ai mare potenţial să-l ajute să îşi disemineze învăţăturile au fost Ouspensky, Orage şi Ben­ nett, însă toţi trei au avut probleme cu dedicarea lor faţă de Lucrare. Ouspensky a rămas prins în activitatea independentă de predare; Orage, după ce l-a slujit cu cre­ dinţă pe Gurdjieff câţiva ani, în cele din urmă a optat pentru o viaţă mai conven­ ţională, cu o tânără (Jesse Dw ight), iar în viaţa lui Bennett se întâm plau atât de multe alte lucruri, încât n-a putut să îşi facă timp să se cufunde mai adânc în Lu­ crarea lui Gurdjieff. în ciuda acestui fapt, după moartea lui Gurdjieff, Bennett avea să susţină că Gurdjieff fusese întotdeauna principalul lui profesor şi avea să conti­ nue timp de mulţi ani să predea versiunea proprie de sistem, dezvoltată după sis­ temul maestrului. Din ianuarie până în iunie 1924, Gurdjieff a lipsit de la Institut şi şi-a condus vreo 35 dintre studenţi - în special pe cei mai talentaţi în Dansurile Sacre - în Ame­ rica, pentru a-şi prom ova lucrarea în New York City, Boston, Philadelphia şi Chi­ 202

C

om unitatea

S p i r i t u a l ă : P a r a d is o Şi I n f e r n o (p a r t e a

întâi)

cago. în februarie 1924, la scurt timp după ce Gurdjieff plecase, Crowley a vizitat pentru prima oară Prieure, unde i s-a oferit un tur al locaţiei şi a avut o discuţie privată cu Frank Pinder, pe care Gurdjieff îl numise să conducă Institutul în absenţa lui. Crowley a fost foarte impresionat. în mai 1923, Gurdjieff învăţase să şofeze - evoluţie care ulterior avea să aibă consecinţe nefaste. De la început, a fost un şofer foarte prost: foarte agresiv, asum ându-şi frecvent riscuri grave şi conducând neglijent, cu viteză, rareori asigurându-se la intersecţii sau menţinând distanţa regulamentară. Cumva remarcabil, a avut doar două accidente în viaţa lui, dar ambele au fost grave. Primul dintre aceste accidente, pe lângă faptul că aproape că l-a omorât, a schimbat irevocabil atât natura lucrării, cât şi forma comunităţii lui. La scurt timp după ce s-a întors după o călătorie reuşită de şase luni în Ame­ rica, la 8 iulie 1924, Gurdjieff se afla la Paris cu Olga de H artm ann, care pe atunci era secretara lui. în ziua aceea, el a făcut trei lucruri neobişnuite. Mai întâi a rugat-o să caute un mecanic să se uite la maşina lui, un Citroen. Apoi a semnat pentru ea o împuternicire, în cazul în care i se întâmplă ceva. Şi în sfârşit - şi poate cel mai ciu­ dat - i-a spus să se întoarcă la Fontainebleau cu trenul, lucru pe care nu îl făcea ni­ ciodată în mod normal. Era o zi călduroasă şi Olgăi nu-i convenea să meargă cu trenul.22 Pe drumul de întoarcere de la Paris, Gurdjieff a pierdut controlul maşinii, în­ cercând să evite o alta la o intersecţie şi s-a lovit de un copac mare. Automobilul lui a fost distrus, iar el a fost găsit întins pe pământ (nu se ştie dacă s-a târât sau dacă a fost aruncat din maşină). Era rănit grav, inclusiv o contuzie severă. A fost găsit din întâmplare de un poliţist care trecea pe acolo pe o bicicletă şi dus mai întâi la un spital, apoi înapoi la Prieure, cu un prognostic sumbru. Doctorii care l-au în­ grijit nu îi prea dădeau şanse de supravieţuire. A fost în com ă timp de aproape o săptămână, după care s-a trezit, spre marea uşurare a discipolilor lui, şi a început un proces lent de recuperare care a durat câteva luni. Din acest accident au decurs câteva lucruri interesante. Mai întâi, Lucrarea interioară de la Institut s-a oprit în timpul convalescenţei lui Gurdjieff. Mai mult decât orice altceva, acest lucru a dezvăluit cât de esenţială era m ăsura în care siste­ mul încă mai depindea de el şi cum niciunul dintre studenţii lui nu era încă aproape de nivelul de a preda. Acest lucru se întâmpla, în parte, caracterului despotic al lui Gurdjieff care nu îi permitea să aibă egali şi în cealaltă parte, din cauza profunzimii învăţăturilor pe care le transmitea. în al doilea rând, când Gurdjieff s-a refăcut suficient - la aproape două luni după accident - a adunat pe toată lumea spunând că închide Institutul. Gurdjieff mai blufase cu asta, dar acum părea că vorbeşte serios şi le-a spus studenţilor că puteau să mai rămână încă două săptămâni, după care trebuiau să plece. Plănuia să vândă Prieure şi apoi să îşi înceapă Lucrarea în altă parte, cu un grup mic de oa­ meni aleşi, ale căror num e avea să le facă publice în scurt timp. A afirm at că se 203

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

simte „gol" şi că decidea ca, de acum înainte, să trăiască numai pentru el. Până la urmă, s-a dovedit a fi tot un soi de farsă - n-a închis Institutul, iar unii dintre dis­ cipolii săi au rămas într-adevăr (deşi mulţi dintre ei au plecat). însă natura modului în care a acţionat ca profesor s-a schimbat de atunci. Petrecea mult mai puţin timp lucrând direct cu oamenii şi mult mai mult timp scriind. în luna decembrie a acelui an a început să lucreze la ceea ce avea să fie magnus opus al său, Beelzebub's Tales to His Grandson [Poveştile lui Beelzebub pentru nepotul său]. Al treilea lucru interesant la care a dus accidentul de m aşină a fost chestiunea filosofică a motivului pentru care s-a întâmplat o asemenea nenorocire şi ce ar putea însemna ea. Practic, Gurdjieff a făcut accidentul fie pentru că a condus prost, fie din cauza unei defecţiuni mecanice la maşină. Olga de Hartmann povesteşte că a fost vorba de o problem ă cu mecanismul de direcţie şi că este probabil ca aceasta să fi fost cauza accidentului.23 însă problema mai mare aici era că sistemul lui Gur­ djieff conţinea o învăţătură despre ceea ce el numea „legea accidentului". Ideea ge­ nerală este că omul mediu, adormit şi inconştient de posibilităţile lui superioare, nu este nimic m ai mult decât o maşinărie guvernată de forţele cauzei şi efectului, înghiontit încoace şi încolo de vânturile sorţii. O astfel de persoană - iar pentru Gurdjieff, asta descria esenţialmente întreaga omenire - este supusă legii acciden­ tului, la mila capriciilor forţelor oarbe ale cauzei şi efectului. Mai departe, Gurdjieff susţinea că omul mediu nu are voinţa de a scăpa de legea accidentului, însă are ca­ pacitatea de a asculta de o altă persoană şi astfel are posibilitatea de a acumula su­ ficientă conştiinţă şi voinţă, iar a scăpa de puterea nepăsătoare a cauzei şi efectului şi a întâm plărilor aparent „nenorocoase" sau „nedrepte" devine ceva posibil. Desi­ gur, a „asculta" pur şi simplu de cineva nu este o garanţie a eliberării - şi de foarte multe ori este cauză de necazuri şi damnare. Insă Gurdjieff nu se referea la a asculta orbeşte de vreo cauză seculară, ci se referea la sacru, la ascultarea faţă de o persoană trezită (anume, de el). însă, în ciuda tuturor acestor lucruri, Gurdjieff însuşi avusese un accident şi nu orice accident, ci unul aproape dezastruos. Ca urm are, unii dintre cei din preajma lui au ajuns să fie derutaţi şi alarmaţi, mai ales Ouspensky, care a admis deschis că îi este frică. Căci cum putea un maestru, cineva care se presupune că era treaz şi că funcţiona la un nivel superior de conştiinţă şi liber de durităţile arbitrare ale legii accidentului, să aibă el însuşi un astfel de accident? Ouspensky a conchis şovăielnic că asta însenina că ceva o luase razna în fiinţa lui Gurdjieff şi că era toc­ mai lucrul pe care el îl simţea de ceva vreme şi îl folosea drept justificare pentru a se despărţi de profesorul lui. Pe scurt, sentimentul lui era că Gurdjieff nu îşi puri­ ficase sau nu îşi dezasamblase suficient de bine egoul, în m ăsura în care părea să pretindă că o face plasându-se în poziţia de guru. Nu e greu de prevăzut că Gur­ djieff nu a fost de acord cu această interpretare. Viziunea lui era că accidentul fusese cauzat de ceva ce el numea Tzvarnolmrno. Acesta este un termen care a apărut prima oară în The Herald o f Coining Good [Mesagerul Dumnezeului ce va să vină], o cărticică

C

om unitatea

S p i r i t u a l ă : P a r a d i s o Ş i I n f e r n o (p a r t e a

întâi)

publicată în 1933. A fost prima lui carte, însă ulterior a retras-o de la publicare, ho­ tărând că nu este înţeleasă corespunzător. în carte, Gurdjieff descrie Tzvarnoharno ca pe o forţă care apare ca proces natural printre oameni şi care duce inevitabil la distrugerea oricui încearcă să ajute omenirea şi a tuturor eforturilor sale. în termeni psihologici mai convenţionali, el descria „forţa inconştientă colectivă" a omenirii obişnuite, care se opune autom at oricărei forţe care încearcă să trezească oamenii. El remarca: ...A cum sunt destul de convins - aceasta a fost ultima coardă a manifestării către mine a acelui „ceva" care se acumulează de obicei în viaţa obişnuită a oamenilor, care... a fost observat pentru prima oară de Marele, cu adevărat M arele rege al Iudeei, Solom on şi a fost num it „Tzvarnoharno " . 24 Sigur că este tentant să trecem această interpretare a lui Gurdjieff în categoria aberaţiilor ezoterice, ca pe un simplu refuz din partea lui de a accepta orice respon­ sabilitate pentru ceea ce se întâmplase (de exemplu, realitatea că şofase neglijent). Dar de fapt, această viziune merită analizată. Adevărul este că istoria este plină de exemple de mistici sau de înţelepţi care şi-au abandonat brusc lucrarea sau a căror muncă a fost sabotată. Cazurile cele mai dramatice sunt răstignirea lui Iisus, otră­ virea lui Socrate sau execuţia înţeleptului sufit din secolul al IX-lea î. Hr., Al-Hillaj Mansoor. Mai frecvent, factorii care împiedică sau sabotează acţiunile apar chiar din interiorul com unităţii m isticului şi fără îndoială că este la fel de frecvent ca ei să apară chiar din psihicul misticului. însă din orice unghi ani privi, nu putem să spunem că încercările de a implementa o muncă profundă de transformare, ca în cazul comunităţilor unor ghizi spirituali de o oarecare calitate, nu sunt întâmpinate de obicei cu o împotrivire foarte puternică. Faptul că, în general, vechiul sau ceea ce există deja se opune la cea ce este nou este un lucru evident şi este cauza princi­ pală a revoluţiilor din toată istoria. Singurul lucru care nu este evident este mijlocul prin care se manifestă o astfel de împotrivire. Faptul că în niare parte cauza şi efec­ tul sunt oarbe şi inconştiente face adesea imposibil de izolat şi de identificat „ade­ vărata cauză" din spatele lucrurilor, cu atât mai mult în tărâmurile ezoterice sau spirituale. înţelepţii au înţeles întotdeauna că, oricât de mult ar pretinde un căutător obişnuit al iluminării că este interesat de adevăr şi chiar să parcurgă drumul şi să îşi dedice viaţa unei astfel de căutări, tot mai rămâne o parte din mintea sa care, de fapt, se opune întregului proces. Din propria experienţă în acest domeniu - vreme de trei decenii - cred că asta este valabil pentru absolut oricine. Să devii conştient de adevăratul tău potenţial înseamnă să te angajezi într-un soi de război, unul care poate să pară că este un război între tine şi oamenii din viaţa ta care nu au niciun interes pentru astfel de chestiuni - şi care, în mod insidios, ar putea încerca să in­ terfereze cu ele - însă realitatea mai profundă este că adevăratul câmp de bătălie 205

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

C o m u n i t a t e a S p i r i t u a l ă : P a r a d i s o Şi I n f e r n o (p a r t e a

este propria noastră minte. Tendinţele egocentrice mai dense nu doresc schimbarea în niciun fel şi cu siguranţă nu doresc libertatea şi responsabilitatea care însoţeşte conştientizarea posibilităţilor de ordin superior. Oricare ar fi cauza din spatele accidentului lui Gurdjieff, după ce s-a refăcut pe deplin, în urma unui lung proces de convalescenţă, direcţia Lucrării de la Prieure s-a schimbat pentru totdeauna. într-un sens, deşi Institutul a rămas principala bază a lui Gurdjieff până în 1932, el a funcţionat cu toate motoarele pornite numai în pri­ mele sale 18 luni. Din 1925 până în 1932, Gurdjieff s-a implicat profund în scris nu numai că Beelzebub a ajuns să aibă aproape 350.000 de cuvinte (aproximativ de patru ori dimensiunile unei cărţi medii), dar Gurdjieff a trebuit să o rescrie de vreo câteva ori din cauza unor probleme de stil care, în viziunea lui Orage, făceau cartea inteligibilă. Chiar şi când a fost terminată şi publicată, a rămas o carte deosebit de grea, scrisă într-un stil intenţionat dens şi aproape iligibil, ca şi cum ar vrea să oblige cititorul să facă un efort suplimentar să îşi m enţină atenţia ageră, concen­ trată şi prezentă în timp ce citeşte. Un exemplu ulterior de scris în acest stil se gă­ seşte în textul „inspirat" Cursul miracolelor. La fel ca sistemul lui Gurdjieff, şi acesta pretinde să fie o form ă de creştinism ezoteric, i.e. adevărata învăţătură a lui Iisus şi, deşi într-un stil total diferit, cartea este la fel de densă şi de im posibil de citit rapid. Pe lângă proiectele de scris ale lui Gurdjieff, acesta a fost ocupat şi cu com­ punerea a sute de piese muzicale împreună cu pianistul Thomas de Hartmann şi cu dirijarea lucrărilor din America, unde A. R. Orage era principalul lui coordona­ tor. Gurdjieff a traversat de câteva ori cu vaporul între Franţa şi New York, la sfâr­ şitul anilor '20. Orage, discipol genial şi capabil, a făcut o treabă excelentă în America timp de câţiva ani, dar, în cele din urmă, munca lui cu bătrânul mag s-a destrămat, în principal din două motive: în primul rând, tendinţa lui, asemenea lui Ouspensky, să supraintelectualizeze lucrarea, iar în al doilea rând, relaţia lui cu Jessie Dwight (a se vedea Capitolul 11). Până în 1930, mulţi, dacă nu cei mai mulţi dintre discipolii apropiaţi ai lui Gurdjieff, îl părăsiseră - unii de bună-voie, alţii (cei mai remarcabili fiind cuplul de Hartmann) îndepărtaţi intenţionat de profesor. Să cuprinzi curat semnificaţia unui loc precum Institutul pentru Dezvoltarea Armonioasă a Omului de la Fontainebleau este esenţialmente imposibil. Asta, de­ oarece lucrarea oricărui mistic adevărat este profund personală, adică depinde în întregime de interacţiunea între profesor şi student - care, se înţelege de la sine, in­ clude atât nivelul de aptitudini al misticului, cât şi disponibilitatea studentului de a face efectiv lucrarea. într-un sens mai larg, la Prieure nu era nicio „comunitate" şi, cu siguranţă, nicio organizaţie. Atunci când citim diferite relatări scrise de cei care au fost acolo şi care au lucrat cu sine direct sub privirile uneori încruntate, alteori pline de compasiune ale lui Gurdjieff, ne dăm seama într-un mod copleşitor de cât de scăpate de sub control erau lucrurile - situaţie nu prea diferită de şofatul lui Gurdjieff. Aşa se întâm plă întotdeauna. O „comunitate" nu e decât un concept, o

întâi)

etichetă pe care o ataşăm unui grup de indivizi, iar într-o şcoală de mistere cu un profesor cu caracterul lui Gurdjieff, sentimentul de cât de iluzorie este „comunita­ tea" se amplifică. Un alt sentiment pe care îl avem dintr-o serie din aceste povestiri este relativa inocenţă a oamenilor pe vrem ea aceea. Gurdjieff şi-a prim it partea de „atacuri pa­ rapsihologice" în vremea lui, însă, în general, există un sentim ent puternic că el a inspirat o încredere profundă printre studenţii lui, chiar dacă îi intim ida în mod frecvent, sau îi tulbura cu comportamentul lui inconsecvent. Mulţi dintre ei era clar că îl venerau. El era Prieure, în sensul cel mai adevărat. Forţa prezenţei lui era enormă şi, dacă nu altceva, prezenţa aceea a permis să se creeze condiţiile care au amplificat capacitatea studenţilor lui de a se cunoaşte pe sine. Fără îndoială că nu există strădanie în care să merite mai mult să te angajezi pentru cineva care, ca şi Orage, plecase „să-l găsească pe Dumnezeu". însă la fel de indubitabilă este şi noţiunea că orice astfel de lucrare va eşua în cele din urmă. Gurdjieff preda calea efortului şi a luptei, a trudei conştiente şi a su­ ferinţei voluntare, a nevoii de a-ţi câştiga un suflet prin sânge, lacrimi şi sudoare. Dar oare a atins vreunul dintre discipolii lui vârful spre care arăta el? E îndoielnic. Stă în natura unui mag periculos să provoace, să înfurie şi să-i inspire pe mulţi, dar aproape niciodată nu ajunge vreunul să fie împreună cu el pe vârful muntelui. Un astfel de profesor este un paradox viu: el predă despre posibilitatea de a ajunge la o culm e sublim ă, dar în acelaşi timp pare să facă im posibil să se întâm ple asta. Nimeni altul nu a ilustrat acest lucru atât de bine ca Gurdjieff. Dar haideţi să mai punem o întrebare: există, de fapt, vreo „culm e" la care să ajungi? După toate probabilităţile, nu - cel puţin nu în modul tipic în care concepem noi acest lucru. Pur şi simplu, există călătoria infinită, dincolo de obiectivele înde­ părtate de care egoului îi place să se agaţe şi dincolo de im aginea profesorului cu care să te compari.

207

C o m u n i t a t e a S p i r i t u a l ă : P a r a d i s o Ş i I n f e r n o (p a r t e a a d o u a )

Capitolul 10 Comunitatea spirituală: Paradiso şi Inferno (partea a doua) Istoria: o relatare în cea mai marc parte falsă, despre întâmplări în cea mai mare parte lipsite de importanţă, stârnite de domnitori care sunt în cea mai mare parte pungaşi şi de soldaţi, în cea mai mare parte proşti. Am brose Bierce, The Devil's Dictionary [Dicţionarul diavolului] Distincţia dintre libertate şi independenţă nu este cunoscută cu exactitate; naturaliştii n-au reuşit niciodată să găsească un specimen viu din niciuna dintre ele. Ambrose Bierce, The Devil's Dictionary [Dicţionarul diavolului]

C

omunitatea construită de discipolii lui Osho, în centrul Oregonului, în 1981, este cu siguranţă una dintre cele mai interesante şi mai controversate comunităţi intenţionate create vreodată. Eu am fost acolo de două ori, în 1984 şi 1985. Lucram la sistematizarea terenului şi participam zilnic la meditaţii şi la alte activităţi. Pot să confirm faptul că locul avea o intensitate aparte, un soi de zumzet subiacent care curgea pe sub spectacolul mai de exterior, de calm meditativ sau de sărbătoare înflăcărată. Şi mai pot să afirm următoarele: locul era o şcoală de mistere bona fide, adică un laborator alchimic pentru a lucra pe sine, dar pentru ca acest lucru să fie clar trebuia să înţelegi câteva lucruri. Mai întâi, erai în întregime pe cont propriu. Co­ munitatea nu era un loc deosebit de social şi chiar deloc, din punct de vedere con­ venţional. îm i amintesc că am mers de vreo câteva ori în zona de „disco", iar lucrul pe care îl puteai vedea de obicei acolo era o mare de oameni care dansau singuri - în „propriul lor spaţiu", cum se spune. Şi asta era valabil pentru tot locul, în general. Dacă ieşeai la o plimbare în orăşel (era chiar un orăşel), în mare parte întâlneai oameni care se plimbau singuri, iar cei mai mulţi nu erau înclinaţi să socializeze, cu siguranţă nu în modul obişnuit, artificial. Subliniez aceste lucruri pentru a da la o parte mitul că în Oregon se afla un soi de „cult al iubirii libere /sexului liber", o variantă ceva mai orientală a unei comunităţi hippie de la sfârşitul anilor '60. Nimic nu putea fi mai departe de adevăr. Cu tot ce s-a spus despre locul acela şi, fireşte, dată fiind prăbuşirea lui spec­ taculoasă, cele mai multe lucruri care s-au spus au fost negative - el era, funda208

mentalmente, un loc bazat pe spiritul meditativ. Nu era o com unitate unde să te simţi bine (nici pe departe), ci în mare parte se baza pe m uncă fizică grea, iar at­ mosfera generală dom inantă era aceea de a fi împins în observare de sine. Fie şi numai în această privinţă, era o ambianţă foarte Gurdjieff-iană, dar semăna foarte mult şi cu o m ănăstire budistă mai convenţională, m ai ales din cele de tipul zen. Eu am petrecut timp atât în comunităţi Gurdjieff, cât şi în m ănăstiri budiste şi pot să confirm similarităţile. Acestea fiind spuse, comunitatea Oregon avea elem ente care erau radical di­ ferite de orice s-ar fi putut găsi în Lucrarea lui Gurdjieff sau în comunităţile budiste. Era acolo uneori o atmosferă clară de sărbătorire şi exista şi o componentă tantrică puternică - nu absolut de tipul vama marga (de stânga), deoarece comunitatea era strict vegetariană - însă nu era o una de celibatari. Chiar şi cu începuturile panicii cu SIDA la acea vreme şi în ciuda precauţiilor stricte aplicate de com unitate pentru a minimaliza posibilitatea transmiterii bolii, totuşi era un loc ce îmbrăţişa libertatea sexuală. In plus, întreaga com unitate exista în umbra unei conduceri draconice, ale cărei strategii şi tactici se pare că nu au fost cunoscute pentru o vreme nici de Osho însuşi. Pot să mai confirm şi faptul că toată com unitatea era bâzâită ilegal de avioane am ericane de luptă care îţi vuiau neanunţate pe deasupra capului, la alti­ tudini incredibil de joase, practic distrugându-ţi timpanele (conform spuselor mai multor cercetători, acestea erau avioanele de la baza navală W hidbey Island, din apropiere de Seattle; scopul era să-i intimideze pe membrii com unităţii şi, în acelaşi timp, să folosească clădirile acesteia drept ţinte pentru a simula antrenamente de bombardamente). într-un astfel de raid am putut cu uşurinţă să văd pilotul din car­ lingă, când m i-a zburat pe deasupra capului. în plus, mai erau şi alte întâm plări si­ nistre, care proveneau din interior. Eu eram cumva un soi de discipol „problemă" şi m-am înfruntat de m ai multe ori cu autorităţile comunităţii. Odată, înainte de prăbuşirea bruscă a comunităţii, prin septembrie 1985, unul dintre „locotenenţii" conducerii mi-a spus să plec. Eu m -am îm potrivit şi am avut o întâlnire intensă cu această persoană. Altă dată, am fost urmărit de un elicopter al comunităţii o bucată bună de drum, unde eram singur; asta a venit la scurt timp după ce mi se ceruse să plec (iar eu refuzasem). M ai existau şi alte tactici coercitive. Acum le percep dintr-o perspectivă neutră, ştiind că la vremea aceea probabil că administraţia comunităţii era foarte ocupată cu ameninţările zilnice cu moartea, la adresa lui Osho, din partea locuitorilor din împrejurimi. Discipolii dificili dintre ai lor erau fără îndoială cauza unor şi mai m ari tensiuni nedorite. Când com una s-a prăbuşit într-o furtună le­ gislativă şi de corupţie internă, în toamna lui 1985, era tentant să te simţi justiţiar, dar nu aşa stăteau lucrurile. După cum au văzut m ulţi mai târziu - şi aceasta este perspectiva corectă - înainte de toate, locul a fost o oportunitate de transformare individuală. în ciuda a tot ce s-a întâm plat acolo, pentru mine răm âne amintirea unei fascinante şcoli de mistere. Şi aceasta este comunitatea a cărei poveste ne vom întoarce şi o vom spune acum. 209

C

ei

T

rei

M

agi

P ericuloşi

R a jn e e sh p u ram : O raşu l D o m n u lu i L u n ii P lin e Osho îşi părăsise postul de profesor universitar în 1966, pentru a se dedica în întregime activităţii de profesor spiritual (lucru care a fost posibil cu sprijinul câ­ torva adepţi). în 1970 se stabilise într-un apartament mare din Mumbai, dar abia în 1974 şi-a constituit prima comunitate sau primul ashram, cum sunt ele cunoscute în India. Pe la sfârşitul anilor '70, cum numărul de adepţi din toată lumea crescuse ia zeci de mii, nevoia unui spaţiu mai mare a devenit evidentă. Au fost trimişi emi­ sari în diferite părţi ale Indiei, pentru a găsi un teren potrivit pentru „noua comu­ nitate". însă la acel m om ent Osho decădea din garanţiile guvernului lui Morarji Desai din diferite motive: în parte, din cauza criticilor incisive ale lui Osho la adresa religiilor organizate şi a politicienilor (fără a le menţiona pe cele la adresa lui Desai însuşi - lui Osho îi plăcea să facă glume pe seama practicii ayurvedice a lui Desai de „a-şi bea propria urină"). în deceniul '70, administratorul principal al lui Osho a fost Ma Yoga Laxmi, însă în 1981, aceasta a fost înlocuită de Ma Sheela (Ma Anand Sheela), în ceea ce avea să se dovedească o schimbare fatidică. Sheela, o tânără de treizeci şi ceva de ani, avea o înflăcărare şi o motivaţie pe care Laxmi nu le deţinea, iar Osho văzuse în ea persoana care considera el că are caracteristicile potrivite pen­ tru a conduce treburile administrative ale organizaţiei lui pe parcursul următoarei faze cruciale de creştere a acesteia. Numeroasele probleme fizice au început să-l tulbure serios pe Osho în mai 1981, când, la vârsta de 4 9 de ani, a fost diagnosticat cu o afecţiune cronică a părţii inferioare a spatelui (hernie degenerativă de disc). Atunci el a luat o hotărâre care s-a dovedit a avea consecinţe serioase - a decis să intre într-o perioadă prelungită de tăcere, încetând să mai ţină prelegerile zilnice pe care le onorase în ultimii şapte ani. (Există o paralelă interesantă aici cu faza similară a lui Gurdjieff, de retragere din preajma studenţilor lui, după accidentul grav de maşină din 1924 - retragere care şi ea s-a dovedit a avea un efect esenţial asupra viitorului lucrării sale). Tăcerea lui Osho avea să dureze trei ani şi jumătate. în aceeaşi lună s-a luat decizia ca Osho să fie transportat cu avionul în Statele Unite, pentru a îşi trata afecţiunea de spate. I s-a eliberat o viză medicală, în care era consem nat faptul că urma să meargă acolo pentru o intervenţie medicală. A sosit la New York la 1 iunie 1981 şi a fost adăpostit la unul dintre multele lui centre din toată lumea - o clădire din Montclair, New Jersey, care fusese proiectată în aşa fel, încât să semene cu un castel medieval. El şi grupul de discipoli care îl îngrijeau au rămas acolo timp de câteva luni. Mai întâi s-au gândit să se m ute pe un teren pe care îl găsise unul dintre discipoli în New Mexico, dar Osho a respins acea idee .1 La scurt timp după aceea, Sheela a găsit şi a cumpărat un lot mare în centrul deşer­ tului Oregonului. Numit de localnici „Ferma cea mare şi noroioasă" şi renumit pen­ tru calitatea proastă a solului şi vegetaţia rară, locul era considerat atractiv pentru că era greu accesibil şi oferea posibilităţi de a construi ceva de la zero, ceva care să fie conform cu viziunea suprem ă a lui Osho, de comunitate de oameni treziţi. Te­ 210

C

om unitatea

S p i r i t u a l ă : P a r a d i s o Ş i I n f e r n o (p a r t e a

a doua)

renul era foarte mare - 64.229 de acri, echivalentul a unui pătrat de teren cu o latură de aproximativ 11 mile. Ca analogie, pe un teren de această dimensiune ar încăpea 75 de parcuri de mărimea Central Park, cât jum ătate din suprafaţa totală a oraşului San Francisco. Ferma era situată la aproximativ 18 mile sud-est de Antelope, un cătun cu vreo 40 de locuitori, în cea m ai mare parte pensionari. Ferma a fost curând transformată şi întreţinută de o m ică arm ată de discipoli încrâncenaţi, care au făcut o treabă istovitoare, de obicei m uncind câte 1 2 ore pe zi, tim p de şapte ore pe săptăm ână, iar locul a devenit un orăşel com plet operaţional - cu spital, oficiu poştal, şcoală, aeroport şi propriul lui departament de poliţie - care putea adăposti câteva mii de locuitori. în această perioadă (1981 - 1984), Osho nu a ţinut prelegeri şi nici nu s-a întâlnit cu discipolii lui. Singurul mijloc de contact cu aceştia era prin plimbarea lui zilnică cu maşina, când discipolii se aliniau pe m arginea drum ului, iar el m ergea încet într-unul din Rolls Royce-uri, într-o com uniune plină de zâm bete cu adepţii lui bucuroşi să îşi ză­ rească maestrul. Com unitatea a prim it num ele de „Rajneeshpuram " şi a fost înregistrată ju ­ ridic ca oraş (deşi acest lucru a stârnit dezbateri aprinse la nivelul câtorva agenţii guvernamentale - a se vedea m ai jos). Dar, în primul rând, scopul com unităţii era să funcţioneze ca şcoală de mistere, ca loc unde discipolii lui Osho să se adune şi să lucreze cu ei înşişi. Pe lângă toate atracţiile unui orăşel, două erau Rajneesh Mandir şi „M ultiversitatea", unde se aflau sălile de terapie. Prima era un am fitea­ tru foarte mare, în aer liber, care slujea drept loc de întâlnire pentru meditaţiile de grup, satsang-uri2, vizionarea de clipuri video cu prelegerile lui Osho şi, târziu, în». 1984, după ce Osho a ieşit din perioada de tăcere, pentru a participa la prelegerile lui. M ultiversitatea se poate spune că era la fel de im portantă. Nu num ai că era extrem de profitabilă şi atrăgea milioane de dolari pe an - bani necesari pentru a' finanţa construcţia, întreţinerea şi extinderea com unităţii, ci juca un rol-cheie şi în dinaminca socială a comunităţii. Grupurile de terapie erau, în multe feluri, mijlocul cel mai eficient de a dezvolta relaţii în interiorul com unităţii. După cum am-mai menţionat, nu era vorba de un loc în care doar să „socializezi" cu oamenii, ci unul pentru căutători sinceri ai adevărului, astfel că accentul era întotdeauna pus pe calităţi precum sinceritatea, lucrul cu sine, conştienţa în m om entul prezent, a fi „în corp" (i.e. a fi cu adevărat prezent) şi aşa mai departe. Pentru mulţi dintre dis­ cipoli, cel mai bun mod pentru a dezvolta astfel de calităţi era printr-o combinaţie de grupuri de terapie, meditaţie şi muncă grea. Şi, desigur, prin conexiunea extrem de im portantă cu m aestrul, principalul punct definitoriu care îi aducea pe toţi laolaltă. Rajneeshpuram a supravieţuit ceva mai mult de patru ani. în acest timp a realizat multe lucruri remarcabile: a transformat un teren mort în ferme de vite şi păsări, de succes şi autosustenabile, a creat sisteme întregi de irigaţii, sub-staţii de curent, reţele de transport şi sisteme de telecomunicaţii, ca să m enţionăm doar câ­ 211

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

teva - într-o măsură care a făcut ca locul să fie recunoscut drept unul din cele mai măreţe exemple moderne de comunitate intenţionată. Din păcate, totul s-a prăbuşit rapid în toamna lui 1985, într-un val de activităţi infracţionale. Pe scurt, printre cele mai rele lucruri s-au num ărat următoarele: Sheela, îm preună cu un grup apropiat de asociaţi, convinsă că există un plan infam pus la cale de forţe exterioare şi/sau de discipolii cei mai apropiaţi ai lui Osho ca să îl asasineze pe însuşi maestrul, a în­ cercat să îl ucidă pe doctorul personal al lui Osho (Devaraj), a otrăvit-o pe infirmiera lui (Vivek), a efectuat înregistrări ilegale ale comunicărilor (cea mai mare parte din comunitate era urmărită, inclusiv dormitorul lui Osho) şi a otrăvit un bar de salate la un restaurant din oraşul The Dalles din Oregon, îmbolnăvind peste 700 de oa­ meni, într-o încercare nefericită de a-i împiedica pe localnici să voteze într-un tur important de alegeri statale .3 (în ciuda tuturor otrăvirilor, într-un mod cum va mi­ raculos, nim eni nu a murit, în legătură cu aceste crime, nici în comunitate, nici în afara ei). Acestea au fost cele mai spectaculoase şi mai flagrante acţiuni. M ai existau şi alte abuzuri de putere, „mai m ici", care aveau loc perm anent. în cele din urmă, Osho a susţinut că el nu ştia de activităţile Sheelei, iar când a aflat, a invitat FBI şi alte autorităţi în comunitate pentru a face investigaţii. La scurt timp după ce s-a în­ tâmplat acest lucru, Sheela împreună cu vreo 10 persoane au fugit din comunitate, în septembrie 1985, în Germania, dar ulterior a fost arestată şi extrădată în Statele Unite, unde a efectuat puţin peste doi ani dintr-o sentinţă de 20 de ani. Osho, după o suită stranie de întâm plări în care a părăsit brusc com unitatea, a fost arestat (împreună cu câţiva discipoli care se aflau cu el) în Carolina de Nord, apoi trans­ portat încet până în Oregon, printr-o serie de state, obligat să stea în mai multe în­ chisori pe parcurs. Odată ajuns înapoi în Oregon, la sfatul avocaţilor lui, a pledat vinovat de infracţiunile de falsificare a documentelor de viză şi de aranjare de că­ sătorii false. A fost am endat cu 400.000 de dolari şi deportat. S-a întors în India cu cercul lui restrâns de discipoli care îl îngrijeau. Nu s-au găsit niciodată dovezi care să facă legătura între el şi alte infracţiuni mai grave .4 T rei o tră v u ri şi un jo k er Ce a luat-o razna? în ciuda intenţiei entuziaste cu care a pornit comunitatea - ca loc sacru de întâlnire pentru discipolii lui Osho, unde să practice şi să îi urmeze învăţăturile şi, în acelaşi timp, să fie aproape de maestrul lor - curând au început să apară numeroase probleme care au interferat cu acest m andat spiritual. în spe­ cial, au început să apară trei probleme evidente şi puternice, care s-au combinat şi au distrus com unitatea în decursul celor patru ani. Pe scurt, este vorba despre opo­ ziţia politică din partea forţelor guvernamentale din preajmă, despre starea psiho­ logică a Sheelei şi m odul în care a „aplicat" ea învăţăturile lui Osho şi despre o divizare fatală din interior, între două facţiuni im portante ale com unităţii. Mai există şi un al patrulea factor, elementul neprevăzut, care îl priveşte pe Osho şi gra­

C O M UNI TATE A S P I R I T U A L Ă : P A R AD I S O Şl I N F E R N O ( PA R T E A A DOUA)

dul lui de responsabilitate despre care vom discuta mai jos. Deocamdată, să anali­ zăm mai îndeaproape aceste „trei otrăvuri":

1. Prezenţa discipolilor lui Osho în această parte conservatoare a Americii nu a fost niciodată bine-venită, lucru susţinut fără îndoială şi de faptul că aceştia erau, în cea mai mare parte, tineri inteligenţi, educaţi şi atrăgători, nicidecum hipioţi dro­ gaţi sau adolescenţi raşi în cap care cântă Hare Krishna. Mai departe, un număr sem­ nificativ de discipoli ai lui Osho erau bogaţi (deşi cei mai mulţi nu erau), iar unii dintre aceştia îşi puseseră considerabila bogăţie materială la dispoziţia lucrării lui Osho. Pe deasupra, erau de rău argur şi faptul că Osho nu era un guru oriental poli­ ticos, din cei obişnuiţi - mai ales în timpul prelegerilor lui din ultimii ani de la Pune, la sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor '80, când critica aprins şi pe faţă, îndeosebi politicienii şi religiile organizate. Mai mult, Osho avea să facă paradă cu bogăţia or­ ganizaţiei lui, în parte prin colecţia lui din ce în ce mai mare de maşini Rolls Royce (simbolul suprem al decadenţei) şi, ca să fie şi mai clar, filosofia lui permitea şi încu­ raja discipolii să exploreze sexul pe deplin şi în moduri profunde. Osho era perceput ca un hedonist care condamna elocvent creştinismul şi politicienii. Era greu de ima­ ginat un om mai provocator. Dar asta nu era totul. Un element cheie al mişcării lui Osho a fost acela ca toţi discipolii să poarte nuanţe de roşu şi o mala cu un medalion cu o fotografie, ce înfăţişa chipul lui Osho. Hainele în nuanţe de roşu nu erau ceva neobişnuit - vreme de secole, membrii dedicaţi ai unor grupuri religioase (în special călugări şi călugăriţe) au purtat numai haine de o anumită culoare. Nici mala-ua cu o sută opt mărgele nu era ceva remarcabil, fiind şi ea ceva tradiţional şi obişnuit, mai ales în Orient. însă o fotografie cu guru într-un medalion care atârnă de o astfel de mala nu era ceva obişnuit - ba era ceva nemaiauzit, chiar şi în Asia, unde comporta­ mentul aparent servil faţă de guru este relativ obişnuit.

Cea mai mare parte din civilizaţia occidentală - şi aici ne referim la Europa de Vest şi la America de Nord - îşi are rădăcinile în istoria greacă şi romană. Un element tipic al condiţionării greceşti în special a fost ideea rebelului, a eroului care se luptă cu zeii, care se defineşte prin conflict şi contrast cu ceilalţi. Este arhetipul independenţei. în cea mai mare parte a lumii, principalul sim ţ al responsabilităţii se îndreaptă spre familie (India fiind un bun exemplu în acest sens) sau către na­ ţiune (ca în China), însă în Occident principala responsabilitate - cel puţin ca ideal la care să aspiri - este individul. America, în special, reprezintă culminarea acestui ideal, ea luând naştere printr-o revoluţie violentă care a smuls-o din rădăcinile ei britanice. Pentru americani, libertatea este idealul principal şi chiar dacă acel ideal a fost realizat în realitate doar marginal - şi probabil deloc pentru americanul obiş­ nuit - el rămâne omniprezent în fundal şi transformă tot ce pare să sugereze pier­ derea individualităţii în ceva suspect. Se înţelege de la sine că toate acestea conţin o mare ipocrizie, mai ales în ceea ce priveşte inegalităţile flagrante ale unei societăţi capitaliste, în care o mică minoritate de oameni deţin şi controlează majoritatea din tot. Dar în ciuda acestor lucruri, americanul de rând dintr-un orăşel obişnuit este

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

condiţionat să fie profund suspicios cu privire la orice seamănă câtuşi de puţin cu vreo formă de devoţiune care a) pare să minimalizeze individul şi b) este în mod evident străină. Ideea de a „minimaliza individul" nu este ceea ce Osho preda, de fapt - după cum a subliniat în repetate rânduri, el preda m inimalizarea egoului şi promovarea individului - dar m etoda lui era trufaş de orientală şi realitatea este că pentru cei mai mulţi americani, inclusiv pentru mass-media, această metodă era prea străină şi prea ameninţătoare. Omul din medalion trebuie că este un manipu­ lator sinistru, cu un ego gargantuelic, dar cei care îi poartă medalionul trebuie că sunt spălaţi pe creier, punct. Toate acestea şi multe altele au făcut ca mişcarea lui Osho, după cum am mai spus, să nu fie niciodată cu adevărat bine-venită în Oregon. De la început, oficiali­ tăţile de la cel mai înalt grad al guvernului din Oregon au căutat m oduri de a în­ chide com unitatea. Procurorul general al Oregonului de la acea vrem e, Dave Frohnmayer, a fost un oponent direct şi a încercat să invalideze legal înregistrarea Rajneeshpuram-ului ca oraş, dovedind că era vorba de o contopire neconstituţio­ nală a bisericii şi statului. în cele din urmă, Curtea Supremă a fost de acord cu Froh­ nmayer şi a invalidat înregistrarea comunităţii, însă decizia a venit în 1986 şi la acel moment era academică, fiind emisă după întâmplările interne care deja se petrecu­ seră şi duseseră la prăbuşirea comunităţii în 1985. Pe lângă eforturile lui Frohnmayer, grupul de mediu „1.000 de prieteni ai Oregonului" s-a opus comunităţii, în baza activităţilor com erciale ale acesteia pe teren şi a căutat şi el să invalideze înregistrarea juridică pe această bază. Pe lângă toate astea mai existau şi ameninţările frecvente cu violenţa, iar Hotelul Rajneesh din Portland a fost bom bardat în 1983 (deşi atacatorul s-a bâlbâit şi a declanşat , bomba prematur, sfârşind prin a se mutila; nimeni altcineva nu a mai fost rănit). La toate acestea se adăuga şi o serie de întâm plări din sătucul Antelope, cea mai apropiată comunitate din exteriorul celei spirituale. Discipolii lui Osho au ocu­ pat treptat acest sătuc, prin mijloace legale care derivau din faptul că unii dintre ei au fost aleşi în consiliul şcolar în Antelope, iar alţii şi-au cum părat proprietăţi imo­ biliare acolo. Toate acestea au fost percepute drept acţiuni am eninţătoare de către oficialităţile statale (inclusiv de senatorii Oregonului, care acum erau implicaţi activ), iar eforturile de a scăpa de comunitate s-au intensificat. Când consiliul oră­ şenesc din Antelope a fost preluat de discipolii lui Osho şi printr-o decizie dubioasă întregul orăşel a primit noua denumire de „Oraşul Rajneesh", am estecul a devenit şi mai inflamabil. în cartea sa A Passage to America [Trecerea în America], publicată în 1993 şi sus­ ţinută de cercetări exhaustive, Max Brecher ajunge la concluzia că de la bun început au existat conspiraţii la nivel înalt - până la Vatican - care au dorit închiderea co­ munităţii. Existau suspiciuni violente cu privire la inepuizabilele rezerve de bani ale comunităţii, suspectate a avea legătură cu activităţi ilicite (droguri etc.), deşi cea mai mare parte din bani provenea de la o serie de afaceri de mare succes în Europa 214

C o m u n i t a t e a S p i r i t u a l ă : P a r a d i s o Şi In f e r n o (p a r t e a

a doua)

(restaurante şi discoteci Osho, cele mai multe în Germ ania), iar programele de la Multiversitate aveau aproape întotdeauna toate locurile ocupate. Abundau şi zvo­ nurile despre stocurile de arme, deşi, de fapt, aceste „stocuri" nu s-au dovedit a fi atât de considerabile pe cât se credea iniţial. (Aici putem să menţionăm că în co­ munitatea din Oregon exista un departament de poliţie împuternicit oficial, cu per­ sonal antrenat la Academ ia de Poliţie a Statului Oregon). în plus, Brecher relatează că a intervievat doi m ercenari care susţin că li s-a oferit un contract pentru asasinarea lui Osho; unul dintre bărbaţi a susţinut că mai fusese angajat anterior de CIA în operaţiuni sub acoperire în Am erica Centrală. Ambii bărbaţi credeau că CIA se afla în spatele contractelor de asasinat. în cele din urmă, ei au renunţat la plan, considerând că ar fi fost sinucidere curată să încerce să îl ucidă pe Osho într-o comunitate de mii de adepţi credincioşi.5 în cele din urmă, la câteva luni după dizolvarea Rajneeshpuram , procurorul SUA pentru districtul Oregon la acea vreme, Charles Turner, a recunoscut că ţelul principal al guvernului fusese de la început să distrugă com unitatea. El a admis acest lucru ca răspuns la întrebarea de ce Osho nu fusese acuzat de crime grave şi a mai declarat că nu există dovezi care să facă legătura între Osho şi crimele grave.6 (Turner însuşi a fost obiectul unui com plot de asasinat al Sheelei şi al câtorva din­ tre asistenţii ei; ultim ul dintre aceşti asistenţi a fost ju d ecat în tribunal abia în 2006).7 Este im portant să reţinem toate aceste lucruri, pentru că cei care au auzit in­ formai despre Rajneeshpuram au tendinţa să creadă că este vorba despre o auto­ distrugere a comunităţii din cauza corupţiei criminale din interior, nimic altceva. In realitate, com unitatea a fost asediată de la bun început de confruntări juridice şi a avut parte de o primire ostilă din partea localnicilor, mass-media şi oficialităţilor de stat, însă reacţia comunităţii, condusă la acel moment de Sheela, a fost aprigă şi combativă. Nu s-a folosit nicio „abordare taoistă", nu s-a cedat şi nu s-a practicat „nonîm potrivirea". Abordarea a fost în întregim e arţăgoasă, „ochi pentru ochi". Cu toate acestea, această abordare a fost dusă la extreme groteşti. 2. A doua problem ă majoră cu care s-a confruntat com unitatea de la bun în­ ceput are legătură cu starea psihologică a Sheelei şi cu m odul ei contestabil de a înţelege învăţăturile maestrului ei. în ce măsură s-au reflectat toate acestea asupra lui Osho e altă poveste, pe care o vom discuta m ai jos. Dar deocam dată putem spune cu siguranţă că Sheela şi grupul ei de locotenenţi - dintre care cei mai mulţi erau femei - au condus com unitatea cu o mână de fier, şi-au folosit puterea uneori în m oduri discutabile şi au arătat foarte puţin sau deloc că erau im plicate într-o practică spirituală personală (meditaţie, grupuri de terapie etc.). Jill Franklin, care era cunoscută sub numele de Satya Bharti pe când era discipol apropiat al lui Osho şi care scrisese câteva cărţi populare despre m aestrul el la sfârşitul anilor '70, a avut de spus următoarele lucruri despre zilele de început ale com unităţii din Ore­ gon: 215

C

ei

T

rei

M

agi

P

ericuloşi

Chiar şi în primul an al fermei se puteau vedea mai multe pete de urâţenie decât ar fi putut fi dispusă să suporte o persoană inteligentă. Această singură propoziţie este suficientă, practic, dar restul paragrafului lui Franklin dezvăluie observaţii importante: Scrisul de mână era pe peretele fiecărei clădiri ilegale pe care o ridicasem şi în fiecare scrisoare de protest pe care o trimiteam politicienilor locali, acuzându-ne adversarii de discriminare religioasă şi de bigotism. Mentalitatea de tip noi-şi-ei pe care o sublinia Sheela în şedinţele generale obligatorii şi pe care făcea tot ce putea să o creeze printr-un com portam ent public grosolan susţinea o atmosferă în care era foarte uşor să elimine judecata critică. Orice ar fi făcut liderii noştri numiţi de Bhagwan [Osho] era necesar, imperativ. Co­ munitatea se lupta pentru dreptul ei la existenţă. Intr-o luptă împotriva ad­ versarilor care ne voiau plecaţi din stat, din ţară - care ne vedea ca pe nişte diavoli roşii, ucigaşi de Hristos, comunişti şi am eninţări la adresa „stilului am erican de viaţă" - frecventele acţiuni de ocolire a legii şi politicile interne dictatoriale ale com unităţii păreau justificate în multe feluri, în ciuda unui sentiment dezgustător de greaţă care nu m-a părăsit niciodată.8 Ea şi-a exprimat bine punctul de vedere. „Sentimentul de dezgust" spune multe şi stă mărturie faptul că Franklin nu şi-a pierdut niciodată sensibilitatea, nu a fost niciodată acaparată de personalitatea puternică a Sheelei şi de agenda ei capti­ vantă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre mulţi alţii. Poate că Sheela nu a câştigat niciun concurs de popularitate, dar autoritatea ei era atât de necontestată de majori­ tatea, încât, practic, mulţi i-au devenit foarte devotaţi. Nu în felul în care îi erau de­ votaţi lui Osho, ci în felul în care un copil poate să devină ataşat de un părinte care poate că nu e foarte plăcut, dar care, totuşi, este prezent în viaţa lui, iar în cazul lui Sheela, mult mai prezent decât celălalt „părinte" care îşi petrecea tot timpul în tăcere, în camera lui. Asemenea dinamicii clasice într-o familie, Sheela a devenit părintele dominant, în principal pentru că ea se afla acolo în mod convingător. Cu toate acestea, mai este asociată şi o temă controversată, şi anume chestiu­ nea feminismului lui Osho. Nu este niciun secret că Osho avea în el un element fe­ minin foarte dezvoltat - aprecierea pe care o avea pentru frum useţea exprimată în formă, măiastra lui înţelegere a relaţiilor, spiritualitatea lui centrată pe corp, ma­ niera lui elegantă de exprimare, criticile tăioase la adresa structurilor patriarhale de putere din politică şi religie şi aşa mai departe. Pentru a confirma toate astea, a instalat femei în cele mai multe din posturile de putere adm inistrativă din comu­ nităţile lui. Sheela, la rândul ei, era renumită pentru că îşi luase numai fem ei ca aju­ toare. Bărbaţii din ju ru l ei, fie că erau asistenţi sau prieteni, erau în majoritate hom osexuali. în cuvinte blânde, în preajma ei nu se prea afla genul de Bodhid-

C O M UNI TATE A S P I R I T U A L Ă : P A R AD I S O Şl I N F E R N O ( PA R T E A A DOUA)

harma ţâfnos. Odată ascultam un discurs al unui bătrân şaman indian, pe nume Sun Bear (Ursul Soarelui). în discursul lui a făcut un comentariu despre cât de ris­ cant poate să fie să dai putere exclusivă femeilor într-o aşezare spirituală. El a spus că, din cauza secolelor de oprim are şi marginalizare a femeilor, atunci când, în cele din urmă, ajung la putere, ele nu pot să reziste şi o folosesc la m aximum, de obicei chiar abuzând de ea. Sun Bear însuşi era un patriarh tradiţional, dar în cazul Sheelei şi al com unităţii din Oregon există un punct cu care Osho era esenţialm ente de acord. El a rem arcat într-unul din interviurile de presă acordate im ediat după ce Sheela a părăsit com unitatea din Oregon, în septembrie 1985: O singură femeie nu poate să-mi distrugă respectul pentru femei. Eu o să mai dau şanse, iar şi iar, dintr-un motiv simplu: mii de ani la rând, fem eilor nu li s-a dat nicio şansă. Aşa că atunci când obţin o şansă e ca omul flămând care a stat nemâncat timp de mai multe zile şi dacă mănâncă prea mult i se face greaţă de la mâncare. Asta s-a întâmplat cu Sheela: ea nu văzuse niciodată atâţia bani, nu văzuse niciodată atâta putere; avea 10.000 de oameni care ar fi putut să m oară sau să facă orice în numele meu. Sheela nu avea aspiraţii spirituale. Văzând că nu are niciun potenţial, cel puţin nu în viaţa aceasta... şi asta a fost im presia m ea din prima zi când a in­ trat în cam era mea, în 1970 - că este pur m aterialistă, dar foarte practică, foarte pragmatică, cu o voinţă puternică şi că ar putea fi folosită în zilele de început ale comunităţii... pentru că oamenii care sunt orientaţi către spiritua­ litate sunt cu capul în nori.9 M ai târziu, într-o serie de prelegeri pe care le-a ţinut în septembrie 1988 des­ pre zen, Osho remarca: Prim a com unitate a fost distrusă din cauza geloziilor fem eilor. Se certau încontinuu. A doua cea [comunitatea din Oregon] a fost distrusă din cauza geloziilor femeilor. Şi aceasta este a treia com unitate - şi ultima, pentru că încep să obosesc... Totuşi, sunt o persoană încăpăţânată. După două comuni­ tăţi, eforturi imense risipite, am pornit a treia comunitate, dar n-am creat nicio diferenţă - tot femeile o conduc.10 / Evident, ideea aici nu este să sugereze că femeile nu pot să conducă organi­ zaţii, ci, mai degrabă, să sublinieze zona relaţiei dintre com unitatea din Oregon şi energiile m asculine agresive din preajmă, întrupate sub forma num eroşilor ei duş­ mani politici. în cazul în care comunitatea ar fi fost condusă de o persoană nevin­ decată psihologic cu polaritatea masculină (după cum Osho a sugerat implicit şi explicit despre Sheela), asta s-ar fi putut manifesta sub form a unei abordări neîn­ demânatice, care să dea un recul (lucru care s-a şi întâmplat). Date fiind faptele, se

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

poate concluziona în mod rezonabil că Sheela nu a făcut demonstraţia unei expresii echilibrate sau valabile a învăţăturilor şi filosofiei generale a lui Osho, pentru că îi lipsea dispoziţia introspectivă - ea nu era interesată de meditaţii şi, aproape lite­ ralmente, dorm ise în timpul învăţăturilor maestrului ei. Pe deasupra, ea era şi prea tânără, fiind aruncată într-o poziţie de putere pe la treizeci şi ceva de ani, într-o pe­ rioadă când era relativ necoaptă şi îi lipsea experienţa de viaţă şi conştiinţa necesară pentru a se ocupa de toate problemele complexe cu care se confrunta dintr-o dată. Nimic din toate astea nu sugerează faptul că prăbuşirea comunităţii din Oregon n-ar fi avut loc dacă n-ar fi condus-o Sheela. Poate că s-ar fi prăbuşit chiar dacă ar fi fost condusă de o secretară înţeleaptă, puternică, nondefensivă şi neameninţată de ostilitatea din jur. Nu avem cum să ştim acest lucru cu siguranţă. Dar putem conclu­ ziona confortabil că dispoziţia Sheelei a ajutat şi a grăbit căderea comunităţii. 3. A treia problemă majoră, pe lângă percepţia publică şi oficială despre Osho şi pe lângă nivelul îndoielnic al Sheelei de dezvoltare şi de înţelegere a viziunii lui Osho, a fost şi cea m ai gravă. Aceasta are legătură cu un conflict care fierbea în in­ teriorul comunităţii, între două facţiuni principale. Prima dintre acestea era grupată în jurul Sheelei, un grup loial de vreo duzină de locotenenţi (în cea m ai mare parte femei, supranumite „M amele tem plului"), toate cu mare putere în comunitate, în mare parte datorită tăcerii autoimpuse a lui Osho. In timpul retragerii lui Osho, Sheela îşi asum ase (şi manifestase) puteri dictatoriale. Deoarece Osho subliniase importanţa „abandonării", ordinele Sheelei şi ale asistenţilor ei erau rareori puse la îndoială şi aproape niciodată nu li se opunea rezistenţă, pentru că se presupunea că a te răzvrăti îm potriva Sheelei însemna a te răzvrăti îm potriva lui Osho, lucru care ar fi negat însuşi scopul pentru care te aflai acolo. Osho se străduise din greu să sublinieze distincţia faţă de obedienţa oarbă - ideea era să abandonezi tendinţele autoritare ale egoului, însă nu să asculţi orbeşte o aşa-num ită autoritate - dar cu toate astea,' evenim entele care au urmat au dovedit că această distinctie / n-a fost înţeleasă suficient. A doua facţiune era cea a „rezidenţilor Lao Tzu ", grupul de discipoli care îl îngrijeau pe Osho şi care locuiau cel mai aproape de maestru, în complexul rezi­ denţial numit Casa Lao Tzu. Acest grup îi cuprindea pe Vivek, care îl îngrijea, doc­ torul său Devaraj, dentistul lui, Devageet, bucătăreasa Nirgun, editorul Maneesha şi încă una sau două persoane. Aceşti discipoli nu erau im plicaţi în conducerea ad­ ministrativă a comunităţii, aşa că nu aveau putere seculară în organizaţie, însă, cu toate acestea, aveau un statut foarte înalt, prin simpla virtute că erau aproape de Osho. Tot experimentul din jurul lui Osho - cu aproximaţie din 1970 în M umbai şi până la dizolvarea comunităţii din Oregon, în 1985 - a fost în esenţă un tip de bhakti yoga, adică o cale de devoţiune bazată pe o conexiune personală profundă cu un guru - ceea ce Osho num ea adesea o „idilă cu m aestrul". Deşi grupurile de psiho­ terapie şi practica m editaţiei erau elementele esenţiale în organizaţie, în realitate, 218

C

om unitatea

S p i r i t u a l ă : P a r a d i s o Ş i I n f e r n o (p a r t e a

a doua)

toate erau ţinute laolaltă de „conexiunea" fiecăruia dintre discipoli cu Osho. Ideea din spatele acestui tip de devoţiune este ca ea să devină un mijloc de aprofundare a acordării personale cu natura ta superioară, folosind o obiectivare a acelei naturi superioare - sub forma divinităţii, iar în cazul unui guru în viaţă, sub forma gurului însuşi - ca un soi de legătură prin procură. Insă, inevitabil, în decursul unei astfel de „conectări", discipolul dezvoltă sentimente personale foarte puternice faţă de guru, uneori chiar uitând că totul trebuie să fie un mijloc pentru toţi de a accesa un nivel mai vast şi mai profund de iubire impersonală. Ceea ce pare să se fi întâm plat în cazul Sheelei şi al rezidenţilor Lao Tzu este o dram ă fascinantă, ce pare extrasă direct din Lordul m uştelor al lui W illiam Golding.11 Situaţia a devenit un caz de m anual de deviere în bhakti yoga, Sheela dezvoltând proiecţii puternice asupra maestrului lui şi a „structurii de fam ilie" din jurul lui. Adică, ea a personalizat întreaga situaţie într-o asemenea măsură, încât lucrurile au devenit periculoase tocmai din cauza puterii care îi fusese desemnată. Ea a început să aibă resentim ente faţă de cei care erau mai apropiaţi de Osho şi, într-un exemplu spectaculos de proiecţie amplificată, a început să perceapă acele persoane drept periculoase atât pentru Osho, cât şi pentru propria bază de putere. Apoi, a continuat această aparentă logică precum un soldat neobosit şi, în conse­ cinţă, a com plotat să îi elimine. în lumea ei, totul părea să aibă sens. Iar într-o de­ monstraţie intensă a problemelor inerente într-o dictatură, cei mai apropiaţi ei au crezut-o şi au început să aibă percepţii similare - principala idee fiind aceea că per­ soanele cele m ai apropiate lui Osho sunt periculoase şi trebuie îndepărtate. N-au existat niciodată nici cele mai vagi dovezi că discipolii care îl îngrijeau pe Osho ar fi fost vreo ameninţare în vreun fel, pentru el sau pentru regimul secular al comunităţii, condus de Sheela; cu toate astea, a fost evident că între cele două facţiuni exista o ruptură psihologică semnificativă. Mai multe surse au raportat că doctorul lui Osho, Devaraj, omul care a devenit ţinta unei tentative efective de asa­ sinat, „nu vorbea" cu Sheela şi cu asociaţii ei de ceva vreme. Se ştia despre Sheela că „ura" această facţiune de pe vremea primei comunităţi din India, de la Pune. însă ceea ce pare să fie clar este că această animozitate era m otivată în principal de gelozie. „Sam ", pseudonimul literar al Vieţii lui Osho, susţine că era adevărat şi con­ trariul, şi anume că unii sau toţi rezidenţii Lao Tzu erau şi ei geloşi pe Sheela. Ce se întâmpla cu Sheela? De ce a jucat ea rolul pe care l-a jucat în dezastrul care a urmat? D e la bun început, presiunea asupra ei trebuie să fi fost enormă. Iar cantitatea de muncă necesară pentru a conduce Ferma era doar începutul - pentru că Sheela trebuia să vâneze ca o căpcăună. în acest scenariu straniu cu Osho pentru şi împotriva propriei lui religii, Sheela era în epicentrul tutu­ ror contradicţiilor. Ea a făcut totul, avea să spună toată lumea; Osho n-a ştiut nimic, totul a fost din vina Sheelei. Comportamentul ei este încă şi mai greu de înţeles dacă observăm că principalele istorisiri despre Ferm ă au fost scrise 219

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

de micul grup de sannyasini care locuiau în casa lui Osho sau influenţate pu­ ternic de relatările lor - şi din toate răzbate un sentiment de gelozie pe Sheela, de poţi să îl tai cu cuţitul.12 Este interesant să com parăm observaţiile lui Sam despre Sheela cu cele ale lui Rosem ary H am ilton (bucătăreasa lui Osho), în urma unei furtuni şi a unei inundaţii care a provocat pagube în primele zile pe când se construia comunitatea din Oregon: îmi răm âne în minte o imagine vie de la acele inundaţii: Sheela traversând apele um flate ale râului ca să ajungă la întâlnirea ei zilnică cu Bhagwan (Osho). Cu ochi negri şi strălucitori, cu părul lung şi negru fluturând în ploaia rece şi în vânt, împingea un armăsar negru, care sforăia îngrozit, prin şuvoiul galben de apă - măsurându-i forţa brută cu a ei şi învingându-1. Atunci am văzut pentru prima dată clar de ce Sheela alesese să sculpteze un oraş dintr-o sălbăticie.13 Faptul că Sheela era profund ataşată de maestrul ei nu intră în discuţie - şi astfel, probabilitatea ca ea să nu fi fost capabilă să îşi depăşească gelozia faţă de cei care erau aproape de el este un lucru dat. însă ideea că alţii erau geloşi pe Sheela, probabil că are şi ea un sâmbure de adevăr. Timp de câţiva ani, ea a fost singura care avea acces zilnic la Osho şi care era reprezentanta şi purtătoarea lui de cuvânt în lume. Ea era o aleasă, o fată de aur şi numai acest statut special este suficient pentru a atrage cel puţin invidie în ochii multora. U n alt pasaj din Rosemary Hamilton aruncă lum ină asupra acestui aspect, după numirea ei în poziţia de fe­ meie de serviciu în casa lui Osho: Mă uit cum egoul meu se înalţă şi se împăunează, cum eu intru pe poartă ca femeie de serviciu: valul de mândrie care m -a străbătut când paznicul s-a uitat pe listă şi mi-a dat drumul înăuntru, aprobând din cap; înfiorarea şi mai mare când nu s-a mai uitat la listă; privirile invidioase ale sannyasinilor care mă vedeau intrând şi ieşind cu uşurinţă prin portalul sacru.14 Faptul că a-1 sluji pe profesor este o mare onoare este o tradiţie veche în co­ munităţile spirituale, iar în cele orientate mai m ult pe devoţiune - cum era cu sigu­ ranţă cea a lui Osho - a fi aproape de guru se consideră a fi cea m ai mare binecuvântare şi una din cele mai mari oportunităţi posibile pentru a te dezvolta rapid la nivel spiritual. în consecinţă, este şi o poziţie expusă la competiţie şi la ge­ lozie.

220

C o m u n i t a t e a S p i r i t u a l ă : P a r a d i s o Şi I n f e r n o (p a r t e a

a doua)

O s h o ş i S h e e la : M a g ic ia n u l p e ricu lo s şi p e ric u lo a s a lu i fiic ă Orice încercare de a analiza în mod obiectiv chestiunea legată de Rajneeshpu­ ram şi Sheela scoate în evidenţă câteva puncte esenţiale. M ai întâi, tăcerea autoimpusă a lui Osho, timp de trei ani şi jum ătate, a fost fără îndoială crucială şi, deşi nu se poate spune că a fost principala forţă cauzatoare - la urma urmei, poate că Sheela ar fi pus la cale tot ce s-a întâm plat chiar şi dacă Osho ar fi ţinut prelegeri zilnice a fost fără discuţie un factor foarte puternic. în al doilea rând - şi lucrul şi mai important, dacă evaluăm toate acestea din punctul de vedere al psihodinamicii, ne confruntăm inevitabil cu nevoia de a ana­ liza chestiunea nivelului de responsabilitate a lui Osho, dacă a existat, în ceea ce priveşte acţiunile Sheelei. Fireşte că au existat păreri divergente în acest sens. La un pol - reprezentat de fanii loiali ai lui Osho, precum Juliet. Forman (aka M aneesha, cronicarul-şef al lui Osho) şi George Meredith (aka Devaraj, aka Amrito, doctorul lui) - sunt cei care o văd pe Sheela ca pe o entitate distinctă, care a acţionat în întregime pe cont propriu şi ale cărei acţiuni criminale nu au fost influenţate în niciun fel de idealurile lui Osho şi nici nu au fost în vreun fel un produs al viziunii sau al tem peram entului lui. La celălalt pol se află foşti adepţi iritaţi, precum High Milne sau Christopher Calder, acesta din urmă susţi­ nând că fusese cel de-al doilea discipol occidental al lui Osho şi care merge până într-acolo încât să descrie întreaga serie de întâm plări crim inale care s-au abătut asupra comunităţii din Oregon ca fiind pusă la cale în totalitate de Osho, sugerând că Sheela nu fusese nimic altceva decât o păpuşă pasivă m anipulată de mâna grea a gurului ei. Iată mai jos un exem plu, în viziunea lui Calder: într-o încercare de a submina o rundă de alegeri locale în districtul Wasco, Rajneesh [Osho] i-a pus pe sannyasinii lui să transporte cu autobuzul aproape 2.000 de oameni ai străzii din principalele oraşe americane, într-un efort de a înclina necinstit procesul de votare în favoarea lui. Unii dintre noii votanţi erau bolnavi mintal şi li se dăduse bere amestecată cu droguri, pentru a putea fi /tinuti sub control. S-au avansat acuzaţii credibile că unul sau mai mulţi din/ / / tre aceşti oam eni ai străzii importaţi au m urit de supradoză din cauza ames­ tecului de bere şi droguri, iar corpurile lor au fost îngropate în deşert. Din câte ştiu eu, această acuzaţie nu a fost dovedită în mod concludent. Strategia lui Rajneesh de a frauda alegerile a eşuat, iar vagabonzii şi nebunii, folosiţi şi abandonaţi pe străzi, după ce s-au terminat alegerile.15 Că aceşti oameni ai străzii au fost acolo şi au fost hrăniţi şi îmbrăcaţi (ca să nu mai menţionăm că li s-au dat ţigări) pot să confirm şi eu, căci am lucrat, am mâncat şi am fumat cu câţiva dintre ei; însă se consideră ca un lucru ştiut printre cei care au studiat serios faptele că această strategie a fost gândită şi aplicată de Sheela şi de aju­ 221

C

ei

T

rei

M

agi

P

ericuloşi

C

om unitatea

S p i r i t u a l ă : P a r a d is o Şi I n f e r n o (p a r t e a

a doua)

toarele ei. Cei m ai mulţi sunt de acord că Osho a aprobat-o, dar a fost o iniţiativă cla­ sică a Sheelei.16 în ciuda acestui fapt, în paragraful de mai sus (sau în alte paragrafe similare din articol) Calder nu menţionează niciunde numele Sheelei. La acest moment este util să mai oferim câteva inform aţii generale despre Sheela. Ea s-a născut Ambalel Patel Sheela, la Baroda, în India, în 1950. A devenit dis­ cipol al lui Osho pe la vârsta de douăzeci şi ceva de ani. După cum se poate observa adesea, o persoană care la o vârstă foarte tânără devine adept devotat al unei perso­ nalităţi mai în vârstă şi foarte carismatice este expusă la anumite riscuri, deoarece structura sa egotică încă nu a fost consolidată de o experienţă suficientă de viaţă. Fiind tineri, astfel de discipoli sunt mai încrezători şi mai deschişi şi le lipsesc punctele de referinţă şi de comparaţie. în consecinţă, gurul poate cu uşurinţă să de­ vină centrul dom inant al universului lor. îm i amintesc că pe la începutul anilor '80, vorbeam cu o colegă, discipolă a lui Osho - o tânără în jur de 25 de ani. Sporovăind cu ea despre cum e să fii discipol, eu am izbucnit dintr-o dată: „Ei bine, n-o să fii cu Bhagwan [Osho] toată viaţa ta". Ea a părut profund indignată, ca şi cum tocmai aş fi insultat-o grav (ceea ce, într-un fel, şi făcusem, fără să îm i dau seama), însă în acelaşi timp m-a privit cu simpatie, ca şi cum aş fi fost un prost. M i-a replicat: „O să fiu cu Bhagwan toată viaţa m ea". Spunea asta cu toată convingerea tinereţii, la

rebel şi nevoia de a prezenta o figură unică, de a nu răspunde la nimic altceva decât la chemarea ei supremă şi să calce în picioare orice i-ar sta în cale. Aici este util să ne oprim pentru o clipă şi să îl lăsăm să intre în scenă pe Chogyam Trungpa, genialul şi foarte controversatul maestru tibetan budist. La sfârşitul anilor '70, Trungpa, rupându-se de tradiţie, numise un occidental - pe studentul lui apropiat Thomas Rich - să îi fie „Regentul Vajra". Acesta avea să fie omul care urma să ducă mai departe viziunea învăţăturilor lui şi a comunităţii, după moartea sa. Desigur, se ştie prea bine că această decizie a avut ca rezultat un dezastru. Nu la mult timp după ce Trungpa a murit, în 1987, ca urmare a deteriorării ficatului din cauza alcoolismului, Osel Tendzin (numele tibetan dat lui Rich) a dezvăluit nu numai că el avea SIDA, ci şi că se culcase cu câţiva dintre studenţii lui şi infectase cu bună-ştiinţă cel puţin pe unul dintre aceştia. Scandalul a zguduit comunitatea lui Trungpa şi a costat-o un număr mare de membri, deşi a supravieţuit (Tendzin însuşi a m urit de com plicaţii asociate cu SIDA, în 1990). Dar lucrul interesant aici este să observăm tiparele comune, precum şi modul în care se transm it ele, din ge­ neraţie în generaţie, într-o familie obişnuită. După cum observa Lawrence Sutin, în excelenta lui istorie a budismului, All Is Change [Totul e schimbare]:

fel de sigură cum era că mâine avea să răsară Soarele. Ca discipol, Sheela era remarcabilă pentru câteva lucruri, dintre care unul era energia ei personală extraordinar de puternică, iar celălalt un obicei ciudat de a dormi la prelegerile de dimineaţă ale maestrului ei. Acest din urină fapt este atestat de câteva fotografii care au rămas din acea vreme: Osho vorbind pe podium, îmbră­ cat în roba lui simplă, albă, pe care o purta întotdeauna în acele zile (în anii '70), iar în faţa lui câteva sute de discipoli în robe portocalii, toţi aşezaţi, fie ascultând cu atenţie, fie cu ochii închişi în meditaţie. Şi acolo, între ei toţi, în rândul din faţă se

Există o paralelă jenantă între negarea ostentativă a lui Tendzin cu privire la alegerile lui sexuale şi atitudinea lui Trungpa cu privire la propriul lui con­ sum perm anent de alcool.17 Observaţia lui Sutin este izbitor de evidentă, dar, cu toate astea, este genul de observaţie care poate fi deosebit de greu de făcut pentru cei aflaţi prea aproape de astfel de situaţii. Alcoolicii sunt renumiţi pentru capacitatea lor de a arăta negare, iar cei aflaţi în apropierea alcoolicilor (sau a altor tipuri de consumatori abuzivi) sunt la fel de renumiţi pentru capacitatea lor de a permite, de a dezvolta o vedere mioapă la un ochi. Când toate astea se adaugă la un amestec spiritual, rezultatul poate fi de­ osebit de straniu, deoarece pentru cei profund dedicaţi învăţăturilor spirituale există nevoia de a crede că ei (şi lucrul în care sunt implicaţi) sunt cu adevărat deosebiţi, dincolo de limită, scutiţi de legile universului, iar această nevoie poate fi atât de ge­ neralizată, încât depăşeşte bunul-simţ. Osel Tendzin însuşi a recunoscut că motivul pentru care s-a culcat cu persoanele cu care s-a culcat, ştiind că avea SIDA, a fosi exact convingerea că el şi lucrul în care era implicat era cu adevărat special:

afla o indiancă culcată pe o parte - picotind. Se ştia că Osho acceptase somnul Sheelei, ba chiar spunând odată că ea „lucra cu sine" în timp ce dormea (expresie folosită adesea pentru a indica m oduri în care el îi influenţa pe discipoli prin metode subtile - deşi a încetat să m ai folosească această expresie spre sfârşitul vieţii lui). însă, uitându-ne în urmă, ciudăţenia aces­ tui obicei al ei poate fi văzută ca fiind o metaforă interesantă a căderii ei ulterioare din graţie - discipolul care, literalmente, a dormit la învăţăturile zilnice ale maes­ trului ei despre cum să fii treaz. E o mare ironie. Iar când o vedem în lum ina încăl­ cărilor rem arcabil de flagrante ale bunului-sim ţ şi ale legilor convenţionale în fiascoul prăbuşirii com unităţii din Oregon, totul devine încă şi m ai suspect. Prin „suspect" nu sugerez nimic conspirativ, precum zvonurile, cum că Sheela era elementul negat de umbră al lui Osho, partea din el care voia în mod in­ conştient să-i saboteze propria lucrare sau alte stări psihologice de acest fel. Ceea ce pare clar aici este mai degrabă faptul că Sheela era pur şi simplu/onrfe asemănă­ toare cu Osho, în anumite feluri esenţiale - vrednic de m enţionat fiind caracterul ei

în plus, că gurul lui este cel care l-a asigurat că nu i se poate întâmpla nimic rău, după cum povesteşte Stephen Butterfield în cartea lui, The Double M irror [Oglinda dublă]:

222

223

Mă prosteam singur... crezând că am cine ştie ce mijloc extraordinar de protectie...18 /

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Tendzin îl întrebase pe Trungpa cum să procedeze dacă studenţii voiau să facă sex cu el, iar răspunsul lui Trungpa a fost că atâta timp cât îşi face prac­ ticile de purificare Vajrayana nu contează, pentru că aceştia nu aveau să con­ tracteze boala.19 Ideea principală aici nu este să scoatem în evidenţă defectele de caracter ale lui Osel Tendzin sau ale lui Chogyam Trungpa, oricât de grave ar fi fost acestea, ci, mai degrabă, să vedem că Tendzin era, în anumite moduri importante, o reflexie a maestrului său. în cazul lui Osho şi al Sheelei, paralela este destul de clară. Există prea multe trăsături în ea care sunt recunoscute cu uşurinţă în caracterul bine do­ cumentat al lui Osho (în cea mai mare parte documentat de el însuşi) pentru a nu vedea similarităţile. în timpul celor peste trei ani de tăcere a lui Osho, Sheelei i s-a dat o putere enormă, iar ea a condus comunitatea Oregon esenţialmente ca un dic­ tator. în acea perioadă a început să se vadă pe sine ca regină şi papă în acelaşi timp şi chiar se îmbrăca conform acestor roluri, învelindu-se în robe roşii şi purtându-şi mala-ua (cele 108 mărgele cu fotografia lui Osho pe un medalion) cu perle albe, în­ făşurată în jurul capului ca un soi de podoabă tantrică de prost-gust - pontiful cu pistoale în persoană. Toată chestiunea este absurdă în retrospectivă, ştiind acum că ea literalmente dormea când preda maestrul ei, nu medita niciodată, n-a participat niciodată la te­ rapie şi n-a arătat niciodată un interes real pentru ideile spirituale ezoterice. Şi atunci, ce căuta ea acolo? E clar că era înnebunită după gurul ei, însă la fel de clar este şi că în curând a ajuns să fie şi mai înnebunită după rolul ei. După dezvăluirea activităţilor criminale pe care le făcuseră ea şi complicii ei (tentativă de crimă, un atac bioterorist scandalos, înregistrări ilegale etc.), principalul argument al lui Osho a fost că el nu este răspunzător pentru acţiunile altora. Probabil că cea mai hazlie replică a lui a fost că „ilum inarea înseamnă că mă cunosc pe m ine însum i - nu înseamnă că ştiu că am microfoane în dorm itor". Poate că aşa este, iar încercarea lui Osho de a face ilum inarea mai umană poate să fie doar apreciată, dar rămâne o realitate faptul că el a num it o femeie cu trăsăturile de caracter pe care le avea Sheela într-o poziţie extraordinar de sensibilă şi de importantă în organizaţia lui. De ce? Singurul răspuns rezonabil este că a făcut acest lucru neintenţionat şi neînţelept, tocmai pentru că Sheela era, la nivelul cel mai profund, prea aproape, pentru ca el să vadă cine este ea cu adevărat şi de ce este capabilă în realitate. Prin „aproape de ea" nu se înţelege o intimitate reală, pen­ tru că ea nu s-a apropiat de el ca „prieten" (nici altcineva, de altfel). Mai degrabă, într-o anumită măsură, ea era o reflexie a lui în caracter. în ciuda faptului că nu îi era nici pe departe egală din punct de vedere intelectual şi că nu avea nimic din zelul lui spiritual pentru conştiinţa transcendentală - pe scurt, comparativ vorbind, el era treaz, ea nu - totuşi, tiparele ei se potriveau foarte bine cu ale lui la nivelul anumitor trăsături de caracter, poate cea mai remarcabilă fiind un ataşament pro­ 224

C

om unitatea

S p i r i t u a l ă : P a r a d i s o Şi I n f e r n o (p a r t e a

a doua)

fund, din nevoia de a aven dreptate cu privire la lucruri şi un nivel de încăpăţânare asociat cu asta, care depăşeşte cu mult nivelul de simplu şarm. în iulie 1985, cu puţin timp înainte să erupă fiascoul în com unitate, Osho, vorbind despre Sheela, a fost citat în The Sunday Oregonian spunând: Uitaţi-vă la ea. E atât de frumoasă. Credeţi că mai e nevoie de ceva? Poate să administreze toată com unitatea asta. Am ascuţit-o ca pe o sabie. I-am spus să se ducă şi să taie câte capete poate.20 Ultima frază în special pare să confirme punctul de vedere că Sheela era, în multe feluri, un ecou al maestrului ei la nivelul caracterului. Fără discuţie că Osho „tăiase capete" în ani mulţi de discursuri aprinse. Sheela, în felul ei, încerca să facă acelaşi lucru - doar că era infinit mai neîndemânatică. Oricine l-a ascultat vreodată pe Osho vorbind despre trecutul lui va fi izbit de câteva lucruri, dacă ascultă cu atenţie, liber de ataşamentul sentimental faţă de evidenta lui graţie. în primul rând, este vorba de tendinţa lui Osho de a descrie conflictele între el şi alţii, într-o lumină care demonstrează întotdeauna, fără greş, dreptatea lui. Auzim mereu poveşti despre cum s-a întâlnit el cu cineva, „l-a numit" într-un fel, iar mai devreme sau mai târziu persoana a recunoscut că Osho are drep­ tate. El pare să fi fost singurul om din istorie care n-a pierdut niciodată o ceartă, a avut întotdeauna dreptate şi n-a fost niciodată pus la locul lui de nimeni. întot­ deauna, fără greş, el este cel care are ultimul cuvânt în acest gen de întâlniri. Putem concepe că acesta ar putea să fie pur şi simplu adevărul. Fără îndoială că era un om genial - şi la fel de incontestabil că era şi foarte arţăgos. în domeniul com­ petiţiei spirituale, probabil că a avut un singur egal în timpurile moderne, excentricul guru antiguru U.G. Krishnamurti (a nu se confunda cu celălalt rival al lui, mai renumit, J. Krishnamurti), cu care Osho s-a angajat odată într-un război distractiv de cuvinte, U.G. numindu-1 pe Osho „proxenet", iar Osho întorcându-i mingea şi declarându-1 pe U.G. un „guru fals". Osho părea mereu să fie în război cu ceva sau cu cineva. Ba chiar este renumit schimbul lui ostil de corespondenţă cu Maica Tereza, în care el o numea „idioată" şi „ipocrită" pentru că - după estimarea lui nietzscheană - „slăbea" oamenii seducându-i către Biserică, iar ea îi returna favoarea şi insinua că avea să ajungă în iad şi că, în consecinţă, avea să se roage pentru el. Lucru la care (în mod jus­ tificat, trebuie spus) el a răspuns: „Cine ţi-a dat permisiunea să te rogi pentru mine?". Eu am fost implicat în câteva organizaţii şi comunităţi spirituale pe lângă cea a lui Osho şi pot să spun cu siguranţă că sannyasinii (numele dat discipolilor lui Osho), deşi puteau să fie printre cei mai înflăcăraţi, vioi, inteligenţi şi afectuoşi oa­ meni, erau adesea (mai ales în anii '80) printre cei mai nepoliticoşi şi mai neprietenoşi. Osho preţuia foarte m ult sinceritatea şi dispreţuia „amabilitatea englezească" - într-un cuvânt, drăgălăşenia - poate mai mult decât orice. în vrem urile de eferves­ cenţă a grupurilor de tip înfruntare din anii '60 şi '80, intenţia de a „fi sincer" s-a 225

C ei T

rei

M

agi

P

ericuloşi

asociat cu accentul pe „eu" al generaţiei Baby Boom şi a dat naştere comportamen­ tului sincer. Asta putea cu siguranţă să ducă la o deschidere şi la o vioiciune sen­ zaţională, dar la fel de mult putea să ducă şi la simplă lipsă de politeţe în numele „sincerităţii". Unele voci au susţinut că localnicii din Oregon nu au primit cu braţele deschise com unitatea lui Osho în primele zile ale com unităţii (1981); deşi lucrul acesta este fără îndoială adevărat, ceea ce se menţionează mai rar este faptul că pur­ tarea discipolilor lui Osho în general nu era în niciun caz caldă şi ospitalieră. în parte, astfel de comportamente erau un ecou al caracterului şi stilului de conducere al Sheelei, dar în parte era vorba şi de rezultatul natural al învăţăturilor lui Osho despre importanţa de a preamări şinele mai presus de orice altceva. Osho s-a luptat toată viaţa lui - în anii de şcoală (în care a avut parte şi de exmatriculări) cu profe­ sorii, cu liderii religioşi, chiar şi cu alţi guru-şi de avangardă. Nu e deloc surprin­ zător că a ales un pitbull ca Sheela pentru o poziţie atât de fundamentală. Şi astfel ne gândim că el poartă o oarecare parte de vină în acţiunile crim inale ale Sheelei, fie şi numai indirect şi psihologic.,Ea era adepta lui - în limbajul alchimiei psiho­ logice, o Lună care reflecta lumina Soarelui ei. Decizia lui de a se retrage în tăcere timp de peste trei ani şi să dea voie unei tinere la treizeci şi ceva de ani să preia conducerea unei comunităţi atât de vaste şi de răspândite, în care se rulau milioane de dolari, ar fi putut să aibă loc numai dacă el a văzut la ea vreo calitate care i-a amintit suficient de m ult de ceva dinăuntrul lui - chiar dacă, în cele din urmă, nu era conştient de potenţialul ei mai distructiv. în septembrie 1985, la scurt timp după ce Sheela şi câţiva dintre complicii ei au fugit în Statele Unite, Osho a apărut în faţa presei într-o serie de interviuri cumva ciudate, menite să dea totul pe faţă. Acolo, la o întrebare despre m otivul pentru care a ales o femeie inteligentă, dar „rea" să îi fie principala reprezentantă, el şi-a dezvăluit gândurile despre Sheela, susţinând că ea fusese un rău necesar: Nu puteam să pun comunitatea în mâinile unor oameni nevinovaţi - politi­ cienii ar fi distrus-o... uitându-ne la lume, cu tot ce s-a întâmplat, deşi n-a fost bine, numai nişte oameni răi ar fi putut să se ocupe de toate astea. Oamenii buni nu ar fi putut.21 După câteva zile, într-un alt discurs, Osho a susţinut că a numit-o pe Sheela într-o poziţie de putere cu bună-ştiinţă, declarând: Am ales-o pe Sheela să fie secretara mea ca să vă fac să gustaţi puţin din ce înseamnă fascismul. Acum trăiţi în stilul meu. Fiţi responsabili, ca să nu fie nevoie de nimeni care să vă dicteze ce să faceţi.22

C

om unitatea

S p i r i t u a l ă : P a r a d i s o Ş i I n f e r n o (p a r t e a

a doua)

în contextul unui soi de dispozitiv complex prin care să le dea o lecţie discipolilor lui, atunci a făcut acest lucru cunoscând foarte bine potenţialele pericole. Faptul că au fost oameni otrăviţi, iar unii aproape că au murit subliniază această idee. Mai degrabă, este mai probabil ca remarca lui Osho să fi fost exprimarea la suprafaţă a acelui element (la care ne-am mai referit şi anterior) din structura caracterului lui - şi anume nevoia de a reîncadra totul într-un mod care să îl pună pe el în cea mai bună lumină posibilă. „Cea mai bună lumină posibilă" în acest sens se referă la ca­ litatea crucială de stare psihologică de a şti. Ca maestru înţelept, Osho trebuie să fie văzut, mai presus de orice, ca înţelept şi ştiutor. El poate fi văzut ca necunoscător în chestiuni m ai lum eşti, dar nu în ceea ce priveşte chestiuni psihologice mai pro­ funde. Fără o înţelepciune m anifestată în acest domeniu, funcţia lui ca maestru complet iluminat ajunge să fie pusă prea inconfortabil în discuţie. Faptul că Osho avea într-adevăr o uriaşă înţelepciune şi un rafinat spirit de observaţie este evident şi este indiscutabil faptul că el a adus un mesaj şi o învăţă­ tură esenţială pentru omenirea secolului XX. Nu avem decât să citim oricare dintre cele peste 600 de cărţi tipărite sau chiar să ne uităm la unul din multele clipuri video cu el, pentru a vedea acest lucru. Mai degrabă, ceea ce este subliniat aici este nevoia de a fi văzut ca esenţialmente infailibil. Ironia este că Osho îi batjocorea mereu pe preoţii cu pretenţii şi pe liderii religioşi din istorie într-o formă sau alta pentru că îşi prezentau caracterul infailibil în faţa unui public amăgit. Cu toate astea, el însuşi pare să fi făcut la fel. Eu nu cunosc nicio declaraţie publică a lui Osho, în care să fi spus că numirea Sheelei ca prim-ministrul său de facto a fost pur şi simplu o greşeală din partea lui. în sfârşit, ar trebui rem arcat că Sheela însăşi, după peste 20 de ani de izolare, a apărut din nou în public. O serie de interviuri înregistrate video cu ea au fost încărcate pe YouTube în 2007. în aceste interviuri, modul ei de a vorbi este ciudat, cu o afectare care am inteşte pe alocuri de maestrul ei, iar ea îşi prezintă cazul şi în­ cearcă să îşi promoveze nevinovăţia esenţială. Judecând după com entariile publi­ cului la aceste clipuri video, ea nu a reuşit să zdruncine percepţia generală a că ea şi numai ea este răspunzătoare de coşmarul orwellian de la Rajneeshpuram. Dar faptul că ea a avut această rătăcire regească nu îl exonerează automat pe Osho. Ea nu era numai copilul lui spiritual, ci şi copilul lui mental. El a creat pro­ gramul, viziunea, perspectiva, un raison d'etre pentru toate com unităţile lui. N-ar fi putut să fie altfel. La fel cum Iuda trebuie să fi fost un asociat apropiat al lui Iisus, trădarea lui, intenţionată sau nu, plănuită sau nu, reflectă la un anum it nivel carac­ terul rebel al maestrului său, chiar dacă acea rebeliune este de o natură mult mai imatură.

în lum ina a tot ce s-a întâmplat, acest din urmă comentariu al lui Osho este dubios. Dacă el a ales-o pe Sheela cu bună-ştiinţă să fie într-o anum ită poziţie, doar

Mitul Iisus-Iuda li se aplică destul de bine lui Osho şi Sheelei. în cele din urmă, argumentul esenţial al lui Osho că fiecare răspunde de propriile fapte este cu sigu­ ranţă adevărat, dar la fel de adevărat este şi că o iniţiativă ca srtnni/fls-urile lui Osho are un impact enorm şi consecinţe, la fel de enorme. Osho, deşi un om cu mult înain-

226

227

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

tea timpurilor lui, era totuşi un om, capabil doar de o judecată care să-i reflecte gradul de înţelegere, perspectiva, caracteristicile personale. Principalul meu argument aici este că însăşi natura lui şi însăşi viziunea lui au atras către el un anumit tip de căută­ tori, tipul care în mod inevitabil avea să creeze probleme. Modul tipic de a vedea acest lucru este că Osho nu era răspunzător pentru cine era Sheela, însă era răspunzător în parte pentru ceea ce făcea Sheela. Eu văd lucrurile altfel. El nu era răspunzător pentru acţiunile lui, însă fireşte că era răs­ punzător pentru cine este el, astfel că, prin extensie, era răspunzător că atrăsese lângă el o persoană cu calităţile Sheelei. Şi din cauza a cine era ea, el i-a dat prea multă putere, ca un tată care îi dă cheile m aşinii lui foarte rapide şi periculoase fiicei sale care încă nu are vârsta la care să o poată conduce. Şi ca să extindem me­ tafora - care se întâm plă să fie şi literală, în acest caz - el a făcut acest lucru pentru că şi el conducea ca un nebun. Că o făcea cu mai multa îndem ânare decât fiica lui e un element minor. R e m a rci de în ch eiere Gurdjieff, un maestru care cunoştea bine capcanele vieţii într-o comunitate bazată pe idealuri superioare, a declarat odată: Nu face parte din rolul maestrului să preia efortul discipolului de a înţelege; acesta din urm ă şi num ai el trebuie să o facă pentru sine. Şocurile, sugestiile şi situaţiile calculate pentru a provoca trezirea discipolului sunt acolo doar pentru a-1 pregăti şi a-1 antrena să se descurce fără maestru, să meargă mai departe cu propria lui forţă de îndată ce se arată capabil să o facă.23 Nimic nu ar'putea fi o apărare mai bună pentru Osho decât cuvintele lui Gur­ djieff. Dar problema cu Rajneeshpuram a fost că retragerea prelungită a lui Osho şi guvernarea dom inantă a Sheelei a început să creeze confuzie cu privire la cine este, de fapt, maestrul. Poate că Osho era interesat, în cele din urmă, de „libertatea" discipolului, dar Sheela cu siguranţă că nu era. Ea era interesată în principal de su­ pravieţuirea com unităţii cu orice preţ şi, lucru de la sine înţeles, de consolidarea propriei baze de putere. în acea poziţie, ea chiar a încercat să „preia efortul disci­ polului de a în ţeleg e". Odată încălcat principiul elementar exprim at de Gurdjieff, şcoala de mistere pătrunde în zona cenuşie dintre un teren de antrenament spiritual şi o organizaţie de tip cult - sau, în cel mai rău caz, un „lagăr de concentrare fascist",

C

om unitatea

S p i r i t u a l ă : P a r a d i s o Ş i I n f e r n o (p a r t e a

a doua)

urmat şi care credeau cu totul în ideea că el era o fiinţă realizată pe deplin. Dar oare aşa era? Pe la sfârşitul anilor '80 am citit o carte scrisă de Robert Masters, psihoterapeut canadian şi fost discipol al lui Osho, intitulată The Way o f the Lover [Calea iubi­ tului]. M asters fusese la ashram ul iniţial din Pune în anii '70 şi com parase nefavorabil apariţia lui Osho din anii '80 de la Rajneeshpuram cu ţinuta lui din anii '70. „Chipul lui Bhagwan îşi pierduse echilibrul şi luminozitatea, ochii îşi pierdu­ seră atemporalitatea şi profunzim ea", scria el, adăugând că Osho „arăta drogat şi părea să fie orb la toate."2'1 La vremea aceea am dat la o parte remarcile lui Masters ca fiind cele obişnuite pentru un discipol nemulţumit, mai ales unul care pornise să se instaleze ca profesor şi să îşi adune propriii lui adepţi (cum făcuse Masters în anii '80). Acum, după 20 de ani, cred că avea dreptate, cel puţin într-o oarecare măsură. Fără îndoială că în multe din clipurile video de la Rajneeshpuram Osho nu arată ca omul binecuvântat care susţinea că este. Uneori arăta obosit, chiar neinspirat şi - dacă mi-e permis să spun - însingurat. Şi cum să nu fie aşa? Era un om care nu avea tovarăşi, nu avea prieteni adevăraţi, nu avea pe nimeni cu care să poată să îşi întâlnească propriul sine. Desigur, teoretic, iluminarea completă elimină nevoia de toate astea. La urma urmei, dacă eşti una cu toate, ce nevoie ai de un tovarăş? Sau de oricine? Şi aici apare întrebarea despre profunzimea realizării de sine a lui Osho. Dacă realizarea lui de sine nu era completă, atunci încă mai rămâneau acolo nevoile umane, iar dacă acele nevoi nu erau îndeplinite, atunci acolo era nefericire. Faptul că Osho folosea oxid de azot aparent în scopuri de amuzament (a se vedea Capitolul 12), fie şi numai oca­ zional, sugerează că nu era pe deplin mulţumit. Mulţumit sau nu, un lucru care este clar este că o idee fundamentală era aplicată greşit la comunitate. Ideea era, esenţialmente, principala lege a Thelemei lui Crowley - „Fă ceea ce voieşti şi aceea să fie toată Legea". Mulţi, dacă nu cei mai mulţi dintre discipolii lui Osho, probabil că nu auziseră niciodată de Crowley, însă învăţăturile lui, modificate după ideile originale ale lui Francois Rabelais, publicate în Gargantua şi Pantagruel în secolul al XVI-lea, erau foarte prezente în multe din ideile de bază ale lui Osho şi au ajuns la o expresie distorsionată şi incorectă în însăşi personalitatea Sheelei. Legea lui Crowley, „Fă ceea ce voieşti şi aceea să fie toată Legea", nu urmează nicio lege decât aceea a onorării sinelui adevărat, în aliniere totală şi individuală cu adevărul nostru suprem, fără a permite nimănui sau, mai la obiect, fără a permite egoului nostru să ne priveze de acel adevăr. Esenţialmente, şi Osho preda acelaşi lucru. însă această idee este extraordinar de susceptibilă la a fi cooptată de ego pen­ tru propriile lui planuri.

după cum se exprima chiar Osho. Un punct de vedere spune că Osho nu a fost niciodată cu adevărat fericit în Oregon şi că suspendarea discursurilor lui publice, care reprezentaseră timp de atâţia ani principala şi singura formă substanţială prin care el com unicase cu oa­ menii lui, era în realitate manifestarea unui tip de depresie. Dar însăşi ideea că ar fi putut fi „deprim at" este absurdă şi este un sacrilegiu pentru cei mulţi care l-au

Sheela era o expresie superbă de antinom ianism sau de „anarhie spirituală" - ea era un adevărat haiduc spiritual şi refuza să dea voie cuiva să „se pună" cu voia ei. Partea asta a înţeles-o. Singura problemă este că ea nu îşi găsise Adevărata Voie. Ca urmare, ea reprezenta o versiune coruptă a legii thelemice a lui Crowley,

228

229

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

versiunea de Adevărată Voie a egoului. Inevitabil, asta duce la dezastru, pentru că nu ţine seama de cauza şi efectul karmic. Adevărata Voie nu face rău, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre versiunea egoului, care pur şi simplu calcă în picioare tot ce îi stă în cale. Mai devreme sau mai târziu, dă peste ceva pe care nu poate să calce şi este distrus de ecoul propriei agresiuni necugetate. Sheela a făcut greşeli grave şi a comis crime grave. Greşeala lui Osho a fost că a pus-o în acea poziţie de la bun început. Dar ceva din natura lui a permis să se întâmple toate astea. în sfârşit, există şi o perspectivă „de vultur" asupra tuturor acestor lucruri. După cum am m enţionat în capitolul anterior, Gurdjieff a declarat că accidentul grav de maşină în care fusese implicat în 1924 nu era, de fapt, un exemplu a ceea ce el numea Legea Accidentului, ci, mai degrabă, o m anifestare a unui tip de forţă negativă care se opune trezirii conştiinţei în lume - o forţă pe care el o numea Tzvarnoharno. Una din ideile de bază ale lui Gurdjieff era că universul funcţionează prin intermediul unor verificări şi echilibrări, ca un corp organic şi că are un echilibru autoregulat. Dacă ceva perturbă acel echilibru, i se opune o împotrivire - similar cu modul în care bacteriile sau viruşii din corp vor fi atacaţi de anticorpi sau de leucocite. Nu este greu să aplicăm această idee la ceea ce s-a întâmplat la Rajneeshpuram şi la ceea ce se întâmplă în atât de multe comunităţi intenţionate ghidate de un prin­ cipiu puternic de trezire radicală. Aproape toate tradiţiile de înţelepciune sunt de acord că egoul (sau şinele) nu e ceva cu care să te joci şi că are o inventivitate nes­ fârşită în modurile lui de a supravieţui şi de a deturna orice tentativă de a ne elibera din ghearele lui. Mai presus de orice, egoul este măiastru în cooptarea ideilor spi­ rituale şi folosirea lor pentru propriile planuri. în cazul comunităţii din Oregon a lui Osho şi al regimului Sheelei, este clar că asta s-a întâmplat. Anumiţi oameni au dat-o în bară, rău de tot, dar dacă privim totul ca pe un întreg organic, Sheela (sau oricine altcineva ar fi fost în locul ei) nu era boala - mai degrabă, conştiinţa era „boala" şi ameninţarea. Iar această conştiinţă a fost atacată corespunzător de forţe „anticorp", care au luat forme exterioare şi interioare - în exterior, totul de la pro­ curorul general al Oregonului şi până la fricile şi prejudecăţile am ericanului de rând sau ale localnicului din Oregon care se uită la televizor, iar în interior, totul de la egoul imatur de evident al Sheelei şi egoul sublimat al tuturor sannyasinilor şi până la trăsăturile lui Osho. în această viziune mai mare şi absolută, ceea ce a doborât com unitatea Raj­ neeshpuram până la urmă nu a fost un individ, ci, mai degrabă, un factor universal incorporat, ceea ce gnosticii (de exemplu) personificau ca „archoni", forţe care îm­ piedică orice tentativă de trezire. După cum s-a exprimat odată studentul lui Aleister Crowley, Grady McMurtry: „Oare de ce gnoza e mereu doborâtă la pământ? De fiecare dată când se ridică energia şi au loc iluminări la scară largă, ramura locală a Inchiziţiei o distruge. Cred că e un război în ceruri. Inteligenţele Superioare, ori­ 230

C o m u n i t a t e a S p i r i t u a l ă : P a r a d i s o Ş i I n f e r n o (p a r t e a

a doua)

cine ar fi ele, nu joacă toate în aceeaşi echipă".25 O versiune mai blândă a acestui conflict se regăseşte în ceea ce mai multe învăţături psihospirituale numesc pur şi simplu „ego", elementul din psihicul uman care este îngrozit de adevăr şi de libertate - şi de enorm a responsabilitate pe care o presupun amândouă - şi care se va da peste cap ca să saboteze orice tentativă legitimă de deplasare în acea di­ recţie. ♦♦♦♦ Postscript: La scurt timp după ce a fost terminată această carte, la 13 februarie 2010, a avut loc un atac terorist asupra unei brutării cunoscute vizavi de Staţiunea de Meditaţii Osho din Pune, în India. Au murit cel puţin 15 persoane, dintre care unele erau discipoli ai lui Osho, iar alte 50 au fost rănite. Atacul pare să fi fost lu­ crarea extremiştilor m usulmani, posibil acelaşi grup asociat cu crimele în masă din Mumbai în 2008 (când şi-au pierdut viaţa 166 de persoane). Ironia în cazul bom­ bardamentului de la Pune este că, în ciuda notorietăţii lui Osho, atacul asupra bru­ tăriei asociate cu ashram ul lui - la 20 de ani după moartea lui Osho şi la 30 de ani după ce un fanatic hindus încercase să îl asasineze - pare să fie aproape accidental, singurul motiv pentru care locaţia a fost aleasă ca ţintă fiind acela că era foarte po­ pulară printre străini. Şi, totuşi, în ciuda acestei ironii, atacul are ceva care îl face să nu te surprindă. Staţiunea Osho de la Pune avusese un succes extraordinar, fiind o comunitate puternică, ce atrăsese sute de m ii de căutători ai adevărului din toată lumea de la apariţia ei în 1974 (transformând şi economia din Pune pe parcurs). Ca atare, com unitatea sau afacerile din apropiere, precum brutăria atacată, au devenit în mod inevitabil o ţintă tentantă pentru extremiştii care căutau răzbunare, în cadrul unor planuri profund egoiste, mai exact datorită succesului com unităţii lui Osho. Mai departe, ironia şi mai întunecată este că, în ciuda tuturor scandalurilor crim i­ nale grave asociate cu com unitatea din Oregon în anii '80, în niciunul din eveni­ mentele care au avut loc nu s-au pierdut vieţi. Acum, după un sfert de secol, s-au pierdut vieţi, fie şi num ai din cauza unei m entalităţi căreia îi pasă mai puţin de pa­ gubele colaterale - sub form ă de părţi de corp - decât de propriile planuri.

231

D espre F

emei

Şi S ex

de vedere psihologic şi energetic, el era „în spaţiul" mult mai multor femei decât probabil au cunoscut vreodată Crowley sau Gurdjieff.

Capitolul 11 Despre femei şi sex Cele mai bune fem ei au fo st întotdeauna libere din punct de vedere sexual, ca şi cei mai buni bărbaţi; trebuie doar date la o parte pedepsele pentru atunci când se află. Aleister Crowley Centrul sexual joacă un rol foarte important în viaţa noastră. 75 la sută din gândurile noastre provin din acest centru şi colorează tot restul. G.I. Gurdjieff Eu nu am fo s t niciodată celibatar. D acă oamenii cred asta, e prostia lor. M ie mi-au plăcut întotdeauna fem eile - şi probabil că mai multe fem ei decât oricui altcuiva. îmi vedeţi barba: a încărunţit aşa de repede pentru că am trăit atât de intens, încât am comprimat aproape 200 de ani în 50.

Osho

ărţi din acest capitol s-ar putea să îi tulbure pe unii dintre cititori. Unele din punctele de vedere exprimate aici sunt, ca să nu spunem mai mult, incorecte, politic vorbind, după standardele de azi. Dar doi dintre subiecţii acestei cărţi (Crowley şi Gurdjieff) nu au fost produse ale standardelor de astăzi, ci produse ale patriarhiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. în ciuda profunzimii lor spirituale, trebuie să reţinem acest lucru. Şi chiar Osho, maestru tantric m odern cum era, spunea uneori lucruri care erau menite doar să provoace, nimic altceva. Deşi niciunul dintre aceşti bărbaţi nu a fost neapărat un Barbă Al­ bastră sau Henri VIII, dacă privim dintr-un anumit unghi, putem vedea ceva din arhetipul „tatălui întunecat" în ei, fie şi numai din cauza puterii extraordinare pe care o aveau asupra atâtor femei. Crowley avea o abilitate rem arcabilă de a vrăji (la figurat vorbind) sexul frumos, seducând un lung şir de fem ei în cea mai mare parte a vieţii sale adulte (şi bărbaţi, deopotrivă, dar mai puţin frecvent). Gurdjieff era foarte asemănător, deşi lipsa unui jurnal personal sau a unor memorii din partea lui face ca astfel de activităţi specifice din acest domeniu să fie m ai greu de confir­ mat. Osho interacţiona cu un număr extraordinar de femei pe care le şi ghida - deşi aproape cu siguranţă era mai puţin implicat personal cu el decât erau ceilalţi doi subiecţi ai noştri cu studentele lor, iar asta se referă doar la contactul fizic. Din punct

P

232

Nu e nicio exagerare să spunem că Gurdjieff, Crowley şi Osho au avut fiecare relaţii extraordinar de intense şi de com plicate cu femeile. Unul dintre lucrurile care îi deosebesc de guru-şii mai convenţionali este tocmai acest lucru. (Să ne amin­ tim de Tenzin Gyatso, al 14-lea Dalai Lama, care a trăit celibatar. Odată, când i s-a pus în public o întrebare despre relaţii, el a răspuns: „Poate că cel m ai bine ar fi să întrebaţi pe altcineva"). în plus, toţi trei au fost bărbaţi cu sânge fierbinte, care nu aveau niciun interes în a-şi nega purele delicii senzuale ale interacţiunii fizice cu femeile şi aprecierea estetică a frumuseţii lor. Chiar şi Osho, care timp de mulţi ani a proiectat imaginea arhetipală a înţeleptului distant care pare total dincolo de di­ mensiunea fizică, privea celibatul ca pe o perversiune nenaturală şi susţine că a „iubit m ulte fem ei" şi a devenit cunoscut drept „gurul sexului". Eticheta nu era chiar corectă - Osho nu era un Casanova şi nu există dovezi cum că ar fi avut vreo relaţie prim ară cu o singură femeie - dar învăţăturile lui au devenit asociate, în mod corect sau greşit cu un tip extrem de spiritualitate libertină. Ceea ce Crowley (de exemplu) ar fi putut doar să îşi imagineze, din cauza protocoalelor victoriene şi a tabuurilor vremii lui, mulţi dintre adepţii lui Osho au trăit, efectiv, într-o rela­ tivă libertate, după era revoluţiei sexuale a anilor '60. Atât Crowley, cât şi Gurdjieff se potrivesc descrierii a ceea ce se numeşte de obicei (în mod politicos) „patriarhul nepocăit", pe când Osho este cunoscut în ge­ neral pentru o abordare profund progresivă a chestiunii genurilor şi pentru efor­ turile lui de a da putere femeilor în comunitatea lui (ca de exemplu, numindu-le în majoritatea poziţiilor de putere administrativă). Totuşi, în cazul lui, sentimentul meu este că im aginea unui Osho „fem inizat" este de natură să inducă în eroare. Pare mai probabil ca Osho, care numea femei în poziţiile de putere, să fie urmarea unei celerităţi practice, mai degrabă, decât vreun ideal m ăreţ de abolire a modurilor patriarhale de viaţă. Discipolii lui femei îi erau deosebit de devotate, astfel că ele erau alegerea naturală când era vorba de poziţii importante, în care era nevoie de o mare dedicare faţă de viziunea lui. Şi aşa stau lucrurile, de obicei, cu cei mai mulţi dintre guru-şi. Situaţia lui Osho nu a fost cu nimic diferită în această privinţă. (Sigur că acest concept a dat un rateu spectaculos în cazul Sheelei, după cum am văzut în capitolul precedent - însă ea a fost o anomalie extremă în ceea ce, altfel, a existat un grup considerabil de femei devotate şi sănătoase la minte). C ro w le y , m a re a cu rv ă B ab alo n şi d esfrâ n a te le Dacă dorim să începem să analizăm conexiunea unui bărbat cu polaritatea feminină observând relaţia lui cu mama, atunci în cazul lui Crowley lucrurile nu arată prom iţător la prima vedere. Vorbind la persoana a treia în Confesiunile lui, Crowley scria: „întotdeauna îi displăcuse de mama lui şi o dispreţuise. Exista o re2 33

C

ei

T

rei

M

agi

P ericuloşi

pulsie fizică şi un dispreţ intelectual şi social. O trata aproape ca pe o servitoare."1 Ea era o fundamentalistă creştină, iar Crowley ajunsese la concluzia că religia o dis­ trusese. Sigur că îi displăcea controlul pe care îl deţinuse asupra lui ca băiat, deşi se răzvrătise - şi încă într-o asemenea măsură, încât ea îl numise „Fiara", după Car­ tea Apocalipsei. Cu toate acestea, în ciuda negativităţii pe care i-o arată în Confe­ siuni, la decesul ei, în 1914, el a scris în jurnal că îi visase m oartea cu două nopţi înainte şi că simţise „o jale extrem ă".2 Oricum ar fi perceput-o, este indiscutabil că ea a avut forţă, iar amprenta pe care a lăsat-o asupra lui probabil că a fost mai importantă decât a divulgat vreodată. M are parte din m unca lui Crowley de mai târziu s-a ocupat de divinul fem inin sub forma zeităţii Babalon - şi mare parte din magia lui sexuală era foarte asemă­ nătoare cu practicile tantrice orientale care o preamăresc pe Zeiţă. în ciuda unora dintre lucrurile aspre pe care le-a spus despre femei ocazional, ele au rămas de o importanţă primordială pentru el şi au fost tema centrală a vieţii lui, pe lângă magie şi scris. C om paraţia între ideile lui Crowley şi realitatea crudă a vieţi - în special relaţiile lui - subliniază, mai mult decât orice, contrastul viu între nivelul absolut sau abstract al realităţii şi cel convenţional sau întrupat. Şi trebuie spus aici că, in­ diferent cum judecăm relaţiile lui Crowley, el a fost fără îndoială sincer atunci când a dezvăluit atâta despre ele în scrierile lui. Gurdjieff că a avut legături cu multe femei, dar se ştie foarte puţin despre ele sau despre natura relaţiilor lui. în cazul lui Osho se ştie încă şi m ai puţin, însă viaţa lui Crowley a fost în mare parte o carte deschisă, dar şi în mod intenţionat, din partea lui. Este un lucru rar în istorie să gă­ seşti detaliile aspre ale relaţiilor intime povestite deschis, mai ales de gurul însuşi. M ult mai obişnuit este ca astfel de inform aţii să fie cunoscute doar din surse de mâna a doua. Pentru a înţelege baza complexelor relaţii personale ale lui Crowley în con­ textul „M arii lui Lucrări" şi grupul lui de „Desfrânate", cum îşi num ea el partene­ rele tantrice, este necesar să înţelegem unele elemente ale ideilor lui thelemice, care au legătură cu arhetipul Zeiţei. Pentru a face acest lucru, trebuie mai întâi să reţinem că doctrina thelem ică a lui Crowley se bazează pe ideea esenţială că (începând din anul 1904) ne aflăm într-un Nou Eon, pe care el îl numea al lui Horus sau al „Co­ pilului încoronat şi Cuceritor". Punctul lui de vedere era că în eonul anterior (cel al lui Osiris sau al Zeului care M oare şi învie), ideea Fecioarei era centrală, raportându-se la o descindere a Spiritului în materie („naşterea din fecioară"). în Eonul actual devine centrală zeitatea cunoscută drept Babalon sau „M area C urvă", deoa­ rece ea reprezintă principiul opus fecioarei - în loc de descinderea spiritului în ma­ terie, Babalon simbolizează înălţarea (sau reabsorbirea) conştiinţei individuale în divinul feminin. „Curva" devine un simbol potrivit pentru că (dintr-un punct de vedere spiritual, în acest caz) ea îi primeşte pe toţi, fără rezerve sau discriminare. Ea ne invită şi chiar tânjeşte după întoarcerea noastră.3 234

D espre F

emei

Şi S ex

Este important să înţelegem ce înseamnă „divinul fem inin" (şi „divinul mas­ culin"). Acest concept nu are nimic de-a face cu ideile convenţionale de gen sau măcar cu zei şi zeiţe. El poate fi înţeles mai bine în contextul Arborelui cabalistic al Vieţii şi în special al sephirot-ilor (domeniilor), cunoscuţi ca Chokmah şi Binah. (A se vedea Capitolul 20 pentru m ai multe detalii despre Cabala). Cel dintâi înseamnă „înţelepciune" şi este asociat cu divinul masculin. Cel din urmă înseamnă „înţele­ gere" şi este asociat cu divinul feminin. în contextul unui individ, amândouă pot fi privite ca elemente ale Sinelui Superior, adică ale stărilor superioare de conştiinţă pe care suntem capabili să le experimentăm. Binah poate fi înţeles ca Mama Tuturor, pântecul arhetipal care „dă naştere" vieţii.4 Fiind prima sephira imediat deasupra „Abisului" - acelei zone de vid pe care trebuie să o traverseze toţi căutătorii adevărului pentru a se debarasa de identitatea egocentrică - Binah mai reprezintă şi spaţiul deschis în care ne întoarcem, „pântecul divinului" care ne întâm pină acasă după ce am abandonat structurile conceptuale false ale sinelui egocentric. Astfel, asociind zeiţa Babalon cu ideea cabalistă de Binah, Crowley atrage atenţia asupra ideii că aceasta este ca o „curvă" care nu refuză pe nimeni, tocmai pentru că nu există individ „separat" la acest nivel. Iluzia de sepa­ rare şi distincţie egotică este dizolvată. Binah m ai poate fi înţeles şi ca un anumit tip de conştiinţă care este medita­ tivă, adică împăm ântată în aici şi acum şi capabilă să experimenteze gânduri, sen­ timente, senzaţii şi aşa mai departe, fără a se raporta la un „eu". Este liberă de ego, pur şi simplu pentru că la acest nivel este clar că egoul nu există, de fapt. Rabinul David Cooper se exprimă în felul următor: Stările mentale obişnuite conţin o gamă largă de emoţii, dar de obicei există şi un sentim ent clar al implicării clare în lume... acest sentim ent de separare ne înceţoşează relaţia cu lumea. Pe de altă parte, în conştiinţa Binah, ne sim­ ţim vigilenţi, atenţi, inteligenţi, luminoşi, expansivi, incluzivi, blânzi, lucizi. Ne integrăm cu tot ce se întâm plă în jurul nostru şi ne simţim conectaţi, în­ tregi, relaxaţi.5 Crowley asocia Chokmah, divinul masculin, cu ceea ce denumea prin cuvântul grecesc Therion sau, în echivalentul englezesc, „Fiara". în Arborele cabalistic al Vie­ ţii, acesta este cel mai înalt domeniu de conştiinţă dinainte de incognoscibilul Kether (Dumnezeirea). Chokmah nu este o conştiinţă pe care o putem cultiva; ea este acolo, pur şi simplu, atunci când suntem pregătiţi (lucru care uneori se numeşte „graţie"), în tradiţiile clasice de iluminare, ea reprezintă deschiderea finală către conştiinţa nondualistă, dar nu poate fi controlată sau forţată - pur şi sim plu pentru că, la acel nivel, nu există ego individual care să controleze sau să forţeze lucrurile. în tantra orientală, ideile de divin fem inin Binah (Babalon) şi de divin mas­ culin Chokmah (Therion) îşi au echivalentele aproxim ative în Shakti şi Shiva. Shakti 235

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

este principiul dinamic, creator al existenţei - viu, mişcător, esenţa formei şi apa­ renţei. Shakti modelează universul în felul în care Binah dă form ă energiei brute a lui Chokinah. Ea reprezintă începutul dualităţii, distincţia dintre „eu" şi „asta". Shiva este (în acest context) conştiinţa pură fără formă. El se uneşte cu Shakti pentru a produce experienţa totalităţii înţelegerii sau ilum inarea deplină. Prin „iluminare deplină" se înţelege o stare de înţelegere, libertate şi fericire completă care în acelaşi timp nu părăseşte lumea form ei (inclusiv, fireşte, corpul). în tantra de stânga sau ceea ce este cunoscut în India ca vama-acara sau vama11 larga, actul sexual sacru cu o femeie consacrată este elem entul central al practicii.6 în această privinţă, magia lui Crowley cu o consoartă Desfrânată era un element de tantra clasică de stânga (după terminologia hindusă). După cum s-a exprimat cu însufleţire învăţatul yoga Georg Feuerstein: Dacă Divinul este peste tot, după cum afirmă adepţii tantrici, atunci trebuie că este prezent şi în corp şi drept corp... Tradiţiile mai ascetice ale Indiei au privit în mod obişnuit corpul drept un dezavantaj, chiar un obstacol către fe­ ricire şi libertate. Corpul şi funcţiile corpului îi umplu pe asceticii de orice provenienţă de dezgust şi oroare. Noţiunea că trupul este un sac de murdărie este la fel de mult la ea acasă cu asceticii din India şi cu gnosticii de la Mediterana.7 Abordarea tantrică este o încercare de a îm brăţişa dorinţa şi de a pătrunde în ea cu conştiinţa (spre deosebire de a o reprima). Este o încercare de a aduce con­ ştientizare în instinct, în loc de a fugi înfricoşaţi de instincte (dintre care forţa cea mai puternică este cea sexuală). Astfel, tantra ţinteşte să perceapă realitatea mate­ rială ca pe o expresie a divinului, mai degrabă, decât ca pe un „sac de m urdărie". Pentru Crowley, zeiţa Babalon era esenţialmente aceeaşi cu zeiţa egipteană Nuit (sau Nut). Cu ani în urmă, când am fost în Egipt, am vizitat câteva din mor­ mintele din Valea Regilor, pe malul celălalt al Nilului faţă de Luxor. Lucrul cel mai surprinzător la aceste morminte era prezenţa peste tot a lui Nuit, care, ca zeiţă a cerului, era reprezentată în form a unui corp foarte alungit, care se arcuieşte peste tavan în morminte. Ea este înconjurată de cerul întunecat al nopţii şi reprezintă pântecul existenţei. Numele ei înseamnă „noapte". Când vizitezi acele morminte, im portanţa pe care egiptenii o atribuiau zeiţei cerului devine im ediat evidentă. Crowley o interpreta pe Nuit/Babalon într-un sens profund mistic, ca simbolizând jumătatea esenţială a principiului cosmic, care duce la apariţia fiecăruia şi a tuturor. Ea este spaţiu deschis, cercul de dimensiune infinită. Perechea ei, recunoscută de Crowley ca fiind Hadit, este punctul de manifestare care apare în spaţiul gol al lui Nuit. Lucrând în tandem, Nuit şi Hadit creează condiţiile pentru form area existen­ ţei aşa cum o cunoaştem noi. Pentru a înţelege mai clar această idee, imaginaţi-vă o tablă neagră care nu are nimic pe ea. Apoi puneţi pe ea un punct negru, de aceeaşi 236

D

espre

F

emei

Şi S ex

nuanţă de negru ca şi fundalul negru. în mod clar, punctul nu se va vedea. Simbolic, el nu există. Dar faceţi punctul cu orice altă nuanţă de culoare - să spunem, pentru un efect dramatic, faceţi-1 de un alb pur. Contrastul dintre punctul alb şi fundalul negru face imediat ca punctul să iasă în evidenţă. Acesta este un exemplu simplist despre cum dualitatea permite formarea conştiinţei. N oi suntem conştienţi de lu­ cruri doar punându-le în contrast cu alte lucruri. La fel şi cu noi, suntem conştienţi de identitatea noastră atunci când ne punem în contrast cu alţii. După cum descrie Crowley, toată existenţa, care nu este nimic altceva decât un joc de conştiinţă, poate fi tocmai datorită acestui efect de contrast generat de spaţiul gol pur (Nuit) şi de un „punct" în spaţiu (Hadit) care dă naştere la contrast. (Există o stare de conştiinţă care este dincolo de contrastul dualist - Crowley a scris pe larg despre aceasta în scrierile lui despre yoga - cunoscută tradiţional ca samadhi în doctrina hindusă sau uneori ca şi „conştiinţa fără obiect". Dar în cazul lui Nuit şi Hadit avem de-a face cu principiile-sursă ale existenţei manifestate aşa cum o cu­ noaştem în mod obişnuit). Sim bolism ul este abstract şi cosmic, dar implicaţiile - pentru femeile şi băr­ baţii moderni - sunt foarte specifice şi au legătură cu eliberarea oamenilor în cel mai adevărat sens. Nu în sensul convenţional - Crowley nu ar fi susţinut niciun fel de eliberare a fem eilor care să se reducă la o competiţie agresivă cu bărbaţii şi nici o mişcare a bărbaţilor care să se reducă la bărbaţii care se adună să bată în tobe şi să „se conecteze" - ci, m ai degrabă, ideea unei femei care realizează cu adevărat fe­ minitatea divină şi a unui bărbat care realizează cu adevărat bărbăţia divină, amân­ doi trecând complet dincolo de dualitate. Gurdjieff şi Osho, deşi folosind modele conceptuale diferite, lucrau şi ei pentru acelaşi ideal. Ei voiau să creeze femei care sunt deopotrivă treze şi cu adevărat feminine, bărbaţi care sunt treji şi deopotrivă masculini, lucrând la em anciparea supremă a amândorura şi eliberarea lor de li­ mitările conştiinţei-polaritate - „echilibru arm onios", cum îl num ea Gurdjieff sau „Zorba Buddha", cum îi spunea Osho. însă, în toate cazurile, ceea ce se descoperă curând este că transcenderea polarităţii - trecerea dincolo de dansul femeie-bărbat - nu este posibilă decât atunci când acest „dans" este mai întâi îm brăţişat şi înţeles profund. în cuvinte şi mai simple, pentru ca o femeie să devină o femeie iluminată, ea trebuie să fie mai întâi femeie. Pentru ca un bărbat să devină un bărbat iluminat, el trebuie să fie m ai întâi bărbat. Prin „a fi fem eie" sau „a fi bărbat" nu se înţelege a te conforma unor stereotipuri general aprobate, ci aceasta se referă mai degrabă la a ajunge să te simţi cu adevărat bine în propria-ţi piele, cu propriul tău gen, împăcat cu ceea ce eşti în această lume de formă şi aparenţă. Liber de vină şi de dezgust faţă de sine, poţi să vezi că dualitatea şi contrastul nu trebuie să genereze suferinţă şi dispreţ, ci, mai degrabă, pot să fie sursă de bucurie şi de creativitate. Acesta, cel puţin, este unul dintre mesajele esenţiale din Cartea Legii a lui Crowley. Dacă privim superficial, în termeni pur şi simplu de cadru personal şi bio­ grafic, viaţa lui Crowley a constatdintr-un lung şir hedonistic de iubiri (femei în 2 37

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

cea mai mare parte, dar şi câţiva bărbaţi), de-a lungul unei perioade de aproximativ 40 de ani, din 1900 până în jurul lui 1940. După cum am mai menţionat, pe câteva din aceste iubite a ajuns să le privească drept „Desfrânatele" lui. Term enul acesta este asociat în mod tradiţional cu prostituţia, însă pentru Crowley însemna o re­ prezentantă a rolului sacru al lui Babalon, „curva divină", care simbolizează spaţiul deschis al sursei primordiale ce ne duce înapoi la adevărata noastră natură. Faptul că a ales un term en atât de provocator era tipic pentru caracterul lui, însă exista în spate şi un plan anume. Ori de câte ori era posibil, Crowley căuta (uneori conştient, alteori nu) să tulbure oamenii, să le provoace condiţionările şi în special pe cele mo­ rale. Din nou, Osho i-a fost foarte asemănător în această privinţă (vorbind deschis şi frecvent despre sex, criticând liderii religioşi, acumulând o flotă neruşinată de maşini de lux şi aşa mai departe). O idee de bază aici este că, pentru a trece dincolo de condiţionare, trebuie mai întâi să o vedem -, iar asta implică adesea o dislocare neconfortabilă a acelei condiţionări din mintea inconştientă. Gurdjieff se referea la îndurarea acestei faze cu termenul de „suferinţă voluntară". în alchimie se numeşte uneori nigredo sau faza de „înnegrire", care implică înfruntarea directă şi descom­ punerea părţilor din caracterul nostru ce stau în calea dezvoltării noastre. Acestea fiind spuse, în ce măsură acţiunile lui Crowley erau făcute în conformitate cu un plan conştient şi în ce m ăsură ele erau pur şi simplu un catharsis inconştient, în care el încă mai lucra la răsuciturile lăsate de creşterea lui victoriană, castă şi opri­ mată sub principii religioase, nu este clar. Israel Regardie, în cartea sa The Eye In the Triangle [Ochiul din triunghi] l-a analizat pe Crowley pe larg şi a ajuns la conclu­ zia că o serie de întâm plări traumatice din copilăria lui - faptul că fusese în mod repetat bătut la şcoală, tratat prost de unchiul lui, şi-a pierdut tatăl la frageda vârstă de 11 ani, duşm ănia cu mama lui şi aşa mai departe - au dus la dezvoltarea unui puternic elem ent sado-masochist în el, care a „viciat" m ulte din relaţiile lui cu fe­ meile.8 Este greu să nu fim de acord cu Regardie dacă analizăm efectiv viaţa amo­ roasă a lui Crowley. Dar şi aici trebuie să observăm cât de excepţional este faptul că putem să facem acest lucru. M ulţi guru-şi din trecut au avut relaţii care semănau cu nişte accidente de tren (până şi Buddha şi-a abandonat soţia şi copilul mic) sau care implicau un celibat în care viaţa de fantezie a gurului, dacă exista, nu era ni­ ciodată dezvăluită. în cazul lui Crowley, totul este pe faţă; el îşi oferă viaţa pe tavă, ca o dem onstraţie a limitărilor inerente ale vieţii întrupate. Chiar şi numai acest lucru în sine este de o valoare inestimabilă şi ajută la dizolvarea ideilor puritaniste despre spiritualitate, care nu fac nim ic altceva decât să consolideze vinovăţia şi frica. (Şi, în această ordine de idei, câţi dintre noi ne-am expune voit detaliile vieţii amoroase?!) Lista de mai jos conţine multele iubiri ale lui Crowley; despre unele dintre ele a considerat că ocupă (cel puţin pentru o perioadă scurtă de timp) locul Desfrâ­ natei. în câteva din aceste cazuri - anume Rose Kelly, M ary Desti şi Roddie Minor 238

D e s p r e F e m e i S» i S ex - ele au slujit ca mediumuri sau ca „mijloace m ediumnice" care l-au ajutat pe Crow­ ley să acceseze niveluri subtile de conştiinţă, ori „inteligenţe praeter-um ane". Altele, precum Leah Hirsig şi Frieda Harris, au fost partenere esenţiale în crearea unui proiect anum e (Abaţia Thelema în cazul lui Hirsig şi Tarotul lui Toth în cazul lui Harris). Lista mai conţine şi anii naşterii şi morţii (dacă sunt cunoscuţi), precum şi numele lor de iniţiate şi „numele de anim al" (în unele cazuri) cu care le alinta Crowley uneori, cu umor şi afecţiune. Această listă nu se pretinde a fi foarte largă; se ştie despre Crowley că a avut duzini de iubite pe lângă cele menţionate aici şi cu siguranţă că şi mai mulţi copii. Comentariile lui Crowley se referă doar la Desfrâ­ nate; „D " indică Desfrânată: • Elaine Simpson, una din primele iubite semnificative ale lui Crowley, a fost colega lui, iniţiată a Zorilor de Aur şi s-au cunoscut în 1899. în 1900, deja se despărţiseră, dar el s-a mai reîntâlnit cu ea, scurt, în 1906, la Shanghai, unde au făcut lucrări de magie şi au studiat sumar Cartea Legii. • Rose Kelly, „Ouarda" (1874-1932); prima soţie a lui Crowley. D: 1903-1909, a ajutat la primirea Cărţii Legii la Cairo, în 1904. Crowley a avut două fete cu ea; una a m urit înainte de a împlini doi ani. Crowley şi Rose au divorţat în 1909. Ea era alcoolică, iar Crowley a internat-o la un m om ent dat la un centru pentru alcoolici. Crowley şi Rose au avut o fiică, Lola Zaza (1906-1990), care adult fiind, şi-a renegat tatăl. O altă fiică (Nuit sau Lilith - avea un şir de nume exotice), născută în 1904, a murit de febră tifoidă înainte să împlinească doi ani. Comentariul lui Crowley: „Soţia mea. M-a pus în legătură cu Aiwass; a se vedea Equinox 1, 7, „The Temple of Solomon the K ing" [Templul lui So­ lomon Regele], Eşec după cum este înregistrat şi în alte părţi."9 • Leila Waddell, „Soror Agatha" (1880-1932); iubita lui Crowley din martie 1910 - octombrie 1911. O relaţie importantă pentru Crowley, prin faptul că părea să aibă un grad de independenţă pe care multe dintre celelalte nu l-au avut. Ea s-a îm potrivit dorinţelor lui Crowley ca ea să se dedice mai profund magiei. A fost iniţiată în sistemul A. A. al lui Crowley, dar, tehnic vorbind, nu a fost niciodată Desfrânata lui. Crowley nu a fost m onogam cu ea. Dintre toate iubirile lui, ea pare să fie cea care l-a fascinat cel mai mult. • Mary Desti, „Soror Virakam" (1871-1931); D: 11 octombrie 1911 - iama 1912; ea a înlocuit-o pe Leila şi era cu Crowley când au făcut „Lucrarea Abuldiz", invocând un ghid spiritual cu acel nume. Crowley: „Un caz dubios. M-a pus în legătură cu Abuldiz; astfel m-a ajutat cu Cartea 4. Eşec din cauza geloziilor personale."

239

C

ei

T

rei

M

agi

P ericuloşi

• Helen Hollis, „Şarpele", 1915. Nu se ştiu prea multe despre ea. O iubită de scurtă durată. • Jeanne Robert Foster, născută Oliver, „Soror H ilarion" (1879-1970); „Pi­ sica", D: 1915. Crowley: „Eşec din cauza respectabilităţii." • Gerda Maria von Kothek, „Bufniţa", 1916. Nu sunt disponibile prea multe

D

F em ei Şi S ex

espre

Regardie într-o scenă m emorabilă, în care Crow ley şi Bass s-au trântit la podea şi au început să facă sex cu pasiune chiar în faţa tânărului şi uluitului Regardie. • Maria Ferrari de M iramar (1894 - circa 1955). L-a cunoscut pe Crowley în 1928; s-au căsătorit în 1929, s-au despărţit în 1930, dar n-au divorţat nicio­ dată.

informaţii despre ea. • Alice Richardson, „M aim uţa", 1916. Ea era soţia englezoaică a faimosului istoric de artă indian Ananda Coomaraswamy. La fel ca şi cu toate iubitele sale, Crowley a practicat cu ea magia sexuală. A rămas însărcinată, dar a pier­ dut copilul în călătoria cu vaporul, pe când se întorcea în Europa. • Anna Miller, „C âinele", 1917. O iubită de scurtă durată; prin ea a cunos­ cut-o pe Roddie Minor. • Roddie Minor, „Soror Ahitha", „Căm ila"; D: octombrie 1917 - vara 1918, Crowley: „M -a pus în legătură cu Amalantrah. Eşec din cauza indiferenţei faţă de Lucrare." • M arie Rohling, născută Lavroff. Crowley: „Un caz îndoielnic. A ajutat cu inspiraţia la Liber CXI. A eşuat din cauza indeciziei." • Bertha Almira Prykryl, născută Bruce. Crowley: „Un caz îndoielnic. A în­ târziat asum area sarcinilor, astfel că a făcut loc pentru Nr. 7 (Leah Hirsig)." • Leah Hirsig, Soror Alostrael (1883-1975), „Primata lui T oth"; D: ianuarie 1919 - august 1924. Ea a prezidat gradul de „Ipsissim us" al lui Crowley; a fost D în anii Abaţiei Thelema (1920-1923). I-a născut lui Crowley o fiică pe nume Poupee, care a trăit doar nouă luni. • Ninette Shum way (1895-1989). Ea a fost „a doua concubină" (după Leah) a lui Crowley la Abaţia Thelema. I-a născut o fiică, Astarte Lulu Panthea, care s-a născut la Abaţie în 1920. • Dorothy Olsen, Soror Astrid. (D: august 1924 - 12 octombrie 1926). Ea era partenera lui Crowley când acesta l-a cunoscut pe Gurdjieff la Prieure. • Kasimira Bass, D: vara 1927 - iarna 1928. Ea era partenera lui Crowley când acesta l-a angajat prima oară pe Israel Regardie ca secretarul lui, descrisă de 240

• Bertha Busch, D din 30 septembrie 1931 până în martie 1933. Crowley scria despre ea: „Cel mai bun fu tai în memoria înregistrată a omului pe Păm ânt."10 • Pearl Brooksmith, august 1933. • Deirdre O'Doherty. Era mult mai tânără decât Crowley. Ei au fost iubiţi pentru o scurtă perioadă, dar nu au locuit împreună. în 1937 l-a născut pe fiul lor, Randall Gair (pe care Crowley l-a poreclit Aleister Ataturk); a murit ca adult, într-un accident de maşină (data necunoscută). • Frieda Lady Harris (1877-1962). Ea a fost artista care a pictat faimosul set de tarot Toth. Nu era iubita lui Crowley şi nu era studenta lui oficială, deşi el totuşi a învăţat-o foarte multe. Ea era în primul rând artistă. Merită atenţie aici ca una din relaţiile lui cheie, chiar dacă a fost nonsexuală. Prietenia lor a rezistat în decursul procesului dificil de cinci ani (1938-1943) de proiectare şi desenare a setului de tarot, iar la sfârşitul vieţii lui Crowley, ea a fost una din­ tre puţinii lui suporteri. Mai jos urmează câteva comentarii făcute de Crowley despre femei, în general. La prima vedere, aceste viziuni despre femei ar putea părea aliniate cu atitudinile victoriene predominante la acea vreme sau pur şi sim plu la limita misoginismului. Dar de fapt ceea ce spune Crowley nu este foarte diferit de punctele de vedere pre­ dominante în prezent, exprimate de câţiva scriitori populari aparţinând „mişcării bărbaţilor", precum Robert Bly, Sam Keen şi David Deida.11 Ca exemplu, citez o serie de fragmente din Confesiunile lui Crowley (scrise în anii 1920) şi le pun alături de câteva fragm ente din Deida, din populara lui carte The W ay o f the Superior Mau [Calea bărbatului superior] (publicată în 1997). Mai întâi citatul de mai jos din Deida, care se adresează bărbaţilor: Scopul vostru trebuie să stea înaintea relaţiei... dacă un bărbat îşi stabileşte ca prioritate relaţia m ai presus de scopul lui suprem, el se slăbeşte pe sine, face un deserviciu universului şi îşi privează fem eia de un bărbat sincer, care poate să îi ofere prezenţa deplină, neîmpărţită.12 241

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Practic, Deida spune că un bărbat trebuie să aibă o pasiune principală pentru viaţa lui şi, mai presus de toate, pentru munca lui şi că un bărbat care îşi dă voie să fie controlat de o femeie (stabilind-o ca prioritate) îşi pierde nucleul masculin, de­ venind slab şi neatractiv pentru femei; Crowley spusese esenţialmente acelaşi lucru cu 70 de ani mai devreme, deşi într-un mod mai brutal: Mi-am primit prima lecţie despre ceea ce religiile lumii au descoperit demult, şi anume că niciun bărbat care-i permite unei femei să ocupe un loc în viaţa lui nu este capabil să facă vreo treabă bună. (La fel, bărbaţii pot să fie la fel de slabi cu câinii cum sunt fetele bătrâne cu pisicile). Un bărbat care este suficient de puternic încât să folosească femeile ca sclave şi ca obiecte de joacă este în regulă. Chiar şi aşa, întotdeauna există un pericol, deşi este dificil de evitat. De fapt, nici nu cred că trebuie evitat. Cred că un bărbat trebuie să se antre­ neze să stăpânească ceea ce în mod obişnuit este num it „vicii", de la fecioare la morfină. Este incontestabil că există foarte puţini astfel de bărbaţi.13 Comentariul de mai jos al lui Crowley aminteşte în mod izbitor de lupta de putere pe trei direcţii între preţuitul lui student A. R. Orage şi tânăra prietenă a lui

D

espre

F

emei

Şi S ex

urmă, spiritul lor începe să se ofilească, iar femeile lor, să îşi piardă respectul (ca să nu m ai vorbim de atracţie) pentru ei. Crowley, în plus, subliniază şi capacitatea femeii de a ajuta un bărbat în munca vieţii lui, iar asta fără îndoială că a reflectat propriile lui strădanii în acest sens, cu diversele lui Desfrânate. Aici, el continuă cu ideile despre tendinţa bărba­ ţilor de a-şi ceda puterea femeilor, despre nevoia bărbaţilor de a contracara acest lucru cu o concentrare extremă pe munca lor şi incapacitatea înnăscută, în viziunea lui Crowley, a femeilor de a lucra în felul în care poate să lucreze un bărbat: Negării de sine şi concentrării necesare din partea lui trebuie să îi corespundă calităţi similare la ea. Am spus să corespundă - aş putea spune, mai bine, să le depăşească - pentru că o astfel de dedicare trebuie să fie oarbă. Un bărbat poate să devină m unca lui, astfel că el se satisface pe sine satisfăcând această muncă, însă o femeie este fundamentalmente incapabilă să înţeleagă natura muncii în sine. Ea trebuie să consimtă să coopereze cu el în întuneric. Ca ur­ mare, abandonul ei de sine este în realitate un abandon de sine, în timp ce în cazul lui este vorba mai degrabă de realizare de sine.16 Deida (practic) ia cuvintele lui Crowley şi le face un facelift:

Orage, Jesse Dwight: Din nou m i se întâm plă ca elevii cei mai promiţători să renunţe la marea lu­ crare a vieţilor lor de dragul unei femei nenorocite, care ar fi putut să fie găsită la duzină la un magazin de discounturi. Nu contează care este lucrarea; dacă m erită atunci când o faci, ea necesită întreaga ta atenţie, iar o femeie este to­ lerabilă în viaţa om ului doar dacă este antrenată să îl ajute pe bărbat cu munca lui, fără cea mai mică referire la niciun fel de alte interese.14 Din nou, exprimarea este aspră. Dar comparaţi conţinutul efectiv al acelui pa­ ragraf (dincolo de limbajul aspru) cu proza ceva mai atrăgătoare a lui David Deida: De fapt, ea nu vrea să fie numărul unu. O femeie pare să vrea să fie lucrul cel mai important în viaţa bărbatului ei. Insă dacă ea este lucrul cel mai impor­ tant, atunci ea simte că bărbatul ei a transformat-o în prioritatea numărul unu şi nu este dedicată pe deplin sau îndreptată către dezvoltarea şi slujirea di­ vină... deşi n-ar recunoaşte-o niciodată, ea vrea să simtă că bărbatul ei ar fi dispus să sacrifice relaţia lor de dragul scopului său suprem .15

Relaţia intimă nu este niciodată o prioritate în viaţa bărbatului masculin şi este întotdeauna prioritatea în viaţa unei femei feminine. Dacă un bărbat are esenţă sexuală masculină, atunci prioritatea lui este misiunea lui, direcţia lui către o eliberare mai mare, către libertate şi conştiinţă. Dacă o femeie are esenţă sexuală feminină, atunci prioritatea ei este curgerea iubirii în viaţa ei, inclusiv relaţia ei cu un bărbat în care să poată să aibă încredere total, în corp, emoţii, minte şi spirit. Bărbatul şi femeia trebuie să se sprijine unul pe celălalt în ceea ce priveşte priorităţile lor, pentru ca relaţia să le slujească am ândurora.17

Putem să spunem că Deida are doar o expresie ceva mai şlefuită. însă ambii bărbaţi spun în esenţă acelaşi lucru şi anume că bărbaţii, pentru a fi bărbaţi, trebuie să îşi pună munca în viaţă ca numărul 1, iar femeia ca numărul 2. Dacă nu fac acest lucru - dacă îşi pun femeia ca numărul 1 şi munca pe locul 2 - atunci, în cele din

Ceea ce Deida num eşte „misiunea lui", Crowley num ea „m unca lui" şi „rea­ lizarea lui de sine"; ceea ce Deida numeşte „curgerea iubirii în viaţa ei", Crowley numea „abandonul ei de sine". Abandon poate părea un cuvânt dubios din partea lui Crowley, care sugerează un soi de docilitate, însă, de fapt, cuvântul „abandon" este folosit frecvent în multe tradiţii spirituale pentru a descrie un devotament pro­ fund, din inim ă pentru ceva (ca în karma yoga şi în bliakti yoga, de exemplu). Am oferit această com paraţie scurtă între cuvintele lui Crow ley şi cele ale lui Deida pentru a ilustra o chestiune importantă, şi anume cea a spiritualităţii post-moderne şi dacă aceasta este cu adevărat mai evoluată, sau este doar îmbrăcată mai atrăgător. Deida este un reprezentant bun al unui mod foarte avansat de a înţelege chestiunile legate de relaţii, însă dacă analizăm ceea ce spune el şi îi com parăm ideile cu viziu­

242

24 3

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

nile de la începutul secolului XX ale unor bărbaţi, precum Crowley şi Gurdjieff (a se vedea mai jos), am putea spune că totul este doar prezentat într-o m anieră mai digerabilă. în orice caz, din cuvintele lui Crowley răzbate sentimentul că el nu exprimă doar nişte puncte de vedere foarte bine definite şi - din cauza limbajului dur - in­ corecte din punct de vedere politic cu privire la femei, ci în acelaşi timp ne dezvă­ luie şi câte ceva din propriile strădanii în această privinţă - şi anum e frica lui profundă de a nu fi înghiţit de feminim şi, aproape cu siguranţă, resturile vechii duşmănii cu mama lui. Pentru mulţi bărbaţi, arhetipul Femeii reprezintă un întuneric puternic şi hao­ tic, ceva de care îi este teamă că l-ar putea consuma şi ceva de care trebuie să se pă­ zească pentru a nu fi copleşit - ca un înotător care încearcă să se ţină la suprafaţa apei, având mereu în fundal o frică să nu se înece. Bărbatul tinde să se identifice cu mintea lui raţională, conştientă şi adesea vede femeile (pe bună dreptate sau nu) ca fiind puterea adâncimilor primordiale inconştiente. Renumitul psihiatru elveţian C. G. Jung a formulat acest lucru în felul următor: Femeia este o fiinţă foarte puternică, magică. De asta îm i este frică de femei.18 După cum a formulat sec profesorul sufit Llewellyn Vaughn-Lee: Eu a trebuit să întâlnesc puterea întunecată şi teribilă a femininului, de care celor mai mulţi bărbaţi le este frică.19 / / în ciuda genialităţii sale intelectuale şi a observaţiilor spirituale profunde şi sensibile, este clar de ce Crowley nu era chiar copt în alte privinţe. Cu toate acestea, avantajul lui în interacţiunile cu femeile era neoprita lui sinceritate. Oricât de aro­ gant ar fi devenit, nu pretindea că este altfel, iar lunga şi turbulenta lui viaţă cu fe­ meile s-a desfăşurat consecvent cu o disponibilitate neînduplecată de a înfrunta orice ar fi apărut între el şi ele. în această privinţă, era înaintea vrem urilor lui, un predecesor al boemului tantric de după anii '60 care caută să intre cu totalitatea lui în orice i se pune în faţă. Era de aşteptat să se îm piedice atât de des în acest tărâm, dat fiind trecutul şi dispoziţia lui, dar nu poate fi acuzat de artificialitate sau de ipocrizie. Viaţa lui este un studiu fascinant, pentru contrastul pur dintre o structură de idei metafizice măreţe şi geniale şi realitatea crudă a unei vieţi de idile prăbuşite dureros. în sfârşit, trebuie să rem arcăm că pentru fiecare comentariu aparent aspru pe care Crowley îl făcea despre femei, a făcut şi un număr egal de remarci de sprijin, care dezvăluiau punctele lui de vedere cu privire la ce se ascunde în spatele opri­ m ării de secole a femeilor: 244

D e s p r e F e m e i Şi S ex

Femeile sub creştinism sunt ţinute virgine pentru piaţă, aşa cum gâştele de Strasbourg sunt ţintuite de scândură până le putrezeşte ficatul. Natura femei­ lor a fost deformată, speranţa ei la un suflet a fost ciuntită, plăcerea ei cinstită a fost înşelată, iar mintea i-a fost otrăvită, ca să stârnească poftele istovite ale unor bancheri şi ambasadori senili.20 Iar aici, într-un text puternic şi elegant, el afirmă suprem a egalitate dintre bărbaţi şi femei: Noi, adepţii Thelem ei, spunem că „Fiecare bărbat şi fiecare fem eie este o stea". Nu prostim femeile şi nu le flatăm, nu le dispreţuim şi nu le maltratăm. Pentru noi, fem eia este ea însăşi, absolută, originală, independentă, liberă, autojustificată, exact cum este şi un bărbat. Noi îndrăznim să nu îi îm piedi­ căm mersul, Zeiţă ce este! Nu ne arogăm niciun fel de drept asupra voinţei ei; nu pretindem să-i deviem dezvoltarea, să dispunem de dorinţele ei sau să-i determinăm destinul. Ea e singurul şi propriul ei arbitru; noi nu cerem nimic mai mult decât să îi furnizăm tăria noastră, căci altă dată slăbiciunea ei naturală a fost pradă presiunii lumii. Gata; acum ar fi prea mult zel chiar şi s-o păzim în m ersul ei, căci îi e cel mai bine ca prin propriile ei puteri să îşi câştige drumul înainte! Noi nu o vrem ca sclavă; vrem să fie liberă şi regească, fie că iubirea ei se luptă cu moartea în braţele noastre, noaptea, sau că loiali­ tatea ei merge alături de noi în timpul zilei, în focul luptei vieţii.21 G u rd jieff: „O m u l care a o m orât-o pe K a th erin e M a n sfie ld " Gurdjieff era puternic masculin. Deşi foarte tare din punct de vedere intelec­ tual şi emoţional, el nu avea sensibilitatea poetică şi literară a lui Crowley. Totuşi, era foarte orientat pe aptitudini manuale şi foarte îndemânatic şi îi plăcea să repare tot felul de lucruri. Tânăr fiind, în Ashkhabad, s-a stabilit ca meşter universal, îşi făcea reclamă afacerii ca „Atelierul de Călătorii Universale" şi susţinea că poate să repare orice. De asemenea, era un maestru al dansurilor complicate. Ca şi Crowley, avea un im pact puternic asupra femeilor, care fără îndoială că erau captivate de profunda încredere de sine pe care o radia, de siguranţa şi de convingerea cu care vorbea. El avea o înţelegere solidă a minţii femeieşti. Acest lucru a fost confirmat, printre altele, şi de faptul că mulţi dintre adepţii lui erau femei excepţionale şi in­ teligente. Studenţii lui bărbaţi erau importanţi, iar el a părut să îi scalde în atenţie pe cel puţin trei dintre ei (Ouspensky, Orage şi Bennett), în speranţa că îi va pregăti ca succesorii lui, dar, în toate cazurile, aceşti bărbaţi nu au îm plinit aşteptarile lui Gurdjieff. Studentele lui, deşi în general de un profil inferior bărbaţilor, au fost în mare parte mai loiale. Pe una dintre ele, Olga de Hartmann, G urdjieff a numit-o odată ca „prima prietenă adevărată a vieţii mele interioare". O alta, Jeanne de Sal245

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

zmann, s-a evidenţiat dintr-un mare grup de adepţi ca principala discipolă a lui Gurdjieff la sfârşitul vieţii lui. Acestea fiind spuse, mai mult chiar şi decât Crowley, Gurdjieff a fost un pa­ triarh. Deşi principala idee a Lucrării lui era să aducă bărbaţii şi femeile la o stare de echilibru interior, totuşi el vedea bărbaţii şi femeile ca fiind fundamentalmente diferiţi şi o spunea fără echivoc. Fritz Peters susţine că odată G urdjieff a spus ur­ mătoarele (mi-am luat libertatea de a tradce engleza stricată a lui Gurdjieff, înre­ gistrată corespunzător de Peters, în engleză-standard): Natura unei femei este foarte diferită de cea a unui bărbat. Femeia este din pămeyjt şi singura ei speranţă de a se ridica la o altă treaptă de dezvoltare - de a merge în ceruri, cum s-ar spune - este cu un bărbat. O femeie deja ştie totul, dar o astfel de cunoaştere este inutilă pentru ea şi, de fapt, poate să fie chiar ca o otravă, dacă nu are cu ea un bărbat. Bărbaţii au un lucru care nu există la femei, niciodată: ceea ce se numeşte „aspiraţie". In viaţă, bărbatul foloseşte acest lucru - această aspiraţie - pentru multe lucruri, care niciunul nu e bun pentru viaţa lui, dar el trebuie totuşi să o folosească, pentru că are o nevoie puternică. Bărbaţii - nu femeile - se caţără pe munţi, se scufundă în oceane, zboară în aer, pentru că ei trebuie să facă astfel de lucruri. Pentru el este im­ posibil să nu facă aceste lucruri, nu poate să se abţină. Uitaţi-vă la viaţa din jurul vostru: bărbaţii scriu muzică, bărbaţii pictează, scriu cărţi şi altele ase­ menea. Bărbatul crede că acesta este modul în care găseşte Raiul pentru sine. Nu este necesar ca o femeie să facă în lume lucrarea unui bărbat. Dacă o femeie găseşte un bărbat adevărat, atunci femeia devine o femeie adevărată, fără ne­ cesitatea lucrării interioare. însă, după cum vă spuneam, lumea e sucită. în lumea de azi, bărbaţii adevăraţi nu există, aşa că femeile încearcă să devină băr­ baţi şi să facă lucrarea bărbaţilor, lucru care nu este bun pentru natura ei.22 Aceste remarci ale lui Gurdjieff - exprimate la jum ătatea anilor '20, la scurt timp după ce femeile primiseră pentru prima oară drept de vot în cele mai multe naţiuni occidentale moderne - ar fi denunţate ca sexiste de multe voci în vremurile noastre şi într-adevăr este greu să apărăm în vreun fel remarca lui Gurdjieff că o femeie „trebuie să fie cu un bărbat pentru a merge în Rai". însă profesorii Gurdjieff, Crowley şi Osho au fost renum iţi pentru faptul că făceau rem arci care, scoase din context, par să îi pună într-o lumină proastă. Fritz Peters, care a furnizat citatul de mai sus, reconstruia din memorie cuvintele pe care le auzise de la Gurdjieff cu vreo 40 de ani, înainte ca el să le scrie în cartea lui. El era acelaşi autor, ar trebui menţio­ nat, care a furnizat cea mai fantastică versiune a întâlnirii de proastă faim ă dintre

D

espre

F

emei

Şi S ex

de esenţa ei divină nu îi este unică lui Gurdjieff. Ea este o variaţie a unei vechi teme gnostice, şi anume că spiritul feminin foloseşte ceva din spiritul masculin ca parte a deschiderii sale către adevărul superior. în Evanghelia G nostică apocrifă a lui Toma citim următoarele: Simon Petru le-a spus: „Maria ar trebui să plece de la noi, căci femeile nu sunt vrednice de viaţă". Iisus a spus: „Vezi, o să o atrag şi să îi fac masculinul, pen­ tru ca şi ea să poată să devină un spirit viu care seamănă cu voi, bărbaţii. Căci fiecare femeie care se face bărbat va pătrunde în împărăţia cerurilor.23 Aceste cuvinte au consternat, derutat şi indignat pe m ulţi şi probabil repre­ zintă unul din motivele care contribuie semnificativ la faptul că întreaga Evanghelie după Tom a e luată drept noncanonică. Evanghelia lui Tom a este derutantă şi pen­ tru adepţii m işcării New Age, pentru că, deşi conţine în oarecare m ăsură o înţelep­ ciune care sună a oriental (cu Iisus care susţine că este una cu universul şi aşa mai departe), ea se încheie cu remarca aparent sexistă citată mai sus. însă mai putem să alegem şi un alt punct de vedere aici. în loc să ignorăm pur şi simplu citatul ca pe un soi de adăugire editorială ul­ terioară a vreunui preot patriarhal, o putem înţelege alegoric, ca pe o învăţătură psihologică despre relaţia dintre m intea conştientă şi cea inconştientă. Cele mai multe mitologii din lume asociază zeii masculini cu cerul şi cu simbolurile înălţării, iar zeiţele feminine, cu pământul şi cu simbolurile descinderii sau împământării „tatăl cer, mama păm ânt" (după cum am menţionat anterior în acest capitol, există o excepţie remarcabilă în acest sens, prin zeiţa egipteană a cerului, Nuit, dar chiar şi ea simbolizează pântecul existenţei, mai degrabă înrudit cu spaţiul infinit decât cu cerul „de deasupra"). In cele mai multe tradiţii mitice-spirituale, masculinul sim­ bolizează abstractul şi conştientul, iar femininul - materialul şi inconştientul. Chiar şi cuvintele „m aterie" (matter în lb. eng, n.t.) şi „m am ă" (mother în lb. eng., n.t.) au o rădăcină etimologică comună. Din această perspectivă, ideea că o femeie trebuie să „devină bărbat" nu are nimic de-a face cu genul, ci este mai degrabă o învăţătură simbolică despre transformarea inconştientului în conştient. Şi acest lucru fără în­ doială că este adevărat. Inconştientul din noi trebuie să se trezească şi să devină conştient, pentru ca noi să putem evolua. însă greşeala este că noi judecăm conştientul ca fiind „mai bun" decât incon­ ştientul. Ambele îşi au funcţia lor esenţială. „înălţarea" din materie în spirit este doar o jum ătate din procesul de trezire. Gurdjieff, dintre toţi profesorii, era foarte conştient de nevoia de a aduce conştiinţa şi „jos" în corp - sau, cu alte cuvinte, de a înţelege că spiritul şi materia, până la urmă, nu sunt diferite (a se vedea mai jos remarca lui Katherine Mansfield).

Crowley şi Gurdjieff (prezentată în Capitolul 13). Chiar dacă luăm citatul de mai sus aşa cum e, ideea că o femeie trebuie să fie într-o relaţie de un fel sau altul cu un bărbat pentru a deveni cu adevărat conştientă

Luate strict ca o reflexie a caracterului său, rem arcile lui G urdjieff despre femei, citate mai sus, sunt interesante - dacă nu din alt motiv, m ăcar pentru faptul

246

247

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

că dezvăluie m ult despre natura lui. El avea în mare m ăsură calitatea masculină a „curajului în bătaia focului", adică disponibilitatea de a spune ce gândeşte, indife­ rent de consecinţele sau de judecata altora. Acelaşi lucru era adevărat şi în cazul lui Crowley şi ale lui Osho. în mod paradoxal, asta pare adesea să fie o calitate de care femeile sunt atrase, tocmai datorită forţei pe care o sugerează. în cazul lui Gur­ djieff în special, el pare să nu-şi fi dat voie niciodată să fie controlat de femei nici un pic. Osho, după cum recunoaşte chiar el, încerca ceva anum e şi radical (din punctul de vedere al noutăţii), şi anume să instaleze femei în cele mai multe dintre posturile de putere din organizaţia lui. Complicaţiile pe care le-a generat acea de­ cizie au fost ceva ce el a acceptat ca atare şi, în mod clar, le-a perceput ca făcând parte din scopul vieţii lui. La fel, Crowley considera femeile a avea o importanţă esenţială în executarea M arii lui Lucrări - la urma urmei, Fiara nu era completă fără Babalon a sa (într-o notă secundară, multe femei occidentale moderne din zilele noastre se plâng că nu prea se găsesc „Fiare" demne de luat în seamă). Gurdjieff însă nu era interesat să preamărească femeile şi poate că de aceea nu a întâmpinat dificultăţi extraordinare cu ele, dincolo de chestiunile normale (cu excepţia lui Jesse Dwight, a se vedea mai jos), însă a consumat o cantitate enormă de energie lucrând cu multe femei, poate chiar mai multe în perioada bătrâneţii lui. Putem să întrezărim câte ceva din conexiunea lui Gurdjieff cu polaritatea fe­ minină din cartea lui semiautobiografică Meetings with Remarkable M en [întâlniri cu oameni remarcabili]. Dintre Căutătorii de Adevăr cu care îşi uneşte forţele la sfârşitul secolului al XlX-lea, după cum este descris în carte, una singură este femeie. La fel ca soţia lui Gurdjieff, era poloneză; numele ei era Vitvitskaia şi se pare că era o fe­ meie cu adevărat rem arcabilă. William Patrick Patterson a com parat-o cu Maria Magdalena, „arhetipul căutătorului fem inin".24 Gurdjieff spune că a cunoscut-o în jurul anului 1890, pe când era foarte tânăr, avea 20 de ani şi abia îşi începuse rătăcirile prin viaţă. Este descrisă ca fiind „fru­ moasă şi frivolă" şi înclinată către depresie. Părinţii ei muriseră pe când ea era foarte tânără; ulterior fusese înşelată şi părăsită de câţiva bărbaţi şi sfârşise fără niciun ban, „la marginea dezastrului m oral".25 Rezultatul a fost că a sfârşit „săracă" în toate felurile, dar mai mult în sensul a ceea ce Iisus num ea „binecuvântaţi fie cei săraci cu duhul" - un soi de vid care rezultă din eliberarea de toate datoriile şi pie­ dicile din trecut. în această stare este posibilă experienţa a ceea ce descria Iisus când a spus: „Binecuvântaţi sunt cei care sunt flămânzi şi însetaţi de dreptate: căci ei vor fi săturaţi". Asta înseamnă că în cel care a devenit „sărac" - adică disponibil în inte­ rior pentru posibilitatea unor adevăruri superioare - poate să apară un m are dor de adevăr. M ai târziu, Vitvitskaia a ajuns o membră importantă a Căutătorilor Ade­ vărului devenind o fem eie transformată, trezită, specializându-se într-o înţelegere avansată a m uzicii şi a „vibraţiilor". Conform poveştii despre ea, după cum este redată în carte de către „prietenul de esenţă" al lui Gurdjieff, prinţul Lubovedsky, ea a murit tânără, de o boală care a lovit-o brusc. Prinţul încheie declarând că, dintre 248

D

espre

F em ei Şi S ex

miile de femei pe care le-a cunoscut în 50 de ani de călătorii pe planetă, ea a fost cea m ai deosebită. Gurdjieff spunea adesea că scrierile lui trebuie înţelese la mai multe niveluri, nu citite ca nişte simple naraţiuni. Istoricii care s-au ocupat de viaţa lui nu au clarificat dacă Vitvitskaia (sau prinţul Lubovedsky, până la urmă) au existat vreodată. Dar chiar şi ca mit, povestea rămâne importantă, pentru că este un exemplu rar de fabulă spirituală despre o călătorie eroică de la zdrenţe la bogăţia spirituală, în care prota­ gonista este o femeie, nu un bărbat. Există cu mult mai puţine modele feminine în is­ torie, reale sau alegorice, în domeniul vieţii spirituale. Gurdjieff, cu toată fanfaronada lui patriarhală, a fost în multe feluri (alături de Crowley) unul dintre primii guru-şi occidentali moderni care a lucrat în profunzime cu femeile. La fel ca şi Crowley, Gur­ djieff avea o personalitate care avea tendinţa să „dea naştere la zvonuri". Printre cele care circulau periodic în jurul lui erau câteva obişnuite: că este agent rus (dovezile sunt neconcludente), că este hipnotizator (după propriile spuse, acest lucru este ade­ vărat, deşi susţine că a renunţat la a folosi aceste aptitudini în 1911), că este ca Ras­ putin în ceea ce priveşte capacitatea lui de a seduce femile (îndoielnic, deşi s-a culcat cu câteva dintre studentele lui), că a omorât-o pe Katherine M ansfield (fals), că aproape a violat o femeie în primii ani ai comunităţii de la Prieure (lucru necunoscut), că flirta „scandalos" cu studentele lui chiar şi în ultimii lui ani, la bătrâneţe (lucru adevărat - cel puţin după spusele lui J.G. Bennett). Există un pasaj foarte amuzant în autobiografia lui Bennett, Witness: The Story o f a Search [M artor: Povestea unei căutări], în care acesta descrie efectul pe care Gur­ djieff l-a avut asupra unora dintre studenţii englezi ai lui Bennett, care era un cău­ tător sincer şi (cel puţin la scurt timp înainte de moartea lui Gurdjieff) un student devotat al maestrului, însă, după cum recunoaşte chiar el, era un englez rigid. Fără îndoială că nimic din ce ar fi făcut nu ar fi putut să-i pregătească pe studenţii lui englezi pentru natura desfrânată a lui Gurdjieff. Bennett scria: [Unii] au fost jigniţi de comportamentul lui. Nu puteau să se împace cu băutul la masa lui şi cu limbajul lui obscen. Câţiva au fost fantastic de deranjaţi de ceea ce auziseră la Paris despre viaţa lui privată şi au luat la modul literal laudele lui despre fiii lui mulţi şi multele lui fiice.26 într-o notă mai neagră, istoricul ocult James Webb, în lucrarea lui meticuloasă şi uneori bârfitoare The Harmonious Circle [Cercul armonios] (1980), relatează că unul dintre motivele pentru care este posibil ca Ouspensky să se fi despărţit de Gurdjieff ar fi fost următorul: Ca urmare, explicaţia lui Orage despre despărţire este de mare interes. El a susţinut întotdeauna că ceea ce l-a făcut pe Ouspensky să se hotărască în cele din urmă a fost faptul că Gurdjieff aproape că a violat-o pe doamna Y., în 249

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

1923-1924. Data corespunde, iar scandalul a fost de asemenea proporţii, încât explicaţia este foarte plauzibilă. Dacă Orage are dreptate, asta ar explica preo­ cuparea aproape obsesivă a lui Ouspensky pentru integritatea lui Gurdjieff în conversaţia lui cu M ouravieff după accidentul [de maşină] al lui Gurdjieff [din 1 9 2 4 ]...27 Ca şi în cazul relatării lui Webb despre întâlnirea lui Gurdjieff cu Crowley, în 1926 (a se vedea Capitolul 13), acesta nu furnizează nicio sursă pentru cele de mai sus, astfel că nu se pot concluziona prea multe în acest sens. Repet aici relatarea doar pentru că Webb susţinea că a petrecut aproape 10 ani călătorind între Europa şi America de Nord şi intervievând oameni care fuseseră angajaţi în Lucrare, in­ clusiv pe unii dintre studenţii direcţi ai lui Gurdjieff, care încă mai erau în viaţă în anii '70, când W ebb şi-a făcut cercetările pentru carte. Cu privire la scriitoarea Katherine Mansfield, născută în Noua Zeelandă, pe care am m ai menţionat-o, ea a venit la Institutul lui Gurdjieff, la Prieure, la scurt timp după deschiderea acestuia, în 1922, deja într-un stadiu avansat de tuberculoză. După câte se ştie, Gurdjieff a tratat-o cu blândeţe şi a încercat doar să o facă să se simtă bine; ea a m urit acolo, câteva luni mai târziu. Datorită faimei ei şi vârstei ti­ nere (avea 34 de ani) şi pentru că Gurdjieff era un personaj nou şi necunoscut în Europa la acea vreme, totul a creat o combinaţie de factori care au generat cele mai urâte form e de bârfe. Num ele lui Gurdjieff a fost vehiculat ca „m agicianul din Orient care a omorât-o pe Katherine Mansfield". Totuşi, este interesant de remarcat că, dintre toate femeile care au avut legătură cu Crowley şi cu G urdjieff - şi acestea au fost num eroase - Katherine Mansfield a fost singura personalitate care a intrat în contact efectiv cu ambii bărbaţi. Părerea ei despre Crowley nu era bună - ea spu­ nea că este „o persoană arogantă şi m urdară"28. Interesant, când Fiara l-a întâlnit pe Gurdjieff, la trei ani după moartea lui Mansfield, acesta din urmă (conform re­ latării lui Webb) l-a descris şi el pe Crowley ca „m urdar". în orice caz, fără discuţie că Mansfield avea încredere în G urdjieff şi, deşi acesta nu a putut să realizeze niciun fel de vindecări-m inune pe ea, a rămas la co­ m unitatea lui în ultimele luni ale vieţii ei şi, conform relatărilor pe care le avem la dispoziţie, era mulţumită că se afla acolo. Iniţial, ea s-a dus la el pentru că a crezut că „este singurul om care înţelege că nu există separare între corp şi spirit, care crede cum sunt ele conectate"29. Acestea sunt remarci deosebit de interesante. Man­ sfield era scriitoare şi, ca atare, era în primul rând un intelectual. Fără îndoială că tânjea să fie mai conectată cu propriul corp, să descopere o urmă de spiritualitate în realitatea fizică. Faptul că ea a recunoscut acest elem ent ca fiind prezent în învă­ ţăturile lui Gurdjieff (care chiar era prezent) şi ca fiind rar în cercurile metafizice (lucru care, din nou, era adevărat) este o mărturie a nivelului ei de înţelegere. în cele din urmă, ea a fost încurajată să încerce diverse sarcini, cum ar fi să înveţe limba rusă, să coasă şi să ţesă - activităţi practice, cărora nu le dăduse atenţie 250

D

espre

F e m e i Şi S ex

în viaţa ei, spunând că: „toate lucrurile pe care le-am evitat în viaţa mea par să mă găsească aici."30 Şi aceasta este o remarcă incisivă, care subliniază o chestiune foarte frecventă într-o şcoală de mistere bona fide, şi anume faptul că un student va fi în mod invariabil ghidat să păşească într-un teritoriu necunoscut. Ideea aici este că, fiind creaturi ale obiceiului, în general căutăm ceea ce este cunoscut şi confortabil, acolo unde ştim cum m erg lucrurile într-o oarecare măsură. Pentru a păşi într-un teritoriu necunoscut, trebuie să fim mai prezenţi, mai isteţi, mai vigilenţi, iar la rân­ dul lor, aceste lucruri creează în noi (dacă ne m enţinem în acest proces) un senti­ ment lărgit de a fi. Esenţialmente, la asta se referea Nietzsche atunci când spunea: „Aduc m ulţum iri pentru suferinţă!". A păşi în necunoscut înseamnă adesea a su­ feri, însă prin aceasta înseamnă a învăţa şi a creşte, lucru care deseori sfârşeşte în strălucirea tăcută a realizării şi a bucuriei. Cu toate astea, nu există nicio dovadă că Gurdjieff ar fi forţat-o pe Mansfield să facă ceva, după cum atestă şi propriul ei jurnal abundent. El a fost întotdeauna blând cu ea, chiar şi când răcnea şi urla la studenţii lui mai sănătoşi. însă soţul lui Mansfield, M iddleton Murry, nu a fost aşa de convins. Ea nu se afla la Prieure nici de o lună, când el a început să suspecteze că este „hipnotizată". Aceasta (într-o formă sau alta) este frica multor bărbaţi atunci când femeia lor se află în compania unui bărbat carismatic şi puternic, dar în cazul lui Gurdjieff, totul era amplificat de misterul absolut al trecutului său. într-una din relatările lor, Mansfield povesteşte cum G urdjieff i-a cerut să stea pur şi simplu într-un colţ, în bucătărie, şi să observe lucrurile. Bucătăria unei comunităţi este invariabil un loc plin de viaţă - aşa cum tinde să fie centrul de ener­ gie la o petrecere obişnuită acasă - şi fără îndoială că Gurdjieff a pus-o acolo ca să o expună la multă energie. Aflându-se în acel loc, ea a rem arcat cât de plină de viaţă era bucătăria şi a avut o observaţie specială despre Julia Ostrowska (tânăra soţie a lui Gurdjieff), spunând că mergea cu ţinuta unei regine. Ultima scrisoare a lui Khaterinei către soţul ei în Anglia, cu puţin timp înainte să moară de o hemoragie pulmonară bruscă, a fost aspră. Ea i-a scris: ...D acă mi s-ar permite un singur strigăt către Dumnezeu, strigătul acela ar fi: vreau să fiu adevărată... dar locul ăsta m-a învăţat până acum cât de ne­ adevărată sunt. M i-a luat lucrurile unul după altul (lucrurile nu fuseseră ni­ ciodată ale mele) până în momentul ăsta tot ce ştiu cu adevărat, cu adevărat este că nu sunt anihilată şi că sper - mai mult decât că sper - cred.31 Mansfield a fost înm ormântată în ianuarie 1923, în cimitirul oraşului Avon, în apropiere de Prieure. Când a m urit Gurdjieff, cu aproape un sfert de secol mai târziu, a fost înm orm ântat într-un loc lângă Mansfield. După ce a murit, soţul ei a renunţat la a-1 mai judeca pe Gurdjieff, aproape de sfârşitul propriei vieţi a conclu­ zionat generos: „Katherine a făcut din asta un instrum ent pentru procesul acela de 251

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

anihilare de sine care este necesar pentru renaşterea spirituală, prin care pătrundem în împărăţia Iubirii. Sunt sigur că şi-a atins scopul şi că Institutul a ajutat-o în asta".32 M ult m ai com plicată decât asocierea lui Gurdjieff cu Katherine Mansfield a fost legătura acestuia cu o altă tânără cu voinţă puternică, americanca Jesse Dwight. Vreme de aproape şapte ani, avea să fie prins într-un triunghi dificil cu ea şi cu stu­ dentul lui apropiat, A. R. Orage. Nu era un „triunghi amoros" - Gurdjieff şi Dwight nu au avut nicio relaţie fizică - însă era o dinamică interesantă, în care uneori se desfăşurau lecţii dureroase pentru toţi trei. Gurdjieff şi Orage aveau aproximativ aceeaşi vârstă; Jesse era cu aproape 30 de ani mai tânără. în cea mai mare parte a anilor '20, Orage a fost principalul om al lui Gurdjieff în Am erica şi, ca intelectual genial şi orator fermecător, profund devotat lui Gurdjieff, era de nepreţuit pentru maestru. însă Jesse nu era o căutătoare serioasă şi o interesa mai mult să întemeieze o familie cu Orage şi să trăiască cu el o viaţă convenţională. In mod inevitabil, Orage a fost pus în situaţia de a alege şi în cele din urmă a ales pentru femeia sa, în defa­ voarea maestrului său. Orage, în vârstă de cincizeci de ani la vremea aceea, a cunoscut-o pe Jesse Dwight, o tânără atractivă şi inteligentă în jur de douăzeci şi ceva de ani, la înce­ putul anului 1924, la New York. Jesse s-a îndrăgostit im ediat de chipeşul şi co­ erentul Orage participând la una din prelegerile lui despre sistem ul lui Gurdjieff şi s-a oferit să organizeze evenim entele la librăria ei şi în acelaşi timp să fie secre­ tara lui neoficială. Relaţia lor a început la scurt timp după aceea şi în următorii şapte ani, G urdjieff s-a luptat cu Jesse pentru loialitatea lui Orage. La un moment dat, i-a spus o replică faimoasă: „Dacă mi-1 iei pe Super Idiot (unul din termenii cu care îl alinta pe Orage) o să fierbi în ulei încins!". Altă dată, când G urdjieff a in­ sistat ca ea să m eargă în Franţa şi să rămână o vreme la Prieure, ea i-a strigat în faţă: „Te u răsc!".33 Orage, pe de altă parte, considera că mai renunţase la o căsătorie anterioară şi era hotărât să nu m ai repete acest lucru. Aşa că de cele mai multe ori era sfâşiat între iubirea şi devotamentul pe care îl avea pentru maestrul lui şi iubirea şi atracţia pe care o simţea pentru frum oasa şi tânăra lui prietenă. Până în 1931 deja o alesese pe Jesse (care pe atunci îi era soţie şi mama a doi copii). însă nu a mai trăit mult după aceea, murind brusc în 1934, la vârsta de 61 de ani. Când Gurdjieff a primit vestea despre m oartea lui, se spune că şi-a permis - lucru pe care îl făcea foarte rar - să afişeze o m are tristeţe. „Omul acesta", a spus el, „fratele m eu". Pentru Gur­ djieff, bărbatul despotic, patriarhal şi inabordabil care era în multe feluri, aceasta era o declaraţie neaşteptată de afecţiune. O serie de fem ei remarcabile au fost studente devotate lui Gurdjieff de-a lun­ gul anilor - Julia Ostrowska (soţia lui), Olga de Hartmann, Sophie Ouspensky şi Jeanne de Salzm ann, în special. însă un grup deosebit de interesant a fost unul for­ mat din trei fem ei care au început să studieze îndeaproape cu Gurdjieff în 1935 Solito Solano, Kathryn Hulme şi Louise Davidson. Acest grup a ajuns să fie cunos252

D

espre

F e m e i Şi S ex

cut sub num ele de „Lasoul" şi ulterior i s-au mai alăturat şi M argaret Anderson, Jane Heap, G eorgette Leblanc, Monique Serrure, Elizabeth Gordon, Dorothy Caruso şi Alice Rohrer. Cele mai multe dintre femei erau scriitoare, intelectuale şi lesbiene, iar majoritatea necăsătorite. Multe dintre ele s-au văzut zilnic cu Gurdjieff până în 1939, când grupul s-a destrămat. Interesant este că şi Gurdjieff le-a atribuit num e de anim ale acestor femei, la fel cum făcuse Crowley cu „Desfrânatele" lui. Pe Solano o numea „Canarul", A n­ derson era „Iacul tibetan", Hulme era „Crocodilul", Rohrer avea două nume, „Boaconstrictor" ca „anim alul ei exterior" şi „Tenia" ca „anim al interior", iar Davidson era „Sardina". Gordon a fost desemnată „Maica Superioară". Din câte se ştie, aceste femei au avut avantajul că Gurdjieff, la vreo 60 de ani pe vremea când era profeso­ rul lor, se cum inţise oarecum; în jurnalele ei, Solano relatează că multe din întâlni­ rile lor erau vesele şi amuzante. Povestea lui Solano este deosebit de interesantă; când l-a întâlnit prima oară pe Gurdjieff, în 1935, a fost dezamăgită. I se dăduse un loc chiar lângă el la un prânz prelungit cu un grup de persoane şi, după spusele ei, el a petrecut două ore bâlbâindu-se într-o engleză proastă. Până la sfârşitul prân­ zului, ea decisese că „mai degrabă nu îi place" de el. Şi cu toate astea, la scurt timp după aceea, avea să devină secretara lui. Câteva dintre femeile „Lasou" au scris mai târziu cărţi despre anii petrecuţi cu Gurdjieff şi, deşi este clar că la acea vreme deja se cuminţise, încă m ai era adesea foarte direct în exprimare şi adesea bădăran. Unul din cuvintele lui preferate era termenul franţuzesc merde (rahat). Iată câteva din expresiile pe care le folosea frec­ vent: „eşti merde de merde" sau „prietenul tău e merde; e bine să-i vezi merde-nismul, pentru că te ajută să îţi vezi propriul merde-nism ". Există sentimentul puternic că tocmai această calitate directă şi lumească este elementul care atrăgea atâtea femei. El nu a suportat niciodată sentimentalismele. Spunea lucrurile pur şi simplu aşa cum le vedea. Şi datorită vastei lui experienţe cu natura umană, ceea ce „vedea" era cel mai adesea exact ceea ce era. în ceea ce priveşte funcţia sexului în contextul unei vieţi conştiente, Gurdjieff avea câteva idei foarte tranşante. El spunea că pentru omul mediu (în termenii lui Gurdjieff, omul „adorm it"), principalul scop al sexului (în afară de procreaţie) este ca mijloc de descărcare a energiei negative. Dacă energia sexuală nu este descărcată în acest fel, ea devine o acumulare toxică. în consecinţă, Gurdjieff atrăgea atenţia asupra pericolului de a confunda funcţia sexului (în modul în care acesta este folosit în mod obişnuit) cu ideea de „iubire". Mai corect, este vorba de un act de întreţinere necesară, ca şi cum ai schimba uleiul la maşină din când în când. Cei mai mulţi oa­ meni care nu au o viaţă sexuală regulată sau semiregulată tind să îşi redirecţioneze energia sexuală în fantezie, iar aceasta este direcţia opusă treziei. Gurdjieff se refe­ rea la această irosire de energie ca „masturbare" şi spunea că, în mod natural, există mai multe tipuri de masturbare, nu toate fizice. Aici, învăţăturile lui Gurdjieff capătă o lum ină nouă şi interesantă în această 253

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

eră modernă a tehnologiei internetului, în care pornografia grafică de orice fel se poate găsi cu uşurinţă şi pe gratis de către oricine are acces la un computer-standard şi la o conexiune la internet. Gurdjieff folosea termenul de „involuţie" pentru a des­ crie o degradare de calitate şi se referea îndeosebi la involuţia energiei sexuale prin complacerea excesivă în fantezie. în această privinţă, accesul m odem la pornografie este cumva o sabie cu două tăişuri. Elementele sale negative constau în irosirea de timp pe care o implică navigarea pe siturile de pornografie, dezumanizarea femei­ lor (şi a bărbaţilor, de altfel,) prin tendinţa de a le vedea pur şi simplu ca forme de carne care vor fi folosite şi apoi aruncate şi tendinţa de a promova masturbarea şi, astfel, de a contribui la irosirea energiei sexuale în general. Pe de altă parte, faptul că pornografia este vizuală grafic eliberează persoana care o priveşte de nevoia de imaginaţie interioară excesivă - nu mai e nevoie de atât de multă fantezie dacă nu ai decât de accesat un site porno ca să vezi oameni „în acţiune". în plus, există şi posibilitatea ca unii să folosească pornografia ca mijloc de eliberare a vinovăţiei, învăţând să îmbrăţişeze mai cuprinzător elementele de umbră din domeniul sexual. Se spune adesea că una din valorile artei vizuale sau film ului este să te ajute să intri în contact cu gânduri şi sentimente reprimate. La fel, pornografia poate să te ajute (cel puţin teoretic) să intri în contact cu vinovăţia sexuală, cu gândurile şi cu senti­ m entele sexuale negate, asociate cu această vinovăţie, şi să înveţi să le accepţi. Transformarea nu poate să aibă loc înainte de acceptare. Nu putem să transformăm furia, de exemplu, fără să recunoaştem şi să acceptăm m ai întâi realitatea că avem furie în noi. G urdjieff spunea că sexul, folosit greşit, este principala forţă din spatele „sclaviei", adică a tendinţei de a fi controlaţi de propria noastră zonă inconştientă. Când este folosită greşit, energia este „furată" de alte părţi din noi şi ne transfor­ măm într-o persoană prinsă în ghearele unei minţi hiperactive - adică, o persoană care trăieşte prea m ult în gânduri şi în fantezii fără rost. El m ergea chiar mai de­ parte şi susţinea că 75 la sută din gândurile noastre îşi au originea în „centrul sexual".34 Cât despre Gurdjieff omul, fără îndoială că avea o energie sexuală puternică. Se ştie despre el că avea perioade alternative de abstinenţă sexuală cu perioade de activitate intensă. După standardele moderne, Gurdjieff nu a fost un sfânt - ba chiar în aceste vremuri de sensibilitate extremă faţă de protocoalele sexuale ar fi fost pus la stâlpul infamiei. A avut relaţii sexuale cu o serie de studente, dar şi cu alte femei, întâlnite întâm plător. După spusele lui Bennett, câteva dintre studentele lui i-au făcut copii şi, m ai departe, câteva dintre ele au susţinut că numai femeile care s-au culcat cu el i-au înţeles cu adevărat lucrarea.35 (Acesta este un lucru pe care îl susţin multe adepte ale unor celebrităţi). Bennett spune mai departe că Gurdjieff, în ciuda legăturilor apropiate cu m ulte fem ei şi cu numeroase studente excepţionale, a sus­ ţinut întotdeauna că „nu este rolul femeilor să îşi asume responsabilitatea şi să ia decizii".36 Fie şi num ai în această privinţă, Osho nu ar fi fost de acord. Sau, mai 254

D

espre

F

emei

Şi S ex

exact, Osho a încercat să ducă munca lui Gurdjieff la un alt nivel. Juriul încă mai dezbate dacă a reuşit sau nu. O sh o : „G u ru l se x u lu i" Puţini guru-şi ai acestor vremuri şi ai altor timpuri au avut parte de atât de multe comentarii meschine ca Osho şi titluri groteşti care să ia în râs învăţăturile lui tantrice modernizate. „Gurul sexului" este unul dintre cele mai frecvente apelative, iar cel mai amuzant (şi cel mai absurd) este „Hugh Hefner al lumii spirituale", toate avându-şi rădăcinile în mare parte în prima lui carte publicată, From Sex to Supercon­ sciousness [De In sex In suprnconştiinţa] (1968). Ca toate cărţile sale, şi aceasta este o transcriere a unei prelegeri pe care a ţinut-o în public - în acest caz, la o întâlnire im­ portantă a liderilor religioşi hinduşi. Osho fusese invitat să vorbească despre iubire, în mod previzibil - şi fără îndoială cu mare deliciu - el a vorbit pe larg despre cum toată aşa-zisa iubire, ca să nu mai vorbim de stările extatice spirituale superioare, sunt false dacă energia sexuală nu este mai întâi adoptată şi percepută ca inocentă în totalitate. Ce a urmat a fost un tumult; Osho a fost eliminat rapid din conferinţă. Osho era înconjurat de un mare număr de discipole care îl adorau, iar până la urmă, el le utiliza ca „m edium uri" pentru darshan-urile lui de energie. La fel cum Crowley îşi folosea studentele ca mediumuri pentru a contacta sau a-1 ajuta să intre în contact cu anum ite „inteligenţe praeter-um ane", iar G urdjieff folosea studente ca să îl ajute la scrierea cărţilor, Osho folosea femeile ca şi canale mediumnice şi energetice prin care putea să faciliteze diverse fenom ene energetice extraor­ dinare, în numele vindecării şi al transmisiunilor de energie. Pentru a ilustra învăţătura de bază a lui Osho despre sex, acesta a povestit odată o veche istorioară budistă despre doi călugări celibatari care se pregăteau să traverseze un râu. înainte să înceapă să traverseze râul, se apropie de ei o tânără atrăgătoare şi îi roagă să o ducă şi pe ea pe malul celălalt, râul fiind oarecum adânc. Unul dintre călugări a fost de acord. Celălalt este înspăimântat, pentru că amândoi făcuseră legăm ânt nu numai să fie celibatari, ci şi să nu atingă niciodată o femeie. Şi cu toate astea, iată-1 pe unul dintre călugări că este de acord să o care pe această tânără peste râu. Când ajung pe malul celălalt, fem eia îi mulţumeşte călugărului că a dus-o şi pleacă pe drumul ei. Atunci, călugărul care nu o cărase se întoarce către tovarăşul lui şi îl acuză că şi-a încălcat jurămintele. „Ei bine", întreabă el, „n-ai cărat-o pe fe­ meia aceea?". La care primul călugăr răspunde: „Eu deja i-am dat drumul. Se pare că tu eşti cel care încă o mai cară." Este o parabolă isteaţă şi rezumă foarte bine toată relaţia dintre ataşament şi reprimarea dorinţei. Şi anume, cu cât ne reprimăm mai mult dorinţele, cu atât de­ venim mai ataşaţi de obiectul dorinţelor noastre ascunse. Problem a a fost întotdeauna următoarea: pentru cel care caută iluminarea spirituală profundă, transcenderea dualităţii, există de obicei o anum ită atracţie 255

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

către singurătate, către condiţia misticului care caută realitatea supremă. Şi această tendinţă s-a m anifestat foarte frecvent la mulţi dintre realizaţii spiritual m ai proe­ minenţi din istorie. în Evanghelia după loan, când se spune despre Iisus că a spus: „Eu şi Tatăl suntem u na", el nu spune nimic despre vreun tovarăş uman. Se ştie bine despre Buddha că a devenit un tată ratat şi şi-a abandonat brusc soţia şi copilul mic pentru a merge într-o călătorie mistică prelungită în pădure. Bodhidharma, le­ gendarul părinte al zenului, este renumit pentru că se săturase atât de m ult de re­ laţiile umane şi de ignoranţa umană, încât a petrecut aproape un deceniu meditând cu faţa la un perete. Iar această atracţie către singurătate nu este o trăsătură exclusiv masculină - sunt multe istorisiri despre mistici fem ei care se retrag din relaţii şi chiar din lume, în general, pentru a-şi aprofunda practica spirituală. Atracţia către singurătate era în mod clar prezentă la Crowley, în ciuda nu­ meroaselor flirturi romantice. Gurdjieff, în anii de la începutul căutării lui, întru­ chipa spiritul lui Percival din mitul Sfântului Graal şi, deşi în cele din urmă s-a căsătorit cu Julia Ostrowska, după moartea prematură a acesteia în 1926, nu s-a mai ataşat de nim eni, practic, în ultim ii 20 de ani ai vieţii lui (deşi nu a fost deloc celi­ batar). Osho, chiar mai m ult decât Crowley şi Gurdjieff în această privinţă, a fost un personaj solitar. Cercul lui apropiat era format de obicei dintr-o gaşcă de femei şi câţiva bărbaţi (doctorul şi dentistul lui), dar toate erau în întregim e discipolele lui. Spre deosebire de Crowley şi de Gurdjieff, el nu s-a căsătorit niciodată şi pare să nu fi avut niciodată o relaţie continuă de iubire cu o femeie. Cea care i-a fost mai apropiată, englezoaica Christine W oolf (Ma Yoga Vivek), a fost practic infirmiera şi tovarăşa lui şi, deşi au întreţinut relaţii sexuale, nu a fost o relaţie obişnuită bărbat-femeie - înainte de toate, ea era discipola lui. însă relaţia lui Osho cu Vivek nu a fost deloc obişnuită. Pe când avea 16 ani, Osho a avut un fel de prietenă pe nume Sashi, care a m urit în 1948. După ceva ani, el avea să susţină că Vivek este reîncarnarea acelei fete. Şi Vivek susţinea că îşi am inteşte viaţa ei anterioară ca Sashi. După 20 de ani în care l-a slujit pe Osho, Vivek a m urit brusc în decem brie 1989, în ju ru l vârstei de 40 de ani. Cauza morţii ei este m isterioasă; se crede că a luat o supradoză de som nifere, dar nu s-a stabilit niciodată dacă a fost ceva accidental sau un act intenţionat de sinucidere. Osho, bolnav fizic la vrem ea aceea şi la num ai câteva săptăm âni înain te de propria moarte, n-a spus prea m are lucru despre m oartea lui Vivek, în afară de faptul că se luptase îndelung cu depresia. M ulţi au com entat despre cât de puţin o cunos­ cuseră şi cum părea o persoană singulară şi cumva izolată, cu o calitate stranie de solitudine incognoscibilă care, în unele feluri, era o reflexie naturală a lui Osho.37 Osho a vorbit de multe ori despre anii de singurătate profundă care au pre­ cedat trezirea lui, la vârsta de 21 de ani; de asemenea, în anii care au urmat, a trans­ mis în mai multe rânduri că, esenţialmente, întotdeauna fusese singur. Mai departe, a susţinut că îi place singurătatea, pe care o asociază cu primii lui şapte ani de viaţă, 256

D

espre

F e m e i Şi S ex

când a fost crescut de bunicii din partea mamei, într-un cadru foarte natural şi fără alţi tovarăşi de joacă. Sigur că zvonuri au existat întotdeauna. High Milne (la un moment dat, garda lui Osho la Pune, ulterior şi-a pierdut această poziţie prestigioasă şi a renunţat să mai fie discipolul lui) susţine că Osho s-a culcat cu m ulte din discipolele lui de la început, în contexte care se numeau „darshan-uri speciale". El m ai spune şi că aceste femei au fost convocate odată de Laxmi (secretara lui Osho la acea vreme) şi li s-a spus să nu vorbească niciodată cu alţii despre acest lucru, care ar genera prea multă gelozie şi neînţelegere.38 în cartea lui intitulată infatuat Bhagwan: Tlte God that Failed [Bhagzvan: Dumnezeul care a eşuat], Milne a mai făcut şi alte rem arci deloc măguli­ toare despre fostul lui maestru: Deşi Bhagwan [Osho] punea atâta accent pe latura fizică a sexului, din câte se spune, el nu era chiar cel mai mare amant al lumii. Ca m ulţi alţii care se autointitulează sexologi, propria lui viaţă sexuală lăsa mult de dorit. Multe din femeile care s-au culcat cu Osho mi-au spus că, departe de a practica ceea ce spune şi de a face ca o partidă de sex să dureze o oră sau mai mult, cel mai adesea totul era gata în câteva minute... cea mai mare parte din plăcerea lui sexuală părea să se afle în partea de preludiu şi voieurism, mai degrabă, decât în acţiunea efectivă.39 Ca răspuns la această remarcă, Juliet Forman scria într-un capitol din cartea ei, Bhagwan: The Buddha fo r the Future [Bhagwan: Buddlm al viitorului], subintitulată hazliu The Guard That Failed [Garda care a eşuat]: ...că Milne, găsind în Osho o scuză ca să îşi exprime natura obsedată de sex, a trebuit să se transforme în puritan şi să comenteze cu privire la presupusele înclinaţii sexuale ale maestrului său, este un lucru de-a dreptul hilar!40 Observaţia ei este foarte oportună, deoarece călcâiul lui Ahile în relaţia dintre maestru şi discipol este întotdeauna (pentru discipol) tendinţa de a proiecta ele­ mentele negate ale naturii sale mai întunecate asupra maestrului, ca un mijloc con­ venabil de a evita asum area responsabilităţii pentru propria lucrare interioară. Crowley a fost o ţintă m ult mai mare pentru asemenea proiecţii şi a avut parte de ele din greu. Şi Gurdjieff a avut parte de proiecţii masive la anumite momente. însă Osho avea ceva ce nici Crowley, nici Gurdjieff n-au avut vreodată: un număr foarte mare de adepţi. Ca atare, el era un personaj m ult mai periculos pentru cei care con­ sideră că este de „datoria" lor să păzească principiile m orale şi valorile consacrate. Când un fanatic hindus s-a ridicat în timpul unei prelegeri a lui Osho la Pune, în 1980, şi şi-a aruncat cuţitul către el (fără să-l nimerească), persoana nu a fost nicio­ dată pusă sub acuzaţii de către autorităţile locale. M otivul? Osho vorbea liber şi •

257

C ei T rei M

agi

P ericuloşi

deschis despre sex. Asta îl făcea un paria pentru autorităţile religioase hinduse. în ciuda prezenţei matriarhale în panteonul său de zeiţe (Shakti, Radha, Kali, Parvati, Laxmi etc.), India este totuşi una dintre cele mai patriarhale naţiuni de pe Pământ. Există scripturi hinduse care proclamă că femeia ar trebui să-şi venereze soţul ca pe Dumnezeu, orice ar fi. Este interesant că una dintre secte (secta Digambaras) a religiei în care fost educat Osho (jainismul) susţine că femeia este incapabilă de iluminare şi că trebuie să se nască din nou ca bărbat pentru a atinge eliberarea (un ecou al Evangheliei după Toma).41 Sigur că India nu este unică - femeile au fost oprimate de secole, la nivel social şi politic. Şi totuşi, aşa-numita eliberare a femeilor este, în mare parte, un fenomen occidental, care, tehnic, a început în Franţa, la sfâr­ şitul anului 1700 şi apoi a căpătat amploare la sfârşitul anului 1800 în Regatul Unit şi în America, în aşa-numitul „prim val" al curentului. La rândul său, acest lucru a dus la ceea ce s-a num it „sufragiul femeilor" sau dreptul femeilor la vot. Prima ţară care le-a permis fem eilor să voteze a fost Noua Zeelandă, în anul 1890. Abia în jurul anului 1920 s-au mai alăturat şi alte ţări (printre care şi Marea Britanie, Statele Unite, Rusia, Germania şi Canada) şi au acordat femeilor dreptul deplin la vot. Oprimarea şi marginalizarea femeilor a fost un rezultat natural şi preconizat al acestor secole de limitări, dar de la începutul secolului XX şi mai ales odată cu „fe­ minismul celui de-al doilea val", care s-a dezvoltat în anii '70, se manifestă un efect secundar puternic, şi anume confuzia din ce în ce mai mare de gen atât în rândul fe­ meilor, cât şi al bărbaţilor, mai ales în raport cu relaţiile sexuale şi maritale obişnuite şi cu chestiunea „rolurilor". Printr-o reacţie terapeutică psihospirituală, se pare că s-au dezvoltat două abordări principale în ceea ce priveşte chestiunea relaţiilor şi a disfuncţionalităţii ,în general: abordarea mai tantrică (pe care o preda Osho pe larg) şi o abordare mai axată pe separarea genurilor, favorizată de comunităţi specializate pe „grupuri de bărbaţi" şi „grupuri de femei". Aceasta din urmă este mai înrudită cu aşezările monahale tradiţionale, în care femeile şi bărbaţii sunt separaţi. Gurdjieff a folosit ceva din această abordare la Prieure, punându-şi studentele să stea separat de studenţi la mese şi să fie separaţi unii de alţii atunci când folosesc „băile turceşti". „Grupurile de bărbaţi" şi „grupurile de fem ei" au apărut în cele din urmă şi la ashramul din Pune al lui Osho, pe la sfârşitul anilor '80. Osho spusese că am bele genuri au nevoie de propria eliberare, nu num ai femeile. Comentând asupra chestiunii Eliberării Femeilor, el spunea: Cu siguranţă că femeia are nevoie de o mare eliberare, însă ceea ce se întâm­ plă în numele eliberării este stupid. Este imitaţie, nu eliberare... adevărata eli­ berare va face din femeie o femeie autentică, nu o imitatie a bărbatului. Asta este ceea ce se întâm plă acum: femeile încearcă să fie exact ca bărbaţii... asta nu este eliberare, este o sclavie cu mult mai profundă - m ult m ai profundă, pentru că prima sclavie a fost impusă de bărbaţi. Această a doua sclavie este mai profundă, pentru că este creată chiar de femei.42

D e s p r e F e m e i Şi S ex

învăţătura lui Osho a rămas întotdeauna fundam entalm ente tantrică, fie şi numai în sensul că mai degrabă îmbrăţişa relaţiile, decât să le evite. Parte din lu­ crarea interioară care se desfăşura în această privinţă în grupurile de terapie era in­ teresantă. îm i amintesc de un grup la care am participat cu mai mulţi ani în urmă, unde toţi participanţii (vreo 40 de persoane) au fost rugaţi să se dezbrace pur şi simplu şi să stea unul cu faţa la celălalt, într-un şir lung (bărbaţii de-o parte şi fe­ meile de cealaltă parte). Apoi am fost invitaţi să spunem, pur şi simplu, sau să în­ trebăm orice dorim să spunem sau să întrebăm despre corpul celuilalt. Sigur că unora le-a fost mai uşor decât altora. Dar rezultatul final a fost remarcabil. La ple­ care, participanţii au răm as cu un sentiment clar de o uşurătate interioară extraor­ dinară, generată de simplul act de a-şi fi dezvăluit corpul gol în faţa unui grup de străini (în cea mai mare parte). Simplul act de confruntare cu identificarea primor­ dială cu corpul a avut rezultatul de a elibera atât energie, cât şi atenţie. Cei m ai m ulţi oameni au o profundă identificare cu corpurile lor, într-o mă­ sură de care nu îşi dau seama. A fi identificat înseamnă, în acest context, a crede că nu eşti nimic altceva decât corpul şi, m ai la obiect, că valoarea ta esenţială derivă doar din corp. Sigur că aceasta este amăgirea fundam entală pe care au încercat întot­ deauna să o abordeze toate tradiţiile de înţelepciune. Gnosticii au m ers departe, la extrem, cu convingerea lor că scânteia de adevăr spiritual din fiecare persoană este literalmente închisă în materie şi că, astfel, materia este inerent rea. Conceptul creş­ tin de „păcat originar" (care a fost formulat de Sfântul Augustin) şi condamnarea Evei în Cartea Genezei au contribuit cu siguranţă la secole întregi de disfuncţie se­ xuală, oamenii (mai ales femeile) ajungând să asocieze corpul cu ceva „rău". Şarpele din Geneză era perceput de unele secte gnostice ca adevăratul învăţător care venise să elibereze omenirea de ignoranţă. în multe feluri, el poate fi perceput pur şi sim­ plu ca un sim bol al trezirii sexuale. Osho, în stilul lui duşmănos, a aruncat lumină asupra miturilor ciudate ale Genezei spunând odată localnicilor din Oregon, în tim­ pul unei conferinţe de presă, că „dacă n-ar fi fost Şarpele, încă aţi fi cu toţii în Rai, rumegând iarbă". Cele m ai m ulte scandaluri din jurul guru-şilor secolului XX au avut legătură cu sexul şi cu puterea. Acest lucru este valabil în cazul lui Crowley şi al lui Gurdjieff şi acelaşi lucru se poate spune şi despre Osho. Deşi Osho nu a fost niciodată acuzat de acte ce implică indivizi anume, întreaga lui mişcare era percepută într-o lumină suspectă, în cea mai mare parte datorită expresivităţii pure întrupate de mulţi dintre membrii ei. La acest moment este util să recapitulăm conceptele orientale de chakre. Cuvântul înseam nă „roată" în sanscrită şi, în general, se consideră că se referă la şapte (numărul cel mai folosit) niveluri de tărâmuri de conştiinţă. în mare, ele co­ respund după cum urmează: Chakra 1: Instincte de bază care au legătură cu supravieţuirea şi relaţia ime­ diată cu mediul fizic. 259

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Chakra 2: Sexualitate, precum şi sentimentele/emoţiile elementare. Chakra 3: Puterea personală. Clmkra 4: Iubire şi compasiune. Chakra 5: Comunicare şi adevăr. Chakra 6: Inteligenţă şi sensibilitate psihică. Chakra 7: înţelepciune, conexiune cu sufletul sau cu inteligenţa universală. O critică obişnuită la adresa aşa-numitei mişcări New Age, mai ales în felul în care s-a dezvoltat aceasta în anii 1970 - 1980 sub influenţa popularizărilor din acea vreme, a fost cu privire la faptul că încurajează o înclinare către centrii supe­ riori (chakrele 4 - 7) şi o evitare a celor inferiori. în termeni psihologici jungieni, asta implică un nivel de negare/reprimare a energiilor mai elementare ale chakrelor in­ ferioare şi a ceea ce num im „umbra". în parte, ceea ce i-a făcut pe Crowley şi pe Gurdjieff să iasă în evidenţă atât de mult a fost „activitatea" lor din chakrele inferioare; adică, incursiunile lor în aven­ turi intense legate de chakra 1 (alpinism şi vânătoare, în cazul lui Crowley, călătorii prin lume, în cazul ambilor, în vremuri în care condiţiile de călătorie încă erau re­ lativ prim itive), bine-cunoscutele lor isprăvi legate de chakra a 2-a (vieţi sexuale intense şi active, adesea cu studentele) şi activităţile legate de chakra a 3-a (dispo­ nibilitatea de a-şi exercita puterea personală, inclusiv unele din aspectele mai întu­ necate ale acesteia, precum răzbunare, intimidare, m anipulare, procese la tribunal şi aşa mai departe), acestea din urmă fiind mai evidente în cazul lui Crowley). Şi Osho a fost foarte intens la nivel fizic în tinereţe, dar în cazul lui, atenţia i-a fost treptat deviată către activităţile corespunzătoare chakrelor superioare, ca meditaţia şi un program enorm de lecturi. într-un fel, Osho, Gurdjieff şi Crowley reprezintă - cel puţin în ceea ce pri­ veşte modul în care şi-au trăit viaţa - o progresie de la chakrele inferioare la cele su­ perioare. Fiecare dintre ei a predat o versiune antinom iană de transformare, rem arcabil de sim ilare între ele şi fiecare a îm brăţişat idealuri legate de niveluri transcendente ale realităţii; cu toate acestea, fiecare a avut nevoie, pentru calea lui, de un accent diferit pe experienţa personală. Crowley (în ciuda intelectului său stră­ lucitor, a sensibilităţii poetice şi mistice), cu educaţia lui represivă de la Plymouth, a avut nevoie să exploreze chakrele inferioare; Gurdjieff, fără îndoială crescut cu mai multă afecţiune decât Crowley, a părut să manifeste mai multe trăsături centrate pe inimă (în principal compasiune), deşi sigur că putea să arate severitate şi asprime şi chiar o făcea destul de des. în ciuda tuturor învăţăturilor lui tantrice şi a deschi­ derii sexuale a comunităţii lui, Osho era el însuşi centrat foarte mult energiile subtile ale chakrelor superioare. El obişnuia să spună că era legat doar foarte vag de corpul lui şi de această lume şi pentru oricine a stat vreodată lângă el, afirm aţia lui avea sonoritatea adevărului. Eu pot să spun cu siguranţă că, dintre toţi profesorii alături de care am fost, el era cel mai nonfizic. în prelegerile lui, corpul îi lua o poziţie - de 260

D

espre

F em ei Şi S ex

obicei cu un picior încrucişat peste celălalt - iar partea inferioară a corpului lui nu se mişca deloc, adesea timp de până la două sau chiar trei ore. I se mişcau numai mâinile şi capul, dar doar foarte lent. Clipea doar rareori. Toate acestea se pot vedea în multe din prelegerile lui înregistrate, care sunt disponibile gratuit pe internet. (Reacţia generală a ciiiicului la acest fapt este „droguri!", însă în cazul lui Osho nu există dovezi că ar fi utilizat droguri, într-o măsură care să explice astfel de parti­ cularităţi). Pentru a ne da seama cât de neobişnuit este accest lucru, este suficient să stăm într-un loc public şi să privim oamenii. Este o mare de vânzoleală, o mişcare con­ stantă şi neliniştită. Chiar şi bibliotecile sunt pline de forfotă. Iar dacă îi observăm chiar şi neglijent pe cei mai mulţi dintre profesorii spirituali când ţin prelegeri, vom vedea cum corpul lor se mişcă foarte mult, în loc să fie liniştit. De fapt, eu am întâl­ nit un singur profesor, în anii în care am trecut prin multe com unităţi spirituale, care avea remarcabila nemişcare neforţată a corpului, şi anume gurul canadian John de Ruiter. Unii afirm au despre G urdjieff că are m işcări „ca de pisică" - Olga de Hartmann spunea că prima ei impresie despre el a fost că în sală intră o „panteră neagră". Asociaţia cu felina este grăitoare, pentru că felinele, mai mult decât orice alte animale, au o sensibilitate extraordinară a corpului şi o econom ie fantastică în mişcări, (această din urmă frază este exact expresia prin care Fritz Peters a descris-o pe soţia lui Gurdjieff, Julia Ostrowska). Pentru Osho, cheia se afla în cea de-a doua chakra (cea sexuală), iar în această privinţă, Crow ley şi G urdjieff erau şi ei absolut de acord. G urdjieff obişnuia să spună că la omul obişnuit centrul sexual tinde să influenţeze aproxim ativ 75% din gândire. (El nu se referea doar la fanteziile sexuale, ci, mai degrabă, la forţa şi vehem enţa energiei sexuale, care, atunci când este frustrată, se m anifestă în tot soiul de m oduri problem atice şi nevrotice). W ilhelm Reich spunea acelaşi lucru, iar Osho, în stilul său recunoscut de „nu luăm prizonieri", afirm a: „Vreau să fie absolut clar că oamenii care se ruşinează de adevărurile vieţii sunt duşm anii ome­ nirii. Cineva care vă spune, „Să nu discuţi niciodată despre sex" este un duşman al om enirii."43. Poziţia lui Crowley cu privire la energia sexuală şi la exprimarea acesteia este rezumată în următoarele fragmente din Confesiuni: Răul şocant pe care îl deplângem cu toţii se datorează în principal perversiu­ nii produse de suprimări. Sentimentul că este ceva ruşinos şi sentimentul că este păcat duc la o atitudine de ascundere, care este dezonorantă şi la un con­ flict interior care creează distorsiuni, nevroză şi sfârşeşte prin a exploda... In­ stinctul sexual eliberat astfel din legăturile lui nu va mai putea fi răspunzător şi să îşi asume form e monstruoase. Perversiunea va deveni ceva la fel de rar ca şi monştrii dintr-un muzeu de monede.44 261

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi C

învăţătura lui Osho, venită la 40 de ani după ce Crowley scrisese aceste rân­ duri, rezonează perfect cu ele ca filosofie şi spirit:

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

lucru important de înţeles despre învăţăturile lui, pentru că mulţi aveau impresia că drumul lui Osho era „calea inim ii" şi că el preamărea inima mai mult decât orice altceva. De fapt, nu aşa stăteau lucrurile. El a clarificat odată acest lucru, după cum urmează:

98% din bolile mintale ale omului se datorează suprimării sexului. 99% din isteriile fem eilor şi bolile asociate se datorează reprim ării sexuale. Dacă oa­ menii sunt aşa de neliniştiţi, aşa de agitaţi şi atât de nefericiţi şi de suferinzi, este pentru că au întors spatele unei energii vitale puternice, fără să încerce să o înţeleagă.45

Calea m ea a fost descrisă ca fiind o cale de inimă, dar nu este adevărat. Inima o să îţi dea tot soiul de imaginări, de halucinaţii, de iluzii, de visuri frumoase - dar nu poate să îţi dea adevărul. Adevărul este dincolo de ambele [cap şi inimă]; este conştiinţa ta, care nu este nici capul, nici inima. Doar pentru că această conştiinţă se poate separa de ambele, ea le poate folosi pe amândouă în armonie.46

După Osho, există o legătură esenţială şi istorică între sex şi m editaţie, şi anume prima experienţă de „nonm inte" a omului, adică prinia experienţă de con­ ştienţă calmă şi prezentă, care temporar nu are conştiinţa timpului, a fost prin or­ gasmul sexual. Intensitatea orgasmului este atât de mare, încât are puterea să treacă peste m intea care gândeşte şi să genereze un m om ent de pură lipsă de dorinţă. Această stare este experimentată ca o stare de extaz. Astfel că tendinţa naturală a oamenilor a fost să înceapă să caute şi alte moduri prin care să surprindă această stare de mulţumire extatică. Osho afirmă că din acea intenţie s-a dezvoltat, încetîncet, meditaţia - încercarea de a recrea liniştea mentală care însoţeşte orgasmul sexual, fără activitatea sexuală în sine. însă Osho era profesorul şmecher desăvârşit, lucru demonstrat prin faptul că, în mod invariabil, contrazicea ceva ce spusese înainte prin ceva total diferit spus ulterior. în ceea ce priveşte sexul, după ce subliniază naturaleţea şi importanţa aces­ tuia, mai târziu spune că nu este nimic altceva, decât „o gimnastică prostească". Desigur, el se referea la faptul că sexul care rămâne doar sex este, în cele din urmă, un soi de stagnare, o lipsă a creşterii. Principala lui învăţătură era că sexul este o poartă, nu un scop în sine. De aceea, eticheta de „guru al sexului" era deosebit de nepotrivită pentru el. Iarăşi, să nu uităm că aceasta este şi poziţia lui Crowley. El susţinea că singu­ rul scop al sexului este să ajute persoana să îşi manifeste Voia Adevărată - ceea ce Osho numise iniţial „superconştiinţă" (deşi ulterior avea să renunţe la acest termen destul de grandios şi să vorbească mai degrabă în termeni de nemişcare interioară şi conştienţă). Crowley spusese că, după cei trei ani de experim entări intense la Abaţie, participanţii şi-au pierdut în mod natural mare parte din interesul pentru sex, pur şi sim plu pentru că îl practicaseră atât de total şi în toate felurile posibile. Osho sublinia că sexul este începutul, nu sfârşitul. Pentru el, meditaţia era cheia şi că, de fapt, meditaţia este singura învăţătură de la care nu a divagat nicio­ dată, întreaga lui viaţă. Dar, la fel ca şi Crowley şi Gurdjieff, el încerca să includă toate cele şapte chakre (cum ar fi) în învăţătura şi în viziunea lui. Ca să se întâmple acest lucru, sexul trebuie inclus şi chiar subliniat, dată fiind puterea lui de a per­ turba şi de a tulbura. Ideea că Osho îmbrăţişa în mod egal toate cele şapte domenii ale conştiinţei umane (adică, toată experienţa umană posibilă într-un corp) este un

Repetând Legea lui Trei a lui Gurdjieff, Osho adaugă: Pe măsură ce meditaţia devine mai profundă, pe m ăsură ce identificarea ta cu capul şi cu inima începe să se destrame, vei descoperi că devii un triunghi. Iar realitatea ta se află în cea de-a treia forţă din tine: conştiinţa. Conştiinţa se poate descurca foarte uşor, pentru că îi aparţin atât capul, cât şi inima.47

262

i

D e s p r e În ţ e l e p ţ i D r o g a ţ i , I d i o ţ i B e ţ i Ş i M

Capitolul 12 Despre înţelepţi drogaţi, idioţi beţi şi morţi misterioase Eu sunt Şarpele care a dat Cunoaştere şi încântare şi glorie strălucitoare, şi care a tulburat inimile oamenilor cu beţie. Pentru a mă adora, beţi vin şi luaţi drogurile ciudate despre care am să spun profetului meu şi îmbătaţi-vă cu ele! Cartea Legii, II: 22 Oamenii vor să fie aşezaţi; doar atunci când nu sunt aşezaţi există o speranţă pentru ei. Emerson

D

intre cei trei subiecţi ai noştri, Aleister Crowley ar fi considerat în mod natural starul principal al acestui capitol. El a scris, practic, cartea despre cum să com bini o viaţă de practică psihospirituală foarte disciplinată cu o gamă vastă şi profundă de explorare prin droguri. Drogul preferat al lui Gurdjieff era în principal alcoolul, pe care îl folosea direct ca mijloc didactic în „toasturile pentru idioţi" şi în ospăţurile dionisiace regulate. Rolul lui Osho în acest capitol este foarte controversat şi încă nu este clar. Atitudinea lui faţă de droguri şi de alcool era - ca şi cu toate celelalte - dincolo de moralitate; singura lui preocupare era trezirea. Ac­ ceptarea lui tantrică a dus în mod inevitabil la o explorare considerabilă cu drogu­ rile şi cu alcoolul printre mulţi dintre adepţii lui, deşi puţini dintre ei au folosit aceste substanţe într-o măsură semnificativă. Ca exemplu, în 1991 am decis să îmi închei ziua la ashramul lui Osho din Pune cu o vizită la „Osho Zen Bar" - singurul bar în care se servea alcool pe care îl puteai găsi într-un ashram din India. (Acest bar nu mai există; a fost închis prin anii '90). Era supranumit „W underbar" - un glonţ la adresa procentului ridicat de adepţi germani ai lui Osho. Deşi din exterior părea să fie un pub sau un bar obişnuit de stil occidental, de fapt se închidea în fie­ care seară domestic, la ora 10, pe versurile unui imn al lui Osho care se auzea tare din boxe: Home is where the heart is [Acasă e acolo unde ţi-e inim a...]... Lăsând la o parte barul zen, în cazul lui Osho este necesar să aruncăm o pri­ vire în chestiunea drogurilor, în lumina surprinzătoarei deteriorări fizice şi a morţi la vârsta de 58 de ani. După cum se ştie, el a acuzat guvernul Reagan că ar fi pus la cale moartea lui prin otrăvire lentă cu radiaţii, jucând efectiv din nou drama lui So264

orţi

M

isterioase

crate, care a fost obligat să bea cucută ca pedeapsă pentru răzvrătirea lui şi pentru faptul că îi „corupea pe tinerii" Atenei. însă de asemenea, în cele din urmă, s-a aflat că Osho obişnuia să se supună unor intervenţii stomatologice în timpul cărora, sub influenţa oxidului nitric, a dictat cel puţin trei cărţi. Cum putea să dicteze cărţi în timp ce era supus unei intervenţii stomatologice nu este clar sau, mai degrabă, lu­ crul care era destul de evident fiind acela că unele din aceste şedinţe de „intervenţii stomatologice" nu erau chiar intervenţii stomatologice. Faptul că a avut multe astfel de „şedinţe" pare să sublinieze această idee. în consecinţă, unele voci au ajuns să susţină că, de fapt, el consuma oxid nitric, că era aproape dependent şi că este po­ sibil ca acesta să fi fost un factor care să fi contribuit la moartea lui. Vom analiza toate aceste lucruri mai jos. C ro w le y , m a g icia n u l d ro gat Gama largă de experimente cu droguri a lui Crowley a culm inat cu depen­ denţa de heroină, cu care s-a luptat în ultim ul sfert de secol al vieţii lui. însă la modul strict, Crowley folosea drogurile iniţial ca pe enteogene - adică folosea un agent psihoactiv în scopul investigării psihologice şi spirituale (sau şamanice, dacă vreţi). în eseul lui din 1908, The Psychology o f Hashish [Psihologia haşişului], el susţinea că o problem ă tipică cu care se confruntă m editatorii sau practicienii de alte forme de misticism este ceva ce el num ea „uscăciune", care „întăreşte şi sterilizează su­ fletul". în continuare, el sugerează că utilizarea ocazională a unor droguri precum haşişul te poate ajuta să „dai bolovanul la o parte" şi să accezi la niveluri mai pro­ funde ale minţii, care în mod obişnuit nu sunt accesibile celor mai mulţi meditatori. Totuşi, recom andarea lui era ca explorarea cu drogurile să fie temporară, urmând să se reia curând disciplina meditaţiei. Osho care pe vremea când se numea Bhagwan Shree Rajneesh, a dat odată un răspuns celebru la o întrebare despre atitudinea lui faţă de droguri, astfel: „Glu­ meşti? Num ele meu este Bhagwan Shree H ashish". El afirma de cele mai multe ori că „uscăciunea" la care se referea Crowley este esenţialmente reprimarea, element care este endem ic în lum ea omului occidental. în continuare, Osho susţine că această reprimare poate fi dislocată cel mai bine prin psihoterapie profundă, care foloseşte tehnici de catharsis (a se vedea Capitolul 17). Având în vedere educaţia victoriană a lui Crowley, se prea poate ca „uscăciunea" la care se referea el să fi fost chipul reprimării de care simţea că nu se poate elibera total, în ciuda caracterului curajos şi năbădăios. Oricum ar fi, explorările lui Crowley în tărâmul substanţelor modificatoare de stări mentale a început în anii tinereţii, pe când locuia la Londra cu mentorul lui de la Zorile de Aur, Allan Bennett. Era în anul 1899, Crowley avea 24 de ani, iar Bennett 27. Crowley, proaspăt moştenitor al unei mari averi, avea o situaţie finan­ ciară confortabilă. Bennett, deşi superior lui Crowley în ceea ce priveşte cunoaşterea ezoterică şi experienţa practică a acestei cunoaşteri, era sărac. Cei doi au legat o 265

C

ei

T

rei

M

agi

P ericuloşi

prietenie strânsă şi au stabilit un aranjament: Bennett avea să îşi părăsească boj­ deuca de casă pe care o mai împărţea şi cu alţii şi să vină să locuiască fără chirie în apartamentul spaţios al lui Crowley, în schimbul dăscălirii mai tânărului Aleister în domeniul artelor magice. Bennett avea astm, care îi provoca o mare suferinţă (lucru pe care Crowley l-a descris cu însufleţire în Confesiunile lui) şi folosea droguri în mod regulat pentru a-şi alina într-o oarecare m ăsură această suferinţă - opiu, morfină, cocaină şi cloro­ form. Aceasta pare să fie originea consumului de droguri de-o viaţă al lui Crowley. Şi iată ironia: primul m entor în artele oculte al lui Crowley - şi Bennett era întradevăr un m agician foarte respectat la Londra în acea vrem e - avea să se dove­ dească a avea o influenţă şi în lansarea experimentelor de-o viaţă ale lui Crowley şi a luptei lui îngrozitoare cu narcoticele. Bennett l-a îndrum at pe Crowley în multe din principiile de bază ale magiei ritualice şi ale ocultismului - invocare, evocare, divinaţie, clarviziune, studiul Cabalei, geomanţie, divinaţia cu cristale, tarot şi aşa mai departe. Pe lângă toate astea, cei doi au întreprins anumite experimente cu dro­ guri, în special cu cocaină. în 1899, cele mai multe dintre drogurile recreaţionale (după cum sunt numite astăzi), precum haşişul, opiul, cocaina şi chiar heroina erau legale şi uşor accesibile în farmacii. Legea Drogurilor Periculoase a apărut abia în 1920. Ca o coincidenţă, tot în acel an, Crowley a compus un poem redat mai jos, la Abaţia Thelema din Cefalu: îm plântă-ţi surâsul demonic în creierul meu, Inundă-m ă în coniac, în pizdă şi în cocaină Inimă a inimii mele, hai ieşi din ploaie! Şi hai să m ai tragem o linie de cocaină... Cocaina şi heroina erau principalele ajutoare psihoactive ale lui Crowley şi într-o m ai m ică m ăsură, opiul şi peyota. După cum se ştie, cocaina a fost multă vrem e drogul preferat al celor care au bani de aruncat pe fereastră, precum şi al membrilor unor culturi tribale (indienii din Peru o asemuiau lui Dumnezeu însuşi). Drogul este renum it pentru că produce un sentiment de fericire lipsită de efort şi de frică. Stările negative ale minţii (anxietate, disperare, deznădejde, depresie) sunt alungate de drog şi totul pare să fie bine în lumea ta. Desigur, pericolele „cu litere m ici" care însoţesc beneficiile pot fi letale. Supradoza de cocaină poate distruge inima şi duce la deces rapid. Iar efectele extatice se diminuează în timp, la utilizare prelungită. Odată ce persoana s-a obişnuit cu drogul, pot să apară cu uşurinţă ata­ curi de anxietate, tensiune nervoasă şi chiar paranoia. Heroina - un derivat de morfină - era folosită iniţial în principal ca remediu pentru dependenţa de morfină. în mod ironic, drogul a fost prom ovat iniţial ca neavând efectele de dependenţă ale morfinei. Desigur că acest lucru s-a dovedit a fi spectaculos de greşit - heroina este opiaceul cu cel mai mare potenţial de a crea de­ 266

D e s p r e Î n ţ e l e p ţ i D r o g a ţ i , I d i o ţ i B e ti S i M

orţi

M

isterioase

pendenţă. Lucru ciudat, cuvântul însuşi provine de la grecescul heros, care în­ seamnă „erou", datorită stării euforice triumfătoare pe care o creează. Heroina de­ rivă din fam ilia opiaceelor, a cărei sursă este macul de opiu, însă cocaina derivă din planta sud-americană de coca şi produce efecte foarte diferite. în sens larg, he­ roina poate fi înţeleasă ca drog disociativ, care generează o deconectare de durere şi o „deconectare" generală. Cocaina este un stim ulent, un „aprinzător" care dă viaţă momentului şi îl intensifică. Heroina ajută la oprirea durerii (deşi dependenţa de heroină este una dintre cele mai rele posibile şi creează un tip cu totul nou de durere psihologică, m ult mai rea). Cocaina ajută persoana să se simtă însufleţită şi să se ridicea deasupra stărilor m entale depresive şi negative faţă de viaţă, însă creează dependenţă cu uşurinţă. Opiul, drogul-sursă pentru derivate precum codeina, Demerol, morfină, heroină etc., a fost atât de popular de-a lungul istoriei, încât chiar a dus la două războaie mari în secolul al XIX-lea, între M area Britanie şi China (faimoasele „Războaie ale opiului"). Ca drog, opiul produce un extaz lin, pe care cei mai mulţi oameni îl găsesc seducător de atrăgător, însă preţul este o de­ pendenţă rapidă, care este greu de depăşit.1 Consum ul de peyote al lui Crowley este un alt exem plu interesant care de­ notă că el se afla înaintea vrem urilor lui. Obişnuia să ţină din când în când „pe­ treceri cu peyote" atât la Londra, cât şi la New York, în principal pentru aventuri mistice - prevestind astfel interesul popular printre occidentali în ultima jum ătate a secolului XX atât pentru m escalină (elementul psihoactiv din peyotă), cât şi pen­ tru droguri mai obscure, precum ayahuasca. M ulte din acestea îşi au originea în primele două cărţi ale lui Carlos Castaneda, publicate la începutul anului 1970, dar Crowley deja cerceta activ astfel de chestiuni cu peste o jum ătate de secol în­ ainte. în 1917, în timpul Prim ului Război Mondial, Crowley, la vârsta de 42 de ani, locuia la New York cu o iubită, Anna Miller. Prin Miller a cunoscut încă o femeie, pe Roddie M inor, care a devenit pentru o vrem e Desfrânata lui. La acea vreme, Crowley practica m agia sexuală cu ambele femei, precum şi cu W alter Grey, un bărbat afro-american. în cele din urmă, Anna a plecat, iar relaţia lui Crowley cu Roddie s-a aprofundat. Aceasta era farmacistă şi, pe lângă faptul că avea un spirit de aventurier sexual şi mistic, era şi deschisă la experimentarea cu droguri recrea­ ţionale alături de Crowley, lucru pe care l-au făcut într-o m ăsură considerabilă, într-o zi, la începutul lui 1918, Roddie, după ce fum ase opiu, a intrat într-o stare de transă şi a început să descrie viziunile pe care le avea. La început, Crowley, care scria la biroul lui, nu i-a dat atenţie - la urma urmei, formarea lui era în gândirea critică şi nu credea tot ce auzea - dar în cele din urmă, Roddie a m urm urat ceva care i-a atras atenţia. Ea s-a referit la un „ou" misterios, aflat „sub un palm ier", iar aceasta, din întâm plare, era descrierea exactă a unui lucru pe care Crowley şi una din partenerele lui anterioare, M ary Desti, fuseseră instruiţi să-l găsească. Această informaţie le-a parvenit pe când el şi cu Desti se aflau în Zurich, cu şase ani înainte, 267

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

în timpul unei proceduri magice pe care Crowley avea să o numească ulterior Lu­ crarea Abuldiz. (Drogul folosit cu acea ocazie fusese alcoolul). Apoi Roddie a susţinut că este în contact cu o „entitate fără trup" pe care o numea „Vrăjitorul" şi i-a spus lui Crowley că această entitate doreşte să comunice cu el. (Situaţia era com parabilă cu întâmplările de la Cairo cu Rose Kelly, cu 14 ani în urmă, când Rose îi spusese lui Crowley că zeul egiptean Horus doreşte să co­ munice cu el). Atunci Crowley a „testat" entitatea printr-o examinare încrucişată, care s-a încheiat cu o întrebare tehnică despre cum se scrie unul dintre numele lui de iniţiat. Răspunsurile l-au satisfăcut. Atunci entitatea i-a spus că se numeşte Amalantrah. în următoarele şase luni, aproximativ, el şi Roddie l-au evocat frecvent pe Amalantrah, în general printr-o combinaţie de magie sexuală şi sesiuni de droguri care implicau (în principal) opiu şi haşiş. într-una din aceste sesiuni, Crowley a susţinut că a fost contactat de o entitate care s-a m anifestat în viziunea lui într-o anumită formă, pe care a desenat-o. Crow­ ley era artist am ator (nu este una din cele mai cunoscute caracteristici ale lui) şi avea oarecare talent. Acest desen, pe care l-a expus la New York în 1919, a ajuns destul de renum it de atunci. Pare să reprezinte un personaj pitic, căruia i se văd doar umerii şi capul, ce are un aspect de bul în partea de sus, total disproporţionat faţă de corp (cel puţin în termeni omeneşti). Nările şi gura sunt foarte mici, la fel şi ochii. Entitatea a ajuns să fie cunoscută ca „Larn". întâm plările care au urmat şi care au fost generate de Lucrarea Amalantrah iniţială a lui Crowley şi Minor simt încâlcite şi, dacă nu altceva, o mărturie puternică a naturii cauzei şi efectului, aşa cum se aplică aceasta la crearea umană a unei tra­ diţii m istice (şi religioase). Pe scurt, evenimentele în domino - care necesită dispo­ nibilitatea antropologică temporară de a suspenda judecata - s-au petrecut după cum urmează: mulţi ocultişti moderni consideră că M inor şi Crowley au deschis un soi de „portal", un gen de punte şamanică între lumea aceasta şi o anumită di­ mensiune nonterestră, care permite comunicarea între acea lume şi aceasta. Se con­ sideră că accest „portal" a fost deschis şi mai mult prin eforturile lui Jack Parsons (specialist în rachete şi cofondator al Laboratorului de M otoare cu Propulsie) şi L. Ron Hubbard (care ulterior a fondat Scientology) în 1946, când au întreprins o operaţiune num ită „Lucrarea Babalon". Aceasta era o procedură m istică ce avea ca scop declarat efortul de a încarna o „zeiţă" pe Pământ şi astfel de a influenţa în bine mersul civilizaţiei. De fapt, ei încercau să pună în scenă ceea ce descrisese Crowley în romanul său Moonchild, din 1929 (acesta fiind termenul pe care îl folosea Crowley pentru a desemna o fiinţă superioară încarnată - în esenţă, un mesia). Parsons era tânăr, entuziast şi student devotat al lui Crowley. Principalul lui raţionament din spatele acestei operaţiuni a fost că Noul Eon al lui Crowley, Eonul lui Horus, avea nevoie de un omolog fem inin - o zeiţă dintr-o dimensiune superioară, simbolizată de importanta zeitate thelemică Babalon - pentru a-1 echilibra. în mod previzibil, „Lucrarea Babalon" nu a reuşit să producă o zeiţă încar268

D e s p r e Î n ţ’ e l e p ţ* i D r o g a ţ• i ', I d i o ţ• i B eti Sj i M o r ţ* i M *

ist e r io a se

nată. Crowley a catalogat întreaga strădanie drept o aberaţie. într-o scrisoare către Karl Germer (care i-a urmat ca şef extern al Ordo Tem pli Orientis după moartea lui Crowley, în 1947), el scria: „Mă apucă un pic nebunia când văd cât de idioţi sunt mocofanii ăştia."2 Se poate ca percepţia lui despre această chestiune să fie adevărată. Ulterior, Hubbard şi Parsons s-au certat, iar în 1952 Parsons a sărit în aer, într-un experiment de laborator scăpat de sub control. Mai târziu, după moartea lui Crow­ ley, Hubbard avea să vorbească despre Crowley ca fiind „foarte bunul meu prieten" - asta în ciuda faptului că ei nu se cunoscuseră niciodată, iar Crowley îl catalogase pe Hubbard drept şarlatan după ce l-a înşelat pe Parsons într-o afacere şi a fugit cu soţia acestuia.3 / în orice caz, fantastica tapiserie nu se încheie aici: mai departe, mulţi ocultişti cred că acţiunile lui H ubbard şi Parsons au permis o „lărgire" a spărturii interdimensionale, care, la rândul ei, a permis contacte mai profunde şi mai extinse cu en­ tităţi extraterestre. Unele grupuri, precum Ordinul Tiphonian al lui Kenneth Grant, s-au dedicat în profunzime studiului şi explorării acestui aspect.4 însă, în ceea ce priveşte nişte sincronicităţi interesante, merită m enţionat că entitatea descrisă de Crowley ca „Lam " şi desenată de el prezintă asemănări considerabile cu forma vi­ zuală a unui tip de extraterestru cunoscut în com unităţile OZN ca „Cenuşiu" sau, mai elaborat, ca provenind de pe Zeta Reticuli (numele unei stele reale pe care unii o consideră a fi locul de baştină al acestor entităţi). Ocultiştii se grăbesc să remarce că nereuşita Lucrare Babalon a lui Parsons şi Hubbard a avut loc în 1946; la un an după aceea au început să fie văzute masiv OZN-uri. Acest extraterestru „Cenuşiu", cu tot cu capul lui bulbos şi supradimensionat şi cu ochii uriaşi ca de insectă, a fost reprezentat foarte bine pe coperta bestseller-ului lui Whitley Strieber din 1987, Communion [Comuniunea] (după care ulterior, în 1989, s-a făcut un film artistic în care a jucat Christopher Walken). Deşi Strieber era bine cunoscut ca autor de ficţiune înainte de Comuniunea, el susţine că întâlnirile cu extratereştrii Cenuşii - „vizitatorii", cum îi numea el - au fost întâmplări reale. (în ciuda aparentei improbabilităţi a acestei afirmaţii, eu am considerat întotdeauna că expe­ rienţele lui Strieber sunt adevărate şi că transmit un real sentiment şamanic şi nu am nicio îndoială că, pentru el, acestea au fost întâlniri reale. Cum a interpretat el tot ce înseamnă aceste întâlniri este o altă chestiune, una asupra căruia cititorul trebuie să tragă singur concluziile). Strieber a scris mai multe cărţi în continuarea acesteia, pe acelaşi subiect. Interesant, el însuşi a lucrat cu Fundaţia Gurdjieff la un moment dat şi a participat la întâlnirile de grup între 1970 şi 1983. Ulterior avea să declare că vi­ zitatorii erau „maeştri adevăraţi", care i s-au oferit „ca ghizi".5 Un extraterestru cu capul mare şi cu un corp mic şi slab ar părea un simbol potrivit pentru preponderenţa a ceea ce Gurdjieff num ea „centrul intelectual" la omul modern (practic, de la începutul Epocii Raţiunii, din secolul al XVII-lea) şi în special tendinţa de a supraaccentua acest centru într-un fel care duce la o supraidentificare cu el. în orice caz, este important să remarcăm că imaginea deja repre269

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

zentativă a extratereştrilor pitici cu capul mare a fost generată iniţial de modificările în conştiinţă induse de droguri - îndeosebi opiul, în acest caz - la Operaţiunea Amalantrah a lui Crowley şi Minor, la New York, în 1918. Chestiunea contactelor „extradim ensionale" cu ghizi spirituali, fiinţe extraterestre şi altele asemenea este desigur foarte problematică şi nu este o chestiune care să poată fi apreciată în mod concludent doar prin analiză intelectuală. La fel cum stau lucrurile cu toate lucrările de tip şam anic, este o chestiune în întregim e experienţială şi este un domeniu anume de conştiinţă, în care trebuie să pătrunzi corect pentru a-1 înţelege, ca să nu mai vorbim de a-1 judeca în mod legitim. Aceste experienţe nu pot fi înţelese cores­ punzător printr-o observare intelectuală detaşată - nu mai mult decât ai putea cu­ noaşte cu adevărat o ţară străină studiind atlase de călătorie despre acea ţară sau uitându-te la hărţile ei. Trebuie să mergem efectiv acolo ca să o putem cunoaşte într-un mod semnificativ. Ideea de a comunica cu fiinţe interdimensionale sau extraterestre în timpul unei transe induse în parte de agenţi psihotropici (sau, ca în multe alte cazuri similare lui Strieber, fără astfel de ajutoare) este foarte veche şi este obişnuită în multe culturi tri­ bale. Mircea Eliade, în cartea sa de referinţă, Shamanism: Archaic Techniques o f Ecstasy [Şamanismul: Tehnici arhaice ale extazului], relatează multe astfel de exemple, la fel ca Graham Hancock, în lucrarea sa mai recentă, Supernatural [Supranatural], (în 1996 eram în deşertul din sud-vestul Americii şi la un moment dat m-am oprit în Sedona, un oraş extraordinar din Arizona de Nord, populat în parte de cowboys din secolul al XIX-lea şi în parte de metafizicieni ocultişti, spirituali şi New Age de toate felurile. Pe când mă aflam acolo, am intrat într-o zi într-un mic magazin care vindea păpuşi katchina ale indienilor Hopi, foarte elaborat lucrate. Admiram un raft întreg din aceste păpuşi şi am decis să cumpăr una, când, adresându-mă vânzătoarei, i-am spus că nu e uşor de ales. Ea mi-a răspuns cu toată înţelepciunea unei vrăjitoare de bucătărie: „Nu le alegi tu pe ele, te aleg ele pe tine." O clipă mai târziu am „ales" păpuşa care re­ prezenta Bărbatul Antilopă. Era o operă de artă excepţională. Dar după ce am exami­ nat-o, mi-a fost clar cât de uşor ar fi putut fi considerată ca reprezentând un soi de extraterestru. Capul era unghiular şi arăta ca un soi de robot ciudat - de fapt, mulţi dintre Hopi le consideră entităţi interdimensionale). Crowley a părăsit-o pe Roddie M inor la jumătatea anului 1919 şi s-a întors în Anglia. La vremea aceea astmul lui, pe care îl dezvoltase la câţiva ani după expe­ diţiile de alpinism (despre care credea că sunt cauza astmului, precum şi a emfizemului), începuse să se înrăutăţească. Un medic englez i-a prescris heroină pentru uşurarea spasmelor astmatice. Şi aici a început dependenţa lui de heroină - în parte din cauza unei simple ignoranţe a autorităţilor medicale din vremea aceea. în anul următor, în 1920, el se îndrepta către Sicilia cu noua sa parteneră, Leah Hirsig, pen­ tru a fonda Abaţia Thelema. în vara lui 1922, Crowley s-a dus cu Leah la Londra, unde i-a dictat romanul Diary o f a Drug Fiend [Jurnalul unui dependent de droguri] în 27 de zile intense. Cartea şi-a găsit repede editor şi aproape la fel de im ediat i-a 270

D e s p r e În ţ e l e p ţ i D r o g a ţ i , I d i o ţ i B eţi Şi M

orţi

M

isterioase

adus lui Crow ley un val proaspăt de faimă proastă. La vrem ea aceea, el încă mai conducea Abaţia din Sicilia; nu avea să fie expulzat de M ussolini până în anul următor. îşi luase o pauză de la A baţie şi călătorise cu Leah la Paris şi apoi la Londra. Jurnalul unui dependent de droguri are peste 120.000 de cuvinte; motivul pentru care Crowley a putut să producă o astfel de carte în mai puţin de o lună - o viteză de scris care concura cu Stephen King sau cu Isaac Asimov - este că lucrarea nu era deloc ficţiune, ci, m ai degrabă, o istorisire m ascată firav a recentelor aventuri ale lui Crowley cu Leah la Abaţie. De fapt, el îşi scria autobiografia, aranjând puţin din peniţă personajele şi firul narativ. Faptul că a putut să facă un asemenea lucru este o mărturie a intensităţii de roman şi a dramei din viaţa lui. Robert Anton W ilson s-a referit la Dependentul de droguri ca fiind o „epopee a cocainei". însă romanul în sine are un mesaj care se întinde cu mult dincolo de con­ sumul de droguri, chiar în inima învăţăturilor thelemice ale lui Crowley. Scenariul este destul de simplu: un cuplu de tineri, Peter şi Lou, s-au întâlnit la un club de noapte, drogaţi cu cocaină, şi pornesc împreună într-o aventură de explorare a dro­ gurilor (cocaină şi ulterior heroină, pentru a-şi calma nervii hipertensionaţi de co­ caină). Curând se trezesc prinşi în ghearele dependenţei şi alunecă într-o imensă suferinţă. Titlurile secţiunilor romanului sunt împrum utate din Divina Comedie a lui Dante, iar această parte - previzibil - se numeşte Infernul. Cei doi sfârşesc unde sfârşesc cei mai mulţi dependenţi de droguri, faliţi şi obligaţi să facă lucruri disperate ca să supravieţuiască (de exemplu, Lou este ne­ voită să practice prostituţia). în cele din urmă, ei decid că situaţia e m ult prea du­ reroasă şi încearcă - fără succes - să se sinucidă. La ceva timp după aceea ajung la un oarecare Rege Lamus, un m ag al cărui personaj se bazează pe Crowley însuşi. Peter şi Lou ajung la Abaţia Telemei a lui Lamus (bazată, desigur, pe comunitatea reală a lui Crowley din Cefalu), unde Lamus începe să îi înveţe şi să îi îndrume. El le dă voie să folosească liber drogurile, în acelaşi timp punându-i să ţină un jurnal zilnic despre experienţele lor. Alături de programul lui de autoreflecţie, li se predau principiile de bază ale Thelemei, îndeosebi ideea de Voie Adevărată. într-o zi, Peter îşi dă seama că Voia lui Adevărată este să fie inginer. De fapt, studiase asta, dar îşi pierduse interesul pentru acest lucru, pentru că fusese răsfăţat cu o moştenire mare (risipită de atunci). Lou îşi dă şi ea seama care este Voia ei Adevărată, şi anume să fie o soţie bună şi să îl sprijine pe Peter. (Crowley răm âne veşnicul patriarh). Dro­ gurile îşi pierd puterea asupra lor, pentru că ambii şi-au găsit Voia Adevărată şi au acţionat pentru a o manifesta. Ideea - într-adevăr solidă - este că numai Voia Ade­ vărată sau realizarea pasiunii noastre supreme poate să depăşească elementele de autoînfrângere şi autosabotare ale egoului, simbolizate în acest caz de dependenţele puternice create de narcotice. A cest rom an, publicat într-o Anglie a anului 1922, care cu num ai doi ani înainte im plem entase Legea Drogurilor Periculoase, a provocat tumult în 271

C

ei

T

rei

M

agi

P ericuloşi

mass-media, iar Crowley a fost criticat crunt, ca persoană care încearcă să corupă tineretul englez cu idei îngrozitoare. Desigur, ironia este că m esajul principal al cărţii este spiritual şi vindecător, dar faptul că protagoniştii au continuat să con­ sume cocaină ocazional chiar şi după trezirea lor la Abaţie l-a făcut imposibil de acceptat în ochii multora. La acest m om ent ar trebui să facem câteva com entarii despre astm ul lui Crowley, care a fost fără îndoială un factor ce a contribuit la începutul şi la conti­ nuarea consumului de droguri. Israel Regardie, în cartea sa, The Eye in the Triangle [Ochiul din triunghi], susţine că astmaticii sunt în mod intrinsec oameni temători, conduşi de anxietate şi că astmul este, în parte, un sim ptom al acestei reprimări cronice a anxietăţii şi fricii. El consideră că scrierile lui Crowley dezvăluie şi faptul că, în copilărie, Crowley fusese un „puşti nesigur şi înspăim ântat". Mai departe, el susţine că Aleister Crowley precum şi mentorul său Allan Bennett (şi el astmatic) până la urmă nu au avut curajul să îşi recunoască şi să îşi îmbrăţişeze fricile şi nesiguranţele, acoperindu-le în schimb cu bravură, aventurism, simbolism magic şi, în cazul lui Bennett, retragere în viaţa monahală.6 Punctul de vedere al lui Regardie are o oarecare valoare. Iniţiat al Zorilor de Aur şi secretar al lui Crowley la un moment dat, Regardie a fost influenţat, în anii care au urmat, de importantul psihoterapeut austriac W ilhelm Reich. Una din ideile principale ale lui Reich este că stările emoţionale reprimate lasă în urma lor o sem­ nătură fizică, ce duce la tensiune musculară şi ulterior, la „armarea personajului" în corp. De fapt, este vorba de un tip de apărare psihologică ce permite persoanei să nu trebuiască să simtă permanent frica de la nivelul său esenţial - ca un soi de echivalent psihologic al unui narcotic. Gurdjieff înţelesese şi el acest concept. Ter­ menul pe care îl folosea pentru a descrie mecanismul interior prin care evităm să ne înfruntăm dem onii este „tam poane" şi, esenţialm ente, corespunde definiţiei „mecanismelor de apărare" din psihologia mai modernă. Faptul că Aleister Crowley avea probleme psihologice nerezolvate - mai re­ marcabilă fiind relaţia lui nevindecată cu mama sa, care este întotdeauna o pro­ blemă esenţială atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei - este destul de clar. Insă problema, din punctul de vedere al lui Regardie, că era sau nu copleşit de frică, Crowley a dem onstrat un curaj remarcabil în multe puncte ale vieţii lui. Ascensiu­ nea pe Himalaya, vânătoarea de vânat mare în Asia de Sud şi invocarea de demoni, singur, într-o casă întunecată şi izolată de ţară din Scoţia nu sunt acţiuni care ţin de tărâmul laşilor. Şi trebuie să spunem că nici să te arunci în relaţie după relaţie cu fem ei complexe şi cu voinţă puternică. Regardie însuşi a dezvoltat astm în 1932 şi pare să fi fost m ult m ai înclinat spre călugărie decât Crow ley, semănând mai m ult cu Bennett în această privinţă. Şi astfel, în cazul lui Crow ley, probabil că Regardie proiecta într-o oarecare măsură - adică, vedea în Crowley o natură co­ pleşită de frică, dar care, în aceeaşi măsură, dacă nu şi mai mult, era şi în el. După experim entul lui de trei ani de la Abaţia Thelem a, Crow ley era depen272

D e s p r e În ţ e l e p ţ i D

rogaţi,

I d i o ţ i B eţi Ş i M

orţi

M

isterioase

dent de heroină şi s-a luptat cu această dependenţă în cei 24 de ani din restul vieţii lui. Au fost perioade în care a învins dependenţa, în virtutea voinţei lui puternice şi a disciplinei spirituale excepţionale, însă acele perioade nu au durat mult. La moartea lui, la 72 de ani, încă mai era dependent. Nu este surprinzător că a mai putut să producă un num ăr atât de m are de scrieri şi că şi-a păstrat o m are lim ­ pezime a m inţii până în ultim ele zile - el nu este singurul filosof, savant, scriitor, artist, m uzician şi nici m ăcar m istic realizat care a fost prins puternic în ghearele consum ului de alcool sau droguri de un fel sau altul. însă Crow ley a fost neobiş­ nuit prin tendinţa lui de a m erge până la capăt în tot ce făcea - lucru care, în ge­ neral, însem na pur şi sim plu că face totul în exces. N ici în tărâm ul drogurilor nu a fost altfel. G u rd jie ff, re g e le Id io ţilo r de A rm ag n ac Gurdjieff fum a ca un turc şi uneori bea ca un peşte. Com entariul la asta ar putea fi „mare lucru!" - şi într-adevăr, în vrem ea lui Gurdjieff, fumatul era la fel de obişnuit cum este consumul de cafea acum. Ouspensky povesteşte o istorioară amuzantă, descriind o vizită la Gurdjieff pe la început, la St. Petersburg, în jurul anului 1915. El descrie o scenă care l-a „uluit", deoarece consta dintr-un grup de studenţi ai lui Gurdjieff care stăteau într-o cameră, aşezaţi, fără să spună nimic. Tă­ cerea l-a impresionat, sugerând o ambianţă aproape monahală creată de nişte cău­ tători devotaţi ai adevărului. Apoi adaugă că oam enii nu făceau nim ic, ci doar stăteau şi fum au.7 Ne putem imagina acest grup de apostoli cuibăriţi într-o cameră, absorbiţi în contemplare sau în tăcere şi observare de sine - şi toate astea într-un mare nor de fum, ceva gen reclama la Marlboro Zen. în vremurile mai orwelliene de astăzi, o astfel de scenă probabil că ar avea ca rezultat un telefon la pompieri sau chiar la poliţie. în ceea ce priveşte drogurile, este interesant de rem arcat că prima temă pe care Ouspensky îşi aminteşte că a discutat-o la prima lui întâlnire cu Gurdjieff de la Moscova, în 1915 - la o „cafenea mică de pe o stradă zgomotoasă, dar nu cen­ trală" - au fost narcoticele. Ouspensky i-a spus lui Gurdjieff: Există substanţe pe care le consumă yoghinii pentru a-şi induce anumite stări. Oare n-ar putea să fie narcotice, în anumite cazuri? Eu am făcut câteva expe­ rimente în această direcţie şi tot ce am citit despre magie îmi dovedeşte destul de clar că toate şcolile [spirituale] din toate timpurile şi din toate ţările au fo­ losit pe larg narcoticele pentru a crea acele stări care fac posibilă „m agia".8 Atunci Gurdjieff i-a răspuns pe larg, confirmând că, într-adevăr, unele şcoli spirituale folosesc narcoticele, în special haşiş şi opiu. în continuare, el spune că unul dintre scopurile principale (şi corecte) ale folosirii acestor droguri este să îţi dea o imagine despre ceea ce se poate realiza printr-o lucrare reală pe sine. Drogu273

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

rile sunt m enite să deschidă mintea către posibilităţi superioare; Gurdjieff recu­ noaşte că uneori ele sunt cea mai simplă cale pentru a face acest lucru. Desigur, asta este exact ceea ce susţinuse mai m ult sau mai puţin şi scriitorul peruvian-am erican Carlos Castaneda, în best-seller-ele lui (aproape sigur ficţiune, deşi el susţinea altceva) despre ucenicia lui cu şam anul indian Yaqui don Juan Matus. Primele două cărţi ale lui Castaneda, The Teachings o f Don Juan [învăţăturile Iui Don Juan] şi /\ Separate Reality [Cealaltă realitate] au fost, practic, jurnale despre experienţa lui cu pevote şi cu alte droguri asociate, sub îndrum area unui şaman bătrân şi înţelept. însă a treia lui carte (Journey to Ixtlan [Călătorie la Ixtlan]) a schim­ bat cursul, Castaneda fiind îndrumat să întreprindă o serie de exerciţii psihospirituale fără să recurgă la droguri. Don Juan explică despre droguri că ele fuseseră necesare pentru a-1 „sparge" pe Castaneda - un intelectual blocat în capul lui - şi astfel să îl deschidă, dar că, în cele din urmă, trebuia să renunţe la ele. Ne vine în minte Gurdjieff ţipând la studentul lui, Rene Daumal: „Ieşi din cap Daumal! Lasă filosofia. Acţionează, acţionează, acţionează!"9. Expresia „ieşi din cap" se consideră adesea a fi o expresie uzuală recentă, care îşi are originile în m işcarea pentru potenţialul uman, astfel că este interesant să vedem că Gurdjieff deja o folosea la începutul anului 1940. în orice caz, punctul de vedere general a fost multă vreme acela că modul cel mai eficient de a evada dintro minte excesiv de activă este fie printr-o activitate intens fizică - îndeosebi sexul, dar şi muncă fizică sau mişcare - sau prin observarea intensificată a sentimentelor şi senzaţiilor. Sau prin abordarea din toate timpurile a omului leneş - drogurile. Ce înseamnă a fi „prins în cap"? Contrar unor idei eronate, nu are nim ic de-a face cu a fi „intelectual". Este foarte posibil ca un individ echilibrat şi armonios să aibă o componentă intelectuală bine dezvoltată. A te ilumina nu înseam nă că nu mai gândeşti sau că nu mai foloseşti memoria. „A fi în cap" se referă mai degrabă la identificarea puternică cu gândurile şi neglijarea generală a sentimentelor, senzaţiilor şi intuiţiilor. Aceasta creează o persoană „cu capul greu", dezechilibrată. A fi pu­ ternic identificat cu gândurile înseamnă a fi prins în fantezie, în gânduri repetitive care merg în gol, în convingeri şi percepţii rigide, în ataşam ente puternice de „a avea dreptate" cu privire la toate şi aşa mai departe. Asta duce la m ulte stări ne­ vrotice, precum anxietate şi tot soiul de „bucle de feedback" mentale, conectate la stări mentale obsesive. Depresia este asociată în general cu identificarea exagerată

D e s p r e În ţ e l e p ţ i D r o g a ţ i , I d i o ţ i B eţi Ş i M

orţi

M

isterioase

ştiinţa în sensul ei mai larg. Ne agăţăm de un copac şi pierdem din vedere pădurea (ca să nu mai vorbim că nu ne dăm seama nici de locul exact în care ne aflăm noi în pădure). Gurdjieff i-a mai spus lui Ouspensky că, pe lângă desfacerea ataşamentului nostru faţă de m inte, drogurile pot fi folosite pentru a separa personalitatea de esenţă (a se vedea Capitolul 5 pentru o discuţie mai pe larg despre personalitate versus esenţă). El a adăugat că unele droguri fac acest lucru adormind efectiv per­ sonalitatea, iar aceasta poate face ca persoana să îşi piardă toate idealurile şi con­ vingerile, dacă acele idealuri şi convingeri nu erau nimic altceva decât programare culturală, adică nu cu adevărat propriile gânduri şi convingeri. Gurdjieff a specificat că esenţa în fiecare persoană este diferită - la unii poate fi evoluată, la alţii, primitivă şi chiar „proastă" - lucru care ar explica, într-un fel, de ce oamenii reacţionează di­ ferit la efectele drogurilor psihoactive puternice. însă până la urmă, drogul preferat al lui Gurdjieff a rămas alcoolul. J. G. Ben­ nett relatează că la Prieure, în 1923, „Sâmbătă era zi de sărbătoare. Aproape în fie­ care sâmbătă seara era o masă specială, cu vinuri şi băuturi spirtoase de bău t"10. Acest lucru este destul de neobişnuit pentru o com unitate spirituală (chiar dacă blândă, în comparaţie cu Abaţia lui Crowley), dar contextul în care Gurdjieff folosea liberal alcoolul făcea parte din faimoasele lui ritualuri de Toasturi pentru Idioţi. Ideea generală era că băutura este un mijloc rapid de a ocoli personalitatea, ca să poată să vadă mai profund în studenţii lui. El spunea: Alcoolul te deschide, arată multe aspecte ale interiorului tău; este foarte im­ portant pentru a cunoaşte pe cineva.11 într-adevăr, alcoolul - anume, drogul psihoactiv num it etanol, care este tipul de alcool care se găseşte în băuturi - este de multă vrem e drogul preferat în toată lumea şi folosit dintr-o serie de motive. Ca şi cu toate drogurile, scopul său principal este acela de a opri durerea, fie că e vorba de durere psihologică sau fizică. Primul Adevăr N obil al lui Buddha era că viaţa înseamnă supărare, suferinţă, durere şi că aceasta este o condiţie de care nu poate să scape nimeni. în ceea ce-1 priveşte pe Crowley, el a discreditat ideea lui Buddha, proclamând mai degrabă că viaţa este bucurie inerentă. Ideea lui Crowley cu siguranţă că este m ai înălţătoare - iar o per­ soană trează percepe şi exprimă într-adevăr bucurie în fiinţă - însă lui Buddha, ace­ lui suprem pragm atic trebuie să i se dea ce-i al lui. Istoria probează în mod repetat cât de valabil este acest Prim Adevăr Nobil. Cei mai m ulţi oam eni recunosc acest / lucru, cel puţin la nivel inconştient, altfel substanţele chimice modificatoare de stări mentale nu ar fi fost niciodată atât de populare - şi se poate spune că sunt încă şi mai populare în zilele noastre.

cu gândurile. Capacitatea de a fi „prins în cap" are foarte puţină legătură cu lucruri precum nivelul de educaţie sau de dezvoltare intelectuală. O persoană cu o educaţie mar­ ginală, fără înclinaţii către studiul intelectual, poate să fie „prinsă în m inte" la fel de uşor ca un doctor în ştiinţe, cu un coeficient de inteligenţă ridicat. Cu alte cu­ vinte, problema nu este tipul de minte pe care îl avem sau nivelul de pregătire con­ venţională al acestei m inţi, ci relaţia pe care o avem cu m intea noastră. Dacă ne identificăm excesiv cu gândurile, ne lipseşte perspectiva - pe scurt, ne lipseşte con­

Nu la mult timp după accidentul lui de maşină din 1924, Gurdjieff îşi înce­ puse faza de scris şi abordase primul lui proiect mare, Beelzebub (care a sfârşit prin

274

275

C

ei

T

rei

M

agi

P ericuloşi

a avea peste 1.000 de pagini). în timp ce scria, bea cafea neagră, tare, şi băutura lui alcoolică preferată, un tip de coniac franţuzesc num it Armagnac. (Este am uzant să remarcăm că Gurdjieff şi-a scris magnum opus, în general alimentat de alcool sau de cofeină; Crowley a dictat cea mai mare parte din m asivele lui Confesiuni fiind drogat cu cocaină sau cu heroină şi chiar Osho a dictat trei cărţi, în timp ce era sub influenţa oxidului de azot). William James, în The Varieties o f Religious Experience [Varietăţile de experienţă

D

espre

În ţ e l e p ţ i D

rogaţi,

I d i o ţ i B eţi Ş i M

orţi

M

isterioase

faptului că bea, nu există semne că Gurdjieff ar fi fost alcoolic. Cu toate astea, era unic printre profesorii proeminenţi din Occident, pentru că folosea alcoolul ca m ij­ loc didactic. El şi-a prezentat pentru prim a dată ritualul numit Toastul Idioţilor în 1922 la Prieure, dar abia în 1949, în apartamentul lui din Paris, a început să găzdu­ iască acest ritual în mod regulat. Aceste toasturi ceremoniale im plicau multă mân­ care, precum şi Armagnac şi vodcă. Referindu-se la acest lucru, Gurdjieff remarca: Alcoolul era folosit de vechii înţelepţi: nu pentru a se îmbăta, ci pentru a con­ solida puterea de a dori.13

religioasă], scria: Domnia alcoolului asupra omenirii s-ar putea să se datoreze puterii acestuia de a stimula facultăţile mistice ale naturii umane, de obicei doborâte la pă­ mânt de faptele crude şi de criticile seci ale ceasurilor de trezie. Trezia dimi­ nuează, discriminează şi spune nu; beţia lărgeşte, uneşte şi spune da. De fapt, este m arele excitator al funcţiei Da la om şi îşi aduce adeptul de la periferia rece a lucrurilor până în miezul lor strălucitor. îl face, în acea clipă, una cu adevărul. Nu aleargă oamenii după el doar aşa, din perversitate.12 James scria că în 1902, nişte vremuri cu siguranţă mai inocente, heroina şi co­ caina se puteau lua de la farmacie. Deşi cuvintele lui sunt elegante şi penetrante din punct de vedere psihologic, el scrie din perspectiva mistică, nu având în minte Alcoolicii Anonimi (care nu exista pe atunci, fiind fondată în 1940) sau comporta­ mente abuzive şi case stricate. Alcoolul a fost întotdeauna un drog puternic, dar a devenit mai periculos odată cu progresul tehnologic. în vremea lui James nu existau şoferi sub influenţa alcoolului, pentru că nu existau şoferi (de maşini, deloc). Se spune uneori că nicotină înăbuşă mânia, tetrahidrocanabinolul (sau THC, ingredientul activ din marijuana şi haşiş) înăbuşă tristeţea, iar alcoolul înăbuşă frica. Oricine cunoaşte aceste trei substanţe din propria experienţă probabil că poate să ateste acest lucru. Puterea alcoolului, într-un fel, este m ult m ai elem entară decât ideile lui Jam es de „stimulare a facultăţilor m istice" şi „lărgire". El are dreptate, însă m otivul probabil din care alcoolul pare să stimuleze toate acele lucruri este pur şi simplu pentru că el blochează frica. Fireşte, o persoană fără frică este capabilă de tot felul de lucruri - poate să îşi asume unele riscuri care să ducă la rezultate avantajoase (multe afaceri şi relaţii încep la băutură). Dar, de asemenea, este inca­ pabilă de o judecată solidă, iar asta o face să fie o ameninţare pentru sine şi pentru alţii. Frica, deşi în mod obişnuit este discreditată drept cea mai rea m anifestare din arsenalul egoului, are o funcţie esenţială atunci când este vorba de supravieţuire şi de bun-simţ. Să îţi fie frică de perspectiva de a sta pe o şină de cale ferată în faţa unui tren care vine este o idee bună, în general. Deşi una sau două persoane au devenit dependente de droguri după timpul petrecut cu Crowley, eu nu am cunoştinţă de niciun student al lui Gurdjieff (în tim­ pul vieţii acestuia) care să fi devenit alcoolic, ca urm are a asocierii cu el. în ciuda 276

Gurdjieff era bătrân pe atunci, avea 70 de ani, dar din tot ce se spune, imprevizibilitatea şi carisma lui neostoită erau încă în forţă. Mai ales la sfârşitul lui 1940, după război, apartam entul lui era plin în fiecare seară cu oameni înghesuiţi până la absurd, unii stând literalm ente într-un picior din cauza lipsei de spaţiu. Aceste seri constau din lecturi din manuscrisele lui Gurdjieff Beelzebub, sau întâlniri cu oa­ meni remarcabili, niciuna nefiind încă publicată la acea vreme, precum şi din ospăţuri elaborate, care de obicei erau pregătite şi gătite de însuşi Gurdjieff. De asemenea, el mai cânta şi la orga lui de cameră. Printre toate astea se presărau toasturile ri­ tualice ale Idioţilor. / Prin „idiot" Gurdjieff nu înţelegea prostul obişnuit. în plus pe lângă definiţia uzuală, pentru el cuvântul are şi un al doilea înţeles, ezoteric. Anume, însemna ceea ce Gurdjieff susţinea că înţelepţii din trecut înţelegeau prin „a fi tu însuţi". Ceea ce se sugerează aici este că o persoană care se eliberează de iluziile în masă ale omenirii, într-un fel, nu mai joacă după regulile convenţionale, astfel că va arăta ciudat - chiar ca un nebun. (Să ne amintim de romanul lui Dostoievski, Idiotul, termen care se referă la un personaj din carte care, într-un fel, îl are ca bază reală pe Hristos). Schem a lui G urdjieff avea o clasificare de 21 de tipuri de idioţi, sau 21 de „gradaţii de raţiune". Idiotul numărul 1, „Idiotul O bişnuit", reprezintă cea mai pri­ mitivă sau cea mai naturală fiinţă umană, iar cel de-al 18 (care nu este numit de Gurdjieff) este cea m ai avansată posibilitate pentru fiinţa umană. Este remarcabil că tot acest model se bazează pe numărul de cărţi din arcana m ajoră a Tarotului, dacă excludem cartea cu num ărul 0, Nebunul (care, s-ar putea spune, este Idiotul chintesenţial). Tipurile sunt după cum urmează: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Idiot obişnuit Superidiot Arh-idiot Idiot fără speranţă Idiot plin de compasiune Idiot fremătător Idiot pătrat 277

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

8. Idiot rotund 9. Idiot în zigzag 10. Idiot iluminat 11. Idiot necredincios 12. Idiotul fudul 13. Idiotul înnăscut 14. Idiotul patentat 15. Idiotul psihopat 16. Idiotul poliedric 17. Nu are nume, dar este un „idiot avansat" 18. Nu are nume, cel mai înalt rang pe care îl pot atinge fiinţele umane. 19. Un tip de Idiot rezervat „fiilor lui Dum nezeu". Aici este inclus şi Iisus Hristos. 20. Şi acest rang este rezervat pentru „fiii lui Dum nezeu". 21. Idiot unic, care este Dumnezeu sau, după cum îl num ea Gurdjieff, „Nesfârşenia N oastră". La prima vedere, toate acestea ar putea părea făcute cu voioşie, dar de fapt este vorba de o învăţătură semnificativ de profundă, care abordează câteva dintre cele mai complicate şi mai şiret deghizate aspecte ale minţii egotice. Interesant, Gurdjieff obişnuia să spună că tipul numărul 18, „cel mai înalt" posibil pentru fiinţa umană, poate fi atins numai după ce se lucrează înapoi de la tipul numărul 10 - Idiotul Ilu­ minat - până la numărul 1, Idiotul obişnuit, pentru a o lua din nou de la început. Aceasta repetă într-o oarecare măsură învăţăturile lui Crowley despre Prăpastie, ini­ ţierea la nivelul de Magister Templi pe care a susţinut că a primit-o în deşertul algerian cu Victor Neuberg în 1909. Este o idee care apare în multe form e diferite, în diferite tradiţii de înţelepciune: pentru a merge mai departe, spre cele mai înalte ni­ veluri de înţelepciune, trebuie să fim esenţialmente dezbrăcaţi de toate ataşamentele noastre, să fim goi în faţa divinităţii - să mergem înapoi, într-un fel. Bennett sugerează că Iisus se referă la acest lucru atunci când spune că trebuie să „redevenim ca nişte copii pentru a pătrunde în împărăţie". Trebuie să renunţăm la toate, literalmente, şi astfel să ne demonstrăm profunda iubire pentru adevăr şi absoluta prioritate a aces­ tuia, precum şi disponibilitatea absolută de a-1 realiza cu orice preţ. J.G. Bennett sugera că lui Gurdjieff i-a venit ideea Toasturilor Idioţilor de la o com unitate sufită, citând o străveche tradiţie de ospăţuri ritualice a dervişilor; biograful lui Gurdjieff, James Moore, aruncă o umbră de îndoială asupra acestei origini, având în vedere că alcoolul este interzis în Islam. Opinia mea personală este că G urdjieff a elaborat el însuşi această versiune anum e de ospăţ ritualic, care poartă toate însem nele caracterului său. învăţătura lui, dincolo de orice, avea ca scop reducerea egoului într-un mod direct şi total necompromis, iar ca personalitate despotică, abordarea de a ajuta oamenii să îşi declare idioţeniile egoului în faţa al­

D e s p r e În ţ e l e p ţ i D

rogaţi,

I d i o ţ i B e ţi Ş i M

orţi

M

isterioase

tora pare natural de potrivită pentru el. O astfel de lucrare poate fi deosebit de efi­ cientă, deoarece ea dă la o parte orice fel de caracter special al egoului (este foarte greu să fii special atunci când eşti un idiot la fel ca toţi ceilalţi), eliberând sufletul din tensiunile prefăcătoriei şi permiţând persoanei să fie naturală, umană, smerită şi des­ chisă pentru momentul prezent. De asemenea, permite şi mult umor. Un anumit mit care persista despre Gurdjieff în unele cercuri era că lucrarea lui este lipsită de umor. De fapt, acest lucru nu este adevărat. Există multe istorisiri la prima m ână care po­ vestesc despre hohotele de râs de la întâlnirile din fiecare seară din aglomeratul apar­ tament al lui Gurdjieff. Mai există şi casete audio înregistrate la astfel de întâlniri, care au supravieţuit şi care pot confirma acest lucru. Gurdjieff se aude vorbind şi sună foarte mult în felul în care l-a descris odată un articol din revista TIME: „un amestec remarcabil de P.T. Barnum, Rasputin, Freud, Groucho Marx şi bunicul tu­ turor". Diir grupul din jurul lui se aud hohote de râs, în timp ce el îi încântă cu poveşti. Imaginaţi-vă scena: zeci de oameni înghesuiţi într-un apartament mic, unde se servesc băuturi tari, iar aerul este plin de fum. Gurdjieff prezidează întrunirea şi răspândeşte învăţături de tip zen clipă de clipă, total imprevizibil în ceea ce ar putea să spună sau să facă în clipa următoare. Diverşi oameni fie rostesc toasturi, fie sunt desemnaţi de Gurdjieff ca fiind un anumit tip de Idiot. în toate astea există o încântare rabelaisiană, precum şi aventura de a-ţi da seama de adevărul condiţiei tale reale, i.e. că eşti o nu­ litate, lucru care este profund înviorător odată ce a fost depăşită puterea mândriei. Cel puţin, acesta este idealul pe care se bazează. Pentru Toasturile idioţilor exista un context formal. Un „director" al ritualului stătea în stânga lui Gurdjieff, acesta fiind adesea studentul lui, Bernard Lemaitre. Acesta era responsabil de coordonarea unor lucruri precum distribuirea mâncării, el fiind şi asistentul personal al lui Gurdjieff. în stânga directorului stătea Verseurul, cel care distribuia băuturile şi care trebuia să ţină minte cine bea şi să reumple paharele când era nevoie. în dreapta lui Gurdjieff stătea M onsieur Egout (Domnul Canal), care de multe ori era o personalitate aflată în vizită şi care era servită cu mai multă mâncare decât ceilalţi. în dreapta acestei persoane se afla M onsieur Poubelle (Domnul Pubelă), care primea toate alim entele pe care M. Egout nu le mai putea mânca. La dreapta faţă de Poubelle (şi faţă în faţă cu Gurdjieff) se afla Monsieur Bouche d'Egout (Domnul Gură de Canal). Acesta primea ocazional bucăţele de mân­ care ca suplim ent, pe care i le arunca Gurdjieff. M ai departe - aşezat undeva în sală, dar nu la masă - se afla Egout pour Sweet (Canalul pentru Dulciuri). Aceasta era de obicei o tânără, care răspundea „prezent M onsieur" atunci când era strigată de Gurdjieff. Apoi se căţăra peste masa de corpuri şi ajungea la Gurdjieff, care îi dădea o bom boană.14 După cum descrie Elizabeth Bennett: Repetarea exactă a cadrului exterior îţi lăsa libertatea să te ocupi de respon­ sabilităţile în schimbare ale lumii interioare. Fiecare moment în prezenţa lui

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

Gurdjieff era o ocazie de a învăţa, dacă erai suficient de treaz încât să foloseşti acea ocazie.15 Ea surprinde bine funcţia spirituală a ritualurilor de orice fel. Amatorii sau diletanţii se plâng adesea atunci când sunt confruntaţi cu disciplină sau cu structură într-un context de lucrare interioară. Un exemplu foarte am uzant în acest sens a fost prezentat în film ul german din 2002, Enlightenment Guaranteed [Iluminare ga­ rantata], care descrie povestea a doi fraţi care fug de vieţile lor obişnuite din Ger­ mania şi merg la o mănăstire zen din Japonia. Unul dintre fraţi este genul New Age - meditează şi îşi câştigă existenţa din consultaţii feng shui. Celălalt este un tip obiş­ nuit, soţ, tată şi agent imobiliar. într-o zi, acest din urmă frate se trezeşte că soţia lui îl părăseşte brusc, luându-i cu ea pe cei patru copii ai lor. Distrus, el îl imploră pe fratele lui New Age să îl ia cu el când se duce în călătoria pe care o plănuia, la mănăstirea zen din apropiere de Tokyo. Neconvenindu-i prea mult, fratele cel „spi­ ritual" este de acord şi cei doi pornesc la drum. După mai multe întâm plări neferi­ cite în Tokyo, ei ajung la mănăstire, iar cel căruia îi este cel m ai greu cu disciplina monastică este fratele New Age. Acesta îşi dă seama curând că într-un fel diletan­ tismul lui ezoteric îl făcuse să fie şi mai nepotrivit pentru adevărata structură spiri­ tuală decât era fratele lui aşa-zis „nespiritual". în cazul lui Gurdjieff, intensificarea ritualului Toasturilor pentru Idioţi cu băuturi tari crea o condiţie care forţa studentul să facă un mare efort să fie prezent în mod conştient. După spusele lui J.G. Bennett, aceste ritualuri nu implicau mai mult de „12 sau 13 toasturi", iar el sugerează că nimeni nu era decât puţin ameţit. Cel mai probabil, asta se întâm pla pentru că băuturile erau servite după masă. Mai multe toasturi cu Arm agnac sau cu vodcă pe stomacul gol ar fi fost suficient, încât să facă mulţi oam eni să fie mai mult decât puţin ameţiţi. Unii dintre studenţii de profil mai ridicat ai lui Gurdjieff au primit următoa­ rele desemnări ca Idioţi: A.R. Orage: Idiot numărul 2 (Super Idiot); J.G. Bennett: Idiot numărul 8 (Idiot rotund) şi numărul 11 (Idiot necredincios); Dr. Stjoernval: Idiot numărul 3 (Arh-idiot); Jesse Dwight: Idiot numărul 6 (Idiot fremătător) şi aşa mai departe. Se pare că numai una dintre discipolele lui apropiate, Jeanne de Salzmann, era deasupra Idioţeniei de orice soi.16 Jeanne de Salzmann a anunţat după moartea lui Gurdjieff că Toasturile Idioţilor vor înceta, deoarece se bazau mult prea fundamental pe prezenţa lui Gurdjieff. Pro­ babil că nu există mărturie mai măreaţă care să ateste forţa pură a caracterului său. M iste ru l m o rţii lui O sh o: O xid de so d iu , co m p lo tu ri de asasin are

D e s p r e Î n ţ*e l e p ţ*i D r o g a ţ‘i ,' I d i o ţ•i B e t•i Si » M o r ţ»i M i s t e r i o a s e menea, la un moment dat a declarat, aparent totalmente ironic, că Buddha intrase în corpul lui, dar că în cele din urmă a trebuit să îl dea afară, pentru că Buddha nu se putea adapta la căi m ai moderne, precum jacuzzi-ul lui Osho. Până târziu, prin 1989, starea lui de sănătate a continuat să se deterioreze într-un mod ciudat. La ju ­ mătatea lui ianuarie 1990, Osho a susţinut că agenţi ai CIA încercau să îl ucidă fo­ losind magie neagră. Câteva zile mai târziu, la 19 ianuarie, a m urit de ceea ce s-a raportat a fi fost o insuficienţă cardiacă. A fost incinerat aproape imediat. Atât moartea lui Crowley, cât şi a lui Gurdjieff au fost surse de controverse, mai ales în cazul lui Crowley, având în vedere ultimele cuvinte ale magului. (înmormântarea lui, la care s-a citit Imnul lui către Pan, a generat un tumult, zvonul fiind - fals, tre­ buie să observăm - că era vorba de o slujbă „neagră"). Altfel, atât Crowley, cât şi Gurdjieff au părăsit această lume relativ normal, ambii în jurul vârstei de 70 de ani. Moartea lui Osho a fost mult mai ciudată şi face parte din aerul m istic care încon­ joară viaţa lui relativ scurtă. Povestea spune aşa: la sfârşitul lui octombrie 1985, la puţin mai mult de o lună de la prăbuşirea bruscă a comunităţii din Oregon şi fuga secretarei Ma Sheela şi a com­ plicilor ei, Garda Naţională se pregătea să invadeze comuna. Având în vedere acest lucru, un m ic grup de discipoli ai lui Osho au decis să-l scoată din comunitate, ca mă­ sură preventivă şi să uşureze presiunea creată (cea mai mare frică fiind că unor disci­ poli li s-ar putea face rău dacă ar încerca să îl protejeze pe Osho de un arest brusc de către FBI, care deja avea forţe în comunitate la acea vreme, deoarece Osho îi invitase acolo ca să cerceteze faptele care avuseseră loc). Ei au organizat pentru el un zbor în partea cealaltă a ţării, în Charlotte, Carolina de Nord. Nu este clar ce aveau în minte exact oamenii lui Osho; dat fiind atacul bioterorist al Sheelei de la barul de salate din The Dalles, întreaga organizaţie a lui Osho fusese etichetată de diferitele agenţii guvernamentale de securitate drept grupare teroristă. (Desigur, asta indiferent de faptul că Osho susţinea că el nu avusese cu­ noştinţă de crimele com ise într-adevăr, nu s-au găsit niciodată dovezi care să îl pună în legătură cu acele crime). Astfel că, în mod previzibil, Osho şi cei câţiva dis­ cipoli ai săi au fost im ediat arestaţi de o unitate înarmată masiv, la aeroportul din Charlotte. Au fost transportaţi de acolo cu cătuşe. Imaginile tv cu Osho punându-i-se căutşele şi flancat de agenţi înarmaţi, uitându-se pe furiş în ju r, sunt de neuitat. Grupul a petrecut trei zile într-o celulă de arest din Charlotte. în audierile care au urmat, discipolii - dintre care niciunul nu a fost identificat drept cei pe care îi căutau autorităţile în realitate (probabil era vorba de Sheela şi de com plicii ei, care la vremea aceea erau deja în Europa) - au fost eliberaţi. însă Osho a fost separat de discipolii lui şi informat că avea să fie dus înapoi în Oregon, unde avea să se desfăşoare o nouă rundă de audieri pentru eliberarea pe cauţiune.

ale C IA , m ag ie n eag ră Ultimii câţiva ani de viaţă ai lui Osho, la sfârşitul anilor '80, au fost destul de bizari. El şi-a schimbat num ele de câteva ori şi chiar pentru o perioadă nu a avut niciun num e (lucru care le provoca crize celor din echipa lui de publicitate); de ase-

Acesta este momentul la care lucrurile au început să ia un soi de turnură de Mare Stranietate. Un om poate fi transportat de la Charlotte până în Oregon în nu mai mult de patru sau cinci ore. Cu toate astea, autorităţile au ales să îl trimită pe

280

281

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Osho înapoi prin poşta cu melcul, ca să spunem aşa, folosind un avion de transport al sistem ului de penitenciare - într-o călătorie care a durat zece zile. în acea pe­ rioadă, Osho a fost ţinut în şase închisori diferite din toată ţara. Percepţia publică despre toate aceste lucruri a ajuns să fie dezgustător de distorsionată - o poveste de oră de vârf despre o „crimă adevărată" şi, după cum s-a exprimat Swami Paritosh, „gurul cel rău prins pe când încerca să fugă."17 Un interviu în direct la oră de vârf din Charlotte cu Osho, luat de Ted Koppel pentru ABC News, a accentuat şi mai mult absurditatea situaţiei, Koppel chestionându-1 pe Osho agresiv şi cu un ci­ nism evident (şi previzibil, date fiind circumstanţele). Pentru o perioadă, în această m işcare evidentă a autorităţilor de a câştiga timp, Osho a părut să dispară. Nu i s-a putut da de urmă timp de trei zile. în cele din urmă, presa l-a găsit într-o închisoare din Oklahoma. Aceasta este închisoarea în care susţine Osho că a fost tratat prost şi că i s-a dat să mănânce ceva ce el a des­ cris drept foarte dubios - „două felii de pâine cu un sos ciudat şi fără gust pe ele". (Asta semăna foarte mult cu descrierea unui toast franţuzesc de calitate, de cafenea cu sirop de arţar industrial - dar presupunând că Osho ştia cum arată şi ce gust are siropul prost de arţar, ne gândim totuşi că observaţia „suspiciunii" lui era în re­ trospectivă, altfel probabil că n-ar fi mâncat felia atunci). A fost pus să doarmă pe o saltea de calitate proastă, despre care el şi doctorii lui au ajuns ulterior să bănu­ iască că ar fi ascuns o sursă radioactivă, care ar fi deteriorat corpul lui Osho în aşa fel, încât să nu lase nicio urmă. în anii care au urmat, el a avut într-adevăr mari du­ reri, în special pe partea dreaptă a corpului - partea pe care dormea în mod normal şi care ar fi fost expusă pe saltea. La sfârşitul scurtei lui ture prin închisorile din centru-vest, Osho a fost dus înapoi în Oregon, unde, în Portland, a pledat nevinovat de toate acuzaţiile şi apoi, la sfatul avocaţilor, a adoptat o „Pledoarie A lford", un instrum ent juridic care se traduce esentialmente astfel: „Nu admit că sunt vinovat, dar sunt de acord că există suficiente dovezi împotriva mea încât, probabil, să ducă la condamnarea mea". Osho a fost găsit vinovat de acuzaţii de inducere în eroare cu privire la cererea lui de emi­ grare şi de aranjarea de căsătorii false (această din urmă acuzaţie provenind de la cazurile în care discipolii nonamericam se căsătoreau cu discipoli americani pentru a putea rămâne în ţară). Apoi lui Osho i s-a prescris o amendă de 400.000 de dolari şi a fost deportat. La scurt timp după aceea, starea lui de sănătate a început să se de­ terioreze - mai întâi încet, apoi mai accelerat după câţiva ani. Problema care genera deteriorarea lui fizică a devenit un mister major. Faptele erau că el „dispăruse" pen­ tru câteva zile pe când se afla în custodia penitenciarului şi că era privit cu profundă suspiciune de către autorităţile americane. Astfel, probabil că existau nişte stimulente pentru eliminarea lui, iar asta a devenit în cele din urmă poziţia oficială a organiza­ ţiei (declarată de Osho însuşi). Dar cealaltă realitate era că Osho avusese întotdeauna o sănătate fragilă şi - din informaţii care au devenit publice abia în anii care au urmat - folosea droguri (oxid de sodiu şi posibil valiu).

D e s p r e Î n ţ e l e p ţ* i D r o g a ţ* i', I d io ţ i B eti Sj i M o r ţ* i M *

ist e r io a se

Osho a apărut prima oară în circuitul de guru-şi la sfârşitul anului 1960, pe vremea W oodstock-ului şi în perioada de vârf a revoluţiei drogurilor recreaţionale. Până în 1974, când lucrarea lui a luat avânt odată cu mutarea de la Mumbai la Pune şi lansarea ashramului Rajneesh, mulţi hipioţi, deşi încă arătau în întregime ca nişte hipioţi, începuseră să graviteze de la utilizarea de droguri către meditaţie, zen, yoga şi domeniul ezoteric. însă consumul de droguri în sine - şi anum e printre discipolii lui Osho - nu a dispărut în întregime. în cazul lui Osho, mult mai mult decât în cazul lui Crowley sau Gurdjieff (sau chiar în cazul lui Chogyam Trungpa, tulku tibetan alcoolic), consumul de droguri prezintă o problem ă dificilă pentru că, după cum am mai spus şi în alte locuri în această carte, învăţătura lui depindea esenţialmente de cine era el. Uneori este avan­ sată ideea că ceea ce făcea Osho în viaţa lui privată nu era treaba nimănui, dar în cazul unui Buddha autodeclarat cum era el, această idee pare absurdă. întreaga în­ văţătură a lui Osho se baza pe valoarea esenţială a sincerităţii - în toate domeniile vieţii. Ce anume ar fi putut să aibă de ascuns? Se presupunea că este un om fără ego, fără sine, doar o tulpină de bambus goală pe dinăuntru. Evident că avea o viaţă privată în sine, dar ideea că ar fi avut secrete, că ar fi existat ceva de deghizat sau de evitat sau de ocolit nu cadrează deloc cu ceea ce susţinea el că este. Gurdjieff putea să fie neobrăzat şi arogant, dar nu s-a declarat niciodată ca fiind special sau măreţ. Ba chiar, odată, a afirmat că el este un om mic, în comparaţie cu cei care l-au „trim is". Crowley, deşi capabil de un stil bombastic cu cei mai buni, era adesea dezarm ant de sincer când era vorba de propriile limitări. însă Osho se purta cu mare demnitate şi eleganţă şi îşi afirma constant propria iluminare. Astfel că stabilise un standard ridicat în termeni de cum era perceput de alţii. Deşi nu era deloc un moralist, ba chiar condamna regulat ideea că m oralitatea ar fi de vreun folos fără conştiinţă, totuşi susţinea foarte limpede că propria ilum inare fusese ge­ nerată de cele m ai pure intenţii, fără cauze exterioare semnificative, cum ar fi con­ diţionarea religioasă, puritanismul spiritual, practicile tradiţionale de meditaţie sau vreun fel de substanţe chimice modificatoare de stări mentale. Calea lui era să dez­ brace com plet realitatea de minciunile ei şi să dezvăluie, abia după o mare luptă, curatul, purul adevăr al existenţei şi al propriei fiinţe. în septembrie 1985 s-au publicat trei cărţi scrise de Osho; dentistul lui Devageet a spus despre toate trei (în 2001) că au fost dictate pe când Osho se afla sub in­ fluenţa oxidului de azot. Aceste cărţi au fost Glimpses o f a Golden Childhood [Licăriri ale unei copilării de aur], Notes o f a Madman [însemnările unui nebun] şi Books I Have Loved [Cărţi care mi-au plăcut]. Oricine le citeşte, m ai ales însem nările unui nebun, va fi izbit de tonul diferit din cele trei lucrări. Eu am citit această carte când a apărut prima oară şi chiar şi atunci, ca discipol tânăr şi necopt, mi-a părut im ediat evident că este ceva diferit. Osho nu ar putea fi niciodată acuzat de un com portam ent pres­ criptiv, dar această carte era ciudată, ca un soi de sesiune prelungită de asociere li­ beră. 283

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

Christopher Calder (care a fost un discipol printre prim ele grupuri ale lui Osho, deşi a părăsit com unitatea în 1975) susţine că Osho era consumator regulat atât de valiu, cât şi de oxid de sodiu. Mai există şi alte surse care confirm ă acest punct de vedere. Satya Bharti Franklin, în cartea ei The Promise o f Paradise [Promi­ siunea Paradisului], redă o conversaţie telefonică cu Deeksha, discipolă din primele grupuri ale lui Osho, care şi ea susţine că Osho „înghiţea valiu şi Quaaludes cu pum nul"18. Hugh Milne confirmă acelaşi lucru despre Osho şi valiu. Toţi trei au fost la un moment dat discipoli apropiaţi ai lui Osho. Un congresm an din Oregon de la acea vreme, Jim W eaver, a vizitat comuni­ tatea din Oregon în 1986 şi relatează că, pe lângă faptul că a văzut camerele şi tu­ nelurile subterane care făceau legătura cu locuinţa Sheelei, el a descoperit şi că în dormitorul lui Osho, lângă pat, se aflau robineţi pentru oxid de sodiu19. în însemnările unui nebun, Osho, drogat cu oxid de sodiu, spune următoarele: E aşa de frumos, mă simt bine. De fapt, oxigenul şi azotul sunt elementele de bază ale existenţei. Ele pot fi de mare folos, dar din diferite motive, politicienii sunt împotriva substanţelor chimice de toate felurile, împotriva tuturor dro­ gurilor. Până şi cuvântul „drog" a devenit periculos. Sunt atât de împotriviţi drogurilor pentru că oamenii pot să ajungă să se cunoască pe sine, iar când oamenii ajung să se cunoască pe sine, politicienii îşi pierd puterea asupra lor; şi ei îşi iubesc puterea. în Vede se numeşte soma, esenţa - şi din acele vremuri străvechi şi până în zilele noastre, toţi cei care ştiu au recunoscut, în mod di­ rect sau indirect, că substanţele chimice pot aduce un serviciu imens omului. Omul este chim ie - şi la fel este şi existenţa. Totul este chimie. Nu putem să evităm influenţa ei.20 Crowley ar fi fost de acord. în M agick Without Tears [M agie fă r ă lacrimi], el scria: Cât despre droguri, necunoscutul este factorul care îngrozeşte. Cei mai mulţi oameni îşi iau informaţiile pe acest subiect din ziarele, revistele şi romanele de scandal... neînţelegând nimic, cască gura când află că, dintre toate clasele, pri­ mul loc printre „dependenţii de droguri" îl deţine doctorul. Dar criza în care frica devine fobie este aversiunea care nu judecă, fiorul de panică - mai presus de toate, refuzul pasionat de a afla ceva despre „droguri", de a analiza condiţiile şi cu atât mai puţin de a le înfrunta, precum şi inventarea spasmodică a unor terori imaginare, ca şi cum pericolele reale nu ar fi suficiente pentru a sluji drept avertisment. Ei bine, de ce? Cu siguranţă pentru că în subconştient se află un instinct care spune că în aceste medicamente obscure se află, într-adevăr, cheia unui sanctuar interzis. Există o fascinaţie la fel de iraţională - şi, ca urmare, la fel de puternică - precum frica.21 284

D e s p r e În ţ e l e p ţ i D

rogaţi,

I d i o ţ i B eţi Ş i M

orţi

M

isterioase

William Jam es, scriind la începutul secolului XX, pe când Crow ley era un tânăr iniţiat al Zorilor de Aur, iar Gurdjieff rătăcea prin Tibet, a avut de spus ur­ mătoarele despre oxidul de sodiu: Oxidul de sodiu şi eterul, dar în special oxidul de sodiu, atunci când sunt di­ luate cu suficient aer, stimulează conştiinţa mistică într-o măsură extraordinară. Celui care inhalează pare să-i fie dezvăluită o profunzime dincolo de profun­ zimea adevărului. însă acest adevăr păleşte sau îţi scapă în momentul în care ajungi la el, iar dacă în urmă rămân cuvinte în care pare să se îmbrace, acestea se dovedesc a fi cel mai mare nonsens. Cu toate astea, sentimentul că a fost acolo o semnificaţie profundă persistă - şi cunosc nu o singură persoană care este convinsă că în transa de oxid de azot avem o revelaţie metafizică reală. Cu câţiva ani în urmă, am făcut şi eu câteva observaţii cu privire la acest as­ pect al transei cu oxid de azot... o concluzie s-a impus forţat minţii mele la acea vrenie... şi anume, conştiinţa noastră norm ală, în stare de trezie, conşti­ inţa raţională cum o numim noi, este doar un singur tip special de conştiinţă, iar peste tot în jurul ei, separate de ea, de cel mai subţire ecran, se află forme potenţiale de conştiinţă total diferite.22 M oartea lui Osho nu a fost în totalitate bruscă - starea lui de sănătate înce­ puse să se deterioreze încă din 1987, când o infecţie la ureche s-a agravat şi s-a îm bolnăvit grav, astfel scoţând la iveală o slăbire a sistem ului său im unitar - dar chiar şi aşa, a fost o surpriză, un şoc pentru adepţii lui. Când a murit, la ashramul lui din Pune, la 19 ianuarie 1990, abia îm plinise 58 de ani, cu o lună în urmă. Nu era bătrân, în ciuda bărbii lui în m ănunchiuri lungi şi a chipului arhetipal de bunic vrăjitor. Starea de degradare fizică a lui Osho s-a înrăutăţit la începutul lui 1987, după ce s-a întors de la Mumbai la Pune. Simptomele lui, înregistrate de Juliet Forman, au fost observate după cum urmează: căderea părului, paralizie şi spasm e ale muş­ chilor faciali, spasm e ale ochilor, mers instabil, durere la nivelul extremităţilor, slă­ biciune m usculară şi un sistem im unitar slăbit. S-a observat la vrem ea aceea că aceste simptome au aparut după cele 12 zile petrecute de Osho în sistemul american de penitenciare. Până la sfârşitul lui 1989, suferea de dureri constante, mai ales în zona urechilor, gurii, gâtului şi umerilor.23 Cu puţin timp înainte de m oartea lui Osho, el a declarat că, de fapt, fusese asasinat încet de guvernul Reagan. El a spus că doctori din Anglia determinaseră că este foarte probabil ca împotriva lui să fi fost folosită otrăvirea cu radiaţii, în spe­ cial cu taliu (cunoscut ca instrument de asasinare), deşi nu puteau să confirme acest lucru în mod absolut. Un dentist care a analizat starea de deteriorare a danturii lui Osho a concluzionat că expunerea deliberată la radiaţii era o posibilitate foarte pro­ babilă. 285

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

Că existase un „interes la nivel înalt" - atât la Casa Albă, cât şi în Congres faţă de Osho este neîndoielnic. Crimele făptuite de Sheela şi de alţi discipoli din Oregon s-au petrecut la aproape un deceniu după dezastrul ramurii de la Waco a sectei Davidienilor, dar la numai şase ani de la oroarea Jim Jones-Jonestown, astfel că noţiunea de cult periculos de autodistructiv era foarte vie şi în ţinta publicului. Asta, pe lângă invectivele aproape nesfârşite ale lui Osho împotriva politicienilor şi a religiilor organizate - a creştinismului îndeosebi - a desenat pe spatele lui o mare ţintă. Totuşi, nu este deloc clar că guvernul SUA ar fi avut motivaţia necesară ca să îl ucidă pe Osho, lent sau în alt fel. Ceea ce complică lucrurile şi mai mult este acu­ zaţia, avansată în unele cercuri, că Sheela ar fi fost cea care l-ar fi otrăvit lent pe Osho, dând taliu unei vaci care era folosită pentru a furniza lapte pentru el.24 (Acest punct de vedere ar satisface principiul „majordomului", ideea că crimele grave sunt adesea comise de cineva aflat foarte aproape de victimă). însă, cu informaţiile apărute de-a lungul anilor despre Osho şi consumul de oxid de sodiu pentru „sesiuni de intervenţii stomatologice" care erau mult mai numeroase decât dinţii pe care îi avea, s-au făcut, în mod invariabil, cercetări care au comparat simptomele declinului stării de sănătate a lui Osho atât cu expunerea la taliu, cât şi cu abuzul de oxid de sodiu. Ceea ce s-a descoperit - şi acest lucru poate fi confirm at de oricine, cu puţin efort de cercetare individuală - este că simptomele lui Osho semănau mai mult cu efectele abuzului de oxid de sodiu decât cu cele ale otrăvirii cu taliu. Doar ca singur exemplu, se ştie despre consumul de oxid de sodiu că poate să interfereze metabolic cu rezervele de vitam ina B12 din corp. Câteva din simptomele deficitului de vita­ mina B12 sunt recunoscute a fi următoarele: spasme ale ochilor, tulburări de somn, amorţeală şi m âncărim i la nivelul extremităţilor, problem e la mers, numite „mers ataxic" sau, mai uzual, „mersul marinarului beat", dureri ascuţite la mâini şi la ni­ velul feţei, oboseală, depresie clinică etc.25 Comparaţi aceste sim ptom e cu ale lui Osho descrise de Juliet Forman mai sus. (Christopher Calder a mai avansat o altă teorie: că toate problem ele lui Osho erau generate de sindrom ul oboselii cronice; ce-i drept, sim ptom ele acestei boli par şi ele să sem ene m ai îndeaproape cu simptomele lui Osho decât otrăvirea cu taliu. în plus, tulburarea nu a fost înţeleasă clar până recent, iar termenul medical a fost propus abia în 1988). Sim ptomele otrăvirii cu taliu sunt asociate cu pierderea părului, dureri, pier­ derea reflexelor, convulsii, amorţeală, pierderea masei m usculare, demenţă şi psi­ hoză. Pot apărea perturbări ale ritm ului cardiac până la trei săptăm âni după expunere.26 Deşi unele din aceste simptome se regăsesc şi în cazul lui Osho, pro­ blema este factorul timp. Se presupune că el a fost expus la taliu în octombrie 1985, dar a m urit patru ani mai târziu, iar starea lui a început să se deterioreze abia în 1989. în acest amestec au mai fost luaţi în calcul şi alţi câţiva factori: Osho fusese diabetic timp de mulţi ani, avusese întotdeauna probleme cu sistemul imunitar (era 286

D e s p r e În ţ e l e p ţ i D

rogaţi,

I dioţi B eţi Ş i M

orţi

M

isterioase

fragil, astmatic şi avea câteva alergii) şi, nu in ultimul rând, fusese supus la un stres enorm cu dezastrul din Oregon. Cel puţin în experienţa lui subiectivă, fusese trădat de „primul lui m inistru" (Sheela), suferise pierderea unei întregi comunităţi şi era respins de 21 de naţiuni. într-o mare măsură, toate acestea erau luate de bune atât de adepţii lui Osho, cât şi de observatorii cinici. Cei dintâi tindeau să creadă că de­ oarece Osho era „ilum inat", el nu putea să fie cu adevărat atins de toţi aceşti factoi - la urma urmei, el se afla „dincolo" de efectele stresului psihologic care rezultă dintr-un psihic încă centralizat de un ego, el fiind, desigur, dincolo de ego. Iar cei din urmă tindeau să nu admită ideea de stres, percepându-1 ca răsfăţat şi protejat de către adepţi. în realitate, probabil că niciun punct de vedere nu îşi are fundam ent în reali­ tate. Osho era cu siguranţă stresat de procesul prin care trecuse de la sfârşitul lui 1985 şi până la sfârşitul lui 1986, când, în sfârşit, s-a stabilit din nou la Mumbai. Acest lucru nu poate fi dim inuat de idei naive cu privire la presupusa stare spiri­ tuală sau de puncte de vedere cinice despre presupusul lui grad de protecţie. Aşa­ dar, ce l-a omorât pe Osho? într-un exemplu tipic de „punct de vedere neortodox" printre observatorii lui Osho, Swami Parmartha, în articolul său web Osho in the Dental Chair [Osho în scaunul de dentist], remarcă: Eu nu cred că dovezile că lui Osho i s-ar fi adm inistrat taliu sunt foarte con­ vingătoare, simptomele nu se prea potrivesc cu cele pe care le prezenta Osho. Punctul de vedere „oficial", pe care şi el părea să îl creadă, era că fusese otră­ vit cu taliu. însă Osho părea că se simte destul de bine între sfârşitul anului 1985 şi 1987, în Grecia şi era într-o formă destul de bună în Himalaya, în turul lumii, şi la Bombay, timp de aproape doi ani. Orice biograf care l-a studiat în profunzime cu siguranţă că a rem arcat că Osho a început să se plângă din nou de sim ptom e în 1987, tocmai când se întorsese la scaunul de dentist.27 Aceste observaţii par rezonabile, dar nu sunt sprijinite de m ărturia lui Juliet Foreman, una dintre discipolele cele mai apropiate ale lui Osho. în 1989, aceasta nota, descriind perioada de la sfârşitul lui 1985 până la începutul lui 1986: După câteva săptămâni în Kathmandu, Osho a început să nu se simtă bine. îi era rău de la stomac. Pierdea în greutate... Probabil că încă mai suferea de pe urma zilelor petrecute în închisorile americane. Sigur că niciunuia dintre noi nu i-a trecut prin cap la acel moment că starea lui proastă de sănătate ar fi putut să aibă şi altă explicaţie decât traumatismul general al acelei expe­ rienţe; durerile de spate, pierderea părului pe când se afla în Kulu-Manali...Pe deasupra, avea probleme cu somnul şi se sim ţea slăbit. De asemenea, a înce­ put să prezinte un spasm al muşchilor faciali, mai ales în jurul ochilor... Osho 287

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

i-a spus lui Devaraj [medicul lui] că cititul îi dă o senzaţie de greaţă şi de ame­ ţeală şi de lum ini în faţa ochilor.28 Astfel că se pare că Osho nu se simţea prea bine între sfârşitul lui 1985 şi 1987. Eu am fost la Kathmandu în toată luna februarie 1986 şi am participat la „plimba­ rea" zilnică a lui Osho, pe care o făcea în jurul hotelului Soaltee Oberoi, precum şi la prelegerile lui de seară în sala mare de bal a hotelului. La acea vreme avea 54 de ani; asta se întâm pla la num ai trei luni după încarcerarea lui în închisorile ameri­ cane. Cel puţin superficial, trebuie să fiu de acord cu Parmartha: nu existau semne exterioare evidente că nu s-ar simţi bine. Eu îmi amintesc că nu a sărit peste niciuna din plimbările sau prelegerile zilnice, iar la prelegeri părea că se simte destul de bine. Un prieten de-al meu, un tânăr student japonez, s-a ridicat de câteva ori în picioare la sesiunea de întrebări şi răspunsuri care urma după prelegerile din fiecare seară ale lui Osho şi i-a pus întrebări curajoase. în toate cazurile, răspunsurile lui Osho au fost sensibile şi inteligente. Sigur că asta nu înseamnă că observaţiile lui Foreman sunt neadevărate. Nu mă îndoiesc că ea relata cu exactitate ce se petrecea cu corpul lui Osho - şi nu am nicio îndoială că faptul că Osho ţinea aceste prelegeri pentru oamenii lui în fiecare seară, la un moment când ar fi putut să se retragă pur şi simplu, este o mărturie a cu­ rajului şi a dedicării lui. Cu toate astea, nu s-ar putea spune că era neapărat doborât la pat. Era în picioare şi în toate ale lui, iar pentru un observator obişnuit părea că se simte bine. Aşa că orice boli ar fi avut pe atunci nu erau suficiente pentru a îl dizabilita. Cu toate astea, pe măsură ce starea lui Osho se deteriora, au fost consultaţi spe­ cialişti: unii au conchis că, în loc să i se fi administrat taliu în mâncare, este posibil să fi fost expus la radiaţii, prin intermediul unei saltele, pe când se afla în închisoarea din Oklahoma, la sfârşitul lui 1985. Alţi cercetători au dezgropat nişte fapte suspecte, unul remarcabil fiind că şeriful care a semnat admiterea lui Osho în închisoare nu era membru al personalului penitenciarului şi şi-a dat demisia din funcţie, dispărând a doua zi după ce Osho a fost mutat din închisoarea din Oklahoma. Demnă de m enţionat aici este şi chestiunea energiei kundalini, fenom en luat ca atare în India, dar nu recunoscut ştiinţific. La începutul anilor '70 Osho vorbea despre efectele energiei kundalini asupra corpului: în clipa în care energia vitală, kundalini, începe să curgă în sus, urmează ener­ gia sexuală. Aceasta începe să curgă în sus: picioarele se răcesc, iar capul se încălzeşte. Biologic, este mai bine ca picioarele să fie mai calde decât capul, dar din punct de vedere spiritual este mai sănătos ca picioarele să fie mai reci, pentru că acesta este un semn că energia curge în sus. Pot începe să apară multe boli odată ce energia începe să curgă în sus, deoarece din punct de ve­ dere biologic ai perturbat întregul organism. Buddha a m urit foarte bolnav, M ahavira a m urit foarte bolnav, Ramana M aharshi a m urit de cancer, Rarn288

D e s p r e În ţ e l e p ţ i D

rogaţi,

I d io ţi B eţi Ş i M

orţi

M

isterioase

krishna a m urit de cancer. Şi motivul este că întregul sistem biologic este per­ turbat. M ai sunt date şi multe alte motive, dar acestea sunt nişte aberaţii. Jainii au creat multe poveşti, pentru că nu puteau să conceapă că Mahavira ar fi putut să fie bolnav. Pentru mine este valabil opusul: eu nu pot să concep cum este posibil ca el să fi fost pe deplin sănătos. N -ar fi putut, pentru că aceasta avea să fie ultima lui naştere, iar sistemul biologic trebuia să se des­ compună. Un sistem care fusese continuu vreme de milenii întregi trebuia să se descompună. Nu avea cum să fie sănătos; în cele din urmă, a trebuit să fie foarte bolnav. Şi a fost! însă adepţilor lui le-a fost foarte greu să conceapă că Mahavira era bolnav.29 Iar într-un pasaj care avea să se dovedească foarte ironic, Osho a adăugat: Exista o singură explicaţie pentru boală în acele zile. Dacă sufereai de o boală anume, însemna că faptele tale trecute, karma ta era rea. Dacă Mahavira su­ ferea de o boală, atunci asta ar fi însemnat că încă se mai afla sub influentă / karmică. Acest lucru nu putea fi adevărat, astfel că a fost inventată o poveste ingenioasă: că Goshalak, un concurent al lui Mahavira, a folosit împotriva lui forţele răului. Dar lucrurile nu au stat deloc aşa.30 Osho a făcut aceste remarci la începutul anilor '70, cu aproape 20 de ani înainte să moară. în acei ani i se întâmplaseră multe şi fusese supus la tot felul de tipuri de stres fizic şi psihic. Pe măsură ce starea lui de sănătate s-a deteriorat, alarmant în ia­ nuarie 1990, cu numai câteva zile înainte să moară, el a afirmat că era un atac de un tip de mantră, folosit de una sau mai multe persoane care stau în sala principală în care stătuse el cu discipolii în timpul serii. De fapt, a susţinut că împotriva lui este fo­ losită un soi de magie neagră - aceleaşi „forţe ale răului" folosite de Goshalak împo­ triva lui Mahavira. în cele din urmă, avea să declare că în spatele acestor lucruri se afla CIA. Discipolii care îl îngrijeau au făcut tot ce au putut ca să îi caute şi să îi gă­ sească pe făptuitori, stând în picioare sau aşezaţi în diferite locuri strategice în timpul întâlnirilor de seară, pentru a încerca să îşi dea seama cine este persoana sau persoa­ nele care fac asta. în mod previzibil, nu au găsit pe nimeni, iar Osho, văzând cum chestiunea îi nelinişteşte pe discipolii lui, a decis să abandoneze totul dintr-o dată.31 Peste problema aşa-numitului „atac parapsihologic" se trece cu vederea de obicei, fiind considerată de domeniul credulităţii sau de apanajul celor care nu sunt în stare să îşi asum e răspunderea pentru propriile gânduri urâte. într-adevăr, cele mai multe cazuri presupuse a fi atacuri parapsihologice sunt pur şi sim plu efectele de repercusiune ale m âniei persoanei. însă dacă cineva se îndoieşte că gândurile pot să ucidă, trebuie doar să se oprească şi să se gândească la faptul că toate crimele încep de la un gând. Forţele interparapsihologice sunt naturale în mai multe moduri evidente: atunci când cineva apropiat este supărat pe noi, puţină sensibilitate poate 289

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

să facă acest lucru evident, chiar şi dacă nu ne aflăm în prezenţa im ediată a per­ soanei respective. Putem să ştim acest lucru pur şi simplu pentru că avem conştiinţă. Numai pe acea bază, în mod normal, ştim când cineva e supărat pe noi, din simplul motiv că, de cele mai multe ori, noi suntem supăraţi pe acea persoană. (De exemplu, este am plu docum entat faptul că Osho avea cuvinte aspre pentru guvernul Reagan). Cu siguranţă, asta nu implică faptul că ori de câte ori suntem supăraţi pe cineva, persoana este şi ea supărată pe noi sau invers. Insă în mod consecvent, stări emoţionale negative prelungite tind să găsească în cele din urmă o oglindă exte­ rioară, pentru a ne reflecta ce transmitem. Atunci percepem acest lucru fie ca atac din partea altora, fie ca pe un „autoatac" de furie internalizată (care este probabil una din cauzele subiacente ale depresiei). Osho nu era prost. El ştia că-i provocase profund pe mulţi în viaţa lui. La fel ca Iisus şi Socrate, tulburase şi mâniase oamenii destul de mult, ca să plătească un preţ greu. întrebarea răm âne cât de limpede era el la niveluri emoţionale mai pro­ funde - în tărâmul „centrului em oţional" al lui Gurdjieff. Adepţii lui Osho presu­ puneau că, fiind o fiinţă iluminată, nu avea probleme în acea zonă. Dar lucrul acesta este departe de a fi o certitudine. Osho însuşi, într-o serie de prelegeri ţinute la jum ătatea anilor '70 despre maestrul tantric Tilopa, a spus câteva lucruri anume despre puterea gândurilor şi magia neagră: M arele fizician Eddington a spus undeva că, cu cât ştiinţa pătrunde mai pro­ fund în materie, cu atât ea îşi dă seama că lucrurile sunt gânduri... dacă mergi mai profund în tine însuţi, gândurile vor arăta din ce în ce mai mult ca nişte lucruri. De fapt, sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen: un lucru este un gând, iar un gând este un lucru... poţi să ucizi o persoană printr-un gând, la fel cum ai arunca un pumnal. Poţi să îţi dai gândul ca dar sau ca infecţie... de aceea binecuvântările pot fi utile şi de ajutor. Dacă poţi fi binecuvântat de ci­ neva care a realizat nonmintea, atunci binecuvântarea va fi adevărată - pen­ tru că o persoană care nu foloseşte niciodată gândul acum ulează energia gândului... dacă realizezi nonmintea, iar tendinţa ta răm âne negativă, poţi să devii o forţă periculoasă... magia neagră nu este nimic altceva decât atunci când un om a acum ulat energie a gândurilor fără să-şi fi elim inat negativitatea în prealabil.32 în prezent, nu înţelegem pe deplin forţele parapsihologice, fie ele naturale sau intenţionate, pentru a putea să ne pronunţăm cu certitudine în chestiunea „ata­ cului parapsihologic". Totuşi, după cum remarca odată un ocultist, doar un procent foarte mic de populaţie a fost vreodată în viaţă victima unui blestem ritualic efectiv, deşi una din patru persoane au o formă de boală mintală în viaţa lor. Tulburarea psihologică este suficientă pentru a simula efectele unui atac de vrăjitorie. 290

D e s p r e În ţ e l e p ţ i D r o g a ţ i , I d i o ţ i B eţi Ş i M

orţi

M

isterioase

Dacă dăm la o parte blestemele ritualice sau boala mintală, rămânem cu o altă posibilitate, cu ceva recunoscut prin experimentele recente de parapsihologie în con­ diţii controlate ştiinţific şi care se numeşte DMILS (Direct Mental Interaction between Living Systems [lb. eng], Interacţiune mentală directă între sisteme vii). în aceste ex­ perimente sunt măsurate reacţiile electrodermice ale unui subiect, în timp ce acesta este „supus" unor gânduri liniştitoare sau excitante direcţionate către ei de o altă per­ soană, aflată într-o altă încăpere. Există sisteme atente de control: savanţii se asigură că nu există contact, nu există posibilitatea de comunicări ascunse şi aşa mai departe, în experimente repetate de acest fel s-a obţinut un rezultat semnificativ din punct de vedere statistic, ce pare să demonstreze că putem într-adevăr să producem un efect asupra unei alte persoane doar prin intermediul gândului.33 Respectata ocultistă de la începutul secolului XX, Dion Fortune, în clasica ei lucrare Psychic Sclf-Dcfcnse [Autoapărarea parapsihologică], scria: Form a cea m ai obişnuită de atac parapsihologic este cea care porneşte de la mintea ignorantă sau rea a semenilor noştri. Spunem ignoranţi şi răi deopo­ trivă, pentru că nu toate atacurile sunt motivate deliberat; rana poate să fie accidentală, cum ar fi cea creată de o maşină în derivă... persoana de la care emană [atacul] este posibil să nu-1 fi pornit.34 Observaţia ei este foarte bună, pentru că într-adevăr suntem conectaţi în mo­ duri care fac să fie imposibil să izolezi cu adevărat ceva. Faptul că „magicienii cei răi" care trimiteau m antre de moarte către Osho n-au fost găsiţi niciodată este un simbolism potrivit; pentru că şi dacă ar fi existat şi ar fi fost găsiţi, ce ar fi dovedit asta? Că Osho provoca oamenii la acţiuni ostile? Asta nu era ceva nou. Osho a murit la câţiva ani după ce a susţinut că este atacat prin magie neagră. A fost un capitol de încheiere ciudat de macabru pentru un om care, în cea mai mare parte a vieţii lui - şi, conform doctorului său personal, chiar şi în momentul morţii - fusese întruchiparea demnităţii. însă probabil că această chestiune a morţii lui Osho va rămâne un mister, un soi de koan zen de genul de ce s-a dus Bodhidhanna în China? Corpul lui a fost incinerat la câteva ore de la moarte; dovezile, dacă au existat, s-au transform at în cenuşă, iar Osho, aşa cum a susţinut întotdeauna că o să facă, s-a dizolvat în existentă. Povestea m orţii lui este secundară, în cele din urmă. O abordare poate mai utilă în ceea ce priveşte moartea lui Osho ar fi să ne analizăm propriile noţiuni pre­ concepute, condiţionări, sisteme de convingeri şi aşteptări cu privire la perfecţiune, autoritate spirituală, încredere, abandon şi răzvrătire şi toate chestiunile legate de moartea lui. Am face mai bine să ne uităm mai adânc în oglindă, în loc să încercăm să ne validăm fricile, suspiciunile sau ataşamentele, căutând o explicaţie pentru un mister care nu are soluţie.

291

A

rme

M

agice

Thelema. în 1923, după închiderea Abaţiei, a plecat din Sicilia în Tunisia, iar în anul următor a revenit în Europa. Stanley Nott, studentul lui Gurdjieff şi autor a două cărţi de valoare despre maestrul său, l-a cunoscut pe Crowley în vara lui 1926 la Paris şi a descris şi întâl­ nirea dintre cei doi magi:

Capitolul 13 Arme magice îm i plac cei curajoşi, dar nu e suficient să ridici paloşul; trebuie să ştii şi asupra cui. Şi, adesea, e mai multă dârzenie când te abţii şi treci pe lângă, ca să te păstrezi pentru duşmanul care merită mai mult. Nietzsche1 Fiara 666 îl în tâln eşte pe A m b asad o ru l din iad - o are aşa să fi fost? n fapt evident în viaţă este că învăţătorii spirituali renum iţi doar rareori se întâlnesc unii cu alţii şi chiar şi mai rar predau împreună. De obicei, învăţăturile lor nu se armonizează, iar uneori par să nu se placă unii pe alţii. Toate astea se datorează multor factori, unul destul de important fiind acela că, de obicei, sunt oameni ocupaţi. La modul mai subtil, adesea este vorba despre egoul profe­ sorului sau, mai exact, ceea ce este cunoscut ca fiind trăsătura „ataşamentului de profesor" - tendinţa profesorului de a se întări în rolul lui şi de a m inim aliza sau de a ignora propriile nevoi de a se conecta social şi spiritual cu alţi colegi. La un nivel mai perfid, adepţii sau studenţii lor complotează adesea în diferite moduri, având tendinţa ataşam entului de profesor, proiectând im aginea părintelui ideal asupra profesorului şi contribuind la izolarea acestuia. Adepţii, nedorind să îşi îm­ partă „părintele ideal" cu alţii, de fapt îl împiedică pe profesor să aibă relaţii active cu alţi colegi, aşa cum copiii zgomotoşi pot să absoarbă cea mai mare parte din tim­

U

pul şi din energia părinţilor lor. însă Crowley nu era întotdeauna aşa de ocupat şi, spre deosebire de Gurdjieff şi cu siguranţă de Osho, el nu era înghesuit de discipolii lui, fără îndoială în parte pentru că el nu se plasa în nim ic care să semene, nici pe departe, cu un rol parental (astfel că, fireşte, nici grosolănia lui nu era chiar agreabilă). Se spune că el s-a întâlnit scurt cu Gurdjieff în 1926, la Institutul de la Prieure al lui Gurdjieff, la Fontaine­ bleau. La vremea aceea, Crowley ar fi avut cam 50 de ani, iar Gurdjieff, undeva pe la 55 - deci, amândoi erau nişte magi ca un soi de vin vechi la acel moment. Lui Crowley îi plăcea Fontainebleau şi fusese acolo de mai multe ori, încă din 1911, cu zece ani înainte să fi ajuns Gurdjieff. Câteva pagini din Confesiunile lui menţionează vizitele periodice în acest oraş. Chiar înainte ca Gurdjieff să sosească şi să îşi fon­ deze acolo Institutul, în 1922, Crowley închiriase o casă în Fontainebleau, în iarna lui 1920. La scurt timp după aceea, a plecat în Sicilia, unde urma să fondeze Abaţia 292

Intr-o zi, la Paris, m-am întâlnit cu o cunoştinţă din New York care mi-a vorbit despre posibilităţile de a publica literatură modernă. Cum eu am arătat un oarecare interes, el s-a oferit să mă prezinte unui prieten de-al lui care se gân­ dea să publice, aşa că am aranjat să ne întâlnim în ziua următoare, la Select, în Montparnasse. A sosit şi prietenul lui; era Aleister Crowley. S-au comandat băuturi - pentru care bineînţeles că am plătit eu - şi am început să discutăm. Crowley avea un magnetism şi genul de şarm pe care îl au mulţi şarlatani; mai avea şi o greutate moartă care era cumva impresionantă. Atitudinea lui era părintească şi benignă şi cu câţiva ani înainte poate să aş fi fost impresio­ nat. Acum vedeam şi simţeam că nu puteam să am nim ic de-a face cu el. El a vorbit în termeni generali despre publicare, apoi a alunecat în jargonul lui de magie neagră. „Ca să faci din ceva un succes", a spus el, „inclusiv din publicare, trebuie să ai o anumită combinaţie. Aici ai un Maestru, aici un Urs, aici Dragonul - un triunghi care va da rezultate..." şi aşa mai departe. Când a tăcut, eu am spus: „Da, dar trebuie să ai bani. Am dreptate să bănuiesc că deţineţi capitalul ne­ cesar?". „Eu?", a întrebat el. „Nu, nu am niciun franc". „Nici eu", am spus. Ştiind că eram la Prieure, m-a întrebat dacă puteam să îi fac rost de o invitaţie acolo. Dar eu nu voiam să îmi iau răspunderea să prezint un astfel de om. Cu toate astea, spre surprinderea mea, el a apărut acolo după câteva zile, unde i s-a servit ceai în salon. Copiii erau acolo, iar el i-a spus unuia dintre băieţi ceva despre fiul lui, pe care îl învăţa să fie diavol. Gurdjieff s-a ridicat şi i-a vorbit băiatului, care mai departe nu i-a mai dat atenţie lui Crowley. Crowley şi Gurdjieff au discutat puţin, iar Gurdjieff l-a urmărit îndeaproape tot timpul. Eu aveam im presia puternică că stau în faţa a doi m agicieni, cel alb şi cel negru - unul tare, puternic, plin de lumină; celălalt, tot puternic, dar greu, întunecat şi ignorant. Chiar dacă „negru" era un cuvânt prea puternic pentru Crowley, el n-a înţeles niciodată ce înseamnă adevărata magie neagră, deşi sute de oameni au ajuns să fie „vrăjiţi" de el. Era isteţ. Dar după cum spune Gurdjieff: „Cel care e prost, acela e isteţ".2 Despre remarcile lui Nott putem să facem câteva observaţii. Momentul la care l-a cunoscut el pe Crowley nu era un punct foarte sus pe traiectoria lui Crowley era trecut de prima tinereţe şi se lupta cu dependenţa de droguri. în acest sens, re­ pulsia pe care prezenţa lui Crowley i-a provocat-o lui Not nu este aşa de greu de 293

C

ei

T

rei

M

agi

P ericuloşi

înţeles. Nott era un om care lucra cu sine şi, ca atare, avea o oarecare sensibilitate. Experienţa de viaţă şi profunzimea intelectuală a lui Crowley i-ar fi fost evidente imediat (de aici „m agnetism ul" şi „impresionanta greutate m oartă"), dar în acelaşi timp ar fi surprins, la niveluri mai subtile, şi sănătatea lui şubredă, slăbiciunea fi­ nanciară şi relativa izolare a lui Crowley la acea vreme. Partea în care Nott spune că „simte" că nu ar putea „să aibă nimic de-a face" cu Crowley este interesantă, pentru că sugerează că Nott ajunsese la un anumit nivel de împământare în sine, care îi permitea să îşi asume o astfel de poziţie în faţa unei personalităţi în mod evident carismatice şi convingătoare (lucru pe care chiar şi Nott îl recunoaşte despre Crowley). E nevoie de un anum it grad de încredere în sine ca să te ridici în faţa unei astfel de personalităţi. Cu toate astea, motivul pentru care Nott adoptă această poziţie pare vag, nesusţinut de raţiune şi probabil bazat, în parte, pe reputaţia publică a lui Crowley, care niciodată nu a fost bună. Şi acesta este punctul în care relativa claritate a lui Nott pare să ia sfârşit. El trece rapid la judecăţi şi observă lipsa de înţelegere a lui Crow ley cu privire la „magia neagră", dar nu sugerează în niciun fel că el ar cunoaşte cu adevărat lucra­ rea de o viaţă a lui Crowley (în special scrierile lui). Poate şi mai grăitor este faptul că el pare să gândească despre Crowley că, de fapt, era un m agician care practica magia neagră. Oricine cunoaşte cu adevărat lucrarea vieţii lui Crowley ştie că asta este o aberaţie. Este adevărat că, ocazional, Crowley efectua ritualuri de magie ceremonială care implicau evocarea de spirite din grimoarele „Goetia" - dintre care unele sunt cunoscute convenţional ca „demoni" (deşi, în realitate, sunt pur şi sim­ plu zeii unor civilizaţii mai vechi şi dispărute) - şi că, cel puţin o dată, pe la douăzeci şi ceva de ani, a încercat să evoce unele din aceste spirite într-un soi de bătălie as­ trală nechibzuită cu mentorul lui de odinioară, Samuel M athers.3 De asemenea, altă dată a susţinut că este răspunzător de declinul brusc al unui editor care îl supărase. Insă în valul m ăreţ al vieţii lui Crowley, aceste incidente m inore au aproape calita­ tea unui interludiu cosmic. Mai la obiect, Crowley însuşi avea un nivel foarte sofisticat de captare a dife­ ritelor niveluri de magie şi era clar că înţelegea că magia de evocare, precum cea care lucrează cu energiile Goetice, sau lucrarea Abramelin, este, în esenţă, un proces psihologic în care magicianul întâlneşte elemente profunde ale m inţii sale incon­ ştiente - esenţialmente, un tip de călătorie şamanică (indiferent dacă vedem „spi­ ritele" im plicate ca fiind reale din punct de vedere obiectiv sau nu). Crowley a furnizat şi o definiţie specifică şi intransigentă a magiei negre, un punct de vedere consecvent cu cele mai înalte aspiraţii ale adevăratului mistic: Unicul Ritual Suprem este realizarea Cunoaşterii şi Conversaţiei cu Sfântul înger Păzitor. Este înălţarea omului com plet într-o linie verticală dreaptă. Orice deviere de la această linie tinde să devină magie neagră. Orice altă ope­ raţiune este m agie neagră.4 294

A

rme

M

agice

Lucru interesant, punctul de vedere al lui Crowley aici este perfect aliniat cu budismul zen şi cu conceptul de makyo, un termen japonez care înseamnă „diavolul din fenom ene". Conceptul se referă la ideea că un căutător al iluminării care este aşezat în m editaţie profundă va întâlni frecvent viziuni din inconştientul său, iar unele pot fi destul de convingătoare şi de spectaculoase. însă indiferent ce s-ar în­ tâmpla, căutătorul este sfătuit de maestrul zen să ignore aceste viziuni - care, toate, sunt privite ca makyo - şi să persiste doar în a fi martor, unidirecţional, la tot ce apare în câmpul conştiinţei lui, fără să se ataşeze de nimic. Ideea este că orice feno­ men care apare în minte ca imagine sau simbol este o distragere de la adevărul su­ prem. Ceea ce Crowley numeşte Sfântul înger Păzitor - cel puţin dintr-un punct de vedere (indiferent de viziunile lui ulterioare cu privire la Sfântul înger Păzitor) - tradiţia zen num eşte „m intea-Buddha" (mintea adevărului suprem). Niciun alt obiectiv nu este vrednic de adevăratul căutător. Crowley este în concordanţă cu maeştrii zen în această privinţă. Şi Gurdjieff a vorbit cel puţin o dată despre magia neagră, într-un monolog dezlânat reprezenta citat (sau, mai exact, reconstruit) de Ouspensky în In Search o f the M iraculous [în căutarea miraculosului]. Esenţa discursului era că perspectiva lui Gurdjieff în ceea ce priveşte magia neagră reprezintă principala ei calitate, aceea că manipulează oamenii să fie dependenţi - ceea ce el numea „a produce orbirea la oa­ meni". Dar desigur, asta este o definiţie foarte largă şi un fenomen foarte obişnuit. în acelaşi discurs, Gurdjieff a subliniat natura mecanică a persoanei medii şi faptul că o astfel de persoană întotdeauna crede că face lucrurile „în interesul binelui", aşa cum îl înţelege ea. Ca întotdeauna în cazul lui Gurdjieff, chestiunea treaz versus adormit taie moralitatea şi orice fel de semnificaţie a magiei „albe" versus magie „neagră".5 Date fiind punctele de vedere ale profesorului, nu este clar la ce înţelegere deosebită a m agiei negre se referea Nott. în orice caz, observaţiile lui sunt preluate din prima lui carte, Teachings o f Gurdjieff: A Pupil's Journal [învăţăturile lui Gurdjieff: Jurnalul unui elev], care a fost publicată în 1961. Nott s-a născut în 1887, ceea ce în­ seamnă că probabil avea aproape de 70 de ani când a pus laolaltă această carte. Ca atare, putem să punem la îndoială acurateţea memoriei percepţiilor lui (chiar şi ba­ zate pe notiţe de jurnal) asupra unor evenimente care avuseseră loc cu 30 de ani înainte. N ott şi-a continuat relatarea cu o anecdotă am uzantă, aparent relatată de A. R. Orage, care era student apropiat al lui Gurdjieff şi o personalitate literară con­ sacrată în Anglia la începutul secolului XX. Povestea s-a întâm plat mai devreme: Orage a spus despre asta: „Vai, săracul Crowley, l-am cunoscut bine. Ne în­ tâlneam la Societatea pentru Cercetări Parapsihologice pe când eram secretar acolo. Odată vorbeam, iar el a întrebat: „Apropo, tu ce număr eşti?". Neavând nici cea mai mică idee despre ce vorbeşte, am spus, la o inspiraţie de moment: „Doisprezece". „Dumnezeule, pe bune?", a răspuns el. „Eu, doar şapte."6 2 95

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Este un schim b de replici amuzant, dar prea puţin se poate extrage din el. Crowley poate că se juca cu Orage, la fel cum şi inversul poate fi adevărat sau ambii bărbaţi, recunoscuţi pentru umorul lor, poate că se şicanau unul pe altul, în acelaşi timp. (în ceea ce priveşte răspunsul pe care Crowley i l-a dat lui Orage, semnificaţia ezoterică a num ărului şapte este legendară, desigur; Teosofia lui Blavatsky, care era paradigma ocultă dominantă la vremea când s-au întâlnit Crowley şi Orage, la sfârşitul lui 1890, discuta în mod frecvent despre numărul şapte în diferite doctrine, mai ales în legătură cu cele şapte corpuri subtile ale Omului). Când am studiat prima dată această întâlnire dintre cei doi magi, nu mi-a fost deloc clar când avusese ea loc, unele surse menţionând 1924, altele 1926, dar curând mi-am dat seama că ambele date erau semnificative. Asta pentru că, deşi Crowley s-a întâlnit cu G urdjieff o singură dată, de fapt el a vizitat şcoala lui Gurdjieff la Fontainebleau nu o dată, ci de două oh. Unul dintre principalii biografi ai lui Gur­ djieff, James Moore, a avut de spus următoarele despre prima vizită a lui Crowley, care a avut loc la începutul lui 1924, pe când Gurdjieff se afla în America şi îşi pre­ zenta lucrarea în câteva oraşe importante de pe Coasta de Est: La Paris, M ajor Pinder l-a întâmpinat pe Gurdjieff, cu veşti care niciuna nu era deosebit de bună. Prieure fusese vizitată de un cârd de maniaci, printre care şi D.H. Lawrence (care considerase locul ca pe un „loc fals, putrezit şi ruşinos de oam eni care joacă un teatru bolnăvicios") şi A leister Crowley, Fiara 666 (care presupunea că Gurdjieff e „un om super... un învăţat foarte avansat").7 Acest lucru este confirm at şi de biograful lui Crowley Law rence Sutin, care observa că Aleister vizitase Prieure la 10 februarie 1924 şi că fusese întâm pinat de studentul apropiat al lui Gurdjieff, Major Frank Pinder. Gurdjieff s-a aflat în Ame­ rica din ianuarie până în iunie în anul acela. Dintre im presiile pe care le-a avut des­ pre G urdjieff şi lucrarea sa, Crowley a avut de spus urm ătoarele în jurnalul lui, după întâlnirea cu Pinder: Gurdjieff, profetul lor, pare un tip super. Am primit mai multă înţelegere şi mai m ult înţeles decât în ani de zile. Pinder cinează la 7.30. Oracle în timpul vizitei mele a fost „Sunt puţini oameni: sunt destui". M ai târziu, o seară cu adevărat minunată cu Pinder. Gurdjieff clar un învăţăcel foarte avansat. Prin­ cipalele mele dezacorduri sunt cu privire la sex (mă întreb dacă Pinder înţe­ lege adevărata poziţie a lui G) şi pedepsele pe care le folosesc ei, e.g. contravenientul este privat de o masă, sau este pus să stea în picioare o ju­ mătate de oră, cu mâinile întinse. Copilăresc şi fără nicio valoare din punct de vedere moral.8 296

A

rme

M

agice

Aceste remarci ale lui Crowley sunt interesante şi, în acelaşi, timp amuzante de-a dreptul. Faptul că Aleister recunoaşte calitatea lui Gurdjieff este semnificativ şi, în aceeaşi măsură, o mărturie a capacităţii lui Pinder de a explica lucrarea pro­ fesorului său, precum şi a gradului de deschidere la minte a lui Crowley. Chestiu­ nea cu privire la sex este de aşteptat; atitudinea lui Crow ley faţă de sex era o prefigurare a abordării adoptate ulterior de revoluţia contraculturală a anilor '60 şi îndeosebi a atmosferei psihospirituale care a luat naştere, reprezentată cel mai bine de lucrarea lui Osho. însă Gurdjieff aborda chestiunea în alt fel. Punctele lui de vedere erau mai orientale, la modul clasic, similare cu m odelele taoiste sau yoghine, unde energia sexuală este considerată o forţă puternică ce trebuie reglem en­ tată şi conservată cu atenţie. Punctul de vedere al lui Crowley era esenţialmente psihologic şi avea legătură în cea mai mare parte cu explorarea profundă şi cu evi­ tarea cu orice preţ a reprimării. Aceasta este o abordare tantrică de tipul căii de mâna stângă, plină de potenţial atât pentru o creştere rapidă, cât şi pentru o auto­ distrugere rapidă, în funcţie de cum este folosită. Aprecierea lui Crowley că unele metode ale lui Gurdjieff sunt „copilăreşti şi fără nicio valoare m orală" pare la prima vedere rem arcabil de ironică - Crowley em ite judecăţi cu privire la m oralitate? Crowley nu avea nimic îm potriva m etodelor de form are stricte, inclusiv a pe­ depselor aspre autoadministrate pentru lenea mentală, astfel că aici criticile lui par îndoielnice. După cum am m enţionat mai devreme, la momentul întâlnirii lui cu Pinder, Crowley deja era în declin, pe când Gurdjieff, în ciuda faptului că era cu câţiva ani mai în vârstă, era aproape în vârful puterii lui. La momentul vizitei lui din 1924 la centrul lui Gurdjieff, Crowley se lupta atât cu dependenţa de heroină, cât şi cu ata­ curile de astm. (Cel mai probabil, motivul care l-a făcut să meargă la Prieure de la bun încceput era reputaţia lui Gurdjieff ca vindecător de dependenţa de droguri). Nu mai avea bani şi nici prea mult sprijin. însă Gurdjieff era energizat de un ashram spiritual plin de viaţă, pe care îl conducea cu profundă implicare; avea adepţi care îl sprijineau şi tocmai pornise împreună cu 35 de studenţi dedicaţi, spre America, cu primele reprezentaţii publice ale dansurilor lui sacre, în centre urbane majore, precum New York City, Boston şi Philadelphia (o serie de evenimente care s-au do­ vedit destul de reuşite). Dar curând, toate acestea aveau să se schimbe. Imediat după ce s-a întors în Franţa, în vara lui 1924 - şi la num ai câteva luni după întâlnirea lui Crowley cu Pinder - Gurdjieff a avut faimosul lui accident de maşină, în care a fost rănit grav şi aproape a murit. (Nu era şofer cu experienţă şi abia învăţase să conducă, cu un an înainte). A petrecut câteva săptămâni în recuperare, iar când a revenit, după pe­ rioada de vindecare, ceva în el se schimbase. Şi-a concediat mulţi dintre studenţi şi a început să se concentreze m ai m ult pe proiectele lui de scris. Exact cu doi ani mai târziu, în vara lui 1926, Crowley s-a întâlnit cu Stanley N ott (după cum am relatat mai sus) şi a făcut a doua lui vizită la Prieure. M otivele pentru care a revenit nu 297

C

ei

T

rei

M

agi

P

ericuloşi

sunt clare, dar este semnificativ faptul că a revenit, că trebuie să fi fost ceva la şcoala sau în învăţătura lui Gurdjieff, care îl interesa. Crowley nu se întâlnise cu Gurdjieff la vizita lui din 1924, acesta din urmă aflându-se în Am erica la acea vreme, dar în iulie 1926 cei doi magi s-au întâlnit. Despre această a doua vizită, pe lângă relatarea lui Nott, mai există şi această versiune mai dramatizată a întâlnirii, oferită de isto­ ricul în domeniul ezoteric James Webb în cartea lui The Harmonious Circle: The Lives and Work o f G. 1. Gurdjieff, P.D. Ouspensky, and Their Followers [Cercul armonios: Vieţile şi lucrarea lui G. I. Gurdjieff, P. D. Ouspensky şi a adepţilor lui]: Crowley a sosit şi a rămas tot weekendul, petrecându-şi timpul ca orice alt vizitator la Prieure; i s-a arătat locul şi activităţile care se desfăşurau, a ascultat muzica lui Gurdjieff şi conversaţia ambiguă a acestuia. Pe lângă o atitudine oarecum circumspectă, Gurdjieff l-a tratat ca pe oricare alt oaspete, până în seara plecării lui. După cină, duminică seara, Gurdjieff a ieşit primul din sala de mese cu Crowley, urmaţi de grupul de discipoli care mai fuseseră la masă. Crowley şi-a croit drum către uşă şi s-a întors să îşi ia răm as bun de la Gur­ djieff, care deja urcase câteva scări către etajul următor. „Domnule, plecaţi?", a întrebat Gurdjieff. Crowley a confirmat. „Aţi fost m usafir?" - lucru pe care vizitatorul putea cu greu să îl nege. „Acum plecaţi, nu mai sunteţi musafir?". Crowley - fără îndoială întrebându-se dacă nu cum va o luase razna şi se ră­ tăcise într-o sălbăticie semantică - i-a ţinut isonul, indicând că se întorcea la Paris. Dar Gurdjieff, după ce a clarificat că nu încalcă regulile ospitalităţii, s-a transform at într-o clipă în întruchiparea m âniei justiţiare. „Scârbosule", a tunat el, „murdarule pe dinăuntru! Să nu mai calci niciodată în casa mea!". Din poziţia lui din capul scărilor, s-a transpus într-o furie care i-a ţintuit lo­ cului pe elevii lui care priveau. Crowley a fost stigm atizat ca fiind scursura creaţiei, tăiat în bucăţi şi târât în noroi. în cele din urmă, a fost alungat în stil East Lynne, de un Gurdjieff într-o frumoasă form ă teatrală. Alb la faţă şi tre­ murând, M area Fiară s-a târât înapoi la Paris, cu coada între picioare.9 Această povestire a lui W ebb a fost publicată în 1980 şi nu citează nicio sursă. Stanley Nott, care, spre deosebire de Webb, a fost student direct al lui Gurdjieff şi era acolo în timpul vizitei lui Crowley, nu menţionează o astfel de ieşire din partea lui Gurdjieff. Lawrence Sutin se întreabă dacă un astfel de evenim ent a avut loc cu adevărat: W ebb descrie triumful lui Gurdjieff - şi gândurile presupuse ale lui Crowley - într-o notă cu o puternică tentă de roman. Dacă acest perdaf brutal a avut loc cu adevărat, atunci este remarcabil că Aleister Crowley, care purta ran­ chiună atâtor profesori rivali, nu a avut niciodată această atitudine faţă de Gurdjieff.10

A

rme

M

agice

Deşi este clar din relatarea lui Nott că această întâlnire a avut loc efectiv, în ceea ce priveşte versiunea lui Webb, în mod normal am fi înclinaţi să fim de acord cu Sutin, că este improbabil ca Aleister Crowley să nu fi m enţionat deloc un ase­ menea tratament dur. (Deşi Crowley păstrează tăcerea asupra acestei chestiuni, el a făcut remarci compromiţătoare despre renumitul student al lui Gurdjieff, P. D. Ouspensky, numindu-1 „un impostor guraliv şi ignorant" în The Book ofTIw th [Car­ tea lui Thoth]). Rămâne, totuşi, problema sincronizării în timp: Confesiunile publicate ale lui Crowley acoperă viaţa lui doar până în 1924, iar întâlnirea cu Gurdjieff a avut loc în 1926. (Desigur, Crow ley a ţinut însem nări în jurnal toată viaţa, dar practic există lacune cunoscute în jurnalele lui, locuri în care fie a încetat să scrie, fie ceea ce a scris nu a supravieţuit). în plus, relatarea lui W ebb este greu de res­ pins în întregim e, deoarece este în concordanţă cu com portam entul lui Gurdjieff şi chiar cu m etodele lui de predare. Era un om schim bător în general. Această is­ torisire a lui J. G. Bennett, care descrie chinurile pe care le-a îndurat nepotul lui Gurdjieff, Valentin, pe când era asistentul bătrânului mag, la Paris, ne oferă o pre­ zentare vie: De asemenea, el a trebuit să-şi păstreze seninătatea în faţa atacurilor violente ale lui Gurdjieff, care erau frecvente şi înspăimântătoare. Cei care au asistat la furiile lui Gurdjieff pot să înţeleagă ce înseam nă să fii expus la ele săptă­ m ână de săptămână. îi tremura tot corpul, se înroşea la faţă, iar pe gură îi ieşea un val de invective. Nu se poate spune că furia era incontrolabilă, pentru că G urdjieff putea să o oprească într-o clipă - dar fără îndoială că era reală.11 Bennett continuă şi adaugă că el se îndoieşte că furia lui Gurdjieff era întot­ deauna un „instrum ent didactiv", dar că, totuşi, în cazul nepotului său, aceasta a părut să îl întărească, dacă nu de altceva, măcar pentru conştiinţa pe care a dezvol­ tat-o îndurând-o. Desigur, asta nu este valabil în toate cazurile. Linia de demarcaţie între remarca lui Nietzsche, „ce nu te omoară te face mai puternic" şi simpla dete­ riorare produsă de un traumatism este una fină. în orice caz, ar mai trebui remarcat şi că între 1924 şi 1926 Gurdjieff trecuse prin multe întâm plări tragice: accidentul de m aşină din vara lui 1924, urmat de moartea m am ei lui, în vara lui 1925, şi de m oartea cruntă a tinerei lui soţii Julia Ostrowska, în iunie 1926 (el încercase din greu să o vindece de cancer). De fapt, soţia lui Gurdjieff murise cu numai două săptămâni înainte de a doua vizită a lui Crowley la Prieure şi de întâlnirea lui cu Gurdjieff. Chiar şi num ai acest fapt ar fur­ niza o posibilă explicaţie pentru comportamentul nestatornic al lui Gurdjieff, dacă se dovedeşte ca relatarea lui W ebb să fie exactă. La vrem ea când scria cartea, Webb se ocupa de o întâlnire care avusese loc cu peste 50 de ani în urmă; ne întrebăm ce surse are. Despre Jam es W ebb însuşi se pot nota câteva lucruri interesante: el a învăţat în acelaşi loc unde a învăţat şi 299

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Crowley (Trinity College la Cambridge), avea num ai 34 de ani când şi-a publicat lucrarea Cercul armonios şi s-a sinucis în acelaşi an (se luptase în acea perioadă cu probleme de sănătate mintală). W ebb era un tânăr învăţat genial, care scrisese câ­ teva cărţi despre ocultism, scrieri care cuprindeau şi o discuţie despre sindromul „cunoaşterii respinse", ideea că acea cunoaştere nesocotită de evoluţia ştiinţei sfâr­ şeşte prin a fi punctul de interes al unor cercuri ezoterice, literare sau artistice, func­ ţionând ca un soi de instrum ent de răzvrătire împotriva sistemului. El şi-a intitulat prima carte The Flight from Reason [Fuga din raţiune] (retipărită ulterior cu titlul de The Occult Establishment [Sistemul ocult]), în care argumenta că mare parte din re­ naşterea ezoterică de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX se baza pe o revoltă împotriva insignifianţei, o nevoie de a reafirma întâietatea Om u­ lui, căreia metoda ştiinţifică îi administrase o lovitură puternică. Cea mai mare lu­ crare a lui Webb (Cercul armonios) a fost ultima lui lucrare, pentru care a petrecut opt ani de zile cercetând şi scriind despre Gurdjieff şi despre Lucrare. El şi-a făcut multe contacte în comunitatea internaţională a discipolilor lui Gurdjieff şi a ajuns să se implice profund în tema subiectului său. Cu toate acestea, el rămâne esenţial­ mente un intrus, un jurnalist de investigaţie - nu o persoană care făcea efectiv lu­ crarea interioară.12 Este dificil să tragem vreo concluzie despre relatarea prin care el descrie întâlnirea magilor. Pentru că nu şi-a menţionat sursele şi pentru că relatarea lui di­ feră atât de mult de a lui Nott, acurateţea versiunii lui trebuie considerată suspectă, însă fără îndoială că W ebb era un cercetător sincer. Eu bănuiesc că el a auzit o po­ veste care conţinea un sâmbure de adevăr, care i-a fost transmisă, dar o poveste care după 50 de ani, a suferit distorsionările de rigoare. Cel mai probabil, ceea ce a relatat el este această „poveste pescărească". Din păcate, versiunea lui Webb a circulat în unele cercuri, aparent fără prea multă atenţie. William Patrick Patterson, care a scris mai multe cărţi despre viaţa lui Gurdjieff, repetă pur şi simplu cuvânt cu cuvânt versiunea lui Webb, a întâlnirii ma­ gilor, în documentarul său video G urdjieff s Legacy [Moştenirea lui Gurdjieff] (Arete Communications, 2003), altfel un documentar excelent, chiar referindu-se la Crowley ca fiind „magicianul negru" şi sugerând că a ales să viziteze Prieure la numai câteva săptămâni după moartea lui Gurdjieff, „probabil simţind vreo slăbiciune psihologică" pentru Gurdjieff în acel moment (ceea ce aproape cu siguranţă că nu este adevărat), în sfârşit, o versiune şi mai fabuloasă (cu tot cu nelipsita legendă distorsionată despre Crowley) a celebrei întâlniri a fost înregistrată de Fritz Peters: Cu mai mulţi ani în urmă, Alistair [sic] Crowley, care îşi făcuse renume în Anglia ca „m agician" şi care se lăuda, printre altele, că şi-a spânzurat soţia însărcinată de degetele mari de la mâini, în efortul de a produce un copilmonstru, l-a vizitat din proprie iniţiativă pe Gurdjieff la Fontainebleau. Crow­ ley părea să fie convins că G urdjieff este un „m agician negru" şi scopul

A

rme

M

agice

aparent al vizitei lui era să il provoace pe Gurdjieff la un soi de duel în magie, întâlnirea până la urmă nu şi-a atins scopul, Gurdjieff, deşi fără să îşi nege cunoaşterea despre anumite puteri care ar putea fi numite „m agie", a refuzat să arate vreuna din ele. La rândul lui, domnul Crowley a refuzat şi el să îşi „dezvăluie" vreuna din puteri, astfel că, spre marea dezamăgire a spectato­ rilor, n-am asistat la niciun fel de fapte supranaturale. De asemenea, domnul Crowley a plecat cu impresia că Gurdjieff este fie (a) un şarlatan, fie (b) un magician negru de rang inferior.13 Peters este cunoscut în principal pentru cartea lui, Boyhood luith G urdjieff [Ado­ lescenţa cu Gurdjieff], care descrie cinci ani pe care i-a petrecut cu Gurdjieff la Prieure, din 1924 şi până în 1929. Peters s-a născut în 1913, astfel că aceşti ani au cuprins pe­ rioada lui de adolescenţă, de la 11 la 16 ani. El a publicat întâm plarea menţionată mai sus, în 1965, dar avea doar 13 ani câd Crowley s-a întâlnit cu Gurdjieff. Ca ur­ mare, este de înţeles că viziunea lui despre întâlnirea dintre Crowley şi Gurdjieff este copilăroasă, fără îndoială distorsionată de bârfe banale şi probabil de amintirea tulbure a unei întâm plări care se petrecuse cu 40 de ani înainte de momentul când el scria despre ea. Clar este că ideea că Aleister Crowley, suferind de dependenţă de heroină şi falit la acea vreme, ar fi căutat un soi de „duel m agic" este ridicolă. De asemenea, ideea că Crowley îl considera pe Gurdjieff „şarlatan" este complet anulată de înseşi cuvintele lui Crowley, din jurnalul acestuia, unde se referă la Gurdjieff ca fiind un „învăţăcel avansat". Şi ca o anticulme potrivită pentru aceste detelii ale întâlnirii magilor mai avem şi următoarea descriere, de la Gerald Suster: Yorke a fost cel care mi-a povestit cu acurateţe întâlnirea dintre Crowley şi un alt m ag celebru, G. I. Gurdjieff, pentru că el a fost singura persoană pre­ zentă. Există o serie de versiuni false... după spusele lui Yorke, Crowley şi Gurdjieff s-au întâlnit la Paris pentru vreo jum ătate de oră şi nu s-au întâm­ plat prea multe, în afară de o etalare de respect bărbătesc reciproc: „S-au mi­ rosit unul pe altul ca nişte câini, ştii. S-au am uşinat unul pe altul ca nişte câini", a chicotit Yorke.14 G u ru -şi în ră z b o i întâlnirea dintre Crowley şi Gurdjieff este fascinantă din multe motive, care merg dincolo de natura m ondenă a presupusei întâlniri şi de diferitele (şi adesea absurdele) proiecţii psihologice ale celor care o descriu; nu cel mai puţin relevant este acela că ea ne face să ne gândim la similarităţile efective dintre cei doi bărbaţi. Ambii erau remarcaţi pentru aspectul lor (raşi în cap la o vreme când a fi ras în cap nu era la modă şi cu o privire pătrunzătoare); ambii au călătorit prin toată lumea şi au fost căutători pasionaţi; am bii aveau personalităţi m agnetice şi capacitatea de

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

a menţine atenţia altora, ambii erau geniali şi capabili să uneltească şi să îi mani­ puleze pe cei mai buni; şi în sfârşit, ambii şi-au formulat propriul sistem unic, bazat nu doar pe înţelepciunea acumulată a tradiţiilor pe care le studiaseră, ci şi pe pro­ pria încercare, atent planificată, de a îndruma omenirea la următorul ei nivel de evoluţie. Fundamentalmente, ambii erau preocupaţi de scopuri planetare, care de­ păşeau cu mult nişte simple scopuri personale. La nivel um an pur, ei chiar au avut în comun şi un capitol întunecat de-a lun­ gul călătoriei lor ambii s-au gândit la sinucidere în perioadele dificile ale vârstei mijlocii: Crowley, în 1923, la scurt timp după prăbuşirea comunităţii lui din Cefalu şi a expulzării din Italia, iar Gurdjieff, la sfârşitul lui 1927, după ce şi-a dat seama dintr-o dată că manuscrisul la care lucra de trei ani întregi (Beelzebub) era de necitit şi trebuia rescris din punct de vedere stilistic.15 întotdeauna este interesant să observăm cât de des guru-şii se evită unii pe alţii, ca nişte mari câini alfa care îşi marchează teritoriul parapsihologic. Te-ai gândi că ar trebui să aibă o bază mare în comun, pe care să poată stabili un soi de frăţie superioară sau cel puţin să arate o curiozitate activă pentru învăţăturile celorlalţi. Dar în realitate acest lucru se întâmplă rareori. Printre motivele obişnuite avansate - nu au timp, trebuie să lucreze numai cu anumite modele conceptuale, metode practice şi doar cu anumite suflete etc. - se află şi unul m ai firesc, şi anume acela că pur şi sim plu nu doresc să o facă. Pentru cei mai apropiaţi adm iratori ai lor, atât Crowley, cât şi G urdjieff nu erau cu nimic mai puţin decât ceva supranatural Crowley era „profetul" unui „nou eon", ales de inteligenţe avansate, mesagerul unui bine ce va să vină (şi care chiar a scris o carte care se num eşte The Herald of Coming Good [M esagerul binelui ce va să vină]16), un „zeu planetar sau solar" (ca să folosim termenii lui Orage) venit să ofere omenirii o dispensă spirituală crucială. Şi atunci, ce îi îm piedică pe ei - şi pe alţi guru-şi - să fie mai vizibil conectaţi unii cu alţii? Chestiunea are foarte multă legătură cu dinam ica puterii spirituale. Ca un studiu de caz interesant, putem să vorbim pe scurt aici despre povestea maestrului indian Advaita Harilal Poonja - gurul bătrân care a primit o parte din discipolii lui Osho după moartea lui, în 1990 - şi studentul lui am erican de odinioară, Andrew Cohen (care n-a fost niciodată discipolul lui Osho). Cohen, american din New York, s-a întâlnit cu Poonja în 1986, la Lucknow, în India. La acea vreme, Cohen avea în jur de 30 de ani, era fost muzician şi un căutător spiritual sincer. în adolescenţă avusese o experienţă spirituală culminantă, în care gustase din non-dualitate sau din Unimea esenţială a vieţii, într-un fel care a fost suficient de puternic încât să ră­ mână cu el ca am intire profundă pentru mulţi ani, ca să-i am intească de posibilită­ ţile pe care le conţine viaţa omenească. A prezentat interes pentru artele marţiale şi muzica, dar a răm as fundamentalmente nesatisfăcut. Pe când se afla în India, l-a căutat şi l-a găsit pe Poonja, care la vremea aceea avea vreo 75 de ani şi, deşi era foarte respectat ca maestru trezit de către cei care îl cunoşteau, în Occident era des­ 302

A

rme

M

agice

tul de obscur şi nu se prea auzise de el. Cohen a petrecut puţin timp cu Poonja, vreo câteva săptămâni, iar pe când se afla cu el a avut experienţa unui satori puter­ nic (termenul zen pentru „trezire bruscă"), în care a realizat clar no-dualitatea, în­ deosebi între Poonja şi el. Acest lucru a fost subliniat în prim a lui carte, publicată nu la mult timp după aceea şi intitulată M y M aster is M yself [M aestrul meu sunt eu însumi].17 Acea descriere - maestrul meu sunt eu însumi - este nucleul străvechii traditii / orientale de „yoga bazată pe guru", care se găseşte atât în tradiţiile budiste hinduse, cât şi în cele tibetane. Ideea esenţială în spatele acestei afirmaţii este să vezi că pro­ fesorul spiritual este, în principiu, o reflexie a sinelui trezit dinlăuntrul căutătorului. Perceperea profesorului ca fiind „mintea Buddha", după cum este num ită în unele tradiţii budiste, este o cale de încredere, în general, pentru accelerarea progresului spiritual al unei persoane, pentru că îţi dă o bună ocazie să îmblânzeşti egoul, care, prin natura lui, nu are încredere în valorile superioare reprezentate de învăţătura gurului şi caută să răm ână separare şi identitate egotică cu orice preţ. (Acesta era şi raţionamentul din spatele „instrumentului" lui Osho de a crea medalioane pentru discipoli, care reprezenta o poză a lui). Sigur că este un dat faptul că o asemenea abordare poartă cu sine un factor de risc, pentru că atunci când îţi priveşti profesorul ca pe o reflexie a sinelui tău trezit presupune că el este o reprezentare vrednică de asta. Dar o idee mai subtilă în spatele sistemelor yoga bazate pe guru este că această perspectivă are puterea de a trece peste „im perfecţiunile" gurului. în cuvinte sim ple, este posibil să ajungi la o realizare spirituală semnificativă alături de un guru cu defecte. La fel, este posibil să ai experienţa unei dezam ăgiri şi a unei dureri conside­ rabile atunci când te asociezi cu un profesor care se dovedeşte a avea defecte de ca­ racter mai mari decât ţi-ai fi putut imagina iniţial. Cohen s-a despărţit de maestrul lui în cele din urmă - în mare parte datorită percepţiei lui despre comportamentul lui Poonja, pe care îl considera grav dezaliniat de la ceea ce preda - lucru docu­ mentat în cartea lui oarecum aspră, Autobiography o f an Aivakening [Autobiografia unei treziri].18 Decizia lui de a se întoarce împotriva gurului său, precum şi muşcă­ turile pe la spate care au urmat de ambele părţi ale taberelor Poonja - Cohen, amin­ teşte de o versiune cum va mai urâtă a despărţirii lui Ouspensky de Gurdjieff. în ambele cazuri, studentul (Ouspensky şi Cohen) a decis că a văzut şi a adunat sufi­ ciente dovezi subiective, că profesorul (Gurdjieff şi Poonja) avea defecte de caracter grave, care le compromiteau prea mult lucrarea. Poonja a m urit în 1997, la vârsta de 86 de ani; ironic, în ultim ii 10 ani ai vieţii a devenit foarte renum it şi a atras sute de studenţi occidentali devotaţi, în mare datorită publicităţii pe care a generat-o pentru el Andrew Cohen. M ulţi, dacă nu cei mai m ulţi dintre aceşti studenţi erau foşti discipoli de-ai lui Osho, care căutau un „maestru în viaţă" după moartea lui, în 1990. Juriul încă mai dezbate cu privire la calitatea caracterului, atât în cazul lui Poonja, cât şi al lui Cohen, dar oricine 303

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

studiază învăţăturile lor va observa un lucru simplu: am bii erau /sunt profesori pasionaţi, versaţi şi am bii au inspirat (şi au trezit, într-o oarecare m ăsură) pe mulţi.

Cohen, fiind cel mai tânăr dintre cei doi, a avut parte de critici pentru ceea ce unii percepeau ca fiind o atitudine profund lipsită de respect faţă de un profesor în vârstă, dar se poate susţine că Andrew Cohen a compensat mai m ult decât era nevoie pentru asta (dacă este nevoie de compensaţie pentru aşa ceva), căutând şi angajându-se într-o gamă variată de dialoguri cu mulţi învăţători spirituali consa­ craţi. Fie şi num ai pentru asta şi merită lăudat, pentru că este un lucru rar. După cum am menţionat la începutul acestui capitol, învăţătorii spirituali, m ai ales cei consacraţi şi care au adepţi loiali (indiferent de numărul acestora) foarte rar petrec o perioadă semnificativă cu alţi învăţători. Cohen a fost o excepţie evidentă de la această tendinţă. El chiar a dus lucrurile un pas mai departe şi s-a angajat într-o serie de dialoguri şi de seminarii predate împreună cu bine-cunoscutul scriitor şi teoretician în studiul conştiinţei, americanul Ken Wilber. Povestea lui Cohen, deşi tulburată de controversa şi conflictul din relaţia cu învăţătorul său iniţial, este totuşi o raritate prin aceea că el pare să fie primul învă­ ţător, aşa-num it „ilum inat", din timpurile moderne care să poarte în mod activ un dialog cu alţi învăţători şi chiar să predea împreună cu unul dintre ei. Interpretările psihologice ale acestui lucru ar fi uşor de generat, una evidentă fiind că este posibil ca Andrew Cohen să fi căutat să îşi vindece relaţia cu arhetipul tatălui (şi astfel, in­ direct, cu fostul lui guru, acum decedat), dar nimic nu neagă faptul că el a stabilit

A

rme

M

agice

tanţă, lucru care deseori îi derutează pe adepţii lor, iar în cazurile cele mai rele duce la crearea de religii rivale, care mai apoi devin mai puternice decât intenţia iniţială din spatele creării unei comunităţi spirituale adunate în jurul unui învăţător, trans­ formând-o în schimb într-o armă împotriva adepţilor profetului rival. Ruptura din­ tre Gurdjieff şi Ouspensky a fost un exemplu de manual în acest sens. Viaţa lui Krishnam urti s-a întins pe cea mai mare parte a secolului XX şi pare o poveste arhetipală despre „cel ales", sortit de la o vârstă fragedă să fie un străin. Ferchezuit de conducătorii Societăţii Teozofice, acea organizaţie metafizică cu in­ fluenţă mare, dar inegală, fondată în 1875 de Helena Blavatsky şi Henry Steel Olcott, Krishnamurti trebuia să fie încarnarea unui mare învăţător al lumii, un soi de A Doua Venire (uneori comparat cu Maitreya, „următorul Buddha" al canonului budist). în ultimul moment, Krishnam urti s-a răzvrătit îm potriva acestui destin cosmic, a respins întregul plan şi şi-a petrecut următorii şaizeci şi ceva de ani rătă­ cind prin lume ca un profesor profund, aprins şi iconoclastic, de trezire spirituală, în parte, pentru spiritul lui rebel, fără îndoială, precum şi pentru calitatea evidentă a înţelegerii lui, Krishnamurti şi-a câştigat interesul trainic şi respectul profund al lui Osho. Când Krishnamurti a murit, în 1985, la vârsta de 90 de ani, Osho a remar­ cat: A murit şi e ca şi cum lumea merge mai departe, fără măcar să se uite în urmă pentru o clipă şi să vadă că cel mai inteligent om nu mai e acolo. O să fie greu de găsit, iar acea inteligenţă şi acea isteţime o să dureze secole în şir. Dar oa­ m enii sunt aşa de somnambuli, că nici măcar n-au prea observat. în ziare, moartea lui este declarată doar în colţurile ascunse, unde nu citeşte nimeni. Şi se pare că un om în vârstă de 90 de ani care a vorbit în continuu timp de aproape 70 de ani, deplasându-se prin lume, încercând să ajute oamenii să se elibereze de condiţionare, încercând să-i ajute să devină liberi - nimeni nu pare măcar să-i aducă un tribut omului care a lucrat cel mai mult, în toată is­ toria, pentru libertatea omului şi pentru demnitatea omului.

un exemplu interesant şi foarte neobişnuit. O versiune mai puţin angajată şi m ai am uzantă de dinam ică ciudată între profesori se poate găsi în relaţia dintre Osho şi J. Krishnamurti. Acesta din urmă s-a născut în 1895, cu aproape două generaţii înainte de Osho, dar în anii 1960 şi 1970 ei au fost probabil cei mai populari şi mai renumiţi guru-şi din India. Termenul „relaţie" pentru a descrie dinamica dintre ei este unul generos - cei doi nu s-au cu­ noscut niciodată în carne şi oase. Dar ca doi guru-şi extrem de cunoscuţi erau ade­ sea expuşi unul la învăţăturile sau la discipolii celuilalt şi făceau comentarii frecvente - adesea aspre - unul la adresa celuilalt. (Aceste insulte reciproce au atins un soi de punct culm inant în anii '80, când Krishnamurti l-a num it pe Osho „cri­

Aceste cuvinte de m are laudă au fost urmate curând de observaţii mai puţin măgulitoare din partea lui Osho:

m inal"). în 2007 am fost invitat de Societatea Teozofică din Toronto să ţin o prelegere şi un seminar de o zi pentru vreo 25 de membri locali. Aflat acolo, am avut ocazia să discut cu domnul Pattal, la acea vreme preşedintele organizaţiei din Toronto, care venea din India şi care îşi amintea de zilele năvalnice ale anilor '60, când Osho şi Krishnam urti erau cele două „staruri" principale din circuitul de guru-şi din Bombai. El mi-a povestit despre căutătorii care gravitau de la unul la altul şi despre rivalităţile subtile pe care le genera acest lucru. întotdeauna a fost un paradox faptul că guru-şii care predau principii divine adesea par să fie ei înşişi la ani lumină dis­

Krishnamurti a eşuat pentru că n-a putut să atingă inima omului; el a putut să ajungă doar la mintea omului. Inima are nevoie de alt fel de abordări. Aici am fost eu în dezacord cu el toată viata mea: dacă nu este atinsă inima omului, poţi să repeţi cuvinte frumoase la nesfârşit, ca un papagal - ele nu înseamnă nimic. Tot ce spunea Krishnamurti era adevărat, dar el n-a putut să lege toate acele lucruri de inimă. Cu alte cuvinte, ce vreau să spun este că J. Krishna­ murti a fost un m are filosof, dar nu a putut să devină maestru. Nu a putut să ajute oamenii, să îi pregătească pentru o nouă viaţă, pentru o orientare nouă.19 305

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Având avantajul că putem să privim în urmă, observăm că aceste comentarii ale lui Osho sunt problematice. Poate că el a diagnosticat cu precizie slăbiciunea lui Krishnamurti, dar este la fel de evident şi că Krishnamurti, „mai puţin orientat pe inim ă", nu a lăsat în urmă o moştenire de elemente de prost-gust, cum a fost fiascoul Oregon-Rajneeshpuram. Ce putem să învăţăm de aici este că această „ca­ pacitate de a atinge inima omului" poate să fie o sabie cu două tăişuri, aşa cum se întâmplă în general ori de câte ori este stârnită pasiunea Krishnam urti era fără în­ doială pasionat, dar el nu avea interesul lui Osho de a cultiva relaţii apropiate cu discipolii lui şi nici pe acela de a constitui o organizaţie mare. Aşa că, deşi abordarea lui Krishnamurti a rămas mult mai seacă şi are o implicare mai mică la nivel inter­ personal cu adepţii, el n-a trebuit niciodată să facă faţă uriaşei dezam ăgiri care în­ soţeşte distrugerea unei mari comunităţi şi dezmembrarea unei întregi viziuni. Paradoxul învăţătorului spiritual nu este niciodată ilustrat mai bine decât în jocul dintre Osho şi Krishnamurti, ambii fiind percepuţi de adepţii lor (şi de nonadepţi) ca profund iluminaţi şi totuşi ambii având mijloace foarte diferite prin care să îşi împărtăşească revelaţiile cu omenirea. Krishnamurti era foarte ferm împotriva genului de relaţie guru-discipol pe care o cultiva Osho. El predica autonomia spi­ ritului mai presus de orice, pe când Osho, mai ales în perioada 1970 - 1985, lucra într-un cadru care se baza foarte mult pe tradiţia „yoga cu guru", unde discipolului i se cere un nivel profund de încredere şi de abandon. La urma urmei, acesta era un om care nu num ai că dădea fiecăruia dintre adepţii lui nume de iniţiaţi, create personal, ci îi şi punea să poarte la gât un medalion cu o poză de-a lui. Din punctul de vedere al unui observator dezinteresat din exterior, acestea trebuie să fi părut nişte practici de cult profund, ce consolidează dependenţa faţă de guru, şi nimic altceva. însă din interior, puterea procesului nu poate fi niciodată supraestimată. Yoga bazată pe guru este o practică puternică şi cu potenţial profund transformator, pentru că permite existenţa unui vehicul în care anumite elemente ale egoului pot fi învinse rapid, precum frica, neîncrederea, independenţa exagerată, tendinţele de control - lista de trăsături indezirabile ce pot fi evaporate printr-o relaţie de aban­ don interior faţă de un guru autentic este aproape nesfârşită. Totuşi, toţi practicanţii de tradiţii bazate pe credinţă susţin ceva similar. Nu e nevoie să mergem mai departe de tradiţia creştinilor „pocăiţi". Se poate spune că cele mai multe căi îndreptate spre credinţă diferă de un sistem de yoga bazat pe guru, în care există un maestru în viaţă, fiind bazate pe credinţa într-un maestru mort, lucru care se poate spune că este mult mai uşor. Un guru puternic şi în viaţii este extraordinar de disruptiv şi, în cel mai bun caz, deloc politicos. A te afla în apropierea lui înseamnă a te afla în apropierea unui foc şi a fi „calcifiat" şi „dizol­ vat", ca să folosim termenii din alchimie - a fi gătit în fierbinţeala şi în lumina pă­ trunzătoare a unei vederi clare. Istoria este plină de exemple îngrozitoare de oameni care s-au „predat" unei autorităţi spirituale care, în cele din urmă, se dovedeşte a fi cel mai recent exemplu

A

rme

M

agice

de intoleranţă şi îngustim e a înţelegerii. Astfel, sistemele de yoga bazate pe guru şi orice sistem care necesită oprirea aptitudinilor critice prin „încredere" şi „abandon" are două tăişuri, pentru că se poate spune că, de fapt, o astfel de practică este menită doar pentru căutătorul matur, care poate să îşi dea seama clar în ce anume îşi pla­ sează încrederea. în orice caz, distanţa dintre Krishnamurti şi Osho a fost mare nu num ai din cauza caracterului lor neasemănător, ci şi pentru că înseşi m etodele şi abordările lor în ceea ce priveşte chestiunea trezirii sufletelor erau aproape diametral opuse. Şi totuşi am putea să spunem fără probleme că am ândoi se aflau la acelaşi nivel de înţelegere. Totul ilustrează din nou că iluminarea - realizarea adevărului - şi pre­ darea iluminării, oricare ar fi mijloacele prin care se face, nu prea au legătură una cu alta. Iar acest lucru trebuie văzut ca una din cauzele naturale care duc la lipsa tipică de conexiune pe care o vedem între profesorii spirituali. Crowley şi Gurdjieff poate că n-au avut cine ştie ce întâlnire la Fontainebleau în 1926, dar chestiunea probabil că este academică. Chiar dacă întâlnirea lor ar fi fost mai substanţială, şansele ca ei să fi fost de acord în m ai multe privinţe sunt foarte mici. Cel mai probabil, cu cât ar fi discutat mai mult, cu atât ar fi fost de acord mai puţin unul cu celălalt - nu neapărat în ceea ce priveşte adevărurile esenţiale, ci şi cu privire la chestiunea extrem de importantă a modului de a le implementa şi, mai presus de toate, de a le preda.

T r a n s m i s i u n e a Şi M

Capitolul 14 Transmisiunea şi moştenirea Există mulţi învăţători magici, dar în istoria înregistrată abia dacă am avut o duzină de magi, în sensul tehnic al cuvântului. Ei pot ft recunoscuţi prin faptul că mesajul lor poate fi formulat într-un singur cuvânt, cuvânt care trebuie să fie de aşa natură, încât răstoarnă toate convingerile şi codurile existente,l

Aleister Crowley

Moştenire: Un dar de la cineva care o şterge din această lume a lacrimilor. Ambrose Bierce, The Devil's Dictionary [Dicţionarul diavolului] Omenirea o iubesc. Pe oameni nu pot să-i suport.

Charlie Brown

T ra n sm isiu n e : D esp re trei în ţelep ţi şi u n m esaj secret xistă un domeniu esenţial în care Crowley şi Gurdjieff, la prima vedere, par să difere substanţial de Osho - şi anume în ceea ce priveşte tema trans­ miterii. Deşi atât Crowley, cât şi Gurdjieff au avut câteva contribuţii unice la lucrarea de transformare, niciunul dintre ci nu a negat că este reprezentantul a ceva mult mai măreţ decât el însuşi. Principala misiune a lui Crowley, în accepţia lui, era să prezinte o viziune despre lume cu totul nouă, care îi fusese transmisă lui - şi care fusese transmisă prin el - de către Aiwass. Faptul că Aleister îl percepea clar pe Ai­ wass într-o lumină obiectivă a fost discutat (a se vedea Capitolul 4). El susţinea că această entitate este vocea din spatele Cărţii Legii, iar Crowley s-a identificat ca fiind mesagerul lui Aiwass. Dincolo de asta nu este întotdeauna clar cum anume se per­ cepea Crowley pe sine - uneori era beat de grandoare şi se clasifica drept profet într-un grup istoric ales (alături de Thoth, Krishna, Buddha, Lao Tzu, Dionysius, Moise şi Mahomed), iar alteori mărturisea simpla lumină obişnuită în care se vedea

E

pe sine: Simplitatea mea este atât de mare, că adesea mă întreb dacă nu cumva sunt sărac cu duhul... bruma de curaj pe care o am vine în parte din ruşinea de a fi atât de sensibil şi de timid.2 308

oştenirea

Şi Gurdjieff se vedea ca fiind un emisar şi spunea: „Eu sunt mic, în comparaţie cu cei care m-au trim is". Sursele lui sunt extraordinar de vagi şi de neconfirmate cartea lui Rafael Lafort, Teachers o f Gurdjieff [Profesorii lui Gurdjieff], în care autorul (Idries Shah, care foloseşte un pseudonim) susţine că s-a întâlnit şi a conversat cu maeştrii sufiţi ai lui Gurdjieff, a fost demascată temeinic şi discreditată.3 John Ben­ nett, care a întreprins o cercetare mai sinceră şi mai cuprinzătoare în Orientul Apro­ piat în căutarea surselor lui Gurdjieff, a avut rezultate interesante, dar destul de nedefinite.'1Totuşi, ideea esenţială aici este că deşi Gurdjieff prezenta o învăţătură originală, el nu susţinea că este de unul singur. El a spus deschis, nu o dată, că este transmiţătorul unei cunoaşteri străvechi. Treaba lui era doar să actualizeze această cunoaştere, să o facă utilă pentru oamenii secolului XX. Osho, la prima vedere, părea să acţioneze în totalitate singur. De mai multe ori a ţinut să afirm e că n-a avut niciodată învăţător - nici în viaţa lui, ca Osho, şi nici în „vieţile lui anterioare". Asta făcea parte din interesantul paradox al acestui om: pe de o parte, îşi declară aprins independenţa de neclintit, dar pe de altă parte, îi ghidează pe alţii să devină adepţii lui. Mai ales în ultimii ani, el obişnuia să spună că nu este un lider şi că nu are adepţi - discipolii lui sunt doar prietenii lui - dar asta poate fi perceput ca fiind adevărat numai într-un sens mai abstract. Oamenii lui erau cu adevărat adepţii lui, cei mai mulţi fiindu-i profund devotaţi. Mulţi dintre discipolii lui Osho aveau de obicei o colecţie de cărţi care erau toate ale lui. Un discipol care a fost multă vreme cu Osho mi-a spus odată: „Nu sim t nevoia să am cărţi care nu sunt ale lui O sho". Poate că asta e „prietenie", dar e una de o natură foarte exclusivă! Dar oare chiar să fie adevărat că Osho n-a avut învăţători sau că nu făcea / parte dintr-o tradiţie mai măreaţă decât el? Nu o singură dată, el a declarat că este doar „parte din existenţă" şi că, în acest sens, el nu este nimic altceva decât o simplă stea pe firmament. La fel ca şi Crowley, care spunea că „fiecare bărbat şi fiecare fe­ meie este o stea", şi el era un membru egal al familiei existenţei. Independenţa lui, oricât de destoinică, oricât de regească, nu putea să îl izoleze de Totalitate. Mai niult, într-o colecţie de prelegeri ţinute la începutul anilor '80 şi com pilate într-o carte num ită Glimpses o f a Golden Childhood [Licăriri ale unei copilării de aur], el vor­ beşte de profesorii pe care i-a avut pe când era tânăr, începând cu puţin tinip după moartea preaiubitului lui bunic. Au existat trei ghizi principali, toţi trei sadhu ex­ centrici.5 Primul se numea M agga Baba. („Baba" în hindusă înseamnă „tată" sau „bătrân", dar este un apelativ folosit frecvent pentru sfinţi, guru-şi şi oameni spi­ rituali). Acest sadhu se pare că făcuse un jurământ de tăcere, pentru că, după spusele lui Osho, nu vorbea niciodată - decât cu Osho, şi asta num ai noaptea târziu. Din spusele lui Osho, nu există dovezi că Magga Baba ar fi spus prea multe; mai de­ grabă, era vorba de calitatea fiinţei lui, care l-a şlefuit pe Osho. El era o demonstraţie vie a ideii că, după cum spunea Gurdjieff, un „om al fiinţei" este mai măreţ decât un „oni al cunoaşterii". După cum a scris odată, într-o exprim are extraordinară, fi­ losoful american Emerson: 309

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

Cine eşti tu de vorbeşte atât de tare, încât nu pot să aud ce spui. Descrierea pe care Osho i-o face lui Magga Baba este interesant de simplistă - bătrânul apare într-o zi în oraşul lui Osho, se aşază sub un copac şi practic nu face nimic, ci doar, ocazional, scoate nişte sunete ciripitoare, se pare, pentru a goni spectatorii curioşi şi insistenţi. Şi totuşi, de ce să atragă atâta atenţie un bătrân va­ gabond - într-o ţară în care vagabonzii spirituali se găsesc practic la orice colţ de stradă - Osho nu ne clarifică. Cel care îi citeşte cuvintele trebuie mai degrabă să ci­ tească printre rânduri, să se prindă de idee, şi anume că Osho spune că acest om avea o prezenţă şi o calitate a fiinţei extraordinare. Osho precizează foarte clar că Magga Baba nu putea fi controlat în niciun fel. Ca un Diogene al secolului XX, el nu face absolut nim ic care nu izvorăşte din cea mai adâncă esenţă a fiinţei lui. El este extraordinar de onest cu ceea ce este. Osho spunea: Pe Magga Baba trebuia să îl vizitezi cel puţin o dată pe zi. Era ca un soi de hrană spirituală. El m-a ajutat imens, deşi nu mi-a dat niciodată nicio îndru­ mare decât prin însăşi fiinţa lui. Prin simpla lui prezenţă, el declanşa în mine forte necunoscute.6 / Aceasta este descrierea clasică a unei transmisiuni spirituale - proces despre care mulţi dintre discipolii lui Osho aveau să afirme că este şi experienţa lor cu maestrul. După M agga Baba, al doilea înţelept a fost Pagal Baba, un vagabond bătrân pe care Osho l-a întâlnit prima oară la vârsta de 12 ani şi pe care l-a recunoscut ime­ diat ca fiind un „sfânt", spunând că „prezenţa Lui era luminoasă. Puteai să-l recu­ noşti dintr-o m ie". (De obicei, Osho folosea termenul de „sfânt" ca peiorativ sau defavorabil, susţinând că aproape toţi aşa-numiţii sfinţi nu sunt autentici - dar în acest caz este clar că se referea la „înţelept" sau „ilum inat"). S-au cunoscut pe când înotau împreună într-un râu. Pagal Baba a funcţionat ca pompă psihologică pentru Osho, ca ghid către multe tărâmuri atât interioare, cât şi exterioare. El l-a dus pe Osho în locuri sacre precum munţii Himalaya, Taj Mahal, peşterile Ellora şi Ajanta. El a fost şi omul care l-a încurajat să urmeze un masterat în sistemul academic. Şi, lucrul cel mai im portant, el l-a prezentat pe Osho multor oameni originali - „mari artişti şi m uzicieni", după cum s-a exprimat Osho. Toate aceste influenţe au fost chei al căror ecou se poate vedea în mare parte din viziunea lui Osho ca filosof şi m aestru spiritual. El a îmbrăţişat măreţia munţilor Himalaya în lucrarea lui, sub forma unor valori, precum tăcere şi demnitate, şi a adoptat pe deplin spiritul crea­ tor, fiind unul dintre foarte puţinii guru-şi care au pus accent pe artă, pe muzică şi pe impulsul creator în munca lui cu discipolii. De fapt, Pagal Baba dorea ca Osho să devină muzician, dar acesta s-a împotrivit şi în cele din urmă i-a spus bătrânului mistic că muzica nu îl împlineşte cu adevărat, că este un „tip inferior de meditaţie". 310

T r a n s m i s i u n e a Şi M o ş t e n i r e a

Pagal Baba a fost de acord, dar a susţinut în continuare că muzica este o punte efi­ cientă către stări mai profunde de conştiinţă. Relaţia lui Osho cu Pagal Baba a avut o nuanţă interesantă - Osho susţinea că motivul pentru care Pagal Baba era în permanenţă blând cu el, într-un fel pe care Osho nu simţea că îl merită, era că Pagal Baba încercase să îl omoare pe Osho într-o viaţă trecută (prin otrăvire, deşi, după spusele lui Osho, tentativa a eşuat). în acest fel, Osho sugera că Pagal Baba căuta să îşi echilibreze fapte din trecut. Dar dedesubtul acestei interpretări ezoterice se afla un element poate mai revelator, care avea le­ gătură cu ideea de transmisiune. Pagal Baba căuta să îi transmită ceva lui Osho şi să fie răspunzător pentru el, într-un fel. Pe măsură ce Pagal Baba a îmbătrânit, Osho susţinea că vede un soi de umbră care îi bântuie „aura" şi, deşi avea încredere că nu era vorba de moarte iminentă, el avea sentimentul că ştie ce este. Pagal Baba a confirmat percepţia lui Osho şi i-a spus că „umbra" pe care o vede reprezintă faptul că Pagal Baba aşteaptă să apară un anumit om, căruia să poată să i-1 predea pe Osho - practic, următorul lui ghid spiritual -, dar că omul acela încă nu apăruse. în cultura occidentală, noi, cu accentul nostru puternic pe pregătirea intelec­ tuală şi pe informaţie şi cu atenţia noastră scurtă, poate că apreciem m ai greu genul ăsta de relaţionare care este îndrum at în mod clar de intuiţie. Totuşi, oricine va pe­ trece ceva timp în India va deveni conştient de anumite lucruri, printre care şi de faptul că indienii, în general, au intuiţia mult mai dezvoltată decât europenii sau nord-americanii. Faptul că „intuiţia" în sine nu este întotdeauna o funcţie psihică pe care să te bazezi este clar, dar, în acelaşi timp, ea îţi oferă posibilitatea pentru tot felul de oportunităţi de dezvoltare, pentru că are potenţialul de a lucra la pro­ bleme - şi de a ajunge la decizii - m ult mai rapid decât gândirea raţională conven­ ţională. / Discutând cu Osho despre acest „nou ghid" pe care îl aştepta ca să preia tutela spirituală asupra lui Osho după moartea lui, Pagal Baba a spus un lucru interesant: Eşti foarte tânăr şi aş dori ca o persoană ca mine să fie pe lângă tine, pur şi simplu. De fapt, asta e o convenţie veche - dacă un copil e să devină vreodată iluminat, atunci el trebuie să fie recunoscut la o vârstă fragedă de cel puţin trei oameni iluminaţi. / Osho i-a răspuns că el crede că e o aberaţie, pentru că, după cum s-a exprimat, „nimeni nu poate să mă împiedice să m ă trezesc". Răspunsul este interesant - un Osho de colecţie, încadrat în termeni antinomieni. El nu poate fi controlat. încă din tinereţe arăta semnele „haiducului" spiritual care avea să devină. într-adevăr, a existat un al treilea mag care a apărut să-l ghideze pe Osho în tinereţe, iar num ele său era Masta Baba. Spre deosebire de M agga Baba şi Pagal Baba, acesta era un tânăr în ju r de 30 de ani. Prim a lui întâlnire a fost neobişnuită; Osho sugerează că M asta Baba a recunoscut im ediat calibrul lui şi l-a întâmpinat 311

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

foarte oficial şi cu respect, atingându-i picioarele în repetate rânduri. Apoi a insistat ca Osho să-i spună „M asto" - termen folosit de bătrâni pentru a se adresa tinerilor - şi i-a cerut să repete cuvântul de trei ori. Osho explică: „în Orient... dacă nu spui un lucru de trei ori, nu prea înseamnă m ult". Apoi Osho a adăugat (arătând, dacă nimic altceva, cum îl influenţaseră ideile lui Pagal Baba): Dacă nu sunt trei oameni iluminaţi care recunosc un copil ca viitor buddha (cel trezit), este aproape imposibil pentru copil să devină buddha. Osho continuă şi menţionează că dintre toţi bărbaţii şi fem eile remarcabile cu care s-a întâlnit - şi susţine că a cunoscut mult mai mulţi decât Gurdjieff - aceştia trei au fost cei m ai importanţi, pentru că toţi trei au recunoscut ceva în Osho, o po­ tenţială măreţie. El rem arcă şi faptul că familia lui era diam etral opusă acestui gen de susţinere şi că, pentru ei, Osho fusese în mare parte o problemă tulburătoare. Sigur că este tentant - şi deloc dificil - să aplicăm puţină psihoanaliză la toată această chestiune. „Cei trei înţelepţi" se pare că s-au combinat pentru a confirma sentimentul profund de îndreptăţire pe care i-1 cultivaseră iniţial bunicii lui, care îl răsfăţaseră în m ulte feluri în primii şapte ani din viaţă. El fusese tratat ca un prinţ şi făcut să se sim tă foarte special. Restul familiei lui - tatăl, mama şi fraţii mai tineri - nu au susţinut acest lucru, ci, mai degrabă, s-au opus importanţei de sine care îmbobocea în Osho. Făcând aceasta, ei au aplicat contraforţa im portantă - „sfânta negare" a lui Gurdjieff - care a permis o dezvoltare mai echilibrată a personalităţii lui. Dacă este valabil, acest punct de vedere, desigur, priveşte doar dinamica egoului. Mai răm âne şi tot aspectul superior, iubirea sinceră pe care este clar că aceşti oameni au avut-o pentru tânărul Osho - care şi el trebuie să fi fost adorabil - şi de valorile superioare legitime pe care i le-au transmis. Oricum am vedea chestiunea, nu putem nega faptul că Osho a avut mentori, înţelepţi care l-au luat sub aripa lor şi care au părut să îl ghideze, dar şi să respecte profund firea lui rebelă din naştere. Aceşti mistici vagabonzi făceau parte din marea tradiţie de înţelepţi care este unificată doar de calitatea fiinţei şi de profunzimea înţelegerii. Singura „frăţie secretă" căreia îi aparţin este aşa-numita „şcoală invizi­ bilă" - maeştri de înţelepciune care rătăcesc liber şi care sunt în cea mai mare parte necunoscuţi, nici măcar unul pentru altul - de-a lungul timpului. Lucru interesant, şi Gurdjieff a avut trei mentori principali în tinereţe - tatăl lui, Dean Borsch, şi Părintele Evlissi (cunoscut şi cu num ele de Bogachevsky); la fel şi Crowley - George Cecil Jones, Allan Bennett şi Sam uel Liddell M athers. în ceea ce priveşte chestiunea transmisiunii, la prima vedere, atât Crowley, cât şi Gurdjieff reprezentau o descendenţă mai definită decât Osho. Crowley se vedea ca fiind adu­ cătorul noii dimineţi, o verigă într-o descendenţă veche, care se întindea în urmă aşa susţinea el - până la un m inistru al lui Hoor-paar-kraat (cunoscut de greci ca Harpocrates, versiunea copil al zeului-şoim, Horus). Pentru egipteni şi pentru greci, 312

T ran sm isiu n ea Şi M o şte n ire a

acesta era zeul tăcerii; la egipteni mai avea legătură şi cu Soarele cai'e se înalţă în zori. Există conexiuni interesante atât între simbolismul tăcerii, cât şi între cel al Soarelui care răsare şi lucrarea lui Osho. La începutul lui 1970, când Osho şi-a creat prima oară ca marcă de serviciu tehnica „M editaţiei dinam ice", a patra etapă, cea principală din metodă - când o voce tună, „Stop!", iar toată lum ea trebuie să se oprească pe loc şi să răm ână în tăcere absolută - a fost sincronizată iniţial să cores­ pundă cu momentul când soarele de dimineaţă apărea deasupra liniei orizontului.7 (Metoda „Stop!", desigur, a fost împrumutată de la Gurdjieff). într-un fel, era ver­ siunea lui Osho a unui ritual egiptean de adorare a Soarelui - , iar el a făcut aluzie la legăturile lui cu Egiptul în prezenţa marilor piramide negre pe care le construise la ashramul din Pune, cu puţin timp înainte de moarte. Crowley avea un termen special pentru cei care traversau Prăpastia dizolvării egoului şi renăşteau conştienţi de condiţia lor divină - el spunea că aceştia locuiesc în „Oraşul Piram idelor". La puţin timp după moartea lui Osho, centrul lui de la Pune a devenit efectiv un oraş de piramide, un tribut asortat şi poetic, chiar dacă neintenţionat thelemic, maes­ trului care (după cum credeau oamenii lui) se întorsese la sursa lui divină înainte de moarte. Principalul document al lui Crowley, Cartea Legii, îşi are rădăcinile în sim bo­ lismul mistic egiptean. Există aici o asociere sim bolică rem arcabilă cu Gurdjieff, care, undeva prin jurul anului 1980, a făcut o descoperire straşnică - o hartă veche ce aparţinea unui preot armean, care reprezenta o descriere a „Egiptului dinainte de nisipuri". în docum entarul lui video G urdjieff in Egypt: The Origin o f Esoteric Knowledge [Gurdjieff în Egipt: Originile cunoaşterii ezoterice], William Patrick Patterson susţine că motivul pentru care Gurdjieff a fost „cuprins de un tremur violent" când a văzut prima oară harta este pentru că aceasta reprezenta şi Sfinxul, despre care cei mai mulţi istorici sunt de acord că a fost construit în jurul anului 2500 î. Hr. Dacă o hartă a Egiptului „dinainte de nisipuri" arăta Sfinxul, atunci asta înseamnă că Sfinxul era mult mai vechi decât vârsta acceptată în mod convenţional, deoarece în acea regiune a Saharei nu a plouat vreme de cel puţin 7.000 de ani - „înainte de nisipuri", atunci, ar însemna un Egipt care exista cu cel puţin şapte mii de ani în­ ainte.8 Argumentul continuă susţinând că probabil Sfinxul este o moştenire a so­ cietăţilor antediluviene (dinainte de Potop), precum legendarul Atlantis, menţionat prima oară de Platon în Timaeus. Sfinxul egiptean este orientat cu faţa exact spre Est, pe platoul Gizeh; sim bo­ lismul Soarelui care răsare era de o im portanţă im ensă pentru vechii egipteni şi avea în centru noţiunea renaşterii (se credea că Soarele, personificat ca zeul Ra, re­ naşte în fiecare dimineaţă, egiptenii necunoscând conceptul că Pământul se roteşte), întreaga chestiune se reduce la a cuceri m oartea şi într-adevăr aceasta este preocu­ parea supremă a celei mai m ari părţi a m agiei superioare egiptene. însă ideea prin­ cipală este că acestea nu sunt doar chestiuni simbolice din domeniul funerar sau 313

C

ei

T

rei

M

agi

P

ericuloşi

aberaţii mitice. Mitul egiptean care îl are în centru pe faraonul m ort identificat cu Osiris, Domnul înviat al Lumii de Jos, poate fi înţeles mai corect ca simbolizând procesul iniţiatic al viilor - adică, cum să atingi nemurirea umilite de moarte. Cu alte cuvinte, cum să ajungi la realizarea de sine, cum să devii ilum inat.9 Desigur, ideea nu este cât de vechi este Sfinxul sau cât de vechi sunt transmi­ siunile spirituale în istorie. Ideea este realizarea nenăscutului şi nemuritului - acel punct din noi care este dincolo de spaţiu şi de timp. Gurdjieff vorbea despre nevoia de a „crea un suflet" lucrând cu noi înşine, pentru a trece de moarte. Crowley vor­ bea despre obiectivul Cunoaşterii şi Conversaţiei cu Sfântul înger Păzitor, care duce la realizarea Sinelui nostru atemporal, nemuritor. Osho vorbea despre iluminare, despre contopirea extatică cu Existenţa. Fiecare dintre aceşti bărbaţi era, într-un sens, o manifestare a unui vrăjitor arhetipal precum Thoth sau Hermes, „mesagerul divin de înţelepciune", care transmite învăţăturile sacre nu despre cum să venerezi divinitatea, ci mai degrabă despre cum să cunoşti divinitatea - atât de total şi de intim şi de direct, încât să devii acea divinitate. Acesta este „M esajul Secret" al tu­ turor discipolilor bona fide. Să devenim ceea ce căutăm. Conexiunile simbolice cu Thoth/Hermes/Mercur m erg şi mai departe: vechii hinduşi numeau planeta Mercur (asociată cu Hermes) „Buddha" şi o înţelegeau ca simbolizând înţelepciunea. Foarte interesant este bagheta-Caduceu a lui Hermes, cu cei doi şerpi îngem ănaţi care semnifică împăcarea contrariilor, integrarea spiri­ tualului cu materialul, „psyche" cu „som a", „sine" cu „lipsa de sine". După cum sugera Rene Guenon, în anumite simbolistici heraldice, şarpele este înlocuit de ima­ ginea unei săbii în flăcări, ceea ce el numeşte „o reprezentare de înţelepciune şi pu­ terea C uvântului". La acest „Cuvânt" se referea Crow ley când vorbea despre dispensa specială pe care o aduc învăţătorii care apar şi iniţiază un curent spiritual cu totul nou - generaţi în parte de greutatea împovărătoare şi de decadenţa vechiu­ lui curent. în mod inevitabil, astfel de învăţători trebuie să înfrunte greutatea uriaşă a tradiţiei şi îm potrivirea generală în toate sensurile pe care o are psihicul uman faţă de schimbarea de orice fel. De aceea, cel puţin în parte, sabia lor trebuie să fie „în flăcări".10

I ra n sm isiu n ea Şi M o şten irea

guru-şii occidentali ai secolului XX, The Book o f Enlightened Masters [Cartea maeştrilor iluminaţi]. Partea despre care vorbim apare în articolul lui Rawlinson despre men­ torul şi prietenul lui Crowley, Allan Bennett: ...to tu l sugerează că [Bennett] a abandonat direct ezoterism ul şi a devenit budist. însă sigur că este adevărat că magia şi budismul puteau fi percepute la acea vrenie ca aspecte ale aceluiaşi adevăr, într-un mod în care nu pot fi percepute astăzi. Astfel că nu e deloc surprinzător că atunci când Bennett s-a dus în Ceylon în 1898 a trebuit să îi predea manuscrisele lui ezoterice unui coleg magician. Poate că ceva mai surprinzător este faptul că cel în care a avut încredere a fost Aleister Crowley. De fapt, Bennett, care era puţin mai în vâr­ stă decât Crowley, fusese practic învăţătorul lui Crowley în artele magice. Desigur, tot ce spune Crowley trebuie luat cu multă sare.11 în ciuda acestei împunsături la adresa lui Crowley, Rawlinson continuă apoi cu câteva sute de cuvinte în care se bazează substanţial pe Crowley pentru articolul său despre Bennett, citând extensiv din Confesiunile lui Crowley. Poate că şi mai ciudat în toată cartea (excelentă, de altfel), cu sutele ei de articole despre învăţători spirituali occidentali - dintre care mulţi sunt relativ obscuri sau de o calitate îndo­ ielnică - nu există un articol despre Crowley. Acest lucru este cu atât mai ironic dacă avem în vedere subtitlul cărţii (învăţători occidentali de tradiţii orientale), date fiind călătoriile şi studiile lui Crowley în Orient şi scrierile lui excelente despre căile spirituale orientale. Una dintre intenţiile mele, prin scrierea acestei cărţi, a fost să ajut la refacerea reputaţiei lui Crowley şi la aducerea ei într-o poziţie mai justă. După părerea mea, el este poate singurul mistic şi profesor calom niat pe nedrept din timpurile recente - poate un echivalent din zilele m oderne al lui Apollonius din Tyana sau al lui Simon Magus. Chiar şi cei mai m ulţi dintre învăţătorii spirituali sau scriitorii m o­ derni ori alte „autorităţi" de acest fel, fie că au o orientare practică sau una acade­ mică, nu se ating de Crowley nici cu un băţ lung de cinci metri. Mulţi nu au deloc cunoştinţă despre ce a scris şi a predat el efectiv. în general, Crowley este ori ca­ lomniat, ori i se aplică o evaluare susţinută de cercetări dubioase. Cel mai adesea însă, este trecut sub tăcere.

M o şte n ire a : B in ele, rău l şi urâtul în cele din urmă, la nivel uman - în acord cu toţi „m esagerii divinităţii" eforturile lui Crowley, Gurdjieff şi Osho au dus, într-o oarecare m ăsură, la eşec. (Este aproape axiom atic ca lucrarea unui învăţător spiritual să fie abandonată, di­ minuată sau distrusă de-a dreptul de forţe egotice fie din interior, fie din exterior), în aceeaşi măsură, toţi trei au înregistrat succese. Ceea ce urmează este o trecere în revistă, foarte scurtă, a câtorva critici şi aprecieri ale realizărilor lor. Poate că nu există apreciere mai reprezentativă în ceea ce priveşte modul în care este văzut Crowley chiar şi azi, chiar şi de aşa-num iţii cognoscenti spirituali, decât un pasaj din textul masiv, de 600 de pagini, al lui Andrew Rawlinson despre

Ca un exem plu amuzant în acest sens, John Hogue - considerat unul dintre învăţaţii proem inenţi în domeniul vieţii şi muncii faimosului clarvăzător francez din secolul al XVI-lea, Nostradamus - s-a chinuit odată şi a com pilat un tabel care cuprindea o duzină de guru-şi proeminenţi din secolul XX, care păreau să aibă ca­ racteristici prezise de Nostradamus cu secole înainte. Tabelul enumeră opt carac­ teristici esenţiale pe care Hogue susţine că Nostradam us le-a m enţionat ca fiind esenţiale pentru „temelia revoluţiei spirituale ce va să vină".12 Aceste caracteristici sunt următoarele:

31 4

315

C ei T r e i M a g i P e r i c u l o ş i

Indicii: Vizionari: Osho Gurdjieff

O rient Hermes Exilat Roşu *

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

Maharishi Rev. Moon

*

Adi Da Krishnamurti Prabhupada Abdu'l-baha

*

Lună Călătorii Pasăre

*

*

*

*

*

*

* *

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

* *

*

*

Meher Baba Hubbard

*

*

Yogananda Sai Baba

*

Marte

T r a n s m i s i u n e a Şi M o ş t e n i r e a

*

*

* *

*

După cum putem vedea, în Olimpiada Mesianică Osho înscrie opt puncte, Gurdjieff şi alţii clasându-se strâns în urmă, cu câte cinci puncte. Meher Baba, Sai Baba şi L. Ron Hubbard formează ariergarda. (Dacă vă întrebaţi cumva, Hogue nu este discipol al ui Osho. Deşi, deloc surprinzător, acest tabel a fost republicat în In­ troducerea la lucrarea lui Juliet Forman, Bhagwan: The Buddha fo r the Future [Bhagwan: Un Buddha pentru viitor], într-un articol scris de doctorul şi discipolul apropiat al lui Osho, George M eredith). Poate că mijloacele de clasificare ale lui Hogue par obscure la prima vedere, dar el are o metodă în spatele acestei aparente nebunii. De exemplu, „Orient" nu înseamnă pur şi simplu „din O rient" - conform interpre­ tărilor pe care Hogue le dă catrenelor lui Nostradamus (profeţii în patru versuri), „un om din Orient ale cărui învăţături sunt binevenite în O ccident."13 Lucrul interesant este că, dintre cele opt criterii ale lui N ostradam us, Crow­ ley ar lua puncte cu uşurinţă pentru şapte dintre ele, singurul care „lipseşte" fiind acela că nu era „din O rient". Şi cu toate acestea, în multe feluri, el era din Orient: a călătorit şi a stat m ult în Orient, a fost primul m ag occidental care a integrat în Lucrare yoga orientală şi a condus o organizaţie num ită Ordinul Templierilor Orientali. Cât priveşte restul, asocierea lui Crowley cu Hermes nu mai necesită co­ mentarii; el a fost m ai mult decât „exilat" în modul în care au fost mulţi alţi guru-şi, el a fost calom niat (singurul care a prim it un tratam ent m ai prost decât el este Osho); „R oşu", „M arte" şi „Pasăre" sunt simboluri care sunt prezente peste tot în principalele lui lucrări. (Ca să dăm un singur exemplu: lucrarea Cartea legii este ti­ părită de obicei cu o copertă de culoare roşu-flacără sau culoarea vinului roşu şi este o doctrină care îl are în centru pe zeul-şoim egiptean H orus, care, hotărât

lucru, este marţial în unele locuri din text). „Luna" se găseşte (printre altele) în im ­ portantul lui rom an M oonchild [Copil de duminică], iar „Călătorii" nu mai necesită comentarii, Crowley fiind unul dintre cei mai mari călători dinaintea epocii avioa­ nelor. Citez aici studiul lui Hogue nu pentru că îl consider a fi de vreo însemnătate deosebită (este o aberaţie distractivă), ci pentru că indică rem arcabila abilitate a lui Crowley de a zbura sub linia radarului scriitorilor şi învăţaţilor moderni în dome­ niul spiritual şi ezoteric. El a fost un soi de echivalent european al misticului am e­ rican Richard Rose, care a fost descris odată ca fiind „cel mai mare om cunoscut vreodată". Desigur, Crowley era cunoscut, dar, la fel ca în cazul lui Rose, înţelep­ ciunea lui nu prea era cunoscută. Cu toate acestea, eşecurile lui Crowley sunt foarte umane şi evidente. Rem arcile lui despre diferitele lui „Desfrânate" se încheie în ge­ neral cu com entariul „eşuat" - şi deşi le alocă grade de eşec fem eilor, aceste grade îl includ în mod evident şi pe el. Uriaşa lui luptă cu dependenţele de droguri în ul­ tima treim e a vieţii este o m ărturie am plă a lim itărilor interioare cu care se con­ frunta. Mai mulţi biografi, observatori sau studenţi ai vieţii lui Crowley, au remarcat dificultăţile acestuia în a relaţiona cu oamenii. Lon Milo DuQuette se exprimă foarte simplu: „Nu se descurca cu oamenii şi adesea îi înstrăina pe cei care îl iubeau cel mai m ult"14. Acest lucru este fără îndoială adevărat. Cu toate astea, se înţelege de la sine că această apreciere este valabilă pentru cea mai mare parte a rasei umane. Partea din minte care contribuie la sabotarea şi descompunerea relaţiilor este partea care tinde să se activeze în prezenţa celor care ne ştiu cel mai bine. Relaţiile tumul­ tuoase ale lui Crowley au fost pur şi simplu o expresie deschisă şi dramatică a con­ diţiei umane (consecventă cu intenţia de a face din viaţa lui o carte deschisă). După cum a rem arcat odată maestra zen americană Charlotte Joko Beck: Relaţiile nu merg. N-a existat niciodată vreo relaţie care să meargă.15 M aestra Beck nu era vreo călugăriţă; pe când scria aceste rem arci avea aproape 60 de ani, crescuse trei copii şi avusese o căsnicie lungă. Ea se referea mai degrabă la contextul relaţionării egocentrice, care se bazează întotdeauna pe planul de a-i face pe alţii să ne ajute să ne placă de noi înşine (lucru care, vai, este temelia celor m ai multe dintre relaţiile convenţionale). într-o relaţionare disfuncţională ti­ pică facem acest lucru pentru că ne preocupă prea mult ce cred alţii despre noi (ceea ce Gurdjieff num ea „aprecierea interioară") şi pentru că, în adâncul nostru, nu avem o părere prea bună despre noi. Singurul scop al relaţiilor este acela de teren de învăţare, de un mijloc prin care să ne dezvoltăm capacitatea şi îndem ânarea în a relaţiona cu universul care ne înconjoară. însă mintea-ego caută să îi manipuleze pe alţii să facă acest lucru pentru noi - „iubeşte-mă şi totul va fi în regulă". însă dacă nu credem că suntem vindecaţi şi întregi în interior, oricâtă „iubire" ar veni 317

C ei T rei M a g i P e r i c u l o ş i

de la celălalt, nu se va întâmpla niciodată aşa şi, mai devrem e sau mai târziu, îl vom urî pe celălalt pentru că ne aminteşte de disfuncţia noastră interioară. Practic, aceasta este reţeta-standard a celor mai multe probleme în relaţii. Şi atunci e firesc să ne întrebăm: oare Crowley, ca om care a experimentat profunzimi spirituale ra­ finate, ca „Ipsissim us" şi profet autodeclarat (sau declarat de zei, cum ar veni) al noii religii Thelema, ar fi trebuit să fie mai presus de astfel de lucruri? Evident că nu. Istoria e plină de profeţi care sunt în acelaşi timp fiinţe umane cu defecte. O în­ trebare mai bună ar putea fi - ce este un profet, mai exact? Cuvântul derivă din grecescul prophetes, care înseamnă interpret sau purtător de cuvânt al zeilor. Un profet este un mesager „divin". Sigur că ceea ce este divin pentru unul este diabolic pentru altul, aşa că sarcina unui profet care doreşte să fie util este să străpungă prin doctrinele lipsite de viaţă şi să aducă la viaţă mesajul atemporal al revelaţiei spiri­ tuale şi al trezirii interioare. Crowley era o m ărturie vie a înseşi imaginii geniului nerecunoscut, cunoscut doar pentru reputaţia lui prostească din presă. Este uşor să respingem isteria ta­ bloidelor. Totuşi, chestiunea principală o reprezintă realizările interioare ale lui Crowley. în 1909, în deşertul algerian, împreună cu Victor Neuberg, el a susţinut într-o conjunctură crucială a vieţii lui - că a „traversat Prăpastia" şi a devenit „Magister Tem pli". Toată chestiunea aceasta cu „Prăpastia" necesită o examinare atentă. Crowley folosea termenul pentru a descrie acea vastitate pe care orice căutător as­ pirant al adevărului trebuie să o înfrunte inevitabil şi să o traverseze - o vastitate care reprezintă golul suprem al egoului şi nevoia de a îi transcende aparenţa. Pro­ blema este că în 1906, Crowley deja apucase calea autoiniţierii. La fel ca şi în cazul călătoriilor lui Gurdjieff cu „Căutătorii Adevărului", nu avem decât cuvântul lui pentru a confirma lucrurile. în cele mai multe tradiţii ezoterice, realizările sunt con­ firmate de altcineva, ca protecţie împotriva amăgirii, anume cunoscută drept aro­ ganţă (sau, în termeni m ai tradiţionali, mândrie). G urdjieff susţinea că el a avut astfel de confirm ări, dar, în cele din urmă, afirmaţiile lui erau similare cu ale lui Crowley, prin aceea că ele se rezumă la o proclamare. Cum putem să credem aceste proclamări şi să le luăm drept adevăr? Nu avem cum să ştim sigur. O tânără s-a aşezat odată în faţa maestrului advaita Harilal Poonja şi l-a întrebat cu îndrăzneală: „De unde ştiu că eşti ilum inat?". El a răspuns: „Aşa cum eşti acum, nu ai cum să ştii. Mai întâi ilum inează-te tu; apoi, astfel de întrebări nu o să conteze". Este răspunsul perfect şi singurul de valoare, pentru că toate trezirile spiri­ tuale sunt, în cele din urmă, un soi de autoiniţiere. Pentru că, deşi poate nu putem să confirmăm în niciun fel afirmaţia lui Crowley că a traversat Prăpastia, totuşi nu putem nega faptul că el a oferit o rază, o lumină puternică ce arăta către ceva învă­ luit în întuneric. După cum clarifică J. Daniel Gunther în lucrarea lui, Initiation in the Aeon o f the Child [Iniţiere în Epoca Copilului], Crowley nu a fost un Mesia; mai de­ grabă, el a fost un Scrib care arăta către ceva măreţ.16 La fel ca Gurdjieff, cu limbajul lui brut, fumatul, băutul şi femeile, la fel ca Osho cu flota lui de maşini de lux şi cu 318

T r a n s m is iu n e a Şi M o şten ir ea

acuzaţiile tăioase la adresa politicienilor şi a liderilor religioşi, Crowley respingea oamenii prin tendinţele lui aparent vulgare şi personalitatea grosolană. Dar într-un fel era firesc ca el să fie aşa, pentru că învăţătura lui era despre reconcilierea con­ trariilor - literalmente, despre modul de a trece dincolo de bine şi rău, dincolo de dansul polarizării morale care a năpăstuit omenirea atâta am ar de vreme. El putea să facă asta tocmai pentru că era un astfel de conflict de lum ină şi întuneric. Prin­ cipala lui valoare este cea de mesager, de indicator, iar în această privinţă nu este cu nimic diferit de alţi guru-şi şi învăţători. Crowley n-a făcut niciodată terapie psihologică profundă cu sprijinul unui facilitator competent. Avea de făcut multă „curăţire" interioară cu privire la mama lui, al cărei control în copilărie îl irita. Şi-a pierdut tatăl la frageda vârstă a prepubertăţii. A fost agresat în şcoală. Se pare că avea o nevoie aproape compulsivă de a fi dorit şi aprobat de femei. Şi nu dădea semne că ar fi avut prea multă compasiune decât poate în ocazii foarte rare. Pe scurt, fără discuţie că era egocentric. Diferenţa esenţială dintre el şi mulţi alţi guru-şi, învăţători şi profeţi este că el nu a făcut niciun efort real să acopere acest lucru, să amăgească pe cineva cu privire la slăbiciunile lui omeneşti.17 Critica psihologică standard care i se aduce lui Crowley este că cel mai mare eşec al lui întruchipa în mod inadecvat în propria viaţă valorile măreţe despre care el preda şi scria atât de genial. Criticile continuă observând că, deşi a ajuns la niveluri ale minţii şi Fiinţei la care puţini ajung, eşecurile lui au avut legătură cu detaliile simple şi lumeşti ale vieţii lui - şi că, din acest motiv, până la urmă, el nu a fost nimic altceva, decât un intelectual, nu un mistic bona fide sau un om trans­ format. Totuşi, această evaluare nu este exactă, deoarece presupune că putem vedea întregul tablou al destinului ce aşteaptă o anumită persoană atunci când se dedică lucrării interioare de transformare - mai ales unei persoane care îşi asumă un rol de guru şi oferă o învăţătură de esenţă. Unii mor tineri şi în durere (Iisus). Alţii tră­ iesc până la adânci bătrâneţi şi au adepţi numeroşi şi devotaţi (Buddha). Alţii încep ca magicieni negri, trec printr-o enormă suferinţă de purificare şi îşi sfârşesc zilele într-o peşteră îndepărtată (Milarepa). Alţii constituie num eroase centre de medita­ ţie, ajută sute de oameni şi cu toate astea mor cu ficatul deteriorat de ani de consum excesiv de alcool (Chogyam Trungpa). Ideea sufită de malamat sau „calea mustrării" merită menţionată aici, ea fiind un mod de a fi adoptat de un mistic care asigură că alţii vor fi jigniţi sau înstrăinaţi de comportamentul misticului. Acest lucru poate sluji la num eroase scopuri, dintre care unul este acela de a îm piedica dependenţa excesivă la adepţi, făcând un maestru - prin comportamentul lui bizar - practic im­ posibil de imitat, astfel întorcând discipolul înapoi către el însuşi. Conform învăţă­ turilor sufite, acesta este şi un mijloc pe care îl are Dumnezeu, de a se asigura că cei mai apropiaţi adepţi ai săi, „fiii şi fiicele" sale alese (guru-şii şi profeţii) care fac această lucrare în lume nu ajung să fie prinşi în încâlceala m ândriei şi a importanţei 319

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

de sine. Astfel că, teoretic, cu cât ajungi mai aproape de adevăr, cu atât atragi mus­ trare din partea lumii, aşa încât toate rămăşiţele mândriei să fie doborâte la pământ şi să se facă mai mult loc în inimă pentru divinitate. Cu alte cuvinte, malamat nu este doar pentru discipoli, ci şi pentru maestru. Crowley, Gurdjieff şi Osho au fost cu toţii dovada acestei căi, cel puţin la anu­ mite momente din viaţa lor. însă ideea aici este să reţinem că ospăţul unuia este foamea altuia; aparenţele înşală, iar cei mai virtuoşi, cel mai adesea, se dovedesc a fi altfel, iar mulţi dintre „ticăloşi" şi „rataţi" ascund aurul cel mai pur. La un nivel mai ezoteric, ocultistul S. Jason Black l-a criticat pe Crowley pen­ tru că a declarat că spiritele Goetice (entităţile conjurate în magia ceremonială Goetică) sunt, de fapt, doar „porţiuni ale creierului um an". Black comentează: „Această singură rem arcă a indus în eroare mii de căutători sinceri şi a oferit o scuză pentru multe mii de diletanţi. Crowley n-a ştiut psihologie niciodată în viaţa lui..."18. în timp ce ultima remarcă, despre cât de multă psihologie m odernă ştia Crowley, este foarte probabil să fie adevărată, Black uitând să adauge că este posibil ca transpunerea psihologică a magiei Goetice pe care a făcut-o Crowley să fi salvat, la fel, mii de persoane de a rămâne prea prinşi în proiecţii mentale sau de la a cădea direct pradă bolilor mintale. Ideea lui Black este că, de la începutul secolului XX, lucrarea ezoterică este prea mult influenţată de psihologie, de ideea că „totul e doar în capul tău". Şi este adevărat că interiorul poate fi subliniat în aşa măsură, încât să se dezechilibreze, la fel cum se poate întâmpla şi cu fixarea pe exterior şi ignorarea propriei minţi. Dar dacă ideea este să vedem în cele din urmă, dincolo de dualitate, să ne ridicăm la conştiinţa lipsită de ego, atunci este esenţial să vedem interdepen­ denţa dintre m inte şi realitatea exterioară. La începutul secolului XX, psihologia era la începuturi, iar în chestiuni de spiritism (precum şedinţe şi aşa mai departe) viziunile predominante pun un accent foarte mare pe manifestări spirituale exte­ rioare. Subliniind rolul creierului şi al conştiinţei subiective în astfel de chestiuni, Crowley aducea un echilibru necesar. M oştenirea lui Crowley supravieţuieşte în principal prin scrierile lui prolifice şi prin cele două organizaţii oculte care îi poartă am prenta - Argenteum Astrum (A. A., cum este reprezentată de obicei) şi Ordo Tem plis Orientis (sau O.T.O., cum este numită mai frecvent). Prima a fost fondată de Crowley şi de George Cecil Jones în 1907 şi este un grup „secret", în sensul că membrii nu ştiu unii de alţii, cu o sin­ gură excepţie: superiorul lor imediat, un mentor care este cel puţin cu un grad iniţiatic mai sus decât ei. La un anum it moment, dacă au succes în lucrarea interioară, membrii pot să îşi ia ei înşişi studenţi. Acest grup este mult mai riguros în testarea disciplinei şi succesului lucrării interioare decât O.T.O. Ideea de evitare a contactului între membri în afară de contactul cu profesorul (sau studentul) are avantajul că evită cele mai multe potenţiale probleme care apar din politicile dezordonate, cu privire la relaţii care au năpăstuit atât de multe şcoli de mistere şi com unităţi spirituale.

T r a n s m i s i u n e a Şi M o ş t e n i r e a

Dezavantajul este absenţa unei confirmări sociale corespunzătoare, pe care o re­ prezintă costum ul puternic al comunităţii. O.T.O. se crede că a fost constituită în jurul anului 1895 de chimistul şi franc­ m asonul austrian Karl Kellner (1851-1905) şi de germ anul Theodore Reuss (1855-1923), în Austria sau în Germania. înregistrări clare nu apar până în 1904 (în­ tâmplător, acelaşi an în care Crowley a primit Cartea Legii). La moartea lui Kellner, în 1905, acesta a fost urmat de Reuss la conducerea O.T.O. Kellner este considerat „tatăl spiritual" al organizaţiei. Este o organizaţie publică, cu conexiuni istorice cu Francmasoneria, deşi din 1918 nu a mai avut relaţii oficiale cu Francmasoneria. La fel ca şi Zorile de Aur, O.T.O. este structurat pe grade iniţiatice, precum şi pe ritua­ luri dramatice, inclusiv ritul principal, Mesa Gnostică, un soi de paralelă thelemică a mesei romano-catolice, scrisă de Crowley în 1913, în timp ce călătorea în Rusia, în prezent, O.T.O. are câteva mii de membri (aproximativ 1.200 sunt în SUA - cifrele datează din 2008). însă există un număr mult mai mare de oam eni care au citit lu­ crările lui Crowley (fără îndoială că mulţi au făcut-o pe ascuns) şi probabil că acel număr creşte încet. Deşi moştenirea literară care îi supravieţuieşte lui Crowley este total legitimă, de foarte înaltă calitate şi puternică, reputaţia lui a fost reabilitată doar într-o mică măsură, după „renaşterea" lui întru conştiinţa publică de la sfârşitul anului 1960, prin intermediul trupei Beatles. în ciuda câtorva lucrări bune şi excelente despre viaţa şi învăţăturile lui, care s-au publicat îndeosebi de la începutul secolului XXI încoace, el nu prea este cunoscut publicului larg în afara M arii Britanii, iar dacă este recunoscut, în general este privit cu suspiciune şi înţeles greşit. La exterior, tit­ lurile de tabloid din Sunday Express şi John Bull din anul 1920, împreună cu expul­ zarea lui din Italia în 1923 şi din Franţa în 1929 i-au deteriorat grav imaginea. Singura biografie semnificativă despre el care era disponibilă în anii '50 şi '60 era The Great Beast [Marea Fiară] a lui John Symonds, care, deşi este o lucrare im por­ tantă, în mare parte este negativă şi a slujit doar la a consolida o percepţie negativă a publicului faţă de el. Din interior, Crowley şi-a atras multe din aceste lucruri din propriile motive. Cu toate astea, este foarte probabil ca, odată cu trecerea timpului, excentricităţile lui să pălească uşor şi să se contopească cu fundalul, iar ideile lui măreţe să iasă în faţă, iar meritul lor să fie recunoscut din ce în ce mai mult - şi pe bună dreptate. Gurdjieff şi-a abandonat în mod notoriu principala lucrare pe la jumătatea anilor '20, după accidentul de m aşină aproape fatal şi a decis să treacă la scris şi să îşi înregistreze învăţăturile pentru posteritate - în parte, în form ă „codificată" - în cărţi. Lucrarea lui, deşi i-a influenţat pe mulţi, n-a luat niciodată un avânt prea mare. Gurdjieff a fost una dintre cele mai profunde şi mai importante personalităţi spirituale din toate timpurile şi cu toate astea rămâne relativ necunoscut publicului larg. Când ţin prelegeri în diferite oraşe din lume, eu întreb adesea: „Cine de aici a auzit de Gurdjieff?" şi de foarte multe ori nu se ridică nicio mână, într-un grup de 321

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

30 sau 40 de oameni. Când caut pe Google cele trei personaje care fac subiectul aces­ tei cărţi (cifrele datează de la sfârşitul lui 2009), rezultatele pe care le obţin sunt următoarele: Osho: 2.960.000 Crowley: 764.000 Gurdjieff: 737.000 După cum am observat, aceste rezultate reflectă destul de precis notorietatea la public a celor trei bărbaţi. Gurdjieff, deşi controversat, nu a fost atât de senzaţio­ nal ca Osho sau Crowley. Dar într-un fel, el este magul cu cel mai mare farmec per­ sonal dintre cei trei. El a fost foarte uman, chiar şi în miezul profundei lui căutări a adevărului. Această combinaţie / dintre caracterul lui uman elem entar - iubirea lui pentru părinţi, pentru animale, faptul că i-a sprijinit pe mulţi dintre adepţii lui care nu aveau bani, chiar şi faptul că şi-a umplut apartamentul din Franţa cu artă proastă numai ca să-i susţină pe artiştii locali muritori de foam e - toate astea indicau o căl­ dură fundam entală a caracterului său. Faptul că putea să fie autoritar şi brutal de necioplit cu studenţii lui cei mai serioşi - şi că avea o înclinaţie destul de pronunţată către oportunismul machiavelic - îl rotunjea ca om, în toate felurile. Pentru că le-a combinat pe toate cu o căutare atât de dârză după înţelepciunea ezoterică, în cele mai grele condiţii politice şi geografice şi că, în cele din urmă, a reuşit să aducă o rază de lumină în întunecim ea Europei din nebunia primei jum ătăţi a secolului XX, este o mărturie a calităţii lui. M oştenirea lui Gurdjieff a fost complicată de numărul de grupuri care au apărut ca ramuri-variante ale grupului său iniţial. Desigur, acest proces începuse cu m ult înainte ca el să moară, când Ouspensky s-a separat prima oară şi şi-a început propria descendenţă în Anglia, în 1921. Printre alte exemple ul­ terioare putem m enţiona biserica nonconfesională, num ită „The Fellowship of Friends [Tovărăşia Prietenilor], fondată în 1970 de Robert Burton, o comunitate care iniţial se baza pe învăţăturile lui Gurdjieff-Ouspensky (deşi mai recent a ajuns să adopte şi o serie de alte tradiţii). Burton însuşi a petrecut puţin timp cu Lucrarea, iar după spusele lui Patterson (1998), singurul lui mentor nu fusese nici el instruit vreodată de un profesor autentic al celei de A Patra Căi. Aici vedem o legătură oarecum amuzantă între şcoala lui Burton şi terenul iniţial de form are al lui Crowley (Ordinul Hermetic al Zorilor de Aur). In anii '70, când fenom enul m arketingului învăţăturilor spirituale lua avânt (în m are parte prin remarcabila iscusinţă a lui W erner Erhard), m embrii şcolii lui Burton au încăl­ cat un precept de bază al Lucrării lui Gurdjieff - şi anume să nu ofere niciodată în­ văţăturile - şi au început să îşi prom oveze şcoala, inserând sem ne de carte personalizate, cu tot cu informaţiile de contact ale şcolii lor, în toate cărţile despre Lucrarea lui Gurdjieff pe care le-au putut găsi în librării şi în biblioteci. Ca urmare, au fost contactaţi de câteva mii de oameni care au folosit datele de pe semnele de 322

T r a n s m i s i u n e a S i M o ş* t e n i r e a j

carte, iar Tovărăşia Prietenilor s-a extins considerabil.19 în anul 1980, principala li­ brărie ezoterică din oraşul meu se confrunta cu o problemă care se repeta mereu, şi anume faptul că în toate cărţile despre tradiţiile ezoterice occidentale (ceea ce în­ semna câteva cutii mari de cărţi) se introduceau la nesfârşit semne de carte. Iden­ titatea organizaţiei de pe semnele de carte? Era o ram ură locală a Zorilor de Aur. Se pare că aceştia preluaseră tehnica de marketing prin semnele de carte de la şcoala „Gurdjieff" a lui Burton. (Ar trebui subliniat că din anii '80 încoace au existat mai multe organizaţii diferite care s-au numit „Zorile de Aur" sau au folosit numele, cu uşoare modificări). Ideea de iscusinţă de marketing în domeniul învăţăturilor spirituale poate să pară nimic mai mult decât o reflexie a unor vremuri materialiste, superficiale şi de intensă competiţie, dar de fapt rădăcinile ei se întind mult mai înainte de Werner Erhard şi acoliţii lui. Gurdjieff a fost unul dintre primii care au cerut bani pentru învăţăturile spirituale şi adesea, sumele erau semnificative. însă acest lucru era echi­ librat de faptul că lăsa frecvent pe mulţi să aibă acces la învăţăturile lui pe gratis; uneori chiar a subvenţionat studenţi, iar banii pe care îi făcea se duceau pe cheltuieli de deplasare, pe întreţinerea masivului Institut de la Prieure şi/sau pentru a-i spri­ jini pe membrii familiei lui numeroase. Principala lui premisă era că, pentru omul de rând pe dacă nu plăteşte pentru un lucru, tinde să nu îl preţuiască. Fără îndoială că există un mare adevăr în asta. însă Gurdjieff era mai mult decât un maestru spi­ ritual - el era şi un om de afaceri, iar această combinaţie îl făcea un deschizător de drumuri şi de precedente, dar într-un context cu două tăişuri. Multe din afacerile lui erau total separate de învăţăturile transformatoare şi s-ar putea spune că, în cea mai mare parte, făcea faţă acestor roluri cu îndemânare. Nu acelaşi lucru se poate spune despre mulţi dintre cei care i-au călcat pe urme. Călcâiul lui Ahile, atunci când vrei să integrezi afacerile şi Lucrarea Interioară, este că, cel mai adesea, Lu­ crarea ajunge să fie diluată de nevoia de a o face acceptabilă pentru punerea pe piaţă. Tentaţia de m anipulare pentru câştig se strecoară prea uşor într-o situaţie când e vorba de bani, acesta fiind unul din motivele pentru care, în cele mai multe tradiţii, legăm intele m onastice implică un jurăm ânt de sărăcie, precum şi înţelege­ rea că a face com erţ cu învăţăturile este un păcat grav. Dar ceea ce înţelesese Gurdjieff, la fel ca orice alt maestru modern, este că noi acum trăim într-o altă eră. Vechile paradigme au căzut ca Zidul Berlinului. Ceea ce Crowley prezentase în mod complex ca fiind noul Eon al lui Horus, al Copilului încoronat şi Cuceritor, fusese promovat şi de mulţi alţii, în alţi termeni şi descris prin diferite filtre culturale. însă cu toţii sunt de acord că se întâm plă ceva major. De la războaiele mondiale ale secolului XX ne-am aflat într-un soi de deplasare cu­ antică, cu vârfuri fără precedent, în ceea ce priveşte dezvoltarea populaţiei şi a teh­ nologiei. Se poate spune că principala moştenire a lui Gurdjieff este efortul lui tăios de a aborda puterea pură a acestei deplasări şi de a propaga învăţături transforma­ toare din m ănăstiri şi din vârf de munte în teritoriul urban - în „lumea reală". Vi­

C ei T r e i M a g i P e r i c u l o ş i

ziunea lui avea o tentă de urgenţă - după cum spunea el, „dacă înţelepciunea Orientului nu se alătură energiei Occidentului, lumea se va autodistruge". Principalul eşec al lui Gurdjieff se află în relaţiile lui cu cei trei studenţi princi­ pali pe care i-a avut - Ouspensky, Orage şi Bennett, cei despre care spera că ar fi ca­ pabili să-i transmită şi să-i continue lucrarea, ca trei fii loiali. Niciunul nu a fost în stare, cel puţin nu cum ar fi vrut Gurdjieff. în două din aceste cazuri, problemele (dacă putem să le num im aşa) pot fi atribuite competitivităţii. Atât Ouspensky, cât şi Bennett au vrut în mod evident să fie profesori independenţi, nu apostoli sau locote­ nenţi. Orage se abandonase mai mult maestrului său, dar s-a despărţit de el în prin­ cipal pe o problemă de control. Gurdjieff era un autocrat, o forţă despotică şi după toate aparenţele alţii puteau să înfrunte contactul cu el numai în doze periodice. In­ tensitatea prezenţei lui îi înstrăina pe alţii până la urmă - când nu se ocupa el să îi în­ străineze intenţionat (lucru pe care este clar că l-a făcut uneori, cel puţin cu Olga de Hartmann şi cu Fritz Peters). însă nu cred că este o întâmplare faptul că lucrarea lui a continuat, până la urmă, şi după moartea lui, sub conducerea unei discipole. Există în psihicul masculin un element de competitivitate care, în cele din urmă, îi face pe bărbaţi să le fie greu să împartă puterea, ca să nu mai vorbim că sunt incapabili să funcţioneze ca adepţi devotaţi. Osho a avut probleme asemănătoare cu principalii lui discipoli bărbaţi (precum Michael Barnett şi Paul Lowe). Crowley s-a despărţit şi el de numeroşi aliaţi importanţi, dintre care cei mai mulţi au fost bărbaţi. îmi amintesc de scena din filmul lui Martin Scorsese din 1988, The Last Tem­ ptation o f Christ [Ultima ispită a lui Christos] (bazată pe controversatul rom an al lui Nikos Kazantzakis), unde, într-o secvenţă de vis, Iisus se întâlneşte cu Pavel care predică şi i se plânge că îi interpretează greşit învăţăturile. Pavel îi răspunde mulţumindu-i lui Iisus că îi spune acest lucru, pentru că el îşi dă seama că îl preferă pe Iisus cel mort acestuia, care este viu, tocmai pentru că Iisus cel m ort este mai uşor de reprezentat şi de adaptat la propriile puncte de vedere şi versiuni ale învăţătu­ rilor. Am putea spune că asta rezumă şi lucrarea lui Bennett, cel puţin într-o anu­ mită măsură. Dacă Jeanne de Salzm ann a fost Petru al lui Gurdjieff, Bennett a fost Pavel, omul care a lansat o învăţătură şi o filosofie care era influenţată puternic de Gurdjieff, dar care, în cele din urmă, devia pe o altă traiectorie. La analiza finală, nu putem să apreciem eficient acest lucru ca fiind bun sau rău, totuşi, învăţăturile transformatoare, prin însăşi natura lor, depind foarte mult de cine le transmite. Deşi ideea este atrăgătoare, o învăţătură nu poate fi cu adevărat şi complet separată de cel care o predă. Astfel, deşi vor apărea mereu Hristoşi şi Gurdjieffi în lume, la fel vor fi şi Paveli şi Bennettşi. La fel vor exista diferite ramuri, culte şi secte. Adevărata problemă apare doar atunci când învăţăturile devin poli­ tice - când devin interesate de numere, de influenţă şi de putere lumească. Bennett, orice am vrea să spunem despre el, nu era politician. El era un căutător al adevă­ rului aproape la fel de pur ca şi Gurdjieff. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Ouspensky şi Orage. Şi astfel, argumentul că cei „trei fii rătăcitori" ai lui Gurdjieff 324

T r a n s m i s i u n e a Şi M

oştenirea

au dus la un soi de „deviere a octavei" şi la o corupere a moştenirii lui nu ţine, nu mai mult decât argumentul că o ramură a budismului tibetan este inferioară altei ramuri. Când principala discipolă a lui G urdjieff, Jeanne de Salzm ann, a murit în 1990, la respectabila vârstă de 101 ani, cei mai mulţi dintre discipolii lui iniţiali cunoscuţi erau decedaţi. Asociaţia Internaţională a Fundaţiilor lui Gurdjieff, prin­ cipalul braţ organizaţional care îi reprezintă lucrarea, are patru ramuri principale: Fundaţia G urdjieff (New York), Societatea Gurdjieff (Londra), Institutul Gurdjieff (Paris) şi Fundacion G urdjieff (Caracas). La începutul anului 1990 se estim a că există „între cinci şi zece m ii" de persoane im plicate direct în Lucrare şi conectate cu aceste centre şi cu alte centre-satelit mai m ici.20 Până în 2010, aproape toţi elevii din prima generaţie a lui G urdjieff decedaseră. Astfel, odată cu începutul secolu­ lui XXI, Lucrarea lui intră într-o fază interesantă, una care, de-a lungul urm ătoa­ relor câteva generaţii, va determ ina dacă ea va aluneca înspre o cvasireligie mai formalizată, dacă îşi va menţine calitatea şi puterea ezoterică sau dacă va dispărea de tot. în sfârşit, învăţăturile lui Osho s-au bazat esenţialmente pe calitatea a cine era el (chiar dacă cine era el era, până la urmă, doar o apariţie fulgerătoare, deşi uluitoare). Osho preda despre iluminare şi susţinea că este el însuşi iluminat. Deşi nu se lăuda mereu cu acest lucru, nici nu l-a negat vreodată - cu excepţia unei ne­ norocite de şedinţe în scaunul dentistului, unde, sub influenţa oxidului de azot, a sugerat că „ilum inarea" lui nu este realizată pe deplin. Acea şedinţă anume a fost şi publicată în cărţulia intitulată Notes o f a M adman [înseninările unui nebun] (care aminteşte de faimoasa lucrare însemnări din subterană); în ea, Osho spunea: Şterge-mi lacrima aia din ochi, trebuie să mă prefac că sunt iluminat, iar oa­ menii ilum inaţi nu trebuie să plângă.21 în ediţia ulterioară a acestei cărţi, / t ' aceste cuvinte au fost modificate. Ma Sheela era renumită pentru că ştergea uneori anumite părţi din cuvintele lui Osho atât pe materialele audio, cât şi pe cele video. Nu se ştie în ce măsură a făcut astfel de editări, dar în general este acceptat faptul că modificările pe care le-a făcut au fost minime, dacă şi când au existat. Totuşi, chiar Osho a spus în timpul unei şedinţe mai slabe în scaun la dentist că, de fapt, nu este iluminat pe deplin, dar problema tot este secun­ dară, în lumina a ceea ce a spus în permanenţă despre sine şi ce a susţinut că repre­ zintă - străvechea tradiţie a înţeleptului iluminat. Aceasta a fost singura „tradiţie" al cărei membru a precizat că este, astfel că putem spune fără probleme că el - cel puţin în ochii adepţilor lui - era mărturia vie a ceea ce preda. Povestea luptei lui profunde care a dus la trezirea luminoasă de la vârsta de 21 de ani face parte din legenda-standard pentru toţi discipolii lui Osho. Fără acea iluminare, întreaga bază a învăţăturii lui ajunge să fie pusă la îndoială. 325

C ei T rei M agi P e r ic u l o ş i

Singura realizare măreaţă a lui Osho putem spune că o reprezintă metodele de meditaţie pe care le-a lăsat în urmă. Cea mai cunoscută metodă îi poartă însem ­ nul distinctiv, M editaţia Dinamică (a se vedea Capitolul 17), este o metaforă com­ pactă şi puternică ce reprezintă cea mai măreaţă realizare a lui - îngem ănarea Orientului cu Occidentul, contopirea meditaţiei cu terapia. Fără îndoială că Osho a avut un impact mult mai mare şi într-un mod mult mai larg şi mai practic şi decât Crowlev şi decât Gurdjieff. Dar până la urmă, el a lăsat multe chestiuni nerezolvate, iar impactul învăţăturii lui asupra conştiinţei glo­ bale - deşi se întinde mult mai departe decât impactul învăţăturilor lui Crowley sau ale lui Gurdjieff - trebuie să recunoaştem că încă este minim. Acest lucru este de aşteptat: domeniul transformării interioare a fost de multă vreme tărâmul indi­ vidului, nu al maselor. (în sine şi de la sine, „impact m inim " înseam nă puţin; lu­ crarea lui Iisus a avut un impact mic timp de zeci de ani după moartea lui, fiind ţinută în viaţă numai de câteva comunităţi mici şi împrăştiate, printre care multe aveau viziuni divergente cu privire la învăţăturile maestrului lor). Cu toate astea, xiu ar fi cinstit să susţinem că Osho, Gurdjieff sau Crowley nu au fost interesaţi de omenire, în mare. Ei au fost bodhisattvn ai penumbrei, magi ai unor vremuri întu­ necate, în căutarea unui m ijloc de a furniza o cheie pentru em anciparea rasei umane. Viziunea lor era vastă şi până la urmă, în ciuda m odurilor lor aparent bom­ bastice şi despotice de acţiune, absolut impersonală. Toţi aceşti bărbaţi au avut perioade în care au arătat ridicol şi cu toate astea, după cum se exprimă cu îndemânare istoricul ocult James W ebb, „cu toţii arătăm ridicol, practic în fiecare clipă". Condiţia umană are ceva absurd în mod intrinsec. Natura în sine - materia anorganică şi viaţa organică - merge înainte aşa cum este, fără greşeală chiar şi în intensele ei imperfecţiuni. Dar noi, oamenii, având conşti­ inţă de sine, avem capacitatea de a pătrunde într-o perspectivă rafinat de înţeleaptă - sau, mai frecvent, într-un pas greşit mereu ciudat şi absurd, ca un dansator în­ grozitor aflat pe acelaşi ring de dans cu trupa Nijinsky. Nu putem să negăm că Osho era o forţă a naturii - la fel şi faptul că era genial, însă, în mod inevitabil, rangul lui era uneori prea umflat. Un bun exemplu este o le­ gendă stranie care a început să circule prin anii '70, că Osho fusese recunoscut al 16-lea Karmapa al Tibetului, Rangjung Rigpe Dorje (1924-1981). Un discipol al lui Osho, Swami Govind Siddharth, susţinea că fusese în audienţă privată la karmapa (care este conducătorul sectei Karma Kargyu şi, în general, al doilea ca rang general după Dalai Lama în ierarhia spirituală tibetană).22 După spusele lui Swami Siddharth, Karmapa l-a recunoscut pe Osho după fotografia acestuia de la medalionul lui Siddharth, ca fiind „cea mai mare încarnare din India de la Buddha încoace, un Bud­ dha viu", adăugând că „Osho reprezintă şi înregistrările Akashice, înregistrările în­

T

ransm isiunea

Si M j

o şi t e n i r e a

discipol apropiat al celui de-al 16-lea Karmapa, Lama Ole Nydahl, a com entat cu privire la afirmaţia lui Swam i Siddharth: Discipolii lui Bhagwan Shree Rajneesh [O sho]... tocmai au publicat o carte cu câteva afirmaţii smerite care sunt o noutate pentru noi: Karm apa l-ar fi re­ cunoscut drept cel mai mare Bodhisattva al tuturor timpurilor, omul care a dus tantra budistă în Occident. Karmapa, care nici măcar nu îl cunoaşte, a fost pe cât de diplomat a putut, dar discipolii gurului nu au fost mulţumiţi cu răspunsul lui. încă o dată, am putut doar să dau din cap la enorma naivi­ tate a oamenilor, în ceea ce priveşte chestiunile spirituale. Este şocant cât de rapid renunţă atât la discernământ, cât şi la bunul-simţ.24 Eşecurile lui Osho au fost interesante. Poate că una dintre proclamaţiile lui cele mai fabuloase a fost cea cu privire la apariţia SIDA. în 1983 el a profeţit cu de­ talii specifice un holocaust SIDA, în care „două treim i" din om enire avea să fie ştearsă de pe faţa pământului de această boală până în anul 2000. Făcând această afirmaţie, el se inspira din catrenele lui Nostradamus care profeţeau o „boală fără nume" care se va răspândi prin „lapte şi sânge" (cuvântul „lapte" fiind un cuvânt de cod pe care practicanţii de medicină din popor din secolul al XVI-lea îl foloseau pentru spermă).25 Au mai fost citate şi alte cuvinte ale lui Nostradamus, ca material profetic, care să sprijine ideea că discipolii lui Osho sunt speciali şi că vor supra­ vieţui / catastrofelor ce aveau să urmeze.26 îm i amintesc că am vorbit atunci cu un discipol în vârstă de-al lui Osho, care odinioară fusese secretarul lui de presă, în zilele de început ale ashramului de la Pune. în 1983, el mi-a spus că în Oregon, sub comunitate, se construieşte „un oraş subteran" şi că urma să ne retragem acolo timp de „şase ani", pe perioada unui război care avea să urmeze. (Se pare că se construia într-adevăr un „oraş subteran", dar acesta nu a trecut niciodată dincolo de faza ini­ ţială în care a slujit ca buncăr în care Sheela îşi ţinea ascunse armele). Term enul învăţaţilor pentru o profeţie care nu se adevereşte este „de-confirmare profetică" şi este citat adesea ca fiind o cheie către prăbuşirea multor grupuri religioase şi culte. învăţăturile thelemice ale lui Crowley avansează perspectiva că, în Biblie, Cartea Apocalipsei este, de fapt, un exemplu de de-confirmare profetică, pentru că a fost interpretată incorect. Crowley, cu puternica sa condiţionare creş­ tină, a dezvoltat o viziune a viitorului care se baza, în parte, pe reinterpretarea scrip­ turilor biblice. Ca atare, el percepea viziunile lugubre ale Apocalipsei ca indicând un nou Eon strălucitor, care acum 2.000 de ani putea fi văzut doar prin ochi de frică şi astfel pentru oamenii din vechime era ceva înspăimântător.

tâmplărilor şi cuvintelor înregistrate în planurile astrale."23. Sună dubios - budismul tibetan nu recunoaşte termeni precum „planul as­ tral" sau „înregistrările akashice" - aceştia sunt termeni teozofici şi hinduşi. Un

Religiile orientale - şi îndeosebi tradiţiile jaină şi hindusă, în care a crescut Osho - nu simt apocaliptice de fel, bazându-se mai mult pe noţiunea de timp ciclic. Lucrurile se petrec şi se termină doar pentru a o lua de la început. Concepţia de timp în religiile occidentale este liniară, nu ciclică, arătând în general către o apocalipsă, un punct cul­

326

327

C ei T r e i M a g i P e r i c u l o ş i

minant care implică o schimbare în masă, de obicei catastrofală. Oricum ar fi, un pro­ fesor care şi-a realizat şinele nu se lasă influenţat de profeţii, fiind mai preocupat de caracterul actual al vieţii şi de nevoile spirituale imediate ale adepţilor lui. Acesta a fost încă un exemplu de cât de surprinzător putea fi Osho; în ochii unui observator obişnuit care gândeşte, faptul că el a făcut profeţia despre SIDA cu puţin înainte de sfârşitul celor trei ani şi jumătate de tăcere autoimpusă ar putea sugera că îşi pierduse oarece din limpezimea minţii. S-ar putea spune că acest lucru este adevărat (şi de fapt, asta susţinea J. Krishnamurti despre Osho la acea vreme). Dar este la fel de adevărat că acesta a fost încă un exemplu de cât de imprevizibil putea fi, o indicaţie a naturii lui de Şarlatan şi a imposibilităţii de a-ţi da vreodată seama clar cine este el. Desigur, nu este singurul şarlatan care a înşelat încrederea oamenilor folosind aceeaşi inconsec­ venţă a comportamentului - aici, maniera lui Osho tinde să deruteze aşa de mult (mai ales) pe diletanţii spirituali. Pe Osho era imposibil să îl evaluezi la o privire ocazională; în mod invariabil, exista ceva care să te îndepărteze. Un guru care predă despre vindecare, observare atentă, iluminare şi sărbătorire şi care dintr-o dată începe să facă profeţii apocaliptice poate părea ţicnit, dar de fapt se ştie din istorie despre mistici care uneori fac previziuni sau profeţii. Multe din aceste profeţii probabil că au fost inserţii editoriale ulterioare, cuvinte puse în gura profeso­ rului (la fel ca presupusele proclamaţii ale lui Buddha despre Maitreya Buddha). Insă simbolismul mai profund din spatele unor astfel de previziuni este că ele subliniază faptul că trezirea spirituală este, în mod natural, plină de aventură şi în acelaşi timp periculoasă, pentru că lucrează împotriva a ceva. Acel „ceva" este enorma împotrivire a ceea ce am putea numi, în general, starea de fapt. Cele mai multe previziuni sugerează nevoia de înfruntare cu o schimbare dificilă în viitor. Şi după cum ne-a ară­ tat istoria în repetate rânduri, misticii profunzi şi comunităţile lor de adepţi au întâm­ pinat întotdeauna o împotrivire puternică prin nesfârşite circumstanţe exterioare, (împotrivirile din circumstanţe interioare - strategii individuale ale egoului şi disfuncţii relaţionale în interiorul comunităţii - sunt desigur de la sine înţelese). Catastrofa SIDA pe care a prezis-o Osho poate că nu s-a desfăşurat în felul în care a văzut-o el, dar am putea spune că, deşi poate că n-a văzut bine detaliile, a prins corect ideea unei ameninţări iminente - numai că ceea ce avea să fie atacat curând şi cu asprime avea să fie propria lucrare, prăbuşirea comunităţii din Oregon urmând la numai câţiva ani după previziunea lui despre SIDA, iar moartea lui la scurt timp după aceea. învăţătorilor spirituali întotdeauna li s-a opus rezistenţă, în funcţie de cât de periculoşi par să fie pentru starea de fapt a lucrurilor. Term enul latinesc status quo înseamnă „starea în care" - starea existentă a lucrurilor. Noi ne ataşăm de lucruri aşa cum sunt ele pentru că ne este frică de schimbare. Ne frică de schimbare pentru că, la nivelul cel mai profund, ea este cel mai consecvent elem ent din toate feno­ menele. Totul este schimbare. Nimic nu este fix, nimic nu este consecvent. Ştiinţa lui Copernic şi a lui Kepler a început să dezvăluie clar acest lucru în secolele XVI şi XVII, când a devenit cunoscut faptul că Pământul face parte dintr-un mecanism de

T

ransm isiunea

Şi M

oştenirea

ceas în mişcare, form at din corpuri cosmice (nu din puncte staţionare de lumină din cer). Evoluţia lui Darwin a adus concluzii corespunzătoare - speciile evoluează, se dezvoltă şi pier, singura lor constanţă fiind schimbarea perpetuă (chiar dacă, în unele cazuri, această schimbare este extrem de lentă). Faptul că lucrurile apar şi dispar este unul din im pedimentele pe calea trans­ formării interioare, pentru că asta face ca oamenii să aibă o mare tendinţă de a con­ trola, de a se ţine de ceea ce au cu o disperare tăcută (sau zgomotoasă), ca să nu se confrunte cu adevărul subiacent murdar, şi anume că nimic din toate astea nu va dura. Agăţându-ne de ceea ce avem şi rămânând orbi la prăpastia do sub nasul nos­ tru, păzindu-ne cu străşnicie de frica de abandon, noi ne opunem în mod natural adevărului superior, cu lumina lui tăioasă şi fără compromisuri. Mai mult decât să ne împotrivim adevărului, suntem ameninţaţi de el şi căutăm să îl distrugem. Importantul psihoterapeut al secolului XX, W ilhelm Reich, spunea că ome­ nirea a fost multă vreme prinsă în ghearele a ceea ce el numea „Ciuma emoţională". Era termenul lui pentru a descrie ceea ce afectează omul de rând care a fost stig­ matizat şi suprimat în mod repetat şi care, drept urmare, nu este capabil să fie o persoană naturală. Un astfel de om tinde să se sim tă foarte am eninţat atunci când apare o persoană cu adevărat firească. Mai presus de orice, Osho preda conceptul de Om Firesc, neîm piedicat şi neîm povărat de greutatea unor tradiţii moarte şi a unei moralităţi artificiale. Ca atare, învăţătura lui era profund ameninţătoare pentru doctrina spirituală consacrată. Printre căutătorii de adevăr sau aşa-numitele persoane religioase era greu să găseşti pe cineva, în timpul când trăia Osho, care să fi fost neutru faţă de el. Supor­ terii cei mai loiali şi-i găsea din acest grup, normal, dar tot de aici proveneau şi cei mai mari defăimători ai lui. Restul lumii era în mare parte indiferentă. La începutul lui 1986, la scurt timp după ce lui Osho i se refuzase intrarea în Germania de Vest, el a declarat: Ar trebui să fiţi fericiţi şi să vă bucuraţi în ziua în care nu voi mai găsi niciun loc unde să stau în lume... S-ar putea să fiu primul om din istorie care este persecutat în toată lumea... Asta înseam nă că am am eninţat toate puterile lumii - religioase, politice, sociale. Un singur om, fără niciun ajutor, a fost în stare să dovedească neputinţa şi sărăcia tuturor m arilor puteri, a m arilor teo­ logi, a m arilor religii organizate. Ce răsplată mai mare aş putea primi?27 O intuiţie legitim ă sau o aroganţă insuportabilă? Probabil că ambele, căci aşa stau lucrurile de obicei. „M ai mare decât viaţa" înseamnă mai mare în toate felurile - în lumină, înţelepciune, măreţie şi ego. întrebat odată dacă are ego, Osho a răs­ puns: „Sigur că da, şi egoul meu este mare - este exact de dimensiunea întregului univers". Osho nu era un reprezentant al clubului sfinţilor sm eriţi - cu sau fără ego. El s-a născut leu şi a m urit leu - şi cu un sim ţ regesc al umorului. 329

C

ei

T

rei

M

agi

P

ericuloşi

Problema politicii de succesiune nu a cruţat nici mişcarea care i-a supravie­ ţuit. Nu a existat un succesor (rareori există un succesor în cazul guruşi-lor „mai mari decât viaţa"), dar el a num it un grup de 21 de discipoli apropiaţi - numiţi „cercul interior" - care să îi poarte mai departe lucrarea, în cea mai mare parte în context administrativ. Numărul pe care l-a ales este interesant, fie şi num ai în tre­ cere: el susţinea că iluminarea lui avusese loc la vârsta de 21 de ani, iar în 1984 a / declarat 21 dintre discipolii lui ca fiind iluminaţi (deşi ulterior a revocat confirmarea şi a declarat că totul fusese o glumă complexă / un instrument). Num ărul este şi rezultatul principalelor legi ale lui Gurdjieff, Legea lui 3 şi a lui 7. Dar oricare ar fi fost motivele din care a ales num ărul 21 (şi cu siguranţă că ar fi susţinut că nu este important), grupul iniţial nu a răm as intact prea multă vreme. Până în 1994, patru dintre ei plecaseră în termeni amicali (şi au fost înlocuiţi), iar până la sfârşitul anului 1990 se iniţiase efortul de scoatere din lumina principală a elem entului de cult al personalităţii. Com unitatea din Pune nu m ai era num ită ashram, ci mai degrabă centru de meditaţie şi s-a mărit foarte mult ca dimensiune şi complexitate. Numele lui Osho a fost îndepărtat de pe anumite elemente (cum ar fi meditaţiile), la fel şi pozele lui. Acest lucru era perceput ca parte din viziunea lui Osho, ca m işcarea lui să nu se transforme niciodată într-o religie care să omagieze forma exterioară a unui maestru mort. Câţiva din membrii cercului interior s-au opus acestui lucru şi au plecat, constituind centre Osho (cel mai mult în India şi în Nepal) care păstrau un grad mai mare de omagiu sentimental faţă de maestru. Totuşi, centrul de la Pune a fost (şi răm âne, acum în anul 2010) un succes rem arcabil, adevăratul Esalen al Orientului şi atrage mulţi căutători care acum ştiu despre Osho doar în trecere sau marginal. Oricum ar fi, m oştenirea lui Osho este rem arcabilă şi incontestabilă, în cea mai mare parte datorită eforturilor lui revoluţionare de a pune laolaltă tehnologia de transformare a Orientului cu cea a Occidentului, dar şi m ai m ult pentru accentul pe care l-a pus pe onorarea sinelui şi de a pune capăt condiţiei „înrobite" a omului obişnuit. Crowley şi G urdjieff arătau către o spiritualitate care să includă şinele, care să se îndepărteze de modelele puritaniste şi de pervertirea personală, care să dea putere individului şi să aducă iluminare în adevăratul sens al cuvântului; Osho este cel care a furnizat acest lucru, efectiv, unui mare num ăr de oameni. Eu, perso­ nal, am cunoştinţă de sute de oameni, literalmente, ale căror vieţi au văzut o trans­ formare puternică şi un impact pozitiv al lucrării lui Osho. De asemenea, ar trebui menţionat că un mare număr de profesori, facilitatori şi scriitori din domeniul trans­ formării umane de la sfârşitul secolului douăzeci şi începutul secolului XXI au fost, de fapt, discipoli iniţiaţi ai lui Osho, deşi poate că mulţi dintre ei nu mai recunosc deschis acest lucru, din diverse motive.28

330

Capitohil 15 întoarcerea magilor: Despre escroci, profeţi şi profeţie /\

E o greşeală să te uiţi prea departe în faţă. Nu putem să ne ocupăm decât de câte o verigă din lanţul destinului, p e rând. W inston Churchill S fân t: Un păcătos mort, revizuit şi editat. Ambrose Bierce, The Devil's Dictionary [Dicţionarul diavolului] M istici e scro ci

C

uvântul englezesc „rogue" (escroc) are mai m ulte înţelesuri - necinstit; ticălos; vagabond; anim al sălbatic fioros şi im previzibil (un elefant săl­ băticit, despărţit de turmă); neascultător, incontrolabil, răzvrătit. în cazul celor trei magi ai noştri, „incontrolabil" ar fi un atribut foarte potrivit pentru ei ca mistici es­ croci. Oricum ar fi, problem a principală care a deteriorat m ereu imaginea unor ast­ fel de învăţători a fost în dom eniul uzului de putere. Atunci când un căutător acceptă un învăţător (şi invers), între ei apare o relaţie care nu este echilibrată. Desi­ gur, aşa stau lucrurile cu cele mai multe relaţii în viaţă (dacă nu cu toate), dar în cazul învăţătorilor spirituali, dezechilibrul de putere poate fi enorm, pentru că im ­ aginea învăţătorului conţine un element a ceea ce Joseph Campbell num ea „ajutor supranatural" - adică presupusa legătură a învăţătorului cu un tărâm de înţelegere superior, care se află dincolo de puterea de cuprindere a căutătorului. Ca atare, pare într-adevăr (pentru căutător) că singura cale este să ai încredere în învăţător, dacă vrei să accezi la aceste „tărâm uri superioare". Filosoful renascentist italian Nicollo de M achiavelli (1469 -1527) este renumit cel mai mult pentru cartea sa de faimă proastă Principele, publicată postum în 1532. învăţaţii sunt unanim de acord că Machiavelli a fost în mare parte înţeles greşit pe baza anumitor idei exprimate în acea carte, dar chiar şi aşa term enul „m achiavelic" a intrat în vocabularul-standard şi mai ales în limbajul psihologiei moderne. El se referă la folosirea vicleniei şi a duplicităţii pentru a obţine ceea ce vrei. Este un tip de manipulare deosebit de îndemânatic, a cărui esenţă este „nu spune nimănui ade­ vărul despre de ce ai făcut un lucru, decât dacă este util să îl spui". 331

C ei T r e i M a g i P e r i c u l o ş i

Impulsul machiavelic este considerat de obicei terenul politicienilor vicleni, al tipurilor cameleonice care se adaptează pur şi simplu la orice şi le spun altora ce vor să audă ca să le cumpere acceptul şi sprijinul sau al tiranilor care îşi menţin pu­ terea pe baza revelaţiei lui M achiavelli că este m ai bine ca un conducător să fie temut decât iubit. Dar în realitate, orice învăţător spiritual puternic sau mistic cu influenţă are în el o nuanţă de natură machiavelică. Singura diferenţă (la modul ideal) este că această capacitate de manipulare este folosită cu o intenţie mai elevată, învăţătorul (teoretic) poate să susţină această intenţie mai elevată pentru că el are ca ţintă creşterea şi dezvoltarea studentului său, precum şi un ţel planetar (trezirea rasei umane). Sigur că aici este destul loc pentru eroare, pentru că în clipa în care un plan personal preia controlul, comportamentul devine m anipulator într-un mod care compromite puritatea „mijlocului didactic". Faptul că Osho, Gurdjieff şi Crowley au folosit cu toţii tactici de manipulare nu poate fi negat şi toţi au recunoscut deschis în mai m ulte rânduri că fac acest lucru. Oare asta îi face „răi"? Punctul de vedere neconvenţional asupra acestei chestiuni este următorul: în unele privinţe, chestiunea transcende m oralitatea, deoarece miza este ceva mult mai mare. După cum a spus John Selden într-o epigramă: „Lumea nu poate fi gu­ vernată fără să faci juggling". (Imaginea scamatorului care face juggling este potri­ vită: în vechile seturi de tarot, acesta era unul dintre num ele cărţii M agului, un arhetip care este în parte şarlatan, în parte înţelept). Pentru a intra într-un tărâm întunecat şi a lucra cu locuitorii de acolo, trebuie să cunoşti câte ceva despre căile lor. Oamenii care dorm profund, în general nu reacţionează la o atingere uşoară. De obicei, ei au nevoie de abordări mult mai dure pentru a fi treziţi. Trebuie să intri în visul lor şi să înveţi legile lumii lor de vis şi să le foloseşti. Că asta necesită o în­ demânare deosebită - asemănătoare cu cea a unui scamator care face juggling - se înţelege de la sine. S-a mai spus şi înainte: „Cu cât este mai mare învăţătorul, cu atât va atrage studenţi mai dificili". Şi asta e perfect logic. Un maestru al faţetelor mai dificile ale egoului trebuie să cunoască egoul pe dinăuntru şi pe dinafară. Ca să îi scoată pe alţii din închisoare, trebuie să ştie el însuşi câte ceva despre închisori. Perspectiva convenţională este următoarea: guru-şii care folosesc puterea în moduri care sunt uneori manipulatoare la modul evident şi generează haos printre adepţii lor sunt persoane amăgitoare şi periculoase, care pur şi simplu au înşelat pe toată lumea. După cum remarca odată Napoleon: „Trebuie să îţi schimbi tacticile odată la zece ani dacă vrei să-ţi menţii superioritatea". Sub înţelepciunea carismatică a gurului şarlatan se află doar instinctul primar de a dori să îşi menţină poziţia, măiestria şi viclenia pentru a face acest lucru. Toate aparentele lui schimbări şi fo­ losirea selectivă a anum itor învăţături la anumite momente nu sunt nim ic altceva decât crezul lui Napoleon împachetat într-un ambalaj transcendent. însă problema cu punctul de vedere „convenţional" este că neagă oamenilor dreptul de a creşte prin experienţă. Condamnând pur şi sim plu misticii şi guru-şii

În t o a r c e r e a M

acilor:

D espre E scroci, P

rofeţi

Şi P

rofeţie

şarlatani, dăm la o parte orice responsabilitate din partea adepţilor lor şi îi reducem la victim e neputincioase şi jalnice. De-a lungul anilor, am fost surprins în repetate rânduri de ostilitatea pe care oamenii o au faţă de învăţători neconvenţionali, pre­ cum Osho, Gurdjieff, Crowley, Trungpa, Adi Da Samraj, Andrew Cohen şi alţii ase­ menea; acelaşi gen de ostilitate care este rezervat pentru crim inali şi tirani de cea mai joasă speţă. E ca şi cum însăşi încercarea de a acţiona neconvenţional în dome­ niul spiritual este un soi de încălcare obscenă a tuturor codurilor de decenţă. Sus­ piciunea mea cu privire la această atitudine de condamnare justiţiară este că ea are legătură cu puterea persistentă a condiţionării religioase şi în special a ideilor pu­ ritane şi simpliste despre ce înseamnă a fi „spiritual". Am cunoscut rem arcabil de mulţi oam eni care, deşi în exterior predicau libertatea faţă de program ările reli­ gioase sau chiar ateism ul „eliberat intelectual", în interior păreau să aibă toată ve­ hemenţa şi inflexibilitatea pe care o percepeau la acei „nebuni religioşi" şi „lideri de culte" pe care îi condamnau. Oricum ar fi, nu se poate nega faptul că cei trei magi periculoşi ai noştri au lăsat în urmă la fel de multe gunoaie aruncate, pe cât au lăsat flori de înţelepciune şi de creştere. Era inevitabil să fie aşa, date fiind vrem urile în care au predat. Cea mai bună abordare a noastră, dacă alegem să învăţăm de la ei, este să fim răspun­ zători, pur şi simplu, pentru propria noastră creştere interioară, bucurându-ne în acelaşi timp de înţelepciunea lor neînfricată şi extraordinară. D e sp re n e p o ftiţi şi D ja rtk lo m în diferite părţi ale acestei cărţi, am subliniat câteva paralele între Osho şi Crowley (un rezum at al acestor conexiuni se găseşte în Anexa I). Am sim ţit că este important acest lucru pentru că, într-un fel, ceea ce Crowley a conceput, Osho a căutat să pună în practică, cu rezultate extrem de variabile. (Vorbesc aici nu doar de experim entele Cefalu-Oregon, ci şi de o abordare generală a vieţii). Ideea lui Crowley de Voie Adevărată se sprijină, într-o oarecare măsură, pe existenţialismul lui Kierkegaard şi Nietzsche - şi cel puţin unele din elem entele acestui curent au fost fructificate în domeniul psihologiei „celei de-a treia forţe" (dincolo de freudianism şi de behaviorism), dezvoltată în anii 1950 şi 1960 de Maslow, Rogers şi alţii - ideea adevăratei realizări a potenţialului uman şi realizarea de sine, în locul sacri­ ficiului de sine care fusese atât de intrinsec parte din istoria coruptă şi înrobită a omenirii. A urmat în mod natural dezvoltarea ideilor transpersonale într-un context terapeutic, iar Osho a încercat să combine toate acestea cu tradiţiile orientale de în­ ţelepciune, în principal cu tantra, advaita şi taoismul. Crowley şi Osho au identificat şi au modelat independent unul de altul câteva dintre cele mai rafinate idei şi chei ale lucrării de transformare şi au încercat să le transpună într-o formă inteligibilă pentru lume, într-un m od care să se potrivească cu nevoile vrem urilor prezente. (Ideile lui Crowley şi ale lui Osho întrupau mai mult decât principiile esenţiale ale psihologiei umaniste, desigur, dar impulsul su333

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

biacent al lucrării lor a fost susţinut de idei de avangardă în învăţăturile psihospirituale moderne). Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că paradigmele de creştere interioară îşi au urâţeniile şi cusururile lor; mişcarea pentru potenţialul uman nu a fost scutită de ele. Partea ei de umbră este practic reprezentată de narcisism, de preocuparea de realizarea de sine, în măsura absorbirii de sine şi preocuparea pen­ tru sentimente în detrimentul acţiunii - am putea spune, un grad de feminizare ne­ vrotică, ce a reprezentat o contraforţă naturală secolelor de spiritualitate masculină puternic nevrotică (ca să nu mai spunem abuzivă). Gurdjieff, cel puţin, nu a adoptat o spiritualitate fem inizată, pentru că, dintre cei trei magi ai noştri, el era cel mai puţin feminin. (Crowley cu siguranţă că avea calităţi masculine intense, dar nes­ fârşitele lui drame cu femeile şi explorarea bisexuală au reflectat, partea lui fem i­ nină puternic dezvoltată şi nevoia im perioasă de a se îm păca cu ea). Osho, asemănător lui Crowley, a avut calităţi masculine şi fem inine foarte dezvoltate; de­ cizia lui de a da putere fem eilor a avut consecinţe nefaste, după cum a recunoscut chiar el în repetate rânduri. Lăsând la o parte toate astea, trebuie rem arcată o legătură fundam entală între Osho şi G urdjieff, un tărâm pe care îl au în com un şi unde Crowley nu este. în cuvinte simple, Osho şi G urdjieff au fost guru-şi, m aeştri (lăsând la o parte ten­ dinţele lor de caracter). însă Crowley nu se plasează confortabil într-o astfel de poziţie. El este mai degrabă un profet scandalos, un m istic şi un învăţat. Ca facili­ tator efectiv de dezvoltare la oameni, ca „guru", el pare să fi fost în cea mai mare parte ineficient - într-adevăr, sunt puţine semne că l-ar fi interesat vreodată un astfel de rol. însă eu îl văd ca pe unul din magii omenirii, datorită puterii copleşi­ toare a dedicării lui atât faţă de călătoria interioară, cât şi faţă de explicarea acestei călătorii a omenirii, cu îndem ânare, cu nemaipomenită profunzim e şi relevanţă pentru vrem urile acestea. în im portanta lucrare din 1956 a lui Colin W ilson, The O utsider [Intrusul], acesta vorbea despre un personaj tematic din literatura lumii, care reflectă esenţa căutătorului de adevăr. Intrusul lui W ilson, cel puţin în cea mai m are parte nu a găsit ceea ce caută orbeşte. El nu se potriveşte niciunde, are o curiozitate pro­ fundă despre sine şi de ce se află aici şi încearcă să găsească răspuns la cele mai profunde întrebări ale vieţii, cu foarte puţin sprijin sau susţinere din partea unei lumi înconjurătoare, mai degrabă rece. Intrusul poartă în el sem inţele potenţia­ lului, sensibilitatea necesară pentru a recunoaşte ceea ce G u rd jieff numea „groaza situaţiei" şi, în diferite grade, are curajul să facă ceva în situaţia respec­ tivă - să se elibereze de convenţiile sociale şi să pornească în m area călătorie, în căutarea G raalului înţelepciunii. Intrusul este om ul care începe să se trezească

În t o a r c e r e a M a g i l o r : D e spr e E s c r o c i , P rof eţ i S i P ro f eţ ie '

• j

l-au ţinut în mână. Este indiscutabil că fiecare dintre ei a călătorit îndelung şi a avut multe greutăţi pe parcurs, până să ajungă la premiu. Că fiecare a avut parte de îm ­ potrivire straşnică în călătoria lor nu poate fi negat. Orice schimbare tinde să fie în­ tâmpinată cu îm potrivire şi cu cât este mai m are şi mai vast potenţialul pentru schimbare, cu atât este mai năprasnică împotrivirea din partea lumii, în general. Răstignirea lui Iisus, lăsând la o parte veridicitatea istorică, poate fi luată ca întâm ­ plare reprezentativă pentru impulsul egoului colectiv de a distruge orice caută să îl inunde cu lumină şi să îl spele de întuneric. Toţi gânditorii şi învăţătorii cu ade­ vărat radicali şi măreţi au fost, aproape universal, persecutaţi şi pedepsiţi de lume, în măsura în care mesajul lor îi trezea pe alţii din somn. Crowley a fost atacat brutal de m ass-m edia şi de elita intelectuală din vrem urile lui pentru că, în esenţă, el ri­ dica o provocare încorsetatei doctrine iudeo-creştine şi avea un avans considerabil în acest sens. Toate scandalurile asociate cu el cu care presa jongla de obicei tri­ umfător aveau legătură cu câteva teme de bază: sexul, autopreamărirea şi practicile oculte. Prima este profund am eninţătoare pentru condiţionarea puritanistă întâl­ nită atât de frecvent în Occident, mai ales în culturile din nordul Europei, care for­ mau temelia societăţii Nord-Am ericane. Cea de-a doua încalcă sacrificiul de sine şi pream ărirea suferinţei, care este un stâlp psihologic atât de solid al religiei oc­ cidentale. Iar a treia activează îngrozitoarea im agine arhetipală a lui Iehova cel atotputernic şi condamnator din Vechiul Testament, care blestemă femeile, predică uciderea vrăjitoarelor şi a m agicienilor şi trim ite Potopuri pentru a controla ome­ nirea. Osho şi Gurdjieff au avut şi ei parte, fiecare, de genul acesta de împotrivire, până la punctul la care au fost distruşi de ea. Poate că Osho nu a fost literalmente asasinat de radiaţiile cu acţiune lentă sau de agenţii de control al m inţii de la CIA, dar fără îndoială că el reprezenta o provocare pentru starea de fapt a lucrurilor, care s-a ridicat răzbunătoare împotriva lui. Disperarea lui Gurdjieff în legătură cu capacitatea de a transm ite adecvat învăţăturile lui profunde a culm inat în 1935, când senatorul american Bronson Cutting, care se gândea serios să finanţeze redes­ chiderea Institutului său falimentar, a m urit într-un accident de avion cu câteva zile înainte de a se întâlni cu Gurdjieff. După o lungă serie de frustrări, el a fost atât de supărat, încât a dispărut fără urmă timp de câteva luni. în Beelzebub's Tales to his Grandson [Poveştile lui Beelzebub pentru nepotul său], Gurdjieff scria despre ceva numit Djartklow. Era o idee complexă, care se referea la mai multe lucruri, dar în principal are legătură cu capacitatea de a te trezi şi cu ceea ce este necesar pentru a genera această trezire la un Intrus, la un căutător. Gurdjieff menţiona că există două căi - fie prin forţa pură a învăţătorului sau, mai natural, din interiorul căutătorului însuşi.

dintr-un somn străvechi. Magi precum Crowley, Gurdjieff şi Osho au fost cu toţii iniţial Intruşi care deja găsiseră Graalul sau cel puţin o versiune a sa. în ce m ăsură i-au băut elixirul şi l-au absorbit cu succes este discutabil şi nu se poate şti cu siguranţă. însă sigur

Paralela dintre Osho şi Gurdjieff este că am bii au trecut prin această fază, şi anume au trecut de la a fi un guru de putere, care putea să transmită energie direct discipolilor şi să le faciliteze trezirea, la unul care a depăşit acest punct şi s-a oprit

334

335

C

ei

T

rei

M

agi

P ericuloşi

În t o a r c e r e a M a g i l o r : D e spr e E s c r o c i , P rofeţi S i P rofeţie /

mai mult la rolul de a îndrum a discipolul să meargă independent către lumină. Această schimbare s-a petrecut la Osho mai mult sau mai puţin între sfârşitul pri­ mei faze a ashramului Pune (1981) şi sfârşitul experimentului Oregon (1985). Acesta este motivul din care eu cred că experimentul cu comunitatea Oregon a reprezentat propria lui „iniţiere finală", ceva care l-a dus la un nivel superior, la care a încetat să mai care discipolii pe propria energie şi a început să îi instruiască să meargă cu adevărat pe picioarele lor. Acelaşi lucru s-a întâm plat şi cu G urdjieff când a avut accidentul de maşină în 1924, în Franţa. După aceea, el a trecut treptat la o altă fază, constând în principal din scris şi din îndrumarea numai a acelor studenţi care pă­ reau cu adevărat pregătiţi să se dedice căii. înainte de asta, el era o sursă pură de energie, care crea „djartklom artificial" la studenţii lui, pe baza propriului magne­ tism şi a propriei puteri. Multe relatări confirmă faptul că şi la bătrâneţe, în apar­ tamentul lui din Paris, încă m ai uluia oamenii cu intensitatea pură a prezenţei lui, dar după ce au trecut anii de vârf de la Prieure, la începutul anilor 1920, a trăit mai mult pentru el. D in co lo de p ro feţie Studentul lui Gurdjieff, John G. Bennett, bine şiut în cercurile Gurdjieff, a fost destul de necunoscut în timpurile lui şi chiar şi acum, la peste 35 de ani de la moar­ tea lui, nu este deloc recunoscut. Este păcat oarecum, pentru că el a fost un învăţător eficient şi un autor prolific, ce a produs lucrări excelente şi substanţiale. La sfârşitul vieţii lui (în 1974) lucra la o carte care rezuma lucrarea lui de-o viaţă. Se numea The M asters o f Wisdom [M aeştrii înţelepciunii] şi a fost publicată postum de soţia lui, în 1977. în ziua în care a murit, Bennett tocmai decisese să înceapă ultimul capitol. Soţia lui relatează că deşi Bennett a scris destule însem nări pentru capitol, încât să poată fi puse ulterior într-o formă adecvată pentru publicare, el nu l-a terminat ni­ ciodată. Scrisese o carte întreagă despre istoria Maeştrilor înţelepciunii, dar murise înainte să poată să com enteze despre influenţa lor asupra om enirii în vremurile prezente. Elizabeth Bennett a scris: „Ceea ce a vrut să spună despre Maeştrii de în­ ţelepciune din zilele noastre nu s-a materializat niciodată."1 A fost o ironie ciudată a sorţii - Bennett, unul dintre cei mai mari istorici ai domeniului ezoteric din toate timpurile, a m urit înainte să poată să îşi facă observaţiile finale despre eficienţa reală a tovărăşiei globale secrete care (susţinea el) este mâna care ne îndrum ă de la începutul timpurilor. Această idee a mai fost analizată şi înainte, bineînţeles (cel mai renumit exem­ plu fiind al ui Blavatsky) - îndeosebi după publicarea cărţii lui Bennett. Multe din încercările de a explora conceptul de „maeştri ascunşi" au fost neîndemânatice, iar unele, de-a dreptul jenante. Câteva voci au avut de spus lucruri interesante. Dar cei mai mulţi s-au concentrat doar pe chestiuni exterioare: control, politică, conspi­ raţie, o doză considerabilă de ştiinţă îndoielnică şi extratereştrii pe care se dă vina în multe cazuri. Cele mai multe astfel de scrieri tind să fie în întregim e speculaţii336

»

j

■»

O anumită doză de speculaţie în astfel de chestiuni este inevitabilă, dar de cele mai multe ori nu despre asta este vorba. După cum a indicat în repetate rânduri Gur­ djieff, vorbind despre scrierile lui, menirea cărţilor lui este să funcţioneze ca instru­ mente pentru o înţelegere de sine mai bună, nu ca să citeşti naraţiunea. Eu am citit prima oară M aeştrii înţelepciunii la începutul anilor '80. La vremea aceea, m-a captivat idealul romantic din spatele prem isei cărţii lui Bennett, şi anume că există un „directorat ascuns" (denumire dată de el), o tovărăşie nevă­ zută de fiinţe avansate - pe care el le num ea psychotelios - care îndrum ă omenirea de multe mii de ani, încă dinainte de începutul istoriei înregistrate. în 1985 am ex­ plorat acest interes şi am pornit într-o călătorie lungă, în căutare de maeştri ai înţe­ lepciunii. La un m om ent dat, mă aflam în Kashmir, în nord-vestul Indiei, unde am vizitat oraşul Srinagar. M-am dus acolo în parte ca să cercetez legenda mormântului lui Roza Bal. Una din legendele despre acest m ormânt spune că este locul de în­ gropare a lui Iisus. Această legendă anum e este musulmană; Koranul declară ex­ plicit că Iisus nu a fost crucificat, că altcineva a fost crucificat în locul lui, iar el a supravieţuit şi a trăit până la adânci bătrâneţi. Legenda din Kashmir susţine că el a călătorit prin Persia şi Afghanistan şi s-a stabilit în cele din urmă în Kashmir, unde şi-a întem eiat o familie şi a trăit până la adânci bătrâneţi. în mod previzibil (şi de înţeles), toate astea au fost luate în râs de mulţi învăţaţi occidentali şi considerate propagandă musulmană, însă legenda m-a intrigat suficient de mult la acea vreme, încât să văd despre ce este vorba. îm i amintesc că stăteam în meditaţie la mormântul Roza Bal, într-o zi întu­ necată şi rece de decembrie, în care eram singurul vizitator al locului. Lătratul câi­ nilor şi zgom otele com ercianţilor am bulanţi amuţeau, pe m ăsură ce eu mă adânceam mai mult în tăcerea interioară. Apoi, la un m om ent dat, în mine a apărut o întrebare. De ce eşti aici? O întrebare solidă, în care se poate observa cel mai simplu bun-simţ sau care poate fi luată ca un koan zen. în orice caz, la fel de repede a venit şi un răspuns, prin intermediul intuiţiei mele care mă informa: Nu sunt aici. Încetează să mă mai cauţi. Oriunde te-ai uita, n-o să mă găseşti. Era însăşi antiteza faimoasei expresii a lui Hristos din Evanghelia Gnostică a lui Toma: Eu sunt lumina care este peste toate lucrurile. Eu sunt totul: de la mine au venit toate şi la m ine toate s-au întors. Taie o bucată de lemn; sunt acolo. Ri­ dică piatra - şi o să m ă găseşti acolo. (Toma, 77) Se pare că răspunsul pe care l-am primit nu m-a satisfăcut pe deplin: după vreo 10 ani rătăceam prin Ierusalim, în drum spre Egipt. Acolo, la Biserica Sfântului Mormânt, situl Golgotei, unde se spune că a fost răstignit Iisus, am repetat procesul 337

C

ei

T

rei

M

agi

P ericuloşi

prin care trecusem în Kashmir cu ani în urmă. Răspunsul a venit la fel, dar de data asta ceva mai clar: Nu sunt aici. încetează să m ă mai cauţi. Fii nemişcat şi să ştii că sunt. înţelepţii din Evanghelia lui Matei, deşi nu au fost număraţi niciodată, erau percepuţi în mod tradiţional ca fiind trei. Titlul acestei cărţi, Cei trei magi periculoşi, poate părea să sugereze firesc ideea de profeţie, fie şi numai pentru că cei „trei" magi din Biblie erau într-adevăr conectaţi întru scop la o a patra şi (cel puţin în ma­ terie de măreţie hristică) suprem de importantă entitate, copilul Hristos. Dacă pro­ fesori precum Crowley, Gurdjieff şi Osho au făcut parte (chiar dacă şi fără să ştie) dintr-un şir de magi moderni - dintre psychotelios ai lui Bennett, din directoratul ascuns - oare arătau ei către un Maestru suprem al Înţelepciunii, către cineva în care toate tradiţiile de înţelepciune din istoria înregistrată îşi găsesc apogeul şi desăvârşirea? Nu - cel puţin nu aşa cum am înţelege noi în mod convenţional. Cartea Legii face referire la cel care „vine după" Fiară (Crowley) şi „care o să descopere Cheia tuturor lucrurilor". Unii thelemiţi au privit această afirmaţie ca pe un indicator ex­ plicit a unui soi de mesia post-Crowley (iniţial considerat de Crowley însuşi a fi genialul lui student Charles Stansfeld Jones, deşi ulterior a revocat acea idee), des­ pre care unii adepţi ai lui Osho ar susţine că deja a venit şi s-a dus. Dar textului acestuia i se opune un altul din Cartea Legii, care proclamă: Să nu îl aşteptaţi să vină din Orient, nici din Occident; căci din nicio casă din care vă aşteptaţi să vină, n-o să vină copilul acela. Aum! Toate cuvintele sunt sfinte şi toţi profeţii sunt reali... (1:56) Istoria este plină de profeţi şi profeţii. în Occident, anul 1000 î.Hr. a adus vre­ muri tumultuoase şi multă frică, pe când profeţii vremurilor îşi transmiteau mesajul de catastrofă apocaliptică. Acest mesaj s-a repetat la diferite răscruci în următoarele milenii. Mai recent, a fost „convergenţa armonică" din 1987, popularizată de Jose Arguelles şi apoi inevitabilele avertismente insistente care au dus la anul 2000 (in­ clusiv ruşinosul noneveniment „Y2K"). Cel mai recent în această serie este feno­ menul 2012, care se presupune că are legătură cu profeţiile m aiaşe despre „vremurile sfârşitului" (dar în care, aproape cu siguranţă, este vorba mai degrabă

În t o a r c e r e a M

agilor:

D espre E scroci, P

roeeţi

Şi P

rofeţie

din 1945). Jung a declarat oficial, mai ales mai târziu în cariera lui,că privea OZN-urile ca pe fenomene probabil reale, dar le vedea şi ca pe simboluri mandalice proiectate ale vindecării psihice şi integrităţii. Ideea subiacentă este că în perioade de mare stres noi, oamenii, căutăm supape şi putem literalmente să aducem în rea­ litatea noastră tot soiul de „semne" şi „prevestiri" care sunt menite să ne aline stre­ sul şi neliniştea generală. Asta nu înseam nă că aceste sem ne nu pot să aibă o existenţă obiectivă efectivă. Uneori aşa stau lucrurile, însă chestiunea esenţială aici este că nu există separare între conştiinţa noastră şi lumea din jur, cu obiectele pe care le percepem ca apărând în ea. înţelegerea acestui lucru este cheia de aur, se­ cretul din miezul oricărei doctrine oculte, mistice şi spirituale. Neînţelegerea acestui lucru duce la o disfuncţie la toate nivelurile, inclusiv o atitudine isterică faţă de pro­ feţie şi neputinţa de a înţelege „semnele". Desigur, e posibil să vezi semne în orice, iar profeţia, m ai mult decât orice, este sensibilă la această tendinţă a minţii umane de a proiecta un sens acolo unde nu există altceva decât fanteziile generate de min­ tea neliniştită care caută să scape de realitate în condiţia timpului ei prezent. Legenda biblică spune că magii de la Răsărit au urmat o stea oarecum ciudată, care arăta către copilul Hristos din iesle, ca fiind împliniera profeţiei şi consacrarea divinităţii în corpul Pământului. Crowley, Gurdjieff şi Osho şi toţi ceilalţi magi m o­ derni legitimi au venit ca să arate către o nouă dispensă, către „Copilul interior" de adevăr şi trezie. Ei au fost ambasadorii unei cunoaşteri noi, ai unei înţelegeri noi, ai unei noi viziuni şi, lucrul cel mai important, ai modului de a implementa acea viziune. Această înţelegere, această viziune susţine că divinitatea nu se află în cerul îndepărtat sau în mama-pământ, în vreo biserică, moschee, templu, sinagogă, m ă­ năstire sau în vreun mesia omenesc. Ea se află în noi şi este natura noastră elem en­ tară, care trebuie revelată, făcută, realizată - cuvintele pot să difere, dar mesajul este acelaşi. „Ieslea" este corpul nostru; „Mesia ce va să vină" este propriul nostru Sine adevărat, propria noastră Voie Adevărată, propria noastră Fiinţă adevărată. După cum spunea Osho, „Calea este către interior", iar după cum scria Crowley în Liber Tzaddi: în fiecare te aşteaptă un Tovarăş; iar Tovarăşul acela eşti Tu însuţi. Nu poţi să ai alt Tovarăş.

de faptul că maiaşii n-au mai avut spaţiu în calendar). Trăsătura psihologică obişnuită în cele mai multe astfel de m işcări profetice este desigur frica, îndeosebi frica de schimbare. C.G. Jung a rem arcat cu mult timp în urmă că probabil că nu este o întâmplare că OZN-urile au început să fie văzute brusc în diferite părţi ale lumii pe la sfârşitul anilor '40, la scurt timp după al Doilea Război M ondial, în special după bombardamentele de la Hiroshima şi Nagasaki

Desigur, şi maeştrii din trecut predau aceeaşi învăţătură: că adevărul se află înăuntru, fie că e vorba de Iisus care spune că „îm părăţia cerurilor e înăuntru", fie Buddha care predă o metodă ce duce la realizarea m inţii-buddha înnăscute. însă ceea ce se schim bă acum este unghiul de abordare. Vremurile când se punea ac­ centul pe sacrificiu sau pe renunţarea la lume s-au dus. Adevărul suveran al naturii interioare a omului trebuie realizat prin practică disciplinată, dar fără să ne chinuim sau să întoarcem spatele restului universului; dimpotrivă, a trăi sincer, cu respect de sine şi conştienţi înseam nă a fi într-o relaţie profundă cu tot ce este.

338

339

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

Dar atunci când studiem persoana şi viaţa unui înţelept profund şi dificil, ce ne rămâne la sfârşit? Oare putem să îl cunoaştem cu adevărat? M argaret Anderson, una din membrele unui grup de femei intelectuale care s-au adunat în jurul lui Gur­ djieff în ultimii lui ani, a scris o cărţulie despre timpul pe care l-a petrecut cu el, in­ titulată The Unknowable G urdjieff [Incognoscibilul Gurdjieff], înainte de publicare i-a trimis manuscrisul lui John Bennett, care a avut de făcut câteva rem arci tăioase. El i-a scris următoarele: singura critică deosebită pe care aş face-o cu privire la cartea ta este că nu transmiţi suficient de bine caracterul „incognoscibil" al lui Gurdjieff... [el] a fost şi a răm as incognoscibil, astfel încât fiecare om care îl întâlnea să poată să descopere ceva mai mult decât o reflexie a lui.2 Propria mea călătorie „în căutarea înţelepţilor" prin O rient a culm inat în Nepal, în februarie 1986, când, la scurt timp după ce vizitasem mormântul legen­ darului înţelept Shivapuri Baba, m-am trezit că stau în faţa lui Osho în fiecare seară, timp de o lună, la prelegerile spontane pe care le ţinea la Soaltee Oberoi Hotel, în Kathmandu, pentru vreo sută şi cincizeci de discipoli, în cea m ai mare parte nepalezi. Lucrul care a devenit evident destul de repede în decursul lunii a fost că, în sensul suprem, nu există Osho. Sigur că exista omul, cu tot cu identitatea lui per­ sonală cumva am orfă, cu obişnuita şi remarcabila lui graţie, carism ă şi elocvenţă, într-adevăr, uneori părea un pic obosit (şi evident că nu se sim ţea prea bine pe atunci, trecuseră la numai câteva luni după chinurile prin care a trecut în închisorile americane). Dar sentimentul de entitate definită, consecventă şi previzibilă, care stă acolo în scaunul său, era în mod clar o iluzie. Sentimentul unei prezenţe era mar­ cat şi uriaş. Ceva era acolo, foarte clar, într-o măsură şi cu o profunzime şi o calitate pe care nu o m ai experimentasem până atunci (chiar şi pe atunci întâlnisem deja mulţi oameni remarcabili). După toate definiţiile, aceasta era o persoană uber-re­ marcabilă. Dar ce se întâm pla, de fapt, în prezenţa lui, în discursurile lui? Nu era vorba de diseminarea informaţiei. Mare parte din ceea ce spunea era interesant; uneori, cuvintele sunau un pic absurd. îmi amintesc în mod deosebit o observaţie pe care a făcut-o, cum că Pământul este singura planetă din univers care are viaţă. în spatele meu stătea un cuplu de americani, care erau nou-veniţi în cercurile lui Osho. Băr­ batul i-a şoptit femeii: „Asta e chiar aiurea!". Nu îmi amintesc să-i mai fi văzut după acea prelegere. Cine ştie, poate că Osho avea dreptate şi nu mai există viaţă niciunde în univers (lucru pe care, la urma urmei, nu-1 ştim cu siguranţă). Dar cel mai surprinzător la observaţia lui a fost că a sunat ca fiind ceva ce ar fi putut să spună un fundam entalist religios. Şi asta era exact în concordanţă cu firea lui. El era măiastru să ţină pe toată lumea în dezechilibru, să îi îm piedice să îşi formeze o viziune consolidată despre cine este el - la fel ca Gurdjieff, era profund incognos­ 340

Î N T O A R C E R E A M A G I L O R : D E S P R E E S C R O C I , P RO F E Ţ I Şl P R O F E Ţ I E

cibil. Pe cât i-a fost posibil la faţa locului, o astfel de remarcă aparent prostească despre Pământ ca fiind singura planetă cu viaţă din univers, chiar şi-a continuat comentariile afirmând că realitatea evoluţiei neagă posibilitatea existenţei Dumne­ zeului iudeo-creştin. Putea să treacă de la o declaraţie extremă la alta, încât nu pu­ teai niciodată să îl cunoşti cu adevărat prin cuvintele lui. Cei care îl considerau răspunzător de un standard de perfecţiune erau adesea derutaţi. Odată, Osho a povestit despre J. Krishnamurti, care încerca nişte cravate la un magazin de îmbrăcăminte, aruncându-le încoace şi încolo, incapabil să se hotă­ rască pe care o vrea. O femeie, studentă de-a lui Krishnamurti, l-a văzut din întâm­ plare făcând acest lucru şi a decis im ediat că el nu avea cum să fie iluminat. Osho a luat-o în zeflemea pe acea femeie, ca exemplu de standarde absurde pe care le stabilim în mintea noastră pentru personalităţile spirituale, celc mai multe dintre ele fiind doar vestigii ale condiţionării puritaniste. De fapt, noi am făcut legătura ciudată dintre realizarea spirituală şi o idee sterilă de perfecţiune care respinge ca­ lităţile omeneşti - un Iisus de plastic, un Buddha de piatră la supermarket. John Bennett a subliniat un lucru important despre m agi în M aeştrii înţelep­ ciunii, anume că ei nu sunt „nici umani, nici divini... nici perfecţi, nici infailibili", ci au „viziuni şi puteri" care „transcend cu mult chiar şi pe cel m ai înţelept dintre oa­ m eni"3. în jurul unor astfel de învăţători lumea se adună în tabere polarizate: scep­ ticii, cei cinici, şi adepţii, cei fără discernământ. Cei dintâi, cu siguranţă că sunt cu mult mai num eroşi decât cei din urmă, mai ales în vrem urile actuale. Desigur că există o parte bună în asta. Capacitatea de a face aprecieri corecte este esenţială pentru dezvoltarea sănătoasă a individului. Mult prea multe dezastre au fost ge­ nerate pur şi simplu de încrederea sau devoţiunea oarbă. Dar incapacitatea de a vedea mesajul esenţial al profesorilor autentici de înţelepciune altfel decât ca fiind dăunător, am ăgitor sau cu intenţii ascunse i-a împiedicat pe mulţi să se trezească şi să recunoască „groaza situaţiei". Cinismul a ucis la fel de multe spirite ca încre­ derea oarbă. Dacă Bennett avea o slăbiciune, aceasta era tendinţa de a înclina către un oa­ recare idealism care avea ca rezultat final o atitudine foarte aspră a lui faţă de el în­ suşi. El era un studiu de perfecţionism englezesc şi în acest sens un bun exemplu de căutător spiritual sincer tipic, care se luptă cu propria condiţie umană. Probabil că putem să punem puţină sare şi piper în com entariul lui despre „viziune şi puteri". Mă îndoiesc că fiinţele foarte avansate sau care şi-au realizat şinele au „pu­ teri", în modul tipic în care am putea înţelege acest lucru. M ai degrabă, ele sunt mai apropiate de o vastă spaţiozitate prin care lucrurile se întâm plă pur şi simplu - iar unele din acele „lucruri" pot să fie cu adevărat extraordinare. îm i amintesc de unele poveşti spuse despre renum itul Karmapa al 16-lea al Tibetului, Rangjung Rigpe Dorje (1924-81). Se spunea că în prezenţa lui se petrec tot felul de întâm plări miraculoase, inclusiv un caz m edical documentat, în care

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

corpul lui - mai ales zona din jurul inimii - a rămas „im posibil" de caldă timp de câteva ore după moartea lui la un spital din Chicago.4 Dar oare „făcea" el cu ade­ vărat ceva din toate astea? Există un nivel de dezvoltare la care, într-adevăr, este posibil să obţii anumite puteri, efectul a ceea ce Gurdjieff num ea hanbledzoin (forţă psihică) concentrat. Tradiţia yoghină se referă la acest lucru, descriindu-1 ca o do­ bândire a unei facilităţi de a lucra cu clmkrn ajna sau „al treilea ochi". Budismul îl numeşte o potenţială capcană (datorită inevitabilului ataşament de astfel de puteri), rezultatul fiind că persoana devine ceea ce se numeşte „un zeu gelos" Gurdjieff însuşi a declarat că el a renunţat intenţionat la puterile lui prin anul 1911, pentru a se purifica la niveluri mai profunde. Crowley a vorbit şi el pe larg despre acest lucru în discuţiile sale despre Fratele Negru şi eşecul de a „traversa prăpastia" co­ rect. Cel care ajunge la nivelurile definite de Arborele Vieţii ca Binah, Chokmah şi Kcther nu mai este sub vraja mai/a, al amăgirii dualiste şi, vrând-nevrând, înţelege că liberul-arbitru (în sensul convenţional, egoist) este o iluzie totală. Cel care în­ cearcă să ajungă la aceste niveluri superioare, dar nu reuşeşte să se elibereze de sub gheara egoului şi a variatelor şi feluritelor lui abordări la „a face", decade şi devine un Frate Negru sau ceea ce Gurdjieff numeşte un Hasnumuss. însă, într-un sens im portant, toate acestea sunt o m etaforă care descrie ce facem cu propria minte. A flirta cu principiile spirituale, cu metodele de transfor­ mare şi să ne maturizăm doar până la jum ătate cu ele - sau, şi mai rău, să le folosim împotriva altora pentru a ne consolida propriul ego - înseamnă, într-un fel, a deveni un zeu gelos sau un Frate Negru. Acest lucru este m ult m ai frecvent decât ar bănui cei mai mulţi. Aşa-numita cale spirituală e plină de cadavrele astrale ale aspiranţilor la trezire. Şi am văzut nu o singură persoană folosind principiile spirituale pentru a-i teroriza pe alţii sau pur şi simplu pentru a respinge masele jalnice, murdare şi ne-trezite. Egoul este măiastru în a coopta orice - mai presus de orice, el caută să coopteze principii spirituale şi să le folosească în avantajul lui. Unul din principalele moduri prin care face acest lucru este ceea ce maestrul tibetan Chogyam Trungpa num ea „m aterialism ul spiritual", care, esenţialmente, este un tip de narcisism în care ne folosim de cunoaşterea principiilor spirituale pentru a ne deconecta de alţii

În t o a r c e r e a M

agilor:

D

espre

E s c r o c i , P r o f e ţ i Şi P

rofeţie

ţinându-ne blocaţi într-o perpetuă imaturitate, in raport cu această imagine sterilă a perfecţiunii. într-o zi, participând la prelegerile lui Osho din Nepal, mă plimbam prin pie­ ţele din Kathmandu, când m-am oprit la un bazar unde am văzut o masă cu o gră­ madă de fotografii pe ea. Acolo, deasupra unei grămezi, se afla un mic instantaneu cu Osho scos la Polaroid; în fundalul fotografiei, iţindu-se deasupra pălăriei lui albe, era o faţă cunoscută: eu. Se pare că cineva îl fotografiase tocmai când trecea pe lângă locul unde m ă aflam, în rândul pe lângă care îşi făcea „plim barea" zilnică prin curtea hotelului. Efectul a fost acela că stăteam direct în „aura" lui, ca să spun aşa. Am m ărit poza când m-am întors în Canada. E o fotografie ciudată şi una pe care, până la urmă, am ajuns să o văd ca pe un soi de koan zen în imagini. Unde se sfârşeşte maestrul şi unde începe discipolul? Care este natura identităţii? Cine eşti tu, cine sunt eu? într-o zi, la sfârşitul lui februarie 1986, Osho a plecat din Nepal în Grecia, doar cu un grup mic de discipoli care îl îngrijeau. Nu trebuia să îl urmeze nimeni acolo. în ziua următoare m -am dus să fac o plimbare în Durbar Square, în centrul Kathmandu. A fost prima şi singura dată când am uitat să îmi pun portofelul şi pa­ şaportul în centura de călătorie şi le-am lăsat neglijent în buzunarele deschise de la jachetă. La un m om ent dat, pe când hoinăream prin piaţă, am fost înghiontit uşor. Locul era plin de lume, aşa că abia dacă am observat. Puţin mai târziu mi-am dat seama că fusesem uşurat de portofel şi de paşaport. A urm at o întreagă tărăşenie, eu trebuind să conving autorităţile că nu îmi vândusem paşaportul pe piaţa neagră, în cele din urmă, am fost lăsat să plec şi m-am dus la ambasada canadiană de la New Delhi, să mi se elibereze un paşaport de urgenţă. Sim bolism ul nu a fost irosit cu mine. îm i „pierdusem identitatea" în ultima zi din darshan-u\ meu de o lună cu maestrul. Gurdjieff avea multe paşapoarte, fie­ care cu o altă dată de naştere. Până la urmă, nim eni nu ştia cu adevărat cine era. Osho era un alt chip pentru toţi cei care îl cunoşteau. Crowley era un caz de manual în ceea ce priveşte reputaţia conflictuală, în mare parte întunecată, dar moartea lui i-a rezumat viaţa: era singur şi, până la urmă, necunoscut. Cu toţii suntem necunoscuţi şi incognoscibili; personalităţile şi drama nes­ fârşită a vieţii noastre sunt doar imagini care licăresc pe imaginea unui ocean inte­ rior văzut de departe. Cu cât ajungem m ai aproape de im agini, cu atât ele se descompun, iar când ajungem chiar la ele, vedem că acolo nu e nimic. Doar un ocean uriaş, o prăpastie, o absenţă pură. Iar în absenţa aceea, o im ensitate inefa­ bilă.

şi a ne simţi superiori lor. însă observaţia lui Bennett era solidă: chiar şi cei mai avansaţi magi nu sunt perfecţi. Asta e şocant pentru sensibilitatea morală a omului mediu. Ideea de „maes­ tru perfect" este o m oştenire a indoctrinării religioase, a ideologiei puritaniste ne­ cesare pentru a controla masele făcându-le să se simtă mereu inferioare - „nu merit eliberare şi libertate" - şi astfel m ai uşor de controlat. C ei care nu gândesc prea m ult cu propria m inte sunt mai uşor de administrat decât cei care au un respect de sine autentic. însăşi imaginea de sfânt perfect necesită opusul acesteia, căutătorul veşnic pătat şi im perfect care nu ajunge niciodată la Graal. Până nu renunţăm la imaginea acestui sfânt fără prihană, la acest Iisus de plastic, vom proiecta mereu standarde imposibil de ridicate asupra profesorilor spirituali, în acelalşi timp men-

A te apropia de propria imagine, a vedea în prăpastie, a privi la ceea ce tra­ diţia zen num eşte chipul nostru iniţial este o m etaforă care înseam nă a trăi viaţa cu intensitate conştientă, cu totalitate. Osho, Gurdjieff şi Crowley, orice s-ar spune despre ei, au făcut asta cu mare ardoare. Ei au fost revoluţionari ca profesori spiri­ tuali doar prin virtutea acestui fapt - practic, au predat dem onstrând că, cu cât ne

342

343

C

ei

T rei M

agi

P ericuloşi

trăim viaţa mai conştient, cu totalitate şi intensitate, cu atât surprindem mai mult vastitatea adevăratei noastre naturi şi suntem mai puţin definiţi de micimea pla­ nurilor noastre personale. Impăcând şi echilibrând contrariile - lumina şi întuneri­ cul propriei naturi - şi adoptând deplinătatea vieţii şi şinele nostru adevărat, fiind foarte elevaţi şi foarte îm păm ântaţi în acelaşi timp, aducem laolaltă în noi Orientul şi Occidentul, înţelepciunea şi energia, vastitatea şi plinătatea. Devenim un copil al noului Eon, o fiinţă umană armonioasă, un Zorba Buddha. Suntem o stea pe cerul interior şi suntem acasă. în stilul lor propriu, cutezător şi de neimitat, cei trei magi periculoşi au arătat către acea stea interioară

Partea a patra: Lucrarea interioară

344

Im portanţa P racticii

„Aplicarea practică" a învăţăturilor sau ceea ce numim aici, de dragul sim­ plităţii, „Lucrarea", în acest exemplu este un rezultat a doi factori anteriori, şi anume învăţătorul şi învăţătura. Aceste trei elemente pot fi înţelese şi în următorii termeni:

Capitolul 16 Importanţa practicii

1. Creator: Ideile Invătăturii / 2. Distructiv: Personalitatea învăţătorului 3. Mântuitor: Lucrarea Interioară Practică

Pentru a ft liber de legile spaţiului şi timpului, trebuie să te schimbi chiar tu. Schim­ barea asta depinde de tine şi nu se va produce prin studiu. Poţi să ştii totul, şi cu toate astea să rămâi acolo tinde eşti. E ca un om care ştie totul despre bani şi despre legile bancare, dar nu are niciun ban al lui în bancă. Ce face pentru el toată acea cu­ noaştere?'

Gurdjieff

Omul este un zeu în ruină.

Emerson

Să re z u m ă m : L u cra re a in te rio a ră a m ag u lu i ână acum, această carte s-a concentrat într-o oarecare măsură pe povestea vieţii personalităţilor pe care le-am cunoscut drept Osho, George Gur­ djieff şi Aleister Crowley. Am considerat că este necesar să explorăm firul narativ al acestor poveşti într-o oarecare măsură, pentru a furniza contragreutatea umană, dacă putem să o numim aşa, care să echilibreze baza teoretică a ideilor şi a învăţă­ turilor lor. Cred că acest lucru este important, deoarece este un elem ent prin care ne amintim adevărul esenţial că şi noi suntem personalităţi lim itate şi că trebuie să purtăm pe materia brută a personalităţii noastre întreaga măsură a sincerităţii ca să ne trezim. Cu toţii avem o poveste, un scenariu pe care îl trăim în drama vieţii noastre şi, deşi cu toţii simţim chemarea către ceva mai măreţ, povestea vieţii noas­ tre poartă semnătura strădaniei sufletului nostru de a se realiza pe sine. După cum ne amintim din Legea lui Trei exprimată de Gurdjieff, un eveni­ ment are nevoie de trei elemente pentru a se materializa: o forţă activă (sau afirm atoare), o forţă pasivă (sau tăgăduitoare) şi o forţă îm păciuitoare, care este rezultatul interacţiunii prim elor două. într-o anumită privinţă, Legea lui Trei se

P

poate aplica la procesul de trezire interioară, în felul următor: 1. Baza teoretică a învăţăturilor şi ideilor.(Afirmator) 2. Personalitatea şi povestea ei (Tăgăduitor) 3. Aplicarea practică a învăţăturilor - Marea Lucrare (împăciuitor) 346

La prima vedere, ar putea părea ciudat ca învăţătorului să-i fie atribuită poziţia de „tăgăduitor" sau „distructiv", dar nu trebuie să ne gândim prea mult ca să ne dăm seama de ce se potriveşte. Prin virtutea faptului că este o fiinţă umană, învăţătorul are limitări, oricât de avansat ar fi. în mod inevitabil, el nu poate să exercite perfect teoria propriilor învăţături. însă „interacţiunea" dintre cine este el şi teoria învăţătu­ rilor lui duce în mod natural la metodele practice pe care le dezvoltă şi le oferă. Astfel, aceste metode devin roadele pe care el le pune la dispoziţia altora. Gurdjieff a mai definit cele trei forţe în felul următor: 1. Eu pot. 2. Eu sunt. 3. Eu doresc. La rândul nostru, putem aplica cu uşurinţă acest algoritm la propriul proces. „Eu pot" corespunde cu ideile învăţăturii pe care o studiem. „Eu sunt" corespunde personalităţii noastre. Iar „eu doresc" desemnează Lucrarea practică, adică punerea efectivă în acţiune a unei dorinţe printr-un efort. O obiecţie care apare de obicei la acest punct din partea multor voci implicate în şcoli orientale de gândire, precum advaita sau taoismul, este că nu trebuie să facem niciun efort pentru a ne trezi, pentru că nu există un sine separat real care să ajungă undeva şi, ca urmare, nu există nimeni şi nimic pe care să „lucrezi" cu ade­ vărat. în plus, de vrem e ce nu există sine separat, nu poate să existe liber-arbitru, astfel că, din nou, Lucrarea interioară este inutilă. Totuşi, aceasta este perspectiva de la nivelul absolut al realităţii. Ea ignoră nivelul convenţional sau relativ. Mai la obiect, neglijează faptul că, până la urmă, Lucrarea interioară este un proces plin de bucurie în m od inerent, chiar dacă la anumite momente este descurajator, înspăimântător, perturbator şi profund frustrant. Dincolo de orice, practicarea Lucrării interioare ne apără de posibilitatea de a deveni nesinceri, nişte falşi sfinţi sau nişte simpli moralişti spirituali. în cel mai rău caz, ne arată pur şi simplu profunda inutilitate în a ne lupta cu ceea ce suntem deja. Fie că procesul este înţeles ca un „efort" întru iluminare, fie ca „renunţarea la efort" pentru a ne da seama că suntem deja iluminaţi, e acelaşi lucru. Totuşi, ceea 347

C

ei

T

rei

M

agi

P ericuloşi

ce putem spune cu siguranţă este că nimeni n-a ajuns vreodată la o stare realizată fără să fa că ceva înainte. Ideea că „nu trebuie să fac nim ic" (după cum spune fraza din Cursul în miracole) poate că este adevărată, până la urmă, dar rare sunt persoa­ nele care pot să pătrundă acest koan, cel mai profund dintre toate şi să îl trăiască în detaliile zgrunţuroase ale vieţii lor. Şi chiar dacă pot, ele trebuie să fie iniţiate mai întâi de o dorinţă arzătoare pentru adevăr, cum a fost cea care l-a cuprins pe Ramana Maharshi pe când era tânăr. Acea dorinţă profundă este rară, dar aplicarea practică a Lucrării poate să întărească flacăra ce arde în inim a noastră. Crowlev, Gurdjieff şi Osho pot şi ei să fie văzuţi în lumina schem ei cu trei ni­ veluri, rezumată Ia modul foarte general după cum urmează: three-fold scheme, summarized very generally as follows: 1. Crowley: Cunoaşte-te pe tine însuţi 2. Gurdjieff: Nu te cunoşti pe tine însuţi. 3. Osho: Eşti ceea ce căutai, dar mai întâi trebuie să te despovărezi ca să poţi să înţelegi asta. Miezul lucrării lui Crowley poate fi rezumat sub forma cunoaşte-te pe tine în­ suţi. Tot ce a încercat el poate fi redus la un efort neînduplecat şi neînfricat de a ex­ plora profunzimile propriului său ego, propria sa condiţionare şi de a îmbrăţişa, dincolo de asta, conştiinţa lipsită de ego pe care o numea Sfântul înger Păzitor sau Augoeides sau Atman. Ca student al lui, Gerald Yorke s-a exprim at odată: „Lui Crowley nu îi plăceau viciile lui! El le explora ca să le stăpânească". Faptul că i-a ofensat pe mulţi era inevitabil, date fiind vremurile în care a trăit - o perioadă rigidă de protocoale severe de comportament. Chiar şi proclamările lui cosm ice mai mă­ reţe, îndeosebi iniţierea Eonului lui Horus, pot fi înţelese pur şi simplu ca o trâmbiţă ce cheamă oamenii să se scuture de lanţurile trecutului mizerabil - de moştenirea de dezgust faţă de sine a programării iudeo-creştine - să înveţe să se desfete cu mi­ nunile existenţei şi să se bucure de ele. A fost o chemare ce a fost preluată în între­ gime de Osho, care, datorită naturii lui şi a vrem urilor în care a trăit, a putut să ducă mesajul la un nivel mai înalt şi cu o influenţă mai mare (chiar dacă, pe parcurs,

Im po rta n ţa P racticii

pe această cale, înfruntă-ţi egoul cu sinceritate, eliberează-i tensiunea încordată, an­ xietatea şi emoţiile negative. Apoi fii martor tăcut. Aşază-te în şinele tău natural, în sfârşit, sărbătoreşte energia trezită prin aceasta folosind creativitatea, senzuali­ tatea conştientă, râsul, delectarea cu tot ce-ţi oferă viaţa - trăieşte total. M esajul su­ prem al lui Osho este tantric (trăieşte total şi conştient) şi zen (fii nemişcat şi vezi adevărul), dar el duce aceste învăţături la un nivel mai cuprinzător şi le combină cu psihoterapia modernă. Omul occidental modern este prea nevrotic, prea îm po­ vărat de moştenirea unor generaţii de familii disfuncţionale (exacerbată de trau­ matismul dur al im enselor vărsări de sânge din secolul XX) pentru a putea să îşi dea seam a pur şi simplu că este întreg şi com plet în mod intrinsec, că este „deja ilum inat". După cum arată Dennis Waite în Back to the Truth [înapoi la adevăr], cuprinzătoarea lui carte despre Advaita Vedanta, există o tradiţie „neoadvaita" a tim­ purilor recente, care se concentrează în întregim e pe unghiul „nu e nevoie să faci nim ic". Această abordare este foarte problematică, deoarece invită cu uşurinţă ne­ garea, reprimarea şi o veşnică superficialitate a realizării.2 Eficienţa lui Osho se află în lărgimea spiritului său, care a adoptat o înţelep­ ciune de avangardă, în speţă psihoterapiile aparţinând mişcării pentru potenţialul uman - masajul reichian, respiraţie, meditaţii active, variate terapii de grup şi aşa mai departe. (La asta se referea Israel Regardie când sublinia că orice student al tra­ diţiilor ezoterice occidentale care este serios în privinţa Lucrării interioare ar trebui mai întâi să treacă printr-o formă de psihoterapie). Ideea care mai trebuie clarificată este că nu ne referim aici la psihoanaliza freudiană, mai convenţională, bazată pe sco­ pul de a normaliza o persoană considerată a fi nevrotică sau disfuncţională în alt fel. Mişcarea pentru potenţialul uman, care a înflorit în anul 1960, se bazează pe ideea că fiinţele umane sunt tărâmuri vaste de potenţial neaccesat - nu doar nişte dispozitive stricate care trebuie reparate ca să poată funcţiona în lume. Elementul esenţial este că o modificare de atitudine, o îndepărtare de ideea de defect intrinsec - alături de surorile sale, conceptele de păcat, sacrificiu şi suferinţă necesară - şi de îndreptare către un context de explorare, investigare, descoperire de sine şi realizare de potenţial. (Ceea ce, în esenţă, corespunde cu principiile thelemice).

ţelese clar, ei se com pletează perfect. Miezul lucrării lui Osho poate fi rezumat sub forma eşti ceea ce căutai, dar mai întâi trebuie să te despovărezi, ca să poţi să începi să înţelegi acest lucru. Pentru a merge

Formatul Părţii întâi din această carte a urmat o progresie de la Crowley la Gurdjieff şi la Osho, reflectând progresia istorică a Marii Lucrări a transformării. Nu mai este nevoie să spun că nu sugerez că lucrarea lui Crowley e mai puţin efi­ cientă decât a lui Gurdjieff sau că a lui Gurdjieff e mai puţin eficientă decât a lui Osho. Cred că o persoană îşi poate atinge potenţialul interior deplin urmând oricare dintre cele trei abordări. însă nu toţi indivizii îşi accesează potenţialul deplin ră­ mânând la o singură cale dată, acest lucru fiind din ce în ce mai adevărat în vre­ murile noastre. în parte, acest lucru se datorează exploziei de informaţie care a avut loc odată cu dezvoltarea internetului, dar şi perioadei istorice complicate pe care o locuim, cu vârful ei uriaş de populaţie, care necesită o abordare cuprinzătoare în privinţa lucrării interioare. Nevoile căutătorilor din aceste timpuri sunt complexe

348

349

a avut o călătorie dură). Miezul lucrării lui Gurdjieff poate fi rezumat sub forma tu nu te cunoşti pe tine însuţi. El furnizează contrapunctul perfect la mesajul esenţial al lui Crowley. în timp ce Crowley predă despre modul de a descoperi şinele adevărat şi Voia Ade­ vărată a acestuia, Gurdjieff ne arată realitatea crudă care ne spune de ce noi - în starea noastră actuală - nu avem nici măcar un sine adevărat sau o Voie Adevărată. Astfel că, deşi cei doi par să se contrazică, de fapt, când ideile lor esenţiale sunt în­

C

ei

T

rei

M

agi

P ericuloşi

şi foarte variate. (Nimeni nu a înţeles acest lucru mai bine ca Osho - de aceea şi-a num it şcoala de m istere „multiversitate"). Formatul Părţii a Patra din această carte - Lucrarea practică - este inversat şi începe cu lucrarea lui Osho, continuând cu Gurdjieff şi apoi cu Crowley. Din nou, acest lucru este făcut cu o intenţie gândită. Lucrarea lui Crowley aparţine mai mult tărâmului clasic al tradiţiilor yoga şi ale magiei înalte şi, deşi este puternică, pentru mulţi căutători este dificil de adoptat în vremurile actuale, din cauza mai multor factori - dintre care, şi nu mai puţin importanţi, reprimarea psihologică, disf uncţiile relaţionale şi capacitatea generală diminuată de atenţie. Crowley era un specialist, un mag avansat din punct de vedere intelectual, care poate fi apreciat doar cei care doresc să pătrundă adânc în mistere. Dar aceia trebuie să fie pregătiţi, neîmpovăraţi, uşori în interior şi sănătoşi la nivelurile de temelie. Osho nu a fost un specialist. Deşi genial şi maestru al sincretismului, el nu avea cunoaşterea cuprinzătoare a lui Crowley, în privinţa diferitelor căi ezoterice. Specialitatea lui Osho era să îndrum e oamenii moderni din locul în care se aflau, către tărâmuri mai profunde din ei înşişi, elementul principal aici fiind din locul în care se aflau. Crowley nu era bun în domeniul acesta. Călcâiul lui Ahile în cazul lui, observat frecvent de cei care i-au studiat viaţa, era aparenta lui incapacitate de a-şi da seama că cei mai mulţi erau foarte departe de nivelul lui de înţelegere. (Totuşi, eu nu sunt convins în întregim e că el nu putea să îşi dea seam a de asta. Mai de­ grabă, bănuiala mea este că pur şi simplu nu îl atrăgea nimic într-acolo). Dacă Osho este ca un copac masiv sub care îşi pot găsi refugiul mulţi, Crowley este o piatră preţioasă rară şi exotică, pe care doar puţini pot să o recunoască. Gurdjieff se situează între cei doi. El a avut ceva din măreţia de spirit a lui Osho, efortul de a ajunge la oameni (prin dansurile lui sacre, prin muzica şi scrierile lui etc.). Cu toate astea, oricât ar fi încercat, până la urmă şi el era mai degrabă un mag specialist, ca şi Crowley. Totuşi, era mai adaptat la modernitate decât Crowley (în ciuda accentuluui pe care acesta din urmă l-a pus pe noul Eon). Gurdjieff subli­ niază metode de lucrare interioară care, în cea mai mare parte, erau lipsite de com­ plexul limbaj sau ritual ezoteric. Miezul lucrării lui este observarea de sine, care este în sine cheia procesului de trezire. Dar el a murit înainte să apară mişcarea pentru potenţialul uman. în ciuda genialităţii lui şi a originalităţii pure, i-a lipsit înţelegerea pe care o avea Osho despre psihologia modernă, nefiind expus la ex­ traordinara eflorescenţă de înţelepciune care s-a petrecut în anii '60. Luate îm­ preună, lucrările acestor trei învăţători sunt puternice şi mai mult sau mai puţin atotcuprinzătoare, nelăsând nicio piatră neîntoarsă pe calea către Casă. Aceia care caută nu se vor opri până ce nu vor găsi. Când vor găsi, vor f i tulburaţi. Când sunt tulburaţi, se vor minuna şi vor domni peste toate. Iar după ce v orfi dom­ nit, se vor odihni.

Evanghelia lui Toma (2:1, 2) 350

Capitolul 17 Lucrarea practică a lui Osho

S

e spune că miezul învăţăturii lui Osho nu poate fi niciodată rezumat. Este adevărat că, vreme de mulţi ani, lucrarea lui s-a bazat în principal pe pre­ zenţa lui. Ultimele lui cuvinte - „Vă las visul m eu" - au lim pezit destul de mult care era visul lui: la nivel microcosmic, dezvoltarea ashram ului Pune, iar la nivel macrocosmic, o omenire trezită, care înfloreşte la potenţialul ei deplin. însă pentru discipolul care căuta să îşi evalueze propriul progres, „visul" poate că era mai puţin clar, sfatul de despărţire al lui Osho - „calea este către înăuntru" - nefiind deloc precis. El a afirmat deschis, nu o singură dată, că intenţia lui clară a fost ca în urma lui să nu rămână niciun „sistem ", nicio „doctrină" despre care să se poată spune că îl reprezintă, deşi mie nu mi-a fost clar niciodată dacă acest lucru îşi avea originea în nevoia caracterului său de a fi un răzvrătit sau dintr-un antinom ianism sincer, care se împotrivea în mod firesc oricărei convertiri a lucrării lui într-o doctrină sau dogmă. Motivul pentru care acest lucru reprezintă o problemă este că, deşi religiile organizate au fost indiscutabil toxice în atât de multe feluri, doctrinele de lucrare interioară care le supravieţuiesc pot fi cu adevărat utile - un exemplu rezonabil în acest sens fiind budismul tibetan, care a înflorit vreme de milenii, transmiţând în­ drumări orale şi scrise foarte structurate. în orice caz, Osho a lăsat în urmă un material destul de consistent, atât teo­ retic, cât şi practic. Acest material se împarte în patru categorii: 1. Cuvintele lui vorbite şi scrise, înregistrate. 2. Tehnicile lui practice, şi anume meditaţiile. 3. Terapeuţii lui (liderii de grupuri, instructorii de m editaţie etc.). 4. Ashramul lui principal din Pune, acum denum it în m od oficial centru de meditaţie, condus administrativ de 21 de discipoli aleşi iniţial de Osho în 1989 (deşi componenţa grupului s-a schimbat în cei 20 de ani care au urmat). Cea de-a treia categorie - terapeuţii - cuprinde psihoterapeuţi, consilieri sau alţi specialişti form aţi (cu diferite grade de aptitudini şi experienţă) care, de la în­ ceputul anului 1970, au ţinut seminarii la ashramul din Pune sau în alte părţi ale lumii, în numele lui Osho. (De atunci, cei mai mulţi dintre terapeuţii iniţiali au ple­ cat). într-un fel, ei sunt un gen de subcultură în comunitatea Osho mai largă - după 351

C

ei

T rei M

agi

P

ericuloşi

1988, Osho chiar le-a desemnat haine speciale (robe negre cu centuri albe), care să se deosebească de robele maro ale tuturor celorlalţi. Acest lucru a ridicat întrebarea dacă nu cumva terapeuţii îşi asumaseră, fără să vrea, rolul de „preoţi" pe care Osho îl discredita atât de des. Dat fiind că Osho condamna regulat ierarhiile din cadrul com unităţilor religioase, ar fi putut părea ciudat să prom oveze un aspect diferit pentru terapeuţi. Dar de fapt, eficienţa instrum entului nu este greu de remarcat. Unele din grupurile de terapie ale lui Osho erau destul de m ari, cu până la cinci­ zeci de participanţi sau chiar mai mulţi, iar într-un astfel de cadru, în care lucru­ rile pot să devină haotice, este util să poţi să identifici rapid liderul grupului. Mai la obiect, aspectul diferit ajută la stabilirea unui cadru în care căutătorul poate, într-o oarecare m ăsură, să se elibereze de probleme legate de control, să accepte faptul că se află acolo ca să lucreze cu sine şi să lase terapeuţii să faciliteze lucra­ rea. (De exem plu, se ştie că grupurile de terapie fără lider sunt în cea mai mare parte ineficiente şi duc la o ciocnire între egouri, nim ic m ai m ult). A cest lucru contribuie la stabilirea unor graniţe utile, ca un soi de lanţ de com andă care spri­ jină eficienţa m axim ă în poziţia în care te afli. în plus, „uniform a" terapeutului poate uneori să ajute la scoaterea la lumină a unor problem e legate de autoritate, pentru a putea fi văzute şi abordate. Acestea fiind spuse, Osho chiar a dat o oarecare strălucire culorii negre spre sfârşitul vieţii lui - pe lângă faptul că a creat robele negre pentru terapeuţi, el a mai decretat că unele dintre clădirile noi care urmau să fie construite în ashram la înce­ putul anilor '90 trebuiau să fie în formă de piramidă şi negre la exterior. Când am fost ultima dată acolo, în 1991, aceste clădiri încă mai erau în construcţie, dar de când s-au terminat lucrările, la scurt timp după aceea, structurile create sunt im­ presionante. întregul ashram Pune este foarte impresionant şi încă mai are parte de vremuri înfloritoare, la 20 de ani după moartea lui Osho. C a th a rsis Aleister Crowley, care pe lângă faptul că era un învăţăcel în ale Magiei, era şi învăţăcel în yoga, a rezum at odată practica yoga într-o expresie renum ită, după cum urmează: „Stai nemişcat, încetează să m ai gândeşti, taci din gură, ieşi afară". Maestrul advaita Harilal Poonja a scurtat rezumatul încă şi mai mult: „rămâi tăcut". Puţini ar putea să susţină că aceşti oameni nu au rezum at corect esenţa misticis­ mului. însă Osho susţinea că cei mai mulţi dintre oam enii moderni sunt literal­ mente incapabili să stea nemişcaţi, să înceteze să mai gândească sau să tacă, motiv pentru care nu pot nici să „iasă". Le lipseşte coeziunea voinţei şi sunt prea plini de tensiune, de nelinişti şi de nevroze de tot soiul pentru a se angrena corespunzător

L

ucrarea

P ractică A Lui O sho

de colegi (deşi dacă are de criticat cea mai mare parte din ceea ce citeşte). Ca rezultat al studiilor lui, una din ideile majore pe care le-a adoptat Osho a fost conceptul psi­ hologic de catharsis. Cuvântul provine din termeni greceşti katlwirein, care în­ seam nă „a goli" şi katharos, care înseam nă „pur". (M edical, asociat cu „a goli intestinele"). A „trece prin catharsis" din punct de vedere terapeutic înseamnă a te goli mental şi emoţional, pentru a deveni pur - „puritate" care nu are nimic de-a face cu moralitatea, ci este mai apropiată de acţiunea unui agent de curăţire. în mod natural, ideea de catharsis este asociată cu ideea de reprimare. Reich, Lowen, Rogers, Janov, Perls şi mulţi dintre psihoterapeuţii m işcării pentru poten­ ţialul um an din anii '50 - '60 au ajuns la concluzia că oamenii moderni sunt foarte reprimaţi şi că această reprimare interferează cu (sau blochează de tot) orice fel de mişcare către o conştiinţă superioară sau (ceea ce Kurt Goldstein şi Abraham Maslow numeau) autoactualizare. Ideea din spatele terapiilor catharctice, precum şi al câtorva dintre meditaţiile active ale lui Osho, este aceea de a crea spaţiul interior necesar pentru a trece corect la meditaţie. Ideea este simplă şi directă (chiar dacă realizarea ei nu este deloc aşa):

1. Trăim în vremuri de o complexitate tehnică fără precedent şi de disfuncţie şi deteriorare psihologică şi spirituală aproape la fel de nemaivăzută. Computerul, televiziunea, smart phone-urile şi tehnologiile de comunicare asociate au compro­ mis grav capacitatea multor oameni de a-şi concentra atenţia pe ceva. (Şi îndeosebi unul pe altul - siturile m oderne de socializare perm it existenţa mai multor legături cu alţii, dar în general diminuează foarte mult calitatea acestor legături). Tulburările de deficit de atenţie sunt de nestăpânit, în parte generate de un excedent aproape absurd de informaţie şi de posibilităţi de divertisment. Tehnologia aduce avantaje extraordinare, dar cu costuri excepţionale, şi anume erodarea capacităţii de atenţie. Aceasta se manifestă în diverse feluri: A. Destrămarea relaţiilor: nu mai este nevoie să spunem că nu putem să „fim" efectiv cu cineva dacă nu suntem „prezenţi" efectiv cu acea persoană. B. Problem e de performanţă: nu putem să lucrăm dacă nu putem să ne con­ centrăm. (în cele mai multe cazuri, succesul în viaţă are legătură cu capacitatea de a ne concentra). C. Depresie: deplasarea rapidă a atenţiei pentru a ne adapta la schimbările rapide din câmpul nostru perceptual duce în mod natural la reprimarea unor părţi din natura noastră, căutând să ne adaptăm mereu la ultimele schimbări. Literal­ mente, nu avem suficient timp să simţim cu adevărat ce se întâm plă cu noi la nivel intern, astfel că singura alternativă este reprimarea.

în pregătirea mistică clasică. Osho a fost maestrul m odern chintesenţial. Vastele lui lecturi l-au menţinut pe deplin la curent cu cele mai noi evoluţii în psihologie. El era echivalentul unui doctor de vârf, care chiar se deranjează să citească cele mai recente jurnale trimise

(Gândiţi-vă la un film de acţiune obişnuit, de Hollywood, de la începutul se­ colului XXi - nicio scenă nu durează m ai mult de câteva secunde înainte să treacă la următoarea, iar de obicei, camera tremură intenţionat, în loc să fie ţinută nemiş­ cată, apropiindu-se şi depărtându-se rapid de cadru. Toate acestea sunt făcute pen­ tru a încerca să capteze atenţia într-un mod în care să fie din ce în ce mai uşor pentru

352

353

C ei T re i M a g i P e r i c u l o ş i

cei care privesc să nu facă niciun fel de efort. De fapt, acest gen de filme dăunează capacităţii oamenilor de a-şi dezvolta efectiv atenţia, aşa cum m âncarea de tip junk food este uşor de mâncat, dar îţi face rău la corp). Până la urmă, reprimarea contri­ buie semnificativ la depresie, pentru că actul de a-ţi îm piedica perm anent gându­ rile, sentimentele şi energia consumă el însuşi energie. Astfel, epuizarea energetică ce urmează de aici duce la o amorţire şi o deconectare generală. 2. Avem o capacitate spirituală naturală extraordinară, care este latentă. 3. Putem să începem să avem experienţa acestei capacităţi naturale liniştindu-ne şi limpezindu-ne mintea, relaxându-ne fizic şi dezvoltând capacitatea de a ne îndrepta atenţia către interior. (Prin „liniştire" şi „relaxare" nu se înţelege o indiferenţă insensibilă şi adormită, doar ceva mai apropiat de o uşurinţă vigilentă. Gândiţi-vă la o pisică ce se odihneşte liniştită, cu ochii deschişi, privind atentă la tot ce se întâm plă în jurul ei). 4. Nu avem cum să ne relaxăm şi să fim prezenţi - darămite să ne mai şi rea­ lizăm adevărata natură şi potenţialul spiritual deplin - dacă suntem prea reprimaţi, prea contractaţi în interior (ca un pumn), prea plini de nelinişte, tensiune şi de amin­ tirile (conştiente sau nu) ale unor dureri, răni şi traume din trecut. Nu putem să fim cu adevărat prezenţi pentru că atenţia noastră este prinsă de aceste amintiri, frici, nelinişti şi aşa mai departe. Abia dacă ne mai răm âne suficientă atenţie ca să fim aici, efectiv. Aşa-numitele tulburări de „deficit de atenţie" au devenit mai răs­ pândite (sau mai frecvent identificate, alegeţi) în vremurile actuale, însă cu toate acestea, într-un fel, deficitul de atenţie este condiţia de bază a omenirii. Când Gur­ djieff spunea că „omul este adorm it", la asta se referea. Reprimarea în sine se datorează multor factori, dar esenţialmente ea provine dintr-o decizie, luată la anumite momente esenţiale în timp, de a ne înfrâna. Miş­ carea naturală a vieţii este să se lărgească, să se întindă, să se deplaseze în exterior cumva, chiar dacă lent (aşa cum viaţa evoluează mereu, iar universul se extinde mereu). Mulţi ani petrecuţi înfrânându-ne în permanenţă, închizându-ne în interior duc la obiceiul de a ne înfrâna în general - de a juca la miză mică, de a ne sacrifica fără rost, de a da totul şi aşa mai departe. Aducerea din nou în prim plan a nevoilor sinelui este punctul central al teo­ riei mişcării pentru potenţialul uman şi, deşi se poate demonstra că este o idee utilă, ea nu a venit fără elementul ei de umbră. Unele din problem ele asociate cu acest concept sunt riscul de egocentrism, exagerarea valorii sentimentelor (în detrimentul acţiunii decisive) şi folosirea „procesului interior" ca justificare pentru a nu merge mai departe cu viaţa şi în special pentru a nu ne asuma responsabilitatea pentru nişte probleme de bază. Cu toate acestea, aproape sigur că beneficiile au depăşit dezavantajele şi numeroşi căutători sunt ajutaţi să se despovăreze de tipare de ten­ siune şi de dezgust de sine bazat pe anxietate. Acest lucru l-am văzut de multe ori, cu propriii mei ochi. Terapiile provenite din mişcarea pentru potenţialul uman din anii '60 sunt puternice şi funcţionează,

L ucrarea P

ractică

A Lui O

sho

dacă sunt aplicate cu sinceritate. în prezent, cu aproape o jum ătate de secol mai târziu, aceste terapii încă mai sunt privite ca terapii „alternative". însă alternative la ce anume nu a fost clar niciodată, de vreme ce psihoterapia „consacrată" este cumva un termen impropriu, deoarece există tot atâtea abordări în psihoterapie, câţi terapeuţi sunt. Mai jos sunt prezentate câteva din principalele meditaţii ale lui Osho. în toate cazurile, el a fost cel care le-a creat.1 M editaţia dinam ică: Aceasta este cea mai recunoscută tehnică a lui Osho. Eu am practicat-o extensiv în anii '80 (şi încă o mai practic ocazional). Este foarte efi­ cientă, mai ales dacă este practicată frecvent timp de câteva săptămâni. Totuşi, este o meditaţie „de lucru", care necesită un efort şi o rezistenţă semnificative. Nu o sin­ gură persoană a avut dificultăţi cu această meditaţie, nu a reuşit să se ţină de ea sau a fost intim idată la prima vedere, datorită naturii viguroase a meditaţiei. Ter­ menul „dinam ică" este foarte potrivit pentru a o descrie. M editaţia a fost elaborată de Osho în jurul anului 1970, la o vreme când cei mai mulţi dintre discipolii lui Osho erau indieni. De-a lungul următorilor ani, meditaţia a suferit câteva ajustări, fără îndoială influenţate de afluenţa de occidentali care au venit la Osho la începutul anilor '70.2 M editaţia Dinamică este un proces de o oră şi cel m ai bine este să fie în­ soţit de CD-ul care a fost creat pentru a conduce oam enii în această meditaţie. (Acest CD, îm preună cu alte câteva meditaţii ale lui Osho, se găseşte peste tot şi este adesea disponibil la o librărie de dezvoltare personală bine aprovizionată). Ea a fost m enită ca meditaţie dimineaţa, devreme, şi pare să funcţioneze cel mai bine la acel moment, preferabil pe stomacul gol. Ochii sunt închişi pe toată durata me­ ditaţiei, în afară de etapa a cincea şi ultima (dansul), când pot fi deschişi sau pot fi păstraţi închişi, după cum se preferă. De asemenea, este ideal să faceţi această me­ ditaţie cu alţii şi într-un spaţiu în care puteţi face oricât zgom ot doriţi. Dacă acest lucru nu este posibil, executaţi toată meditaţia în tăcere, cu m işcări ale corpului şi cu vocalizarea interiorizată a mantrei „hoo!" (a se vedea etapa a patra). Efectuaţi meditaţia şi singuri, deşi este nevoie de o oarecare disciplină, ca să vă asiguraţi că nu o luaţi pe scurtături şi nu parcurgeţi com plet etapele. Suflaţi-vă bine nasul înainte de a începe, pentru a vă asigura că aveţi căile respiratorii relativ libere. Meditaţia Dinamică se face în cinci etape. Primele trei etape durează câte zece minute fiecare. Acestea sunt următoarele: 1. Respiraţie rapidă şi profundă, efectuată în picioare, cu ochii închişi, timp de 10 minute. Este în regulă să vă mişcaţi puţin corpul în timp ce respiraţi, de exem­ plu să flexaţi uşor braţele şi genunchii, dar ţineţi picioarele pe loc şi nu vă mişcaţi din locul în care staţi. Respiraţia rapidă şi com pletă încarcă corpul cu energie, în acelaşi timp încetinind considerabil mintea conştientă. Asta se întâm plă deoarece cantitatea de atenţie necesară pentru a ne concentra pe respiraţie lasă mai puţină atenţie disponibilă pentru gândurile aiurea. însă mintea nu este „încetinită" cu totul 355