Tratat de asistenta sociala Ed. II [PDF]

Zitiervorschau

COLLEGIUM Asisten]\ social\

Seria Collegium. Asistenþã socialã este coordonatã de Doru Buzducea ºi ªtefan Cojocaru.

© 2003, 2011 by Editura POLIROM www.polirom.ro Editura POLIROM Iaºi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506 Bucureºti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53, C.P. 15-728 Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale a României: Tratat de asisten]\ social\ / coord.: George Neam]u. – Ed. a 2-a, rev. – Ia[i: Polirom, 2011. Bibliogr. Index

ISBN: 978-973-46-1436-3 I. Neam]u, George (coord.) 364(035)

Printed in ROMANIA

Edi]ia a II-a

POLIROM 2011

Cuprins sintetic Prezentarea autorilor .......................................................................................... 25 Prefa]\ (George Neam]u) ..................................................................................... 29 Fundamentarea asisten]ei sociale `n spa]iul românesc (Dumitru Stan) .............................. 31 Dimensiunea contextualã a asistenþei sociale (Cristian Bocancea) ................................... 75 Personalitatea – determinant fundamental `n asisten]a social\ (Cristina Neam]u) .............. 137 Elemente de psihologie socialã aplicatã (ªtefan Boncu) ............................................. 181 Introducere în politici sociale (Mihai Cãprioarã) ...................................................... 227 Introducere `n teoria asisten]ei sociale (George Neam]u) ............................................ 271 Modelele teoretice în asistenþa socialã (Maria Roth, Adina Rebeleanu) .......................... 303 Teorii ºi aplicaþii în asistenþa socialã (Teodor Mircea Alexiu) ...................................... 331 Metodologia cercetãrii socialului. Repere pentru asistenþii sociali (Ion Ionescu) ............... 407 Abordãri ale metodologiei calitative: povestirile vieþii (Dan Lungu) .............................. 471 Investigare ºi intervenþie în asistenþa socialã individualizatã (Alina Hurubean) ................. 503 Valori [i faze ale ac]iunii `n asisten]a social\ (Mircea Alexiu) ..................................... 533 Consilierea între profesie ºi serviciu social (Daniela ªoitu) ......................................... 581 Managementul în asistenþa socialã (Nicoleta Neamþu) ............................................... 613 Violenþa în familie ºi maltratarea copilului (Ana Muntean) ......................................... 659 Aspecte istorice asupra concepþiilor privind maltratarea copiilor (Maria Roth) ................. 735 Adopþia copiilor. Elemente psihosociale (Maria Roth, Anca Bejenaru) ........................... 763 Instituþii juridice de protecþie a copilului. Adopþia (Gabriela Lupºan) ............................. 789 Persoane cu nevoi speciale / dizabilitãþi. Clasificãri ºi etiologie (Alois Gherguþ) ............... 901 Particularitãþi ale asistenþei persoanelor cu nevoi speciale / dizabilitãþi (Alois Gherguþ) ..... 953 Specificul asistenþei sociale în ºcoalã (Cristina Neam]u) ............................................ 997 Vârsta a treia. Probleme medico-sociale (Venera Bucur, Eugen Bucur) .......................... 1045 Proba]iunea `n Rom^nia (Costel Constandache) ...................................................... 1083 Metodologia elabor\rii proiectelor de interven]ie ({tefan Cojocaru) ............................. 1169

Protecþie ºi asistenþã socialã în Republica Moldova (Viorica Craievschi-Toartã) ............... 1195 Sectorul asociativ din Republica Moldova ºi asistenþa socialã (Vitalie Frec\u]eanu) ................. 1275 Colegiul Naþional al Asistenþilor Sociali. Prezentare ºi obiective (Florian Sãlãjeanu) ......... 1301 Index .......................................................................................................... 1333

Cuprins analitic Prezentarea autorilor ..........................................................................................25 Prefa]\ (George Neam]u) ..................................................................................... 29 Dumitru Stan – Fundamentarea asisten]ei sociale `n spa]iul românesc .......................... 31 1. Fundamentarea bioaltruist\ [i cultural\ a faptelor de asistare ................................ 32 2. De la asistarea empiric\ la asisten]a social\ ..................................................... 39 3. Asisten]a social\ `n spa]iul românesc. Asistarea empiric\ `n perioada tradi]ional\ .............................................................................. 44 4. Asisten]a social\ `n perioada interbelic\ ......................................................... 51 5. Asisten]a social\ `n perioada comunist\ .......................................................... 57 6. Asisten]a social\ în România postcomunist\ .................................................... 62 7. Orient\ri principiale `n alocarea practicii asisten]iale ......................................... 66 Bibliografie selectivã ...................................................................................... 72 Cristian Bocancea – Dimensiunea contextualã a asistenþei sociale ................................ 75 1. Introducere ............................................................................................ 76 2. Statutul profesional ºi ºtiinþific al asistenþei sociale ............................................ 77 2.1. Geneza profesiei de asistent social .......................................................... 77 2.2. Istoria asistenþei sociale ....................................................................... 83 2.3. Sistemul protecþiei sociale în lumea contemporanã ...................................... 89 2.4. Coordonatele ºtiinþifice ale asistenþei sociale ............................................. 93 3. Asistenþa socialã ºi Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului ................................ 95 3.1. Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului – repere universale pentru asistenþa socialã ....................................................................... 96 3.2. Indicele dezvoltãrii umane ................................................................... 97 4. Teorii sociologice pentru asistenþa socialã ....................................................... 99 4.1. Imaginea sistemicã a societãþii globale. Proiecþii asistenþiale .......................... 99 4.2. Sociologia acþiunii. Repere teoretice pentru asistenþa socialã ....................... 104 4.3. Normalitatea socialã ºi normativitatea din perspectivã asistenþialã .................. 111 5. Trebuinþele umane ºi problemele sociale ........................................................ 115 5.1. Elemente definiþionale ....................................................................... 115 5.2. Taxonomii ale trebuinþelor umane ........................................................ 120 5.3. Modele teoretice în analiza problemelor sociale ....................................... 124 6. Relaþia asistent-asistat ºi condiþionãrile ei sociale ............................................ 129 6.1. Ce este asistatul sau clientul asistenþei sociale ......................................... 129 6.2. Tipologii ale clienþilor asistenþei sociale ................................................. 130 6.3. Asistenþa social㠖 politicã publicã a medierii .......................................... 131 Bibliografie selectivã .................................................................................... 134

Cristina Neam]u – Personalitatea – determinant fundamental `n asisten]a social\ ......... 137 1. Dificult\]ile [i limitele definirii personalit\]ii ................................................. 138 2. Abordarea holist\ a personalit\]ii ............................................................... 140 3. Constant [i specific `n personalitate ............................................................. 143 3.1. Constantele personalit\]ii ................................................................... 143 3.1.1. Structura personalit\]ii ............................................................ 143 3.1.2. Fa]etele [i dimensiunile personalit\]ii .......................................... 146 3.1.3. Straturile sau nivelurile personalit\]ii ........................................... 148 3.1.4. Tiparele personalit\]ii .............................................................. 152 3.2. Specificitatea personalit\]ii ................................................................. 157 3.2.1. Tr\s\turile de personalitate ca element de specificitate ..................... 157 3.2.2. Tipuri de personalitate ............................................................. 159 3.2.3. Constructele personalit\]ii ........................................................ 160 4. Perspective asupra form\rii/func]ion\rii personalit\]ii ...................................... 162 4.1. Perspectiva psihodinamic\ ................................................................. 163 4.2. Perspectiva behaviorist\ .................................................................... 171 4.3. Perspectiva umanist\ ........................................................................ 173 4.4. Perspectiva biologic\ ........................................................................ 175 Bibliografie selectiv\ .................................................................................... 179 ªtefan Boncu – Elemente de psihologie socialã aplicatã ........................................... 181 1. Ce este psihologia socialã aplicatã? ............................................................ 182 1.1. Statutul ºtiinþific al psihologiei sociale .................................................. 182 1.2. Domenii ale psihologiei sociale ........................................................... 183 1.3. Distincþia dintre psihologia socialã fundamentalã ºi cea aplicatã ................... 183 1.4. Perspectiva istoricã .......................................................................... 184 1.5. Modelul ºtiinþei naturale (MªN) .......................................................... 185 1.6. Modelul ºtiinþei sociale (MªS) ............................................................ 186 2. Metodologia aplicaþiilor în psihologia socialã .................................................. 187 2.1. Elemente de metodologie a aplicaþiilor .................................................. 187 2.2. Evaluarea programelor ...................................................................... 188 2.3. Cvasiexperimentul ........................................................................... 190 2.4. Etica aplicaþiilor .............................................................................. 191 3. Intervenþii în domeniul sãnãtãþii fizice ......................................................... 192 3.1. Igiena dentarã ................................................................................. 193 3.2. Vârsta a treia ºi instituþionalizarea ........................................................ 195 3.3. Intervenþii asupra fumatului ................................................................ 196 3.4. Intervenþii asupra preadolescenþilor ºi adolescenþilor ................................. 198 3.5. Greutatea corporalã ca formã de devianþã fizicã voluntarã ........................... 200 3.6. Menþinerea unei greutãþi ideale ........................................................... 204 4. Resurse comunitare ºi dileme sociale ........................................................... 204 4.1. Interes personal ºi interes colectiv ........................................................ 204 4.2. Jocurile experimentale ...................................................................... 208 4.3. Paradigma resurselor ºi paradigma bunurilor publice ................................. 209 4.4. Dileme simetrice ºi dileme asimetrice ................................................... 212 4.5. Rezolvarea dilemelor sociale prin schimbãri structurale .............................. 213 5. Aplicaþii în domeniul environmental ............................................................ 215 5.1. Atitudinile environmentale ................................................................. 215

5.1.1. Conceptul de atitudine environmentalã ......................................... 215 5.1.2. Factori ce influenþeazã atitudinile environmentale ........................... 216 5.1.3. Relaþia dintre atitudine ºi comportament ....................................... 217 5.2. Viaþa urbanã .................................................................................. 218 5.2.1. Stresul urban ........................................................................ 218 5.2.2. Comportamentul prosocial ........................................................ 219 5.2.3. Strãinul familiar .................................................................... 220 5.2.4. Sãnãtatea ............................................................................. 220 5.2.5. Vagabondajul ........................................................................ 221 5.2.6. Delincvenþa .......................................................................... 221 5.2.7. Identitatea conferitã de loc ºi ataºamentul faþã de loc ....................... 222 Bibliografie selectivã .................................................................................... 223 Mihai Cãprioar㠖 Introducere în politici sociale .................................................... 227 1. Concepte de bazã în studiul politicilor sociale ................................................ 228 2. Conceptul de politici sociale ..................................................................... 234 3. Etape ale politicilor sociale ....................................................................... 236 3.1. Identificarea ºi definirea problemei ...................................................... 239 3.1.1. Definirea problemei sociale ...................................................... 239 3.1.2. Stabilirea agendei ................................................................... 241 3.2. Formularea politicii sociale ................................................................ 245 3.2.1. Generarea alternativelor ........................................................... 245 3.2.2. Evaluarea alternativelor ........................................................... 246 3.3. Adoptarea ..................................................................................... 248 3.3.1. Modelul actorului raþional ........................................................ 248 3.3.2. Modelul incremental al deciziei ................................................. 251 3.4. Implementarea ................................................................................ 253 3.4.1. Condiþiile unei implementãri reuºite ............................................ 253 3.4.2. Instrumente ale politicilor sociale ............................................... 255 3.5. Evaluarea/analiza politicilor sociale ...................................................... 257 4. Tipuri de politici sociale .......................................................................... 261 4.1. Politici substantivale ºi politici procedurale ............................................. 261 4.2. Politici simbolice ºi politici materiale .................................................... 262 4.3. Domeniile de activitate ale politicilor sociale din România .......................... 263 5. Rolul politicilor sociale în managementul societãþii .......................................... 263 5.1. Politicile sociale: corector al imperfecþiunilor pieþei sau factor distorsionant al acesteia? ..................................................... 266 5.2. Politicile sociale între dreptatea proceduralã ºi cea socialã .......................... 267 Bibliografie selectivã .................................................................................... 268 George Neam]u – Introducere `n teoria asisten]ei sociale ......................................... 271 1. Construirea asisten]ei sociale ca profesiune ................................................... 272 1.1. Valori [i atitudini ............................................................................. 274 1.2. Abilit\]i [i deprinderi ....................................................................... 276 2. Problema metodei `n asisten]a social\ .......................................................... 279 3. Conceptul de schimbare `n asisten]a social\ [i caracteristicile sale ....................... 288 4. Variabilele schimb\rii `n asisten]a social\ ...................................................... 295 Bibliografie selectivã .................................................................................... 302

Maria Roth, Adina Rebeleanu – Modelele teoretice în asistenþa socialã ........................ 303 1. Psihanaliza ........................................................................................... 305 2. Teoria comportamentalã (behaviorismul) ...................................................... 307 3. Modele terapeutice de tip psihanalitic .......................................................... 308 3.1. Teoriile Eului ................................................................................. 308 3.2. Terapia psihosocialã ......................................................................... 313 4. Modele terapeutice de origine comportamentalistã .......................................... 313 4.1. Teoria rezolvãrii de probleme ............................................................. 313 4.2. Sistemul centrat pe sarcinã ................................................................. 314 5. Alte modele teoretice relevante pentru asistenþa socialã ..................................... 315 5.1. Psihologia cognitivã ......................................................................... 315 5.2. Teorii umaniste ºi existenþialiste .......................................................... 315 5.3. Intervenþia în crizã ........................................................................... 316 5.4. Analiza tranzacþionalã ....................................................................... 316 5.5. Teoria comunicãrii ........................................................................... 317 5.6. Teoria sistemului familial ................................................................... 317 6. Concepþii integratoare în asistenþa socialã: modelul sistemelor ecologice .............. 318 6.1. Concepte caracteristice pentru teoria sistemelor ....................................... 318 7. Privire retrospectivã asupra concepþiilor specifice asistenþei sociale ..................... 324 7.1. Alegerea modelelor teoretice .............................................................. 327 Bibliografie selectivã .................................................................................... 328 Teodor Mircea Alexiu – Teorii ºi aplicaþii în asistenþa socialã .................................... 331 1. Teoria stresului ...................................................................................... 332 1.1. Sindromul de adaptare ...................................................................... 332 1.2. Tipuri de reacþii .............................................................................. 333 2. Teoria sistemelor ................................................................................... 335 2.1. Structura ....................................................................................... 335 2.2. Funcþionarea .................................................................................. 335 2.3. Evoluþia ........................................................................................ 336 3. Teoria comunicãrii ................................................................................. 337 3.1. Metacomunicarea ............................................................................ 337 3.2. Diversele categorii de comunicare ........................................................ 338 4. Teoria modificãrii comportamentului ........................................................... 339 5. Teoria rolurilor ..................................................................................... 342 5.1. Statutul ......................................................................................... 342 5.2. Rolul ........................................................................................... 342 5.3. Complementaritatea ......................................................................... 344 5.4. Subsistemele familiale ...................................................................... 345 6. Intervenþia în situaþie de crizã .................................................................... 347 6.1. Indicatorii stãrii de echilibru .............................................................. 348 6.2. Factori de stres ............................................................................... 349 6.3. Indicatori ai stãrii de dezechilibru (situaþia de crizã) ................................. 349 6.4. Caracteristicile crizei ........................................................................ 351 6.5. Percepþia realistã a evenimentului ......................................................... 353 6.6. Cãutarea unui sprijin în anturaj ........................................................... 353 6.7. Punerea în funcþiune a capacitãþilor ...................................................... 354 7. Aplicaþii privind practica profesionalã ......................................................... 354 7.1. Faza iniþialã ................................................................................... 355

7.2. Indicaþii pentru intervenþia în situaþie de crizã ......................................... 355 7.3. Concluzie ...................................................................................... 356 8. Cum se conduce prima întâlnire cu o persoanã adultã ...................................... 357 9. Examinarea stãrii de sãnãtate mintalã ........................................................... 362 10. Cum se conduce prima întâlnire cu un cuplu ................................................. 367 11. Cum se conduce prima întâlnire cu o familie ................................................. 373 12. Cum se conduce prima întâlnire cu un copil .................................................. 379 13. Cum se determinã dacã un copil este neglijat sau abuzat ................................... 386 13.1. Indicatori ai neglijãrii ...................................................................... 390 13.2. Indicatori ai abuzului fizic ................................................................ 391 13.3. Indicatori ai abuzului sexual .............................................................. 391 14. Cum se determinã dacã un client este dependent de substanþe ............................. 392 14.1. Întrebãri pentru a determina potenþialul abuz de substanþe ......................... 396 15. Cum se determinã dacã un client este periculos .............................................. 397 16. Cum se determinã dacã un client se poate sinucide .......................................... 400 Bibliografie selectivã .................................................................................... 406 Ion Ionescu – Metodologia cercetãrii socialului. Repere pentru asistenþii sociali ........... 407 1. Sociologia ºi asistenþa socialã .................................................................... 408 2. De la individual la social ºi invers .............................................................. 414 3. Cercetarea în domeniul asistenþei sociale ...................................................... 417 3.1. De la obiectul cunoaºterii la proiectul cercetãrii ....................................... 419 3.1.1. Formularea problemei de cercetat ............................................... 419 3.1.2. Formularea ipotezelor ............................................................. 421 3.1.3. Determinarea variabilelor ºi indicatorilor ...................................... 422 3.1.4. Designul cercetãrii-acþiune ....................................................... 422 4. Metodologia anchetei .............................................................................. 431 5. Tehnica observaþiei ................................................................................. 434 6. Convorbirea comprehensivã ...................................................................... 441 7. Studiul de caz ....................................................................................... 445 8. Studiul spaþiilor comunitare ...................................................................... 448 9. Analiza datelor ºi exigenþele probei ............................................................. 456 Bibliografie selectivã .................................................................................... 468 Dan Lungu – Abordãri ale metodologiei calitative: povestirile vieþii .......................... 471 1. Introducere. Despre uzul social al povestirilor vieþii ........................................ 472 2. Itinerarii conceptuale .............................................................................. 478 2.1. Povestirea vieþii – istoria vieþii ............................................................ 479 2.2. Istorie real㠖 istorie trãit㠖 istorie povestitã .......................................... 483 2.3. „Iluzie biografic㔠– „ideologie biografic㔠........................................... 485 2.4. Autobiografie directã ºi autobiografie indirectã ........................................ 490 2.5. Psihobiografie – etnobiografie ............................................................ 493 2.5.1. Orientarea psihobiograficã ........................................................ 494 2.5.2. Orientarea etnobiograficã ......................................................... 497 2.5.3. Povestiri încruciºate ºi povestiri cumulate ..................................... 499 Bibliografie selectivã .................................................................................... 501

Alina Hurubean – Investigare ºi intervenþie în asistenþa socialã individualizatã............. 503 1. Teoria ºi practica intervenþiei sociale – o nouã paradigmã .................................. 504 1.1. Intervenþia în asistenþa socialã ca strategie de dezvoltare personalã ºi comunitarã ................................................................................. 506 1.2. Modelul (eco)sistemic al intervenþiei în asistenþa socialã ............................ 508 2. Investigarea/evaluarea ºi intervenþia social㠖 dinamica unui proces continuu .......... 509 2.1. Caracteristici ale procesului de evaluare/investigare socialã .......................... 510 2.2. Tipuri de evaluare utilizate în practica asistenþialã ..................................... 512 2.3. Structura-cadru a evaluãrii iniþiale/operaþionale în asistenþa socialã ............... 513 2.4. Intervenþia socialã personalizatã de la casework la strategiile bazate pe participarea ºi capacitarea clientului .................................................. 517 2.4.1. Tehnici de clarificare: ventilarea, confruntarea, înþelegerea de sine, discuþia logicã, reformularea, ascultarea activã ............................... 521 2.4.2. Tehnici de susþinere: construcþia binomului asistent-client, asigurarea, medierea relaþiilor, construirea reþelelor de sprijin, asistenþa materialã .... 524 2.4.3. Tehnici de ghidare ºi orientare: informarea, educarea, consilierea ...... 526 2.5. Intervenþia centratã pe sarcinã. Fundamentul teoretic (teorii ºi presupoziþii teoretice de bazã) .......................................................... 527 2.6. Intervenþia în crizã ........................................................................... 528 Bibliografie selectivã .................................................................................... 530 Teodor Mircea Alexiu – Valori [i faze ale ac]iunii `n asisten]a social\ ......................... 533 1. Introducere .......................................................................................... 534 2. Valorile `n asisten]a social\ ....................................................................... 536 2.1. Respectul demnit\]ii [i unicit\]ii persoanei ............................................. 536 2.1.1. Demnitatea clien]ilor .............................................................. 537 2.1.2. Clasificare [i individualizare ..................................................... 537 2.1.3. Folosirea „punctelor tari” ale clien]ilor ........................................ 538 2.1.4. A[teptarea particip\rii ............................................................. 538 2.1.5. Concentrarea pe dorin]e mai degrab\ decât pe nevoi ........................ 538 2.2. Autodeterminarea clientului ................................................................ 539 2.3. Autodeterminarea [i autoritatea legal\ ................................................... 540 3. Modelul de rezolvare a problemelor ............................................................ 540 3.1. Faza de contact ............................................................................... 540 3.1.1. Identificarea [i definirea problemei ............................................. 540 3.1.2. Stabilirea scopului .................................................................. 542 3.1.3. Contractul preliminar .............................................................. 543 3.1.4. Surse [i metode de colectare a informa]iilor .................................. 544 3.1.5. Deprinderi folosite `n faza de contact ........................................... 544 3.2. Faza de contract .............................................................................. 545 3.2.1. Evaluarea [i determinarea problemei ........................................... 545 3.2.2. Stabilirea obiectivelor ............................................................. 546 3.2.3. Formularea unui plan de ac]iune (planificarea interven]iei) ................ 546 3.2.4. Diferen]ele de opinie `ntre client [i asistentul social ......................... 547 3.2.5. Contractul realizat cu clientul .................................................... 547 3.3. Faza de ac]iune (interven]ie) ............................................................... 550 3.3.1. Rolurile `n interven]ie ............................................................. 550 3.3.2. Rolurile [i rela]ia uman\ `n asisten]a social\ .................................. 552

3.3.3. Punerea `n practic\ a rolurilor ................................................... 561 3.3.4. ~ncheierea rela]iei cu clientul `n practica asisten]ei sociale ................. 565 3.3.5. Evaluarea ............................................................................. 568 Bibliografie selectivã .................................................................................... 579 Daniela ªoitu – Consilierea între profesie ºi serviciu social ....................................... 581 1. Emergenþa consilierii .............................................................................. 582 1.1. Consilierea – proces de schimbare ....................................................... 584 1.2. Consilierea – proces de împuternicire/empower ....................................... 585 1.3. Scopuri ale consilierii ....................................................................... 586 1.4. Consilierea în relaþie cu asistenþa socialã ................................................ 588 2. Consilierea – modele teoretice ºi practice ..................................................... 591 2.1. Consilierea centratã pe client .............................................................. 594 2.2. Consilierea comportamentalã .............................................................. 595 2.3. Teoria cognitiv-comportamentalã ......................................................... 596 2.4. Terapia raþional-emotivã .................................................................... 597 2.5. Consilierea orientatã spre sarcinã sau problemã ....................................... 598 2.6. Terapia realitãþii .............................................................................. 599 2.7. Consilierea centratã pe scop ............................................................... 600 2.8. Abordarea centratã pe soluþii .............................................................. 600 2.9. Modelul Skilled helper ...................................................................... 601 2.10.Abordarea deprinderilor de bazã în consiliere ......................................... 602 2.11. Consilierea specificã genului .............................................................. 602 2.12.Perspectiva antidiscriminatorie ............................................................ 602 3. Clientul în relaþia de consiliere .................................................................. 604 3.1. Preocuparea pentru client .................................................................. 604 3.2. Tehnici de lucru cu clienþii aversivi ...................................................... 605 4. În loc de concluzii .................................................................................. 608 Bibliografie selectivã .................................................................................... 609 Nicoleta Neamþu – Managementul în asistenþa socialã ............................................. 613 1. Dimensiunile spaþiului managerial .............................................................. 614 1.1. Managementul: definire ºi caracteristici ................................................ 614 1.2. Funcþiile managementului .................................................................. 616 1.2.1. Luarea deciziilor .................................................................... 617 1.3. Niveluri de management .................................................................... 618 1.3.1. Abilitãþi, roluri ºi competenþe manageriale ..................................... 619 1.4. Sisteme umane care oferã servicii sociale: organizaþii ºi instituþii ................. 621 1.4.1. Definirea noþiunilor ................................................................ 621 1.4.2. Misiune ºi scopuri .................................................................. 622 1.4.3. Caracteristici ale organizaþiilor/instituþiilor care oferã servicii sociale ... 623 1.5. Funcþiile organizaþiei de asistenþã socialã ............................................... 624 2. Supervizarea ºi evaluarea performanþelor în serviciile de asistenþã socialã .............. 627 2.1. Probleme în supervizare .................................................................... 631 2.1.1. Pregãtirea ............................................................................ 631 2.1.2. Acordul de anulare a ºedinþei de supervizare ................................. 631 2.1.3. Confidenþialitatea ................................................................... 631 2.2. Competenþele principale necesare asistenþilor sociali ................................. 632

3. Strategii de atragere de fonduri pentru organizaþiile furnizoare de servicii sociale .... 635 3.1. Întocmirea eficace a proiectului de finanþare a programelor sociale ............... 636 3.1.1. Definirea cererii/propunerii de finanþare ...................................... 636 3.1.2. Componentele standard ale unui proiect/cereri de finanþare ............... 636 3.2. Solicitarea directã (corespondenþa directã) .............................................. 643 3.3. Sponsorizarea ................................................................................. 644 3.4. Activitãþile comerciale ...................................................................... 645 3.5. Cotizaþiile membrilor ....................................................................... 646 3.6. Evenimentele speciale ....................................................................... 646 3.7. Metoda donaþiilor prin deduceri salariale ............................................... 647 3.7.1. Definiþia metodei ................................................................... 647 3.7.2. Modul de aplicare a metodei ..................................................... 647 3.7.3. Avantajele deducerilor salariale .................................................. 648 3.7.4. Exemple din România ............................................................. 648 3.8. Mecanismul prevederii „2%” ............................................................. 648 3.8.1. Avantaje .............................................................................. 649 3.8.2. Principii ale sistemului „2%” .................................................... 649 3.9. Concluzii ...................................................................................... 649 3.9.1. Strategii organizaþionale de atragere a fondurilor ............................ 650 4. Evaluarea utilitãþii programelor sociale ........................................................ 652 Bibliografie selectivã ................................................................................... 656 Ana Muntean – Violenþa în familie ºi maltratarea copilului ...................................... 659 1. Definiþii ºi funcþii ale familiei .................................................................... 660 1.1. Definiþii ale familiei ......................................................................... 660 1.2. Funcþiile ºi homeostazia familiei .......................................................... 662 1.3. Nevoile umane pentru o dezvoltare ºi o funcþionare normale ....................... 663 1.4. Funcþiile ºi abilitãþile parentale ............................................................ 665 1.5. Nevoile de bazã ale copilului .............................................................. 671 2. Violenþa domesticã ................................................................................. 676 2.1. Violenþa domesticã. Abordarea socioculturalã ......................................... 676 2.1.1. Paradigma explicativã .............................................................. 678 2.1.2. Definiþia clinicã a fenomenului violenþei domestice ......................... 680 2.1.3. Violenþa domesticã vãzutã ca formã de torturã a femeii .................... 680 2.1.4. Nivelul de conºtientizare a violenþei domestice de cãtre specialiºti ....... 683 2.1.5. Gradul de conºtientizare a violenþei domestice la nivelul comunitãþilor ...... 687 2.2. Izolarea socialã ............................................................................... 691 2.3. Influenþele asupra dezvoltãrii copiilor ................................................... 692 2.3.1. Trecerea de la o generaþie la alta a modelului de relaþionare violentã .... 693 2.3.2. Copilul ca motiv de acþiune al femeilor victime ale partenerilor .......... 695 2.3.3. Motivele rãmânerii femeii victimã în relaþia violentã ........................ 696 2.3.4. Personalitatea copilului care creºte într-o familie violentã .................. 697 2.4. Portrete ale partenerilor violenþi .......................................................... 699 2.5. Victimele violenþei domestice ºi sindromul traumei ................................... 701 3. Abuzul ºi neglijarea/maltratarea copilului ..................................................... 703 3.1. Elemente pentru o definiþie ................................................................ 703 3.2. Pãrinþii abuzivi ............................................................................... 712 3.3. Prezentare de caz ............................................................................ 715

4. Intervenþii ............................................................................................ 722 4.1. Intervenþia din perspectivã medicalã ..................................................... 730 Bibliografie selectivã .................................................................................... 733 Maria Roth – Aspecte istorice asupra concepþiilor privind maltratarea copiilor ............ 735 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Concepþia medicalã ................................................................................ 736 Modelul terapeutic privind familia disfuncþionalã ............................................ 743 Teoria transmiterii multigeneraþionale a abuzului ............................................ 744 Perspectiva feministã privind abuzul împotriva copiilor .................................... 747 Teoria ataºamentului ............................................................................... 749 Concepþia sociobiologicã .......................................................................... 750 Concepþii de facturã sociologicã ................................................................. 752 Concepþia ecologicã-interacþionistã privind protecþia copiilor de violenþa ºi neglijarea din familie ........................................................................... 756

Bibliografie selectivã .................................................................................... 760 Anca Bejenaru, Maria Roth – Adopþia copiilor ....................................................... 763 1. Perspectiva istoricã. Evoluþia formelor de adopþie la nivel internaþional ................. 764 2. Perspective teoretice în domeniul adopþiei copiilor .......................................... 766 2.1. Teoria rolului social ......................................................................... 766 2.2. Teoria stresului ºi a copingului ............................................................ 767 2.3. Teoria ataºamentului ........................................................................ 770 2.4. Perspectiva biologicã. Riscuri în dezvoltarea copiilor adoptivi ..................... 776 2.5. O sintezã a factorilor care contribuie la succesul adopþiei ........................... 777 3. Perspectiva juridicã în adopþia copiilor din România ........................................ 781 3.1. Repere juridice în domeniul adopþiei ..................................................... 781 3.2. Cine poate adopta un copil? .............................................................. 782 3.3. Declararea unui copil adoptabil ........................................................... 783 Bibliografie selectivã .................................................................................... 784 Gabriela Lupºan – Instituþii juridice de protecþie a copilului. Adopþia ........................ 789 1. Adopþia ............................................................................................... 790 1.1. Noþiuni generale despre adopþie ........................................................... 790 1.1.1. Scurt istoric al reglementãrii adopþiei .......................................... 790 1.1.2. Reglementarea actualã a adopþiei ................................................ 795 1.1.3. Terminologie ........................................................................ 798 1.1.4. Formele adopþiei .................................................................... 800 1.1.5. Definiþia adopþiei ................................................................... 801 1.2. Natura juridicã a adopþiei .................................................................. 802 1.3. Condiþiile de fond ale adopþiei ............................................................ 803 1.3.1. Condiþiile de fond cu privire la adoptator sau familia adoptatoare ........ 804 1.3.2. Condiþiile de fond cu privire la adopþie ........................................ 812 1.3.3. Condiþii privind consimþãmântul la adopþie ................................... 816 1.4. Impedimentele la adopþie ................................................................... 827 1.4.1. Definiþia ºi clasificarea impedimentelor la adopþie ........................... 827 1.4.2. Analiza impedimentelor la adopþie .............................................. 828

1.5. Procedura adopþiei interne ................................................................. 831 1.5.1. Principiile care guverneazã procedura adopþiei ............................... 831 1.5.2. Prezentarea etapelor adopþiei ..................................................... 831 1.5.3. Procedura deschiderii adopþiei interne ......................................... 833 1.5.4. Procedura administrativã parcursã de adoptator sau familia adoptatoare ............................................................ 838 1.5.5. Procedura administrativã în vederea identificãrii, selecþiei ºi compatibilitãþii adoptatorului sau familiei adoptatoare pentru copilul devenit adoptabil prin deschiderea procedurii de adopþie internã (art. 31-32 din Lege) ..................................................... 840 1.5.6. Încredinþarea copilului în vederea adopþiei (art. 30-31 din Lege) ......... 842 1.5.7. Încuviinþarea adopþiei (art. 39-44 din Lege) .................................. 844 1.6. Procedura adopþiei internaþionale ......................................................... 849 1.6.1. Caracterele adopþiei internaþionale .............................................. 849 1.6.2. Transmiterea cererii de adopþie internaþionalã la Oficiul Român pentru Adopþii ................................................ 849 1.6.3. Obþinerea acordului privind încuviinþarea continuãrii procedurii de adopþie internaþionalã (art. 36-37 din Normele metodologice) ........ 850 1.6.4. Atestarea de cãtre Oficiul Român pentru Adopþii a existenþei în statul primitor a garanþiilor ºi normelor echivalente celor existente în cazul unei adopþii naþionale (art. 52 din Lege ºi art. 38-39 din Normele metodologice) ...................................... 851 1.6.5. Încuviinþarea adopþiei internaþionale ............................................ 851 1.6.6. Eliberarea certificatului de conformitate de cãtre Oficiul Român pentru Adopþii (art. 53 din Lege ºi art. 40-50 din Normele metodologice) ...... 852 1.6.7. Deplasarea adoptatului în statul primitor (art. 54 din Lege) ............... 853 1.6.8. Monitorizarea postadopþie (art. 55 din Lege) ................................. 853 1.7. Înregistrarea adopþiei ........................................................................ 853 1.7.1. Serviciul de Stare Civilã competent ............................................. 853 1.7.2. Procedura înregistrãrii adopþiei .................................................. 854 1.8. Efectele adopþiei ............................................................................. 855 1.8.1. Data de la care adopþia produce efecte juridice ............................... 855 1.8.2. Irevocabilitatea adopþiei ........................................................... 856 1.8.3. Efectele adopþiei în domeniul dreptului civil .................................. 856 1.8.4. Efectele adopþiei în domeniul dreptului familiei .............................. 860 1.8.5. Efectele adopþiei în domeniul dreptului constituþional ...................... 863 1.8.6. Efectele adopþiei în domeniul dreptului muncii ºi securitãþii sociale ..... 864 1.8.7. Efectele adopþiei în domeniul dreptului fiscal ................................. 866 1.9. Încetarea adopþiei ............................................................................ 867 1.9.1. Desfacerea adopþiei ................................................................ 867 1.9.2. Nulitatea adopþiei ................................................................... 868 2. Protecþia alternativã a copilului .................................................................. 872 2.1. Precizãri prealabile .......................................................................... 872 2.2. Tutela copilului ............................................................................... 873 2.2.1. Reglementare ºi terminologie .................................................... 873 2.2.2. Definiþia tutelei copilului ......................................................... 874 2.2.3. Caracterele generale ºi principiile tutelei copilului .......................... 874 2.2.4. Deschiderea tutelei ................................................................. 876 2.2.5. Atribuþiile tutorelui ................................................................ 881 2.2.6. Încetarea tutelei ºi încetarea funcþiei tutorelui ................................ 884

2.2.7. Rãspunderea tutorelui ............................................................. 886 2.3. Mãsurile de protecþie specialã a copilului ............................................... 886 2.3.1. Precizãri prealabile ................................................................. 886 2.3.2. Plasamentul (art. 58-63) .......................................................... 888 2.3.3. Plasamentul în regim de urgenþã (art. 64-66, art. 85-86) ................... 890 2.3.4. Supravegherea specializatã (art. 67, art. 80-84) .............................. 893 2.3.5. Aspecte procedurale comune (art. 124-131) ................................... 895 2.3.6. Monitorizarea aplicãrii mãsurilor de protecþie specialã (art. 68-71) ...... 896 Bibliografie selectivã .................................................................................... 897 Alois Gherguþ – Persoane cu nevoi speciale / dizabilitãþi. Clasificãri ºi etiologie............ 901 1. Deficienþele mintale ................................................................................ 902 1.1. Clasificarea deficienþelor mintale ºi depistarea lor .................................... 903 1.2. Cauzele care determinã apariþia deficienþelor mintale ................................ 904 1.3. Caracterizarea psihopedagogicã generalã a deficienþei mintale ....................... 911 1.4. Tipologia deficienþelor mintale ............................................................ 913 1.5. Consideraþii privind profilaxia ºi terapia medico-psiho-pedagogicã ºi socialã a deficientului mintal ........................................................................ 919 2. Deficienþele senzoriale ............................................................................ 921 2.1. Deficienþe de auz ............................................................................ 921 2.1.1. Forme de comunicare folosite în procesul educaþional al copiilor cu deficienþe de auz ................................................................ 926 2.2. Deficienþe de vedere ......................................................................... 926 2.3. Surdocecitatea ................................................................................ 934 3. Deficienþele fizice ºi/sau neuromotorii ºi tulburãrile psihomotorii ....................... 937 4. Tulburãrile de limbaj .............................................................................. 942 5. Tulburãrile de comunicare ºi relaþionare. Autismul .......................................... 945 6. Sindromul Langdon Down ........................................................................ 948 Bibliografie selectivã .................................................................................... 951 Alois Gherguþ – Particularitãþi ale asistenþei persoanelor cu nevoi speciale / dizabilitãþi .... 953 1. 2. 3. 4.

Componentele fundamentale ale asistenþei psihopedagogice ºi sociale ................... 954 Obiectivele asistenþei psihopedagogice ºi sociale ............................................. 956 Abordãri ale problematicii persoanelor cu cerinþe speciale ................................. 964 Regulile standard privind egalizarea ºanselor pentru persoanele cu dizabilitãþi ........ 970 4.1. Particularitãþi ale proceselor psihice la elevii cu dizabilitãþi ......................... 973 4.2. Evaluarea ºi expertiza persoanelor cu nevoi speciale .................................. 982 4.3. Evaluarea complexã a persoanelor adulte cu dizabilitãþi .............................. 989 5. Aspecte privind calitatea vieþii ºi serviciilor pentru persoanele cu nevoi speciale ..... 990 Bibliografie selectivã .................................................................................... 994 Cristina Neam]u – Specificul asistenþei sociale în ºcoalã ........................................... 997 1. Rolul [colii `n societatea contemporan\ [i necesitatea asisten]ei sociale [colare ......................................................... 998 2. Obiectivele [i con]inutul asisten]ei sociale din [coal\ ........................................ 1004 2.1. Servicii oferite de asisten]a social\ [colar\ elevului [i familiei ..................... 1005 2.1.1. Identificarea precoce a elevilor cu risc de inadaptare social\/insucces [colar ................................. 1005 2.1.2. Consilierea elevilor [i p\rin]ilor ................................................ 1007

2.1.3. Crearea unor re]ele de socialitate [i stimularea particip\rii elevului la ethos-ul [colii ......................... 1010 2.1.4. Servicii oferite elevilor cu cerin]e educative speciale [i p\rin]ilor lor ...... 1011 2.2. Servicii oferite de asistentul social [colar personalului educativ ................... 1013 2.2.1. Furnizarea de informa]ii despre situa]ia social\ a elevului ................. 1013 2.2.2. Centrul de mediere a conflictelor .............................................. 1014 2.2.3. Dezvoltarea abilit\]ilor de rela]ionare social\ ................................ 1016 2.2.4. Sus]inere `n gestionarea nivelului de stres .................................... 1017 2.3. Servicii oferite personalului noneducativ al [colii .................................... 1019 2.4. Servicii pentru comunitate oferite de asisten]a social\ din [coal\ ................. 1020 2.5. Sarcinile administrative [i profesionale specifice ale asistentului social din [coal\ ......................................................... 1021 3. Statutul actual al asistenþei sociale în ºcoala româneascã .................................. 1022 4. Efecte ale activãrii asistenþei sociale în ºcoala româneascã ................................ 1024 4.1. Funcþionarea ºcolii româneºti ca instituþie de protecþie a copilului ................ 1024 4.2. Diminuarea abandonului ºcolar .......................................................... 1026 4.3. Diminuarea violenþei ºcolare ............................................................. 1034 Bibliografie selectivã ................................................................................... 1043 Venera Bucur, Eugen Bucur – Vârsta a treia. Probleme medico-sociale ....................... 1045 1. Bãtrâneþea – delimitãri ºi caracteristici ........................................................ 1046 2. Dependenþa persoanelor vârstnice .............................................................. 1054 2.1. Definirea noþiunilor ........................................................................ 1054 2.2. Diagnosticul dependenþei .................................................................. 1055 2.3. Evaluarea ..................................................................................... 1057 2.3.1. Bilanþul lezional ºi bilanþul deficienþelor ...................................... 1057 2.3.2. Bilanþul situaþiei funcþionale ..................................................... 1058 2.4. Menþinerea la domiciliu a persoanelor vârstnice ...................................... 1069 2.4.1. Lupta contra incapacitãþilor ºi tulburãrilor funcþionale .................... 1071 2.4.2. Adaptarea mediului la incapacitãþile persoanei .............................. 1072 3. Instituþionalizarea persoanelor vârstnice ...................................................... 1075 3.1. Calitatea serviciilor ......................................................................... 1076 3.2. Efectele instituþionalizãrii ................................................................. 1077 3.2.1. Când se instituþionalizeazã o persoanã vârstnicã? .......................... 1078 3.2.2. Cum organizãm plasamentul? .................................................. 1079 Bibliografie selectivã ................................................................................... 1081 Costel Constandache – Proba]iunea `n Rom^nia .................................................... 1083 1. Introducere ......................................................................................... 1084 2. Evoluþia sistemului de probaþiune în România ............................................... 1085 2.1. Probaþiune vs privare de libertate ........................................................ 1085 2.2. Originile ºi evoluþia instituþiei probaþiunii în România ............................... 1087 2.3. Organizarea serviciilor de probaþiune ................................................... 1090 3. Referatul de evaluare .............................................................................. 1094 3.1. Rolul referatului de evaluare ºi instituþiile abilitate sã-l solicite .................... 1094 3.2. Metodologia de lucru pentru întocmirea referatului de evaluare ................... 1096 3.3. Elementele referatului de evaluare ....................................................... 1097

3.4. Alte date despre referatul de evaluare ................................................... 1099 3.5. Referatul de evaluare: exemplificare .................................................... 1100 4. Supravegherea în comunitate ..................................................................... 1107 4.1. Când se aplicã suspendarea executãrii pedepsei sub supraveghere ................. 1107 4.2. Categorii de persoane sancþionate faþã de care serviciile de probaþiune au competenþa de a verifica modul de îndeplinire a mãsurilor de supraveghere ºi de executare a uneia sau mai multor obligaþii stabilite de cãtre instanþa de judecatã ............................................................... 1107 4.3. Etapele procesului de supraveghere ..................................................... 1109 4.3.1. Încredinþarea supravegherii de cãtre instanþã ................................. 1109 4.3.2. Alocarea cazului de cãtre ºeful Serviciului de Probaþiune .................. 1110 4.3.3. Pregãtirea primei întrevederi ..................................................... 1111 4.3.4. Realizarea primei întrevederi ..................................................... 1111 4.3.5. Întocmirea ºi înmânarea planului de supraveghere ........................... 1113 4.3.6. Derularea procesului de supraveghere .......................................... 1114 4.3.7. Evaluarea ºi încheierea supravegherii ........................................... 1115 5. Activitatea neremuneratã într-o instituþie de interes public ................................. 1115 5.1. Alternative la privarea de libertate ........................................................ 1116 5.2. Experienþe în executarea activitãþilor neremunerate în folosul comunitãþii ...... 1120 5.2.1. Introducere .......................................................................... 1120 5.2.2. Definiþie .............................................................................. 1121 5.2.3. Obiectivele programelor de activitãþi neremunerate în folosul comunitãþii ............................................................. 1121 5.2.4. Scurt istoric al aplicãrii muncii neremunerate în folosul comunitãþii în lume .............................................................................. 1121 5.2.5. Argumente în sprijinul aplicãrii activitãþilor neremunerate în folosul comunitãþii ca alternativã la privarea de libertate ........................... 1123 5.2.6. Munca neremuneratã în folosul comunitãþii ca experienþã de lucru ...... 1124 5.2.7. Finalitatea desfãºurãrii activitãþilor neremunerate în folosul comunitãþii ............................................................. 1127 5.3. Desfãºurarea activitãþii neremunerate într-o instituþie de interes public, conform Ordinului ministrului Justiþiei nr. 2355/C/2008 ........................... 1129 5.3.1. Proiecte în care Direcþia de Probaþiune a fost partener pentru stabilirea procedurii în cazul executãrii activitãþii neremunerate într-o instituþie de interes public .............................. 1129 5.3.2. Procedura în cazul executãrii activitãþii neremunerate într-o instituþie de interes public ................................................ 1132 6. Activitatea de asistenþã ºi consiliere în cadrul serviciilor de probaþiune ................ 1135 6.1. Scopul asistenþei ºi consilierii pe perioada supravegherii ........................... 1135 6.2. Beneficiarii activitãþii de asistenþã ºi consiliere ....................................... 1135 6.3. Solicitarea asistenþei ºi consilierii, întocmirea dosarului de reintegrare socialã ºi supraveghere ................................................... 1136 6.4. Elaborarea ºi implementarea planului de asistare ..................................... 1137 6.5. Metode ºi instrumente de lucru utilizate în activitatea de asistenþã ºi consiliere în cadrul serviciilor de probaþiune ....................................................... 1141 6.5.1. Programul de grup „STOP. Gândeºte ºi schimb㔠.......................... 1142 6.5.2. Programul de Dezvoltare a Abilitãþilor Sociale la Minori ................. 1143 6.5.3. Programul de dezvoltare a deprinderilor sociale pentru adulþi ............ 1145 6.5.4. Programul „Unu la Unu” (program de asistenþã ºi consiliere individualã, destinat persoanelor care au sãvârºit infracþiuni) ............ 1147

6.5.5. Programul „ªapte paºi”, program de lucru cu grupul, destinat persoanelor care au sãvârºit infracþiuni patrimoniale ............ 1148 6.5.6. Interviul motivaþional ............................................................. 1150 7. Protecþia victimelor unor infracþiuni ........................................................... 1151 7.1. Introducere ................................................................................... 1151 7.2. Consilierea psihologicã a victimelor infracþiunilor ................................... 1152 7.2.1. Informarea victimelor infracþiunilor ºi drepturile acestora ................ 1152 7.2.2. Consilierea psihologicã ºi alte forme de asistenþã a victimelor unor infracþiuni .................................................... 1153 7.2.3. Categoriile de victime care pot beneficia de consiliere psihologicã ......................................................... 1154 7.3. Asistenþa juridicã gratuitã a victimelor unor infracþiuni ............................. 1155 7.3.1. Condiþiile ºi procedura pentru acordarea asistenþei juridice gratuite ........................................................ 1155 7.4. Acordarea de cãtre stat a compensaþiilor financiare victimelor unor infracþiuni ................................................................ 1157 7.5. Protecþia ºi asistenþa victimelor traficului de persoane .............................. 1158 Anexe ..................................................................................................... 1159 Anexa 1 .............................................................................................. 1159 Anexa 2 .............................................................................................. 1160 Anexa 3 .............................................................................................. 1164 Anexa 4 .............................................................................................. 1166 Bibliografie selectivã ................................................................................... 1166 {tefan Cojocaru – Metodologia elabor\rii proiectelor de interven]ie .......................... 1169 1. Delimit\ri conceptuale. Proiect de interven]ie, program, propunere de finan]are ............................................................... 1170 2. Elementele proiectului de interven]ie .......................................................... 1174 3. Exemplu: Proiectul de integrare socioprofesional\ a tinerilor fo[ti institu]ionaliza]i ................................................................ 1187 Bibliografie selectivã ................................................................................... 1193 Viorica Craievschi-Toart㠖 Protecþie ºi asistenþã socialã în Republica Moldova ............ 1195 Lista Abrevierilor ...................................................................................... 1196 1. Sistemul de protecþie socialã al Republicii Moldova ........................................ 1197 1.1. Evoluþia protecþiei sociale în Republica Moldova ..................................... 1197 1.2. Politica de protecþie socialã în Republica Moldova ................................... 1202 1.2.1. Politicile de asigurãri sociale .................................................... 1203 1.2.2. Politicile de asistenþã socialã .................................................... 1206 1.3. Finanþarea sistemului de protecþie socialã .............................................. 1213 2. Sistemul public de asigurãri sociale de stat ................................................... 1215 2.1. Caracteristicile de bazã ale sistemului public de asigurãri sociale de stat ................................................................ 1215 2.2. Efectele contextului demografic asupra sistemului de asigurãri sociale ......................................................................... 1216 2.3. Tipurile de pensii ºi condiþiile de stabilire a acestora ................................ 1218 2.3.1. Pensii stabilite în condiþii generale ............................................. 1218

2.3.2. Pensii stabilite în condiþii speciale ............................................. 1222 2.4. Nivelul de asigurare cu pensii ºi rata de înlocuire a veniturilor .................................................................. 1224 2.5. Contribuþiile individuale ºi baza impozabilã ........................................... 1225 2.6. Prestaþiile de asigurãri sociale ............................................................ 1228 2.6.1. Asigurarea în caz de ºomaj sau de pierdere a locului de muncã ..........1228 2.6.2. Asigurarea în caz de incapacitate temporarã de muncã ..................... 1230 2.7. Asigurarea în cazul accidentelor de muncã ºi al bolilor profesionale ................................................................... 1233 2.7.1. Indemnizaþia de invaliditate ..................................................... 1235 2.7.2. Indemnizaþia de deces ............................................................ 1235 3. Sistemul de asistenþã socialã ...................................................................... 1236 3.1. Sistemul de prestaþii de asistenþã socialã ............................................... 1237 3.1.1. Prestaþiile fãrã testarea veniturilor ............................................. 1237 3.1.2. Prestaþiile cu testarea veniturilor ............................................... 1244 3.2. Serviciile sociale ............................................................................ 1248 3.2.1. Serviciile comunitare ............................................................. 1249 3.2.2. Serviciile comunitare specializate în parteneriat cu societatea civilã ................................................................ 1250 3.2.3. Serviciile sociale de înaltã specializare ........................................ 1252 4. Instituþiile ºi organizaþiile implicate în cadrul politicii de protecþie socialã ..................................................................... 1253 4.1. Cadrul instituþional al sistemului de protecþie socialã la nivel central ..................................................................... 1253 4.1.1. Ministerul Muncii, Protecþiei Sociale ºi Familiei ........................... 1254 4.1.2. Planul de Dezvoltare Instituþionalã al MMPSF .............................. 1257 4.1.3. Casa Naþionalã de Asigurãri Sociale ........................................... 1258 4.1.4. Agenþia Naþionalã pentru Ocuparea Forþei de Muncã ...................... 1259 4.1.5. Inspecþia Muncii ................................................................... 1260 4.1.6. Fondul Republican de Susþinere Socialã a Populaþiei ....................... 1260 4.1.7. Consiliul Medical de Expertizã a Vitalitãþii .................................. 1262 4.1.8. Centrul Republican Experimental Protezare, Ortopedie ºi Reabilitare .......................................................... 1263 4.2. Cadrul instituþional al sistemului de protecþie socialã la nivel local ........................................................................ 1264 4.2.1. Casele teritoriale de asigurãri sociale .......................................... 1265 4.2.2. Secþiile/Direcþiile de asistenþã socialã ºi protecþia familiei ................ 1265 4.2.3. Fondurile locale de susþinere socialã a populaþiei ........................... 1268 4.2.4. Reþeaua Naþionalã de Asistenþi Sociali ........................................ 1268 Bibliografie selectivã ................................................................................... 1270 Vitalie Frec\u]eanu – Sectorul asociativ din Republica Moldova ºi asistenþa socialã ............. 1275 1. Evoluþia sectorului asociativ ºi situaþia actualã .............................................. 1276 2. Caracteristici generale ale ONG-urilor din Republica Moldova ........................................................................... 1278 3. Domeniile de activitate ale ONG-urilor din Republica Moldova. Profilul ONG-urilor în domeniul social ....................................................... 1279

4. Reþeaua ONG-urilor din Domeniul Social .................................................... 1281 4.1. Alianþa ONG-urilor active în domeniul Protecþiei Sociale a Copilului ºi Familiei ..................................................................... 1282 4.1.1. Asociaþia Obºteascã Centrul Naþional de Prevenire a Abuzului faþã de Copil (CNPAC) ........................................................... 1283 4.1.2. Centrul AMICUL ................................................................. 1283 4.1.3. Asociaþia Obºteasc㠄Every Child” Moldova ................................ 1283 4.1.4. Centrul de plasament pentru cuplul mamã-copil ............................ 1284 4.1.5. Asociaþia Obºteasc㠄Salvaþi Copiii” Moldova .............................. 1284 4.1.6. Centrul de resocializare a copiilor „Casa AªCHIUÞÔ ................... 1284 4.1.7. Centrul de Informare ºi Documentare privind Drepturile Copilului .................................................... 1284 4.2. Reþeaua Organizaþiilor din Republica Moldova ce activeazã în Domeniul HIV/SIDA, ITS ºi Narcomaniei ......................................... 1285 4.2.1. Asociaþia Obºteasc㠄Sãnãtate pentru Tineri” ................................ 1285 4.3. Alianþa ONG-urilor din domeniul Protecþiei Sociale a Persoanelor în Etate ...................................................................... 1286 4.3.1. Asociaþia Republicanã a persoanelor de vârsta a treia „Bunãtate” ........ 1286 4.4. Alianþa ONG-urilor din domeniul Medico-Social .................................... 1287 4.4.1. Centrul de Reabilitare a Victimelor Torturii „Memoria” ................... 1287 4.5. Forul Organizaþiilor de Femei din Republica Moldova .............................. 1287 4.5.1. Asociaþia Obºteasc㠄Refugiul Casa Mãrioarei” ............................. 1288 4.6. Alianþa ONG-urilor active în domeniul protecþiei persoanelor cu dizabilitãþi ................................................................................ 1288 4.6.1. Asociaþia Obºteasc㠄Motivaþie” ................................................ 1288 4.6.2. Asociaþia Obºteasc㠄Humanitas” ............................................... 1289 4.6.3. Asociaþia Studenþilor cu Dizabilitãþi „Gaudeamus” .......................... 1289 4.7. Alianþa Grupurilor Profesionale din Domeniul Social ............................... 1289 4.7.1. Asociaþia de Promovare a Asistenþei Sociale .................................. 1289 5. Reþeaua ONG-urilor partenere ale Asociaþiei „ACASÔ ................................... 1290 6. Reþeaua ONG-urilor partenere ale Proiectului „OBTF” – PNUD Moldova ..................................................................... 1290 6.1. Centrele de Reintegrare Socialã pentru Tineri ......................................... 1291 6.2. Centrele maternale .......................................................................... 1291 6.3. Centrul de Asistenþã ºi Protecþie a Victimelor Traficului de Persoane .................................................................................. 1292 Anexe ..................................................................................................... 1293 Anexa 1 .............................................................................................. 1293 Anexa 2 .............................................................................................. 1294 Anexa 3 .............................................................................................. 1296 Bibliografie selectivã ................................................................................... 1298 Florian Sãlãjeanu – Colegiul Naþional al Asistenþilor Sociali. Prezentare ºi obiective ..... 1301 1. Asistentul social în România ºi în context internaþional .................................... 1302 2. Înfiinþarea Colegiului Naþional al Asistenþilor Sociali ...................................... 1303 3. Congresul ºi Consiliul Naþional ale Colegiului Naþional al Asistenþilor Sociali ............................................................................. 1305 4. Biroul executiv al CNAS ......................................................................... 1306 5. Direcþii de dezvoltare a CNAS .................................................................. 1307

6. 7. 8. 9.

Treptele de competenþã profesionalã ........................................................... 1309 Normele de competenþã profesionalã .......................................................... 1310 Formarea profesionalã continuã a asistenþilor sociali ....................................... 1318 Codul deontologic al profesiei de asistent social ............................................ 1326

Index .......................................................................................................... 1333

Prezentarea autorilor Teodor Mircea ALEXIU, conferenþiar universitar doctor, reprezentant al ªcolii de asistenþã socialã din Timiºoara, cu contribuþii în teoretizarea asistenþei sociale, implicat în activitãþi de cercetare internaþionalã privind problematica romilor ºi în domeniul excluziunii/incluziunii sociale. Colaboreazã în calitate de expert cu o serie de organisme naþionale de prestigiu: ARACIS, CNCSIS, UNICEF, Ministerul Justiþiei º.a. Anca BEJENARU, lector universitar la Universitatea din Sibiu, cu activitate didacticã ºi de cercetare în sfera asistenþei sociale a copilului ºi familiei. Contribuþii în reviste ºi volume de specialitate, între care Early Childhoods in a Changing World (Margaret M. Clark, Stanley Tucker [eds.], Trentham Books, Londra, 2010). Antonie Cristian BOCANCEA, profesor universitar doctor, doctor în ºtiinþe politice al Universitãþii din Toulouse ºi doctor al Universitãþii „Al.I. Cuza” din Iaºi, teoretician al acþiunii umane, cu multiple apariþii în literatura de specialitate ºi cu experienþã în managementul universitar. ªtefan BONCU, conferenþiar universitar doctor, doctor în psihologie, face parte din ªcoala de psihologie socialã de la Iaºi, cu multiple stagii de pregãtire ºi predare în strãinãtate; cercetãtor participant la mai multe proiecte de cercetare universitarã. Eugen BUCUR, doctor în ºtiinþele comunicãrii, cu formare multidisciplinarã, expert în problematica familiei din 2000, promotor, organizator ºi coordonator al mai multor servicii destinate copilului aflat în dificultate ºi persoanelor de vârsta a treia din Timiºoara. Autor de studii ºi articole de specialitate. Venera BUCUR, doctor în ºtiinþe medicale, cadru didactic la facultatea de profil, face parte din ªcoala de asistenþã socialã de la Timiºoara, cu preocupãri în practica asistenþei sociale ºi expertizã în domeniul serviciilor medico-sociale. Publicaþii pe problematica vârstei a treia ºi planning familial. Mihai CÃPRIOARÃ, licenþiat în filosofie ºi ºtiinþe politice, este doctor în ºtiinþe umaniste la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaºi, cu preocupãri în cercetarea ºi teoretizarea politicilor publice. A publicat cãrþi de autor, numeroase studii ºi articole ºtiinþifice în þarã ºi în strãinãtate. A coordonat proiectul de cercetare Pragmatica discursului politic, finanþat de CNCSIS, ºi este membru în colective de implementare a peste zece proiecte educaþionale ºi de cercetare cu finanþare naþionalã. ªtefan COJOCARU, conferenþiar universitar doctor, reprezentant al ªcolii ieºene de asistenþã socialã, cu contribuþii majore în teoretizarea asistenþei sociale. Expert în supervizarea, consultanþa ºi implementrea de proiecte ºi programe de asistenþã socialã, inclusiv cu finanþãri internaþionale. Are apariþii editoriale de prestigiu. Director al filialei Iaºi a Fundaþiei Holt. Cercetãtor asociat

26

PREZENTAREA AUTORILOR

la Institutul pentru Cercetarea Calitãþii Vieþii. Membru al mai multor organisme ºi comisii naþionale de specialitate. Costel CONSTANDACHE, licenþiat în psihologie ºi asistenþã socialã. ªef de serviciu în domeniul probaþiunii chiar de la înfiinþarea acestuia. Contribuþii aplicative în optimizarea proiectelor specifice probaþiunii. Autor de studii ºi cercetãri în domeniul asistenþei sociale. Viorica CRAIEVSCHI-TOARTÃ, specialist în domeniul politicilor sociale din Republica Moldova. Licenþiat în asistenþã socialã la Iaºi. Din anul 2005 a devenit membru al echipei de consultanþi ai Programului Naþiunilor Unite pentru Dezvoltare pentru Moldova. Din 2008 este cercetãtor analist în Republica Moldova pentru mai multe agenþii internaþionale. A participat la elaborarea unor indicatori pentru excluziunea socialã ºi a rapoartelor anuale naþionale de evaluare în asistenþa socialã. Are numeroase publicaþii de specialitate. Vitalie FRECÃUÞEANU, licenþiat în psihopedagogie specialã la Cluj-Napoca. Din 2005 este Coordonator de proiect în cadrul Programului Naþiunilor Unite Pentru Dezvoltare din Republica Moldova. Promotor al unor noi servicii de asistenþã socialã destinate diverselor categorii de beneficiari de asistenþã socialã. Responsabil de designul ºi dezvoltarea serviciilor sociale. Supervizeazã procesul de elaborare ºi implementare a standardelor minime de calitate pentru servicii sociale din Republica Moldova. Alois GHERGUÞ, conferenþiar universitar doctor, doctor în ºtiinþele educaþiei, face parte din ªcoala de psihopedagogie de la Iaºi, membru în comisii de specialitate, coordonator, consultant sau membru în cadrul unor proiecte/programe naþionale ºi internaþionale. A absolvit mai multe stagii de pregãtire în domeniile: managementul serviciilor sociale, designul programelor de intervenþie psihopedagogicã, psihopedagogia persoanelor cu cerinþe speciale, consiliere psihopedagogicã, educaþie incluzivã. Autor ºi coautor al mai multor volume din domeniul psihopedagogiei speciale. Alina HURUBEAN, lector universitar doctor, doctor în ºtiinþe politice, face parte din ªcoala de asistenþã socialã de la Iaºi, cu preocupãri în metodologia pregãtirii profesionale de specialitate. A publicat studii ºi articole pe teme din domeniile: metodologia cercetãrii sociale, asistenþã socialã, studii de gen, teorie politicã. Ion IONESCU, profesor universitar doctor, reprezentant al ªcolii sociologice de la Iaºi. Este membru al mai multor organizaþii profesionale din þarã ºi internaþionale. Expert evaluator CNSU ºi membru CNADTCU. Coordonator de parteneriate cu peste 10 universitãþi europene. Are multiple apariþii editoriale de autor sau coautor ºi participãri la 7 volume din Franþa ºi Elveþia. O publicisticã de specialitate laborioasã. Dan LUNGU, conferenþiar universitar doctor, reprezentant al ªcolii de sociologie de la Iaºi, studii postdoctorale la Sorbona. Burse de cercetare în Franþa, Italia ºi Marea Britanie. Profesor invitat la Universitatea Lille 1, centrul de studii CLERSEe. Volume de specialitate în domeniul cercetãrii calitative. Recunoscut ºi pentru apariþiile editoriale de beletristicã, unele traduse în mai multe þãri. Gabriela LUPªAN, conferenþiar universitar doctor, licenþiatã în ºtiinþe juridice ºi doctor în drept, avocat specializat ºi pe problematica copilului aflat în crizã. Numeroase publicaþii de specialitate. Participãri la conferinþe naþionale ºi internaþionale. Experienþã în managementul academic.

PREZENTAREA AUTORILOR

27

Ana MUNTEAN, profesor universitar doctor, doctor în psihologie, reprezentant al ºcolii de asistenþã socialã din Timiºoara, cu multiple participãri la proiecte de cercetare internaþionalã (UNICEF, Leonardo da Vinci, Phare, NATO), specialist de prestigiu în problematica copilului, director al unei reviste de specialitate. Are numeroase proiecte ºi colaborãri internaþionale cu specialiºti de la universitãþi de prestigiu din Germania, Norvegia, Austria, Franþa etc. Cristina NEAMÞU, conferenþiar universitar doctor, doctor în ºtiinþele educaþiei, face parte din ªcoala de psihopedagogie de la Iaºi. A publicat trei volume de autor ºi peste 30 de articole ºi studii în diverse reviste ºi publicaþii de specialitate. A participat ca expert ºi coordonator ºtiinþific la mai multe proiecte de cercetare naþionale ºi internaþionale centrate pe formarea iniþialã ºi continuã în domeniul asistenþei sociale. George NEAMÞU, conferenþiar universitar doctor, specialist în domeniul formãrii teoretice ºi metodologice profesionale de specialitate, cercetãtor în domeniul asistenþei sociale ºi sociologie, cu experienþã managerialã în implementarea de proiecte cu finanþare europeanã (Phare, POSDRU). Are mai multe apariþii editoriale notabile în literatura de specialitate. Nicoleta NEAMÞU, conferenþiar universitar doctor, doctor în sociologie, reprezentant al ªcolii de asistenþã socialã de la Cluj, cu specializãri ºi perfecþionãri în strãinãtate (visiting researcher 1999-2000 ca bursier Junior Fulbright în Statele Unite ale Americii, burse de studiu ERASMUS în Anglia, 2010, UNICEF în Anglia, 1997, AUDEM în SUA, Rochester, NY, 1995, ºi TEMPUS în Scoþia, 1994). Membru în organizaþii naþionale ºi internaþionale de specialitate, editor, redactor ºi referent în colectivele unor reviste de specialitate. A publicat numeroase cãrþi ºi studii în domeniu. Adina REBELEANU, conferenþiar universitar doctor, face parte din ªcoala clujeanã de asistenþã socialã, licenþiatã în asistenþã socialã ºi drept, doctor în sociologie, cu cercetãri comparative în domeniul politicilor sociale, al teoriei ºi metodelor de asistenþã socialã actuale, analiza legislaþiei de specialitate. Are mai multe apariþii editoriale semnificative în domeniu. Maria ROTH, profesor universitar doctor, doctor în psihologie, printre fondatorii asistenþei sociale de la Cluj, cu activitate neîntreruptã din 1990 în formarea universitarã a asistenþilor sociali, specialist de prestigiu în cercetarea ºi teoretizarea privind condiþiile sociale care influenþeazã protecþia, dezvoltarea, socializarea ºi educaþia copiilor, cu multiple apariþii editoriale ºi în revistele de specialitate. Membru al mai multor organisme ºi comisii naþionale de specialitate. Florian-Valeriu SÃLÃJEANU, licenþiat în asistenþã socialã, doctorand în sociologie, promotor al asistenþei sociale prin intermediul asociaþiilor profesionale, preºedinte în exerciþiu al Colegiului Naþional al Asistenþilor Sociali din România. Dumitru STAN, conferenþiar universitar doctor, reprezentant al ªcolii sociologice de la Iaºi. Specialist recunoscut în domeniul metodologiei sociologice ºi pentru cercetarea ruralului tradiþional românesc. Apariþii editoriale ºi publicisticã de prestigiu. Membru în diferite forme de conducere academicã ºi în comisii de specialitate. Daniela-Tatiana ªOITU, conferenþiar universitar doctor, doctor în sociologie, face parte din ªcoala de asistenþã socialã de la Iaºi, titular de cursuri ºi seminarii de specialitate în domeniul consilierii ºi negocierii. A publicat volumul Vârsta a treia, în 2006. Mai are publicaþii în volume ºi reviste de specialitate, din þarã ºi strãinãtate. Este redactor-ºef al Analelor ªtiinþifice ale Universitãþii, secþiunea Sociologie ºi asistenþã socialã. Coordoneazã activitãþi ºi proiecte ºtiinþifice naþionale ºi internaþionale, este formator ºi mediator autorizat. Membrã a unor asociaþii profesionale în domeniile consilierii ºi medierii.

Prefaþã Asistenþa socialã este un domeniu nou ºi supus unor schimbãri ce se deruleazã într-un ritm foarte alert. Deºi în România a apãrut ca domeniu distinct ºi organizat dupã principii ºtiinþifice destul de recent (debutul îl fixãm odatã cu anii ’90), asistenþa socialã are tradiþie în spaþiul occidental, dar nici aceasta nu este una redutabilã. Din aceast㠄tinereþe” derivã multe dintre problemele ºi dificultãþile domeniului, atât în pregãtirea profesional㠖 stabilitã de câþiva ani la nivelul obligatoriu al licenþei universitare –, cât ºi în exercitarea propriu-zisã a profesiei. De altfel, dacã la nivelul pregãtirii profesionale iniþiale ºi al formãrii specialiºtilor lucrurile sunt relativ stabilizate (datoritã consistenþei ºi continuitãþii învãþãmântului universitar din România, cu toate avatarurile sale), la nivelul ocupaþiilor problemele sunt mult mai complicate, profunde ºi chiar generatoare de confuzii în domeniul activitãþii profesionale. Credem cã aceastã reeditare a contribuit la construirea ºi omogenizarea pregãtirii profesionale în domeniul asistenþei sociale din România. A constituit ºi rãmâne un reper în construirea ºi evaluarea expertizei de specialitate, chiar dacã unii nu vor recunoaºte în mod explicit acest statut. Însã atunci când vorbim de expertizã, trebuie sã precizãm cã se impune distincþia între experþii în formare profesional㠖 respectiv cadre didactice din învãþãmântul superior de specialitate – ºi experþii din practica ocupaþionalã. Standardele ºi tehnicile de evaluare diferã. Totuºi, deseori existã tentaþia substituirii: cadre didactice cu experienþã (nu numai în domeniul în discuþie) emit pretenþii de elaborare a practicilor ºi de operaþionalizare a activitãþilor ocupaþionale, iar profesioniºti cu experienþã ºi vechime în asistenþa socialã se considerã îndreptãþiþi sã emitã judecãþi de valoare despre pregãtirea teoreticã, metodologicã ºi aplicativã a viitorilor practicanþi. (Aceastã formã de „expandare” profesionalã nepermisã se regãseºte cu prisosinþã ºi în alte domenii.) Tratatul de asistenþã socialã se adreseazã ambelor categorii, desigur, cu finalitãþi diferite. Punctul de plecare în acest demers a fost întrebarea: „Cum reuºim sã obþinem expertiza adecvatã ºi validã, în funcþie de direcþiile activitãþii profesionale proprii, ºi care sunt riscurile?”. Cu siguranþã, asemenea proiecte devin þinta unor critici. Ceea ce este normal ºi intrã în firescul lucrurilor umane. E uºor sã se emitã judecãþi de valoare: cã textele nu au acoperit întreaga problematicã, cã unele au erori în conþinuturi, cã oricum peste puþin timp acestea nu vor mai fi actuale sau relevante. Totuºi, o anumitã cantitate de adevãr se aflã în astfel de paraevaluãri, iar o anumitã legitimitate au ºi emiþãtorii acestora. De altfel, aceºti emiþãtori sunt strict necesari în economia cunoaºterii. Aºa încât e mai bine ca unii autori sã-ºi asume riscul publicãrii de texte imperfecte. În consecinþã, ne-am asumat riscul de a fi utili tuturor cititorilor. Iar pentru moment, acesta este un merit al tuturor participanþilor la aceastã apariþie colectivã. George Neamþu

Dumitru Stan

Fundamentarea asisten]ei sociale `n spa]iul românesc

1. Fundamentarea bioaltruist\ [i cultural\ a faptelor de asistare 2. De la asistarea empiric\ la asisten]a social\ 3. Asisten]a social\ `n spa]iul românesc. Asistarea empiric\ `n perioada tradi]ional\ 4. Asisten]a social\ `n perioada interbelic\ 5. Asisten]a social\ `n perioada comunist\ 6. Asisten]a social\ în România postcomunist\ 7. Orient\ri principiale `n alocarea practicii asisten]iale

1. Fundamentarea bioaltruist\ [i cultural\ a faptelor de asistare Asistarea social\ este o practic\ str\veche [i o prezen]\ natural\ `n toate mediile grupale. Ea s-a produs, cu siguran]\, chiar [i atunci când principiul for]ei fizice era dominant `n reglarea rela]iilor interumane, adic\ imediat dup\ procesul de antropogenez\. De altfel, tocmai interven]iile `n scopul ajutor\rii/protej\rii existen]ei altuia (`n urma unor reac]ii fiziologice, psihologice, culturale) au f\cut posibil\ constituirea societ\]ii. ~nsu[i A. Comte – fondatorul sociologiei – era adeptul acestei idei, sus]inând c\, `n m\sura `n care indivizii umani au fost capabili s\ renun]e la preocup\rile lor strict egoiste [i au exprimat comportamente `n beneficiul alterit\]ii, `n aceea[i m\sur\ specia lor a dobândit caracteristica natural\ a agreg\rii (socius) [i s-a delimitat radical de restul speciilor animale. Protejarea [i favorizarea celuilalt, stimularea exemplarelor cu [anse reduse de via]\ au fost/sunt practici curente nu doar la nivel uman, ci [i `n cadrul regnului animal. Probatorii `n acest sens sunt numeroasele [i bine cunoscutele situa]ii `n care animalele realizeaz\ „asistarea” celui care nu este capabil s\ dep\[easc\ singur momentele de impas: – masculii dominan]i din grupurile de maimu]e sunt dispu[i s\ lupte pân\ la sacrificiu cu agresorii mai puternici, deci s\ dispar\ din punct de vedere fizic, permi]ând `n schimb retragerea femelelor [i masculilor tineri, conservând, implicit, [ansele de supravie]uire pentru specia/comunitatea din care fac parte; – hienele mature (tocmai ele, care au o imagine simbolic\ total defavorabil\, atribuindu-li-se aproape `n exclusivitate forme atroce de comportament!), dup\ ce vâneaz\ [i consum\ vânatul, regurgiteaz\ bolul alimentar [i asigur\ `n acest mod hrana progeniturilor lor; – puiul de elefant este `ngrijit cu mare aten]ie de propria mam\, dar [i de ceilal]i adul]i din grupul de apartenen]\ o perioad\ de timp relativ mare (3-5 ani); – cimpanzeii se salut\ `ntre ei prin `mbr\]i[are – ca semn de r\spuns afectiv [i de securitate reciproc\ –, iar `n cazul apropierii unui agresor, scot sunete de avertizare utile pentru toate speciile aflate `n preajm\; – la multe specii, atunci când posibilit\]ile materiale de subzisten]\ se reduc semnificativ, indivizii grav bolnavi sau afla]i la vârste `naintate se separ\ de grup, `[i asum\ moartea, favorizând urma[ii, „f\r\ ca ceilal]i s\-i fi alungat” (Zamfirescu, 1982, p. 139)1. Aceste exemple ne `ndrept\]esc s\ enun]\m cel pu]in dou\ concluzii care `[i p\streaz\ valabilitatea dincolo de multitudinea de obiec]ii ce le pot fi aduse: – `ntre caracteristicile biologice ale componen]ilor celor mai multe specii animale se afl\ predispunerea la reac]ii de conservare individual\ [i grupal\. Procesul 1. Pentru mai multe detalii `n acest sens, pot fi consultate lucr\rile: P. Chauchard, Sociétés animales, sociétés humaines (1956), J.H. Fabre, Obiceiurile insectelor (1968), I. Eibel-Eibesfeldt, Iubire [i ur\ (1999).

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

33

selec]iei naturale, de[i se realizeaz\ `n baza legii obiective a luptei pentru existen]\, nu `nl\tur\ preprogramarea conservativ\. Prin urmare, practicarea unui cuantum oarecare de altruism instinctiv, activ `n special intraspecie, dar [i interspecii, reprezint\ ceva natural sau obiectiv. Altfel spus, fapte care pentru oameni `nseamn\ iubire, bine, asistare social\, dezirabilitate etc. sunt s\vâr[ite instinctiv [i de c\tre animale; – dac\ specia uman\ este o culme a evolu]iei biologice – cel pu]in a[a sus]in numeroase teze consacrate – atunci ea ar trebui s\ practice [i cele mai reu[ite variante de asistare interindividual\ [i intragrupal\. Insuficien]ele func]ionale ale mediilor socioculturale ar trebui s\ fie pu]ine [i, mai ales, contracarate cu relativ\ rapiditate. ~n realitate, alienarea [i superficializarea rela]iilor sociale se reg\sesc `n enorm de multe `mprejur\ri, fapt care determin\ ca aceast\ concluzie s\ par\ a fi `n cel mai bun caz for]at\, dac\ nu chiar neadev\rat\: • unii oameni mor de inani]ie sau din cauza lipsei elementare a apei potabile, `n timp ce al]ii tr\iesc sub presiunea pseudonevoilor [i a consumurilor exotice; • mul]i indivizi nu posed\ un spa]iu minimal de locuire [i de organizare domestic\, pe când al]i semeni ai lor de]in imobile numeroase, supradimensionate [i luxuriante; • m\rimea veniturilor unei p\r]i `nsemnate din popula]ia globului este mult sub necesarul derul\rii unei vie]i de o calitate decent\, iar, prin contrast, o alt\ parte (insignifiant\ din punct de vedere numeric) st\pâne[te [i utilizeaz\ o cantitate de resurse existen]iale cu mult peste ceea ce presupune o via]\ uman\ normal\; • unii p\rin]i `[i abandoneaz\ copiii [i nu `[i asum\ responsabilit\]ile legate de cre[terea/`ntre]inerea/educarea acestora; • unii b\trâni sunt exclu[i/stigmatiza]i/lipsi]i de asistare de c\tre societatea `n care au activat ori chiar de fiii proprii; • unele grupuri (minoritare) sunt evaluate ab initio ca inferioare din punct de vedere fizic, cultural, emo]ional [i etichetate drept piedici ale progresului social [i individual. Oprindu-ne chiar [i numai constatativ asupra registrului atât de extins al subnormalit\]ii sociale, nu avem cum s\ nu remarc\m, cu p\rere de r\u, c\ astfel de contraste [i neajunsuri se reg\sesc `n toate spa]iile culturale, inclusiv `n cele europene [i americane, iar tendin]a lor este de a se multiplica din punct de vedere tipologic [i de a afecta un num\r din ce `n ce mai mare de indivizi. Din aceste variante ale alien\rii umane, mai ales dac\ le compar\m cu eviden]a asist\rii la nivel animal, deta[\m ideea potrivit c\reia bioaltruismul este mai puternic `n cadrul speciilor preumane. Acceptând validitatea ideilor precedente observ\m c\ foarte multe acte ale insectelor [i animalelor nu pot fi explicate deoarece nu sunt nici pe departe bioaltruiste: – leii nu `mpart vânatul cu puii lor [i, mai mult, `i ucid pe ace[tia pentru a gr\bi intrarea leoaicelor `n perioada de rut; – trântorii sunt `ndep\rta]i de stup [i l\sa]i s\ moar\ dup\ ce [i-au `ncheiat misiunea de a fecunda matca; – pitoreasca insect\ numit\ c\lug\ri]a m\nânc\ trupul partenerului cu care a realizat `mperecherea sexual\;

34

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

– lupii `nfometa]i devoreaz\ membrii r\ni]i ai haitei din care fac parte; – speciile nomade `[i abandoneaz\ exemplarele care le scad ritmul deplas\rii [.a.m.d. Prin bioaltruism `n]elegem „comportamentul care reduce fitness-ul darwinist ([ansele de suprave]uire [i reproducere) al subiectului care ac]ioneaz\, dar m\re[te fitness-ul unui membru al aceleia[i specii”. ~n identificarea bioaltruismului sunt avute `n vedere efectele ac]iunii asupra altora [i nu se presupune nimic `n leg\tur\ cu inten]iile celui care ac]ioneaz\. ~ntrucât omul s\vâr[e[te preponderent ac]iuni teleologice, no]iunea este utilizabil\ mai curând `n a caracteriza asistarea social\ preuman\ [i mai pu]in `n cazul celei interumane. Totu[i, omul `nsu[i trebuie `n]eles ca o fiin]\ ce ac]ioneaz\ instinctiv, bioaltruist, `n special `n situa]ii-limit\ [i `n raporturile cu consangvinii (vezi [i Barnet, 1995, p. 389; Ungureanu, 1990, pp. 25 [i urm.).

Prin urmare, existen]a preuman\ nu este un spa]iu al binelui natural absolut, dup\ cum umanitatea nu trebuie `n]eleas\ doar prin intermediul e[ecurilor [i insuficien]elor ei. Despre mediile societale pe care le acuz\m pentru c\ permit manifestarea situa]iilor de alienare amintite pu]in mai sus putem afirma, la fel de u[or, c\ angajeaz\ eforturi de dep\[ire a subnormalit\]ii [i vulnerabilit\]ii: asist\ persoanele care sufer\ de diferite boli [i afec]iuni grave, instituie [i urm\resc educarea tinerei genera]ii, organizeaz\ forme de control social `n vederea pre`ntâmpin\rii producerii abuzurilor, stabilesc strategii asisten]iale de r\spuns la tipurile de disfunc]ii manifeste, previn popula]ia asupra poten]ialelor pericole care i-ar diminua stabilitatea/armonia existen]ial\ etc. ~n ultim\ instan]\, putem incrimina ori admira/agrea comportamente, st\ri, tendin]e, atitudini din spectrul lumii preumane, precum [i din sfera umanului. De pild\, agresivitatea: `n lumea animal\ ea are o intensiune mai redus\ (chiar dac\ este activ\ foarte des) `ntrucât se rezum\, de regul\, la v\t\mare corporal\ [i suprimare fizic\; `n schimb, „omul `[i poate orienta agresivitatea `n mod direct `mpotriva unui congener, lovindu-l, jignindu-l verbal sau ironizându-l. Agresivitatea uman\ poate ac]iona de asemenea indirect, atunci când adversarul este vorbit de r\u sau i se `ntinde o curs\. Agresivitatea se mai poate manifesta [i prin refuzul contactului social, ajutorului sau discu]iei” (Eibel-Eibesfeldt, 1995, p. 108). Nu pu]ini sunt cei care se raliaz\ imaginii bestiale asupra umanit\]ii, acceptând interpret\ri de genul: „Omul este una dintre cele mai agresive fiare din lume, care g\se[te o pl\cere deplin\ `n torturarea [i uciderea altor animale, inclusiv a semenului s\u... Hormonii `l `mboldesc s\ se `mperecheze cu surorile [i fiicele sale exact a[a cum o fac `n general animalele. Iar cortexul s\u `i spune s\-[i `mprumute femeia str\inilor `n schimbul avantajelor politice... I-ar place s\-[i ucid\ tat\l, dar `[i suprim\ cu viclenie acest impuls natural: `ntr-o zi el va fi b\trânul” (Eibel-Eibesfeldt, 1998, pp. 8-9). Predispunerea omului la fapte agresive trebuie `n]eleas\ `ns\ prin raportare la `nclina]ia ancestral\ bioaltruist\ pe care o are. Dup\ unii speciali[ti `n etologia uman\, agresivitatea este o tr\s\tur\ neesen]ial\; „iubirea aproapelui” este cea mai important\ orientare a actelor omului, dar nu trebuie privit\ nici ca o form\ a poruncii divine [i nici ca o emana]ie a socioculturii de apartenen]\. Originea iubirii, generozit\]ii, sacrificiului protec]ionist etc. se afl\ de fapt `n „`nclina]iile morale naturale ale omului, deci `n transcendentul biologic” (Zamfirescu, 1982, p. 157). Morala natural\ nu este altceva decât bioaltruismul. Fiind o caracteristic\ a speciilor relativ evoluate, acesta este identitar atât pentru o parte `nsemnat\ a speciilor animale, cât [i pentru om. ~n cazul acestuia din urm\, spre exemplu, a salva pe cineva de la `nec

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

35

sau de la incendiu, a sprijini pe cineva aflat pe cale s\ se pr\bu[easc\ din picioare, a g\si o cale de a ajuta pe cel care nu poate respira etc. sunt gesturi bioaltruiste, verificate destul de des. Unele dintre acestea sunt de-a dreptul paradoxale: – persoane care nu [tiu s\ `noate reac]ioneaz\ f\r\ nici o ezitare cu inten]ia salv\rii celui aflat `n pericol de a se `neca; – bolnavi psihic violen]i [i foarte pu]in grijulii cu propria persoan\ devin hiperprotectori `n rela]iile cu copiii mici; – prelev\rile [i transplanturile de organe vitale se practic\ `n foarte multe ]\ri, de[i donatorii `[i asum\ moartea pentru a prelungi existen]a unui consangvin [.a.m.d. ~n ansamblu, bioaltruismul este un „poten]ial inclus” speciei care realizeaz\ asistarea [i `mbun\t\]irea condi]iei alterit\]ii. Forma `n care se exprim\ acesta este aferent\ speciei care `l practic\. Prin urmare, putem vorbi despre existen]a unei concordan]e `ntre m\rimea cuantumului energetic de care dispune specia [i capacitatea ei intern\ de supravie]uire (constituit\ din suma „darurilor” [i a „sacrificiilor” vehiculate `ntre cei implica]i `n rela]ia de asistare). La om, [ansele de via]\ sunt induse atât de bioaltruismul care `l caracterizeaz\ (analog multor alte specii), cât [i de avantajele oferite de apartenen]a lui cultural\. Prin intermediul „bunurilor culturale” – selectate, stocate [i transferate de la o epoc\ la alta [i de la un individ la altul –, omul `[i completeaz\/valorific\/optimizeaz\ baza biologic\ [i, mai mult, poate compensa/corija eventualele deficien]e, fie ele chiar de ordin fizic. Aceast\ aprofundare a asist\rii ne determin\ s\ recunoa[tem (oricât de mult am admira bioaltruismul animal [i uman) c\ altruismul modelat de principii [i practici de ordin cultural este mult mai eficient. De pild\, reac]ia bioaltruist\ de a scoate dintr-o ap\ adânc\ un corp aflat `n agonie r\mâne f\r\ finalitatea fundamental\ – salvarea de la `nec – dac\ nu este `nso]it\ de gestul (cultural) de acordare a primului-ajutor. Realitatea ca atare demonstreaz\ corectitudinea acestei afirma]ii. Astfel, `n cazurile `n care bioaltruismul nu se finalizeaz\ cu o interven]ie eficient\, alte solu]ii salvatoare nu mai exist\, iar evolu]ia rela]iei de asistare (dac\ nu se `ntrerupe) are loc sub semnul incertitudinii. Atât timp cât `[i fundamenteaz\ actul de asistare `n manier\ cultural\, omul `[i ordoneaz\ demersurile pe baza urm\toarelor principii: 1) Bioaltruismul trebuie subordonat `ntr-o m\sur\ cât mai mare unor criterii ra]ionale. Chiar atunci când reac]iile interven]ioniste de tip fiziologic [i psihologic sunt eficiente, este bine de [tiut c\ ele r\mân numai solu]ii de moment [i c\ sunt generatoare de stabilitate `ndelungat\ doar `n interiorul comunit\]ii (familiale, `n special). Nesubordonate unor finalit\]i de perspectiv\ ceva mai `ndep\rtat\, exprim\rile bioaltruiste se diminueaz\ treptat, conduc la epuizarea resurselor [i mai ales la abandonarea asistatului. Ra]ionalizarea actului de asistare ar trebui s\ se reg\seasc\ `n r\spunsuri aproximative ob]inute de asistent la cel pu]in câteva dintre urm\toarele `ntreb\ri: – cât de mult trebuie s\ dureze interven]ia? – care ar putea fi costurile? – cum ar trebui s\ fie reac]iile celui asistat? – care ar fi cele mai indicate persoane s\ realizeze asistarea? Procedând `n acest mod, el schi]eaz\ o organizare minimal\ a faptelor lui [i, totodat\, `[i contureaz\ o comprehensiune (fie ea [i superficial\) asupra `mprejur\rii `n

36

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

care se implic\. Nivelul de ra]ionalitate r\mâne `ns\ de tip ostensiv. Nici nu ar putea fi altfel, `ntrucât cel care asist\ este antrenat absolut `ntâmpl\tor `n situa]ia de a acorda ajutorul, trebuie s\ descopere foarte rapid o variant\ de ie[ire din impas, iar, `n multe privin]e, `ntre cel care este asistat [i cel care asist\ nu exist\ nici o diferen]\. A[a se [i explic\ de ce acesta din urm\ nu are cum s\ nu fie influen]at de instincte [i afecte, adic\ de resorturi bioaltruiste; altfel spus, nu are cum s\ g\seasc\ solu]ii la interoga]iile fundamentale presupuse de realizarea unei interven]ii cu efecte de durat\ (Cum au procedat al]ii `n conjuncturi similare? Ce ar trebui s\ [tie pentru ca ac]iunea s\ aib\ succes? Cum trebuie selecta]i cei care beneficiaz\ de asistare? etc.) pentru c\ nu este capabil [i/sau nu are suficient timp la dispozi]ie s\ [i le pun\. Ra]ionalizarea bioaltruismului nu se efectueaz\ complet niciodat\ nici m\car la asisten]ii sociali profesioni[ti. Totu[i, cu cât fondul bioaltruist este modelat `ntr-o m\sur\ mai mare de ra]iune, cu atât asistarea este legitimat\ de mediul social [i cu atât rela]ia dintre asistat [i asistent se apropie de exigen]ele unei func]ion\ri pozitiviste. 2) Organizarea [tiin]ific\ a interven]iei conduce, de regul\, la cre[terea indicelui de eficien]\. Nivelul maximal de ra]ionalizare pentru o foarte mare parte a rezultatelor gândirii omene[ti este [tiin]a. Prezen]a acesteia se traduce prin precizie, consecven]\, eficien]\, obiectivitate, predic]ie etc. Deoarece asistarea social\ oblig\ la angajarea unor cheltuieli care, `n cvasimajoritatea situa]iilor, nu se recupereaz\, realizatorii asist\rii sunt preocupa]i, pe de o parte, de succesul interven]iei [i, pe de alt\ parte, de reducerea ori p\strarea la un nivel sc\zut a costurilor. Asemenea obiective sunt atinse doar dac\ procesul asist\rii este construit [i derulat dup\ exigen]e de ordin [tiin]ific. Dup\ David Howe (2000, pp. 11-12) ordonarea acestui proces este coextensiv\ urm\toarelor cinci `ntreb\ri [i, evident, r\spunsurilor aferente acestora:

Care este problema? Ce se întâmplã? Ce este de fãcut?

Asistentul social trebuie sã recunoascã ºi sã identifice ceea ce trebuie sã rezolve dintr-un câmp problematic mult mai extins. Situaþia trebuie evaluatã, interpretatã ºi explicatã. Se porneºte de la ceea ce „se vede” pentru a se ajunge la presupuneri ºi ipoteze. Asistentul, împreunã cu clientul, trebuie sã decidã obiectivele, sã planifice intervenþia ºi sã-ºi clarifice intenþiile. Coimplicarea induce mai multe ºanse de reuºitã.

Cum trebuie procedat?

Sunt stabilite metodele de intervenþie în vederea îndeplinirii obiectivelor propuse.

S-a fãcut tot ce trebuia?

Sunt evaluate rezultatele finale ale intervenþiei, þinându-se cont în primul rând de efectele asupra asistatului, ºi mai puþin de costurile acþiunii.

Interoga]iile de asemenea factur\, dar [i r\spunsurile la ele depind atât de experien]a practic\ a realizatorilor asist\rii, cât [i de teoriile dup\ care ei se orienteaz\. Organizarea, structurarea [i claritatea rela]iei dintre teorie [i practic\ `n interven]ia social\ se prelungesc `n caracterul [tiin]ific al acesteia [i `n ceea ce este mai important: cre[terea

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

37

eficien]ei demersului (combaterea disfunc]iei) – dincolo de ceea ce ocazioneaz\ varianta manifest\rii bioaltruismului. 3) Gradul de civiliza]ie al unei societ\]i este direct propor]ional cu nivelul de institu]ionalizare a asisten]ei sociale. Performan]ele dezvolt\rii unui stat sunt identificabile `n realiz\ri sectoriale precise: starea infrastructurii, protec]ia consumatorului, modalit\]ile de petrecere a timpului liber, m\rimea [i calitatea spa]iului de locuit etc. Toate aceste aspecte nu sunt altceva decât indicatori ai nivelului de civiliza]ie atins de respectiva societate. Deasupra tuturor performan]elor departamentale se afl\ `ns\ o caracteristic\ definibil\ „prin calitatea protec]iei sociale a individului, prin densitatea [i dotarea serviciilor de asisten]\ social\, `n m\sur\ s\ satisfac\ diversitatea nevoilor [i cererilor de ajutor din partea diferitelor grupuri umane” (Miftode, 1999, p. 23). Cu alte cuvinte, dac\ o societate este dezvoltat\, atunci ea nu se confrunt\ cu probleme sociale (pe care le dep\[e[te cu u[urin]\), [i deci este civilizat\. Or, nici un mediu social normal nu este ocolit de probleme, disfunc]ii, deficien]e, neajunsuri func]ionale interne. Dac\ acestea se agraveaz\, civiliza]ia se erodeaz\ pân\ acolo `ncât societatea `ns\[i este `n pericol s\ se dezmembreze. Necesitatea dep\[irii unui asemenea obstacol a constrâns statul s\ organizeze institu]ii specializate `n practicarea asisten]ei sociale. Cu cât acestea sunt mai numeroase [i acoper\ `ntregul registru al disfunc]iilor sociale, cu atât societatea poate fi considerat\ mai civilizat\ [i cu [anse mai mari de a-[i men]ine/dezvolta nivelul de civiliza]ie. Din acest punct de vedere, România se afl\ `ntr-o perioad\ de ampl\ institu]ionalizare a asisten]ei sociale, dar cu o perspectiv\ civilizatorie nu tocmai favorabil\ (statul român nu are mijloacele necesare func]ion\rii tuturor institu]iilor de asistare, iar multe dintre ele activeaz\/civilizeaz\ doar datorit\ fondurilor ob]inute din exterior) (vezi [i Alexiu, Sellick, 2000). 4) Credibilitatea unui sistem de asistare social\ este dat\ nu atât de promptitudinea [i profunzimea interven]iei, cât de metodologia identific\rii persoanelor, grupurilor care au nevoie de ajutor [i de m\sura reinser]iei acestora `n circuitul social normal. Privit la modul generic, omul este o fiin]\ fragil\, vulnerabil\, cu posibilit\]i fizice mult inferioare altor specii. Prin cultur\, el reu[e[te `ns\ s\ se a[eze ierarhic deasupra acestora [i s\-[i multiplice `n mod impresionant [ansele de via]\. ~ntre multitudinea realiz\rilor culturale umane, m\rimea resurselor [i num\rul popula]iei globului exist\ `n mod obiectiv o stare evident\ de echilibru. Dac\ aceast\ stare tinde, pe ansamblu, s\ se conserve, nu acela[i lucru `l putem spune [i despre p\r]ile sau subunit\]ile lui: `n Africa [i Asia [ansele de via]\ sunt sensibil mai mici decât `n Europa [i America de Nord; `n statele din vestul Europei, problemele sociale au o alt\ natur\ (consumul de droguri, celibatul, homosexualitatea etc.), mult diferit\ de a celor din partea de est a acestui continent (foametea, insuficien]a ajutorului de [omaj, abuzul de alcool etc.). Potrivit aceleia[i optici generice, vulnerabilitatea `l caracterizeaz\, spre exemplu, [i pe judec\torul de la Curtea Suprem\ de Justi]ie din SUA (pozi]ia statutar\ cea mai avantajat\ dup\ aceea de pre[edinte), [i pe imigrantul stigmatizat, cu [anse foarte reduse de a ob]ine un loc de munc\ sau de a realiza integrarea sociocultural\ `n societatea american\. ~n fluxul experien]elor cotidiene, ambii actori ajung la un moment dat s\ spun\ „nu [tiu”, „nu pot”, „am nevoie de ajutor”. Incapacitatea lor este comparabil\ `ns\ numai la nivel teoretic [i trebuie interpretat\ `n strâns\ leg\tur\ cu nivelul cultural de aspira]ie. Concluzia se impune de la sine: ambii au nevoie de

38

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

protec]ie optimizatoare din partea grupului, numai c\ cel dintâi are nevoie de asisten]\ cultural\, pe când al doilea subzist\ doar dac\ face obiectul asisten]ei sociale. Faima sistemului social american sau a celui vest-european deriv\ tocmai din modul cum `i localizeaz\ pe cei care au nevoie de ajutor `n supravie]uire [i mai ales din modalit\]ile `n care ace[tia sunt restitui]i societ\]ii. Alocarea ajutorului trebuie s\ survin\ `n urma unor analize minu]ioase, [tiin]ifice, p\strând intacte [ansele asistatului de a se face util mediului social [i a deveni solvabil, onorabil ca urmare a exprim\rii unor calit\]i personale. Fiind diferite de la o societate la alta, tipurile de probleme sociale [i priorit\]ile legate de rezolvarea lor conduc la mobiliz\ri de mijloace [i solu]ii de asemenea diferite. De aceea, nu exist\ un sistem unic de asisten]\ social\, ci numeroase sisteme na]ionale. De regul\, acestea sunt organizate prin lege [i denot\ nu neap\rat o atenuare a for]ei reflexelor bioaltruiste `n practicarea asist\rii, cât mai ales nevoia de supraveghere social\, politic\ [i cultural\ a acestei activit\]i. Men]ionarea `n norma legal\2 a principiilor [i obiectivelor sistemului na]ional de asisten]\, a institu]iilor responsabile, a tipurilor de servicii, a categoriilor de beneficiari [.a.m.d., `mpreun\ cu eforturile de formare a speciali[tilor `n domeniul asisten]ei sociale reprezint\ aspecte care demonstreaz\ originarea prevalent\ a actelor actuale de asistare `n fundamentul cultural al societ\]ii na]ionale, [i nu `n predispunerea biologic\ ori psihologic\ a locuitorilor 3. Bioaltruismul (asistarea incon[tient\) a fost completat de altruism („subiectul `[i mic[oreaz\ `n mod con[tient [ansele de satisfacere a propriilor sale trebuin]e pentru a favoriza satisfacerea trebuin]elor altor persoane sau grupuri” – Dic]ionar de psihologie social\, 1981, p. 19), iar acesta tinde s\ treac\ de la individ c\tre grupuri [i s\ fie atribuit, la rându-i, unor institu]ii, servicii [i persoane specializate (asisten]\ social\ [tiin]ific\). Oricât de mare ar fi eficien]a asist\rii realizate 2. ~n România, ultimul act normativ `n acest sens este Legea nr. 705 din 3 decembrie 2001, publicat\ `n Monitorul Oficial, partea I, nr. 814/18 decembrie 2001. 3. ~n Fran]a este ceva normal ca un cer[etor s\ solicite un franc de la trec\tori pentru a-[i putea cump\ra „cotletul” lui. El specific\ `n mod verbal sau cu ajutorul unui afi[ c\ urmeaz\ s\ `l cumpere cu banii primi]i [i se crede `ndrept\]it s\ solicite moneda `n acest scop. Cet\]enii francezi sunt, pe de o parte, sensibili [i responsabili `n a-i satisface cererea, iar, pe de alt\ parte, manifest\ indignare fa]\ de serviciile de asisten]\ social\ care nu intervin mai rapid `n favoarea cer[etorului. Dac\ `ncerc\m s\ transpunem aceast\ situa]ie de asistare `n spa]iul cultural românesc, atunci am identifica (probabil) urm\toarele aspecte: cer[etorul nu va prezenta sub nici o form\ inten]ia de a cump\ra un cotlet (ar fi ironizat sau chiar izgonit de c\tre trec\tori, `ntrucât un asemenea bun nu reprezint\ la noi un aliment de supravie]uire, ci un lux); dona]iile pe care cer[etorul le-ar primi de la trec\tori ar avea cuantumuri mici, `ns\ ar fi numeroase (faptul poate fi interpretat din perspectiv\ moral\, religioas\, economic\ [i mai ales ca ne`ncredere fa]\ de sistemul de asisten]\ social\); persoanele pl\titoare de impozite [i taxe ar fi dispuse `n m\sura cea mai mic\ s\ ajute [i ar deveni indignate/furioase/ suspicioase fa]\ de autorit\]ile care practic\ o asisten]\ social\ ineficient\; reac]ia institu]iilor fa]\ de actul comis de cer[etor ar fi `n primul rând una de indiferen]\ ori una punitiv\ (amendare, re]inere) [i abia `n al doilea rând una de asistare. Exemplul ar putea fi r\st\lm\cit, iar dimensiunile antrenate de el pot fi foarte numeroase. Concluzia `ns\ se p\streaz\: asisten]a social\ este o achizi]ie cultural\, o rezultant\ a responsabiliz\rii societ\]ii fa]\ de p\r]ile ei (indivizi, grupuri) [i o `ncercare de dep\[ire a nivelului asist\rii reduse doar la forma bioaltruismului/altruismului.

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

39

`n aceast\ ultim\ ipostaz\, `ntotdeauna vor exista persoane cu `nclina]ii [i disponibilit\]i de a practica bioaltruismul [i altruismul. Ponderea acestor variante a fost extrem de mare `n etapele istorice premerg\toare secolului XX, pentru ca, `n prezent, f\r\ s\ fie interzise, ele s\ reprezinte forme de asistare aproape pitore[ti.

2. De la asistarea empiric\ la asisten]a social\ Cei care `ncearc\ s\ explice procesul asisten]ei sociale manifest `n societatea contemporan\ fac referiri, de regul\, [i la etapele care l-au precedat [i anticipat. Asemenea `ncerc\ri anamnezice sunt chiar inevitabile `ntrucât asisten]a social\ actual\ nu acoper\ `ntregul registru de probleme la care ar trebui s\ intervin\ [i las\ loc cu destul de mare larghe]e unor proceduri uzuale `n perioadele `n care ea nu era fundamentat\ din punct de vedere [tiin]ific (epistemologic, organizatoric, metodologic, terapeutic etc.). Despre modalit\]ile pre[tiin]ifice de interven]ie spunem c\ formeaz\ con]inutul asist\rii empirice, iar despre cele care se desf\[oar\ `n conformitate cu exigen]ele cunoa[terii [tiin]ifice afirm\m c\ reprezint\ asisten]a social\. ~ntre asistarea empiric\ [i asisten]a social\ diferen]ele sunt importante. For]ând pu]in nota, am putea spune c\ ele exprim\ distan]a dintre rezidual [i ra]ional, dintre spontan [i organizat, dintre `ntâmpl\tor [i premeditat, dintre solu]ia de moment [i cea de perspectiv\, dintre ne[tiin]ific [i [tiin]ific [.a.m.d. Delimitarea acestor polarit\]i (de multe ori exagerat\) este util\ pentru c\ r\spunde unor interese de ordin analitic: ne ajut\ s\ contur\m cu mai mult\ claritate etapele evolu]iei fenomenului asist\rii [i, mai ales, s\ `n]elegem de ce asisten]a social\ este o faimoas\ achizi]ie cultural\ a secolului XX. Dac\ ne raport\m strict la intensitatea [i eficien]a faptelor de asistare, atunci, `n numeroase situa]ii, `ntre asistarea empiric\ [i asisten]a social\ nu apar diferen]e sau, mai mult, procedurile empirice pot genera mai mult\ satisfac]ie decât cele [tiin]ifice. Interven]ia de tip empiric este reactiv\, prompt\, bogat\ `n energie, impulsiv\, conform\ „glasului inimii”, iar `ntre cel care asist\ [i cel care este asistat se produc efluvii/ câmpuri energetice pozitive/ata[amente/intui]ii/emo]ii cu roluri terapeutice foarte mari. Prin simpla prezen]\ a acestora, multe insuficien]e (`n special cele de ordin moral-psihic, dar [i celelalte) sunt rezolvate, asista]ii dobândesc sentimentul de siguran]\, chiar dac\ lipsesc unele con]inuturi de ordin material presupuse de asistarea de durat\. Consisten]a asist\rii empirice este indus\, finalmente, de bioaltruism, altruism [i spiritul comunitar. Dac\ asupra bioaltruismului [i altruismului am f\cut referire `n sec]iunea anterioar\, r\mâne acum s\ schi]\m avantajele antrenate de spiritul comunitar. Sintagma „spirit comunitar” este utilizat\ foarte des `n ultima vreme, f\r\ `ns\ a i se preciza semnifica]ia. Prezent\m, `n continuare, o variant\ semantic\ a acestei no]iuni, plecând de la premisa c\ ea reflect\ un complex de st\ri [i comportamente `ntâlnite doar la nivelul grupurilor comunitare. Acestea reprezint\ agregate umane de dimensiuni mici (precum familia) [i mijlocii (de genul satelor, congrega]iilor religioase, minorit\]ilor etc.) bazate pe ceva comun tuturor celor care le alc\tuiesc. Fondul apropriativ (comun) este constituit, dup\ caz, din bunuri materiale de utilitate colectiv\, consangvinitate, folosirea aceluia[i spa]iu, apartenen]a la aceea[i orientare religioas\, respectarea acelora[i simboluri, identificarea prin aceea[i origine etnic\ etc. Toate aceste aspecte `i solidarizeaz\, `i unesc din punct de vedere mintal pe cei care se identific\ prin ele, iar consecin]a ultim\ [i cea mai important\ a corel\rii [i asum\rii lor de c\tre indivizi este

40

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

formarea spiritului comunitar. ~n esen]\, realitatea spiritual\ de acest tip este traductibil\ prin relative similitudini comportamentale, atitudinale [i caracteriale, prin intercunoa[tere sporit\ `n interiorul grupului, prin complementaritate ac]ional\, prin disponibilit\]i [i expectan]e interven]ioniste `n favoarea alterit\]ii, prin con[tiin]a faptului c\ pierderile [i câ[tigurile de orice fel sunt consecin]e care vizeaz\, `n ultim\ instan]\, nu doar pe indivizii izola]i, ci [i grupul de apartenen]\ `n ansamblul lui.

Cu alte cuvinte, acolo unde indivizii se legitimeaz\ printr-un num\r `nsemnat de elemente ale propriet\]ii, culturii colective [i unde rela]iile dintre ei sunt fundamentate preponderent pe afectivitate ([i nu pe interes), `ntrajutorare ([i nu egoism), implicare [i responsabilitate grupal\ (deci nu izolare, individualism), avem de-a face cu comunit\]i [i cu spirit comunitar. Din perspectiva asist\rii, avantajul cel mai mare determinat de spiritul comunitar este cel al promptitudinii producerii interven]iei; fiecare comunitar – [i grupul `n `ntregime – se simte responsabil `n a acorda ajutor unui semen pentru c\ `[i asigur\ astfel includerea comunitar\ [i probabilitatea ob]inerii, la rându-i, a unui ajutor. ~ntrucât normalitatea existen]ial\ a individului necesit\ integrarea comunitar\, ocaziile `n care el poate acorda sau solicita `n mod empiric un ajutor sunt destul de numeroase (nunt\, boal\, `nmormântare, interven]ii `n caz de calamitate, asistare `n situa]ii de litigiu, consiliere etc.). Spre deosebire de asistarea empiric\, asisten]a social\ este definibil\ ca „un ansamblu de institu]ii, programe, m\suri, activit\]i profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunit\]ilor cu probleme speciale, aflate temporar `n dificultate, care din motive de natur\ economic\, sociocultural\, biologic\ sau psihologic\, nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace [i eforturi proprii un mod normal, decent de via]\” (Zamfir, Zamfir, coord., 1995, p. 100). Raportându-ne la aceast\ defini]ie pe linia paralelismului asistare empiric\ – asisten]\ social\, constat\m: a) `n toate momentele evolu]iei omenirii au existat persoane cu un nivel precar de [ans\ de via]\, precum [i fenomene disruptive, critice, care au atentat la supravie]uirea societ\]ilor [i comunit\]ilor (Zamfir, 1977, p. 47); b) de fiecare dat\ când vulnerabilit\]ile [i disfunc]iile individuale ori sociale erau alarmante, s-au produs, `n mod empiric [i cu o oarecare `ntârziere, reac]ii de r\spuns mai mult sau mai pu]in eficiente/adecvate (de[i nu existau servicii specializate de asisten]\ social\). {tiut fiind c\ asisten]a social\ este o inven]ie a secolului XX, r\mânem surprin[i de validitatea/valabilitatea acestor dou\ constat\ri, inclusiv din perspectiva defini]iei de mai sus, chiar dac\ ele trimit la realit\]i petrecute de-a lungul multor secole [i milenii `n urm\. Prin urmare, nu situa]iile de asistat [i reac]iile la ele reprezint\ nout\]ile definitorii pentru asisten]a social\ contemporan\, ci alte dou\ caracteristici, sugerate [i ele de defini]ia pe care o analiz\m: a) institu]ionalizarea definitiv\ a serviciilor de asisten]\ social\ (pe cât posibil, fiecare tip de anormalitate s\ fac\ obiectul unei/unor institu]ii speciale, cu programe, regulamente, metodologii, strategii fundamentate [tiin]ific); b) desf\[urarea activit\]ilor de interven]ie de c\tre profesioni[ti abilita]i prin studii de profil4 (de obicei, studii superioare [i de durate care variaz\ de la un stat la 4. Se `ncearc\ `n prezent punerea de acord a statelor europene asupra duratei studiilor `n specializarea „Asisten]\ social\”, iar cele mai multe op]iuni sunt pentru o [colarizare de trei ani.

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

41

altul), atesta]i prin proceduri din care s\ rezulte nu doar st\pânirea elementelor de teorie [i practic\ `n domeniu, ci [i disponibilit\]i/`nclina]ii profund umaniste. Impunerea asisten]ei sociale `n secolul XX a fost propulsat\, `n primul rând, de presiunea nevoii sociale, iar, `n al doilea rând, de o ampl\ istorie a actelor de asistare. ~n privin]a primului aspect, putem afirma c\, `n preajma primului r\zboi mondial, dar [i mai târziu, au avut loc schimb\ri bulversante pentru care societatea era prea pu]in preg\tit\: instabilitatea familial\, extinderea prostitu]iei, cre[terea infrac]ionalit\]ii, sporuri demografice concomitente procesului de adâncire a s\r\ciei, ridicarea ratei [omajului, amplificarea considerabil\ a num\rului v\duvelor, orfanilor, invalizilor de r\zboi [.a. Fondul disfunc]ional ajunsese la cote mult prea mari, comunit\]ile nu mai aveau capacit\]i interven]ioniste fie din lipsa resurselor, fie din cauza reducerii intensit\]ii spiritului comunitar. Cum asistarea empiric\ nu mai f\cea fa]\ num\rului prea mare al celor care revendicau asistarea [i nu mai garanta protec]ia social\, s-au fundamentat politici sociale de stat. Practic, au fost organizate serviciile de asisten]\ social\ menite s\ identifice indivizii, popula]iile vulnerabile [i s\ le ofere, pe baza unor studii [tiin]ifice, [ansa reabilit\rii. Nevoia de a pre`ntâmpina producerea exploziilor sociale [i de a evita destabilizarea societ\]ii era astfel mai u[or de controlat decât dac\ s-ar fi mizat `n continuare pe ceea ce era solvabil `n etapa asisten]ei empirice. Referitor la cel de-al doilea motiv care a stimulat apari]ia asisten]ei sociale (modelele antecedente de ocrotire a persoanelor [i grupurilor aflate `n dificultate), putem spune c\ a concurat `n mod fundamental la formularea principiilor, obiectivelor, teoriilor `n asisten]a social\ [i a incitat construirea de metode, tehnici, strategii de derulare a activit\]ilor interven]ioniste. Preocup\ri pentru asigurarea unui anumit standard de via]\, `n a[a fel `ncât s\ se previn\ r\bufnirea unor grave disfunc]ii sociale, au existat atât `n societ\]ile arhaice, cât [i `n cele tradi]ionale; solu]iile elaborate de cele din urm\ au inspirat mult politicile sociale moderne (vezi Poede, 2002, p. 33). Fiind vorba despre valorificarea unei experien]e de dimensiuni istorice, vom `ncerca s\ demonstr\m utilitatea modelelor antecedente de asistare, apelând la cazuri reprezentative din diverse spa]ii [i epoci: – celebrul „Cod de legi al lui Hammurabi” includea men]iuni speciale prin care se dovedea grija regelui asiro-babilonian fa]\ de supu[i, [i mai ales fa]\ de orfani [i v\duve (cf. Moscati, 1982). Tot la asiro-babilonieni, preo]ii `nv\]au `n cadrul templelor cum s\ aline durerile suferinzilor [i cum s\ ofere consiliere (cf. episcopul Vasile Târgovi[teanul, 1991); – la romani au func]ionat sporadic un fel de birouri de caritate `n cadrul c\rora se distribuiau ajutoare cet\]enilor s\raci. ~n plus, `n secolul al IV-lea d.Hr., au existat demnitari cu privilegii minore numi]i archiatri populares, care aveau ca misiune tratarea gratuit\ a bolnavilor s\raci (Gomoiu, 1927, p. 24); – `n primele secole cre[tine au ap\rut [i primele a[ez\minte de ocrotire social\ pe lâng\ biserici [i m\n\stiri. Sfântul Vasile cel Mare a fost ini]iatorul unora dintre acestea; prin intermediul lor acorda sprijin orfanilor, v\duvelor, bolnavilor, b\trânilor, c\l\torilor etc. Prin scrierile lui [i prin exemplul personal de via]\ el `ndemna to]i oamenii la practicarea asist\rii, precum [i la selectarea beneficiarilor acestui act: „`mbun\t\]irea vie]ii... prin producerea, prin munc\, dup\ puterile fiec\ruia, a celor necesare nu numai pentru `ntre]inerea lor, dar [i

42

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

pentru ajutorarea celor s\raci, celor neputincio[i, a tuturor celor aviza]i la ajutorare, din orice alt\ cauz\ `n afar\ de lenevie” (Sfântul Vasile cel Mare, 1989, pp. 10-14); – `n Evul Mediu au func]ionat pentru perioade scurte de timp unele institu]ii sau „societ\]i” axate deopotriv\ pe acte de protec]ie social\ [i pe realizarea educa]iei moral-religioase. ~ntre acestea amintim orfanotrofiile (orfelinatele), brefotrofiile (leag\nele pentru copiii abandona]i), ghirocomiile (azilurile pentru v\duvele nesprijinite de copiii proprii), partenocomiile (casele de `ntre]inere [i educare a tinerelor orfane sau s\race), societatea diaconi]elor (care lucrau `n ad\posturile de `ntre]inere a femeilor, copiilor [i b\trânilor), societatea presbiterilor (care supravegheau [i educau fecioarele), societatea parabolanilor sau a sanitarilor cre[tini (grupuri de b\rba]i curajo[i care se expuneau oric\ror riscuri pentru a salva via]a bolnavilor) (vezi M\noiu, Epureanu, 1996; Stan, 1956) [.a.; – din secolul al XVI-lea, implicarea laicilor `n actele de asistare este din ce `n ce mai mare. Ace[tia au `nfiin]at „confraternit\]i” care se ocupau de s\raci, „c\utând s\ le asigure hran\ [i locuin]\, s\ adune zestre pentru fetele s\race, s\ ini]ieze o reeducare moral\ a prostituatelor, s\ se `ngrijeasc\ de infirmi, b\trâni [i bolnavi” (Drâmba, 1994, p. 91). Totu[i, Biserica r\mâne `n continuare instan]a decisiv\ `n provocarea actelor de asistare, chiar dac\ autorit\]ile occidentale (Germania, Olanda, Fran]a, Spania, Anglia, Italia) `ncep s\ emit\ legi care s\ ordoneze activitatea institu]iilor de binefacere, s\ stabileasc\ priorit\]i `n distribuirea ajutoarelor, s\ fixeze condi]iile `n care se poate face internarea `n spitale [i aziluri, s\ legitimeze formele de sanc]ionare a celor care nu renun]\ la subnormalitate [i subestimeaz\ eforturile corective ale colectivit\]ilor etc.; – la `nceputul secolului al XVII-lea apare `n Anglia „o lege sugestiv intitulat\ «Elisabethan Poor Law» care impune o «tax\ pentru s\r\cie». Aceasta poate fi considerat\ ca debut institu]ional al asisten]ei sociale” (Zamfir, Zamfir, coord., 1995, p. 102) sau ca politic\ social\ formal\, controlat\ de stat. Se `ncerca prin aceasta colectarea de fonduri cu ajutorul c\rora s\ poat\ fi sus]inute `n orice moment programe de interven]ie social\. Mai târziu, `n secolul al XIX-lea, tendin]ele formaliz\rii asist\rii s-au accentuat [i mai mult `ntrucât a ap\rut sistemul asigur\rilor sociale ca variant\ de protec]ie social\. Pierderea temporar\ sau definitiv\ a capacit\]ii de munc\, pierderea locului de munc\ erau neajunsuri care puteau fi compensate prin legi ale asigur\rilor de boal\ [i de [omaj, ale acord\rii pensiilor, ale asigur\rii `n caz de accidente. ~ntrucât fondul de asigurare se formeaz\ din cotiza]ii, cei care cotizau primeau – atunci când invocau legea – „ajutoare propor]ionale cu contribu]ia lor [i cu dimensiunile trebuin]ei” (Bocancea, Neam]u, 1998, pp. 67-68). Concluziile care se desprind din exemplele prezentate justific\ din plin imperativitatea trecerii de la asistarea empiric\ la asisten]a social\: a) evolu]ia economic\, social\, cultural\ etc. a comunit\]ilor a determinat producerea cre[terilor demografice semnificative. Cel pu]in din punct de vedere teoretic, cu cât dimensiunile grupului sunt mai mari, cu atât capacitatea lui de a-[i asista membrii devine mai mare ca urmare a `nsum\rii disponibilit\]ilor bioaltruiste/ altruiste ale acestora. ~n mod paradoxal `ns\, se constat\ o cre[tere a dificult\]ilor de a realiza asistarea, deoarece:

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

43

– num\rul disfunc]iilor intragrupale devine mai mare [i are tendin]a de a cre[te direct propor]ional cu masa agregatului social; – for]a de asistare sufer\ (ca urmare a imaginii cuantificate pe care o dobânde[te) un proces de reificare, astfel `ncât indivizii tr\iesc un sentiment de frustrare atunci când con[tientizeaz\ cât de mare este distan]a dintre capacitatea interven]ionist\ a grupului [i ceea ce primesc ei efectiv sub form\ de ajutor (ei se raporteaz\ la posibilit\]ile de asistare ca la un `ntreg [i, `n func]ie de masivitatea acestuia, `[i construiesc speran]ele/expectan]ele); – interven]ia cu scop de asistare este, `n foarte multe cazuri, de durat\ [i obositoare. ~n consecin]\, asumarea acestui efort `n cadrul grupurilor mari devine din ce `n ce mai pu]in un aspect structural al comportamentului individual. Derogarea de responsabilitate `n `nf\ptuirea asist\rii a fost [i este un efect al sc\derii nivelului spiritului comunitar; b) fiecare om este un poten]ial asistent/asistat social. ~n form\ reactiv\ sau empiric\, to]i indivizii normali practic\ asistarea semenilor lor, mai ales `n interiorul grupului comunitar. Când m\rimea fondului disfunc]ional este prea mare (a[a cum s-a `ntâmplat `n secolul trecut) [i când comunitatea este indiferent\ sau incapabil\ s\ intervin\ compensatoriu `n modalit\]i reactive, atunci societatea, f\r\ a nega sau interzice asistarea empiric\ [i `n m\sura `n care are suficient\ voin]\ interven]ionist\, `[i proiecteaz\ stabilitatea `n mod [tiin]ific, instituind un serviciu permanent de asisten]\ social\. ~n noua conjunctur\, apar cadre principiale [i organizatorice care vizeaz\ eradicarea disfunc]iilor prin declan[area unor terapii cu probabilit\]i cât mai mari de reu[it\, inclusiv prin resuscitarea spiritului comunitar. A[a se explic\ faptul c\, `n proiectele actuale de interven]ie social\, ceea ce se poate ob]ine prin tehnici [tiin]ifice este v\zut ca durabil, reconfortant, amplificat, `mplinit, mai ales prin revigorarea reactivit\]ii spiritului comunitar; c) cu cât amplitudinea anormalit\]ii sociale este mai mare, cu atât efectele acesteia sunt mai d\un\toare nu doar celor afecta]i deja, ci [i celor care, pentru moment, par a fi ocoli]i de ipostazele indezirabile. Disfunc]iile ac]ioneaz\ epidemic [i, de aceea, fa]\ de gravitatea lor trebuie s\ apar\ reac]ii de `mpotrivire. Asisten]a social\ este dovada unei astfel de reac]ii [i este justificat\ din mai multe perspective: – biologic\ (`n lipsa asisten]ei sociale, omul se degradeaz\ ca specie); – psihologic\ (prin intermediul asisten]ei sociale omul ajunge la tr\irea satisfac]iei confortului [i a securit\]ii pe termen lung); – social\ (ca participant `n mod obiectiv la via]a de grup, orice individ este nevoit s\ acorde asisten]\ altora pentru c\ astfel, indirect, `[i garanteaz\ [ansa de a fi asistat); – cultural\ (sistemele na]ionale de asisten]\ nu sunt altceva decât reflect\ri ale nivelului dezvolt\rii culturale [i modalit\]i concrete de mobilizare a culturii `n utilit\]i sociale); – politic\ (de]in\torii puterii politice `[i atest\ for]a [i abilitatea, `ntre altele, prin aten]ia pe care o acord\ serviciilor de asisten]\ social\ [i prin promptitudinea/eficien]a cu care rezolv\ problemele celor care au nevoie de ocrotire).

44

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

~n sintez\, trecerea de la asistarea empiric\ la asisten]a social\ poate fi eviden]iat\ [i prin etapizarea evolu]iei istorice a faptelor de asistare. ~n acest sens, pot fi delimitate urm\toarele intervale temporale `n practicarea interven]iilor sociale: 1. etapa bioaltruismului (`ncepe imediat dup\ procesul de antropogenez\ [i dureaz\, probabil, pân\ la instituirea primelor reguli de func]ionare comunitar\); 2. etapa altruismului (de la sfâr[itul practic\rii exclusive a bioaltruismului [i pân\ la `nceputul secolului XX, caracterizat\ prin interven]ii sociale con[tiente, reglate ostensiv – adic\ atât de ra]iune, cât [i de afectivitate); 3. etapa lucr\torilor voluntari (vezi B\rbat, 1928) (settlement – termen traductibil prin „d\ruire din bun\tate excesiv\”) – de la sfâr[itul secolului al XIX-lea [i primele decenii ale secolului XX, când tineri cul]i – medici, actri]e, profesori [.a. – alc\tuiau grupuri care f\ceau demersuri `n scopul cunoa[terii [i ajutor\rii categoriilor defavorizate ale marilor ora[e. Pentru aceasta, ei ac]ionau `n multiple situa]ii concrete: strângeau dona]ii, `ngrijeau bolnavii la domiciliu, cur\]au mizeria din cartiere, alfabetizau, distribuiau gratuit lapte pentru copii, mediau dialogurile dintre majoritate [i minorit\]ile etnice etc. Num\rul voluntarilor cu inten]ii atât de nobile era mic, iar efectele provocate se r\sfrângeau asupra unui procent nesemnificativ din popula]ia care avea nevoie de asemenea interven]ii. ~n linii generale, aceast\ etap\ nu difer\ semnificativ de cea anterioar\. Totu[i, interveneau cel pu]in dou\ caracteristici noi prin care ea se deta[eaz\ fa]\ de etapa altruismului: – asistarea este efectuat\ de grupuri organizate, considerându-se c\ astfel for]a de interven]ie devenea mai mare; – demararea actului asisten]ial trebuia s\ fie precedat\ de o cunoa[tere minimal\ a beneficiarilor; 4. etapa speciali[tilor `n asisten]a social\ („social work”) sau etapa contemporan\ (de dup\ primul r\zboi mondial [i pân\ `n prezent), când munca de asistare este planificat\, orientat\ [tiin]ific, desf\[urat\ de personal specializat `n acest scop [i, totodat\, controlat\ de stat. ~n concluzie: a) apari]ia etapei speciali[tilor `n asisten]a social\ este o consecin]\ cognitiv\ [i organizatoric\ a presiunii realit\]ii sociale, `n primul rând, [i a achizi]iilor asisten]iale din etapele anterioare, `n al doilea rând; b) etapa lucr\torilor sociali (settlement) este tipic\ pentru tranzi]ia de la asistarea empiric\ la asisten]a social\ ([tiin]ific\); c) protec]ia social\ actual\ este axat\ `n pondere foarte mare pe asisten]a social\, dar este completat\ de interven]ii specifice etapelor precedente.

3. Asisten]a social\ `n spa]iul românesc. Asistarea empiric\ `n perioada tradi]ional\ Despre faptele de asisten]\ social\ practicate de români avem tendin]a s\ afirm\m, cu destul de mare superficialitate, c\ se afl\ `ntr-un stadiu incipient. Aceast\ afirma]ie este pripit\ din urm\toarele motive:

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

45

– fenomene disruptive au existat `ntotdeauna, ca `n toat\ lumea, [i `n teritoriile române[ti, iar reac]iile asisten]iale de r\spuns la acestea s-au produs `n mod firesc; – particularitatea formelor de asistare la români a fost aceea a preval\rii interven]iilor empirice (deoarece spiritul comunitar a fost foarte puternic), dar, aproximativ `n aceea[i perioad\ cu lumea occidental\, a fost organizat [i la noi „serviciul social” sau asisten]a social\; – de[i nu beneficiau de servicii specializate, comunit\]ile române[ti de dimensiuni mici (`n special cele tradi]ionale) promovau un tip de interven]ie social\ de mare eficien]\ (abaterile de la normalitate erau mai pu]ine decât `n mediile occidentale, `ntrucât demersurile de prevenire, compensare, recuperare-restituire erau sprijinite pe resorturile coercitive ale datinilor, obiceiurilor, moralei, Bisericii). Prin urmare, asisten]a social\ actual\ din România are antecedente consistente, iar dac\ pomenim de imaturitatea ei, atunci argumentele care ar sprijini aceast\ idee ar fi: – ineficien]a interven]iilor `n raport cu multitudinea problemelor de asistat; – decalajul indiscutabil fa]\ de asisten]a social\ din Occident `n privin]a organiz\rii institu]ionale [i a fondurilor destinate s\ sprijine aceast\ activitate; – deficitul de cadre de specialitate cu atribu]ii `n practica asisten]ei sociale; – relativa neglijare a domeniului `n perioada regimului totalitar instalat dup\ al doilea r\zboi mondial. Consider\m c\ aceste obiec]ii pot fi confirmate ori, dimpotriv\, respinse dac\ delimit\m etapele evolu]iei fenomenului asist\rii din spa]iul românesc [i dac\ prezent\m cât mai multe detalii asisten]iale petrecute `n fiecare dintre acestea. ~n acest sens, vom distribui analiza `n patru segmente temporale: perioada tradi]ional\, perioada interbelic\, perioada comunist\ [i perioada postcomunist\. Asupra conceptului de asistare empiric\ am insistat `n sec]iunea precedent\. Nu ne r\mâne acum decât s\ `ncadr\m spa]io-temporal societatea tradi]ional\ româneasc\ [i, mai ales, s\ o caracteriz\m dup\ modul `n care `[i ocrotea membrii. Vom apela `n acest scop la con]inutul unui articol al lui M. Vulc\nescu publicat `n anul 1932 [i intitulat sugestiv „Cele dou\ Românii”: c\l\torul, dup\ ce iese din spa]iul urban, dobânde[te un sentiment straniu, ca [i cum ar fi trecut `ntr-o alt\ lume: „te izbe[te, mai `ntâi, a[ezarea deosebit\ a caselor. Casele de c\r\mid\, f\când zid chiar de la strad\, cu por]i mari, `nchise pân\ sus, `n care nu p\trunde ochiul, sunt `nlocuite prin case mici de lut, a[ezate `n mijlocul cur]ii, `mprejmuite peste tot cu gard de scânduri sau de nuiele, rar de zid [i cu por]i `mpodobite. ~n locul t\bli]elor ar\t\toare de drum te `ntâmpin\, la r\scruci, troi]e [i cumpene de fântâni. Te izbe[te, apoi, portul oamenilor. De o parte «domni» g\ti]i ca de parad\. Cu straie de tip nem]esc, p\l\rie, guler tare, ghete. Spre bariere p\l\riile se schimb\ `n [epci. Dar atâta. Dincoace «oameni de la ]ar\» `mbr\ca]i `n portul lor de lucru obi[nuit: suman, i]ari, opinci, c\ciul\” (Vulc\nescu, 1997, pp. 120-121). Modul comparativ de prezentare a informa]iilor este `n a[a fel realizat `ncât las\ impresia c\ ar fi vorba despre „dou\ Românii deosebite”, dou\ lumi – pe care Vulc\nescu refuz\ s\ le numeasc\ România „civilizat\” (reprezentat\ de spa]iul urban) [i România „primitiv\”, „arhaic\”, „patriarhal\” (reprezentat\ de spa]iul rural). Autorul articolului este de acord s\ vorbim despre dou\ Românii, numai c\ el impune [i o precizare: România autentic\ trebuie considerat\ a fi alc\tuit\ din lumea satelor: „Trei milioane

46

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

de oameni tr\iesc `ntre zidurile caselor `nchise str\zii, `n ora[e. Cincisprezece milioane tr\iesc `n casele din mijlocul cur]ilor de la ]ar\. Nici un milion din cei dintâi nu sunt români. Din cei din urm\ sunt români peste paisprezece milioane”. Concluzia care se desprinde din aceste aser]iuni este mai mult decât evident\: dac\ vrem s\ studiem stilul de via]\ al românilor [i, implicit, modul `n care ei realizau protec]ia social\, atunci trebuie s\ plec\m de la ceea ce se `ntâmpla `n spa]iul rural (cvasidominant `n perioada tradi]ional\). Prin perioada tradi]ional\ `n]elegem intervalul de timp scurs de la apari]ia cre[tinismului [i pân\ la destabilizarea schemei de via]\ bazate masiv pe tradi]ie, comunitate [i religie. ~n cazul românilor, aceasta ar coincide, `n linii mari, cu secolele de istorie [i civiliza]ie cuprinse `ntre procesul de formare a poporului român [i sfâr[itul secolului al XIX-lea (când legile juridice formale deveneau preponderente `n reglarea raporturilor interumane, `n dauna normelor propuse de tradi]ie, comunitatea reziden]ial\ [i Biseric\. Dac\ la aceste aspecte ad\ug\m [i altele, potrivit c\rora satele române[ti erau pu]in populate, func]ionau precum ni[te „familii foarte mari” [i aveau multe zone de proprietate dev\lma[\ (islaz, p\dure, lunc\, surse de ap\ etc.), atunci `n]elegem de ce locuitorii lor exersau o solidaritate de tip mecanic [i o asistare reactiv\ eficace. Omogenitatea intern\ a comunit\]ilor rurale [i izomorfismul satelor tradi]ionale române[ti sunt repere care ne `ndrept\]esc s\ recurgem la generaliz\ri, chiar [i atunci când reprezentativitatea statistic\ a cazurilor `n care ne origin\m analiza nu este tocmai ridicat\. Exemplific\rile referitoare la omogenitate, izomorfism, similitudini structurale [i func]ionale etc. ar putea veni din foarte multe direc]ii: economic\, juridic\, artistic\, politic\ etc. Noi ne vom rezuma doar la aspectele de asistare social\. Nu este cazul s\ men]ion\m aici alte tipuri de argumente (care ne-ar fi ajutat, de altfel, s\ cunoa[tem mai bine modul tradi]ional de via]\), `ns\ nu vom renun]a la specificarea uneia dintre exigen]ele ac]ionale de baz\, respectat\ cu mare stricte]e `n acea perioad\: fiecare s\tean, atunci când inten]iona pornirea unei ac]iuni, a[tepta mai `ntâi „s\ vad\ ce fac al]ii pentru ca s\ `nceap\ [i dânsul”; „fiecare `[i f\cea cas\, mânca, se `mbr\ca [i se `ngropa ca lumea”; cine proceda altfel era stigmatizat pentru c\ „f\cea ca nelumea”, fapt ce constituia „cea mai mare crim\” (R\dulescu-Motru, 1992, pp. 10-11). Dintre numeroasele consecin]e derivate din aceast\ exigen]\ principial\ remarc\m un num\r de dou\, deoarece poart\, de asemenea, caracterul principial: – fiecare individ, indiferent de `mprejur\rile `n care era nevoit s\ ac]ioneze, trebuia s\ procedeze `n a[a fel `ncât s\ evite starea de subnormalitate; – fiecare comunitar, chiar dac\ nu avea el `nsu[i nevoie de interven]ie asisten]ial\, demonstra c\ apar]ine sferei normalit\]ii, inclusiv prin actele de ocrotire pe care le practica. Conformarea la presiunea acestor dou\ principii a f\cut ca modalit\]ile de interven]ie s\ fie relativ variate, iar tipologia s\tenilor care s\vâr[eau asistarea s\ fie foarte extins\5: 1. autorit\]ile formale ale comunit\]ii (primar, preot, dasc\l, `nv\]\tor, boier [.a.): prin acordarea de ajutor celor care suferiser\ din cauza unor calamit\]i, prin 5. Pentru mai multe informa]ii vezi [i D. Stan, Sociologia ruralului tradi]ional românesc, vol. I, Editura Universit\]ii „Al.I. Cuza”, Ia[i, 2001, pp. 272-331.

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

2. 3.

4.

5.

6.

7.

47

scutirea de d\ri a categoriilor defavorizate, prin distribuiri de loturi suplimentare pentru familiile numeroase etc.; rudele: cu cât gradul de rudenie fa]\ de cazul care revendica asistarea era mai mare, cu atât a[teptarea social\ a producerii ajutorului era mai mare [i cu atât forma de sanc]ionare moral\ urma a fi mai radical\ `n situa]ia neproducerii lui; preotul reprezenta instan]a cu rolul asisten]ial cel mai ridicat: intermedia leg\tura oamenilor cu divinitatea, cuno[tea tainele indivizilor [i abaterile lor de la normalitate, f\cea recomand\ri pentru `ndreptarea [i recuperarea celor „r\t\ci]i”, distribuia sarcini pe indivizi [i grupuri `n vederea armoniz\rii rela]iilor intracomunitare, organiza „osp\tarea” categoriilor s\race dup\ slujba religioas\, organiza xenodochiile pentru protejarea [i g\zduirea str\inilor, c\l\torilor s\raci [i bolnavilor; `n ultim\ instan]\, asista evolu]ia individului de la na[tere (botez) [i pân\ la moarte (`nmormântare); vecinii ajutau sau erau ajuta]i `n foarte multe `mprejur\ri (datorit\ distan]ei spa]iale reduse, „vecinul ]inea loc de frate”, `n cazul `n care vecinul nu era chiar fratele celui asistat!): acordarea de sfat `n momentele de derut\, sprijinirea [i `ngrijirea copiilor, b\trânilor [i bolnavilor, `mprumutarea de unelte, bunuri de consum sau bani, ap\rarea intereselor `n raporturile cu ter]e p\r]i, asocierea `n unele activit\]i prea riscante sau costisitoare, ajutorarea `n munc\ pentru a finaliza unele lucr\ri `n timp util etc.; moa[a satului – etichetat\ de speciali[ti drept „o adev\rat\ asistent\ social\… pentru problemele tinerei familii [i, mai ales, ale viitoarei tinere mame” (Miftode, 1995, p. 92) – oferea femeilor `ns\rcinate informa]ii despre simptomele evolu]iei sarcinii, regimul alimentar adecvat, tipurile de munci indicate, juca rolul de obstetrician deoarece ajuta efectiv atât femeia care n\[tea, cât [i nou-n\scutul, supraveghea evolu]ia mamei [i copilului `n perioada postnatal\, introducea noi elemente de organizare a vie]ii cotidiene a familiilor `n care aveau loc na[teri, provoca peste ani manifest\ri de solidaritate `ntre cei asista]i de ea la na[tere etc.; na[ii asigurau asistarea `n momentele speciale – sau de trecere, considerate a fi [i cele mai critice: na[terea [i c\s\toria – prin interven]ii atât de `nsemnate `ncât erau aprecia]i ca veritabili „p\rin]i spirituali” (concret, ei realizau „cre[tinarea” copilului prin botez, iar mai târziu se implicau `n via]a acestuia prin ini]ierea `n unele munci, supravegherea evolu]iei educa]ionale, consilierea legat\ de selec]ia marital\; realizau cununia religioas\, contribuiau la construirea locuin]ei necesare atunci când finul `[i `ntemeia propria lui familie, interveneau pentru a rezolva eventualele conflicte care izbucneau `n via]a noului cuplu [.a.m.d.); b\trânii: `n comunit\]ile tradi]ionale, b\trâne]ea nu era asociat\ cu neputin]a, iar b\trânii erau v\zu]i ca `n]elep]i, impar]iali, pu]in expu[i gre[elilor [i vanit\]ilor. Ca atare, ei formau o gerontocra]ie, luând decizii asupra „patrimoniului ob[tii, organiz\rii muncilor agricole (pastorale), rela]iilor de familie, organiz\rii [i `ntre]inerii cultului, `ncheierii unor angajamente, rezolv\rii conflictelor etc.” (Dvoracek, 1992, p. 96). A[adar, dac\ `n prezent b\trânii sunt o categorie care trebuie s\ beneficieze de asisten]\ social\, `n perioada tradi]ional\ ei formau o surs\ important\ de asistare: erau instan]a de supraveghere a religiozit\]ii, moralit\]ii, educa]iei [i eficien]ei – adic\ a unui model de func]ionare grupal\ `n limitele obiectivelor normalit\]ii.

48

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Spa]iul românesc a fost [i este unul al ortodoxiei, iar acolo unde a cuprins [i alte apartenen]e religioase, acestea au fost (cu foarte pu]ine excep]ii) variante ale cre[tinismului. Doctrina religioas\ cre[tin\, potrivit modelului hristic, este un `ndemn permanent la generozitate [i la acordare necondi]ionat\ de ajutor: „s\ nu la[i pe cel s\rac lipsit de hran\…, sufletul fl\mând s\ nu-l `ntristezi [i s\ nu urgise[ti pe om când are lips\. Inima nec\jit\ nu o tulbura [i nu `ntârzia a da celui lipsit. Rug\ciunea celui nec\jit nu o lep\da [i nu-]i `ntoarce fa]a ta de la cel s\rac… Pleac\ s\racului urechea ta [i cu blânde]e r\spunde-i cele de pace. Scoate pe cel n\p\stuit din mâna celui ce-l n\p\stuie[te [i s\ nu fii slab de `nger când judeci. Fii celor orfani ca un tat\…” (episcopul Vasile Târgovi[teanul, 1991, p. 144). Aceste recomand\ri erau cunoscute [i aplicate de categoriile de realizatori ai asist\rii men]ionate mai sus. ~ntrucât individul, ca [i grupul comunitar aveau posibilit\]i limitate de acordare a ajutorului, au fost stabilite – `n timp – criterii dup\ care se f\cea selec]ia celor ce beneficiau de asistare social\. Ca atare, ajutorul era direc]ionat `n mod diferen]iat c\tre persoanele defavorizate, `n func]ie de tipul de handicap, categoria de vârst\, sexul persoanei, gradul de receptivitate la demersurile de recuperare, starea social\. De asemenea, se ]inea cont [i de sursele inductoare de vulnerabilitate: voin]a divin\, grupul de apartenen]\, rela]iile extracomunitare, individul `nsu[i prin comportamente autostigmatizante etc. ~n urma aplic\rii acestor criterii, comunitarii români din perioada tradi]ional\, `n mod constant, `[i concentrau eforturile de ocrotire `n urm\toarele direc]ii: 1. Asistarea familiei reprezenta un obiectiv permanent `ntrucât aceasta, prin normalitatea ei, asigura normalitatea convie]uirii `ntr-un spa]iu mai larg, precum cel al satului. Biserica se implica decisiv `n relansarea vie]ii de familie atunci „când b\tea la u[\ pericolul distrugerii” [i „priveghea necontenit, luând m\suri preventive pentru a feri orice familie de alunecare pe povârni[” (Biserica [i problemele sociale, 1933, p. 239). Amintim câteva dintre formele `n care Biserica (prin intermediul preotului [i enoria[ilor) asista familia: stigmatizarea infidelit\]ii conjugale (`n special adulterul feminin), neadmiterea decât `n rare cazuri a divor]ului sau a rec\s\toriei, criticarea situa]iilor `n care familia nu manifesta grij\ cre[tin\ fa]\ de membrii deceda]i, supravegherea normalit\]ii rela]iei dintre p\rin]i [i copii, urm\rirea respect\rii obligativit\]ii perioadelor de doliu [.a.m.d. 2. Grija fa]\ de s\raci constituia al doilea obiectiv esen]ial al enoria[ilor [i Bisericii – primul fiind acela al propov\duirii [i ap\r\rii credin]ei. „De la `nceput orice a de]inut biserica a fost considerat proprietate a s\racilor” (episcopul Vasile Târgovi[teanul, 1991, p. 144), astfel `ncât actele de milostenie patronate de aceast\ institu]ie erau foarte numeroase: `n fiecare duminic\, o dat\ pe lun\ sau ori de câte ori era nevoie, organiza osp\tarea s\racilor [i efectua colecte `n favoarea lor. Sfera milosteniei era `mp\r]it\ ([i practicat\) `n dou\ categorii de interven]ii: fapte ale milei trupe[ti (a s\tura pe cei fl\mânzi, a ad\pa pe cei `nseta]i, a primi pe cei str\ini, a `mbr\ca pe cei goi, a cerceta pe cei bolnavi, a cerceta pe cei care se afl\ `n necazuri [i nevoi, a `ngropa mor]ii s\raci [i f\r\ rude) [i fapte ale milei suflete[ti (a `ndrepta pe cel p\c\tos, a `nv\]a pe cel ne[tiutor [i nepriceput, a da sfat celui care are trebuin]\ de el, a ierta pe cei care ne-au gre[it, a mângâia pe cel `ntristat, a nu ne r\zbuna pe aproapele nostru

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

49

pentru r\ul pe care ni l-a f\cut, a ne ruga pentru aproapele nostru – cf. Z\grean, 1974, pp. 242-247). Din enumerarea acestor serii de fapte recomandate [i coordonate de Biseric\, `ntrez\rim cu u[urin]\ statutul ei de veritabil\ institu]ie de asistare social\. Mai mult, ea a avut o influen]\ persuasiv\ atât de puternic\ `ncât, `n mentalitatea membrilor satului tradi]ional, nu ar fi existat stare de deficien]\ care nu ar fi putut fi contracarat\ de Biseric\. A[a ne explic\m de ce formele de asistare, chiar atunci când nu erau realizate de Biseric\, ci de indivizi separa]i [i `ntr-un alt spa]iu decât cel al Bisericii, trimiteau `n subsidiar tot la sacru [i la patronajul bisericesc. 3. Asistarea copiilor orfani se f\cea `n virtutea leg\turii sacre, misterioase care ar fi existat `ntre p\rin]ii deceda]i ai acestora [i s\tenii cu care ei frecventaser\ aceea[i biseric\. Preotul hot\ra, `n cazul `n care nu existau rude – sau existau, dar nu aveau suficiente for]e de asistare –, ce persoane s\ se ocupe de `ntre]inerea [i educa]ia copiilor orfani. Aceast\ decizie de mare responsabilitate revenea preotului `n virtutea faptului c\ era considerat „p\rintele” comunit\]ii, dar [i al enoria[ilor s\i – care se considerau „fra]i”. Oricum, reprezenta un mare p\cat, pentru rude, vecini [i pentru ceilal]i credincio[i ai comunit\]ii s\te[ti, lipsirea orfanilor de cele necesare unei existen]e normale (vezi [i Soare, 1948). 5. Asistarea v\duvelor se producea, `n mod normal, atunci când acestea aveau o vârst\ venerabil\ [i nu locuiau `mpreun\ cu unul dintre fiii lor. Ajutorul era oferit `n diverse forme: scutirea de d\ri (acestea fiind redistribuite celorlal]i s\teni), oferirea de `ngrijire (`n momentele de neputin]\ fizic\), organizarea de cl\ci pe propriet\]ile lor (`n raport cu muncile de sezon), protejarea de eventualele abuzuri etc. 6. Asistarea tuturor persoanelor sau grupurilor care suferiser\ din cauza unor calamit\]i (incendii, inunda]ii, epidemii, r\zboaie etc.). ~n asemenea `mprejur\ri dificile, solidaritatea uman\ se subordona idealurilor Bisericii [i religiei: acordarea de ajutor atunci când era cea mai mare nevoie de el [i oferirea ajutorului `n mod spontan, ca urmare a naturii bioaltruiste a omului, [i nu ca rezultat al unor calcule preliminare. Actele de caritate erau, `n astfel de situa]ii, mult mai numeroase decât `n mod obi[nuit [i aveau ca scop reechilibrarea psihic\, moral\, material\ etc. a celor afecta]i. Dup\ cum afirmam `n paginile anterioare, gesturile asisten]iale sunt costisitoare [i obositoare. Pentru a nu fi `ntrerupte, ele trebuie sus]inute de o motiva]ie puternic\. Iat\ câteva dintre scopurile, mobilurile generale ce justificau interven]iile de asistare `n satul tradi]ional: 1. Un prim scop, pe care l-am putea eticheta drept cel mai general, era cel de asistare pentru asigurarea normalit\]ii („ca lumea”) indivizilor [i comunit\]ii. ~n rând cu lumea `nsemna starea de echilibru din punct de vedere economic, moral, religios, fizic, mintal etc. Dac\ normalitatea comunit\]ii s\te[ti era `n func]ie de normalitatea membrilor ce o compuneau, atunci conduita de asistare a cazurilor deviante ap\rea ca o form\ colectiv\ de ap\rare. S\ nu uit\m c\ indivizii erau organic lega]i `n comunitate, iar atitudinea de indiferen]\ fa]\ de situa]iile anormale era perceput\ ca o cale de extindere a vulnerabilit\]ii sau ca un p\cat (individual ori colectiv).

50

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

2. Adoptarea conduitei de asistare social\ ar mai putea fi motivat\ fie de impulsivitatea moralei naturale, exprimat\ de indivizi `n mod spontan prin „omenie”, fie de nevoia realiz\rii unei jertfe cu caracter mistic, ca semn de recuno[tin]\ fa]\ de generozitatea divinit\]ii. ~n aceast\ ultim\ situa]ie, interven]ia social\ `mbr\ca forma milosteniei [i era indus\ de ordinea cre[tin\ a vie]ii sociale potrivit c\reia ajutorul acordat `n „aceast\ existen]\” urma s\ se metamorfozeze `ntr-o garan]ie a unei post-existen]e faste. 3. Una dintre motiva]iile cele mai profunde exprimate `n formele tradi]ionale de asistare era nevoia individului de a se face util [i de a demonstra c\ are o pozi]ie activ\, `nsemnat\ `n ansamblul comunitar. Renumele personal – ca [i prestigiul familial sau al neamului din care f\cea parte – era sprijinit pe dovedirea unor abilit\]i (`n special economice) care s\ se prelungeasc\ `n ra]ionalitate [i `n]elepciune `n comportamentul cotidian, omenie [i milostenie fa]\ de starea de vulnerabilitate a vecinilor, rudelor [i s\racilor satului, promptitudine `n sprijinirea tuturor actelor de caritate ini]iate de Biseric\ etc. 4. Asistarea social\ din ruralul tradi]ional românesc se motiva [i prin atitudinea de respect deosebit fa]\ de str\mo[i. Aceasta reprezenta o obliga]ie care se `nf\ptuia prin acordarea de ajutor semenilor `n via]\ pentru „a fi primit”, „v\zut” de rudele decedate. Mai mult, solicitantul ajutorului era echivalat de cel care `l oferea cu un trimis sau un semn de la divinitate ori un intermediar `ntre cei afla]i `n via]\ [i cei deceda]i. Exista, astfel, reprezentarea eternului familial care p\stra nealterat\ rela]ia dintre vii [i mor]i: cei mor]i [i sfin]i vegheau la lini[tea [i `mplinirile celor vii, iar ace[tia din urm\ trebuiau s\-[i dovedeasc\ recuno[tin]a fa]\ de cei mor]i (sau chiar s\ le optimizeze calitatea post-existen]ei) prin trimiterea de daruri. ~n consecin]\, respectul fa]\ de str\mo[i a determinat declan[area unor proceduri de asistare, pe de o parte, [i, pe de alt\ parte, ob]inerea de c\tre cei care asistau a unor garan]ii confortabile potrivit c\rora vor fi la rândul lor asista]i de divinitate [i de str\mo[i. 5. Mai exista o motiva]ie care, raportat\ la individ [i la familia din care el f\cea parte, constituia un mobil deosebit de consistent: isp\[irea p\catelor proprii [i ale str\mo[ilor familiei. ~n comunitatea tradi]ional\ exista o reprezentare exact\ asupra a ceea ce era permis [i ceea ce era interzis. ~n accep]iunea obi[nuit\, `nc\lcarea unor interdic]ii, chiar dac\ nu era sanc]ionat\ de semeni, nu putea sc\pa de sanc]iunea divin\. De aceea, se `ncerca `nduplecarea divinit\]ii prin forme radicale de „c\in]\”: retragerea `n singur\tate, expunerea benevol\ la diferite suplicii, abandonarea obiectivelor personale [i dedicarea total\ scopurilor colectivit\]ii etc. Pentru delicte minore, isp\[irea lua forma `nstr\in\rii unor bunuri c\tre cei nevoia[i, ca gest de autosanc]ionare. ~n aceast\ situa]ie, bunurile reprezentau ajutoare doar pentru cei care beneficiau de ele, `n timp ce pentru cel care le oferea ele aveau forma unui cost ce se repercuta `n beneficii multiple: iertarea p\catelor, dobândirea normalit\]ii comunitare, `nduplecarea clemen]ei divine etc. De aceast\ dat\, acordarea ajutorului era rezultatul interesului `ntr-o m\sur\ mult mai mare decât `n restul situa]iilor `nf\]i[ate. Indiferent `ns\ de motiva]ia sus]in\toare, putem conchide c\ interven]iile asupra categoriilor defavorizate ale satului tradi]ional erau numeroase, deosebit de eficiente,

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

51

iar multe dintre disfunc]iile satului actual ar disp\rea sau s-ar diminua dac\ interven]iile intracomunitare specifice ar mai avea densitatea [i intensitatea de odinioar\.

4. Asisten]a social\ `n perioada interbelic\ Dup\ `ncheierea primului r\zboi mondial a urmat cea mai important\ consecin]\ pentru România: `ntregirea teritorial\. Acest efect a atras dup\ sine multe alte schimb\ri, de asemenea importante: – sporirea poten]ialului economic al ]\rii prin `nsumarea resurselor tuturor provinciilor istorice; – cre[terea demografic\ `nso]it\ de diversificarea structurii na]ionale6; – reorganizarea legislativ\ [i institu]ional\; – modificarea multidimensional\ a spa]iilor urbane prin migra]ii de la sat la ora[; – regândirea sistemului de `nv\]\mânt etc. Mai concret, aceste transform\ri au `nsemnat redistribuirea propriet\]ii agrare, practicarea votului universal, cre[terea nivelului produc]iei industriale (`n special `n ramurile extractiv\, metalurgic\, textil\, alimentar\), cre[terea num\rului lucr\torilor din industrie, comer], transporturi [i servicii, adâncirea diviziunii muncii [i sporirea semnificativ\ a nivelului veniturilor unor categorii profesionale etc. Suita schimb\rilor amintite mai `nainte avea, f\r\ `ndoial\, o natur\ dezirabil\. ~n acela[i timp `ns\, societatea româneasc\ interbelic\ includea multe fenomene sociale indezirabile care erau fie de provenien]\ recent\ (ap\rute `n timpul r\zboiului sau `n anii imediat urm\tori acestuia), fie erau prelungiri din etape mai vechi. De pild\, invalizii, orfanii de r\zboi, v\duvele de r\zboi, vagabondajul, violen]a, infidelitatea conjugal\ reprezentau dovezi ale disfunc]iilor aferente, de regul\, desf\[ur\rii oric\rui r\zboi; `n schimb, cer[etoria, prostitu]ia, analfabetismul, bolile sociale etc. erau mo[teniri mai vechi. Ocrotirea celor care nu reu[eau singuri s\ dep\[easc\ aceste insuficien]e era un imperativ al vremii (altfel, se risca nu doar instabilitatea social\, ci [i dezmembrarea teritorial\). ~nf\ptuirea efectiv\ a interven]iilor de contracarare presupunea ob]inerea unei sinteze din corelarea a trei elemente: voin]\ asisten]ial\, resurse sau mijloace [i organizare ([tiin]ific\, legislativ\ [i institu]ional\). Primul dintre aceste trei repere a fost mult promovat la noi (la fel ca `n Europa de Vest [i SUA), fapt ce rezult\ din discursurile oamenilor politici, ale somit\]ilor culturale, ale membrilor familiei regale. Uneori, declara]iile erau `nso]ite de dona]ii, organizarea de festivit\]i `n scopuri caritabile, particip\ri directe la `ngrijirea invalizilor, r\ni]ilor, s\racilor etc. Cu cât o persoan\ (familie) din clasa superioar\ voia s\-[i sporeasc\ 6. Potrivit datelor recens\mântului din 1930, România avea 18.052.896 locuitori, fiind a opta ]ar\ din Europa; 80% din acest total tr\iau `n mediul rural (15.201 sate), iar 20% formau popula]ia urban\ (172 ora[e). ~n structurarea etnic\ a popula]iei, românii aveau o pondere de 71,9%, ungurii – 7,9%, germanii – 4,1%, evreii – 4%, rutenii [i ucrainenii – 3,3%, ru[ii – 2,3%, bulgarii – 2%, ]iganii – 1,5%, turcii – 0,9%, g\g\uzii – 0,6%, sârbii, croa]ii [i slovenii – 0,3%, polonezii – 0,3%, t\tarii – 0,1%, grecii – 0,1%, alte na]ionalit\]i – 0,3%. Cf. Enciclopedia României, vol. I, Bucure[ti, 1938, p. 134.

52

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

prestigiul [i s\ ob]in\ o recunoa[tere mai larg\ a meritelor de]inute, cu atât aceasta trebuia s\ se remarce prin modul de implicare `n probleme de asisten]\ social\. ~n ansamblu, putem spune c\ exista voin]\ asisten]ial\, se con[tientiza prioritatea actelor de ocrotire a categoriilor defavorizate, `ns\ trecerea de la inten]ie la fapte se producea cu timiditate (sub forma `ngrijirii voluntare a bolnavilor, alfabetiz\rii ocazionale, vizit\rii satelor [i cartierelor s\race etc.) [i se r\mânea la stadiul (semiutopic) de settlement. Cel de-al doilea element necesar desf\[ur\rii interven]iilor sociale – resursele sau mijloacele materiale – este, probabil, [i cel mai important. ~n general, de m\rimea veniturilor popula]iei depinde `n mod direct propor]ional capacitatea asisten]ial\ a societ\]ii. ~n schimb, ponderea fondului disfunc]ional `n orice societate normal\ trebuie s\ se afle `n rela]ie invers propor]ional\ cu cantitatea mijloacelor. Situa]ia economico-material\ a României interbelice pare s\ confirme aceste tendin]e de ordin principial. Dac\ l\s\m deoparte veniturile marilor proprietari agricoli, ale marilor industria[i [i ale membrilor familiei regale, ajungem s\ identific\m sursele socioprofesionale de la care puteau fi colectate fondurile necesare asisten]ei sociale. Din p\cate, acestea erau pu]ine chiar [i c\tre sfâr[itul perioadei interbelice (anul 1938 este recunoscut drept cel mai important din punct de vedere economic pentru `ntreaga perioad\ pe care o analiz\m). Pentru a demonstra adev\rul aser]iunii noastre, apel\m la informa]iile propuse de istoricul I. Scurtu (2001, pp. 63-67, 97, 117) care valorific\, la rându-i, un studiu al lui M. Manoilescu (Rostul [i destinul burgheziei române[ti) [i Anuarul statistic al României pentru anii 1937 [i 1938. Astfel, `ntr-un stat capitalist de dimensiunile (teritoriale [i demografice) ale României existau doar 22.500 de mari burghezi (reprezenta]i de bancheri, mari comercian]i, industria[i care aveau `ntreprinderi cu peste 20 de muncitori – ingineri particulari, economi[ti particulari etc.), circa 101.000 de pseudoburghezi (pseudoburghez era individul care `[i dubla statusul individual [i ocupa]ia: era `n acela[i timp avocat [i mare industria[, comerciant [i bancher, func]ionar ministerial [i industria[ etc.); aproximativ 250.000 de func]ionari (birocra]i din ministere la care se ad\ugau `nv\]\torii, profesorii, preo]ii, medicii etc.). Acestea erau sectoarele ocupa]ionale cu venituri sigure [i relativ mari. ~n rest, existau câteva sute de mii de mici `ntreprinderi (cele mai multe dintre ele aveau un singur lucr\tor), marea mas\ a muncitorilor din industrie, comer], transporturi (având venituri modeste) [i imensa clas\ a ]\r\nimii – cu venituri foarte mici. Dac\ mai ad\ug\m [i faptul c\ popula]ia activ\ nu era cu mult mai numeroas\ decât cea pasiv\, atunci ne contur\m o reprezentare [i mai clar\ asupra insuficien]ei resurselor asisten]iale pe care le putea aduna societatea româneasc\ interbelic\. Conform anului bugetar 1934-1935, nivelul maximal al salariilor câtorva statusuri profesionale se prezenta astfel: patriarh – 31.500 lei, ministru – 30.400 lei, medic – 11.900 lei, prefect de jude] – 17.250 lei, judec\tor – 19.150 lei, farmacist – 7.300 lei, bibliotecar – 8.600 lei, mecanic de locomotiv\ – 3.850 lei, [ofer – 5.350 lei, l\c\tu[ – 2.650 lei, sp\l\toreas\ – 2.200 lei, ucenic – 1.850 lei [.a.m.d. Pentru a avea imaginea real\ asupra acestor venituri salariale, trebuie s\ le raport\m la pre]ul mediu de vânzare practicat la Ia[i, de pild\: pentru produsele alimentare de baz\: carne (1 kg) – 15,10 lei, lapte (1 l) – 5,15 lei, ou\ (100 buc.) – 104,60 lei, pâine alb\ (1 kg) – 7,10 lei, m\sline (1 kg) – 36,25 lei, ulei de floarea-soarelui (1 l) – 24,65 lei etc. La prima vedere am putea conchide (corelând salariile [i pre]urile `nf\]i[ate) c\ românii tr\iau bine. Este recomandabil s\ p\str\m rezerve asupra acestui aspect deoarece:

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

53

– pentru o familie din capital\, compus\ din 5 membri, costul lunar al vie]ii era `n jur de 12.500 lei (ace[tia puteau fi ob]inu]i doar `n familiile patronilor [i func]ionarilor publici); – venitul mediu anual al unei familii de ]\rani era de aproximativ 8.000 lei (insuficien]i pentru a investi `n `mbun\t\]irea inventarului agricol, `n [colarizarea superioar\ a copiilor, `n procurarea de `mbr\c\minte mai bun\ de la ora[ etc.). Pornind de la astfel de date, concluziile noastre tind s\ se concentreze mai mult asupra neajunsurilor func]ionale decât asupra `mplinirilor societ\]ii române[ti interbelice: a) ora[ul nu oferea confortul scontat, `ntrucât serviciile de salubritate vizau aproape numai zona citadin\ central\; mai mult de o treime din cele 176 de ora[e existente `n 1938 erau lipsite de ap\ curent\ [i mai mult de dou\ treimi dintre ele nu aveau canalizare; foarte multe str\zi nu erau asfaltate [i nu aveau lumin\ electric\ etc.; b) veniturile erau modeste pentru o foarte mare parte a locuitorilor ora[elor, care rezistau doar prin direc]ionarea masiv\ a acumul\rilor financiare c\tre plata chiriei locuin]ei [i c\tre alimenta]ie; c) emanciparea ]\ranilor (care alc\tuiau cea mai mare parte a popula]iei ]\rii) `ntârzia s\ se produc\; cercet\rile sociologice rurale desf\[urate dup\ planul monografic propus de D. Gusti au stabilit c\ mortalitatea infantil\ era foarte mare; analfabetismul nu putea fi comb\tut din lips\ de cadre didactice [i din cauza nefrecvent\rii cursurilor [colare de c\tre s\teni; bolile afectau foarte mul]i locuitori ai satelor, dar fie nu erau tratate deloc, fie se apela la procedee empirice, superficiale; productivitatea muncilor agricole era sc\zut\ pentru c\ erau aplicate `n continuare strategii de tip medieval etc.; d) comunit\]ile rurale p\strau `nc\ multe tr\s\turi din perioada tradi]ional\ (inclusiv modalit\]ile de realizare a asist\rii). {ansa supravie]uirii clasei ]\r\ne[ti deriva, `n mod paradoxal, din economia de tip `nchis practicat\ la nivelul localit\]ii [i/sau al zonei. Schimbul de produse [i bunurile ob]inute `n familie acopereau o mare parte a cerin]elor consumului, astfel c\ folosirea banilor era ocazionat\ de cump\rarea unei game restrânse de m\rfuri. Din p\cate, inclusiv la acest capitol, orientarea ]\ranilor era defectuoas\ [i demonstreaz\ statutul de clas\ care nu `[i putea dep\[i condi]ia prin eforturi proprii. Iat\, spre exemplu, ce cump\rau locuitorii satului Dr\gu[ din }ara Oltului, `n anul 1938, [i cât cheltuiau pentru respectivele m\rfuri: b\uturi alcoolice – 195.094 lei; tutun – 53.330 lei; articole de fier\rie – 22.045 lei; lumân\ri, s\pun, a]\, detergen]i, petrol – 14.228 lei; `nc\l]\minte – 4.334 lei; hârtie, rechizite – 830 lei; articole de sticl\rie – 463 lei etc. Regretabil era c\ „b\uturile [i tutunul reprezentau dou\ treimi din totalul cump\r\turilor f\cute de ]\ranii din acest sat” (Scurtu, 2001, p. 97). {i mai r\u era faptul c\ aceste dou\ produse, care se afl\ la originea multor disfunc]ii individuale [i grupale, erau ob]inute prin troc, la echivalen]\ cu o serie de articole alimentare, [i deci `n detrimentul consumului alimentar. Asemenea exemplific\ri ne conduc la un adev\r dureros, sintetizat de sociologul P. Andrei `n imperativul „ilumin\rii maselor”; `n România interbelic\ existau dou\ „p\turi culturale”: una cult\, care ar fi f\cut fa]\ oriunde `n Europa, [i alta „aproape de animalitate” – ]\r\nimea (Andrei, 1975, pp. 225-226). Or, statul trebuia s\ asigure

54

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

un „minim cultural”, iar pentru realizarea acestuia trebuia s\ garanteze accesul la cultur\. Ca atare, autorit\]ile erau nevoite s\ ]in\ cont de acest imperativ [i s\ determine emanciparea straturilor sociale inferioare, mai ales a ]\r\nimii, prin urm\rirea respect\rii unor legi mai vechi (obligativitatea, gratuitatea, egalitatea `nv\]\mântului) [i prin introducerea unor norme/m\suri de interven]ie noi. Asisten]a social\ s-ar fi fundamentat astfel pe un fond cultural puternic, menit s\ `l recupereze relativ rapid pe cel asistat, s\ asimileze cât mai repede con]inuturile interven]iilor [i s\ fac\ din asistat o surs\ de generare a normalit\]ii sociale. ~ntr-un stat `n care mijloacele materiale necesare practic\rii asisten]ei sociale erau reduse, preg\tirea/educarea reactivit\]ii asista]ilor devenea ea `ns\[i o resurs\. ~ntr-un fel, se miza pe ideea c\, ac]ionând asupra uneia dintre cauzele esen]iale (insuficien]a educa]iei formale), se diminua for]a efectelor disfunc]ionale. ~n asisten]a social\ aceast\ cale este foarte eficient\, numai c\ necesit\ un buget de timp destul de mare (interval `n care manifest\rile „clien]ilor” se pot radicaliza, iar starea lor poate s\ devin\ mult mai grav\). De aceea, pe lâng\ orient\ri [i scopuri de durat\ trebuie s\ existe [i o multitudine de acte interven]ioniste concrete cu efecte resim]ite imediat. Cel de-al treilea element necesar practic\rii unui sistem de asisten]\ social\ – organizarea – presupune tocmai identificarea unor pa[i ai ac]iunii, formularea unor acte normative care s\ sprijine demersurile asisten]iale ale statului (implicit ale personalului mobilizat) [i demonstrarea eficien]ei interven]iilor. Prezent\m, `n cele ce urmeaz\, o serie de aspecte care dovedesc maturitatea organizatoric\ surprinz\toare (ac]ional\, [tiin]ific\, legislativ\, institu]ional\) pentru asisten]a social\ existent\ `n perioada interbelic\ `n spa]iul românesc: 1. Func]iona o re]ea destul de extins\ ([i specializat\) de institu]ii pentru ocrotirea copiilor, tinerilor, infirmilor, delincven]ilor, s\racilor, vagabonzilor, lehuzelor, b\trânilor etc. 2. Prin bugetele anuale erau prev\zute aloca]iile centrale sau de stat pentru asisten]a social\, iar pentru c\ acestea erau insuficiente, erau stimulate ac]iunile de atragere de fonduri de la institu]iile comunale, jude]ene sau de la persoanele bogate. 3. A fost instituit `nv\]\mântul universitar cu specializarea „Asisten]\ social\” (la Bucure[ti, `n anul 1929, prin `nfiin]area {colii Superioare de Asisten]\ „Principesa Ileana”). 4. Au fost legiferate o serie de aspecte care, de[i nu reprezint\ esen]a ocrotirii sociale, concureaz\ eficient cu orice sistem modern de asisten]\ social\: Legea repausului duminical [i a s\rb\torilor legale (1925), Legea de ocrotire a muncii minorilor [i a femeilor (1928), Legea privind durata de 8 ore a zilei de munc\ (1928), Legea ajutorului de [omaj (1929) [.a. 5. S-a delimitat raportul dintre sociologie [i asisten]\ social\ (prima dintre ele, folosindu-se de metoda monografic\, trebuia s\ explice, s\ diagnosticheze starea unit\]ilor sociale teritoriale [i s\ propun\ variante de optimizare func]ional\ a vie]ii sociale, r\mânând ca asisten]a social\ s\ identifice resursele [i s\ aplice sistemul de m\suri desprins din cercetarea sociologic\). Complementaritatea dintre cele dou\ domenii este indubitabil\ [i a fost pus\ `n eviden]\ `n numeroase `mprejur\ri:

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

55

a) ~n anul 1918 s-a `nfiin]at Asocia]ia pentru {tiin]\ [i Reforma Social\, care avea ca scop, printre altele, ordonarea setului de interven]ii asisten]iale prin fundamentarea lui `n cercet\ri (sociologice) prealabile. Numai astfel asisten]a social\ ar fi devenit cu adev\rat [tiin]ific\, iar proiectele de reform\ ar fi reu[it s\ dep\[easc\ arbitrariul, artificialitatea; astfel, „nu r\mâneau planuri de organizare pentru o societate abstract\” (B\dina, 1966, p. 78). b) ~ncepând cu anul 1925, s-a trecut la cercetarea sociologic\ direct\ a spa]iilor rurale, preferându-se forma de „anchet\-ac]iune”; echipele de cercet\tori aveau o alc\tuire organizat\ (de la medic uman, medic veterinar, maistru ma[inist… [i pân\ la bibliotecar, buc\tar, folclorist), diagnosticau insuficien]ele spa]iului social, `ns\ nu se rezumau doar la acest nivel investigativ, ci ac]ionau direct [i demonstrativ `n sensul dep\[irii acelor neajunsuri. Iat\ câteva tipuri de interven]ii realizate `n timpul derul\rii cercet\rilor de teren: consulta]ii [i tratamente medicale `n condi]iile `n care localit\]ile nu aveau spitale sau dispensare, iar mizeria [i bolile f\ceau ravagii; amelior\ri silvice, `mp\duriri, `nfiin]area de pepiniere pentru arboret; efectuarea de activit\]i agricole model; construirea de poduri, pode]e, fântâni, canaliz\ri; ridicarea unor construc]ii de utilitate colectiv\ (c\mine culturale, b\i publice) sau familial\ (grajduri, locuin]e); ac]iuni de culturalizare: dotarea bibliotecilor s\te[ti, distribuirea gratuit\ a unor c\r]i, antrenarea s\tenilor la diverse activit\]i artistice ([ez\tori, conferin]e, dezbateri [i particip\ri `n forma]ii corale, `n echipe de teatru etc.); demonstra]ii de menaj [i de organizare a spa]iului domestic etc. Pe ansamblu, „anchetele-ac]iune” urm\reau „`mbun\t\]irea [i formarea unor deprinderi trainice `n ceea ce prive[te «cultura s\n\t\]ii» (educa]ia sanitar\, educa]ia fizic\), «cultura muncii» (cuno[tin]e teoretice [i practice de agricultur\ [i pomicultur\, `mbun\t\]irea soiurilor de cereale, plante [i pomi, preg\tirea tineretului pentru aceste culturi etc., cre[terea vitelor [i `mbun\t\]irea raselor, `nsu[irea unor cuno[tin]e de agricultur\, de edilitate sau cuno[tin]e necesare repar\rii sculelor [i uneltelor agricole proprii etc.), «cultura min]ii, sufletului [i a con[tiin]ei na]ionale» (educa]ia moral\, na]ional-patriotic\, educa]ia intelectual\ etc.), «educa]ia cet\]eneasc\», «educa]ia artistic\» (prin organizarea teatrului s\tesc, a [ez\torilor, a muzeului s\tesc)” (B\dina, 1965, pp. 149-150). Toate aceste aspecte asisten]iale au stat `n aten]ia echipelor de studii monografice `nfiin]ate de D. Gusti (formate din speciali[ti [i din studen]i), precum [i a „echipelor regale studen]e[ti” finan]ate de Funda]ia Cultural\ „Principele Carol”. ~n anul 1934, cele dou\ tipuri de echipe au fuzionat, `n speran]a cre[terii profunzimii cercet\rii sociologice [i a multiplic\rii surselor de reformare social\ a mediului rural. c) ~n anul 1938, D. Gusti reu[e[te s\ promoveze Legea pentru `nfiin]area Serviciului social, `nf\ptuind astfel o adev\rat\ sintez\ `ntre concep]ia lui sociologic\ [i viziunea pe care o avea despre serviciile de asisten]\ social\. Logica autorului legii era urm\toarea: r\mânerea `n urm\ a satelor române[ti (deci a celei mai mari p\r]i din popula]ia ]\rii) era, de fapt, un imens deficit de capital cultural; dep\[irea unui asemenea decalaj era posibil\ prin antrenarea clasei ]\r\ne[ti `n circuitul educa]ional al valorilor moderne, [tiin]ifice,

56

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

iar cei mai potrivi]i mesageri ai acestora nu puteau fi al]ii decât speciali[tii (sau oamenii de cultur\). Pentru revigorarea interesului fa]\ de sat [i pentru g\sirea modalit\]ii corecte de valorificare a energiei ruralilor, Legea Serviciului Social prevedea „obligativitatea unui stagiu la ]ar\ pentru c\rturarii universit\]ilor [i [colilor noastre superioare” (Gusti, 1996, p. 242). Nici o diplom\ dobândit\ `n ]ar\ sau `n str\in\tate nu putea fi recunoscut\ [i nu garanta de]in\torului ei plasamentul profesional aferent decât dac\ era `nso]it\ de un certificat de prestare a „serviciului social”. Chiar dac\ cele mai multe articole ale legii vizau efectele serviciului men]ionat `n spa]iul rural, nu era neglijat\ nici „munca de ridicare… a ora[elor”. Interven]iile sociale `n mediile defavorizate ale spa]iilor rurale [i urbane erau `n]elese ca obliga]ii cet\]ene[ti [i na]ionale. ~n fond, „cei 80 la sut\ din neamul nostru (se face trimitere la ponderea popula]iei rurale – n.n.), nu din vina lor au r\mas pân\ acum `ntr-o stare pe care nu o merit\”, afirma Gusti (1996, p. 243). Ca atare, reprezentau un gest reparatoriu instituirea Serviciului Social obligatoriu, `nfiin]area de c\mine culturale, organizarea [colilor de `ndrumare – aflate, toate, sub influen]a statului [i a rezultatelor cognitive ob]inute de Institutul de Cercet\ri Sociale al României. 6. Emanciparea cultural\ a lumii satelor prin atragerea ei la cursurile unor „universit\]i populare”. Na[terea unei noi intelectualit\]i (rurale), „activ\ [i creatoare, care va face s\ dispar\ contrastul de ast\zi, a[a de dureros, [i grani]a sufleteasc\, atât de nedreapt\, dintre sat [i ora[”, afirma acela[i D. Gusti (ibidem), era posibil\ `ntr-un interval de timp mai scurt doar dac\ erau create institu]ii de comunicare a unor con]inuturi de interes comunitar, comparabile cu cele ob]inute `n universit\]i, dar care nu aveau nevoie de rigoarea formal\ a func]ion\rii academice. Era necesar\ aceast\ variant\ educativ\ deoarece, `n România interbelic\, re]eaua [colar\ era deficitar\, absenteismul [colar era foarte ridicat, alimenta]ia copiilor era necorespunz\toare [i din acest motiv cursan]ii nu ob]ineau performan]e, con]inuturile lec]iilor erau mult prea `ndep\rtate de practic\7 [.a.m.d. {coala superioar\ ]\r\neasc\ nu va fi creat\ dup\ modelul [colii didactice, „`n ea nu se vor da examene [i nici diplome, ci se vor aduce fii de gospodari nici prea tineri, nici prea `n vârst\, s\ tr\iasc\ trei luni `ntr-o atmosfer\ de familie, sub conducerea unei personalit\]i, care s\-i `nve]e ce este igiena, s\n\tatea, cultura, coopera]ia [i produc]ia, gospod\ria; s\-i `nve]e apoi s\ citeasc\, s\ cânte, s\ danseze jocuri române[ti; s\ tr\iasc\ `ntr-o atmosfer\ de religiozitate; s\-i duc\ `n excursii la gospod\rii model ori institu]ii economice [i culturale, `ntr-un cuvânt s\ le formeze personalitatea ]\r\neasc\, s\-i obi[nuiasc\ cu deprinderi noi [i apoi s\-i trimit\ `napoi `n sat pentru a pune `n practic\ tot ce au v\zut [i au `nv\]at” (Gusti, 1934, pp. 505-506). 7. D. Gusti a cunoscut `n profunzime starea [colii române[ti `ntrucât a fost membru al mai multor guverne, ministru al Instruc]iei, Cultelor [i Artelor [i, mai ales, a efectuat mult\ cercetare de teren `n cadrul ac]iunii de monografiere a `ntregului spa]iu românesc (care ar fi trebuit s\ se finalizeze `n {tiin]a na]iunii). Vezi [i D. Gusti, Sociologia na]iunii [i a r\zboiului, Editura Floare Albastr\, Bucure[ti, 1997.

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

57

~n anul 1935 exista o singur\ [coal\ de acest tip frecventat\ de 27 de cursan]i, iar peste un deceniu num\rul lor a crescut la 17 [coli pentru b\rba]i (401 cursan]i) [i 26 de [coli pentru femei (579 de cursante) (cf. B\dina, 1965, pp. 148-149). Desigur, raportate la m\rimea popula]iei care era `ndrept\]it\ s\ beneficieze de asisten]\, aceste cifre nu reprezentau ceva remarcabil. ~n acela[i timp `ns\, nu putem s\ nu recunoa[tem c\ procedura adoptat\ era impresionant\: asisten]a social\ trebuia s\ se produc\ abia `n urma consult\rii datelor oferite de cercetarea sociologic\, iar [ansa popula]iilor vulnerabile de a dep\[i subnormalitatea era considerat\ cu adev\rat real\ doar prin aproprierea unui nou capital cultural. Aceste ultime aspecte aveau, mai curând, un caracter principial decât o capacitate asisten]ial\ efectiv\. Asista]ii nu aveau cum s\ `n]eleag\ efectele benefice pe termen lung pe care ele le-ar fi generat [i agreau, evident, interven]iile concrete, imediate. Or, echipele care practicau asemenea interven]ii [i mijloacele materiale de care ele dispuneau erau mult prea pu]ine, `n compara]ie cu masa celor care le a[teptau. Din acest motiv, asisten]a social\ extracomunitar\ r\mânea `nc\ un deziderat [i, cel pu]in `n cadrul satelor, era practicat `n continuare sistemul tradi]ional de asistare.

5. Asisten]a social\ `n perioada comunist\ Problema organiz\rii [i func]ion\rii perfecte a societ\]ii a fost un obiectiv care s-a impus `nc\ din Antichitate [i care a revenit obsesiv `n toate etapele evolu]iei omenirii. Via]a a demonstrat `ns\ c\ perfec]iunea social\ nu este posibil\ [i, `n consecin]\, teoriile ap\rute pe aceast\ tem\ au fost etichetate ca utopice. ~n secolul al XIX-lea, mai mult parc\ decât `n celelalte veacuri, modelele societale utopice au proliferat datorit\ unor gânditori de marc\: R. Owen, S. Simon, Ch. Fourier, K. Marx [i Fr. Engels. Unii indivizi, captiva]i de imaginea fabuloas\ a societ\]ilor descrise de aceste personalit\]i, au `ncercat chiar s\ transforme `n realitate programele utopice [i s\ construiasc\ „sate de cooperare”, „falanstere”, „comune”. Dup\ un timp `ns\, fie au e[uat, fie s-au convins c\ demersurile sunt zadarnice, fie au renun]at, gândind la reveniri `n conjuncturi mai prielnice. Imposibilitatea trecerii de la proiect la realitate nu a `nsemnat [i negarea absolut\ a imaginii perfec]iunii sau suprimarea total\ a aspira]iei la ideal. Dimpotriv\, cheia veritabil\ a tuturor insuficien]elor grave era localizat\ numai `n perimetrul societ\]ii ideale. De aceea, am putea spune c\ inclusiv reprezentarea unei astfel de societ\]i avea rol terapeutic, mobilizator, ca s\ nu mai punem la socoteal\ pa[ii ac]ionali concre]i, m\run]i, s\vâr[i]i `n scopul apropierii de superlativ. Dac\ `n planul schimb\rii vie]ii materiale a societ\]ii `n sensul indus de ideal nu puteau fi efectuate interven]ii semnificative, `n cel al vie]ii spirituale [i ideologice libertatea de mi[care era mult mai permisiv\. A[a se explic\ num\rul mare al teoriilor [i ideologiilor care au ap\rut, precum [i atrac]ia exercitat\ `n special asupra celor care se sim]eau amenin]a]i, neproteja]i, victime sigure ale disfunc]iilor sociale. Practic, `n construc]iile teoretico-ideologice se aflau expectan]ele actorilor sociali legate de evolu]ia real\ a societ\]ii (`ntr-un viitor mai apropiat sau mai `ndep\rtat) [i, mai mult, se spera ca `ntre baza material\ societal\ [i proiec]iile ideologice s\ se realizeze o concordan]\ confortabil\. Exprimat `ntr-o form\ mai simpl\, nu gre[im dac\ afirm\m c\ ideologia

58

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

nu era altceva decât teoria societ\]ii care devansa cu mult realitatea; distan]a mare dintre ele nu conducea la abandonarea ideologiei pentru c\ se dorea ca aceasta s\ aib\ un asemenea impact `ncât s\ determine realitatea s\ o urmeze. Impactul cel mai puternic asupra realit\]ii sociale l-au avut construc]iile teoretico-ideologice propuse de K. Marx [i Fr. Engels. ~n lucr\rile Ideologia german\, Manuscrise economico-filosofice, Manifestul Partidului Comunist, Critica Programului de la Gotha [.a., ei au conturat modelul comunist de societate, f\r\ a fixa un reper temporal asupra momentului când se va putea trece la aplicarea acestuia. Ordinea social\ de tip comunist, `n viziunea acestor sociologi, s-ar caracteriza prin: – dispari]ia activit\]ii productive `n forma produc]iei de m\rfuri (proprietatea asupra mijloacelor de produc]ie fiind comun\, bunurile rezultate `n urma valorific\rii lor vor fi, de asemenea, de]inute `n comun); – munca va fi practicat\ de toate categoriile de indivizi `n raport cu for]a sau capacitatea de care ele dispun, iar consecin]a volumului mare de munc\ va fi abunden]a bunurilor disponibile pentru consum; – `n condi]iile unei productivit\]i foarte mari, r\spl\tirea muncii se va face respectându-se criteriul nevoilor, evitându-se `n felul acesta alienarea celor care ar avea un necesar de consum mai mare decât sunt capabili s\ produc\; – prin generalizarea muncii [i consumului vor disp\rea diferen]ele dintre clasele sociale [i se va crea o omogenitate social\ `ntr-atât de mare `ncât deosebirile dintre sat [i ora[, dintre munca fizic\ [i cea intelectual\, dintre munca de decizie [i cea de execu]ie nu vor mai fi percepute ca decalaje [i nu vor mai genera conflicte; – func]ionarea societ\]ii va intra `ntr-un flux natural de fapte, reglarea acestora se va produce `n mod obiectiv, spontan [i, prin urmare, statul – ca instrument de impunere [i conservare a unei ordini politice – va fi de prisos; – dispari]ia statului va stimula extensia rela]iilor dintre indivizi f\r\ ca ei s\ se mai raporteze la canoane de ordin administrativ-politic [i, pe aceast\ cale, s-ar ajunge la atenuarea [i chiar anularea diferen]elor dintre regiuni sau na]iuni. Toate aceste transform\ri excep]ionale vor fi posibile numai `n urma unor acumul\ri progresive `n domeniul mentalit\]ilor [i, mai ales, `n cel al for]elor de produc]ie (vezi [i Zamfir, 1999, pp. 367-378). Prioritatea dezvolt\rii acestora din urm\ deriv\ din faptul c\ societatea comunist\ egalitar\ nu poate fi una a s\r\ciei. Adev\rata egalitate va putea fi instaurat\ `n mod efectiv abia atunci când, „datorit\ bog\]iei produse, fiecare poate s\ consume la nivelul necesit\]ilor sale, variabile de la persoan\ la persoan\”. Revolu]ionarea societ\]ii se va produce `ns\, mai `ntâi, printr-o „form\ intermediar\ de organizare social\ – socialismul” (Dic]ionar de sociologie, 1993, p. 127) – `n care proprietatea privat\ va coexista cu cea social\, se va men]ine produc]ia de m\rfuri [i va fi utilizat\ reparti]ia dup\ principiul cantit\]ii [i calit\]ii muncii depuse. }ara (bogat\) care ar fi putut permite asemenea modific\ri `n a doua jum\tate a secolului al XIX-lea ar fi fost, `n opinia lui Marx, Anglia. Totu[i, revolu]ia socialist\ s-a impus mai `ntâi `n Rusia ]arist\, abia `n anul 1917 [i `n `mprejur\ri speciale pentru acest stat: pierderi uria[e cauzate de primul r\zboi mondial, armata (de aproximativ 15 milioane de osta[i) se dezintegra treptat [i nu mai reprezenta un factor de ordine, instabilitatea guvernamental\ anomiza climatul sociopolitic intern, nemul]umirile ]\ranilor, muncitorilor [i militarilor erau speculate `n activitatea bol[evicilor de incitare la revolt\ folosind sloganul: „fabricile – muncitorilor, p\mântul – ]\ranilor, pacea – solda]ilor” (Giddens, 2000, p. 543).

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

59

Perspectivele comunaliz\rii resurselor [i egaliz\rii statutare (esen]iale pentru ideologia socialist\ [i, implicit, comunist\) deveniser\ mult prea tentante pentru a se mai pune problema `napoierii economice. ~n plus, putem afirma c\ noua elit\ politic\ repudia distinc]ia dintre sectorul public [i cel privat (afirmând c\ primul trebuie dezvoltat [i ap\rat pân\ la suprimarea celui din urm\); s-a ajuns la preluarea puterii de c\tre mase, conduse de Lenin [i partidul comunist, [i la transformarea vechiului regim ]arist `ntr-un stat totalitar8. ~ntre cele dou\ r\zboaie [i mai ales dup\ cea de a doua conflagra]ie mondial\, num\rul statelor totalitare a crescut, ajungând s\ reprezinte o popula]ie enorm\ de pe mai multe continente. ~n aproape toate cazurile, adoptarea regimului politic socialist (totalitar) a fost un efect indus de dou\ cauze: a) deteriorarea stabilit\]ii statului prin convulsii interne [i/sau prin participare costisitoare la r\zboi; b) disfunc]ii sociale interne majore, f\r\ ca statul s\ aib\ capacitatea de a interveni pentru a le dep\[i9. Ultima dintre aceste dou\ cauze nu `nseamn\ altceva decât dovada absen]ei unui sistem puternic de asisten]\ social\. ~n mod paradoxal, statul `nsu[i a agreat, a sprijinit `naintarea spre totalitarism, pentru c\ `n acest mod inhiba solicit\rile individuale de asisten]\ [i nu mai putea fi acuzat de ineficien]\ asisten]ial\ (atât timp cât el sus]inea prioritatea grupurilor, [i nu a indivizilor, persoana care invoca interven]ia era acuzabil\ de abuz sau de imoralitate pentru c\ se f\cea vinovat\ de folosirea unor drepturi speciale). Afirma]iile referitoare la determinantele trecerii la totalitarism sunt valabile [i pentru ceea ce s-a petrecut `n România postbelic\, chiar dac\ la cele dou\ cauze au mai concurat [i altele, deosebit de influente: pierderile teritoriale, neasumarea responsabilit\]ii politice a „partidelor istorice” pentru a scoate ]ara din criz\, instabilitatea guvernamental\, presiunile militare, politice [i ideologice exercitate de Uniunea Sovietic\ etc. Totu[i, dac\ asisten]a social\ din deceniul 1941-1950 ar fi corespuns necesit\]ilor, credem c\ românii nu ar fi acceptat trecerea la totalitarism. Ceea ce a urmat este, `n general, cunoscut [i, mai ales, este privit ca o „pat\ neagr\” din istoria României. Instalarea la putere `n manier\ declarativ\, demagogic\ a „poporului unic muncitor” a fost marcat\ de abuzuri numeroase: na]ionalizarea mijloacelor de produc]ie; cooperativizarea for]at\ a agriculturii; proletcultismul; cultul personalit\]ii; arestarea [i executarea contestatarilor [i declararea lor drept adversari ai revolu]iei; ideologizarea tuturor faptelor locuitorilor; for]area unui consens total fa]\ de puterea politic\ etc. Se poate spune c\ societatea socialist\ româneasc\ devenise un imens conglomerat, definibil peste tot prin acelea[i succese, dar [i prin acelea[i insuficien]e. Acestea din urm\ trebuiau abordate `n aceea[i manier\ `n toate p\r]ile corpului social, inclusiv `n situa]iile `n care interven]ia nu era necesar\. Privit `ntr-o astfel de optic\, sistemul 8. Termenul „totalitarism” a fost `ntrebuin]at pentru prima dat\ de B. Mussolini pentru a indica subordonarea absolut\ a societ\]ii fa]\ de partidul fascist [i fa]\ de conduc\torul acestuia. Ulterior, conceptul a fost utilizat pentru a desemna regimurile „`nchise” din statele socialiste, extrem de rigide `n a recunoa[te drepturile [i libert\]ile individuale. 9. Pentru mai multe explica]ii vezi H. Arendt, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucure[ti, 1994, partea a III-a, pp. 400-662.

60

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

protec]iei sociale avea caracter birocratic, automat [i cvasiuniversalist: to]i indivizii erau asista]i prin simplul fapt c\ erau `nscri[i func]ional `n circuitul social. ~nregimentarea era, de altfel, inevitabil\; fiecare cet\]ean era obligat s\ presteze o munc\ util\, s\ de]in\ un statut, s\ respecte principiul muncii, s\ fie obedient, s\ apere ordinea politic\ etc., iar beneficiile asisten]iale ap\reau ca deriva]ii ale acestora. De pild\, consecin]ele ocup\rii obligatorii a unui loc de munc\ erau nu numai veniturile salariale, ci [i asigur\rile de boal\, asigur\rile de pensii, ob]inerea aloca]iei pentru copii, primirea unei locuin]e din fondul locativ de stat, garantarea gratuit\]ii `ngrijirii sanitare [i a cursurilor [colare de toate gradele etc. ~n schimb, „asisten]a social\ calitativ\, personalizat\, orientat\ spre rezolvarea problemelor urgente, practic a fost desfiin]at\. Se considera c\ mecanismele economiei socialiste, dublate de mecanismele politico-administrative sunt capabile s\ rezolve automat toate problemele individului. Prin aceasta s-a creat `n timp un sistem de dependen]\ accentuat\ a individului de stat” (Zamfir, Zamfir, coord., 1995, p. 104). Indiferent cât de mare era gradul de vulnerabilitate tr\it de individ, statul trebuia s\ intervin\ [i s\ determine corijarea de rigoare, `ns\ numai dac\ ideologia de partid confirma c\ se impune interven]ia. Potrivit acestei ideologii, orice individ normal din societatea socialist\ putea beneficia de urm\toarele aspecte de politic\ social\ (cf. Zamfir, 1999, pp. 27-33): – loc de munc\ sigur (for]a de munc\ era, de regul\, policalificat\, permi]ând astfel reorientarea profesional\, iar obligativitatea muncii pentru to]i cet\]enii care `ntruneau condi]iile legate de vârst\ [i capacitate a f\cut ca ajutorul de [omaj s\ nu mai fie practicat); – salariu minim garantat [i relativ ridicat; – refacerea capacit\]ii de munc\ prin concedii pl\tite [i bilete de odihn\ [i tratament subven]ionate; – pensie de b\trâne]e sau pentru incapacitate de munc\; – asistarea copilului din mediul familial prin acordarea unei aloca]ii b\ne[ti de aproximativ 10% din salariul mediu; – asistarea familiei cu copii mul]i prin suplimentarea veniturilor p\rin]ilor (de exemplu, indemniza]ia special\ pentru titlul de „Mam\ Eroin\”), oferirea unor ajutoare ocazionale sub form\ de bani sau bunuri de consum, oferirea de burse de studiu, bilete gratuite `n taberele [colare, gratuitatea manualelor [colare [.a.; – subven]ionarea pre]urilor la bunurile de baz\ (ceea ce ar fi trebuit s\ aib\ ca efect imediat accesibilizarea consumului, `ns\ exportarea masiv\ a multora dintre ele `ngreuna posibilitatea de a le procura); – institu]ii care practicau asisten]a social\ gratuit\: aziluri de b\trâni, c\mine pentru copii, spitale pentru diferite categorii de handicapa]i (erau, probabil, singurele institu]ii specializate `n asisten]a social\; restul institu]iilor care practicau ocrotirea social\ aveau aceast\ atribu]ie juxtapus\ `ntr-o structur\ administrativ\ mult mai larg\); – implicarea asisten]ial\ a unit\]ilor (economice, juridice, de `nv\]\mânt etc.), atunci când un membru din organigrama lor avea nevoie de ajutor (de regul\, interven]iile se produceau `n urma unor accidente de munc\ [i decese `n familie); – evitarea [i condamnarea (principial\) a oric\ror forme de discriminare: etnicii minoritari erau considera]i egalii celor majoritari `n privin]a drepturilor [i

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

61

obliga]iilor, erau condamnate intoleran]a religioas\ [i tratarea diferen]iat\ a persoanelor `n func]ie de cultele pe care ele le respectau, femeile erau `ncurajate s\ se implice `n toate sectoarele vie]ii sociale etc. Dac\ ne raport\m la aceste instan]e ale politicii sociale aplicate `n spa]iul românesc `n perioada totalitar\, ajungem la concluzii care, `n cea mai mare parte a lor, au intensiuni contradictorii: a) Statul socialist avea ca principal obiectiv realizarea unei bun\st\ri generale; `n realitate, chiar dac\ subordona sectorul economic unor ra]iuni de ordin social, a ajuns (aproape) s\ generalizeze s\r\cia [i, implicit, s\-i transforme pe to]i membrii lui `n poten]iali solicitan]i ai serviciilor de asisten]\ social\. b) Din punct de vedere principial, oferta asisten]ial\ era exhaustiv\. ~n acela[i timp `ns\, institu]iile de asisten]\ social\ erau pu]ine, iar interven]iile erau de asemenea pu]ine. ~n plus, erau inhibate solicit\rile speciale, respectiv cele din afara registrului recunoscut de stat, pentru c\ nu ar fi fost `n concordan]\ cu morala socialist\. c) Din considerente politice, culturale [i sociale, se doreau prevenirea producerii tuturor disfunc]iilor societ\]ii [i, mai ales, sanc]ionarea grabnic\ a indivizilor care nu ac]ionaser\ aferent la actele de preven]ie. Totu[i, aceste deziderate erau irealizabile pentru c\ num\rul asisten]ilor sociali era mult prea mic, fuseser\ desfiin]ate facult\]ile (1952) [i colegiile (1969) de asisten]\ social\, cadrul institu]ional era mult prea restrâns, legisla]ia era insuficient\, iar amestecul politicului era inevitabil, inclusiv `n acest domeniu. De aceea, multe dintre a[a-zisele solu]ii asisten]iale practicate erau doar interven]ii birocratice [i represive. d) Promovând proprietatea comun\ asupra mijloacelor de produc]ie [i egalitatea [anselor tuturor cet\]enilor, statul socialist nu numai c\ nu eradica alienarea, ci chiar o genera: proprietarul, având `n acela[i timp [i calitatea de produc\tor, era `nstr\inat de bunurile rezultate din activitatea lui, r\mânea `n perimetrul s\r\ciei, insuficien]ei, de[i, `n mod demagogic, i se repeta mereu c\ este proprietar [i beneficiar `ntr-un stat bogat. Se [tie c\ proprietatea privat\, chiar `n condi]iile `n care nu este utilizat\ eficient, genereaz\ sentimentul integrit\]ii [i impresia de stabilitate; cu cât indivizii de]in propriet\]i materiale mai mari, cu atât ei resimt mai pu]in starea de dependen]\ [i nevoia de a apela la serviciile de asisten]\ social\. Or, `n statul socialist, individul depindea esen]ial `n toate etapele vie]ii lui de voin]a statului [i a partidului, fiind determinat s\ aib\ statutul de asistat. e) Situa]iile de inferioritate existen]ial\ de genul cer[etoriei, vagabondajului, [omajului etc. erau atribuite persoanelor etichetate drept „parazi]i sociali”. Cazurile de acest fel erau instrumentate/asistate prin eforturi de reeducare, prin numirea for]at\ `ntr-o pozi]ie productiv\, prin condamn\ri la locul de munc\, prin controlarea periodic\ a activit\]ii acestora etc. Totodat\, se apela [i la for]a exemplului, fiind popularizate [i analizate reu[itele unor persoane care ob]ineau venituri respectabile prin munc\. Prin urmare, munca era remediul cel mai important pentru asemenea tipuri de insuficien]e [i tot ea ar fi generat diferen]a dintre cei care aveau nevoie de asisten]\ [i cei care puteau tr\i f\r\ a apela la ajutor social. Ideea pare rezonabil\ `n esen]a ei, `ns\ nu trebuie uitat c\ sistemul socialist a propulsat nomenclatura, care nu era altceva decât o p\tur\ favorizat\,

62

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

`n condi]iile `n care eforturile productive ale acesteia erau eclipsate net de atitudinea consumatorist\ pe care o avea. Statul `nsu[i p\rea s\ func]ioneze doar pentru a mul]umi nomenclatura (singura categorie popula]ional\ care era satisf\cut\ cu adev\rat de regimul politic), de[i restul corpului social avea nevoie `n `ntregime de asisten]\ social\. ~n ansamblu, ne raliem `n totalitate la punctul de vedere exprimat de E. Zamfir: „sistemul de organizare, func]ionare [i administrare a asisten]ei sociale `n regimul socialist era centralizat-birocratic” (Zamfir, Zamfir, coord., 1995, pp. 104-105). ~n sprijinul acestei afirma]ii pot fi aduse foarte multe argumente, `ns\ cele mai conving\toare sunt: – serviciile [i institu]iile de asisten]\ social\ erau active numai `n ultim\ instan]\; – asisten]a social\ era practicat\ de func]ionari (nespeciali[ti), [i deci eficien]a era redus\; – ini]iativele de asisten]\ social\ ]ineau de Ministerul S\n\t\]ii [i Ministerul Muncii (organiza]iile civice aveau mai mult rol decorativ, iar organiza]iile nonguvernamentale erau excluse din motive de ordin politic); – interven]iile bioaltruiste [i altruiste au continuat s\ se produc\, dar – cel pu]in cele din urm\ – au fost puternic pervertite de moralitatea ideologiei socialiste.

6. Asisten]a social\ în România postcomunist\ Evenimentele din decembrie 1989 au generat, probabil, cea mai puternic\ stare de solidaritate din toat\ istoria modern\ [i contemporan\ a ]\rii noastre. Cet\]enii din toate categoriile socioprofesionale [i din toate diviziunile teritoriale s-au manifestat timp de aproximativ dou\-trei s\pt\mâni ca [i cum ar fi fost cuprin[i `ntr-o mul]ime imens\ `n care ac]iona, evident, legea contagiunii mintale. Consensul unei popula]ii atât de numeroase [i eterogene a fost indus mai `ntâi de perspectiva uluitoare a for]\rii c\derii dictaturii (identificat\ aproape `n totalitate prin conduc\torul acesteia) [i, mai ales, de constatarea apatiei `nsp\imânt\torului aparat represiv al statului. Nu avem `n inten]ie s\ analiz\m entuziasmul, spiritul de sacrificiu, sinceritatea, sugestibilitatea, moralitatea, versatilitatea etc. exprimate `n acele zile, ci ne vom referi doar la consecin]ele imediate [i mai târzii, antrenate de evenimente. Dac\ izbucnirea mi[c\rii sociale a fost exploziv\, determinantele ei aveau o construc]ie `ndelungat\: s\r\cie generalizat\ (mai pu]in nomenclatura de partid [i de stat), distribuirea cartelat\ [i total insuficient\ a unor bunuri de baz\ (pâine, ulei, unt, benzin\ etc.), lipsa c\ldurii din apartamente, ra]ionalizarea de[\n]at\ a consumului de energie electric\, supradimensionarea birocra]iei, persecu]iile desf\[urate de aparatul de securitate al statului, subordonarea vie]ii civile fa]\ de imperativele de ordin ideologic, opulen]a vie]ii nomenclaturii [i agresivitatea cu care se justifica aceasta, duplicitatea [i servilismul `n raporturile ierarhice, demagogia afirma]iilor politice [i criza (nu atât economic\, cât de ordin social [i politic) `n care se afla sistemul societal [.a.m.d. Ceea ce s-a ob]inut imediat dup\ Revolu]ie (`nl\turarea dictatorului, desfiin]area rolurilor conduc\toare ale partidului comunist, libertatea de exprimare, abrogarea unor

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

63

legi comuniste, instituirea unor structuri democratice de conducere, proiectarea pluripartitismului etc.) a fost cu adev\rat impresionant, dac\ ne raport\m la starea ]\rii din perioada anterioar\. Fa]\ de câte schimb\ri erau necesare, cele care se petreceau aveau loc, totu[i, `ntr-un ritm prea lent [i, `n mod surprinz\tor, chiar `ntr-o direc]ie neanticipat\, neagreat\ de popula]ie. De pild\, renun]area la planificarea socialist\ a economiei a condus la blocaje financiare pentru multe unit\]i productive; acestea au determinat, la rândul lor, `ntreruperea activit\]ii `n institu]iile `n cauz\; indivizii care aveau loc de munc\ `n cadrul acestora au intrat `n [omaj; veniturile mult prea mici ale [omerilor se repercutau `n accentuarea st\rii de s\r\cie, `n degradarea vie]ii de familie, `n sc\derea cheltuielilor dedicate educa]iei etc., finalmente `n cre[terea solicit\rilor fa]\ de serviciile de asisten]\ social\. Sentimentul de frustrare a survenit la (relativ) pu]in timp dup\ Revolu]ie, deoarece indivizii realizau cu u[urin]\ cât de mare era decalajul dintre expectan]ele lor revolu]ionare [i ceea ce dobândiser\ de fapt; mai mult, deveneau nostalgici fa]\ de unele m\suri de ordin social de tip socialist, `n condi]iile `n care noul sistem nu reu[ea s\ conving\ `n privin]a superiorit\]ii lui. Tranzi]ia la noua ordine era interpretat\ cotidian `n termeni precum „s\r\cie”, „mizerie”, „dezastru”, „catastrof\”, „haos”, „corup]ie”, „minciun\”, „ho]ie”, „ineficien]\” (Fe]ele schimb\rii. Românii [i provoc\rile tranzi]iei, 1999, pp. 175-176) etc. De asemenea, la nivelul sim]ului comun, judecarea neajunsurilor postdecembriste era pus\ mai pu]in pe seama „mo[tenirii comuniste”, cât mai ales pe incompeten]a noii clase politice. Nu putem nega totu[i progresele uluitoare, dar anomice [i paradoxale din unele domenii: – `mp\r]irea p\mânturilor la ]\rani (prin vestita Lege 18) nu s-a prelungit `n scontata „explozie” a produselor agroalimentare ieftine [i de bun\ calitate, ci, dimpotriv\, `n sc\derea productivit\]ii [i cre[terea pre]urilor; – autonomizarea func]ional\ a `ntreprinderilor economice nu a fost `nso]it\ de restructur\rile de rigoare, de m\suri de optimizare [i, din acest motiv, multe au dat faliment; – liberalizarea procedurilor de stabilire a pre]urilor a condus `n mod constant la o cre[tere a lor, [i nicidecum la sc\derea anticipat\; – subnutri]ia care caracteriza societatea româneasc\ socialist\ s-a metamorfozat alarmant spre stadiul de malnutri]ie (consumul de alimente de baz\ continu\ s\ se mic[oreze de la o perioad\ la alta); – pluripartitismul [i alegerile democratice nu au favorizat manifestarea moralit\]ii, responsabilit\]ii politice [i nici nu au impus o concuren]\ real\ `ntre programele politice; – comportamentul demografic s-a exprimat puternic disfunc]ional deoarece au sc\zut mult natalitatea, sporul natural, nup]ialitatea [i au crescut divor]ialitatea, concubinajul, num\rul na[terilor `n familiile sociologice. La aceste aspecte ar mai putea fi ad\ugate multe alte „achizi]ii de subdezvoltare” (Pasti et al., 1997, pp. 28-48) caracteristice pentru `ntreaga perioad\, [i nu doar pentru primii ani de dup\ Revolu]ie: insecuritatea locului de munc\, sc\derea intensit\]ii controlului social [i, implicit, al corup]iei, criminalit\]ii, violen]ei, explozia inegalit\]ilor sociale, marginalizarea unor grupuri sociale, apari]ia unor fenomene sociale

64

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

noi cum ar fi „copiii str\zii”, abandonarea nou-n\scu]ilor `n maternit\]i, cre[terea num\rului consumatorilor de droguri etc. Enumer\rile la care am recurs au avut ca scop eviden]ierea mozaicului deficitului func]ional al României actuale, pe de o parte, [i, pe de alt\ parte, confirmarea urgen]ei constituirii unui sistem puternic de asisten]\ social\. Din fericire, cadrul organiza]ional asisten]ial a evoluat mult `n compara]ie cu situa]ia de dinainte de anul 1990 (Zamfir, Zamfir, coord., 1995, pp. 106-108): – la nivel na]ional sunt implicate numeroase institu]ii `ntre care amintim Ministerul Muncii [i Protec]iei Sociale (prin oficii de asisten]\ social\, oficii de for]\ de munc\ [i [omaj, centre de primire a minorilor, c\mine de pensionari, cantine de ajutor social, comisii de expertizare a capacit\]ii de munc\), Ministerul S\n\t\]ii (organizeaz\ [i supravegheaz\ func]ionarea leag\nelor de copii), Ministerul Educa]iei [i Cercet\rii (coordoneaz\ asistarea `n casele de copii, [colile speciale, c\minele-[coal\, [colile de reeducare), Ministerul de Interne (se remarc\ prin activit\]i de preven]ie [i corec]ie a delincven]ei), Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap, Comitetul Român pentru Adop]ii; – la nivel local sunt antrenate s\ realizeze asisten]a social\ autorit\]i precum: Departamentul Administra]iei Publice (servicii de autoritate tutelar\), Comisia de Ocrotire a Minorilor, Consiliul Local al Administra]iei de Stat, Direc]ia de Munc\ [i Protec]ie Social\, Direc]ia Sanitar\ Jude]ean\ [.a. Datorit\ num\rului de institu]ii implicate [i variet\]ii problemelor pentru care acestea sunt abilitate s\ ac]ioneze, putem spune c\ asisten]a social\ din România actual\ formeaz\ un sistem. ~n cadrul acestuia se `nscriu, desigur, [i sec]iile universitare cu specializare profesional\ `n domeniu, apari]iile editoriale [i legislative cu consecin]e asupra actelor asisten]iale, faptele caritabile ale persoanelor fizice [i/sau juridice, activitatea de ocrotire desf\[urat\ de organiza]iile nonguvernamentale etc. De[i structurile antrenate `ntr-un fel sau altul `n procesul de asisten]\ social\ sunt numeroase, efectele asisten]iale r\mân minore. Prin urmare, ini]iativele asisten]iale nu au profunzimea necesar\ pentru a `nl\tura problema/situa]ia de asistat, ci sunt interven]ii care doar atenueaz\ din neajunsurile prezentului. Or, dac\ r\spunsurile la disfunc]ii nu sunt la fel de agresive precum intensitatea disfunc]iilor, atunci for]a sistemului de asisten]\ social\ este mic\. Este cazul `ntâlnit `n România actual\, unde se `ncearc\ adoptarea unor institu]ii, legisla]ii, atitudini [tiin]ifice de nivel vest-european, `ns\ cheltuielile efectuate pentru interven]iile sociale sunt dintre cele mai mici din toat\ Europa. Iat\ câteva exemple care confirm\ faptul c\, din punct de vedere formal, asisten]a social\ din România este mul]umitoare, dar aproape nesatisf\c\toare la capitolul `ndep\rt\rii asista]ilor din sfera subnormalit\]ii: – m\rimea aloca]iei de stat pentru copii a sc\zut de la 10,5% din salariul mediu net existent `n 1989, la 4,7% `n 1994, de[i veniturile salariale reale ale familiei au involuat; – aloca]ia de `ntre]inere a minorilor afla]i `n plasament s-a mic[orat de la 19,6% (1989) la 9,2% (1994), de asemenea, din salariul mediu net; – ajutoarele b\ne[ti trimestriale acordate persoanelor vârstnice f\r\ venituri sau cu venituri foarte mici, precum [i celor aflate `n incapacitate de munc\ s-au diminuat de la 44,3% (1990) la 26,1% (1993) din salariul mediu brut;

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

65

– ajutorul de [omaj instituit `n 1991 este alocat pentru o perioad\ de [ase luni (ulterior, legea a extins intervalul la nou\ luni), iar dup\ expirarea termenului, persoanele care continu\ s\ aib\ statutul de [omer primesc aloca]ia de sprijin pentru [omaj (o sum\ lunar\ fix\ timp de 18 luni). Eforturile bugetare ale României `n asistarea [omerilor sunt `n medie de dou\ ori mai mici decât `n alte state din Europa Central\, aflate [i ele `n etapa de tranzi]ie; – veniturile grupului familial au sc\zut sub limita de subzisten]\, `n special `n familiile cu mul]i copii, `n familiile monoparentale, `n familiile de pensionari cu o singur\ pensie [i `n familiile `n care copiii maturi nu reu[esc s\ ocupe un loc de munc\; – aloca]iile bugetare pentru dou\ domenii considerate fundamentale pentru starea oric\rui spa]iu cultural – este vorba despre s\n\tate [i `nv\]\mânt – sunt insuficiente [i se repercuteaz\ nu doar `n criza sistemului sanitar sau `n cea a sistemului de `nv\]\mânt, ci [i `n modul `n care se `nf\ptuie[te asisten]a social\. Ceea ce `ntr-un stat dezvoltat ]ine de resorturile departamentelor s\n\t\]ii [i `nv\]\mântului, `n România intr\ sub inciden]a asisten]ei sociale (asistarea alcoolicilor, educa]ia pentru igiena personal\ [i familial\, servicii de educa]ie sexual\ prin [coal\, servicii sociale pentru persoanele consumatoare de droguri) etc. Nu continu\m exemplific\rile de acest gen pentru a nu pune sub semnul `ndoielii `ns\[i existen]a asisten]ei sociale din România; la noi, re]eaua serviciilor asisten]iale este, dup\ cum afirmam deja, foarte larg\ [i, cel pu]in din punct de vedere formal, teoretic, nu ar exista deficit func]ional asupra c\ruia s\ nu se poat\ interveni. Penuria mijloacelor materiale, necorelarea dintre num\rul asista]ilor [i num\rul asisten]ilor, prejudec\]ile care preseaz\ `n momentul aloc\rii sprijinului [i prest\rii interven]iei etc., dar mai ales dimensiunile enorme ale segmentului social `ndrept\]it s\ fie asistat fac din domeniul asisten]ei sociale un serviciu cu o eficien]\ modic\. ~n concluzie, distribu]ia indivizilor pe clase sociale `n România actual\, potrivit cercet\rilor sociologice, ar fi urm\toarea10: clasa de jos – 14%, clasa de mijloc – 85%, clasa de sus – 1%. Se [tie c\ stabilitatea unei societ\]i este indus\ de m\rimea clasei mijlocii. ~n cazul României, aceasta are o pondere foarte mare, `ns\, din p\cate, ea nu are nici venituri, nici comportament axiologic [i nici roluri sociale comparabile cu cele din societ\]ile capitaliste occidentale. Ea r\mâne `n esen]\ o clas\ a s\r\ciei [i are nevoie de asisten]\ social\. Or, serviciile asisten]iale trebuie s\ fie `ndreptate prevalent asupra clasei „de jos”. Atunci când asisten]a social\ din spa]iul nostru nu va mai fi nevoit\ s\ se implice `n rezolvarea problemelor existen]iale ale clasei mijlocii [i, `n plus, va reu[i s\ beneficieze de disponibilit\]ile asisten]iale ale acestei clase, va deveni un departament social cu adev\rat puternic.

10. Vezi studiul lui Dan Chiribuc\ [i Minea Com[a, „Iluzia clasei de mijloc”, `n vol. Fe]ele schimb\rii. Românii [i provoc\rile tranzi]iei, ed. cit., pp. 240-249.

66

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

7. Orient\ri principiale `n alocarea practicii asisten]iale ~n toate societ\]ile, resursele consumabile pentru asisten]a social\ sunt reprezentate de sume, bunuri, servicii rezultate din dona]ii, taxe [i impozite. De dorit este ca resursele s\ ajung\ la un asemenea nivel cantitativ [i calitativ `ncât s\ amortizeze total presiunea fondului disfunc]ional. Totu[i, nic\ieri `n lume, nici m\car `n SUA [i Europa de Vest, nu se realizeaz\ un echilibru absolut `ntre m\rimea resurselor [i multitudinea solicit\rilor asisten]iale (f\r\ s\ mai lu\m `n calcul faptul c\ unii indivizi, de[i `ndrept\]i]i, nu revendic\ asisten]\, [i deci nu consum\ din capitalul asisten]ial). Dac\ rezervele asisten]iale nu sunt `ntr-atât de mari `ncât s\ faciliteze interven]ii mul]umitoare `n toate cazurile, atunci distribuirea lor trebuie s\ se produc\ neap\rat prin respectarea unor exigen]e principiale. Acestea se delimiteaz\ `n jurul câtorva categorii identitare dintre care amintim: vârsta [i/sau sexul persoanei de asistat, durata interven]iei, costurile la care se angajeaz\ cei care asist\, natura reac]iilor (receptivitatea) la asistare, urgen]a apelului, gravitatea subnormalit\]ii stigmatizante etc. Din corelarea acestor exigen]e rezult\ tendin]ele sau orient\rile principiale ale practicii asisten]iale. Acestea au activat inclusiv `n perioada `n care interven]iile aveau caracter reactiv empiric [i nesistematic; `n prezent, ele sunt cu atât mai respectate cu cât trebuie s\ fie `n concordan]\ cu prevederile legislative `n domeniu [i cu criteriile asisten]ei [tiin]ifice. ~n cele ce urmeaz\ consemn\m o parte dintre exigen]ele aloc\rii asist\rii sociale din spa]iul românesc `n perioada tradi]ional\ (unele dintre ele au continuat, iner]ial, [i `n perioadele urm\toare), precum [i câteva orient\ri uzuale `n asisten]a social\ actual\. ~ncepem, `n mod firesc, cu cele valabile `n comunit\]ile tradi]ionale: 1) Erau asistate `ntr-o m\sur\ mai mic\ persoanele care aveau un handicap din na[tere decât cele care aveau un handicap dobândit. Despre primele se credea c\ isp\[eau o „pedeaps\ etichetat\ invariabil ca având origine divin\”, iar despre „zidirile dumnezeie[ti” se spunea c\ nu mai puteau fi `n nici un fel revocate; `n schimb, ultimele erau apreciate ca semne ale gre[elilor sau sl\biciunilor lume[ti [i, ca atare, se credea c\ prin ac]iuni adecvate ar fi putut fi dep\[ite. 2) Se intervenea mai curând atunci când insuficien]ele afectau un num\r mare de persoane decât `n cazul `n care victima era un singur individ; interesele [i neajunsurile acestuia din urm\ treceau `n plan secund `n raport cu interesele [i neajunsurile grupului. Comunitarii, de[i `[i asumau obliga]ia moral-religioas\ de a asista, manifestau dorin]a de a ajuta, dar aveau mijloace [i posibilit\]i reduse de a realiza efectiv asistarea. De aceea, era preferat\ varianta `n care, cu cheltuieli asem\n\toare, era asistat un grup, [i nu o singur\ persoan\. Chiar atunci când se efectua interven]ia de asistare asupra unui individ, se considera, de fapt, c\ era asistat\ comunitatea din care acesta f\cea parte (familie, breasl\, etnie etc.). 3) Erau asistate `n mod prevalent categoriile predispuse vulnerabilit\]ii – copiii, b\trânii, v\duvele, orfanii (cf. Marshall, 1993) –, [i mai pu]in persoanele marcate de vulnerabilitate, dar care aveau posibilit\]i proprii de evitare ori de ie[ire din aceast\ stare (vagabonzii, alcoolicii, prostituatele, s\racii, lene[ii).

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

67

4) Primeau asisten]\ toate categoriile defavorizate, dar ajutorul se diferen]ia treptat, odat\ cu constatarea efectelor demersurilor de recuperare. Indivizii care continuau `n mod iremediabil s\ r\mân\ `n sfera subnormalit\]ii socioculturale, `n pofida receptivit\]ii lor evidente la strategiile recuperatorii ale comunitarilor, beneficiau de prelungirea [i/ sau de permanentizarea asist\rii. ~n schimb, cei care refuzau ac]iunile recuperatorii erau fie izgoni]i din comunitate, fie ironiza]i [i sista]i par]ial sau total de la formele de ajutorare. 5) To]i membrii comunit\]ii beneficiau de asistare social\ `n momentele cruciale din existen]a lor: na[tere (botez), c\s\torie (ajutoare pentru desf\[urarea nun]ii, pentru construirea casei), moarte (oficierea ritului de `nmormântare indiferent dac\ existau sau nu rude care s\ se preocupe de aceast\ problem\), `mboln\vire grav\ (interveneau vecinii, vracii, preo]ii), calamitate etc. 6) ~n cazul `n care unii indivizi, prin manifest\rile lor deviante, puneau `n pericol `ns\[i existen]a comunit\]ii, ei erau supu[i unor interven]ii radicale, precum b\taia `n public, izolarea [i respingerea oric\ror rela]ii cu ace[tia, mutilare corporal\, sterilizare, interdic]ia de realizare a c\s\toriei (Relgis, 1994, pp. 300-310) etc. Asemenea reac]ii `n for]\ vizau, `n esen]\, mic[orarea num\rului celor care aveau nevoie de asistare, men]inerea purit\]ii comunit\]ii [i stabilirea cât mai exact\ a raportului dintre forma deviant\ [i reac]ia punitiv\. Contemporaneitatea a impus asisten]a social\ ([tiin]ific\) [i a f\cut din dimensiunea asisten]ial\ un departament vital al func]ion\rii sociale. ~ntrucât trebuie s\ r\spund\ eficient unui num\r foarte mare de apeluri, asisten]a social\ actual\ [i-a construit propriile orient\ri principiale care `i dirijeaz\ alocarea [i care corespund urm\toarelor caracteristici generale: a) reflect\ reprezent\rile [i mentalit\]ile colective despre sfera demografic\ a subnormalit\]ii; b) se origineaz\ `n asistarea social\ tradi]ional\ [i exprim\, cel pu]in `n parte, acelea[i tendin]e; c) definesc for]a de ansamblu a sistemului na]ional de asisten]\: cu cât capacitatea interven]ionist\ este mai mare, cu atât num\rul principiilor la care ne referim este mai mare [i tinde s\ `nsumeze toate exigen]ele principiale, chiar dac\ unele au valabilitate doar sectorial\ (este vorba despre principiile respectate `n asisten]a social\ a copilului, a familiei, a [omerilor, a grupurilor minoritare etc., care sunt extinse de la nivelul unui domeniu special la nivelul `ntregului departament al asisten]ei sociale); d) selectarea [i formularea lor se datoreaz\ nu atât aplic\rii unor criterii [tiin]ifice de ocrotire social\, cât presiunii unor imperative morale de func]ionare a grupurilor umane. Aceste caracteristici generale sunt mai u[or de `n]eles dac\ trecem `n revist\ criteriile aplicate sau m\car recomandate `n alocarea/practicarea asisten]ei sociale: 1) Orice individ trebuie s\ fie asistat pentru a avea o surs\ minim\ de venit sau de `ntre]inere. O astfel de orientare este, desigur, l\udabil\, dar, din p\cate, ea r\mâne la stadiul de inten]ie. Unele categorii umane din ]ara noastr\ – ne referim la persoanele care nu au un domiciliu stabil, nu sunt cuprinse `n re]eaua de institu]ii [i servicii asisten]iale,

68

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

nu [tiu c\ ar putea beneficia de ajutor social, nu au documente de identitate etc. – nu de]in nici cele mai elementare condi]ii de subzisten]\; alte categorii de indivizi ([omerii, persoanele active cu salarii foarte mici, familiile cu mul]i copii, b\trânii f\r\ pensii sau cu pensii mici etc.) nu au cum s\-[i asigure necesarul existen]ial, iar m\surile de protec]ie social\ nu compenseaz\ m\rimea deficitului. Cercet\rile sociologice au demonstrat c\ prin „`ntre]inere” românii `n]eleg, `nainte de toate, alimenta]ie (partea covâr[itoare a veniturilor lor se cheltuie[te `n aceast\ direc]ie), iar, din acest punct de vedere, comunit\]ile s\te[ti par a fi privilegiate: ofer\ [ansa unui consum alimentar minimal (nu punem `n discu]ie calitatea acestuia). Economia domestic\ rural\ `ntr-un stat caracterizat prin s\r\cie – cum este România – a f\cut ca principiul pe care `l analiz\m s\ nu fie pur demagogic: exist\, pe ansamblu, resurse minime de `ntre]inere `n interiorul satului, prin complementaritatea rela]ional\ sat-ora[ unii citadini `[i procur\ o parte din bunuri din mediul rural, iar asisten]a social\ din spa]iul urban se poate organiza mai bine 11 `n dauna (sau, oricum, prin neglijarea) celei din spa]iul satului. ~n general, imperativitatea respect\rii acestei orient\ri principiale este con[tientizat\ de instan]ele responsabile de ocrotirea social\, `ns\ efectele reale asupra asista]ilor sunt cel mult la un nivel de supravie]uire. 2) Copiii [i tinerii trebuie s\ aib\ prioritate asisten]ial\. Cu cât se intervine mai rapid [i mai eficient `n asistarea genera]iei tinere, cu atât mai mult se evit\ cre[terea cheltuielilor asisten]iale de mai târziu. Insuficien]ele actuale care marcheaz\ aceste p\r]i ale popula]iei (abandonarea copiilor de c\tre familiile de provenien]\, abuzurile asupra copiilor, necuprinderea copiilor `n procesul de `nv\]\mânt, organizarea copiilor [i tinerilor `n bande, expunerea copiilor [i tinerilor la consumul de alcool [i droguri, la practicarea prostitu]iei, la dobândirea unor boli etc.) se pot prelungi `n e[ecuri la vârsta maturit\]ii, `n multiplicarea modelului disfunc]ional `n familiile pe care ei `n[i[i le vor forma, `n erodarea zestrei genetice a na]iunii, `n proliferarea conflictelor [i discrimin\rilor etc. Finalmente, aceste efecte echivaleaz\ `n orice spa]iu societal cu mic[orarea [anselor de progres sociocultural. Este cunoscut faptul c\ genera]ia tân\r\ are poten]ialul creativ cel mai ridicat, iar dac\ acesta nu este stimulat, protejat [i valorizat nu se va ajunge decât la reproducerea subdezvolt\rii [i la supra`nc\rcarea serviciilor de asisten]\ social\. 3) Demersurile asisten]iale trebuie s\ aib\ durate variabile, determinate de posibilit\]ile de restituire a asista]ilor `n structurile sociale normale. Taxonomia „cazurilor” sociale poate fi redus\, din ra]iuni metodologice [i organizatorice, la dou\ clase: indivizi irecuperabili (deficien]ii mintal, persoanele cu handicap fizic foarte grav, bolnavii de SIDA) [i indivizi recuperabili (to]i cei care nu fac parte din prima categorie). Gravitatea anormalit\]ii celor din prima clas\ for]eaz\ societatea s\ le acorde asisten]\ pe durat\ nelimitat\; `n schimb, pentru cei din al doilea grup, interven]iile trebuie e[alonate, dirijate `n a[a fel `ncât, dup\ o perioad\ oarecare, ei s\ nu mai aib\ nevoie de asisten]\. Recuperarea lor reprezint\ un act de stabilitate [i s\n\tate social\; `n plus, dup\ intrarea acestora `n perimetrul normalit\]ii, ei `n[i[i vor deveni surse de asistare social\. 11. Cele mai multe institu]ii [i servicii de asisten]\ social\ sunt situate `n mediul urban, func]ionarea lor este mult mai prezent\ `n ora[ decât `n sat, num\rul speciali[tilor din re]eaua de asisten]\ social\ urban\ este mult mai mare decât cel din spa]iul s\tesc, cu toate c\ originea reziden]ial\ a asista]ilor este adesea rural\.

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

69

Problema limit\rii duratei asist\rii este identificabil\ cu u[urin]\ peste tot `n lume `n men]iunile normative legate de persoanele care beneficiaz\ de aloca]ie de `ntre]inere, ajutor de [omaj, aloca]ie de sprijin, concediu de maternitate, concedii pentru cre[terea copilului etc. Pentru cele mai multe situa]ii `ns\, perioada de asistare nu este specificat\, iar tendin]a este de a o mic[ora cât mai mult posibil. Dac\ nu se face rabat de la scopul recuper\rii clien]ilor, atunci reducerea nefor]at\ a duratei de asistare a acestora reprezint\, probabil, cel mai consistent indicator al eficien]ei serviciilor de asisten]\ social\. 4) Preven]ia este la fel de important\ (dac\ nu chiar mai important\) ca interven]ia asisten]ial\. Dac\ prin interven]ie trebuie s\ se ajung\ la recuperarea asistatului, atunci prin preven]ie ar trebui ca acesta s\ fie avertizat asupra neajunsurilor intr\rii `n starea de anormalitate [i s\ fie preg\tit `n privin]a consecin]elor, atât pozitive, cât [i negative, generate de actul de asistare. De foarte multe ori activit\]ile de informare desf\[urate de juri[ti, poli]i[ti, medici, educatori [.a. au inhibat `nclina]iile deviante ale indivizilor [i au amânat ori chiar au `nl\turat definitiv p\trunderea lor `n sfera subnormalit\]ii. Asistentul social `nsu[i trebuie nu doar s\ intervin\, ci [i s\ previn\; de pild\, `nainte de a proceda la institu]ionalizarea unui copil, se cuvine ca familia din care provine acesta s\ fie avizat\ [i asupra unor caren]e pe care asisten]a social\ nu le poate evita `n totalitate: insuficien]ele de ordin afectiv, dificult\]ile de socializare, blocajele din dezvoltarea intelectual\ etc. Prin discu]ii argumentate, num\rul eligibililor pentru asisten]a social\ scade, grupul de apartenen]\ se implic\/mobilizeaz\ mai mult, poten]ialul client `[i descoper\ calit\]i [i [anse noi de reabilitare. De aceea, putem spune c\, `n esen]\, preven]ia nu este altceva decât o asisten]\ prealabil\ cu efecte mari, nestigmatizante [i cu costuri foarte mici, `n compara]ie cu cele ale interven]iei. 5) Maximizarea demersurilor de asisten]\ social\ este posibil\, de regul\, `n urma asocierii eforturilor asisten]ilor sociali cu cele ale familiei din care face parte asistatul. Foarte mul]i teoreticieni apreciaz\ c\ familia este institu]ia cu influen]a asisten]ial\ individualizat\ cea mai ridicat\. Din acest motiv, trebuie utilizat\ for]a recuperatorie de care ea dispune. ~n mod obi[nuit, grupul familial ofer\ fiec\rui membru al ei r\spuns afectiv, onestitate, comunicare intens\, toleran]\ necondi]ionat\ etc., toate aceste oferte f\când parte din ceea ce numeam `n paginile anterioare „spirit comunitar”. ~ntrucât rolul terapeutic al climatului indus de spiritul comunitar este indubitabil, institu]iile de asisten]\ social\ se v\d nevoite s\ `l foloseasc\, atunci când el exist\, ori s\ `l simuleze [i s\ `l amplaseze pe asistat `ntr-un astfel de mediu, atunci când leg\turile dintre individ [i familie sunt `ntrerupte (sunt pu]ine cazurile `n care asistatul nu `[i cunoa[te deloc familia sau nu `[i revendic\ o origine familial\). ~n aceast\ ultim\ variant\, asistatul este antrenat `ntr-un grup mic, al\turi de alte persoane de condi]ie asem\n\toare, s\ joace roluri de tip familial: prepararea hranei, efectuarea cur\]eniei `n locuin]\, distribuirea responsabilit\]ilor `n func]ie de particularit\]ile individuale, `ntrajutorarea `n munc\, luarea unor decizii prin consultarea `ntregului grup, servirea mesei `mpreun\ etc. Un astfel de grup – care de fapt mimeaz\/sugereaz\ familia – este necesar atunci când asista]ii sunt institu]ionaliza]i [i resimt puternic absen]a consangvinilor sau atunci când ei nu au avut niciodat\ experien]a func]ion\rii unei familii normale. Mul]i dintre asista]ii actuali din România, `n special copiii, sunt victime ale disfunc]iilor intrafamiliale [i au fost uita]i, abandona]i `n institu]ii de ocrotire. Exist\ `ns\ numeroase

70

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

persoane asistate (b\trâni, copii, bolnavi) care fie r\mân `n mediul familial, fie sunt institu]ionalizate, dar p\streaz\ leg\turi intense cu familia. Din aceste men]iuni deriv\ dou\ concluzii care se reg\sesc `n orientarea principial\ a asisten]ei sociale: a) probabilitatea recuper\rii indivizilor asista]i este cu atât mai mare cu cât grupurile familiale din care ace[tia provin se implic\ mai mult [i `[i coreleaz\ ac]iunile cu cele ale asisten]ilor sociali; b) dac\ normalitatea individual\ depinde atât de mult de familie, atunci asisten]a social\ trebuie s\ ac]ioneze prevalent pentru a optimiza starea acestui grup, asigurându-[i astfel un asociat `nsemnat `n asistarea indivizilor. 6) Interven]ia asisten]ial\ este alocat\ nu atât `n func]ie de scopurile personale ale asista]ilor, cât de scopurile de baz\ ale colectivit\]ii. O parte a actelor de asisten]\ social\ sunt rezultatul unor apeluri individuale (ori ale grupurilor puternic individualizate), iar cealalt\ parte sunt urmarea sesiz\rilor din oficiu ale institu]iilor de profil. Cele dintâi (de pild\, cererea unui individ de a primi ajutor de [omaj ori solicitarea unor membri ai unui grup sexual minoritar de a dobândi dreptul de `ncheiere a c\s\toriei, de[i sunt persoane de acela[i sex) r\spund unor nevoi particulare; cele din urm\ (spre exemplu, institu]ionalizarea unui copil abuzat de p\rin]i sau trimiterea unui minor `ntr-un centru de reeducare) reflect\ natura scopurilor colectivit\]ii `n raporturile cu cei care o compun. Deoarece existen]a este concret\, scopurile cu adev\rat importante par a fi doar cele individuale; de realizarea acestora depinde m\rimea satisfac]iei tr\ite de o persoan\. Societ\]ile, colectivit\]ile, grupurile eterogene nu valideaz\ `ns\ decât numai unele dintre scopurile personale, [i anume pe cele care sunt `n consonan]\ cu obiectivele majorit\]ii. Prin urmare, grupul este tiranic `n rela]ia cu individul: decide ce anume este cu adev\rat important pentru individ, `l orienteaz\ valoric, `l asist\ `n `mprejur\ri concrete etc., `n ultim\ instan]\, `l `ndrum\ s\-[i p\streze normalitatea. Acest ultim aspect este [i scopul generic urm\rit de societate, mai ales prin serviciile de asisten]\ social\. Dup\ atingerea acestui obiectiv de baz\, individul are libertatea de a se axa pe urm\rirea unor mobiluri mult mai `nalte. Or, acestea nu mai au nevoie de sprijin asisten]ial pentru c\ dep\[esc amplitudinea scopurilor sistemului de ocrotire social\. 7) Asisten]a centrat\ pe individ trebuie s\ prevaleze `n compara]ie cu asisten]a centrat\ pe grup. Deficitul func]ional dintr-o societate este resim]it diferit de la un grup la altul [i de la un individ la altul. Alocarea asist\rii este mai convenabil\ atunci când sunt solu]ionate problemele grupurilor deoarece, prin aceast\ op]iune, cel pu]in din punct de vedere teoretic, cre[te num\rul asista]ilor. ~n realitate, din cauza principiului „minoritatea se supune majorit\]ii”, este posibil s\ se rezolve unele neajunsuri ale grupului `n condi]iile `n care unii membri ai acestuia `[i conserv\ starea de nemul]umire. Mai mult, dac\ num\rul problemelor sociale este mare [i se aplic\ de fiecare dat\ acest principiu, s-ar putea ajunge `n situa]ia `n care nici un membru al grupului s\ nu fie total mul]umit pentru c\ fiecare este vulnerabil `ntr-o direc]ie sau alta, `n care este [i minoritar. Neglijând aceast\ perspectiv\, se ajunge la o stare paradoxal\: to]i membrii societ\]ii sunt revolta]i de modul cum func]ioneaz\ sistemul, de[i la nivelul fiec\rui sector al vie]ii sociale (inclusiv la nivelul fiec\rei probleme) exist\ o majoritate care ar trebui s\ genereze stabilitate. Cu alte cuvinte, potrivit ra]ionamentului anterior, to]i oamenii dintr-o societate `n care se practic\ asisten]a grupurilor pot spune despre ei c\ sunt „par]ial mul]umi]i” sau „par]ial nemul]umi]i”.

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

71

~ntrucât nemul]umirea este tr\it\, de regul\, la o intensitate mai mare decât satisfac]ia, societatea pare s\ fie `n criz\. ~nl\turarea st\rii critice oblig\ la implicarea [i mai ampl\ a serviciilor de asisten]\ social\. Dac\ [i de aceast\ dat\ demersurile asisten]iale vor fi centrate tot pe grup, nu se va ajunge la rezolvarea exhaustiv\ (fapt, de altfel, imposibil), iar rela]ia dintre criz\ [i asisten]a social\ intr\ `ntr-un cerc vicios. Dep\[irea acestui impas este realizabil\ prin centrarea actelor de asisten]\ pe individ, chiar dac\ nici acum nu se ob]ine mult dorita rezolvare a problemelor tuturor indivizilor: unii vor fi recupera]i, al]ii vor fi ajuta]i doar par]ial, iar al]ii (pentru c\ nu solicit\ sau nu se poate ceea ce revendic\ ei) nu vor fi avantaja]i deloc de sistemul asisten]ial. Centrarea interven]iilor pe grup a dominat `nainte de secolul XX, respectiv `n perioada tradi]ional\ a asist\rii. ~n prezent, se practic\ `n mod predilect asisten]a social\ a indivizilor [i se vorbe[te tot mai mult de asisten]a social\ a grupurilor minoritare, `n]elegându-se prin aceasta din urm\ toate elementele de teorie [i practic\ asisten]ial\ referitoare la grupurile care au multe tr\s\turi omogene ce le individualizeaz\/particularizeaz\ `n raport cu altele [i care fac din conservarea tr\s\turilor particulare un obiectiv existen]ial fundamental. Chiar `n cazul acestor grupuri, asisten]a social\ devine cu adev\rat eficient\ dac\ este centrat\ tot pe individ. Oricum, grupurile minoritare ridic\ probleme speciale, mai ales `n privin]a drepturilor [i obliga]iilor ce le revin, [i din acest motiv asisten]a social\ practicat\ `n cadrul acestora necesit\ o aten]ie aparte. Dreptul la minoritate tinde s\ devin\ o surs\ special\ de drept; `n consecin]\, solu]ionarea problemelor asisten]iale ale unui singur minoritar se amplific\ `n plan simbolic atât de mult `ncât apare ca o „achizi]ie-asistare” centrat\ pe `ntregul grup minoritar, [i nu doar o interven]ie asisten]ial\ asupra unei persoane oarecare. Cel pu]in din punct de vedere birocratic, pentru guvernan]i [i pentru cei abilita]i s\ exercite protec]ia social\, este mai confortabil s\ `nf\ptuiasc\ interven]ii centrate pe grup. Profunzimea actului asisten]ial [i m\sura eficien]ei lui se vor reg\si `ns\ `n starea indivizilor concre]i, [i nu `n scopurile mecanice ale sistemului social. A[a se [i explic\ de ce asisten]a centrat\ pe individ trebuie/tinde s\ prevaleze `n raport cu cea care are ca obiect grupul. Am prezentat [i explicitat sumar [apte orient\ri principiale pe care le-am considerat a fi cele mai active `n alocarea actual\ a asisten]ei: orice individ trebuie s\ fie asistat pentru a avea o surs\ minim\ de `ntre]inere; copiii [i tinerii trebuie s\ aib\ prioritate asisten]ial\; demersurile asisten]iale trebuie s\ aib\ durate variabile, determinate de posibilit\]ile de restituire a asista]ilor `n structurile sociale normale; preven]ia este la fel de important\ (dac\ nu chiar mai important\) ca interven]ia asisten]ial\; maximizarea demersurilor de asisten]\ social\ este posibil\, de regul\, `n urma asocierii eforturilor asisten]ilor sociali cu cele ale familiei din care face parte asistatul; interven]ia asisten]ial\ este alocat\ nu atât `n func]ie de scopurile personale ale asista]ilor, cât de scopurile de baz\ ale colectivit\]ii; asisten]a centrat\ pe individ trebuie s\ prevaleze `n compara]ie cu asisten]a centrat\ pe grup. Din corelarea acestor exigen]e rezult\ esen]a moral\ [i practic\ a sistemului na]ional de asisten]\ social\, iar acest aspect trebuia neap\rat consfin]it `ntr-un act normativ. ~n acest sens a ap\rut Legea nr. 705/3 decembrie 2001, din cuprinsul c\reia amintim unele principii generale ale sistemului asisten]ial, `ntrucât `nt\resc afirma]iile noastre din paginile anterioare: a) respectarea demnit\]ii umane (fiec\rui individ trebuie s\ i se garanteze existen]a liber\ [i demn\);

72

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

b) universalitatea (orice persoan\ are dreptul la asisten]\ social\ `n conformitate cu legile `n vigoare); c) solidaritatea social\ (comunitatea trebuie s\ intervin\ `n sprijinirea celor care au nevoie de ajutor); d) parteneriatul (serviciile sociale sunt rezultatul cooper\rii dintre institu]iile publice [i organiza]iile societ\]ii civile); e) subsidiaritatea (statul intervine atunci când asisten]a local\ nu este eficient\). Dac\ la acestea mai ad\ug\m [i faptul c\ legea specific\ dreptul la asisten]\ pentru „to]i cet\]enii români cu domiciliul `n România, f\r\ deosebire de ras\, de na]ionalitate, de origine etnic\, de limb\, de religie, de sex, de opinie, de apartenen]\ politic\, de avere sau de origine social\”, precum [i cet\]enilor altor state [i apatrizilor care au domiciliul sau reziden]a `n spa]iul românesc, atunci principialitatea orient\rii interven]iilor sociale nu mai poate fi pus\ la `ndoial\. Eventualele rezerve se mai pot formula `n leg\tur\ cu abilit\]ile ac]ionale ale asisten]ilor sociali, credibilitatea social\ a institu]iilor de asisten]\, eligibilitatea beneficiarilor, consecven]a invoc\rii/respect\rii fondului normativ [.a. Dincolo de eficien]a ori ineficien]a interven]iilor asisten]iale practicate `n spa]iul românesc, orient\rile principiale la care ne-am referit confer\ consisten]\ [i autoritate sistemului na]ional de asisten]\ social\.

Bibliografie selectivã Alexiu, T.; Sellick, C., Asisten]a social\ `n Marea Britanie [i România, UNICEF, Bucure[ti, 2000. Andrei, P., Opere sociologice, Editura Academiei, Bucure[ti, 1975. Arendt, H., Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucure[ti, 1994. Barnett, S.A., Biologie [i libertate, Editura {tiin]ific\, Bucure[ti, 1995. B\dina, O., Dimitrie Gusti, Editura {tiin]ific\, Bucure[ti, 1965. B\dina, O., Cercetare sociologic\ concret\. Tradi]ii române[ti, Editura Politic\, Bucure[ti, 1966. B\rbat, V., Dinamism cultural, Editura Libr\riei Lepage, Cluj-Napoca, 1928. Bocancea, C.; Neam]u, G., Elemente de asisten]\ social\, Editura Polirom, Ia[i, 1998. Drâmba, O., Istoria culturii [i civiliza]iei, vol. IV, Editura {tiin]ific\, Bucure[ti, 1994. Dvoracek, M., Istoria dreptului românesc, Editura Funda]iei „Chemarea”, Ia[i, 1992. Eibel-Eibesfeldt, I., Agresivitatea uman\, Editura Trei, Bucure[ti, 1995. Eibel-Eibesfeldt, I., Iubire [i ur\, Editura Trei, Bucure[ti, 1998. Giddens, A., Sociologie, Editura ALL, Bucure[ti, 2000. Gomoiu, N., Preo]imea `n slujba operelor de ocrotire [i medicina social\, Bucure[ti, 1927. Gusti, D., Un an de activitate la Ministerul Instruc]iei, Cultelor [i Artelor, Bucure[ti, 1934. Gusti, D., Opere. Despre cultur\, Funda]ia „Dimitrie Gusti”, Buz\u, 1996. Gusti, D., Sociologia na]iunii [i a r\zboiului, Editura Floare Albastr\, Bucure[ti, 1997. Howe, D., Introducere `n teoria asisten]ei sociale, Editura MarLink, Bucure[ti, 2000. Marshall, M., Asisten]a social\ pentru b\trâni, Editura Alternative, Bucure[ti, 1993. M\noiu, F.; Epureanu, V., Asisten]a social\ `n România, Editura ALL, Bucure[ti, 1996. Miftode, V., Teorie [i metod\ `n asisten]a social\, Editura Funda]iei „Axis”, Ia[i, 1995. Miftode, V., Fundamente ale asisten]ei sociale, Editura Eminescu, Bucure[ti, 1999.

FUNDAMENTAREA ASISTEN}EI SOCIALE ~N SPA}IUL ROMÂNESC

73

Moscati, S., Vechi imperii ale Orientului, Editura Meridiane, Bucure[ti, 1982. Pasti, V.; Miroiu, M.; Codi]\, C., România – starea de fapt, vol. I, Editura Nemira, Bucure[ti, 1997. Poede, G., Politici sociale. Abordare politologic\, Editura Tipomoldova, Ia[i, 2002. R\dulescu-Motru, C., Sufletul neamului nostru. Calit\]i bune [i defecte, Editura Anima, Bucure[ti, 1992. Relgis, E., Istoria sexual\ a omenirii, Editura Pacifica, Bucure[ti, 1994. Scurtu, I., Via]a cotidian\ a românilor `n perioada interbelic\, Editura RAO, Bucure[ti, 2001. Sfântul Vasile cel Mare, Scriere, Partea a doua: Asceticele, Editura Institutului Biblic [i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucure[ti, 1989. Soare, Gh., Biserica [i asisten]a social\, Bucure[ti, 1948. Stan, D., Sociologia ruralului tradi]ional românesc, vol. I, Editura Universit\]ii „Al.I. Cuza”, Ia[i, 2001. Stan, L., „Societ\]ile religioase `n Biserica veche”, Studii teologice, nr. 1-2/1956. Târgovi[teanul, V. (episcopul), „Opera caritativ\ a Bisericii din primele veacuri cre[tine”, Ortodoxia, nr. 2/1991. Ungureanu, I., Paradigme ale cunoa[terii societ\]ii, Editura Humanitas, Bucure[ti, 1990. Vulc\nescu, M., Prolegomene sociologice la satul românesc, Editura Eminescu, Bucure[ti, 1997. Zamfir, C., Strategii ale dezvolt\rii sociale, Editura Politic\, Bucure[ti, 1977. Zamfir, C. (coord.), Politici sociale `n România, Editura Expert, Bucure[ti, 1999. Zamfir, C., Spre o paradigm\ a gândirii sociologice, Editura Cantes, Ia[i, 1999. Zamfir, C.; Vl\sceanu, L. (coord.), Dic]ionar de sociologie, Editura Babel, Bucure[ti, 1993. Zamfir, E.; Zamfir, C. (coord.), Politici sociale. România `n context european, Editura Alternative, Bucure[ti, 1995. Zamfirescu, V.D., Etic\ [i etologie, Editura {tiin]ific\ [i Enciclopedic\, Bucure[ti, 1982. Z\grean, I., Morala cre[tin\, Editura Institutului Biblic, Bucure[ti, 1974. ***, Biserica [i problemele sociale, Tipografia C\r]ilor Biserice[ti, 1933. ***, Dic]ionar de psihologie social\, Editura {tiin]ific\ [i Enciclopedic\, Bucure[ti, 1981. ***, Enciclopedia României, vol. I, Bucure[ti, 1938. ***, Fe]ele schimb\rii. Românii [i provoc\rile tranzi]iei, Editura Nemira, Bucure[ti, 1999.

Cristian Bocancea

Dimensiunea contextualã a asistenþei sociale

1. Introducere 2. Statutul profesional ºi ºtiinþific al asistenþei sociale 3. Asistenþa socialã ºi Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului 4. Teorii sociologice pentru asistenþa socialã 5. Trebuinþele umane ºi problemele sociale 6. Relaþia asistent-asistat ºi condiþionãrile ei sociale

1. Introducere Lumea postmodernã se remarcã prin tãria ºi consecvenþa cu care revendicã libertatea individului: noningerinþa statului în viaþa privatã, libertatea economicã, libertatea conºtiinþei ºi a religiei, dreptul la opinie ºi la asociere. Totuºi, dincolo de aceste faþete ale libertãþii – pe care societatea actualã le considerã drepturi universale inalienabile –, constatãm o apetenþã fãrã precedent pentru „supervizarea” comunitarã (pânã la cenzurare) a multora dintre actele pentru care individul ar trebui sã aibã, în principiu, dreptul de opþiune. Astfel, vedem cum societatea impune standardele ºi controleazã relaþiile dintre pãrinþi ºi copii, în materie de îngrijire ºi educaþie; societatea este preocupatã de faptul cã unii membri ai sãi apeleazã la droguri sau cã alþii sunt dependenþi de alcool ºi tutun; mai nou, este luat în colimator ºi refugiul unor indivizi în lumea virtualã a reþelelor informatice. Prin efortul presei de a inventa subiecte de actualitate, devin þinte ale dezbaterii comunitare relaþiile intime dintre persoane, orientarea sexualã, sentimentele, inhibiþiile ºi infirmitãþile într-un amplu spectacol al negãrii dreptului la libertate, la discreþie ºi liniºte. Afirmaþiile de mai sus nu se vor un rechizitoriu la adresa societãþii prea curioase sau prea agasante în raport cu sfera vieþii private. Multe dintre „curiozitãþile” sau dintre imixtiunile societãþii în viaþa indivizilor sunt pe deplin justificate: nu putem trece nepãsãtori pe lângã abuzul fizic ºi emoþional faþã de copii, pe lângã abandon ºi neglijare; nu putem accepta ca semenii noºtri afectaþi de boli ºi dizabilitãþi sã trãiascã în mizerie sau ca vârstnicii fãrã resurse ºi fãrã sprijin familial sã se stingã umiliþi, în tãcerea vinovatã a comunitãþii. Dreptul la ingerinþã al societãþii în viaþa indivizilor, familiilor sau a asociaþiilor private este expresia unui plus de moralitate ºi de responsabilitate pe care trebuie sã-l manifestãm, tocmai pentru ca libertatea sã fie o valoare umanã plinã de sens. Pe fondul „puseului” de moralitate comunitarã ºi de angajament civic, observãm cã se contureazã tot mai mult profilul unui personaj de la care lumea aºteaptã miracole în materie de grijã faþã de semeni: asistentul social. În faþa unor probleme precum sãrãcia, abandonul familial, violenþa în cuplu, handicapul, crizele vârstei a treia etc., societatea considerã cã are o „forþã de reacþie rapidã”, formatã din asistentul social ºi sistemul securitãþii sociale. O asemenea concepþie este, însã, relativ recentã. În istoria civilizaþiei, funcþiile pe care azi le atribuim asistenþei sociale au fost multã vreme apanajul grupului familial ºi al comunitãþilor religioase. Abia în contextul modernitãþii s-a conturat domeniul public ºi laic al asistenþei sociale, în care statul ºi societatea civilã îºi asumã responsabilitãþi clar definite ºi pentru care mobilizeazã sistematic resurse umane, fonduri bugetare, eforturi de formare profesionalã ºi de cercetare ºtiinþificã. Astfel, se poate spune cã înþelegerea semnificaþiilor ºi funcþiilor pe care lumea contemporanã le atribuie asistenþei sociale este o problemã de descifrare a contextului în care aceasta opereazã. Existenþa activitãþilor asistenþiale ºi a demersurilor teoretice vizând acest domeniu (de la filosofie ºi teologie pânã la ºtiinþele socioumane de facturã pozitivistã) este

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

77

fundamental legatã de tensionatul raport practic dintre individ ºi societate, ca ºi de proiecþiile lui la nivel reflexiv. În „arhitectura” socialã, individul se regãseºte întotdeauna ca un element condiþionat de nenumãrate instituþii ºi structuri normative, începând cu familia ºi cutumele ei comportamentale, pentru a termina cu statul ºi irezistibila sa ordine politico-juridicã; în plan teoretic, dialectica individ-societate prezintã cel puþin trei scenarii ideal-tipice ale relaþiei dintre cele douã elemente: fie societatea îl „determin㔠pe individ, fie individul este prim ºi constitutiv faþã de societate, fie relaþia dintre termenii ecuaþiei se prezintã sub forma reciprocitãþii condiþionãrilor ºi/sau determinãrilor. Vom întâlni concepþii potrivit cãrora omul este, înainte de toate, un proiect ºi o libertate; altele îl trateazã, dimpotrivã, ca pe expresia unui sistem de acþiune sau ca pe un simplu suport al unei structuri. Realitatea ºi imaginea raportului dintre individ ºi societate depind de epoca ºi de civilizaþia în care ele se construiesc; însã mereu vom avea de-a face cu o þesãturã socialã care, deºi acordã uneori marje semnificative de libertate actorului individual, nu îl lasã în afara contextului, a ansamblului. Toate acþiunile umane sunt regizate social, derulându-se dupã modele socialmente sintetizate ºi sancþionate. Ajutorarea indivizilor ºi grupurilor aflate în dificultate se supune ºi ea aceleiaºi normativitãþi comunitare, aceleiaºi condiþionãri contextuale în privinþa stabilirii beneficiarului, a conþinutului ºi a manierelor de intervenþie. Acesta este motivul pentru care, într-o organizare academicã a teoriei asistenþiale, analiza contextualã este o componentã de primã importanþã.

2. Statutul profesional ºi ºtiinþific al asistenþei sociale 2.1. Geneza profesiei de asistent social Indiferent de epoca istoricã ºi de arealul cultural, toate comunitãþile umane s-au confruntat mereu cu multiple situaþii problematice, pentru care indivizii luaþi în parte nu puteau fi fãcuþi rãspunzãtori (cu excepþia celor care, din poziþia de autoritate publicã, influenþau negativ ansamblul societãþii); dincolo de optimismul ºi progresismul de facturã raþionalist-liberalã, se poate constata cã, de regulã, „omul este sub vremuri”, în sensul cã multe dintre problemele cu care este obligat sã se confrunte sunt generate de insuficienþa resurselor ºi inechitabila lor repartiþie, de catastrofele naturale, de conflictele intra- ºi intercomunitare, de excesele puterii politice sau, dimpotrivã, de incapacitatea ei de a gestiona binele public etc. Fãrã îndoialã, progresele ºtiinþei – materializate în elementele civilizaþiei tehnologice – au condus treptat la ameliorarea generalã a condiþiilor de trai ale oamenilor ºi au permeabilizat barierele sociale1. Acest 1. Dupã cum remarca José Ortega y Gasset – cu unele accente critice la adresa modernitãþii civilizatoare –, începând cu a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, omul mediu nu mai întâlneºte în calea sa niciun fel de barierã socialã. Graþie democraþiei liberale, experimentului ºtiinþific ºi industrialismului, se creeazã un nou context de viaþã publicã ºi privatã, mult mai bogatã ºi mai plãcutã. Spre deosebire de oamenii veacurilor premoderne, „omul zãmislit de secolul al XIX-lea este, prin efectul pe care îl are asupra vieþii publice, un om diferit de toþi ceilalþi oameni (…). Pentru vulgum pecus, «vulgul» din toate epocile, «viaþã» însemna,

78

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

fapt incontestabil se oglindeºte în creºterea duratei medii a vieþii, în sporirea gradului de confort, în accesul nediscriminatoriu (cel puþin în principiu) la informaþie ºi la celelalte binefaceri ale industrialismului ºi postindustrialismului, elemente corelate cu apariþia ºi dezvoltarea unor servicii publice în domeniile sãnãtãþii, educaþiei, transportului ºi comunicaþiilor. În ultima sutã de ani mai ales (când s-au înregistrat ritmuri exponenþiale ale dezvoltãrii tuturor palierelor vieþii sociale), dincolo de tragicele experienþe ale utilizãrii tehnologiilor de vârf ca mijloace ale distrugerii ºi terorii, putem remarca o creºtere fãrã precedent a preocupãrii comunitãþilor faþã de problemele sociale. Mai mult decât atât, dacã în perioadele istorice anterioare eforturile asistenþiale ale diferitelor organizaþii ºi instituþii (fie ale statului, fie ale societãþii civile) erau sporadice ºi necorelate, secolul XX a adus cu sine un nou spirit al gestionãrii socialului, concretizat în constituirea sistemelor naþionale de protecþie socialã. Instituþionalizarea asistenþei sociale ºi dobândirea de cãtre aceasta a statutului de funcþie etaticã nu a însemnat, desigur, rezolvarea completã ºi definitivã a tuturor problemelor umanitãþii. Dat fiind faptul cã în orice societate structura trebuinþelor ºi nivelul aspiraþiilor depind de posibilitãþile de satisfacere, „optimul social” va fi o linie de orizont spre care înaintãm mereu, dar care rãmâne, totuºi, îndepãrtatã. Examinând istoria universalã, putem observa cã rezolvarea unor probleme sociale (cum ar fi, spre exemplu, epidemiile, foametea, analfabetismul, discriminãrile de tot felul etc.) nu a putut împiedica apariþia altora, mai dificile ºi mai cuprinzãtoare. Evoluþia societãþii omeneºti a înregistrat practic o „rafinare” a dificultãþilor, odatã cu perfecþionarea mecanismelor de intervenþie ºi reglaj social. În mod analog, în dimensiune sincronicã ºi la nivelul indivizilor, dinamica nevoilor ºi a aspiraþiilor urmeazã destul de fidel evoluþia capacitãþilor proprii ºi a „compensaþiilor” oferite de societate; astfel, satisfacerea unei trebuinþe nu este decât punctul de plecare în proiectarea alteia. Iar proiectarea trebuinþelor este în mod cert o problemã de context relaþional, de adaptare ºi de rãspuns nu atât la exigenþele organice ale funcþionãrii individului, cât la cerinþele ºi aºteptãrile celorlalþi, care ne fac sã ne dorim sau sã ne interzicem anumite lucruri, sã acceptãm sau sã respingem moduri de viaþã justificate ideologic sau promovate prin tehnici de marketing etc. Implicarea directã a comunitãþii (din iniþiativa instanþelor ei politice sau din aceea a organizaþiilor societãþii civile) în sprijinirea actorilor sociali aflaþi în crizã sau în situaþii de risc a cunoscut fluctuaþii mari de la o epocã la alta ºi de la un sistem înainte de orice, limitã, obligaþie, dependenþã; într-un cuvânt, presiune. Sau, dacã vreþi, opresiune, dar cu condiþia de a nu înþelege prin acest cuvânt numai opresiunea juridicã ºi socialã, dând-o uitãrii pe cea cosmicã. Pentru cã aceasta din urmã nu a lipsit niciodatã pânã acum o sutã de ani, datã la care începe expansiunea tehnicii ºtiinþifice – fizicã ºi administrativ㠖, practic nelimitatã. Odinioarã, chiar ºi pentru cel bogat ºi puternic, lumea era un tãrâm al sãrãciei, al dificultãþilor ºi al primejdiei. Lumea care îl înconjoarã pe omul nou încã de la naºterea sa nu-l obligã sã se limiteze la nici un sens, nu-i opune nici un veto, nici o opreliºte, ci dimpotrivã, îi aþâþã poftele, care, în principiu, pot creºte nedefinit. Se întâmplã deci – ceea ce este extrem de important – cã lumea din veacul al XIX-lea ºi de la începutul secolului XX, nu numai cã dispune de perfecþiunile ºi amploarea pe care le posedã de fapt, dar le ºi sugereazã locuitorilor sãi o certitudine fundamentalã, cã mâine va fi ºi mai bogatã, mai desãvârºitã ºi mai amplã, ca ºi cum ar beneficia de o creºtere spontanã ºi inepuizabil㔠(Revolta maselor, Humanitas, Bucureºti, 1994, p. 83).

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

79

social-politic la altul. Respectivele fluctuaþii au avut cauze economice ºi motivaþii politice, secondate de moduri specifice de definire a situaþiilor problematice ºi de înþelegere a rostului asistenþei sociale. Astfel, dacã în perioadele de echilibru economic, de stabilitate ºi destindere politicã gravitatea disfuncþiilor din diferitele compartimente ale societãþii globale s-a diminuat, solicitând mai puþin securitatea ºi asistenþa socialã, în vremurile de crizã ea a înregistrat creºteri alarmante, implicând eforturi ºi costuri enorme pentru a evita colapsul societãþii. Programele asistenþiale ample s-au derulat cu precãdere în condiþiile generalizãrii ºi cronicizãrii unor probleme sociale, în timp ce stabilitatea economico-socialã a condus la o descreºtere a presiunii asupra sistemului asistenþial, permiþând dezvoltarea strategiilor centrate pe categorii mai restrânse de clienþi ºi pe individualizarea ajutorului. Dacã în regimurile de coloraturã liberalã a dominat o atitudine individualistã, puþin favorabilã redistribuirii autoritare a resurselor în profitul categoriilor aflate în dificultate, în social-democraþiile occidentale s-a pus mare preþ pe echitatea economiei sociale de piaþã. În fine, din perspectiva evoluþiei definirii binomului asistent-asistat, putem spune cã istoria asistenþei sociale ca domeniu de activitate a debutat cu instituirea unor forme de protecþie a indivizilor cu nevoi speciale ºi a celor aflaþi într-o imposibilitate permanentã de satisfacere a nevoilor prin forþe proprii; lor li s-au adãugat apoi cei marcaþi de o incapacitate temporarã ºi care aveau nevoie de un sprijin limitat în timp; ulterior, asistenþa socialã a ajuns la dezvoltarea unor strategii de intervenþie destinate grupurilor ºi comunitãþilor, în calitatea lor de clienþi multipersonali. Sarcina protecþiei categoriilor de persoane amintite mai sus a revenit multã vreme comunitãþilor religioase ºi unor grupuri caritabile. Societãþile moderne, odatã cu complicarea raporturilor interumane ºi a diviziunii muncii, au ajuns la crearea ºi dezvoltarea unor reþele asistenþiale cu caracter permanent, apte sã asigure atât o protecþie socialã generalã, cât ºi una specificã, individualizatã. Astfel a apãrut asistenþa socialã ca profesie centratã pe trebuinþele ºi problemele umane. Funcþionarea instituþiilor asistenþiale a necesitat, însã, existenþa unui personal special pregãtit, capabil sã identifice situaþiile problematice, sã conceapã planuri de intervenþie ºi sã determine procese pozitive de schimbare (psihosocialã) la nivelul comportamentului clienþilor individuali ºi al celor multipersonali. În anul 1893, în cadrul unui congres internaþional al asociaþiilor de binefacere, s-a pus pentru prima datã problema pregãtirii de personal specializat pentru profesia de asistent social. Statele Unite ale Americii au luat cele dintâi iniþiativa profesionalizãrii în acest nou domeniu, creând în l897, la New York, prima ºcoalã de asistenþã socialã. În Europa, problema asistenþei sociale era strâns legatã de aceea a raporturilor conflictuale dintre clasele bogate ºi cele sãrace ale societãþii. Prima încercare de apropiere între acestea se realizeazã în Anglia, prin experienþa aºa-numitului settlement2. În cadrul acestei forme de asistenþã, persoanele din înalta societate împãrtãºeau cu sãracii aceleaºi condiþii de viaþã, îi sprijineau în creºterea ºi supravegherea copiilor, facilitau tinerilor învãþarea unei meserii, asigurau consiliere tinerelor mame, procurau asistenþã medicalã ºi juridicã gratuitã etc. Forma în care erau realizate aceste acþiuni îndepãrta diferenþele dintre clasele sociale, corespunzând ºi mesajului pontifical din l904 cãtre creºtinele din 2. Numele acestei forme de asistenþã a sãracilor de cãtre voluntari din clasele bogate se traduce prin „aplanarea unui conflict, a unei neînþelegeri”.

80

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Franþa: „Nu mai este suficient ca ele [femeile creºtine ce se ocupau cu acþiunile de caritate dupã model englez – n.n.] sã se închidã în opere de binefacere propriu-zise, în care se simte totdeauna diferenþa de ranguri, înãlþimea celui care dã ºi inferioritatea celui care primeºte” (Freynet, 1995, p. 59). Papa Pius al X-lea le recomanda sã se dedice acþiunilor sociale urmând spiritul evanghelic, într-o adevãratã frãþietate creºtinã. Promotoarele „Caselor sociale” nu intenþionau sã subordoneze, însã, activitatea lor asistenþialã vreunei propagande religioase sau ideologice, considerând cã reconstrucþia socialã este o problemã de justiþie, de dreptate ºi nu de binefacere creºtinã. Aceastã opþiune „independentist㔠va crea o serie de probleme în raporturile dintre organismele private cu scop asistenþial pe de o parte ºi burghezie ºi Bisericã pe de altã parte. Insistând prea mult asupra ideii de conflict între clase ºi de conflict între generaþii (pentru cã tinerele fiice de burghezi care acþionau în plan asistenþial aveau idei diferite de cele ale pãrinþilor lor), „Casele sociale” au fost intens criticate ºi boicotate. Totuºi, ele vor constitui un model pentru centrele de asistenþã socialã care se vor crea între cele douã rãzboaie mondiale. Odatã cu eºecul parþial al curentului solidarist din asistenþa socialã a începutului de secol XX, se va dezvolta un nou tip de strategie asistenþialã, centratã pe modelul medical (casework). Întrucât viaþa clasei proletare era marcatã în acea perioadã de o igienã precarã ºi de rãspândirea unor boli (ca tuberculoza), de malnutriþie ºi de alcoolism, unele organizaþii ale societãþii civile au declanºat acþiuni sanitare de anvergurã, menite sã atenueze efectele mizeriei ºi ale lipsei de asistenþã medicalã. Astfel, au fost create „dispensare antituberculozã”, a cãror activitate era completatã cu diverse prestaþii sociale ºi medicale la domiciliul bolnavilor. În l9l4, la Paris era creat㠄Asociaþia infirmierelor-vizitatoare”, care vor fi pregãtite, începând cu l922, în ºcoli de infirmiere cu douã specialitãþi distincte (infirmiere de spital ºi infirmiere-vizitatoare); pentru obþinerea unei diplome de infirmierã, trebuiau parcurºi doi ani de pregãtire: unul comun ambelor specializãri ºi unul axat pe tipul de intervenþie spitalierã, respectiv sociomedicalã. Primul rãzboi mondial a adus cu sine, pe lângã problemele sociale specifice oricãrui conflict armat, ºi necesitatea ca femeile sã susþinã producþia industrialã de rãzboi, lucrând în fabrici în locul bãrbaþilor aflaþi pe front. Însã structurile industriale nu erau pregãtite pentru a primi forþa de muncã femininã: în fabrici condiþiile igienice erau precare, nu existau cantine ºi nici creºe pentru copiii muncitoarelor. În Marea Britanie ºi apoi în Franþa, aceste probleme ale femeilor au fost parþial soluþionate prin activitatea supraintendentelor (Lady Welfare Supervisor, respectiv Surintendante). Prezente în fabrici ºi în diverse instituþii private, acestea se ocupau de starea de sãnãtate a muncitoarelor, de locuinþele acestora, de hrana din cantinele muncitoreºti etc. Supraintendenta era sugestiv definitã de cãtre secretarul asociaþiei din Franþa astfel: „Nici religioasã, nici muncitoare, nici femeie de lume, sau poate toate acestea la un loc, ea este între clasa muncitoare ºi a noastrã cel mai bun agent de legãturã...” (Guerrand ºi Rupp, 1978, p. 52). În aceeaºi perioadã cu infirmierele-vizitatoare ºi cu supraintendentele, apar asistentele sociale propriu-zise. Reprezentantele acestei noi profesii activau în America la începutul veacului XX; în deceniul al doilea, ele pot fi întâlnite ºi în spitalele Europei Occidentale. Legate profesional la început de instituþiile medicale, asistentele sociale aveau ca

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

81

sarcinã completarea diagnosticului medical al pacientului cu un diagnostic social: asistenta socialã trebuia „sã descopere cauzele sociale pe care medicul le poate ignora ºi care întreþin ºi agraveazã maladia”; de asemenea, acþiunea asistentei sociale trebuia „sã prelungeascã în afara spitalului influenþa medical㔠(Freynet, 1995, p. 62). În conformitate cu aceste atribuþii profesionale, asistentele sociale erau recrutate numai din ºcolile de infirmiere. Iar serviciul asistenþial era conceput ca un instrument practic de eficientizare economicã ºi socialã a muncii spitaliere. Treptat, acþiunea asistentelor sociale se va extinde ºi în sfera educaþiei sanitare în ºcoli ºi în familii. Pe acest fond de activitate social-medicalã, de „terapie socialã”, primul Congres internaþional al Serviciilor Sociale (Paris, l928) va defini asistenþa socialã dupã cum urmeazã: „Serviciul social este ansamblul eforturilor menite a alina suferinþele provenite din mizerie; a replasa indivizii ºi familiile în condiþii normale de existenþã; a preveni flagelurile sociale; a ameliora condiþiile sociale ºi nivelul de trai” (Guerrand ºi Rupp, 1978, p. 63). Înrudirea profesiei de asistent social cu aceea de medic a prezentat unele avantaje, cum ar fi: scoaterea discursului asistenþial de sub influenþa ideologiei caritãþii ºi a pãcii sociale, dobândirea unui limbaj mai tehnic ºi a unor criterii de evaluare a eficienþei asistenþei. Totuºi, asistenþa socialã nu îºi putea construi identitatea în raport cu asistenþa medicalã, fãrã sã-ºi defineascã o metodologie proprie. Aºa încât, începând cu lucrarea Social Diagnosis (New York, l917), scrisã de Mary Richmond, asistenþa socialã ºi-a asumat ca metodã distinctivã ajutorul psihologic individualizat (aºa numitul casework). Importatã din Statele Unite în Europa dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, metoda casework se va dezvolta permanent, putându-se identifica în prezent douã forme de terapie socialã: tratamentul direct sau psihoterapia ºi tratamentul indirect sau socioterapia. Metodologia de tip casework tinde sã fie înlocuitã parþial, în ultima vreme, de cãtre „modelul intervenþiei”. Pornind de la dinamica socialã ºi psihosocialã în care se aflã clientul (fie el un individ, un grup sau o comunitate), asistentul social defineºte o serie de obiective ºi de mijloace adecvate procesului de schimbare socialã pe care îl crede necesar. Pentru a declanºa schimbarea, asistentul concepe un proiect de intervenþie. Spre deosebire de modelul medical al acþiunii asistenþiale (model care a inspirat metodologia casework), modelul intervenþiei nu se mai concentreazã doar asupra a ceea ce nu funcþioneazã normal, asupra „maladiei sociale”; conceptul de schimbare, care orienteazã modelul intervenþiei, ne atrage atenþia asupra a ceea ce este normal ºi obiºnuit în viaþa cotidianã a fiecãrui actor social. Printre aceste lucruri normale se aflã schimbarea însãºi. Numeroºi factori externi ºi interni ne determinã la comportamente ce vizeazã o anume schimbare. Astfel, acþionãm în sensul schimbãrii atunci când dorim ceva (un lucru sau o situaþie mai bunã sau pur ºi simplu diferitã de cea pe care o avem), atunci când ne temem cã vom pierde ceva important (un lucru cu valoare afectivã, o relaþie umanã, o situaþie socialã etc.) sau când ne aflãm în situaþii neobiºnuite, ce antreneazã riscuri semnificative. „Reperarea motivaþiei clientului pentru schimbare devine atunci o cheie esenþialã pentru asistentul social în intervenþia sa; nivelul de neliniºte resimþitã în situaþia actualã ºi gradul de speranþã de a atinge o schimbare satisfãcãtoare sunt date esenþiale ºi dinamice în proiectul de intervenþie. În contrapartidã, reperarea frânelor ºi a rezistenþelor la schimbare (...) devine la fel de importantã, cãci orice situaþie de schimbare antreneazã inevitabil tensiuni, sentimente ambivalente sau ostile, conflicte etc.” (De Robertis, 1995, p. 85).

82

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Noua orientare reprezentatã de modelul intervenþiei reuºeºte sã înlãture inconvenientele metodologiei casework. Aceasta din urmã îl antrenase pe asistentul social într-un proces de autoanalizã (cu privire la implicarea sa personalã în relaþia de ajutorare, în legãturã cu sentimentele ºi prejudecãþile sale), însã nu punea problema raporturilor dintre relaþia de ajutorare ºi mediul social, sau problema raporturilor de clasã dintre asistent ºi asistat. Modelul intervenþiei ia în calcul ºi aceºti parametri, depãºind limitele psihoterapiei. Dupã opinia noastrã, aceastã nouã concepþie teoretico-metodologicã le conferã adevãrata identitate asistenþei ºi asistentului social, deosebindu-i de medicinã ºi de medic, precum ºi de psihiatrie ºi de psihiatru. Asistentul social este un agent al schimbãrii care acþioneazã în contexte sociale complexe; el nu se limiteazã la un tip sau altul de ajutorare, ci concepe strategii combinate ºi, la limitã, integrale. Datã fiind complexitatea câmpului social ºi a problemelor pe care încearcã sã le rezolve, profesia-cadru de asistent social (cuprinzând persoane cãrora, dupã o pregãtire de calificare, li se încredinþeazã sarcini de naturã socialã, educativã, psihologicã sau medico-socialã pe lângã o populaþie aflatã în dificultate) a cunoscut o specializare ºi o multiplicare pe ramuri de intervenþie. Astfel, la începutul secolului XXI putem identifica aproximativ zece profesii asistenþiale: – puericultorii, se ocupã de copiii din mediul spitalicesc ºi din alte instituþii de protecþie infantilã; – consilierii în economie socialã ºi familialã; – delegaþii la tutelã, însãrcinaþi cu aplicarea hotãrârilor judecãtoreºti privind prestaþiile familiale în situaþiile în care minorii sunt supuºi unui tratament necorespunzãtor (igienã defectuoasã, hranã insuficientã, abuz de orice tip); – asistentele familiale, care asigurã efectuarea unor activitãþi menajere în familiile cu probleme deosebite; activitatea lor include ºi supravegherea copiilor; – animatorii socioculturali, care desfãºoarã activitãþi culturale, sportive ºi educaþionale în care sunt atraºi mai ales tineri din mediile defavorizate; – educatori specializaþi pe diferite tipuri de acþiuni pedagogice ºi psihologice recuperatorii; – educatoarele: în unele þãri, profesia de educatoare pentru copiii de pânã la ºase ani este inclusã în asistenþa socialã; în România, educatoarele fac parte din personalul didactic; – menajere ºi îngrijitoare pentru persoanele în vârstã ºi pentru alte categorii de indivizi aflaþi în situaþia de dependenþã; în cazul acestor profesii nu existã o pregãtire ºcolarã specialã, ca pentru cele citate anterior; – asistenþii sociali din diverse instituþii (ºcoli, spitale, case de copii, penitenciare etc.); – asistenþii de agenþie sau de serviciu social. În pofida specializãrii crescânde a domeniilor asistenþiale, putem constata cã asistentul social are încã un statut ambiguu, activitatea sa fiind adesea confundatã cu cea proprie altor profesii. Existã ºi situaþii în care însãºi utilitatea asistentului social este pusã sub semnul întrebãrii, date fiind unele suprapuneri de competenþe între asistenþa socialã, asistenþa medicalã, psihiatrie, asistenþa pastoralã, juridicã, activitatea educaþionalã etc. În raport cu celelalte profesii de tip asistenþial, asistentul joacã rolul

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

83

de integrator ºi coordonator3 al eforturilor de restaurare a normalitãþii în sistemele sociale.

2.2. Istoria asistenþei sociale Asistenþa socialã este o realitate la fel de veche ca istoria umanitãþii, cel puþin din douã motive: în primul rând, toate colectivitãþile au avut întotdeauna în componenþa lor indivizi care, din cauze genetice, naturale sau sociale, s-au aflat în imposibilitatea de a-ºi satisface trebuinþele prin mijloace proprii; în al doilea rând, în nici un tip de civilizaþie nu a lipsit total grija faþã de membrii aflaþi în dificultate. Astfel, sãrãcia, dizabilitãþile, existenþa orfanilor ºi a copiilor abandonaþi, a bãtrânilor bolnavi ºi fãrã sprijin familial sunt probleme vechi de când lumea, pe care omenirea a încercat, de-a lungul istoriei, sã le rezolve apelând la diverse structuri ºi mecanisme interne de reglaj, unele spontane, iar altele instituþionalizate. Cu toate ecestea, apariþia unei profesii centrate pe „tratarea maladiilor sociale” în mod ºtiinþific ºi sistematic este un fapt relativ recent: primele decenii ale secolului XX sunt martorele creãrii sistemelor naþionale de asistenþã socialã ºi implicit ale construirii identitãþii profesiei de asistent social. Dupã apariþia creºtinismului, vreme de aproape douã milenii, ocrotirea persoanelor, a grupurilor ºi comunitãþilor aflate în situaþii problematice a fost preocuparea exclusivã a Bisericii, statele neimplicându-se în domeniul social decât cu funcþii represive (vizând menþinerea statu-quoului social-politic). Din zorii creºtinismului ºi pânã prin secolul al XIX-lea, asistenþa socialã practicatã de instituþiile ºi ordinele religioase a fost principalul punct de sprijin pentru sãraci ºi pentru celelalte categorii defavorizate. În unele perioade ale Evului Mediu, ºi apoi în epoca avântului capitalist, au existat iniþiative asistenþiale (destinate în special sãracilor) avându-i ca promotori fie pe indivizii bogaþi ataºaþi valorii creºtine a caritãþii, fie comunitãþile rurale ºi urbane, utopiºtii ºi industriaºii convinºi de eficienþa economicã pe termen lung a îmbunãtãþirii condiþiilor de viaþã ale salariaþilor lor. Trebuie precizat, de asemenea, cã însãºi puterea politicã din anumite þãri (în special din cele protestante) a manifestat un oarecare interes pentru problemele sociale, însã dintr-un alt unghi ºi din alte motive decât cele ale Bisericii. Începuturile creºtinismului au fost marcate de prigoana practicatã deopotrivã de autoritãþile imperiale ºi de religiile concurente, astfel încât primii creºtini au trebuit sã se preocupe mai mult de supravieþuirea comunitãþilor lor decât de implicarea în misiuni sociale. Abia dupã oficializarea creºtinismului ca religie de stat a fost posibilã, sub ocrotirea împãraþilor romani, de la Constantin cel Mare (306-337) ºi pânã la Iustinian 3. Dacã luãm ca exemplu un minor cu comportamente deviante, putem vedea cã el este „clientul” ºcolii, al poliþiei, uneori ºi al instituþiilor medicale etc. Fiecare profesie implicatã în resocializarea minorului respectiv îl trateazã, de regulã, dintr-o perspectivã îngustã (fie aceea a disciplinei ºi performanþei ºcolare, fie aceea a respectãrii legilor, din perspectiva normalitãþii clinice etc.). Asistentul social este cel care stabileºte corelaþiile posibile dintre diverºii factori ce pot genera comportamentul deviant ºi pune în aplicare un proiect de intervenþie în sensul „normalizãrii”, proiect ce implicã participarea familiei, a ºcolii, a autoritãþilor publice, a medicilor ºi a altor agenþi ai schimbãrii.

84

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

(527-565), înfiinþarea câtorva instituþii asistenþiale ca: brefotrofiile (leagãnele pentru copiii abandonaþi în vârstã de pânã la 7 ani), orfanotrofiile (orfelinatele), partenocomiile (case de adãpost pentru tinerele fete provenite din familiile sãrace sau din orfelinate), ghirocomiile (azile pentru vãduvele bãtrâne ºi fãrã sprijin) ºi Societatea religioasã a Parabolanilor (grupuri de voluntari creºtini care îndeplineau servicii sanitare în folosul celor afectaþi de diferite maladii) (Mãnoiu ºi Epureanu, 1996, pp. 1-4). Funcþionând autonom sau în interiorul aºezãmintelor religioase, respectivele instituþii se bucurau de suportul material ºi de îndrumarea spiritualã a Bisericii, prin episcopi, educatori religioºi ºi duhovnici. Indiferent de beneficiarul lor, acþiunile asistenþiale ale Bisericii s-au întemeiat în primul rând pe o concepþie „pozitiv㔠despre sãrãcie. Þinând de o ordine socialã pe care Dumnezeu a creat-o, existenþa bogãþiei ºi a sãrãciei reprezenta un fapt normal în lumea feudalã ºi chiar un fapt pozitiv în multe privinþe: pe de o parte, a te naºte ºi a trãi în sãrãcie reprezenta o ºansã pentru dobândirea vieþii veºnice dupã moarte (cãci se apreciazã în scrierile biblice cã sãracii vor dobândi împãrãþia cerurilor mai lesne decât bogaþii); pe de altã parte, sãrãcia dãdea ºansa celor bogaþi de a practica milostenia, caritatea, fãrã de care nu puteau spera la salvarea sufletelor lor. Aºadar, „nu numai cã sãrãcia nu era consideratã o problemã, ci dimpotrivã, ea era idealizatã, consideratã în termeni pozitivi” (George, 1973, p. 3). În planul relaþiilor sociale ºi politice, aceastã concepþie conducea la justificarea ordinii sociale existente ºi la absolvirea statului de orice responsabilitate faþã de supuºii sãi sãraci. Singurele raporturi „contractuale” existau între seniori ºi ºerbi, în sensul cã cei dintâi trebuiau sã se îngrijeascã de condiþiile de viaþã ale celor din urmã, cu deosebire în anii în care factorii naturali nu permiteau obþinerea unor recolte bune. În acele condiþii, „asistenþa” seniorialã era deopotrivã un prilej de practicare a milei creºtine ºi o mãsurã de apãrare a propriilor interese economice (pentru cã a nu lãsa ºerbii sã moarã de foame echivala cu protejarea forþei de muncã de pe domeniul feudal). Odatã cu destrãmarea sistemului feudal din economia Europei Occidentale (începând cu secolul al XV-lea) ºi cu apariþia raporturilor de muncã specifice capitalismului – raporturi între patron ºi salariat –, se observã o creºtere a mobilitãþii populaþiei ºi naºterea unei noi categorii de sãraci: oamenii din mediul rural lipsiþi de pãmânt sau de alte mijloace materiale ºi care cautã în oraºe o slujbã pentru a-ºi asigura subzistenþa. „Deposedaþii”, cei „fãrã stãpân” ºi „fãrã meserie” îngroaºã rândurile sãrãcimii oraºelor. Nobilimea se simte din ce în ce mai puþin responsabilã faþã de populaþia de pe domenii, iar puterea regalã (statul) cautã sã punã în sarcina Bisericii obligaþia de a-i asista pe sãraci. „Mãnãstirile, bisericile, spitalele ºi alte instituþii întreþinute de cãtre Bisericã devenirã reþeaua naþionalã de asistenþã a sãracilor. Totuºi, responsabilitatea lor era moralã ºi nu contractualã, ca cea care exista între ºerbi ºi nobili” (George, 1973, p. 4). Întrucât economia liberalã care se nãºtea nu oferea practic nici o ºansã de supravieþuire celor care nu aveau un loc de muncã ºi un salariu, singura lor speranþã o reprezenta caritatea creºtinã. Cu toate cã la începutul epocii moderne sãrãcia nu era consideratã încã o problemã socialã, ci doar una moral-religioasã, puterea politicã percepea, însã, ca un fapt deosebit de grav creºterea populaþiei urbane sãrace, aflatã în cãutare de slujbe ºi nevoitã sã cerºeascã. Aceastã masã umanã reprezenta o ameninþare fãrã precedent pentru ordinea socialã, aºa încât statul s-a simþit dator sã reacþioneze. Pentru a-ºi

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

85

justifica mãsurile represive contra sãracilor, statul avea nevoie de o schimbare de opticã în privinþa interpretãrii creºtine a sãrãciei. De la imaginea pozitivã pe care o avea în Evul Mediu timpuriu, la sfârºitul acestei epoci sãrãcia nu mai era vãzutã ca o ºansã ºi o virtute, ci dimpotrivã, ca un rezultat al leneviei, ca o greºealã moralã ºi chiar ca o crimã ºi o subversiune ce trebuie reprimate. Renaºterea contribuie ºi ea la ºtergerea „pozitivitãþii mistice” a sãrãciei, iar Reforma lui Luther ºi a lui Calvin îi retrage sãrãciei sensul sãu absolut. În aceste condiþii, secolele XIV-XVII vor cunoaºte dezvoltarea unei legislaþii menite sã reducã mobilitatea socialã ºi sã pedepseascã vagabondajul ºi cerºetoria (care erau adesea acompaniate de dezordine ºi „atentate” la adresa stabilitãþii sociale). Lãsând pe seama Bisericii sarcina asistenþei sociale propriu-zise, statul se dedicã unei „asistenþe represive”, derivate din datoria lui de a apãra pacea ºi statu-quoul. În þãrile catolice ºi în lumea ortodoxã, în pofida unor încercãri de reconsiderare a statutului moral al sãrãciei ºi al caritãþii, Biserica va continua sã practice ºi sã propovãduiascã un comportament asistenþial faþã de sãraci, rãmânând pânã în secolul al XIX-lea cel mai important actor cu responsabilitãþi sociale. Doctrina creºtinã tradiþionalã a continuat sã influenþeze spiritul prestaþiilor sociale ºi dupã secularizare, demonstrând adânca ei înrãdãcinare în conºtiinþa colectivã. Începând cu secolul al XVI-lea, teologii protestanþi retrag sãrãciei ºi caritãþii „demnitatea” moralã pe care le-o acordase creºtinismul tradiþional: condiþia sãrãciei nu anunþã o glorie viitoare, dupã cum practicarea milosteniei nu este un gest de „curtoazie” faþã de Dumnezeu; în fapt, mizeria ºi bogãþia, dãrnicia ºi avariþia sunt toate posibile cu voia Domnului: „Oamenii nu se pot justifica în faþa lui Dumnezeu prin eforturile, meritele sau operele lor de caritate, ci în mod gratuit, datoritã lui Hristos ºi prin credinþã”, afirma Calvin în Confesiunile de la Augsburg. În aceste condiþii, starea socialã a individului ºi actele lui morale nu mai valoreazã într-un orizont religios, ci au relevanþã în dimensiune civilã. „De acum înainte, sãrãcia nu mai este prinsã într-o dialecticã a umilinþei ºi a gloriei, ci într-un anume raport între dezordine ºi ordine, care o închide în culpabilitate. Ea, care purta deja de la Luther ºi Calvin marca unei pedepse atemporale, va deveni, în lumea caritãþii etatizate, concesie vinovatã faþã de propria-þi persoanã ºi pãcat împotriva bunului mers al statului. Ea alunecã de la o experienþã religioasã care o sanctificã la o concepþie moralã care o condamn㔠(Foucault, 1968, p. 70). Insistând asupra insuficienþei ºi slabei eficienþe a acþiunilor particulare de ajutorare a celor nãpãstuiþi, criticând formele de asistenþã care nu fac decât sã întreþinã starea de mizerie ºi observând cã adesea sãrãcia se conjugã cu viciul ºi imoralitatea, Biserica ºi statul deopotrivã vor percepe sãrãcia ca pe o problemã socialã ºi ca pe o ameninþare la adresa ordinii instituite. În consecinþã, nu se va mai pune problema ajutorãrii sãracilor, ci aceea a transformãrii lor în elemente inofensive pentru ordinea socialã. Pentru aceasta, Biserica ºi statul au ajuns la crearea unor instituþii (ca spitalul public ºi azilul) specializate în internarea ºi þinerea sub control a celor mai sãraci ºi mai vicioºi indivizi. Întrucât nu dispãruse total imaginea pozitivã a sãrãciei ºi a caritãþii, dar se instalase pentru totdeauna percepþia pericolului social pe care-l reprezentau masele sãrace incontrolabile, gândirea religioasã a ajuns la un compromis interpretativ: existã o sãrãcie în regiunea binelui moral (cea reprezentatã de indivizii care primesc de bunã voie ºi cu recunoºtinþã asistenþa acordatã de societate în cadrul azilului) ºi o sãrãcie nesupusã, ameninþãtoare, diabolicã (a celor care nu acceptã regimul de internare ºi

86

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

supunere faþã de ordinea impusã de stat). Acest compromis a constituit fundamentul ideologic al primelor încercãri de legiferare laicã în domeniul asistenþial. De exemplu, pentru a putea rãspunde presiunilor tot mai mari din partea mulþimilor crescânde de sãraci, monarhia englezã dãdea în secolul al XVI-lea o serie de legi care obligau comunitãþile sã se îngrijeascã de sãracii din interiorul lor. Aceste legi, reunite în Elisabethan Act (1601), transformau apelul la generozitate voluntarã într-o obligaþie socialã. Tot în Anglia vom întâlni ºi alte forme de luptã împotriva sãrãciei: aºa-numitele Workhouses, sistemele Roundsman ºi Speenhamland. Încã din secolul al XVII-lea existau în unele oraºe ateliere publice (workhouses), în care cei sãraci (indiferent de vârstã ºi sex) puteau presta diferite munci, obþinând un venit care le permitea sã supravieþuiascã. O lege din 1722 generaliza la scara întregului regat sistemul atelierelor publice. În cadrul lor, munca era deosebit de grea ºi prost plãtitã, rostul atelierelor nefiind acela de a-i ajuta, ci de a-i pedepsi ºi de a-i descuraja pe sãraci sã vinã în oraºe. În mediul rural, unde atelierele publice erau puþin numeroase ºi unde numãrul sãracilor crescuse spectaculos în urma deposedãrilor de pãmânt ºi a decãderii manufacturii textile familiale, se vor utiliza alte metode de asistenþã. Sistemul Roundsman presupunea întreþinerea ºomerilor de cãtre cetãþenii parohiei din care aceºtia fãceau parte. Sarcina aceasta socialã revenea, pe rând, fiecãrui cetãþean cu posibilitãþi materiale. Sistemul Speenhamland consta în acordarea unor compensaþii de venit muncitorilor cu salarii mici, compensaþii care urmãreau atingerea unui prag calculat în funcþie de numãrul copiilor pe care muncitorul îi avea în întreþinere. Sumele necesare compensaþiilor proveneau din banul public. Întreprinzãtorii preferau acest sistem faþã de obligativitatea salariului minim garantat, întrucât sarcina protecþiei sociale era repartizatã pe toatã comunitatea. Dacã sistemul asistenþei comunale convenea unor întreprinzãtori, el limita practic orice posibilitate de creºtere a salariilor ºi determina sporirea cheltuielilor publice. Totodatã, contravenea principiilor economiei liberale ºi individualismului. Aºa încât, la începutul secolului al XIX-lea, clasa înstãritã a fãcut presiuni pentru reintroducerea unei forme dure de asistenþã (workhouses), prin Poor Law Act din 1834. Legea din 1834 era expresia unei teorii care postula c㠄asistenþa liberã era un dezastru pentru individ ca ºi pentru þarã, în timp ce asistenþa prin acele workhouses dure ºi disuasive era singura soluþie realã la problema sãrãciei” (George, 1973, p. 13). Modul în care era conceputã asistenþa socialã a sãracilor în epoca modernã era expresia unui sistem de alocare autoritarã a valorilor, sistem în care beneficiarii nu aveau nici un cuvânt de spus. Câtã vreme legislaþia socialã era elaboratã de oameni care nu erau aleºi prin vot universal, ei legiferau doar în folosul marilor proprietari. Odatã cu acordarea dreptului de vot unui numãr mai însemnat de cetãþeni (în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea) ºi cu difuzarea ideilor socialiste, sãrãcia a început sã fie tratatã ca o problemã socialã care îºi are originea în sistemul economic, ºi nu în decãderea moralã a indivizilor, în lenea ºi în caracterul lor mizerabil. Astfel, în primele douã decenii ale secolului XX, în numeroase þãri europene au apãrut legi prin care sistemul economic capitalist era „umanizat”, determinând o serie de prestaþii în favoarea persoanelor în vârstã, a ºomerilor ºi a celor care, din motive de sãnãtate, nu puteau munci. Legislaþia socialã a acelor ani menþinea sistemul atelierelor publice, însã îl fãcea mai puþin dur ºi mai puþin inechitabil. Pentru ajutoarele acordate pensionarilor se

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

87

utiliza banul public, iar pentru celelalte forme de sprijin economic s-a introdus sistemul cotizãrii ºi redistribuirii, specific asigurãrilor sociale. Primele legi destinate creãrii unui sistem de asigurãri sociale apar în Germania, începând cu 1883. Legea iniþialã a asigurãrilor în caz de boalã a fost completatã cu reglementãri privind riscul de accidentare, invaliditatea ºi bãtrâneþea. În Anglia, asigurãrile sociale de sãnãtate ºi ºomaj au fost iniþial reglementate printr-o lege din 1911. România introducea, în 1912, o legislaþie a asigurãrilor de boalã, bãtrâneþe, accidente, invaliditate ºi înmormântare, legislaþie precedatã, în anul 1902, de Legea de organizare a Casei de asigurãri în caz de boalã ºi deces pentru meºteºugari. Sfârºitul primului rãzboi mondial aducea cu sine, odatã cu pacea între statele implicate, ºi un nou concept de pace socialã. Aceasta putea fi obþinutã doar printr-un sistem legislativ bazat pe principiul justiþiei sociale, pe ideea cã populaþia defavorizatã are anumite drepturi ºi cã asistenþa socialã nu este o problemã de bunãvoinþã politicã, ci una de necesitate socialã. În economia liberalã a începutului de secol XX, s-a redefinit rolul statului în raport cu munca ºi capitalul: „Confruntãrii directe dintre capital ºi muncã, violenþei imediate care decurgea din aceasta, i s-a putut substitui necesitatea de a contabiliza economicul ºi socialul, dar transferând aceastã necesitate statului, fãcându-l pe acesta responsabil de devenirea societãþii” (Donzelot, 1984, p. 177). Odatã cu aceastã fundamentalã schimbare de opticã în analiza problemelor societãþii industriale, ia naºtere asistenþa socialã ca domeniu distinct de activitate. Primul rãzboi mondial (1914-1918) demonstrase cã marile probleme sociale existente în timp de pace, precum ºi cele generate de situaþiile de conflict militar, nu se pot rezolva doar pe baza prestaþiilor Bisericii ºi prin intermediul asigurãrilor sociale, ale cãror capacitãþi de compensare erau destul de restrânse. Dupã o scurtã perioadã de relansare economicã ºi de câºtigare a unor drepturi politice de cãtre cetãþeni, în America ºi în toate þãrile europene criza economicã din perioada 1929-1933 va afecta din nou condiþiile de viaþã ale pãturilor sãrace ale societãþii. Marea crizã economicã readucea în actualitate problema intervenþiei statului în mecanismele economiei liberale; fãrã a se amesteca în disputele ideologice sau în lupta dintre sindicat ºi patronat, statul avea datoria de a regla jocul cererii ºi ofertei, influenþând consumul prin sistemul de impozite, prin fixarea ratei dobânzii ºi prin sporirea cheltuielilor de stat, mai ales în domenii neproductive, cum ar fi lucrãrile publice ºi asistenþa socialã. Anii ’30 vor înregistra o reformare a doctrinei liberale clasice laissez-faire (care limita intervenþia statului doar la garantarea libertãþii de acþiune a întreprinzãtorului, la apãrarea legalitãþii ºi ordinii publice); noul curent din gândirea ºi practica politicã va purta numele de neoliberalism. Susþinut în Europa de John Maynard Keynes, iar în America de politica New Deal a preºedintelui Roosevelt, neoliberalismul va constitui fundamentul teoretic al statului bunãstãrii generale (Welfare State). Evoluând în domeniul prestaþiilor sociale de la condiþia de spectator (în perioada liberalismului clasic) la aceea de tutore (garant al sistemelor de asigurare ºi protecþie socialã minimalã pentru menþinerea echilibrului social – de la sfârºitul secolului trecut ºi pânã dupã al doilea rãzboi mondial), statul se va transforma, începând cu anii ’50, în „furnizorul general de resurse ºi de securitate material㔠(Dogan, Pelassy, 1992, p. 53). Preluând experienþa concentrãrii de resurse ºi a redistribuirii dobânditã înainte ºi în timpul rãzboiului, neputând elimina drepturile pe care clasele mijlocii ºi sãrace le obþinuserã pânã atunci ºi dorind sã se punã la dãpost de pericolul comunist, statele

88

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

occidentale vor instituþionaliza bunãstarea generalã. „Nãscut la confluenþa luptelor ºi concesiilor, a calculelor ºi ambiþiilor nobile, welfare state s-a înrãdãcinat în reprezentãrile oamenilor printr-o prezenþã recunoscutã de la leagãn la mormânt” (Dogan, Pelassy, 1992, p. 47). Paralel cu evoluþia sistemelor asistenþiale occidentale cãtre „statul-providenþã”, în þãrile blocului comunist se edifica un stat „providenþial” bazat pe economia centralizatã ºi pe proprietatea socialistã. Statul bunãstãrii din þãrile socialiste avea urmãtoarele caracteristici: – principala sursã de venit pentru toþi membrii societãþii o constituia salariul; veniturile provenite din activitãþile proprii sau pe baza proprietãþii erau nesemnificative; – uniformizarea economicã a cetãþenilor era datã de raportul dintre salariul minim ºi cel maxim (aproximativ 1 la 6); – inexistenþa ºomajului (mai exact, existenþa „ºomajului mascat”) fãcea inutilã instituirea ajutorului de ºomaj; – generalizarea sistemului de pensii ºi alocaþii; – educaþie ºi îngrijire medicalã gratuitã pentru întreaga populaþie. „Ca rezultat al acestui mod cvasiuniversal de protecþie socialã ºi de realizare pe diferite cãi a unei egalitãþi sociale, nevoia de asistenþã socialã fondatã pe testarea mijloacelor individuale era foarte redusã (...). A existat mereu o preferinþã ridicatã pentru sporirea pãrþii bunãstãrii colective obþinute prin cheltuieli sociale, iar nu individuale” (Zamfir, Zamfir, 1995, pp. 46-47). Dacã bunãstarea în statul socialist se asociazã cu o puternicã tendinþã de uniformizare economicã a cetãþenilor, „statul providenþ㔠fondat pe economia de piaþã nu are ca scop egalizarea veniturilor, ci asigurarea resurselor pentru categoriile defavorizate ºi creºterea permanentã a nivelului prestaþiilor sociale generale. Sursa principalã a veniturilor indivizilor o reprezintã salariile, dar ºi profitul ºi proprietatea. Din veniturile „primare”, statul colecteazã prin impozitare fondurile necesare activitãþilor sale sociale. Aceste activitãþi se împart în douã mari categorii: a) gestionarea bunurilor indivizibile ºi a serviciilor generale: aceastã categorie de activitãþi cuprinde bunurile ºi serviciile de care beneficiazã întreaga populaþie (indiferent de situaþia materialã pe care ºi-o realizeazã prin eforturi proprii), în mod indirect (spre exemplu, protecþia mediului înconjurãtor, investiþiile de utilitate publicã din transporturi ºi comunicaþii, protejarea patrimoniului cultural) sau nemijlocit (servicii de sãnãtate, învãþãmânt gratuit, produse ºi servicii subvenþionate de cãtre stat); b) transferurile sociale, adicã redistribuirea unor resurse din venitul naþional în folosul pãturilor sociale defavorizate; în categoria transferurilor sunt incluse: – asigurãrile sociale, care oferã resurse persoanelor ce nu pot obþine venituri prin activitatea proprie (pensiile de bãtrâneþe, de boalã ºi de urmaº, ajutorul de ºomaj); – sprijinul economic acordat categoriilor de persoane cu nevoi speciale (familiile cu mulþi copii, persoanele cu mobilitate scãzutã sau cele afectate de deficienþe psihice etc.);

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

89

– asistenþa socialã fondatã pe testarea mijloacelor financiare individuale asigurã protecþia persoanelor care nu-ºi pot satisface trebuinþele cu ajutorul resurselor proprii ºi a serviciilor sociale din celelalte categorii. Dezvoltarea acestei reþele de servicii generale ºi centrate pe categorii de persoane sau pe indivizi a determinat sporirea fãrã precedent a cheltuielilor cu destinaþie socialã în ansamblul cheltuielilor publice, ajungând în anii ’90 la aproximativ 25-30% din produsul intern brut al þãrilor din OCDE. În condiþiile crizei economice declanºate la începutul anilor ’70, edificiul statului bunãstãrii generale s-a vãzut ameninþat de presiunea crescândã asupra unui buget public din ce în ce mai fragil. Astfel a apãrut necesitatea unei schimbãri de strategie în ceea ce priveºte finanþarea ºi orientarea acþiunilor sociale ale statului. „Privatizarea statului bunãstãrii” (Naisbitt, Aburdene, 1993, pp. 163-188) s-a concretizat în concesionarea unor servicii publice firmelor private, încurajarea sistemului asigurãrilor private, trecerea de la politica creºterii numãrului locuinþelor sociale la aceea a stimulãrii proprietãþii imobiliare, responsabilizarea comunitãþilor locale în domeniul protecþiei sociale etc. Concomitent a luat naºtere un nou curent de gândire socialã (în special în Statele Unite ale Americii), care pune accent pe autoajutorare, pe scoaterea individului de sub tutela uneori sufocantã a instituþiilor statului. În prezent, aºa cum arãta John Naisbitt în prima sa carte, Megatendinþe (Editura Politicã, Bucureºti, 1989), macroeconomia ºi marile programe sociale specifice statului bunãstãrii din deceniile ºase-ºapte cedeazã în faþa microeconomiei societãþii informaþionale, bazate pe autoajutorare. Societatea contemporanã presupune o reevaluare a strategiilor asistenþiale, a rolului asistentului social ºi a statutului sãu în cadrul comunitãþilor. Diversificarea ºi specializarea serviciilor sociale necesitã multiplicarea resurselor materiale ºi umane implicate în procesele asistenþiale. Statul bunãstãrii trebuie sã transforme comunitãþile ºi indivizii în parteneri în „afacerea asistenþialã”, eliminând sindromul dependenþei ºi presiunea asupra bugetului public, întrucât experienþa a demonstrat cã nu întotdeauna creºterea cheltuielilor sociale conduce la o creºtere a calitãþii serviciilor asistenþiale. Este vorba, aºadar, ca în raporturile dintre stat ºi societate „sã se treacã de la o logicã de asistenþã ºi de substituire la o logicã de responsabilizare, de paritate ºi chiar de egalitate” (Freynet, 1995, p. 39).

2.3. Sistemul protecþiei sociale în lumea contemporanã Pentru a descrie multiplele activitãþi destinate îmbunãtãþirii situaþiei categoriilor defavorizate ºi atenuãrii inegalitãþilor, teoreticienii ºi factorii de decizie politicã utilizeazã diferite sintagme ca: „protecþie socialã”, „asistenþã socialã”, „asigurãri sociale”. Acestea trimit la realitãþi distincte, la sisteme autonome de gestionare a „bunãstãrii”. De asemenea, putem indentifica o diferenþã de grad între protecþie, asigurãri ºi asistenþã, în sensul cã prima le înglobeazã în sfera sa pe celelalte. Protecþia socialã desemneazã ansamblul instituþiilor, structurilor ºi reþelelor de servicii, al acþiunilor destinate creãrii unor condiþii normale de viaþã pentru toþi membrii unei societãþi ºi mai ales pentru cei cu resurse ºi capacitãþi reduse de autorealizare. În sfera activitãþilor de protecþie socialã sunt incluse atât prestaþiile instituþiilor statului,

90

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

cât ºi cele ale organizaþiilor societãþii civile ºi ale Bisericii. În mod concret, protecþia socialã cuprinde: asigurarea veniturilor pentru categoriile de persoane care nu pot dobândi resurse prin munca proprie (bãtrânii, ºomerii, indivizii afectaþi de maladii cronice severe, persoanele cu deficienþe); protejarea populaþiei faþã de efectele crizelor economice; protecþia în caz de calamitate naturalã sau de conflict armat; asigurarea ordinii publice ºi protecþia faþã de criminalitate; apãrarea drepturilor civile; protejarea faþã de orice factor de risc. Obiectivele protecþiei sociale sunt realizate în principal de douã sisteme distincte: al asigurãrilor ºi al asistenþei sociale. Asigurãrile sociale au apãrut încã de la sfârºitul secolului al XIX-lea, având ca scop susþinerea financiarã a persoanelor ce nu realizeazã venituri dintr-o activitate proprie, din cauza pierderii locului de muncã sau din cauza pierderii temporare sau definitive a capacitãþii de muncã. Astfel, prin diferite legi au fost reglementate asigurãrile de boalã ºi de ºomaj, pensiile, asigurãrile în caz de accidente etc. Sistemul asigurãrilor are la bazã contribuþia financiarã a indivizilor ºi redistribuirea fondurilor astfel obþinute în folosul celor care se aflã în situaþii problematice. Aºadar, cotizanþii primesc, atunci când au nevoie, ajutoare proporþionale cu contribuþia lor ºi cu dimensiunile trebuinþei. „În organizarea asigurãrilor sociale se reuneºte spiritul uman de prevedere cu solidaritatea inter- ºi intrageneraþionalã ºi cu garanþia statului...” (Zamfir, Zamfir, 1995, p. 80). Asigurãrile sociale diferã de cele private, deºi opereazã în aceeaºi sferã problematicã. Diferenþa este datã de faptul cã, în cazul asigurãrii private, cotizantul primeºte o despãgubire pentru daunele suferite, în timp ce asigurarea socialã oferã compensaþii beneficiarului pentru pierderile de venit. Dacã în contractele de asigurãri private cotizaþiile ºi despãgubirile se stabilesc în funcþie de probabilitatea de risc, în asigurãrile sociale calculele de tip actuarial se fac doar pentru sistem în ansamblu ºi nu pentru situaþii individuale. În fine, dacã finanþarea asigurãrilor private se realizeazã doar din cotizaþiile clienþilor, asigurãrile sociale sunt finanþate prin contribuþia salariaþilor, a patronatului ºi a statului. Logica asigurãrilor stã la baza securitãþii sociale4. În calitate de „sistem subsidiar al protecþiei sociale” (Camplong, 1992, p. 75), asistenþa socialã funcþioneazã dupã un alt principiu decât asigurãrile: bazându-se doar pe fonduri provenite din bugetul statului sau din donaþii ale voluntarilor ºi ale instituþiilor internaþionale, asistenþa nu presupune nici o contribuþie financiarã anterioarã a persoanei asistate. Ajutorarea persoanelor aflate în situaþii problematice are la bazã principiul solidaritãþii ºi presupune evaluarea trebuinþelor asistatului. 4. Prin securitate socialã este desemnat sistemul de instituþii ºi acþiuni prin care se redistribuie veniturile între populaþia activã ºi cea inactivã, între cea sãnãtoasã ºi cea bolnavã etc., pentru a proteja persoanele afectate de riscuri la care, în principiu, este expusã întreaga populaþie (ºomajul, bãtrâneþea, boala, accidentele, maternitatea, vãduvia); resursele alocate respectivelor persoane (provenind din cotizaþii individuale, patronale ºi din bugetul statului) au caracter de drept prevãzut de lege, ºi nu de ajutor filantropic (Zamfir, Vlãsceanu, 1993, p. 536). Prestaþiile specifice securitãþii sociale se înscriu în patru categorii principale: bãtrâneþea (pensii, ajutoare sociale pentru persoanele în vârstã), sãnãtatea (concedii de boalã, îngrijire medicalã spitalierã, rambursarea prestaþiilor medicale ºi a medicamentelor, dotarea spitalelor, pensii de invaliditate, asistenþa în caz de accidente de muncã), familia ºi maternitatea (prestaþii familiale, ajutoare pentru maternitate, alocaþii pentru copii, reduceri de impozite) ºi domeniul muncii (ajutorul de ºomaj, ajutorul social, formarea ºi reconversia profesionalã).

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

91

Ca domeniu distinct de activitate, asistenþa socialã este definitã drept „ansamblul de instituþii, programe, mãsuri, activitãþi profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor ºi comunitãþilor cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care [...] nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace ºi eforturi proprii un mod normal, decent de viaþ㔠(Zamfir, Zamfir, 1995, p. 100). Potrivit definiþiei agreate de cãtre NASW (National Association of Social Workers), scopul fundamental al profesiei de asistent social este acela de restaurare a capacitãþii de funcþionare socialã normalã a indivizilor, grupurilor ºi comunitãþilor, în acest sens fiind necesarã crearea condiþiilor societale necesare funcþionãrii „normale” (adicã în acord cu standardele unei societãþi date). Practica asistenþei sociale constã în aplicarea ºi utilizarea unor valori, principii ºi metode specifice pentru atingerea urmãtoarelor scopuri: sprijinirea oamenilor în obþinerea de resurse ºi servicii; consilierea ºi sprijinirea psihologicã a indivizilor ºi microgrupurilor; implementarea sau îmbunãtãþirea unor servicii de sãnãtate la nivel comunitar; participarea la elaborarea ºi promovarea legislaþiei sociale (Barker, 1988, p. 154). Alþi autori definesc asistenþa socialã (sau serviciul social) ca „o instituþie care, inseratã în ansamblul organizãrii sociale, are ca funcþie de a asigura, prin canalul organismelor publice sau private, un ajutor social membrilor comunitãþii, ºi de a da astfel satisfacþie multiplelor trebuinþe ale omului [...]. Serviciul social cautã sã-l insereze pe individ, familia, grupurile ºi colectivitãþile în mediul social de ansamblu. Prin intermediul unei acþiuni terapeutice sau preventive, el rãspunde nevoilor pe care se bazeazã inserþia socialã, servindu-se de «social» ca de un punct de sprijin. Altfel spus, el pune în joc ºi dezvoltã energiile personale ale asistaþilor ºi ale asistenþilor sociali, relaþiile interprofesionale ºi resursele societãþii” (Blum, 1970, p. 21). Activitatea asistenþialã are douã dimensiuni principale: a) dimensiunea economicã vizeazã alocarea unor resurse materiale ºi financiare persoanelor care, pentru o perioadã limitatã de timp, nu pot duce o viaþã autosuficientã; respectivele persoane nu au, în acest caz, venituri suficiente rezultate din activitãþile proprii sau din prestaþiile sistemului de asigurãri sociale (spre exemplu: sãracii, copiii orfani sau abandonaþi, deficienþii, bãtrânii fãrã susþinere familialã ºi fãrã pensii, persoanele afectate de calamitãþi naturale ºi care nu sunt protejate prin contracte private de asigurãri); b) dimensiunea propriu-zis socialã ºi psihosocialã vizeazã procesele de integrare ºi reintegrare socialã în sens larg (în plan familial, profesional, cultural, normativ, în asistenþa dependenþilor de droguri ºi alcool, în resocializarea delincvenþilor, rezolvarea problemelor de cuplu, protecþia persoanelor victime ale abuzului fizic, sexual ºi psihic, rezolvarea conflictelor intra- ºi intergrupale etc.). Prestaþiile din domeniul economic ºi cel psihosocial presupun angajarea eforturilor umane ºi materiale ale instituþiilor de stat, ale organizaþiilor nonguvernamentale ºi ale voluntarilor. Sistemul instituþiilor asistenþiale de stat diferã de la o þarã la alta, el dezvoltându-se în funcþie de resursele bugetare ale statelor, de specificul problemelor sociale pe care încearcã sã le soluþioneze, de tradiþiile asistenþiale ºi organizaþionale, precum ºi de ideologia dominantã. Acest sistem evolueazã permanent, adaptându-se dinamicii problemelor sociale.

92

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Organizaþiile umanitare nonguvernamentale, cu tradiþie îndelungatã în þãrile dezvoltate, se bazeazã pe finanþarea din partea unor firme, persoane particulare sau din partea organismelor internaþionale. Pe lângã activitatea desfãºuratã de personalul salarizat, aceste organizaþii (cum ar fi, spre exemplu, Asociaþia Nevãzãtorilor, Asociaþia Surzilor, Casele de Ajutor Reciproc ale Pensionarilor, Organizaþia „Pentru copiii noºtri” etc.) se sprijinã pe acþiunea voluntarilor. Voluntarii (proveniþi din rândul studenþilor – în special al celor de la facultãþile de profil sociouman ºi medical –, al cadrelor medicale, al cadrelor didactice ºi al altor categorii profesionale) sunt persoane care desfãºoarã gratuit diverse activitãþi de tip asistenþial, în cadrul cãminelor de copii, al centrelor de primire minori, în domeniul asistenþei persoanelor de vârsta a treia în sistem rezidenþial, în domeniul asistenþei medicale pentru sãraci etc. Activitatea voluntarilor se desfãºoarã sub îndrumarea ºi sub supravegherea5 organizaþiilor nonguvernamentale ºi a unor instituþii de stat, care se preocupã de pregãtirea lor teoreticã ºi de formarea deprinderilor specifice acþiunii asistenþiale. Serviciile de asistenþã socialã funcþioneazã, aºadar, pe baza unui principiu diferit de acela al asigurãrilor sociale (ºi cu atât mai diferit de principiul asigurãrilor private). În cadrul sistemului de protecþie socialã, asistenþa (sau ajutorul social) oferã o protecþie minimalã indivizilor aflaþi într-o situaþie problematicã. Prestaþiile asistenþei sociale, finanþate din banul public sau din donaþii, sunt expresia solidaritãþii naþionale (sau comunitare). Ajutorul acordat pe o perioadã limitatã de timp celor cu probleme deosebite nu depinde de vreo contribuþie a acestora ºi nici nu presupune vreo rambursare a ajutorului. Sistemul asigurãrilor (care stã la baza securitãþii sociale) se întemeiazã, dimpotrivã, pe o logic㠄contributivã”: în cadrul acestuia, cotizaþiile finanþeazã compensãrile de venituri, în mod proporþional cu contribuþia anterioarã a individului. Pentru a contura ºi mai bine identitatea asistenþei sociale în cadrul sistemului general al protecþiei, trebuie sã arãtãm ºi faptul cã instituþiile ºi activitãþile securitãþii sociale dezvoltã cel mai adesea relaþii „impersonale” (birocratice) cu beneficiarii lor, în timp ce asistenþa socialã presupune o relaþie directã între asistent ºi asistat. În practica asistenþei sociale, cele douã logici sau principii, ca ºi sistemele pe care le întemeiazã, se amestecã deseori: „Ajutorul social (asistenþa social㠖 n.n.) poate, spre exemplu, sã-ºi asume plata cotizaþiilor sociale (cotizaþii destinate sistemului de asigurãri) ale persoanelor celor mai defavorizate, iar securitatea socialã plãteºte astãzi numeroase prestaþii de ajutor social (alocaþia de locuinþã socialã, alocaþia pentru adulþii handicapaþi sau alocaþia de pãrinte singur)” (Camplong, 1992, p. 55).

5. În asistenþa socialã contemporanã, existã mecanisme ºi procese de tip administrativ-educaþional ce funcþioneazã în cadrul agenþiilor, sub titlul generic de supervizare. Supervizorul are rolul administrativ de a repartiza fiecare caz de intervenþie lucrãtorului social cel mai indicat din punctul de vedere al competenþelor ºi motivaþiei. Din punct de vedere „educaþional” sau tehnic, el îl ajutã pe asistent sã pregãteascã primul contact cu clientul, sã defineascã obiectivele intervenþiei ºi sã contureze proiectul acesteia. De asemenea, supervizorul îl ajutã pe asistent sã înþeleag㠄filosofia” practicii asistenþiale ºi a agenþiei în care lucreazã. Nu în ultimul rând, el vegheazã la respectarea normelor deontologice ºi realizeazã evaluarea finalã a rezultatelor intervenþiei (Barker, 1988, pp. 160-161).

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

93

2.4. Coordonatele ºtiinþifice ale asistenþei sociale Prin însãºi denumirea sa, asistenþa socialã trimite la faptul situãrii individului într-o comunitate care nu-ºi lasã echilibrul funcþional doar pe seama mecanismelor naturale de reglaj, ci înþelege sã previnã ºi s㠄vindece” disfuncþiile, printr-o acþiune specializatã ºi consecventã, întemeiatã pe cunoaºterea ºtiinþificã a ansamblului social ºi a subsistemelor sale componente. Spre deosebire de activitãþile asistenþiale din perioada premodernã, ca ºi de angajamentele individuale voluntare de sprijin acordat celor aflaþi în situaþii dificile, practica asistenþei sociale din lumea contemporanã este expresia unei societãþi mature, conºtiente de dificultatea gestionãrii complexitãþii. Din acest motiv ea se caracterizeazã printr-o tot mai accentuatã profesionalizare ºi scientizare, pe coordonatele domeniului umanist. Dupã cum aratã Andrée Menthonnex (1995, pp. 73-74), serviciul social modern este influenþat sau pilotat de achiziþiile teoretico-metodologice ºi aplicative din cadrul unor discipline academice ca sociologia, antropologia ºi psihologia socialã; el nu mai þine exclusiv de voinþa ºi de capacitatea materialã de a face bine semenilor, ci presupune o adevãrat㠄ºtiinþã a ajutorãrii”. Influenþa disciplinelor amintite mai sus asupra acþiunii asistenþiale poate fi observatã pe trei paliere: cunoaºterea societãþii ca atare; înþelegerea impactului socialului asupra indivizilor, grupurilor ºi colectivitãþilor; utilizarea cunoºtinþelor psihosociologice în construcþia relaþiei asistentului social cu clientul. Pentru cunoaºterea societãþii ca atare, asistentul trebuie sã facã apel la sociologie, aceasta oferindu-i reperele în analiza structurilor, instituþiilor ºi grupurilor sociale, a sistemelor de putere ºi a mecanismelor de integrare, de schimbare socialã ºi de adaptare; de asemenea, sociologia clarificã relaþiile ºi comportamentele pe care le dezvoltã diverºii actori ca o consecinþã a însuºi faptului cã trãiesc în societate. Sociologia ºi antropologia ne fac sã înþelegem ansamblul valorilor ºi normelor ce caracterizeazã o comunitate oarecare ºi sã determinãm, în funcþie de acestea, normalitatea ºi devianþa, funcþionalul ºi disfuncþionalul. Lucrând în special cu persoane din categorii defavorizate, marginale ºi deviante, cu grupuri de risc ºi indivizi aflaþi în crizã, asistentul social trebuie sã poatã înþelege impactul „þesãturii sociale” asupra dezvoltãrii atitudinilor ºi comportamentelor, asupra construcþiei identitãþii asistatului în contextul apartenenþei sale la o clasã socialã, un grup etnic, religios sau profesional, la o comunitate urbanã sau ruralã etc. Teoriile ºi metodele cercetãrii sociologice ne ajutã sã decantãm factorii socializatori care au contribuit la o anumitã structurare a identitãþii ºi comportamentelor individuale sau de grup. Nu în ultimul rând, cunoaºterea ºtiinþificã din domeniul sociologiei contribuie la o mai bunã înþelegere a problemelor sociale, a presiunilor ºi conflictelor, a rolurilor ºi statusurilor în dinamica specificã a controlului social. Dat fiind faptul cã profesia de asistent social este prin excelenþã una a comunicãrii nemijlocite ºi a construcþiei relaþiei de ajutorare (ca raport interindividual), o profesie a individualizãrii rãspunsului faþã de solicitanþii de sprijin, recursul la achiziþiile teoretice ºi metodologice ale psihologiei personalitãþii ºi la cele ale psihologiei sociale devine de asemenea indispensabil. Se poate constata, aºadar, cã asistenþa socialã ca domeniu de cunoaºtere ºi de acþiune trebuie sã-ºi extragã fundamentele teoretice din sociologie ºi psihologie, fãrã a

94

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

avea ea însãºi în mod clar propriul corp teoretic ºi metodologic. De aici rezultã, pe de o parte, dificultatea demersurilor practice, iar pe de altã parte poziþia relativ marginalã în raport cu disciplinele socioumane tradiþionale. Aceastã condiþie de neinvidiat a asistenþei sociale este sugestiv descrisã de cãtre Andrée Menthonnex (1995, pp. 74-75) în felul urmãtor: „gândindu-mã la jocul forþelor sociale care influenþeazã comportamentul indivizilor ºi grupurilor, reflectând de asemenea la importanþa elementelor culturale ale structurii familiale, ale normelor dictate de comportamentul social ºi ale funcþiei fiecãrui individ în familie ºi colectivitate [...], mi-am dat seama cã sarcina serviciului social este în mod particular complicatã. Complicatã nu numai la nivelul diagnosticului de pus ºi al intervenþiei de efectuat, ci ºi la nivelul interacþiunii asistent social – client, în virtutea diferenþelor care ar putea exista între propriile mele valori ºi concepþii ºi cele ale clienþilor mei. În acelaºi timp, aceastã sarcinã complicatã mi-a apãrut ca una comportând o mare solidaritate, pe de o parte faþã de colegi, iar pe de altã parte faþã de clienþi. De atunci dateazã stima pe care o am pentru aceastã meserie pe care o exercit împreunã cu alþii, aceastã meserie care are atâtea dificultãþi în a se defini, în a-ºi gãsi ºi apãra un statut ºi care devine lesne obiectul criticilor ºi al proceselor de intenþie. Este o profesie socialã ca multe altele, dar care, contrar altora, produce prea puþine lucrãri ºtiinþifice, motiv pentru care nu e luatã în considerare, în general, decât ca un complement al altor discipline, cum ar fi sociologia, medicina sau psihologia”. Situaþia „academic㔠a asistenþei sociale, timid remediatã de publicaþiile de profil din ultimele douã decenii, ca ºi de consacrarea universitarã a formãrii profesionale a lucrãtorilor sociali, rãmâne încã incertã din perspectivã disciplinarã: este oare asistenþa socialã o disciplinã în sine (conform „canoanelor” ºtiinþifice) sau e doar o colecþie de teorii ºi metode aparþinând altor câmpuri disciplinare? Rãspunsul este aproape imposibil de formulat fãrã echivoc, întrucât asistentul social este obligat sã posede o formaþie ºtiinþificã vastã ºi complexã, sã acþioneze sub dubla presiune a instituþiilor publice ºi a clienþilor ºi sã rãmânã, în acelaºi timp, într-un anonimat comparabil cu al soldatului fãrã de care nu se pot purta rãzboaiele, dar pe care istoria îl uitã cel mai adesea. Spre deosebire de „confortul” intelectual ºi prestigiul academic de care se bucurã sociologul sau psihologul, asistentul social trãieºte disconfortul unui relativism teoretic ºi metodologic, împreunã cu asumarea cotidianã a riscului intervenþiei în cadrul unor sisteme cu potenþial entropic, adicã instabile ºi imprevizibile. Examinând ansamblul cunoºtinþelor teoretice care contureazã contextul intervenþiei sociale profesionalizate, observãm cã cele mai numeroase provin din domeniul sociologiei generale ºi al sociologiilor de ramurã. Fãrã a minimaliza importanþa cunoºtinþelor psihologice, juridice, economice ºi politice, considerãm cã asistentul social trebuie sã dobândeascã, înainte de toate, reperele înþelegerii societãþii ca fenomen global, a actorilor, relaþiilor ºi instituþiilor ce o compun, a dinamicii acestora, deopotrivã în orizontul „normalitãþii” ºi anomiei. Aceste elemente de teorie socialã dau coerenþã practicii asistenþiale ºi o situeazã în contextul mai larg al mecanismelor de reglaj social.

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

95

3. Asistenþa socialã ºi Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului Au trecut prea puþini ani din noul mileniu pentru a putea spune dacã profeþiile despre presupusul sãu caracter religios au ºanse de confirmare; nu ºtim nici cât de justificate sunt temerile privind efectele perverse ale progresului tehnologic, în domenii precum energia atomicã sau ingineria geneticã. Dar ºtim cã mileniul a început cu speranþa în rezolvarea celor mai grave probleme ale umanitãþii: foametea, maladiile incurabile ºi pandemiile, analfabetismul, discriminãrile, poluarea ºi încãlzirea globalã, ameninþãrile la adresa libertãþii ºi a pãcii. Pentru toate acestea, soluþiile sunt aºteptate nu numai de la autoritãþile politice, ci ºi de la organizaþiile societãþii civile – tot mai active ºi mai responsabile. ªtiinþa, decidenþii politici ºi administraþia, activismul civic ºi sistemele asistenþiale sunt privite, astfel, ca piese ale unui tablou evolutiv al civilizaþiei, din care sã se degaje o nouã eticã universalã. În urmã cu doar douã decenii, lumea pãrea sã fie împãrþitã, definitiv ºi iremediabil, în douã blocuri politico-economice ºi militare opuse, prinse în schema conflictualã a Rãzboiului Rece. Dincolo de acest clivaj motivat ideologic, un alt „partaj” structural caracteriza omenirea: bogaþii planetei, situaþi în emisfera nordicã, versus sãracii din sud. La seria opoziþiilor dintre societãþi ºi arii de civilizaþie, mai puteam adãuga tensiunile rasiale, etnice ºi religioase, de inspiraþie medievalã; ecartul dintre lumea informatizatã ºi cea marcatã de analfabetism; diferenþele de valori morale ºi stil de viaþã dintre comunitãþile tradiþionaliste ºi cele postmoderne etc. Toate acestea erau posibile în pofida proceselor tot mai profunde de globalizarea ºi în condiþiile în care statele lumii ajunseserã la câteva acorduri formale privind drepturile fundamentale ale omului. În prezent, contextul internaþional este prea puþin diferit comparativ cu cel de la sfârºitul anilor ’80. Astfel, deºi a dispãrut pericolul unui rãzboi („rece” sau „cald”) între „lagãrul” comunist ºi cel capitalist, dupã disoluþia neaºteptatã ºi rapidã a celui dintâi, s-a afirmat un nou front, în care combatanþii poartã mãrci din binomurile: democraþie/dictaturã, laicitate/fundamentalism, antiterorism/terorism. Bogãþia ºi sãrãcia au continuat sã se polarizeze, existând societãþi în care indivizii trebuie sã supravieþuiascã cu venituri de sub un dolar pe zi; totuºi, Sudul – subdezvoltat în ansamblu, pânã nu demult – a oferit surpriza unor pusee de creºtere economicã, în cadrul aºa-numitelor „economii emergente”, concurând cu succes marile puteri precum SUA, Japonia sau Uniunea Europeanã. În Nord ºi în Sud, conflictele rasiale, interetnice ºi interconfesionale sfâºie în continuare mari comunitãþi, ajungându-se chiar la genocid. Lumea actualã a acumulat multe alte probleme, pe lângã cele considerate tradiþionale: acutizarea crizei mediului (poluarea ºi încãlzirea globalã provocând schimbãri climatice dramatice); pericolul pandemiilor (mai mare acum decât în trecut, din cauza dezvoltãrii mijloacelor de transport ºi a comerþului internaþional); ameninþarea reþelelor teroriste (capabile chiar de lovituri nucleare); extinderea reþelelor de crimã organizatã (implicate în traficul de persoane, de organe ºi de droguri, precum ºi în exploatarea prin muncã); utilizarea necontrolatã ºi inechitabilã a resurselor energetice convenþionale; migraþia economicã a populaþiilor din þãrile slab dezvoltate cãtre zonele de

96

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

prosperitate (cu efectele ei în planul aculturaþiei ºi al dezorganizãrii sociale); migraþia determinatã de conflicte armate, persecuþii etnice, politice sau religioase (criza refugiaþilor); impactul problematic al cercetãrilor din geneticã, din domeniul nuclear, electronicã ºi comunicaþii.

3.1. Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului – repere universale pentru asistenþa socialã În contextul multiplicãrii ºi globalizãrii problemelor umane, asistãm la o semnificativã dezvoltare a solidaritãþii ºi a mijloacelor de intervenþie la nivel internaþional, atât prin intermediul factorilor guvernamentali, cât ºi al organizaþiilor societãþii civile. Aflate într-o cooperare dublatã de concurenþã, statele ºi ONG-urile încearcã sã impunã noi standarde ºi practici de intervenþie socialã, pentru atenuarea clivajelor ºi distribuþia echitabilã a bunãstãrii generate de progresul ºtiinþific ºi tehnologic. Corelarea eforturilor ºi stabilirea unor þinte comune pentru toate þãrile, în materie de creºtere a indicelui dezvoltãrii umane, se realizeazã în baza unui document adoptat în anul 2000 de cãtre Organizaþia Naþiunilor Unite: Declaraþia Mileniului. Amintita Declaraþie, adoptatã de 191 de þãri, conþine Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, care definesc cele mai importante þinte ale dezvoltãrii la nivel global: reducerea sãrãciei severe; accesul universal la educaþie primarã; promovarea egalitãþii între sexe ºi afirmarea femeilor; reducerea mortalitãþii la copii; îmbunãtãþirea sãnãtãþii materne; combaterea HIV/SIDA ºi a tuberculozei; asigurarea durabilitãþii mediului; crearea unui parteneriat global pentru dezvoltare. Cele opt obiective fixate de ONU au rolul de a orienta ºi de a impune criterii de performanþã pentru activitatea instituþiilor ºi organizaþiilor implicate în domeniile asistenþei sociale, educaþiei, sãnãtãþii, dezvoltãrii economice durabile ºi protecþiei mediului. Conþinutul obiectivelor enunþate – operaþionalizat pe zone ºi sexe –, vizeazã în primul rând populaþia foarte sãracã a planetei, confruntatã cu foametea ºi lipsa serviciilor medicale minimale. Astfel, se preconizeazã ca, pânã în anul 2015, sã se înjumãtãþeascã (faþã de nivelul din 1990) numãrul persoanelor al cãror venit este mai mic de 1 dolar pe zi ºi al celor care suferã de foame. Acest obiectiv este operaþionalizat prin indicatori precum: incidenþa taliei mici la copiii sub vârsta de 5 ani ºi proporþia populaþiei care are un consum de calorii sub nivelul minim al unei diete capabile sã asigure necesarul de energie pentru organism. Tot în perioada 1990-2015, se preconizeazã reducerea cu douã treimi a mortalitãþii la copiii cu vârsta sub cinci ani, reducerea cu douã treimi a ratei mortalitãþii materne, accesul universal la serviciile de sãnãtate a reproducerii, precum ºi stoparea rãspândirii maladiilor HIV/SIDA, tuberculoza ºi malaria. Aceste þinte presupun creºterea gradului de ocupare a forþei de muncã ºi a ratei PIB pe persoanã angajatã, astfel încât populaþiile afectate de marile probleme enumerate sã nu rãmânã într-o poziþie de dependenþã perpetuã faþã de ajutorul internaþional. Obiectivele de dezvoltare au în vedere situaþia actualã ºi de perspectivã a durabilitãþii mediului, sub urmãtoarele aspecte: reducerea emisiilor de dioxid de carbon pe cap de locuitor ºi pe 1 dolar PIB; protejarea stratului de ozon; creºterea suprafeþelor împãdurite; reducerea pierderii biodiversitãþii; accesul populaþiei la surse sigure de

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

97

apã potabilã ºi la servicii de canalizare (reducerea la jumãtate, pânã în 2015, a numãrului celor care nu beneficiazã de aceste servicii, precum ºi reducerea numãrului celor care trãiesc în mahalale insalubre). Întrucât cele mai multe þãri nu au capacitatea de a atinge obiectivele de mai sus prin utilizarea propriilor resurse naturale ºi umane, s-a propus, în Declaraþia Mileniului, crearea unui parteneriat global pentru dezvoltare, care sã includã: crearea unui sistem financiar ºi comercial internaþional nediscriminatoriu, predictibil, deschis ºi bazat pe regulamente; asistenþã umanitarã, acces liber pe piaþã ºi chiar ºtergerea datoriilor externe pentru þãrile cele mai slab dezvoltate; creºterea accesului þãrilor sãrace la piaþa de medicamente ieftine; creºterea accesului la serviciile de telefonie ºi Internet. Este de la sine înþeles cã parteneriatul global pentru dezvoltare necesitã alocarea unor resurse importante din partea þãrilor dezvoltate, care au statut de donatoare. Potrivit propriilor lor proiecþii de participare la Official Development Assistance (ODA), þãrile dezvoltate ar fi trebuit sã aloce, în ultimii ani, cel puþin câte 0,39% din PIB pentru atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului. Pe fondul crizei economice, dar ºi al jocurilor politice interne, statele dezvoltate tind sã reducã dramatic ajutorul internaþional ºi sã declare diverse alte forme de asistenþã ca fãcând parte din ODA (reducerea/ºtergerea datoriilor, asistenþa pentru refugiaþi). O problemã realã a ODA o reprezintã, de asemenea, calitatea ajutorului oferit: slaba transparenþã, predictibilitatea scãzutã a fluxului de asistenþã, direcþionarea deficitarã spre egalitatea de ºanse ºi promovarea femeii, absenþa unor planuri coerente multianuale de finanþare. România, aflatã de puþinã vreme în rândul statelor donatoare, ºi-a demarat acþiunile cu o contribuþie la ODA de aproximativ 0,07% din PIB – sumã insuficientã ºi marcatã, în plus, de toate problemele legate de calitatea ajutorului. Þinta de contribuþie fixatã pentru anul 2010 – de 0,17% din PIB – este greu de atins, în condiþiile crizei economice mondiale, ºtiut fiind faptul cã guvernele sunt tentate sã renunþe, în perioadele dificile, tocmai la cheltuielile pe care le cred mai puþin importante. În pofida extinderii ºi amplificãrii efectelor crizei economice mondiale (sau poate tocmai în aceste condiþii), Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului trebuie sã rãmânã prioritãþi ale oricãrei politici responsabile. Atingerea obiectivelor din aria economicã, împreunã cu a celor din sfera educaþiei, sãnãtãþii ºi dezvoltãrii durabile, ar putea conduce la ameliorarea indicelui dezvoltãrii umane.

3.2. Indicele dezvoltãrii umane În mediile internaþionale este îndeobºte recunoscutã existenþa unor mari decalaje de dezvoltare între þãri ºi continente. Imaginea sãrãciei ºi a subdezvoltãrii este în mod frecvent asociatã Africii, Americii Latine ºi unei pãrþi însemnate din Asia, în timp ce bogãþia îºi are „sediul” în America de Nord, Europa ºi Australia. O asemenea imagine este în linii mari veridicã, dar trebuie spus cã existã insule de sãrãcie ºi de prosperitate rãspândite atipic. De aceea, pentru o mai corectã evaluare a nivelului atins de diverse state, se utilizeazã un indicator compozit: indicele dezvoltãrii umane. Indicele dezvoltãrii umane (Human Development Index) este o medie a indicilor calculaþi pe trei segmente de bazã ale dezvoltãrii umane: durata vieþii, educaþia ºi standardul de viaþã. Durata vieþii este cuantificatã prin speranþa de viaþã la naºtere (cu

98

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

o valoare maximã de 85 de ani ºi o valoare minimã de 25 de ani). Nivelul de educaþie (maxima de 100% ºi minima de 0%) este mãsurat prin rata de alfabetizare (cu o pondere de douã treimi) ºi rata de ºcolarizare (o treime). Mãsurarea standardului de viaþã se face prin produsul intern brut pe locuitor (valoarea maximã de 40.000 de dolari ºi minima de 100). Mãsurarea comparativã a speranþei de viaþã, a alfabetizãrii ºi nivelului de trai din cele 179 de þãri monitorizate face posibilã o evaluare mai exactã decât simpla comparare a PIB-ului pe cap de locuitor, care mãsoarã doar prosperitatea materialã ºi nu alþi indicatori socioeconomici. Indicele dezvoltãrii umane, pentru majoritatea statelor membre ONU, este actualizat în fiecare an de Programul de Dezvoltare al Naþiunilor Unite ºi publicat în Raportul de Dezvoltare Umanã. Rapoartele ultimilor ani aratã cã, pe ansamblu, standardul de viaþã în lume a înregistrat o creºtere semnificativã. Totuºi, creºterea a fost net în avantajul þãrilor bogate, în timp ce regiunile sãrace ale lumii n-au avut niciun progres serios. Potrivit IDU, care þine cont de nivelul veniturilor, speranþa de viaþã ºi educaþie, Norvegia ºi Islanda sunt þãrile cele mai bine situate, iar Nigerul ºi Tanzania se bat pe ultimul loc. Plutonul primelor cinci þãri mai cuprinde Australia, Irlanda ºi Suedia, iar al ultimelor – Sierra Leone, Mali, Burkina Faso ºi Guineea Bissau. România se aflã aproximativ pe locul 60. Locuitorii celei mai prospere þãri sunt de aproape 40 de ori mai bogaþi decât cei mai sãraci din lume. Bogaþii trãiesc de aproape douã ori mai mult decât sãracii planetei. Speranþa de viaþã în cele 31 de þãri din coada clasamentului este de 46 de ani, cu 32 de ani mai puþin decât în þãrile de pe primele poziþii. Nu mai puþin de un miliard de oameni de pe glob nu au nici mãcar acces la apã curatã, pentru a nu mai vorbi de o alimentaþie suficientã. Indicele dezvoltãrii umane pentru România se situeazã în jurul valorii de 0,825, plasând þara noastrã pe locul 62 din 179 de þãri analizate. În ultimul deceniu, România s-a aflat pe un trend ascendent în ceea ce priveºte IDU. Astfel, în 1997, IDU se situa la valoarea de 0,752, pentru a depãºi nivelul de 0,800 începând cu 2004. Cu toate progresele înregistrate, România continuã sã fie în urma Bulgariei (locul 56), deþinând ultimul loc din UE. Ca o consolare, se aflã totuºi înaintea unor þãri precum Federaþia Rusã (73), Brazilia (70) sau Turcia (76). În rândul vecinilor României, situaþia este urmãtoarea: Republica Moldova se situeazã pe locul 113; Serbia (65), Macedonia (68) ºi Bosnia-Hertzegovina (75) sunt în spatele nostru, din cauza lungului conflict din fosta Iugoslavie; ne depãºesc net Republica Cehã (35), Ungaria (38), Polonia (39), Slovacia (41), Estonia (42), Lituania (43), Letonia (44) ºi Croaþia (45). Printre dimensiunile constitutive ale dezvoltãrii umane, România se situeazã cel mai bine în privinþa Indicelui Disparitãþii de Gen, unde se aflã pe locul 2, dupã Suedia. Suntem bine plasaþi dupã rata de alfabetizare a adulþilor (locul 29). Mai slab poziþionatã rãmâne România în ceea ce priveºte speranþa de viaþã la naºtere (locul 79, în ciuda faptului cã în ultima decadã speranþa de viaþã a crescut cu mai bine de 2 ani, de la 69,9 la 72,2); îngrijorãtor este locul 22 ocupat în privinþa probabilitãþii populaþiei de a nu supravieþui vârstei de 40 de ani. Neonorantã este proporþia copiilor sub greutatea normalã (comparabilã cu cea din Georgia sau Singapore). Plasarea României în categoria statelor cu nivel înalt de dezvoltare umanã, ca ºi includerea ei în grupul þãrilor donatoare pentru ODA, amplificã responsabilitãþile

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

99

clasei politice ºi ale mediilor asociative româneºti, în vederea creºterii coerenþei ºi corelãrii programelor economice, educaþionale, de sãnãtate ºi asistenþiale.

4. Teorii sociologice pentru asistenþa socialã 4.1. Imaginea sistemicã a societãþii globale. Proiecþii asistenþiale Cunoaºterea ºi interpretarea realitãþii sociale depind de asumarea unei ipoteze (sau a unei axiome) cu privire la natura umanã ºi la geneza formelor vieþii comunitare. Propoziþiile „referenþiale” care au întemeiat, de-a lungul timpului, filosofia socialã ºi mai apoi sociologia au vizat în primul rând substanþa umanului ºi „motivul” traiului colectiv. Din multitudinea caracterelor sau determinaþiilor naturii umane, cele mai evocate de filosofi, antropologi ºi sociologi sunt raþionalitatea ºi sociabilitatea. Distingându-se de restul lumii animale prin capacitatea sa cognitivã, prin uzul raþiunii ºi practicarea virtuþilor morale, omul este produsul ºi creatorul corpului social, adicã al acelui complex de elemente materiale ºi simbolice care regizeazã interacþiunile dintre indivizi, grupuri ºi comunitãþi.

Pentru a facilita înþelegerea dimensiunii contextuale a asistenþei sociale, credem necesarã reiterarea principalelor presupoziþii antropologice vizând sociabilitatea. Cât priveºte raþionalitatea, ca determinativ al umanitãþii, ea nu pune probleme speciale de interpretare. Îndeobºte se acceptã ideea cã raþionalitatea este o caracteristicã a comportamentului uman, constând în orientarea acestuia dupã principiile logicii ºi dupã modelele instituite social. Acolo unde nu guverneazã raþiunea (fie cã e vorba despre viaþa privatã sau despre prestaþiile cu caracter public), gãsim cele mai multe asemãnãri cu comportamentele animale. Spre deosebire de axioma raþionalitãþii, problema sociabilitãþii (legatã de întrebarea: „Cum este cu putinþã instituirea ºi conservarea ordinii sociale?”) este mult mai controversatã. Ea deschide orizonturi explicative de primã importanþã pentru reflecþiile asupra asistenþei sociale. Incontestabil, omul trãieºte în comunitate cu semenii sãi; nu existã elemente care sã probeze cã el ar fi fost vreodatã (în zorii istoriei sale ca specie) un singuratic. Dar care este „motivul” vieþii în comunitate? Rãspunsurile la aceastã întrebare s-au structurat în jurul a douã ipoteze principale: a) cea dintâi în ordine istoricã îi are ca exponenþi pe anticii Platon ºi Aristotel, care considerau cã, prin natura sa, omul este o fiinþã socialã (zoon politikon); nefiind autosuficient, omul posedã un „instinct social” de substanþã utilitarã, dar ºi moralã, care îl conduce la cooperarea (fie ea ºi conflictualã) cu ceilalþi indivizi ai speciei sale; b) cealaltã ipotezã (susþinutã iniþial de sofiºti, dar consacratã în filosofia modernã de Thomas Hobbes) pleacã de la premisa cã nu existã o înclinaþie naturalã pentru viaþa socialã; societatea este produsul unui acord (contract) intervenit între oamenii care, iniþial, au fost egali ºi liberi (nelegaþi de nici o normã socialã); imposibilitatea de a-ºi conserva viaþa ºi proprietatea în absenþa regulilor de comportament ºi a unei autoritãþi care sã arbitreze conflictele ºi sã garanteze protejarea dreptului fiecãruia i-a determinat pe oameni sã renunþe la libertatea lor absolutã din starea naturalã ºi sã creeze societatea civilã. Aºadar, cele

100

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

douã explicaþii ale naºterii civilitãþii se bazeazã, în primul caz, pe afirmarea sociabilitãþii naturale, iar în al doilea caz pe teoria caracterului artificial al societãþii ºi al politicii. Din unghi asistenþial, teoria sociabilitãþii naturale trimite la o ideologie a solidaritãþii ºi a necesitãþii cooperãrii membrilor colectivitãþii; în schimb, opusul ei postuleazã în mod inevitabil un individualism pe care cu greu reuºeºte sã-l tempereze calculul raþional al utilitãþii unui sistem normativ ce ne poate constrânge, uneori, chiar la ajutorarea aproapelui. Indiferent cã vom considera societatea drept produsul naturii (esenþei) umane sau cã o vom vedea ca pe rezultatul unui calcul raþional al indivizilor, cert este cã ea funcþioneazã ca un uriaº sistem în care elementele (indivizii, grupurile ºi comunitãþile, precum ºi instituþiile sociale) sunt aºezate în structuri ºi sunt legate prin funcþii specifice. Sociologia ultimelor decenii apeleazã constant la modelul sistemist6, care imagineazã societatea globalã ca pe un complex de subsisteme interdependente (economicul, politicul, structurile normative ºi structurile de socializare).

Figura 1

Structurile economice au funcþii vizând producþia ºi circulaþia bunurilor de consum, a serviciilor ºi a forþei de muncã. Structurile politice definesc obiectivele comunitare, mobilizând apoi resursele necesare ºi acþionând pentru îndeplinirea lor. Structurile normative corespund „ansamblului de instituþii, de norme, reguli juridice, clase sociale ºi grupuri care au drept funcþie stabilirea ºi menþinerea solidaritãþilor pe care o societate le poate pretinde între membrii ei; aceastã comunitate este în acelaºi timp un loc de presiune, de control social, un loc de adeziune la un consens colectiv ºi un loc de 6. Începând cu anii ’50, se poate constata apariþia unei bogate literaturi sociologice de facturã sistemistã. Amintim în acest sens: Talcott Parsons, The Social System, The Free Press of Glencoe, New York, 1951; Walter Buckley, Sociology and Modern Systems Theory, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1967; Henri Janne, Le système social. Essai de théorie générale, Editions de l’Institut de Sociologie de l’Université Libre de Bruxelles, 1968; M. Crozier ºi E. Friedberg, L’acteur et le système, Editions du Seuil, Paris, 1977; Jean-William Lapierre, L’analyse de systèmes. L’application aux sciences sociales, Syros/Alternatives, Paris, 1992; Jean-Claude Lugan, La systémique sociale, Presses Universitaires de France, Paris, 1993 etc. O amplã analizã a sistemismului contemporan o realizeazã Anton Carpinschi ºi Cristian Bocancea în volumul I al tratatului de ªtiinþa politicului, Editura Universitãþii „Al.I. Cuza”, Iaºi, 1998, pp. 153-220.

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

101

manifestare a solidaritãþii” (Lugan, 1983, p. 59). Structurile de socializare (familia, ºcoala, asociaþiile culturale, sindicatele, Biserica, partidele politice, mass-media etc.) transmit membrilor unei comunitãþi cultura, valorile morale ºi politice, conferindu-le identitate ºi capacitate de adaptare funcþionalã. Nu existã societate din care sã lipseascã vreunul dintre subsisteme. Ele dau consistenþã oricãrei colectivitãþi, indiferent de nivelul de dezvoltare ºi de ordinea moralã, juridicã ºi politicã pe care o practicã. Subsistemele se aflã permanent într-un proces de interacþiune, de schimb; între ele se produc adaptãri reciproce. Mijloacele lor de acþiune sunt urmãtoarele: – banul (specific subsistemului economic) – mijloc de reglare a circulaþiei bunurilor, mijloc de presiune ºi „disciplinare”, de obþinere a ataºamentului faþã de un sistem social; – puterea (capacitatea de a-i obliga pe membrii unei societãþi sã acþioneze în vederea îndeplinirii obiectivelor comunitare, generale; factorul dinamic ce acþioneazã împotriva entropiei sociale) este instrumentul subsistemului politic7; puterea politicã instituþionalizatã (statul) deþine monopolul utilizãrii forþei legitime, a coerciþiei; ca uniune a „legiuitorilor, scribilor ºi jandarmilor” (potrivit expresiei sociologului belgian Henri Janne), statul ºi puterea politicã pe care o încarneazã reprezintã matricea instituþionalã a societãþii globale; – influenþa (mijloc al subsistemului normativ, de integrare) este capacitatea de a obþine adeziunea cetãþenilor prin persuasiune; ea este opusul forþei brute ºi semnul unei societãþi mai puþin „barbare”, dar nu neapãrat ºi mai morale; – angajamentele generalizate faþã de valorile ºi normele unei societãþi constau în mecanisme ideologice care justificã ordinea socialã, modul de viaþã ºi obiºnuinþele comportamentale, fãcând din ele singurele valori acceptabile. În orice societate, pot opera concomitent douã tipuri opuse de angajamente generalizate: pro- ºi contraatitudinale. Angajamentul proatitudinal constã în implicarea persoanei/grupului într-un comportament nonproblematic sau conform atitudinilor sale, pe când angajamentul contraatitudinal presupune acceptarea unor practici ce contrazic moralitatea sau convingerile individuale, dar care sunt necesare adaptãrii la exigenþele comunitare. Potrivit lui Jean-Claude Lugan (1983, p. 60), „accesul la influenþã, la putere ºi la bani este supus angajamentelor generalizate, care dovedesc cã actorul sau grupul de actori utilizeazã aceste mijloace în cadrul valorilor ºi normelor sistemului social dat”. O asemenea concepþie despre societate îºi are originea în structuro-funcþionalismul lui Talcott Parsons (1902-1980). Încercând sã depãºeascã empirismul cercetãrilor sociologice americane din perioada interbelicã, Parsons a construit o teorie generalã a societãþii, reunind elemente din diverse ºtiinþe umaniste, cum ar fi economia, ºtiinþele politice, psihologia ºi antropologia. Teoria generalã a acþiunii aplicatã la sistemul social distinge patru aºa-numite funcþii primare: a) funcþia de menþinere a modelelor de control; b) funcþia de integrare internã a sistemului de acþiune; c) funcþia de 7. Puterea nu este exclusiv politicã; în fapt, puterea politicã e doar o specie a puterii sociale (care cuprinde, de asemenea, puterea economicã, culturalã, spiritualã). Adesea „speciile” puterii opereazã combinat, neputând fi identificate cu claritate: acþiunea politicã se combinã cu presiunea (sau cu recompensa) economicã, cu influenþa exercitatã de prestigiul spiritual etc.

102

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

realizare a scopurilor colective; d) funcþia de adaptare a sistemului de acþiune la condiþiile globale ale mediului. Respectivele funcþii sunt proprii unor subsisteme ale sistemului de acþiune, presupunând componente structurale ºi procese sau mecanisme de evoluþie, ca în tabelul de mai jos. Tabelul 1. Cele patru funcþii ale sistemului social

SISTEMUL SOCIAL

Funcþii primare

Subsisteme

Componente structurale

Procese de schimbare

Menþinerea modelelor

Instituþiile culturale

Valorile

Generalizarea valorilor

Integrarea

Comunitatea

Normele

Incluziunea

Realizarea scopurilor colective

Politicul

Colectivitãþile

Diferenþierea

Adaptarea

Economicul

Rolurile profesionale

Ameliorarea adaptativã

Toate elementele cuprinse în tabel interacþioneazã unele cu altele ºi în raport cu mediul, faþã de care dobândesc diverse grade de autonomie. În concepþia lui Parsons, societatea este un subsistem special, respectiv colectivitatea care, graþie nivelului sãu de autonomie ºi completitudine, oferã membrilor ei posibilitatea de a-ºi satisface trebuinþele individuale ºi colective. Pornind de la o astfel de teorie, sociologii contemporani au ajuns sã considere cã societatea globalã poate fi vãzutã fie ca un vast fenomen social total (la scarã mondialã ºi/sau naþionalã), fie ca un ansamblu concret ºi singular de persoane ºi grupuri umane, în cadrul cãruia sunt exercitate toate categoriile de activitãþi. În concepþia sociologului francez Jean-William Lapierre (1973, pp. 32-33), societatea globalã este alcãtuitã din mai multe subsisteme: biosocial sau sociogenetic (având ca funcþie reproducþia socialã a populaþiei); ecologic sau sociogeografic (cuprinzând relaþiile oamenilor cu mediul natural, modul de habitat, relaþiile de vecinãtate, procesele de migrare ºi de deplasare a populaþiei etc.); subsistemul economic (producãtorul bunurilor materiale ºi serviciilor, prin utilizarea resurselor naturale ºi a forþei de muncã); subsistemul cultural (specializat în crearea ºi difuzarea valorilor, codurilor, simbolurilor); subsistemul politic (ansamblul proceselor decizionale care privesc societatea globalã). Între toate subsistemele societãþii globale existã raporturi de interdependenþã, ca în figura de mai jos. Pornind de la aceste raporturi (de la natura ºi sensul lor), putem determina subsistemul „dominant” al unei societãþi: el este acela care are capacitatea de a impune tuturor celorlalte subsisteme constrângeri pe care acestea nu i le pot impune la rândul lor8. 8. Fãrã a absolutiza, putem afirma cã în societãþile postindustriale dominã economicul, în societãþile guvernate dictatorial – politicul; subsistemul cultural pare dominant în societãþile arhaice etc.

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

103

Figura 2

Deschis faþã de influenþele mediului extern (în care includem nu numai lumea naturalã, ci ºi comunitãþile cu care vine în contact), orice sistem social îºi conservã structurile ºi funcþiile, adaptându-se permanent datoritã retroacþiunii (feedback). Retroacþiunea face ca sistemele sociale sã fie evolutive. În viziune sistemistã, funcþionarea societãþii presupune adaptarea structurilor ºi a funcþiilor subsistemelor componente, astfel încât sã se pãstreze un echilibru dinamic între acestea, precum ºi între subsisteme ºi ansamblul social. De îndatã ce echilibrul este tulburat din cauza absenþei sau a insuficienþei ajustãrilor structural-funcþionale, corpul social cunoaºte fenomene de crizã; în astfel de contexte, va fi necesarã intervenþia asistentului social, ca agent reglator. Paradigma sistemicã (atât forma ei clasicã, structuro-funcþionalistã, cât ºi variantele mai noi, cum ar fi sistemismul entropic ºi cel comprehensiv) determinã o concepþie aparte ºi asupra clientului asistenþei sociale. Acesta este privit ca figuratorul unei multitudini de roluri sociale pe care le joacã fie succesiv, fie concomitent. Rolurile sociale sunt modele de comportament corespunzãtoare diferitelor statusuri (poziþii) sociale sau, altfel spus, ansambluri de comportamente pe care indivizii unei colectivitãþi le aºteaptã de la o persoanã ce ocupã o anumitã poziþie socialã 9. În interiorul câmpului social, individului i se solicitã (ºi i se impune) concordanþa comportamentelor cu statusul pe care îl are sau la care aspirã. Între modelele de comportament care îi sunt impuse, în interiorul rolurilor pe care ºi le asumã, pot sã aparã uneori divergenþe sau chiar incompatibilitãþi, fapt care determinã ruperea echilibrului funcþional al actorului 9. Statusul sau poziþia socialã se constituie din ansamblul relaþiilor orizontale (egalitare) ºi verticale (ierarhice) pe care un individ le are cu alþi membri ai comunitãþii cãreia îi aparþine. Prin status înþelegem, de asemenea, ansamblul drepturilor ºi îndatoririlor pe care un individ le are în virtutea locului pe care îl ocupã în societate. Din aceastã perspectivã, rolul social poate fi conceput ca un aspect prescriptiv al conduitei asociate unui status.

104

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

social. Prin urmare, asistentul social trebuie sã identifice configuraþia rolurilor pe care le joacã asistatul în mediul sãu familial ºi profesional, în cadrul grupurilor din care face parte ºi la nivelul comunitãþii. Reþeaua de drepturi ºi îndatoriri în care este prins individul face ca intervenþia socialã sã fie supusã totdeauna unor condiþionãri multiple. Mai exact, asistenþa socialã opereazã în contexte sistemice (întrucât clienþii ei sunt „prinºi” în þesãtura socialã), fiind ea însãºi, ca activitate, parte a sistemului social. Viziunea sistemicã asupra societãþii nu este unica paradigmã din sociologia contemporanã. Dupã cum observa Raymond Boudon (1997, p. 7), „în numele unei idei curent acceptate de filosofia contemporanã a ºtiinþelor, orice comunitate ºtiinþificã, funcþionând în regim de «ºtiinþã normalã», se supune unei «paradigme» unice, cercetãtorii fiecãrei discipline bazându-se astfel pe un ansamblu de principii acceptate de toþi. Îndoielile ºi divergenþele ar apãrea deci doar în perioadele de revoluþie ºtiinþificã, odatã cu tendinþa de înmulþire a paradigmelor, când în sfârºit unul din concurenþi câºtigã, deschizând o nouã perioadã de «ºtiinþã normalã». Ne întrebãm dacã nu e preferabil, atunci când este vorba despre sociologie, sã inversãm termenii acestei descrieri. Într-adevãr, în cadrul acestei discipline se observã, dimpotrivã, permanente divergenþe cu privire la principiile ce o definesc, domnia paradigmei unice instalându-se doar în rarele momente în care o ºcoalã reuºeºte sã-ºi impunã provizoriu punctul de vedere”. Boudon menþioneazã, ca modele concurente, sociologia descriptivã, sociologia criticã ºi sociologia acþiunii. Asistenþa socialã nu se limiteazã nici ea la sistemism; putem chiar sã afirmãm cã uneori nu pune pe un plan secund doar sistemismul, ci sociologia în ansamblu, preferând sã se bazeze mai mult pe teoriile ºi metodele din psihologie. Deschiderile multiple ale asistenþei sociale cãtre orizonturi teoretice ºi metodologice diferite nu fac decât sã-i dezvolte capacitatea de înþelegere a mecanismelor lumii omului ºi de gestionare a complexitãþii sociale.

4.2. Sociologia acþiunii. Repere teoretice pentru asistenþa socialã Dacã pentru a construi o imagine globalã a societãþii am preferat utilizarea paradigmei sistemice (care insistã asupra intercondiþionãrilor dintre elementele – structurile ºi funcþiile – ansamblului comunitar), pentru a ne apropia de realitatea vie a clientului asistenþei sociale vom face apel la sociologia acþiunii, ale cãrei principii sunt urmãtoarele: „orice fenomen social, indiferent de natura lui, este întotdeauna rezultatul unor acþiuni, credinþe ºi, în general, al unor comportamente individuale […]; sociologul care vrea sã explice un fenomen social trebuie sã regãseascã sensul comportamentelor individuale aflate la originea lui” (Boudon, 1997, p. 24). Din aceste principii rezultã extrem de multe consecinþe teoretice, metodologice ºi chiar ideologice pentru practica asistenþialã. Profesioniºtii asistenþei sociale (ca ºi decidenþii politici cu funcþii ºi responsabilitãþi în domeniu) intervin în diverse situaþii de crizã sau de disfuncþie socialã. Unele dintre ele au drept cauzã fenomene naturale (aºa este cazul insuficienþei resurselor unei populaþii care locuieºte pe un teritoriu afectat de secetã, de cutremure, inundaþii, incendii etc.); altele se produc din cauza acþiunilor umane (de exemplu rãzboaiele, blocadele economice, deteriorarea mediului natural º.a.m.d.). Observãm, aºadar, cã

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

105

marile probleme sociale sunt cauzate fie de cãtre factori naturali incontrolabili, fie de cãtre factorul uman. În ambele situaþii avem de a face cu o înlãnþuire de evenimente. Evenimentele marcate de intenþionalitate, de scop uman, poartã numele de acþiuni. Acþiunea apare, astfel, ca o succesiune de schimbãri controlate de o fiinþã umanã, schimbãri a cãror finalitate este producerea unor valori sau satisfacerea unor trebuinþe. Nu toate actele umane sunt caracterizate de o intenþionalitate clarã; unele comportamente ale omului au încãrcãturã dominant biologicã. De aceea, pentru a determina caracterul social al unei acþiuni, utilizãm urmãtoarele criterii: a) în acþiunea socialã, persoanele implicate þin seama de prezenþa, de existenþa sau de comportamentul altor persoane, întrucât acþiunea socialã se prezintã în primul rând ca o influenþã reciprocã între actori sociali; b) acþiunea actorului trebuie sã aibã valoare de semn, de simbol pentru ceilalþi oameni: „A ataºa o semnificaþie conduitei tale ºi conduitei celorlalþi înseamnã a-i atribui un sens simbolic, care sã poatã fi transmis ºi înþeles graþie unui cod de indicii sau de semne; înseamnã, ºi mai exact, a insera aceastã conduitã într-un sistem de comunicaþie” (Rocher, 1968, p. 27); c) acþiunea socialã presupune înþelegerea reciprocã a aºteptãrilor actorilor sociali ºi orientarea comportamentului potrivit respectivelor aºteptãri10. Insistând pe elementele numite influenþã, semnificaþie ºi înþelegere, aceste trei criterii fundamenteazã definirea subiectivã a acþiunii sociale care, potrivit lui Max Weber (Theory of Social and Economic Organization), se caracterizeazã prin comunicarea semnificaþiilor subiective: „Acþiunea (umanã) este socialã în mãsura în care, prin faptul semnificaþiei subiective pe care individul sau indivizii care acþioneazã i-o ataºeazã, þine seama de comportamentul altora ºi este afectatã de acesta în cursul ei”. Adaptarea comportamentului în funcþie de partenerii sociali poate fi determinatã raþional fie de natura scopului urmãrit de cel care acþioneazã, fie de o valoare pe care actorul o acceptã necondiþionat; în unele situaþii, factorul determinant al acþiunii este un imbold afectiv; în fine, adaptarea comportamentului poate depinde de constrângerea unei tradiþii acþionale. Rezultã astfel, în concepþia lui Weber, patru tipuri de acþiuni sociale: raþionale prin finalitate, raþionale prin valoare, afective ºi tradiþionale. În concepþia lui Emile Durkheim, acþiunea (sau faptul social) se caracterizeazã prin exterioritate ºi prin capacitatea coercitiv㠖 douã criterii „obiective”. În cunoscuta lucrare Les Règles de la méthode sociologique (1895), Durkheim considera cã faptele sociale sunt „maniere de a acþiona, de a gândi ºi de a simþi, exterioare individului, ºi care sunt dotate cu o putere de constrângere în virtutea cãreia ele i se impun”. Caracterizarea faptului social avea la bazã distincþia dintre conºtiinþa colectivã ºi conºtiinþa individualã. Prima reprezintã un ansamblu de moduri de a gândi, de a simþi ºi de a acþiona, stabilit (construit) în decursul istoriei unei societãþi ºi care constituie moºtenirea ei culturalã ºi de civilizaþie. Conºtiinþa colectivã este anterioarã individului, 10. Cel mai adesea, acþionãm nu potrivit înclinaþiilor noastre naturale, nu potrivit tendinþelor de moment sau pulsiunilor afective, ci în conformitate cu ceea ce credem cã aºteaptã de la noi oamenii din jur. În asistenþa socialã, clienþii sunt tentaþi permanent sã dezvolte comportamente pe care le presupun acceptate (sau chiar apreciate) de cãtre asistentul social. Acþiunea conform aºteptãrilor celorlalþi actori sociali presupune existenþa unor modele de comportament socialmente acceptate pentru diferite statusuri sociale.

106

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

i se impune ºi dãinuie dupã dispariþia acestuia. Caracterul coercitiv al conºtiinþei sociale semnificã faptul cã, pentru a putea trãi într-o societate datã, individul trebuie sã îºi însuºeascã ºi sã practice manierele ei de a gândi, de a simþi ºi de a acþiona. Interiorizarea conºtiinþei sociale de cãtre individ (transformarea modelelor ºi normelor acesteia în modele ºi norme ale conºtiinþei individuale) se realizeazã prin educaþie sau, în sens mai larg, prin socializare. Individul ia naºtere din societate ºi nu invers; fiecare membru al unei comunitãþi are impresia cã nu se supune decât lui însuºi, pe câtã vreme el nu este decât „jucãria forþelor colective”. Sintetizând ºi reunind criteriile de definire de mai sus, putem conchide cã acþiunea socialã este orice manierã de a gândi, de a simþi ºi de a acþiona, a cãrei orientare este structuratã potrivit unor modele colective, împãrtãºite de cãtre membrii unei colectivitãþi umane (Rocher, 1968, p. 45). Totuºi, orientarea potrivit modelelor socialmente sintetizate nu trebuie confundatã cu predeterminarea. Aºa cum remarca Gilles Ferréol (1991), sociologia acþiunii scoate conduitele individuale ºi comportamentele colective din schema explicativã a istoricismului (unde ele sunt privite ca „fructul legilor generale de evoluþie”), plasându-le în reþeaua confruntãrilor unor raþionalitãþi divergente. În universul acþiunilor umane nu opereazã decât rareori mecanismele determinismului simplu ºi rigid; cauzele, manierele de desfãºurare ºi finalitãþile acþiunilor sunt adesea ocultate de o multitudine de elemente proprii fie actorului, fie mediului acþiunii. Dintre aceste elemente, se remarcã libertatea actorului. Ea nu pune în cauzã caracterul general raþional al sistemului de acþiune, ci îl face mai puþin transparent ºi mai greu de analizat. Postulând ideea cã orice conduitã umanã este expresia unei libertãþi (oricât de restrânsã ar fi ea), Michel Crozier ºi Erhard Friedberg (1977) considerã cã este iluzorie dorinþa de a explica acþiunile prin prisma raþionalitãþii organizaþiei, a obiectivelor, funcþiilor ºi structurilor acesteia. Mai mult decât atât, se poate spune chiar cã actorul participã la organizaþie doar pentru a-ºi satisface trebuinþele individuale, ºi nu pentru a rãspunde vreunei exigenþe sau/ºi înclinaþii sociale. Acelaºi lucru îl afirmã ºi paradigma acþiunii colective (Olson): nici un individ nu are interesul de a acþiona pentru a susþine o organizaþie ce produce bunuri ºi servicii colective, în virtutea faptului cã oricum va beneficia de ele; participarea individului (atunci când ea nu e determinatã coercitiv) este impulsionatã doar de posibilitatea de a obþine satisfacþii personale prin intermediul organizaþiei. O modalitate asemãnãtoare de concepere a actorului social face apel la modelul economist „contribuþie-retribuþie”: în cadrul unui sistem de acþiune, actorul cautã sã obþinã o retribuþie cel puþin echivalentã cu contribuþia la funcþionarea sistemului. Participarea la jocurile organizaþiilor nu este regizatã de un plan coerent de satisfacere a trebuinþelor individuale (plan care, în anumite situaþii, ar necesita acþiuni fãrã utilitate evidentã ºi imediatã), ci dimpotrivã: într-un context de raþionalitate limitatã, actorul social decide secvenþial, adicã alege, pentru fiecare problemã ce îi apare, prima soluþie corespunzãtoare unui nivel minim de satisfacþie. În consecinþã, raþionalitatea ºi libertatea actorului sunt limitate de ceea ce societatea defineºte ca „tip de soluþie” ºi ca „prag de satisfacþie minimã”. Crozier ºi Friedberg considerã cã, în aceste condiþii, este importantã analiza circumstanþelor materiale, structurale ºi umane care limiteazã ºi definesc libertatea ºi raþionalitatea. Acest demers analitic se structureazã în jurul conceptului

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

107

central de strategie, iar pentru înþelegerea conceptului autorii pleacã de la urmãtoarele observaþii empirice: a) actorul social nu are decât rareori obiective clare ºi proiecte coerente; acestea sunt cel mai adesea multiple, ambigue, nonexplicite ºi chiar contradictorii, putându-se schimba sau ajusta în timpul acþiunii, în funcþie de circumstanþe; b) actorul este întotdeauna activ: deºi comportamentul sãu este influenþat ºi limitat de factori externi, nu este niciodatã direct ºi complet determinat; chiar pasivitatea este, într-o anumitã mãsurã, rezultatul unei alegeri; c) comportamentul are totdeauna un sens: faptul cã nu-l putem raporta uneori la obiective clare nu înseamnã cã el este iraþional, ci cã este raþional prin raportare la oportunitãþi ºi la contextul acþional, prin raportare la comportamentele altor actori etc.; d) comportamentul actorului social are douã aspecte: unul ofensiv (sesizarea oportunitãþilor în vederea ameliorãrii propriei situaþii) ºi unul defensiv (menþinerea marjei de libertate, adicã a capacitãþii de a acþiona); e) nu existã comportamente pur ºi simplu iraþionale, în mãsura în care ele pot fi incluse într-o strategie, într-un context organizaþional. În Tratatul de sociologie elaborat sub coordonarea lui Raymond Boudon, acþiunea socialã ºi actorul sunt examinaþi din perspectiva noþiunilor de „comprehensiune” ºi de „raþionalitate”. Astfel, „pentru sociolog, a înþelege comportamentul unui actor social înseamnã […], cel mai adesea, a-i înþelege motivele sau motivele întemeiate […]. În acest sens, ºi numai în acesta, se poate spune cã sociologia, sau cel puþin sociologia acþiunii, are tendinþa de a subscrie la postulatul de raþionalitate al actorului social. Aceasta nu înseamnã cã pentru ea omul este raþional. Deoarece ea nu se ocupã de om, ci de actorul social. Cu alte cuvinte, postulatul de raþionalitate este un principiu metodologic, ºi nu o afirmaþie ontologicã. Iar apoi, aceastã noþiune de raþionalitate este mai largã decât aceea a filosofiei sau a economiei clasice. Pentru a preciza aceastã idee, sã spunem cã sociologia considerã cã un comportament este raþional ori de câte ori este în mãsurã sã ofere pentru el o explicaþie ce poate fi enunþatã în felul urmãtor: «Este comprehensibil faptul cã actorul X s-a comportat în maniera Y: într-adevãr, în situaþia în care se afla, avea motive întemeiate sã facã Y»”11 (Boudon, 1997, p. 39). În funcþie de conþinutul explicaþiei, vom putea identifica mai multe tipuri de raþionalitate: utilitarã (Y corespunde interesului sau preferinþelor lui X), teleologicã (Y este cel mai bun mijloc al lui X de a-ºi atinge obiectivul), axiologicã (Y decurge dintr-un principiu normativ în care X crede, având totodatã ºi motive întemeiate sã creadã în el), tradiþionalã (X a fãcut întotdeauna Y ºi nu avea nici un motiv sã schimbe aceastã practicã) ºi cognitivã (Y decurge din teoria Z, iar X crede în Z în mod întemeiat). Potrivit unei clasificãri alternative, acþiunile pot fi guvernate de raþionalitate obiectivã 11. Pentru a sublinia diferenþa dintre o acþiune comprehensibilã ºi una raþionalã în sens strict, sau chiar dintre iraþionalitate ºi raþionalitate, R. Boudon examineazã douã enunþuri care descriu situaþii acþionale des întâlnite în asistenþa socialã: „…nu putem spune: «Mama avea motive întemeiate sã-ºi pãlmuiascã copilul, deoarece era furioasã». O asemenea frazã va produce imediat o impresie de absurditate. În schimb, putem spune: «Mama nu avea nici un motiv sã-ºi pãlmuiascã copilul, dar era furioasã»; comportamentul ei a fost comprehensibil, dar nu raþional” (Boudon, 1997, p. 39).

108

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

(când actorul social foloseºte mijloacele obiectiv vorbind cele mai bune – raportat la nivelul cunoaºterii – pentru atingerea unui scop), subiectivã (când actorul social se raporteazã la niºte „motive întemeiate” din unghiul sãu de vedere, dar de a cãror fundamentare obiectivã nu este sigur) ºi psihologicã (actorul social acþioneazã inspirat de emoþie, de „pasiunile inimii”) sau pur ºi simplu de iraþionalitate12 (când este valabil enunþul: „X nu avea motive sã facã Y, dar…”). Clasificãrile ºi interpretãrile de mai sus date comportamentelor actorului social avertizeazã asupra faptului cã, în cazul particular al relaþiei de ajutorare stabilite între asistentul social ºi client, opereazã un amestec de obiectivitate ºi subiectivitate, de libertate ºi constrângere organizaþionalã, din care rezultã strategii multiple. În ceea ce-l priveºte pe asistent, ca agent al schimbãrii ºi ca angajat al unui sistem specializat de acþiune, strategiile adoptate vor depinde de limitele (legislative, materiale, deontologice ºi organizaþionale) impuse de sistem, dar ºi de evaluãrile pe care le face „liber” în fiecare caz de intervenþie. Pornind de la strategiile de acþiune, în cazul sistemului-client vom putea identifica tipurile principale de asistaþi (clientul ruºinos, clientul revendicativ ºi cel ezitant). Conceptul de actor social se asociazã cu cel de rol social. Rolul îºi aflã originea într-un proces de adaptare ºi de fixare comportamentalã (adicã de obiºnuire ºi de obiectivare). El nu este, însã, copierea fãrã discernãmânt ºi fãrã originalitate a unei maniere acþionale socialmente constituite, ci poate fi considerat „luarea pe cont propriu a unei acþiuni de un anume tip, în mai mare mãsurã decât efectul unei condiþionãri sau al unei dinamici de ajustare […]. El este executarea unei partituri, tipizarea formelor de acþiune al cãror sens este mai întâi obiectiv, propriu unui repertoriu ºi unui vocabular cotidian, cum ar fi «enervãrile tatãlui», «îngrijorãrile mamei» sau «capriciile copilului». Pornind de la experienþa rolului, se construieºte o comparaþie între un eu angajat ºi cel care rãmâne pe margine, ca observator al acþiunii. Dacã în cursul acþiunii actorul se identificã cu unele conduite sociale observabile, el restabileºte totdeauna o distanþã în raport cu reflecþia asupra propriei conduite” (Durand, Weil, 1989, p. 251). Individul, grupul sau colectivitatea care acþioneazã în conformitate cu rolurile socialmente acceptate se constituie în actori sociali. Însã respectivele roluri nu acoperã toate tipurile de manifestare existente (ºi posibile) într-o societate: unele dintre acestea contravin rolurilor consacrate social; altele, în virtutea noutãþii lor, nu au ajuns încã la 12. Evaluarea de cãtre sociolog a iraþionalitãþii unei acþiuni sociale este marcatã, în opinia lui Boudon, de fenomenul de proiecþie: „atunci când observãm un comportament al unui subiect pe care nu-l cunoaºtem bine, avem tendinþa sã suplinim aceastã lipsã de informaþie atribuindu-i trãsãturi care ne sunt proprii nouã sau mediului nostru. Proiecþia descrisã are avantajul cã ne oferã o interpretare a comportamentului observat, dar o interpretare care are deseori ºi inconvenientul de a fi eronatã. Astfel, ratele crescute ale natalitãþii, observate în þãrile din Lumea a treia, sunt deseori puse de observatorii occidentali pe seama unor comportamente iraþionale (…). În realitate, observatorul are acest sentiment de iraþionalitate ca urmare a unui fenomen de proiecþie: aparþinând unei societãþi în care familiile numeroase trag deseori mâþa de coadã, el admite implicit cã acelaºi lucru se întâmplã peste tot. Or, în þãrile sãrace, adeseori o familie numeroasã uºureazã, dimpotrivã, viaþa tuturor membrilor sãi, oferind servicii de asistenþã ºi asigurare pe care o familie redusã ca dimensiune nu le poate da. Astfel, în multe þãri din Lumea a treia solidaritatea familialã îndeplineºte funcþiile asumate la noi de Protecþia social㔠(Boudon, 1997, p. 48).

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

109

a constitui un rol anume; în fine, apar acþiuni sociale care sunt rezultatul secundar al unei încercãri de a juca roluri standard (aºa-numitele „efecte emergente”). Pentru cei care sunt implicaþi în acþiunile enumerate mai sus se utilizeazã termenul „agent social”. „Comportamentul actorului este, de regulã, reproductiv în raport cu sistemul, pe când agentul social are un rol transformator” (Zamfir, Vlãsceanu, 1993). Actorul social este cel mai adesea un individ (deºi sunt ºi situaþii în care actorul este un subiect multiplu); agentul social este cel mai adesea un grup uman care acþioneazã concertat în vederea transformãrii, menþinerii sau a restaurãrii unei ordini sociale. Þinând seama de aceste nuanþe definiþionale, vom observa cã asistentul social se plaseazã la intersecþia caracteristicilor actorului ºi ale agentului, având atât funcþii de conservare ºi reproducere a unei structuri sociale (chiar dacã aceastã funcþie nu este explicitã ºi, uneori, nici mãcar voluntar asumatã), prin difuzarea modelelor de comportament acceptate ca roluri sociale, cât ºi funcþii de schimbare socialã, prin promovarea ºi stimularea autonomiei clienþilor. În practica asistenþialã, ca în oricare alt domeniu al vieþii publice sau private, regulile ºi normele care guverneazã acþiunea socialã constituie modele culturale. Modelul este o sursã de inspiraþie sau chiar obiectul imitaþiei cvasitotale; în ambele cazuri el evocã ideea exemplaritãþii. În orice societate, oricât de restrânsã numeric, putem descifra o multitudine de modele de acþiune. Modelele specifice unei funcþii sau unei poziþii într-o colectivitate formeazã rolul social. Deºi modelul nu presupune ºtergerea individualitãþii celui care joacã un rol social, el trimite constant la un fond comun de maniere acþionale 13. O condiþie esenþialã pentru stabilitatea ºi exemplaritatea cadrelor acþiunii sociale o constituie ipostazierea modelelor în instituþii. Desigur, în nenumãratele grupuri ºi colectivitãþi umane (ce se structureazã în funcþie de variate criterii: rasa, etnia, sexul, categoria de vârstã, profesia, nivelul de instrucþie ºi de venit etc.), multe comportamente ºi reacþii umane pot sã se constituie în modele (fie ele pozitive ºi demne de urmat, fie negative); nu toate devin însã instituþii. Juristul francez Maurice Hauriou considera cã instituþiile reprezintã în drept, ca ºi în istorie, categoria duratei, a continuitãþii ºi a realului; operaþiunea fondãrii lor constituie fundamentul juridic al societãþii ºi al statului. Instituþia14 este o idee de acþiune sau de întreprindere care se realizeazã ºi dureazã juridic într-un mediu social. Pentru realizarea acestei idei, este necesarã 13. În asistenþa socialã, clienþii sunt cel mai adesea persoane care îºi dezvoltã atât de mult „originalitatea” în acþiune, încât pierd relaþia cu fondul de maniere acþionale socialmente consacrate pentru rolul lor (de exemplu, pãrinþii care îºi abandoneazã copiii, copiii care îºi neglijeazã pãrinþii bãtrâni ºi fãrã posibilitãþi de autoîntreþinere etc.). 14. G. Ferréol (1991, p. 123) aratã cã acest concept polisemic, utilizat deopotrivã de juriºti, economiºti ºi sociologi, semnificã ansamblul de reguli care organizeazã o societate în integralitatea ei sau anumite instanþe ale sale. Conform Dicþionarului de sociologie (Zamfir, Vlãsceanu, 1993, p. 302), termenul de instituþie desemneazã, în limbajul comun, „organizaþiile care au statut, reguli de funcþionare stabilite prin regulamente ºi/sau legi, având rolul sau funcþia socialã de a satisface anumite nevoi colective. Exemplul tipic de instituþie în acest sens este statul, cu organizaþiile sale administrative, politice, militare etc. În sociologie, instituþia denumeºte regulile de influenþare ºi control social al comportamentelor individuale, modelele specifice ºi stabile de organizare ºi desfãºurare a interacþiunilor dintre indivizi ºi grupuri sociale...”.

110

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

organizarea unei puteri, care sã dirijeze ºi sã regleze manifestãrile de comuniune dintre membrii colectivitãþii interesate de substanþializarea ideii de acþiune. În teoriile juridice, sunt definite douã tipuri de instituþii: a) instituþiile care se personificã („instituþii-persoan㔠sau, altfel spus, „corpuri constituite”): statele, asociaþiile, sindicatele etc.; în cadrul lor, puterea organizatã ºi manifestãrile de comuniune ale membrilor se interiorizeazã în ideea de operã de realizat (de exemplu, instituþia justiþiei se constituie în virtutea ideii de administrare a dreptãþii); b) instituþii care nu se personificã („instituþii-lucruri”). În acest caz, puterea organizatã ºi elementele de comuniune nu sunt interiorizate în cadrul ideii de operã de realizat; cu toate acestea, ele existã în mediul social, rãmânând exterioare ideii. O astfel de instituþie este regula de drept socialmente stabilitã; numele ei nu apare pe frontispiciul nici unei clãdiri administrative. Ea este însã o instituþie pentru cã, în calitate de idee, se propagã ºi trãieºte în mediul social (de exemplu, instituþia familiei) 15. Eficacitatea modelelor acþiunii sociale ºi a instituþiilor în care se ipostaziazã unele dintre acestea este datã de doi factori principali: socializarea ºi sancþiunile. Socializarea reprezintã procesul prin care membrii unei colectivitãþi (sau aspiranþii la condiþia de membru) învaþã modelele de acþiune, normele, simbolurile ºi valorile specifice societãþii lor, transformându-le în reguli ale vieþii personale. Prin socializare, individul dobândeºte limbajul, comportamentele rutiniere ºi chiar stilul de gândire. Acest proces are pentru fiecare individ o duratã egalã cu propria lui viaþã. Pornind de la aceastã realitate, în domeniul educaþiei s-a avansat ideea educaþiei permanente (educaþia centratã pe adultul deja integrat social, dar care este supus permanent unor procese adaptive ce necesitã învãþarea). În procesul socializãrii, actorul social se aflã într-o dublã ipostazã: aceea de figurator al unor comportamente standardizate ºi ipostaza de creator de simboluri. Aspectul creator explicã evoluþia modelelor de comportament ºi transformarea în timp a instituþiilor sociale. Asimilarea de cãtre indivizi a normelor comportamentale ºi a valorilor sociale nu se realizeazã în virtutea raþionalitãþii lor; nu tot ceea ce dovedeºte utilitate sau raþionalitate socialã este ºi agreabil sau/ºi profitabil pentru fiecare persoanã în parte. Aºa cum arãta Durkheim, capacitatea modelului de a se impune þine de caracterul sãu constrângãtor, de existenþa sancþiunilor16. În orice societate, conformitatea cu modelele de comportament 15. Un tip de acþiune socialã poate fi orientat concomitent de cãtre o „instituþie-persoan㔠ºi de cãtre o „instituþie-lucru”. De regulã, cea dintâi regizeazã aspectul formal-juridic al acþiunii, iar cea de-a doua orienteazã acþiunea în cotidianitatea ei. De exemplu, existenþa socialã a individului matur ºi reproducerea speciei se realizeazã, în mod obiºnuit, în cadrul instituþiei familiei (instituþie-lucru). Raporturile sociale pe care individul le stabileºte în acest context (relaþiile între parteneri, relaþia pãrinte-copil) sunt supuse uneori ºi controlului unor instituþii-persoanã ca justiþia, instituþiile de protecþie a minorului, diverse puteri publice etc. 16. Sancþiunile sunt mijloace de impunere, stimulare sau de descurajare a unor tipuri de comportamente individuale sau de grup, în vederea respectãrii unui cod moral implicit sau a unor reglementãri juridice explicite într-o societate datã; ele se definesc ºi ca „recompensã acordatã pentru conformitatea în raport cu normele sau – invers – ca pedepse impuse celor care le încalcã. Exprimã constrângerea care defineºte regula. Mai mult sau mai puþin difuze, sau dimpotrivã, codificate prin tradiþie, cutumã sau drept, sancþiunile pot lua forme foarte variate: constrângere fizicã sau violenþã corporalã, blam, excludere etc.” (Ferréol, 1991, p. 252).

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

111

îndeobºte acceptate constituie condiþia de bazã a integrãrii; nesupunerea sau nerespectarea modelelor implicã urmãtoarele tipuri de sancþiuni sau pedepse: a) sancþiuni fizice (exercitarea unei violenþe legitime pentru limitarea comportamentelor antisociale; astfel de sancþiuni merg de la molestare pânã la pedeapsa capitalã); b) sancþiuni economice directe ºi publice (de exemplu, amenzi, reþineri din retribuþie, suspendarea unui ajutor material etc.) sau indirecte ºi camuflate (retragerea unei garanþii, boicotul financiar sau comercial, emiterea unor reglementãri ce limiteazã accesul la resursele materiale etc.); c) sancþiunile supranaturale, care pot fi religioase (vizând relaþia omului cu divinitatea: spre exemplu, blestemul, excomunicarea) sau magice (constând în manipularea ritualã a forþelor supranaturale în vederea cauzãrii morþii sau a unor nenorociri celor care sunt supuºi sancþiunii); d) sancþiunile propriu-zis sociale: excluderea din grup, privarea de libertate, retragerea încrederii, ironizarea, ridiculizarea, râsul (ca gest social, dupã cum îl caracteriza Henri Bergson). Unele dintre aceste sancþiuni pot cãpãta un sens invers, transformându-se în recompense. „Fie cã sunt pozitive sau negative, sancþiunile au toate aceeaºi funcþie: sã asigure o suficientã conformitate cu normele de orientare a acþiunii, pentru a pãstra între membrii unei colectivitãþi date numitorul comun necesar coeziunii ºi funcþionãrii acesteia” (Rocher, 1968, pp. 54-55). Sistemele instituþionale ºi sancþiunile care li se asociazã servesc controlului social ºi „normalizãrii”. Însãºi asistenþa socialã, ca structurã instituþionalã, urmãreºte menþinerea sau restaurarea funcþionãrii sociale normale a indivizilor, grupurilor ºi comunitãþilor. Ea este, prin aceasta, un factor de control ºi normalizare, în sensul reproducerii sistemului de norme ºi valori sociale dintr-o comunitate istoric determinatã. Conturatã ºi subordonatã politic (regimului ºi doctrinei guvernante), protecþia socialã postuleazã o anume idee de normalitate, în raport cu care îºi selecteazã clienþii ºi le transformã condiþiile de viaþã. Întrucât asistaþii nu participã ei înºiºi la definirea a ceea ce este problematic (anomic, disfuncþional, „inacceptabil” etc.) ºi la construcþia strategiei de intervenþie, asistenþa socialã este prin excelenþã un instrument al societãþii instituite, un garant al ordinii ei normative.

4.3. Normalitatea socialã ºi normativitatea din perspectivã asistenþialã Ancoratã în istorie ºi puternic condiþionatã ideologic, asistenþa socialã are ca scop fundamental refacerea capacitãþii de funcþionare socialã normalã a indivizilor, grupurilor ºi comunitãþilor. „Normalitatea” pe care o vizeazã asistenþa socialã este contraponderea devianþei ºi inadaptãrii; dacã în societate nu ar exista comportamente care sã se abatã de la norme, care sã constituie un pericol pentru echilibrul comunitãþii, intervenþia factorilor asistenþiali (ca ºi a celor represivi, de altfel) nu ºi-ar mai avea rostul. Cum putem determina, însã, ce este „normal” ºi ce este „anormal” într-o societate datã? Cum putem deosebi comportamentele „corecte” ºi „acceptabile” din punct de vedere social de cele pe care trebuie sã le combatem sau sã le reorientãm? În alþi termeni, este vorba despre încercarea de a stabili limitele rezonabilului, frontiera dintre „binele” ºi „rãul” (nu numai moral, ci ºi economic, cultural etc.) care marcheazã viaþa indivizilor ºi a grupurilor, în scopul promovãrii celui dintâi ºi a atenuãrii celui din urmã.

112

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Întrucât rezonabilitatea, binele ºi rãul nu au o consistenþã absolutã (independentã de timpul istoric, de spaþiul cultural ºi de regimul politic), asistenþa socialã trebuie sã se raporteze la un concept operaþional atunci când, evaluând normalitatea ºi anormalitatea, îºi determinã câmpul de acþiune; respectivul concept este acela de inadaptare socialã. El se prezintã ca opusul adaptabilitãþii (capacitatea de a lua distanþã faþã de evenimente ºi de a înfrunta situaþii diferite de cele deja trãite, de a mobiliza resurse pentru a face faþã neprevãzutului). Potrivit lui Pascale Desrumaux-Zagrodnicki (1998, pp. 4-5), „inadaptarea poate fi conceputã ca ceea ce-l deranjeazã pe altul, ceea ce este contrar utilitãþilor sociale sau ceea ce dãuneazã altora. Inadaptarea este incapacitatea sau dificultatea de a îndeplini o sarcinã sau de a asuma un rol prevãzut, aºteptat sau prescris de cãtre societate. Aceastã inadaptare poate fi provocatã de o schimbare culturalã, de mediu sau de o diferenþã între aspiraþiile sau norma individului ºi exigenþele sau normele societãþii. Inadaptarea socialã poate viza diferite domenii: cultura ºi limbajul, familia ºi educaþia copiilor, bugetul, munca, sãnãtatea ºi igiena, viaþa în societate. În limbajul comun, ea este asociatã diferitelor categorii de persoane. Respectivele persoane sunt etichetate în funcþie de forma de inadaptare: delincvenþii juvenili, analfabeþii, handicapaþii, RMI-iºtii (cei care primesc, în Franþa, venitul minim de reinserþie socioprofesionalã). Reperarea inadaptãrii se bazeazã adesea pe observarea stigmatelor sau a conduitelor contrare utilitãþilor sociale”. Când o persoanã posedã o caracteristicã sau un atribut ce o diferenþiazã net de grupul din care face parte, blocându-i accesul la relaþii normale cu ceilalþi, respectivul atribut poate fi numit stigmat. Stigmatul reprezintã o contradicþie sau un dezacord între identitãþile sociale reale ºi identitãþile virtuale. E. Goffman (1975) identificã trei categorii de astfel de caracteristici care îi pun pe unii indivizi în poziþie de disconfort ºi inferioritate: a) stigmatele corporale (diformitãþile ºi anomaliile morfologice care determinã fie numai o identitate esteticã aparte, fie ºi o incapacitate parþialã sau totalã de miºcare sau de realizare a unor activitãþi pe care marea majoritate le desfãºoarã fãrã dificultate); b) stigmatele comportamentale, ce þin de modul de manifestare a individului în societate (de exemplu, faptul de a încãlca frecvent ºi conºtient normele sociale, faptul de a practica relaþii homosexuale sau de a se droga, de a fi fost „client” al închisorilor, de a avea o vestimentaþie ºocantã, de a cerºi, a se prostitua, a fi dependent de alcool etc.); c) stigmatele „tribale”, care constau în identitatea rasialã, naþionalã, lingvisticã sau religioasã. Dacã în grupul celor asemenea lui individul ce posedã un astfel de atribut nu reprezintã o excepþie deranjantã, în marea comunitate a „normalilor” stigmatul este în corelaþie strânsã cu inadaptarea. A fi diferit de majoritate nu înseamnã însã neapãrat ºi a fi inadaptat. În lumea contemporanã, extrem de multe comunitãþi sunt constituite din importante grupuri de aºa-numite „minoritãþi vizibile”, ai cãror membri sunt perfect integraþi în societate. Din perspectivã asistenþialã, identificarea inadaptãrii presupune o analizã a comportamentelor din douã unghiuri de vedere: cel al atitudinii persoanei faþã de comportamentul pe care îl manifestã ºi cel al normativitãþii sau, altfel spus, al manierei în

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

113

care este perceput respectivul comportament de cãtre societate. O astfel de analizã depãºeºte dihotomia clasicã a comportamentelor „problematice” ºi „nonproblematice”, dihotomie ale cãrei insuficienþe sunt mai mult decât vizibile: cum putem determina dacã un comportament este problematic sau nu, din unghiul de vedere al cãrui actor social? De exemplu, faptul de a renunþa la fumat este un comportament problematic pentru individul fumãtor, dar nu ºi pentru societatea globalã; o sumã de factori psihologici (ºi poate chiar fiziologici) îl împiedicã pe individ sã abandoneze acest obicei. Din punctul de vedere al societãþii, faptul cã persoana X nu mai fumeazã poate fi privit doar ca o contribuþie la pãstrarea sãnãtãþii unui membru al sãu ºi la protejarea celor din proximitatea lui; acesta nu este, însã, un comportament problematic. Dacã vom examina fenomenul cerºitului, caracteristica de comportament problematic apare dintr-o altã luminã: în principal, avem de-a face cu o acþiune problematicã pentru societate ºi mai puþin pentru indivizii care o practicã (deºi este posibil ca unii dintre cerºetori sã resimtã ºi ei propriul comportament ca pe unul problematic). Pentru a evita o astfel de clasificare vagã, Desrumaux-Zagrodnicki considerã cã este mai potrivit sã operãm cu criteriul atitudinii ºi al acceptanþei sociale. Astfel, comportamentele pot fi conforme sau contrare atitudinii unei persoane ºi conforme sau contrare normelor sociale. În primul caz, avem de-a face cu comportamente proatitudinale sau contraatitudinale; în cel de-al doilea caz, vorbim despre comportamente pro- ºi contrasociale. Combinând cele douã criterii, rezultã un tablou clasificator ca cel de mai jos: Tabelul 2. Atitudine ºi normã socialã Criteriul atitudinii

Comportament Proatitudinal

Criteriul normativitãþii

Comportament prosocial sau pronormativ

– – – –

a saluta a ajuta a munci a manifesta compasiune

Comportament Contraatitudinal – a renunþa la droguri, alcool,

fumat

– a presta munci grele, dar

necesare

– a te supune disciplinei mun-

cii

– a distruge bunurile altora – a te autodistruge – a te îndatora pentru a duce un – a fi în mod involuntar

Comportament contrasocial sau contranormativ

trai peste posibilitãþi

– a pedepsi sau a maltrata pe – – – –

nedrept pe cei din jur a refuza sã munceºti a cerºi a abandona ºcoala a intra într-un grup delincvent

violent, sub influenþa drogurilor sau alcoolului – a nu acorda asistenþã celor aflaþi în pericol – a rãni, prin diferite gesturi, pe cei apropiaþi

Comportamentul inadaptat/deviant se defineºte în primul rând prin raportare la norma socialã. Totuºi, nu este suficient sã spunem cã o conduitã inadaptatã este contranormativã. Ea poate fi uneori doar inadecvatã în sensul ineficienþei ºi/sau al

114

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

efectelor emergente, fãrã a contrazice sau încãlca vreo regulã. De asemenea, din unghiul asistenþei sociale (spre deosebire de evaluãrile pe care le realizeazã instituþiile specializate în administrarea represiunii legitime), este util sã ºtim ºi care este atitudinea persoanei faþã de comportamentul pe care l-a dezvoltat: „Este aceastã conduitã obiºnuitã sau nu în mediul sãu familial? Este ea repetitivã? Îi place sau nu persoanei sã se comporte astfel? Posedã ea credinþe care îi alimenteazã sau îi fortificã acest tip de conduitã? […] În rezumat, primul impuls în luarea deciziei de intervenþie socialã este, fãrã îndoialã, caracterul contranormativ al conduitelor personale; însã reperarea caracterului contra- sau proatitudinal al conduitelor este totuºi determinantã pentru tipul de practicã. Acest al doilea aspect ar trebui sã fie luat în consideraþie pentru evaluarea periculozitãþii conduitei sau persoanei, dar ºi pentru a decide tipul de activitate asistenþialã ce trebuie realizat㔠(Desrumaux-Zagrodnicki, 1998, p. 7). Deºi elementul atitudinal constituie o dimensiune importantã în analiza comportamentelor umane, constatãm deseori în practica asistenþialã demararea unor intervenþii doar în baza determinãrii caracterului contranormativ al acþiunii unui client 17. Fiind consideratã o ameninþare la adresa utilitãþii sociale (prin „utilitate social㔠înþelegând o sumã de habitusuri psihologice, sociale, economice ºi culturale care menþin coeziunea ºi stabilitatea unei colectivitãþi), acþiunea care încalcã normele va reprezenta formal mobilul declanºãrii intervenþiei. Respectiva acþiune trebuie evaluatã de cãtre asistentul social în funcþie de urmãtoarele elemente: a) gravitatea conduitei deviante a individului; b) acumularea de conduite contrare utilitãþii sociale (recidiva); c) caracterul singular al acestei conduite în grupul de apartenenþã al clientului (dacã nu am avea de-a face cu o conduitã singularã, ieºitã din comun, fie cã aceasta ar putea dobândi treptat statutul de „normalitate” – cum tinde sã devinã în ultima vreme homosexualitatea, spre exemplu –, fie cã strategia de intervenþie ar trebui sã se structureze pe coordonatele clientului multipersonal); d) virulenþa reacþiei de respingere din partea mediului social, care nu acceptã sã tolereze încãlcarea normelor. Interpretarea inadaptãrii ºi/sau conduitei deviante influenþeazã decisiv modelul de intervenþie pe care îl adoptã asistentul social. Dacã inadaptarea este consideratã o consecinþã a caracteristicilor individului, a refuzului sãu de a rãspunde exigenþelor vieþii comunitare sau a incapacitãþii lui reale de integrare, intervenþia se va centra pe clientul individual ºi, eventual, pe grupul restrâns cãruia îi aparþine. Aºa este cazul minorilor abandonaþi sau abuzaþi, al toxicomanilor, al persoanelor de vârsta a treia lipsite de sprijin familial ºi de resurse proprii, al ºomerilor de lungã duratã sau al aºa-numitelor „familii handicapate social”. Inadaptarea poate fi privitã, însã, ºi ca un rezultat al unor factori externi, pe care individul nu îi poate controla ºi de care nu poate fi fãcut rãspunzãtor. În aceste condiþii, comportamentul sãu este pur ºi simplu o reacþie faþã de societatea care îi refuzã ºansa de a se afirma sau cel puþin de a duce o viaþ㠄normalã”. De regulã, astfel de situaþii afecteazã un numãr mare de persoane, fapt care face ca intervenþia la nivelul clientului individual sã nu aibã decât o eficienþã secvenþialã ºi limitatã în timp. Modelul de intervenþie preferabil va fi unul centrat pe mediul 17. De exemplu, maltratarea sau neglijarea unui copil de cãtre cei datori sã-l îngrijeascã reprezintã acþiuni contranormative care obligã autoritatea tutelarã la intervenþie (cu mãsuri de plasament sau chiar de decãdere din drepturile pãrinteºti), indiferent de caracterul prosau contraatitudinal al respectivelor acþiuni.

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

115

socioinstituþional în care evolueazã clienþii inadaptaþi; schimbãrile promovate la nivel comunitar vor putea conduce la diminuarea fenomenului excluziunii ºi la o mai accentuatã solidaritate socialã. O asemenea abordare pune mai bine în relief specificul asistenþei sociale în raport cu cel al instituþiilor ce asigurã ordinea publicã ºi administrarea justiþiei. Chiar dacã este preocupatã de normalitate ºi normativitate, asistenþa socialã nu este în primul rând gardianul ordinii instituite, ci catalizatorul satisfacerii trebuinþelor umane ºi al rezolvãrii problemelor sociale.

5. Trebuinþele umane ºi problemele sociale 5.1. Elemente definiþionale Intervenþia instituþiilor asistenþiale se produce în diverse situaþii de inadaptare, unele având drept conþinut principal încãlcarea normelor sociale, iar altele imposibilitatea actorilor sociali de a-ºi satisface prin forþe ºi cu resurse proprii trebuinþele (nevoile) fundamentale. Aºa cum arãtam anterior, întrucât ordinea normativã este domeniul de acþiune al unor instanþe sociale (ca poliþia ºi justiþia) specializate în administrarea represiunii legitime, se poate afirma cã centrul de interes al asistenþei sociale îl reprezintã trebuinþele umane: ele sunt cele care trebuie identificate, mãsurate ºi ierarhizate, pentru satisfacerea lor se concep ºi se pun în practicã planurile de intervenþie socialã, iar evaluarea finalã a acþiunii asistenþiale are drept criteriu gradul de satisfacere a trebuinþelor. Cu toate cã aparþin vocabularului de bazã al asistenþei sociale, termenul „nevoie” sau sintagma „trebuinþã uman㔠sunt destul de vagi ºi dificil de operaþionalizat. Lor li se pot ataºa diverse determinative (cum ar fi: nevoia materialã, fiziologicã, afectivã, spiritualã etc.), aºa încât apare necesitatea de a preciza câmpul din care relevã. De asemenea, conceptul de „trebuinþ㔠sau „nevoie” are o extensie verticalã, trimiþând la diferite grade de satisfacþie sau insatisfacþie. În fine, dificultãþile de definire ºi operaþionalizare a conceptului þin ºi de dimensiunile obiective ºi subiective pe care le conþine. În literatura de specialitate existã numeroase încercãri de definire a trebuinþei umane. Spre exemplu, Louise C. Johnson (1983) considerã trebuinþa drept ceea ce este necesar pentru fiecare persoanã sau sistem social ca sã funcþioneze în limita unor aºteptãri rezonabile într-o anumitã situaþie. În aceste condiþii, trebuinþa este determinatã prin raportare la un alt concept vag: acela de normalitate socialã (normalitatea având, la rândul ei, o puternicã condiþionare istoricã). Astfel, ceea ce poate fi consideratã drept „aºteptare rezonabil㔠într-o anume societate, într-un moment istoric determinat, poate sã nu aibã nici o relevanþã pentru un alt context socioistoric. De exemplu, în condiþiile tehnice existente pânã la mijlocul secolului XX, oamenii nu puteau avea nevoie de un televizor, întrucât nu se dezvoltase tehnologia televiziunii pentru „consum public”; în prezent, chiar ºi familiile sãrace considerã strict necesar a avea un televizor, chiar înaintea altor obiecte de utilitate casnicã. Normalã (ºi indispensabilã) este în prezent ºtiinþa de carte, în timp ce cu un secol în urmã oamenii se descurcau ºi fãrã ea. Astfel, ceea ce era în afara sferei trebuinþelor în urmã cu cincizeci sau cu o sutã de ani devine „aºteptare rezonabil㔠pentru societatea actualã. În consecinþã, „nu existã

116

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

nevoie umanã dacã nu existã un obiect necesar sau mãcar ipoteza existenþei lui” (Fèvre, 1993, p. 17). Destul de utilizatã este definiþia care prezintã nevoia ca pe o condiþie ce trebuie îndeplinitã pentru ca actorul social sã poatã trãi (sau supravieþui). În acest caz, nevoia umanã este tratatã ca un lucru total distinct de dorinþã ºi de aspiraþie. Considerând cã acestea din urmã sunt extrem de diferite de la un individ la altul, în virtutea caracterului lor puternic subiectiv, ºi cã nu pot, prin urmare, sã trimitã la o realitate mãsurabilã standardizat, unii cercetãtori au identificat trebuinþele umane cu condiþiile materiale minimale ale subzistenþei. În afara definirilor de tip obiectiv (ce leagã trebuinþa de „necesitate”), existã ºi o manierã subiectivã de a defini nevoia umanã, identificând-o cu dorinþa. Aceastã identificare pleacã de la constatarea cã foarte puþine nevoi umane sunt necesitãþi vitale; cele mai multe dintre ele nu provin din naturã (adicã din constituþia biologicã), ci din culturã (în sens larg), adicã din condiþiile unei „normalitãþi construite”, artificiale ºi nu naturale. În afara trebuinþelor alimentare, a aerului, apei ºi adãpostului, toate celelalte sunt nevoi construite, proiectate subiectiv. De acest lucru încearcã sã ne convingã deopotrivã filosofii antici ºi cei moderni, antropologii, biologii, sociologii ºi psihologii. Reunind perspectivele obiective ºi cele subiective, combinând manierele de definire de mai sus, putem ajunge, în fine, la conceperea trebuinþei sau nevoii umane ca diferenþa dintre starea idealã a unui sistem social ºi starea lui realã. În asistenþa socialã, definirea nevoilor umane se realizeazã în special evocând persoanele ºi grupurile marginalizate, aflate temporar sau permanent în imposibilitatea de a-ºi satisface trebuinþele prin mijloace proprii. Marginalii având însã un acces redus la mecanismele de definire a normalitãþii, a ceea ce este „aºteptare rezonabil㔠într-o societate datã, ei se regãsesc în situaþia ca propriile lor trebuinþe, ca ºi mijloacele de satisfacere sã fie determinate din afara câmpului lor de expresie socialã. „Studiul nevoilor corespunde atunci unei manipulãri, adesea inconºtiente, ºi unei strategii de reproducþie social㔠(Fèvre, 1993, p. 16). Asistentul social trebuie sã înþeleagã faptul cã, în afara trebuinþelor materiale ºi socioafective primare, spectrul nevoilor umane este de o diversitate deconcertantã de la o persoanã la alta; aºa încât, nu trebuie sã ia propriile sale nevoi drept etalon pentru structura nevoilor clientului. De asemenea, nu trebuie sã absolutizeze nici evaluãrile trebuinþelor pe care le realizeazã instanþele cu responsabilitãþi sociale ºi politice, întrucât respectivele evaluãri (cum ar fi, spre exemplu, structura consumului alimentar, necesarul de calorii, valoarea „coºului zilnic”, gama de servicii medicale ºi produse farmaceutice la preþuri sociale etc.) pot sã fie diferite de realitate (pentru a „corespunde” exigenþelor organismelor internaþionale) sau pot fi influenþate ideologic într-o mãsurã inacceptabilã. Pe lângã condiþionãrile politice, definirea nevoilor ºi evaluarea structurii lor intrã uneori (voit sau involuntar) în capcana mecanismelor de omogenizare etnicã ºi culturalã. Utilizându-se procedee de evaluare axate pe comparaþie18, în unele cazuri de asistenþã a grupurilor minoritare au fost concepute ºi puse în aplicare strategii de intervenþie socialã care, nerespectând specificul cultural al respectivelor grupuri, au afectat identitatea lor, în profitul unei uniformizãri etnice ºi culturale proiectate politic. Pentru a se evita astfel de situaþii, a apãrut necesitatea pregãtirii de asistenþi sociali aparþinând 18. Vezi conceptul de nevoie comparativã din clasificarea lui Bradshaw.

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

117

grupurilor minoritare. Aceºtia pot contribui la mai buna înþelegere a structurii nevoilor umane a grupurilor (etnice, lingvistice, religioase etc.) cãrora le aparþin prin naºtere ºi prin socializare. Profesionalizarea în domeniul asistenþial a minoritarilor nu înseamnã, însã, închiderea grupurilor în ele însele ºi separarea pe criterii etnico-culturale a unor servicii de asistenþã, paralele cu cele care se aflã în slujba ansamblului populaþiei unei þãri. Aceastã profesionalizare trebuie înþeleasã, dimpotrivã, ca o expresie a egalitãþii ºanselor, a discriminãrii pozitive ºi ca o oportunitate pentru mai buna înþelegere a problemelor grupurilor ºi comunitãþilor. Din cele spuse pânã acum, rezultã cã nevoile umane sunt greu de definit în mod riguros. Putem identifica, însã, unele caracteristici generale care se ataºeazã nevoii, indiferent de „purtãtorul” ei, de domeniul din care relevã sau de contextul social-istoric în care se manifestã. Aceste caracteristici sunt: subiectivitatea, necesitatea, plasticitatea ºi organizarea. Subiectivitatea se referã la faptul cã nici o trebuinþã nu existã independent de un subiect uman individual sau multipersonal. Exprimatã (sub forma unei cereri de ajutor) sau neexprimatã, trebuinþa este mai întâi resimþitã de cãtre un subiect uman ca lipsã sau insuficienþã a unui bun material, ca decalaj între aºteptãri ºi realitate, ca aspiraþie spre condiþii de viaþã mai bune. Faptul cã nevoia, odatã apãrutã, se impune stringent „purtãtorului” ei, declanºând acþiunea de cãutare a satisfacþiei, îi conferã caracter de necesitate. Fie cã este o exigenþã care provine din natura umanã, fie cã provine din rigorile sau obiceiurile vieþii sociale, nevoia cere sã fie satisfãcutã. Satisfacerea ei poate fi amânatã, însã nu poate fi total eliminatã fãrã a produce consecinþe grave în funcþionarea normalã a agentului purtãtor. De exemplu, nesatisfacerea trebuinþelor primare, de ordin fiziologic, conduce la îmbolnãvirea sau chiar la moartea individului; nesatisfacerea trebuinþelor de ordin socioafectiv provoacã tulburãri de comportament, dificultãþi de adaptare socialã etc. Dupã cum afirma Roland Lecomte, „nevoia este plasticã, pentru cã ea se modeleazã fie dupã condiþii individuale, dupã condiþii de mediu natural sau social, fie în funcþie de exigenþele puterii politice. Nevoia este un concept elastic ºi relativ. Ea apare, dispare, reapare, evolueazã ºi se transformã sub influenþa diverºilor factori cum ar fi dezvoltarea socialã ºi culturalã, urbanizarea etc.” (1991, p. 68). Fiecare epocã istoricã, fiecare societate, dar ºi fiecare individ în parte înregistreazã modificãri ale structurii trebuinþelor ºi transformãri în maniera lor de manifestare. Nici o trebuinþã umanã nu apare izolat, fãrã legãturã cu ansamblul trebuinþelor unui actor social. Nevoile cer sã fie satisfãcute ºi se nasc din satisfacþii; ele coexistã, se genereazã, se stimuleazã sau se inhibã reciproc, organizându-se în diverse configuraþii ierarhice. În interiorul configuraþiei, nu toate trebuinþele ajung sã fie satisfãcute, dar acest fapt nu atrage dupã sine în mod necesar tulburarea gravã a echilibrului funcþional al persoanei. Doar nesatisfacerea unei trebuinþe importante din ierarhie genereazã apariþia unei probleme umane. Atunci când imposibilitatea satisfacerii nevoii se cronicizeazã ºi afecteazã o populaþie numeroasã, avem de-a face cu o problemã socialã. Astfel de probleme sunt: foametea, precaritatea serviciilor sanitare, sãrãcia, analfabetismul, insecuritatea ºi delincvenþa etc. Apariþia problemelor umane (ºi/sau sociale) este determinatã de factori genetici, de elementele mediului ºi de socializare (Heffernan, Shuttlesworth, Ambrosino, 1988). Toþi aceºti factori genereazã situaþii care limiteazã posibilitãþile indivizilor ºi ale

118

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

comunitãþilor umane de a rãspunde trebuinþelor lor fundamentale sau de a-ºi îndeplini dorinþele ºi aspiraþiile rezonabile. În plan genetic, fiecare individ moºteneºte o serie de caracteristici fizice ºi psihice ale înaintaºilor sãi. Aceste caracteristici (conformaþia fizicã, rezistenþa la îmbolnãviri, fragilitatea fizicã, normalitatea sau, dimpotrivã, anormalitatea fizicã ºi psihicã, temperamentul) constituie premisele evoluþiei fiinþei umane. Atunci când caracterele genetice se manifestã dincolo de limitele normalitãþii (ca subdotare sau chiar ca supradotare), ele pot genera probleme umane cu diferite niveluri de gravitate. Astfel, deficienþa fizicã sau psihicã moºtenitã îl împiedicã pe individ sã ducã o viaþã normalã, solicitând ºi eforturi suplimentare din partea familiei cãreia îi aparþine sau din partea societãþii. Persoanele cu mobilitate redusã ºi cele afectate de handicapul mintal sunt practic excluse de la majoritatea activitãþilor ºi raporturilor sociale pe care le desfãºoarã oamenii normali. Cu toate acestea, deficienþa (cu deosebire cea fizicã) poate fi depãºitã sau atenuatã graþie voinþei ºi efortului individului de a intra în normalitate ºi graþie terapiilor speciale concepute în acest sens. În anumite circumstanþe, supradotarea poate sã constituie ºi ea un factor de apariþie a problemelor umane. De exemplu, diferenþa uriaºã dintre vârsta fizicã ºi vârsta mintalã a unui copil cu performanþe intelectuale ieºite din comun poate crea mari probleme de comunicare socialã pentru acesta; uneori supradotarea poate fi, în mod paradoxal, un „handicap”. În timp ce zestrea geneticã reprezintã premisa dezvoltãrii omului, mediul ºi socializarea constituie elementele transformãrii fiinþei cu caractere naturale umane într-o fiinþã socialã ºi raþionalã, capabilã sã practice virtuþile morale ºi sã se supunã normativitãþii comunitare. Cercetãrile din domeniul geneticii, al psihologiei ºi pedagogiei aratã cã, pe parcursul ontogenezei, numai o secvenþã redusã (din stadiul embrionar ºi pânã la naºtere) este mai puþin supusã influenþelor mediului natural ºi social. Practic, odatã cu venirea sa pe lume, omul este þinta influenþelor multiple din partea naturii ºi a semenilor, care „construiesc” individul pas cu pas. Recentele studii privind genomul uman nu fac decât sã confirme imensa importanþã a factorilor externi în determinarea „umanitãþii” din noi. Condiþiile de mediu natural (climatul, relieful, resursele ºi populaþia) impun limitele dezvoltãrii economice ale unei societãþi: bogãþia resurselor, climatul favorabil ºi o populaþie de dimensiuni rezonabile contribuie la creºterea economicã ºi implicit la sporirea posibilitãþilor de satisfacere a trebuinþelor materiale, pe când mediile naturale ostile reduc ºansele de dezvoltare economicã pentru comunitãþile care populeazã respectivele zone, creând probleme sociale ca sãrãcia, rãspândirea unor maladii etc. Unele manifestãri stihinice ale naturii creeazã, de asemenea, probleme sociale grave, în special în plan economic. În timp ce factorii naturali care împiedicã dezvoltarea economicã pot fi uneori „depãºiþi” graþie muncii ºi inventivitãþii naþiunilor, creºterea industrialã care nu þine seama de prezervarea echilibrului natural provoacã mari probleme umane ca maladiile profesionale sau generate de poluare, afectarea fondului genetic, ruinarea celor a cãror activitate este legatã de sãnãtatea mediului natural, limitarea resurselor pentru generaþiile viitoare etc. În consecinþã, „mediul este un element major în structura oportunitãþii. El poate servi drept stimul pentru producerea satisfacþiilor vieþii sau poate deveni o importantã sursã pentru experienþele problematice ale oamenilor” (Heffernan, Shuttlesworth, Ambrosino, 1988, p. 5).

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

119

Factorii genetici ºi cei de mediu stau la baza apariþiei multor situaþii problematice cu care se confruntã actorii sociali. Dar întrucât existenþa omului este prin excelenþã una socialã, definirea trebuinþelor, a problemelor umane ºi conceperea strategiilor de satisfacere sau rezolvare se realizeazã în virtutea unor modele sintetizate social. Comportamentul uman (începând cu cel axat pe satisfacerea trebuinþelor primare ºi terminând cu formele superioare ale activitãþii spirituale) este învãþat, dobândit prin interacþiunea individului cu semenii sãi, cu instituþiile publice ºi cu alþi agenþi socializatori (familia, ºcoala, Biserica, grupurile formale ºi informale din care face parte individul, mass-media etc.). Socializarea este procesul prin care membrii unei comunitãþi asimileazã simbolurile (inclusiv simbolul universal semnificativ – limbajul), modelele de comportament, tradiþiile, stilul de gândire ºi acþiune, valorile ºi mentalitãþile comunitãþii. Disfuncþiile care apar la nivelul procesului de socializare reprezintã o importantã sursã a problemelor umane ºi sociale. Astfel, învãþarea unor norme, modele ºi valori care nu corespund celor acceptate social îl transformã pe individ într-un marginal sau chiar într-un deviant. Insuficienþele socializãrii se repercuteazã negativ asupra capacitãþii de integrare a actorilor sociali în diferitele structuri ale sistemului societal19. Un fenomen rãspândit în contemporaneitate ºi generator de situaþii problematice îl reprezintã aculturaþia. În acest caz, modelele de comportament învãþate în societatea de origine se dovedesc inoperante sau devin factori de blocaj în contextul evoluþiei individului într-o nouã comunitate de adopþie, care prezintã diferenþe culturale majore faþã de prima. Spre exemplu, socializarea populaþiei africane din fostele colonii se dovedeºte insuficientã ºi uneori contradictorie vizavi de modelele societãþilor occidentale în care au emigrat indivizii dupã dezmembrarea sistemului colonial. Diferenþele culturale ºi de comportament faþã de populaþia culturii primitoare determinã reacþii de izolare socialã, sentimente de frustrare sau chiar situaþii discriminatorii. În România, procesul industrializãrii socialiste a fost însoþit de fenomenul aculturaþiei, victimele lui fiind þãranii transformaþi rapid în muncitori industriali la prima generaþie, rupþi de modelul tradiþional al vieþii satului ºi lipsiþi, totodatã, de reperele autenticei condiþii de orãºean. Dupã schimbarea de regim politic din 1989, multe drame individuale ºi suficiente probleme sociale ºi-au aflat sursa în discrepanþa dintre socializarea realizatã în sistem totalitar ºi noile valori ale societãþii deschise. În concluzie, putem afirma cã o importantã categorie de clienþi ai asistenþei sociale – marginalii ºi devianþii – ajunge în situaþii problematice din cauza insuficientei sau defectuoasei socializãri. Factorii generatori de probleme umane ºi sociale acþioneazã independent sau combinat, manifestându-se cu diferite grade de intensitate. Identificarea elementelor care provoacã situaþii problematice la nivel individual ºi colectiv reprezintã un element esenþial în proiectarea strategiilor de intervenþie socialã. Dar stabilirea obiectivelor 19. Un exemplu edificator pentru apariþia problemelor umane ca urmare a insuficienþelor socializãrii îl reprezintã cazul copiilor instituþionalizaþi în sistemul clasic de protecþie a minorilor (în leagãne ºi case de copii). Pe lângã precarele condiþii economice, existã problema mult mai gravã a carenþelor de socializare, dat fiind faptul cã minorii nu au create condiþii pentru învãþarea rolurilor sociale specifice mediului familial. Creºterea ºi educarea lor într-un sistem „industrial”, total diferit de cadrul social familial, le provoacã dificultãþi de integrare, ca adulþi, în modelele „normalitãþii”.

120

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

asistenþei depinde, de asemenea, ºi de ierarhia nevoilor umane la diferite categorii de clienþi, întrucât nu toþi oamenii resimt trebuinþele la fel.

5.2. Taxonomii ale trebuinþelor umane În practica asistenþialã, identificãm nenumãrate trebuinþe (deopotrivã în registrul biologic, psihologic ºi social), resimþite de clienþi individuali ºi multipersonali. În pofida diversitãþii lor, nevoile respective pot fi incluse în categorii de sintezã, constituite dupã criterii ca: domeniul de manifestare (biologic, psihosocial, cognitiv etc.), modalitatea de definire, percepþia subiectului uman care resimte trebuinþa etc. Potrivit lui Abraham Maslow (1943), acþiunile umane au toate ca scop satisfacerea unor trebuinþe. Satisfacerea se produce, însã, potrivit unei ordini de prioritãþi sau urgenþe, avându-se mai întâi în vedere nevoile primare, pentru ca apoi sã fie luate în calcul cele de ordin superior. Astfel, nevoile se structureazã piramidal, dupã cum urmeazã: a) la baza piramidei se aflã nevoile elementare, de ordin fiziologic (nevoia de aer, apã, hranã, îmbrãcãminte; nevoi de ordin senzorial, sexual etc.). Satisfacerea lor asigurã buna funcþionare biologicã a organismului uman; b) nevoia de securitate individualã în mediul natural ºi social se referã la protejarea faþã de forþele exterioare ostile ºi faþã de diferiþi factori de risc. Asigurarea unei astfel de protecþii se realizeazã prin stabilitatea locului de muncã ºi prin aproprierea unor bunuri ºi resurse (casã, retribuþie, poliþã de asigurare etc.). Trebuinþele fiziologice ºi nevoia de securitate reprezintã nivelele inferioare ale piramidei trebuinþelor umane. Satisfacerea lor permite apariþia nevoilor de ordin superior; c) nevoile sociale se raporteazã la necesitatea acceptãrii ºi apartenenþei (fiecare individ resimte nevoia de a fi acceptat într-un grup, de a aparþine afectiv cuiva). Oamenii manifestã nevoia de dragoste încã din primele luni de viaþã. Dominant instinctivã la început, aceastã nevoie devine treptat din ce în ce mai „raþionalã”, devine o exigenþã de prim ordin pentru confortul sufletesc. Satisfacerea ei contribuie în mod semnificativ la întãrirea sentimentului de siguranþã, de securitate. Pornindu-se de la acest nivel al trebuinþelor, în asistenþa socialã s-a dezvoltat teoria ataºamentului20; d) nevoia de stimã derivã dintr-o exigenþã autoevaluativã a individului, care doreºte sã-i fie recunoscut statutul pe care îl are sau la care aspirã, sã-i fie apreciate competenþele, cunoºtinþele, performanþele, calitãþile morale etc. „Satisfacerea acestei nevoi de stimã permite dobândirea încrederii în sine ºi procurã sentimente de valoare, de forþã, de utilitate etc. În caz contrar, nesatisfacerea acestei trebuinþe riscã sã conducã la sentimente de neputinþã, de inferioritate sau de slãbiciune” (Lecomte, 1991, p. 64); e) nevoia de autorealizare, de împlinire de sine vizeazã construirea unei imagini de sine favorabile ºi capacitatea de autocontrol. Aceastã trebuinþã este satisfãcutã atunci când individul se apreciazã ca fiind „cineva”, când el are o capacitate de 20. Vezi, în literatura românã de specialitate, Vasile Miftode, Teorie ºi metodã în asistenþa socialã, Editura Fundaþiei Axis, Iaºi, 1995.

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

121

decizie asupra scopurilor ºi mijloacelor de împlinire socialã. Spre deosebire de celelalte nevoi de ordin social, nevoia de autorealizare poate fi satisfãcutã fãrã concursul altor actori sociali (care sã acorde stima sau sã ofere afecþiunea).

Figura 3. Piramida nevoilor umane

Taxonomia lui Saint-Arnaud (1974) are la bazã criteriul „subiectului purtãtor” al nevoii, respectiv umanitatea în totalitatea ei, comunitãþile ºi indivizii. Astfel, pot fi identificate trei categorii de trebuinþe: a) nevoile fundamentale, prezente la toþi indivizii speciei umane, sunt înnãscute ºi þin de domeniul fiziologic ºi psihologic (trebuinþele alimentare, vestimentare, nevoia de odihnã, nevoia de afecþiune etc.); b) nevoile structurante sunt mijloacele pe care le utilizeazã indivizii pentru a satisface trebuinþele fundamentale. Trebuinþele structurante nu sunt universale ºi nici înnãscute; ele sunt rezultatul obiºnuinþelor pe care ni le formeazã mediul natural ºi social în care trãim21. Spre exemplu, nevoia fundamentalã de a mânca este satisfãcutã în cazul copiilor de vârstã micã ori de câte ori aceºtia formuleazã cererea alimentarã, fãrã a se conforma orarului de masã al persoanelor adulte. Cu timpul, copiii sunt obiºnuiþi sã-ºi satisfacã trebuinþele alimentare de trei ori pe zi. A mânca de trei ori pe zi este, aºadar, o nevoie structurantã. La fel ºi în cazul repausului duminical (nevoie structurantã determinatã de cadrele vieþii religioase ºi întãritã ulterior de exigenþele sindicalismului), al nevoii de a forma familia (monogamã în culturile de tip european, creºtin, ºi poligamã în unele societãþi islamice), ca manierã de rãspuns la nevoia fundamentalã de reproducere socialã a speciei etc.; c) nevoile situaþionale se raporteazã, de asemenea, la modul în care sunt satisfãcute trebuinþele fundamentale de cãtre individ. Acesta a asimilat, graþie socializãrii, anumite maniere de rãspuns la nevoile fundamentale, maniere socialmente 21. Nevoile structurante pot decurge din constrângerile sociale pe care ni le impune un rol sau un status, din cutumele unei culturi sau civilizaþii, din modã etc., transformându-se sau dispãrând odatã cu factorii generatori. Impunându-se în manierã constrângãtoare, ca orice fapt social, nevoile structurante se interiorizeazã în timp, devenind obiºnuinþe ale comportamentului individual.

122

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

constituite. În interiorul lor, individul va acþiona, însã, potrivit personalitãþii, motivaþiilor ºi obiºnuinþelor proprii, dând „culoare personal㔠nevoilor structurante. Reluând exemplul de mai sus, dacã fiecare individ resimte nevoia fundamentalã de a mânca, nevoia structurantã (învãþatã) este de a mânca de trei ori pe zi; în fine, pentru un individ oarecare, trebuinþe situaþionale pot fi acelea de a mânca întotdeauna în compania cuiva, de a utiliza o anumitã veselã, de a consuma de fiecare datã un anumit produs sau de a acorda un interval de timp bine determinat satisfacerii trebuinþei alimentare. Taxonomia lui Chombart de Lauwe porneºte de la convingerea cã a separa studiul nevoilor de acela al dorinþelor ºi aspiraþiilor nu este semnul unui plus de obiectivitate. Dimpotrivã, apariþia nevoii ºi intensitatea manifestãrii ei nu pot fi înþelese fãrã a recurge la structura aºteptãrilor, aspiraþiilor ºi dorinþelor; fãrã acestea din urmã, nevoia devine fie o noþiune echivocã, fie una cu o sferã prea restrânsã pentru a putea acoperi multitudinea formelor de manifestare la nivelul indivizilor. Întrucât trebuinþele umane se manifestã în strânsã legãturã cu procesele ºi mecanismele psihicului, Chombart de Lauwe propune o clasificare ce are la bazã distincþia dintre obiectul (conþinutul) nevoii ºi starea pe care o declanºeazã absenþa satisfacerii; a doua distincþie o realizeazã între nevoia rezultatã din proiecþia subiectivã a unui orizont superior de satisfacþie (adicã din dorinþe ºi aspiraþii) ºi cea rezultatã din exigenþele vieþii sociale, din constrângerile ºi obligaþiile pe care aceasta le impune. a) Nevoia-obiect desemneazã un element exterior indispensabil fie funcþionãrii unui organism (cum ar fi hrana), fie vieþii sociale a unei persoane, în funcþie de statutul sãu social (spre exemplu, o locuinþã convenabilã), fie unui grup social pentru a subzista ºi a se menþine în echilibru într-o structurã socialã (Lecomte, 1991, p. 65). Absenþa obiectului necesar bunei funcþionãri provoacã individului o stare de tensiune (de la indispoziþie, pânã la angoasã ºi dereglãri psihice ºi fizice); respectiva stare îl incitã pe individ sã acþioneze în sensul dobândirii obiectului. Astfel, nevoia-obiect devine nevoie-stare. b) Existenþa unor „obiecte” susceptibile de a îmbunãtãþi viaþa individului, obiecte la care acesta nu are încã acces, determinã apariþia unor aspiraþii 22. Nivelul aspiraþiilor depinde de statutul social al persoanei, de educaþia ei, precum ºi de posibilitãþile de atingere a stãrii dezirabile ce constituie conþinutul aspiraþiei. Astfel, se poate constata cã nivelul aspiraþiilor este de regulã mai scãzut la categoriile de populaþie marginale decât la persoanele cu statut social superior. În condiþiile complicãrii permanente a raporturilor sociale, ale creºterii exigenþelor societãþii faþã de individ în privinþa profesionalizãrii, a capacitãþii de adaptare la progresul ºtiinþei ºi tehnicii, unele nevoi-aspiraþie se transformã în nevoi-obligaþie. Spre exemplu, pentru o mare parte a populaþiei, ºtiinþa de carte reprezenta, pânã în primele decenii ale veacului XX, o nevoie-aspiraþie. De împlinirea acestei aspiraþii depindea schimbarea statutului social, precum ºi creºterea posibilitãþilor de progres 22. Potrivit Dicþionarului de sociologie (Zamfir, Vlãsceanu, 1993, p. 52), aspiraþia este „reprezentarea subiectivã a unor stãri considerate de persoane, grupuri, colectivitãþi a fi dezirabile. Aspiraþiile pot fi considerate, în ultimã instanþã, drept expresii subiective ale necesitãþilor sistemelor respective (persoane, grupuri, colectivitãþi)”.

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

123

economic în plan individual. Treptat, instrucþia ºi educaþia ºcolarã (alfabetizare, asimilare de cunoºtinþe, formare de priceperi ºi deprinderi specifice principalelor domenii de activitate) au devenit condiþii fundamentale pentru a gãsi un loc de muncã ºi pentru adaptarea la viaþa socialã. La fel este ºi cazul nevoii-aspiraþie de a avea computer personal, permis de conducere, telefon mobil etc. În contemporaneitate, putem observa o accelerare a procesului de transformare a nevoilor-aspiraþie în nevoi-obligaþie, accelerare datoratã informatizãrii, evoluþiei rapide a tehnologiilor, accentuãrii diviziunii sociale a muncii etc. Taxonomia lui Bradshaw nu prezintã un criteriu precis, ea bazându-se în special pe observaþie, pe experienþã, ºi nu pe concepte. Bradshaw distinge patru categorii de trebuinþe umane: a) nevoile normative sunt cele definite de experþii, administratorii ºi factorii decizionali din domeniul puterilor publice ºi al asistenþei sociale, prin raportarea stãrilor (situaþiilor) sociale reale la cele optimale, dezirabile, conforme cu o normã de funcþionare. Astfel, experþii pot stabili nivelurile minime ºi cele optime de consum alimentar pentru o persoanã sau o familie, treapta minimã de ºcolarizare admisibilã într-o societate datã, necesarul de asistenþã medicalã etc. Odatã definite limitele „normalitãþii” sau, mai precis, cele ale minimului rezonabil, asistentul social este dotat cu un instrument de mãsurare ºi evaluare a situaþiilor problematice, putând astfel determina care dintre clienþii sãi are dreptul la anumite servicii asistenþiale ºi care nu se înscrie în limitele situaþiei disfuncþionale. Prin definirea nevoilor normative, factorii puterii pot controla mecanismele reproducerii structurii sociale ºi pe cele ale „normalizãrii”; b) nevoia resimþitã. Este posibil ca un individ, un grup sau o comunitate sã se afle într-o situaþie problematicã prin raportare la „normalitatea” definitã de cãtre experþi, însã, cu toate acestea, sã nu resimtã propria stare ca pe o lipsã, o insuficienþã sau un decalaj între optim ºi real. Pe de altã parte, aproape fiecare actor social este „purtãtorul” unor trebuinþe care nu sunt definite ca atare de cãtre experþi. Aºa încât, independent de evaluãrile oficiale, nevoile care au relevanþã pentru actorul social sunt cele resimþite; c) nevoia exprimatã echivaleazã cu o cerere concretã de ajutor, formulatã de cãtre un individ, un grup sau o comunitate, fie pentru a sensibiliza serviciile de protecþie socialã, fie administraþia publicã, fie alþi agenþi sociali preocupaþi de problemele umane. Nevoia resimþitã, în mãsura în care nu poate fi satisfãcutã prin forþele proprii ale subiectului purtãtor, devine nevoie exprimatã. Formele de exprimare diferã de la un individ la altul ºi de la un conþinut al nevoii la altul, ele mergând de la solicitãrile neformale de sprijin pânã la cererile cu caracter oficial ºi ajungând chiar la unele modalitãþi de protest (paºnic sau violent); d) nevoia comparativã este un pronostic la care asistentul social ajunge pe baza urmãtorului raþionament: dacã un actor social resimte o nevoie anume, atunci actorii care posedã caracteristici asemãnãtoare celui dintâi au, probabil, aceeaºi nevoie. De exemplu, dacã un ºomer de lungã duratã se confruntã cu nevoi de ordin material, este foarte probabil ca ºi alþi indivizi aflaþi în aceeaºi situaþie sã se confrunte cu dificultãþi economice; dacã un minor dintr-o familie carenþatã suportã rele tratamente din partea pãrinþilor (neglijare, abuz fizic, abuz de inocenþã etc.), este aproape sigur cã ºi ceilalþi copii ai familiei respective trãiesc în aceleaºi condiþii.

124

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Taxonomia lui Bradshaw identificã cele patru categorii de nevoi pornind de la definiþiile experþilor, de la percepþia subiectivã a beneficiarilor serviciilor sociale ºi de la compararea nevoilor unor actori sociali cu cele ale actorilor ce prezintã profiluri asemãnãtoare. Aceastã clasificare permite evidenþierea capacitãþii clienþilor de a repera ºi de a exprima propriile nevoi. De aceeaºi clasificare se serveºte (fãrã a o conºtientiza la nivel teoretic) clientul revendicativ. Pornind de la cunoaºterea normei de dezirabilitate ºi de la compararea propriei situaþii cu aceea a unor clienþi asemãnãtori, clientul revendicativ formuleazã cererea de ajutor în termeni imperativi, considerând cã i se cuvine primirea sprijinului din partea instituþiei asistenþiale, cã dreptul lui de a fi ajutat decurge automat din îndatorirea statului (sau a societãþii) de a se ocupa de persoanele aflate în dificultate.

5.3. Modele teoretice în analiza problemelor sociale În taxonomia lui Chombart de Lauwe, apariþia unei trebuinþe genereazã o stare de tensiune la nivelul subiectului care resimte trebuinþa. Nesatisfacerea acesteia ºi cronicizarea stãrii de insatisfacþie determinã apariþia problemei umane. Trebuie precizat, însã, cã nevoia nu se confundã cu problema (umanã sau socialã); existã, aºadar, nevoi umane în afara situaþiilor problematice: „Acþiunile preventive, de exemplu, sunt concepute dupã o logicã diferitã de cea a acþiunilor care vizeazã tratarea unei probleme. Se poate vorbi în acest caz despre nevoile de prevenire ale unei populaþii, fãrã sã fi fost identificatã o problemã manifest㔠(Lecomte, 1991, p. 70). Situaþiile problematice sunt determinate de nesatisfacerea nevoilor umane; însã definirea problemelor nu se reduce la identificarea trebuinþelor care le genereazã, cãci nici nevoile umane n-au fost aceleaºi dintotdeauna ºi nici percepþia societãþii asupra lor nu a rãmas neschimbatã. În lumea contemporanã, sãrãcia cronicã, abandonul familial, ºomajul, criminalitatea, toxicomania, prostituþia, insecuritatea ºi dezordinea socialã reprezintã situaþii ce pot fi catalogate drept probleme sociale. Unele dintre acestea n-au fost, însã, considerate astfel dintotdeauna: spre exemplu, analfabetismul, toxicomania sau creºterea alarmantã a periferiilor urbane insalubre nu constituiau probleme sociale în secolele trecute; în schimb, lumea acelor timpuri se confrunta cu marile epidemii, cu mortalitatea infantilã º.a.m.d. Cum putem defini, aºadar, problema socialã? Cea mai generalã ºi mai „neutr㔠definiþie prezintã problema socialã ca pe o situaþie, o caracteristicã sau un fapt care intervine în dinamica unui sistem social, perturbându-i funcþionarea normalã. În aceeaºi linie explicativã, se mai afirmã cã problema socialã este „o carenþã obiectivã în raport cu normele sociale” (De Robertis, 1995, p. 102). Însã factorul purturbator sau carenþa pot aparþine unor realitãþi extrem de diferite: unele sunt de natur㠄materialã”, altele de natur㠄simbolicã”; unele þin de individ, altele de comunitate. Perspectiva definirii problemei sociale va avea astfel un rol semnificativ în analiza ºi evaluarea acesteia. Sociologia actualã conþine mai multe perspective de analizã ºi definire, dupã cum urmeazã: „patologismul”, perspectiva dezorganizãrii sociale, perspectiva conflictului de valori, perspectiva comportamentului deviant ºi teoria analiticã a devianþei (Rubington, Weinberg, 1971). Aceste cadre explicative pentru cauzele ºi formele de manifestare ale problemelor sociale asumã câteva presupoziþii comune: – „problemele sociale constituie prin naturã situaþii sociale; – ele iau naºtere din viaþa grupurilor;

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

– – – –

125

problemele privesc un numãr mare de indivizi; ca atare, ele reprezintã o ameninþare pentru bunãstarea socialã; situaþiile critice sunt definite de cãtre moravurile ºi uzanþele unui grup; ele trebuie sã fie tratate coerent ºi metodic” (Blum, 1970, pp. 41-42).

Presupoziþiile în cauzã insistã asupra caracterului social al problemei, atât în privinþa genezei, cât ºi a amplitudinii. Din punct de vedere sociologic, nu se neagã importanþa disfuncþiilor la nivel individual, ci doar se subliniazã faptul cã acestea se produc în contexte sociale; când însuºi contextul în care evolueazã un individ, un grup sau o comunitate intrã în crizã, intervenþia socialã nu mai poate sã se limiteze la un numãr restrâns de clienþi, ci trebuie sã caute soluþii generale, de nivel comunitar. Identificarea soluþiilor ºi conceperea planurilor de intervenþie necesitã stabilirea cauzelor problemei sociale, a agenþilor implicaþi ºi a obiectivelor de atins. Toate acestea depind de perspectiva de analizã, aºa încât, dacã vom considera problema drept efectul dezorganizãrii, soluþiile se vor înscrie pe direcþia rearmonizãrii sistemului afectat; dacã problema este conceputã ca rezultat al conflictului de valori, acþiunea de intervenþie va viza domeniul axiologic etc. a) Patologismul este perspectiva de analizã care porneºte de la premisa asemãnãrii dintre societate (ca ansamblu funcþional) ºi organismul uman. Aceastã asemãnare fusese sesizatã de cãtre filosofi încã din Antichitate (spre exemplu, Platon, invocând principiul oikeiopragiei, sugera similitudinea dintre „constituþia interioarã”, aceea a sufletului omenesc, ºi constituþia cetãþii; distribuþia funcþiilor în societate se inspirã la Platon din modelul biologic), fiind apoi exploatatã în secolul al XIX-lea, odatã cu apariþia curentelor sociologice de tip pozitivist (în special biologismul ºi organicismul). Aºa cum organismul uman se confruntã uneori cu stãri patologice, ºi societatea îºi are „bolile” ei. În cadrul „corpului social”, existã o majoritate a indivizilor ce se caracterizeazã prin funcþionarea socialã normalã, însã existã ºi o minoritate disfuncþionalã. Membrii acestei minoritãþi sunt fie anormali („defectivi”), aflaþi adicã în situaþia de a nu putea asimila ºi pune în practicã normele sociale, fie devianþi – care refuzã normele. Dacã comportamentul „defectivilor” este determinat de incapacitãþi fizice ºi psihice, comportamentul antisocial al devianþilor este expresia unei forme de protest social: destructurat ca actor social normal, eliminat din „jocurile sociale” consacrate ºi îndeobºte acceptate, deviantul încearcã sã redevinã actor social valabil, construind un nou joc, paralel sau contrar raporturilor sociale normale. Defectivii ºi devianþii formeaz㠄celulele bolnave” ale organismului social. Cauza maladiilor societãþii o constituie eºecul socializãrii sau insuficienþa acesteia. Examinarea problemelor sociale din perspectivã patologistã determinã în asistenþa socialã preferinþa pentru modelul medical de acþiune. Acesta face din asistentul social un „medic al societãþii”, capabil sã diagnosticheze stãrile patologice, sã conceapã ºi sã aplice tratamentele corespunzãtoare. b) Perspectiva dezorganizãrii sociale are ca fundament paradigma sistemistã. Din unghiul ei de vedere, societatea este imaginatã ca un uriaº sistem, ale cãrui pãrþi componente se aflã în raporturi de intercondiþionare. Astfel, dacã într-un subsistem sau un compartiment al socialului se produce o modificare structural-funcþionalã, celelalte subsisteme (ca ºi ansamblul societal) vor trebui sã se ajusteze la rândul lor, pentru a pãstra starea de funcþionare normalã a fiecãruia dintre ele ºi a ansamblului. Absenþa

126

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

sau insuficienþa proceselor adaptive provoacã dezorganizarea în sistem, adicã apariþia unor probleme umane/sociale. Fenomenul dezorganizãrii poate fi constatat atât la nivel individual ºi microsocial, cât ºi la scara societãþii globale. Spre exemplu, dacã o persoanã îºi pierde locul de muncã, ea va înregistra o diminuare sau chiar o pierdere totalã a resurselor materiale necesare vieþii; aceastã problemã apãrutã în planul economic solicitã procese de adaptare (în domeniul formaþiei profesionale, al dozãrii consumului ºi în general al comportamentului economic, în domeniul habitatului, al stãrii civile – dacã o cãsãtorie „convenabil㔠poate ameliora starea economicã), fãrã de care existenþa individului intrã într-un proces de dezorganizare. În cazul unei familii, schimbarea numãrului de membri (prin naºterea unui copil, prin decesul unui membru sau prin separarea soþilor) solicitã o nouã repartiþie a resurselor ºi a sarcinilor, modificarea rolurilor sociale etc., în scopul pãstrãrii echilibrului iniþial al familiei. La nivel societal, dezorganizarea este conceputã ca un eºec funcþional ce se manifestã în urmãtoarele situaþii-cadru: 1. când pentru un anume tip de acþiune nu existã nici o regulã în vigoare (fie din cauza noutãþii absolute a acþiunii, fie datoritã eliminãrii unei reguli vechi, fãrã ca ea sã fie suplinitã de una nouã); astfel de situaþii apar în urma unor revoluþii politice ºi sociale, în cazul schimbãrii raportului de forþe dintre grupurile ºi comunitãþile etnice, lingvistice sau religioase, atunci când sunt abrogate reparatoriu unele legi ºi reglementãri din diferite domenii ale vieþii economico-sociale; 2. când pentru acelaºi tip de acþiune existã douã norme contradictorii, astfel încât încãlcarea uneia dintre ele devine inevitabilã (spre exemplu, limitarea creºterii numãrului de membri ai unei familii se face, uneori, apelând la avort; aceastã practicã este supusã, pe de o parte, unor reglementãri juridice, iar pe de altã parte ea este sancþionatã negativ de cãtre Bisericã; atunci când legea civilã permite avortul, iar normele religioase îl interzic, persoana se aflã între douã reguli contradictorii); 3. în situaþia de „depresiune”: existã o regulã clarã ºi unicã de acþiune, însã ea nu e dotatã cu suficientã putere coercitivã, aºa încât încãlcarea ei nu atrage dupã sine nici o pedeapsã (cu atât mai puþin putând fi vorba despre vreo recompensã pentru cei care respectã regula). Cauzele dezorganizãrii sociale sunt reprezentate de schimbarea socialã ºi de discrepanþa dintre aspiraþiile individuale ºi interesul colectiv. Termenul de „schimbare social㔠se referã la ansamblul transformãrilor care afecteazã structura ºi funcþionarea unei societãþi. Atunci când transformãrile sunt imperceptibile ºi se produc în sensul menþinerii echilibrului societãþii, avem de-a face cu o societate dinamicã (dupã modelul sistemelor homeostatice); când transformãrile sunt bruºte, în sistemul social apar situaþii conflictuale ºi se instaleazã dezorganizarea. Dezorganizarea unei colectivitãþi umane are drept cauzã ºi conflictul dintre interesele particulare ºi interesul general: „Stabilitatea colectivitãþii este garantatã când unanimitatea asupra chestiunilor ºi problemelor comune este virtual dobânditã. Dar dacã o parte a cetãþenilor nu se preocupã de interesul general al colectivitãþii, aceasta îºi vede ameninþatã structura socialã. Astfel se petrec lucrurile, de exemplu, ori de câte ori interesele particulare economice, religioase sau de altã naturã tind sã prevaleze asupra intereselor comune.

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

127

Dezorganizarea colectivitãþii apare deci atunci când se stabileºte o disparitate sensibilã între aspiraþiile individuale ºi interesul social” (Blum, 1970, pp. 84-85). c) Perspectiva conflictului de valori. Pentru a putea exista ºi pentru a funcþiona normal, societãþile omeneºti au nevoie, aºa cum am vãzut, de un minim consens asupra regulilor de comportament, asupra simbolurilor ºi valorilor sociale (indiferent de câmpul din care relevã: material, religios, artistic, politic etc.). Coabitarea, cooperarea ºi chiar conflictul dintre indivizi, grupuri sau comunitãþi necesitã raportarea la un fond comun de valori (în special morale), în funcþie de care se defineºte normalitatea socialã. Atunci când actorii sociali aflaþi într-o situaþie de contact profeseazã valori (morale, religioase, estetice, politice etc.) contradictorii, raporturile dintre ei se deterioreazã, generând probleme umane sau sociale. Conflictul de valori poate sã aparã pe urmãtoarele teme principale: 1. definirea contactului (spre exemplu, coexistenþa pe un anumit teritoriu a douã grupuri etnice sau religioase poate fi definitã pe baza valorii egalitãþii ºi a nediscriminãrii; dacã unul dintre grupuri doreºte sã impun㠄valoarea” privilegiului ºi a segregaþiei, atunci între respectivele comunitãþi apare un conflict de valori pe tema definirii contactului); 2. stabilirea regulilor de competiþie (exemple edificatoare gãsim în domeniul vieþii politice – în ceea ce priveºte dreptul de vot, dreptul de a candida, al educaþiei – în privinþa condiþiilor de acces la diferite trepte de profesionalizare, în domeniul economic etc.); 3. stabilirea valorilor spirituale care trebuie respectate; 4. distribuþia sau alocarea valorilor materiale. O problemã socialã poate fi definitã ca o situaþie incompatibilã cu valorile dominante ale unei colectivitãþi umane. Remedierea unei probleme sociale cauzate de conflictul de valori este posibilã utilizând trei mijloace: – consensul: pãrþile aflate în conflict renunþã la confruntare, în numele unei valori superioare pe care ambele o acceptã necondiþionat ºi pe care doresc sã o protejeze (de exemplu, conflictul dintre soþi este eliminat sau atenuat de consensul cu privire la protejarea copiilor; conflictul dintre grupãrile politice poate sã disparã atunci când este în joc suveranitatea naþionalã, independenþa); – negocierea valorilor în spirit democratic; – impunerea valorilor actorului social mai puternic (reprezintã o falsã rezolvare a conflictului, întrucât acesta persistã în stare latentã ºi reizbucneºte odatã cu schimbarea raportului de forþe). Problemele sociale rezultate din conflictul de valori sunt abordate în practica asistenþialã utilizând mijloace aparþinând instrumentarului simbolic. d) Perspectiva comportamentului deviant. Pentru împlinirea aspiraþiilor ºi atingerea scopurilor individuale, oamenii acþioneazã potrivit unor strategii care comportã, pe lângã libertatea acþiunii, ºi o serie de limitãri de ordin social. Atunci când în acþiunile lor indivizii sau grupurile încalcã normele de comportament socialmente acceptate, apare devianþa. Dacã acest fenomen ia amploare, el se transformã într-o gravã problemã socialã. Comportamentele deviante sunt rezultatul învãþãrii unor modele negative de acþiune sau pot fi expresia unui protest social. În acest din urmã caz, avem de-a face cu un proces de restructurare a actorilor sociali defavorizaþi: atunci când un individ sau un grup de persoane nu au acces la rolurile sociale la care ar avea dreptul sau la care

128

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

aspirã, ei tind sã se restructureze ca actori valabili, construind un nou joc social, cu reguli proprii, diferite sau chiar opuse celor consacrate. Acest model explicativ al comportamentului deviant poate fi ilustrat prin urmãtoarea combinare de ipoteze (Quivy, Van Campenhoudt, 1988, p. 135): I1 Raporturi sociale descompuse, acces îngrãdit la rolurile sociale

Devianþa ca violenþã ºi protest faþã de societatea care te respinge I2 Devianþa ca proces de restructurare a actorului social

Figura 4. Modul explicativ al comportamentului deviant

Remedierea comportamentelor deviante este conceputã ca un proces de resocializare ce utilizeazã drept mijloace: reducerea contactelor cu modelele negative de comportament; promovarea modelelor pozitive; redistribuirea ºanselor de acces la rol-statusuri, în beneficiul actorilor defavorizaþi; coerciþia, ca mijloc final ºi exclusiv al autoritãþilor publice. Rezolvarea problemelor sociale generate de devianþã echivaleazã cu reintegrarea indivizilor ºi a grupurilor în reþeaua normativã a societãþii: „Într-o lume dominatã de reguli care impun limite acþiunilor ºi scopurilor indivizilor pentru a le putea corela între ele, omul trebuie sã se resemneze. Singura ºansã pe care o oferã socialitatea individualitãþii este siguranþa persoanei. În schimbul ei, individul trebuie sã se conformeze, în mod obligatoriu, pentru a adopta un comportament supus permanent presiunilor sociale, ameninþat mereu de rigorile sancþiunii” (Rãdulescu, 1994, p. 29). e) Teoria analiticã a devianþei porneºte de la constatarea empiricã a caracterului istoric ºi situaþional al problemelor sociale. Astfel, dacã libertatea de conºtiinþã era consideratã în Evul Mediu drept o deviere de la valorile ºi normele creºtinismului, în prezent ea reprezintã o valoare a societãþii democratice; dacã poligamia este un lucru normal în unele societãþi islamice, ea este o încãlcare a normelor juridice ºi morale în restul societãþilor. În prezent, observãm cum unele comportamente considerate multã vreme deviante (spre exemplu, homosexualitatea, aderenþa la noile religii, practicarea avortului, întreþinerea de relaþii sexuale înainte de cãsãtorie etc.) îºi revendicã dreptul la includerea în „normalitatea socialã”. Prin urmare, un comportament nu este deviant sau normal „în sine”, ci prin raportare la modul în care o societate determinatã îl defineºte la un moment dat. Devianþa este, aºadar, o chestiune de definiþie, de opticã socialã. Problema socialã este definitã, la rândul ei, de reacþia socialã faþã de presupusa violare a aºteptãrilor normative. Perspectiva analiticã a devianþei îl orienteazã pe asistentul social spre identificarea condiþiilor în care o comunitate umanã traseazã graniþa dintre normalitate ºi devianþã.

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

129

6. Relaþia asistent-asistat ºi condiþionãrile ei sociale 6.1. Ce este asistatul sau clientul asistenþei sociale Indiferent de epoca istoricã, de ideologia dominantã ºi de suportul instituþional, activitãþile asistenþiale se desfãºoarã în favoarea unor persoane, grupuri sau comunitãþi umane aflate în situaþii problematice. Beneficiarii acestor acþiuni nu au fost numiþi dintotdeauna „clienþi” ºi se pare cã acest termen cunoaºte deja un declin al utilizãrii, în favoarea aceluia de „beneficiar” sau „utilizator” al prestaþiilor sau serviciilor sociale. Câtã vreme ajutorarea persoanelor aflate în dificultate s-a realizat din perspectiva caritãþii creºtine sau din aceea a „asistenþei represive” (menite sã punã la adãpost ordinea socialã instituitã), asistaþii au fost numiþi în diferite feluri (de la „sãraci” ºi „nenorociþi” pânã la „mizerabili”), în funcþie de situaþia lor materialã ºi de tipul de prestaþie de care beneficiau. Ulterior, când asistenþa socialã s-a dezvoltat în continuarea asistenþei medicale, a fost preferat termenul de „pacient”. În fine, metodologia casework a lansat conceptul de „client”, considerând cã acesta dã cel mai bine seama de statutul asistatului. În prezent, datoritã diversificãrii crescânde a prestaþiilor de tip social (fapt ce implicã extinderea activitãþii asistenþiale la categorii de persoane care nu se confruntã cu problemele „clasice” ale asistenþei), se foloseºte tot mai mult termenul de „utilizator” sau „beneficiar”. Dincolo de disputele conceptuale privind desemnarea asistatului, trebuie precizat cã el este o entitate individualã sau multipersonalã care beneficiazã de ajutorul specializat al unei profesii asistenþiale (Johnson, 1983, pp. 132-133). Aceastã definiþie sinteticã rezultã din combinarea mai multor accepþiuni pe care Emanual Tropp (1974, pp. 19-29) le dãdea clientului (respectiv aceea de persoanã sau grup care cautã un ajutor specializat, profesionist; accepþiunea de utilizator al ajutorului acordat de cineva ºi accepþiunea de individ sau entitate multipersonalã care este deservitã de o agenþie sau o instituþie). Scott Briar ºi Henry Miller (1971) vorbesc despre client în termeni de rol social: clientul este cel care joacã un rol regizat de un complex de norme ºi aºteptãri ce vin din partea agenþiei asistenþiale, a grupului de referinþã ºi a comunitãþii (a publicului general). Sistemul-client se deosebeºte de ceea ce literatura asistenþialã numeºte „sistem-þintã”. Dacã identificarea clientului presupune o raportare multiplã (la instituþiile asistenþiale, la grupul de referinþã ºi la autopercepþia celui care beneficiazã de ajutorul specializat), precum ºi existenþa unui raport administrativ clar între un beneficiar ºi o instituþie asistenþialã, sistemul-þintã este un concept care are relevanþã doar din perspectiva asistentului social ºi a instituþiei sale (eventual ºi din perspectiva unui terþ implicat în activitãþi sociale). Sistemul-þintã este persoana, grupul sau comunitatea care se aflã într-o situaþie problematicã ºi care necesitã intervenþia unui serviciu asistenþial specializat, în sensul schimbãrii. Aºadar, identificarea sistemului-þintã este o activitate de evaluare a nivelului de normalitate funcþionalã a unui sistem social, activitate desfãºuratã de cãtre asistentul social sau de cãtre un „sistem-martor”. Sistemul-þintã se poate transforma în sistem-client fie ca urmare a conºtientizãrii propriei situaþii disfuncþionale ºi ca urmare a formulãrii unei cereri de ajutor, fie ca urmare a iniþiativei asistentului social, fie în urma sesizãrii instituþiilor asistenþiale de cãtre un terþ.

130

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Potrivit lui David Landy (1965), procesul prin care o persoanã devine client al asistenþei sociale presupune o serie de etape: a) individul recunoaºte faþã de sine cã ceva nu merge bine în viaþa sa; b) cel care cautã ajutor îºi asumã riscul ca cei apropiaþi lui (familie, prieteni, cunoºtinþe) sã afle despre incapacitatea lui de a-ºi rezolva singur problemele; c) cel care cautã ajutor îºi recunoaºte starea criticã ºi incapacitatea de a o depãºi prin forþe proprii, în faþa unui asistent social; d) cel care solicitã ajutorul specializat acceptã sã renunþe la o parte din autonomia sa ºi sã se plaseze într-un rol de dependenþã.

6.2. Tipologii ale clienþilor asistenþei sociale Clienþii asistenþei sociale prezintã o diversitate deconcertantã: pot fi clienþi minorii orfani, abandonaþi sau aflaþi în alte situaþii ce necesitã instituirea tutelei, familiile aflate în crizã (economicã, psihoafectivã), persoanele cu dizabilitãþi, vârstnicii fãrã susþinere familialã ºi fãrã alte resurse, ºomerii, dependenþii de alcool ºi droguri etc. În pofida acestei diversitãþi, se pot opera unele clasificãri ale clienþilor, dupã cum urmeazã: 1. în funcþie de numãrul indivizilor care constituie sistemul, putem distinge: clienþii individuali ºi clienþii multipersonali. Individul client al asistenþei sociale trebuie tratat întotdeauna ca o persoanã unicã aflatã într-o situaþie unicã, chiar dacã problemele pe care le au clienþii par asemãnãtoare. Clientul multipersonal poate fi un grup mic (de tipul familiei) sau o mare comunitate (populaþia unei regiuni, a unei localitãþi, un grup etnic etc.); 2. în funcþie de orientarea ajutorului specializat se disting: – clientul care solicitã ajutor pentru sine; – clientul care solicitã ajutor în favoarea altor persoane, grupuri sau comunitãþi; – clientul care, deºi nu a solicitat ajutor, a intrat în zona de interes a asistenþei sociale, întrucât el constituie un factor de blocaj pentru funcþionarea socialã normalã a altui client (spre exemplu, familia unui minor asistat, familie care constituie un factor educaþional carenþat); – clientul care cautã sau utilizeazã asistenþa socialã ca alternativã la alte tipuri de asistenþã (în special juridico-represivã); – clientul care solicitã ajutor în scopuri inadecvate; 3. în funcþie de atitudinea clientului faþã de serviciul asistenþial: – asistatul ruºinos – cel care apeleazã la serviciul social doar atunci când nu mai are nici o posibilitate de a depãºi situaþia problematicã în care se aflã; el preferã un contact cât mai limitat cu instituþia asistenþialã ºi renunþã la ajutor de îndatã ce îºi reechilibreazã situaþia; – clientul revendicativ – cel care solicitã imperativ ajutorul social, bazându-se pe „dreptul” sãu la asistenþã ºi pe compararea situaþiei sale cu aceea a altor persoane care beneficiazã de asistenþã socialã; – clientul ezitant – cel care doreºte sã beneficieze de serviciile asistenþiale, dar care evitã pe cât posibil contactul cu sistemul instituþional ºi cu mecanismele birocratice; acest tip de client dezvoltã o „strategie de aºteptare” (Messu, 1991).

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

131

Se mai pot realiza, de asemenea, clasificãri ale clienþilor în funcþie de aria problematicã (aceastã taxonomie constând în enumerarea domeniilor de acþiune ale asistenþei sociale), de grupa de vârstã etc. Identitatea clientului sau a asistatului se structureazã în raport cu instituþiile asistenþiale, cu percepþia socialã asupra situaþiei de asistat ºi cu autopercepþia subiectivã a fiecãrui individ, grup sau comunitate care se aflã într-o situaþie criticã sau în una de vulnerabilitate. Raporturile care se stabilesc între asistent ºi asistat se înscriu într-un context sistemic, dominat de procesele de integrare ºi excludere, de construcþie a identitãþii marginalilor ºi de instituire ºi reafirmare a normalitãþii.

6.3. Asistenþa social㠖 politicã publicã a medierii Dezvoltatã pe fundamentele curentului solidarist, dar ºi ca o consecinþã a pragmatismului social, asistenþa socialã modernã se plaseazã la intersecþia unor tranzacþii de maximã importanþã pentru mecanismele de reglaj ºi pentru echilibrul sistemului social. Prin „naturala” sa organizare economicã inegalitarã, societatea conþine permanent surse de conflict ºi de tensiune între bogaþi ºi sãraci; diferenþele culturale ºi religioase potenþeazã mereu raporturi sociale care angajeazã identitatea ºi alteritatea; în fine, existenþa persoanelor cu dizabilitãþi ºi în general a celor care nu se înscriu în cadrele „normalitãþii” aduce în prim plan relaþia dintre grupurile dominante ºi excluºi. „Asistenþa socialã apare astfel în centrul tranzacþiilor dintre societate ºi excluºi, precum ºi dintre aceºtia din urmã ºi societate. Ea este traversatã de tensiunile includerii ºi excluderii, ale alteritãþii ºi identitãþii” (Freynet, 1995, p. 168). Practicând inevitabil diferenþierea, excluderea ºi cãutând mereu integrarea, într-o logicã identitarã, societatea a creat un mecanism instituþionalizat al medierilor: asistenþa socialã. Medierea (termen ce îºi are originea în cuvintele latineºti mediatio – mijlocire, interpunere; medius – cel care este în mijloc; mediare – a împãrþi în douã ºi a se interpune) este legatã, în teoria ºi în practica asistenþei sociale, de un alt concept fundamental, acela de tranzacþie. Existenþa diferenþelor dintre indivizi, grupuri umane sau comunitãþi conduce la crearea unui spaþiu intersubiectiv, în care se produc acþiuni de schimb. Acestea structureazã practic „þesãtura socialã”, evidenþiind în acelaºi timp capacitatea marginalilor, a excluºilor de a dezvolta comportamente solidare, precum ºi capacitatea lor de a lua distanþã faþã de societatea instituitã23 ºi de a negocia cu ea. Conceptul de tranzacþie permite, aºadar, studierea schimburilor care au loc între societatea instituitã ºi excluºi – ca proces de impunere a valorilor societale, de „normalizare” sau de integrare –, iar pe de altã parte studierea schimburilor ce se produc în interiorul populaþiei marginale ºi/sau deviante. Tranzacþiile sunt, de asemenea, modalitãþi de reliefare a condiþiei de exclus sau de integrat a actorilor sociali, ca ºi de evidenþiere a „operaþiilor” care se produc la 23. Societatea instituitã este ansamblul instituþiilor ºi normelor care structureazã viaþa unei comunitãþi. Prin normele ºi organizaþiile care o compun, societatea instituitã genereazã excluderea economicã, socialã ºi culturalã, definind condiþiile de viaþã ºi de muncã, delimitând frontierele dintre normalitate ºi devianþã ºi controlând trecerea de la statutul de exclus la cel de integrat sau invers. Societatea instituitã tinde sã reducã excluderea prin mecanisme de corectare a inegalitãþii.

132

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

frontiera dintre normalitate ºi anormalitate în diferite domenii ale socialului. Astfel, tranzacþiile se pot produce: a) la nivel economic, unde excluderea este fundamental legatã de sãrãcie; în acest domeniu, tranzacþiile cu societatea instituitã vizeazã condiþiile de viaþã ale sãracilor ºi presupun o mizã materialã, financiarã; b) în plan juridic, excluºii nu constituie un grup social propriu-zis: ei sunt identificaþi prin intermediul categoriilor definite de legi cum ar fi aceea a ºomajului, legea privind ajutorul social, legile vizând persoanele cu dizabilitãþi etc.; c) la nivel sociologic, tranzacþiile dau seamã de integrarea microgrupalã, ca ºi de mecanismele integrãrii sociale de ansamblu, respectiv de apartenenþa la microgrup ºi la comunitate; d) în plan psihologic, tranzacþiile sunt cele care construiesc identitatea subiecþilor. Asistenþa socialã este conceputã ca un factor de mediere în cadrul tranzacþiilor economice, juridice, sociologice ºi psihologice. Medierile pot fi cognitive (vizând transferul de informaþie între grupurile marginale ºi societate), contextuale sau contractuale (purtând asupra cunoaºterii reciproce ºi asupra înþelegerii mutuale), simbolice (permiþând actorilor sociali descifrarea sensului propriei lor existenþe ºi înscrierea lor în istoria socialã ºi culturalã a comunitãþii ºi a epocii) ºi politice (dezvoltând „cetãþenia activã”, iniþiativa socialã ºi integrarea în viaþa comunitarã). „Cum poate asistenþa socialã sã fie mediatoare? În calitatea ei de entitate instituþionalã, ea este deopotrivã produs al societãþii organizate ºi reprezentant al normelor acestei societãþi. Asistenþa este un martor al raporturilor de putere dintre diferitele grupuri sociale. Ea este însãrcinatã sã asigure normalizarea, sã mascheze inegalitãþile pentru a le asigura perenitatea, sã controleze zonele de incertitudine potenþial periculoase pentru putere. Asistenþa socialã îndeplineºte o funcþie de vameº în serviciul puterii centrale. Ea are drept misiune de a stabili legãturi între douã sisteme strãine unul de celãlalt” (Freynet, 1995, p. 173), adicã între societatea instituitã („normalã”, dominantã) ºi grupurile marginale. Dupã cum precizeazã Marie-France Freynet, „cuplajul” sau legãtura dintre sistemele amintite mai sus se realizeazã prin intermediul urmãtoarelor elemente de frontierã: – persoana-frontierã (spre exemplu, asistentul social), care are rolul de a pune în legãturã sistemul resurselor cu utilizatorii resurselor; – organismele de cuplaj sau suporturile organizaþionale ale persoanelor-frontierã (instituþiile de asistenþã socialã); – sistemele temporare de cuplaj, care permit mobilizarea rapidã a resurselor, în funcþie de un obiectiv concret (este cazul reuniunilor unor factori de decizie, care iau mãsuri asistenþiale sau care împart sarcini diferitelor organisme asistenþiale); – sistemele permanente de cuplaj – instituþii de tranzit pentru sistemul resurselor ºi pentru uitlizatori –, cum ar fi, spre exemplu, centrele de primire sau permanenþele puse la dispoziþia publicului. Aceste elemente se situeazã între doi poli opuºi, cu care nu trebuie sã se identifice ºi între care trebuie sã se menþinã echilibrul jocului integrãrii ºi excluderii.

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

133

Figura 5. Societatea instituitã

Asistenþa socialã mediazã, aºadar, relaþiile dintre societatea instituitã, grupurile excluse sau marginale24 ºi socialitatea localã25. Raþiunea de a fi a asistenþei sociale o reprezintã reglarea raporturilor dintre o lume a normalitãþii ºi una a marginalitãþii. Însã aceastã misiune este complicatã ºi ideologizatã. Dupã cum unii sociologi criticau, pe bunã dreptate, ºcoala ca instanþã socializatoare care perpetueazã structura ºi inegalitãþile sociale, asistenþa socialã poate fi ºi ea obiectul unei analize critice din unghiul perpetuãrii ideologiei dominante. Astfel, asistentul social apare „mai mult ca un garant al alienãrii decât ca învestit cu un rol istoric important. El este mai mult garantul ordinii ºi al imobilismului decât al schimbãrii ºi al evoluþiei sociale. De aceea în practica sa el este mai orientat cãtre sesizarea problemelor în termeni individuali decât spre evaluarea lor în termeni colectivi […]. Altfel spus, el preferã sã formuleze probleme individuale mai curând decât mize colective...” (Liégeois, 1977, p. 225). Oferindu-i instrumentele analizei problemelor umane dintr-o perspectivã dominant psihologicã, „ideologia medical㔠îl scuteºte pe asistentul social de a-ºi pune întrebãri cu privire la raporturile sale cu puterea. Or, tocmai aceste întrebãri stau la baza justificãrii existenþei însãºi a asistenþei sociale ca profesie.

24. Termenul de grup exclus sau marginal are în vedere deopotrivã precaritatea condiþiilor de viaþã ale persoanelor care îl compun, cât ºi imaginea descalificantã pe care persoanele respective o genereazã în ochii „normalilor”, ca ºi în propriii lor ochi (respectiv statutul ºi autopercepþia). 25. Socialitatea localã reprezint㠄reþeaua” în care fiecare individ este inclus, în funcþie de poziþia sa socialã ºi de ocaziile de contact.

134

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Bibliografie selectivã Abraham, P.; Crãciun, A., Legislaþie în asistenþa socialã, vol. I-II, Editura Naþional, Bucureºti, 2000. Albert, M., Capitalism contra capitalism, Humanitas, Bucureºti, 1994. Athanasiu, A., Dreptul securitãþii sociale, Editura ACTAMI, Bucureºti, 1995. Bachmann, C.; Simonin, J., Changer au quotidien. Une introduction au travail social, 2 tomes, Études vivantes, Paris, 1981. Bailleau, F.; Lefaucheur, N.; Peyre, V., Lectures sociologiques du travail social, Éditions Ouvrières, Paris, 1985. Barker, R.L., The Social Work Dictionary, National Association of Social Workers, Silver Spring, Maryland, 1988. Blanc, M., Pour une sociologie de la transaction sociale, L’Harmattan, Paris, 1992. Blum, R., Dimensions sociologiques du travail social, Éditions du Centurion, Paris, 1970. Bobroff, J.; Luccioni, M., La clientèle du travail social: assistés, marginaux ou travailleurs à intégrer, Paris, ESF, 1976. Bocancea, C.; Neamþu, G., Elemente de asistenþã socialã, Polirom, Iaºi, 1999. Boudon, R. (coord.), Tratat de sociologie, Humanitas, Bucureºti, 1997. Bousquet, M.-H., Le service social, Presses Universitaires de France, Collection Que sais-je?, Paris, 1971. Briar, S.; Miller, H., Problems and Issues in Social Casework, New York, Columbia University Press, 1971. Camplong, L., Pauvres en France, Hatier, Paris, 1992. Carpinschi, A.; Bocancea, C., ªtiinþa politicului. Tratat, vol. I, Editura Universitãþii „Al.I. Cuza” Iaºi, 1998. Coulshed, V., Practica asistenþei sociale, Editura Alternative, Bucureºti, 1993. Crapuchet, S., Sciences de l’homme et professions sociales, Privat, Toulouse, 1974. Crozier, M.; Friedberg, E., L’acteur et le système, Éditions du Seuil, Paris, 1977. Démier, F., Istoria politicilor sociale, Institutul European, Iaºi, 1998. De Robertis, C., Méthodologie de l’intervention en travail social, Éditions Bayard, Paris, 1995. De Robertis, C.; Pascal, H., L’intervention collective en travail social, Éditions Bayard, Paris, 1987. Desrumaux-Zagrodnicki, P., Manuel pratique en travail social, Gaëtan Morin éditeur-Europe, Paris, 1998. Dixon, S.L., Working with people in crisis, The C.V. Mosby Company, St. Louis, Toronto, London, 1979. Dogan, M.; Pelassy, D., Economia mixtã, Editura Alternative, Bucureºti, 1992. Donzelot, J., L’invention du social, essai sur le déclin des passions politiques, Fayard, Paris, 1984. Duchemin, R.; Servion, F., Introduction au travail social, ESF, Paris, 1983. Durand, J.-P.; Weil, R., Sociologie contemporaine, Éditions VIGOT, Paris, 1989. Dutrenit, J.M., Sociologie et compréhension du travail social, Privat, Toulouse, 1980. Ferréol, G. (coord.), Dictionnaire de sociologie, Armand Colin, Paris, 1991. Fèvre, L., Le travail social. Théories et pratiques, Les Éditions de la Chronique Sociale, Lyon, 1993.

DIMENSIUNEA CONTEXTUALÃ A ASISTENÞEI SOCIALE

135

Foucault, M., Histoire de la folie à l’âge classique, Gallimard, Paris, 1968. Freynet, M.-F., Les médiations du travail social, Les Éditions de la Chronique Sociale, Lyon, 1995. Galbraith, J.K., Societatea perfectã, Eurosong & Book, Bucureºti, 1997. George, V., Social Security and Society, Routlege and Kegan Paul, Londra ºi Boston, 1973. Goffman, E., Stigmates, Edition de Minuit, Paris, 1975. Guerrand, R.-H.; Rupp, M.-A, Brève histoire du service social en France, Toulouse, Privat, 1978. Heffernan, J.; Shuttlesworth, G.; Ambrosino, R., Social Work and Social Welfare, West Publishing Company, St. Paul, 1988. Howe, D., Introducere în teoria asistenþei sociale, UNICEF România, Bucureºti, 2001. Ion, J.; Tricart, J.-P., Les travailleurs sociaux, La Découverte, Paris, 1984. Ioviþu, M., Bazele politicii sociale, Editura Eficient, Bucureºti, 1997. Johnson, L.C., Social Work Practice, Allyn & Bacon, Boston, 1983. Kniebiehler, Y., Nous, les assistantes sociales. Naissance d’une profession, Aubier, Paris, 1980. Landy, D., „Problems of the Person Seeking Help in Our Culture”, în Mayer N. Zald (ed.), Social Welfare Institutions: A Sociological Reader, New York, 1965. Lapierre, J.-W., L’analyse des systèmes politiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1973. Lecomte, R., Méthodologie de recherche pour les intervenants sociaux, Gaëtan Morin Éditeur, Boucherville (Québec), 1991. Liégeois, J.P., Idéologie et pratique du travail social de prévention, Éditions Privat, Toulouse, 1977. Lugan, J.-C., Eléments d’analyse des systèmes sociaux, Privat, Toulouse, 1983. Maslow, A., „A Theory of Human Motivation”, în Psychological Review, vol. L, 1943. Mãnoiu, F.; Epureanu, V., Asistenþa socialã în România, ALL, Bucureºti, 1996. Menthonnex, A., Le service social et l’intervention sociale, Les Éditions I.E.S., Geneva, 1995. Messu, M., Les assistés sociaux, Éditions Privat, Toulouse, 1991. Naisbitt, J.; Aburdene, P., Anul 2000 – Megatendinþe, Humanitas, Bucureºti, 1993. Neamþu, G.; Stan, D. (coord.), Asistenþa socialã. Studii ºi aplicaþii, Polirom, Iaºi, 2005. Neculau, A. (coord.), Analiza ºi intervenþia în grupuri ºi organizaþii, Polirom, Iaºi, 2000. Neculau, A.; Ferreol, G. (coord.), Minoritari, marginali, excluºi, Polirom, Iaºi, 1996. Neculau, A.; Ferreol, G. (coord.), Psihosociologia schimbãrii, Polirom, Iaºi, 1998. Perry, J.A.; Perry, E.K., The Social Web. An Introduction to Sociology, 6th edition, Harper Collins College Publishers, New York, 1993. Pop, L.M., Politici sociale, Editura Economicã, Bucureºti, 2005. Quivy, R.; Van Campenhoudt, L., Manuel de recherche en sciences sociales, Bordas, Paris, 1988. Rãdulescu, S.M., Homo sociologicus (Raþionalitate ºi iraþionalitate în acþiunea umanã), Casa de editurã ºi pres㠄ªansa” – S.R.L., Bucureºti, 1994. Rãºcanu, R., Psihologie medicalã ºi asistenþã socialã, Societatea ªtiinþã ºi Tehnicã, Bucureºti, 1996. Rocher, G., Introduction à la sociologie générale, vol. I, Éditions H.M.H., 1968. Rubington, E.; Weinberg, M., The Study of Social Problems, Oxford University Press, Londra, 1971.

136

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Saint-Arnaud, Y., La personne humaine, Les Éditions de l’Homme, Montréal, 1974. Sandu, D., Dezvoltare comunitarã, Polirom, Iaºi, 2005. Saunders, P., Capitalismul – un bilanþ social, Editura Du Style, Bucureºti, 1998. Thévenet, A.; Désigaux, J., Les travailleurs sociaux, ed. a III-a adãugitã, Presses Universitaires de France, Paris, 1995. Tropp, E., „Three Problematic Concepts: Clients, Help, Worker”, în Social Casework, January 1974. Ungureanu, I.; Costea, ª., Introducere în sociologia contemporanã, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti, 1985. Verdes-Leroux, Jeanine, Le travail social, Minuit, Paris, 1978. Zamfir, C., Spre o paradigmã a gândirii sociologice, Polirom, Iaºi, 2005. Zamfir, C.; Stãnescu, S.M. (coord.), Enciclopedia dezvoltãrii sociale, Polirom, Iaºi, 2007. Zamfir, C.; Vlãsceanu, L. (coord.), Dicþionar de sociologie, Editura Babel, Bucureºti, l993. Zamfir, E.; Zamfir, C. (coord.), Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, Bucureºti, 1995.

Cristina Neam]u

Personalitatea – determinant fundamental `n asisten]a social\

1. Dificult\]ile [i limitele definirii personalit\]ii 2. Abordarea holist\ a personalit\]ii 3. Constant [i specific `n personalitate 4. Perspective asupra form\rii/func]ion\rii personalit\]ii

1. Dificult\]ile [i limitele definirii personalit\]ii ~n limbajul contemporan, termenul personalitate este atât de frecvent folosit [i `n domenii/niveluri ale discursului atât de diferite – nu numai oamenilor li se atribuie azi personalitate, ci [i cl\dirilor, interioarelor, operelor de art\ [i produselor designului vestimentar, emisiunilor TV [i articolelor din ziare – `ncât pare s\ fi devenit un denominator comun pentru orice form\ a realit\]ii materiale care produce un efect puternic asupra receptorilor. Imprecizia semnifica]iei sale, ca efect al extinderii folosirii termenului dincolo de referen]ialul psihologiei, se poate explica prin dou\ fenomene, corelate `ntre ele: – cuvântul personalitate exercit\ intrinsec asupra oamenilor o fascina]ie [i o seduc]ie specifice, toate sensurile sale creând un halou emo]ional pozitiv, ceea ce este sesizat [i folosit de exper]ii `n reclam\; – ambiguitatea definirii sale `n limbajul [tiin]ific a alimentat, de asemenea, tendin]a de a folosi termenul `n cele mai diverse combina]ii lingvistice [i i-a imprimat diferite conota]ii semantice. F\r\ `ndoial\, personalitatea este un concept cu un destin de excep]ie; pu]ine sunt cazurile `n istoria cunoa[terii [tiin]ifice `n care speciali[tii s\ fi formulat atât de multe defini]ii, abord\ri, interpret\ri, preciz\ri `n `ncercarea de a clarifica semnifica]ia unui termen, a[a cum consemneaz\ istoria psihologiei. Dup\ aproape dou\ secole de progres `n cunoa[terea psihologic\ – interval `n care s-au acumulat mai multe contribu]ii meritorii –, tentativa de a defini azi personalitatea se dovede[te la fel de temerar\ ca [i `n trecut. Dificultatea este una de ordin epistemologic [i provine din complexitatea obiectului investigat: personalitatea este o realitate extrem de complex\, cu o multipl\ determinare – social\, cultural-axiologic\, psihologic\, biologic\, educa]ional\, normativ\. Complexitatea a ceea ce denumim personalitate – [i care explic\ sutele de defini]ii existente `n literatura de specialitate – reprezint\ principalul obstacol `n calea unei cunoa[teri adecvate a personalit\]ii, `n condi]iile `n care: a) a[a cum afirma unul dintre cei mai cunoscu]i exponen]i ai teoriei sistemelor, profesorul american L.A. Zadeh (apud Cre]u, 1997, p. 55), „pe m\sur\ ce complexitatea unui sistem cre[te, abilitatea noastr\ de a face aser]iuni precise [i, `n acela[i timp, semnificative asupra comport\rii sale scade, pân\ ce atinge un prag dincolo de care precizia [i semnifica]ia devin caracteristici care aproape se exclud”; b) Claude Lévy-Strauss (apud De Landsheere, 1992, p. 1) observa c\ [tiin]ele socioumane – deci [i psihologia – nu-[i pot st\pâni obiectul pentru c\ realitatea investigat\ este de acela[i ordin de complexitate ca [i mijloacele intelectuale puse la lucru `n acest scop. Efectul cumulat al acestor dou\ obstacole de ordin epistemologic a fost rezumat astfel de G.W. Allport (1991, p. 39), unul dintre cei mai cunoscu]i personologi: „Nici un psiholog [i nici un profan nu vor `n]elege vreodat\ pe deplin vreo personalitate

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

139

singular\, nici chiar pe a lor proprie, dar acest fapt nu neag\ existen]a personalit\]ii” [i, `n consecin]\, nu trebuie s\ anuleze `ncercarea noastr\ de a o `n]elege. ~ncercând deci s\ `n]elegem personalitatea ca pe o realitate existent\ `n natur\, vom aborda mai `ntâi perspectiva etimologic\, vom sublinia distinc]ia persoan\-personalitate, dup\ care vom prezenta o serie de defini]ii ale personalit\]ii, pentru a observa caracteristicile lor comune. Termenii persoan\ ºi personalitate provin de la cuvântul grecesc persona, care avea semnifica]ia „masc\”. ~n Grecia antic\, actorii foloseau pe scen\ m\[ti diferite pentru roluri diferite; punându-[i o masc\, ei reprezentau un caracter nou, o personalitate distinct\. ~n prezent, `ntre termenii persoan\ [i personalitate se opereaz\ `n mod curent urm\toarea distinc]ie (apud Dafinoiu, Cosmovici, 1994, p. 55): persoana desemneaz\ individul uman concret, iar personalitatea desemneaz\ o construc]ie teoretic\ elaborat\ de psihologi pentru a explica [tiin]ific cum/de ce gândesc, simt [i ac]ioneaz\ oamenii. Conceptul de personalitate a p\strat din sensul termenului originar referin]a la aspectele exterioare [i vizibile pe care o persoan\ le relev\ `n public. Importan]a aspectelor exterioare `n precizarea conceptului se datoreaz\ contribu]iei aduse de behaviori[ti `n consacrarea psihologiei personalit\]ii ca domeniu de cercetare `n cadrul psihologiei generale. ~ncerc\rile psihologilor de a explica modul de fiin]are [i func]ionare a fiin]elor umane s-au finalizat `n numeroasele defini]ii [i teorii ale personalit\]ii, consemnate `n literatura de specialitate. ~ntre cele mai cunoscute defini]ii ale personalit\]ii figureaz\ urm\toarele: – personalitatea este „agregatul organizat de procese [i st\ri psihice apar]inând individului” (R. Linton, 1968, p. 70); – personalitatea este „ceea ce permite prezicerea modului de ac]iune al unei persoane `ntr-o situa]ie dat\” (R.B. Cattell, apud Weiten, 1992, p. 425); – „personalitatea este elementul stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizeaz\ [i o diferen]iaz\ de o alt\ persoan\” (N. Sillamy, 1996, p. 231); – „personalitatea este organizarea dinamic\ `n cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determin\ gândirea [i comportamentul s\u” (G.W. Allport, 1991, p. 40); – „personalitatea este ansamblul caracteristicilor temperamentale, caracteriale [i voli]ionale ale fiec\rei persoane `n parte, ca rezultat al interac]iunii dinamice dintre primul [i al doilea sistem de semnalizare, determinând atitudinea liber con[tient\ fa]\ de lume [i fa]\ de propria persoan\” (P. Brânzei, 1979, p. 135); – „personalitatea se refer\ la aspectele repetate, durabile ale comportamentului, care caracterizeaz\ diferen]ele individuale dintre oameni” (R.L. Cromwell, Personality Evaluation, apud P\unescu, 1999, p. 1). Prezentarea acestor defini]ii date personalit\]ii eviden]iaz\ câteva caracteristici comune (apud Perron, 1985): – ideea de globalitate: personalitatea se prezint\ ca un ansamblu de caracteristici care permit descrierea specificului acelei persoane, a unicit\]ii sale; – ideea de individualitate subliniaz\ caracterul unic, original al unei personalit\]i; – ideea de coeren]\: elementele constitutive ale personalit\]ii se afl\ `ntr-o anumit\ interdependen]\, alc\tuiesc un sistem `n care evolu]ia unui element antreneaz\ schimbarea treptat\ a rela]iei cu celelalte elemente [i, `n final, schimbarea sistemului;

140

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

– ideea de concret exprim\ posibilitatea de a face predic]ii cu privire la comportamentul unei persoane, pe baza cunoa[terii personalit\]ii acesteia; – ideea de stabilitate: elementele caracteristice ale personalit\]ii sunt stabile [i confer\ unicitate, identitate psihic\ unei persoane; – ideea de organizare ierarhic\ a componentelor personalit\]ii. Putem afirma acum c\ termenul personalitate `ncearc\ s\ explice stabilitatea `n comportamentul unei persoane de-a lungul timpului [i `n situa]ii diferite (consisten]a), dar [i diferen]ele comportamentale dintre indivizii afla]i `n aceea[i situa]ie (specificitatea). Dinamica specificitate-consisten]\ are o pondere explicativ\ variabil\ a personalit\]ii [i a determinat o serie de discrimin\ri conceptuale, `n func]ie de cadrul de referin]\. ~n acest sens, Allport (1991, p. 25) observa c\: a) dac\ ne raport\m la norme universale, fiecare om este la fel ca to]i ceilal]i, pe temeiul apartenen]ei la aceea[i specie; b) dac\ ne raport\m la norme de grup, fiecare om este, `n anumite privin]e, la fel ca unii oameni, devenind vizibil cât difer\ el fa]\ de grup; c) dac\ avem `n vedere normele idiosincratice, fiecare om este unic, nu seam\n\ cu nici un alt om, ceea ce eviden]iaz\ cât de constant, stabil este comportamentul s\u. Pornind de la primele dou\ seturi de norme, psihologul american A. Kardiner extinde conceptul de personalitate de la individ la colectivitate [i introduce conceptul derivat de personalitate de baz\. Personalitatea de baz\ desemneaz\ (apud Zamfir, Vl\sceanu, coord., 1993, p. 429) similitudinea de tr\s\turi psihice, caracterologice [i comportamentale `mp\rt\[ite de membrii aceluia[i grup ca urmare a experien]ei comune de via]\ [i a difuz\rii aceleia[i grile de valori [i norme. Astfel, fiecare grup `[i configureaz\ propria personalitate de baz\. La scara na]iunii, personalitatea de baz\ ia forma caracterului na]ional. Considerând ultimul set de norme, R. Linton (1968, p. 156) avanseaz\ ideea existen]ei unei personalit\]i de statut, care se cristalizeaz\ ca urmare a de]inerii anumitor statute; asumarea de roluri specifice presupune dezvoltarea unor competen]e specifice, care marcheaz\ atât structura intern\ a personalit\]ii, cât [i manifest\rile sale comportamentale.

2. Abordarea holist\ a personalit\]ii Personalitatea este, a[adar, un concept folosit `n limbajul comun, dar [i `n cercetarea sociouman\ pentru a desemna comportamentul observabil al celorlal]i `n termenii modurilor specifice de a rela]iona, interac]iona [i a se adapta la mediul social [i fizic. A[a cum se poate observa [i din defini]iile citate mai sus, unul dintre elementele comune `n interpretarea personalit\]ii este ideea de structur\, care presupune o anumit\ organizare ierarhic\ a componentelor personalit\]ii. Demersurile cu caracter analitic `n investigarea personalit\]ii au condus la identificarea acestor componente [i la nuan]area interconexiunilor dintre ele; denumite fie constructe, tr\s\turi, factori, niveluri, blocuri, straturi etc., fie procese psihice, toate aceste componente servesc la explicarea func]ion\rii indivizilor, la caracterizarea specificit\]ii lor. Dup\ L.A. Perwin (1984, p. 3), „studierea personalit\]ii se concentreaz\ nu numai pe procesele psihice, ci [i pe rela]iile

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

141

dintre diferitele procese. A `n]elege modul cum aceste procese ac]ioneaz\ `mpreun\ pentru a forma un tot integrat presupune mai mult decât `n]elegerea fiec\rui proces `n parte. Oamenii func]ioneaz\ ca `ntreguri organizate [i `n lumina unei astfel de organiz\ri trebuie s\-i `n]elegem”. Un astfel de demers comprehensiv cere o abordare holist\ asupra form\rii personalit\]ii. Individul este o fiin]\ biologic\, psihologic\, social\ [i cultural\, aflat\ `n continu\ interac]iune cu mediul. Diferitele dimensiuni ale vie]ii psihice alc\tuiesc un sistem ce nu se poate reduce [i nici confunda cu diferitele procese [i func]ii psihice; dup\ M. Zlate (1997, p. 17), sistemul psihic uman se caracterizeaz\ prin interac]iune dinamic\ [i hipercomplexitate, deoarece se poate decela `n cadrul s\u o organizare ierarhic\ multinivelar\ [i o independen]\ relativ\ a evolu]iei sale fa]\ de elementele componente. Abordarea holist\ a personalit\]ii se bazeaz\ pe urm\toarele trei premise (apud Husen, Postlethwaite, 1995, p. 4389): – indivizii se dezvolt\ [i func]ioneaz\ ca organisme totale, integrate; dezvoltarea nu se produce doar relativ la anumite aspecte ale personalit\]ii, izolat fa]\ de `ntreg; – indivizii se dezvolt\ [i func]ioneaz\ `n cadrul unui proces dinamic, continuu [i reciproc de interac]iune cu mediul; – modul specific `n care indivizii se dezvolt\ prin interac]iune cu mediul depinde de, dar [i influen]eaz\ procesul continuu [i reciproc de interac]iune `ntre subsistemele psihice [i factorii biologici. Abordarea holist\ a personalit\]ii se bazeaz\ pe conceptul de interac]iune dinamic\. Interac]iunea dinamic\ este o caracteristic\ a func]ion\rii individului la toate nivelurile proceselor fiziologice [i psihologice. Red\m un exemplu de interac]iune `ntre factorii mintali, fiziologici [i de mediu: dac\ o persoan\ tr\ie[te o situa]ie pe care o caracterizeaz\ ca amenin]\toare sau suprasolicitant\ (o evaluare a sarcinilor profesionale realizate), actul cognitiv al interpret\rii situa]iei stimuleaz\, via hipotalamus, secre]ia de adrenalin\, care declan[eaz\ apoi alte procese fiziologice. Interac]iunea cognitivfiziologic produce [i este acompaniat\ de diverse st\ri emo]ionale: team\, anxietate, excitare general\ etc. ~n urm\toarele stadii ale procesului de interac]iune, aceste emo]ii vor afecta nu numai comportamentul individului (va deveni mai con[tiincios sau va `nv\]a s\ se eschiveze) [i adaptarea sa la mediu, ci [i modul cum va interpreta schimb\rile situa]iei sale. ~n acest mod, sistemul perceptual-cognitiv [i sistemul biologic al unui individ sunt implicate `ntr-o continu\ interac]iune reciproc\. Interac]iunea dinamic\ poate fi descris\ prin intermediul a [ase principii fundamentale, care se afl\ `n interrela]ie (vezi Husen, Postlethwaite, 1995, pp. 4391-4393): a) multideterminarea exprim\ faptul c\ o multitudine de factori background determin\ [i leag\ toate manifest\rile personalit\]ii; ceea ce este observat [i denumit ca personalitate sau dezvoltarea personalit\]ii reprezint\ efectul a multiple cauze care interac]ioneaz\; b) interdependen]a: frecvent, doi sau mai mul]i factori sunt mutual dependen]i de evolu]ia unui alt factor, care-i influen]eaz\ direct. De exemplu, tendin]a unei persoane de a fi impulsiv\, nestatornic\, iritabil\ [i ner\bd\toare deriv\ dintr-o tendin]\ mai general\/profund\ de a fi excitabil\;

142

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

c) reciprocitatea: caracterul reciproc al interac]iunilor ce determin\ dezvoltarea personalit\]ii presupune abandonarea modelului teoretic (deoarece se dovede[te nesatisf\c\tor) care atribuie o leg\tur\ cauzal\ unidirec]ional\ `ntre factorii biologici [i de mediu, pe de o parte, [i aspectele mintale [i comportamentale ale func]ion\rii individului, pe de alt\ parte. Factorii biologici sau cei de mediu, cei sociali, culturali, chiar [i cei psihologici pot fi atât cauze, cât [i efecte. Individul este influen]at de ace[tia, dar, la rândul s\u, `i [i influen]eaz\ (ceea ce se exprim\, de obicei, prin conceptele de caracter reactiv ºi caracter proactiv al personalit\]ii). Cel mai bun exemplu al reciprocit\]ii `l reprezint\ rela]ia p\rinte-copil: un copil influen]eaz\ comportamentul p\rin]ilor, care formeaz\ o parte important\ a mediului s\u de dezvoltare; ca urmare, copilul devine [i crea]ie, dar [i creator al propriului s\u mediu; d) temporalitatea exprim\ faptul c\ formarea personalit\]ii presupune un proces continuu, un flux continuu de interac]iuni `ntre evenimentele specifice evolu]iei mediului [i geneza `ns\[i a personalit\]ii. Timpul devine un ingredient de baz\ `n orice model de dezvoltare a personalit\]ii; e) nonlinearitatea se refer\ la interrela]iile dintre variabilele intrapsihice (din interiorul sistemului psihic) [i variabilele interpsihice (localizate `n rela]ia individului cu mediul fizic [i social). Principiul sus]ine c\, de exemplu, impactul hormonului A asupra hormonului B nu este `ntotdeauna identic, linear, deci viziunea mecanic\, simplist\ a func]ion\rii „mai mult A implic\ mai mult B” nu este valabil\. Rela]ia nonlinear\ caracterizeaz\ orice func]ie psihic\, dar [i rela]ia individ-mediu; f) integrarea: la toate nivelurile personalit\]ii, procesele componente sunt coordonate `n func]ionarea lor pentru a servi scopului personalit\]ii totale. Integrarea exprim\ principiul c\ `ntregul `nseamn\ mai mult decât suma p\r]ilor. Scopul personalit\]ii este de a r\spunde intereselor [i trebuin]elor persoanei. Personalitatea `[i este sie[i scop, manifestându-se prin tendin]a sa de autorealizare a persoanei. Psihiatrul american C. Rogers (1955, pp. 134-137) observa c\ procesul vie]ii, `n ceea ce prive[te fiin]a uman\, nu se rezum\ la o simpl\ prezervare, ci echivaleaz\ cu efortul continuu de a dep\[i statu quoul pentru o determinare autonom\. Abordarea holist\ a personalit\]ii ne invit\ s\ `n]elegem individul ca pe un `ntreg organizat, care func]ioneaz\ ca un sistem deschis, ce se caracterizeaz\ prin aspecte specifice la nivelul structurii [i proceselor sale. Modul de func]ionare curent\ a individului reflect\ influen]a cursului trecut al dezvolt\rii sale; modul de a r\spunde la o situa]ie particular\ `ntr-un fel specific s-a format `n cursul procesului continuu de interac]iune cu situa]iile din trecut. Orice schimbare de-a lungul vie]ii se caracterizeaz\ prin continuitate: comportamentul unei persoane la un anumit stadiu al dezvolt\rii este puternic legat de func]ionarea individului la stadiile precedente sau viitoare, ceea ce nu echivaleaz\ totu[i cu afirmarea faptului c\ o conduit\ este riguros predictibil\.

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

143

3. Constant [i specific `n personalitate F\r\ a propune deci o nou\ defini]ie riguros [tiin]ific\ a personalit\]ii, avans\m mai mult o defini]ie de lucru: personalitatea este modul caracteristic `n care o persoan\ gânde[te [i se adapteaz\ la mediul ei. Pentru c\ aceast\ formulare trimite direct la elementele de specificitate, trebuie remarcat faptul c\ func]ionarea psihic\ individual\ poate fi analizat\ la nivelul structurii [i proceselor psihice implicate `ntr-un moment particular `ntr-o anumit\ situa]ie, `n timp ce diferen]ele psihice interindividuale sunt determinate de dispozi]ia durabil\ de a gândi, ac]iona [i reac]iona `ntr-un anumit fel (tr\s\turile de personalitate). Constantele personalit\]ii desemneaz\ elementele comune tuturor personalit\]ilor indivizilor – ceea ce G.W. Allport desemna prin ideea c\ fiecare om este identic cu to]i ceilal]i – [i se reflect\ la nivel teoretic prin conceptele: structura personalit\]ii, fa]etele [i dimensiunile personalit\]ii, nivelurile [i tiparele personalit\]ii. Specificitatea personalit\]ii desemneaz\ ansamblul aspectelor ce individualizeaz\ fiecare personalitate – ceea ce G.W. Allport desemna prin ideea c\ fiecare om este unic – [i se reflect\ la nivel teoretic prin conceptele: tip de personalitate, tr\s\tur\ de personalitate, factor, construct. Descrierea ambelor aspecte ale personalit\]ii – constan]a [i specificitatea – presupune `nsu[irea unei viziuni preponderent statice asupra personalit\]ii, punctul de pornire fiind considerarea personalit\]ii maturizate, iar demersul de baz\ fiind mai mult descriptiv [i analitic. ~n ultima parte a acestei sec]iuni, vom prezenta [i perspectiva dinamic\ asupra form\rii [i func]ion\rii personalit\]ii, pe baza unui demers preponderent explicativ [i sintetic.

3.1. Constantele personalit\]ii 3.1.1. Structura personalit\]ii Pentru a descrie structura personalit\]ii `n consens cu abordarea holist\, bazat\ pe principiul interac]iunii dinamice, vom folosi termenul de bloc func]ional, observând c\ fiecare individ, `n procesul adapt\rii sale la mediul fizic [i social, se bazeaz\ pe func]ionarea acestora. M. Golu (1993, pp. 42-49) descrie urm\toarele blocuri func]ionale, fiecare dintre ele având caracter de sistem [i generând interac]iuni specifice cu sistemul supraordonat al personalit\]ii: 1) „Blocul cogni]iei” are rolul de a furniza individului informa]ii despre realitatea extern\ la care trebuie s\ se adapteze acesta, abilitându-l cu rezolvarea problemelor concrete pe care le ridic\ procesul adapt\rii. Blocul cogni]iei grupeaz\ toate componentele [i procesele psihice cu rol `n cunoa[tere, [i anume: senza]iile (care asigur\ cunoa[terea unor `nsu[iri specifice ale obiectelor sau fenomenelor `n momentul `n care acestea ac]ioneaz\ asupra analizatorilor), percep]iile (care fac posibil\ cunoa[terea obiectelor [i fenomenelor `n integralitatea lor atunci când acestea ac]ioneaz\ asupra organelor senzoriale), reprezent\rile (care asigur\ formarea unei imagini esen]ializate a obiectelor, fenomenelor, `n absen]a lor din câmpul perceptiv al subiectului), gândirea (ca set de opera]ii generale [i specifice care permit prelucrarea informa]iilor), memoria

144

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

(care face posibile fixarea, conservarea, recunoa[terea [i reproducerea informa]iilor achizi]ionate), imagina]ia (ca proces psihic prin care se ob]in produse noi `n plan cognitiv, afectiv sau motor) etc. 2) „Blocul motiva]ional” are rolul de a exprima st\rile interne de necesitate (trebuin]e, tendin]e, homeostazii), direc]ionând [i impulsionând conduita individului. Dup\ aptitudini, motiva]ia este considerat\ al doilea factor al performan]ei. Blocul motiva]ional include un ansamblu de factori dinamici – fiziologici, intelectuali, afectivi, sociali, economici – care determin\ conduita unui individ. Motiva]ia reprezint\ o pârghie important\ `n procesul autoregl\rii func]ion\rii individuale, fiind implicat\ `n organizarea [i activitatea tuturor func]iilor psihice: percep]ie, reprezentare, gândire, aten]ie, memorie, afectivitate [i voin]\. Principalele func]ii ale motiva]iei sunt: – func]ia de activare intern\ difuz\ [i de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic; aceast\ func]ie este specific\ trebuin]elor; – func]ia de mobil sau de factor declan[ator al ac]iunilor efective ale individului; aceast\ func]ie este specific\ motivului, care determin\ alegerea, dintre deprinderile existente, a celei care va fi actualizat\ `n vederea atingerii scopului; – func]ia de autoreglare a conduitei, care imprim\ conduitei un caracter activ [i selectiv. Structura [i con]inutul componentelor blocului motiva]ional, modul lor de ierarhizare au o importan]\ decisiv\ pentru conduita individului. M. Golu (1993, p. 42) afirm\ c\ la baza dezvolt\rii sistemului personalit\]ii st\ legea motiva]iei, care spune c\ individul selecteaz\, re]ine [i integreaz\ cel mai bine acele elemente, informa]ii sau ac]iuni care corespund unei st\ri interne de necesitate; toate celelalte componente psihice ale sistemului personalit\]ii se elaboreaz\ `n temeiul func]iei stimulativ-`nt\ritoare a informa]iei. Astfel, func]ionarea sistemului personalit\]ii la nivel biologic a determinat structurarea trebuin]elor fiziologice (trebuin]ele de hran\, de ap\rare, de reproducere, de ad\post, de mi[care etc.); func]ionarea la nivel cognitiv a declan[at apari]ia trebuin]elor de informa]ie, cunoa[tere [i `n]elegere; func]ionarea la nivel social a determinat apari]ia trebuin]elor etice, estetice, de afiliere; func]ionarea la nivelul con[tiin]ei de sine, ca Eu, a generat trebuin]a de autorealizare, de recunoa[tere [i prestigiu. 3) „Blocul afectivit\]ii” ac]ioneaz\ `n strâns\ interdependen]\, prin con]inutul [i func]iile sale, cu blocul cogni]iei [i cel motiva]ional; astfel, orice proces cognitiv este acompaniat [i de o tr\ire afectiv\, iar satisfacerea (sau insatisfacerea) oric\rui motiv produce o stare emo]ional\ de o anumit\ intensitate [i coloratur\. Blocul afectivit\]ii are rolul de a filtra [i evalua semnifica]ia evenimentelor [i situa]iilor externe, prin raportarea acestora la dinamica motiva]ional\ a individului, la grila lui de valori [i aspira]ii. Emo]ia exprim\ astfel concordan]a sau discordan]a dintre desf\[urarea evenimentelor `n plan extern [i evolu]iile psihice pe plan intern. 4) „Blocul proceselor de reglare” are rolul de a asigura transformarea dorin]ei, inten]iei `n ac]iune, conectând motivul, scopul [i mijlocul `ntr-o structur\ func]ional\ unitar\ [i orientat\. Din punct de vedere structural, voin]a se compune dintr-un set de operatori de evaluare-alegere, din scheme logice de organizare-planificare a ac]iunii [i

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

145

din mecanisme de sus]inere energetic\ [i declan[are a ac]iunii. A. Cosmovici (1996, p. 247) observa, pe baza evalu\rii critice a teoriilor asupra esen]ei actului voluntar, c\ actul de voin]\ este un act de sintez\, foarte complex, `n care este implicat\ `ntreaga personalitate: memoria [i gândirea, sentimentele [i deprinderile, temperamentul [i caracterul. Tocmai din acest motiv este r\spândit [i obiceiul de a aprecia, `n func]ie de calitatea actului voluntar, calit\]ile [i defectele unei persoane. Cristalizarea subsistemului voluntar rezult\ ca efect cumulat a dou\ direc]ii de ac]iune, [i anume: dezvoltarea mecanismelor bazate pe inhibi]ia secundar\, prin care individul amân\ sau suspend\ desf\[urarea unor ac]iuni (controlându-[i astfel pulsiunile, tendin]ele, trebuin]ele sau dorin]ele proprii), care se coreleaz\ cu dezvoltarea mecanismelor de ac]iune, prin care individul se mobilizeaz\ total pentru a dep\[i dificult\]ile [i a-[i realiza scopul. 5) „Blocul proceselor de explorare-investigare” ac]ioneaz\ `n interdependen]\ cu blocul cogni]iei [i blocul afectivit\]ii. Acest subsistem al personalit\]ii se elaboreaz\ `n raport cu o `nsu[ire nespecific\ mai general\ a stimulilor, [i anume noutatea. Dup\ M. Golu (1993, p. 46), aspectul central `n jurul c\ruia se structureaz\ [i se define[te activitatea acestui bloc `n cadrul personalit\]ii este reac]ia `nn\scut\, necondi]ionat\, de orientare, care se declan[eaz\ automat atunci când `n câmpul perceptiv al subiectului apare un stimul nou. ~n aceast\ situa]ie, subiectul reac]ioneaz\ pe plan motor prin mi[c\ri de `ntoarcere a capului `n direc]ia ac]iunii stimulului, iar `n plan neurofiziologic, prin `nlocuirea, `n cadrul activit\]ii bioelectrice a creierului, a ritmului alfa cu ritmul beta; aceasta antreneaz\ sc\derea pragurilor senzoriale [i cre[terea nivelului sensibilit\]ii `n cadrul subsistemului senzorial asupra c\ruia a ac]ionat stimulul. Pe baza acestui reflex de orientare se dezvolt\ mecanismele de explorare-investigare [i procesele interne de concentrare-comutare a aten]iei. Aten]ia este definit\ ca „procesul psihic fundamental de orientare [i concentrare a con[tiin]ei persoanei asupra unor obiecte, fenomene sau activit\]i, care la un moment dat prezint\ interes pentru acea persoan\ sau i se impun prin calit\]i deosebite” (Gavriliu, 1969, p. 133). ~n structura dinamic\ a activit\]ii umane, aten]ia se manifest\ sub urm\toarele trei forme: – aten]ia involuntar\: se bazeaz\ pe reac]ia necondi]ionat\ de orientare la stimulii noi [i se caracterizeaz\ prin instabilitate, oscila]ie; – aten]ia voluntar\: apare odat\ cu dezvoltarea mecanismelor reglajului voluntar [i se caracterizeaz\ prin stabilitate, durat\, volum, concentrare; – aten]ia postvoluntar\: apare ca urmare a unui antrenament intelectual `ndelungat [i a cristaliz\rii unei motiva]ii specifice pentru un domeniu de activitate; se caracterizeaz\ prin consumul mic de energie nervoas\, pe fondul existen]ei unor strategii eficiente de rezolvare a sarcinilor. 6) „Blocul proceselor de comunicare” are pricipalul rol dinamizator `n dezvoltarea personalit\]ii, date fiind multiplele func]ii pe care le `ndepline[te limbajul: func]ia de cunoa[tere (sus]ine formarea gândirii prin interiorizarea ac]iunii, contribuie la socializarea gândirii), de comunicare, func]ia afectiv\ (de exprimare a st\rilor afective), func]ia practic\ (limbajul declan[eaz\ ac]iunea, coordoneaz\ activitatea mai multor indivizi), func]ia ludic\ [i func]ia catartic\ (de diminuare a tensiunii psihice). Odat\ cu dezvoltarea limbajului, el devine factorul esen]ial `n dezvoltarea [i integrarea sistemului

146

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

personalit\]ii. Reprezentând principalul purt\tor al informa]iei prelucrate [i validate social, structurat sub forma cuno[tin]elor, no]iunilor etc., cuvântul mediaz\ [i instrumenteaz\ `ntregul proces de organizare a con[tiin]ei. Din caracterizarea fiec\rui bloc func]ional se poate observa multitudinea posibilit\]ilor de combinare func]ional\ `ntre ele, prin interac]iunea dinamic\ reciproc\. Interac]iunea dinamic\ dintre toate aceste blocuri func]ionale asigur\ nivelul de eficien]\ al adapt\rii la mediul fizic [i social a fiec\rui individ. Specificul procesului adapt\rii [i limitele lui depind, al\turi de parametrii blocurilor func]ionale, [i de caracteristicile interac]iunilor dintre ele.

3.1.2. Fa]etele [i dimensiunile personalit\]ii No]iunea „fa]et\ a personalit\]ii” a fost introdus\ `n limbajul psihologic de M. Zlate (1997, p. 50), care `l `mprumut\ [i adapteaz\ pornind de la concep]ia psihologului american R.F. Bales; acesta, pentru a explica dinamica personalit\]ii [i conflictele intrapsihice, vorbea despre „p\r]i” ale personalit\]ii sau chiar despre „subpersonalit\]i”. Oricine poate observa c\ unele persoane se comport\ a[a cum sunt, `n timp ce altele ac]ioneaz\ `n func]ie de imaginea celorlal]i despre ele sau `n func]ie de imaginea lor personal\ de sine. Aceast\ observa]ie ar acredita ideea conform c\reia `n personalitatea total\ a tuturor indivizilor s-ar diferen]ia mai multe „fa]ete”, pe care M. Zlate le denume[te astfel: 1) „Personalitatea real\” este constituit\ din ansamblul interac]iunilor dintre blocurile func]ionale, care `i confer\ identitatea psihic\, sub forma specificit\]ii [i stabilit\]ii `n timp. Personalitatea real\ cuprinde totalitatea elementelor biologice, psihosociale [i culturale, rela]ionate [i integrate `ntre ele [i care se exprim\ `n articularea specific\ dintre „personalitatea de baz\” (ce exprim\ specificul sociocultural al mediului `n care tr\ie[te) [i „personalitatea de statut” (care individualizeaz\ persoana `n cadrul colectivit\]ii prin grila proprie de valori, `nsu[iri, competen]e, ac]iuni). Personalitatea real\ se caracterizeaz\ prin dou\ dimensiuni, [i anume: dimensiunea intrapersonal\, format\ din totalitatea `nsu[irilor, atitudinilor, predispozi]iilor, valorilor, schemelor psihice proprii, specifice unei persoane, pe care aceasta le-a cristalizat de-a lungul experien]elor sale de adaptare la mediul fizic [i care imprim\ tr\s\turi specifice tuturor blocurilor sale func]ionale, inclusiv interac]iunilor dintre ele; dimensiunea interpersonal\ exprim\ acela[i ansamblu de `nsu[iri rezultate `n urma interioriz\rii, prelucr\rii [i cristaliz\rii experien]elor de contact cu alte persoane sau grupuri. ~n personalitatea concret\ a individului, cele dou\ dimensiuni stabilesc o dinamic\ proprie, se influen]eaz\ reciproc, evolueaz\ `n strâns\ interdependen]\, ceea ce nu anuleaz\ posibilitatea ca una dintre ele s\ devin\ precump\nitoare; de exemplu, la persoanele altruiste, dimensiunea interpersonal\ este mai puternic\, `n timp ce la persoanele egocentrice dimensiunea intrapersoanl\ va avea ponderea cea mai mare. Pe scurt, personalitatea de baz\ exprim\ raportul dintre cele dou\ dimensiuni, ansamblul atributelor sale psihice existente `n mod obiectiv, este ceea ce `l reprezint\ `n mod autentic [i profund pe individ, chiar dac\ el cunoa[te/accept\ sau nu ceea ce `l reprezint\. 2) „Personalitatea autoevaluat\” desemneaz\ totalitatea reprezent\rilor, ideilor, credin]elor individului despre propria personalitate, ceea ce `n mod curent alc\tuie[te

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

147

imaginea de sine. Imaginea de sine, adic\ reflectarea con[tiin]ei de sine `n planul gândirii, corelat\ cu extinderea eului, orienteaz\ individul `n alegerea valorilor [i scopurilor, asigur\ sentimentul identit\]ii de sine. Imaginea de sine desemneaz\ totalitatea caracteristicilor fizice [i psihice ale unui individ, precum [i modul `n care acesta le evalueaz\; ca urmare, cristalizarea imaginii de sine angajeaz\ planul afectiv, cognitiv [i comportamental. Imaginea de sine se contureaz\ ca efect cumulat al interac]iunii dintre celelalte fa]ete ale personalit\]ii: personalitatea de baz\ (cum este `n realitate individul), personalitatea ideal\ (cum ar dori individul s\ fie) sau/[i personalitatea manifestat\ (ce realizeaz\ individul `n mod concret, cum ac]ioneaz\ sau interac]ioneaz\). Gradul de adecvare `ntre personalitatea real\ [i cea autoevaluat\ depinde de capacitatea de autocunoa[tere a individului, precum [i de tipul de feedback pe care-l prime[te din partea persoanelor semnificative pentru el. 3) „Personalitatea ideal\” se refer\ la modelul abstract de personalitate la care aspir\ un individ, cea pe care dore[te s\ [i-o `nsu[easc\. Personalitatea ideal\ desemneaz\ nu ceea ce este un individ `n realitate sau ceea ce crede el despre personalitatea sa, ci ceea ce ar dori s\ devin\; `n acest sens, personalitatea ideal\ reprezint\ con[tientizarea [i asumarea unui ideal de via]\ de c\tre individ. Cristalizarea unei personalit\]i ideale poate avea o func]ie stimulativ\ sau destabilizatoare pentru individ; astfel, dac\ personalitatea ideal\ se stabile[te pe baza unei cunoa[teri de sine realiste (cu alte cuvinte, pe o bun\ cunoa[tere a personalit\]ii reale), ea poate determina o consistent\ mobilizare energetic\ `n vederea realiz\rii idealului propus; `n situa]iile contrare, atunci când exist\ o distan]\ prea mare `ntre posibilit\]ile reale ale individului (sub aspect aptitudinal, cognitiv, temperamental, atitudinal, chiar [i fizic) [i idealul de personalitate proiectat, pe termen scurt individul se mobilizeaz\ exemplar pentru a-[i realiza idealul, dar, pe termen lung, imposibilitatea realiz\rii scopului poate antrena fenomene psihopatologice (structuri obsesionale, tendin]e nevrotice etc.). 4) „Personalitatea perceput\” exprim\ ansamblul ideilor, reprezent\rilor, aprecierilor pe care le are persoana cu privire la al]ii. Modul `n care o persoan\ percepe personalitatea celuilalt `i determin\ conduita fa]\ de acesta. De exemplu, dac\ o persoan\ apreciaz\ c\ interlocutorul este sincer [i deschis, se va comporta `ntr-o anumit\ manier\, considerabil diferit\ fa]\ de situa]ia `n care ar aprecia c\ cel\lalt este nesincer [i manipulator. Formarea personalit\]ii percepute se explic\ `n psihologie prin apelul la teoriile atribuirii, care sus]in tendin]a universal\ a indivizilor de a atribui cauze tuturor fenomenelor lumii fizice [i sociale; astfel, indivizii atribuie cauze atât propriului comportament [i efectelor sale, cât [i comportamentului celorlal]i. Personalitatea perceput\ depinde atât de capacitatea persoanei cunoscute de a se exterioriza, cât [i de capacitatea persoanei cunosc\toare de a atribui cauze reale comportamentului observat. ~n acest demers de atribuire/explicare a conduitei celuilalt, persoana se proiecteaz\ pe sine, propria cunoa[tere a naturii umane, propria ierarhie de valori, propriile-i motive. De aceea este corect s\ afirm\m c\ personalitatea perceput\ este o crea]ie proprie a persoanei cunosc\toare. Percep]ia altuia sau imaginea despre altul regleaz\ nemijlocit rela]iile cu ceilal]i, determinând individul s\ etaleze sau s\ mascheze o serie de `nsu[iri ale personalit\]ii autoevaluate. 5) „Personalitatea proiectat\” desemneaz\ totalitatea ideilor, sentimentelor, aprecierilor pe care crede un individ c\ le au ceilal]i fa]\ de el. Personalitatea proiectat\

148

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

rezult\ dintr-un exerci]iu de empatie, de transpunere a individului `n referen]ialul psihologic al altei persoane, pentru a identifica gradul s\u de valorizare `n ochii celorlal]i. Denumit\ [i „imaginea despre sine atribuit\ lumii” (de V. Ceau[u, apud Zlate, 1997, p. 57), personalitatea proiectat\ are ca efect elaborarea [i desf\[urarea unui set de conduite de expectativ\, individul a[teptându-se ca ceilal]i s\ se comporte fa]\ de el corespunz\tor imaginii pe care crede c\ ace[tia o au despre el. Relativ la dimensiunea interpersonal\ a personalit\]ii, trebuie observat c\ „imaginea despre sine atribuit\ lumii” intervine hot\râtor la acest nivel, reglând conduita indivizilor `n func]ie de modul `n care fiecare apreciaz\ c\ se reflect\ `n ochii celuilalt. 6) „Personalitatea manifestat\” desemneaz\ ansamblul tr\s\turilor [i `nsu[irilor care se exprim\ `n modalit\]i comportamentale specifice, individuale. Personalitatea manifestat\ reprezint\ o construc]ie psihocomportamental\ sintetic\, deoarece include fie aspecte din fiecare fa]et\ a personalit\]ii, fie toate fa]etele articulate [i integrate `ntre ele. Personalitatea manifestat\ reprezint\ conduita individului `n context sociocultural, ceea ce exprim\ `n mod autentic individul `n condi]iile constrângerilor socionormative; datorit\ acestui fapt, se apreciaz\ c\ personalitatea manifestat\ r\mâne fa]eta cea mai conectat\ la dimensiunea interpersonal\, cu cea mai mare dechidere spre social. Fiecare individ func]ioneaz\ `n concretul existen]ei sale integrând aceste fa]ete ale personalit\]ii, iar prezen]a acestora reprezint\ un element constant al personalit\]ii. Specificul fiec\rei personalit\]i provine din interac]iunea dinamic\ `ntre ele, din modul `n care apar rela]ii de cooperare sau conflict `ntre fa]ete, din modul `n care se asociaz\ sau se compenseaz\, imprimând astfel `ntregului o `nf\]i[are unic\.

3.1.3. Straturile sau nivelurile personalit\]ii Indiferent de denumirea folosit\ – strat, nivel, ipostaz\ sau form\ a vie]ii psihice1 –, ceea ce corespunde acestor termeni reprezint\ o alt\ constant\ a personalit\]ii, pe temeiul c\ realitatea vie]ii psihice se prezint\ ca o construc]ie cu niveluri succesive [i ierarhice. Ideea de integrare a acestor niveluri/straturi pare unanim acceptat\ `n psihologie, chiar dac\ mai persist\ unele divergen]e privind num\rul, denumirea [i rolul fiec\rui strat `n dinamica personalit\]ii. Teoria straturilor personalit\]ii a fost consacrat\ de [coala german\ de psihologie [i propune o viziune sistemic\ asupra personalit\]ii, `n consonan]\ cu evolu]ia filogenetic\ a sistemului nervos central; astfel, anatomi[tii diferen]iaz\ `ntre paleocortex [i neocortex [i subliniaz\ specializarea lor func]ional\: paleocortexul (care include talamusul [i hipotalamusul) este sediul emo]iilor, `n timp ce neocortexul este factorul de inhibi]ie [i control. }inând cont de impresionanta cazuistic\ ce demonstreaz\ c\ indivizii cu leziuni corticale se comport\ frecvent `n mod primitiv, pare logic\ aser]iunea c\ `n fiecare dintre noi se afl\ un „om cortical” [i un „om profund” (apud Allport, 1991, p. 152). Aceast\ idee a fost exprimat\, de exemplu, de H. Thomae (apud McConnell, 1977, p. 375) printr-un model al personalit\]ii `n trei straturi: un ego 1. Denumirea de form\ o reg\sim la A. Cosmovici, Psihologie general\, Editura Polirom, Ia[i, pp. 58-66.

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

149

impulsiv, alc\tuit din reflexe, impulsuri, instincte; un ego propulsiv, care con]ine rezerva energetic\ [i aspir\ la autorealizare; un ego prospectiv, care coordoneaz\ cele dou\ euri inferioare [i planific\ ac]iunile viitoare. ~n literatura psihologic\ se `ntâlnesc `n prezent dou\ variante de stratificare: o variant\ de stratificare orizontal\ – concep]ia „tip foi de ceap\” asupra structurii personalit\]ii a lui K. Lewin – [i varianta de stratificare vertical\ consacratã de psihologii germani [i de psihanaliz\. K. Lewin concepe personalitatea ca pe un sistem diferen]iat, separat printr-o grani]\ permeabil\ de mediul extern; `nveli[ul extern al personalit\]ii, aflat `n contact direct cu mediul, `l reprezint\ stratul perceptiv-motor, care are rolul de a percepe stimulii [i de a reac]iona la cerin]ele mediului. Acest strat r\spunde necesit\]ilor de adaptare rapid\ [i nu reflect\ dispozi]iile mai durabile ale personalit\]ii, de[i este afectat de acestea. ~ntre stratul extern [i zona central\ a personalit\]ii se afl\ regiunile periferice ale personalit\]ii interne, care includ diferite deprinderi. ~n regiunile centrale ale personalit\]ii – pe care Lewin le denume[te eu – reg\sim motivele [i interesele profunde, durabile, aspira]iile individului. Stratificarea orizontal\ descris\ de Lewin prezint\ avantajul c\ subliniaz\ ideea de structur\ unic\ [i de flexibilitate – dou\ dintre aspectele definitorii ale personalit\]ii; unicitatea structurii rezult\ din faptul c\ nu exist\ dou\ personalit\]i care s\ se diferen]ieze exact la fel; flexibilitatea structurii personalit\]ii rezult\ din schimbarea permanent\ care se produce la nivelul `nveli[ului extern [i care afecteaz\ evolu]ia celorlalte straturi. Stratificarea vertical\ descrie o evolu]ie dinamic\ a form\rii personalit\]ii, care `n construc]ia ei realizeaz\ urm\toarele niveluri succesive [i ierarhice (apud Allport, 1991, pp. 139-140): – nivelul reactivit\]ii organice, c\ruia `i corespunde stratul abisal al personalit\]ii; – nivelul reflexelor condi]ionate, care exprim\ stratul de evolu]ie spre psihologic [i social – individul realizeaz\ discrimin\rile fundamentale eu-lume; – nivelul deprinderilor [i obi[nuin]elor exprim\ stratul psihosocial – individul [i-a cristalizat un sistem motiva]ional conceptual, conduita lui are un scop; – nivelul tr\s\turilor exprim\ stratul psihologic – persoana are func]ionalitate interpersonal\, conceptualizeaz\ sentimentele, atitudinile, motivele altui semen; – nivelul valorilor corespunde stratului spiritual al personalit\]ii – individul [i-a dezvoltat func]ionarea cultural\. Aceast\ viziune stratificat\ asupra form\rii personalit\]ii `[i g\se[te, de exemplu, aplicabilitatea `n expertiza medico-legal\ psihiatric\ (vezi `n acest sens Dragomirescu et al., 1991), apreciind c\ personalitatea matur\ se caracterizeaz\ prin discern\mânt sau responsabilitate; aprecierea responsabilit\]ii se face pe temeiul dezvolt\rii nivelurilor superioare ale con[tiin]ei, [i anume individul responsabil, cu o personalitate matur\, `[i formeaz\, pe baza nivelurilor con[tiin]ei elementare [i opera]ional logice, [i nivelurile axiologic [i etic. Modelul cel mai cunoscut de stratificare vertical\ corespunde metaforei aisbergului, consacrat\ de psihanaliz\, care avanseaz\ urm\toarea ierarhie a straturilor personalit\]ii: la baz\ (etajul inferior) se afl\ incon[tientul, la vârf se afl\ con[tientul (eul), iar `ntre cele dou\ se afl\ subcon[tientul. Partea vizibil\ a personalit\]ii este reprezentat\ de instan]a eului con[tient.

150

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Incon[tientul include fenomenele [i reac]iile psihice care intervin `n activitatea uman\ f\r\ a fi con[tientizate de subiect. Cuno[tin]ele, ideile, imaginile care nu sunt utile `n prezent [i se afl\ `n stare de laten]\, actele automate, priceperile [i deprinderile `n stare de laten]\, formele de exprimare ale afectivit\]ii neactualizate (`ntr-o oarecare m\sur\, chiar [i cele actualizate) alc\tuiesc con]inutul incon[tientului. Incon[tientul intervine `n ac]iune [i crea]ie, dispunând de o mare energie pulsional\: recep]ioneaz\ informa]iile, le prelucreaz\, stabile[te rela]ii `ntre informa]ii, sus]inând astfel activitatea con[tientului. Dup\ C.G. Jung (apud En\chescu, 1998, p. 33), incon[tientul ar fi organizat pe trei niveluri: a) incon[tientul instinctogen, care este rezervorul pulsiunilor elementare: instincte, trebuin]e primare etc.; b) incon[tientul personal, `n care se depoziteaz\ istoria personal\ a individului, experien]ele, conflictele, frustr\rile [i st\rile sale complexuale; c) incon[tientul colectiv, `n care se include amintirea experien]elor emo]ionale ale `ntregii umanit\]i, reprezentate prin arhetipuri. Subcon[tientul func]ioneaz\ ca o „zon\-tampon”, ca o instan]\ intermediar\ `ntre incon[tient [i con[tient; aici reg\sim amintirile care pot fi evocate, ideile, cuno[tin]ele, aspira]iile care nu sunt suficient de con[tientizate, dar care pot fi actualizate. Subcon[tientul include con]inuturi specifice, dispune de mecanisme specifice [i urm\re[te finalit\]i proprii. Principalele tr\s\turi ale subcon[tientului, rezultate din statutul s\u de „zon\-tampon”, sunt (apud Zlate, 2000, p. 262): – laten]a [i poten]ialitatea: con]inuturile subcon[tientului r\mân `n stare de laten]\ pân\ când sunt reactivate de con[tiin]\; – coexisten]a cu con[tiin]a: con]inuturile subcon[tientului alimenteaz\ con]inuturile con[tientului, ele coexist\ [i rela]ia dintre ele nu poate fi redus\ doar la conflictualitate; – filtrarea [i medierea con]inuturilor psihicului: subcon[tientul func]ioneaz\ ca o zon\ de tranzit pentru con]inuturile psihice care circul\ `n dublu sens `ntre con[tient [i incon[tient. Datorit\ acestor caracteristici, subcon[tientul a fost apreciat ca un „servo-mecanism al con[tiin]ei” (apud Zlate, 2000, p. 262), reprezentând rezerva de informa]ii [i opera]ii din care se constituie faptele de con[tiin]\. Mai mult decât atât, M. Zlate afirm\ c\ este justificat s\ ne `nsu[im o interpretare `n termeni opera]ionali asupra subcon[tientului, `ntrucât acesta nu este un simplu p\str\tor al faptelor de con[tiin]\, ci dispune de propriile lui mecanisme: el prelucreaz\, restructureaz\, recreeaz\ informa]iile existente `n sistemul psihic. Sub influen]a timpului, amintirile, automatismele, deprinderile sunt modificate de subcon[tient, care le organizeaz\ dup\ rela]ii noi. Con[tientul (Eul) este apreciat azi de psihologi ca fiind nucleul personalit\]iii, cel care asigur\ unitatea [i stabilitatea personalit\]ii; definirea personalit\]ii `nse[i face referire la eu, fiind interpretat\ ca o unitate dinamic\ `ntre eu [i lume. Con[tientul se reg\se[te sub forma implicit\, atunci când individul devine con[tient de ceva, sau sub forma reflexiv\, atunci când individul are con[tiin]a clar\ a eului s\u. ~n func]ionarea eului sunt implicate concomitent aspectele cognitive, afective [i motiva]ionale, care intervin esen]ial atât `n procesul de adaptare a individului, cât [i `n procesul structur\rii

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

151

identit\]ii de sine. Sintetizând cercet\rile cele mai recente cu privire la eu, M. Zlate (2000, p. 107) listeaz\ urm\toarele patru caracteristici: a) eul este o structur\ de cunoa[tere; b) con]inutul acestei structuri variaz\ de la o persoan\ la alta; c) eul este vectorul perspectivei afective; d) eul se prezint\ `n multiple fa]ete difuze, personale [i colective, fiecare contribuind la perspectiva afectiv\ a eului. Eul [i personalitatea se formeaz\ [i evolueaz\ concomitent; individul devine personalitate atunci când ajunge la con[tiin]a de sine. Dup\ H. Ey (1983, p. 61), eul este forma reflexiv\ a con[tiin]ei despre sine `n con[tiin]a de altul, iar planul de ac]iune fundamental al eului este cel axiologic; eul, con[tiin]a, `n general, corespund astfel stratului spiritual al personalit\]ii. Con[tiin]a, `n ambele ei ipostaze, este considerat\ deci cel mai important strat al psihicului; finalitatea con[tiin]ei este adaptarea la mediu. Statutul privilegiat al con[tiin]ei fa]\ de celelalte straturi ale personalit\]ii deriv\ din func]iile pe care le `ndepline[te (vezi `n acest sens Zlate, 2000, pp. 247-248): – func]ia informa]ional-cognitiv\ a con[tiin]ei desemneaz\ faptul c\ individul, pentru a deveni con[tient de ceva, `[i pune `n func]iune mecanismele descifr\rii, `n]elegerii [i interpret\rii (blocul func]ional al cogni]iei), reproducând obiectul/ fenomenul `n subiectivitatea sa sub form\ de reprezent\ri, no]iuni, impresii etc.; – func]ia finalist\ a con[tiin]ei subliniaz\ importan]a prezen]ei scopului `n func]ionarea sistemului personalit\]ii. Astfel, con[tientizarea scopului de c\tre o persoan\ genereaz\, prin intermediul blocului motiva]ional, un activism crescut, mobilizarea resurselor energetice [i opera]ionale `n vederea realiz\rii scopului. Reflexivitatea con[tiin]ei asigur\ plasticitatea conduitei – adaptarea la situa]ie [i la mijloacele disponibile; – func]ia anticipativ-predictiv\ semnific\ faptul c\ instituirea scopurilor ac]iunii are loc `nainte de realizarea lor efectiv\. Con[tiin]a asigur\ astfel individului posibilitatea de a anticipa rezultatul ac]iunilor sale, de a reproduce anticipat realitatea pe plan subiectiv; – func]ia reglatoare a con[tiin]ei apare strâns conectat\ cu rolul func]ional al blocului proceselor de reglare: `n acest sens, trebuie precizat c\ reu[ita unei ac]iuni depinde nu numai de claritatea [i caracterul realist al scopului propus, ci [i de modul de planificare a ac]iunii, adic\ de identificarea etapelor ac]iunii, de organizarea succesiunii lor `n timp, de controlul rela]iilor cu alte ac]iuni etc.; – func]ia creativ-proiectiv\ a con[tiin]ei subliniaz\ c\ individul reconstituie `n plan subiectiv realitatea pentru a se adapta la ea, dar [i pentru a o adapta necesit\]ilor sale [i, `n acest demers, con[tiin]a `i asigur\ posibilitatea de a ac]iona creator, de a inova. Realizarea tuturor acestor func]ii presupune interac]iunea dinamic\ `ntre toate procesele psihice, ceea ce presupune, la nivel neurofiziologic, activitatea `ntregii scoar]e cerebrale. Referitor la rela]ia dintre con[tient [i incon[tient, mult timp ea a fost aproape unanim conceput\ ca o rela]ie de putere, `n care unul domin\, iar cel\lalt se las\ dominat, divergen]ele ap\rând `n leg\tur\ cu identificarea unuia sau altuia dintre

152

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

termenii conflictului ca fiind cel mai puternic. ~n psihologia contemporan\, aceast\ perspectiv\ de abordare este tot mai mult abandonat\, pe m\sur\ ce s-a `n]eles c\ fiecare dintre cele dou\ straturi de organizare structural-func]ional\ a personalit\]ii dispune de con]inuturi [i mecanisme proprii [i urm\re[te finalit\]i proprii. S-a eviden]iat faptul c\ exist\ chiar o independen]\ relativ\ de ac]iune `ntre con[tient [i incon[tient; astfel, psihopatologia demonstreaz\ c\ incon[tientul poate func]iona [i atunci când structurile con[tientului sunt alterate. Ca urmare, con[tientul [i incon[tientul sunt interpretate `n prezent ca momente func]ionale inseparabile ale psihicului uman, `n sensul c\ ceea ce este la un moment dat con[tient poate deveni ulterior incon[tient, [i invers. M. Zlate (2000, p. 278) nuan]eaz\ abordarea rela]iei complexe dintre con[tient [i incon[tient, discriminând trei tipuri de rela]ii: a) rela]iile circulare dintre con[tient [i incon[tient descriu circuitul continuu [i bidirec]ional al con]inuturilor psihice, care trec, `n func]ie de experien]ele de via]\ ale individului, dintr-o instan]\ `n alta. Prin intermediul acestui circuit, con]inuturile con[tientului trec `n incon[tient, dup\ care unele con]inuturi prelucrate de incon[tient urmeaz\ s\ revin\ `n con[tiin]\ [.a.m.d.; b) rela]iile de subordonare integrativ\ descriu alternarea momentelor de dominare-supunere `ntre incon[tient [i con[tient. Când domin\ incon[tientul, individul d\ frâu liber impulsurilor, tendin]elor [i trebuin]elor sale, ceea ce se manifest\, de regul\, `n st\rile de afect, `n procesul creativ sau `n st\rile patologice; când domin\ con[tientul, individul `[i controleaz\ impulsurile incon[tientului, mai ales dac\ acestea sunt prohibite de normele [i valorile sociale; c) rela]iile de echilibrare dintre con[tient [i incon[tient se manifest\ prin acele st\ri psihice `n care individul nu este nici total con[tient, nici total incon[tient: st\rile de reverie, contempla]ie, spontaneitate, a]ipire. ~n concluzie, vom re]ine c\ realitatea vie]ii psihice la to]i indivizii se prezint\ ca un ansamblu structurat [i ierarhizat de niveluri sau straturi, interac]iunea dinamic\ dintre incon[tient, con[tient [i subcon[tient reprezentând o alt\ constant\ a personalit\]ii.

3.1.4. Tiparele personalit\]ii Vom desemna prin tipare ale personalit\]ii acele constante formale pe care le reg\sim la orice personalitate [i care exprim\ fie calitatea dinamico-energetic\ a personalit\]ii – temperamentul –, fie calitatea instrumental\ – aptitudinile –, fie calitatea sociomoral\ [i axiologic\ a personalit\]ii – caracterul. Dup\ Allport (1991, pp. 45-47), temperamentul, aptitudinile (inteligen]a, `n mod deosebit) [i constitu]ia fizic\ reprezint\ „materia prim\” din care se modeleaz\ personalitatea. Toate aceste componente sunt determinate preponderent de mo[tenirea ereditar\; astfel, `nc\ de la na[tere, `n dotarea fiec\rui individ reg\sim niveluri constitu]ionale chimice, metabolice, nervoase care reprezint\ capitalul de baz\ caracteristic pentru dezvoltarea personalit\]ii. Determinarea ereditar\ a temperamentului [i aptitudinilor face ca aceste tipare s\ fie cele mai stabile aspecte ale personalit\]ii; ele se pot modifica `n timp, `n urma influen]elor de ordin medical, chirurgical, nutri]ional sau educa]ional, dar evolu]ia lor este limitat\. Spre deosebire de acestea, caracterul este `n `ntregime format prin educa]ie, `n cursul procesului de socializare.

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

153

Temperamentul include o serie de `nsu[iri care exprim\ latura dinamico-energetic\ a personalit\]ii [i care sunt puternic ancorate `n ereditatea indivizilor. Aceste `nsu[iri sunt determinate de specificul interac]iunii dinamice dintre sistemul nervos [i cel endocrin. Cel care a explicat `nsu[irile de temperament corelându-le cu `nsu[irile sistemului nervos este psihologul I.P. Pavlov; el a identificat urm\toarele caracteristici ale sistemului nervos: – for]a sau energia: depind de specificul metabolismului celulei nervoase [i se exprim\ prin rezisten]a la solicit\ri a sistemului nervos; – mobilitatea: depinde de viteza cu care se consum\ [i se regenereaz\ substan]ele func]ionale constitutive ale neuronilor [i se manifest\ prin u[urin]a cu care se modific\ procesele nervoase de baz\; afirm\m despre un individ c\ are o activitate superioar\ mobil\ atunci când `[i modific\ deprinderile cu u[urin]\; – echilibrul existent `ntre procesele neurofiziologice de excita]ie [i inhibi]ie. Pornind de la diferen]ele `n ceea ce prive[te propriet\]ile proceselor corticale, [i anume rapiditatea cu care apare inhibi]ia cortical\, H. Eysenck (1998) `mparte indivizii `n dou\ categorii – cei cu inhibi]ie cortical\ rapid\ [i cei cu inhibi]ie cortical\ lent\ –, deducând, pe baza acestei variabile, o serie de consecin]e `n planul func]ion\rii personalit\]ii. Astfel, observând c\ procesul condi]ion\rii particip\ la formarea con[tiin]ei individului, sus]inând interiorizarea normelor [i valorilor sociomorale, Eyseck afirm\ c\, la indivizii cu o inhibi]ie cortical\ rapid\, condi]ionarea va fi mult mai greu de realizat tocmai datorit\ rapidit\]ii cu care apare inhibi]ia cortical\ [i care face s\ scad\ sensibilitatea cortexului la stimulare. Aceast\ categorie de indivizi se va caracteriza printr-o conduit\ orientat\ spre c\utarea stimulului, prin activism crescut [i prin limitarea eficien]ei autocontrolului. Din combinarea celor trei tipuri de `nsu[iri rezult\ baza fiziologic\ a temperamentului, care se va exprima prin nivelul energetic al ac]iunii, modul de desc\rcare a energiei [i dinamica ac]iunii. Mai concret, „temperamentul se refer\ la fenomenele caracteristice ale naturii emo]ionale ale unui individ, incluzând sensibilitatea fa]\ de o stimulare emo]ional\, for]a [i viteza sa obi[nuit\ de r\spuns, calitatea dispozi]iei sale predominante [i toate particularit\]ile fluctua]iei [i intensit\]ii dispozi]iei…” (Allport, 1991, p. 46). Referin]a la fenomenele caracteristice blocului func]ional al afectivit\]ii se reg\se[te [i `n contribu]iile aduse de cercet\torii olandezi Heymans [i Wiersma la identificarea tipurilor de temperament (apud Dafinoiu, B\lan, 1998, p. 79). Ei au descris opt tipuri temperamentale pornind de la combinarea a trei variabile: emotivitatea, activitatea [i „r\sunetul” (ecoul). Indivizii se pot caracteriza din punct de vedere temperamental `n func]ie de extremele acestor variabile, care sunt: emotivitate (E) – nonemotivitate (nE); activitate (A) – nonactivitate (nA); primaritate, care exprim\ tendin]a de a tr\i `n prezent (P) – secundaritate, care exprim\ tendin]a de a tr\i sub influen]a impresiilor trecute (S). Cele opt tipuri temperamentale ce rezult\ din combinarea acestor caracteristici sunt: – tipul pasionat, emotiv, activ, secundar; – tipul coleric, emotiv, activ, primar; – tipul sentimental, emotiv, nonactiv, secundar;

154

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

– – – – –

tipul tipul tipul tipul tipul

nervos, emotiv, nonactiv, primar; flegmatic, nonemotiv, activ, secundar; sangvinic, nonemotiv, activ, primar; apatic, nonemotiv, nonactiv, secundar; amorf, nonemotiv, nonactiv, primar.

Trebuie observat c\, `n realitatea diversit\]ii tipurilor temperamentale, coinciden]a cu unul dintre tipurile descrise de psihologi este destul de rar\, fiecare individ realizând un mixaj specific al acestor variabile. Cunoa[terea acestui tipar al personalit\]ii se dovede[te util\ atât din perspectiva `n]elegerii conduitei unui individ, cât [i din perspectiv\ ac]ional\; ajutându-ne la cristalizarea fa]etei personalit\]ii percepute, cunoa[terea temperamentului celorlal]i va sus]ine o atribuire mai corect\ a reac]iilor acestora, va sus]ine reglajul fin al propriei conduite `n interac]iunile cu ceilal]i, va contribui la formarea unui prag de toleran]\ social\ adecvat, [tiut fiind c\ tr\s\turile temperamentale nu angajeaz\ responsabilitatea individului. Caracterul a generat o serie de controverse legate de utilizarea semnifica]iei sale: unii psihologi `l consider\ o parte special\ a personalit\]ii, definindu-l ca „gradul de organizare etic\ efectiv\ a tuturor formelor individului”(W.S. Taylor, apud Allport, 1991, p. 44), `n timp ce al]i psihologi `l asimileaz\ fa]etei personalit\]ii percepute, modului de evaluare a personalit\]ii altuia. ~n special psihologii americani evit\ folosirea termenului caracter, preferând accep]iunea de personalitate, `n timp ce la psihologii europeni tendin]a de folosire a termenului este puternic\. Frecvent, se afirm\ despre caracter c\ este `n `ntregime rezultatul procesului de socializare, nefiind deloc determinat sau condi]ionat de baza ereditar-constitu]ional\ a personalit\]ii. Exprimând setul particular de atitudini fa]\ de sine, ceilal]i [i activitate, caracterul se cristalizeaz\ `n urma asimil\rii normelor [i valorilor morale. Din aceast\ cauz\ el este interpretat ca o suprastructur\ sociomoral\ a personalit\]ii, `ns\[i referirea la caracterul cuiva angajând planul axiologic-moral al discursului. Din aceast\ perspectiv\, caracterul apare cel mai strâns conectat, din punct de vedere func]ional, cu nivelul con[tiin]ei. Caracterul se define[te `n raport cu `nsu[irile derivate din orientarea [i voin]a individului, prezentându-se ca un procedeu constant de manifestare, un stereotip dinamic, o modalitate structurat\ [i stabil\ de exteriorizare a persoanei fa]\ de mediul s\u. Cunoa[terea caracterului unei persoane presupune identificarea valorilor fundamentale ce determin\ comportamentele sale manifeste. Dup\ A. Cosmovici, „caracterul este acea structur\ care exprim\ ierarhia motivelor esen]iale ale unei persoane, cât [i posibilitatea de a traduce `n fapt hot\rârile luate `n conformitate cu ele” (apud Dafinoiu, B\lan, 1998, p. 81). Se observ\ `n aceast\ formulare discriminarea `ntre dou\ aspecte fundamentale ale caracterului, [i anume: dimensiunea axiologic\, valoric\, [i dimensiunea executiv\, voluntar\, cele dou\ dimensiuni fiind interdependente [i orientând atitudinile [i conduita individului. Este evident c\ unei ierarhii a valorilor – care se structureaz\ `n timp ca motive esen]iale – `i corespunde o ierarhie a intensit\]ii mobiliz\rii energetice reglate voluntar. Definirea caracterului ca set de atitudini recomand\ acest tipar al personalit\]ii ca rezultant\ a interac]iunii dinamice dintre blocul func]ional al afectivit\]ii, cel al cogni]iei [i cel al proceselor de reglaj. Atitudinea, ca determinant al caracterului, reprezint\

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

155

modalitatea stabil\, constant\, durabil\ de raportare la anumite aspecte ale realit\]ii, angajând concomitent reac]ii afective [i cognitive, exprimate comportamental. Al\turi de atitudinile stabile, definitorii pentru caracterul unei persoane, se pot manifesta [i atitudini circumstan]iale, ocazionale, dictate de anumite interese sau constrângeri; `n acest caz, când individul ac]ioneaz\ `mpotriva convingerilor sale, apar tensiunile intrapsihice, iar modul `n care le solu]ioneaz\ individul – probând aderen]a afectiv\ la anumite valori – este, de asemenea, definitoriu pentru caracterul s\u. Când `ns\ reac]iile afective, cognitive [i cele comportamentale sunt convergente, atitudinile devin stabile, durabile [i relativ greu de schimbat, fiind necesar\ producerea unor evenimente de via]\ majore, de intensitate [i rezonan]\ puternice, pentru a le modifica. Raporturile dintre caracter [i personalitate apar ca rela]ii `ntre form\ [i con]inut (apud Alexandrescu, 1988, p. 195), func]ie [i structur\, caracterul fiind, `n esen]\, „un mod de manifestare a personalit\]ii, a activit\]ii con[tiente [i voluntare a omului, `n rela]iile acestuia cu mediul [i cu sine, mod reglat de normele sociale ale comport\rii…” (Pavelcu, 1974, p. 30). Aptitudinile exprim\ coresponden]a dintre cerin]ele unei structuri de activitate [i caracteristicile neuropsihice ale unei persoane, asigurând reu[ita efectu\rii unor sarcini specifice sau posibilitatea `nv\]\rii anumitor cuno[tin]e, priceperi, deprinderi. Aptitudinile reprezint\ un tipar al personalit\]ii, `n sensul c\ to]i indivizii au aptitudini mai mult sau mai pu]in dezvoltate pentru toate domeniile. Psihologia contemporan\ a corectat fermitatea opiniei potrivit c\reia aptitudinile ar fi `nsu[iri `nn\scute, demonstrând c\ acest lucru este doar par]ial adev\rat. Cercet\rile `n domeniul geneticii au demonstrat c\ omul se na[te nu cu `nsu[iri gata formate, ci cu anumite predispozi]ii, care se pot actualiza `n condi]iile unui mediu favorabil. Pentru a `n]elege acest aspect devine necesar\ clarificarea distinc]iei `ntre aptitudini [i capacit\]i psihice: aptitudinea exprim\ posibilitatea virtual\ ca un individ s\ ob]in\ performan]e `ntr-un anumit domeniu, `n timp ce capacitatea psihic\ desemneaz\ posibilitatea real\ a individului de a efectua cu succes o ac]iune, de a aplica `ntr-un anumit context cuno[tin]ele [i deprinderile achizi]ionate. Rezult\ de aici c\ existen]a unei capacit\]i psihice depinde de existen]a unei aptitudini, dar [i de exersarea ac]iunii respective, de experien]a acumulat\ `ntr-un domeniu particular. Aptitudine poate fi considerat\ orice func]ie, orice proces psihic ce determin\ eficien]\ `ntr-o anumit\ activitate: imagina]ia reprezint\ o aptitudine pentru inventator, gândirea abstract\ este o aptitudine pentru filosof sau matematician, precizia mi[c\rilor pentru chirurg etc. Numai blocul func]ional al cogni]iei [i cel al afectivit\]ii nu coreleaz\ cu aptitudinile, deoarece ele nu se implic\ `n structurile opera]ionale, ci furnizeaz\ substratul energetic, impulsioneaz\ ac]iunea. De aceea, din punct de vedere psihologic, se afirm\ c\ to]i indivizii au aptitudini, diferen]ele interindividuale provenind din gradul de dezvoltare a acestora. Aprecierea nivelului de dezvoltare a aptitudinilor (vezi Dafinoiu, Cosmovici, 1994, p. 60) se face pe baza observ\rii u[urin]ei `nv\]\rii unor cuno[tin]e sau deprinderi noi, corelat\ cu u[urin]a [i calitatea execut\rii activit\]ilor. ~n general, aptitudinile sunt clasificate `n aptitudini simple – cele pe care le identific\m, de regul\, `n structura anumitor talente – [i aptitudini complexe, care permit realizarea unor activit\]i mai ample [i care sunt construite din structuri de aptitudini simple (de exemplu, aptitudinea tehnic\, aptitudinea muzical\, aptitudinea

156

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

[colar\ etc.). Aptitudinile simple, la rândul lor, se clasific\ `n aptitudini generale, care se reg\sesc `n aproape toate domeniile de activitate, [i aptitudini de grup, care permit realizarea cu succes a unui grup restrâns de activit\]i. Aceste tipologii ale aptitudinilor au o motiva]ie pur didactic\ [i o utilitate func]ional\, deoarece clasificarea lor depinde foarte mult de context. De exemplu, a[a cum remarca [i I. Dafinoiu (`n Dafinoiu, B\lan, 1998, p. 87) o aptitudine complex\ cum ar fi aptitudinea matematic\ reune[te mai multe aptitudini simple, cum ar fi aptitudinea numeric\, orientarea spa]ial\, dar [i inteligen]a, ca aptitudine general\. Aceea[i aptitudine de grup se poate reg\si `n constituirea mai multor aptitudini complexe, cum ar fi, de exemplu, cazul aptitudinii verbale, care intervine `n aptitudinea [colar\, `n aptitudinea didactic\, `n aptitudinea pentru crea]ia literar\ etc. Singura aptitudine general\ recunoscut\ actualmente de psihologi este inteligen]a. Inteligen]a se reg\se[te `n formarea celor mai variate capacit\]i, sus]inând efortul de adaptare a indivizilor la situa]ii noi. Allport include inteligen]a printre „materiile prime” ale personalit\]ii, pe temeiul dependen]ei func]ion\rii ei de sistemul nervos central. Aceast\ dependen]\ face ca structura inteligen]ei unei persoane s\ fie unic\, asociat\ `ntr-o manier\ cert\, dar `nc\ neelucidat\, cu interesele [i pasiunile sale. Complexitatea rela]iilor inteligen]\-personalitate explic\ num\rul mare al defini]iilor date inteligen]ei generale; majoritatea psihologilor o apreciaz\ ca fiind poten]ialul `nn\scut al unei persoane de a face judec\]i adecvate, de a profita de experien]\, de a rezolva probleme sau de a se adapta la situa]ii noi. Inteligen]a se refer\ la gradul de adecvare generalizat\ pe care-l atinge individul `n `ndeplinirea scopurilor [i adaptarea la solicit\rile mediului. Prezent\ `n toate procesele de cunoa[tere, inteligen]a se coreleaz\ `n special cu formarea [i evolu]ia gândirii. Spre deosebire de celelalte componente ale blocului func]ional al cogni]iei – procesarea informa]iei vizuale, aten]ia, memoria etc. – care formeaz\ sisteme specifice, sus]inute de structuri anatomo-fiziologice relativ individualizate, mecanismele inteligen]ei au un caracter globalist (cf. Miclea, 1999, p. 283), cuprinzând toate celelalte sisteme. O performan]\ sc\zut\ a inteligen]ei poate fi determinat\ de func]ionarea deficitar\ a unei singure componente a blocului cogni]iei, `n condi]iile `n care toate celelalte mecanisme func]ioneaz\ adecvat. Inteligen]a depinde, a[adar, de capacitatea individului de a-[i integra toate componentele func]ionale, cu roluri `n receptare, prelucrare [i elaborare de noi informa]ii/r\spunsuri, manifestat\ `n succesiunea complet\ de comportamente cu ajutorul c\rora se realizeaz\ scopul. Aprecierea nivelului de inteligen]\ se face fie cu ajutorul testelor de inteligen]\, care exprim\ coeficientul de inteligen]\ ca raport `ntre vârsta mintal\ [i vârsta cronologic\, fie, `ntr-un mod mai pu]in riguros, urm\rindu-se facilitatea `nv\]\rii [i rezolv\rii de probleme, eficien]a adapt\rii la situa]iile noi. Referitor la aptitudinile de grup, literatura de specialitate (vezi Dafinoiu, B\lan, 1998, pp. 89-90) descrie [ase asemenea aptitudini: a) factorul verbal desemneaz\ capacitatea individului de a `n]elege rapid sensul cuvintelor sau al frazelor; b) factorul de fluiditate verbal\ se refer\ la posibilitatea exprim\rii verbale, fiind, `ntr-o anumit\ m\sur\, rezultatul unei func]ii verbal-motorii; c) factorul numeric caracterizeaz\ abilitatea de a efectua opera]ii numerice;

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

157

d) factorul perceptiv exprim\ posibilitatea de a percepe obiectele rapid [i detaliat, depinzând de capacit\]ile neurosenzoriale ale individului; e) factorul de reprezentare spa]ial\ desemneaz\ posibilitatea subiectului de a imagina obiectele `n coordonate bi- sau tridimensionale, de a efectua deplas\ri sau transform\ri ale acestora `n plan mintal; f) factorul de dexteritate manual\ desemneaz\ aptitudinea de a utiliza obiectele, de a folosi diverse unelte [i instrumente. Aptitudinile complexe sunt aptitudinile tehnice (`n structurarea c\rora intervin factorii perceptiv, de dexteritate manual\, de reprezentare spa]ial\ [i inteligen]a general\), aptitudinile [tiin]ifice (bazate pe inteligen]a general\ peste medie, pe creativitate, pe capacitatea de elaborare), aptitudinile artistice, aptitudinile pentru limbi str\ine, aptitudinea pentru leadership. Temperamentul, aptitudinile [i caracterul reprezint\, a[adar, tipare ale personalit\]ii, `n sensul de forme constante [i comune `n care se elaboreaz\ de-a lungul vie]ii specificul psihic al unui individ; orice personalitate dispune de un temperament, aptitudini [i caracter, dar con]inutul lor [i unitatea dintre ele alc\tuiesc specificitatea vie]ii psihice.

3.2. Specificitatea personalit\]ii Specificitatea este conceptul prin care se subliniaz\ diferen]ele comportamentale dintre indivizii plasa]i `n aceea[i situa]ie. Particularit\]ile reac]iilor comportamentale ale oamenilor s-au explicat `n psihologie prin apelul la termeni precum: tr\s\tur\ de personalitate, factor, tip de personalitate sau construct.

3.2.1. Tr\s\turile de personalitate ca element de specificitate Numero[i psihologi au definit personalitatea ca o constela]ie unic\ de tr\s\turi stabile, consistente, de comportament ale unei persoane. Conceptul de tr\s\tur\ psihic\ eviden]iaz\ tocmai aceste particularit\]i relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic; „tr\s\tura de personalitate este dispozi]ia durabil\ de a se comporta `ntr-un anumit mod `ntr-o varietate de situa]ii” (Weiten, 1992, p. 424). Cuvinte precum sincer, dependent, impulsiv, suspicios, dominator descriu astfel de dispozi]ii durabile, care reprezint\ tr\s\turi de personalitate. G.W. Allport a realizat o ierarhie pe trei niveluri a tr\s\turilor de personalitate, `n func]ie de importan]a lor: – tr\s\turile cardinale caracterizeaz\ aproape toate conduitele unei persoane (de exemplu, altruismul Maicii Tereza); Allport afirm\ c\ doar un mic procent de indivizi au tr\s\turi cardinale de personalitate; – tr\s\turile centrale se refer\ la dispozi]iile generale, proeminente, care au o mare influen]\ asupra manifest\rii persoanei, dar nu determin\ comportamentul `n aceea[i m\sur\ ca tr\s\turile cardinale; Allport afirm\ c\ majoritatea indivizilor dispun de cinci pân\ la zece tr\s\turi centrale; – tr\s\turile secundare sunt dispozi]ii care se manifest\ doar `n anumite situa]ii, `n timp ce `n altele nu se manifest\. De exemplu, un individ poate s\ fie pasiv

158

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

`n cele mai multe situa]ii, dar foarte agresiv `n unele situa]ii de interac]iune cu subordona]ii s\i la locul de munc\. Dup\ Allport, [i al]i psihologi au `ncercat s\ identifice tr\s\turile fundamentale ale personalit\]ii. De exemplu, R. Cattell, folosind procedura statistic\ a analizei factoriale, a redus lista de tr\s\turi a lui Allport la 16 factori de baz\ ai personalit\]ii. No]iunea de factor de personalitate a ap\rut `n psihologie pe m\sur\ ce s-a consacrat utilizarea analizei factoriale `n prelucrarea datelor relative la performan]ele comportamentale ale individului. Cele dou\ modele de descriere a specificit\]ii personalit\]ii – al tr\s\turilor [i al factorilor –, de[i diferite din punctul de vedere al informa]iilor ini]iale, au aceea[i finalitate, [i anume urm\resc s\ reduc\ diversitatea datelor despre personalitate la un num\r cât mai mic de tr\s\turi/factori. ~n baza acestei finalit\]i comune, termenii de tr\s\tur\ [i factor de personalitate sunt utiliza]i ca sinonime. Revenind la modelul factorilor de personalitate descris de R. Cattell, ace[tia sunt: factorul schizotimie-ciclotimie (exprim\ dispozi]ia c\tre o evolu]ie psihic\ ciclic\, cu alternan]\ `ntre st\rile euforice [i cele depresive; tr\s\turile corespunz\toare sunt: distant-apropiat, deta[at-afectuos, suspicios-`ncrez\tor, indiferent-interesat); factorul inteligen]\ general\, for]a eului (se concretizeaz\ `n tr\s\turi precum: intoleran]\ la frustrare-maturitate emo]ional\, stabilitate-instabilitate emo]ional\, calm-nervozitate, astenie-tonus psihic); subordonare-dominare (coreleaz\ `nsu[irile: siguran]\-nesiguran]\ de sine, amabilitate-severitate, conformism-nonconformism); factorul expansivitate (se exprim\ prin urm\toarele `nsu[iri: comunicativ-taciturn, vioiciune-lentoare, `nsufle]ire-deprimare); for]a supraeului (hot\râre-nehot\râre, responsabilitate-iresponsabilitate, stabilitate-instabilitate `n conduit\); timiditatea-`ndr\zneala (exprimat `n: sociabilitate-nesociabilitate, pruden]\-`ndr\zneal\, con[tiinciozitate-superficialitate, rezonan]\-r\ceal\ afectiv\); ra]ionalitate-afec]iune; `ncredere-suspiciune (invidios-neinvidios, interes-dezinteres fa]\ de al]ii); practic-imaginativ; naivitate-clarviziune; `ncredere-b\nuial\; conservatorism-radicalism; dependent-independent fa]\ de grup; necontrolat-controlat. ~n ultimele decenii, psihologii au `ncercat s\ simplifice modelul factorial [i mai mult; un exemplu `n acest sens este modelul celor cinci factori de personalitate (descris la noi sub denumirea de Big Five) elaborat de R. McCrae [i P. Costa [i care include (apud Weiten, 1992, p. 425): a) neuroticism – anxios, nesigur, `nclinat spre auto`nvinov\]ire, con[tient de sine; b) extraversie – comunicativ, sociabil, afectuos, activ, prefer\ divertismentul; c) deschidere la experien]e – nonconformist, demonstreaz\ interese neobi[nuite, imaginativ; d) atractivitate – simpatic, cald, cooperativ, de `ncredere; e) con[tiinciozitate – etic, dependent, productiv, centrat pe scop. Cei doi psihologi americani afirm\ c\ majoritatea tr\s\turilor de personalitate deriv\ din cei cinci factori [i c\ o personalitate poate fi descris\ adecvat prin evaluarea celor cinci tr\s\turi. Mul]i teoreticieni afirm\ `ns\ c\ sunt necesare mai mult de cinci tr\s\turi pentru a caracteriza personalitatea uman\ `n diversitatea situa]iilor existente. Duelul teoretic relativ la num\rul tr\s\turilor de personalitate definitorii continu\; `n prezent, de exemplu, se schi]eaz\ tendin]a de a lua `n considerare [i tr\s\turi precum locul controlului (prin care se denume[te expectan]a generalizat\ asupra modului `n

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

159

care indivizii `[i pot controla conduita [i efectele sale [i care depinde de tipul de autoatribuire a succesului/e[ecului), tendin]a de c\utare a senza]iilor (care se define[te ca preferin]a pentru niveluri `nalte sau joase de stimulare senzorial\) sau monitorizarea-de-sine (modul `n care indivizii `ncearc\ s\ controleze impresia pe care o las\ asupra celorlal]i `n interac]iunile sociale) (vezi Weiten, 1992, pp. 449-452).

3.2.2. Tipuri de personalitate ~n general, conceptul de tip de personalitate a fost explicat/asociat cu `nsu[irile fundamentale ale sistemului nervos, cu tipurile de activitate nervoas\ superioar\ sau, mai larg, cu baza constitu]ional\ a personalit\]ii. Acestea poten]eaz\, `n sens larg, `ntreaga activitate a unui individ, determinând regimul energetic al activit\]ii motorii [i psihice, mobilitatea – tempoul [i ritmul acestora –, coloratura [i eficien]a activit\]ii etc. ~n literatura de specialitate, pentru a descrie specificitatea personalit\]ii, s-au elaborat tipologii constitu]ionale [i tipologii personologice. ~ntre cele mai cunoscute tipologii constitu]ionale, bazate pe corela]ia dintre parametrii constitu]iei fizic-corporale [i specificul conduitei, figureaz\ cea descris\ de E. Kretschmer; acesta a observat c\ tulbur\rile de dispozi]ie [i emo]ie sunt mult mai frecvente la persoanele corpolente, `n timp ce tulbur\rile mintale se asociaz\ mai frecvent cu constitu]ii zvelte. Tipologia lui Kretschmer identific\ (apud Allport, 1991, pp. 71-72): a) tipul picnic: se caracterizeaz\ prin statur\ mijlocie, fa]\ plin\, membre scurte, abdomen [i torace bine dezvoltate, tendin]\ spre obezitate, iar din punctul de vedere al tr\s\turilor psihice, prin mobilitate, optimism, sociabilitate, spontaneitate, umor, spirit practic, superficialitate `n rela]iile sociale, tendin]\ spre compromisuri; b) tipul astenic: are corpul slab, alungit, mâini [i picioare sub]iri, care se asociaz\ cu tendin]a spre interiorizare, abstractizare, meticulozitate, sensibilitate, onestitate; c) tipul atletic: se caracterizeaz\ prin dezvoltare fizic\ [i psihic\ echilibrat\. Considerând felul specific `n care fa]etele personalit\]ii interac]ioneaz\, se determin\ reciproc, evolueaz\ [i produc `mpreun\ un tip de personalitate global\, M. Zlate (1997, pp. 59-61) a descris urm\toarele tipuri de personalitate: a) tipul unitar [i armonios dezvoltat se caracterizeaz\ prin coeren]a [i convergen]a func]ional\ a tuturor fa]etelor personalit\]ii. Acest tip descrie individul a c\rui personalitate autoevaluat\ se muleaz\ pe personalitatea real\, care `[i proiecteaz\ personalitatea ideal\ potrivit posibilit\]ilor sale reale, care cunoa[te cu precizie cauzele conduitelor celorlal]i, ca [i modul `n care ceilal]i `l apreciaz\. Tipul unitar [i armonios dezvoltat are o stim\ de sine puternic\, se manifest\ autentic, tr\ie[te `n armonie cu sine [i cu lumea, are deci o personalitate matur\; b) tipul instabil se caracterizeaz\ prin anumite decalaje `n sincronizarea fa]etelor personalit\]ii; acestea sunt necorelate [i au o evolu]ie relativ independent\, divergent\. Din acest motiv conduita sa este instabil\, oscilatorie; instabilitatea este generalizat\ atât pe planul rela]iilor dintre fa]etele personalit\]ii, cât [i `n cadrul fiec\reia. Astfel, `ntre personalitatea real\ [i cea ideal\ (sau cea autoevaluat\) apar temporar decalaje mari; imaginea despre al]ii, ca [i imaginea de sine se schimb\ frecvent, imprimând conduitei o lips\ de consecven]\ ce `i creeaz\ mari dificult\]i de adaptare social\;

160

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

c) tipul dedublat prezint\ discrepan]e marcate atât `ntre dimensiunea intrapersonal\ [i cea interpersonal\ a vie]ii psihice, cât [i la nivelul fiec\rei dimensiuni. Tipul dedublat se caracterizeaz\ prin afi[area unei personalit\]i contraf\cute, prin nesinceritate `n atitudinile [i rela]iile fa]\ de ceilal]i; ceea ce face sau spune contrazice frecvent ceea ce simte sau crede. Permanenta duplicitate, trucarea atitudinilor [i comportamentelor nu creeaz\ conflicte acute pe plan intrapsihic, `ntrucât conduita lui are o motiva]ie puternic\, dictat\ de urm\rirea unor interese de moment; d) tipul accentuat se caracterizeaz\ prin predominarea uneia dintre fa]etele personalit\]ii asupra celorlalte, pe care le subordoneaz\ sau le anuleaz\. ~n aceast\ categorie intr\ oamenii care cred `n necesitatea de a fi „ei `n[i[i”, pentru care nu conteaz\ ce cred al]ii despre ei, ci doar ce fac ei `n mod real, sau persoanele la care conteaz\ numai imaginea lor despre sine, sau cei pentru care conteaz\ numai ceea ce cred ceilal]i despre ei. Tipologia descris\ de M. Zlate se bazeaz\ pe interac]iunea dinamic\ `ntre dimensiunea intrapersonal\ a personalit\]ii [i cea interpersonal\; acela[i autor citeaz\ (1997, pp. 179-203) o tipologie, elaborat\ de R.F. Bales, alc\tuit\ din 27 de tipuri de personalitate interpersonal\. Acesta a schi]at portretul psihologic al fiec\rui tip de personalitate `n func]ie de: cum se vede individul pe sine [i cum `l v\d al]ii pe el; valorile manifestate `n grup; calitatea interac]iunii sale cu ceilal]i; conflictele [i asocierile cu al]ii; imaginea asupra p\rin]ilor; efectul conduitei sale asupra satisfac]iei grupului etc. Cele 27 de tipuri de personalitate rezult\ din combinarea urm\toarelor tendin]e ce caracterizeaz\ comportamentul interpersonal: tendin]a spre dominare-supunere, tendin]a spre sociabilitate-izolare, tendin]a spre conformism-nonconformism, tendin]a spre activism-pasivitate, tendin]a spre facilitarea-tensionarea interac]iunilor grupului, tendin]a spre altruism-egoism, tendin]a spre creativitate-noncreativitate, tendin]a spre obiectivitate-subiectivitate `n aprecieri, tendin]a spre cooperare-individualism. F\r\ a subestima relevan]a tipurilor de personalitate construite `n psihologie, putem observa c\ ele `ncearc\ s\ explice diversitatea [i specificitatea conduitelor indivizilor, identificând anumite tr\s\turi care par a se asocia frecvent din punct de vedere statistic, operând astfel o inevitabil\ simplificare; a[a cum observa Allport, tipurile sunt insuficiente pentru a explica individul `n totalitate, dar, `n practica interven]iei asisten]iale, cunoa[terea tipurilor de personalitate poate fi util\, sugerând eficien]a anumitor c\i de abordare a clientului, `n compara]ie cu altele.

3.2.3. Constructele personalit\]ii Termenul de construct a fost elaborat de G.A. Kelly [i desemneaz\ un concept bipolar (bun-r\u, u[or-greu, prietenos-ostil, cum sunt – cum a[ vrea s\ fiu etc.), un mod de a categorisi similarit\]ile [i diferen]ele pe care le percep indivizii `n mediul `nconjur\tor fizic [i social. Elaborând constructe, indivizii `ncearc\ s\ atribuie un sens universului, `ncearc\ s\ anticipeze evenimentele prin intermediul unui cadru conceptual, reglându-[i comportamentul `n func]ie de modul cum anticipeaz\ viitorul. Kelly sus]ine c\ „procesele unei persoane sunt canalizate din punct de vedere psihologic de felul `n care ea anticipeaz\ evenimentele” (apud Foss, 1973, p. 422). Comportamentul uman este astfel mai mult proactiv decât reactiv [i aceast\ interpretare schimb\ perspectiva asupra

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

161

cauzalit\]ii conduitei umane: omul nu este exclusiv nici prizonierul mediului s\u, nici victim\ a biografiei sale, nici `mpins spre ac]iune numai de pofte l\untrice. Fiecare individ dispune de un sistem personal de constructe, pe care le utilizeaz\ ca instrumente de previziune. Persoanele se individualizeaz\ prin felul de a interpreta evenimentele, deci prin constructele lor de personalitate. Sistemul de constructe ale unei persoane evolueaz\, se schimb\ continuu pe m\sur\ ce interpret\rile sale asupra lumii (anticip\rile sale) sunt confirmate sau infirmate de evenimentele pe care le tr\ie[te. Indivizii reac]ioneaz\ nu atât la stimuli, cât la ceea ce ei interpreteaz\ a fi stimuli. De exemplu, dac\ o persoan\ posed\ constructul de amfor\ greceasc\, el poate g\si un astfel de obiect; dac\ `i lipse[te acest construct, atunci ceea ce g\se[te el este un vas; dac\ [i acest construct `i lipse[te, ceea ce a g\sit este o oal\ de lut [.a.m.d. Constructele explic\ faptul c\ doi oameni pot reac]iona complet diferit când se afl\ `ntr-o situa]ie identic\; dispunând de constructe diferite, ei nu interpreteaz\ identic situa]ia; deci ei se afl\ `n situa]ii diferite. Una dintre consecin]ele importante ale teoriei constructelor personalit\]ii asupra interpret\rii conduitei indivizilor este aceea c\ dispar no]iuni consacrate precum: emo]ie, impuls, motiv etc. Kelly `nlocuie[te defini]iile tradi]ionale despre emo]ie cu perspectiva urm\toare: emo]ia este con[tiin]a faptului c\ sistemul nostru de constructe se afl\ `ntr-o stare de schimbare; astfel, de exemplu, nelini[tea este con[tiin]a faptului c\ evenimentele cu care se confrunt\ individul se situeaz\ `n afara ariei de oportunitate a sistemului s\u de constructe; anxietatea este con[tiin]a unei persoane care realizeaz\ c\ nu este complet capabil\ s\ `n]eleag\ semnifica]ia evenimentelor pe care le tr\ie[te; teama este con[tiin]a faptului c\ persoana nu [tie cum s\ reac]ioneze `n fa]a persoanelor amenin]\toare (persoanele care prezint\ un mare decalaj `ntre personalitatea autoperceput\ [i cea ideal\ sunt mai `nclinate s\ tr\iasc\ sentimentul de team\) [.a.m.d. (apud Foss, 1973, p. 427). Este evident c\ unul dintre rolurile constructelor este cel de a ajuta individul s\-[i conceptualizeze existen]a, s\ se conceptualizeze pe sine, [i astfel ele intervin esen]ial `n formarea eului sau a con[tiin]ei reflexive de sine. Constructele reprezint\ dimensiunile cu care persoana se m\soar\ pe sine [i, prin aceasta, modul `n care `ncearc\ s\ anticipeze propriul s\u comportament. Dac\ ceilal]i indivizi sau realitatea fizic\/social\ ofer\ persoanei dovezi care infirm\ valabilitatea sistemului s\u de constructe, ea are dou\ alternative de reac]ie: – `[i modific\ `ntregul sistem de constructe (cazul experien]elor cruciale de via]\, despre care se afirm\ c\ „schimb\” personalitatea sau destinul cuiva); – `[i conserv\ sistemul de constructe, continuând s\ fabrice dovezi care sus]in valabilitatea lui, deoarece a investit – afectiv [i cognitiv – prea mult `n elaborarea lui (aceast\ realitate a vie]ii psihice este cunoscut\ sub denumirea de „disonan]\ cognitiv\” [i se refer\ la tendin]a indivizilor de a fabrica argumente pentru a-[i reduce disconfortul psihic atunci când apare o contradic]ie `ntre laturile afectivit\]ii, comportamentului [i domeniul cognitiv). Scopul fundamental al comportamentului este dezvoltarea [i consolidarea sistemului de constructe personale; o persoan\ poate `ntrebuin]a succesiv, `n func]ie de capacitatea ei de a interpreta evenimentele, dar [i `n func]ie de experien]a de via]\, o varietate de constructe pentru aceea[i sfer\ de aplica]ie. Sfera de aplica]ie desemneaz\ acea por]iune

162

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

a realit\]ii fizice [i/sau sociale `n care constructul – sau subsistemul de constructe – este opera]ional, poate face predic]ii, normând astfel conduita individului. Implica]iile `n planul posibilit\]ilor de cunoa[tere a personalit\]ii, generate de interpretarea personalit\]ii ca sistem personal de constructe, sunt considerabile: cunoa[terea sistemului de constructe al cuiva ar asigura `n]elegerea conduitei sale [i ar permite [i un `nalt grad de predic]ie a modului s\u de reac]ie `n situa]ii similare.

4. Perspective asupra form\rii/func]ion\rii personalit\]ii O teorie este o reconstruc]ie `n plan conceptual a realit\]ii de referin]\. Teoriile asupra personalit\]ii sunt numeroase [i diverse, dat fiind caracterul hipercomplex al realit\]ii de referin]\. Toate teoriile asupra personalit\]ii urm\resc s\ descopere principiile globale dup\ care se organizeaz\ comportamentul uman. Psihologii care au elaborat asemenea teorii au dorit s\ explice `n termeni simpli tot ceea ce au f\cut – sau ar putea s\ fac\ – oamenii `n cele mai diverse circumstan]e. O teorie bun\, corect\ [i valid\, asupra personalit\]ii trebuie s\ explice senza]iile, percep]iile, valorile, motiva]iile, abilitatea de a `nv\]a [i a se dezvolta, tendin]a oamenilor de a rela]iona cu ceilal]i etc., turnând toate aceste informa]ii `n cadrele func]ion\rii sistemului nervos [i `n matricea sociocultural\ `n care evolueaz\ oamenii. O teorie complet\ asupra personalit\]ii nu se va limita doar la descrierea stilului de adaptare prezent la o anumit\ persoan\, ci va explica [i modul cum persoana l-a dezvoltat [i va putea face predic]ii cu privire la tendin]ele ei de evolu]ie. ~n prezent, majoritatea teoriilor personalit\]ii explic\ `n mod conving\tor istoria persoanei, dar integrarea acestor informa]ii `n `ncercarea de a elabora predic]ii asupra comportamentului r\mâne un ideal de atins. Dup\ S. Cloninger (apud Dumitru, 2001, p. 25), orice perspectiv\ `n abordarea personalit\]ii trebuie s\ ofere r\spunsuri concludente la urm\toarele trei `ntreb\ri: a) care sunt unit\]ile de baz\ pentru analiza [i descrierea personalit\]ii; b) care sunt procesele [i mecanismele prin care personalitatea se adapteaz\ la solicit\rile externe [i interne (descrierea aspectului instrumental al dinamicii personalit\]ii); c) care sunt schimb\rile [i restructur\rile pe care le implic\ evolu]ia personalit\]ii de-a lungul dezvolt\rii sale. Diversitatea teoriilor asupra personalit\]ii ne oblig\ la categoriz\ri, utile pentru a sesiza mai u[or atât originalitatea contribu]iilor `n `n]elegerea personalit\]ii, cât [i continuitatea/discontinuitatea elementelor explicative. Vom `mp\r]i2 aceste teorii ale personalit\]ii `n patru mari perspective de abordare, pe temeiul presupozi]iilor sau accentelor interpretative comune, [i anume: perspectiva psihodinamic\, perspectiva behaviorist\, perspectiva umanist\ [i perspectiva biologic\. 2. Diversitatea teoriilor asupra personalit\]ii este atât de mare `ncât literatura de specialitate efectueaz\ numeroase clasific\ri; de exemplu, M. Golu (1993) distinge `ntre perspectivele biologist\, experimentalist\, psihometric\, sociocultural\ [i antropologic\.

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

163

4.1. Perspectiva psihodinamic\ A fost inaugurat\ de opera psihiatrului austriac S. Freud la `nceputul secolului XX, rezultând `n urma observa]iilor clinice efectuate de-a lungul mai multor decenii. Majoritatea contemporanilor s\i nu au agreat teoria lui din cel pu]in trei motive (apud Weiten, 1992, p. 426): mai `ntâi, odat\ cu argumentul potrivit c\ruia comportamentul oamenilor este guvernat de for]e ale incon[tientului, de care indivizii nu sunt con[tien]i, Freud avansa deconcertanta sugestie c\ oamenii nu sunt st\pâni pe propria lor minte. ~n al doilea rând, afirmând c\ personalitatea adult\ se formeaz\ prin experien]ele copil\riei, la care se adaug\ [i al]i factori, ce scap\ controlului oamenilor, Freud sugera faptul c\ oamenii nu sunt st\pâni pe propriul lor destin. ~n sfâr[it, insistând asupra rolului excep]ional al trebuin]elor sexuale `n conduita indivizilor, Freud a venit `n contradic]ie cu valorile conservatoare ale timpului s\u. ~n concep]ia lui Freud, organizarea personalit\]ii este una sistemic\: personalitatea se prezint\ ca un aparat psihic, organizat dup\ un model ierarhic-stratificat, format din instan]e specializate func]ional [i dispuse unele sub altele, `ncepând de jos `n sus (apud En\chescu, 1998, p. 32). Freud a `mp\r]it structura personalit\]ii `n trei componente: incon[tientul (Id), subcon[tientul (ego) [i con[tientul (superego). Incon[tientul include ansamblul con]inuturilor nonprezente `n câmpul actual al con[tiin]ei; din punct de vedere func]ional, el este sediul con]inuturilor refulate, c\rora li s-a refuzat accesul `n subcon[tient sau/[i con[tient. Incon[tientul este rezervorul pulsiunilor [i al instinctelor, care sunt con]inuturile originale ale min]ii; toate instinctele `[i au originea `n trebuin]ele biologice ale organismului [i `[i trag energia din aceast\ surs\. ~n psihanaliz\, pulsiunea se caracterizeaz\ prin urm\toarele aspecte: este o tendin]\ instinctiv\, un element cu caracter dinamic, care st\ la originea dorin]elor umane incon[tiente, este incon[tient\ [i incontrolabil\, const\ `ntr-o `nc\rcare energetic\ sau o presiune, care face ca organismul s\ tind\ spre realizarea unui anumit scop. Scopul tuturor instinctelor este s\ reduc\ tensiunea determinat\ de necesitatea satisfacerii trebuin]elor, ceea ce se poate realiza prin ob]inerea obiectelor adecvate sursei [i scopului. Instinctele func]ioneaz\ dup\ principiul pl\cerii, care desemneaz\ tendin]a de a maximiza gratificarea instinctelor, indiferent de constrângerile externe. Aceast\ tendin]\ a fost denumit\ de Freud proces primar. Subcon[tientul este o instan]\ intermediar\ `ntre incon[tient [i con[tient. Aici se localizeaz\ sediul cenzurii care opereaz\ asupra pulsiunilor incon[tientului; de aceea, se afirm\ c\ subcon[tientul este componenta specializat\ `n luarea deciziilor la nivelul personalit\]ii, deciziile fiind luate dup\ principiul realit\]ii. Subcon[tientul mediaz\ `ntre incon[tient – cu dorin]ele sale puternice de satisfacere imediat\ – [i lumea social\ extern\, caracterizat\ de constrângerea normelor ce modeleaz\ comportamentul socialmente dezirabil. Raportându-se la acest set de constrângeri, subcon[tientul func]ioneaz\ dup\ principiul realit\]ii, c\utând s\ stopeze/amâne gratificarea trebuin]elor incon[tientului pân\ când situa]ia social\ permite satisfacerea lor `ntr-un mod adecvat. Astfel, subcon[tientul va permite accesul `n câmpul con[tiin]ei numai acelor forme sau aspecte ale instinctelor care nu vor atrage dup\ sine pedeapsa social\ sau sentimentul de vinov\]ie. Din punct de vedere tehnic, principiul realit\]ii este un principiu defensiv, care este `n sine incon[tient. Ca factor

164

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

de execu]ie, care mediaz\ `ntre instincte [i lumea extern\, subcon[tientul are rolul de a rezolva problemele determinate de opozi]ia con[tient/incon[tient, de a gândi [i planifica ac]iunea, de a se proteja pe sine [i incon[tientul. Satisfacerea instinctelor `n moduri corecte din punct de vedere social a fost denumit\ de Freud proces secundar. Con[tientul se diferen]iaz\ de subcon[tient prin faptul c\ prime[te informa]ii atât din lumea extern\, cât [i din sfera vie]ii psihice a incon[tientului (apud En\chescu, 1998, p. 33). Din punct de vedere func]ional, aceast\ instan]\ se opune atât incon[tientului, cât [i subcon[tientului; el are statutul de component\ moral\ a personalit\]ii, incluzând valorile, tabuurile societ\]ii, standardele sociale asupra binelui [i r\ului. Din punct de vedere structural, con[tientul are dou\ niveluri: – eul, mediatorul intereselor persoanei, cel care pune `n joc mecanismele defensive [i care se afl\ `ntr-o stare de dependen]\ atât fa]\ de revendic\rile subcon[tientului, fa]\ de imperativele supraeului, cât [i fa]\ de exigen]ele realit\]ii; dup\ Freud, eul este sediul conflictelor: conflictele exterioare dintre persoan\ [i lume, conflictele interne dintre eu [i incon[tient [i conflictele morale dintre eu [i supraeu; – supraeul func]ioneaz\ ca un cenzor `n raport cu eul [i reprezint\ con[tiin]a moral\, autocontrolul, zona de formare a aspira]iilor [i idealurilor persoanei. Supraeul este cel care face posibil sentimentul de vin\, care reprezint\ versiunea intern\ a pedepsei. Setul de valori cristalizat la acest nivel restric]ioneaz\ formele de gratificare a instinctelor; atunci când un impuls instinctual tinde s\ conduc\ la pedeaps\ sau la sentimente de vinov\]ie, apare anxietatea, ca sistem de avertizare, [i, ca urmare, intr\ `n joc mecanismele defensive pentru a se reduce anxietatea, prin `ndep\rtarea impulsului din câmpul con[tientului. Dup\ Freud, incon[tientul, subcon[tientul [i con[tientul sunt distribuite diferit pe cele trei niveluri ale con[tiin]ei, a[a cum rezult\ din figura urm\toare:

Figura 1. Distribu]ia pe cele trei niveluri ale con[tiin]ei

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

165

A[a cum se poate observa din figura de mai sus, Freud credea c\ instan]ele con[tientului [i subcon[tientului opereaz\ la toate cele trei niveluri ale con[tientiz\rii. Spre deosebire de acestea, incon[tientul r\mâne `n totalitate necon[tientizat, exprimându-[i trebuin]ele la nivelul con[tientului prin intermediul subcon[tientului. Dorin]a incon[tientului de a fi imediat satisf\cut declan[eaz\ frecvent conflicte interne cu subcon[tientul [i con[tientul. Aceste conflicte joac\ un rol fundamental `n teoria lui Freud. Dinamica personalit\]ii `n concep]ia psihodinamic\ se exprim\ prin rela]iile care exist\ `ntre instan]ele ce compun acest sistem. Aceste rela]ii configureaz\ o serie de mecanisme ale personalit\]ii, care descriu modalit\]ile prin care pulsiunile instinctuale pot p\r\si sfera incon[tientului pentru a trece `n sfera con[tient\ a eului, exteriorizându-se astfel, `n conformitate cu principiul pl\cerii. Freud porne[te de la aser]iunea c\ `ntregul comportament este rezultatul unei serii de conflicte interne `ntre cele trei instan]e ale personalit\]ii. Aceste conflicte modeleaz\ dinamica personalit\]ii dup\ schema: pulsiunile con]inute `n incon[tient tind s\ se satisfac\, dar, ajunse `n instan]a de cenzur\ a subcon[tientului, intr\ `n conflict cu valorile supraeului [i sunt trimise `napoi `n incon[tient, devenind veritabile focare de tensiune intrapsihic\. Pe termen lung, ele se vor exterioriza, dar nu `n mod direct, ci printr-un proces de sublimare, exprimându-se `n exterior prin forme simbolice, care camufleaz\ forma real\ a pulsiunii [i, `n unele situa]ii, `i deturneaz\ sensul. Principalele c\i care asigur\ exteriorizarea pulsiunilor incon[tientului sunt sublimarea, simbolizarea [i catarsisul. Sublimarea este mecanismul prin care pulsiunile refuzate de eul con[tient se pot exterioriza, convertindu-se `n alte forme de manifestare, pentru a evita barierele de interdic]ie ale cenzurii. Sublimarea const\ `n schimbarea formei pulsiunii [i `n deplasarea sensului acesteia c\tre o form\ nou\, care o `nlocuie[te pe cea original\; formele cele mai comune de manifestare a sublim\rii le reprezint\ activitatea de crea]ie artistic\ [i visul. Prin sublimare, incon[tientul se elibereaz\ de un surplus de energie psihic\. Simbolizarea, având foarte multe similitudini cu sublimarea, este un act de conversiune, prin care o pulsiune refulat\ se poate exterioriza sub forma deghizat\ a unei alte imagini – simbolul –, deturnându-se astfel semnifica]ia original\ a pulsiunii. Psihanali[tii consider\ c\ func]ia simbolului este aceea de a face admise `n con[tiin]\, sub o nou\ form\, unele con]inuturi care nu ar putea ajunge direct aici din cauza cenzurii; simbolul este, dup\ C.G. Jung, singurul mijloc de expresie de care dispune individul pentru a formula o realitate afectiv\ deosebit de complex\, pe care nu reu[e[te s\ o conceptualizeze cu claritate. Fiecare individ are simbolistica sa personal\. Catarsisul reprezint\ un mecanism al personalit\]ii care const\ `n desc\rcarea pulsional\ a energiilor din instan]a incon[tientului, fie `n mod direct, fie pe calea sublim\rii (apud En\chescu, 1998, p. 35). Exprimarea acestor pulsiuni se produce prin rechemarea `n con[tiin]\ a unei amintiri cu puternic\ `nc\rc\tur\ emo]ional\, pân\ atunci refulat\ total sau par]ial. Reprezentând sediul conflictelor, eul desf\[oar\ o serie de mecanisme de rezolvare a acestora; socializarea individului corespunde cu dezvoltarea, diversificarea [i perfec]ionarea acestor mecanisme. Principalele mecanisme de ap\rare ale eului de presiunea pulsional\ a incon[tientului, care au rolul de a preveni dezintegrarea sistemului personalit\]ii sub influen]a presiunilor pulsionale prea mari, sunt, dup\ Freud: a) Refularea este mecanismul incon[tient prin care pulsiunile refuzate de eul con[tient sunt retrimise de c\tre instan]a de cenzur\ a subcon[tientului `napoi `n

166

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

incon[tient. Ceea ce eul refuz\ este recunoa[terea acestor pulsiuni, verbalizarea [i realizarea lor; atâta timp cât pulsiunile dezaprobate social nu sunt exprimate `n cuvinte, ele r\mân confuze, ostracizate `n incon[tient. Pulsiunile refulate se `ntorc `n incon[tient cu o `nc\rc\tur\ energetic\ crescut\, devenind focare de conflict intrapsihic, care trebuie exteriorizate pentru a asigura o stare de echilibru persoanei. b) Proiec]ia este un mecanism care const\ `n atribuirea incon[tient\ c\tre al]ii a calit\]ilor, sentimentelor, ideilor, conflictelor, inten]iilor subiectului; prin proiec]ie individul se elibereaz\ de afecte insuportabile. c) Introiec]ia este un mecanism complementar proiec]iei [i const\ `n `ncorporarea elementelor lumii exterioare, obiecte sau persoane, considerate bune, valoroase, deci `n asimilarea lor. ~n acest sens, introiec]ia sus]ine procesul de identificare, prin care o persoan\ adopt\ atitudinile [i comportamentele unor indivizi, c\rora le atribuie `nsu[iri pozitive. d) Deplasarea este mecanismul prin care o pulsiune, o emo]ie incon[tient\ este transferat\ de la obiectul s\u autentic c\tre un element de substitu]ie, ceea ce permite reducerea tensiunii intrapsihice. e) ~ntoarcerea la contrariul s\u este un mecanism de ap\rare a eului prin care scopul unei pulsiuni se inverseaz\; de exemplu, `n situa]iile `n care agresivitatea nu se poate exprima, ea poate lua forma atitudinii contrare, manifestându-se prin supunere, umilin]\. f) Anularea retroactiv\ este un mecanism `nrudit cu cel precedent, prin care o persoan\ se str\duie[te s\ suprime orice comportament susceptibil de a o angaja [i a o compromite. Prin acest mecanism se reduce anxietatea determinat\ de apari]ia ideilor sau sentimentelor inacceptabile pentru individul con[tient. g) Formarea reac]ional\ desemneaz\ un mecanism prin care pulsiunile ascunse se exteriorizeaz\ prin comportamente contrare; astfel, tendin]a c\tre dominare a unui individ apare ca o consecin]\ a sentimentului s\u de inferioritate, pe care caut\ s\-l compenseze. h) Ra]ionalizarea const\ `n g\sirea de argumente justificative pozitive, aprobate social, pentru o anumit\ conduit\ ale c\rei motiva]ii profunde [i incon[tiente ar fi inacceptabile social. i) Negarea este un mecanism rudimentar de ap\rare a eului, prin care individul neag\ eviden]a pentru a sc\pa de o realitate insuportabil\. Astfel, el transfigureaz\ faptele reale, nepl\cute sau anxiogene, refuzând s\ le recunoasc\ [i substituindu-le fapte imaginare, cu semnifica]ie deturnat\. j) Regresia se manifest\ prin adoptarea unor atitudini [i comportamente caracteristice unui nivel de vârst\ inferior. Aceste mecanisme de ap\rare se manifest\ la to]i indivizii, `n func]ie de specificul situa]iei sociale [i de experien]a personal\ a fiec\ruia. Psihanaliza a explicat, pornind de la ideea conflictului, atât manifest\rile individului `n via]a cotidian\, cât [i formarea [i evolu]ia personalit\]ii `n cursul ontogenezei. Pornind de la modelul conflictului `ntre libidou (pulsiunea sexual\) [i instinctul mor]ii, `n func]ie de intensitatea conflictului [i de modalit\]ile concrete de realizare ale libidoului, Freud (apud Munteanu, 1998) a descris urm\toarele stadii `n dezvoltarea psihic\ a indivizilor: stadiul oral (dureaz\ primul an de via]\, `n care libidoul se satisface prin actul suptului); stadiul anal (coincide cu cel de al doilea an de via]\, `n care libidoul se satisface prin reten]ia/ expulzarea materiilor fecale; acum se structureaz\ tendin]ele spre sadomasochism);

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

167

stadiul falic (`ntre 3 [i 5 ani libidoul este satisf\cut prin masturbare; acum apare complexul Oedip, respectiv complexul Electra); stadiul de laten]\ (de la 6 ani pân\ la pubertate; ca urmare a [colariz\rii copilului, instinctul sexual are o evolu]ie descendent\) [i stadiul genital (dureaz\ de la pubertate pân\ la sfâr[itul vie]ii [i se caracterizeaz\ prin maturizare sexual\ [i satisfacerea libidoului prin contact sexual). Explicarea `ntregului proces al dezvolt\rii personalit\]ii pe baza conflictului dintre impulsurile agresive [i sexuale devine lesne de `n]eles dac\ avem `n vedere argumentul lui Freud, [i anume c\ acest conflict genereaz\ `n mod special consecin]e importante pe termen lung la nivelul `ntregii func]ion\ri individuale. Freud credea c\ sexualitatea [i agresivitatea reprezint\ teme complexe, asupra c\rora normele sociale se pronun]\ cu subtilitate [i discre]ie [i din care oamenii desprind mesaje divergente cu privire la ceea ce este adecvat; astfel, Freud afirma c\ aceste dou\ pulsiuni sunt surs\ de confuzie pentru indivizi `n condi]iile `n care ele au proprietatea de a determina mai puternic comportamentul decât alte trebuin]e de baz\. A[adar, Freud a atribuit o mare importan]\ acestor pulsiuni tocmai pentru c\ normele sociale dictau c\ ele trebuie sistematic blocate, frustrate. Frustrarea este elementul care intervine din lumea extern\ [i se adaug\ conflictelor existente `ntre cele trei instan]e ale psihicului, amenin]ând echilibrul personalit\]ii. Frustrarea desemneaz\ starea afectiv\ a persoanei `n urma apari]iei unui obstacol `n calea satisfacerii unei trebuin]e percepute ca legitim\. ~n urma frustr\rilor grave apare situa]ia de fixare: evolu]ia psihic\ a individului se opre[te la o anumit\ etap\ de cre[tere, total sau par]ial, caz `n care poate continua ulterior procesul de dezvoltare. Atunci când conflictul fiec\rui stadiu de dezvoltare este de intensitate mic\ sau moderat\, stadiul este dep\[it cu succes de individ; când p\rin]ii intensific\ `ns\ conflictul, frustrând copilul sau oferindu-i modele de comportament inconsecvent, procesul dezvolt\rii este blocat de invazia mecanismelor de ap\rare prin care copilul `ncearc\ s\ evite anxietatea, evitând conflictul. ~n aceste situa]ii se produce fixarea, proces care face ca semnifica]ia activit\]ilor specifice stadiului s\ r\mân\ important\ pentru individ, chiar [i dup\ ce a dep\[it stadiul. Tipurile caracteriale specifice fix\rii la anumite stadii, observabile la vârsta adult\, se manifest\ prin activit\]ile [i conflictele caracteristice stadiului, precum [i prin mecanismele de ap\rare caracteristice, dup\ cum urmeaz\ (vezi `n acest sens Maddi, 1980, pp. 707-708): a) fixarea la stadiul oral se caracterizeaz\ prin apelul la proiec]ie, negare [i introiec]ie, ca mecanisme principale de ap\rare a eului, [i prin cristalizarea urm\toarelor tr\s\turi tipice de personalitate: optimism-pesimism, `ncredere-suspiciune, admira]ie-invidie. Persoanele care s-au fixat la stadiul oral sunt avide de mâncare, prefer\ alimentele care nu cer efort de mastica]ie, sunt pasive, dependente, comode; b) fixarea la stadiul anal se manifest\, din punctul de vedere al celor mai folosite mecanisme de ap\rare a eului, prin ra]ionalizare, formare reac]ional\ [i anulare retroactiv\; tr\s\turile de personalitate specifice sunt: agresivitatea, dezordinea, opozabilitatea, tolerarea, chiar valorizarea murd\riei; c) fixarea la stadiul falic se caracterizeaz\ prin preferin]a pentru deplasare ca mecanism de ap\rare a eului, iar tr\s\turile tipice de personalitate sunt: mândria-umilin]a, curaj-timiditate, integritate-predispozi]ia la compromis, slaba abilitate de a stabili rela]ii sociale;

168

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

d) fixarea la stadiul genital se caracterizeaz\ prin apelul la sublimare, iar tr\s\turile de personalitate specifice indic\ o socializare pozitiv\, manifestat\ `n capacitatea de adaptare, echilibru [i for]a caracterului. ~n concluzie, dincolo de limitele ei, concep]ia psihanalitic\, `n forma ei clasic\, are meritul de a explica actele [i conduitele curente, din via]a cotidian\, ale indivizilor, precum [i manifest\rile psihopatologice, avansând o viziune dinamic\ asupra personalit\]ii. Pertinen]a teoriei psihanalitice, dar [i utilitatea ei deriv\ din implica]iile pe planul psihoterapiei: conform interpret\rii psihanalitice, cheia interven]iei `n restabilirea echilibrului psihic al individului const\ `n localizarea conflictului care a generat dezechilibrul, con[tientizarea acestuia [i g\sirea c\ilor de rezolvare a conflictului de c\tre subiect `n zonele concrete ale existen]ei sale. Psihanaliza a creat un nou model uman, punând accentul pe sfera incon[tientului pulsional; `n concep]ia psihodinamic\, pulsiunile sunt sursa [i mobilul vie]ii psihice: dinamica pulsiunilor echivaleaz\ cu dinamica vie]ii psihice. Principiul pl\cerii devine legea fundamental\ a vie]ii psihice `n viziunea psihanalitic\. Allport (1991, p. 156) observa c\ Freud [i-a exprimat `ntreaga concep]ie despre natura uman\ denumind ceea ce este instinctual, incon[tient ca fiind „proces primar”, `n timp ce ceea ce este ra]ional, controlat este denumit „proces secundar”. E adev\rat c\ ordinea apari]iei lor `n via]a psihic\ a individului `n cursul ontogenezei argumenteaz\ oarecum aceste denumiri: cerin]a primar\ a sugarului pentru satisfac]ie apare `naintea construc]iilor ra]ionale secundare. Dar Freud vrea s\ spun\ [i altceva cu aceste denumiri, [i anume c\ nici un adult nu scap\ de prioritatea procesului primar din via]a sa. A[adar, dinamica personalit\]ii este redus\ de psihanaliz\ la jocul pulsiunilor, care se desf\[oar\ `ntre satisfacere, conform principiului pl\cerii, [i reprimare-refulare, conform principiului realit\]ii. Sistemul de organizare a personalit\]ii elaborat de Freud a fost dezvoltat [i corectat de C.G. Jung, discipol al lui Freud, care s-a delimitat de concep]ia psihanalitic\ deoarece nu a mai acceptat ideea importan]ei imense acordate sexualit\]ii `n explicarea func]ion\rii indivizilor. Dorin]a sa de a se diferen]ia de teoria lui Freud l-a determinat s\-[i intituleze concep]ia proprie psihologie analitic\. Ca [i Freud, Jung recunoa[te rolul incon[tientului `n determinarea personalit\]ii, dar el distinge la nivelul incon[tientului dou\ straturi bine diferen]iate: incon[tientul individual [i incon[tientul colectiv. Incon[tientul individual corespunde versiunii freudiene asupra rolului incon[tientului, depozitând amintirile uitate sau refulate. Incon[tientul colectiv depoziteaz\ tr\s\turile latente mo[tenite din trecutul ancestral al oamenilor, fiind sediul experien]elor colective anterioare, tr\ite de `ntreaga umanitate [i care fac parte din fiin]a individului `nc\ de la na[tere; acestea sunt „arhetipurile”. Ele alc\tuiesc con]inuturile incon[tientului colectiv [i desemneaz\ imaginile arhaice, vehiculate de fabule, mitologie, basme [i legende. Arhetipurile sunt formele prin care se manifest\ instinctele colective. Rolul arhetipurilor este cel de a structura un pattern al comportamentului indivizilor, ele fiind dominantele structurale ale psihicului `n general. Arhetipul trebuie interpretat ca un centru de energie psihic\, fiind capabil s\ transforme procesul psihic `n imagini; el reprezint\ materialul din care se construiesc imaginile care exprim\ `n final pulsiunile fundamentale ale individului. Dup\ Jung (1997, p. 486), fiecare individ `mp\rt\[e[te incon[tientul colectiv cu `ntreaga specie uman\. Arhetipurile sunt, din aceast\ perspectiv\, imagini `nc\rcate

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

169

emo]ional [i forme de gândire care au o semnifica]ie universal\; ele se manifest\ frecvent `n vise, `n simbolurile din art\, literatur\, religie. Arhetipurile sunt cele care predispun individul c\tre emo]ii [i gânduri specifice. De[i aceste gânduri [i emo]ii pot deveni con[tiente, arhetipurile care le determin\ nu pot fi con[tientizate. Arhetipurile majore sunt, dup\ Jung (apud Maddi, 1980, pp. 78-88): fantasma (virtualitatea animalic\ a persoanei), anima (virtualitatea feminin\ din b\rbat), animus (virtualitatea masculin\ din femeie), persona (masca conven]ional\ adoptat\ `n condi]ii de presiune social\) [i sinele (conglomeratul tuturor for]elor contradictorii dintr-o persoan\). ~n psihologia analitic\ a lui Jung, personalitatea se structureaz\ `n procesul de realizare a individualit\]ii. Individualitatea reprezint\ echilibrul dintre for]ele contradictorii ale personalit\]ii [i include atât materialul con[tient, cât [i pe cel incon[tient. ~n procesul de realizare a individualit\]ii se respect\ principiul echivalen]ei (dac\ valoarea unui aspect al personalit\]ii cre[te sau descre[te, aceast\ tendin]\ va fi compensat\ de o tendin]\ contrar\ la un alt aspect al personalit\]ii) [i principiul entropiei (conform c\ruia distribu]ia energiei `n `ntreaga personalitate se realizeaz\ echilibrat). Jung nu a acordat o aten]ie special\ descrierii procesului de dezvoltare a personalit\]ii; spre deosebire de Freud (de[i este de acord c\ sexualitatea [i egoismul sunt determinante `n mica copil\rie), el afirm\ c\ la vârsta adult\ este specific\ tendin]a spre spiritualitate, de care leag\ rolul incon[tientului colectiv. ~n explicarea comportamentului uman, conceptele-cheie folosite de Jung sunt: cauzalitatea (influen]a trecutului asupra comportamentului), teleologia (influen]a viitorului anticipat asupra viitorului), progresul, regresia [i sublimarea. Ideile lui Jung asupra incon[tientului colectiv au avut o influen]\ redus\ asupra teoriei psihologice, `n compara]ie cu impactul asupra altor domenii, cum ar fi antropologia, filosofia, studiul religiilor. Multe dintre ideile lui au fost `ncorporate `n teoriile psihologice ulterioare; de exemplu, Jung a fost primul psiholog care a sus]inut c\ oamenii au nevoie s\-[i realizeze poten]ialul pentru a fi s\n\to[i din punct de vedere psihologic. Astfel, el a anticipat cu câteva decenii perspectiva umanist\, care accentueaz\ actualizarea de sine. Ca [i Jung, psihologul austriac A. Adler a fost ini]ial discipolul lui Freud, motivul desprinderii de teoria psihanalitic\ fiind aceea[i nemul]umire `n leg\tur\ cu centrarea dinamicii personalit\]ii pe sexualitate. Adler [i-a denumit teoria asupra personalit\]ii psihologie individual\. Adler a afirmat c\ motorul dezvolt\rii psihice `l reprezint\ tendin]a spre superioritate, care nu echivaleaz\ automat cu dorin]a de putere sau de status `nalt. N\zuin]a spre superioritate este impulsul universal care determin\ indivizii s\ se adapteze, s\ se perfec]ioneze [i s\-[i controleze schimb\rile situa]iilor de via]\. Tendin]a c\tre perfec]iune provine din con[tientizarea sl\biciunii fizice, sentimentul de inferioritate [i compensarea inferiorit\]ii. ~ncercarea de a dep\[i inferioritatea, real\ sau imaginar\, determin\ individul s\ achizi]ioneze noi deprinderi [i s\-[i dezvolte talentele. Când sentimentul de inferioritate este excesiv, apare complexul de inferioritate, pe care Adler (1995) `l explic\ prin interac]iunile necorespunz\toare p\rin]i-copii. Cât despre aspectul importan]ei experien]ei de via]\ din primii ani ai copil\riei asupra form\rii personalit\]ii, Adler a fost de acord cu Freud, de[i fiecare a accentuat pe aspecte diferite ale interac]iunii p\rin]i-copii.

170

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Adler a explicat tulbur\rile de personalitate exclusiv pe baza complexului de inferioritate. El a ar\tat c\ unii oameni dezvolt\ supracompensa]ii ale sentimentului de inferioritate; specific acestui proces este faptul c\, `n loc s\ depun\ eforturi pentru a-[i dezvolta abilit\]ile, aceste persoane se orienteaz\ c\tre aspecte exterioare [i superficiale – dobândirea de status [i/sau putere asupra celorlal]i, avere etc. –, interpretând ca succes efortul lor de a-[i masca inferioritatea. Astfel de oameni ajung s\ se team\ mai mult de aparen]e decât de realitate, afirm\ Adler. De[i nu a descris o stadialitate a dezvolt\rii personalit\]ii, teoria lui Adler a accentuat contextul social `n care se realizeaz\ acest proces. Adler a analizat efectele constela]iei familiale [i ale atmosferei familiale asupra form\rii personalit\]ii. Constela]ia familial\ se refer\ la aspectele de ordin sociologic ale familiei [i la modul cum acestea afecteaz\ fiecare membru: aici se includ aspecte precum pozi]ia copilului `n seria fratern\, prezen]a sau absen]a tat\lui etc. Atmosfera familial\ desemneaz\ calitatea emo]ional\ a rela]iilor intrafamiliale. Constela]ia familial\ produce efecte asupra dezvolt\rii personalit\]ii copilului prin aceea c\ ofer\ un set particular de probleme pe care el trebuie s\ le rezolve pentru a se adapta (astfel, copilul unic, copilul mai mare, mezinul se confrunt\ cu probleme diferite de via]\ [i-[i vor dezvolta tr\s\turi specifice de personalitate). Atmosfera familial\ influen]eaz\ modul `n care viitorul adult va ac]iona `n realizarea tendin]ei sale spre superioritate, de exemplu, fiind activ-pasiv, constructiv-distructiv, perseverent-del\s\tor etc. Evaluarea perspectivei psihodinamice – chiar dac\ aceasta nu se reduce doar la ace[ti trei reprezentan]i – presupune atât recunoa[terea unor merite, cât [i aprecieri critice. Este meritul teoriilor psihodinamice de a fi subliniat pentru prima dat\ `n psihologie c\: a) for]ele incon[tientului influen]eaz\ comportamentul oamenilor; b) conflictele intrapsihice joac\ un rol important `n dezvoltarea personalit\]ii; c) experien]ele din prima copil\rie influen]eaz\ personalitatea adult\. Criticile aduse teoriilor psihodinamice au vizat urm\toarele aspecte (vezi `n aceast\ privin]\ Weiten, 1992, pp. 435-436): a) slaba testabilitate: ideile teoriei psihodinamice sunt vagi [i nu permit testarea clar\, [tiin]ific\; de exemplu, nimeni nu [i-a imaginat cum se poate demonstra/ infirma existen]a incon[tientului colectiv descris de Jung; b) eviden]a inadecvat\: teoriile psihodinamice depind prea mult de studiile de caz clinice, `n care este u[or pentru clinicieni s\ vad\ ceea ce se a[teapt\ ei s\ vad\. Pe de alt\ parte, subiec]ii observa]i `n situa]ii clinice nu sunt reprezentativi pentru majoritatea popula]iei; de aceea, se afirm\ c\ eviden]a empiric\ nu ofer\ decât un sprijin modest ipotezelor psihodinamice centrale; c) sexismul: mul]i psihologi au argumentat c\ teoria psihodinamic\ se caracterizeaz\ prin presupozi]ii sexiste `mpotriva femeilor. Dincolo de aceste aprecieri, majoritatea psihologilor cred c\ datele oferite de psihanaliz\ `n direc]ia cunoa[terii omului sunt valoroase; psihanaliza constituie sursa numeroaselor forme de psihoterapie, ea oferind baza metodologic\, dar [i tehnic\ a acestora (En\chescu, 1998, p. 181).

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

171

4.2. Perspectiva behaviorist\ Behaviorismul (din englezescul behaviour – comportament) este orientarea psihologic\ ce grupeaz\ to]i psihologii care pornesc de la premisa c\ psihologia [tiin]ific\ trebuie s\ studieze doar comportamentul observabil. Cele mai multe studii de factur\ behaviorist\ s-au focalizat pe procesul de `nv\]are, acordând relativ pu]in\ aten]ie studierii personalit\]ii. Interesul behaviori[tilor pentru personalitate a `nceput s\ se manifeste dup\ ce psihologii americani J. Dollard [i N. Miller au `ncercat s\ transpun\ unele idei freudiene `n cadrul terminologic behaviorist. Ei au ar\tat c\ perspectiva behaviorist\ poate oferi idei valoroase despre personalitate: folosind schema psihodinamic\ `n studiul comportamentului, Dollard [i Miller au construit modelul frustrare-agresivitate. Potrivit acestui model, frustrarea – concept psihodinamic – determin\ `ntotdeauna agresivitate; ori de câte ori un individ se confrunt\ cu un obstacol (fizic, psihologic sau simbolic) atunci când `ncearc\ s\ realizeze un scop, apare frustrarea. Dac\ individul nu poate dep\[i obstacolul, frustrarea se intensific\ [i, `n mod tipic, comportamentul persoanei devine mai pu]in logic [i mai puternic `nc\rcat emo]ional decât de obicei. Psihologul american F.B. Skinner este unul dintre cei mai cunoscu]i reprezentan]i ai behaviorismului. Interesul s\u [tiin]ific major s-a `ndreptat c\tre studierea `nv\]\rii la animale, dar ideile sale au fost preluate [i aplicate `n explicarea personalit\]ii. Skinner nu s-a interesat de ceea ce se petrece `n interiorul personalit\]ii, considerând c\ este lipsit de utilitate s\ speculeze asupra proceselor cognitive care nu se pot observa direct. De aceea, el nu s-a pronun]at cu privire la structura personalit\]ii. Aten]ia lui s-a `ndreptat asupra modului `n care mediul extern modeleaz\ comportamentul observabil. Skinner a afirmat c\ stimulii din mediu determin\ `n `ntregime conduita unei persoane. Constan]a conduitei este explicat\ de Skinner (apud McConnell, 1977, pp. 331-333) prin faptul c\ oamenii dispun de tendin]e stabile de r\spuns la solicit\rile mediului, care s-au format prin experien]\. Aceste tendin]e se pot schimba `n timp, ca rezultat al noilor experien]e, dar ele sunt suficient de rezistente pentru a imprima un anumit nivel de consisten]\ `n conduit\. Skinner interpreteaz\ personalitatea ca pe un ansamblu de tendin]e de r\spuns la stimulii din diverse situa]ii. O anumit\ situa]ie poate fi asociat\ cu un num\r de tendin]e de r\spuns, de diverse intensit\]i. De exemplu, dac\ stimulii provin dintr-o situa]ie social\ informal\, o petrecere la care particip\ multe persoane, dintre care subiectul nu cunoa[te decât câteva, tendin]ele de r\spuns `n aceast\ situa]ie pot fi, `n ordinea for]ei lor: s\ circule, vorbind cu ceilal]i numai dac\ ace[tia `l abordeaz\ primii; s\ stea aproape de pu]inii cunoscu]i, f\r\ a face vreun efort pentru a cunoa[te persoane noi; s\ se retrag\ discret `n bibliotec\; s\ plece cât mai curând posibil. Contribu]ia lui Skinner la `n]elegerea form\rii personalit\]ii const\ `n explicarea modului `n care sunt achizi]ionate aceste tendin]e de r\spuns prin `nv\]are. El credea c\ cele mai multe tendin]e de r\spuns sunt formate prin procesul de condi]ionare, pe care el a denumit-o operant\. ~n cercet\rile sale asupra `nv\]\rii la animale, Skinner a observat c\ ceea ce determin\ un pattern de r\spuns la un stimul este tipul de consecin]\ din partea mediului: `nt\rire-recompens\, pedeaps\ sau stingere; când r\spunsurile sunt urmate imediat de recompens\, ele sunt `nt\rite, fixate; [i, invers, când r\spunsurile sunt urmate de sanc]iune, tendin]a de a recurge pe viitor la acela[i r\spuns

172

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

este diminuat\. ~nt\rirea poate fi definit\ ca orice consecin]\ a mediului care poate cre[te probabilitatea producerii unui r\spuns operant. Astfel, personalitatea se formeaz\ printr-o continu\ `nt\rire sau sl\bire a tendin]elor de r\spuns, `n func]ie de evolu]ia situa]iilor de via]\. Se poate observa mecanicismul acestei interpret\ri, care face abstrac]ie de participarea con[tiin]ei individului la procesul dezvolt\rii psihice. El a explicat constan]a conduitei f\r\ s\ arate rolul proceselor cognitive `n structurarea tendin]elor stabile de r\spuns ale individului; `ncercând s\ remedieze aceast\ limit\, A. Bandura a subliniat rolul con[tiin]ei, gândirii [i afectivit\]ii `n modelarea comportamentului `n teoria `nv\]\rii sociale. Ca [i Skinner, Bandura a afirmat c\ personalitatea se formeaz\ prin `nv\]are, dar a conceput procesul `nv\]\rii ca pe o realitate `n care oamenii joac\ un rol activ: ei caut\ s\ proceseze informa]iile despre mediul lor pentru a maximiza profitul. Diferen]ele dintre indivizi devin observabile tocmai relativ la modul `n care ei proceseaz\ informa]ia. Bandura a considerat c\ exist\ diferen]e cognitive `ntre indivizi, diferen]e care nu deriv\ din procesul `nv\]\rii [i care au o influen]\ major\ asupra personalit\]ii. Din aceast\ perspectiv\, mediul determin\ conduita unui individ (dup\ modelul condi]ion\rii operante descris de Skinner), dar [i procesele cognitive active ale interpret\rii stimulilor din mediu determin\ conduita; ideea determinismului reciproc, specific\ teoriei lui Bandura, sus]ine c\ procesele cognitive, stimulii din mediul extern [i conduita se determin\ reciproc. Bandura a ad\ugat la rolul condi]ion\rii operante `n modelarea personalit\]ii [i rolul `nv\]\rii prin observarea unui model. ~nv\]area prin observare se produce ori de câte ori tendin]a de r\spuns a individului este influen]at\ de observarea condi]ion\rii operante la ceilal]i indivizi; dac\ modelul observat prime[te o `nt\rire negativ\ sau pozitiv\ pentru r\spunsul s\u comportamental, aceast\ consecin]\ va determina dac\ [i când cel care a observat va produce acela[i comportament. ~n acest mod, prin observarea modelelor, se formeaz\ `n timp pattern-ul caracteristic de comportament al indivizilor. De-a lungul timpului, Bandura a demonstrat c\ unele modele sunt mai influente decât altele; oamenii tind s\ imite comportamentul modelelor pe care le consider\ atractive [i puternice (situa]ie ce corespunde introiec]iei freudiene) sau al modelelor care prezint\ o serie de similitudini cu subiec]ii `n[i[i. Tendin]a general\ este de a copia comportamentul modelelor care conduc la rezultate favorabile. Teoria `nv\]\rii sociale afirm\ rolul modelelor `n dezvoltarea personalit\]ii, o serie de cercet\ri demonstrând modul `n care se cristalizeaz\ standardele morale, stereotipul rol-sex sau dinamica agresivit\]ii `n urma `nv\]\rii sociale. O alt\ contribu]ie interesant\ la `n]elegerea specificit\]ii comportamentului uman i se datoreaz\ unui alt behaviorist, W. Mischel, care, pornind de la ideea c\ oamenii joac\ un rol activ `n formarea conduitei lor, explic\ (apud Birch, Hayward, 1999, pp. 78-80) modul `n care factorii specifici situa]iilor sociale intervin `n felul `n care oamenii prelucreaz\/evalueaz\ informa]iile `n elaborarea unei tendin]e de r\spuns. Oamenii `[i structureaz\ o reac]ie comportamental\ pe baza a ceea ce cred ei c\ poate conduce la un rezultat favorabil `n situa]ia `n care se afl\. Astfel, de exemplu, dac\ o persoan\ crede c\ munca sus]inut\ conduce la recompense precum salariu mai bun, promovare etc., ea va deveni mai sârguincioas\ [i mai muncitoare, spre deosebire de cazul `n care

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

173

apreciaz\ c\ efortul nu conduce la efecte favorabile. Fire[te c\ `n prelucrarea informa]iilor de natur\ s\ conduc\ la astfel de aprecieri intervine observarea modelelor. Cercet\rile lui Mischel se finalizeaz\ `n concluzia potrivit c\reia conduita se caracterizeaz\ mai mult prin specificitate decât prin consisten]\; Mischel a contestat conceptul de tr\s\tur\ de personalitate, care se bazeaz\ pe ideea de consecven]\, insistând asupra rolului situa]iilor particulare `n determinarea comportamentului; din aceast\ perspectiv\, consisten]a comportamentului rezult\ din similitudinile situa]iilor pe care le tr\iesc indivizii. Perspectiva behaviorist\ are meritul de a sublinia rolul mediului `n condi]ionarea comportamentului uman, accentuând `n special importan]a contextului social `n formarea personalit\]ii.

4.3. Perspectiva umanist\ S-a conturat, `ncepând din a doua jum\tate a secolului XX, ca o reac]ie la limitele perspectivei psihodinamice [i behavioriste. Principala acuza]ie adus\ acestor orient\ri era c\ sunt dezumanizante. Accentuând pe calit\]ile umane specifice, pe libertatea indivizilor, dar [i pe poten]ialul lor de dezvoltare, psihologii umani[ti au dezvoltat `n psihologie o viziune optimist\ asupra naturii umane. Ei au sus]inut c\ oamenii `[i pot domina mo[tenirea animal\ primitiv\, `[i pot controla trebuin]ele biologice, c\ oamenii sunt fiin]e con[tiente [i ra]ionale, care nu sunt la discre]ia incon[tientului, ira]ionalului [i a conflictelor intrapsihice. Reprezentan]ii psihologiei umaniste au sus]inut, de asemenea, c\ interpretarea subiectiv\ a lumii de c\tre indivizi este mai important\ decât realitatea obiectiv\, deoarece poate influen]a comportamentul mai mult decât realitatea. Caracteristic\ perspectivei umaniste este abordarea fenomenologic\ a personalit\]ii, care se bazeaz\ pe aprecierea/`n]elegerea experien]elor subiective pentru a explica evolu]ia comportamentului. Carl Rogers (apud Pelletier, 1996, p. 43) afirma c\, pentru `n]elegerea comportamentului, cea mai valoroas\ perspectiv\ este cadrul intern de referin]\ al individului. Rogers a pornit de la observa]ii clinice [i, impresionat de deschiderea [i dorin]a de progres a pacien]ilor s\i, a ajuns s\ sus]in\ c\ omul este funciarmente o fiin]\ bun\. Aplicarea `n interac]iunile terapeutice a concep]iei sale despre valoarea `n]elegerii cadrului de referin]\ al celuilalt l-a determinat s\-[i denumeasc\ teoria ca fiind centrat\ pe client. Dup\ C. Rogers, personalitatea se formeaz\ `n jurul tendin]ei centrale de actualizare a propriului poten]ial psihic. Tendin]a aceasta este specific\ tuturor fiin]elor vii; la oameni, tendin]a se manifest\ `n forma specific\ a `ncerc\rii de actualizare a individualit\]ii, a sinelui autentic al individului; mesajul psihologului american era c\ fiecare persoan\ ar trebui s\ `ncerce s\ fie ea `ns\[i, `n orice situa]ie, `n loc de a juca un rol. Rogers afirma c\, `ntrucât nu exist\ `n aceast\ mo[tenire nimic inacceptabil pentru societate, conflictul `ntre societate [i individ nu este inevitabil. Conceptul central `n teoria centrat\ pe client este reprezentarea de sine, imaginea de sine. Aceast\ component\ a personalit\]ii se define[te ca ansamblu al credin]elor individului despre propria sa persoan\ – tr\s\turile specifice, comportamentul – [i angajeaz\, `n structurarea sa, atât planul cognitiv (ce [tie persoana despre sine, cât de

174

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

bine se cunoa[te), cât [i planul afectiv (ce simte persoana `n leg\tur\ cu imaginea de sine). Reprezentarea de sine este rezultatul unei prelucr\ri subiective a informa]iei de c\tre individ [i poate s\ nu corespund\ `ntru totul eviden]ei empirice. Rogers a remarcat tendin]a indivizilor de a promova o reprezentare de sine pozitiv\. Distan]a `ntre reprezentarea de sine [i realitate este denumit\ prin termenul „incongruen]\”; to]i oamenii manifest\ un grad relativ de incongruen]\ `ntre experien]ele lor de via]\ [i imaginea de sine – acestea nu coincid. Când incongruen]a este `ns\ prea mare, echilibrul psihic al persoanei este afectat. ~n dinamica tendin]ei de realizare de sine devin foarte importante nevoia de apreciere pozitiv\ [i nevoia de autoapreciere pozitiv\ (vezi Maddi, 1980, p. 719). Nevoia de apreciere pozitiv\ din partea celorlal]i se manifest\ prin influen]a benefic\ a aprob\rii sociale a conduitei unei persoane asupra form\rii reprezent\rii de sine; nevoia de autoapreciere pozitiv\ se refer\ la satisfac]ia rezultat\ `n urma constat\rii c\ experien]a de via]\ confirm\ reprezentarea de sine. Aprobarea sau/[i dezaprobarea social\ sunt factori care modeleaz\ personalitatea. Rogers a explicat modul `n care experien]ele din copil\rie promoveaz\ congruen]a sau incongruen]a, considerând trebuin]a fundamental\ a indivizilor de a fi iubi]i [i accepta]i necondi]ionat de c\tre ceilal]i. Rogers a sus]inut c\ iubirea necondi]ionat\ din partea p\rin]ilor (care ofer\ copilului certitudinea c\ afec]iunea p\rin]ilor fa]\ de el nu depinde de conduita lui) satisface nevoia de apreciere pozitiv\ [i `nt\re[te congruen]a, `n timp ce iubirea condi]ionat\ accentueaz\ incongruen]a. Pe m\sur\ ce reprezentarea de sine se completeaz\ [i se stabilizeaz\, individul `ncepe s\ se defineasc\ prin aceast\ component\. Aceast\ autodefinire se traduce printr-o mai mare aderen]\ a conduitei persoanei la reprezentarea de sine, ceea ce are dou\ efecte specifice (apud Weiten, 1992, p. 442): reprezentarea de sine devine profe]ia care se auto`mpline[te (adic\ persoana respectiv\ tinde s\ se comporte consistent, `n mod congruent cu reprezentarea de sine, oarecum predictibil) [i apare rezisten]a la informa]iile care contrazic reprezentarea de sine. Informa]iile care infirm\ reprezentarea de sine amenin]\ echilibrul psihic al persoanei, caz `n care aceasta poate g\si o cale s\ ignore realitatea (ceea ce ar corespunde mecanismului psihic de ap\rare a eului numit negare). Reprezentarea de sine cristalizat\ `n urma unor aprecieri condi]ionate va fi determinat\ preponderent social, devenind astfel incongruent\ cu poten]ialit\]ile `nn\scute ale individului. Incongruen]a genereaz\ anxietate; orice experien]\ care nu confirm\ reprezentarea de sine devine o surs\ de anxietate. Pentru ca anxietatea s\ nu devin\ con[tient\, intr\ `n joc mecanismele defensive: reprimarea, deplasarea etc. Indivizii ignor\, neag\ sau deturneaz\ semnifica]ia realit\]ii pentru a-[i men]ine reprezentarea de sine. Congruen]a reprezint\ sursa [i condi]ia confortului psihic, a s\n\t\]ii psihice `n general. A. Maslow a nuan]at rela]ia dintre congruen]\ [i s\n\tatea psihic\, elaborând ideea realiz\rii de sine (autoactualiz\rii de sine) ca exemplu de personalitate s\n\toas\. Aplicarea teoriei sale asupra motiva]iei `n explicarea conduitei indivizilor reprezint\ una dintre cele mai interesante contribu]ii la `n]elegerea personalit\]ii. Maslow a sus]inut c\ trebuin]ele fiin]elor umane se organizeaz\ `ntr-un sistem ierarhic, care dispune cele mai puternice trebuin]e la baza ierarhiei, iar cele mai pu]in puternice la vârf. Func]ionarea sistemului motiva]ional presupune satisfacerea mai `ntâi a celor mai puternice trebuin]e, dup\ care pot fi activate [i cele mai slabe.

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

175

Tendin]a central\ a personalit\]ii este presiunea c\tre actualizarea posibilit\]ilor `nn\scute ale individului, la care se adaug\ [i presiunea pentru a-i satisface trebuin]ele fundamentale, care-i asigur\ supravie]uirea fizic\ [i psihic\. Actualizarea posibilit\]ilor `nn\scute formeaz\ a[a-numita motiva]ie de cre[tere, `n timp ce tendin]a ce vizeaz\ men]inerea vie]ii este denumit\ motiva]ie de deprivare. De[i cele dou\ tendin]e sunt organizate ierarhic, astfel `ncât tendin]a de supravie]uire trebuie realizat\ `naintea celei de actualizare, ele nu sunt `n realitate `n opozi]ie. Când toate nevoile asociate tendin]ei de supravie]uire sunt satisf\cute, devin evidente [i presante cele asociate actualiz\rii de sine, [i anume: nevoia de realizare a poten]ialului `nn\scut al individului [i nevoia de cunoa[tere-`n]elegere. Relativ la dezvoltarea personalit\]ii, Maslow a sus]inut valabilitatea observa]iilor lui Rogers, rezumând dinamica acestui proces la necesitatea satisfacerii celor dou\ grupe de trebuin]e: dac\ trebuin]ele de supravie]uire nu sunt blocate, trebuin]ele de autorealizare vor fi puternic exprimate; dac\ sunt blocate, atunci individul pune `n lucru mecanismele defensive. Personalitatea ale c\rei trebuin]e de supravie]uire [i de realizare de sine au fost satisf\cute se caracterizeaz\ prin urm\toarele tr\s\turi psihice: orientare realist\, acceptare de sine, acceptarea celorlal]i [i a lumii, spontaneitate, orientare spre sarcin\, [i mai pu]in spre sine, independen]\, sentimentul de solidaritate cu umanitatea, sim]ul umorului, creativitate [i nonconformism. Toate aceste tr\s\turi coreleaz\ cu s\n\tatea, confortul [i echilibrul psihic. Individul care [i-a dezvoltat un sens al individualit\]ii sale [i se simte `mplinit este sensibil la nevoile celorlal]i, este eficient `n profesie [i nu este dependent de aprobarea semenilor. De[i orient\rii umaniste i se repro[eaz\ optimismul exagerat `n aprecierea naturii umane, sublinierea importan]ei subiectivit\]ii `n explicarea comportamentului [i conceptul de reprezentare de sine r\mân achizi]ii deosebit de valoroase `n `n]elegerea personalit\]ii.

4.4. Perspectiva biologic\ Include toate concep]iile psihologice care subordoneaz\ `ntreaga organizare psihocomportamental\ a individului structurii lui morfofunc]ionale, accentueaz\ rolul motivelor biologice `n conduit\ [i supraliciteaz\ experien]a timpurie pre- [i postnatal\ `n formarea personalit\]ii (vezi `n aceast\ privin]\ Dafinoiu, Cosmovici, 1994, p. 57). Primele observa]ii asupra rela]iei subtile dintre latura bioconstitu]ional\ [i cea psihic\ a personalit\]ii apar]in anticilor care, cu mult `nainte de apari]ia endocrinologiei, au asociat predominan]a unei „umori” `n organism cu un anumit tip caracterial. Dup\ Allport (1991, p. 48), aceasta ar fi cea mai veche teorie psihologic\, având cea mai mare influen]\ de-a lungul timpului [i apropiindu-se de descoperirile [tiin]ei contemporane. ~n prima jum\tate a secolului XX, E. Kretschmer [i W. Sheldon au elaborat independent teorii care apelau la aceea[i rela]ie `ntre psihic [i fizic, ambele realit\]i fiind guvernate de mo[tenirea ereditar\. W. Sheldon (apud McConnell, 1977, pp. 524-525) a pus la punct o schem\ pentru a determina `n ce propor]ie fiecare dintre cele trei tipuri fizice (picnicul, astenicul [i atleticul descri[i de Kretschmer) se g\se[te la o anumit\ persoan\; m\surând diverse

176

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

lungimi, diametre [i propor]ii, a dat fiec\rui individ un scor de la 1 la 7 pentru fiecare dintre cele trei tipuri: – endomorful are o constitu]ie rotunjit\ (]esutul adipos este bine reprezentat), organe interne mari, dar cu o dezvoltare relativ slab\ a sistemului muscular [i osos; – mezomorful este puternic, cu musculatur\ [i oase bine dezvoltate, cu o constitu]ie „p\trat\”; – ectomorful este slab, cu extremit\]ile corpului lungi, dezvoltarea muscular\ slab\ – cu o constitu]ie liniar\; M\surând fiecare dintre aceste tipuri [i dând scoruri, vom ob]ine portretul individului pentru num\rul caracteristicilor endomorfe, mezomorfe [i ectomorfe din constitu]ia sa; Sheldon a identificat astfel peste 70 de tipuri de structuri constitu]ionale. El a listat câte 20 de tr\s\turi de personalitate pentru fiecare dintre cele trei tipuri constitu]ionale [i a urm\rit pe un e[antion de studen]i gradul de corelare `ntre cele dou\ variabile, g\sind `n final un coeficient de corela]ie foarte mare, dup\ cum urmeaz\: – endomorful se asociaz\ cu dorin]a de confort, relaxare, reac]ii lente, sociabilitate, automul]umire, somn adânc, afec]iune; – mezomorful se caracterizeaz\ prin spirit competitiv [i agresiv, valorizeaz\ aventura; energie, tendin]\ de dominare, curaj, sinceritate; – ectomorful este inhibat, introvertit, orientat c\tre activit\]i intelectuale, anxios, cu reac]ii rapide [i somn u[or tulburat. O serie de cercet\ri ulterioare nu au confirmat concluziile lui Sheldon, g\sind doar o corela]ie moderat\ `ntre tipul fizic [i tr\s\turile psihice, iar ideea asocierii fizic-personalitate a fost progresiv abandonat\ `n favoarea unor teorii biologice mai sofisticate asupra personalit\]ii. Astfel, teoria lui H. Eysenck se bazeaz\ pe analiza factorial\ a tr\s\turilor de personalitate; Eysenck a propus un model al personalit\]ii interpretat ca un sistem ierarhic de tr\s\turi, `n care tr\s\turile superficiale deriv\ dintr-un num\r de tr\s\turi de baz\, care provin din câteva tr\s\turi fundamentale. Aceste tr\s\turi fundamentale, identificate `n urma analizei factoriale, sunt: extraversiunea (manifestat\ `n tr\s\turi precum sociabilitate, activism crescut, c\utarea senza]iilor, vioiciune, dorin]ã de afirmare), nevrotismul (manifestat prin anxietate, tensiune psihic\, indispozi]ie, stim\ de sine sc\zut\) [i psihotismul (egoism, nesociabil, impulsiv, rece). Dup\ Eysenk, „personalitatea este determinat\ `ntr-o mare m\sur\ de gene” (apud Weiten, 1992, p. 446). Eysenk explic\ aceast\ leg\tur\ par]ial prin conceptul de condi]ionare, preluat din orientarea behaviorist\: indivizii pot fi condi]iona]i mai repede sau mai lent `n func]ie de caracteristicile proceselor corticale, de exemplu, `n func]ie de viteza cu care apare inhibi]ia. Diferen]ele interindividuale la nivelul func]ion\rii fiziologice genereaz\ diferen]e la nivelul condi]ion\rii, iar aceste diferen]e sunt cele care modeleaz\ tr\s\turile de personalitate. Exemplul preferat de Eysenk pentru a ilustra acest proces a fost diferen]a `ntre extraversiune [i introversiune: introverti]ii au procese corticale caracterizate de o inhibi]ie lent\ [i niveluri `nalte de excitare fiziologic\, ceea ce-i face mai u[or de condi]ionat, `n compara]ie cu extraverti]ii. Cei care pot fi u[or condi]iona]i achizi]ioneaz\ mai multe inhibi]ii care `mpiedic\ realizarea unei func]ion\ri sociale adecvate; de aici, tendin]a lor c\tre tr\irea situa]iilor de via]\ mai mult `n planul interior al vie]ii psihice.

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

177

Definind personalitatea ca pe o „sum\ de moduri de comportare, actuale sau poten]iale, ale organismului, moduri determinate de ereditate [i mediu” (apud Pavelcu, 1980), Eysenck concepe formarea personalit\]ii ca o rezultant\ a interac]iunii `ntre sectoarele cognitiv, conativ, afectiv [i somatic. Interac]iunea dintre aceste componente se manifest\ `n tr\s\turile de personalitate care se organizeaz\ pe patru niveluri ierarhice: nivelul inferior, cel habitual, cel al tr\s\turilor de grup [i cel superior, de tip factor general. ~n acest mod, Eysenck `ncearc\ s\ creeze o sintez\ a modului de abordare structural\, statistic\ [i func]ional\, dinamic\ asupra leg\turilor organice existente `ntre con]inuturile cognitive (concretizate `n `nsu[iri sau tr\s\turi) [i modurile afectiv-conative de manifestare a personalit\]ii. Cercet\rile mai recente din domeniul geneticii au furnizat argumente `n sprijinul ideii c\ personalitatea este `ntr-o mare m\sur\ determinat\ genetic. Cercet\rile realizate pe gemeni – univitelini [i bivitelini – au indicat corela]ii foarte puternice la acelea[i tr\s\turi de personalitate: agresivitate, altruism, afirmare de sine, empatie. ~n cazul tuturor tr\s\turilor de personalitate, similitudinea tr\s\turilor de personalitate era mult mai mare la gemenii identici (chiar [i `n cazul `n care ei fuseser\ crescu]i separat), ceea ce ar sugera c\ factorii genetici exercit\ o considerabil\ influen]\ asupra personalit\]ii. Un studiu longitudinal realizat `n SUA pe gemeni identici [i nonidentici, crescu]i `mpreun\ sau separat, a c\ror personalitate a fost urm\rit\ `n termenii similitudinii tr\s\turilor psihice, a condus la concluzia c\ diferen]ele de personalitate sunt influen]ate mai mult de diversitatea genetic\ decât de diversitatea mediului (vezi Pavelcu, 1980). Se estimeaz\ astfel c\ personalitatea este `n propor]ie de mai mult de 50% determinat\ ereditar [i c\ unele tr\s\turi ale vie]ii psihice sunt mai mult rezultatul eredit\]ii, `n compara]ie cu altele. Astfel, temperamentul, aptitudinile [i emotivitatea ar fi mai mult modelate de gene, `n timp ce caracterul [i voin]a ar fi mai mult rezultatul influen]elor mediului social. Echipamentul nervos [i endocrin al unei persoane, care este configurat ereditar, contribuie mai mult la inteligen]a, temperamentul [i fizicul s\u decât vocabularul, ideologia sau fundamentul ei cultural. Deci o parte a personalit\]ii este mai mult, iar alt\ parte mai pu]in supus\ influen]ei mediului [i `nv\]\rii; anumi]i indivizi `nva]\ mai u[or anumite deprinderi, atitudini [i practici culturale decât al]ii, datorit\ aptitudinilor, determinate genetic. ~n prezent, majoritatea speciali[tilor par a fi de acord c\ nici o tr\s\tur\ sau calitate nu este exclusiv ereditar\ sau exclusiv ambiental\ ca determinare. Tendin]a general\ este de a se interpreta personalitatea – sau oricare dintre subsistemele sale – ca o func]ie a produsului dintre ereditate [i mediu. Aceast\ formul\ este suficient de elastic\ pentru a acoperi numeroasele combin\ri posibile [i pentru a `n]elege c\, dac\ unul dintre factorii ereditate sau mediu ar fi nul, nu ar mai exista nici personalitatea. Amprentele genetice modeleaz\ conturul personalit\]ii, `n timp ce experien]ele specifice procesului de socializare formeaz\ con]inutul personalit\]ii. Se admite ideea c\, de[i genotipul r\mâne relativ stabil, exprimarea lui `n comportament evolueaz\ odat\ cu dezvoltarea individului, ca rezultat al `nv\]\rii [i al interac]iunilor cu mediul. Orientarea biologist\ `n studiul personalit\]ii este sus]inut\ [i de cercet\rile desf\[urate `n ultimele decenii privind specializarea func]ional\ a celor dou\ emisfere cerebrale (vezi `n acest sens Dumitru, 2001, p. 20); astfel, emisfera cerebral\ stâng\ este specializat\ `n recep]ionarea, prelucrarea [i integrarea informa]iilor, `n realizarea structurilor verbal-semantice complexe, `n timp ce emisfera cerebral\ dreapt\ este

178

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

specializat\ `n integrarea configura]ional-global\ a informa]iei, sub forma reprezent\rilor, imaginilor, utilizând limbajul nonverbal, intui]ia [i gândirea global\. Se poate observa, `n concluzie, diversitatea teoretic\ excep]ional\ specific\ studiului personalit\]ii. Aceast\ diversitate provine din faptul c\ diferitele teorii `ncearc\ s\ explice aspecte diferite ale comportamentului, `n paralel [i cu perfec]ionarea metodelor de investiga]ie sau cu progresul cercet\rilor din alte domenii: genetic\, biologie, sociologie etc. Chiar [i evenimentele socioistorice majore au influen]at con]inutul [i diversitatea teoretic\ din studiul personalit\]ii; de exemplu, concep]ia pesimist\ a lui S. Freud asupra naturii umane s-a format `n urma impresiilor generate de atrocit\]ile primului r\zboi mondial, accentul pe sexualitate a fost o reac]ie de contestare a represiunii sexualit\]ii, specifice epocii victoriene [.a.m.d. Nu exist\ `n prezent o teorie integratoare [i de sintez\ asupra personalit\]ii, ceea ce ar sus]ine afirma]ia lui J. Nuttin potrivit c\reia „`n psihologia personalit\]ii ne afl\m ast\zi `n faza de defri[are preliminar\” (apud Pavelcu, 1974, p. 156). S-au clarificat o serie de aspecte vizând componentele, nivelurile, tr\s\turile de personalitate, s-a cristalizat un model de interpretare a personalit\]ii, dar sinteza tuturor acestora `n explicarea comportamentului r\mâne un ideal de realizat. Un punct de intersec]ie major `n interpret\rile contemporane asupra personalit\]ii este conceperea ei ca sistem. Viziunea sistemic\ asupra personalit\]ii este deosebit de util\ atât din punct de vedere teoretic, cât [i practic; astfel, interven]ia `n terapie, consiliere sau asisten]a social\ se bazeaz\ pe cunoa[terea elementelor sistemului [i a interac]iunii dinamice dintre ele. Dup\ M. Golu (1993, pp. 34-40), personalitatea este un sistem: a) dinamic – `n sensul c\ organizarea personalit\]ii depinde de factorul timp. ~n dinamica personalit\]ii se distinge atât o tendin]\ evolutiv\ – de cre[tere, maturizare, dezvoltare –, cât [i una involutiv\. Dezvoltarea [i maturizarea diferitelor procese, structuri [i subsisteme componente se realizeaz\ `n ritmuri diferite, la momente diferite, ceea ce face ca la diferite vârste adaptarea individului s\ aib\ o eficien]\ diferit\. Pe de alt\ parte, `ntr-o personalitate matur\, diversele componente psihice au niveluri de dezvoltare diferite; b) deschis – caracterul de sistem deschis provine din interac]iunea individului cu mediul, schimbul de substan]e, energie [i informa]ii `ntre individ [i mediu f\când posibile supravie]uirea [i adaptarea/dezvoltarea personalit\]ii. Din punct de vedere neuropsihologic, rela]ionarea personalit\]ii cu mediul extern se realizeaz\ prin intermediul a trei tipuri de leg\turi func]ionale: – leg\turile primare sunt determinate genetic, au caracter `nn\scut [i se manifest\ pe `ntreaga durat\ a vie]ii individului; `n esen]\, leg\turile primare sunt reflexe necondi]ionate (alimentare, de ap\rare, senzoriale etc.) [i reprezint\ zestrea adaptiv\ a speciei; – leg\turile secundare se dezvolt\ pe baza celor primare, au caracter dobândit [i presupun procesul de `nv\]are, care mijloce[te achizi]ia experien]elor individuale de adaptare. De[i leg\turile secundare ating un `nalt nivel de complexitate, ele nu sunt definitorii pentru personalitate; – leg\turile ter]iare sunt cele care caracterizeaz\ personalitatea; spre deosebire de cele secundare, care se elaboreaz\ pe baza principiului semnaliz\rii, leg\turile ter]iare se elaboreaz\ pe baza sensului situa]iei/stimulului, prin

PERSONALITATEA – DETERMINANT FUNDAMENTAL ~N ASISTEN}A SOCIAL|

179

raportarea lor concomitent\ la motiva]ia personal\, dar [i la normele, valorile grupului. Leg\turile ter]iare se desf\[oar\ `n planul axiologic al existen]ei individului; c) hipercomplex – caracterul hipercomplex al personalit\]ii este determinat de num\rul foarte mare de elemente constitutive ale personalit\]ii [i al rela]iilor dintre acestea (intrasistemice) cu mediul extern. Aceast\ caracteristic\ face imposibil\ cunoa[terea simultan\ a tuturor elementelor [i conexiunilor care configureaz\ sistemul personalit\]ii; d) probabilist – sistemul personalit\]ii are caracter probabilist deoarece reac]iile persoanei `ntr-o anumit\ situa]ie sunt imprevizibile; `n raport cu unul [i acela[i stimul pot exista mai multe reac]ii, iar `n raport cu mai mul]i stimuli poate exista un singur r\spuns. Conduita unei persoane este o rezultant\ a combin\rii tr\s\turilor de personalitate cu specificul situa]iei `n care se desf\[oar\. A `n]elege conduita particular\ a unei persoane presupune coordonarea unui lung [ir de informa]ii despre antecedentele persoanei, despre valorile ei, despre mecanismele ei de ap\rare, despre expectan]ele ei etc., dar [i despre semnifica]ia situa]iei respective, a[a cum este evaluat\ subiectiv de c\tre actorul social. Un astfel de demers, absolut necesar `n interven]ia asisten]ial\, reclam\ din partea asistentului social `nsu[iri de personalitate specifice: perseveren]\, spirit de observa]ie, rigurozitate, toleran]\, empatie [i rezisten]\ la `nchidere. Niciodat\ nu trebuie considerat c\ se [tie totul despre o persoan\ anume; fiecare dintre noi evolueaz\ `n procesul adapt\rii la solicit\rile mediului. Considerarea acestei premise, a unei evolu]ii continue, trebuie s\ corespund\ [i principiului ipotezei optimiste, fundamental `n [tiin]ele educa]iei, care ne invit\ s\ credem c\ oricine poate evolua c\tre realizarea binelui, cunoa[terea de sine fiind o condi]ie `n acest sens.

Bibliografie selectiv\ Adler, A., Psihologia [colarului greu educabil, Editura IRI, Bucure[ti, 1995. Alexandrescu, I., Persoan\, personalitate, personaj, Editura Junimea, Ia[i, 1988. Allport, G.W., Structura [i dezvoltarea personalit\]ii, Editura Didactic\ [i Pedagogic\, Bucure[ti, 1991. Birch, A.; Hayward, S., Diferen]e interindividuale, Editura Tehnic\, Bucure[ti, 1999. Brânzei, P., Itinerar psihiatric, Editura Junimea, Ia[i, 1979. Cosmovici, A., Psihologie general\, Editura Polirom, Ia[i, 1996. Cozma, T.; Neculau, A. (coord.), Psihopedagogie, Editura Spiru Haret, Ia[i, 1994. Cre]u, C., Psihopedagogia succesului, Editura Polirom, Ia[i, 1997. Cuco[, C. (coord.), Psihopedagogie, Editura Polirom, Ia[i, 1998. Dafinoiu, I.; B\lan, B., „Personalitatea elevului”, în C. Cuco[ (coord.), Psihopedagogie, Editura Polirom, Ia[i, 1998. Dafinoiu, I.; Cosmovici, A., „Structura [i dinamica personalit\]ii”, în T. Cozma, A. Neculau (coord.), Psihopedagogie, Editura Spiru Haret, Ia[i, 1994. De Landsheere, V., L’Éducation et la formation, PUF, Paris, 1992. Dragomirescu, V.; Hanganu, O.; Prelipceanu, D., Expertiza medico-legal\ psihiatric\, Editura Medical\, Bucure[ti, 1991.

180

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Dumitru, I.A., Personalitate. Atitudini [i valori, Editura de Vest, Timi[oara, 2001. En\chescu, C., Tratat de Psihanaliz\ [i Psihoterapie, Editura Didactic\ [i Pedagogic\, Bucure[ti, 1998. Ey, H., Con[tiin]a, Editura {tiin]ific\ [i Enciclopedic\, Bucure[ti, 1983. Eysenck, H.; Eysenck, M., Descifrarea comportamentului uman, Editura Teora, Bucure[ti, 1998. Foss, B.M., Orizonturi noi `n psihologie, Editura Enciclopedic\ Român\, Bucure[ti, 1973. Gavriliu, L., Introducere `n psihologia educa]iei, vol. I, Institutul Pedagogic, Suceava, 1969. Golu, M., Dinamica personalit\]ii, Editura Geneze, Bucure[ti, 1993. Husen, T.; Postlethwaite, T.N., The International Encyclopedia of Education, ediþia a II-a, Pergamon, Oxford, 1995. Jung, C.G., Tipuri psihologice, Editura Humanitas, Bucure[ti, 1997. Linton, R., Fundamentul cultural al personalit\]ii, Editura {tiin]ific\, Bucure[ti, 1968. Maddi, S.R., Personality Theories: A Comparative Analysis, ediþia a IV-a, The Dorsey Press, Chicago, 1980. McConnell, J.V., Understanding Human Behaviour, ediþia a II-a, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1977. Miclea, M., Psihologie cognitiv\. Modele teoretico-experimentale, Editura Polirom, Ia[i, 1999. Munteanu, A., Psihologia copilului [i adolescentului, Editura Augusta, Timi[oara, 1998. Pavelcu, V., Culmi [i abisuri ale personalit\]ii, Editura Enciclopedic\ Român\, Bucure[ti, 1974. Pavelcu, V., „Structura [i orient\rile personalit\]ii”, în B. Zörgö (coord.), Probleme fundamentale ale psihologiei, Editura Academiei, Bucure[ti, 1980. P\unescu, C., Psihoterapia educa]ional\ a persoanelor cu disfunc]ii intelective, Editura ALL Pedagogic, Bucure[ti, 1999. Pelletier, P., Les thérapies transpersonnelles, FIDES, Québec, 1996. Perron, R., Genèse de la personne, PUF, Paris, 1985. Perwin, L.A., Personality: Theories and Research, Wiley, New York, 1984. Rogers, C., A Theory of therapy personality and interpersonal relationships as developed of science, S. Koch, New York, 1955. Sillamy, N., Dic]ionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucure[ti, 1996. Weiten, W., Psychology. Themes and Variations, ediþia a II-a, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove, California, 1992. Zamfir, C.; Vl\sceanu, L. (coord.), Dic]ionar de sociologie, Editura Babel, Bucure[ti, 1993. Zlate, M., Eul [i personalitatea, Editura Trei, Bucure[ti, 1997. Zlate, M., Introducere `n psihologie, Editura Polirom, Ia[i, 2000. Zörgö, B. (coord.), Probleme fundamentale ale psihologiei, Editura Academiei, Bucure[ti, 1980.

ªtefan Boncu

Elemente de psihologie socialã aplicatã

1. Ce este psihologia socialã aplicatã? 2. Metodologia aplicaþiilor în psihologia socialã 3. Intervenþii în domeniul sãnãtãþii fizice 4. Resurse comunitare ºi dileme sociale 5. Aplicaþii în domeniul environmental

1. Ce este psihologia socialã aplicatã? 1.1. Statutul ºtiinþific al psihologiei sociale Psihologia socialã a fost definitã ca studiul felului în care gândurile, sentimentele ºi comportamentele oamenilor sunt influenþate de prezenþa realã sau imaginatã a celorlalþi (definiþia aparþine lui Gordon Allport). Psihologii sociali nu se intereseazã numai de comportamente, ci ºi de sentimente, gânduri, credinþe, atitudini, intenþii, scopuri etc. (vezi Boncu, Ilin, Sulea, 2007). Toate acestea nu sunt direct observabile, dar pot fi inferate din comportament cu mai multã sau mai puþinã certitudine. Astfel de procese nonobservabile au o mare importanþã, cãci ele pot dirija comportamentul observabil. Cercetarea legãturii dintre atitudini ºi comportamente a format obiectul multor demersuri experimentale ºi s-a bazat tocmai pe aceastã presupunere. Existã, de asemenea, multiple antecedente ori repercusiuni ale comportamentului uman la nivelul proceselor ce se produc în creier. În special în cadrul cogniþiei sociale, psihologii sociali încearcã sã punã în relaþie aspecte ale comportamentului social cu structurile ºi procesele cognitive. Ceea ce face ca disciplina aceasta sã fie socialã este faptul cã ea trateazã despre felul în care indivizii umani sunt afectaþi de prezenþa fizicã a celorlalþi (un public într-o salã de spectacole), de prezenþa imaginatã a celolaþi (de pildã, anticipând evoluþia sa în faþa unui public) sau de o prezenþã implicatã. Ultimul tip de influenþã este deosebit de complexã ºi þine de natura socialã a trãirilor noastre ca fiinþe umane. De exemplu, gândirea se foloseºte de cuvinte, iar cuvintele derivã din limbaj ºi comunicare, ce n-ar exista în lipsa interacþiunii sociale. Astfel, gândirea însãºi, o activitate interiorizatã ºi intimã, se bazeazã de fapt pe prezenþa implicatã a altora. Cei mai mulþi indivizi nu aruncã hârtii pe stradã chiar dacã nu existã nimeni în preajmã ºi chiar dacã ºtiu bine cã nu existã posibilitatea de a fi surprinºi, ºi aceasta pentru cã în comunitate s-a construit o convenþie foarte puternicã sau o normã socialã ce condamnã astfel de comportamente. Ea implicã existenþa altor persoane ºi determinã comportamentul chiar ºi în condiþiile absenþei fizice a acestora. Psihologia socialã este o ºtiinþã întrucât utilizeazã metoda ºtiinþificã pentru a construi ºi testa teorii. La fel cum fizica foloseºte concepte ca electroni, atomi, cuante pentru a explica fenomene fizice, în câmpul psihologiei sociale au apãrut concepte ca atitudine, disonanþã, identitate, stereotip pentru a explica fenomenele psihosociale. Potrivit metodei ºtiinþifice, nici o teorie nu este adevãratã numai pentru cã are coerenþã internã ºi se susþine din punct de vedere logic. Dimpotrivã, teoria devine validã pe baza corespondenþei cu faptele. Psihologii sociali construiesc teorii din datele despre realitate ºi/sau din teoriile anterioare ºi apoi efectueazã cercetãri empirice în cadrul cãrora sunt colectate ºi analizate date pentru a-ºi testa teoriile.

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

183

1.2. Domenii ale psihologiei sociale O manierã simplã de a defini psihologia socialã este aceea de a preciza fãrã echivoc ce anume studiazã psihologii sociali. Astfel, sfera psihologiei sociale poate fi conturatã menþionând conþinutul principalelor manuale. O privire rapidã asupra lor ne poate forma o idee despre scopul disciplinei. Psihologii sociali studiazã o gamã extrem de largã de fenomene: persuasiunea, conformismul, puterea, influenþa, obedienþa, prejudecata, discriminarea, stereotipul, negocierea, sexismul, rasismul, grupurile mici, categoriile sociale, relaþiile intergrupuri, comportamentul în condiþii de densitate, conflictul social, schimbarea socialã, luarea deciziilor, leadershipul, comunicarea, limbajul, atitudinile, formarea impresiei, autoprezentarea, identitatea, emoþiile, atracþia interpersonalã, prietenia, dragostea, comportamentul sexual, agresivitatea, comportamentul altruist etc. Totuºi, a defini psihologia socialã în funcþie de fenomenele pe care le studiazã nu o diferenþiazã suficient de alte discipline. De exemplu, relaþiile între grupuri sunt cercetate nu numai în psihologia socialã, dar ºi în sociologie ºi politologie. Ceea ce face ca psihologia socialã sã funcþioneze ca o disciplinã distinctã este rezultatul a ceea ce ea studiazã, a manierei în care o face, precum ºi a nivelului de analizã la care o face.

1.3. Distincþia dintre psihologia socialã fundamentalã ºi cea aplicatã Celebra definiþie a lui Allport, pe care am enunþat-o mai sus, se referã la aspectul fundamental, de cercetare al disciplinei. Dar, pe lângã psihologia socialã fundamentalã, existã o psihologie socialã aplicatã. Scopul psihologiei sociale fundamentale este acela de a înþelege maniera în care indivizii sunt influenþaþi de alþii. Pentru a obþine aceastã înþelegere, se fac cercetãri empirice, iar rezultatele studiilor sunt integrate în teorii. Teoriile ºi principiile, ca ºi cercetãrile ce stau la baza lor, sunt expuse în manualele de psihologie socialã. Trebuie spus cã deºi cercetarea fundamentalã se realizeazã cel mai adesea în laboratoare, ea poate fi realizatã ºi în teren. Aºadar, dacã scopul este acela de a înþelege, atunci cercetarea este fundamentalã (Weyant, 1986). Dar ºtiinþele nu-ºi propun numai sã înþeleagã, deci sã explice lumea, ci sã o ºi schimbe. Psihologia socialã nu face excepþie. Cele douã scopuri ºi, corespondent, cele douã demersuri sunt diferite: una e sã înþelegi ceva ºi alta e sã foloseºti în practicã aceastã înþelegere. Psihologia socialã aplicatã încearcã sã foloseascã teoriile ºi principiile disciplinei pentru a rezolva probleme din lumea realã. Cel mai adesea, aplicaþiile folosesc cunoaºterea psihosocialã pentru a dezvolta intervenþii menite sã amelioreze funcþionarea instituþiilor. Intervenþiile sunt proiectate pentru a influenþa în mod direct comportamentul indivizilor. De pildã, ca rãspuns la poluarea excesivã s-au fãcut mai multe încercãri de a folosi cunoºtinþele de psihologie socialã pentru a determina oamenii sã controleze evacuarea deºeurilor de orice fel. O formã mai puþin directã de aplicare este folosirea informaþiei psihosociale de cãtre cei ce iau decizii în diferitele domenii ale vieþii sociale. De pildã, decizia Curþii Supreme a Statelor Unite din 1954 privind desegregarea

184

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

ºcolilor s-a bazat în parte pe date din psihologia socialã (Oskamp, 1984, apud Weayant, 1986). În acord cu tradiþia ºtiinþificã a disciplinei, multe aplicaþii psihosociale sunt atent testate pe teren pentru a se stabili gradul lor de eficienþã. Distincþia dintre psihologia socialã fundamentalã ºi cea aplicatã nu este întotdeauna foarte clarã. Existã multe cercetãri asupra problemelor din lumea realã, destinate sã consolideze cunoaºterea pe care o avem asupra acestor probleme, dar care nu indicã în mod necesar soluþii. De pildã, studiile asupra impactului imaginilor violente asupra agresivitãþii copiilor. În mãsura în care a înþelege o problemã poate fi primul pas spre descoperirea soluþiilor, unii cercetãtori sunt înclinaþi sã priveascã astfel de studii ca aparþinând psihologiei sociale aplicate. Alþii, dimpotrivã, rezervã termenul „aplicat” numai rezolvãrii propriu-zise a problemelor sociale (Sadava, 1997). Deºi faptul de a gândi activitatea psihologilor sociali ca fundamentalã ori aplicatã ne ajutã sã stabilim cu precizie scopurile demersurilor ºtiinþifice, aceastã distincþie nu trebuie dusã prea departe. Morton Deutsch (1980, apud Weyant, 1986) a avertizat cã focalizarea exclusivã asupra unui aspect al psihologiei sociale ºi ignorarea celuilalt sunt contraproductive. Considerând un proiect în mod strict cercetare fundamentalã putem rata implicaþiile lui aplicative ºi concentrându-ne numai asupra rezolvãrii problemelor din lumea realã putem trece peste potenþialele contribuþii teoretice. Un studiu de laborator ce pare foarte depãrtat de lumea realã poate sã punã în evidenþã un principiu de comportament cu ajutorul cãruia va fi rezolvatã o problemã, iar o cercetare desfãºuratã în vederea rezolvãrii unei probleme poate sã facã luminã asupra unei chestiuni teoretice.

1.4. Perspectiva istoricã În comparaþie cu istoria altor discipline ºtiinþifice, istoria psihologiei sociale este foarte scurtã. Primul experiment de psihologie socialã a avut loc în 1897, dar mulþi cercetãtori considerã cã psihologia socialã ºtiinþificã începe odatã cu Floyd Allport (ce-ºi publicã lucrãrile între 1915 ºi 1935), sau chiar cu germanul emigrat în Statele Unite, Kurt Lewin (foarte activ în deceniile al patrulea ºi al cincilea). Lewin a promovat atât psihologia socialã fundamenatlã, cât ºi pe cea aplicatã. Cercetãrile lui au fost în egalã mãsurã teoretice ºi practice. Cea mai citatã frazã a lui este: „Nu existã nimic mai practic decât o bunã teorie”. Menþinând un angajament ferm pentru metoda ºtiinþificã, el a insistat pentru iniþierea ºi desfãºurarea de cercetãri în vederea ameliorãrii condiþiilor de viaþã. Dat fiind cã psihologia socialã a manifestat la început o puternicã înclinaþie cãtre aplicaþii, este surprinzãtor cã, dupã moartea lui Lewin în 1947, psihologii sociali au abandonat treptat rezolvarea problemelor din lumea realã (Weyant, 1986). Leon Festinger, principalul continuator al lui Lewin, a manifestat o preferinþã specialã pentru experimentul de laborator ºi pentru cercetarea fundamentalã. Sub influenþa lui, psihologii sociali au devenit, pentru câteva decenii, profesioniºti în halate albe care confruntã subiecþi, în laborator, cu situaþii pe care le-au aranjat dinainte. Ei s-au concentrat aproape exclusiv asupra dezvoltãrii ºi testãrii de teorii. Aºadar, dupã Lewin psihologia socialã fundamentalã se dezvoltã vertiginos, iar cea aplicatã rãmâne în urmã. Preocuparea aproape exclusivã pentru cercetarea fundamentalã

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

185

se explicã prin necesitatea de a câºtiga credibilitate pentru tânãra disciplinã. În timp ce aplicaþiile presupun muncã de teren ºi judecãþi de valoare, cercetarea fundamentalã în laborator permite un control foarte strict asupra variabilelor. În felul acesta, psihologii sociali au ignorat implicaþiile sociale ale muncii lor. La sfârºitul anilor ’60, în psihologia socialã s-a declanºat o crizã puternicã (Weyant, 1986). În aceastã perioadã s-a pus la îndoialã însuºi statutul ºtiinþific al disciplinei. Mulþi cercetãtori se întrebau dacã înclinaþia pentru înºelarea ingenioasã a subiecþilor nu descalificã psihologia socialã, fãcând din ea un joc mai curând decât o ºtiinþã. Tot acum, psihologii sociali s-au întrebat dacã fenomenele observate în mediul de laborator au vreo relevanþã pentru lumea realã. La sfârºtul anilor ’70, chestiunea relevanþei sociale a cercetãrilor i-a fãcut sã iasã din laborator ºi sã realizeze tot mai multe cercetãri în mediile sociale reale. Iniþial, tendinþa cãtre cercetarea de teren nu a fost, de fapt, o întoarcere la aplicaþii, ci o modalitate de a testa teoriile din psihologia socialã fundamentalã în medii sociale reale. Totuºi, succesul studiilor realizate în mediul social real ºi ameliorarea metodelor de cercetare în teren au pregãtit dezvoltarea psihologiei sociale aplicate.

1.5. Modelul ºtiinþei naturale (MªN) Apãrând proprietatea psihologiei sociale experimentale de a fi generalizabilã, Stuart Oskamp vede psihologia socialã aplicatã ca o formã de inginerie socialã: „Psihologia socialã aplicatã nu poate uzurpa rolul politicii, ci se subordoneazã în mod inevitabil acesteia în termeni de obiective fezabile. Aceastã subordonare presupune, e de la sine înþeles, ca scopurile politice ºi sociale sã fie explicite ºi acceptabile. Funcþia acestui domeniu este sã optimizeze instituþiile ºi practicile sociale folosind teoriile psihosociale” (Oskamp, 1984, p. 31). Cu alte cuvinte, psihologia socialã ia obiectivele sociale ºi politice ca date, deci le acceptã fãrã sã se pronunþe în vreun fel asupra lor ºi, în virtutea expertizei de care dispun, psihologii sociali criticã practicile prin care instituþiile ºi reprezentanþii lor în societate încearcã sã implementeze aceste obiective. În esenþã, psihologii sociali sunt consultanþi tehnici. Aºadar, modelul ºtiinþei naturale afirmã cã practicile prin care scopurile instituþionale sunt transpuse în practicã, ºi nu scopurile însele, pot fi contestate de psihologii sociali ca fiind ineficiente sau inadecvate (vezi Boncu, Ilin, Sulea, 2007). Modificãrile propuse de psihologii sociali pot fi acceptate sau nu. Psihologii sociali pot funcþiona în calitate de consultanþi pe lângã medici, politicieni, manageri, arhitecþi etc. În modelul ºtiinþei naturale, psihologia socialã aplicatã este net diferitã de cea fundamentalã. MªN este un model la care aderã mulþi psihologi sociali contemporani ºi care se aflã la baza multor cercetãri contemporane îndreptate cãtre soluþionarea unor probleme sociale specifice. În astfel de cercetãri, un obiectiv (de pildã, a face propaganda antitabac mai eficientã) este urmãrit cerându-se psihologilor sociali sã sugereze strategii adecvate (de pildã, sã colaboreze la turnarea filmelor publicitare implicând teoriile din domeniul schimbãrii de atitudine). În acest caz, psihologul social acþioneazã ca un consultant al grupurilor, organizaþiilor ºi instituþiilor. Un astfel de rol are ºi aspecte negative: de pildã, psihologul social aplicat trebuie în mod frecvent sã accepte definiþii eronate ale problemelor.

186

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Raven ºi Haley (1982) au fost solicitaþi sã rezolve problema infecþiilor pe care pacienþii le contracteazã în spitale (aºa-numitele infecþii nosocomice – de la cuvântul grecesc nosokomeion, ce are sensul de spital): în 1981, în Statele Unite, se estimase cã 1,6 milioane de persoane dobândiserã astfel de infecþii, dintre care 15.000 muriserã. Sarcina celor doi psihologi sociali era de a întãri eficienþa ofiþerilor de control al infecþiilor, personal nou-introdus în spitale ce se ocupa cu implementarea neabãtutã a regulilor de igienã. Problema prezentatã lui Raven ºi Haley era una de obedienþã: cum pot ofiþerii însãrcinaþi cu controlul infecþiilor sã determine surorile medicale, infirmierii ºi medicii sã se supunã strict regulilor formale. Cei doi au descoperit însã foarte repede cã în spitale relaþiile ierarhice nu erau stabilite adecvat: surorile medicale nu erau dispuse sã dea curs oricãror comenzi ale medicilor. În aceste condiþii, Raven ºi Haley au redefinit problema, hotãrând cã trebuie acþionat asupra relaþiilor de rol în general ºi nu asupra calitãþilor persuasive ale ofiþerilor de control al infecþiilor. Soluþia la problema infecþiilor dobândite în spitale era, de fapt, schimbarea structurii relaþiilor de rol. Aºadar, MªN nu permite psihologiei sociale sã contribuie la analiza problemelor sociale. Psihologii sociali au dreptul sã aprecieze critic performanþa instituþiilor – ca cele din domeniul sãnãtãþii ºi justiþiei – ºi sã stabileascã problemele asupra cãrora meritã sã se concentreze. În plus, prin faptul cã nu cautã în mod activ probleme ce trebuie rezolvate ºi care ar putea sã le ghideze interesele teoretice, psihologii sociali nu ajung sã consolideze capacitatea societãþii de a face faþã schimbãrii.

1.6. Modelul ºtiinþei sociale (MªS) Existã, de fapt, tot mai mulþi psihologi sociali care atribuie aplicaþiilor un rol important atât în dezvoltarea teoriei din psihologia socialã, cât ºi în aportul psihologiei sociale la teoria ºi cercetarea din alte discipline sociale. Cei ce adoptã modelul ºtiinþei sociale argumenteazã cã psihologia socialã oferã o perspectivã indispensabilã pentru înþelegerea societãþii ºi a instituþiilor sale. Rolul psihologiei sociale aplicate nu este, de aceea, limitat la a da sfaturi pentru ca alþii, politicieni, manageri, medici etc., sã-ºi îndeplineascã sarcinile profesionale cu mai multã eficienþã. Mai curând, psihologului social i se cere sã lucreze în colaborare cu cercetãtorii din alte ºtiinþe sociale pentru a asigura o înþelegere complexã asupra funcþionãrii instituþiilor sociale. Nu putem, de pildã, aprecia semnificaþia statisticilor criminalitãþii fãrã a cunoaºte percepþiile actorilor implicaþi – agresori ºi victime. În MªS, psihologia socialã apare ca o disciplinã ce reacþioneazã imediat la problemele sociale, dezvoltând teorii capabile sã punã în evidenþã dimensiuni inedite ale problemelor sociale în cauzã. Aceasta a fost motivaþia ce a stat la baza multora din descoperirile importante ale disciplinei, ca ostilitatea intergrupuri sau complezenþa la ordinele autoritãþii. Potrivit MªS, psihologii sociali au prin excelenþã vocaþie practicã, se intereseazã de dificultãþile ºi problemele ce apar la nivel individual, grupal, comunitar, social ºi au iniþiative de intervenþie concretizate în programe sociale.

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

*

*

187

*

Expresia celebrã al lui Lewin privitoare la aspectul practic al teoriilor solide trebuie luatã în serios. Existã, în psihologia socialã, numeroase teorii cu vocaþie aplicativã. Teoria disonanþei cognitive, una din cele mai importante ale disciplinei ºi la care cercetãtorii au lucrat decenii în ºir, poate fi aplicatã facil în mediul organizaþional pentru a rezolva probleme legate de inechitatea salariilor sau de lipsa de cooperare. Poate fi utilizatã, de asemenea, în programele de slãbire, în tratamentul psihic al femeilor violate ºi în multe alte forme de intervenþie. Teoria atribuirii, ºi ea extrem de importantã, probabil teoria reprezentativã pentru psihologia socialã, îºi gãseºte uºor aplicaþii în domeniul educaþiei, în sãnãtatea mintalã ºi psihicã, în relaþiile interpersonale, în sport, în organizaþii etc. De fapt, multe din teoriile psihologiei sociale sunt inspirate din viaþa de zi cu zi, sunt rafinate în laborator ºi sunt utilizate apoi în rezolvarea problemelor cotidiene. Ne propunem, aºadar, sã prezentãm în acest capitol partea practicã a psihologiei sociale. Psihologia socialã este o ºtiinþã, dar ºi o practicã a unor profesioniºti ce ajutã oameni ºi comunitãþi sã-ºi atingã scopurile. Termenul „aplicat” din expresia „psihologie aplicat㔠trebuie, în opinia noastrã, utilizat pentru a desemna rezolvarea problemelor din viaþa de zi cu zi. Evident, aceste probleme se cuvin mai întâi studiate – acesta este proiectul ºtiinþelor sociale în general, acesta este proiectul psihologiei sociale teoretice. Noi vom încerca sã descriem felul în care cunoºtinþele de psihologie socialã pot fi utilizate de cãtre cei ce intervin prin programe sociale, de cãtre cei ce produc schimbãri la nivelul individului, dar ºi al societãþii.

2. Metodologia aplicaþiilor în psihologia socialã 2.1. Elemente de metodologie a aplicaþiilor În anii ’50 ºi ’60, psihologii sociali au perfecþionat metodele de cercetare în vederea dezvoltãrii ºtiinþei fundamentale. Într-un studiu experimental tipic, subiecþii, de obicei studenþi, vin la laborator ºi sunt repartizaþi la întâmplare în diferitele condiþii experimentale. Fãrã sã dezvãluie adevãratul scop al studiului, experimentatorul manipuleazã o variabilã independentã (de pildã, frustrare ºi nonfrustrare) ºi mãsoarã o variabilã dependentã (de pildã, agresivitatea) în timp ce controleazã variabilele parazite (de exemplu, temperatura camerei). Scopul acestei proceduri este de a izola influenþa variabilei independente (în mãsura în care aceastã influenþã existã) asupra variabilei dependente. Într-un experiment bine controlat, un efect sistematic (de pildã, subiecþii din condiþia „frustrare” se comportã mai agresiv decât cei din condiþia nonfrustrare) poate fi atribuit influenþei cauzale a variabilei independente. Explicaþiile alternative pentru acest efect nu pot fi susþinute. Repartizarea aleatorie a subiecþilor pe condiþii descalificã explicaþiile bazate pe caracteristicile personale ale subiecþilor (de pildã, dacã nu s-ar face repartizarea la întâmplare, s-ar putea spune cã subiecþii din condiþia

188

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

„frustrare” sunt mai înclinaþi spre acte violente din naºtere). Controlul asupra variabilelor externe face improbabilã producerea efectului de cãtre un alt factor (de pildã, temperatura camerei). Avându-se în vedere cã subiecþii ignorã adevãratul scop al studiului, nu se poate afirma cã efectul observat ar putea fi doar rezultatul reacþiei subiecþilor la ipotezã (motivaþia de a ajuta experimentatorul sã-ºi confirme ipoteza). Experimentul de laborator desfãºurat cu înºelarea subiecþilor reprezintã un instrument valoros pentru descoperirea principiilor comportamentului (vezi, pentru metodologia psihologiei sociale, Chelcea, 2001; Curelaru, 2003). În general, controlul experimental devine mult mai dificil în aprecierea eficienþei aplicaþiilor psihosociale. Dacã participanþii la o cercetare de laborator sunt uºor de repartizat în grupurile experimentale, operaþiile de repartizare în condiþii experimentale ºi de manipulare devin mult mai dificile în mediul social real. O altã problemã este cã intervenþiile ºi cercetãrile aplicate se desfãºoarã în condiþii reale, unde evenimentele apar spontan, încât cercetãtorilor le vine foarte greu sã controleze variabilele ce pot influenþa variabila dependentã. În sfârºit, dacã în cercetarea fundamentalã variabila independentã e simplã ºi, de aceea, conduce la concluzii clare asupra efectului, în cercetarea aplicatã variabila independentã este adesea foarte complexã. Pentru acest motiv, e greu de spus care parte sau pãrþi ale ei sunt suficiente pentru a produce efectul (Boncu, Ilin, Sulea, 2007). Date fiind deficienþele ce apar în controlul experimental când se trece de la cercetarea fundamentalã la cea aplicatã, putem înþelege ezitãrile psihologilor sociali de a se implica în demersuri de psihologie socialã aplicatã. Totuºi, existã ºi motive de a avea încredere în rezultatele unei cercetãri aplicate. În primul rând, ea are o valoare socialã deosebitã. În afara cazurilor când variabilele parazite necontrolate se schimbã în mod sistematic odatã cu variabila independentã, ele reduc probabilitatea de a demonstra cã o variabilã independentã are un efect cauzal asupra variabilei dependente. De aceea, a demonstra eficienþa unei intervenþii într-un context necontrolat din lumea realã poate sã confirme puterea variabilei independente. În plus, tehnicile cvasiexperimentale, ce permit concluzii cauzale, pot fi folosite în demersurile de teren când nu se poate asigura controlul experimental (Chelcea, 2001).

2.2. Evaluarea programelor Programele sociale sunt demersuri complexe ºi extrem de costisitoare. De pildã, plecând de la constatarea numãrului mare de accidente de circulaþie cauzate de consumul de alcool se poate imagina ºi implementa un program social vizând schimbarea atitudinii oamenilor faþã de ºofatul sub influenþa alcoolului. Plecând de la observaþia cã în România proporþia bolnavilor hipertensivi este mai mare decât în orice þarã europeanã, se poate imagina un program social având drept obiectiv diminuarea numãrului indivizilor cu boli cardiovasculare. În fiecare stadiu al dezvoltãrii unui program, cei ce intervin se confruntã cu dificultãþi de rezolvarea cãrora depinde atingerea scopului principal al programului. Cercetarea de evaluare (sau evaluarea programelor) poate juca un rol deosebit de important în soluþionarea dificultãþilor ce apar în procesul de dezvoltare ºi implementare a programelor, ca ºi în mãsurarea impactului programelor. Potrivit lui Mark Pancer, „programul este un set de activitãþi ce au ca principal obiectiv

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

189

producerea unei schimbãri la cei ce vor beneficia de program sau în mediul acestora” (Pancer, 1997, p. 49). Caracteristica principalã a unui program o reprezintã, prin urmare, schimbarea socialã. În funcþie de schimbãrile pe care ºi le propun, programele sunt extrem de diverse. Unele þintesc sã rezolve probleme legate de criminalitate, accidente rutiere, asistenþa socialã a vârstei a treia, donarea de organe, evaziune fiscalã, alcoolism, relaþii tensionate între grupurile etnice ori rasiale, fumat, consum de droguri, violenþa în ºcoalã etc. Altele vizeazã sã consolideze satisfacþia muncii, bunãstarea, fericirea, stima de sine etc. Cei ce realizeazã evaluarea programelor privesc astfel de schimbãri ca rezultate ale programelor. Evaluarea programelor este o ºtiinþã independentã, ce face parte din grupul ºtiinþelor sociale, ca ºi sociologia sau antropologia, de pildã. Ea a apãrut în anii ’60, în Statele Unite, ca urmare a înmulþirii programelor sociale în domeniile calitãþii vieþii, sãnãtãþii, educaþiei, locuinþei etc. Evaluarea programelor îngãduie agenþiilor finanþatoare, cele mai multe guvernamentale, sã verifice eficienþa alocãrii fondurilor, iar managerilor de programe le îngãduie sã dovedeascã faptul cã programele lor îºi ating scopurile la costuri rezonabile. De asemenea, cercetarea de evaluare contribuie la ameliorarea programelor ºi la luarea deciziilor potrivite. Pe baza rezultatelor cercetãrilor de evaluare se pot face ajustãri în proiectele ºi în implementarea propriu-zisã a programelor în aºa fel încât eficienþa lor sã creascã. Iatã o definiþie a evaluãrii programelor: „Aplicarea unei game largi de metode de cercetare socialã pentru a aprecia nevoia de programe sociale, modul în care astfel de programe sunt proiectate ºi implementate ºi eficienþa lor în a produce schimbãrile dorite la un cost rezonabil” (Pancer, 1994, p. 49). Cercetarea de evaluare utilizeazã multe din tehnicile ºi metodele din cercetãrile sociale aplicate. Totuºi, spre deosebire de acestea, cercetarea de evaluare are drept scop sã ghideze dezvoltarea programelor sociale, astfel încât ele sã aibã efecte maxime la costuri moderate. Cel ce face evaluarea programelor este, practic, un consultant în domeniul schimbãrii sociale. El colaboreazã strâns cu cei ce implementeazã programul pentru a amplifica la maximum impactul intervenþiei ºi a obþine cât mai multe beneficii pentru societate. Fiecãrui stadiu de dezvoltare a unui program îi corespunde un tip de evaluare (Pancer, 1997; Sechrest, Figueredo, 1993). În primul stadiu se face o evaluare a nevoilor comunitãþii (potenþialilor beneficiari). În stadiul de proiectare a programului se poate face o evaluare a adecvãrii (se urmãreºte, în acest caz, ca scopurile programului sã fie clare, specifice ºi mãsurabile, ca activitãþile sã fie coerente ºi bine articulate ºi ca argumentarea legãturii cauzale dintre activitãþi ºi scopuri sã fie solidã). În stadiul de implementare se poate realiza o evaluare a procesului (dacã odatã pus în aplicare programul opereazã aºa cum a fost planificat). În sfârºit, în etapa finalã, aceea în care programul produce rezultate, se fac douã tipuri de evaluãri: o evaluare a rezultatelor propriu-zise (are programul efectele scontate?) ºi o evaluare cost-beneficiu (rezultatele au fost produse la costurile planificate?). Cele mai importante evaluãri sunt cele ce privesc nevoile comunitãþii ºi rezultatele. Pentru a realiza ultimul tip de evaluare se foloseºte, de multe ori, cvasiexperimentul.

190

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

2.3. Cvasiexperimentul În multe contexte de teren, mai cu seamã când facem evaluarea unor programe de intervenþie, nu avem posibilitatea de a repartiza participanþii la întâmplare în grupuri. Vom utiliza, de aceea, un cvasiexperiment, care însã poate avea o validitate internã îndoielnicã. Cvasiexperimentele au variabile independente ºi variabile dependente, dar nu folosesc repartizarea aleatorie a participanþilor pe niveluri ale variabilei independente (pe grupuri experimentale). În cadrul cvasiexperimentului, se comparã grupuri nonechivalente ºi acestea pot sã difere între ele nu numai prin expunerea la valori diferite ale variabilei independente, dar ºi prin alte variabile. De pildã, un cercetãtor din domeniul ºtiinþelor educaþiei îºi propune sã determine dacã recapitularea la finalul fiecãrui curs amelioreazã performanþa studenþilor. ªtim cã, în modelul clasic al experimentului, trebuie sã folosim cel puþin douã niveluri ale variabilei independente – de exemplu, cu recapitulare ºi fãrã recapitulare. Din pãcate, cercetãtorul nu poate repartiza studenþii la întâmplare ºi va profita de o repartizare deja existent㠖 de pildã, va compara o grupã de psihologie din anul III cu o grupã de sociologie din anul III. Evident, între membrii celor douã grupuri existã diferenþe: se pot gãsi dimensiuni care sã afecteze performanþa independent de tratamentul experimental. a) Planul cu un singur grup ºi cu posttest – constã în expunerea unui grup la o valoare a variabilei independente ºi apoi mãsurarea variabilei dependente. De exemplu, sã presupunem cã un canal de televiziune difuzeazã o emisiune despre Holocaust ºi cã suntem interesaþi în impactul acesteia asupra populaþiei. Considerãm cã difuzarea emisiunii a fost tratamentul experimental ºi încercãm sã mãsurãm impactul variabilei independente: trimitem chestionare unui eºantion de subiecþi. Constatãm, astfel, cã 76% ºtiu ce s-a întâmplat în timpul regimului hitlerist. Dar ne putem pune întrebarea dacã emisiunea a amplificat sau a diminuat conºtiinþa populaþiei asupra Holocaustului. Dacã nu avem un pretest sau un alt grup neexpus la emisiune, e greu de rãspuns. Într-un fel, acest plan se apropie de studiul de caz. b) Planul cu pretest ºi cu grupuri nonechivalente. Prin nonechivalent înþelegem faptul cã al doilea grup a fost ales printr-un mecanism de selecþie diferit în raport cu grupul expus la tratament. În exemplul cu Holocaustul, descoperim cã în mediul rural nu s-a difuzat emisiunea. Selectãm un grup de subiecþi din mediul rural ºi îi comparãm cu grupul expus la tratament. În acest plan, orice diferenþã dintre grupuri se poate datora tratamentului, dar ºi diferenþelor de selecþie între grupuri. Cu cât grupurile sunt mai echivalente, cu atât concluzia este mai validã. c) Planul cu un grup, cu pretest ºi posttest. Acest plan este extrem de rãspândit în studiile aplicate de teren. El reprezintã un progres în raport cu planurile anterioare. Aceeaºi participanþi sunt selectaþi pentru ambele observaþii. Totuºi, apar ºi aici factori perturbatori. În exemplul cu Holocaustul, dacã trimitem chestionare înainte de difuzarea emisiunii, ele vor influenþa subiecþii. Posttestul ar putea mãsura efectul pretestului. Dacã decidem sã facem pretestul cu mult timp înainte (de exemplu, cu un an), apar alte probleme. S-ar putea produce, în acest rãstimp, evenimente parazite care sã influenþeze

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

191

atitudinile populaþiei faþã de Holocaust – prinderea ºi judecarea unui criminal de rãzboi sau difuzarea de cãtre alt canal a unor emisiuni asemãnãtoare. d) Planul cu un grup de control nonechivalent, cu pretest ºi posttest. Grupul de control nu este echivalent ºi nu este expus tratamentului. Ambelor grupuri li se aplicã pre- ºi posttestãri. Acest plan este extrem de rãspândit în studiile de teren din ºtiinþele sociale, cãci permite anihilarea unora din factorii ce ameninþã validitatea internã. Dacã existã scoruri apropiate la pretest, înseamnã cã grupurile sunt relativ apropiate. Dacã pretestul ºi posttestul grupului de control sunt echivalente, atunci este posibil sã nu fi intervenit maturizarea ºi evenimentele parazite. Efectele testãrii sunt ºi ele anihilate, cãci ambele grupuri primesc aceleaºi testãri. e) Planul cu observaþii multiple înainte ºi dupã tratament este reprezentativ pentru a doua clasã de planuri cvasiexperimentale. În acest caz, un singur grup este observat de mai multe ori înainte de aplicarea tratamentului experimental ºi de mai multe ori dupã. Un astfel de plan surprinde schimbarea permanentã, în mãsura în care aceasta existã. De pildã, dacã dorim sã introducem o nouã grilã de salarizare ºi imediat dupã introducerea ei observãm o creºtere cu 10 % care se menþine, putem avea încredere cã aceastã creºtere se datoreazã noii grile. Desigur, existã posibilitatea ca un eveniment parazit sã fi coincis cu intervenþia noastrã (introducerea grilei) ºi el sã producã acest efect. Nu avem, trebuie sã admitem, un control deplin. În acest plan, relaþia subiecþilor nu introduce distorsiuni, cãci avem de-a face cu acelaºi grup. O variantã care întãreºte considerabil validitatea internã a acestui plan este introducerea unui grup de control – un al doilea grup, nonechivalent, este mãsurat la aceleaºi intervale, dar nu i se aplicã nici un tratament. Grupul de control ne ajutã sã detectãm efectele evenimentelor parazite. Discuþia asupra cvasiexperimentului este oarecum descurajatoare – atunci când facem cercetãri de teren sau când explorãm rezultatele unor aplicaþii, apar probleme ce par insurmontabile. Nici unul din planurile prezentate nu eliminã total factorii paraziþi. Totuºi, cvasiexperimentele sunt instrumente indispensabile pentru psihologii interesaþi în chestiunile aplicate, evaluarea clinicã, evaluarea programelor educaþionale sau a altor programe de intervenþie în social.

2.4. Etica aplicaþiilor Cercetarea fundamentalã din psihologia socialã a fost criticatã pentru folosirea tehnicilor de înºelare a subiecþilor. Unii critici sunt de pãrere cã subiecþii ar trebui informaþi complet asupra scopului ºi procedurilor experimentului înainte de a-ºi da consimþãmântul pentru participare. Fãrã acest consimþãmânt în cunoºtinþã de cauzã, subiectul este implicat într-o situaþie pe care el ar fi ocolit-o. Evident, faptul de a oferi informaþii complete la începutul experimentului are implicaþii drastice asupra rezultatelor – subiecþii nu vor mai reacþiona spontan la manipulãrile experimentatorului. Consecinþele aplicaþiilor psihologiei sociale pot fi foarte însemnate ºi de aceea preocupãrile etice în acest domeniu sunt cel puþin la fel de importante ca în psihologia socialã fundamentalã (Boncu, Ilin, Sulea, 2007). Dacã în cercetãrile de psihologie socialã fundamentalã se induc schimbãri de scurtã duratã în comportamentul indivizilor

192

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

(manipulãrile nu sunt decât schimbãri comportamentale induse de experimentator), scopul principal al aplicaþiilor este acela de a produce schimbãri permanente (Weyant, 1986). De pildã, ar fi inutil sã determinãm un subiect sã se lase de fumat o zi – scopul unui asemenea demers este de obicei mult mai ambiþios. Existã critici ai psihologiei sociale aplicate care privesc aceste influenþe pe termen lung ca manipulãri nejustificate ºi incorecte ale comportamentului indivizilor. E dificil ºi uneori periculos de stabilit ce anume e bine pentru alþii. Totuºi, a abandona aplicaþiile ar constitui probabil un rãu ºi mai mare: ar însemna sã renunþãm sã-i ajutãm pe oameni în condiþiile în care avem toate mijloacele sã o facem (Weyant, 1986). Pentru a se evita reproºurile de încãlcare a eticii, e nevoie ca orice demers de aplicare sã fie evaluat mai înainte de a demara de o comisie de experþi.

3. Intervenþii în domeniul sãnãtãþii fizice 1 În ultimele patru decenii, oamenii de ºtiinþã, ca ºi publicul larg, au realizat cã anumite patternuri de comportament aduc serioase prejudicii sãnãtãþii fizice a persoanei (vezi Boncu, Ilin, Sulea, 2007). De pildã, raportul anual din 1964 al Asociaþiei Medicilor Americani a pus în legãturã fumatul cu cancerul ºi bolile de inimã. Spre 1970, ideea cã fumatul constituie principala cauzã ce duce la moarte ºi care poate fi îndepãrtatã prin eforturi de schimbare a comportamentelor era un lucru bine stabilit. Alte comportamente autodistructive recunoscute ca atare sunt consumul de hranã în exces ºi consumul de hranã nepotrivitã, lipsa exerciþiilor fizice, acoolul, consumul de droguri, munca stresantã pe o perioadã îndelungatã. Din nefericire, în ciuda conºtientizãrii consecinþelor negative asupra sãnãtãþii ale acestor practici, mulþi oameni continuã sã desfãºoare comportamente autodistructive. În 1980, în Statele Unite, se considera cã jumãtate din decesele din anul anterior se datoraserã unor cauze comportamentale. Multe dintre aceste comportamente sunt, probabil, adânc înrãdãcinate în stilul nostru de viaþã. Mâncarea gãtitã repede, ca ochiurile ori cartofii prãjiþi, e gustoasã, consumul de alcool este un comportament social, fumatul este un comportament acceptat ºi care uneori conferã distincþie. În plus, mulþi oameni sunt convinºi cã a munci pe brânci, pânã la surmenare, este soluþia de a-ºi asigura o existenþã tihnitã. Rezistenþa la schimbare este atât de mare, încât indivizii nu vor renunþa la obiceiurile lor nici atunci când medicul le spune cã ele sunt profund nocive pentru sãnãtate. Date fiind riscurile asociate stilului de viaþã al multora dintre noi, e limpede cã schimbãrile comportamentale pot avea efecte benefice. Astãzi se considerã cã ºapte din cele zece principale cauze ale morþii înainte de bãtrâneþea înaintatã pot fi diminuate semnificativ prin schimbarea comportamentelor nesãnãtoase. Conceptul de medicinã comportamentalã, apãrut în anii ’80, se referã tocmai la inducerea acestor schimbãri. Noua abordare este însoþitã de o miºcare generalã în domeniul îngrijirii sãnãtãþii, de la solicitarea medicilor de a trata boala spre prevenirea bolilor prin comportamente adecvate autoimpuse. Abordarea preventivã amplificã responsabilitatea individualã în 1. În bunã mãsurã, expunerea din acest capitol o urmeazã pe cea a lui James Weyant (1986).

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

193

adoptarea paternurilor de comportament sãnãtoase ºi a unui stil de viaþã lipsit de riscuri. Odatã cu apariþia medicinei comportamentale, rolul medicilor n-a scãzut, dar rolul altor specialiºti (printre care ºi psihologii sociali) s-a extins. Medicii pot interveni asupra celor bolnavi cronici, asupra celor accidentaþi ºi chiar asupra celor sãnãtoºi, dându-le sfaturi în privinþa prevenirii ºi controlului bolilor. Dar, cum am menþionat deja, oamenii nu-ºi schimbã comportamentul nici atunci când au cunoºtinþã de factorii de risc. Tocmai în aceastã privinþã contribuþia psihologilor sociali poate deveni foarte importantã. Întrucât psihologii sociali au competenþã în domenii ca influenþa socialã ºi comunicarea persuasivã, ei pot oferi sugestii care sã-i ajute pe oameni sã facã schimbãrile comportamentale propuse de medici.

3.1. Igiena dentarã Multe din aplicaþiile psihologiei sociale în domeniul sãnãtãþii implicã intervenþii menite sã schimbe comportamente dãunãtoare pentru sãnãtate, ca menþinerea unei proaste igiene dentare, fumatul, consumul de alcool în exces, consumul de alimente în exces etc. Irving Janis ºi Seymour Feshbach (1953) au fost primii care au aplicat psihologia socialã la o problemã de sãnãtate. Demersul lor a fost întreprins în cadrul Yale Communication and Attitude Change Program, condus de Carl Hovland. Grupul de la Yale varia în mod independent componentele procesului de comunicare persuasiv㠖 sursa, mesajul ºi þinta – ºi încerca sã determine impactul acestor variaþii asupra schimbãrii de atitudine. Concentrându-se asupra caracteristicilor mesajului, Janis ºi Feshbach au manipulat conþinutul de informaþie de naturã sã provoace fricã. Ei încercau sã-i persuadeze pe studenþi sã-ºi amelioreze practica de a se spãla pe dinþi. Cei doi autori nu urmãreau numai schimbarea de atitudine, ci ºi pe cea comportamentalã. La baza folosirii mesajelor ce provocau frica stãtea ideea cã astfel de mesaje vor provoca o tensiune emoþionalã neplãcutã, care va motiva þintele sã se conformeze recomandãrii sursei de a evita consecinþele neplãcute ale faptului de a nu se spãla regulat pe dinþi. Pentru a testa aceastã ipotezã, Janis ºi Feshbach au repartizat subiecþii-studenþi în patru condiþii experimentale. Au existat trei condiþii de provocare a fricii, toate conþinând aceeaºi informaþie factualã despre cauzele cariilor ºi aceleaºi instrucþiuni pentru practicile preventive de igienã. În condiþia „fricã mare”, sursa punea accentul, insistând asupra detaliilor, pe consecinþele dureroase ale igienei dentare nesatisfãcãtoare, ca infecþia gingiilor ºi infecþii în alte pãrþi ale corpului. Subiecþilor din acestã condiþie li s-a amintit în mod repetat cã pot deveni victime ale acestor consecinþe. Ei aveau prilejul sã vadã imagini cu infecþii grave ale cavitãþii bucale ºi carii avansate. Studenþilor din condiþia „fricã moderat㔠li s-a vorbit despre aceleaºi pericole, dar într-o manierã mai impersonalã, mai factualã, care-i ameninþa mai puþin pe fiecare în parte. Imaginile vizionate de ei erau mai puþin înfricoºãtoare. În condiþia „fricã minimã”, exista foarte puþinã informaþie care putea stârni frica ºi în locul diapozitivelor cu infecþii ºi carii, ei vedeau radiografii ºi diagrame. În sfârºit, în condiþia de control, subiecþii primeau un mesaj irelevant pentru igiena dentar㠖 era vorba despre structura ochiului. Aºa cum era de aºteptat, dupã transmiterea mesajului, subiecþii din condiþia „fricã mare” au fost foarte îngrijoraþi. Ei au apreciat mesajul ca fiind interesant ºi ca având valoare educaþionalã. Totuºi, ei s-au plâns de anumite aspecte ale mesajului ca insuficienþa

194

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

informaþiilor despre prevenire ºi caracterul neplãcut al unor imagini. Desigur, cel mai important aspect al acestui demers era de a ºti dacã frica a motivat ameliorarea practicilor de igienã dentarã. Pentru a rãspunde la aceastã întrebare, s-au comparat rapoartele subiecþilor cu privire la spãlatul pe dinþi înainte de experiment ºi la o sãptãmânã dupã aceea. S-a constatat cã subiecþii din condiþia „fricã minim㔠s-au schimbat cel mai mult, iar cei din condiþia „fricã mare” cel mai puþin. Grupul de control, care nu primise recomandãri privind igiena dentarã s-a comportat la fel înainte ºi dupã intervenþie. Janis ºi Feshbach au concluzionat cã materialul destinat sã stârneascã frica subiecþilor nu a crescut eficienþa mesajului despre igiena dentarã. Subiecþii foarte speriaþi au ascultat în cea mai micã mãsurã recomandãrile de a-ºi întãri obiºnuinþa de a se spãla pe dinþi. Se pare, deci, cã interacþiunile privind îngrijirea sãnãtãþii pot induce schimbãri comportamentale, dar folosirea informaþiei înfricoºãtoare nu are un efect pozitiv asupra comportamentului. Susþinând ºi ei aceastã concluzie, Leventhal, Singer ºi Jones (1970) au lucrat pe necesitatea vaccinãrii cu tetanos ºi au demonstrat cã a amplifica specificitatea instrucþiunilor (a le face mai precise ºi mai detaliate) îi determinã pe oameni sã se vaccineze, iar a stârni frica nu are efect. Evans ºi colegii sãi (Evans, Rozelle, Lasater, Dembroski, Allen, 1970) au extins studiile asupra efectelor mesajelor persuasive asupra practicilor de igienã dentarã. Ei au testat, în afara mesajelor care stârneau frica, ºi efectele unui mesaj pozitiv. În loc sã sublinieze consecinþele negative, mesajul pozitiv sugera cã sãnãtatea maximã ºi stima celorlalþi pot fi obþinute printr-o igienã desãvârºitã. Ca ºi în studiile anterioare, mesajele folosite conþineau un set de recomandãri privind îngrijirea dinþilor. Subiecþii erau repartizaþi în una din urmãtoarele condiþii: fricã mare plus recomandãri, fricã redusã plus recomandãri, mesaj pozitiv plus recomandãri, recomandãri ºi recomandãri extrem de elaborate. Meritoriu pentru demersul acestor cercetãtori este faptul cã nu s-au mulþumit cu mãsura dependentã obiºnuitã, rapoartele verbale ale subiecþilor, ci au fãcut apel la o mãsurã obiectivã. Când sunt puºi sã dea seama de propriul comportament, indivizii nu dau cele mai precise rãspunsuri. Uneori nu-ºi amintesc cu precizie detalii ale comportamentului lor; mai mult, nevoia de aprobare socialã poate falsifica rapoartele lor. Evans ºi colegii sãi au cerut subiecþilor sã mestece o tabletã specialã, care lãsa pete roºii în locurile unde dinþii nu fuseserã adecvat periaþi. Dupã mestecarea tabletei, dantura fiecãrui subiect era fotografiatã ºi judecãtori care nu ºtiau în ce condiþie experimentalã se aflase fiecare subiect erau puºi sã aprecieze gradul de curãþenie al dinþilor. Rezultatul experimentului a evidenþiat necesitatea folosirii unei mãsuri subiective. În mare, rapoartele verbale ale subiecþilor indicau o influenþã mai mare a mesajelor ce fãceau apel la fricã, dar examinarea mãsurii obiective a fãcut posibilã o concluzie net diferitã. Potrivit rapoartelor verbale ale subiecþilor, frica intensã a produs cea mai mare anxietate, cele mai pronunþate intenþii de a se conforma recomandãrilor ºi, dupã o sãptãmânã, cea mai mare frecvenþã a perierii dinþilor. În contrast, testul cu tableta de care am pomenit a indicat cã celelalte condiþii au fost, de fapt, mai eficiente. Subiecþii din condiþiile cu mesaj pozitiv plus recomandãri ºi recomandãri detaliate au reþinut cel mai bine informaþia ºi s-au dovedit a avea cei mai curaþi dinþi la o sãptãmânã dupã transmiterea mesajelor. Aceastã discrepanþã aruncã serioase îndoieli asupra studiilor ce au explorat comportamentele aflate în legãturã cu sãnãtatea ºi care s-au bazat în

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

195

întregime pe rapoartele subiecþilor. Scopul acestor studii nu a fost acela de a induce complezenþã verbalã, ci de a ameliora sãnãtatea prin schimbãri reale în comportamente. Droski, Lasater ºi Ramirez (1978) au studiat rolul similaritãþii dintre sursã ºi þintã în persuasiunea privind folosirea pastei ºi a periuþei de dinþi. ªi ei au construit mesaje care stârneau frica subiecþilor, luând mãsuri dependente atât prin intermediul rapoartelor subiecþilor, cât ºi prin intermediul tabletelor speciale. Ca ºi în studiile anterioare, mesajele ce produceau frica au determinat raportarea de cãtre subiecþi a anxietãþii ºi a schimbãrii de atitudine, dar nu o ameliorare a curãþeniei dinþilor mãsuratã cu tabletele speciale. Similaritatea de rasã dintre þintã ºi sursã a avut un efect pregnant. Subiecþii erau cu toþii studenþi negri. Cei ce au primit mesajul de la un dentist negru au dat ascultare mesajului într-o mai mare mãsurã decât cei ce au audiat un dentist alb. Cercetãrile asupra intervenþiilor psihosociale destinate sã inducã o bunã sãnãtate dentarã nu susþin eficienþa mesajelor ce produc frica. Eficienþa fricii a fost atestatã numai de rapoartele verbale ale subiecþilor ºi deloc de mãsurile obiective. Demersuri mai promiþãtoare constau în folosirea unor mesaje pozitive, insistând asupra succesului social al subiectului, a unor recomandãri detaliate ºi exprimate în limbaj simplu, precum ºi în adecvarea caracteristicilor sursei la caracteristicile þintei.

3.2. Vârsta a treia ºi instituþionalizarea Pierderea controlului asupra mediului sau numai percepþia pierderii controlului poate duce la probleme psihologice foarte grave, mai cu seamã la depresie ºi la afecþiuni fizice la fel de grave, ca ulcerul, pierderea în greutate ºi chiar moartea. Un aspect foarte important al bãtrâneþii este pierderea controlului. Mulþi bãtrâni au pensii ridicol de mici, au handicapuri fizice serioase, iar copiii lor nu mai au nevoie de ei. A fi internat într-o instituþie pentru bãtrâni amplificã pierderea controlului. Într-o astfel de instituþie, se aºteaptã ca bãtrânii sã fie pasivi. Deºi îngrijirea poate fi serioasã ºi bine intenþionatã, bãtrânii par adesea foarte blazaþi, se îmbolnãvesc ºi chiar mor mai repede în astfel de instituþii. Într-un studiu celebru s-a raportat cã din 17 bãtrâne care nu voiserã sã se interneze la azil, 16 au murit în primele zece sãptãmâni dupã internare, iar din 38 de bãtrâne care aleseserã în cunoºtinþã de cauzã azilul, numai una a murit în aceeaºi perioadã. Pentru a gãsi remedii la aceastã situaþie, psihologii sociali au arãtat cã sãnãtatea mintalã ºi fizicã a bãtrânilor poate fi îmbunãtãþitã prin întãrirea controlului exercitat de ei asupra mediului. Langer ºi Rodin (1976) au cãutat sã conºtientizeze un grup de bãtrâni instituþionalizaþi despre importanþa controlului. Percepþia controlului a fost întãritã reamintindu-se acestor bãtrâni cã pot ieºi când vor, cã pot sã-ºi viziteze prietenii, pot privi la televizor, asculta la radio, citi, scrie ºi decide asupra dispunerii mobilei în propria camerã. Controlul real a fost întãrit în douã feluri: mai întâi, fiecare bãtrân ºi-a ales o plantã ºi s-a ocupat de ea; în al doilea rând, bãtrânii au putut stabili dacã ºi când sã vizioneze un film. În contrast cu acest grup, unui alt grup de bãtrâni nu i s-a vorbit deloc despre control, li s-a dat o plantã fãrã sã o fi ales ei înºiºi ºi li s-a spus cã infirmierele vor avea grijã de plantã; în plus, n-au putut alege momentul vizionãrii filmului. Sã observãm cã bãtrânii din cele douã grupuri se bucurã de aproximativ aceeaºi îngrijire (ambele grupuri primesc plante, ambele grupuri vizioneazã

196

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

un film), dar primul grup are un control mai bun. Chestionarele administrate dupã trei sãptãmâni au evidenþiat beneficiile controlului pentru starea generalã a bãtrânilor. Cei ce avuseserã control se simþeau mai fericiþi ºi erau mai activi decât bãtrânii din grupul fãrã control. Aprecierile personalului medical arãtau cã cei din primul grup petreceau mai puþin timp privind pasiv la televizor, ieºeau mai mult în oraº, comunicau mai volubil. Potrivit lui Langer ºi Rodin, „consecinþele negative ale înaintãrii în vârstã pot fi întârziate sau prevenite dacã li se redã bãtrânilor dreptul de a lua decizii ºi de a se simþi competenþi” (Langer, Rodin, 1976, p. 197). Într-o abordare similarã, Schulz (1976) a imaginat o intervenþie ce presupunea mai mult control exercitat de cãtre bãtrânii instituþionalizaþi. Întrucât bãtrânii se simt foarte singuri, s-a fãcut ipoteza cã vizitele unor studenþi ar putea fi foarte benefice, mai ales în situaþia în care bãtrânii pot controla sau mãcar prezice aceste vizite. În experimentul de teren pe care l-a realizat, autorul a dat posibilitatea unui grup de bãtrâni sã stabileascã momentul ºi durata vizitelor studenþilor. Într-o altã condiþie, studenþii stabileau când se vor desfãºura vizitele ºi cât vor dura, înºtiinþându-i pe bãtrâni – aºadar, bãtrânii puteau prezice, dar nu puteau controla vizitele. În condiþia a treia, vizitele studenþilor se efectuau fãrã ca bãtrânii sã fie anunþaþi înainte – ei nu controlau ºi nici nu puteau anticipa vizitele. În sfârºit, exista un grup de control alcãtuit din bãtrâni care nu primeau deloc vizite. Rezutatele au arãtat cã atât controlul, cât ºi posibilitatea de a precize vizitele erau benefice ca efecte psihologice ºi somatice. Bãtrânii din primele douã grupuri au fost apreciaþi ca fiind mai adaptaþi de cãtre personalul medical, au luat mai puþine medicamente, s-au declarat mai fericiþi, cu mai multã poftã de viaþã. Totuºi, efectele benefice ale vizitelor controlabile ºi ale celor predictibile au dispãrut odatã ce aceste vizite au încetat. Psihologii trebuie sã imagineze, aºadar, intervenþii de naturã sã inducã percepþii ale controlului care sã dureze.

3.3. Intervenþii asupra fumatului În ciuda bine cunoscutelor neajunsuri pe care le creeazã fumatul, astãzi se considerã cã peste 50% din populaþie fumeazã, iar 70% din fumãtori consumã peste 10 þigarete pe zi (vezi Boncu, Ilin, Sulea, 2007). Existã o scãdere a numãrului de fumãtori, precum ºi a cantitãþii de þigarete consumate de fiecare fumãtor în parte, dar rata tabagismului se menþine totuºi foarte ridicatã. În ultimul timp, în societatea occidentalã au apãrut norme foarte stricte ce regleazã fumatul în locurile publice. În aceste condiþii, fumãtorii au tendinþa de a se considera discriminaþi. În România, dupã 1990, rata tabagismului a crescut din cauza accesibilitãþii þigaretelor de bunã calitate. Eforturile psihologilor sociali de a gãsi tehnici de control al consumului de þigarete nu au dus la rezultate spectaculoase. În general, intervenþiile eficiente se soldeazã cu abandonul pe termen scurt, dar cu rate înalte de recidivism pe termen lung. Folosind creativ o veche strategie, Janis ºi Mann (1965) au proiectat o intervenþie care sã-i ajute pe fumãtorii inveteraþi ºi pe cei moderaþi sã se lase de fumat. Ca ºi în cercetãrile asupra igienei dentare, strategia a constat în a face apel la fricã pentru a motiva schimbarea în atitudini ºi comportamente. Dar, în loc de a prezenta mesaje unui public pasiv, noua abordare, numitã joc de rol emoþional, presupunea ca subiecþii sã evolueze într-un rol stresant. Ipoteza era cã jucând acest rol, subiecþii (studente

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

197

fumãtoare în anul I la psihologie) vor trãi o experienþã dramaticã ce va avea un impact însemnat asupra lor. Pentru a testa aceastã ipotezã, o parte din subiecþi au fost puºi sã facã joc de rol, iar alþii sã asculte numai jocul de rol înregistrat pe bandã de magnetofon. În condiþiile de joc de rol, fiecare subiect trebuia sã-ºi imagineze cã e un pacient ce interacþioneazã cu un medic (experimentatorul). Subiectul afla cã e bolnav de cancer la plãmâni ºi cã urmeazã sã suporte o operaþie care are 50% ºanse de succes. Pentru a întãri empatia ºi a facilita intrarea în rol, subiectului i se cerea sã monologheze, exprimându-ºi gândurile ºi sentimentele cu voce tare. În scena finalã, discuta cu medicul legãtura dintre fumat ºi cancerul pulmonar. Intenþia a fost de a provoca subiectului o experienþã realistã, implicantã ºi care sã-i stârneascã frica. Rezultatele au confirmat eficienþa tehnicii de joc de rol emoþional. Subiecþii care fãcuserã jocul de rol se temeau mai mult pentru sãnãtatea lor ºi erau mai îngrijoraþi cu privire la cancerul la plãmâni decât subiecþii care numai ascultaserã jocul de rol. Aceiaºi subiecþi au fost de acord într-o mai mare mãsurã cã fumatul produce cancer la plãmâni, cã fumatul dãuneazã în general sãnãtãþii ºi au fost mai înclinaþi sã-ºi declare intenþia de a se lãsa de fumat. Mai mult, la douã sãptãmâni dupã experiment, studentele din condiþiile „joc de rol” fumau cu 10,5 þigarete mai puþin pe zi decât înainte de jocul de rol, în vreme ce studentele care auziserã numai interacþiunea dintre pacient ºi medic fumau cu 4,8 þigarete mai puþin. O mãsurare efectuatã dupã 18 luni a arãtat cã primele fumau în medie cu 13,6 þigarete mai puþin. Cu privire la aceastã din urmã mãsurã dependentã, trebuie sã menþionãm cã s-a desfãºurat ca o anchetã independentã, creând subiecþilor iluzia cã nu are nici o legãturã cu jocul de rol pe care-l fãcuserã. Mann a continuat aceste studii ºi a imaginat un joc de rol nonemoþional, în care subiectul juca rolul unui acuzator al tabagismului, argumentând împotriva practicii fumatului. Autorul a constatat cã aceastã tehnicã este mult mai puþin eficientã decât intrarea subiectului în rolul pacientului bolnav de cancer la plãmâni. Se pare, deci, cã frica nu motiveazã schimbarea de comportament la publicul pasiv, dar contribuie decisiv la eficienþa tehnicii jocului de rol. Peter Suedfeld (1973) a ales o abordare cu totul neobiºnuitã pentru a-i determina pe subiecþi sã se lase de fumat: a folosit tehnica privãrii senzoriale. Cercetãrile anterioare arãtaserã cã subiecþii privaþi de stimulare senzorialã ºi-au schimbat mai uºor atitudinea ca rãspuns la mesajele persuasive decât subiecþii din grupurile de control. Suedfeld a identificat douã motive pentru care privarea senzorialã ar creºte susceptibilitatea la persuasiune. Lipsa stimulãrii poate induce o nevoie de stimuli ce-l determinã pe subiect sã recepteze mesaje pe care altfel le-ar fi ignorat. Al doilea motiv se referã la faptul cã privarea senzorialã reduce capacitatea subiectului de a gândi în mod complex. Suedfeld a sugerat cã din aceastã cauzã subiecþii privaþi senzorial vor fi mai puþin capabili sã gãseascã contraargumente la mesajele persuasive. El a fãcut ipoteza cã privarea senzorialã însoþitã de mesaje împotriva fumatului va produce atitudini negative faþã de fumat ºi cã aceste atitudini vor fi vizibile în reducerea numãrului de þigarete fumate zilnic. Pentru a-ºi testa ipoteza, Suedfeld a repartizat subiecþii (studenþi de sex masculin, fumãtori) în patru condiþii experimentale: privare senzorialã plus mesaj, privare senzorialã, mesaj fãrã privare ºi control (nici privare, nici mesaj persuasiv). Privarea senzorialã presupunea ca subiectul sã stea întins pe pat, în întuneric, într-o camerã izolatã fonic, fãrã þigarete sau alþi stimuli. Subiectul putea consuma hranã lichidã

198

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

dintr-un tub de plastic ºi nu se putea ridica decât pentru a merge la o toaletã chimicã aflatã foarte aproape de pat. Subiecþii din condiþiile de nonprivare nu erau în nici un fel privaþi de stimulii obiºnuiþi. Cei din condiþia „nonprivare plus mesaj” trebuiau sã rãmânã acasã pentru a primi mesajele prin telefon. Cei din condiþiile care implicau mesaj persuasiv primeau în total zece mesaje, din care unele le cereau sã se relaxeze ºi sã se gândeascã la experienþele emoþionale trecute legate de nevoia de a fuma, iar altele îi felicitau pe subiecþi pentru cã au hotãrât sã se lase de fumat. Pentru a se aprecia efectele pe termen scurt ºi pe termen lung ale diferitelor condiþii experimentale, subiecþii rãspundeau la telefon la întrebãri legate de numãrul de þigarete fumate. Rezultatele au fost oarecum surprinzãtoare. Autorii s-au aºteptat ca privarea senzorialã ºi mesajele persuasive sã reducã fumatul. Totuºi, datele au indicat cã privarea senzorialã, indiferent dacã a fost sau nu combinatã cu transmiterea de mesaje persuasive, a condus la diminuarea drasticã a numãrului de þigarete fumate zilnic de subiecþi. La un an dupã privarea senzorialã de 24 de ore, subiecþii raportau cu 48% þigarete mai puþin decât înainte de perioada de privare. Dupã doi ani, atât cei din condiþia privare cu mesaj, cât ºi cei din condiþia privare simplã raportau cu 52% mai puþine þigarete decât înainte de perioada de izolare. Mai mult, 39% din aceºti subiecþi se lãsaserã complet de fumat. Numai 6% din grupul de control a raportat abstinenþã dupã doi ani. În afara faptului cã se bazeazã pe rapoartele subiecþilor (care nu sunt niºte mãsuri demne de încredere), studiile asupra rolului privãrii senzoriale în abandonarea fumatului rãmân un mister teoretic. Sã ne amintim faptul cã ipoteza fusese cã privarea senzorialã combinatã cu mesajele persuasive reduce fumatul, în timp ce rezultatele au fãcut responsabilã pentru acest efect numai privarea senzorialã. Suedfeld a oferit câteva explicaþii pentru aceastã stare de lucruri. Psihologul american observã cã mãsurile luate înainte de experiment ºi întregul context al experimentului ar fi putut senzibiliza ºi subiecþii din condiþia fãrã comunicare persuasivã la scopul antitabac al studiului. Combinarea acestei sugestii cu privarea senzorialã ar fi putut determina indivizii sã se schimbe. Apoi, privarea senzorialã a avut efect terapeutic pentru cã a permis subiecþilor sã trãiascã 24 de ore de absenþã nonstresantã a indicilor care în mod normal declanºeazã fumatul. În sfârºit, o altã explicaþie ar putea fi cã privarea induce disonanþã cognitivã. Dupã ce au investit 24 de ore într-o situaþie foarte stranie, indivizii devin motivaþi sã-ºi justifice participarea continuând sã se abþinã de la fumat. Evident, aceste explicaþii sunt neconfirmate ºi vor trebui verificate empiric.

3.4. Intervenþii asupra preadolescenþilor ºi adolescenþilor Cele douã tehnici de a controla fumatul, jocul de rol emoþional ºi privarea senzorialã, au fost folosite pentru a determina adulþii sã renunþe. Totuºi, o intervenþie la nivelul copiilor ºi adolescenþilor pe cale sã se apuce de fumat este mai importantã, pentru cã s-a demonstrat cã fumatul duce la asimilarea nicotinei, ceea ce e imposibil de vindecat cu metode psihologice. În plus, fumãtorii dezvoltã o dependenþã psihologicã de practica fumatului, majoritatea dintre ei declarã cã fumeazã de plãcere sau pentru a se relaxa. Aceastã dependenþã explicã de ce multe intervenþii care pãreau la început eficiente n-au putut avea decât efecte pe scurtã duratã. Statisticile aratã astãzi o scãdere a numãrului de fumãtori adulþi în raport cu perioada anterioarã, dar o creºtere a numãrului copiilor ºi adolescenþilor care fumeazã.

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

199

Evans (1976) a dezvoltat un program de intervenþie foarte vast cu scopul de a preveni fumatul la aceste vârste. El s-a bazat în principal pe douã perspective psihosociale. Interviurile realizate cu elevi de liceu i-au arãtat cã aceºtia resimt o presiune socialã foarte mare de a fuma, chiar atunci când cred în mesajele educaþionale potrivit cãrora fumatul este foarte periculos pentru sãnãtate. Existã trei surse ale presiunii sociale exercitate asupra adolescenþilor ºi copiilor: colegii, pãrinþii ºi mass-media. Recunoscând cã apariþia fumatului la copii poate fi mai mult o chestiune de influenþã socialã decât un deficit de educaþie sanitarã, Evans a decis sã aplice teoria învãþãrii sociale a lui Bandura, potrivit cãreia multe din comportamentele copiilor se dezvoltã ca urmare a observãrii ºi imitãrii altora. Pentru a contrabalansa influenþa modelelor negative, e necesar ca adolescenþii ºi copiii sã fie expuºi la modele din rândul lor care nu fumeazã. A doua perspectivã la care a fãcut apel Evans a fost conceptul de inoculare a atitudinii al lui McGuire (1964). McGuire a arãtat cã oamenii pot construi rezistenþe la schimbarea de atitudine într-un mod analog inoculãrilor medicale. În medicinã, inocularea se referã la aplicarea de doze mici dintr-un virus în aºa fel încât organismul sã înveþe sã se apere împotriva dozelor mari. Expunând indivizii unor argumente slabe care le contrazic atitudinile, ei pot construi apãrãri împotriva argumentelor puternice. Ca atare, în intervenþia antitabac, se va proceda prin expunerea la presiuni în favoarea fumatului. Integrând cele douã perspective, învãþarea socialã ºi inocularea, Evans a arãtat subiecþilor sãi adolescenþi filme cu adolescenþi care erau tentaþi sã fumeze în urma contactului cu pãrinþii, colegii sau mass-media, dar care rezistau acestor presiuni. Expunerea la presiunile sociale servea ca inoculare, iar expunerea la rezistenþa în faþa presiunii sociale oferea modele pozitive. Combinarea acestor doi factori ar fi trebuit sã ajute adolescenþii sã reziste la presiunile de a fuma pe care le întâlneau în viaþa de zi cu zi. Evans ºi-a luat ºi o altã mãsurã de prevedere. El nu numai cã a modelat rezistenþa la presiunile sociale exercitate asupra adolescenþilor, dar a evidenþiat ºi consecinþele negative imediate ale fumatului (creºterea concentraþiei de agenþi toxici în corp, ca monoxidul de carbon). Accentuarea consecinþelor imediate în dauna efectelor de duratã a avut la bazã ideea cã adolescenþii sunt orientaþi cãtre prezent ºi nu cãtre viitor. Evans ºi colegii sãi au lucrat cu subiecþi de 14 ani din câteva ºcoli, considerând cã aceasta este vârsta la care cei mai mulþi adolescenþi încep sã fumeze. Unele clase au primit tratamentul complet care consta în trei filme ce înfãþiºau presiunile sociale în favoarea fumatului, douã filme despre rezistenþa în faþa presiunilor sociale, un film despre faptul cã fumatul creºte concentraþia de monoxid de carbon din organism, multiple mãsurãtori pentru a determina nivelul practicii fumatului în fiecare clasã. Filmele erau scurte ºi nu au fost date toate în aceeaºi zi. În condiþiile de comparare, subiecþii primeau numai unele din componentele tratamentului experimental complet, iar în condiþia de control se mãsura numai nivelul fumatului la momentul final. Cercetãtorii n-au avut încredere în rapoartele verbale ale subiecþilor în mãsurarea variabilei dependente. De aceea, subiecþilor li se arãta un film în care se recoltau mostre de salivã ce erau analizate din punctul de vedere al conþinutului de nicotinã pentru a se stabili câte þigarete fumeazã pe zi pacientul. De fapt, testul cu saliva nu este deloc concludent, întrucât nu poate distinge între fumãtori ºi cei ce sunt expuºi la fumul de þigarã fãrã sã fumeze ei înºiºi. Subiecþilor li se recoltau ºi mostre de salivã, dar acestea nu erau analizate. Faptul cã ei credeau cã se poate stabili cu precizie câte

200

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

þigarete fumeazã pe zi îi fãceau sã declare sincer consumul lor tabagic. Tehnica de a întãri acurateþea rapoartelor verbale ale subiecþilor fãcându-i sã creadã cã rãspunsurile lor pot fi verificate prin mãsuri obiective a fost introdusã în psihologia socialã în 1971. Rezultatele programului bazat pe învãþarea socialã ºi pe inoculare au fost satisfãcãtoare. Evans ºi colegii sãi au constatat cã, dupã zece sãptãmâni, 18% din grupul de control începuserã sã fumeze, în timp ce în grupul experimental acest procentaj era numai de 10%. McAlister, Perry ºi Maccoby (1979) au continuat acest program, rafinându-l. Ei au pãstrat ideea de inoculare ºi ideea de influenþã a modelelor, dar au fãcut trei modificãri fundamentale: 1) au folosit, în locul modelelor filmate, modele reale, adolescenþi stimaþi de colegii lor; 2) au pus fiecare subiect sã anunþe în faþa clasei intenþia lui de a nu mai fuma. Psihologia socialã a arãtat cã oamenii se pot comporta în discordanþã cu atitudinile lor private, dar cã se comportã în concordanþã cu angajamentele lor publice; 3) au cerut subiecþilor sã joace rolul celui care rezistã la presiunile sociale în favoarea fumatului. Din teoria învãþãrii sociale rezultã cã jocul de rol oferã subiecþilor posibilitatea de a achiziþiona ºi a exersa abilitãþile sociale necesare pentru a rezista presiunilor specifice. Impactul acestor programe de influenþã socialã este vizibil. Comparate cu grupurile de adolescenþi ce primesc o educaþie sanitarã normalã, cei asupra cãrora s-au aplicat programe de genul celor descrise au început sã fumeze mai târziu.

3.5. Greutatea corporalã ca formã de devianþã fizicã voluntarã 2 Cea mai mare parte din literatura asupra handicapului fizic s-a concentrat asupra unor defecte fizice independente de voinþa indivizilor – efectele accidentelor genetice sau ale accidentelor de naºtere, boli, traume sau infirmitãþi ce pot apãrea odatã cu vârsta. În astfel de instanþe, interacþiunea cu persoana handicapatã produce în indivizii normali un amestec straniu de simpatie ºi aversiune. Chiar dacã persoana handicapatã are oarecare culpabilitate în obþinerea infirmitãþii (de pildã, cazul unui bãrbat care a condus beat, a avut un accident pe ºosea, ºi-a fracturat coloana vertebralã ºi s-a ales cu o paralizie), aceste forme de devianþã fizicã nu sunt privite în general ca erori ale persoanei handicapate. Avem, în cele mai multe cazuri, tendinþa de a atribui infirmitãþile fizice unor cauze exterioare (vezi Boncu, Ilin, Sulea, 2007). Alte forme de devianþã fizicã sunt înþelese cel puþin ca semivoluntare. Ca atare, stigmatul fizic al persoanei este tratat ca un simptom al deficienþei morale. Handicapul a fost ales, ºi nu dobândit independent de voinþa persoanei. Probabil, cel mai bun exemplu pentru aceste defecte fizice voluntare este greutatea excesivã. Indivizii supraponderali ºi mai ales cei obezi au format obiectul de interes al activitãþilor medicale ºi comerciale ºi numai de curând au devenit obiect de investigare pentru psihologia socialã. În multe cercetãri, obezitatea este privitã ca o stare de devianþã fizicã. Studiile s-au concentrat asupra aspectelor cauzale ºi ontogenetice ale acestei condiþii. Stanley Schachter (1971) a condus un program vast de cercetãri asupra diferenþelor dintre indivizii normali ºi indivizii obezi. Întregul program a avut la bazã ideea 2. Pe parcursul acestui subcapitol ne-am ghidat dupã textul lui Dean Archer (1985).

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

201

sensibilitãþii crescute a obezilor la indicii externi. Aceastã ipotezã susþine cã la indivizii obezi, spre deosebire de cei normali, existã o relaþie foarte slabã între starea internã de foame ºi comportamentul alimentar. În cazul obezilor, comportamentul alimentar se aflã sub controlul unor indici externi, de mediu, ºi nu (sau foarte puþin) sub controlul indicilor somatici ce þin de nivelul senzaþiei de foame. Indivizii obezi pot rãspunde la simpla prezenþã a mâncãrii, mai degrabã decât la nevoia somaticã de hranã. Literatura empiricã asupra ipotezei externalitãþii constã în primul rând în experimente de laborator în care se comparã comportamentul indivizilor normali cu cel al obezilor. În astfel de studii, variabila dependentã este un index al cantitãþii de mâncare consumat㠖 numãrul de biscuiþi mâncaþi, de sandviºuri etc. Ipoteza externalitãþii a insistat asupra „prioritãþii indicelui mâncare” – gradul în care mâncarea este accesibilã pentru individ. De pildã, Nisbett ºi Kanouse (1969) au studiat felul în care fac cumpãrãturi indivizii normali din punct de vedere al greutãþii ºi indivizii obezi. Cei normali care nu mâncaserã de mai multã vreme au cumpãrat mai multã mâncare decât cei normali care mâncaserã recent. Dimpotrivã, în ceea ce priveºte obezii, faptul de a fi mâncat recent n-a avut nici un efect asupra cantitãþii de hranã cumpãratã. Acest rezultat este citat în sprijinul ipotezei externalitãþii ºi este interpretat în sensul cã obezii rãspund la accesibilitatea mâncãrii mai curând decât la nevoia internã de hranã. Cel mai cunoscut studiu asupra accesibilitãþii mâncãrii este cel realizat de Schachter ºi Friedman în 1971. În acest experiment, unor subiecþi normali ºi unora obezi li s-a oferit posibilitatea de a mânca migdale. În funcþie de condiþie, migdalele erau fie cu coajã, fie fãrã coajã. Spre deosebire de indivizii cu greutate normalã, obezii au consumat mai multe migdale în condiþia în care li s-au oferit migdale fãrã coajã. Pentru Schachter, acest rezultat indicã faptul cã migdalele au constituit un indice care a declanºat comportamentul alimentar al obezilor numai atunci când au fost lipsite de coajã. Alte comparaþii între normali ºi obezi au avut în vedere disponibilitatea de a depune efort pentru a obþine hranã. De pildã, Schachter a avansat ipoteza cã, într-un restaurant chinezesc, obezii vor fi mai înclinaþi decât indivizii normali sã aleagã furculiþã ºi nu beþiºoare. Aceastã ipotezã pare sã reflecte concepþia popularã despre oamenii graºi ca leneºi, indolenþi etc. Ipoteza bazatã pe efort a fost folositã ºi pentru a interpreta studiul în care obezii au consumat mai multe migdale fãrã coajã, dar nu mai multe migdale ce trebuiau decojite. La fel, Nisbett (1972) a raportat un experiment în care unor subiecþi normali sau obezi li s-a oferit ocazia sã mãnânce sandviºuri. Nisbett a gãsit cã obezii consumã mai multe sandviºuri decât indivizii normali când acestea sunt direct accesibile (se aflã pe masã, în faþa subiecþilor), dar consumã mai puþin decât indivizii normali când ele se aflã într-un frigider, la oarecare distanþã de subiect. Aceastã diferenþã a fost interpretatã în termenii externalitãþii (hrana din frigider este un indice mai puþin salient) ºi al efortului (pentru a obþine sandviºuri suplimentare, subiecþii trebuiau sã meargã pânã la frigider). Ipotezele bazate pe externalitate ºi pe efort pun în evidenþã variabile psihologice ºi trãsãturi individuale. Ele pot fi corecte, dar la fel de corectã poate fi ºi o interpretare mai interpersonalã ºi mai socialã a acestor rezultate. În experimentul cu migdalele, de exemplu, este posibil ca obezii sã nu fi mâncat migdale ce trebuiau decojite pentru cã le-a fost teamã cã cojile rezultate ar fi putut arãta oricui cât de multe migdale au

202

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

consumat ei. În experimentul lui Nisbett cu sandviºurile, este posibil ca obezii sã se fi ferit sã meargã la frigider pentru cã lucrul acesta fãcea evident pentru oricine faptul cã ei mãnâncã foarte mult. Reþinerea aceasta, care joacã un rol important în viaþa indivizilor stigmatizaþi, poate sã-i opreascã pe obezi sã-ºi procure mâncare prin mijloace foarte vizibile. Indivizii obezi sunt foarte sensibili la orice aspect al comportamentului alimentar. Explicaþia bazatã pe faptul cã indivizii obezi se simt încurcaþi în astfel de situaþii îºi are originea într-o concepþie a stigmatului ca problematic pentru interacþiune. Alte studii asupra obezilor au urmãrit sã punã în evidenþã factori intelectuali, perceptuali sau de personalitate, precum ºi variabile ce pot stimula rãspunsuri pozitive în programele de pierdere de greutate. Cercetãrile nu au indicat trãsãturi de personalitate specifice obezilor; ele au identificat totuºi anumite patternuri perceptuale ºi intelectuale specifice. De pildã, Rodin (1973) a constatat cã obezii au performanþe mai bune decât indivizii cu greutate normalã în sarcini ca corectarea unor ºpalturi, dar cã ei puteau fi mai uºor distraºi când erau expuºi unei stimulãri externe irelevante. Aceastã cercetare susþine, prin urmare, ipoteza externalitãþii obezilor, extinzând-o la situaþii ce nu presupun comportament alimentar. Cãutarea predictorilor succesului în programele de slãbire nu a dat, în general, rezultate. Existã date care aratã cã apariþia la maturitate a obezitãþii se asociazã cu un prognostic mai favorabil decât apariþia obezitãþii în copilãrie sau adolescenþã. În afara cercetãrilor asupra aspectelor clinice sau etiologice ale îngrãºãrii sau slãbirii, existã multe cercetãri care atestã cã obezii sunt victime ale prejudecãþilor ºi ale discriminãrii. Într-un studiu celebru aparþinând lui Richardson (1971), ce explora percepþiile copiilor asupra diferitelor handicapuri fizice, fotografiile înfãþiºând copii obezi au fost cel mai puþin preferate. Copiii au dezvãluit mai multe prejudecãþi faþã de obezitate decât faþã de handicapuri fizice grave. Un astfel de rezultat aratã în mod limpede cã stereotipul persoanei obeze este negativ. Indivizii obezi sunt confruntaþi cu idealuri de înfãþiºare fizicã de naturã sã-i complexeze ºi sã-i excludã. În ultimele patru decenii, mass-media s-a arãtat tot mai nefavorabilã în descrierile asupra obezilor. Probabil ca o consecinþã a atitudinilor profund nefavorabile faþã de obezitate, anchetele au evidenþiat autoevaluãri negative ale obezilor. Faþã de alte handicapuri fizice, obezitatea este în mod frecvent privitã ca voluntarã, ca autoindusã. Dacã alte condiþii fizice de deficienþã îi fac pe cei din jurul persoanei handicapate sã se simtã tensionaþi, numai în ceea ce priveºte obezitatea acest disconfort se manifestã prin blamarea obezilor pentru starea lor. Obezitatea este vãzutã ca necesitând o explicaþie sau o scuzã. Într-un studiu experimental asupra formãrii impresiei, De Jong (1980) a cerut unor subiecþi (de sex feminin) sã aprecieze fie o femeie obezã, fie o femeie normalã ca greutate dupã o fotografie ºi dupã anumite informaþii biografice. Fotografia femeii obeze a fost însoþitã, în funcþie de condiþie, de trei feluri de informaþie biograficã. În prima condiþie, femeia se referea la problemele pe care le are cu glanda tiroidã (disfuncþiile acesteia pot duce la obezitate); în cea de-a doua condiþie, la fotografia femeii obeze se adaugã informaþia cã ea urmeazã un regim alimentar care a ajutat-o deja sã slãbeascã ºapte kilograme; în fine, în condiþia a treia se menþiona o informaþie care nu avea nici o legãturã cu starea fizicã a femeii: fãcuse de curând o scurtã vizitã în Belgia. Explicaþiile pentru obezitate marcau percepþiile subiecþilor asupra femeilor din fotografie. Femeia obezã a fost apreciatã mai negativ când obezitatea ei nu a fost explicatã în nici un fel. Când se menþionau disfuncþia tiroidei sau regimul alimentar,

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

203

femeia obezã era perceputã mai pozitiv. În ambele cazuri, explicaþiile pãreau sã contracareze atribuirile obiºnuite nefavorabile cu privire la caracterul individului supraponderal. Ca atare, putem deduce cã obezul poate resimþi o puternicã presiune socialã de a construi explicaþii pentru condiþia lui stigmatizatã. O astfel de presiune a ieºit la ivealã în interviurile realizate de Millman (1980) cu persoane obeze: „Uneori persoana supraponderalã resimte obligaþia de a sparge gheaþa. Ea este prima care face aluzie la greutatea ei. Spune cã încearcã sã þinã regim alimentar, cã e conºtientã cã trebuie sã slãbeascã. Acestea sunt modalitãþi de a arãta celorlalþi cã ea vede lucrurile aºa cum trebuie vãzute, cã încearcã sã respecte normele”. Studiile realizate asupra persoanelor obeze în afara laboratorului sunt puþine, dar ele au o altã orientare decât cele realizate în laborator. Ele analizeazã obezitatea drept caz interesant de devianþã. Astfel de studii s-au interesat în mod deosebit de natura interacþiunilor dintre normali ºi obezi, ca ºi de imaginea de sine a obezilor. Aceastã abordare diferã de abordãrile clinice ºi etiologice prin aceea cã examineazã consecinþele obezitãþii pentru interacþiunile dintre obezi ºi normali ºi pentru experienþele psihosociale ale obezilor. În mod limpede, prejudecãþile faþã de obezi sunt larg rãspândite ºi apar foarte devreme în copilãrie. Atunci când li se oferã ºansa sã-ºi exprime preferinþele ºi antipatiile, adulþii, ca ºi copiii, exprimã atitudini profund negative faþã de formele corporale obeze. Încã din anii ’60, în Statele Unite s-au dezvoltat organizaþii ce militau pentru împãrtãºirea experienþelor între obezi ºi pentru urmarea regimurilor alimentare – cea mai cunoscutã dintre acestea este Weight Watchers. Multe din aceste organizaþii s-au dezvoltat în direcþii clinice ºi terapeutice ºi ºi-au propus eliminarea obezitãþii prin programe individuale (self-help) ºi prin sprijinul membrilor grupului. Aceste organizaþii privesc obezitatea ca pe o condiþie medicalã (o stare ce presupune intervenþia medicilor) caracterizatã prin dependenþa de hranã. Deºi nu se bazeazã pe metodele tradiþionale de intervenþie, ele au aceeaºi concepþie despre obezitate ca indezirabilã social, deficientã din punctul de vedere al sãnãtãþii ºi putând fi îndreptatã prin eforturile indivizilor afectaþi. Ele subscriu, de fapt, la percepþia cã obezitatea este un tip de devianþã. Dupã 1980 au apãrut miºcãri sociale ce susþin interesele obezilor, cãutând sã contracareze discriminarea la care sunt supuºi aceºtia. O astfel de miºcare este, în Statele Unite, National Association to Aid Fat Americans (NAAFA). Aceastã organizaþie a adoptat o cu totul altã strategie pentru a defini situaþia obezilor. NAAFA, spre deosebire de organizaþiile ce-ºi propun sã-i ajute pe obezi sã slãbeascã, susþine cã persoanele obeze pot fi frumoase ºi cã, în cele mai multe cazuri, dieta nu are succes. NAAFA crede cã drepturile unei persoane n-ar trebui sã depindã de greutatea corporalã, tot aºa cum nu depind de culoarea pielii. NAAFA considerã cã obezii au în comun „cariera de a fi gras”. Ei împãrtãºesc o condiþie fizicã ce este deosebit de stigmatizatã ºi de vizibilã. În ciuda imenselor diferenþe în ceea ce priveºte inteligenþa, personalitatea, interesele ºi stilul de viaþã, obezii sunt trataþi de cãtre normali ca fiind toþi la fel: deficienþi din punct de vedere fizic ºi, în bunã mãsurã, deficienþi din punct de vedere moral. Deºi dovezile etiologice ºi fiziologice nu sunt prea clare în aceastã privinþã, obezitatea este înþeleasã atât de omul de pe stradã, cât ºi de cãtre medici ca o stare intenþionatã sau cel puþin semivoluntarã.

204

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

3.6. Menþinerea unei greutãþi ideale Mulþi indivizi cred astãzi cã au probleme cu greutatea lor corporalã. Chiar dacã unii dintre aceºtia nu sunt cu adevãrat obezi, obezitatea existã în societatea contemporanã ºi se asociazã cu numeroºi factori de risc: hipertensiune, niveluri înalte de colesterol, diabet. În ciuda conºtiinþei problemelor de sãnãtate ce pot apãrea datoritã obezitãþii, mulþi indivizi gãsesc cã e foarte dificil sã facã schimbãrile comportamentale necesare – regim alimentar ºi exerciþii fizice regulate. Psihologul social Irving Janis, analizând procesul de comunicare persuasivã, a fãcut douã recomandãri psihoterapeuþilor care sunt în poziþia de a-i ajuta pe oameni sã ia decizia de a-ºi schimba stilul de viaþã pentru a-ºi salva sãnãtatea. El a fãcut ipoteza cã indivizii se vor conforma sfaturilor psihoterapeutului dacã acesta: 1) începe prin a cere informaþii confidenþiale despre problemã (ce simte persoana în legãturã cu corpul ei); 2) rãspunde la dezvãluiri cu înþelegere. Încrederea în psihoterapeut, care este esenþialã pentru schimbarea de atitudine ºi pentru schimbarea comportamentalã, depinde de încurajarea autodezvãluirii ºi de acceptarea unor dezvãluiri intime ºi penibile. Într-o serie de studii, Janis ºi colegii sãi au aplicat aceastã abordare la problema obezitãþii, arãtând cum pot fi fãcuþi indivizii obezi sã se conformeze unui regim cu puþine calorii. Cei ce au fost încurajaþi sã se dezvãluie despre felul cum se simt în legãturã cu surplusul lor de greutate ºi au fost priviþi cu înþelegere, au raportat mai târziu pierderi zilnice în greutate. Teoria disonanþei a fost ºi ea implicatã în intervenþiile destinate sã-i ajute pe obezi. Aceastã teorie face predicþia cã a alege liber sã depunem efort în vederea atingerii unui scop produce o nevoie psihologicã de a justifica efortul. Justificarea dezvoltã o atitudine pozitivã faþã de scop, creºte motivaþia de a atinge scopul ºi creºte expectanþa cã scopul va fi atins. Rezultã, deci, cã un program de tratament ce presupune un efort intens va fi mai eficient în atingerea scopului terapeutic decât un program implicând minimum de efort. Ca atare, în proiectarea unui program de pierdere a greutãþii nu trebuie sã-i implicãm pe clienþi într-un tratament ce pune accentul pe facilitate. Dimpotrivã, o strategie potrivitã va fi aceea de a admite cã slãbitul e un proces neplãcut, ce necesitã efort susþinut. Danny Axsom ºi Joel Cooper (1983) au arãtat cã subiecþii care au ales liber sã participe într-un program de slãbire presupunând efort au pierdut mai multe kilograme ºi au menþinut mai mult timp o greutate scãzutã decât cei ce nu-ºi dãduserã liber acordul ori nu depuseserã mult efort.

4. Resurse comunitare ºi dileme sociale 4.1. Interes personal ºi interes colectiv Interdependenþa indivizilor reprezintã, probabil, trãsãtura fundamentalã a socialului. În multe împrejurãri, actele fiecãruia din noi nu depind numai de propriile eforturi, dar ºi de acþiunile celorlalþi. Thomas Hobbes, în cartea sa publicatã în 1651 (Leviatonul), a invocat aceastã interdependenþã pentru a funda ideea de stat: în lipsa statului,

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

205

interesele indivizilor se ciocnesc violent. Fiecare urmãreºte scopuri personale ºi e oricând dispus sã-ºi clãdeascã bunãstarea pe nefericirea celorlalþi. Statul constituie, potrivit ilustrului filosof, singura instanþã care poate armoniza în oarecare mãsurã interesele divergente, asigurând o stare de pace socialã. Un secol mai târziu, un alt englez l-a contrazis pe Hobbes, arãtând cã societatea nu poate prospera decât dacã fiecare îºi urmãreºte cu tenacitate interesul propriu. Nimeni nu lucreazã în folosul altuia decât dacã, fãcând lucrul acesta, îºi atinge scopurile lui. Pentru Adam Smith, societatea nu pune stavilã realizãrii intereselor individuale: complementaritatea acestora îngãduie indivizilor sã fie egoiºti fiind, totodatã, prin aceasta chiar, altruiºti. Problema interdependenþei intrã devreme în ºtiinþele sociale – dupã 1950, atât economiºtii, cât ºi sociologii ºi psihologii o trateazã cu atenþia cuvenitã. În psihologia socialã se dezvoltã, în deceniul al ºaselea, studiul jocurilor experimentale (în genul dilemei prizonierului) ca paradigmã de cercetare a contradicþiilor din interesele colective. Psihologii sociali au înþeles, dându-i dreptate lui Smith, cã existã situaþii de purã cooperare, în care interesul grupului ºi cel al individului coincid, dupã cum existã situaþii de competiþie purã, în care ceea ce câºtigã un participant pierde celãlalt – acestea din urmã mai apropiate, desigur, de logica hobbesianã. Au înþeles, de asemenea, cã foarte frecvente sunt aºa-numitele situaþii cu motive mixte, în care individul poate alege între comportamente subîntinse de motive diverse – interesul personal, interesul altuia sau al grupului ca întreg. Articolul publicat de Garrett Hardin în 1968 are meritul de a fi evidenþiat importanþa socialã a ultimului tip de situaþii. Autorul a descris „tragedia comunelor”: un sat din New England are o pãºune care se aflã la dispoziþia tuturor þãranilor. Aceºtia cad la învoialã sã trimitã câte o vitã pe aceastã pãºune. Fiecare are interes sã mai trimitã încã o vitã, mãrindu-ºi astfel profitul de pe urma bunului comun. Totuºi, pãºunea nu este foarte întinsã ºi nici foarte bogatã, ºi dacã toþi fac lucrul acesta, iarba se terminã ºi toþi þãranii pierd. Dilema constã în faptul cã urmãrirea interesului personal de cãtre membrii comunitãþii conduce la un dezastru ce-i afecteazã pe toþi. Hardin a atras atenþia cã societatea nu poate nicidecum funcþiona în stilul laissez-faire a cãrui apologie o face Adam Smith. Ghidaþi de interesul personal, oamenii nu numai cã-i prejudiciazã pe ceilalþi, dar îºi fac rãu lor înºile. În orice dilemã, individul are de fãcut o alegere cu privire la propriul comportament. El trebuie sã aleagã între comportamente de care va beneficia grupul ºi comportamente de pe urma cãrora va trage numai el foloase. Prima alternativã este cea cooperativã, a doua cea noncooperativã. În dilemele sociale, alegerea noncooperativã conduce la foloase personale evidente, cel puþin în viitorul imediat. Sã observãm cã, chiar dacã þãranii anticipeazã deteriorarea completã a pãºunii, strategia de a exploata mai intens decât ceilalþi resursa comunã rãmâne cea mai raþionalã. În cazul în care se produce, realmente, epuizarea resursei, costurile vor fi împãrþite de întreaga comunitate. Psihologul care a propus termenul de dileme sociale a fost Robyn Dawes (1980; vezi ºi Komorita, Parks, 1995; Orbell, Dawes, 1981; Messick, Brewer, 1983; van Lange, Liebrand, Messick, Wilke, 1992). În studiul sãu de sintezã sunt amintite problemele grave pe care le pomenise ºi Hardin: suprapopularea, epuizarea resurselor (de minereuri, energie etc.), poluarea. Sunt precizate douã propietãþi ale dilemelor sociale: „1) fiecare individ are un profit mai mare dacã face o alegere noncooperativã (de exemplu, dacã foloseºte toatã energia disponibilã, dacã polueazã) decât dacã face

206

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

o alegere cooperativã, dar 2) indivizii au de câºtigat mai mult dacã toþi coopereazã decât dacã toþi evitã sã coopereze” (Dawes, 1980, p. 169). Foarte influent a fost ºi studiul lui John Platt (1973), deºi terminologia lui nu s-a impus. De formaþie behavioristã, acest psiholog a analizat „capcanele sociale”, cum numeºte el contextele de interdependenþã, în termeni de întãriri aplicate comportamentelor. El aratã cã o astfel de capcanã apare ori de câte ori un comportament ce se soldeazã cu recompense imediate are consecinþe negative pe termen lung. La nivel strict individual (acestea ar fi capcane personale), fumatul este un excelent exemplu, ca ºi consumul în exces de alimente. În cazul ambelor conduite, efectele imediate plãcute se transformã în efecte cu totul neplãcute dupã un timp. Platt a fost ºi el impresionat, ca mulþi cercetãtori din ºtiinþele sociale la vremea aceea, de cazul Kitty Genovese (uciderea tinerei femei sub privirile unui public pasiv a stimulat studiile asupra comportamentului de ajutorare). Autorul pe care-l urmãrim a vãzut în neintervenþia celor care au asistat o capcanã socialã. Spre deosebire de capcanele personale, aceasta are implicaþii sociale – foarte plastic, autorul o numeºte „eroul lipsã”. El oferã, de asemenea, exemplul unei situaþii în care, într-o duminicã seara, pe când oamenii se întorc în oraº din locurile unde ºi-au petrecut sfârºitul de sãptãmânã, o saltea cade în mijlocul ºoselei de pe o maºinã. Ca ºi în cazul Genovese, eroul lipseºte ºi aici: nimeni nu coboarã din maºinã sã degajeze ºoseaua, fiecare preferând sã încetineascã ºi sã ocoleascã obstacolul. În sfârºit, Platt descrie capcanele colective, de felul tragediei comunelor, în care „rezultatele negative apar din cauza numãrului prea mare a celor care profit㔠(Platt, 1973, p. 645). În capcanele colective, eroul salvator, chiar dacã apare, nu poate rezolva problema – eforturile unui singur individ sunt cu totul insuficiente. Messick ºi McClelland (1983) au reluat conceptele lui Platt ca sã aducã o rectificare: ei au distins între capcanele sociale (necorespondenþa dintre rezultatele individuale ºi cele ale grupului) ºi capcanele temporale (necorespondenþa dintre consecinþele pe termen scurt ºi cele pe termen lung asupra unui individ). Cei doi autori au argumentat cã multe din dilemele sociale conþin ambele tipuri de opoziþie. Decizia de a profita de fondul colectiv, în tragedia comunelor, este o decizie raþionalã. Cel puþin pe termen scurt, ea serveºte intereselor personale. Când este individul raþional: atunci când îºi urmãreºte interesul sau atunci când coopereazã? Kahan (1974) a fãcut luminã în aceastã privinþã, argumentând cã în dilemele sociale avem de-a face, de fapt, cu douã tipuri de raþionalitate aflate în conflict. Pe de o parte, raþionalitatea individualistã prescrie noncooperarea, întrucât aceasta duce la beneficii mai consistente decât cooperarea, indiferent de ceea ce fac ceilalþi. Pe de altã parte, raþionalitatea colectivistã indicã drept soluþie adecvatã cooperarea, dat fiind cã beneficiile individuale pentru fiecare participant vor fi mai mari dacã toþi coopereazã decât dacã nici unul nu coopereazã. Yamagishi (1986a) a propus una din cele mai interesante distincþii din câmpul teoretic al dilemelor sociale: distincþia dintre cooperarea elementarã ºi cooperarea instrumentalã. Primul tip de cooperare se referã la actele cooperative propriu-zise ale membrilor grupului (de exemplu, a-ºi reprima tendinþa de a trimite o vitã în plus pe pajiºtea comunitãþii sau de a rupe pagini dintr-o carte împrumutatã de la biblioteca publicã). Cel de-al doilea termen, cooperarea instrumentalã, conceptualizeazã situaþiile în care membrii nu mai coopereazã în mod direct pentru realizarea scopului de grup, dar coopereazã pentru a produce o schimbare stucturalã în grup, care sã faciliteze

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

207

cooperarea; de exemplu, instituirea de pedepse pentru noncooperatori sau instaurarea unei autoritãþi. Distincþia aceasta l-a ajutat pe Yamagishi sã descopere câteva aspecte interesante ale dilemelor sociale. El a pus în evidenþã o relaþie între mãrimea grupului ºi cele douã genuri de cooperare: cu cât grupul este mai mic, cu atât cooperarea elementarã este mai probabilã; în grupurile mari, indivizii cu intenþii de cooperare au tendinþa de a se angaja în cooperarea instrumentalã. A relevat, de asemenea, o relaþie între încrederea în ceilalþi (pentru acest autor, un element esenþial în situaþiile dilematice) ºi cooperarea instrumentalã: cei ce nu au încredere în partenerii lor se angajeazã într-o mãsurã mai mare decât cei ce au încredere în cooperare instrumentalã (Yamagishi, 1986b). Dilemele sociale sunt extrem de frecvente ºi au consecinþe din cele mai importante pentru existenþa noastrã cotidianã. Am menþionat dilema semnalatã de Hardin, una din cele mai discutate. Alte dileme sociale cunoscute sunt (le prezentãm dupã Baron, Kerr ºi Miller, 1992): – dilema soldatului: soldatul rãmâne în viaþã dacã se ascunde în tranºee pe timpul bãtãliei, dar dacã toþi soldaþii fac lucrul acesta, bãtãlia va fi pierdutã, iar ei ºi familiile lor pot pieri. Alegerea cooperativã: a înfrunta primejdia în luptã; alegerea noncooperativã: a se eschiva de la participarea la bãtãlie; – dilema controlului populaþiei: familia numeroasã aduce tihnã ºi fericire, dar suprapopularea poate determina declinul economic. Alegerea cooperativã: a avea puþini copii; alegerea noncooperativã: a avea mulþi copii. – dilema barierelor vamale: fiecare þarã profitã dacã celelalte þãri nu pot pãtrunde pe piaþa naþionalã, dar dacã toate þãrile îºi închid pieþele, economiile naþionale ºi economia mondialã regreseazã. Alegerea cooperativã: a permite accesul pe piaþa proprie; alegerea noncooperativã: a interzice total accesul pe piaþa naþionalã; – dilema OPEC: oricare mare producãtor de petrol ar dori sã extragã cât mai mult pentru a-ºi maximiza profitul, dar când fiecare extrage ºi vinde cât de mult poate, preþurile scad ºi toþi producãtorii pierd; – dilema sindicalistului: fiecare câºtigã neplãtindu-ºi cotizaþia, dar dacã toatã lumea face astfel, sindicatul înceteazã sã funcþioneze. Alegerea cooperativã: a achita cotizaþia; alegerea noncooperativã: a nu plãti cotizaþia; – dilema televiziunii publice: fiecare telespectator este interesat sã nu plãteascã taxa, dar neplata generalizatã duce la desfiinþarea instituþiei. Alegerea cooperativã: a plãti taxa; alegerea noncooperativã: a nu plãti taxa lunarã. – dilema bugetului: fiecare individ are interes sã nu-ºi plãteascã impozitele, dar dacã toþi procedeazã astfel, bugetul este deficitar ºi statul nu mai poate funcþiona ca organism. În acest caz, a coopera echivaleazã cu a achita impozitele, iar a nu coopera cu neplata impozitelor. Se poate constata uºor cã multe dintre problemele politice sau sociale sunt, de fapt, dileme sociale. Dar dilemele sociale nu apar numai la scara unor grupuri foarte mari ca naþiunile sau comunitãþile locale: ele sunt prezente ºi în viaþa grupurilor mici. De pildã, situaþia în care mama face prãjituri pentru musafirii ce vor veni seara se poate transforma într-o dilemã socialã. Fiecare membru al familiei are convingerea cã poate sã mãnânce prãjituri înainte de sosirea musafirilor, dar dacã toþi procedeazã astfel, familia nu va mai avea ce oferi invitaþilor. La fel, curãþarea camerei studenþeºti de

208

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

cãmin poate fi o dilemã socialã. Cât timp existã ºanse ca un alt coleg sã facã curãþenie, fiecare se eschiveazã, economisind astfel timp ºi eforturi; dar dacã toþi cei ce locuiesc în camerã se eschiveazã, atunci camera nu va fi niciodatã curatã.

4.2. Jocurile experimentale Teoria jocurilor reprezintã o analizã strategicã a conflictelor de interese. Ea a fost introdusã în ºtiinþele sociale de Luce ºi Raiffa, care au publicat în 1957 o carte cu un impact uriaº (Games and Decisions: Introduction and Critical Survey). Jocurile experimentale trebuie vãzute ca instrumente utile pentru testarea predicþiilor teoriei formale a jocurilor. Teoria aceasta ºi jocurile experimentale au oferit cercetãtorilor din ºtiinþele sociale o nouã metodologie pentru explorarea comportamentului uman în situaþii de interdependenþã ºi conflict. Un joc experimental este o situaþie în care fiecare din participanþi (sau jucãtori) are de ales una din mai multe alternative bine definite. Toate alegerile au consecinþe atât pentru actor, cât ºi pentru ceilalþi jucãtori implicaþi, iar actorii sunt conºtienþi de aceste consecinþe. Cel mai cunoscut joc experimental este dilema prizonierului pentru douã persoane, expus întâia datã în volumul lui Luce ºi Raiffa pe care l-am amintit. Doi bãrbaþi, Tom ºi Mike, acuzaþi de a fi jefuit o bancã, sunt arestaþi ºi închiºi în celule separate. Incapabil sã le dovedeascã vinovãþia, procurorul le propune un târg. Fiecare prizonier poate alege între a mãrturisi (alegerea noncooperativã în raport cu celãlalt prizonier, care ar fi astfel denunþat) sau a nu mãrturisi (alegerea cooperativã). Propunerea procurorului îi face interdependenþi: soarta lui Tom depinde nu numai de decizia sa, dar ºi de ceea ce hotãrãºte sã facã Mike. Dacã Mike refuzã sã mãrturiseascã, dar Tom mãrturiseºte, oferind probele necesare pentru ca tribunalul sã-l poatã condamna pe Mike, Mike va primi maximum de pedeapsã, zece ani de închisoare, în timp ce Tom va fi liber. Lui Mike i se oferã aceeaºi oportunitate. Dacã nici unul nu mãrturiseºte, poliþia ºi procurorul nu au dovezi decât pentru o condamnare de un an. În sfârºit, dacã amândoi recunosc faptul cã au jefuit banca, fiecare va primi o pedeapsã de cinci ani de închisoare. Cum vor reacþiona cei doi bãrbaþi, în condiþiile în care se aflã în imposibilitate de a comunica ºi de a se pune de acord? Dacã Mike mãrturiseºte, Tom ar face bine sã mãrturiseascã ºi el (cinci ani de închisoare) decât sã nu mãrturiseascã (zece ani de închisoare). Pe de altã parte, dacã Mike nu mãrturiseºte, alternativa cea mai bunã a lui Tom rãmâne tot aceea de a mãrturisi (libertatea); în acest caz, dacã nu mãrturiseºte, Tom se alege cu un an de închisoare. Aºadar, oricum ar sta lucrurile, alegerea cea mai inteligentã a lui Tom este aceea de a mãrturisi – ceea ce a urmãrit, de fapt, procurorul. Totuºi, dacã, în cealaltã celulã, Mike ajunge la aceeaºi concluzie ºi se hotãrãºte sã mãrturiseascã, atunci ºi el ºi Tom vor petrece cinci ani în închisoare, ceea ce ar fi mult mai rãu decât dacã nici unul dintre ei nu ar mãrturisi (un an de închisoare). Tom ºi Mike sunt prinºi într-o dilemã socialã (putem constata, acum, câtã dreptate a avut Platt sã numeascã aceste situaþii „capcane sociale”). Pentru fiecare din ei ar fi avantajos sã aleagã varianta noncooperativã (sã mãrturiseascã totul poliþiei), dar dacã amândoi aleg varianta care le satisface cel mai bine interesele personale, vor suporta consecinþe extrem de neplãcute.

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

209

Este limpede însã cã în situaþiile sociale reale sunt implicaþi de obicei mai mult decît doi actori. Dilema prizonierului cu douã persoane poate fi extinsã. Un astfel de joc experimental extins (dilemã cu n persoane) capteazã structura decizionalã a problemelor din viaþa realã. Iatã, spre a ne convinge, unul din cele mai cunoscute jocuri de acest gen, imaginat de Kelley ºi Grzelak (1972). Aceºti psihologi au folosit grupuri de 10-15 persoane. Subiecþii sunt invitaþi sã se aºeze în jurul unei mese rotunde. Fiecare primeºte câte douã cartonaºe de mãrimea cãrþilor de joc, ce au culori diferite. Li se spune cã pot câºtiga bani ridicând, la semnalul experimentatorului, unul din cartonaºe. Scopul participãrii lor este, de altfel, acela de a câºtiga cât mai mulþi bani. În continuare, consemnul face o distincþie importantã între cartonaºe: ridicarea unuia din ele aduce un câºtig mare, imediat (acesta este cartonaºul interesului personal sau al alegerii noncooperative) în vreme ce ridicarea celuilalt cartonaº aduce un câºtig mai puþin consistent persoanei, dar creºte câºtigurile celorlalþi jucãtori (cartonaºul interesului comun sau al alegerii cooperative). Kelley ºi Grzelak au variat structura de profituri individuale ºi colective, aceasta constituind principalul aspect al situaþiilor de interdependenþã colectivã care-i interesa. În orice caz, ne putem imagina o condiþie experimentalã în care cartonaºul „noncooperativ” înseamnã un câºtig de opt puncte, iar cel „cooperativ” un câºtig de douã puncte, acesta din urmã aducând, în plus, fiecãruia din ceilalþi participanþi, un profit de douã puncte. Într-un grup de 15 membri, în cazul alegerii noncooperative fiecare îºi va trece în cont opt puncte, în vreme ce cooperarea tuturor ar aduce fiecãruia 30 de puncte. Jocul lui Kelley ºi Grzelak este astfel conceput încât urmãrirea interesului colectiv de cãtre toþi participanþii este mult mai profitabilã decât opþiunile egoiste. Din pãcate, rezultatele lor indicã un nivel relativ coborât al cooperãrii.

4.3. Paradigma resurselor ºi paradigma bunurilor publice În câmpul extrem de vast al studiilor asupra dilemelor sociale, existã astãzi douã paradigme de cercetare dominante: paradigma dilemelor resurselor ºi paradigma dilemelor bunurilor publice. Dilema resurselor este inspiratã de dilema descrisã de Hardin: o situaþie în care o comunitate exploateazã nechibzuit o resursã pe cale sã se epuizeze – nici unul din participanþi nu vrea sã se gândeascã la consecinþele pe termen lung ale modalitãþii actuale de folosire a resursei comune. În astfel de situaþii, oamenii acþioneazã în temeiul interesului personal imediat, ceea ce pe termen lung duce la pierderi sociale considerabile. Pentru a simula propietãþile esenþiale ale unei astfel de situaþii, Jerdee ºi Rosen (1974) au dezvoltat o paradigmã a managementului resurselor, în care fiecare membru al unui grup ia o serie de decizii cu privire la cât trebuie consumat din resursã. Designul lor a fost reluat de mulþi psihologi sociali, devenind un model de cercetare. Ei au cerut subiecþilor sã-ºi imagineze cã sunt reprezentanþii unor firme ºi cã liciteazã pentru contracte de producþie. Li se spune din start cã þelul lor este de a spori profitul firmei cãreia îi aparþin. La fiecare ºedinþã de licitare, subiecþii pot face fie o „ofertã complexã”, fie o „ofertã simplã”. Prima implicã un cost mai mare, pentru cã þine seama de cheltuielile de control al calitãþii, de antipoluare ºi de conservare a resurselor naturale. Ea le aduce subiecþilor un profit redus, mai cu seamã dacã partenerii lor, care reprezintã alte firme, nu fac acelaºi tip de ofertã. Totuºi, pe termen

210

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

lung, odatã cu amortizarea investiþiilor, aceastã ofertã aduce tuturor profituri mulþumitoare, asigurând, în acelaºi timp, prestigiul industriaºilor. Pe de altã parte, subiecþii sunt liberi sã înainteze oferta simplã, care nu include cheltuielile adiþionale: ei propun astfel preþuri mici ºi pot avea profituri imediate însemnate. Totuºi, dacã toate firmele hotãrãsc sã lucreze în felul acesta, profiturile tuturor vor scãdea treptat. Subiecþii primesc, în plus, o listã de profituri, din care înþeleg cã dacã toþi fac oferta complexã, fiecare câºtigã câte 40 de dolari, iar dacã toþi fac oferta simplã, fiecare câºtigã câte 25 de dolari. Cu cât sunt mai mulþi cei ce prezintã oferte complexe, cu atât comunitatea fabricanþilor câºtigã mai mult ºi cu cât sunt mai mulþi cei cu oferte simple, cu atât industria pe ansamblu câºtigã mai puþin. Este clar cã fiecare subiect este avantajat dacã el singur izbuteºte sã vândã produse ce nu au incluse în preþ cheltuieli adiþionale. Lista cu profituri indicã un beneficiu de 45 de dolari în cazul acesta, în vreme ce dacã subiectul este singurul care face oferta complexã, va câºtiga numai 20 de dolari. Totuºi, noncooperarea colectivã duce la compromiterea profiturilor viitoare. Acest joc al deciziilor de afaceri modeleazã cu destulã fidelitate dilemele cotidiene. Paradigma lui Jerdee ºi Rosen, deºi sintetizeazã atât de exact reþeaua interdependenþelor din grup ºi dimensiunea temporalã a dilemei, nu conþine ideea de refacere a resursei – adeseori, în viaþa de zi cu zi, resursele comune sunt regenerabile. Ca atare, Jorgenson ºi Papciak (1981) au construit o altã simulare, foarte apropiatã, într-adevãr, de tragedia comunelor. Subiecþii lor au avut sarcina de a lua pentru folosinþã proprie pãrþi dintr-o resursã comunã: un fond de 40 de cenþi. Consemnul i-a informat cã trebuie sã se strãduiascã sã adune cât mai mulþi bani, fãrã însã a epuiza fondul comun. Experimentatorii au organizat 50 de ºedinþe de aprovizionare, în cadrul cãrora fiecare din cei patru membri ai grupului pot cere între 0 ºi 4 cenþi. Variabila nouã introdusã de cei doi autori constã în faptul cã dupã fiecare douã încercãri, fondul comun se împrospãteazã: mai precis, suma rãmasã se dubleazã, fãrã însã a depãºi vreodatã cantitatea iniþial㠖 40 de cenþi. Jocul ia sfârºit dupã cele 50 de încercãri sau în momentul în care fondul comun s-a epuizat. Subiecþii au cunoºtinþã despre regula de regenerare a resursei comune, dar nu ºi despre numãrul maxim de încercãri la care vor lua parte. Evident, ºi în cazul acestei paradigme, individul are motive sã ia decizii noncooperative. Dar dacã toþi cer în mod repetat sume mari, fondul comun devine tot mai sãrãcãcios, iar reîmprospãtarea nu va mai ajuta la nimic. Sã observãm cã resursa comunã poate fi, de asemenea, subutilizatã, dacã fiecare ia mai puþin decît cantitatea suficientã pentru ca resursa sã se refacã dupã un interval de timp. Aceastã paradigmã prezintã multe similaritãþi cu dilemele din viaþa de zi cu zi privind, de exemplu, economia de energie. Paradigma bunului public este întru câtva diferitã de dilema resurselor, deºi ambele tipuri de dileme presupun existenþa unei resurse comune, accesul liber la aceastã resursã ºi cooperarea voluntarã a membrilor grupului în vederea perpetuãrii resursei comune. Creatorii teoriei moderne a bunurilor publice sunt Samuelson (1954) ºi Olson (1965). În raport cu bunurile private, bunurile publice, odatã produse, sunt accesibile tuturor membrilor unei comunitãþi. Excluderea de la consum, deci împiedicarea unor indivizi pe un criteriu sau altul de a beneficia de bunul public este, în principiu, imposibilã. Olson (1965) a atras atenþia asupra unei a doua proprietãþi importante a bunurilor publice: folosirea lor de cãtre o persoanã nu reduce partea disponibilã pentru consumul celorlalþi. Ambii autori citaþi au arãtat cã problema principalã a bunurilor publice constã în aceea cã dacã producerea lor este lãsatã în seama iniþiativelor

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

211

personale ale membrilor grupului, atunci bunurile publice ori nu vor fi produse în cantitatea de care are nevoie comunitatea, ori chiar nu vor fi produse deloc. Exemple de bunuri publice sunt parcurile publice, radioul ºi televiziunea publice, bibliotecile publice, aerul curat etc. Aºadar, specificul acestui tip de dileme sociale constã în faptul cã bunurile publice nu pot funcþiona fãrã efortul iniþial al indivizilor. Existenþa lor este condiþionatã de contribuþiile personale. Pânã sã poatã beneficia de o astfel de resursã comunã, membrii comunitãþii (toþi sau mãcar o parte din ei) trebuie sã coopereze pentru constituirea acesteia. În dilema bunurilor publice, decizia iniþialã a individului nu priveºte menþinerea fondului comun, ca în dilemele resurselor, ci înfiinþarea acestuia prin renunþarea la un beneficiu personal imediat în favoarea interesului colectivitãþii. De aceea sunt numeroase împrejurãrile în care, chiar dacã comunitatea are o nevoie stringentã de un anumit bun public, indivizii nu vor face eforturile necesare pentru a-l produce. Problemele legate de bunurile publice au fost studiate de multã vreme de cãtre economiºti ºi sociologi. Economiºtii au fost primii care au remarcat apariþia dilemei acþiunii colective în situaþiile în care o comunitate încearcã sã se doteze cu un bun public. Ei s-au interesat mai cu seamã de raþiunile pentru care cei ce au contribuit la constituirea bunului public nu-i pot exclude de la consum pe cei ce n-au contribuit (Stroebe ºi Frey, 1982). Un articol publicat de van de Kragt, Orbell ºi Dawes în 1983 a câºtigat interesul psihologilor sociali pentru acest tip de dileme. Cei trei autori menþionaþi propuneau o paradigmã extrem de simplã ºi elegantã pentru studierea constituirii bunurilor publice. Mai precis, demersul lor priveºte un anumit tip de resurse comune: cele care se pot forma prin contribuþia unei pãrþi din membrii comunitãþii (în limba englezã, step-level public goods). Subiecþii primesc iniþial o sumã de bani ºi li se cere sã decidã dacã vor contribui la un bun public (fiecare ar putea primi un premiu de 10 dolari). De bunul public vor beneficia toþi membrii grupului dacã se vor aduce un anumit numãr minim de contribuþii (m). Dacã aceste contribuþii nu vor fi cedate în folosul grupului, bunul public nu se va putea constitui. Experimentatorii au utilizat grupuri de ºapte indivizi, în vreme ce m a luat valoarea 3 – aºadar, pentru formarea resursei comune nu este necesar aportul tuturor membrilor grupului, ci al unei pãrþi al acestuia, aºa cum, adesea, se întâmplã în viaþa cotidianã. Desigur, bunul public se va constitui ºi atunci când mai mult de trei indivizi vor accepta sã coopereze. Dar dacã cel puþin trei (care reprezintã, în acest caz, pragul minim al contribuþiilor) nu iau decizii în folosul comunitãþii, aceasta va fi lipsitã de beneficiile bunului public. Van de Kragt ºi colegii sãi au variat comunicarea între subiecþi în etapa care a precedat luarea deciziilor ºi au urmãrit criteriile pe baza cãrora grupul stabileºte cine urmeazã sã contribuie. Majoritatea grupurilor studiate au convins trei membri sã se sacrifice (atingând astfel un nivel optim al contribuþiilor) ºi numai douã grupuri au contribuit în exces (mai mult de trei membri au cedat din resursele lor private în profitul fondului comun). Un bun public se poate constitui prin aportul unei pãrþi a grupului, dar de el vor profita toþi, fãrã deosebire. Este evident cã structura acestei situaþii creeazã posibilitatea pentru unii de a beneficia de funcþionarea bunului public fãrã a face sacrificii prealabile. Stroebe ºi Frey (1982) care au examinat cu minuþiozitate faptul de a triºa 3 în acest 3. Traducem astfel, în lipsa unei echivalenþe mai adecvate, engl. to free-ride, dupã cum traducem free-rider prin „triºor”.

212

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

context, au stabilit cã triºorul analizeazã patru efecte posibile ale comportamentului sãu: 1) efectul direct al lipsei contribuþiei sale asupra constituirii bunului public; 2) efectul indirect al comportamentului sãu – în cazul în care acesta este vizibil pentru ceilalþi, ar putea funcþiona ca un model social; 3) efectul asupra statusului sãu în grup – în conflict cu normele grupului, triºarea poate conduce la marginalizarea triºorului de cãtre membrii contributori; 4) efectul comportamentului asupra stimei de sine – triºarea genereazã sentimente de vinovãþie. În ciuda neajunsurilor psihice ºi sociale ale faptului de a beneficia de bunul public fãrã a contribui la constituirea ºi menþinerea lui, comportamentele de acest gen sunt numeroase, întrucât ele aduc profituri sigure ºi imediate. Vom vedea cã astfel de comportamente sunt relativ greu de schimbat.

4.4. Dileme simetrice ºi dileme asimetrice Odatã cu evoluþia tehnicii experimentale în domeniul interdependenþei sociale, cercetãtorii au luat în calcul tot mai multe variabile, încercând sã se apropie de complexitatea vieþii cotidiene. Distincþia dintre dilemele simetrice ºi dilemele asimetrice ºi abordarea experimentalã a ultimelor se înscriu în aceastã tendinþã. În viaþa de zi cu zi, sunt extrem de rare situaþiile în care membrii grupului prins într-o dilemã socialã dispun de aceleaºi resurse ºi au acelaºi profit de pe urma realizãrii interesului comun. Aceasta este o situaþie idealã, caracterizatã de simetrie sau de echivalenþa absolutã atât între resursele particpanþilor, cât ºi între profiturile lor. Dimpotrivã, ceea ce putem întâlni în cotidian sunt dilemele asimetrice, implicând participanþi foarte diferiþi între ei ca nivel al resurselor disponibile ºi ca nivel al beneficiilor. Wit, Wilke ºi Oppewal (1992) oferã urmãtorul exemplu pentru a ilustra frecvenþa dilemelor asimetrice: o comunitate restrânsã dintr-o zonã urbanã hotãrãºte sã amenajeze un loc de joacã pentru copii. Avem de-a face, evident, cu un bun public, care implicã divergenþa dintre interesele personale ºi cele colective: pentru oricare din membrii comunitãþii, este mai profitabil sã nu contribuie cu nimic, de vreme ce oricum se va putea bucura de bunul public. Dilema aceasta este asimetricã în sensul cã unii membri au mai multe resurse (bani, timp etc.) decât alþii ºi, de asemenea, unii membri au foloase mai mari de pe urma constituirii bunului public decât alþii (unii au copii, alþii nu). Dilemele resurselor pot avea ºi ele propietatea de asimetrie (van Dijk, Wilke, 1995): de pildã, în dilema descrisã de Hardin (1968), unii þãrani au nevoie de cantitãþi mai mari din fondul comun (posedã mai multe vite) decât alþii. Cercetãtorii au manifestat însã interes cu precãdere pentru asimetria din bunurile publice. În domeniul jocurilor experimentale, a fost studiat dezechilibrul dintre partenerii din diade. Bunãoarã, McClintock, Messick, Kuhlman ºi Campos (1973) au pus în evidenþã un aspect interesant al situaþiilor de acest gen, arãtând cã indivizii cu profituri consistente sunt toleranþi în faþa actelor de noncooperare ale partenerilor lor cu profituri reduse. Plecând de la astfel de rezultate, cercetãtorii interesaþi de dilemele sociale asimetrice au încercat sã descrie intenþiile indivizilor de a contribui la constituirea bunului public în funcþie de resursele ºi de profitul lor. În studiul sãu, Rapoport (1988, apud Wit, Wilke, Oppenwal, 1992) s-a interesat mai cu seamã de primul aspect: subiecþii sãi dispun de cantitãþi diferite de resurse, dar ºtiu cã vor avea profituri absolut egale de pe urma funcþionãrii bunului public. Autorul israeliano-american a constatat cã subiecþii „bogaþi” au un aport mai însemnat ºi a

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

213

explicat acest rezultat argumentând c㠄bogaþii” se simt „desemnaþi” sã contribuie, întrucât contribuþiile lor sunt mai importante pentru alcãtuirea bunului public. Wit ºi colegii sãi (1992) au pus accentul pe rolul onestitãþii în dilemele asimetrice, mai precis au explorat comportamentele considerate oneste în funcþie de contribuþii ºi profituri. Ei au fãcut ipoteza cã în cazul în care atenþia se focalizeazã pe costurile relative (participanþii realizeazã comparaþii între costurile diverºilor membri ai grupului), ei pot considera onest faptul ca cei dispunând de multe resurse sã contribuie mai mult decât cei cu puþine resurse. Pe de altã parte, dacã pentru participanþi devin importante diferenþele dintre beneficii, atunci ei vor considera onest ca bogaþii sã contribuie la bunul public într-o mãsurã mai redusã decât sãracii, dat fiind cã bogaþii profitã mai puþin de pe urma acestuia. Aceºti psihologi au realizat un experiment dupã un plan 3×3, variind resursele participanþilor ºi profitul acestora. Astfel, ei au demonstrat cã, în privinþa contribuþiei, este validã prima ipotezã: bogaþii þin seama de faptul cã ei au costuri mai reduse ºi, ca atare, contribuie mai mult. În plus, experimentul a confirmat o idee mai veche (de pildã, Kelley, Grzelak, 1972): cei ce au profituri mai mari din exploatarea bunului public au tendinþa de a aduce contribuþii mai însemnate la constituirea lui. Autorii trag concluzia cã în dilemele asimetrice aportul participanþilor este reglat de o normã de onestitate: cei cu resurse mari ºi/sau profituri mari contribuie mai mult.

4.5. Rezolvarea dilemelor sociale prin schimbãri structurale Schimbãrile structurale sunt cele care modificã natura dilemei. Dacã soluþiile individuale depind de iniþiativele personale ºi de modificarea independentã a comportamentului individual, soluþiile structurale implicã eforturile coordonate ale grupului în vederea schimbãrii patternului de recompense sau a structurii de luare a deciziei (Samuelson, Messick, 1986). De pildã, instalarea apometrelor în apartamente este o soluþie structuralã la dilema consumului de apã casnic㠖 aceastã intervenþie transformã radical patternul stimulilor în raport cu situaþia în care întregul imobil plãteºte o facturã unicã. Studiile americane au arãtat încã din anii ’60 cã mãsurarea consumului de apã aduce economii de 35%. ªi creºterea costului apei ar fi o soluþie structuralã în dilema consumului de apã. În domeniul bunurilor publice, a-i obliga pe toþi angajaþii sã se afilieze la sindicat este o soluþie structuralã pentru dilema sindicalistului – în felul acesta, cei ce nu se alãturã sindicatului nu se mai pot bucura nemeritat de drepturile sociale ºi salariale obþinute de sindicat. În Statele Unite, multe sindicate condiþioneazã însãºi încadrarea de afliliere. De asemenea, în multe ºcoli americane, profesorii neafiliaþi sindicatului plãtesc o taxã de neafiliere (Messick, Brewer, 1983). a) Schimbarea structurii de costuri-beneficii Însãºi definiþia soluþiilor structurale se referã la aceastã manierã de intervenþie. Existã douã cãi sigure de a influenþa cooperarea în situaþiile de dilemã socialã: a micºora beneficiile pe care indivizii le obþin de pe urma noncooperãrii ºi a creºte beneficiile de pe urma cooperãrii (Kelley, Grzelak, 1972). Aceastã influenþã se poate exercita facil pe cale formalã. De pildã, grupul sau o autoritate cu putere de a edicta norme valabile în grup pot decide sancþiuni pentru noncooperare, mãrind astfel costurile acesteia.

214

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

b) Privatizarea În dilema expusã de Hardin (1968), o soluþie simplã este împãrþirea pãºunii în loturi personale, delimitate de garduri. În acest caz, dacã þãranii nu ºtiu sã-ºi exploateze loturile, vor suferi fiecare în parte consecinþele. Fiecare va fi motivat, de aceea, sã utilizeze resursa pe care o posedã în mod responsabil. Ideea aceasta, a administrãrii superioare a resursei individuale, a fost testatã de Messick ºi McClleland (1983). Autorii au folosit o sarcinã de management al resursei ºi au probat cã indivizii menþin mai uºor ºi mai eficient o resursã care se regenereazã decât grupurile. Aºadar, transformarea resurselor deþinute în comun în resurse private reprezintã o soluþie viabilã în dilemele sociale. Din pãcate, multe resurse deþinute în comun nu se pot diviza pentru a se atribui indivizilor pãrþi spre folosinþã privatã. c) Reducerea mãrimii grupului Cu cât grupul celor implicaþi într-o dilemã socialã este mai mare, cu atât ea este mai dificil de rezolvat. În fond, privatizarea înseamnã reducerea grupului participanþilor la un singur membru. Multe experimente au arãtat cã tendinþa membrilor de a-ºi controla egoismul ºi tendinþa spre cooperare cresc odatã cu diminuarea taliei grupului. d) Stabilirea unei autoritãþi supraordonate În câmpul teoretic al dilemelor sociale, o literaturã imensã este consacratã felului în care pot funcþiona structurile de autoritate instituite pentru a regla accesul la resursele comune restrânse. S-au studiat, de exemplu, alegerea ºi instalarea autoritãþilor supraordonate, crearea legãturilor între comunitate ºi autoritate, instituirea ºi menþinerea sistemului de sancþiuni. Multe studii insistã asupra ideii de legitimitate a autoritãþii. Legitimitatea se referã la credinþa membrilor comunitãþii cã autoritatea este cea mai potrivitã instanþã de decizie într-o anumitã problemã. Tyler ºi Degoey (1995) disting trei aspecte ale legitimitãþii: 1) încrederea membrilor în autoritate (convingerea lor intimã cã autoritatea este onestã ºi competentã); 2) voinþa indivizilor de a accepta deciziile autoritãþii; 3) sentimentul de obligaþie pe care-l resimt indivizii de a respecta regulile edictate de autoritate. Studiind o situaþie în care s-a impus restrângerea consumului de apã menajerã, aceeaºi autori au arãtat cã onestitatea procedurilor de luare a deciziilor folosite de autoritate îi asigurã acesteia un impact considerabil. În acelaºi timp, susþin cei doi psihologi sociali, o autoritate democraticã nu se poate impune ºi nu poate avea eficienþã decât într-o comunitate în care procesele de identificare sunt intense. *

*

*

Natura socialã a deciziilor în dilemele sociale este foarte limpede: actele fiecãrui individ influenþeazã bunãstarea celorlalþi. Cercetãrile din domeniul dilemelor sociale s-au concentrat asupra situaþiilor în care indivizii se comportã mai curând egocentric. Ele au furnizat concluzii valoroase cu privire la comportamentele egocentrate ºi cele altruiste, la factorii situaþionali sau de personalitate care marcheazã comportamentul de cooperare. Astfel de cercetãri au arãtat cã multe probleme ale societãþii sunt determinate, cel puþin în parte, de tendinþele egoiste ale indivizilor. Perpetuarea unui mediu înconjurãtor murdar ºi nesãnãtos, de pildã, se datoreazã reþinerii indivizilor de a renunþa la comportamente care le aduc foloase imediate minore.

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

215

5. Aplicaþii în domeniul environmental În societatea contemporanã, problemele legate de conservarea mediului natural sunt nenumãrate. În ciuda reglementãrilor drastice din ultimele decenii, industria deverseazã deºeuri în ape. Poluarea pe care o produce funcþionarea zecilor de mii de automobile este numai în aparenþã o problemã minorã. În marile aglomerãri urbane ca Tokyo, New Mexico, Los Angeles, populaþia este alertatã atunci când nivelul poluãrii depãºeºte limitele admise. În deceniul al optulea, locuitorii anumitor suburbii din New York au avut probleme de sãnãtate din cauza poluãrii. În foarte multe cazuri, oamenii ºtiu foarte bine ce este de fãcut pentru a rezolva chestiunile environmentale. În marile metropole ar trebui folosit mai puþin automobilul, industria ar trebui sã cheltuiascã mai mult pentru a neutraliza deºeurile, fiecare din noi ar trebui sã facã economie de apã menajerã etc. Din nefericire, oamenii nu sunt foarte dispuºi sã se achite de obligaþiile personale în aceastã privinþã. Ei sunt greu de convins cã e nevoie de sacrificiu individual pentru a obþine binele public. Hardin (1968) a arãtat cã situaþia din domeniul conservãrii resurselor ºi protecþiei mediului e similarã cu „tragedia comunelor”, care constã în distrugerea pãºunii comune de cãtre interesul personal al membrilor comunitãþii. Þãranii care trimit pe pãºune mai multe vite decât s-a stabilit de comun acord sunt mai câºtigaþi pe termen scurt. Totuºi, dacã majoritatea sau toþi încearcã sã-ºi mãreascã câºtigul propriu în felul acesta, pãºunea se va epuiza ºi cu toþii vor avea de suferit pe termen lung. Hardin a sugerat cã tragedii similare se petrec atunci când indivizii au un acces necontrolat asupra unor resurse comune finite. Prin analogie, folosirea aerului curat, a apei curate, a petrolului, a zãcãmintelor de metale pot fi considerate dileme sociale. Psihologia socialã nu poate oferi soluþii tehnologice pentru problemele environmentale. Psihologii sociali pot însã sã aplice unele teorii ale disciplinei lor pentru a-i convinge ºi motiva pe oameni sã facã apel la anumite tehnici de conservare a mediului. Vom prezenta în continuare douã teme importante din acest domeniu: atitudinile environmentale ºi problemele mediului urban.

5.1. Atitudinile environmentale 5.1.1. Conceptul de atitudine environmentalã Sã ne gândim la un loc specific: holul unei bãnci, dormitorul nostru, plaja care ne place cel mai mult pe litoralul românesc, un mall etc. Ne pasã în vreun fel de locul acesta? Ce cuvinte am folosi pentru a-l descrie? E frumos? Primitor? Ce sentimente ne induce? Ce înseamnã el pentru noi? Credem cã alþii gândesc la fel despre el? Noi ne vom concentra asupra atitudinilor faþã de mediu sau environmentale. Atitudinile environmentale includ, în principiu, orice atitudine faþã de mediul natural sau cel construit, dar de obicei cercetãtorii care le studiazã se opresc asupra grijii subiecþilor faþã de naturã, asupra gradului în care subiecþilor le pasã de starea mediului natural. Aºadar, atitudinea environmentalã corespunde grijii individului faþã de mediu ca ceva care meritã înþeles, protejat, întãrit (Gifford, 2002). Cât de îngrijoraþi suntem cu

216

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

privire la starea clãdirii în care locuim, a zonei verzi din vecinãtate, a oraºului nostru, a Deltei Dunãrii, a planetei? Cât de îngrijoraþi sunt cei din jur? De ce studiem atitudinile environmentale? 1) Pentru cã ele pot sã informeze anumiþi responsabili din viaþa comunitãþii sau a societãþii în general dacã un program environmental (bunãoarã, reîmpãdurirea unei zone sau colectarea gunoiului menajer pe categorii) se bucurã de sprijin din partea populaþiei. 2) Ele pot ajuta în stabilirea unor scopuri environmentale (de exemplu, reciclarea a 60% din ziare în urmãtorii doi ani). Astfel de scopuri nu trebuie sã fie foarte greu de atins, dar nici foarte uºor, dat fiind cã sunt atâtea de fãcut în domeniul protecþiei mediului. 3) În sfârºit, deºi atitudinile nu se traduc întotdeauna în comportamente, ele pot sã indice ce anume fac indivizii cu privire la mediu în prezent sau cel puþin ce intenþioneazã sã facã. Orice atitudine are trei componente: cognitivã, afectivã ºi conativã. În cazul atitudinilor environmentale, componenta cognitivã se referã la ceea ce ºtie sau gândeºte un individ despre un mediu, componenta afectivã se referã la raportarea emoþionalã la mediu, iar cea conativã la intenþiile individului de a desfãºura un comportament sau altul în legãturã cu mediul. ªtim cã, în zilele noastre, existã o grijã deosebitã pentru conservarea mediului natural. E la modã sã fii ecologist, sã-þi declari îngrijorarea în legãturã cu diverse probleme environmentale. Pentru a câºtiga credibilitate, vedetele afiºeazã atitudini environmentale. Totuºi, trebuie sã ne întrebãm: toatã lumea poartã grija mediului? Cât de îngrijoraþi sunt oamenii în legãturã cu mediul? S-a schimbat atitudinea lor în decursul anilor? Dezastrele ecologice afecteazã atitudinile environmentale? În general, sondajele efectuate în Statele Unite indicã o creºtere a preocupãrii oamenilor pentru mediu. 60% dintre americani cred cã guvernul lor cheltuieºte prea puþin pentru chestiunile legate de mediu. O manierã de a studia atitudinile environmentale este de a le compara cu alte atitudini. Un studiu efectuat cu ajutorul scalei Rokeach Value Survey a relevat cã mediul curat se situeazã pe locul al cincilea în preferinþele subiecþilor, dupã libertate, securitatea familiei, sãnãtate, pace. Totuºi, menþionãm cã subiecþii încep sã aibã reticenþe atunci când sprijinul lor pentru ideile ecologiste trebuie sã depãºeascã nivelul declaraþiilor. Dacã protejarea ºi perpetuarea mediului curat presupune sacrificii, eforturi ºi schimbarea stilului de viaþã al subiectului, atunci subiecþii devin ezitanþi. Desigur, nu suntem preocupaþi în egalã mãsurã de toate tipurile de environment ºi de toate aspectele mediului. Un studiu a pus în evidenþã cã ne implicãm în mãsuri diferite cu privire la transportul în comun, curãþenia strãzilor oraºului ºi menþinerea parcurilor. Cei ce au atitudini proenvironmentale cu privire la multe aspecte ale mediului au o eticã environmentalã generalizatã. În plus, grija noastrã pentru mediu variazã în timp. Când se întâmplã, de exemplu, ceva care afecteazã foarte grav mediul, atitudinile environmentale se intensificã ºi îngrijorarea noastrã creºte. Dupã catastrofa de la Cernobîl, de pildã, grija pentru mediu a urcat la cote niciodatã atinse mai înainte.

5.1.2. Factori ce influenþeazã atitudinile environmentale Desigur, nu toþi indivizii sunt proenvironmentali în aceeaºi mãsurã. Fluctuaþiile în atitudinile environmentale depind de factori situaþionali, dar ºi de factori personali (Gifford, 2002). De pildã, femeile raporteazã în general mai multã grijã pentru mediu decât bãrbaþii, declarã cã sunt dispuse sã depunã eforturi pentru a rezolva problemele

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

217

environmentale (angajament verbal), dar, în fapt, fac mai puþin decât bãrbaþii ºi au mai puþine cunoºtinþe despre problemele environmentale decât aceºtia. Ultimul efect s-ar putea explica prin faptul cã, în mod tradiþional, sistemul de educaþie n-a încurajat fetele sã se intereseze de ºtiinþã ºi mediu. Existã, desigur, ºi un efect al vârstei. Adulþii sunt mai interesaþi de chestiunile legate de mediu decât copiii. Pe de altã parte, copiii de astãzi beneficiazã de o mai bunã informare environmentalã decât pãrinþii lor. Trebuie þinut cont, în plus, cã unele generaþii au fost afectate de anumite evenimente ecologice la scarã mare sau de o intensificare a propagandei environmentaliste. Indivizii cu opinii politice conservatoare sunt mai puþin environmentaliºti decât alþii. De asemenea, practicanþii creºtinismului nu sunt preocupaþi de mediu într-o mãsurã semnificativã. În privinþa influenþei clasei sociale, în general, atitudinile proenvironmentale coreleazã cu apartenenþa la clasele mijlocii ºi superioare. Condiþia economicã precarã îi împiedicã pe oameni sã aibã preocupãri legate de mediu. Mediul de provenienþã, rural sau urban, marcheazã ºi el atitudinile indivizilor. Cei din mediul rural au atitudini environmentale mai puþin pronunþate. Ei sunt mai degrabã antropocentrici decât ecocentrici (ecocentrismul este credinþa cã natura meritã sã fie protejatã, indiferent de costurile ºi beneficiile oamenilor), cãci ei utilizeazã resursele naturii în scopul ameliorãrii vieþii umane. Fãrã îndoialã, valorile se aflã în legãturã cu atitudinile environmentale. Persoanele orientate spre valori îºi fac griji cu privire la felul în care va evolua mediul natural. La fel, cei aflaþi la un stadiu înalt de dezvoltare moralã, cei ce cred cã orice acþiune a lor e importantã ºi poate contribui la obiectivul general de protejare a naturii, cei ce se simt responsabili pentru actele lor.

5.1.3. Relaþia dintre atitudine ºi comportament Relaþia aceasta reprezintã una din cele mai dificile chestiuni teoretice din psihologie. Întotdeauna, psihologilor le-a fost greu sã precizeze când atitudinea determinã comportamentul ºi când nu. Cu privire la relaþia dintre atitudinile environmentale ºi comportamentul proenvironmental, studiile n-au pus în evidenþã o dependenþã rigidã. Atitudinile environmentale nu dau naºtere decât rareori unui comportament aflat în concordanþã cu ele. Cercetãtorii exploreazã chiar felul în care oamenii justificã discordanþa dintre atitudinile lor faþã de mediu ºi impasibilitatea lor comportamentalã. De asemenea, cercetãtorii s-au aplecat asupra factorilor care modereazã relaþia atitudine-comportament. De pildã, doi psihologi americani au studiat legãtura dintre atitudinile fermierilor faþã de conservarea solului ºi comportamentul lor real de conservare a solului. Corelaþia dintre cele douã variabile era foarte slabã. Ceea ce media relaþia era statusul socioeconomic al fermierilor, în sensul cã cei cu venituri mari îºi permiteau sã desfãºoare comportamente în concordanþã cu atitudinea, în vreme ce cei sãraci declarau atitudini faþã de conservarea solului care nu se regãseau în conduita lor. O metaanalizã a studiilor asupra determinanþilor comportamentului environmental (metaanaliza este o modalitate statisticã de a combina rezultatele mai multor studii care au examinat o aceeaºi chestiune pentru a formula o concluzie generalã) a scos în evidenþã ºi alþi factori, în afara atitudinilor environmentale: cunoºtinþele individului despre chestiunile environmentale, cunoaºterea strategiilor de acþiune, locul controlului intern, angajamentul verbal, grija pentru mediu.

218

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

5.2. Viaþa urbanã Oraºul este un mediu vast ºi complex. Un mediu artificial, construit în întregime de om. Un mediu caracterizat de contraste: periculos ºi sigur, excitant ºi plictisitor, care izoleazã ºi care integreazã. Dacã în 1800 existau numai ºapte oraºe a cãror populaþie depãºea 500.000 de locuitori, astãzi existã peste 600. Viitorul pare sã aparþinã ariilor metropolitane, megapolisurilor, cum este Mexico City, aglomeraþie urbanã ce reuneºte astãzi peste 20 de milioane de locuitori. Ne vom centra în special pe evidenþierea efectelor vieþii urbane.

5.2.1. Stresul urban În general, oamenii au convingerea cã zonele rurale sunt mai liniºtite, iar zonele urbane induc stres (Gifford, 2002). Factori stresori, ca aglomeraþia, zgomotul, criminalitatea, poluarea sunt prezenþi cu intensitãþi mari în oraºe. De exemplu, s-a demonstrat cã zgomotul creºte odatã cu mãrimea oraºului. Poluarea este un fenomen prin excelenþã urban. În 1980, se considera cã a trãi în New York echivaleazã cu a fuma 38 de þigãri pe zi. Ceea ce este grav este cã adesea, indivizii sãraci, discriminaþi, needucaþi sunt cei mai afectaþi de aceºti factori. Ritmul vieþii pare mult mai intens – ºi de aceea, generator de stres – în oraºe. Psihologii au mãsurat chiar viteza pietonilor, identificând variabila aceasta cu ritmul vieþii. Au constatat cã, în principiu, existã un efect al mãrimii oraºului, în sensul cã în oraºele mari pietonii se deplaseazã mai repede. De exemplu, dacã în oraºul Galway din Irlanda (populaþie de 29.500 de locuitori) viteza pietonilor este 1,25 m/s, în Dublin (populaþie: 680.000) viteza pietonilor este 1,56 m/s. La fel, în Scoþia, în Iverness (populaþie: 50.200) viteza pietonilor este 1,43 m/s, iar la Edinburgh (470.000 de locuitori) viteza pietonalã se cifreazã la 1,51 m/s. Desigur, aceastã variabilã este influenþatã de sex, vârstã, vreme, dar cifrele de mai sus reprezintã medii. E adevãrat cã ritmul oraºului ar trebui surprins prin mãsurãtori complexe care sã aibã în vedere ºi factori psihologici, nu numai miºcarea fizicã. Pentru a pune în evidenþã potenþialul stresor al oraºelor, psihologii au intervievat persoane care s-au mutat din mediul rural în mediul urban sau invers, din mediul urban în mediul rural: prin urmare, persoane care cunoºteau ambele medii ºi le puteau compara. S-a constatat cã cei ce se mutau la þarã resimþeau mai puþin stres decât înainte, iar cei ce se aºezau la oraº mai mult stres decât resimþiserã în zona ruralã în care locuiserã anterior. O sursã importantã de stres în mediul urban o reprezintã transportul în comun. Cercetãtorii americani au efectuat studii complexe, unele longitudinale, ºi au reuºit sã punã în evidenþã efectele negative ale deficienþelor din transportul în comun asupra cãlãtorilor. S-au formulat concluzii potrivit cãrora transportul în comun deficient organizat amplificã excitarea fiziologicã a indivizilor (aceasta constituie un indicator al stresului), induce dispoziþii negative ºi diminueazã performanþa.

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

219

5.2.2. Comportamentul prosocial Din teoria suprasarcinii putem înþelege cã suprastimularea vieþii urbane ne face sã filtrãm inputurile mai puþin importante – de exemplu, un strãin care are nevoie de ajutor. Trebuie sã ne întrebãm dacã lipsa dorinþei locuitorilor oraºului de afiliere cu strãinii poate deveni neglijarea unui strãin care are nevoie de ajutor. Stanley Milgram a pus în evidenþã un fapt uluitor: un copil care cere ajutor pentru cã s-a pierdut de pãrinþii lui se va bucura de atenþia ºi sprjinul locuitorilor dintr-un oraº mic ºi mult mai puþin de atenþia ºi sprijinul locuitorilor dintr-un oraº mare (New York). De asemenea, Milgram a pus un complice sã cearã locuitorilor dintr-un oraº mare ºi celor dintr-un oraº mic sã fie lãsat în casã sã dea un telefon. Cei din oraºele mari refuzã, strigându-ºi refuzul prin uºa închisã, în vreme ce cei din oraºul mic acceptã (75% dintre ei), iar când refuzã, o fac dupã ce au deschis uºa ºi au stat de vorbã cu cel care le solicitã ajutorul. Alte studii au arãtat cã orãºenii sunt mai puþin înclinaþi sã acorde ajutor decât locutorii din mediul rural. Levine ºi colaboratorii sãi (1994) s-au opus acestor concluzii, reuºind sã demonstreze cã nu mãrimea localitãþii este importantã, cât densitatea. Într-un studiu foarte ambiþios, desfãºurat în 36 de oraºe din diferite regiuni ale Statelor Unite, aceastã echipã de cercetare a comparat corelaþia dintre mãrimea oraºului ºi ºase comportamente de ajutorare, pe de o parte, ºi corelaþia dintre densitate ºi aceleaºi comportamente de ajutorare, pe de altã parte. Pe ansamblu, densitatea populaþiei s-a dovedit un predictor mai bun pentru ajutorare, mai ales când a fost vorba de situaþii ce impuneau acordarea ajutorului în regim de urgenþã. Teoria suprasarcinii ar putea da seama de aceste efecte: nivelurile înalte de stimulare caracteristice oraºului fac orãºenii mai puþin atenþi la stimulii noi (cum este un necunoscut care solicitã ajutor). Aceasta ar fi prima explicaþie. A doua a fost sugeratã de Fischer (1976): diversitatea înfãþiºãrii ºi comportamentelor celorlalþi în mediul urban îi face pe oameni sã nu se simtã în siguranþã ºi, deci, sã nu acorde ajutor. A treia explicaþie este una veche: în 1938, Wirth a încercat sã demonstreze cã faptul de a fi crescut la oraº dezvoltã o personalitate urbanã, care pur ºi simplu nu are înclinaþii spre comportamentul prosocial. Dar teoria lui Wirth nu poate fi adevãratã: ºtim cã factorii situaþionali sunt extrem de puternici în determinarea conduitelor de ajutorare. În acest context, trebuie sã amintim teoria elaboratã de Latane ºi Darley (1970). Dispersarea responsabilitãþii se produce atunci când, într-o situaþie în care e nevoie de acordarea ajutorului unui strãin, se aflã în jur foarte mulþi indivizi care pot ajuta. Aceasta se întâmplã mai degrabã la oraº, unde densitatea e mai mare decât în mediul rural. Cu privire la densitate, Kamman, Thompson ºi Irwin (1979) au opinat cã densitatea pietonilor în zona în care se aflã persoana ce are nevoie de asistenþã reprezintã factorul hotãrâtor, ºi nu mãrimea oraºului. Iar House ºi Wolf (1978) au raportat niveluri scãzute ale acordãrii ajutorului numai când rata criminalitãþii era atât de mare încât fãcea implicarea de orice fel periculoasã. Bazându-se pe aceste date, cei doi autori au sugerat cã existã un cerc vicios ºi cã delicvenþa ºi criminalitatea conduc la diminuarea, chiar dispariþia tendinþelor de a acorda ajutor strãinilor. Existã chiar autori care au gãsit cã locuitorii din oraºe ajutã mai mult decât cei din mediul rural. Aceºti autori considerã cã faptul de a creºte la oraº îi face pe indivizi sã achiziþioneze anumite abilitãþi ce pot fi extrem de utile ºi adaptive în anumite situaþii

220

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

de interdependenþã. În plus, se pare cã devianþii primesc într-o mai mare mãsurã ajutor la oraºe decât în comunitãþile restrânse ºi cã, chiar dacã nu-i ajutã pe strãini, orãºenii îºi ajutã prietenii în aceeaºi mãsurã ca cei din mediul rural.

5.2.3. Strãinul familiar Cu toþii ºtim cã oamenii de la þarã salutã chiar pe cei pe care nu-i cunosc. Pentru un orãºean get-beget, faptul acesta poate stârni mirare. Locuitorii oraºelor nu se salutã dacã nu se cunosc. Totuºi, Stanley Milgram a descoperit cã foarte mulþi din cei ce locuiesc la oraº au ceea ce el a numit „strãin familiar”. Strãinul familiar e o persoanã pe care subiectul o întâlneºte ºi o observã în mod repetat pentru o perioadã relativ îndelungatã, dar cu care nu interacþioneazã. Milgram a constat cã cei ce folosesc metroul în New York au în medie patru persoane pe care le recunosc uºor, dar cu care nu vorbesc niciodatã. El a fotografiat grupuri care aºteptau metroul ºi a arãtat fotografiile unor subiecþi, rugându-i sã precizeze câþi din cei din poze se potrivesc definiþiei strãinului familiar. Practic, 90% dintre cãlãtorii cu metroul aveau cel puþin un strãin familiar. Subiecþii au mãrturisit cã uneori se gândesc la strãinii familiari ºi încearcã sã-ºi imagineze ce fel de viaþã duc aceºtia. Existã studii care atestã cã locuitorii oraºelor sunt mai dispuºi sã-i ajute pe strãinii familiari decât pe strãinii pe care nu i-au vãzut niciodatã. Milgram a aflat chiar cã în anumite circumstanþe, subiecþii au interacþionat cu strãinii familiari, deºi extrem de rar în locul în care îi întâlneau zilnic. El a fãcut ipoteza cã e cu atât mai probabil ca interacþiunea sã se producã cu cât întâlnirea e mai departe de staþia de metrou în care se vãd zilnic.

5.2.4. Sãnãtatea E foarte dificil sã comparãm sãnãtatea locuitorilor de la oraº cu a celor de la þarã. Desigur, facilitãþile medicale sunt prezente într-o proporþie mult mai mare la oraº. Medicii specialiºti (chirurgi, cardiologi) nu funcþioneazã la spitalele din mediul rural decât foarte rar. Cei bolnavi pot migra de la þarã la oraº, tocmai pentru a primi îngrijiri mai bune (Gifford, 2002). În 1969, doi cercetãtori americani au comparat tensiunea arterialã a locuitorilor din New York cu tensiunea arterialã a americanilor în general ºi au gãsit diferenþe slabe în defavoarea oraºului New York: în medie, cei de aici aveau o tensiune arterialã uºor mai mare. Levine ºi colegii sãi (1988) au stabilit oraºe americane în care viaþa are un ritm foarte intens – le-au numit oraºe de tip A, prin analogie cu personalitatea de tip A. Ipoteza lor era cã aceste oraºe diferã de altele mai liniºtite, mai puþin solicitante, prin rata mortalitãþii din cauza bolilor coronariene. Ipoteza a fost din nefericire confirmatã: viaþa urbanã, trepidantã, creând sentimentul de urgenþã, de presiune a timpului, duce la boli din cele mai grave. De asemenea, s-a demonstrat cã bolile asociate poluãrii atmosferice intense, ca tuberculoza, bronºita, cancerul de plãmâni survin mai frecvent în mediul urban decât în mediul rural. În privinþa sãnãtãþii mintale, concluziile nu pot fi formulate cu precizie. E adevãrat cã spitalele de boli nervoase interneazã mai mulþi orãºeni decât locuitori din zonele rurale, dar aceasta poate însemna numai cã cei de la oraº acordã mai multã atenþie

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

221

problemelor psihice. Unii cercetãtori cred cã tipurile de boli psihice ar putea avea o incidenþã diferitã în mediile urban ºi rural: bunãoarã, dacã psihozele sunt mai prezente în mediul rural, tulburãrile de personalitate apar cu o frecvenþã mai mare la oraº. Dacã nu se pot stabili cu precizie diferenþe semnificative între urban ºi rural privitor la dimensiunea sãnãtãþii mintale, putem afirma, fãrã nici un dubiu, cã în mediul urban dependenþa de droguri e incomparabil mai mare decât în mediul rural. Acest fapt se datoreazã suprasarcinii pe care o creeazã oraºul, stresului, dar ºi accesibilitãþii drogurilor.

5.2.5. Vagabondajul Ne referim, prin termenul vagabondaj, la indivizii fãrã adãpost (homeless). Deºi existã vagabondaj ºi în mediul rural, vagabondajul este prin excelenþã un fenomen urban. În principiu, vagabond este persoana care nu are o reºedinþã fixã, regulatã ºi adecvatã pentru timpul nopþii. Aºa cum ne putem uºor imagina, vagabondajul afecteazã aproape fiecare aspect al vieþii de familie. Gãtitul, intimitatea, cumpãrãturile, relaþiile cu vecinii, toate sunt întrerupte. Pentru copii, vagabondajul înseamnã pãrãsirea ºcolii, ruperea relaþiilor cu prietenii ºi colegii. Mulþi oameni devin vagabonzi pentru cã veniturile lor foarte mici nu le permit sã plãteascã chiria la casã. Mai cu seamã pe cei fãrã legãturi familiale puternice, care au salarii minime pe economie, ºomajul sau boala îi transformã repede în vagabonzi. Desigur, vagabondajul se asociazã cu numeroase probleme sociale, economice ºi de sãnãtate. El creºte posibilitatea de a contracta anumite boli, riscul de a fi violatã pentru femei ºi de a fi agresat pentru bãrbaþi. Cei bolnavi nu pot þine regim alimentar, nu-ºi pot lua medicamentele, nu pot avea repaus la pat. În plan psihic, vagabondajul genereazã anxietate ºi depresie ºi conduce, adesea, la alcoolism sau la dependenþ\ de droguri ieftine ºi extrem de nocive.

5.2.6. Delincvenþa Rata delicvenþei ºi a delictelor violente este cu mult mai mare în cadrul urban decât în mediul rural. În Statele Unite, proporþia este de 8/1. Tot în aceastã þarã, consideratã de departe cea mai violentã de pe planetã, cei ce locuiesc în oraºe considerã criminalitatea cea mai gravã problemã a cartierului lor. Philip Zimbardo a oferit în anii ’70 o explicaþie credibilã pentru mulþimea actelor antisociale din oraºe: deindividualizarea. Locuitorii oraºelor se simt membri anonimi ai mulþimii ºi astfel inhibiþiile lor privind actele antisociale dispar. Alte explicaþii pentru rata ridicatã a criminalitãþii în mediul urban sunt ºomajul, numãrul mare de modele de rol antisocial, numãrul redus de modele de comportament prosocial. Sentimentul de nesiguranþã pare sã-i afecteze destul de grav pe locuitorii oraºelor, în special, fireºte, ai marilor oraºe. S-a constatat cã cei ce trãiesc în oraºe cu o populaþie mai mare de 50.000 de locuitori se tem cã ar putea fi victime ale unui atac violent, ceea ce le induce un nivel de stres relativ ridicat. În plus, ei au mai puþinã încredere în concitadinii lor decât cei ce trãiesc în oraºe cu populaþie redusã sau în sate. Cercetãtorii americani au gãsit cã sentimentul de fricã se asociazã cu pierderea controlului, restrângerea activitãþilor ºi chiar, în cazul bãtrânilor, reþinerea de a pãrãsi propria locuinþã. Sentimentul de nesiguranþã ºi fricã se amplificã atunci când oamenii

222

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

observã dezordine socialã, neputinþa autoritãþilor de a interveni, vandalism, graffiti, gunoi etc. Designul urban care promoveazã coeziunea (bunãoarã, amenajarea pieþelor în aºa fel încât sã încurajeze interacþiunea pozitivã între locuitorii oraºului) diminueazã frica de a fi victimã. De asemenea, oamenii se simt în siguranþã când au vecini cu care se înþeleg ºi care-i sprijinã.

5.2.7. Identitatea conferitã de loc ºi ataºamentul faþã de loc Anumite locuri devin o parte foarte importantã a noastrã, a sinelui. Identitatea conferitã de loc (place identity) se referã la încorporarea de cãtre individ a locului în conceptul de sine (Gifford, 2002). Ea este strâns legatã de ataºamentul faþã de loc (place attachment), ideea cã dezvoltãm legãturi speciale cu anumite locuri care au un înþeles deosebit, foarte adânc pentru noi. Deºi ataºamentul faþã de loc pare similar cu teritorialitatea, cercetãrile psihologilor americani au demonstrat cã lucrurile nu stau aºa. Ce se întâmplã când lãsãm în urmã un loc faþã de care avem un ataºament, un loc care a devenit parte a eului nostru? Când mergem la universitate în alt oraº, când cartierul nostru se demoleazã, când casa familiei, în care am copilãrit, este vândutã? Cercetãrile din domeniul identitãþii conferite de loc ºi al ataºamentului faþã de loc se intereseazã de achiziþionarea, interacþiunea ºi pierderea relaþiilor cu locurile, relaþii ce sunt importante pentru sensul individual al eului. Identitatea conferitã de loc sporeºte stima de sine ºi eficienþa personalã. În plus, îi aduce persoanei un simþ al continuitãþii ºi o conºtiinþã a distinctivitãþii (conºtiinþa individului cã e diferit de alþii care locuiesc în altã parte. Surse ale ataºamentului faþã de loc – identitatea conferitã de loc ºi ataºamentul faþã de loc sunt procese care survin în interiorul individului, dar care se constituie printr-o varietate de mecanisme culturale: a) genealogia leagã persoanele de anumite locuri printr-o identificare istoricã a locului cu o familie. În anumite culturi (de exemplu, cea japonezã ori cea spaniolã), numele persoanelor coincid cu numele locurilor; b) uneori, pierderea sau distrugerea genereazã sau întãreºte ataºamentul faþã de loc. De exemplu, bucureºtenii sunt ataºaþi faþã de anumite clãdiri care s-au prãbuºit la cutremurul din 1977 ºi n-au mai fost reconstruite; c) proprietatea e cel mai frecvent mecanism prin care poate fi creat ataºamentul faþã de loc. Când posedãm un loc pentru o lungã perioadã de timp, el devine parte a noastrã ºi noi o parte a lui. Ataºamentul faþã de loc se poate dezvolta pe multe cãi. Dar cu cât o societate devine mai mobilã, cu atât ataºamentul faþã de loc se dezvoltã mai puþin. Fried ºi Gleicher (1976), de exemplu, au studiat ce se întâmplã cu locuitorii unui cartier care e demolat ºi în locul cãruia se construieºte altceva. În general, autoritãþile cred cã cei care se mutã într-o casã nouã sunt fericiþi ºi acceptã cu inima uºoarã despãrþirea de vechea locuinþã. Fried ºi Gleicher au descoperit cã aceºti oameni regretau vechile case, chiar dacã erau mai inconfortabile ºi mai puþin curate decât cele noi. Vechiul cartier fusese baza pentru un stil de viaþã, care a dispãrut odatã cu acesta. În principiu, ataºamentul faþã de loc creºte odatã cu vârsta ºi cu durata locuirii. Totuºi, ataºamentul depinde în mod esenþial ºi de interacþiunile sociale pozitive ºi de

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

223

compatibilitatea dintre comunitate ºi scopurile individului. S-a descoperit cã ataºamentul faþã de loc depinde, de asemenea, de factori environmentali. De exemplu, o grãdinã sau accesul la o zonã naturalã (vecinãtatea cu o pãdure sau cu malul unui lac) îi fac pe indivizi sã fie mai ataºaþi de loc. Oamenii se ataºeazã mai uºor ºi mai durabil de un cartier liniºtit decât de unul zgomotos. Într-o zonã zgomotoasã, ei cred cã spaþiile publice le aparþin mai degrabã strãinilor, celor aflaþi numai în trecere prin cartier ºi deloc lor.

Bibliografie selectivã Archer, D., „Social deviance”, în G. Lindzey ºi E. Aronson (eds.), Handbook of social psychology, vol. II, Random House, New York, 1985. Axsom, D.; Cooper, J., „Reducing weight by reducing dissonance: The role of effort justification in inducing weight loss”, în E. Aronson (ed.), Readings about the social animal, Freeman, San Francisco, 1981. Baron, R.; Kerr, N.L.; Miller, N., Group process, group decision, group action, Open University Press, Buckingham, 1992. Boncu, ª.; Ilin, C.; Sulea, C., Manual de psihologie socialã aplicatã, Editura Universitãþii de Vest, Timiºoara, 2007. Chelcea, S., Metodologia cercetãrii sociologice: metode cantitative ºi calitative, Editura Economicã, Bucureºti, 2001. Curelaru, M., „Metode ºi tehnici în psihologia socialã”, în Manual de psihologie socialã, Polirom, Iaºi, 2003. Dawes, R.M., „Social dilemmas”, în Annual Review of Psychology, 31, 1980, pp. 169-193. Deutsch, M., „Socially relevant research: Comments on «applied» versus «basic» research”, în R.F. Kidd ºi M.J. Saks (eds.), Advances in applied social psychology, vol. I, Erlbaum, Hillsdale, 1980. Evans, R.I., „Smoking in children: Developing a social psychological strategy of deterence”, în Preventive Medicine, 5, 1976, pp. 122-127. Evans, R.I.; Rozelle, R.M.; Lassater, T.M.; Dembroski, T.M.; Allen, B.P., „Fear arousing persuasion and actual versus implied behavior change: new perspective utilizing a real-life dental hygiene program”, în Journal of Personality and Social Psychology, 16, 1970, pp. 220-227. Gifford, R., Environmental psychology. Principles and practice, Optimal Books, Toronto, 2002. Hardin, G., „The tragedy of the commons”, în Science, 162, 1968, pp. 1243-1248. Janis, I.L.; Feshbach, S., „Effects of fear-arousing communications”, în Journal of Abnormal and Social Psychology, 48, 1953, pp. 78-92. Janis, I.L.; Mann, L., „Effectiveness of emotional role-playing in modifying smoking habits and attitudes”, în Journal of Experimental Research in Personality, 1, 1965, pp. 84-90. Jerdee, T.M.; Rosen, B., „Effects of opportunity to communicate and visibility of individual decisions on behavior in the common interest”, în Journal of Applied Psychology, 59, 6, 1974, pp. 712-716. Jorgenson, D.O.; Papciak, A.S., „The effects of communication, resource feedback and identifiability on behavior in a simulated commons”, în Journal of Experimental Social Psychology, 17, 1981, pp. 373-385. Kahan, J.P., „Rationality, the prisoner’s dilemma and population”, în Journal of Social Issues, 4, 1974, pp. 189-210.

224

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Kelley, H.H.; Grzelak, J.L., „Conflict between individual and common interests in an N-person relationship”, în Journal of Personality and Social Psychology, 21, 1972, pp. 190-197. Komorita, S.S.; Parks, C.D., „Interpersonal relations: Mixed motive interaction”, în Annual Review of Psychology, 46, 1995, pp. 183-207. Langer, E.J.; Rodin, J., „The effects of choice and enhanced personal responsibility for the aged: A field experiment in an institutional setting”, în Journal of Personality and Social Psychology, 34, 1976, pp. 191-198. Luce, R.D.; Raiffa, H., Games and decisions: Introduction and critical survey, John Wiley & Sons, Londra, 1957. McAlister, A.L.; Perry, C.; Maccoby, N., „Adolescent smoking: Onset and prevention”, în Pediatrics, 63, 1979, pp. 650-658. McClintock, C.G.; Messick, D.M.; Kuhlman D.M.; Campos, F.T., „Motivational bases of choice in three-choices decomposed games”, în Journal of Experimental Social Psychology, 9, 1973, pp. 572-590. McGuire, W.J., „Inducing resistance to persuasion”, în L. Berkowitz (ed.), Advances in experimental social psychology, vol. I, Academic Press, New York, 1964. Messick, D.M.; Brewer, M.B., „Solving social dilemmas: A review”, în L. Wheeler ºi P. Shaver (eds.), Review of Personality and Social Psychology, vol. IV, Sage, Beverly Hills, 1983. Messick, D.M.; McClelland, C.L., „Social traps and temporal traps”, în Personality and Social Psychology Bulletin, 9, 1, 1983, pp. 105-110. Millman, M., Such a pretty face: Being fat in America, Norton, New York, 1980. Nisbett, R.E., „Hunger, obesity and the ventromedial hypothalamus”, în Psychological Review, 79, 6, 1972, pp. 433-453. Olson, M., The logic of collective action, Harvard University Press, Cambridge, 1971. Orbell, J.; Dawes, R., „Social dilemmas”, în G.M. Stephenson ºi J.M. Davis (eds.), Progress in applied social psychology, John Wiley & Sons, Chichester, 1981. Pancer, S.M., „Program evaluation”, în S.W. Sadava ºi D.R. McCreary (eds.), Applied social psychology, Prentice Hall, New Jersey, 1997. Platt, J., „Social traps”, în American Psychologist, 28, 1973, pp. 641-651. Rapoport, A., „Provision of step-level goods: Effects of inequality in resources”, în Journal of Personality and Social Psychology, 54, 1988, pp. 432-440. Rodin, J., „Causes and consequences of time perception differences in overweight and normal weight people”, în Journal of Personality and Social Psychology, 31, 5, 1975, pp. 898-904 Sadava, S.W., „Applied social psychology: An introduction”, în S.W. Sadava ºi D.R. McCreary (eds.), Applied social psychology, Prentice Hall, New Jersey, 1997. Samuelson, C.D.; Messick, D.M., „Inequities in access to and use of shared resources in social dilemmas”, în Journal of Personality and Social Psychology, 51, 5, 1986, pp. 960-967. Samuelson, P.A., „The pure theory of public expenditure”, în Review of Economics and Statistics, 36, 1954, pp. 387-389. Schachter, S., „Some extraordinary facts about obese humans and rats”, în American Psychologist, 26, 1971, pp. 129-144. Schulz, R., „Effects of control and predictability on the physical and psychological well-being of the institutionalized aged”, în Journal of Personality and Social Psychology, 36, 1976, pp. 1194-1201. Sechrest, L.; Figueredo, A.J., „Program evaluation”, în Annual Review of Psychology, 44, 1993, pp. 645-674.

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE SOCIALÃ APLICATÃ

225

Stroebe, W.; Frey, B.S., „Self-interest and collective action: The economics and psychology of public goods”, în British Journal of Social Psyhology, 21, 1982, pp. 121-137. Suedfeld, P., „Sensory deprivation used in the reduction of cigarette smoking: Attitude change experiments in a applied context”, în Journal of Applied Social Psychology, 3, 1973, pp. 30-38. Tyler, T.R.; Degoey, P., „Collective restraint in social dilemmas: procedural justice and social identification effects on support for authorities”, în Journal of Personality and Social Psychology, 69, 3, 1995, pp. 482-497. van de Kragt, A.J.C.; Orbell, J.M.; Dawes, R.M., „The minimal contributing set as a solution to public goods problems”, în American Political Science Review, 77, 1983, pp. 112-122. van Dijk, E.; Wilke, H., „Coordination rules in asymetric social dilemmas: A comparison between public good dilemmas and resource dilemmas”, în Journal of Experimental Social Psychology, 31, 1995, pp. 1-27. van Lange, P.A.M.; Liebrand, W.B.G.; Messick, D.M.; Wilke, H.A.M., „Introduction and literature review”, în W.B.G. Liebrand; D.M. Messick; H.A.M. Wilke (eds.), Social dilemmas. Theoretical issues and research findings, Pergamon Press, Oxford, 1992. Weyant, J.M., Applied social psychology, Oxford University Press, New York, Oxford, 1986. Wit, A.; Wilke, H.; Oppewal, H., „Fairness in asymetric social dilemmas”, în W.B.G. Liebrand; D.M. Messick; H.A.M. Wilke (eds.), Social dilemmas. Theoretical issues and research findings, Pergamon Press, Oxford, 1992. Yamagishi, T., „The provision of a sanctioning system as a public good”, în Journal of Personality and Social Psychology, 51, 1986a, pp. 110-116. Yamagishi, T., „The structural goal/expectation theory of cooperation in social dilemmas”, în E.L. Lawler (ed.), Advances in group processes, vol. III, JAI Press, Greenwich, 1986b.

Mihai Cãprioarã

Introducere în politici sociale

1. Concepte de bazã în studiul politicilor sociale 2. Conceptul de politici sociale 3. Etape ale politicilor sociale 4. Tipuri de politici sociale 5. Rolul politicilor sociale în managementul societãþii

1. Concepte de bazã în studiul politicilor sociale Capitolul îºi propune sã ofere o delimitare a principalelor concepte care subîntind domeniul politicilor sociale, într-o încercare de a oferi o perspectivã clarã ºi distinctã asupra domeniului. Astfel, fixarea adecvatã a sintagmei „politici sociale” necesitã conturarea raporturilor dintre politicã, politici publice, strategii, programe ºi proiecte. În înþeles larg, politica este procesul prin care „un grup de oameni cu opinii ºi interese iniþial divergente ajung la decizii colective socotite îndeobºte ca fiind obligatorii pentru respectivul grup ºi impuse ca linie de conduitã comunã”1. Astfel definit, termenul „politic㔠pãcãtuieºte prin pãstrarea unei polisemii care trimite la douã sensuri diferite: în primul rând, la conducerea statului, ceea ce presupune întreg ºirul de conotaþii specifice activitãþii publice; ºi un al doilea sens, care înglobeazã, în limbajul lui Max Weber, „orice fel de activitate de conducere autonomã”2. Înþelegem, sub acest din urmã sens, conducerea întreprinderii, politica bancarã a devizelor, politica unui sindicat aflat în grevã. Vom folosi termenul „politicã”, la singular, pentru desemnarea conducerii societãþii globale (ºi nu a unui grup particular) prin intermediul statului. În aceastã activitate includem ansamblul de proceduri ºi rutine de gestionare, transformare ºi schimbare a conducerii administrative a unei þãri: campanii electorale, alegeri, schimbare a guvernului, legiferare etc. Pe de altã parte, prin politici vom înþelege acele procese prin care un grup mai mic sau mai mare de oameni decid sã rezolve o problemã sau un ansamblu de probleme. Identificãm, aici, opþiunile unei firme legate de acoperirea pieþei (politici comerciale), atitudinea unei bãnci faþã de împrumuturile cãtre marile firme sau politica ratei de scont a Bãncii Naþionale. Bineînþeles, cele douã activitãþi desemnate de termenii „politic㔠ºi „politici” nu se exclud, ci, dimpotrivã, de obicei conducerea globalã a unei societãþi se realizeazã prin intermediul politicilor publice structurate pe domenii. Diferenþele constau nu numai în gradul de generalitate diferit, ci ºi în complexitatea proceselor implicate. Din modul în care este întemeiatã aceastã primã dihotomie, rezultã cã sintagma „politici publice” nu se referã în nici un caz la activitatea politicã în general ºi nici la conotaþiile negative ale acesteia. Acestea sunt activitãþi, în mare parte tehnice, care au ca scop principal rezolvarea unor probleme sociale importante. Literatura de specialitate consemneazã numeroase încercãri de delimitare a sintagmei „politici publice”. Astfel, Thomas Dye considerã cã acestea sunt „ceea ce guvernele decid sã facã sau sã nu facã”3, iar James Anderson le atribuie sensul de „set de decizii orientate spre îndeplinirea unui obiectiv al unui actor sau al unui grup de actori”4, iar 1. David Miller, Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Humanitas, Bucureºti, 2000. 2. Max Weber, Politica, o vocaþie ºi o profesie, Editura Anima, Bucureºti, 1992, p. 7. 3. Thomas Dye, Understanding public policy, ed. a V-a, Englewood Cliffs, Prentice-Hall, New York, 1984, p. 1. 4. James Anderson, Charles Bullok III, David Brady, Public Policy in the Eighties, Brooks/ Cole Publishing Co., 1983, p. 2.

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

229

Leslie Pal susþine cã o politicã publicã este „un ghid de acþiune, un plan, un cadru, un curs de acþiune sau de lipsã a acesteia menit sã rãspundã unor probleme”5. Dupã cum se vede, definiþiile propuse reliefeazã aspecte esenþiale ale conceptului de politici publice, dar cuprind ºi note contradictorii. Astfel, deºi evidenþiazã aspectele de acþiune ºi de inacþiune ale politicilor, definiþia lui Thomas Dye este una restrânsã, întrucât limiteazã aria celor care fac politicã doar la nivelul guvernului, în condiþiile în care nu doar acest organ executiv poate iniþia ºi desfãºura politici publice. Bineînþeles cã acesta este, ca diriguitor al puterii executive, principalul iniþiator de politici publice, dar ºi alte autoritãþi pot face acelaºi lucru, pe nivele diferite de generalitate: consiliile judeþene, consiliile locale sau, tot la nivel central, parlamentul. În extrema cealaltã se plaseazã James Anderson, care delimiteazã extrem de larg câmpul celor care pot realiza o politicã publicã sub sintagma „un actor sau un set de actori”. Actorii sociali sunt numeroºi, însã, în cazul politicilor, grupul acestora se reduce la autoritãþile publice, chiar dacã în etapa de iniþiere pot fi implicate sindicatele, comisiile de experþi, organizaþiile internaþionale. În sfârºit, deºi nu vorbeºte de iniþiatori, definiþia oferitã de Laslie Pal sintetizeazã atât posibilele sinonime ale termenului, cât ºi obiectivul unei politici, care este rezolvarea unei probleme. În acest punct se poate oferi o definiþie integratoare, care sã depãºeascã dificultãþile evidenþiate anterior. Astfel, conceptul de politici publice desemneazã un curs intenþionat ºi relativ stabil al acþiunii sau nonacþiunii unei autoritãþi publice, în scopul rezolvãrii unei probleme preocupante a unui grup social. Caracteristicile politicilor publice care pot fi deduse de aici sunt: intenþionalitatea, coerenþa ºi complexitatea, legalitatea, caracterul de acþiune sau nonacþiune publicã asumatã ºi, în sfârºit, responsabilitatea6. Vom exemplifica aceste caracteristici pe baza politicii fiscale ºi bugetare iniþiate ºi adoptate de cãtre Guvernul României în 2005 prin Programul de guvernare, capitolul „Politica fiscal-bugetar㔠7. Politicile sunt acþiuni intenþionate, care vizeazã atingerea anumitor scopuri sau obiective. Nu trebuie sã confundãm o politicã publicã cu acþiunile aleatorii, întâmplãtoare, reactive ale administraþiei publice. În plus, chiar dacã nu reuºesc întotdeauna, ele încearcã sã atingã anumite obiective, mai mult sau mai puþin clar formulate ºi anunþate în prealabil. În cazul nostru, obiectivele politicii fiscale ale Guvernului României vizeazã asigurarea unui rol stimulativ ºi orientativ al impozitelor ºi taxelor, în scopul creºterii ºi dezvoltãrii economice, al consolidãrii fiscale ºi al dezvoltãrii ºi întãririi clasei de mijloc. Subsumat acestui scop se dezvoltã obiectivele specifice: stabilirea deficitului bugetului general consolidat la un nivel corelat cu obiectivele macroeconomice, precum ºi diminuarea deficitelor cvasifiscale, în vederea susþinerii eforturilor de reducere a inflaþiei în acord cu criteriile nominale de convergenþã; susþinerea procesului de convergenþã a economiei româneºti cu economiile europene; reforma profundã a 5. Leslie Pal, „Analiza politicilor publice: teorie ºi practicã”, în Alina Mungiu-Pippidi, Sorin Ioniþã, Politici publice: teorie ºi practicã, Polirom, Iaºi, 2002, p. 23. 6. Aceste caracteristici se raporteazã la cele identificate de profesorul Virgil Stoica în lucrarea Procesul ºi analiza politicilor publice, Editura Fides, Iaºi, 2000, pp. 17-20, însã puncteazã ºi alte aspecte. 7. www.guv.ro.

230

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

administraþiei fiscale în vederea îmbunãtãþirii colectãrii obligaþiilor bugetare; accelerarea procesului de descentralizare fiscalã în scopul implicãrii mai active a comunitãþilor locale în procesul de colectare ºi alocare a resurselor publice; relaxarea fiscalitãþii asupra muncii, venitului ºi capitalului; scãderea ratelor de contribuþii la asigurãrile sociale în scopul eliminãrii dezavantajului de competitivitate fiscalã, al reducerii economiei subterane; creºterea transparenþei cheltuielilor publice; creºterea capacitãþii de absorbþie a fondurilor de preaderare ºi, dupã 2007, a fondurilor structurale; continuarea armonizãrii legislaþiei fiscal-bugetare cu normele Uniunii Europene. Alte douã caracteristici ale politicilor publice sunt coerenþa ºi complexitatea. În realizarea unor politici publice nu avem de a face cu acþiuni singulare, ci cu seturi de acþiuni desfãºurate ºi ordonate dupã un anumit program. O politicã constã nu numai în adoptarea unor soluþii la o problemã datã, ci ºi în implementarea acestora, ºi chiar în conturarea unor modalitãþi alternative de reacþie ºi adaptare în cazul în care efectele dorite nu se produc. Politica fiscalã a României se instanþiazã ca un set coerent ºi complex de mãsuri care vizeazã cinci direcþii majore: relaxarea fiscalã, creºterea capacitãþii de administrare fiscalã, sistemul vamal, controlul financiar-fiscal, coerenþa politicii fiscal-bugetare cu politica monetarã. Fiecare dintre aceste direcþii cuprinde un set de mãsuri pentru atingerea obiectivelor stabilite. Spre exemplu, relaxarea fiscalã se realizeazã prin aplicarea unei singure rate de impunere, atât pentru impozitul pe venit, cât ºi pentru impozitul pe profit, de 16%. În plus, contribuþiile la fondurile publice sociale (pensii, sãnãtate, ºomaj) vor scãdea treptat, începând cu anul 2006, astfel încât, în anul 2008 vor ajunge la 39,5% de la 49,5% în prezent, iar pentru o anumitã perioadã de timp vor fi menþinute actualele prevederi în domeniul TVA. În vederea întãririi capacitãþii funcþionale a organizaþiilor neguvernamentale este necesarã susþinerea unui sistem de finanþare directã a acestora, centrat pe criteriul performanþei. În acest sens, prin modificarea prevederilor Codului fiscal, cota din impozitul pe venit pe care persoanele fizice pot dispune sã o ofere organizaþiilor neguvernamentale înregistrate va fi mãritã de la 1% la 2%. În vederea aplicãrii acestui sistem de finanþare directã vor fi iniþiate mãsuri de informare a contribuabililor, precum ºi a organelor locale ale Ministerului Finanþelor. Politicile se bazeazã pe lege ºi pe autoritatea acesteia. Decidenþii acþiunii aparþin instituþiilor statului. În fapt, o politicã publicã se manifestã ca o impunere a autoritãþii în privinþa a ceea ce trebuie fãcut într-un anumit domeniu. Aceastã calitate se manifestã pe douã planuri: primul vizeazã faptul cã sensul acþiunii este descendent, de la o autoritate coordonatoare (centralã sau localã) cãtre nivelele inferioare; al doilea implicã ideea cã neaplicarea ºi nerespectarea politicii publice aduce automat posibilitatea sancþiunii. Aºadar, aceste forme de intervenþie a statului se aplicã prin intermediul a diverse acte normative. Principalele acte care reglementeazã domeniul fiscal-bugetar al României sunt Codul fiscal ºi Legea bugetului. În cadrul acestora, dar ºi în alte acte specializate, precum Codul penal, se prezintã toatã gama de pedepse pentru cei care nu respectã prevederile în vigoare pe linie fiscalã, mergând de la amenzi ºi penalitãþi pânã la sancþiuni penale. Politicile publice au ºi caracterul de acþiune sau nonacþiune publicã asumatã. Astfel, ele pot fi atât pozitive, cât ºi negative. Acþiunea publicã poate lua o formã pozitivã, prin adoptarea unui set concret de mãsuri, sau negativã, adicã sã evite luarea

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

231

vreunei decizii. Aceastã evitare trebuie sã fie una conºtientã, ca rezultat al unor analize ºi decizii, cum ar fi, de exemplu, politica economicã de laisser-faire sau politica multor guverne europene de evitare a discuþiei ºi deciziei în cazul dreptului la cãsãtorie între homosexuali. Este vorba aici de acþiune negativã ºi nu de nonacþiune. În cazul politicii fiscal-bugetare, opþiunea Guvernului a fost de modificare a statu-quoului ºi de adoptare a unor mãsuri active de reducere a fiscalitãþii, de întãrire a puterii de administrare fiscalã ºi a dimensiunii controlului fiscal etc. În sfârºit, ultima trãsãturã analizatã este responsabilitatea. Politicile publice sunt rãspunsuri la probleme sociale stringente, însã conceperea ºi implementarea acestora implicã nevoia de responsabilitate, întrucât ele afecteazã categorii largi ale populaþiei sau grupuri sociale determinate. Adoptarea unei strategii fiscale ºi bugetare a României trebuie sã aibã în subsidiar responsabilitatea pentru deciziile luate. Spre exemplu, luarea deciziei de impunere a cotei unice de 16% în România pentru impozitul pe venitul global ºi pentru impozitul pe profit a necesitat luarea în calcul a unor riscuri importante precum: posibilitatea ca bugetul României sã ajungã în imposibilitate de plãþi din cauza micºorãrii substanþiale a cotelor, posibilitatea ca firmele ºi persoanele sã nu rãspundã favorabil politicii etc. Politica s-a dovedit ulterior un succes, întrucât, dupã o micºorare pasagerã a veniturilor la bugetul de stat, acestea au crescut substanþial prin lãrgirea bazei de impozitare ºi creºterea disciplinei financiare. Aºadar, conceptul de politici publice trimite la acþiunea intenþionatã, coerentã, în general complexã, legalã, responsabilã asumatã de cãtre una sau mai multe instituþii publice. Pornind de aici, se pot contura relaþiile acestui concept cu cel de strategie. Dacã strategia este definitã ca un set de orientãri generale ºi coerente pentru þintele pe termen mediu ºi lung, politicile au un grad de generalitate mai mic ºi un caracter acþional mai mare. Astfel, strategia fixeazã cadrele ºi obiectivele pe termen mediu ºi lung, însã politicile operaþionalizeazã mãsurile, termenele ºi etapele de urmat pentru atingerea acestora. Un exemplu de decizie strategicã este acela de asumare, la începutul anilor ’90, a obiectivelor naþionale privind integrarea României în Uniunea Europeanã ºi NATO. Dupã opinia lui Marius Profiroiu, „strategia de dezvoltare a unei colectivitãþi teritoriale reprezintã determinarea scopurilor ºi a obiectivelor pe termen lung ale colectivitãþilor, urmatã de adoptarea de politici locale ºi alocarea de resurse pentru atingerea acestora, þinând cont de nevoile, aºteptãrile ºi dorinþele cetãþenilor ºi de componentele sistemului politic local”8. Prin urmare, în cazul strategiilor ºi politicilor avem de-a face cu activitãþi care se interconecteazã ºi se condiþioneazã reciproc. Strategia fãrã politici este doar o combinaþie de lozinci bune de arãtat ºi de pus pe perete, dar fãrã nici un efect practic. Similar, politicile fãrã strategii sunt lipsite de coordonare, se contrazic reciproc ºi capoteazã în mãsura în care determinã o masã haoticã de mãsuri ºi efecte. În calitate de domeniu esenþial al acþiunii statului, politicile sociale au toate caracteristicile genului proxim, politicile publice, aplicabile însã la un domeniu mai restrâns. Astfel, politicile sociale constau în „activitãþile desfãºurate prin intermediul statului care influenþeazã bunãstarea individului, familiei sau comunitãþii într-o 8. Marius Profiroiu, Managementul strategic al colectivitãþii, Editura Economicã, Bucureºti, 1999, p. 175.

232

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

societate”9. Dincolo de disputele ideologice privind amplitudinea pe care trebuie sã o aibã politicile sociale în cadrul cheltuielilor publice, existã un acord cvasiunanim asupra unui punct: existã situaþii în care omul nu poate face faþã costurilor propriei sale existenþe. Unele dintre acestea sunt bãtrâneþea, boala, ºomajul cronic, copilãria lipsitã de pãrinþi. Toate aceste cazuri reclamã sprijinul statului. Legitimitatea acordãrii unor astfel de drepturi se bazeazã atât pe sprijinul popular, cât ºi pe documente internaþionale, precum Declaraþia Universalã a Drepturilor Omului, adoptatã de ONU în 1948, care prevede dreptul la securitate socialã, la condiþii de muncã ºi remuneraþie satisfãcãtoare. Politicile sociale acþioneazã pe douã direcþii. În primul rând, ele au o funcþie de asigurare, de prevenire a riscurilor. Fiecare cetãþean cotizeazã, obligatoriu ºi în anumite limite, la asigurãrile sociale de stat. În schimb, el obþine, în cazul în care este afectat de o categorie de risc asiguratã (boalã, bãtrâneþe, accident), dreptul de a primi indemnizaþii. Astfel, el ºi întreaga societate sunt feriþi de anumite riscuri. În al doilea rând, statul acþioneazã social asupra valorii de solidaritate, care se traduce prin faptul cã protecþia socialã înseamnã, în fapt, ºi o redistribuire a veniturilor. Bogaþii cotizeazã mai mult decât ceilalþi, populaþia activã la fel, astfel cã, în final, se realizeazã o solidaritate între toþi membrii societãþii. Esenþial este, în acest punct, conceptul de stat-providenþã, care desemneazã acel tip de stat, apãrut îndeosebi dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, odatã cu aplicarea ideilor britanicului William Beveridge în majoritatea democraþiilor învingãtoare, în care „puterea publicã înþelege sã se asigure cã riscurile majore – de boalã, de accidente, de bãtrâneþe nu vor veni sã bulverseze destinul indivizilor ºi echilibrul profund al societãþii”10. În cele ce urmeazã vom prezenta o schemã explicativã privind statul-providenþã11, care cuprinde principalele categorii de acþiuni ºi de efecte ale realizãrii ºi eºecului statului bunãstãrii: Tabelul 1. Schemã explicativã privind statul bunãstãrii Principiul de legitimare Cetãþenie socialã

Consecinþele cetãþeniei sociale Drepturi Politici sociale sociale

Obiective

Modalitãþi de realizare

Consecinþe ale eºecului

Morale: echitate, justiþie socialã.

– redistribuire – inechitate echitabil㠖 excluziune – reþea de – vulnerabilitate siguranþã (sãrãcie) – raþionalitate – ineficienþã Economice: economic㠖 underclass eficienþã în – contribuþie – dependenþã cheltuielile (taxe, asigurãri) sociale – workfare Obligaþii Contribuþii Reconsiderarea obligaþiilor cetãþeneºti este esenþialã pentru a alimenta cu resurse politicile sociale ºi pentru a reduce dependenþa faþã de stat

9. Marian Preda, Politica socialã româneascã între sãrãcie ºi globalizare, Polirom, Iaºi, 2002, p. 15. 10. Francis Demier, Istoria politicilor sociale, Institutul European, Iaºi, 1998, p. 5. 11. Marian Preda, Politica socialã româneascã între sãrãcie ºi globalizare, Polirom, Iaºi, 2002, p. 104.

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

233

Schema reuºeºte sã sintetizeze principalele funcþii, modalitãþi de implementare socialã ºi efecte ale nereuºitei statului bunãstãrii. Astfel, principalele obiective sociale ale statului sunt echitatea ºi justiþia socialã, realizate dupã principiul economic al eficienþei. Mijloacele de realizare sunt redistribuirea echitabilã între diversele categorii sociale, de obicei prin intermediul impozitãrii ºi subsidiilor, dar ºi prin crearea unei reþele de siguranþã, care cuprinde instituþii menite sã asigure servicii sociale persoanelor aflate în imposibilitate de întreþinere permanentã sau pasagerã: copii fãrã pãrinþi, bolnavi cu diverse dizabilitãþi, bãtrâni etc. Consecinþele posibile ale eºecului sunt inechitatea, excluziunea unor categorii sociale (de exemplu, romii, ºomerii), vulnerabilitate în faþa transformãrilor sociale (sãrãcia). Totuºi, statul-providenþã, aºa cum l-am definit, este o realitate strict europeanã, ponderea cheltuielilor publice pentru acest domeniu fiind cu mult mai micã în alte state, precum Statele Unite ale Americii. În plus, dupã criza economicã determinatã de ºocul petrolier în Europa anilor ’70, acest tip de stat a fost pus în imposibilitatea de a mai putea susþine toate funcþiile sale. Principalele critici la adresa sa au venit pe linia neoliberalismului. Amintim aici contribuþia lui Friedrich Hayek, laureat al Premiului Nobel pentru economie, care, în lucrarea Constituþia libertãþii12, a susþinut faptul cã piaþa liberã este mai eficientã decât activitatea statului, militând, astfel, pentru o reducere a dimensiunilor ºi funcþiilor statului. Finanþarea protecþiei sociale se realizeazã din contribuþiile tuturor persoanelor active ºi din activitatea agenþilor economici. Principalele politici în domeniu vizeazã asigurãrile medicale, cele de pensii, cele de accidente ºi ºomaj. Modalitãþile de prelevare ºi gestionare sunt diferite de la stat la stat, la fel ca ºi nivelul impozitãrii. O descriere completã a acestor politici ar fi prea amplã pentru aceastã lucrare, drept pentru care, în acest capitol, ne-am limitat la evidenþierea principalelor arii de activitate ale politicilor sociale. Diferenþele ºi relaþionarea dintre conceptele introduse pot fi reprezentate în schema urmãtoare, în care, de la politicã la proiecte, se coboarã gradul de generalitate:

Figura 1. Reprezentarea raporturilor dintre politicã, strategii, politici publice ºi politici sociale 12. Friedrich Hayek, Constituþia libertãþii, Institutul European, Iaºi, 1998.

234

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Diversitatea acþiunii publice face necesarã identificarea unor criterii pe baza cãrora sã putem sistematiza politicile. În oricare dintre aceste forme ar apãrea politica publicã, ea se bazeazã pe lege ºi pe autoritatea acesteia. Astfel, fiecare dintre cele patru forme pe care le vom descrie mai jos se traduce, în final, într-o normã juridicã. Diferenþa constã în modalitatea în care apar ºi în viziunea specificã de rezolvare a problemelor publice subsumate.

2. Conceptul de politici sociale Clasificarea formelor pe care le pot lua politicilor sociale se va realiza pe baza a douã criterii. Primul vizeazã caracterul preformatat al soluþiei, prin care se înþelege cunoaºterea în prealabil a soluþiei de cãtre emitentul politicii. Astfel, din acest criteriu rezultã douã cazuri: cel al politicilor structurate, în care autoritatea publicã vine cu soluþia sau cu un ansamblu de soluþii ºi o aplicã ea însãºi în sens descendent, prin atributul autoritãþii sale; cel al politicilor nestructurate, în care autoritãþile publice executive nu au soluþia, dar oferã o circumscriere a problemei de rezolvat sau a unei arii de preocupãri ºi invitã partenerii sociali sã vinã cu soluþii care vor fi finanþate pe bazã de proiect. Aºadar, caracterul preformatat cuprinde în sine un criteriu multiplu, de posesie în prealabil a soluþiei ºi de aplicare a acesteia. O politicã este structuratã când e formulatã ºi aplicatã de o autoritate publicã ºi este nestructuratã când formularea soluþiei ºi aplicarea depind de o altã organizaþie, în condiþiile în care definirea problemei ºi o parte a resurselor necesare sunt furnizate de cãtre autoritatea publicã. Cel de al doilea criteriu vizeazã numãrul de mãsuri luate prin intermediul politicii publice, iar aici identificãm douã cazuri: varianta individualã a mãsurii ºi cea multiplã. Prin intersectarea criteriilor, obþinem urmãtoarele tipuri de politici sociale: Tabelul 2. Forme de politici sociale Caracterul preformatat al soluþiei Numãr de mãsuri luate

structurate

una

politicã socialã individualã

mai multe

program structurat

nestructurate

proiect social program nestructurat – ansamblu de proiecte

Conform tabelului de mai sus, am obþinut, aºadar, patru forme pe care le pot lua politicile publice locale. Ca politici sociale individuale, acestea iau forma unei mãsuri unice, identificatã ºi aplicatã ierarhic de cãtre o autoritate publicã localã. Spre exemplu, în cazul unei inundaþii care distruge un pod peste un râu, decizia consiliului local poate fi reconstruirea podului în acel loc sau mutarea într-o zonã mai sigurã. Astfel de mãsuri unice luate se regãsesc ºi la nivel central. Legea 269 din 16 iunie 2004 privind acordarea unui ajutor financiar în vederea stimulãrii achiziþionãrii de calculatoare oferã ajutoare financiare stabilite pe criterii sociale, pentru crearea de competenþe în utilizarea

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

235

tehnicii de calcul. Beneficiare ale prevederilor prezentei legi sunt familiile cu elevi ºi/ sau studenþi ai învãþãmântului de stat sau particular acreditat, în vârstã de pânã la 26 de ani, care provin din familii cu venituri brute lunare de maximum 150 RON pe membru de familie. Acestea primesc un ajutor financiar echivalent în lei a 200 de euro pentru un calculator, calculat la cursul de schimb valutar comunicat de Banca Naþionalã a României pentru ultima zi a lunii precedente, fãrã a depãºi valoarea calculatorului achiziþionat. S-a identificat o problemã, constând în deficitul de competenþe în utilizarea tehnicii de calcul, ºi s-a oferit o soluþie, constând într-o mãsurã unicã de rezolvare a acelei probleme. În calitate de proiect social, politica cuprinde în sine o mãsurã unicã de rezolvare a unei probleme, soluþie identificatã ºi implementatã de cãtre un partener social, de obicei o organizaþie neguvernamentalã nonprofit, dar finanþatã de cãtre autoritatea publicã localã. Este cazul acelor proiecte, iniþiate de cele mai multe ori de cãtre organizaþii neguvernamentale, unele de utilitate publicã, prin care se solicitã fonduri pentru activitãþi de interes public local, cum ar fi: crearea unui centru de zi pentru bãtrâni, asistenþa la domiciliu etc. Introducem aici termenul „proiect”, prin care se înþelege un mod de rezolvare a problemelor care presupune realizarea unei organizãri temporare pentru execuþia unui proces economic sau social relativ unic, cu sfera de cuprindere medie spre largã ºi cu duratã scurtã sau medie. Totodatã, proiectul cuprinde o serie de activitãþi cu obiective stabilite, concepute pentru a produce un rezultat specific într-o perioadã de timp datã. În calitate de programe structurate, politicile sociale propun rezolvarea unor probleme complexe în etape distincte. Un exemplu de mod de organizare a unei astfel de politici publice este urmãtorul: Tabelul 3. Forma unui program structurat Obiectiv

Mãsurã

Termen de realizare

Resurse

Responsabili

Obiectiv 1

Mãsura 1 Mãsura 2 Mãsura 3

Data 1 Data 2 Data 3

Financiare Materiale Umane

Director financiar Auditor

Obiectiv 2

Mãsura 4 Mãsura 5

Data 4 Data 5

Organizatorice Preºedinte Timp

Indicatori de evaluare Apariþia legii PIB cost/beneficiu

Programele structurate aplicã un set coerent de mãsuri pentru atingerea unor obiective de referinþã. Descrierea obiectivelor trebuie sã se plieze pe modelul SMART, abreviere de la echivalentele din limba englezã a cuvintelor (specific), (mãsurabil), (de) (atins/abordabil), (relevant), încadrat în (timp). Fiecare obiectiv se poate atinge prin mai multe mãsuri, care se definesc ca activitãþi specifice care vizeazã atingerea obiectivelor propuse. Fiecãrei mãsuri îi sunt alocate un termen de realizare ºi resurse suficiente pentru ducerea ei la îndeplinire. Resursele necesare sunt, în funcþie de caz, financiare, materiale, umane sau/ºi de orice altã naturã. În plus, pentru respectarea implementãrii mãsurilor trebuie sã fie un responsabil stabilit în prealabil. Altfel, când nu este o persoanã desemnatã sau responsabilitatea este pe umerii unei comisii, ºansele de realizare scad simþitor, întrucât, de obicei, fiecare considerã cã alþii ar trebui sã aplice acea mãsurã. În sfârºit, trebuie fixaþi indicatori de realizare cât mai clari, astfel

236

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

încât, la finalul implementãrii sã se poatã evalua corect gradul de îndeplinire a obiectivelor prin rezultate cât mai concrete. Spre exemplu, pentru un obiectiv precum reducerea ratei sãrãciei din România cu 50% pânã în 2010, un indicator valabil ar fi numãrul de persoane care au un venit sub un etalon financiar fixat pentru sãrãcie. Astfel, dacã fiecare va defini sãrãcia fie pe criterii sociologice, fie psihologice, fie economice, rezultatele nu ar mai fi clare, ci interpretabile. În calitate de programe nestructurate, politicile lasã identificarea problemelor ºi rezolvarea acestora pe seama colectivitãþilor locale. În fapt, aceastã modalitate de abordare conduce la rezolvarea problemelor printr-un ansamblu de proiecte distincte, constituite pe baza unei metodologii comune. Este cazul programelor iniþiate de multe primãrii locale din România prin implementarea Legii 350 din 2 decembrie 2005 privind regimul finanþãrilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activitãþi nonprofit de interes general. Fiecare autoritate localã îºi stabileºte sumele, procedurile ºi domeniile de finanþare. Astfel, Primãria Municipiului Bacãu a optat pentru o sumã de 4.526.000 de lei13 pentru 2007, alocaþi pe ºase domenii: tineret ºi educaþie, culturã, mediu, sport, culte religioase, social. În aceste condiþii, pentru domeniul social s-au obþinut urmãtoarele rezultate, care vizeazã finanþarea unor proiecte precum14: „Servicii de îngrijire la domiciliu pentru demnitatea vârstei a treia – Bacãu”, „Îngrijire ºi asistenþã la domiciliu pentru persoanele vârstnice – Deschideþi o uºã”, „Clubul vârstnicilor”, „Servicii de recuperare”, „Locuinþã protejatã pentru persoanele de vârsta a treia”, „Servicii comunitare pentru vârsta a treia”, „Fiecare copil în ºcoalã”. Astfel de proiecte pot rezolva probleme specifice ºi pot contribui la un nivel de viaþã mai bun pentru beneficiarii direcþi ºi pentru grupurile-þintã. Aºadar, politicile sociale sunt forme intenþionale, coerente, complexe, legale ºi responsabile ale acþiunii sau nonacþiunii unei autoritãþi publice în scopul rezolvãrii unor probleme esenþiale.

3. Etape ale politicilor sociale Realizarea politicilor este un proces complex, marcat de influenþe dintre cele mai diverse, datorate numãrului mare de actori sociali implicaþi, atât din interiorul sistemului politic, cât ºi din afara acestuia. În funcþie de strategiile ºi de politicile care se doresc a fi adoptate sau anulate, actorii pot fi de la grupuri specifice (patronat – sindicate – guvern, în cazul politicilor privind salarizarea, sau Ministerul Educaþiei – profesori – elevi – pãrinþi, în cazul politicilor educaþionale), ºi pânã la întreaga clasã politicã ºi întreaga populaþie a unei þãri, în cazul orientãrilor de largã anvergurã, cum ar fi aderarea României la Uniunea Europeanã. Pentru a avea o reprezentare a complexitãþii procesului de politici sociale, vom prezenta, iniþial, un model sistemic al procesului, aparþinând lui David Easton, în 13. Conform Hotãrârii Consiliului Local nr. 23/2007 privind aprobarea bugetului de venituri ºi cheltuieli ºi Hotãrârii Consiliului Local nr. 28/2007 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 350/2005. 14. www.primariabacau.ro/anunt_atribuire_lg350_octombrie_2007.pdf.

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

237

vederea identificãrii influenþelor externe asupra procesului de elaborare, urmat de evidenþierea, într-un model stadial, a logicii interne a acestuia. Acest din urmã model se va constitui în structura acestui capitol, fiecare dintre etapele sale fiind detaliate la nivelul unui subcapitol. Modelul sistemic aparþinând lui David Easton 15 mai poartã ºi numele de black-box sau „modelul cutiei negre”. Conform acestuia, procesul politic este asemenea unei cutii negre în care nu vedem ceea ce se petrece. Observabile sunt doar intrãrile (inputuri) ºi ieºirile (outputurile) din sistem. Inputurile principale sunt cererile adresate sistemului politic ºi suportul oferit (sau nu) pentru realizarea politicilor. Intrãrile în sistem sunt marcate de mediu. Mediul este analizat sub douã dimensiuni: mediul intrasocietal ºi mediul extrasocietal. Reprezentarea sistemului eastonian apare în schema urmãtoare:

Figura 2. Modelul cutiei negre al lui David Easton

Pentru David Easton, mediul cuprinde urmãtoarele dimensiuni: Tabelul 4. Dimensiunile mediului Mediul intrasocietal · · · ·

Sistemul social Sistemul biologic Sistemul personalitãþii Sistemul ecologic

Mediul extrasocietal · Sistemul politic internaþional · Sistemul social internaþional · Sistemul ecologic internaþional

Adaptãrile ulterioare ale modelului eastonian precizeazã mai bine sistemul intrãrilor ºi ieºirilor. Astfel, inputurile posibile sunt: cereri, suport, apatie, organizaþii, percepþii 15. David Easton, apud Wayne Parsons, Public policy, Edward Elgar, Cheltenham, 1996, p. 23.

238

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

ale problemelor; sistemul politic: regulamente, distribuire, redistribuire, capitalizare, reguli etice; outputuri: aplicaþii, interpretare, evaluare, legitimare, modificare/ajustare, dizolvare. Marele merit al acestuia constã în faptul cã pune în evidenþã corelaþiile dintre sistemul politic ºi ansamblul mediului. Astfel, outputurile sistemului, printre care regãsim ºi politicile sociale, apar în urma unui proces marcat de numeroase influenþe, unele neaºteptate, cum ar fi, spre exemplu, criza economicã din Spania anului 2008, care conduce la repatrierea a numeroºi cetãþeni români ºi la necesitatea creionãrii unor mãsuri pentru integrarea acestora. În plus, modelul precizeazã ºi faptul cã procesul de comunicare/determinare/ajustare dintre sisteme este continuu ºi nu secvenþial. O mãsurã socialã rezolvã unele probleme ºi determinã altele. În sfârºit, el reuºeºte sã punã în evidenþã influenþele venite pe diferite canale. Limitele sale vizeazã neelucidarea a ceea ce se aflã în interiorul cutiei negre, în interiorul sistemului politic. Spre deosebire de cel propus de David Easton, alte modele de analizã ale politicilor publice sunt stadiale. Astfel, dupã Brian Hogwood ºi Lewis Gun, stadiile ciclului politicilor sunt: – a decide sã decizi (identificarea problemelor sau stabilirea agendei); – a decide cum sã decizi (sau filtrarea problemelor); – definirea problemelor; – prognoza; – stabilirea de obiective ºi prioritãþi; – analiza opþiunilor; – implementarea, monitorizarea ºi controlul politicilor; – menþinerea, succesiunea ºi încheierea politicilor16. Marele merit al unor asemenea încercãri constã în faptul cã reuºesc secþionarea unui proces complicat în pãrþi care pot fi analizate riguros, putându-se evidenþia, astfel, aspecte relevante despre cum se realizeazã ºi se implementeazã politicile publice. Aceastã abordare nu este lipsitã de riscuri. Paul Sabatier ºi Hank Jenkins-Smith au evidenþiat câteva critici care pot fi aduse acestei abordãri17. Astfel, aceasta nu produce nici o explicaþie cauzalã asupra felului în care politicile trec dintr-un stadiu într-altul ºi nu poate fi testatã empiric. În plus, se centreazã în mod esenþial pe ariile decizionale de top ºi nu reuºeºte sã evidenþieze ºi nivelul strãzii sau al altor actori. Abordarea ignorã lumea realã a procesului de politici publice, care implicã multiple niveluri ale guvernãmântului. În sfârºit, nu produce o viziune integratã de analizã a procesului de politici, iar analiza politicilor nu are un loc corect în faza de evaluare. Dincolo de aceste puncte slabe, în mare parte îndreptãþite, este nevoie de o împãrþire a procesului, în încercarea de a lumina aspecte esenþiale, chiar dacã aceasta are efecte reducþioniste. În cele ce urmeazã, vom analiza procesul politicile publice pornind de la un model pentadic, în care nu excludem unele etape prezentate mai sus, ci le comasãm într-un model mai condensat. Astfel, stadiile politicilor sociale la care ne oprim, 16. Brian Hogwood, Lewis Gunn, Policy Analysis for the Real World, Oxford University Press, Oxford, 1984. 17. Paul Sabatier, Hank Jenkins-Smith, Policy Change and Learning: An Advocacy Coalition Approach, Westview Press, Boulder, 1993, pp. 1-4.

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

239

relevate ºi în schema urmãtoare, sunt: identificarea ºi definirea problemei; formularea politicilor; adoptarea; implementarea; evaluarea/analiza.

Figura 3. Diagrama stadiilor realizãrii unei politici sociale

În acest capitol vom analiza toate fazele ºi vom prezenta principalele caracteristici ºi probleme care apar pe parcursul creionãrii ºi gestionãrii politicilor sociale. Vom începe cu schiþarea unui model care sã creioneze principalele etape ale procesului de politici ºi modul în care acesta evolueazã ºi a cãrei reprezentare este oferitã în schema de mai sus.

3.1. Identificarea ºi definirea problemei Ce este ºi cum se defineºte adecvat o problemã socialã? De ce unele probleme ajung sã fie rezolvate ºi altele nu? Cum trece o problemã de pe agenda publicã pe agenda formalã a autoritãþilor? Unor astfel de întrebãri încearcã sã le rãspundã subcapitolul „Identificarea ºi definirea problemei”. Aceasta este etapa procesului de politici sociale în care se delimiteazã iniþierea acestuia, principala finalitate fiind agregarea unei cereri de acþiune publicã pentru rezolvarea unei probleme devenitã presantã. Detalierea modului în care o problemã ajunge sã fie supusã încercãrilor de rezolvare din partea autoritãþilor se va realiza pe douã unitãþi de analizã: definirea problemei publice ºi stabilirea agendei.

3.1.1. Definirea problemei sociale Scopul politicilor sociale este acela de a rezolva, într-o manierã optimã, probleme ale cetãþenilor legate de bunãstare ºi de accesul la servicii de bazã. Faptul cã problemele cetãþenilor sunt vizate de cãtre politici nu înseamnã ºi cã orice problemã a cetãþenilor

240

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

este ºi de resortul autoritãþilor, ci doar acelea care þin de sfera publicã. În mod evident, mântuirea cetãþenilor nu este o problemã a statului, ci þine de sfera privatã a fiecãruia. Pe de altã parte, pot exista probleme sociale a cãror rezolvare este fie foarte dificilã, fie extrem de improbabilã, fie ar conduce la efecte negative care depãºesc cu mult eventualele beneficii. Spre exemplu, problema cãsãtoriei între homosexuali poate deveni publicã la un moment dat. În funcþie de context, abordarea acesteia ar deveni extrem de dificilã, îndeosebi prin efectele colaterale. Astfel, se poate stârni reacþia agresivã a grupurilor conservatoare ºi, de aici, se poate transforma aceastã minoritate într-una expusã agresiunilor. În plus, acordarea dreptului la cãsãtorie ridicã alte probleme, precum cea a adoptãrii sau creºterii de copii care sunt drepturi legale ale familiei. Pe de altã parte, neacordarea unui astfel de drept ar putea fi privitã, într-o anumitã perspectivã, ca o nerespectare a drepturilor omului. În astfel de situaþii, abordarea problemei este mai riscantã decât nediscutarea ei, întrucât toate opþiunile implicã riscuri care depãºesc beneficiile. Aºadar, cum aratã o problemã bine formulatã, pasibilã de a fi obiectul unei politici publice? Rãspunsul trimite la douã serii de condiþii: primele þin de ceea ce anume este o problemã publicã, celelalte derivã din necesitatea circumscrierii cât mai exacte a problemei. Leslie Pal considerã cã avem de a face cu o problemã atunci când aceasta este recunoscutã ºi definitã; procesul de definire este fie exhaustiv, fie cauzal; definirea este fãcutã din mai multe puncte de vedere; definirea problemelor trebuie adaptatã la context; definiþiile date problemelor trebuie sã aibã un caracter cauzal 18. Prima condiþie trimite la necesitatea existenþei unei percepþii publice asupra unei stãri de insatisfacþie referitoare la un anumit fapt social. Astfel, identificarea unei probleme în tabloul social general poate porni de la gãsirea unor schimbãri negative, a unor indicatori schimbaþi, într-o stare de lucruri relativ constantã. „Astfel de indicatori existã din abundenþã în lumea politicã pentru cã atât agenþiile guvernamentale, cât ºi cele neguvernamentale monitorizeazã de obicei diverse activitãþi ºi evenimente”19. Spre exemplu, creºterea spectaculoasã a numãrului de accidente pe un anumit sector de drum trebuie sã conducã la luarea unor mãsuri de prevenire în acel loc. În al doilea rând, definirea problemei trebuie fie sã epuizeze toate explicaþiile posibile, fie sã purceadã la realizarea unui model cauzal. În lipsa unei înþelegeri adecvate a problemei, formularea ei poate sã conducã la urmãri absurde. Astfel, numãrul mare de victime rezultate din ieºirile în decor ale automobilelor a condus, în Franþa, la crearea unei atitudini paradoxale exprimatã prin sloganul: „copacii ucid” (les arbres tuent)20. Acest slogan a fost adoptat ºi în România postcomunistã, rezultatul fiind tãierea arborilor de pe marginea drumurilor. În fapt, explicaþiile alternative nu conveneau autoritãþilor: starea proastã a infrastructurii este, în primul rând, adevãrata cauzã a ieºirilor în decor, urmatã de inconºtienþa ºoferilor. În al treilea rând, abordarea unei probleme trebuie sã ia în considerare perspectivele relevante asupra acesteia. Astfel, revenind la exemplul accidentelor de maºinã, în 18. Leslie Pal, „Analiza politicilor publice: teorie ºi practicã”, în Alina Mungiu-Pippidi, Sorin Ioniþã, Politici publice: teorie ºi practicã, Polirom, Iaºi, 2002, pp. 24-25. 19. John Kingdon, Agendas, Alternatives and Public Policies, Harper Collins, New York, 1995, p. 90. 20. Olivier Reboul, Langage et Idéologie, Presses Universitaires de France, Paris, 1980, p. 121.

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

241

analiza acesteia trebuie luaþi în calcul urmãtorii factori: starea infrastructurii rutiere, nivelul traficului, spiritul de aventurã specific psihologiei anumitor tineri ºi alcoolismul la volan. Dacã, însã, ne rezumãm doar la un anumit factor, soluþiile riscã sã fie parþiale ºi chiar cu efecte negative neaºteptate (absenþa arborilor de pe marginea ºoselelor poate conduce, vara, la încingerea asfaltului ºi la ondularea lui sub presiunea pneurilor autovehiculelor). În al patrulea rând, transformarea contextului trebuie sã conducã ºi la schimbarea definirii problemei, pentru cã una era importanþa ºi semnificaþia traficului de þigãri în perioada comunistã, când era penurie de astfel de produse, ºi alta este în momentul de faþã, când, în România, poþi cumpãra tot ce ai nevoie. În sfârºit, definiþiile date problemelor trebuie sã aibã un caracter cauzal. Punerea în evidenþã a cauzelor ºi efectelor conduce la delimitarea mai clarã a problemei ºi a aspectului pe care politica publicã se poate concentra. Este mai bine sã poþi rezolva direct cauzele care au condus la o anumitã stare de lucruri negativã, însã, uneori, singura soluþie este tratarea efectelor. Astfel, cauza principalã a pensiilor mici din România contemporanã este faptul cã sistemul de pensii se realizeazã în devãlmãºie, fãrã sã se constituie ca fond de acumulare. În aceste condiþii, nivelul pensiilor depinde nu de cât a muncit o persoanã, ci de nivelul încasãrilor de la contribuabili la un moment dat. Rezolvarea cauzei problemei nu se poate face decât într-un orizont de timp de câteva zeci de ani prin schimbarea sistemului de pensii, iar soluþiile actuale se centreazã pe efecte, pe micºorarea stãrii de sãrãcie a pensionarilor. În concluzie, o problemã bine formulatã, pasibilã de a fi obiectul unei politici sociale, este una conºtientizatã, care afecteazã un numãr cât mai mare de oameni, care este definitã exhaustiv sau mãcar din punctele cele mai relevante, relativ la un context specific, ºi care este circumscrisã adecvat prin raportare la explicaþiile cauzale. Dacã acest subcapitol a încercat sã delimiteze ce anume este o problemã publicã ºi cum ar trebui ea sã fie definitã, subcapitolul urmãtor va încerca sã explice cum ºi de ce doar unele probleme ajung spre rezolvare de pe agenda publicã pe agenda formalã.

3.1.2. Stabilirea agendei Stabilirea agendei constã în identificarea problemelor care pot deveni obiectul politicilor sociale. În acest subcapitol vom încerca sã arãtãm cum ajung unele probleme pe agenda publicã, de ce, de aici, doar unele ajung în faþa decidenþilor politici, cum decid organismele statului ce probleme sã abordeze. O dificultate majorã în analiza modului în care o problemã ajunge pe agenda publicã ºi, de acolo, în faþa factorilor decidenþi, este aria extrem de largã a celor care pot produce un fapt public relevant în domeniu. Putem aminti aici atât liderii politici, instituþiile statului, dar ºi liderii de opinie, sindicatele, organizaþiile patronale ºi profesionale, jurnaliºtii, grupurile parlamentare, partidele politice sau grupurile masive de oameni care protesteazã împotriva a ceva. Chiar ºi prãbuºirea unei burse la celãlalt capãt al mapamondului poate genera probleme de anvergurã (scãderea cotaþiilor principalelor acþiuni listate la bursa naþionalã, scãderea cursului de referinþã al monedei naþionale, fuga capitalurilor speculative) care necesitã intervenþia urgentã a statului. Aºadar, o problemã publicã este o situaþie socialã, economicã, care produce nemulþumire unui anumit numãr de oameni (sau care poate produce anumite efecte

242

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

care destabilizeazã instituþiile statului) ºi care reclamã intervenþia guvernãmântului. Bineînþeles, identificarea unei probleme ca fiind publicã þine foarte mult de spaþiul cultural. Lipsa apei potabile sau condiþiile din închisori pot preocupa publicul într-o þarã occidentalã, dar pot sã fie obiºnuite ºi neesenþiale într-o þarã africanã. În plus, problemele nu trebuie sã fie de naturã metafizicã, adicã trebuie sã existe soluþii, mai mult sau mai puþin eficiente, de rezolvare a acestora. Într-un sistem închis, autarhic, însã, politicile publice au un sens descendent, singurul care le poate propune ºi include pe agenda publicã fiind statul. De multe ori, aceste politici publice renunþã ºi la obþinerea unei minime legitimitãþi, uzând, pentru aplicare, de tot arsenalul de mijloace de represiune ale unui stat. Amintim aici câteva astfel de programe din perioada comunistã a României: colectivizarea, canalul, confiscarea averilor „burghezilor” ºi „chiaburilor”, raþionalizarea alimentarã din anii ’80. Dimpotrivã, într-un sistem deschis, democratic, posibilitatea contestãrii fiind foarte largã, cei care pot introduce probleme în agenda publicã sunt foarte numeroºi, iar aceasta se poate traduce printr-un indicator al gradului de democratizare al unui stat. Pe lângã instituþiile statului ºi grupurile de interese (organizate în partide politice sau în orice altã structurã), un rol esenþial în iniþierea politicilor îl are ºi opinia publicã. Trebuie remarcat faptul cã procesul de transmitere de informaþii cãtre publicul larg nu este totdeauna obiectiv. În realitate, chiar ºi o simplã ºtire reclamã procese complexe de selectarea a informaþiilor, de contextualizare, fapt care implicã anumite viziuni ideologice în abordarea realitãþii. „Ochelarii” ideologici pe care îi purtãm blocheazã perceperea anumitor evenimente ºi ne aduc în atenþie altele. Astfel cã imaginea publicã a unui fapt se construieºte prin interacþiunea perspectivelor posibile asupra acestuia, sau cã realizarea unui consens în mass-media ºi, ulterior, în societate, referitor la o anumitã problemã, poate genera acþiunea publicã (de exemplu, consensul asupra necesitãþii rezolvãrii problemei corupþiei în Italia a prilejuit deconspirarea multor politicieni de top care au avut contacte cu reþele mafiote). Pornind de la aceste considerente introductive, trebuie sã remarcãm faptul cã literatura politicã face o distincþie între agenda publicã (sau sistemicã) ºi agenda formalã (sau instituþionalã). Prima constã din toate problemele care: „1) sunt obiectul unei atenþii largi sau cel puþin sunt conºtientizate; 2) din punctul de vedere al unei pãrþi importante a publicului, ele solicitã acþiune; 3) sunt, în percepþia membrilor comunitãþii, subiectul potrivit al activitãþii unei instituþii guvernamentale”21. Nu toate conþinuturile agendei publice intrã ºi în agenda formalã. Aceasta din urmã este „lista subiectelor sau problemelor cãrora oficialii guvernamentali sau persoanele asociate strâns cu aceºtia le acordã o atenþie serioasã la un anumit moment” 22. Restrângerile sunt cauzate atât de resursele limitate (materiale ºi de timp) ale instituþiilor statului, cât ºi de existenþa unei liste proprii a problemelor de rezolvat. Se creeazã, astfel, o adevãrat㠄piaþ㔠a problemelor, în care acestea sunt licitate de cãtre susþinãtorii lor pentru intervenþia guvernamentalã. Acest fapt se numeºte stabilirea agendei ºi constã în 21. Roger Cobb, J.K. Ross, M.H. Ross, „Agenda Building as a Comparative Process”, American Political Science Review, martie 1976. 22. Adrian Miroiu, Introducere în analiza politicilor publice, Editura Punct, Bucureºti, 2001, p. 65.

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

243

procesul prin care cerinþele diverselor grupuri din cadrul populaþiei sunt traduse în probleme care se aflã în competiþie pentru a obþine atenþia persoanelor cu funcþii publice. Agenda publicã nu este un loc în care o problemã, odatã ajunsã acolo, sã rãmânã definitiv pânã la rezolvare. Menþinerea pe agenda publicã este rezultatul unei lupte pe multiple planuri – la nivel imagologic, al influenþei publice etc. –, dar ºi a unor factori obiectivi. Dintre factorii obiectivi putem aminti: contextul problemei – aici identificãm constrângerile legate de timp, de gradul de politizare al problemei, de existenþa unor puncte de vedere clare asupra problemei (ale instituþiilor) ºi de centralitatea acesteia; trãsãturile problemei – domeniul opþiunilor, consensul asupra problemei, complexitatea, incertitudinea privind natura problemei ºi dependenþa de valori; repercusiunile – scara consecinþelor problemei, numãrul oamenilor afectaþi, natura grupurilor afectate, mãrimea afectãrii, tendinþa de a se ramifica. Problema costurilor este ºi ea centralã, pentru cã mãrimea acestora determinã eficienþa în sine a politicii, dar afecteazã ºi ansamblul acþiunilor guvernãmântului. Aceºti factori au fost grupaþi de Hogwood ºi Gun23 într-un tabel pe baza cãruia se pot selecta problemele publice care ar intra pe agenda formalã: Tabelul 5. Criteriile de selecþie a problemelor publice CRITERIUL

Problema A

Problema B

Problema C

1. 1.1 1.2 1.3

Contextul problemei Este îndeajuns timp pentru a face analize? Cât de politizatã este problema? Existã puncte de vedere clare asupra problemei? 1.4 Este problema centralã? 2. Trãsãturile problemei 2.1 Cât de larg este domeniul de opþiuni? 2.2 2.3 2.4 2.5 3.

Existã consens asupra ei? Cât de complexã este problema? Cât de mare este incertitudinea? Este dependentã de valori? Repercusiunile problemei

3.1 3.2 3.3 3.4 3.5 3.6 4.

Are consecinþe semnificative? Sunt mulþi oameni afectaþi? Este afectat un grup semnificativ? Este afectarea semnificativã? Are problema tendinþa de a se ramifica? Limiteazã ea opþiunile viitoare? Costurile acþiunii ºi analizei

4.1 Este costisitor sã se acþioneze?

23. Brian Hogwood, Lewis Gunn, Policy Analysis for the Real World, Oxford University Press, Oxford, 1984, pp. 223-234.

244

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

CRITERIUL

Problema A

Problema B

Problema C

4.2 Presupune acþiunea, schimbãri mici sau mari? 4.3 Angajeazã resurse? 4.4 Este analiza necostisitoare? 4.5 Se obþin beneficii prin analizã? Total

Abordarea cercetãtorilor Hogwood ºi Gun porneºte de la un model raþional. În practicã, deºi criteriile evidenþiate mai sus sunt valabile, la acestea se mai adaugã diverºi factori subiectivi: mentalitatea guvernanþilor, opþiunile lor referitoare la ce anume este important, presiunea concurenþei politice. Astfel se explicã de ce unele probleme, considerate extrem de importante, nu intrã în agenda formalã, iar altele, considerate marginale, intrã imediat pe agenda publicã ºi în cea formalã ºi rãmân acolo pânã când sunt rezolvate. Setul de acþiuni care trebuie realizat în aceastã etapã, precum ºi diversele metode de abordare a acestora sunt rezumate în tabelul urmãtor: Tabelul 6. Acþiunile, metodele ºi rezultatele obþinute în etapa identificãrii ºi definirii problemei Nr 1.

2.

3.

4.

Acþiune

Metodã

Percepþia realitãþii

Analizã SWOT, Analiza agendei publice Analiza agendei formale Analize statistice Identificarea problemei Analiza lui Hogwood ºi prioritare de rezolvat Gunn Analize de impact Analize de oportunitate Analiza sondajelor de opinie Definirea problemei Analizã cauzalã Analizã exhaustivã Intrarea problemei în agenda formalã

Autosesizarea instituþiilor responsabile Presiunea publicã sau a grupurilor de interese

Rezultat Lista problemelor publice

Identificarea unei probleme de rezolvat care va deveni obiectul unei politici publice

Circumscrierea extensionalã ºi intensionalã a unei probleme fundamentale de rezolvat Cererea de acþiune instituþionalã pentru problema identificatã

Aºadar, aceastã etapã porneºte cu percepþia cât mai complexã a realitãþii, efectuatã de obicei printr-una din metodele evidenþiate ºi care conduce la realizarea unei liste a problemelor publice. Din cadrul acesteia, pe baza opiniilor publice, a agendei autoritãþilor, a impactului unei probe sau a apariþiei unei oportunitãþi, se identificã o problemã care devine importantã pentru autoritãþi. Aceastã problemã se circumscrie cât mai clar, cu precizarea, în mãsura posibilitãþilor, a cauzelor ºi dimensiunilor, astfel

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

245

încât sã fie înþeleasã foarte clar problema de rezolvat. În sfârºit, odatã cu intrarea problemei pe agenda formalã a unei autoritãþi publice, se ajunge la cererea de acþiune instituþionalã pentru problema identificatã.

3.2. Formularea politicii sociale Formularea politicilor este „procesul prin care sunt definite, evaluate, acceptate sau respinse politici alternative de soluþionare a unei probleme aflate pe agendã”24. Operaþiunea de formulare, deºi pare simplã la o primã vedere, este un proces complex prin care se identificã diversele variante posibile, se dezvoltã altele noi ºi se eliminã, dintre cele enunþate anterior, variantele care nu convin decidenþilor politici sau opiniei publice. Astfel cã, din cele prezentate anterior rezultã mai multe consecinþe: formularea este un proces care nu depinde de un singur actor; presupune activitatea unor instituþii, chiar dacã sunt implicate ºi grupuri din afarã; la aceeaºi problemã, de multe ori se produc formulãri ºi reformulãri ale unor politici, fãrã ca vreuna sã dobândeascã suficient sprijin, fapt care necesitã reluarea procesului de formulare. În cadrul procesului de formulare a politicilor, vom lua în calcul etapele generarea alternativelor ºi evaluarea alternativelor.

3.2.1. Generarea alternativelor Generarea alternativelor este procesul prin care, la o anumitã problemã, se identificã soluþii posibile de rezolvare. În formularea politicilor, importante sunt principalele grupuri implicate: cele de presiune ºi cele ale specialiºtilor. În ceea ce priveºte specialiºtii (cercetãtori, experþi, consultanþi, analiºti, profesori universitari), implicarea acestora în formularea politicilor este deosebit de importantã, deoarece procesul este unul tehnic, destul de amplu ºi dificil, care presupune numeroase cunoºtinþe de specialitate. Referitor la grupurile de presiune, rolul acestora poate fi foarte mare, deoarece implicarea lor poate elimina din start anumite variante de formulare sau poate centra atenþia pe altele. Rolul grupurilor de presiune poate fi extrem de important, dar ºi absent, în unele cazuri. Împreunã, cele douã grupuri delimiteazã atât aria soluþiilor posibile, cât ºi tipurile de politici admisibile. Spre exemplu, pentru reducerea abandonului ºcolar, tipuri de politici posibile sunt urmãtoarele: sprijinirea familiilor cu probleme; sporirea activitãþii ºcolilor pentru atragerea elevilor; politicile celei de a doua ºanse, adicã oferirea posibilitãþii de a-ºi continua studiile celor care au abandonat diferitele forme de învãþãmânt; sancþionarea familiilor care au copii cu abandon ºcolar. În acest caz, se constatã o lipsã a grupurilor de presiune, astfel încât fiecare dintre alternative poate fi luatã în calcul. Însã alte probleme implicã o dimensiune consensualã mult mai redusã. Astfel, în cazul fixãrii anuale a salariului minim pe economie, rãzboiul este acerb ºi grupeazã trei categorii de actori: patronatele, sindicatele ºi guvernul. Presiunile pentru modificarea valorii salariului minim sunt mari ºi dintr-o parte ºi din cealaltã, guvernul luându-ºi, de cele mai multe ori, rolul de arbitru, dar ºi pe cel de parte în proces, fiind, în calitate de reprezentant al statului, cel mai mare angajator de pe teritoriul României. 24. Adrian Miroiu, Introducere în analiza politicilor publice, Editura Punct, Bucureºti, 2001, p. 93.

246

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Uneori, soluþiile oferite stârnesc controverse, fiind la limita legalitãþii. În România anului 2007 coexistã trei salarii minime pe economie: un salariu pentru mediul privat, pentru cei fãrã studii superioare, de 440 RON, unul pentru cei cu studii superioare, de 880 RON, ºi unul doar pentru cei care lucreazã la stat, de 390 RON. Incongruenþa acestora genereazã distorsiuni pe piaþa muncii ºi chiar genereazã conflicte, în acest moment statul român fiind dat în judecatã de cãtre unii angajaþi, pe motivul existenþei unei discriminãri nejustificate între cei care lucreazã la stat ºi cei din mediul privat. Generarea de alternative se bazeazã pe câteva metode generale caracteristice. Discutãm, în primul, de metode istoric-comparative. De cele mai multe ori nu se inventeazã alternativele, ci se analizeazã politicile anterioare, pentru probleme identice sau cu un grad mare de similitudine. Este cazul celor mai multe dintre alternative. Astfel, procesul de aderare al României la Uniunea Europeanã a constat, în cea mai mare parte, în eforturile de implementare ºi de adaptare a aquis-ului comunitar. În al doilea rând, identificãm metode specifice, dirijate, de creaþie a unor posibilitãþi de rezolvare noi: brainstorming, Philips 6-6, metoda Delphi.

3.2.2. Evaluarea alternativelor Procesul de formulare a politicilor sociale presupune nu numai elaborarea variantelor de soluþionare a problemelor, ci ºi identificarea criteriilor de selectare a acestora. Fiecãrei probleme i se ataºeazã, în momentul cãutãrii de soluþii de rezolvare, un set de criterii pe baza cãrora se poate evalua ce înseamnã a rezolva acea problemã ºi când se poate considera o problemã rezolvatã. Astfel de criterii pot fi: eficienþa, eficacitatea, acceptabilitatea publicã, moralitatea, legalitatea etc., criterii de a cãror definire ne vom ocupa în ultima etapã a procesului de politici publice. Astfel încât nu orice soluþie poate fi luatã în calcul, ci doar acelea care rãspund cât mai bine criteriilor ºi scopurilor specifice acelei probleme. Rezultatul final al acestei etape constã în realizarea unei liste scurte de alternative viabile, dintre care se va alege politica publicã de urmat. Existã douã tipuri de criterii: 1. criterii tehnice (financiare, de eficienþã, de legalitate): avantajul acestora constã în faptul cã sunt uºor de acceptat din partea tuturor grupurilor implicate; 2. criterii etice (vizeazã acordul politicilor sau a consecinþelor politicilor cu anumite principii sau standarde morale, precum dreptatea, imparþialitatea, libertatea, adevãrul etc.). Acestea sunt mai greu de justificat, presupun opþiuni ideologice, dar sunt absolut necesare pentru clarificarea mersului global ºi a coerenþei acþiunilor publice. Criteriile diferã nu numai dupã sursã, ci ºi dupã natura lor: astfel, ele pot fi centrate pe mijloace sau pe scopuri, diferã dupã gradul de generalitate ºi dupã mãsurabilitate. În formularea politicilor, de cele mai multe ori sunt luate în considerare mai multe criterii. În alegerea acestora, MacRae ºi Whittington25 propun urmãtoarele reguli: 1. sã folosim criterii care vizeazã mijloacele mai degrabã decât scopurile (spre exemplu, pentru starea de sãnãtate a populaþiei sã luãm în considerare numãrul 25. Dale Whittington, Duncan Macrae Jr., „The Issue of Standing in Benefit Cost Analysis”, în Journal of Policy Analysis and Management, nr. 9(2) 1986, pp. 201-218.

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

2. 3. 4. 5.

247

de paturi sau de doctori la mia de locuitori), deoarece un scop poate fi atins prin mai multe mijloace; astfel de criterii permit o mai bunã înþelegere a diferenþelor dintre opiniile grupurilor implicate ºi pentru cã permit negocierea între grupuri; sã selectãm un set cât mai complet de criterii, care nu lasã deoparte nici o variabilã relevantã; dacã se utilizeazã doar un set redus, existã riscul major ca politica sã producã efecte perverse; sã nu folosim criterii care se suprapun: redundanþa indicatorilor face ca numãrul lor real sã fie mai mic ºi, astfel, sã nu se acopere întreaga arie necesarã; sã preferãm mãsuri cantitative: avantajul indicatorilor cantitativi constã în claritate; atunci când nu folosim mãsuri cantitative; indicatorii calitativi trebuie sã fie definiþi cât mai clar pentru a se evita ambiguitatea.

În general, pentru ca o alternativã sã poatã fi acceptatã în grupul celor posibile, aceasta trebuie sã îndeplineascã câteva condiþii: fezabilitate tehnic㠖 sã poatã fi pusã în practicã; fezabilitatea social㠖 sã fie în congruenþã cu valorile membrilor grupurilor implicate; fezabilitate economic㠖 sã se poatã identifica banii pentru implementarea acesteia. Activitãþile presupuse de etapa formulãrii politicilor sociale sunt rezumate în tabelul urmãtor: Tabelul 7. Acþiunile, metodele ºi rezultatele aferente formulãrii politicilor sociale Nr 1

Acþiune Identificarea criteriilor de evaluare a rezolvãrii problemei

Metod㠖 Analiza specificului pro– –

2

Elaborarea soluþiilor posibile

– – – – – –

3

Selectarea soluþiilor fezabile

– – –

blemei Analiza contextului problemei Analiza naturii problemei Analiza practicii existente în instituþie Analiza practicii existente în alte instituþii Analiza comparatã Analiza literaturii de specialitate Inovarea – adaptarea unor soluþii Crearea unor soluþii noi Conformitatea soluþiilor la criterii Fezabilitatea tehnicã Fezabilitatea politicã

Rezultat Selecþia unui set de indicatori relevanþi pentru problemã, precum eficienþa, eficacitatea, calitatea, popularitatea, moralitatea, echitatea etc. Listã extinsã a soluþiilor posibile

Listã restrânsã de soluþii fezabile

În aceastã etapã nu se formuleazã doar o multitudine de rãspunsuri posibile, ci, în funcþie de criteriile de evaluare ale rezolvãrii problemei, se selecteazã, din ansamblul soluþiilor posibile, cele mai fezabile. În concluzie, procesul de selecþie a alternativelor

248

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

care se realizeazã în etapa de formulare a politicilor produce o listã scurtã de alternative care va fi supusã unei analize mai ample, unui întreg ºir de comparãri ºi, ulterior, deciziei politice.

3.3. Adoptarea Adoptarea este partea procesului de politici sociale în care se alege o soluþie pentru rezolvarea unei probleme dintr-un numãr de alternative formulate anterior. Procesul constã în identificarea alternativei care rãspunde cel mai bine criteriilor decidenþilor publici. Astfel, deºi de multe ori grupuri de indivizi ºi organizaþii private sunt implicate în procesul decizional, autoritatea ºi responsabilitatea revin oficialilor publici legitimi aparþinând celor trei puteri. De aici rezultã faptul cã procesul de adoptare a politicilor are nu doar o componentã tehnicã, ci ºi una politicã, prin aceasta din urmã înþelegând cã domeniul de analizã al efectelor politicii ce urmeazã a fi implementatã depãºeºte domeniul direct vizat de problemã, primind conotaþii ºi implicaþii globale. Pornind de la aceste date, important este de stabilit care este traseul prin care o anumitã politicã primeºte sprijinul decidenþilor politici. În explicarea modului în care se decide implementarea unei anumite politici sociale sunt identificabile douã modele: modelul actorului raþional ºi modelul incremental. Fiecare dintre acestea are anumite merite ºi anumite puncte slabe. Astfel, modelul raþional are mai curând un caracter normativ; el vizeazã felul în care ar trebui sã fie luate deciziile pentru ca acestea sã fie considerate raþionale. În schimb, modelul incremental are mai mult un caracter descriptiv: el descrie mai bine cum sunt luate efectiv deciziile26.

3.3.1. Modelul actorului raþional Acesta porneºte de la presupoziþia cã fiinþa umanã este o persoanã raþionalã, conºtientã de propriile sale scopuri, care ia deciziile pe baza calculului rece, în funcþie de un criteriu al utilitãþii maximale. Este vorba aici de acel homo economicus, descris de economiºti, ºi care, conform acestora, ar avea urmãtoarele caracteristici: 1. este interesat în promovarea propriilor interese; 2. este capabil sã obþinã întreaga informaþie necesarã; 3. nu are limitãri în procesarea acestei informaþii; 4. poate compara alternativele posibile de acþiune; 5. alege cea mai bunã alternativã. Aºadar, conform acestui model de luare a deciziilor, oamenii, înzestraþi cu o cunoaºtere a propriilor þeluri, urmãresc atingerea acestora în manierã optimã. Modelul deciziei raþionale stipuleazã faptul cã, atunci când e pusã într-o situaþie de decizie, persoana va cãuta sã îºi descopere obiectivele, sã le formuleze cât mai clar, sã evalueze alternativele date ºi sã ia decizia într-o manierã cât mai conformã cu propriile alternative 26. Acest subcapitol se bazeazã pe descrierea modalitãþii de decizie raþionalã asupra politicilor publice realizatã de Adrian Miroiu, Introducere în analiza politicilor publice, Editura Punct, Bucureºti, 2001, pp. 100-134, chiar dacã exemplele ºi ilustrãrile sunt altele.

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

249

ºi, în final, sã evalueze rezultatele acþiunii sale 27. Sã luãm exemplul unor politici care vizeazã rezolvarea pierderilor enorme dintr-o întreprindere de stat. Sunt formulabile trei soluþii alternative: a. politica de menþinere a statu-quoului, prin care se continuã subvenþionarea de la stat a pierderilor ºi salarizarea la acelaºi nivel a celor 12.000 de angajaþi; b. închiderea unei pãrþi a întreprinderii, trimiterea în ºomaj a 5.000 de angajaþi, dar mãrirea salariului celorlalþi; c. programe combinate de închidere ºi reconversie profesionalã. Luând în calcul trei criterii de analizã, valoarea pierderilor în primul an, valoarea pierderilor în al treilea an ºi numãrul de voturi pentru partidul la putere, putem sintetiza, ipotetic, câteva rezultate în tabelul urmãtor: Tabelul 8. Pierderi în primul an a) b) c)

12 miliarde u.m./an 10,5 miliarde u.m./an 15 miliarde u.m./an

Pierderi în al III-lea an 12 miliarde u.m./an 8 miliarde u.m./an 7 miliarde u.m./an

Numãr de voturi 8.000 4.000 6.000

Luarea raþionalã a deciziei doar pe baza primului criteriu conduce la obþinerea urmãtorului rezultat: b>a>c, unde „>” desemneazã preferinþa mai mare pentru o politicã. Aºadar, este preferabilã, conform acestui criteriu, politica „b”, întrucât produce pierderile cele mai mici. Însã, consecinþele programului ar putea fi diferite în timp. Dacã evaluãm programele dupã pierderile din cel de-al treilea an, obþinem: c>b>a Astfel, pe termen mediu, politica „c” este preferabilã, întrucât, conform acesteia, nivelul pierderilor din cel de-al treilea an este cel mai mic. În sfârºit, aceste politici implicã ºi costuri electorale, iar conform acestui criteriu ordinea devine: a>c>b. Conform ultimului criteriu, politica „a” este preferabilã celorlalte douã pentru cã aduce cel mai mare numãr de voturi. În realitate, luarea unei decizii exclusiv pe baza unui criteriu este un fapt rar întâlnit, deoarece complexitatea socialului ºi multiplicitatea de grupuri implicate determinã o extindere a numãrului de variabile care trebuie luate în calcul. Astfel încât, problema esenþialã poate fi rezumatã în urmãtoarea întrebare: „Cum se poate alege politica publicã pe care ar trebui sã o aplicãm, în condiþiile multiplicãrii indicatorilor de evaluare?”. O primã variantã ar putea fi selectarea alternativelor dupã numãrul de criterii. Astfel, dupã criteriile 1 ºi 3, varianta „a” este preferabilã lui „b” ºi „c”. Soluþia aceasta nu este decât una cu totul particularã, ºi chiar dacã o îmbunãtãþim cu o ponderare a importanþei indicatorilor, va fi imposibil de utilizat ca metodã universalã de luare a deciziei, întrucât în loc sã se negocieze soluþia, se transferã problema ºi se vor negocia indicatorii care sã fie folosiþi precum ºi ponderea acestora. În plus, se obþin rezultate complet diferite odatã cu schimbarea criteriilor. Cum ar putea fi depãºitã aceastã din urmã problemã, ºi anume, cea a comparãrilor interpersonale de utilitate? De cele mai 27. Gilbert Smith, David May, „The artificial debate between rationalist and incrementalist models of decision making”, în Policy and Politics, nr. 8, 1980, p. 148.

250

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

multe ori, problema deciziei în astfel de cazuri nu are sens, însã pentru anumite cazuri particulare se poate gândi o modalitate de decizie, o regulã de unanimitate numitã ºi criteriul lui Pareto: dacã o alternativ㠄a” nu este preferatã de nici un membru alternativei „b”, ºi cel puþin un membru al grupului preferã pe „b” lui „a”, atunci alegerea grupului va fi „b”. Acesta nu este decât un caz particular de decizie, în care nu existã decât un anumit interes clar formulat, indiferent celorlalþi. În majoritatea cazurilor însã, nu existã o asemenea acalmie a intereselor, acestea fiind divergente. Kaldor ºi Hicks propun un alt criteriu, dupã care o politicã poate fi adoptatã în ciuda opoziþiei celor care pierd, dacã cei care câºtigã pot, ipotetic, compensa pierderile acestora, creând o situaþie în care nimeni nu are de pierdut, iar unii au de câºtigat. Acest enunþ s-a transformat mai târziu în principiul analizei cost-beneficiu: când valoarea monetarã netã a raportului dintre câºtiguri ºi pierderi ale pãrþilor implicate este o sumã pozitivã, se justificã adoptarea acþiunii. Altã metodã de luare a deciziei care depãºeºte o parte din dificultãþile anterioare este cea a analizei cost-beneficiu. Problema principalã la care încearcã sã rãspundã aceasta este aceea a modului în care membrii grupului decident pot sã compare între ele douã politici alternative, când sunt luate în considerare douã sau mai multe criterii (creºterile de venituri ºi numãrul de voturi). Ca metodã de evaluare, analiza cost-beneficiu cuprinde un numãr de paºi: 1. identificarea grupurilor ºi persoanelor care, potenþial, câºtigã sau pierd de pe urma politicilor evaluate (persoane, comunitãþi locale, regiuni, naþiuni); analiza se poate face ºi la nivel global (efectele aderãrii României la UE sau ale diminuãrii poluãrii la nivelul Pãmântului); 2. atribuirea valorii monetare pentru resurse ºi pentru rezultatele politicii (de obicei în termeni bugetari, de cheltuieli materiale ºi administrative, dar ºi de beneficii directe ºi indirecte – rezultate din creºterea încasãrilor); 3. cele mai multe analize cost-beneficiu trebuie sã estimeze costurile ºi beneficiile în timp (uzura clãdirilor ºi echipamentelor, creºterea rentabilitãþii); 4. calcularea raportului dintre beneficii ºi costuri: dacã raportul este mai mic decât 1, înseamnã cã beneficiile sunt depãºite de costuri, implementarea politicii nefiind justificatã; dacã e mai mare de 1, se recomandã acea politicã; dacã este 1, atunci este recomandabilã politica de nonintervenþie, efortul de implementare nejustificându-se. Pornind de aici, identificãm mai multe dificultãþi. Prima dintre acestea vizeazã faptul cã este greu de gãsit o mãsurã comunã unor criterii diferite sub aspectul naturii lor. Cea de-a doua se referã la compararea opþiunilor individuale din punctul de vedere al relevanþei sociale a opþiunilor (politici pentru fotbal sau pentru ecologizare). Cum reuºim însã sã transformãm utilitãþile individuale în unitãþi monetare? MacRae ºi Whittington 28 identificã trei metode în acest sens: 1. metoda criteriilor mãsurabile obiectiv: utilizarea pentru mãsurarea bunãstãrii persoanelor dintr-o þarã a unor indicatori sociali combinaþi, precum speranþa medie de viaþã, PIB, nivelul mediu de educaþie; 28. Vezi Adrian Miroiu, Introducere în analiza politicilor publice, Editura Punct, Bucureºti, 2001, p. 119.

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

251

2. metoda gradelor de mulþumire sau de satisfacþie: utilizarea scalelor de tipul „foarte mulþumit”, „mulþumit”, „nici mulþumit, nici nemulþumit”, „nu prea mulþumit”, „foarte nemulþumit” pe anumiþi itemi ºi agregarea cantitativã a acestora; 3. metoda economiei bunãstãrii: putem defini câºtigul în bunãstarea individualã prin suma de bani pe care acea persoanã ar fi dispusã sã o plãteascã pentru acea schimbare, iar pierderea ca ºi compensaþie cerutã (calculator/DVD/libertate). Prin astfel de metode putem agrega criterii diferite ºi evalua opþiunile pentru politici în funcþie de costurile ºi beneficiile persoanelor implicate. Decizia luatã pe baza modelului actorului raþional a suscitat de-a lungul timpului numeroase critici. Astfel, a fost consideratã a fi prea strâmtã, neglijând numeroase variabile politice care limiteazã extensiunea variantelor de alegere. În plus, este vãzut, de unii autori, ca utopic29, majoritatea deciziilor având numeroase consecinþe neanticipate. În aceste condiþii, modelul reprezintã un vis al planificatorilor publici, dar în nici un caz în lumea realã deciziile nu se iau în astfel de condiþii. Drept pentru care a fost elaborat un model al raþionalitãþii limitate, care îl amendeazã, tocmai în încercarea de a-i pãstra valabilitatea. Caracteristicile acestui model al raþionalitãþii limitate sunt: 1. problemele complexe nu sunt atacate direct, ele sunt sparte în probleme mai mici; 2. decizia bunã nu este una maximizatoare, ci una destul de bunã pentru a îndeplini dorinþele; 3. nu sunt cãutate toate alternativele posibile: mai degrabã cãutarea se rezumã la cele familiare sau la cele care diferã marginal de cea deja practicatã; 4. deciziile se iau în paºi, nu potrivit unui plan mare, dat a priori, cãci fiecare alegere schimbã rezultatele ºi apar noi probleme; 5. se construiesc mecanisme pentru a reduce incertitudinea – se colaboreazã ºi cu alte grupuri; 6. nu se urmeazã de la cap la coadã procesul de decizie, se folosesc proceduri standard de operare, care þin seama de experienþa trecutã. Modelul raþionalitãþii limitate, chiar dacã mai atenueazã din criticile aduse modelului actorului raþional, rãmâne în paradigma acestuia din urmã. În încercarea de a rãspunde mai adecvat la problema felului în care se decid politicile publice, alþi autori, precum Charles Lindblom, propun o schimbare de paradigmã, prin emiterea unei teorii alternative, intitulatã modelul incremental al deciziei.

3.3.2. Modelul incremental al deciziei Elaborat de Charles Lindblom 30, modelul incremental al deciziei încearcã sã depãºeascã dificultãþile modelului raþional. Ideea centralã de la care porneºte este cã deciziile asupra politicilor publice se caracterizeazã în chip hotãrâtor prin negociere, 29. Gilbert Smith, David May, „The artificial debate between rationalist and incrementalist models of decision making”, în Policy and Politics, nr. 8, 1980, p. 148. 30. Charles Lindblom, Edward Woodhouse, The Policy-Making Process, ed. a III-a, Prentice Hall, New York, 1993.

252

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

târguialã, compromis între cei implicaþi în procesul decizional. Alternativa aleasã nu exprimã utilitatea maximã posibilã, ci fezabilitatea ºi aplicabilitatea politicã. Spre exemplu, decizia asupra Constituþiei României din 2003 a fost luatã nu pentru cã toþi actorii ar fi fost mulþumiþi de aceasta, ci pentru cã s-a putut ajunge la un acord asupra unui minim de modificãri care sã satisfacã pe majoritatea actorilor implicaþi. Potrivit acestui model, decidenþii: 1. þin seama numai de acele scopuri ºi obiective care diferã incremental (foarte puþin) de statu-quo; 2. þin seama de un numãr limitat de consecinþe prevãzute în alternativele considerate; 3. modificã scopurile în funcþie de alternativele disponibile; ºi invers, ajusteazã alternativele disponibile la scopurile propuse; 4. reformuleazã continuu problema cu care se confruntã în funcþie de noile informaþii; 5. analizeazã ºi evalueazã alternativele printr-un ºir de paºi mãrunþi; ca urmare, alegerile sunt modificabile continuu în timp; 6. remediazã continuu problemele sociale existente, mai degrabã decât sã le rezolve complet la un anumit moment; 7. împãrtãºesc responsabilitatea analizei, evaluãrii, alegerii cu multe grupuri din societate, astfel încât procesul de elaborare a politicilor este fragmentar ºi împãrþit între diferiþi actori sociali. Aºadar, dupã Lindblom, decidenþii produc politicile printr-un proces de comparaþii succesiv limitate cu decizii anterioare. Dacã în modelul deciziei raþionale, decidenþii porneau în analizã mereu de la bazã, în cadrul acestui model schimbãrile sunt destul de reduse. Nu se creeazã teorii noi, ci se adapteazã cele deja practicate, ºi aceasta din douã motive. Primul se bazeazã pe argumentul conform cãruia negocierea implicã distribuirea unor resurse limitate între participanþi diferiþi, fiind mai uºor sã se continue o schemã datã de distribuire decât sã se impunã valori noi. Cel de al doilea susþine cã procedurile de formare ºi aplicare a politicilor se bazeazã mult pe activitatea birocraþiei, iar aceasta tinde sã promoveze practicile existente. Avantajele modelului incremental rezidã în puterea descriptivã. Totuºi, existã ºi critici numeroase la adresa acestui model. Astfel, acesta nu presupune existenþa unui scop sau a unei orientãri a schimbãrii realizate, e conservator, se opune oricãrei schimbãri sau inovãri pe scarã mai largã, nu þine cont de interesele pe termen lung ale societãþii, e nedemocratic, întrucât alegerea între alternative se realizeazã numai de cãtre membrii grupurilor cu putere de negociere. Aºadar, raportându-ne la cele douã modele aflate în analizã, putem concluziona cã modelul incremental descrie mai bine realitatea luãrii deciziilor, în timp ce modelul deciziei raþionale este mai apropiat de ideal, de modul în care ar trebui luate deciziile. Acþiunile, metodele ºi rezultatele care se obþin în aceastã etapã sunt rezumate în tabelul urmãtor:

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

253

Tabelul 9. Acþiunile, metodele ºi rezultatele aferente etapei adoptãrii politicii Acþiune Mobilizarea factorilor decidenþi ºi a publicului în vederea luãrii unei decizii Decizia de selectare a unei soluþii

Metodã

Rezultat

Metode de legitimare a acþiunii: comunicare publicã, argumentare ideologicã, argumentare fezabilitate, argumentare necesitate etc. Luarea deciziei în forurile administrative ºi politice competente

Acþiune politicã efectivã de luare a deciziei publice

Alegerea unei politici publice

Procesul de rezolvare a unei probleme publice se încheie cu luarea deciziei de acþiune politicã ºi legitimarea politicii publice alese.

3.4. Implementarea Adoptarea unei anumite politici de cãtre decidenþi pune pe tapet o nouã problemã: aceea a implementãrii acesteia. Implementarea este partea procesului în care politica este aplicatã. Deºi pare doar un proces simplu de administrare, de punere în practicã a unor reglementãri sau decizii guvernamentale, implementarea întâmpinã anumite dificultãþi care rezidã atât în diferenþele dintre teorie ºi practicã, dar ºi în interacþiunile dintre sistemul politic ºi ansamblul mediului. Subcapitolul de faþã îºi propune sã evidenþieze care sunt condiþiile unei bune implementãri a unei politici publice ºi care sunt principalele instrumente aflate la dispoziþia celor care implementeazã.

3.4.1. Condiþiile unei implementãri reuºite În cadrul procesului de implementare, identificãm mai multe tipuri de dificultãþi. În primul rând, unele dintre acestea sunt legate de problemele de rezolvat: necesitatea adaptãrii tehnicilor cunoscute la noua realitate; uneori nu existã tehnologiile necesare; alteori implementarea este dificilã din cauza diversitãþii grupurilor implicate sau a mãrimii ºi numãrului lor; uneori mãrimea schimbãrilor ce urmeazã a fi realizate creeazã numeroase dificultãþi. În al doilea rând, dificultãþile derivã din contextul politicii publice respective (economic, social, politic). Aici identificãm o serie de factori care afecteazã procesul de implementare: sãrãcia, activismul civic, libertatea presei, sprijinul public, influenþele organismelor financiare ºi politice internaþionale. În al treilea rând, acestea sunt legate de capacitatea administraþiei de a crea sau adapta mecanismele necesare: stabilirea obiectivelor operaþionale, a traseelor financiare, unitãþilor de coordonare ºi control, a procesului de angajare de personal competent etc. Pornind de la sesizarea unor astfel de probleme, Jeffrey Pressman ºi Aaron Wildawsky, în lucrarea care a pus bazele studiului asupra procesului de implementare31, identificã 31. Jeffrey Pressman, Aaron Wildawsky, Implementation, University of California Press, Berkley, 1973.

254

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

patru condiþii necesare pentru ca implementarea sã se facã adecvat. În viziunea lor, implementarea nu se face eficient dacã: 1. scopurile nu sunt clar definite ºi înþelese; 2. nu au fost disponibilizate resursele necesare; 3. nu s-a realizat un lanþ de comandã capabil sã asambleze ºi sã controleze resursele; 4. sistemul nu comunicã eficient ºi nu sunt controlate organizaþiile care sunt implicate în procesul respectiv. Dacã aceste condiþii configureazã un cadru necesar pentru ca o politicã publicã sã poatã fi aplicatã, condiþiile suficiente pentru o implementare perfectã au fost enunþate de Brian Hogwood ºi Lewis Gunn, într-un articol intitulat „De ce este implementarea atât de dificilã?”32, sub forma unui decalog de cerinþe: 1. circumstanþele externe agenþiei responsabile cu implementarea politicii nu impun constrângeri paralizante – în multe cazuri, implementarea presupune colaborarea cu anumite cercuri de interese care, uneori, se opun politicii respective, blocând procesul de implementare; 2. programele trebuie sã dispunã de timpul ºi resursele necesare – politici care sunt politic ºi practic fezabile pot eºua în condiþiile în care resursele de timp ºi de bani sunt insuficiente; de exemplu, aºteptarea rezultatelor pozitive prea devreme, apariþia unor obstacole neaºteptate care solicitã noi fonduri, neputinþa de a absorbi fondurile puse la dispoziþie în perioada de timp datã etc.; 3. combinaþia necesarã de resurse trebuie sã fie disponibil㠖 nu numai cã resursele necesare trebuie sã fie disponibile, dar acest lucru trebuie sã se realizeze în cadrul fiecãrui stadiu al procesului (pentru un program de construire de case prin ANL este necesarã, iniþial, o anumitã sumã, chiar dacã aceasta este disponibilã la un moment dat; dacã nu se gãsesc resursele de pãmânt sau tehnologice necesare, politica eºueaz㠖 ca în unele oraºe din România); 4. politica ce urmeazã a fi implementatã trebuie sã se bazeze pe o teorie a cauzelor ºi efectelor – implementarea unei politici eºueazã nu atât datoritã procesului în sine, cât din cauza unei înþelegeri greºite sau insuficiente a problemei de rezolvat; 5. relaþia dintre cauzã ºi efect trebuie sã fie directã, cu puþine sau chiar fãrã legãturi intermediare: în viziunea autorilor, cu cât lanþul de cauzalitãþi este mai lung, cu atât numeroasele legãturi cauzale reciproce fac procesul de implementare mai complex; altfel spus, cu cât numãrul de legãturi între variabile este mai mare, cu atât riscul de eºec al implementãrii creºte; 6. relaþiile de dependenþã trebuie sã fie minime – aceastã regulã exprimã cerinþa ca, în cazul existenþei unei singure organizaþii responsabile cu politica respectivã, acþiunea acesteia sã nu fie condiþionatã de acþiunea altora, dependenþa sã fie redusã la minimum (un caz de politicã eºuatã este legatã de CNSAS care, deºi avea ca misiune principalã demascarea membrilor fostei poliþii politice, a eºuat în mare parte din cauza dependenþei de colaborarea cu Serviciile Secrete din România – SRI etc.); 7. trebuie sã existe o înþelegere ºi un acord asupra obiectivelor – se exprimã cerinþa ca obiectivele sã fie acceptate ºi bine înþelese de cãtre cei care aplicã politica; 32. Brian Hogwood, Lewis Gunn, apud Michael Hill, The Policy Process, Prentice Hall, New York, 1997, pp. 217-223.

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

255

aceste obiective trebuie sã fie exprimate în prealabil ºi este de preferinþã ca aceastã exprimare sã fie una cantitativã, uºor de cuantificat, mãsurat ºi verificat pe parcursul implementãrii politicii; 8. sarcinile trebuie sã fie definite în totalitate ºi încadrate corect în secvenþe – dupã ce s-a realizat consensul asupra obiectivelor de atins – este necesarã împãrþirea procesului de implementare în secvenþe specifice aflate într-o ordine logicã ºi naturalã de desfãºurare, precum ºi specificarea atribuþiilor pe fiecare departament/ persoanã, dacã este posibil; 9. trebuie sã existe o coordonare ºi o comunicare perfecte – este necesarã comunicarea pentru a se înþelege procesul de implementare, pentru negocierea sarcinilor ºi pentru asigurarea coordonãrii între departamente; totuºi, coordonarea nu este doar o problemã de comunicare, ci þine ºi de raporturile de forþe (formale sau informale) existente între diversele departamente ºi persoane din cadrul acestora; 10. cei cu autoritate trebuie sã solicite ascultare ºi sã fie ascultaþi – aceastã cerinþã se referã la necesitatea ca cei cu autoritate (din punct de vedere legal) sã aibã ºi puterea efectivã de a lua decizii ºi de a coordona politicile (cazul conflictelor dintre primari ºi Consiliile Locale). Simultan, aceste condiþii se întâlnesc rar în practicã. Astfel se explicã de ce unele politici publice reuºesc, iar altele eºueazã pe traseu. Meritul regulilor de mai sus rezidã în faptul cã ele creioneazã un cadru normativ al modului în care ar trebui sã fie aplicatã o politicã publicã. Ele evidenþiazã, totodatã, ºi complexitatea procesului de implementare a politicilor.

3.4.2. Instrumente ale politicilor sociale Instrumentele politicilor sunt mijloacele sau resursele pe care guvernarea le are la dispoziþie pentru a implementa politicile publice. O clasificare a acestor instrumente este oferitã de cãtre Howlett ºi Ramesh33, dupã criteriul nivelului de intervenþie al statului: Tabelul 10. Clasificarea instrumentelor politicilor sociale dupã Howlett ºi Ramesh familia ºi comunitatea organizaþiile voluntare piaþa informare ºi consiliere Instrumente mixte subsidiile (intervenþie medie a statului) licitaþiile ºi drepturile de proprietate taxele reglementãrile Instrumente obligatorii întreprinderile publice (intervenþie ridicatã a statului) furnizarea directã Instrumente voluntare (intervenþie scãzutã a statului)

33. Michael Howlett, M. Ramesh, Studying public policy: policy cycles and policy subsystems, Oxford University Press, New York, 1995.

256

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Dacã nivelul de intervenþie al statului este redus, avem de-a face cu instrumente cu un caracter voluntar. Pe mãsurã ce intervenþia statului este mai ridicatã, caracterul coercitiv al instrumentelor creºte. Denumite voluntare deoarece presupun o intervenþie minimã a statului, instrumentele de aceastã naturã pot fi utilizate de cãtre stat îndeosebi prin politica laisser-faire, dar ºi prin alte politici noncoercitive de sprijinire: alocaþii pentru copii, subsidii, norme care aduc avantaje fiscale celor care sprijinã activitãþile culturale, de binefacere etc. Avantajele sunt multiple: costuri reduse pentru guvernare, o excelentã cunoaºtere a problemelor din raza lor de acþiune, flexibilitate. Familia ºi comunitatea pot asigura, în cazurile de activism social, sprijinirea bãtrânilor, a copiilor, a handicapaþilor. Organizaþiile neguvernamentale pot oferi servicii mai complexe, de asistenþã, de sãnãtate, educaþie, sprijinirea grupurilor defavorizate, preocupãri de rezolvare a problemelor de mediu. Spre deosebire de activitatea instituþiilor, ONG-urile sunt mai flexibile ºi au costuri reduse, deoarece apeleazã la voluntari. În sfârºit, piaþa este un instrument voluntar foarte eficient, întrucât, în condiþiile în care aceasta funcþioneazã eficient, bunurile ºi serviciile (mai puþin cele publice) sunt oferite la preþuri competitive. Dacã aceste instrumente sunt excelente în rezolvarea unor probleme punctuale, locale, ele dau greº în rezolvarea unor probleme complexe, îndeosebi din cauza lipsei de finanþare, de informaþii, de autoritate ºi de expertizã. Instrumentele obligatorii constrâng sau direcþioneazã acþiunea persoanelor ºi instituþiilor cãrora li se adreseazã. Reglementãrile prescriu anumite activitãþi sau comportamente ale persoanelor ºi instituþiilor (licenþierea firmelor, ratele de schimb, calitatea ºi cantitatea produselor, investiþiile strãine, nivelul poluãrii). Avantajele rezidã în posibilitatea de a acþiona chiar ºi atunci când nu ai informaþii foarte certe despre un domeniu, eficienþã, predictibilitate, cost redus, acþiune precisã. Limitele acþiunii acestora vizeazã: distorsionarea pieþelor, inhibarea inovaþiei, crearea de comportamente conservatoare, inflexibilitate, faptul cã uneori sunt costisitoare. Prin intermediul întreprinderilor publice, statul poate sã asigure indirect sau direct producerea bunurilor publice. Dezavantajele producerii directe a bunurilor publice þin de lipsa de eficienþã ºi de transparenþã în utilizarea fondurilor, de faptul cã ele pot fi utilizate politic ºi de lipsa de control asupra activitãþii lor. Furnizarea directã de cãtre stat a anumitor bunuri constã în producerea acestora de cãtre instituþii ale statului, finanþate prin alocaþii bugetare (apãrare, ordine publicã, educaþie, sãnãtate, pompieri, infrastructurã, asistenþã socialã). Deºi asigurã producerea acestor bunuri publice, în anumite condiþii utilizarea acestor instrumente conduce la birocratizare, lipsã de flexibilitate, incoerenþã. Instrumentele mixte combinã caracteristicile instrumentelor voluntare ºi coercitive. Informarea ºi consilierea sunt servicii oferite de stat (direct sau prin intermediul unor organizaþii private), prin care persoane ºi organizaþii private primesc informaþii punctuale, sprijin de tip know-how, date statistice etc. Sunt instrumente destul de slabe, ale cãror efecte se pot vedea însã în timp. Subsidii sunt toate formele de transferuri financiare cãtre persoane ºi organizaþii private ºi ONG-uri. Prin ele se urmãreºte sprijinirea producerii unor bunuri vãzute ca necesare de cãtre guvernãmânt. Principalele subsidii sunt: granturile, reduceri de taxe, vouchere oferite consumatorilor de un anumit bun (bani sau cupoane pentru agriculturã). Licitaþiile se utilizeazã în momentul în care o resursã este limitatã, dar numãrul celor care vor sã o utilizeze este mare (cazul posibilitãþii de a polua un râu în anumite limite, fapt pentru care se liciteazã). Avantaje:

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

257

dreptul de proprietate este uºor de stabilit, instrumentul este flexibil, control posibil riguros. Dezavantajele sunt: încurajeazã firmele mari, potente financiar, sunt inechitabile – conteazã capacitatea de a plãti ºi nu capacitatea de a produce la anumite standarde, favorizeazã transferarea unor activitãþi în economia paralelã. În sfârºit, taxele reprezintã plãþi obligatorii cãtre stat. Ele pot induce promovarea unui anumit comportament sau penalizarea altora (taxarea suplimentarã la RCA a celor care au fãcut accidente, alcoolul, tutunul, cafeaua, drogurile – în anumite state). Avantajele sunt cã astfel de politici sunt uºor de stabilit ºi aplicat, stimuleazã reducerea activitãþilor nedorite, promoveazã inovaþia ºi sunt flexibile. Printre dezavantaje identificãm necesitatea unei informaþii detaliate pentru stabilirea unui nivel echitabil de impozitare, faptul cã implicã uneori costuri mari de colectare a taxelor ºi nu sunt eficiente în situaþii de crizã.

3.5. Evaluarea/analiza politicilor sociale Procesul de realizare a politicilor sociale cuprinde mai multe faze, trecând, succesiv, de la identificarea problemei, la formularea alternativelor ºi la decizia de selectare a uneia dintre ele, apoi la implementarea politicii elaborate. Acesta se încheie, de obicei, cu evaluarea politicii elaborate, în urma cãreia se iau decizii de menþinere, ajustare, modificare sau suspendare a respectivei politici. Sintagmele „evaluare a politicilor sociale” ºi „analizã a politicilor sociale” sunt folosite cu o egalã frecvenþã în literatura de specialitate. Dat fiind conþinutul lor comun, le vom folosi aici ca sinonime, chiar dacã, din anumite perspective, s-ar putea identifica mici diferenþe dintre ele, date de faptul cã analiza politicilor publice capãtã ºi sensuri de disciplinã academicã. Leslie Pal vorbea despre „aplicarea disciplinatã a intelectului la problemele publice”, prin aceasta înþelegând „studierea metodicã ºi sistematicã a problemelor publice sau a rezultatelor unor politici, în vederea determinãrii coerenþei dintre scopuri, obiective ºi instrumente” 34. Obiectivul central al evaluãrii nu este strângerea de informaþii cu privire la rezultatele aplicãrii unei politici sociale, ci aprecierea unor aspecte ale formulãrii ºi implementãrii acesteia în raport cu valorile pe care le exprimã criteriile utilizate. În acest sens, evaluarea diferã de monitorizarea politicilor publice, care constã în producerea informaþiilor privind felul în care funcþioneazã aceasta ºi consecinþele ei. Prin monitorizare sunt obþinute date importante privind o politicã publicã ºi care pot fi utilizate pentru a o evalua. Însã obiectivul monitorizãrii nu este de a face aprecieri, ci mai curând de a stabili premisele factuale pe care se bazeazã activitatea propriu-zisã de evaluare. În procesul de analizã a politicilor, monitorizarea îndeplineºte patru funcþii: 1. concordanþ㠖 stabileºte dacã acþiunile responsabililor sunt conforme cu standardele ºi procedurile cuprinse în reglementãrile existente; 2. auditare – monitorizarea permite sã se determine dacã resursele ºi serviciile care vizau un anumit grup-þintã au ajuns efectiv la acesta (de exemplu, dacã primãriile au alocat efectiv banii cãtre ºcoli); 34. Leslie Pal, „Analiza politicilor publice: teorie ºi practicã”, în Alina Mungiu-Pippidi, Sorin Ioniþã, Politici publice: teorie ºi practicã, Polirom, Iaºi, 2002, p. 30.

258

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

3. contabilizare – monitorizarea produce informaþii folositoare în contabilizarea schimbãrilor economice ºi sociale ce rezultã în urma implementãrii unei politici publice (schimbãrile în calitatea vieþii pot fi evaluate pe baza unor indicatori precum starea de sãnãtate a populaþiei, durata medie de viaþã, nivelul de sãrãcie); 4. explicaþie – furnizeazã informaþii care ajutã la explicarea diferenþelor în efectele unor politici publice. Aceastã distincþie pe care am realizat-o între evaluare ºi monitorizare ne permite sã determinãm etapele de realizare a unei evaluãri: 1. Care sunt obiectivele acelei politici? (pentru a rãspunde, este necesar sã se determine scopul strategic urmãrit ºi schimbãrile aºteptate în comportamentul grupurilor-þintã); 2. Care sunt indicatorii studiaþi? (generali – descriu domeniul de aplicare a acelei politici publice; specifici – indicatori de rezultat sau de eficienþã); 3. Care sunt metodele de monitorizare a politicii ºi de evaluare a acesteia? (pentru acestea se determinã: unde trebuie cãutate informaþiile necesare; cum se determinã corectitudinea informaþiilor existente; cum se monitorizeazã implementarea politicii; care sunt metodele de cercetare folosite). Pornind de aici, putem rezuma cã evaluarea are drept caracteristicã definitorie producerea de judecãþi apreciative asupra unor politici publice: „Este programul eficient?”, „Este imparþial?”, „Este legal?”, „Produce efecte perverse, nedorite, în câmpul social?”. Aºadar, evaluarea unei politici se realizeazã în funcþie de anumite criterii, iar acestea din urmã exprimã, implicit sau explicit, un set de valori. Unele dintre acestea þin de analizã pragmaticã, instrumentalã (precum eficienþa ºi eficacitatea), altele au o semnificaþie socialã ridicatã (echitatea, popularitatea). În cele ce urmeazã, vom prezenta câteva exemple mai des utilizate de astfel de criterii: eficacitatea, eficienþa, echitatea, popularitatea, calitatea. Eficacitatea este mãsura în care un program reuºeºte sã-ºi atingã obiectivele de bazã declarate (rata ocupãrii paturilor în spital poate fi foarte mare, fãrã ca indicii stãrii de sãnãtate a populaþiei sã creascã). Ea se mãsoarã în unitãþi din bunurile sau din serviciul oferit prin aplicarea politicii respective. Eficienþa trimite la mãsura în care un program obþine maximum de rezultate cu minimum de intrãri. Diferenþa dintre aceste douã criterii existã, în sensul cã, spre exemplu, un program de training profesional poate fi eficient în termeni de resurse investite, numãr de cursanþi, însã fãrã sã fie eficace, adicã fãrã sã conducã la o creºtere a productivitãþii. Eficienþa se mãsoarã în indicatori precum costul unitar, beneficii nete, raport cost/beneficiu. Echitatea desemneazã un caz particular al dreptãþii, exprimat prin egalitatea raportului proporþional dintre obligaþiile ºi beneficiile cetãþenilor35. În politologie, echitatea se instanþiazã în douã variante: criteriul lui Pareto ºi criteriul lui Rawls. Sorin Ioniþã, în studiul „Metode ºi tehnici de cercetare pentru studiul politicilor publice” 36, defineºte, 35. Enciclopedia de filosofie ºi ºtiinþe umane, Editura All, Bucureºti, 2004. 36. Sorin Ioniþã, „Metode ºi tehnici de cercetare pentru studiul politicilor publice”, în Alina Mungiu-Pippidi, Sorin Ioniþã, op. cit., p. 63.

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

259

cu referire la echitate, criteriul lui Pareto ca o condiþie de realizare a unui echilibru optim al alocãrilor în societate (optim Pareto) în urma tranzacþiilor. Acest criteriu spune cã tranzacþiile sau schimburile în societate trebuie realizate pânã la nivelul în care bunãstarea nimãnui nu mai poate fi crescutã fãrã a o reduce pe a altcuiva. Teoretic, aceasta este o condiþie de proiectare a politicilor publice, în sensul cã ele trebuie sã ducã societatea mai aproape de situaþia de optim Pareto, cu alte cuvinte, sã creeze beneficii sociale nete. John Rawls, filosof american, profesor la Harvard, oferã o altã definiþie a echitãþii, pornind de la aflarea principiilor drepte de repartizare a bunurilor37. Astfel, oamenii sunt acoperiþi de un vãl de ignoranþã în privinþa poziþiilor sociale viitoare ºi a scopurilor lor; ei nu ºtiu dacã vor fi printre cei bogaþi sau sãraci, printre lideri sau executanþi; în aceastã stare, orice om ar opta pentru un model de organizare socialã care sã asigure ºi participanþilor mai puþin norocoºi la cooperarea socialã o optimizare a beneficiilor. Rawls pune la baza conceptului de dreptate douã principii: 1) fiecare persoanã trebuie sã aibã un drept egal la sistemul cel mai extins de libertãþi de bazã egale pentru toþi; 2) inegalitãþile sociale ºi economice trebuie sã fie organizate astfel încât sã fie în avantajul fiecãruia ºi sã fie ataºate unor poziþii ºi funcþii deschise tuturor. Primul principiu exprimã angajamentul în favoarea liberalismului, faptul cã libertatea este primul dintre bunuri ºi cã dreptatea ca echitate este repartiþia egalã a acesteia. Libertatea nici unei persoane nu poate fi sacrificatã, iar echitatea garanteazã posibilitatea ca mai multe persoane sã ajungã la un acord ºi, în acelaºi timp, corectitudinea distribuirii bunurilor între indivizi. Al doilea principiu semnificã faptul cã inegalitãþile sociale ºi economice pot fi tolerate, în sensul cã ele constituie la nivel global o situaþie profitabilã: ele pot fi stimul al activitãþii; ele cresc rezervele totale de bunuri; acest lucru este posibil doar în cazul în care poziþiile cele mai favorabile trebuie sã fie accesibile tuturor, iar inegalitãþile sunt profitabile tuturor sau grupului cel mai puþin avantajat. Popularitatea unei politici exprimã consistenþa acesteia cu opiniile cetãþenilor. Ca indicator, exprimã procentul de persoane mulþumite ºi foarte mulþumite de o anumitã politicã la suta de locuitori. Calitatea reprezintã, conform definiþiei din Standardul ISO 8402, ansamblul caracteristicilor unei entitãþi, care îi conferã aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau implicite38. Aºadar, calitatea este aptitudinea unui produs de a îndeplini anumite standarde, atât de ordin obiectiv, cât ºi de ordin subiectiv. Primele trimit la fixarea, chiar scrisã, a unor normative ºi standarde, celelalte vizeazã faptul cã, în final, un produs sau serviciu trebuie sã fie realizat în acord cu trebuinþele individuale. Sorin Ioniþã, în „Metode ºi tehnici de cercetare pentru studiul politicilor publice”, încearcã sã ofere o metodologie generalã pentru analiza de politici publice. Astfel, autorul identificã un numãr de ºapte etape39: 1. verificarea, definirea ºi detalierea problemei: definirea problemei trebuie sã fie cuprinzãtoare, sã ia în calcul toþi actorii, aspectele ºi punctele de vedere; 37. John Rawls, A Theory of Justice, Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, 1971. 38. Standard ISO 8402, Quality management and quality assurance – Vocabulary, 1994, p. 6. 39. Sorin Ioniþã, „Metode ºi tehnici de cercetare pentru studiul politicilor publice”, în Alina Mungiu-Pippidi, Sorin Ioniþã, Politici publice: teorie ºi practicã, Polirom, Iaºi, 2002, pp. 51-55.

260

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

2.

3. 4. 5. 6. 7.

diminuarea ambiguitãþii se poate realiza prin utilizarea întrebãrilor de cercetare; obiectul cercetãrii trebuie sã fie formulat clar, ºi nu ca termen general; stabilirea modelului explicativ: un model este idealizarea unui aspect al societãþii; orice analizã trebuie sã porneascã de la un astfel de model, de scheme de explicare a procesului; se presupune ºi o elaborare a unei minime metodologii de cercetare; operaþionalizarea, stabilirea criteriilor de evaluare: elementele modelului explicativ se transpun în variabile mãsurabile sau accesibile observaþiei; colectarea datelor; aceste date pot fi cantitative ºi calitative: este esenþialã triangularea datelor, care constã în procesul prin care informaþiile esenþiale sunt verificate din surse multiple ºi diferite; formularea de concluzii preliminare, sub formã de rãspunsuri la întrebãrile de cercetare: spre exemplu, o astfel de concluzie ar putea viza dacã politica îºi atinge sau nu obiectivele; identificarea ºi evaluarea de alternative: acest pas este util întrucât sugereazã posibile modalitãþi de acþiune ca urmare a aplicãrii unei politici; formularea de recomandãri: scopul analizei de politici publice este ºi unul utilitar, astfel încât materialul poate conþine recomandãri explicite pentru îmbunãtãþirea intervenþiei publice.

În final, vom identifica unele tipuri mai utilizate de analizã de politici sociale, dupã criteriile metodei prevalente ºi dupã tipul de întrebare la care încearcã sã rãspundã. Astfel, dupã metoda prevalentã40 identificãm: 1. analiza normativã: constã în confruntarea unui aspect oarecare al politicii respective cu un standard de moralitate – normele creºtine, cele islamice sau drepturile omului; 2. analiza legalã: abordeazã politicile publice prin prisma legilor – ea ridicã, spre exemplu, probleme de constituþionalitate, de consistenþã între legile în vigoare, de comparare a soluþiilor naþionale cu cele ale Uniunii Europene etc.; 3. analiza logicã: abordeazã politicile sociale din punctul de vedere al coerenþei; ea analizeazã dacã o politicã are coerenþã internã între obiective, resurse ºi activitãþi, dacã rezultatele a douã politici publice sectoriale se conjugã sau conduc la anomalii etc.; 4. analiza empiricã: duce mai departe analiza logicã, ridicând de fapt aceleaºi întrebãri în lumina datelor empirice, pune întrebãri despre efecte, acestea referindu-se atât la impactul produs direct ºi intenþionat, cât ºi la efectele secundare ºi neintenþionate ale politicii în timp. Dupã celãlalt criteriu (al tipului de întrebare la care încearcã sã rãspundã41), distingem între: 1. analize de impact; acestea rãspund la întrebãri precum: „Care sunt consecinþele reale ale aplicãrii unei politici, în termeni de efecte?”; „Care este eficacitatea politicii?”; 40. Leslie Pal, „Analiza politicilor publice: teorie ºi practicã”, în Alina Mungiu-Pippidi, Sorin Ioniþã, op. cit., p. 33. 41. Sorin Ioniþã, „Metode ºi tehnici de cercetare pentru studiul politicilor publice”, în Alina Mungiu-Pippidi, Sorin Ioniþã, op. cit., p. 52.

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

261

2. analize de eficienþã; acestea rãspund la întrebãri precum: „Care sunt fondurile cheltuite cu folos maxim?”; „Putem identifica alternative mai ieftine?”; 3. analize de proces; acestea rãspund la întrebãri precum: „Care sunt principalele etape ale procesului de realizare a unei politici publice anume?”; „Care sunt procedurile urmate?”; „Care este circuitul informaþiei în organizaþie?”. Aºa cum aratã ºi schema stadiilor procesului de realizare a politicilor publice, acþiunea de evaluare/analizã se poate finaliza în douã feluri. Dacã rezultatele sunt satisfãcãtoare sau corespund criteriilor luate în calcul, procesul se încheie prin menþinerea statu-quoului. Dacã rezultatele analizei nu corespund, atunci se revine la etapa de identificare ºi definire a problemei. Am arãtat, în acest capitol, atât factorii care influenþeazã procesul de politici publice, cât ºi principalele etape prin care acesta se realizeazã. Deºi expunerea acestora a fost condensatã, a fost oferit cadrul explicativ ºi terminologic necesar înþelegerii elementelor esenþiale ale procesului de politici publice.

4. Tipuri de politici sociale Secþiunea de faþã îºi propune sã prezinte principalele tipuri de politici pentru a oferi managerului public posibilitatea de a alege cele mai adecvate forme ale acestora. Aceasta pentru cã una ºi aceeaºi problemã se poate rezolva pe baza unor abordãri diferite, iar cunoaºterea unor astfel de perspective alternative deschide calea spre creºterea eficienþei ºi eficacitãþii utilizãrii resurselor publice. În aceste condiþii, pentru a oferi o privire de ansamblu asupra modalitãþilor în care pot apãrea politicile sociale, vom realiza o serie de taxonomii ale acestora, dupã criterii precum modalitatea de intervenþie a statului, tipul de beneficii pe care îl alocã ºi domeniile de aplicabilitate.

4.1. Politici substantivale ºi politici procedurale Diferenþa dintre politicile substantivale ºi cele procedurale este datã de modalitatea prin care guvernarea înþelege sã intervinã pentru rezolvarea problemelor sociale. Dacã primele se exprimã prin intervenþia directã a guvernului, decident ºi actor al propriilor decizii (investiþii în infrastructurã, acordarea de ajutoare sociale), în cazul celor procedurale guvernul doar stabileºte cine, cum ºi când urmeazã sã facã ceva. Pornind de la aceastã definiþie, rezultã cã politicile procedurale vizeazã crearea ºi adoptarea unui cadru normativ adecvat desfãºurãrii numeroaselor tipuri de activitãþi specifice. În acest caz, organismele specializate ale statului au doar funcþii de informare ºi control. Clasificarea se poate întinde ºi prin introducerea unui al doilea nivel de diviziune:

262

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Figura 4. Tipuri de politici sociale

Politicile substantivale acþioneazã fie investiþional, fie distributiv, în funcþie de destinaþia resurselor. Astfel, diferenþa constã în faptul cã primele nu vizeazã anumite grupuri în mod direct, ci încearcã sã rezolve probleme precum cele de infrastructurã. Politicile distributive se realizeazã prin alocarea de servicii sau beneficii pentru anumite categorii de cetãþeni. Nu este necesar ca beneficiarii unei politici sã fie un grup numeros (precum cei care primesc subvenþii agricole sau educaþie gratuitã). ªi o singurã întreprindere poate primi astfel de subsidii (cazul întreprinderii de autovehicule de teren Aro, care a beneficiat, în anii ’90, de numeroase ajutoare de la stat). Deºi, la o primã vedere, în urma unor astfel de politici toatã lumea are de câºtigat, plata acestora fãcându-se din fondurile publice, totuºi, pânã la urmã, ansamblul populaþiei plãteºte pentru acestea. De aceea, abuzul de astfel de politici poate crea o povarã fiscalã ridicatã, fapt ce se va traduce ulterior în inventarea de proceduri tot mai subtile de evaziune fiscalã ºi, corelativ, pentru acoperirea cheltuielilor la noi impozite. Politicile regulatorii sunt cele care fixeazã restricþii ºi limitãri ale comportamentului actorilor sociali, indivizi sau grupuri. Exemple în acest sens sunt reglementarea calitãþii bunurilor, a emisiilor de noxe, a regimului armamentului ºi muniþiei. Aceste politici nu trebuie înþelese doar în sens pozitiv: unele politici regulatorii dereglementeazã anumite domenii (cum s-a întâmplat imediat dupã Revoluþia din decembrie 1989 cu problema liberei circulaþii a persoanelor peste graniþã). Spre deosebire de cele regulatorii, politicile autoregulatorii sunt solicitate ºi susþinute de cãtre cei a cãror activitate este reglementatã, de exemplu, avocaþi (Baroul), medici (Colegiul Medicilor), ziariºti (Clubul Român de Presã). Rezultatele unor astfel de politici sunt emiterea unor norme privind licenþierea, deontologia profesionalã etc.

4.2. Politici simbolice ºi politici materiale Dupã tipul de beneficii pe care îl alocã, politicile publice se împart în materiale ºi simbolice42. Cele materiale, fie acordã cetãþenilor anumite categorii de bunuri, fie se traduc în noi categorii de taxe ºi impozite pe anumite categorii de venituri sau activitãþi. Exemplul, aici, poate fi instituirea a numeroase fonduri speciale (pentru sãnãtate, învãþãmânt, copii orfani, taxa de drum). Dimpotrivã, politicile simbolice au un impact 42. Virgil Stoica, Procesul ºi analiza politicilor publice, Editura Fides, Iaºi, 2000, pp. 40-46.

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

263

material minor asupra cetãþenilor, dar, sub aspect psihologic, acesta este deosebit de important. În general, acestea rãspund necesitãþii promovãrii unor valori sociale importante: patriotismul, pacea, recunoaºterea meritelor unei personalitãþi sau a unui grup social (rãniþii în Revoluþie). Exemple de astfel de politici simbolice ar fi: scrierea numelui strãzilor ºi în limba maternã în unele oraºe din Transilvania, dezvelirea bustului unui conducãtor militar, dreptul la învãþãmânt în limba maternã. Direcþionând analiza politicilor publice dincolo de limita simplelor declaraþii, se pot scoate la suprafaþã lucruri ascunse. Astfel, unele politici materiale sunt, datoritã neaplicãrii lor, pur simbolice, iar altele simbolice la o primã privire (prohibirea unor specii de la vânãtoare sau pescuit), poate conduce la falimentarea unor întregi comunitãþi locale. În plus, trebuie remarcat faptul cã nici o politicã publicã nu este doar materialã sau pur simbolicã. Spre exemplu, programul guvernamental „laptele ºi cornul”, dincolo de costuri ºi de acordarea cãtre copii a unor produse esenþiale, a avut un important impact mediatic ºi simbolic.

4.3. Domeniile de activitate ale politicilor sociale din România În România, politicile sociale au o arie de aplicabilitate largã, determinatã atât de amplitudinea mare a problemelor de care sistemul politic înþelege sã se preocupe, cât ºi de nivelul ridicat al unor fenomene precum sãrãcia sau excluziunea socialã. Principalul responsabil de promovarea ºi implementarea politicilor sociale este Ministerul Muncii, Familiei ºi Egalitãþii de ªanse, dar diverse aspecte specifice apar ºi în activitatea altor instituþii, precum Ministerul Sãnãtãþii Publice ºi Ministerul Educaþiei, Cercetãrii ºi Tineretului. În funcþie de autoritatea care le implementeazã, principalele politici sociale din România apar centralizate în tabelul 11. Tabelul de mai jos descrie lista principalelor politici sociale din România, instituþiile responsabile ºi beneficiarii acestora. Taxonomia exemplificã ariile esenþiale de interes ale politicilor sociale, însã nu este una completã, întrucât numãrul politicilor ºi al instituþiilor implicate este unul extrem de mare.

5. Rolul politicilor sociale în managementul societãþii Este nevoie de politici sociale? Rezolvã acestea problema echitãþii sociale sau, mai degrabã, o adâncesc? Acestea sunt doar câteva avataruri axiologice care circumscriu dezbaterile din jurul politicilor sociale. Ideologii diferite au propus soluþii contrare la aceste întrebãri. Valoarea de adevãr a acestora depinde de perspectiva ideologicã asumatã, un adevãr absolut fiind imposibil de revendicat în acest domeniu. Provocarea ºtiinþei este aceea de a evalua efectele diverselor modele de intervenþie socialã ºi de a delimita performanþa acestora.

Grad de generalitate

Instituþie responsabilã

Politici sociale centrale

Ministerul Educaþiei, Cercetãrii ºi Tineretului Ministerul Sãnãtãþii Publice Ministerul Justiþiei

Principalele politici sociale gestionate politici active (formare ºi recalificare profesionalã, sprijin pentru agenþii economici care angajeazã ºomeri) ºi pasive (indemnizaþia de ºomaj) privind ºomajul politici privind mobilitate forþei de muncã (libera circulaþie a forþei de muncã, numãrul ºi regimul lucrãtorilor strãini etc.) politici privind sãnãtatea ºi securitatea în muncã (se urmãreºte ameliorarea condiþiilor de munc\ ºi a mediului în care se munceºte, incluzând condiþiile de sãnãtate ºi protecþia muncii) incluziune ºi asistenþã socialã (alocaþiile familiale, ajutoarele sociale ºi speciale cãtre familii sau persoane, în funcþie de nevoile ºi veniturile acestora, politici adresate persoanelor vârstnice, cu dizabilitãþi, bolnavilor cronici, persoanelor care suferã de boli incurabile, copiilor cu nevoi speciale, persoanelor victime ale violenþei în familie) politici privind asigurãrile sociale (referitoare la pensia minimã, la valoarea punctului de pensie, la grupele de muncã, la vârsta de pensionare, la natalitate) politici privind sistemul de educaþie (referitoare la organizarea ºi finanþarea sistemului, examene, anii obligatorii de studii) politici privind cadrele didactice ºi personalul auxiliar (salarizarea, pensionarea, titularizarea, avansarea) politici privind sprijinirea accesului la educaþie (programul „laptele ºi cornul”, bani de liceu, burse pentru copiii dotaþi din mediul rural, plata studiilor universitare, integrarea ºi educarea copiilor de romi, burse pentru studenþi) politici de prevenþie (informare, vaccinare, evaluare anualã a stãrii de sãnãtate, reglementare a diverselor aspecte privind sãnãtatea publicã) politici privind tratarea (sistemul medicilor de familie, gestionarea spitalelor ºi laboratoarelor etc.) politici privind probaþiunea, reintegrarea socialã a infractorilor, regimul executãrii pedepselor, protecþia victimelor

Beneficiari ºomerii persoanele active pe piaþa muncii persoanele angajate bãtrâni, persoane cu dizabilitãþi, bolnavi cronici, copii cu nevoi speciale sau lipsiþi de familie etc. pensionari, asiguraþi social, mame etc. preºcolari, elevi, studenþi, personal din învãþãmânt personal din învãþãmânt preºcolari, elevi, studenþi populaþia populaþia infractori ºi victimele acestora

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Ministerul Muncii, Familiei [i Egalitãþii de ªanse

264

Tabelul 11. Domeniile politicilor sociale

Grad de generalitate

Instituþie responsabilã

Beneficiari

implementarea diverselor programe sociale finanþate de cãtre guvern sau de cãtre Uniunea Europeanã (de exemplu, PHARE, POR 2007-2013 – DMI 3.2 Reabilitarea/modernizarea/ dezvoltarea ºi echiparea infrastructurii serviciilor sociale” etc.)

diverse categorii de populaþie din grupurile-þintã

politici privind finanþarea diverselor proiecte propuse de ONG-uri ºi alte organizaþii (de exemplu, finanþarea nerambursabilã acordatã prin baza Legii 215/2001 sau a Legii 350/2005)

diverse categorii de populaþie din grupurile-þintã INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

Agenþiile Politici de dezregionale voltare regionale Consiliile Politici judeþene ºi locale locale

Principalele politici sociale gestionate

265

266

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

5.1. Politicile sociale: corector al imperfecþiunilor pieþei sau factor distorsionant al acesteia? Întreaga tradiþie liberalã occidentalã atribuie pieþei libere un rol central în existenþa societãþii. Totuºi, chiar ºi cei mai radicali dintre liberali admit faptul cã anumite bunuri nu pot fi produse pe piaþa liberã, fiind necesarã intervenþia statului pentru asigurarea acestora. Exemple de astfel de bunuri sunt apãrarea ordinii interne, a integritãþii teritoriale, protecþia mediului. Existã, aºadar, cazuri când intervenþia statului previne penuria pe piaþã a anumitor produse nerentabile la un moment dat sau permite multiplicarea geometricã a produsului social. Statul trebuie sã se implice ºi în furnizarea unor servicii sociale care, ulterior, conduc la dezvoltarea în ansamblu a comunitãþii. Astfel, accesul la educaþie a unor pãturi sociale cât mai largi determinã formarea unei forþe de muncã înalt calificate, prin urmare cu expectanþe de productivitate ºi de venituri mari. Problema care se pune este aceea a nivelului pânã la care ar trebui asiguratã o educaþie gratuitã. Unii autori remarcã faptul c㠄educaþia superioarã este un produs costisitor ºi care asigurã importante beneficii pe termen lung consumatorilor sãi, deci e firesc ºi moral ca aceºtia sã plãteascã mãcar o parte din preþ”43. Aserþiunea de mai sus trebuie dublatã ºi de observaþia cã mulþi tineri educaþi de cãtre un stat emigreazã, astfel încât beneficiul prezumat pentru comunitate al educaþiei înalte dispare. Chiar luând în calcul aceste douã argumente, existã un acord larg al specialiºtilor cã furnizarea educaþiei gratuite este beneficã pentru stat, cel puþin pânã la nivelul studiilor superioare. Intervenþia statului se justificã ºi în cazul persoanelor aflate temporar sau permanent într-o stare de dificultate. Asigurarea unui venit pentru acestea conduce la crearea, prin redistribuire, a unui imens fond care menþine consumul la cote ridicate, facilitând astfel dezvoltarea economicã. Într-o altã perspectivã, furnizarea a numeroase servicii ºi beneficii sociale poate determina ºi efecte nedorite. Extinderea intervenþiilor sociale face necesarã creºterea taxelor ºi impozitelor. Peste un anumit nivel, aceastã creºtere devine problematicã ºi stimuleazã evitarea muncii. Astfel, în cazul impozitãrii progresive, devine nerentabil pentru o persoanã sã munceascã peste un anumit nivel salarial, în care tranºele de impozit pentru venitul suplimentar determinã chiar o micºorare a câºtigului real. În plus, existenþa unor politici sociale precum venitul minim garantat sau salariul minim pe economie determinã, în cazul unor cuantumuri mari ale acestora, o lipsã de motivare pe piaþa forþei de muncã. Dacã statul asigurã un venit de 1.000 de euro, iar o persoanã slab calificatã ar obþine pe piaþã doar 1.200 de euro, diferenþa neglijabilã determinã favorizarea apatiei sau a muncii la negru. În concluzie, existenþa politicilor sociale este necesarã în cadrul unui stat, însã nivelul acestora trebuie sã fie unul echilibrat. Absenþa acestora determinã sãrãcie ºi inechitate socialã, dupã cum supradimensionarea implicã apatie ºi demotivare în cadrul diverselor categorii de cetãþeni.

43. Sorin Ioniþã, „Împotriva curentului. Argumente pentru introducerea taxelor de studiu în universitãþile româneºti de stat”, în Alina Mungiu-Pippidi, Sorin Ioniþã, op. cit., p. 190.

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

267

5.2. Politicile sociale între dreptatea proceduralã ºi cea socialã Intervenþia statului prin intermediul politicilor sociale se realizeazã pentru creºterea globalã a cantitãþii ºi calitãþii de bunuri oferite de piaþã. Însã nu doar utilitatea generalã conteazã, ci ºi alte valori, precum libertatea, dreptatea, egalitatea. Existenþa unor seturi de valori alternative ºi a combinaþiilor numeroase între acestea determinã ca politicile sociale sã aibã obiective influenþate ideologic. Putem identifica, în istorie, state totalitare, unele comuniste, care ºi-au propus sã obþinã pentru cetãþenii lor o egalitate ridicatã, cu orice preþ, dupã cum existã state care au optat pentru libertate ºi pentru o egalitate nonmaterialã, formalã, mai ales în cazul statelor liberale, capitaliste, din Occident. Rezultã cã efectul politicilor în state diferite, chiar dacã încununat cu succes, a condus la realizãri contrare: unele la creºterea exponenþialã a nivelului de trai, altele la autarhie ºi stagnare economicã. Vina nu trebuie sã cadã pe ideea de politici, ci pe obiectivele pe care politicul le-a fixat în prealabil. Politicile sunt doar instrumente de intervenþie organizate în social. Culpa ºi meritele aparþin persoanelor care le-au promovat ºi aplicat. Dacã, în general, toate statele ºi-au propus sã instaureze dreptatea, opþiunea între cea proceduralã ºi cea socialã a condus la rezultate contrare. Dreptatea proceduralã constã în respectarea legilor existente într-o societate. Trebuie vegheat ca legile sã fie aplicate corect. Dacã se respectã aceastã condiþie, rezultatul va fi cu necesitate drept, indiferent de consecinþe. Dreptatea socialã vizeazã, în schimb, repartizarea bunurilor în funcþie de criterii morale, cum ar fi meritele fiecãruia – pentru Aristotel, nevoile oamenilor – pentru Marx sau, cel puþin, nevoile lor fundamentale – pentru reprezentanþii statului asistenþial. Apariþia comunismului în URSS, a social-democraþiei ºi a sindicalismului în Occident, a votului universal au determinat o creºtere explozivã a cererii de politici sociale. Problemele educaþiei, ale sãnãtãþii ºi ale protecþiei sociale din ce în ce mai extinse conduc la dezvoltarea unor politici sociale ample ºi costisitoare. În plus, marile crize economice ºi politice ale secolului XX (cele douã rãzboaie mondiale, marea crizã economicã interbelicã) demonstreazã faptul cã forþele pieþei, prin ele însele, nu pot depãºi singure anumite probleme conjuncturale ºi perioadele de contracþiune ale ciclurilor economice. Este nevoie de intervenþia statului pentru asigurarea intereselor publice. Odatã cu aplicarea în SUA a keynesismului, începând cu anii ’30, ºi cu perioada de dupã al doilea rãzboi mondial se constatã o creºtere spectaculoasã a sectorului public. Totuºi, dupã crizele petroliere din anii ’70, existenþa unui stat promovând politici sociale largi este din ce în ce mai greu de gestionat din cauza lipsei de resurse. Se remarcã o reîntoarcere parþialã la paradigma liberalismului clasic, în care rolul pieþei libere devine primordial. Astfel, autori precum Ludwig von Mises sau Friedrich Hayek promoveazã un liberalism radical, ridicându-se împotriva mecanismelor care împiedicã sau distrug ordinea pieþei, avertizând asupra riscurilor planificãrii economice. Hayek susþine cã dreptatea proceduralã prin respectarea legilor economice ºi a legilor democratice e preferabilã egalitãþii economice, adicã dreptãþii distributive prin egalizare economicã ºi nimicirea democraþiei44. Perioada de dupã încheierea Rãzboiului Rece a adus în faþa statelor o realitate fluidã. Scãpate de siguranþa orientãrii internaþionale într-un tablou economic, politic ºi 44. Friedrich Hayek, Drumul cãtre servitute, Humanitas, Bucureºti, 1994, pp. 56-122.

268

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

militar bipolar, organizaþiile internaþionale ºi statele lumii încearcã sã se orienteze într-o lume fãrã puncte fixe ºi fãrã reguli universale. Deºi s-ar putea spune c㠄liberalismul agonistic”45, tolerant faþã de celelalte ideologii, care îºi pune în discuþie de multe ori chiar ºi valorile fundamentale, acceptând chiar teza pluralitãþii axiologice a valorilor sociale, ºi doctrina drepturilor omului sunt net câºtigãtoare pe frontul luptei ideologice, totuºi, privind din alte perspective, observãm o recrudescenþã a naþionalismului retrograd, a fundamentalismului religios, a terorismului. În plan economic, globalizarea rãstoarnã principiile economiei tradiþionale, condamnând la înapoiere statele care promoveazã mãsurile de tip autarhic, protecþionist. Toate aceste realitãþi obligã statele sã-ºi schimbe atitudinea. Este nevoie de strategii, de intervenþii hotãrâte pentru schimbare ºi adaptare, în toate statele lumii, dar mai ales în cele ieºite de sub Cortina de Fier, cum este ºi România. În acest context, importanþa politicilor sociale este una crescutã: ele trebuie sã asigure managementul schimbãrii ºi transformarea socialã. Alternativele sunt degringolada, anarhismul, lipsa de perspectivã. Între dreptatea proceduralã ºi cea socialã, politicile trebuie sã rãspundã imperativelor morale ale echitãþii ºi solidaritãþii, însã doar cu respectarea strictã a legilor ºi normelor anunþate în prealabil.

Bibliografie selectivã Baldock, J.; Manning, N.; Vickerstaff, S. (coord.), Social Policy, Oxford University Press, Oxford, 2007. Cãprioarã, M., Strategii ºi politici publice, Institutul European, Iaºi, 2007. Coman, R.; Dobre, A.-M., Politici publice româneºti, Institutul European, Iaºi, 2007. Dean, H., Social Policy, Polity Press, Cambridge, 2006. Demier, F., Istoria politicilor sociale, Institutul European, Iaºi, 1998. Dye, T., Understanding public policy, ed. a V-a, Englewood Cliffs, N.J., Prentice-Hall, 1984. Hogwood, B.; Gunn, L., Policy Analysis for the Real World, Oxford University Press, Oxford, 1984. Hill, M., The Policy Process, Prentice Hall, New York, 1997. Howlett, M.; Ramesh, M., Studying public policy: policy cycles and policy subsystems, Oxford University Press, New York, 1995. Kingdon, J., Agendas, Alternatives, and Public Policies, Harper Collins, New York, 1995. Lindblom, C.; Woodhouse, E., The Policy-Making Process, ed. a III-a, Prentice Hall, 1993. Miroiu, A., Introducere în analiza politicilor publice, Editura Punct, Bucureºti, 2001. Miller, D., Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Editura Humanitas, Bucureºti, 2000. Mungiu-Pippidi, A.; Ioniþã, S., Politici publice: teorie ºi practicã, Editura Polirom, Iaºi, 2002. Parsons, W., Public policy, Edward Elgar, Cheltenham, 1996. Preda, M., Politica socialã româneascã între sãrãcie ºi globalizare, Editura Polirom, Iaºi, 2002. Pressman, J.; Wildawsky, A., Implementation, University of California Press, Berkley, 1973. Profiroiu, M., Managementul strategic al colectivitãþii, Editura Economicã, Bucureºti, 1999. Rawls, J., A Theory of Justice, Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, 1971. 45. John Gray, Dincolo de liberalism ºi conservatorism, Editura All, Bucureºti, 1998, p. 15.

INTRODUCERE ÎN POLITICI SOCIALE

269

Stoica, V., Procesul ºi analiza politicilor publice, Editura FIDES, Iaºi, 2000. Whittington, D.; Macrae Jr., D., „The Issue of Standing in Benefit Cost Analysis”, în Journal of Policy Analysis and Management, nr. 9(2), 1986. Travithick, P., Social Work Skills, Open University Press, Berkshire, 2006. Zamfir, E. (coord.), Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, Bucureºti, 1995. Zamfir, C. (coord.), Politici sociale în România, Editura Expert, Bucureºti, 1999.

George Neam]u

Introducere `n teoria asisten]ei sociale

1. Construirea asisten]ei sociale ca profesiune 2. Problema metodei `n asisten]a social\ 3. Conceptul de schimbare `n asisten]a social\ [i caracteristicile sale 4. Variabilele schimb\rii `n asisten]a social\

1. Construirea asisten]ei sociale ca profesiune Pentru ca o activitate uman\ s\ fie acceptat\ [i recunoscut\ ca o profesiune, trebuie s\ fie precizat raportul dintre comportamentul `n cauz\ [i societate `n general. Se accept\ c\ oamenii, ca societari, au o existen]\ „de criz\” (ca succesiune natural\ a etapelor de dezechilibru [i echilibru dinamic) `n care utilizeaz\ oportunit\]i, `ntâmpin\ obstacole [i exprim\ trebuin]e care, toate, sunt `n strâns\ leg\tur\ cu mediul `nconjur\tor. F\r\ a ne situa pe pozi]iile ecologiste, putem afirma c\ asisten]a social\ prin activitatea sa practic\ focalizeaz\ resursele („interac]iunile”) pe construirea sau activarea solu]iilor pentru persoanele ce `ntâmpin\ dificult\]i `n interdependen]\ cu mediul. De[i nu este singurul, asistentul social `[i delimiteaz\ bazele profesiunii sale prin interven]ie specific\ `n vederea provoc\rii unei schimb\ri la nivelul clientului s\u ca `ntreg. Aceast\ afirma]ie este demonstrat\ prin construirea unei competen]e de lucru/interven]ie `n sistemul social ce se fundamenteaz\ pe trei elemente (vezi [i Miftode, 1995): – valori [i atitudini; – cuno[tin]e teoretice; – abilit\]i practice. Se poate spune c\ „prima baz\ teoretic\” a oric\rei abord\ri ac]ionaliste asupra realit\]ii a fost extras\ din observa]iile empirice, deci dintr-o analiz\ a practicii. Totu[i, pe m\sur\ ce [tiin]ele [i-au construit domenii proprii, explicate prin teorii [i paradigme specifice, s-a ajuns la un sistem teoretic explicativ prealabil pe care-l g\sim structurat [i care emite teze valabile `ntr-un sistem de referin]\. Acest fapt s-a definitivat la `nceputul secolului XX [i deocamdat\ reprezint\ un model epistemologic viabil, bazat pe „[coli”, „curente”, „orient\ri” relativ stabile [i cu o dinamic\ intern\, mai rapid\ [i mai complex\ `n domeniile socioumanului. Pentru asistentul social, cerin]a principal\ const\ `n ac]iunea eficient\ `n interven]ie; dar aceasta nu se poate realiza dac\ el nu `n]elege `n profunzime ceea ce se `ntâmpl\ cu sine, cu clientul s\u, cu sistemul social, interac]iunile ce se stabilesc `ntre aceste elemente. Altfel spus, trebuie s\ posede cuno[tin]e teoretice solide, fixate `ntr-un puternic sistem explicativ care s\ cuprind\ elemente din domenii ca: psihologia subiectivit\]ii, teorii ale dezvolt\rii, componentele socializ\rii, explica]iile comportamentaliste, teoriile despre comunicare, despre stres, teoriile asupra personalit\]ii umane, teoriile organiz\rii [i func]ionalit\]ii sociale, cuno[tin]ele din sociologie, [tiin]ele politice, [tiin]ele economice, din antropologie, administra]ie, guvernare, [tiin]ele juridice, cuno[tin]e detaliate despre normalitate [i patologie uman\. La prima vedere s-ar p\rea c\ acest obiectiv nu poate fi atins, c\ci este greu de crezut c\ un singur om poate st\pâni atâtea domenii diverse. Dar aceast\ cerin]\ nu trebuie privit\ ca o simpl\ stocare [i apoi redare/enumerare de informa]ii [i cuno[tin]e; fundamentele teoretice ale asisten]ei sociale sunt alc\tuite din elemente ce provin din aceste diverse teorii [i focalizeaz\ cunoa[terea specialistului spre un anumit domeniu, acolo unde va trebui s\ intervin\. Scopul cunoa[terii teoretice

INTRODUCERE ~N TEORIA ASISTEN}EI SOCIALE

273

nu `l reprezint\ simpla descriere [i analiz\, chiar minu]ioas\, a componentelor obiectului de interes; se urm\re[te `n]elegerea profund\ a persoanei, a contextului, a valorilor, a tehnicilor de lucru, a resurselor etc. – pentru ca interven]ia s\ fie eficient\ [i `n folosul clientului. Mai mult, simplele aglomer\ri de cuno[tin]e – din psihologie, sociologie, biologie, economie, [tiin]ele politice [i administrative – r\mân f\r\ valoare dac\ asistentul social nu posed\ multiple calit\]i (cognitive, de comunicare, de organizare, manageriale etc.) pe care s\ le pun\ la lucru `n procesul de schimbare pe care-l provoac\ [i direc]ioneaz\.

Figura 1. Modelul epistemologic al socioumanului

Baza teoretic\ a asistentului social se construie[te pe specificul `n]elegerii; informa]iile din numeroase ramuri ale [tiin]ei sunt utilizate pentru a explica sisteme diferite: indivizi, grupuri, organiza]ii, institu]ii, comunit\]i [i chiar societ\]i. Dac\ explica]ia este corect\, atunci [i practica asisten]ei sociale poate fi util\.

Figura 2. Baza teoretic\ a interven]iei

274

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Astfel, preg\tirea teoretic\ devine o component\ existen]ial\ a profesiunii de asistent social. ~n România, aceast\ latur\ a preg\tirii este asigurat\ `n sistemul de `nv\]\mânt superior prin specializ\ri de asisten]\ social\, cu toate c\ se poate imputa faptul c\ preg\tirea de specialitate debuteaz\ tardiv, unele forme de preg\tire fiind totu[i accesibile [i pentru `nv\]\mântul preuniversitar. ~n unele ]\ri europene exist\, de câteva decenii, acest model de profesionalizare: lucr\tori sociali cu diplom\ de bacalaureat considera]i practicieni debutan]i [i asisten]i sociali profesioni[ti, generali[ti sau specializa]i, posesori ai diplomelor universitare [i postuniversitare.

1.1. Valori [i atitudini Asisten]a social\ ca profesiune `[i construie[te sistemul de valori plecând de la respectarea demnit\]ii [i integrit\]ii fiin]ei umane [i recunoa[terea democra]iei ca o cerin]\ esen]ial\ a vie]ii sociale. Aceste dou\ valori centrale reprezint\ suportul atât al valorilor profesionale [i al principiilor de interven]ie, cât [i al atitudinilor profesionale pe care le abordeaz\ orice asistent social. Ca valori profesionale `n asisten]a social\ sunt enun]ate [i respectate urm\toarele (dup\ Encyclopedia of Social Work, Asocia]ia Na]ional\ a Asisten]ilor Sociali, NASW): – respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ceea ce `nseamn\ c\ to]i oamenii, inclusiv minorit\]ile, trebuie s\ aib\ acces egal la resursele de realizare a scopurilor [i aspira]iilor; – dezvoltarea [i promovarea responsabilit\]ii sociale, `n sensul c\ toate persoanele trebuie s\-[i adapteze trebuin]ele la exigen]ele mediului social [i toate institu]iile trebuie s\-[i organizeze resursele pentru a r\spunde nevoilor oamenilor; – promovarea libert\]ilor individuale, adic\ acceptarea faptului c\ umanitatea se prezint\ `ntr-o diversitate uluitoare [i respectarea dreptului de a face propriile alegeri `n vederea autodezvolt\rii; – sprijinirea autodetermin\rii pentru persoanele ce doresc s\-[i construiasc\ propriul drum, dar ale c\ror resurse sunt insuficiente. Plecând de la respectarea acestor valori, `n exercitarea practic\ a activit\]ii de asisten]\ social\ au fost instaurate câteva principii care, pe scurt, pot fi prezentate astfel (Picard, 1979): – principiul individualiz\rii, adic\ recunoa[terea faptului c\ fiecare client este unic [i trebuie tratat cu respect [i considera]ie; – principiul exprim\rii, inclusiv prin sentimente, [i utilizarea acestora ca resurse de dezvoltare a clientului; – principiul implic\rii emo]ionale controlate [i utilizarea st\rilor emo]ionale proprii `n interesul celuilalt; – principiul accept\rii necondi]ionate a drepturilor celorlal]i; – principiul atitudinii nediscriminatorii [i eliminarea evalu\rii negative; – principiul accept\rii autodetermin\rii [i respectarea op]iunilor clientului; – principiul confiden]ialit\]ii [i p\strarea cu rigoare a secretului informa]iilor ob]inute cu privire la client. ~n Statele Unite ale Americii, `ncepând cu 1979, Asocia]ia Na]ional\ a Asisten]ilor Sociali (NASW) a elaborat un cod etic ce cuprinde principiile [i regulile care trebuie

INTRODUCERE ~N TEORIA ASISTEN}EI SOCIALE

275

respectate `n practica asisten]ei sociale. Aceste valori de baz\ sunt aplicate `n activitatea cu agen]iile, asocia]iile, clien]ii, al]i profesioni[ti [i reprezint\ suportul constituirii asisten]ei sociale ca profesiune.

Codul etic al NASW (pentru textul complet al Codului etic al Asocia]iei Na]ionale a Asisten]ei Sociale, vezi Anexa 1, `n prezentul volum) I.

Comportamentul [i conduita asistentului social ca profesionist A. Caracteristic\. Asistentul social trebuie s\ men]in\ un `nalt standard `n comportamentul s\u, `n aptitudinile [i identitatea sa de asistent social. B. Competen]\ [i dezvoltare profesional\. Asistentul social trebuie s\ fac\ tot posibilul pentru a deveni [i r\mâne expert `n practica profesional\. C. Serviciu. Asistentul social ar trebui s\ aib\ `n vedere `n primul rând obliga]iile de serviciu ale profesiei sale. D. Integritate. Asistentul social ar trebui s\ ac]ioneze `n concordan]\ cu cele mai `nalte standarde ale integrit\]ii profesionale. E. Burse [i cercetare. Studentul [i asistentul social implicat `n studiu [i cercetare trebuie s\ fie ghida]i de conven]iile cercet\rii [colare.

II. Responsabilit\]ile etice ale asistentului social fa]\ de client F. Prioritatea interesului clientului. Principala responsabilitate a asistentului social este fa]\ de clien]i. G. Drepturile [i obliga]iile clien]ilor. Asistentul social trebuie s\ fac\ orice efort pentru a proteja autodeterminarea clien]ilor s\i. H. Caracterul privat [i confiden]ial. Asistentul social trebuie s\ respecte caracterul privat al rela]iei cu clien]ii, s\ p\streze toate informa]iile ob]inute pe parcursul activit\]ii profesionale. I. Costuri/cheltuieli. Atunci când fixeaz\ cheltuielile, asistentul social trebuie s\ se asigure c\ acestea sunt echilibrate, rezonabile [i `ntr-un raport echitabil cu serviciul prestat, cu preocupare pentru posibilitatea clientului de a pl\ti. III. Responsabilitatea etic\ a asistentului social fa]\ de colegii s\i J. Respect, obiectivitate/impar]ialitate [i polite]e. Asistentul social trebuie s\-[i trateze colegii cu respect, impar]ialitate, polite]e [i `ncredere/bun\-credin]\. K. Raporturile asistentului social cu clien]ii colegilor s\i. Asistentul social are responsabilitatea de a rela]iona cu clien]ii colegilor s\i `n cel mai profesional mod. IV. Responsabilit\]ile etice ale asistentului social fa]\ de organiza]iile angaja]ilor [i angajatorilor L. Obliga]iile fa]\ de organiza]iile angajatorilor. Asistentul social trebuie s\ adere la angajamentele f\cute fa]\ de organiza]iile angajatorilor. V.

Responsabilit\]ile etice ale asistentului social fa]\ de profesia sa M. P\strarea integrit\]ii profesiei. Asistentul social trebuie s\ sus]in\ [i s\ promoveze valorile, cuno[tin]ele, etica [i misiunea profesiei. N. Serviciul comunit\]ii. Asistentul social trebuie s\ sprijine profesia pe care o are pentru ca aceasta s\-[i `ndeplineasc\ misiunea de a fi disponibil\ publicului general.

276

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

O. Dezvoltare [i cunoa[tere. Asistentul social trebuie s\-[i asume responsabilitatea de a identifica, dezvolta [i utiliza la `ntreaga capacitate cuno[tin]ele `n practica profesional\. VI. Responsabilitatea etic\ a asistentului social fa]\ de societate P. Promovarea bun\st\rii generale. Asistentul social trebuie s\ promoveze bun\starea general\ a societ\]ii.

~n acela[i timp, al\turi de valorile [i principiile profesionale, `n profesiunea de asistent social sunt implicate propriul sistem de valori [i atitudini, propria „filosofie” de via]\ pe care, mai mult sau mai pu]in, o desf\[oar\ `n rela]ia cu clientul. Chiar dac\ se accept\ ideea c\ nici un sistem de valori nu este superior altuia [i c\ fiecare persoan\ are dreptul la propriile credin]e [i convingeri, totu[i niciodat\ nu se poate ob]ine o stare de absolut\ neutralitate, care s\ elimine influen]ele [i contamin\rile. Astfel `ncât este justificat\ preocuparea pentru aceast\ component\ profesional\. Ca structur\, sistemul de valori cuprinde (vezi [i Belkin, 1975, citat de O’Neil McMahon): – valori cognitive; – valori morale; – valori culturale; – valori personale. Valorile cognitive se formeaz\ [i se bazeaz\ pe cuno[tin]e [tiin]ifice probate [i validate, dar [i pe convingeri [i credin]e; cele morale, inoculate de regul\ `n diverse etape ale ontogenezei, coordoneaz\ [i direc]ioneaz\ comportamentele sociale; valorile culturale includ structuri complexe de prelucrare a realit\]ii la nivelul grupurilor sociale. Un loc deosebit `l ocup\ valorile personale, care uneori nu sunt recunoscute `n aceast\ calitate, fiind translatate `n alte zone, dar care au o autonomie specific\ prin faptul c\ sunt strâns legate de deciziile individuale ale asistentului social. Sistemul de valori constituie o component\-cheie a profesiunii, deoarece activitatea de asistent social este, `n esen]a sa, un proces de influen]are [i transmitere de valori; neutralitatea nici nu este proclamat\ [i nici nu reprezint\ un deziderat profesional. Majoritatea profesioni[tilor accept\ punctul de vedere potrivit c\ruia nu trebuie impuse conduita [i comportamentul prin transfer direct de valori [i atitudini, dar to]i sunt de acord c\ rela]ia de ajutor este o interac]iune la care ambele p\r]i particip\ cu propria filosofie [i ideologie [i se influen]eaz\ reciproc. Astfel `ncât, voluntar sau nu, con[tient sau incon[tient, valorile asistentului social vor avea o anumit\ prevalen]\ `n cadrul rela]iei, plecând de la premisa c\ el reprezint\ „jum\tatea s\n\toas\” a interac]iunii cu o persoan\ aflat\ `n criz\, deci „bolnav\”. De aceea, pentru ca rela]ia s\ fie una efectiv de ajutor, asistentul social trebuie s\ demonstreze calit\]i ca siguran]\, `ncredere `n sine, competen]\, sinceritate, receptivitate, deschidere la nou, obiectivitate, empatie, credibilitate etc.

1.2. Abilit\]i [i deprinderi Plecând de la un sistem solid de cuno[tin]e teoretice [i având ca ghid valorile [i atitudinile, asistentul social realizeaz\ `mpreun\ cu clientul o serie de activit\]i respectând o anumit\ metodologie `n vederea atingerii unor scopuri. Aceste activit\]i necesit\ o

INTRODUCERE ~N TEORIA ASISTEN}EI SOCIALE

277

serie de abilit\]i [i deprinderi, mai mult chiar, ele `nsele pot constitui abilit\]ile propriu-zise. Pentru aceasta, `n timpul form\rii profesionale sunt necesare perioade de preg\tire [i dezvoltare a deprinderilor de baz\ – aceasta `n special `n intervalul de formare „generalist\” – pentru ca mai târziu asistentul social s\-[i dezvolte [i s\-[i specializeze abilit\]i avansate, necesare lucrului cu popula]ii/clien]i speciali. De altfel, dac\ definim asisten]a social\ ca fiind o rela]ie interpersonal\ `n procesul de ajutor al persoanelor aflate `n dificultate, trebuie s\ accept\m c\ aceasta nu este altceva decât o activitate practic\; asisten]a social\ poate fi deci definit\: – ca activitate practic\ ce `nseamn\ utilizarea unor cuno[tin]e, respectând un cod etic, [i aplicarea acestora `n utilizarea unor abilit\]i specifice; – ca având drept scop ajutorul acordat unor categorii de popula]ii sau persoane pentru a le satisface o serie de nevoi speciale prin eliminarea dificult\]ilor interne [i externe; – ca fiind construirea unor servicii specifice, `n interiorul [i cu ajutorul societ\]ii, pentru a rezolva unele probleme ale popula]iilor vulnerabile (copii, b\trâni, femei, s\raci, minorit\]i, persoane cu handicap etc.) `n vederea recuper\rii sociale [i particip\rii acestora `n procesele de schimbare din societate. Prin scopul s\u, asisten]a social\ este o activitate eminamente plasat\ `n zona ac]iunii propriu-zise; indiferent de stil sau strategie, asistentul social ac]ioneaz\ [i dezvolt\ – dezvoltându-se totodat\ pe el `nsu[i – componente la nivelul comportamentului, chiar dac\ uneori intr\ `n conflict cu diferite sisteme de valori, inclusiv cu cel personal. A[adar, asisten]a social\ este o combinare de abilit\]i [i deprinderi care transpun `n practic\ anumite cuno[tin]e teoretice [i valori. Unele dintre aceste abilit\]i sunt individuale [i apar]in asistentului social ca persoan\; este vorba despre a[a-numitele „abilit\]i de rela]ionare”: de a asculta, de a r\spunde, de a comunica, de a clarifica, de a accepta, de a critica, de a se confrunta, de a `n]elege etc. Altele sunt de natur\ metodologic-profesional\: de a identifica o problem\, de a evalua trebuin]e, de a investiga, de a prelucra informa]ii, de a planifica activit\]ile, de a lucra `n echip\, de a cerceta `ntr-o manier\ [tiin]ific\, de a redacta o comunicare [tiin]ific\, de a conduce un caz [.a. Dar lista de abilit\]i [i deprinderi fundamentale `n asisten]a social\ este foarte complex\: clasific\rile ce se pot face sunt multiple. ~n primul rând `ns\, intereseaz\ faptul c\ toate r\spund exigen]elor de practic\; de la abilit\]ile necesare publicit\]ii sau ac]iunii legale [i pân\ la cele reclamate de psihoterapie, asistentul social – generalist sau specializat – are `n vedere practica direct\, concret\ care se desf\[oar\ dup\ urm\toarele principii: 1. practica `n asisten]a social\ const\ `n interac]iunea cu clientul [i mediul s\u; 2. `n activit\]ile de practic\, asistentul social particip\ [i `[i folose[te con[tient propria personalitate, cu calit\]ile [i limitele sale; 3. rela]ia cu clientul trebuie s\ respecte principiul diversit\]ii umane [i pe cel al unit\]ii individuale; 4. `n exercitarea profesiunii, asistentul social cunoa[te un proces de autodezvoltare [i autocunoa[tere; 5. `n prim-planul ac]iunii trebuie s\ se men]in\ obiectivitatea profesional\, care implic\ [i un anume grad de implicare emo]ional\ controlat\;

278

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

6. preocup\rile profesionale fa]\ de client trebuie s\ cuprind\ toate componentele exprim\rii acestuia: biologice, psihologice, sociale, spirituale. Tratarea persoanei ca `ntreg implic\ abordarea `n acela[i timp a mai multor factori: problema imediat\ [i efectele ac]iunii pe termen lung, interesul [i bun\starea clientului, dar [i efectele asupra celor din orbita sa social\, autodezvoltarea [i autorealizarea asistentului social; 7. finalitatea ac]iunii asistentului social este aceea de a ajuta pentru schimbare pozitiv\ printr-un tratament care s\ respecte demnitatea clientului. Astfel `ncât trebuie evitate judec\]ile, stigmatiz\rile, respingerile. Trebuie descoperite punctele tari [i comportamentele constructive concomitent cu acceptarea sl\biciunilor [i comportamentelor distructive ale clientului; 8. orice activitate trebuie s\ plece de la principiul individualiz\rii clientului, precizându-se cu exactitate coordonatele particulare ale acestuia; fiecare client este unic, are ceva special [i `n acela[i timp reprezint\ umanitatea; 9. asistentul social trebuie s\ ofere clientului o dimensiune proiectiv\, s\ priveasc\ `n viitor, unde s\ descopere o `mbun\t\]ire posibil\ a situa]iei sale. Pozi]ia optimist\ fa]\ de schimbare poate reprezenta o resurs\ a problemei actuale, dar [i a altora ce pot surveni mai târziu; 10. esen]a activit\]ilor const\ `n participarea efectiv\ a clientului la propria schimbare; asistentul social trebuie s\ r\mân\ un colaborator, un antrenor ce-l `nva]\ pe client s\ se ajute singur. De aici decurg alte condi]ion\ri: – clientul are dreptul [i nevoia de a fi liber `n deciziile sale; – hot\rârile sale `i exprim\ gradul de autodeterminare; – toate solu]iile sunt consecin]a dezvolt\rii deprinderilor de rezolvare a propriilor probleme; 11. principiul confiden]ialit\]ii trebuie s\ fie `ntotdeauna respectat [i reglementat inclusiv prin prevederi juridice; 12. clientul are dreptul fundamental de a-[i cunoa[te traseul [i evolu]ia `n procesul de ajutor; evaluarea rezultatelor, `n toate secven]ele, trebuie f\cut\ `mpreun\ cu clientul, atât pentru a fi mai eficient\, cât [i pentru informarea acestuia cu privire la indicatorii schimb\rii. Pentru a duce la bun sfâr[it toate aceste exigen]e, se impune ca fiecare asistent social s\-[i construiasc\ propriul stil, ce este o combina]ie `ntre [tiin]a asisten]ei sociale, stocat\ `n cuno[tin]e [i teorii, [i bagajul de valori [i abilit\]i cu care specialistul particip\ `n exercitarea profesiunii. Dac\ [tiin]a poate fi achizi]ionat\ printr-un efort bine determinat (acumularea `n timpul studiilor, lecturi, publicistic\, particip\ri la activit\]i [tiin]ifice etc.), stilul propriu este un rezultat al mai multor elemente: valori proprii, deprinderi [i abilit\]i, experien]e de via]\ [i profesionale, calit\]i personale, eforturi de autodezvoltare etc. ~n concluzie, identitatea profesional\ a asistentului social este inconfundabil\ [i presupune dezvoltarea obligatorie a unor componente – cuno[tin]e [tiin]ifice, valori [i atitudini, abilit\]i [i deprinderi – care, `ntr-o dinamic\ proprie, constituie metoda specific\ a asisten]ei sociale.

INTRODUCERE ~N TEORIA ASISTEN}EI SOCIALE

279

2. Problema metodei `n asisten]a social\ Defini]ia general\ dup\ NASW a asisten]ei sociale face referire la patru elemente: a) este o activitate profesional\ b) de ajutorare a unor indivizi, grupuri sau comunit\]i pentru `nt\rirea sau instalarea c) capacit\]ilor func]ionale din punct de vedere social d) [i crearea condi]iilor sociale favorabile atingerii acestui scop. Ca activitate propriu-zis\, asisten]a social\ const\ `n aplicarea profesional\ a cuno[tin]elor, valorilor, principiilor [i tehnicilor `n vederea: – ajutor\rii unor popula]ii pentru a avea acces la unele servicii; – consilierii [i terapiei unor indivizi, familii sau grupuri; – ajutor\rii unor comunit\]i sau grupuri `n vederea optimiz\rii sociale; – particip\rii la procesele relevante de reglementare social\, inclusiv la nivel legislativ. Prin aceste elemente descriptive se precizeaz\ c\ exist\ o serie de activit\]i ce trebuie desf\[urate de c\tre speciali[ti `n vederea atingerii unor obiective. Obiectivele asisten]ei sociale, sintetizate, se refer\ la instalarea sau reinstalarea unor interac]iuni reciproc benefice `ntre indivizi [i societate pentru `mbun\t\]irea calit\]ii vie]ii pentru toate p\r]ile implicate. Asistentul social este interfa]a, elementul ce face leg\tura `ntre persoan\ [i mediu, asigurând succesul interac]iunii prin organizarea activit\]ilor [i sarcinilor, organizare ce poate fi denumit\ generic „interven]ie”.

Figura 3. Figura interven]iei

Din aceast\ definire, deriv\ dou\ mari probleme ce trebuie clarificate [i precizate. Prima se refer\ la categoriile de profesioni[ti care sunt obliga]i s\ practice asisten]a social\ [i a doua, la principalele c\i sau metode de realizare a interven]iei.

280

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Pentru prima problem\, f\r\ s\ existe acela[i tip de r\spunsuri, `n ]\rile cu tradi]ie `n asisten]\ social\ s-au construit diverse tipuri de speciali[ti ai interven]iei, dup\ diverse criterii, dintre care cel mai frecvent se refer\ la forma de preg\tire specific\. ~n practica american\, spre exemplu, sunt recunoscute dou\ tipuri de preg\tire sistematic\: – asisten]i sociali cu bacalaureat, ca o prim\ condi]ie a preg\tirii profesionale, [i care au competen]e specifice (BSW); – asisten]i sociali cu studii superioare inclu[i `n programe de masterat (MSW) `n care preg\tirea este mult mai specializat\. Pentru categoria de asisten]i sociali cu bacalaureat, de[i exist\ numeroase re]ineri [i mereu este recomandat\ continuarea preg\tirii, sunt enun]ate competen]e strict delimitate, direc]ionate `n mod clar spre interven]ia nespecializat\: – s\ identifice [i s\ evalueze situa]iile `n care rela]ia dintre oameni [i institu]ii nu mai este func]ional\; – elaborarea unui plan pentru `mbun\t\]irea situa]iei sociale a persoanelor cu probleme; – lucrul cu persoane ce au dificult\]i sociale; – `mbun\t\]irea interac]iunii dintre sistemul social, cu serviciile sale, [i persoanele defavorizate; – promovarea comportamentelor dezirabile social; – preocup\ri `n domeniul diversific\rii metodelor de lucru cu popula]iile discriminate; – `mbun\t\]irea serviciilor de asisten]\ social\; – interesul pentru propria dezvoltare profesional\ a nivelului de cuno[tin]e. Cu privire la programele de preg\tire de tip MSW, termenul central este cel de specializare, lansat `nc\ din 1950 de c\tre NASW, dar folosit [i ast\zi cu sensuri incerte. Unele accep]iuni ale acestui termen se refer\ aproape exclusiv la domeniul „practicii” ca fiind cel mai eficient mod de specializare, `n timp ce alte tentative pleac\ de la identificarea unor metode specifice, unor domenii esen]iale ale asisten]ei sociale. Aceste metode considerate esen]iale pentru specializare sunt din asisten]a social\ clinic\, politica social\ [i dezvoltarea comunit\]ii, cercetarea social\, asisten]a social\ din domeniul administrativ [i asisten]a social\ educa]ional\. Al]i autori analizeaz\ tipurile de modele de interven]ie concentrate `n programele de preg\tire; astfel, sunt descrise cinci modele majore ale asisten]ei sociale: – modelul tradi]ional, bazat pe concentrarea tehnicilor de studii de caz, lucrul `n grup, organizarea comunit\]ii; – modelul individualizat ce const\ `n parcurgerea unor cursuri care sunt necesare unei cariere profesionale singulare; – modelul traseului/drumului dublu (micro/macro, direct/indirect); – modelul specific ce se caracterizeaz\ prin analiza unui domeniu anume, fixarea pe probleme de zon\; – modelul-matrice (combinare `ntre domenii [i metod\) (vezi [i O’Neil McMahon, 1990, p. 29). Pe scurt, `n urma unor dezbateri destul de `ndelungate, s-a ajuns s\ se fac\ urm\toarele preciz\ri cu privire la specialist/specializare, generalist sau asistent social de baz\: – pentru a putea fi considerat specialist `ntr-un domeniu de asisten]\ social\, sunt necesare cuno[tin]e probate cu o diplom\ ce se elibereaz\ la sfâr[itul unui ciclu

INTRODUCERE ~N TEORIA ASISTEN}EI SOCIALE

281

de preg\tire educa]ional\ de cel pu]in un an de studiu dup\ facultate, cu stagii de practic\ `n domeniul de specializare; – specializarea poate fi direc]ionat\ spre un mediu, o popula]ie, un stil de via]\ ce probeaz\ dificult\]i sau demonstreaz\ o degradare semnificativ\ din punct de vedere numeric la nivelul societ\]ii; trebuie s\ se demonstreze c\ exist\ competen]e [i cuno[tin]e specifice care, utilizate, contribuie eficient la `mbun\t\]irea situa]iei critice. Trebuie demonstrat c\ interac]iunea `ntre popula]ie [i mediul general este influen]at\ decisiv printr-o interven]ie specializat\; – generalistul `n asisten]\ social\ se caracterizeaz\ prin cuno[tin]e sistematice despre mediu, popula]ie, indivizi, probeaz\ deprinderi [i abilit\]i de baz\ [i respect\ `n totalitate valorile asisten]ei sociale. Generalistul poate demonstra competen]e practice `n lucrul cu diferite categorii de clien]i sau servicii; – preg\tirea de baz\ se refer\ la un ansamblu de cuno[tin]e, valori [i deprinderi necesare pentru debutul `n activitatea practic\ profesional\, reprezint\ condi]ia sine qua non a practicii [i punctul de plecare pentru atingerea altor niveluri de preg\tire profesional\ prin parcurgerea unor forme de educa]ie mai avansate. Pe baza acestor preciz\ri, se pot face apoi diferen]e `ntre diverse categorii de profesionalizare `n asisten]a social\, `ntre care cea mai important\ se refer\ la distinc]ia `ntre generali[ti (`ncep\tori sau nu) [i practican]i (speciali[ti sau de baz\). ~ns\ deosebirile fundamentale `ntre diferitele categorii de asisten]\ social\ se refer\ la metoda utilizat\: se accept\, `n general, c\ generali[tii utilizeaz\ ceea ce se nume[te „metoda general\” care trebuie s\ fie ca un fel de ghid pentru orice asistent social, `n timp ce practican]ii/practicienii, `ndeosebi cei avansa]i sau speciali[tii, folosesc metode particulare, `n func]ie de obiectivele propuse `n lucrul cu anumite segmente de popula]ie. Aceste metode specifice le putem numi generic „interven]ie direct\”. Pentru a `n]elege ce este [i cum se aplic\ „metoda general\”, trebuie f\cute mai `ntâi câteva observa]ii cu privire la metod\ [i la practica asisten]ei sociale care, de altfel, se suprapun. ~n special literatura american\ de specialitate a operat câteva conceptualiz\ri, sintetizate astfel: – metoda este un mod sistematic de a proceda (NASW); – metoda este un proces sistematic de ordonare a activit\]ilor pentru o performan]\ viitoare (Schwartz); – metoda este o activitate planificat\, cu sarcini realizate [i scopuri atinse (Siporin); – metoda este cadrul `n care se desf\[oar\ abilit\]ile asistentului social (Morales [i Sheafor). Ini]ial, primele metode identificate `n practica asisten]ei sociale f\ceau trimiteri la modalit\]ile de lucru particulare („procedee”) pe care le aplic\ un asistent social `n lucrul cu un client, un grup sau o comunitate, pentru ca mai târziu distinc]ia `ntre metodele tradi]ionale [i cele moderne s\ ajung\ pân\ la diferen]e `n utilizarea teoriilor [i aplica]iilor. Cu toate acestea, `n pofida necesit\]ii tras\rii frontierelor de diferen]iere `n ac]iunea propriu-zis\, activitatea practic\ urmeaz\ o metodologie comun\: aceast\ metodologie specific\, reprezentând un proces secven]ial desf\[urat pe etape [i faze `ntr-o anumit\ ordine [i cu respectarea unor rigori, poate fi denumit\ metod\ general\. Aceasta poate fi definit\ ca un mod ordonat [i sistematic de a proceda `n procesul de ajutor specific asisten]ei sociale ce const\ `n parcurgerea unor pa[i obligatorii. Uneori,

282

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

num\rul acestora sau denumirea lor difer\, dar este unanim\ ideea c\ metoda de baz\ `n asisten]a social\ este o succesiune de activit\]i. Iat\ câteva variante de etape propuse `n ultimele decenii: • Max Siporin propune patru caracteristici ale practicii: 1. procesul educa]ional; 2. procesul rela]ional; 3. procesul terapeutic; 4. procesul de rezolvare a crizei. • Gerard Egan prezint\ un model `n trei etape, numit „modelul stadiilor progresive” interdependente: 1. identificarea/autoexplorarea problemei clientului; 2. `n]elegerea integrativ\/autoevaluarea dinamic\; 3. facilitarea ac]iunii/ac]iunea de rezolvare. • Lawrence Shulman a introdus un model al procesului de ajutor ce parcurge patru etape: 1. etapa preliminar\ (definit\ de comunicare, r\spuns, raportare); 2. etapa de debut (bazat\ pe rela]ionarea `ntre polii rela]iei de asisten]\ social\); 3. etapa de lucru (caracterizat\ de punerea `n lucru a unor abilit\]i `n vederea rezolv\rii problemei); 4. etapa final\ sau de `ncheiere (atunci când toate procesele de interac]iune au ajuns la final). • William J. Reid recomand\ o abordare flexibil\, `n func]ie de caz [i circumstan]e. Fazele propuse de acesta sunt: 1. identificarea problemei [i fixarea sarcinii; 2. planificarea activit\]ii; 3. analiza obstacolelor; 4. modelarea [i modificarea comportamentului pentru realizarea sarcinii; 5. `ncheierea [i evaluarea activit\]ilor. Se poate deci constata c\ to]i autorii au sesizat acelea[i etape `n rezolvarea unor probleme de asisten]\ social\, precum [i faptul c\ acest proces cuprinde o serie de pa[i succesivi. Este justificat\ a[adar preten]ia de a denumi acest demers ca fiind metoda general\ a asisten]ei sociale. Etapele metodei generale, derulate `n mod secven]ial, sunt: 1. evaluarea preliminar\ [i angajamentul; 2. etapa de investiga]ie sau de culegere a informa]iilor despre client [i problema sa; 3. evaluarea resurselor [i realizarea contractului; 4. interven]ia propriu-zis\ [i `ndeplinirea sarcinilor; 5. evaluarea rezultatelor [i analiza contractului; 6. `ncheierea rela]iei. Fie c\ procesul de ajutor este de scurt\ sau de lung\ durat\, to]i pa[ii sunt obligatorii [i trebuie parcur[i `n fiecare caz `n parte, de[i uneori poate ap\rea impresia c\ unele elemente sunt deja cunoscute sau au fost realizate `n secven]e anterioare. Cu toate c\ sunt mai u[or de aplicat `n lucrul cu indivizii, ele au aplicabilitate [i `n lucrul cu

INTRODUCERE ~N TEORIA ASISTEN}EI SOCIALE

283

grupuri sau comunit\]i. Practic, aceasta este figura generalizat\ a ac]iunii specifice asisten]ei sociale [i con]ine, separat sau `n combina]ii, `ntregul instrumentar al interven]iei generalizate sau specializate.

Figura 4. Etapele metodei generale

De altfel, distinc]ia `ntre nivelurile de competen]\ [i de ac]iune, generalizat\ sau specializat\, poate fi reformulat\ dup\ criteriul raportului dintre gravitatea/severitatea problemei de rezolvat [i sistemul de r\spuns/reac]ie de care dispune clientul. Când gravitatea problemei este deosebit de mare, iar clientul are pu]ine resurse [i abilit\]i, atunci este necesar\ interven]ia unui asistent social specializat (sau „avansat”); când severitatea trebuin]elor clientului este redus\, iar rezervorul de solu]ii la care apeleaz\ clientul este variat [i accesibil, atunci poate fi asistat de un `ncep\tor.

Figura 5. Niveluri ale interven]iei

284

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

~n acela[i timp, luând `n considerare marea diversitate de clien]i cu care lucreaz\ un asistent social, precum [i variabilele multiple de care trebuie s\ ]in\ seama, de la diversitatea cultural\ [i pân\ la orientarea valorilor personale, s-ar putea afirma c\ e dificil de generalizat activitatea asisten]ial\, chiar dac\ se poate vorbi despre o metod\ proprie. Dar acelea[i elemente – unificatoare pentru un domeniu atât de fragmentat – pot fi decriptate `n ceea ce se poate desemna prin „figuri ale interven]iei”. Fie c\ este vorba despre un generalist ori despre un specialist, interven]ia poate fi reprezentat\ `n doar câteva figuri ce se pot transpune `n desene pentru a fi mai u[or de re]inut.

Figura 6. Figura interven]iei generale

~n prim\ instan]\, `n figura interven]iei generale, este pus\ `n eviden]\ interac]iunea A.S. – C.; dar `n ac]iunea propriu-zis\ intervine un al treilea element, cel al resurselor utilizate sau solu]iilor aflate la dispozi]ia clientului. Rolul asistentului social const\ preponderent `n punerea `n leg\tur\ a sistemului client cu sistemul de resurse; altfel spus, asistentul social se comport\ ca un antrenor care determin\ actualizarea solu]iilor prin contact direct. Reprezentarea grafic\ este cea din figura 7, pentru situa]ia `n care clientul are acces la resurse. A.S.=asistentul social C.=sistemul client R.=sistemul de resurse

Figura 7. Figura interven]iei directe

Când asistentul social pune `n rela]ie [i un set propriu de r\spunsuri, atunci toate cele trei cercuri se intersecteaz\. Un exemplu sugestiv pentru aceast\ figur\ o reprezint\ interven]ia atunci când clientul este o persoan\ cu tendin]e suicidare; resursele utilizate se refer\ la calit\]ile de comunicare [i convingere ale asistentului social pentru activarea resurselor personale ale clientului `n vederea schimb\rii deciziei [i pentru orientarea acestuia spre internare `ntr-un centru specializat. O alt\ situa]ie a figurii interven]iei directe este aceea `n care asistentul social utilizeaz\ mai multe resurse specializate cu care formeaz\ o echip\ `n ajutorul acordat. Este [tiut c\ unele interven]ii sunt eficiente doar dac\ sunt realizate `n echip\ multidisciplinar\; de exemplu, lucrul cu un narcoman, `n care asistentul social face echip\ cu medicul, psihoterapeutul, nutri]ionistul pentru a-l scoate pe consumatorul de droguri din zona dependen]ei. ~n aceast\ situa]ie echipa lucreaz\ `mpreun\, având ca

INTRODUCERE ~N TEORIA ASISTEN}EI SOCIALE

285

]int\ aceea[i persoan\. Dar este posibil\ [i situa]ia `n care un specialist are rolul de manager pentru a fi veriga de leg\tur\ `ntre resursele antrenate `n lucru [i client. A.S.=asistentul social C.=sistemul client R1, R2=alte resurse

A.S.=asistentul social C.=sistemul client R1, R2=alte resurse

Figura 8. Interven]ia `n echip\

Figura 9. Variant\ a interven]iei `n echip\

A[adar, ca particulariz\ri ale tipurilor de interven]ie direct\ sunt posibile urm\toarele scheme sau variante de interac]iune: – interven]ia de actualizare a resurselor clientului; – interven]ia de direc]ionare spre resurse externe; – interven]ia de lucru `n echip\; – interven]ia de tip managerial. A doua figur\ major\ `n asisten]a social\ este cea a interven]iei indirecte. ~n acest caz, asistentul social intr\ `n interac]iune cu un sistem de resurse pentru a le direc]iona spre client pentru a-[i rezolva trebuin]ele. Un exemplu de acest tip `l reprezint\ interven]ia asistentului social pe lâng\ conducerea [i cadrele didactice ale unei [coli `n vederea organiz\rii de ac]iuni educa]ionale spre a diminua [i preveni conduitele predelincvente la elevi.

Figura 10. Figura interven]iei indirecte

Atunci când intervin [i alte elemente, a[a cum reiese din figura urm\toare, apare interven]ia combinat\: atunci când asistentul social interac]ioneaz\ cu un num\r mare de resurse prin lucrul `n echip\ pentru a influen]a sistemul de resurse `n vederea

286

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

ajutorului sistemului client. Un exemplu `l reprezint\ rolul asistentului social `n activit\]ile preventive la nivelul unui program de combatere/diminuare a delincven]ei `ntr-un mediu determinat. A.S.=asistentul social C.=sistemul client R1, R2=resurse comunitare T.=sistemul-]int\

Figura 11. Figura interven]iei mixte/combinate

Desigur, un bun profesionist sau generalist trebuie s\ fie capabil s\ identifice [i s\ pun\ `n mi[care figura cea mai adecvat\ pentru fiecare client `n parte, `n func]ie de multitudinea de variabile ce influen]eaz\ rela]ia de interac]iune. ~ns\ activitatea desf\[urat\ de asistentul social este mult mai complex\; el poate `ndeplini mai multe roluri, chiar la nivelul ac]iunii directe cu clientul. ~n timpul interven]iei, spre exemplu, poate avea rolul de mediator, de consilier, de „avocat”; `nainte de a-[i asuma un anumit rol, el trebuie s\-[i clarifice natura problemei, s\ fixeze scopurile [i s\ cunoasc\ resursele pe care le poate utiliza. Activitatea propriu-zis\ a asistentului social cuprinde, pe lâng\ aceast\ preocupare central\, [i numeroase alte competen]e ce pot fi u[or dezv\luite prin analiza profesiei; mai multe studii au completat „analiza profesiei” astfel `ncât, `n 1987, NASW a ajuns la urm\toarea list\ de servicii specifice asistentului social: 1. interven]ia formal\ cu clien]i individuali, ce const\ `n utilizarea unor tehnici specifice de evaluare [i interven]ie pentru clien]i individuali [i grupuri de sprijin; 2. managementul de caz pentru clien]i specifici, ce are `n vedere organizarea de activit\]i sau de servicii ce pot fi utile unor clien]i `n vederea stabilirii contractului [i rela]iei cu un sistem de resurse; 3. predarea [i `nv\]area abilit\]ilor adaptive necesare vie]ii cotidiene, `n care intr\ `n primul rând informa]ii utile clien]ilor [i persoanelor cu privire la achizi]ionarea deprinderilor necesare vie]ii cotidiene, de la elemente de igien\ [i pân\ la modul de plasare a economiilor; 4. conectarea clien]ilor la resurse se refer\ la construirea c\ilor de comunicare `ntre asocia]iile profesionale [i clien]ii poten]iali, furnizându-se recomand\ri cu privire la echipele de lucru [i re]eaua de activit\]i necesare clien]ilor cu probleme [i nevoi similare;

INTRODUCERE ~N TEORIA ASISTEN}EI SOCIALE

287

5. evaluarea resurselor [i utilizarea eficient\ a acestora pentru clien]i, adic\ identificarea serviciilor ce pot rezolva cel mai bine problemele date pe categorii de clien]i; 6. ini]ierea [i dezvoltarea re]elei de servicii, plecând de la tipuri de clien]i, planuri de activit\]i, scopuri propuse; 7. evaluarea priorit\]ilor [i nevoilor pentru serviciile de protec]ie a unor categorii de clien]i; stabilirea ordinii activit\]ilor de sprijin pentru diferite tipuri de victime; 8. organizarea serviciilor specifice pentru clien]i, de la servicii medicale pân\ la preg\tirea familiei pentru schimb\ri comportamentale; 9. interven]ia formal\ cu grupuri, ce const\ `n aplicarea unor tehnici de lucru `n grup `n vederea optimiz\rii func]ionalit\]ii sociale a grupului [i a membrilor s\i; 10. autodezvoltarea [i antrenarea celorlal]i `n autoevaluare [i autodezvoltare; accentul este pus pe dezvoltarea con[tiin]ei de sine cu privire la cuno[tin]e, valori [i abilit\]i de tip profesional; 11. monitorizarea calit\]ii serviciilor [i evaluarea performan]elor `n func]ie de standardele organiza]ionale ale asisten]ei sociale; 12. managementul personalului, ce const\ `n clarificarea [i clasificarea obliga]iilor profesionale, a regulilor de func]ionare a unei asocia]ii/agen]ii, fixarea programului de lucru, repartizarea cazurilor [i responsabilit\]ilor; 13. organizarea circula]iei interne a actelor [i documentelor de serviciu, cu privire la toate aspectele activit\]ii; 14. organizarea programului de func]ionare, `ncepând cu bugetul, atragerea de fonduri, supravegherea echipamentului [i pân\ la culegerea de informa]ii despre personal; 15. managementul schimb\rii organiza]ionale se refer\ la negocierea [i implementarea planului de schimbare organiza]ional\; pe lâng\ activit\]ile interne, vor fi modificate [i rela]iile externe, cu alte organiza]ii; 16. planificarea, designul [i evaluarea programelor, inclusiv evaluarea nevoilor pentru servicii noi, stabilirea scopurilor, evaluarea personalului etc. Din analiza [i ierarhizarea acestor sarcini reiese c\ unele dintre ele vizeaz\ activitatea profesional\ propriu-zis\, `n timp ce altele sunt de natur\ administrativ\, care au importan]\ diferit\ `n func]ie de pozi]ia asistentului social `n re]eaua de suport. Este evident `ns\ c\ aceast\ profesie presupune `ndeplinirea unor variate competen]e [i presupune o preg\tire profesional\ foarte riguroas\, ce trebuie s\ cuprind\ componenta educa]iei din `nv\]\mântul superior. Ca profesiune, asisten]a social\ este complet diferit\ de formele de ajutor natural. La aceast\ categorie de profesioni[ti ajung acele persoane care nu reu[esc s\ dep\[easc\ dificult\]ile utilizând formele naturale de sprijin. Prin activitatea de suport oferit\ de asistentul social, care este una organizat\ [tiin]ific, sunt focalizate resurse pe care clientul nu le poate mobiliza pe cale natural\. ~n fapt, asistentul social activeaz\ resurse naturale printr-un efort profesional `n vederea men]inerii clientului `n afara zonei de risc [i `n func]ionalitatea social\; acest scop specific nu poate fi `ndeplinit de un alt profesionist al interven]iei, fie ea individual\ sau de grup.

288

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

3. Conceptul de schimbare `n asisten]a social\ [i caracteristicile sale Afirma]ia – ca [i observa]ia – de baz\ `n asisten]a social\ const\ `n aceea c\ interven]ia sau rela]ia de ajutor implic\ `n mod necesar interac]iunea dintre dou\ personalit\]i sau euri: cea a clientului, prin defini]ie, are deficien]e sau probleme `n unele componente sau la nivelul func]ionalit\]ii, ceea ce determin\ perturb\ri mai grave sau mai u[oare de comportament. Esen]a interac]iunii de asisten]\ social\ este deci focalizat\ pe procesul de schimbare [i modificare, `n mod direct sau subtil, a comportamentului clien]ilor. Pentru aceasta, asistentul social trebuie s\ posede mai mult decât o simpl\ cunoa[tere [tiin]ific\ a comportamentului uman [i a motiva]iei acestuia; specialistul interven]iei trebuie s\ ajung\ la o `n]elegere complex\ a componentelor vie]ii psihice a clientului, cu sistemul s\u de emo]ii, trebuin]e, aspira]ii, dar, concomitent, [i a propriilor caracteristici [i direc]iilor de schimbare pe care le suport\. Este acceptat\ ideea c\ exist\ p\r]i ale personalit\]ii care sunt `ntr-o permanent\ schimbare [i p\r]i care rezist\ schimb\rii sau sunt foarte greu de modificat; `n consecin]\, fixarea obiectivelor interven]iei trebuie s\ ]in\ seama de aceste tr\s\turi. Concluzia este c\ un asistent social nu poate fi `ntotdeauna sigur de efectul ac]iunii sale – [i acesta este numit efectul de rico[eu: atunci când se ac]ioneaz\ `ntr-un sistem, schimbarea afecteaz\ mai multe componente decât cele vizate, iar sensul [i dimensiunea schimb\rilor nu pot fi `ntotdeauna cu rigoare evaluate. Asistentul social este obligat s\ aib\ cuno[tin]\ atât de ambiguitatea efectelor schimb\rii pentru a le canaliza spre scopul general, cât [i de starea de spirit a clientului care manifest\, ini]ial, o re]inere fa]\ de procesul schimb\rii `ntrucât efectele nu sunt `ntotdeauna vizibile sau nu merg `n direc]ia dorit\. Acest efect de rico[eu – sau de ambiguitate – este unul natural [i deriv\ din caracteristicile lucrului cu oamenii, enun]ate de Sotir `n 1983 (citat de Howe): – procesul de interac]iune `ntre oameni implic\ mi[care [i este dinamic `n mod permanent; – aten]ia se focalizeaz\ pe obiectivele activit\]ilor, [i mai pu]in pe ac]iunile concrete; activit\]ile sunt permanente prin finalit\]i [i moduri de `ndeplinire; – procesul de interac]iune vizeaz\ mai multe probleme de realizare [i dep\[ire a obstacolelor decât motiva]iile ini]iale. De aceea, profesioni[tii schimb\rii trebuie s\ probeze multiple calit\]i, atât personale, cât [i profesionale, pentru a se asigura c\ sunt parcurse toate etapele [i fazele schimb\rii, indiferent de dificult\]ile `ntâmpinate; maniera cea mai facil\ de abordare a schimb\rii poate s\ acorde o importan]\ exagerat\ unei faze (de exemplu, tehnicilor de modificare comportamental\), dar scopul [i obiectivele nu vor fi atinse `n mod adecvat pentru c\ este posibil s\ apar\ e[ecuri din cauza cunoa[terii neadecvate a clientului `n faza de investiga]ie. ~n pofida faptului c\ toate p\r]ile procesului de schimbare apar ca fiind simultane, asistentul social trebuie s\-[i concentreze aten]ia [i s\ fac\ distinc]ia epistemologic\ `ntre etapele investiga]iei, evalu\rii, interven]iei propriu-zise.

INTRODUCERE ~N TEORIA ASISTEN}EI SOCIALE

289

Ca proces unitar ce const\ `n achizi]ionarea de modele noi de ac]iune, procesul de schimbare poate fi definit [i prin atributele sale (Brill, 1990, citat de O’Neil McMahon): 1. schimbarea survine ca rezultat al unei decizii personale [i `[i propune autorealizarea sinelui prin evitarea disconfortului [i durerii; 2. schimbarea survine atunci când persoanele se confrunt\ cu consecin]ele propriului comportament, accept\ c\ acestea sunt indezirabile [i doresc o stare de bun\stare [i fericire; 3. oamenii se schimb\ prin modificarea rela]iilor `n vederea satisfacerii mai adecvate a nevoilor emo]ionale, evitând situa]iile `n care pozi]iile de ap\rare sunt dominante, deci restrictive; 4. schimbarea este rezultatul `nv\]\rii unor diferite moduri de comportament ce provoac\ r\spunsuri sau reac]ii diferite din partea semenilor care, la rândul lor, `[i modific\ propriul comportament; 5. schimbarea este o component\ esen]ial\ a adapt\rii individuale la exigen]ele dinamice ale sistemelor sociale din care fac parte indivizii; 6. schimbarea intervine mai u[or atunci când evaluarea dintre costuri [i beneficii determin\ „speran]a recompensei” `n raport direct propor]ional cu mijloacele mobilizate; 7. atunci când p\r]ile componente se schimb\, cu siguran]\ se va schimba [i `ntregul sistem, de[i pot exista diferen]e de ritm, intensitate, durat\. ~n practica asisten]ei sociale, procesul de schimbare este abordat din perspective diferite, uneori, tocmai `n vederea optimiz\rii [i `mbun\t\]irii interven]iei; chiar dac\ exist\ mai multe [coli [i curente, se poate vorbi despre dou\ mari orient\ri teoretice care conduc la practici diferite (Howe, 2001): – abordarea obiectiv\, ce concepe lumea ca pe un sistem de structuri reale [i concrete, independente de aprecierile individului; aceast\ obiectivitate este transformat\ `n cel mai important instrument de lucru, iar schimbarea const\ `n „repara]ii” [i „recuper\ri” ale indivizilor sau grupurilor; – abordarea subiectiv\ consider\ c\ ordinea se g\se[te `n obiecte [i natur\, dar comportamentul omului este o existen]\/crea]ie sui-generis care se realizeaz\ prin cunoa[tere uman\ [i prin semnificarea lumii; lumea este o „apari]ie”, iar pentru a avea o bun\ practic\ `n asisten]a social\ nu trebuie decât s\ optimiz\m aceast\ „apari]ie” [i individul va deveni mai bun [i mai performant. Spre exemplu, pentru o anumit\ perioad\ de timp, perspectiva psihanalitic\ – psihologia freudian\ – a dominat practica asisten]ei sociale [i accentul era pus pe lucrul individual de natur\ terapeutic\, `n detrimentul serviciilor [i institu]iilor. Pentru acest tip de practic\, punctul de plecare `l constituia conceptul de sine sau eul, definit ca o construc]ie a experien]elor centrale ale individului prin care realitatea exterioar\ cap\t\ o importan]\, `n func]ie de gradul `n care este `n]eleas\ [i evaluat\ prin intermediul componentelor profunde. Concep]ia de sine este rezultatul experien]elor proprii, dar [i surs\ de experien]e personale. ~n aceast\ perspectiv\ explicativ\, elementele de practic\ se orienteaz\ dup\ o serie de indicatori ai activit\]ii normale: – capacitatea de a oferi, dar [i de a primi dragoste; – sentimentul de `ncredere `n propriile for]e [i `n ceilal]i; – sentimentul de responsabilitate fa]\ de propria persoan\ [i fa]\ de al]ii;

290

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

– autopercep]ia [i dezvoltarea acesteia prin intermediul rela]iei cu ceilal]i; – formarea [i `ncorporarea atitudinilor [i sentimentelor fa]\ de sine [i al]ii ca rezultat al experien]elor de via]\; – racordarea autoevalu\rii [i a nivelului de aspira]ii la expectan]ele [i conduitele altora. Cunoa[terea [i ac]iunea asupra acestor indicatori contribuie la o rela]ie de ajutor mai eficient\ [i s-a ajuns la o diferen]iere opera]ional\ `n practic\: – persoane cu o concep]ie de „sine pozitiv”; – persoane cu o concep]ie de „sine negativ”. Primul tip de concep]ie este rezultatul emiterii de p\reri pozitive din partea celorlal]i, `n calitate de persoane semnificative, cu rol de model, iar comportamentul subiec]ilor tinde s\ confirme aceste p\reri, `nt\rind totodat\ autoevaluarea pozitiv\. Altfel spus, construc]ia concep]iei despre sine urmeaz\ logica zicalei „boga]ii se `mbog\]esc [i mai mult”. Aceast\ caracteristic\ trebuie s\ apar]in\ asistentului social, de[i sunt categorii de clien]i care, la rândul lor, beneficiaz\ de o solid\ concep]ie de sine pozitiv\ (spre exemplu, cazul unor tipuri de delincven]i). Concep]ia de „sine negativ”, prezent\ la unii indivizi, este un rezultat al experien]elor nefericite care cap\t\ semnifica]ia de experien]e centrale; comportamentul acestor persoane va tinde s\ confirme propriile percep]ii ce deriv\ din acele experien]e, dar vine [i `n concordan]\ cu unele opinii exprimate de cei din jur. Astfel, prin exagerare, aceste persoane vor percepe lumea ca pe un mediu str\in [i se angajeaz\ `n conduite [i ac]iuni prin care urm\resc s\ nu devin\ agreabile altora. Sentimentul cel mai frecvent este cel de „prins `n capcan\”, cu o deteriorare a speran]ei de `mbun\t\]ire a modului de via]\. Aceste persoane sunt victime mai mult ale propriilor percep]ii de sine decât ale atitudinilor altora [i este potrivit\ analogia cu zicala „s\racul devine mai s\rac”. Din aceast\ categorie fac parte majoritatea clien]ilor pentru un asistent social; ei sunt u[or de recunoscut deoarece au exterioriz\ri de genul: „nu sunt bun de nimic”; „nimeni nu m\ vrea”; „nim\nui nu-i pas\ de mine”; „toat\ lumea este rea”; „nu sunt prea de[tept”; „nu-i nimic de f\cut”; „nu voi realiza nimic serios `n via]\”; „nu conteaz\ cum `mi asigur traiul” etc. Acest mod de gândire este principalul obstacol cu care trebuie s\ se confrunte asistentul social `n procesul de schimbare; primele obiective ac]ionale vor viza componentele autopercep]iei [i modificarea acestora. Nu este o sarcin\ u[oar\, dar se poate realiza `n timp. Condi]ia de baz\ este ca asistentul social s\ fie o identitate puternic\, având calit\]i care s\ compenseze deficien]ele din „jum\tatea bolnav\” a interac]iunii. Pentru ca rela]ia s\ fie eficient\ trebuie ca procesul de ajutor s\ fie unul activ, `n care ambele p\r]i/jum\t\]i s\-[i perfec]ioneze `nsu[irile [i abilit\]ile; un asistent social pasiv [i inert nu va reu[i decât s\ transmit\ propriile sentimente negative (de z\d\rnicie, de inutilitate, de renun]are). Personalitatea fiec\rui asistent social trebuie s\ joace un rol important `n rela]ia de schimbare a concep]iei de „sine” a clien]ilor [i, totodat\, `n procesul propriu de autodezvoltare. Atunci când una dintre perspectivele explica]iei teoretice nu mai acoper\ aspectele practicii de asisten]\ social\, ap\rând astfel „nemul]umiri” din partea celor care lucreaz\ `n mod direct cu clien]i diferi]i, se dezvolt\ alte teorii ce tind s\ se probeze `n

INTRODUCERE ~N TEORIA ASISTEN}EI SOCIALE

291

confruntarea cu practica; un astfel de proces a avut loc la `nceputul anilor ’70, când tradi]ia psihanalitic\ [i-a dovedit limitarea. Perspectiva care s-a impus a fost una func]ionalist\, propunându-[i analiza exhaustiv\ a mecanismelor sociale angajate `n comportamentele deviante, ]int\ a interven]iei asisten]ei sociale. Preocupa]i s\ ofere solu]ii cuprinz\toare, func]ionali[tii apeleaz\ la ingineria social\: pentru a evita dezechilibrele sau pentru a contracara amenin]\rile ce vin din partea comportamentelor „patologice”, se pune accentul pe utilizarea maximal\ a resurselor sociale (materiale [i umane). Fiind [i empiri[ti, func]ionali[tii consider\ c\ accentul trebuie pus pe elementele vizibile din activitatea uman\, iar „exper]ii sociali” au menirea de a decripta `n mod corect ceea ce se petrece `n mod nemijlocit (Howe, 2001). Sub influen]a explica]iei func]ionaliste, care are o mare densitate teoretic\, se `nscrie [i teoria sistemelor sociale, impusã prin lucr\rile lui A. Pincus, A. Minahan [i M. Davies. Pentru asistentul social, aceast\ teorie este satisf\c\toare deoarece pune `ntr-o leg\tur\ indisolubil\ cele dou\ elemente ale ac]iunii sale: individul [i mediul s\u. Indivizii reprezint\ p\r]ile, iar mediul `l constituie sistemul, ambele aflându-se `ntr-o interdependen]\ absolut\: dac\ una dintre componentele interac]iunii se afl\ `n suferin]\, cealalt\ se afl\ [i ea `n mare pericol. Unul dintre speciali[tii care intervin pentru a modifica `n sensul reechilibr\rii este asistentul social, numit „mecanic de `ntre]inere”. Metoda de lucru ata[at\ acestei teorii, numit\ analizã sistemic\, presupune o distan]are ini]ial\ de problem\ pentru a avea o privire mai complex\ asupra acesteia; f\r\ s\ fie o „tehnic\ total\”, ea const\ `n parcurgerea unor faze: – evaluarea problemelor subiectului; – stabilirea scopului [i a obiectivelor intermediare; – selectarea strategiei de interven]ie; – fixarea [i aplicarea unei tehnici de baz\, cea mai fezabil\; – evaluarea rezultatelor. Conceptele de baz\, unele dintre ele `ntâlnite [i `n alte abord\ri, sunt cele de `ntreg, rela]ie, homeostazie. Primul concept scoate `n eviden]\ faptul c\ elementele cuprinse `ntr-un sistem constituie o realitate care este diferit\ `n sens pozitiv de ceea ce reprezint\ p\r]ile luate separat sau adunate `n mod mecanic. Adic\ nici un sistem nu poate fi `n]eles printr-o simpl\ analiz\, ce vizeaz\ doar o descompunere `n p\r]i componente. Exemplul cel mai complet `l reprezint\ creierul [i activitatea nervoas\. Al doilea concept, cel de rela]ie, define[te un mod propriu de structurare `ntre elemente, care devine la fel de important ca p\r]ile componente ale sistemului; spre exemplu, comportamentul grupului familial este determinat de o multitudine de factori sau variabile (rela]iile de cuplu, nivelul de stres, mecanismele de control al sentimentelor negative, rela]iile dintre p\rin]i [i copii etc.), iar unele tipuri de rela]ii pot determina anumite comportamente, spre exemplu cele de abuz. ~n acest caz, raportul cauzal, de tip cauz\-efect, nu mai este suficient. Conceptul de homeostazie define[te tendin]a natural\ a oric\rui sistem de a g\si un echilibru care s\ asigure men]inerea [i stabilitatea acestuia. St\rile de dezechilibru reprezint\ momente de criz\ ce trebuie rezolvate prin mobilizarea resurselor sau capacit\]ilor de rezolvare. Orice sistem func]ional urm\re[te `nl\turarea cât mai rapid\ a acestor st\ri.

292

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Rolul asistentului social apare `n acest context: prin analiza sistemic\, specialistul intervine aplicând un model de abordare dintre urm\toarele: – interven]ia asupra unei probleme sau unui set de probleme vizibile [i evidente; – explorarea detaliat\ a problemei care se prefigureaz\ pentru rezolvare, `n func]ie de gravitatea/urgen]a dezechilibrului; – definirea [i identificarea scopului [i obiectivelor interven]iei [i ata[area de acestea a unor probleme specifice, ce impieteaz\ func]ionalitatea sistemului; – ajustarea optimal\ `ntre tehnicile de lucru [i obiectivele urm\rite pentru a elimina problema sau criza; – aplicarea unor tehnici `n func]ie de consecin]ele cele mai probabile [i `mbun\t\]irea efectelor prin perfec]ionarea tehnicilor; – luarea `n calcul a strategiei inac]iunii, dac\ aceasta este benefic\ pentru client. ~n 1973, Allen Pincus [i Anne Minahan au fixat principalele repere `n modelul de analiz\ sistemic\ [i aplicarea teoriei `n practica de asisten]\ social\ la care, desigur, au fost aduse complet\ri. Ini]ial `ns\, se postula existen]a a patru sisteme de baz\ `n asisten]a social\: – sistemul schimb\rii; – sistemul client; – sistemul obiectivelor; – sistemul ac]iunii. ~n sistemul schimb\rii sunt cuprin[i to]i profesioni[tii ac]iunii, ca [i institu]iile [i organiza]iile `n care sunt planificate activit\]i de asisten]\ social\; sistemul client este compus din persoanele care solicit\ servicii [i activit\]i de ajutor din partea sistemului schimb\rii, ca [i din persoanele din orbita social\ a acestora; sistemul obiectivelor este alc\tuit din elementele care sunt supuse schimb\rii, ceea ce reprezint\ o problem\ [i trebuie modificat, iar sistemul ac]iunii se compune din totalitatea ac]iunilor/activit\]ilor desf\[urate de c\tre sistemul schimb\rii, `n vederea atingerii scopului. Ceva mai recent (O’Neil McMahon, 1994), s-a dezvoltat perspectiva ecosistemic\, `n care accentul este pus pe abordarea holistic\ [i ecologic\ `n asisten]a social\: fiin]a uman\ este conceput\ `n interac]iune cu o multitudine de sisteme (psihic, emo]ional, cultural, religios, familial etc.), iar fiecare persoan\ face parte din complexul de schimb\ri care se produc; dac\ scopul ac]iunii `n asisten]a social\ este cel de schimbare, atunci activit\]ile trebuie s\ vizeze `ntregul complex de sisteme `n care este plasat clientul. Dar etapele [i fazele interven]iei de schimbare au fost conceptualizate anterior primelor tentative de explica]ie sistemic\; `n 1970, Helen Harris Perlman a descris procesul de schimbare ca parcurgere a cinci etape sau faze care au un caracter obligatoriu: 1. faza primului contact [i a angajamentului; 2. faza de investiga]ie [i evaluare preliminar\; 3. faza de planificare [i realizare a contractului; 4. faza interven]iei propriu-zise [i a monitoriz\rii; 5. faza de evaluare. Prima, faza primului contact [i a angajamentului, se deruleaz\ atunci când se ini]iaz\ rela]ia de ajutor pentru rezolvarea problemei cu care se confrunt\ clientul. Este

INTRODUCERE ~N TEORIA ASISTEN}EI SOCIALE

293

o faz\ ce trebuie parcurs\ `n mod adecvat pentru a elimina toate precau]iile [i temerile clientului, care `n acest moment este dominat de st\ri negative (descurajare, ne`ncredere, scepticism etc.). Pentru `nceput, asistentul social trebuie s\ ob]in\ din partea clientului o atitudine pozitiv\ fa]\ de sistemul schimb\rii. Apoi, trebuie s\ se ajung\ la o autentic\ acceptare a procesului de ajutor, fapt ce se realizeaz\ prin decizii discrete [i, uneori, de durat\. ~n aceast\ faz\, asistentul social pune `n lucru nu doar cuno[tin]e [tiin]ifice, ci [i multe abilit\]i [i capacit\]i (de a fi empatic, de a fi autentic, de acceptare, de tratare diferen]iat\ [.a.). Momentul urm\tor este angajarea clien]ilor `n procesul de schimbare. Sintetizând, se poate spune c\ prima faz\ const\ `n parcurgerea a trei pa[i importan]i `n construirea rela]iei de ajutor: – clarificarea [i identificarea scopului interven]iei; – delimitarea [i descrierea problemei; – evaluarea resurselor [i mobilizarea acestora `n interesul clientului. A doua faz\, cea de culegere a datelor [i de evaluare, se caracterizeaz\ prin obiectivele sale cognitive. Preocuparea fundamental\ const\ `n colectarea informa]iilor despre client, `n calitate de subiect al cunoa[terii. Inten]ia acestei investiga]ii este aceea de a avea un tablou complet cu privire la subiect [i problema cu care se confrunt\, la factorii interni [i externi ce influen]eaz\ persoanele semnificative etc. Pentru a atinge aceste obiective este absolut necesar\ participarea subiectului la procesul de cunoa[tere prin dezv\luirea unor elemente relevante, prin autocunoa[tere [i comunicare. Succesul acestei faze depinde foarte mult de alegerea metodelor [i tehnicilor de investiga]ie [i validitatea acestora. ~n mod firesc, culegerea de date este urmat\ de analiza [i evaluarea informa]iilor, `n care trebuie implicat de asemenea subiectul, pentru a se putea diagnostica problema cât mai corect, faz\ `n func]ie de care se vor selecta obiectivele [i activit\]ile procesului de schimbare. Uneori, al\turi de asistentul social [i subiect, pot fi antrena]i al]i speciali[ti ai investiga]iei care pot aduce un plus de rigoare [i fidelitate. Principiul care trebuie s\ stea la baza acestei etape este acela conform c\ruia o practic\ eficient\ este construit\ pe o cunoa[tere teoretic\ adecvat\. Faza a treia pune accentul pe obiective [i strategiile de ac]iune. Acum se construie[te un plan de ac]iune `n func]ie de nevoile clientului [i se pune la punct un contract, scris sau nu, cu clientul `n vederea derul\rii activit\]ilor de schimbare. Este esen]ial ca acesta s\ fie angajat ca agent activ al schimb\rii `n cuno[tin]\ de cauz\. Planificarea const\ `n elaborarea unui plan complet de activit\]i (cu termen, loc de desf\[urare, p\r]i implicate, ac]iuni precise, resurse utilizate, forme de evaluare) [i precizarea exact\ a obiectivelor propuse [i a rezultatelor dorite de c\tre client. Se recomand\ insistarea pe obiective pe termen lung, dar, [tiindu-se `n general c\ nu au un efect mobilizator, ele vor fi desf\cute `n obiective concrete, imediate, vizibile. S-a constatat c\ acestea sunt u[or de transferat `n motiva]ia clientului. Dup\ ce s-au stabilit obiectivele [i s-a antrenat clientul, asistentul social trebuie s\ selecteze cele mai potrivite activit\]i [i strategii de schimbare; acest moment trebuie s\ ]in\ cont de specificul clientului [i s\ se axeze pe avantajele pe care le poate aduce `n lucrul direct. Spre exemplu, tehnicile dezagreabile sau incomode pentru client vor fi alese doar dac\ nu exist\ alte variante, de[i `n unele situa]ii se ajunge mai rapid la atingerea unui

294

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

obiectiv prin utilizarea acestora. De asemenea, strategia de interven]ie, cu tot instrumentarul s\u, nu trebuie s\ r\mân\ un mister [i un loc necunoscut clientului; i se vor dezv\lui acele aspecte care nu pun `n pericol realizarea obiectivelor prin cunoa[terea specificului de lucru de c\tre client. Realizarea contractului, ca moment distinct al acestei faze, are `n]elesul unui acord scris, oral sau implicit `ntre client [i asistentul social privind obiectivele, metodele [i programul de activit\]i, precum [i obliga]iile reciproce care trebuie duse la `ndeplinire `n procesul de interven]ie. Forma contractului scris este de preferat `ntrucât `l face mai responsabil pe client [i, uneori, `l pune la ad\post pe profesionist de eventualele interpret\ri eronate. Dup\ Robert Barker, `n contract trebuie s\ fie indicate urm\toarele elemente: – cine este clientul [i care este raportul s\u cu sistemul schimb\rii; – ce vrea [i ce poate face clientul; – care sunt tehnicile indicate; – descrierea practicilor curente; – indicarea serviciilor curente directe la care se poate apela; – nivelul de preg\tire a asistentului social; – experien]a sa `n domeniu; – valorile [i standardele ac]iunii de asisten]\ social\; – modul de raportare a asistentului social la acestea; – legitimarea ac]iunii profesionistului; – responsabilitatea profesional\ [i riscurile interven]iei. Dup\ al]i speciali[ti, `n contract trebuie s\ figureze: – primele trei priorit\]i sau probleme ale clientului; – obiectivele specifice; – sarcinile clientului; – sarcinile [i activit\]ile asistentului social; – durata aproximativ\ a interven]iei; – programul activit\]ilor; – programarea clinic\ a interven]iei; – persoanele participante; – locul de desf\[urare. ~n mod implicit, odat\ cu realizarea activit\]ilor cuprinse `n contract ia sfâr[it [i procesul propriu-zis de schimbare, de[i sunt situa]ii când scopurile [i obiectivele propuse nu sunt atinse `n totalitate; `n asemenea situa]ii, clientul poate fi deschis sau poate refuza o renegociere par]ial\ a contractului, dar acest lucru nu este indicat decât pentru elementele secundare [i nesemnificative. De altfel, etapa final\ de evaluare propune [i un prognostic, `n func]ie de rezultatele ob]inute. Faza a patra, a interven]iei propriu-zise [i a monitoriz\rii, presupune `ntr-o formul\ restrâns\ utilizarea unor mijloace specifice pentru declan[area [i stabilizarea unor schimburi pozitive, dorite de client [i planificate de c\tre asistentul social. Interven]ia este punerea `n aplicare a planului de ajutor prin folosirea uneia sau mai multor figuri de ac]iune `n asisten]a social\ (interven]ia direct\, indirect\, mixt\). Indiferent de alegerea f\cut\ de asistentul social `n interven]ie, este esen]ial\ competen]a sa profesional\ ca intersec]ie a preg\tirii [tiin]ifice, experien]ei [i calit\]ilor

INTRODUCERE ~N TEORIA ASISTEN}EI SOCIALE

295

personale; de aici provine capacitatea sa de a lucra `n mod preventiv, evitând acele tehnici sau activit\]i care-l pot leza pe client. De altfel, latura preventiv\ a activit\]ii asistentului social este una important\ [i de multe ori constituie nucleul aten]iei profesionale. Preven]ia se manifest\ pe trei paliere, `n func]ie de obiectivele propuse: – preven]ia primar\, ce const\ `n ac]iuni de descurajare [i evitare a acelor situa]ii care-l conduc pe client `n situa]ii de criz\; – preven]ia secundar\ are `n vedere identificarea unor probleme aflate `n stare incipient\ [i interven]ia `n fazele u[oare ale crizei, când rezultatele sunt mai sigure; – preven]ia ter]iar\ se apropie deja foarte mult de interven]ia propriu-zis\ prin faptul c\ `n activitate sunt cuprinse [i obiective care s\ evite experien]ele puternic traumatizante ale perioadei de criz\. Monitorizarea se realizeaz\ pe m\sur\ ce se desf\[oar\ faza interven]iei [i const\, pe de o parte, `n eviden]a strict\ a tuturor activit\]ilor [i a protocoalelor acestora [i, pe de alt\ parte, `n forma de evaluare continu\ a pa[ilor realiza]i. Validitatea [i corectitudinea tehnicilor aplicate determin\ eficien]a ac]iunii; `ndeplinirea planului de interven]ie este absolut obligatorie pentru a dep\[i eventualele obstacole [i a face micile corecturi `n strategia de interven]ie. Evaluarea pe fiecare secven]\ evit\ abandonarea planului general [i determin\ ajustarea lui `n func]ie de unele variabile noi; altfel spus, aici se reg\se[te flexibilitatea interven]iei. Faza de evaluare, faza final\ a procesului de schimbare, const\ `n analiza activit\]ilor derulate [i a scopurilor atinse; se constat\ dac\ `ntregul proces a fost util [i eficient. Se deosebe[te de monitorizare prin aceea c\ raporteaz\ rezultatele ob]inute la obiectivele ini]iale [i face bilan]ul final; compar\ starea actual\ a clientului cu punctul zero, punctul de plecare `n rela]ie; constat\ schimb\rile survenite [i dac\ ele reprezint\ un progres sau o rezolvare pentru client. Eventualele probleme cu care `nc\ se mai confrunt\ acesta vor fi delimitate pentru ca obiectivele de interven]ie s\ fie transferate `ntr-un nou plan de lucru. ~n aceast\ faz\ intervine `nchiderea rela]iei cu clientul, chiar dac\ `n viitor se prefigureaz\ alte programe, cu acela[i specialist sau cu speciali[ti diferi]i; rela]ia viitoare va urma `ns\ toate fazele unei interven]ii, indiferent de natura problemei [i nivelul de cunoa[tere al clientului. Pe de alt\ parte, `n aceast\ faz\ are loc [i autoevaluarea asistentului social prin care se define[te nivelul de competen]\ [i performan]\ profesional\.

4. Variabilele schimb\rii `n asisten]a social\ Sistemul de cuno[tin]e [tiin]ifice, valorile [i abilit\]ile reprezint\ pentru asistentul social fundamentul interven]iei, elementele ce compun metoda unificatoare a interven]iei. De[i se lucreaz\ cu persoane – situa]ii – medii, individualizate, asistentul social identific\ [i aplic\ o serie de elemente prezente `n orice interven]ie care constituie substratul comun; f\r\ s\ par\ o for]are conceptual\, termenul ce poate denumi acest specific al asistentului social este cel de „practic\”, mai complet decât cel de „interven]ie”. ~n acela[i timp, un adev\r la fel de important vizeaz\ faptul c\ asistentul social lucreaz\ cu o diversitate uman\ derutant\: cultur\, minorit\]i, servicii, clase, nevoi [i

296

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

trebuin]e, diferen]e de vârst\ sau sex, mediu, variabile de personalitate etc. Fiecare dintre acestea are caracteristici proprii [i presupune figuri [i modalit\]i ale interven]iei particularizate (O’Neil McMahon, 1990). Cultura, variabil\ destul de frecvent\ `n practica actual\, ac]ioneaz\ ca factor particular atunci când specialistul intervine `n vederea schimb\rii `ntr-un sistem al altei (sub)culturi. Pentru a dep\[i diferen]ele, inclusiv cele de limb\, interven]ia este posibil\ utilizând un translator care s\ posede un anumit nivel de preg\tire `n `n]elegerea muncii de asisten]\ social\; `ntr-un fel, translatorul devine un membru al echipei [i are nevoie de o anumit\ `n]elegere a valorilor specifice asisten]ei sociale. ~n situa]ia de interven]ie intercultural\ trebuie respectate câteva reguli: – translatorul trebuie s\ fie capabil de a traduce cât mai corect posibil inten]iile principiului, folosind nu doar calit\]i personale, ci [i o `n]elegere a diferen]elor `ntre cele dou\ culturi; – trebuie abordat\ o comunicare deschis\, sincer\ [i cu un puternic sim] al implic\rii reciproce; – nici un membru din sistemul client nu trebuie s\ se simt\ ca un obiect de studiu sau de experimentare; – nu este posibil\ utilizarea unor translatori nepotrivi]i pentru acest rol (de exemplu, copiii nu pot fi translatori pentru p\rin]ii lor); – `n lucrul cu minorit\]ile este recomandat\ interven]ia indirect\; al\turi de direc]ionarea spre servicii, asistentul social poate folosi implicarea indirect\ `n sistemul schimb\rii (implicare educa]ional\, `ntr-un grup de presiune, de mediere); – asistentul social este obligat s\ localizeze [i s\ utilizeze nu doar resursele formale [i institu]ionale, ci [i pe cele neoficiale [i informale, care r\spund `ndeosebi trebuin]elor personale [i emo]ionale; familia [i comunitatea ofer\ adesea solu]ii mult mai eficiente decât asocia]iile [i institu]iile oficiale (un exemplu concludent `n acest sens este dat de comunitatea de ]igani); – atunci când se realizeaz\ echipa de lucru, este indicat s\ existe cel pu]in un membru care s\ apar]in\ culturii clientului; dac\ acest lucru nu este posibil, echipa trebuie s\-[i asigure consultan]\ periodic\ din partea unui specialist dintr-un mediu cultural similar. Cu precizarea c\ asistentul social trebuie s\ depun\ eforturi suplimentare pentru a dep\[i barierele ce apar `n lucrul cu clien]i diferi]i cultural, trebuie subliniat faptul c\ aceast\ variabil\ este tot mai frecvent\ [i reprezint\ principiul prin care se probeaz\ o bun\ preg\tire profesional\, atât la nivel teoretic, cât [i la cel al experien]ei. O alt\ variabil\ este cea a diferen]ei sexuale, deseori accentuat\ `n literatura de specialitate prin interven]iile `n care clientul este o minoritate sexual\, fenomen ce are `ns\ aplicabilitate nu numai `n acest domeniu. Este adev\rat c\ lucrul cu persoanele diferite sexual fa]\ de media acceptat\ are un caracter special – unde valoarea fundamental\ este confiden]ialitatea, dar [i o mare sensibilitate a comunic\rii; este o activitate aparte [i prin aceea c\ exist\ o tendin]\ de respingere [i neacceptare din partea celorlal]i din orbita social\ (familie, grup profesional, grup de prieteni), dar uneori `nsu[i clientul nu dore[te s\ fac\ public\ orientarea sa sexual\, nu vrea „publicitate” `n afara grupului de apartenen]\ care ar putea s\-i aduc\ doar necazuri. ~n consecin]\, asistentul social va promova respectul de sine, afirmarea valorii proprii, urm\rind rezolvarea problemei prin utilizarea resurselor interne.

INTRODUCERE ~N TEORIA ASISTEN}EI SOCIALE

297

~n acela[i timp, pot exista interven]ii care s\-[i propun\ ca scop `mbun\t\]irea performan]elor personale ale unor clien]i ce se definesc prin variabila sexual\; spre exemplu, unele femei au nevoie de ajutor pentru a dep\[i problemele de imagine de sine, de autovalorificare, de respect de sine a[a cum anumi]i b\rba]i trebuie `ncuraja]i s\ dezvolte conduite specific masculine `n grupul de prieteni, familial, de asem\n\tori. Asistentul social, f\r\ s\ devin\ un activist al curentelor sexiste, poate antrena diferite organiza]ii care s\ deruleze programe [i proiecte de sprijin pentru popula]ii definite dup\ variabila sexual\. De asemenea, pentru o `n]elegere profund\ a clientului [i a sistemului s\u de interac]iuni, asistentul social trebuie s\ identifice indicatorii de clas\ social\, prin care se raporteaz\ la elemente ca: educa]ie, ocupa]ii, loc de reziden]\, grupuri de referin]\, chiar apartenen]\ religioas\. ~n func]ie de acest element, sunt configurate apoi problemele, trebuin]ele, conflictele, expectan]ele clientului, precum [i experien]ele proprii care pot fi utilizate ca resurse interne. Atâta timp cât clasa social\ reprezint\ un sistem major al stratific\rii [i inegalit\]ii sociale – pe lâng\ altele, dar `n prim-plan –, asistentul social trebuie s\ o abordeze ca pe o referin]\: integrarea [i participarea la procesele sociale sunt puternic legate de clasa de apartenen]\ prin care se indic\ tipul de familie, accesul la resurse, palierul cultural, grupul politic etc. Mai recent, `n unele state compozite, se ]ine foarte mult seama de apartenen]a la o anumit\ clas\ [i la un grup etnic, vorbindu-se deja despre o identificare „bicultural\”: cultura etnic\ [i stratificarea social\. Pe lâng\ sensibilitatea la diversificarea cultural\, orientarea sexual\, apartenen]a la o clas\, asistentul social este obligat s\ ]in\ cont [i de alte variabile, foarte diverse, care pot fi conceptualizate cu termenul de persoan\. Aceasta `nseamn\ luarea `n considerare a unor elemente specifice, cum ar fi, spre exemplu, vârsta clientului sau nivelul s\u de dezvoltare la un moment dat. Acest fapt este determinant `n stabilirea modalit\]ilor de comunicare; exist\ diverse forme de comunicare eficient\ `n func]ie de vârst\. Interven]ia cu clien]i copii presupune un specific din care nu pot lipsi p\rin]ii sau alte persoane importante; asistentul social ac]ioneaz\ asupra acestora care, la rândul lor, lucreaz\ cu copiii. Spre deosebire, adolescen]ii sunt deseori incomoda]i de interferen]a `n comunicare a adul]ilor din orbita social\; persoanele de aceea[i vârst\ sunt mai agreate [i comunicarea este mai eficient\ dac\ se desf\[oar\ `n cadrul unor activit\]i (spre exemplu, jocuri ca [ahul, baschetul; turismul). Despre adult se poate spune, de asemenea, c\ are un stil propriu de exprimare [i comunicare: el se manifest\ `ntr-o lume predominant verbal\; `n consecin]\, trebuie eliminate posibilele surse de „bruiaj” la nivelul canalului de comunicare (vocabular, limbaj) [i receptorului (mentalit\]i, stereotipii) astfel `ncât mesajul s\ fie cât mai adecvat `n]eles, `n concordan]\ cu inten]iile emi]\torului. Persoanele `n vârst\, de[i nu refuz\ aproape niciodat\ comunicarea, se simt `n siguran]\ atunci când asistentul social se deplaseaz\ la domiciliul lor. Lucrurile se vor desf\[ura mult mai bine dac\ vor participa la activit\]i alte persoane de vârst\ apropiat\, cu care au `mp\r]it experien]e comune. La aceste elemente mai trebuie ad\ugat [i faptul c\ toate sistemele umane sunt un proces continuu: `n mod natural ele trec prin acelea[i stadii [i faze, dar difer\ viteza, frecven]a, secven]ele etc. Spre exemplu, sunt cazuri când un individ aflat la o anumit\

298

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

vârst\ cronologic\ s\ nu se potriveasc\ cu stadiul de dezvoltare cognitiv\, moral\, social\ etc. O persoan\ aflat\ `n perioada adult\ poate s\ r\mân\ `n zona de dependen]\ (afectiv\, financiar\ etc.) specific\ altor vârste. Atributul social, pe lâng\ elementele teoretice din psihologia dezvolt\rii, trebuie s\ evalueze multidirec]ional [i multidimensional o persoan\ [i s\-i delimiteze nivelul de func]ionalitate social\. Aceasta are loc dac\ se iau `n considerare [apte perspective asupra fiin]ei umane (vezi [i O’Neil McMahon, 1990): 1. dimensiunea vârstei (cu etapele consacrate `n literatura de specialitate); 2. dimensiunea sau componenta dezvolt\rii fizice, cu `nsu[iri ca receptivitate, rapiditate, dezvoltare muscular\, coordonare etc., teoretizat\ de Theodor Litz; 3. dimensiunea sau componenta psihosexual\, cu teoretiz\rile celebre ale lui S. Freud, cu stadiile oral, anal, falic, latent genital (adolescen]\) [i al iubirii [i muncii (maturitate); 4. dimensiunea sau componenta psihosocial\, sus]inut\ `ndeosebi de Erik Erikson, cu etape definite prin dominan]a unor perechi de valori (`ncredere/ne`ncredere, autonomie/dependen]\, ini]iativ\/iner]ie, `ntreprinz\tor/meditativ etc.). 5. dimensionarea sau componenta cognitiv\, unde J. Piaget propune bine cunoscutele stadii de dezvoltare (senzorio-motor, preconceptual, intuitiv, opera]ional-concret, opera]ional-formal); 6. dimensiunea sau componenta moral\, identificat\ de Lawrence Kohlberg [i particularizat\ `n trei paliere: preconven]ional (0-6 ani), conven]ional (6-12 ani) [i postconven]ional (peste 13 ani); 7. dimensiunea sau componenta spiritual\, propus\ de Gordon Allport, desf\[urat\ `n faze ce descriu traseul form\rii con[tiin]ei inclusiv religioase (de la apari]ia deta[\rii senzoriale, prin primele r\spunsuri sociale, pân\ la crize [i experien]e proprii de tip religios, participare activ\ `n vederea c\ut\rii ultimelor r\spunsuri cu privire la via]\ [i moarte). Dar [i `n aceast\ evaluare complex\ rezultatul r\mâne relativ, depinzând de intersec]ia dintre [tiin]e [i arta specialistului, deoarece dezvoltarea fiec\rei persoane este unic\, fiind determinat\ de interac]iunea unui anumit num\r de factori [i variabile, unele dintre ele adi]ionale. Spre exemplu, personalitatea este o variabil\ ce contribuie fundamental `n procesul de interven]ie [i schimbare; dezvoltarea personalit\]ii – se accept\ – este produsul dintre ereditate [i mediu, dar aceste elemente sunt de o diversitate descurajant\, astfel `ncât nici rezultatul nu poate fi decât o combinat\ [i mai complex\. Asistentul social trebuie s\ pun\ `n rela]ie aceast\ realitate dinamic\, a personalit\]ii umane, cu alte variabile importante `n momentul interven]iei, ceea ce este o sarcin\ foarte dificil\. {i totu[i, trebuie s\ ad\ug\m alte dou\ variabile la cele deja enumerate: religia [i orientarea valorilor personale. De[i `n literatura de specialitate nu se reg\sesc prea multe elemente de practic\ `n asisten]a social\ pe grupuri de tip religios, `n ultimul timp se observ\ o polarizare a activit\]ilor umane (`n special politice) dup\ acest tip de valori [i este de a[teptat un puternic impact `n zona de ac]iune a asisten]ei sociale. Aici nu se pune problema c\ specialistul este sau nu este un credincios, ci este vorba despre modul `n care credin]a [i apartenen]a la o religie influen]eaz\ comportamentul uman; oamenii au sisteme de valori diferite care sunt ontologic determinate. Schimbarea pe

INTRODUCERE ~N TEORIA ASISTEN}EI SOCIALE

299

care [i-o propune practica asisten]ei sociale nu trebuie s\ contravin\ ideilor, atitudinilor, ideologiei unei persoane ce apar]ine unui anumit mediu social. Dac\ nu se respect\ aceast\ condi]ie, schimbarea devine distructiv\. O situa]ie foarte posibil\ este aceea `n care asistentul social pune `n rela]ie sisteme ce au valori contrastante; un exemplu sugestiv `l reg\sim `n asisten]a social\ a comunit\]ilor de ]igani din România. Sau, la rigoare, `n contrapunerea sistemului american, caracterizat prin valorile capitalist-pozitivist-cre[tine, cu un sistem ce se define[te prin alte valori centrale. ~n sprijinul tezei diversit\]ii variabilelor vine [i termenul de „mediu”; clientul nu poate exista decât `ntr-un spa]iu geografic, ce difer\ de la o persoan\/comunitate la alta. O cunoa[tere mai bun\ a clien]ilor presupune informa]ii cu privire la mediul `nconjur\tor, urban sau rural; modul de via]\ [i standardele existen]ei sunt legate direct de natur\ [i resursele materiale. ~ntre individ [i mediu exist\ o interac]iune perpetu\; influen]ele pot fi atât de puternice [i subtile `ncât mediul fizic exterior ajunge s\-[i pun\ amprenta pe personalitatea colectiv\ a grupurilor umane. De altfel, `n rândul tehnicilor de lucru a fost inclus\ [i tehnica schimb\rii prin mediu, validat\ de experien]a [i practica psihoasisten]ial\. Se accept\ – [i au fost dezvoltate teorii `n acest sens – c\ un individ, un grup sau o comunitate exist\ `ntr-un mediu (urban sau rural) [i c\ acest mediu influen]eaz\ `n mod diferit, prin experien]e de via]\, ideile [i valorile oamenilor; diferen]ele dintre localit\]ile rurale [i cele urbane sunt vizibile (popula]ie, activit\]i, organizare, rela]ii, ocupa]ii, resurse, stil de via]\, nivel de educa]ie [.a.m.d.) [i probabil se vor men]ine, chiar dac\ unii indicatori devin tot mai asem\n\tori. Diferen]ele se men]in, respectând regula, atât `n ceea ce prive[te tipurile de probleme [i situa]iile de criz\, cât [i la nivelul resurselor [i solu]iilor de rezolvare; competen]ele [i sarcinile asistentului social dobândesc alte con]inuturi, de[i metodologia r\mâne neschimbat\. F\r\ s\ fie reconstruit\, competen]a asistentului social cap\t\ o alt\ configura]ie, `n func]ie de complexul de variabile ale procesului de schimbare. ~n concluzie, se poate spune c\ practica eficient\ `n asisten]a social\ depinde `n mod esen]ial de performan]ele speciali[tilor interven]iei. Un loc hot\râtor `l ocup\ abilit\]ile [i deprinderile asistentului social, cum este cea a deschiderii, sincerit\]ii [i sensibilit\]ii `n lucrul cu diversitatea uman\. Fie [i numai din acest context, se poate deduce c\ o interven]ie eficient\, care s\ produc\ schimb\rile dorite, se supune [i respect\ cu stricte]e o serie de principii [i reguli. Trebuie amintit, `n acela[i timp, c\ exist\ destul scepticism cu privire la locul [i rolul asistentului social. Aceast\ atitudine are la baz\ câteva observa]ii din realitate (de exemplu, lucrul cu delincven]ii de carier\), dar nu pot fi absolutizate – c\ci s-ar transforma `n cinism. Mai mult, sunt vizibile unele dificult\]i specifice lucrului cu unii clien]i (delincven]i, toxicomani, devian]i subculturali) care contribuie la crearea unei valori negative cu privire la utilitatea interven]iei. Aceste dificult\]i pot fi grupate astfel: a) unii clien]i nu caut\ de bun\voie ajutorul de tip „asisten]\ social\”, ci `[i dirijeaz\ eforturile spre alte direc]ii, de eficien]\ imediat\ (spre exemplu, consiliere juridic\ pentru delincven]i); de aici decurge chiar o anumit\ rezisten]\ la rela]ia de ajutor; b) trebuie acceptat, de asemenea, c\ unii clien]i au mijloace [i resurse limitate [i nu valorizeaz\ suficient valen]ele interven]iei pentru schimbare; adesea, `[i fixeaz\

300

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

c)

d) e) f) g)

obiective imediate [i secundare pentru a ie[i din situa]iile dezagreabile `n care se afl\, dar f\r\ o rezolvare efectiv\ a problemelor; mul]i clien]i au un stil de via]\ ce este puternic structurat [i chiar fundamental (psihologic, social, economic) [i nu vor s\-l abandoneze; ace[tia nu doresc schimbarea `ntrucât au deja o orientare stabil\ a valorilor. Cu aceast\ categorie este foarte greu de lucrat, dar se poate face ceva pentru ei (de exemplu, pentru delincven]ii periculo[i se pot stabili obiective de stabilizare a carierei, evitându-se escaladarea conduitelor tot mai grave); la mul]i clien]i se observ\ o deformare sistematic\ a realit\]ii, `n care accentul cade pe propriile reprezent\ri [i sentimente, cel mai adesea negative; manifestarea unor dificult\]i serioase cu privire la respectarea regulilor [i normelor conven]ionale, pe care le percep ca pe ni[te constrângeri [i limit\ri ale libert\]ii sau exprim\rii personale/normale; o deteriorare vizibil\ [i `ndelungat\ a capacit\]ilor de exercitare a rolurilor [i func]iilor sociale, ceea ce conduce la diverse forme de excludere sau neintegrare `n grupurile de referin]\; o dezavuare [i o `ndep\rtare de modul/stilul de via]\ conven]ional, ce are ca efect o refugiere `n grupurile marginale [i deviante, de unde dezvolt\ comportamente de risc social.

Aceast\ list\ poate continua – `n func]ie de specificul clientului [i problemelor sale –, dar se ajunge la aceea[i concluzie: pentru ca schimbarea s\ fie posibil\ [i `n direc]ia propus\, asistentul social are nevoie de o personalitate echilibrat\ [i de o bun\ preg\tire teoretic\ [i metodologic\, acestea fiind singurele elemente sigure `n interven]ie. El trebuie s\ respecte o serie de principii fundamentale pentru a-[i atinge scopul interven]iei eficiente: 1. elaborarea [i respectarea unei strategii diferen]iate, `n func]ie de variabilele sistemului client; 2. principiul interven]iei etapizate, adic\ parcurgerea tuturor etapelor [i fazelor `n procesul de ajutor, de la evaluarea preliminar\, cunoa[terea detaliat\ [i `n]elegerea profund\ a subiectului [i pân\ la prognosticul conduitelor ulterioare schimb\rii provocate; 3. principiul interven]iei intensive, adic\ utilizarea diverselor procedee [i tehnici de lucru, a celor mai eficiente `n provocarea schimb\rii la client; 4. principiul interven]iei de durat\, mai ales la clien]ii cu probleme comportamentale, pentru a diminua riscul de reactivare a conduitelor indezirabile; 5. principiul interven]iei precoce – la clien]ii ce reprezint\ categorii de risc social, accentul deplasându-se pe latura preventiv\; 6. principiul interven]iei aparent spontane, `n vederea cre\rii unui climat cât mai natural care este mai eficient `n lucrul cu clien]ii [i elimin\ suspiciunile gratuite; 7. principiul pruden]ei profesionale ce se refer\ la alegerea strategiei adecvate pentru a elimina riscurile unui e[ec sau, mai grav, pentru a nu se ajunge la provocarea de probleme suplimentare; toate tehnicile [i procedeele trebuie s\ fie subordonate intereselor clientului. O alt\ regul\ de baz\ se refer\ la faptul c\ asistentul social nu trebuie niciodat\ s\ for]eze procesul de interven]ie; uneori, aceast\ lips\ de „r\bdare” profesional\ poate

INTRODUCERE ~N TEORIA ASISTEN}EI SOCIALE

301

s\ provoace efecte contrare [i, de asemenea, o mai mare ne`ncredere a clien]ilor `n propriile for]e [i `n competen]a asistentului social. Ideea fundamental\ care trebuie indus\ `n lucrul `n vederea schimb\rii este aceea a posibilit\]ii schimb\rii, chiar dac\ necesit\ o perioad\ mai `ndelungat\ (pentru toxicomani, de exemplu, poate s\ dureze ani de zile); de asemenea, societatea/grupurile de referin]\ trebuie s\ manifeste o mare `n]elegere [i acceptan]\ fa]\ de cei dispu[i s\ se mobilizeze `n vederea schimb\rii. Pentru a pune `n aplicare toate aceste reguli [i condi]ii [i pentru a asigura o interven]ie eficient\, asistentul social trebuie s\ probeze [i s\ aib\ `n vedere urm\toarele elemente: – s\ st\pâneasc\ foarte bine cuno[tin]ele despre comportamentul [i schimbarea comportamental\, de la teoriile generale [i pân\ la cazurile de excep]ie; cadrul de referin]\ teoretic\ trebuie s\ cuprind\ cuno[tin]e temeinice din teoria stresului, teoria rolurilor (indispensabile `n interven]iile de criz\), teoria sistemelor, teoria comunic\rii (pe care se bazeaz\ interven]ia de scurt\ durat\), psihologia personalit\]ii (persoana este ]inta principal\ a schimb\rii); – s\ posede cuno[tin]e despre metode [i tehnici de investigare social\ [i cunoa[tere individual\ [i, de asemenea, s\ cunoasc\ foarte bine metodele [i tehnicile de interven]ie propriu-zis\, `n `ntreaga lor diversitate, de[i se poate specializa pe un anume tip; – dintre abilit\]ile [i calit\]ile sale nu trebuie s\ lipseasc\ realismul: s\ nu fie nici prea optimist, nici prea pesimist, s\ evite feedbackul negativ, s\ nu se opun\ clien]ilor ce se `mpotrivesc, s\ fie autoritar `n fa]a clien]ilor manipulativi etc.; – s\ respecte codul de deontologie profesional\; s\ nu foloseasc\ niciodat\ clien]ii pentru satisfacerea propriilor nevoi; – s\ nu domine `n mod gratuit; s\ nu-[i transforme clien]ii `ntr-o prad\ sau `n persoane captive; s\ nu pozeze `n „expert” `n toate [i s\ abandoneze pozi]iile de superioritate; s\ promoveze [i s\ se bazeze pe valori pozitive `n interac]iune (acceptare, `n]elegere, dialog, c\ldur\, preocupare); – asistentul social trebuie s\ inspire `ncredere, s\ promoveze credibilitatea [i s\ asigure confiden]ialitatea; pozi]ia unui profesionist face trimitere la aceste valori care-[i propun activarea abilit\]ilor [i motiva]iilor ce sus]in schimbarea; – depistarea [i eliminarea punctelor slabe din propria personalitate; uneori, este posibil\ simularea unor elemente pozitive (spre exemplu, onestitate, acceptare, deschidere), dar aceasta nu poate dura prea mult timp, astfel `ncât calit\]ile respective trebuie educate; – practicarea exerci]iilor de autocunoa[tere [i autodezvoltare; `n practic\ se manifest\ diverse figuri de asisten]i sociali „deficien]i”: nesigurii (cei ce `ncearc\ s\ domine excesiv [i nejustificat `ntâlnirile), avizii de putere (cei ce-[i sufoc\ clien]ii), slabii (cei ce evit\ contactul [i se tem de apropierea de client). Examinarea de sine conduce la descoperirea punctelor vulnerabile [i la direc]ionarea eforturilor de schimbare proprie (eliminarea stereotipurilor sociale, a atitudinilor sexiste, acceptarea celuilalt diferit, autocontrol etc.). Din acest portret complex al actorilor implica]i `n procesul de schimbare, ca fundament al asisten]ei sociale, cu evantaiul larg de func]ii [i roluri, se demonstreaz\ c\ interven]ia nu este doar o provocare, ci `n primul rând un demers [tiin]ific, riguros

302

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

[i specific; metoda asisten]ei sociale, de[i `mprumut\ unele elemente din alte domenii, este o metod\ [tiin]ific\ [i este aplicat\ de speciali[ti.

Bibliografie selectivã Barker, R.L., The Social Work Dictionary, NASW Press, Washington D.C., 1988. Bocancea, C.; Neam]u, G., Elemente de asisten]\ social\, Editura Polirom, Ia[i, 1999. Brill, A., Nobody’s business: Paradoxes of privacy, Addison-Wesley, Reading, Massachusetts, 1990. Davies, M., The Essential Social Worker, Gower, Aldershot, 1985. Du Ranquet, M., Les approches en service social, Centurion, Québec, 1981. Egan, Gerard, The Skilled Helper, Brooks, Grover, 1994. Howe, D., Introducere `n teoria asisten]ei sociale, UNICEF, Bucure[ti, 2001. Miftode, V., Teorie [i metod\ `n asisten]a social\, Editura Axis, Ia[i, 1995. Minahan, A. (ed.), Encyclopedia of Social Work, National Association of Social Workers (NASW), Silver Spring, Maryland, 1987. Morales, A.; Sheafor, Bradford W., Social Work: A Profession of Many Faces, Allyn & Bacon, Boston, 1989. O’Neil McMahon, M., The General Method of Social Work Practice, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1990. O’Neil McMahon, M., Advanced generalist practice: with an international perspective, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, 1994. Pincus, A.; Minahan, A., Social Work Practice: Models and Methods, F.E. Peacock Publishers, Itasca, Illinois, 1973. Reid, W.J., Family problem solving, Columbia University Press, New York, 1985. Siporin, M., Introduction to Social Work Practice, MacMillan, New York, 1975.

Maria Roth, Adina Rebeleanu

Modelele teoretice în asistenþa socialã1

1. Psihanaliza 2. Teoria comportamentalã (behaviorismul) 3. Modele terapeutice de tip psihanalitic 4. Modele terapeutice de origine comportamentalistã 5. Alte modele teoretice relevante pentru asistenþa socialã 6. Concepþii integratoare în asistenþa socialã: modelul sistemelor ecologice 7. Privire retrospectivã asupra concepþiilor specifice asistenþei sociale 1. Acest capitol este adaptat ºi preluat din volumul M. Roth, A. Rebeleanu, Asistenþa socialã. Cadru conceptual ºi aplicaþii practice, Editura Universitarã Clujeanã, Cluj-Napoca, 2007.

Teoria muncii sociale, un domeniu vast ºi complex, este caracterizatã printr-o rapidã expansiune în ultimele decenii, a adoptat modele ºi tehnici din ºtiinþele sociale, dar le-a dezvoltat în mod propriu, adaptându-le la cazuistica sa specificã. Caracterul particular al modelelor teoretice din asistenþa socialã provine din însãºi necesitatea de reconsiderare teoreticã a modelelor de bazã privind comportamentul uman, societatea ºi legãturile dintre acestea douã, pentru a le adapta la cazurile particulare, cu nevoi sau particularitãþi speciale. D. Howe (1997, p. 171) considerã cã o concepþie teoreticã clarã influenþeazã asistenþii sociali în cinci arii importante, care trebuie considerate ca pãrþi integrante ale procesului de asistenþã socialã: 1. observarea situaþiei: teoria informeazã asistentul social în legãturã cu ceea ce trebuie sã caute ºi sã vadã; 2. descrierea situaþiei: oferã un cadru conceptual ºi un vocabular adecvat, care permit sistematizarea ºi organizarea celor observate; 3. explicarea situaþiei: dã indicii pentru a putea face legãturi între datele unor observaþii ºi pentru a gãsi relaþiile cauzale dintre evenimentele care apar în evoluþia cazurilor sau a fenomenelor psihosociale studiate; 4. permite unele predicþii, privind evenimente viitoare sau consecinþe ale unor situaþii prezente; 5. intervenþia: sugereazã posibilitãþi ºi direcþii de schimbare a situaþiei date. Nici un model teoretic nu este, singur, suficient de cuprinzãtor (de comprehensiv) încât sã ofere explicaþii ºi soluþii pentru toate variantele, necesitãþile ºi posibilitãþile pe care le conþine individualul, adicã nu poate oferi un cadru de înþelegere pentru toate cazurile practice. Practicienii afiliaþi unui anumit model pot aplica concepþii sau chiar tehnici asociate unei alte teorii. Puþini sunt cei puriºti, care se considerã adepþi în exclusivitate ai unui singur model teoretic. Acei practicieni care ar ºti sã acþioneze doar conform unui singur model, ar face un deserviciu clienþilor lor, dar ºi lor înºile, fiindcã ºi-ar limita eficienþa activitãþii profesionale la rezolvarea acelor probleme care corespund exact (lucru foarte rar întâlnit în realitate) modelului teoretic ales. Diferenþele dintre teorii privesc felul de a privi lumea, modul de a explica adaptarea la viaþa socialã, factorii dezvoltãrii, punctul de vedere asupra resurselor umane, asupra bolilor, a handicapului, a insucceselor, a scopurilor intervenþiei ºi a duratei acesteia, a metodelor de evaluare ºi a altor dimensiuni importante ale muncii cu cazurile (Howe, 1997). Pentru conturarea cadrului teoretic al activitãþilor de ajutor, curentele terapeutice dominante ale primei jumãtãþi a secolului XX – anume psihanaliza ºi behaviorismul – au avut cea mai mare influenþã. Ele au stat la baza multor altor modele conceptuale mai noi, respectiv actuale, care ghideazã intervenþii în scopul de a îmbunãtãþi capacitatea de adaptare a individului la cerinþele mediului sãu social. Modelele teoretice privind procesul obþinerii unor schimbãri în modul de adaptare al indivizilor, pe care le

MODELELE TEORETICE ÎN ASISTENÞA SOCIALÃ

305

prezentãm în continuare, nu le cuprind pe acelea care analizeazã formele de protecþie socialã, cauzele problemelor sociale sau contextul social-politic care favorizeazã sau limiteazã procesul de ajutor. Ele vor fi încadrate de modele teoretice specifice, care nu constituie în prezent subiectul discuþiei noastre.

1. Psihanaliza Teorie cu un puternic impact asupra tuturor formelor de relaþii ºi activitãþi de acordare de ajutor, cu cea mai lungã istorie ºi cea mai mare influenþã asupra asistenþei sociale dintre teoriile privind personalitatea umanã, psihanaliza a fost introdusã de Sigmund Freud (1856-1939), medic psihiatru vienez, ºi dezvoltatã ulterior de cãtre discipolii ºi continuatorii sãi (Carl Jung, Alfred Adler, Otto Rank, Anna Freud, Erich Fromm, Karen Horney, Wilhelm Stekl, Melanie Klein, Ernest Jones, Margaret Mahler, Bruno Bettelheim, Ferenczi Sándor ºi mulþi alþii). În circumscrierea modelului sãu de înþelegere a bolilor psihice, Freud a pornit de la observaþia cã îndãrãtul comportamentului uman se afl\ motivaþii ascunse observatorului din afarã, necunoscute chiar individului însuºi. Psihanaliza freudianã clasicã încearcã sã descopere mecanismele invizibile ale psihicului pacienþilor care suferã de boli psihice, aducând la suprafaþã ceea ce se ascunde îndãrãtul simptomelor nevrotice. Într-o epocã în care cauzele bolilor psihice erau cãutate primordial în factori de naturã fiziologicã, Freud a susþinut, în explicarea simptomatologiei nevrotice, principiul determinismului psihologic – la originea comportamentului psihic tulburat se aflã factori psihici (Herman, 1988). Munca terapeuticã cu pacienþii, notatã cu deosebitã rigurozitate de savantul Freud, a pus în luminã importanþa evenimentelor traumatice din trecutul persoanei. Prin analiza materialului oferit de amintirile ºi visurile bolnavilor, metoda psihoterapeuticã elaboratã de Freud a pus în evidenþã importanþa specialã a evenimentelor din copilãrie pentru întreaga evoluþie ulterioarã a personalitãþii. Freud a acordat o semnificaþie deosebitã rolului traumelor, a cãror conºtientizare va înlãtura efectul de declanºare a simptomatologiei nevrotice. El a cãutat sã înþeleagã efectul fanteziilor din mica copilãrie ºi a descoperit cã uitarea acestora este legatã de caracterul lor adesea inacceptabil din punct de vedere moral. Studiind modul în care experienþele traumatice se ºterg din memorie, Freud a descoperit mecanismele refulãrii, rolul dinamizator al inconºtientului în elaborarea unor mecanisme de apãrare ale psihicului împotriva conºtientizãrii evenimentelor neplãcute ale trecutului. Ulterior, în locul concepþiei care pornea de la evenimente traumatice singulare, Freud a realizat importanþa relaþiilor afective cu pãrinþii de pe parcursul copilãriei. Construind ipoteze ºi cãutând explicaþii în procesul de psihoterapie al unor pacienþi nevrotici adulþi, Freud a elaborat în mod deductiv teoria dezvoltãrii psihosexuale, fundamentalã pentru înþelegerea dinamicii dezvoltãrii psihice, totuºi adesea rãstãlmãcitã în mod vulgar, exageratã sau ultrasimplificatã. Conform acestei teorii, la naºtere, individul este o fiinþã dominatã de instincte, de principiul plãcerii. Mai apoi, în cadrul relaþiei cu pãrinþii ºi, în general, cu cerinþele sociale, prin interiorizarea interdicþiilor venite din partea pãrinþilor, copilul va reuºi sã-ºi amâne nevoile, respectiv sã le transforme, astfel ca ele sã fie acceptabile social. Conform concepþiei freudiene, nevrozele în primul rând, dar ºi celelalte boli psihice au drept cauzã tulburãrile

306

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

survenite într-unul din stadiile dezvoltãrii psihosexuale ºi care conduc la conflictul intrapsihic dintre motivaþii ºi instincte ºi afecteazã relaþiile dintre cele trei instanþe ale structurii personalitãþii, Idul, Egoul ºi Superegoul: – Idul reprezintã structura primitiv-instinctualã a omului, care cuprinde dorinþe ºi motivaþii inconºtiente. El tinde spre satisfacþii imediate ºi reducerea stãrilor de tensiune datorate amânãrii satisfacerii trebuinþelor; – Egoul, structura Eului raþional, are ca sarcinã principalã adaptarea la realitate; se orienteazã conºtient, cu ajutorul unor procese psihice ca percepþia, gândirea, decizia etc.; – Superegoul este structura care cuprinde perceptele morale ºi valorile sociale dupã care se conduce individul, aºteptãrile sale de la sine, idealurile spre a cãror realizare tinde; acestea sunt interiorizate prin intermediul pãrinþilor, al educaþiei, al culturii. Comportamentul unei persoane este produsul conflictelor dintre structurile amintite, conflicte care, la rândul lor, pot fi conºtiente sau inconºtiente. Conceptul freudian de inconºtient cuprinde un ansamblu de experienþe, fantezii ºi amintiri, fiind sursa tuturor suferinþelor psihice. Valoarea concepþiei psihanalitice pentru asistenþa socialã se exprimã în primul rând prin explicaþia pe care o dã dificultãþilor de adaptare la societate, prin conflictele neprelucrate, traumele copilãriei, lipsa de conºtientizare a frustrãrilor. În al doilea rând, psihanaliza a oferit asistenþei sociale o metodã de intervenþie în vederea tratamentului pacienþilor, laborioasã ºi prin urmare costisitoare, dar care poate conduce la îmbunãtãþirea sãnãtãþii lor mintale, înlesnind astfel adaptarea lor socialã. În al treilea rând, psihanaliza a adus la suprafaþã problematica relaþiei pacient-terapeut, punând în evidenþã importanþa disponibilitãþii amândurora ºi a compatibilitãþii lor reciproce din punctul de vedere al trãsãturilor de personalitate. În concepþia lui Freud, relaþia de ajutor este un teren adecvat apariþiei unor proiecþii asupra intervenientului (transfer) ºi al acestuia asupra pacientului (contratransfer), dând astfel naºtere unui câmp de sentimente în care de obicei sunt reactualizate conflicte ºi frustrãri intrapsihice ºi unde apar identificãri cu propriii pãrinþi sau copii sau cu alte persoane semnificative. Aceste proiecþii pot eventual tulbura bunul mers al relaþiei ºi scãdea valoarea ei terapeuticã. Pentru o bunã colaborare în cadrul relaþiei de ajutor, terapeutul trebuie sã devinã conºtient de propriile proiecþii asupra pacientului sãu, dar ºi de proiecþiile acestuia asupra sa. Primul teritoriu al asistenþei sociale în care concepþia psihanaliticã a prins rãdãcini a fost cel al psihiatriei, unde asistenþii sociali clinicieni s-au format în spiritul înþelegerii trecutului pacientului ºi al traumelor suferite de acesta în copilãrie. De aici, modelul s-a extins în afara clinicilor de psihiatrie ºi a devenit pentru câteva decenii dominant în munca socialã individualã cu persoanele asistate. Reprezentanþii cei mai cunoscuþi au fost M. Richmond, Anette Garett, Gordon Hamilton, Charlotte Towle, Louise Bandler. Datoritã puternicelor influenþe psihanalitice, asistarea cazurilor poartã ºi astãzi numele de asistenþã socialã clinicã. ªcoala cãreia i-au dat naºtere se numeºte ºcoalã diagnosticã, ce poart㠖 aºa cum indicã numele – amprenta concepþiei medicale care a stat la baza apariþiei sale (Szabó, 1993). În acest model medical, asistentul social îºi pune abilitãþile profesionale în slujba cunoaºterii cazului, considerat ca suferind de o boalã al cãrei

MODELELE TEORETICE ÎN ASISTENÞA SOCIALÃ

307

diagnostic trebuie stabilit, dupã care se poate gãsi tratamentul adecvat. Szabó (1993) îl menþioneazã pe Austin ca unul dintre reprezentanþii ºcolii diagnostice, acesta diferenþiind trei forme de psihoterapie: – psihoterapia psihanaliticã, care tinde spre o profundã restructurare a personalitãþii pacientului; – terapia de nivel intermediar, care recurge parþial la metodele de cunoaºtere de tip analitic, interpretativ, ºi al cãrei scop este inducerea unor schimbãri în reacþiile emoþionale ale pacientului, prin metode emoþional-corective care îºi au sursa în relaþia terapeuticã; – terapia suportivã (de sprijin), ale cãrei metode principale sunt ventilarea emoþiilor, consilierea ºi reducerea anxietãþii prin ridicarea stimei de sine a pacientului.

2. Teoria comportamentalã (behaviorismul) Apãrut ca o atitudine ºtiinþificã opusã psihanalizei, behaviorismul este o orientare psihologicã care pune accent asupra necesitãþii ºi posibilitãþii de studiu al comportamentului indivizilor, a reacþiilor ºi acþiunilor observabile, mãsurabile ºi mai puþin pe sentimentele oamenilor ºi experienþele lor subiective. Dintre personalitãþile ºtiinþifice care au fundamentat psihologia comportamentalã cei mai cunoscuþi sunt J.B. Watson (1920) ºi B.F. Skinner (1974). Printre principiile acestui curent de gândire, a cãrui influenþã depãºeºte domeniul psihologiei, se aflã sublinierea rolurilor factorilor de mediu ºi învãþãrii în determinarea comportamentelor umane. Bazat pe numeroase experimente efectuate atât pe animale, cât ºi pe copii ºi adulþi, iniþiatorii behaviorismului ºi discipolii lor au demonstrat posibilitatea modificãrii comportamentului prin condiþionare ºi decondiþionare, asociere, recompensã ºi pedeapsã, imitare ºi preluare de modele. De exemplu, Watson ºi colaboratorii sãi (1920) au demonstrat în condiþii experimentale posibilitatea de a condiþiona emoþiile umane. Ei au reuºit sã condiþioneze frica copiilor faþã de animale, prin asocierea unui stimul condiþional neplãcut cu apariþia unui animal de care iniþial copiii nu se temeau. Dupã inducerea reacþiei de fricã, cercetãtorii au reuºit sã decondiþioneze aceastã emoþie, asociind de aceastã datã apariþia animalului cu un stimul plãcut. S-a demonstrat astfel posibilitatea de a utiliza învãþarea prin condiþionare pentru schimbarea comportamentului unor persoane. De asemenea, folosirea recompenselor ºi a pedepselor este o metodã eficientã de reglare a comportamentului. Ele sunt folosite în mod spontan de cãtre pãrinþi ºi educatori în educaþia copiilor, dar pot fi folosite cu succes ºi de cãtre profesioniºtii implicaþi în schimbarea comportamentului adolescenþilor sau chiar al adulþilor cu tulburãri de comportament, al persoanelor cu deficienþe psihice, în tratamentul persoanelor dependente de droguri ºi de alcool etc. Aceastã tehnicã terapeuticã are ca elemente fixarea unui comportament-þintã, formulat în termeni concreþi, preciºi ºi stabilirea unui sistem de pedepse ºi recompense prin care individul respectiv va fi motivat pentru schimbarea repertoriului sãu de rãspunsuri comportamentale ºi pentru atingerea comportamentului-þintã. Un curent important al behaviorismului, ºi anume teoria învãþãrii sociale, fundamentat de Bandura (1963, 1969, 1986), a demonstrat cã tiparele neadecvate de comportament

308

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

sunt ºi ele învãþate, sursele învãþãrii fiind în primul rând modelele preluate din anturaj. Acest tip de schimbare comportamentalã a fost denumit învãþare socialã ºi atrage atenþia asupra semnificaþiei modelelor de comportament – adecvate sau neadecvate din punct de vedere moral – în dezvoltarea unei persoane. Intervenþiile care au ca punct de plecare behaviorismul se desfãºoarã pe parcursul unor perioade de timp scurte, mai ales comparativ cu tehnicile terapeutice de sorginte psihanaliticã. Faþã de ancorarea psihanalizei în trecut, tratamentul de inspiraþie comportamentalistã vizeazã în primul rând posibilitãþile ºi cerinþele timpului prezent. Avantajul acestui mod de gândire pentru asistenþa socialã este punerea accentului pe analiza comportamentului observabil al indivizilor ºi – totodat㠖 pe obiectivitatea sporitã a metodelor de lucru (Perlman, 1957, 1982; Pincus, Minahan, 1973; Pierson, 1994). Preluând modalitãþile de intervenþie de tip behaviorist, asistenþa socialã a fãcut progrese în direcþia sporirii rigurozitãþii demersului ºtiinþific, al intervenþiilor destinate persoanelor cu dificultãþi de adaptare socialã. Modelul behaviorist nu se limiteazã la autorii amintiþi, ci constituie, ca ºi psihanaliza, sursa dezvoltãrii a numeroase alte modele de intervenþie, fiecare fiind deosebit de util pentru anumite tipuri sau doar parþial aplicabil la alte tipuri de clienþi. Pornind de la modelele de intervenþie de tip psihanalitic ºi comportamental, pe parcursul secolului trecut au fost elaborate numeroase modele de intervenþie destinate îmbunãtãþirii capacitãþii de adaptare a persoanelor la cerinþele anturajului lor. Dacã punctele de plecare ale unora din ele pot fi clar recunoscute fie predominant în psihanalizã, fie în behaviorism, cele mai noi modele teoretice cuprind adesea combinaþii dintre aceste douã curente fundamentale.

3. Modele terapeutice de tip psihanalitic 3.1. Teoriile Eului Spre mijlocul secolului XX, discipoli ai lui Freud, precum Heinz Hartman, Erik Erikson, Eda Goldstein ºi Leopold Bellak, au susþinut rolul Eului conºtient în adaptarea la cerinþele vieþii sociale. În condiþii normale de sãnãtate mintalã, funcþiile psihice (percepþia, memoria, gândirea, autocontrolul) sunt independente de impulsurile instinctuale ºi asigurã adaptarea la mediu. Semnificaþia acestui grup de modele pentru asistenþa socialã constã în descrierea funcþiilor adaptive ale Eului, a etapelor de dezvoltare ale acestuia în funcþie de influenþele externe – ºi nu de dezvoltarea structurilor inconºtiente – ºi în descrierea unor tehnici concrete de intervenþie. Spre exemplu, E. Goldstein (1985, 1995) descrie urmãtoarele tehnici care pot fi folosite în munca clinicã în asistenþa socialã: 1. oferirea de sprijin (prin acceptare, încurajare, înþelegere); 2. sugestie, consiliere; 3. ventilarea sentimentelor clientului prin verbalizarea lor, încurajarea exprimãrii sentimentelor; 4. centrarea pe situaþia prezentã a clientului ºi acordarea de ajutor pentru înþelegerea mai bunã a propriei situaþii; analiza raþionalã a avantajelor ºi a dezavantajelor situaþiei problematice;

MODELELE TEORETICE ÎN ASISTENÞA SOCIALÃ

309

5. stimularea autocunoaºterii, reflectarea reacþiilor de apãrare, a comportamentelor iraþionale ale individului ºi ajutarea acestuia în interpretarea propriilor reacþii; 6. ajutarea clientului pentru a înþelege rãdãcinile propriului comportament din prezent prin semnificaþiile evenimentelor din trecutul sãu. Dintre teoriile Eului, o semnificaþie importantã pentru înþelegerea personalitãþii umane o are cea a lui Erik Erikson (1950), care se referã la explicarea etapelor dezvoltãrii personale. Cu rãdãcini în psihanalizã, modelul teoretic al dezvoltãrii Eului, elaborat de Erikson la mijlocul secolului trecut, este preocupat de creºterea ºi dezvoltarea funcþionãrii Eului, acordând o atenþie sporitã acþiunii factorilor de mediu. Se considerã cã modelul lui Erikson stabileºte legãtura între teoriile psihodinamice tradiþionale ºi practicile terapeutice mai noi. Aceastã teorie recunoaºte rolul important al mediului social în dezvoltarea trãsãturilor de personalitate ºi a funcþiilor umane în general. Erik Erikson (1950) a propus împãrþirea dezvoltãrii în opt stadii care se întind pe tot parcursul vieþii. Acestea constituie o extindere a stadiilor psihosexuale freudiene, însã cu multiple referiri la dimensiunea psihosocialã. Fiecare stadiu de dezvoltare are sarcinile ºi crizele sale specifice. Rezolvarea lor va duce la apariþia unor trãsãturi de personalitate specifice perioadei respective, care se pot constitui în mod echilibrat sau pot sã tindã spre un pol al acelei trãsãturi. Procesul devenirii personalitãþii va purta amprenta modului de rezolvare a fiecãreia dintre crizele corespunzãtoare celor opt stadii de dezvoltare a personalitãþii, descrise în cele ce urmeazã. 1. Perioada formãrii încrederii sau a neîncrederii bazale a sugarului când aceste caracteristici se constituie în funcþie de calitatea îngrijirii pãrinþilor. Dacã pãrintele, în primul rând mama, rãspunde nevoilor biologice, de protecþie ºi emoþionale ale copilului, copilul va dobândi încredere în lumea din jurul lui. Dacã nevoile sale vor rãmâne nesatisfãcute, atunci sentimentul dominant al copilul va fi cel de neîncredere ºi nesiguranþã, care ar putea sã îl însoþeascã de-a lungul întregii sale dezvoltãri. Pãrinþii vor încerca sã rãspundã nevoilor sugarului, rolul lor fiind cel de a-i insufla încrederea cã nu va rãmâne flãmând ºi neîngrijit, dar ºi acela de a-i forma capacitatea de a-ºi amâna trebuinþele, fãrã însã a-l pune în pericol. Dacã pãrinþii exagereazã în modul în care rãspund nevoilor copilului-sugar, el va avea sentimentul cã este omnipotent, ceea ce îi va îngreuna ulterior adaptarea la anumite cerinþe ale vieþii sociale. Pãrintele trebuie sã gãseascã un echilibru în modul în care satisface trebuinþele bebeluºului, prin care sã îi ofere siguranþã ºi încredere, creând pentru aceste trebuinþe un anumit cadru de reglare în timp (un regim de viaþã potrivit copilului). 2. Perioada formãrii autonomiei sau a îndoielii ºi ruºinii, ce apar în urma experienþelor de restricþie sau de încurajare a tendinþelor de autonomie ale copilului. Copilul antepreºcolar are o mare nevoie de miºcare, este extrem de curios ºi dornic sã punã la încercare tot ce intrã în sfera lui de acþiune, punându-se adesea în pericol datoritã competenþelor sale limitate. De aceea adultul trebuie sã vegheze la siguranþa acestuia, sã stabileascã limitele acþiunilor copilului, dar ºi sã îi ofere suficient spaþiu de miºcare ºi experimentare. Din nou, pãrintele sau adultul care îl însoþeºte pe copil va trebui sã gãseascã un echilibru în modul în care asigurã tendinþa de autonomie a copilului, pentru a nu-i induce acestuia

310

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

3.

4.

5.

6.

sentimente de neputinþã ºi îndoialã de sine, dar sã îi formeze, de asemenea, capacitatea de inhibiþie. Perioada formãrii iniþiativei sau a sentimentului de vinovãþie, raportate la posibilitãþile de manifestare a iniþiativei ºi competenþei. Pentru aceastã perioadã este specificã tendinþa copilului de a nu se limita la imitarea comportamentului adulþilor sau la reacþii faþã de stimulii din jur, ci de a lua iniþiative, pe baza propriei sale imaginaþii. Dacã adulþii din jur depreciazã iniþiativele copilului ºi au o atitudine predominant criticã sau punitivã faþã de copilul preºcolar pentru consecinþele comportamentului sãu, atunci la acesta se va dezvolta precumpãnitor sentimentul de ruºine ºi de autoînvinovãþire, care – deºi importante într-o anumitã mãsurã în relaþiile cu ceilalþi – pot inhiba dezvoltarea creativitãþii sale. Sarcina pãrinþilor ºi a celorlalþi adulþi din mediul copilului ar fi, din nou, sã gãseascã un echilibru între încurajarea fanteziilor ºi a iniþiativei în acþiuni, pe de-o parte, ºi preluarea responsabilitãþii pentru acestea, pe de altã parte. La vârsta ºcolarã micã se formeazã hãrnicia, sârguinþa sau, la polul opus, sentimentul de inferioritate. În viaþa copilului ºcolar, sarcina principalã este învãþarea ºi – mai mult – succesul ºcolar. Pentru pãrinþi, dar ºi pentru celelalte persoane – adulþi ºi alþi copii – aflate în jurul lui, aprecierea faþã de copil va fi raportatã la performanþe (mai puþin la sentimente), în primul rând cele ºcolare. Acesta este un lucru util pentru formarea atitudinii de sârguinþã a copilului, dar exagerarea aºteptãrilor faþã de el îi poate induce un complex de inferioritate. Perioada pubertãþii ºi a adolescenþei este cea a formãrii identitãþii, respectiv a confuziei de roluri. Procesul de individualizare al adolescentului îi conferã acestuia numeroase prilejuri de a pune la încercare diverse roluri, ca cel de coleg solidar, de partener al persoanei iubite, de constructor al propriei cariere, de rebel faþã de familie sau alte persoane care reprezintã autoritatea. Toate acestea sunt posibilitãþi de a-ºi exprima personalitatea ºi de a-ºi construi o identitate proprie, diferitã de cea a pãrinþilor sau de modelul dominant la un moment dat în societate. Datã fiind diversitatea cerinþelor din cadrul acestor roluri, adolescentul poate trece prin momente de confuzie, care pot sã îl împingã uneori spre comportamente cu risc: consum de droguri sau alcool, delincvenþã, neglijarea sau abandonul studiilor, comportament autodistructiv. Atitudinea persoanelor din jur poate oscila din nou între lipsa totalã de îndrumare ºi control, pe de-o parte, ºi controlul exagerat, total al adolescentului pe de altã parte, ambele comportamente unilaterale fãcând dificilã închegarea unei personalitãþi adulte echilibrate. Soluþia idealã, adoptabilã de cãtre pãrinþi ºi educatori, este înþelegerea dorinþei adolescenþilor de a încerca cât mai multe roluri ºi nelimitarea oportunitãþilor în aceastã tendinþã, dar ºi încurajarea lor în a analiza consecinþele propriilor comportamente, responsabilizarea pentru propriile succese ºi insuccese. Perioada adultului tânãr corespunde formãrii sentimentelor de intimitate sau de izolare în relaþiile cu ceilalþi. Tânãrul are tendinþa fireascã de a se apropia de persoane de acelaºi sex, de a lega prietenii intime, dar ºi de parteneri de sex opus în relaþii de dragoste. Cei care nu reuºesc sã închege astfel de relaþii intime de parteneriat, nelãsând pe ceilalþi sã îi cunoascã cu adevãrat – de obicei din frica de a nu trãda vreun secret privind propria personalitate, cum ar fi stima

MODELELE TEORETICE ÎN ASISTENÞA SOCIALÃ

311

sine scãzutã, o traumã a copilãriei, o vinã proprie, relaþii familiale conflictuale, tendinþe homosexuale etc. – se vor simþi izolaþi, excluºi din societate. Dacã însã tinerii renunþã total la propria lor autonomie de dragul partenerului lor, ei riscã sã-ºi piardã propria identitate. Din nou vor trebui sã înveþe sã gãseascã un echilibru între intimitate ºi menþinerea propriei autonomii, echilibru necesar pentru dezvoltarea identitãþii de adult bine integrat în societate. 7. Adultul de vârstã medie se distinge fie prin productivitate, capacitate de a genera ceea ce este util pentru alþii, pentru societate (generativity) fie prin stagnare ºi repliere pe sine: aceste caracteristici definesc ceea ce adultul poate oferi altora, locul ocupat de el în propria familie, în raport cu munca, cu creaþia ºi ierarhia socialã. Adultul bine integrat în societate poartã grija propriilor copii ºi adeseori a propriilor pãrinþi; se înscrie în câmpul muncii ºi contribuie la producþia socialã, pentru care îi revine un venit; dã dovadã de creativitate, pe care o manifestã în muncã, în artã, în petrecerea timpului liber, în relaþiile cu ceilalþi; transmite ceea ce cunoaºte celorlalþi din jurul sãu (copiilor sãi, elevilor sau colegilor sãi). Adultul care, datoritã unei boli psihice, vreunui handicap, unor probleme personale sau sociale nu reuºeºte sã participe în vreun fel la circuitul producþiei sociale, nu va avea mijloacele necesare îngrijirii celor care depind de el, ceea ce va creºte sentimentul sãu de inutilitate. Adesea el devine o persoanã interesatã mai mult de sine însuºi decât cei din jur, axatã pe satisfacerea propriilor nevoi ºi pe compensarea propriilor frustrãri. Deºi simþul comun ar susþine ideea accentuãrii într-o cât mai mare mãsurã a productivitãþii din cadrul bipolaritãþii productivitate-stagnare, trebuie spus cã orice om adult are nevoie sã se poatã replia asupra propriilor sale nevoi, sã fie atent la propria sa persoanã ºi conºtient de frustrãrile pe care le resimte pentru a evita suprasolicitarea ºi a preveni îmbolnãvirea sau epuizarea. 8. Adultul în vârstã se poate situa ºi el între douã caracteristici opuse, anume integritate ºi disperare. La vârsta de dupã pensionare ºi retragere din câmpul muncii, când propriii copii nu mai au nevoie de sprijinul sãu pãrintesc, persoana în vârstã se reîntoarce spre trecutul. Dacã nu este mulþumitã cu propriile sale realizãri, ea va dori sã compenseze insuccesele trãite. Când îºi dã seama cã timpul care îi mai rãmâne de trãit ar putea sã nu fie suficient pentru a-ºi duce la îndeplinire scopurile, este adesea cuprins de disperare. Bolile, starea sa afectatã de îmbãtrânirea biologicã vor accentua sentimentul neputinþei, care poate duce la disperare în faþa morþii. La aceastã vârstã, sentimentul integritãþii se bazeazã pe mulþumirea ºi împãcarea individului cu experienþele sale anterioare de viaþã, cu realizãrile sale ºi, în ansamblu, cu parcursul propriei sale vieþi. Într-o astfel de stare de mulþumire de sine gândul apropierii sfârºitului devine, în înþelegerea lui E. Erikson, mai puþin înfricoºãtor ºi poate fi acceptat cu mai multã seninãtate. Modelul funcþional al muncii cu indivizii (case work) a fost inspirat ºi el din teoria psihanaliticã. Spre deosebire însã de modelul psihanalitic în care îºi are izvorul de inspiraþie, modelul funcþional, reprezentat de autori ca Otto Rank, Jessie Taft, Virginia Robinson – cele douã din urmã fiind reprezentante de seamã ale ºcolii de asistenþã socialã din Philadelphia – are o viziune mult mai optimistã în privinþa cazurilor. Aceasta se exprimã prin recunoaºterea capacitãþilor funcþionale ale persoanelor, capacitãþi

312

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

prezente chiar ºi atunci când în structura personalitãþii existã anumite aspecte patologice. Conform modelului funcþional, munca socialã trebuie sã se întemeieze pe aspectele funcþionale ale personalitãþii umane. În cadrul ºcolii funcþionale se distinge teoria centrãrii pe client, elaboratã de Carl Rogers (1957, 1961). Modelul creat de el este definitiv înscris în istoria ideilor privind atât psihoterapia, cât ºi asistenþa socialã. De formaþie psiholog clinician, într-o scriere cu caracter autobiografic, Rogers a descris cum a reuºit el sã depãºeascã viziunea academicã privind ajutorul pe plan psihologic – de sorginte psihanalitic㠖 ºi sã devinã un bun practician atunci când, lucrând într-un centru de protecþie a copiilor, nu ºi-a putut pune suficient în valoare cunoºtinþele de psihologie ºi a fost nevoit sã cearã sprijinul asistenþilor sociali. Inspirându-se din modelul funcþional, Rogers ºi-a dezvoltat propria concepþie privind consilierea pornind de la necesitatea de a se adresa nu numai pacienþilor cu tulburãri psihice, ci oricãrei persoane, adult sau copil, în vederea facilitãrii dezvoltãrii personalitãþii sale. În concepþia lui Rogers, cadrul didactic, asistentul social, medicul au menirea de a construi relaþii de ajutor cu cei cãrora le oferã serviciile. Cei care beneficiazã de un astfel de ajutor nu mai sunt consideraþi pacienþi, ei nefiind în mod necesar bolnavi, ci clienþi, care trebuie trataþi conform criteriilor altor tipuri de servicii, anume cu respect, cu punerea pe primul plan a nevoilor lor, cu recunoaºterea dreptului lor de opþiune în privinþa ofertei de servicii ºi cu multã responsabilitate. Rogers (1957) a identificat „condiþiile facilitatoare, necesare ºi suficiente ale schimbãrii personalitãþii” ca fiind: cãldura, acceptarea, respectul, autenticitatea ºi responsabilitatea faþã de client. Pornind de la cele relevate de Rogers, B.F. Okun (1992, p. 113) stabileºte principiile pe care se bazeazã relaþiile de ajutor cu clienþii, dupã cum urmeazã: 1. imaginea de sine a clientului se constituie din interacþiunea sa cu ceilalþi. Relaþia de ajutor are drept rol îmbunãtãþirea imaginii de sine a clientului, prin înþelegerea motivaþiilor ºi sentimentelor sale, folosindu-se cu prioritate tehnica convorbirilor empatice; 2. problemele psihice ºi comportamentale provin din incongruenþele dintre imaginea de sine a clientului ºi experienþele sale cu alþii, experienþe care uneori îl obligã pe individ sã manifeste reacþii de apãrare (ca negarea sau distorsionarea experienþelor trãite). Incongruenþele vor duce la suferinþã ºi dezorganizare psihicã; 3. numai acceptarea pozitivã necondiþionatã din partea unei persoane semnificative îl poate face pe individ sã devinã deschis ºi receptiv. Din concepþia lui C. Rogers se desprinde de asemenea ideea foarte importantã pentru intervenþia caracteristicã asistenþei sociale, conform cãreia clienþii se considerã ca fiind motivaþi intrinsec sã-ºi dezvolte propriile potenþialitãþi ºi capacitatea de a-ºi rezolva propriile probleme. Condiþia principalã a dezvoltãrii capacitãþilor clienþilor este ca cel care oferã ajutor sã reuºeascã sã stabileascã o relaþie nondirectivã, empaticã, necriticã ºi grijulie faþã de client. Terapeutul format în concepþia centratã pe client este nondirectiv, de obicei nu dã sfaturi, nu îl provoacã pe client, ci îl încurajeazã sã-ºi clarifice propriile sentimente ºi afirmaþii. În acest model, ajutorul este eficient numai dacã faciliteazã autocunoaºterea. Dacã individul se înþelege mai bine pe sine însuºi, el va putea face paºi mai hotãrâþi spre rezolvarea propriilor sale probleme.

MODELELE TEORETICE ÎN ASISTENÞA SOCIALÃ

313

La începutul celei de-a doua jumãtãþi a secolului XX, concepþiile ºi ºcolile de asistenþã socialã se confruntau între ele pentru a impune modelul diagnostic (mai laborios, orientat spre patologie) sau cel funcþional (susþinând punerea în valoare a capacitãþilor persoanei). Din aceastã confruntare au apãrut teorii noi, care au preluat în mod conºtient anumite elemente metodologice din surse teoretice diferite.

3.2. Terapia psihosocialã Încercând sã unifice concepþiile aparent opuse ale modelului psihodiagnostic de orientare medicalã ºi cel funcþional, autori ca Florence Hollis ºi Francis Turner au promovat ideea preluãrii, în teoria muncii cu cazurile, a tuturor acelor componente care îºi dovedesc eficienþa practicã, realizând prin aceasta un compromis între cele douã modele. Autorii menþionaþi au fundamentat modelul terapiei psihosociale în munca socialã cu cazurile, punând accentul pe interacþiunile dintre client ºi mediul sãu înconjurãtor. În concepþia lui Hollis (1964), în afara aspectelor de sãnãtate mintalã se acordã importanþ㠖 mai mare decât în concepþiile prezentate pânã acum – laturii sociale a intervenþiei. Subliniind profesionalismul asistenþilor sociali, Turner a susþinut cã intervenþia în favoarea persoanelor asistate este o activitate psihoterapeuticã ce trebuie recunoscutã ca atare (Turner, 1978). Conceptul de terapie psihosocialã pune în valoare ideea cã persoanele care se confruntã cu probleme sociale au nevoie de activitãþi de tip psihoterapeutic de calitate pentru îmbunãtãþirea stãrii lor de sãnãtate mintalã, fapt care le va asigura o mai bunã integrare socialã. Noutatea concepþiei constã, de asemenea, în accentuarea specificului muncii sociale de a pune la dispoziþia clienþilor resursele de care aceºtia au nevoie (adãpost, alimente, îngrijire la domiciliu, ajutor material etc.). Se specificã rolul de mediator al asistentului social, care ajutã clientul sã ajungã la resurse ºi îl învaþã sã le utilizeze.

4. Modele terapeutice de origine comportamentalistã În a doua jumãtate a secolului XX, concepþiile privind munca socialã au fost radical reformate prin apariþia de modele noi, de tip comportamentalist, bazate pe activitãþi desfãºurate de asistentul social, de inducere a unor comportamente adaptive.

4.1. Teoria rezolvãrii de probleme Helen Perlman (1957) considera cã munca cu asistaþii este, în esenþã, un proces de rezolvare de probleme. În sens larg, viaþa însãºi este un continuu proces de rezolvare de probleme, în care asistentului social i se conferã un rol în momentul în care o persoanã nu reuºeºte sã facã faþã obstacolelor din viaþa ei, având nevoie de ajutor. Descriind problemele care conduc la nevoia de ajutor, Perlman remarcã spectrul lor larg, de la cele care þin de lipsa de resurse la cele privind lipsa de informaþii ºi pânã la cele de ordin emoþional sau datorate lipsei deprinderilor de rezolvare a problemelor. În acest model, specificul intervenþiei este de a-l învãþa pe client sã-ºi defineascã problema,

314

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

scopurile sale ºi acele deprinderi care îi sunt necesare pentru a ajunge la scopul dorit. Asistatul trebuie sã facã el însuºi paºi spre atingerea scopului, bazându-se pe propriile forþe. Rolul cel mai important al asistentului social este de a încuraja asistatul, pentru ca acesta sã se poatã bizui în mai mare mãsurã pe el însuºi. În aceastã privinþã Perlman a subliniat cã pe lângã latura raþionalã (definirea problemei ºi cãutarea soluþiei), latura emoþionalã este mereu prezentã prin atitudinea de sprijin, înþelegere ºi încurajare a asistatului. Tehnicile terapeutice care decurg din aceastã teorie oferã practicienilor un model prin folosirea cãruia clienþii vor dobândi deprinderile necesare în rezolvarea autonomã a propriilor situaþii problematice viitoare. Metoda s-a dovedit a fi eficientã într-o cazuisticã variatã, în special în cazurile în care asistaþii au nevoie de noi deprinderi ºi de ajutor pentru structurarea activitãþii lor.

4.2. Sistemul centrat pe sarcinã Sistemul centrat pe sarcin\ (task centered system) a fost dezvoltat de W. Reid ºi L. Epstein (1972, 1985). Modelul porneºte de la cel prezentat anterior ºi îl adapteazã pentru a-l face mai adecvat specificului muncii sociale, în care intervenþiile preferate sunt cele de scurtã duratã ºi clienþii au adesea puþine deprinderi de rezolvare de probleme. Autorii acestui model pun accentul pe implicarea cât mai mare a clientului în atingerea propriilor desiderate, scopul putând fi atins doar prin activitãþi proprii clientului, pe care le realizeazã în mod fracþionat, prin sarcini de diferite tipuri. Componentele modelului sunt pregãtirea, implementarea ºi evaluarea succesului activitãþii de rezolvare de probleme, faze comune oricãrei intervenþii din domeniul muncii sociale. Intervenþia de scurtã duratã, în modelul sistemului centrat pe sarcinã, poate fi prezentatã, pe scurt, în felul urmãtor: 1. identificã problemele principale ºi scopurile procesului de ajutor; 2. stabileºte sarcinile specifice necesare atingerii scopurilor; 3. întocmeºte un contract prin care fixeazã ordinea ºi condiþiile de efectuare a diferitelor activitãþi; 4. stabileºte sistemul de recompense în cazul realizãrii sarcinilor; 5. analizeazã ºi rezolvã obstacolele din calea realizãrii sarcinilor; 6. evalueazã rezultatele.

Prezentãm mai jos un exemplu practic: Obiectivul major: schimbarea vieþii bãtrânilor dintr-un cãmin de bãtrâni. Scopuri: 1. îmbunãtãþirea condiþiilor de alimentaþie; 2. îmbunãtãþirea condiþiilor de igienã; 3. îmbunãtãþirea condiþiilor de lucru ale personalului; 4. schimbarea atitudinii personalului. Fiecare din aceste scopuri poate fi atins printr-o serie de activitãþi specifice, care pot fi distribuite ca sarcini fie asistaþilor, fie asistenþilor sociali, fie unor terþe

MODELELE TEORETICE ÎN ASISTENÞA SOCIALÃ

315

persoane interesate în rezolvarea problemei. Câteva sarcini specifice punctului 4 ar putea fi: – personalul sã se adreseze rezidenþilor din cãmin folosind formule de politeþe („vã rog frumos”, „poftiþi”, „ce doriþi”); – personalul sã cunoascã ºi sã foloseascã corect numele rezidenþilor; – personalul sã organizeze activitãþi care sã-i bucure pe rezidenþi (serbarea regulatã a zilelor de naºtere, plimbãri zilnice, primirea de vizite sãptãmânale etc.).

5. Alte modele teoretice relevante pentru asistenþa socialã 5.1. Psihologia cognitivã Aceasta utilizeazã restructurarea cognitivã ca modalitate primarã de terapie. Gândirea, consideratã ca determinant de bazã al comportamentului, constã din judecãþi pe care le face persoana în dialogul ei interior. Aceste judecãþi ºi nu forþele inconºtiente pot sta la baza terapiei. Atunci când avem impresii, când avem anumite sentimente (de exemplu, când soþia nu se mai simte iubitã sau copilul nu se simte agreat de un cadru didactic), acestea au la bazã mai degrabã o judecatã, decât un sentiment, judecatã care genereazã sentimente. Conform acestui model, terapeutul poate sã-l înveþe pe client sã diferenþieze între propriile sale judecãþi ºi sentimente, pentru a ajunge la creºterea gradului de raþionalitate a judecãþilor ºi la restructurarea acestora conform cu situaþia datã. Datoritã legãturii stabilite între cogniþie ºi sentimente, modelul de tip cognitiv al lui Ellis a fost denumit raþional-emoþional (Ellis, 1962). În acest sens, acest model preia de la modelul psihanalitic ideea conºtientizãrii propriilor stãri emoþionale. Un specific al modului de lucru cognitivist, diferenþiator faþã de psihanalizã, este ponderea scãzutã acordatã analizei trecutului, care are doar rolul de a contribui la identificarea sursei gândirii false. Mai mare importanþã se acordã prezentului, care motiveazã comportamentul actual ºi asupra cãruia se centreazã terapia. Clienþilor nu le este permis sã foloseascã trecutul pentru justificarea dificultãþilor lor prezente ºi sunt ajutaþi sã-ºi restructureze modul de gândire referitor la cerinþele actuale. Autori diferiþi au dezvoltat acest model pentru diferite categorii de clienþi, ca de exemplu pentru cei ce suferã de depresie (Beck, 1976).

5.2. Teorii umaniste ºi existenþialiste Acestea au ca punct de plecare gândirea renumiþilor filosofi Albert Camus ºi Jean-Paul Sartre, pe care s-a brodat ulterior psihologia umanistã a lui Maslow (1954, 1971). Teoriile existenþialiste construiesc o filosofie privitoare la condiþia umanã, care cuprinde valorile esenþiale ale asistenþei sociale. Existenþialismul a preluat ideea umanistã a situãrii omului în centrul preocupãrilor ºi a accentuat capacitatea distinctivã umanã de a-ºi trãi libertatea în primul rând pe planul conºtiinþei. Omul este parte a omenirii prin calitatea sa de fiinþã cugetãtoare, liberã sã-ºi decidã propria soartã. Subliniem importanþa majorã a acestei concepþii pentru definirea valorilor muncii sociale, printre care respectul pentru client ºi recunoaºterea libertãþii sale de a-ºi decide propriul drum,

316

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

precum ºi înþelegerea atributelor sale pozitive ºi a resurselor sale de schimbare ºi de dezvoltare, înþelegerea ºi respectul intervenientului faþã de client, faþã de capacitatea lui de a-ºi defini singur drumul în viaþã ºi de a beneficia de pe urma intervenþiei. Se subliniazã, devenind o caracteristicã de maximã importanþã pentru practica muncii sociale, faptul cã fiinþele umane nu se aflã la cheremul unor forþe inconºtiente, ci sunt proprii lor stãpâni. Toate persoanele au potenþialitãþi nedescoperite, principiu din care derivã dreptul, dar ºi responsabilitatea lor pentru dezvoltarea propriilor posibilitãþi. Preþioasa libertate a fiecãrui individ trebuie folositã cu scopul ca fiecare sã-ºi fãureascã în mod conºtient propria existenþã. Maslow a susþinut ideea cã oamenii sunt buni ºi era în primul rând interesat în explicarea succesului celor care au reuºit sã se afirme. În urma studiului unor personalitãþi ieºite din comun, Maslow a postulat ierarhia trebuinþelor care trebuie acoperite într-un mediu facilitator pentru deplina autorealizare.

5.3. Intervenþia în crizã H. Parad a fost unul dintre primii teoreticieni psihanaliºti care a adaptat modelul psihologiei Eului la nevoile intervenþiei în crizã (Szabó, 1993). Iniþial, aceastã practicã terapeuticã era folositã pentru a ajuta clienþii în rezolvarea unor situaþii traumatizante care le-au depãºit capacitãþile de adaptare. Astfel de situaþii pot fi catastrofele naturale, decesul sau îndepãrtarea de o persoanã îndrãgitã, pierderea mijloacelor de subzistenþã, un accident sau o boalã gravã. Ulterior, acest model a fost dezvoltat de G. Caplan (Szabó, 1993), care l-a dezvoltat pentru sprijinirea familiilor aflate în situaþii de crizã. În cazul persoanelor aflate în situaþii de crizã, intervenþia urmãreºte restabilirea capacitãþii lor de adaptare ºi de cooperare. Eforturile profesioniºtilor se concentreazã asupra evaluãrii resurselor clientului ºi facilitarea strãduinþelor acestuia de a depãºi momentul de crizã. Practicienii îi oferã suport pentru a-ºi reface forþele, a-ºi recâºtiga încrederea în sine ºi a-ºi elabora comportamente adaptive, esenþiale pentru recâºtigarea unui nivel funcþional egal sau chiar mai înalt decât cel care a precedat criza. În acest fel, clientul va avea posibilitatea de a învãþa noi mecanisme de acþiune în viaþa socialã, ceea ce va contribui la dezvoltarea personalitãþii sale. Astfel, situaþia de crizã poate sã se transforme într-un prilej de dezvoltare. S-a structurat astfel o metodologie de lucru ce poate fi folositã în situaþiile care cer intervenþii de urgenþã, relevându-se, totodatã, posibilitãþile terapeutice ale intervenþiilor de scurtã duratã.

5.4. Analiza tranzacþionalã Model terapeutic larg rãspândit în anii ’70 ºi ’80, analiza tranzacþionalã a fost dezvoltatã de Eric Berne ca o teorie raþionalã, centratã pe realitate ºi orientatã spre învãþarea de noi comportamente. Acest model urmãreºte clarificarea ºi conºtientizarea cognitivã ºi afectivã a perspectivei clientului asupra problemei pe care o are de rezolvat. Oamenii recurg la diferite strategii de relaþionare cu membrii familiei ºi cu alte persoane, sub forma unor jocuri, ritualuri, retrageri etc. ºi învaþã sã-i manipuleze pe ceilalþi recurgând la mesaje subînþelese, la explozii de sentimente ºi la scenarii, denumite de Berne „scripte”. Pentru a-ºi da seama de scenariile inconºtiente pe care le utilizeazã, determinate adesea de rolurile din mica copilãrie – se poate remarca aici cã una din sursele

MODELELE TEORETICE ÎN ASISTENÞA SOCIALÃ

317

îndepãrtate ale acestei concepþii este psihanaliza – avem nevoie de rãspunsuri din partea partenerilor (stroke), de puncte de reper care sã clarifice relaþiile ºi intenþiile. Indivizii, deºi în general conºtienþi de problemele lor, reacþioneazã la ele într-una din urmãtoarele trei ipostaze: de pãrinte, de copil ºi de adult, în funcþie de relaþiile lor interpersonale. O personalitate adultã cu o bunã capacitate de adaptare reuºeºte sã reducã frecvenþa scriptelor care includ comportamente specifice ipostazei de copil sau celei de pãrinte ºi sã reacþioneze conform statutului de adult. În aceastã ipostazã, persoana nu numai cã poate lua decizii a cãror responsabilitate ºi-o asumã, dar nu preia nici rolul de sfãtuitor sau de dirijor al vieþii altora, neîncercând sã se comporte ca un pãrinte ºi recunoscând, deci, autonomia partenerului de tranzacþie. Terapia tranzacþionalã are la bazã învãþarea modului în care se dau ºi se acceptã rãspunsurile în cadrul relaþiilor interpersonale, prin intermediul unor tipare în care individul îºi va forma un nou mod de comunicare, de pe poziþia de adult.

5.5. Teoria comunicãrii Concepþiile care încorporeazã concepte preluate din teoria comunicãrii sunt foarte utile în construirea metodei de lucru proprii asistenþei sociale. Relaþia dintre receptor ºi emiþãtor, canalele de comunicare, limbajul comunicãrii (verbal ºi neverbal), codul, mesajul, bruiajul, feedbackul sunt noþiuni semnificative pentru procesul de comunicare. Comunicarea porneºte de la mesajul transmis de un emiþãtor – o persoanã care transmite o idee. Aceastã idee este codificatã ºi transmisã unui receptor atât pe cale verbalã, prin cuvinte propriu-zise, cât ºi prin mijloace de comunicare nonverbalã. Mesajul este recepþionat prin auz, vãz ºi uneori tactil, dupã care este decodificat, adicã simbolurile sunt din nou traduse în semnificaþiile pe care le reprezintã. Receptorul va aduce la cunoºtinþa emiþãtorului primirea mesajului, devenind la rândul sãu emiþãtor, care transmite un feedback, dar ºi un mesaj propriu. Interviul, ca metodã principalã de intervenþie ºi evaluare, este analizat ca un schimb de mesaje, pe cât posibil congruente, care au loc între asistat ºi asistent. Schimburi de mesaje au loc ºi între membrii familiei, respectiv cei ai oricãrui grup social ºi pot fi analizate din perspectiva teoriei comunicãrii.

5.6. Teoria sistemului familial Lucrul cu membrii familiei, cu pãrinþii ºi copiii sau cel din cadrul relaþiilor maritale ridicã problemele dinamicii familiale. Restabilirea echilibrului în cadrul familiei necesitã cunoºtinþe de teorie ºi terapie a sistemului familial. White (1997) remarcã raritatea cazurilor în care o familie solicitã ajutor ºi terapie pentru problemele pe care le are. Mult mai des un membru al familiei este prezentat de cãtre familie ca având o problemã care trebuie remediatã pentru a nu afecta familia. Un asistent social care lucreazã din punctul de vedere al terapiei familiei va vedea simptomele individuale ca parte a interacþiunilor familiale ºi pe sine însuºi ca un facilitator care încurajeazã familia sã-ºi punã în valoare propriile resurse ºi creativitatea pentru a gãsi soluþia. Terapia familialã porneºte de la douã modele teoretice de bazã: modelul psihanalitic ºi cel sistemic. Mai exact, de la ideea schimbãrilor în echilibrul psihic al unui membru al familiei sub

318

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

influenþa schimbãrilor de mentalitate psihicã intervenite la un alt membru al familiei. S-a ajuns la concluzia cã familia este un sistem care se autoguverneazã conform anumitor reguli (White, 1997). Terapia familialã este intervenþia asistentului social sau a altui profesionist asupra unui mic grup de oameni aparþinând aceleiaºi familii, intervenþie care vizeazã familia ca întreg. Tehnicile terapeutice analizeazã ºi modificã tiparele interpersonale de comunicare ºi de interacþiune. Terapia familiei a fost practicatã cu succes de profesioniºti, inclusiv de cunoscutul terapeut Minuchin (1974), în contexte etnice ºi culturale foarte diferite. Proliferarea teoriilor care abordeazã varietatea de aspecte ale problemelor umane oferã practicianului posibilitatea de a selecta modalitãþi de interpretare ºi de intervenþie a cãror eficienþã a fost de acum doveditã. Aceastã varietate de cunoºtinþe oferã cãi multiple de înþelegere ºi abordare a fenomenelor sociale, dar sporeºte totodatã pericolul fragmentãrii bagajului de informaþii profesionale. Pentru a ne putea apãra de acest real pericol, cauzat de limitele capacitãþii noastre de cuprindere ºi înþelegere, precum ºi de limitele accesului la informaþii, va trebui sã cunoaºtem teoriile integratoare, care oferã un cadru unificator pentru varietatea de probleme social-umane de care se ocupã asistenþa socialã.

6. Concepþii integratoare în asistenþa socialã: modelul sistemelor ecologice Este teoria pe care o considerãm ca având cel mai înalt grad de generalitate. Ea are ca punct de plecare „teoria generalã a sistemelor”, conceputã încã în prima jumãtate a secolului XX de cãtre filosoful Ludwig van Bertalanffy ºi adaptatã pentru sistemele ecologice, respectiv pentru sistemele umane de cãtre C.B. Germain, A. Gitterman ºi alþii. Dupã aceºti autori (Germain, 1979; Germain, Gitterman, 1980), ecologia este o formã a teoriei sistemelor, care ne ajutã sã înþelegem relaþiile indivizilor unii cu alþii ºi cu mediul în care trãiesc. Modelul ecologic, analizând impactul reciproc al indivizilor cu mediul lor, luând în considerare toate subsistemele care se interpun, reflectã o atitudine holisticã propice asistenþei sociale, ce depãºeºte dihotomia persoanã-mediu ºi favorizeazã abordarea probabilisticã, interacþionistã, mai utilã pentru înþelegerea problemelor sociale.

6.1. Concepte caracteristice pentru teoria sistemelor În asistenþa socialã, aceastã teorie porneºte de la premisa general acceptatã cã problemele umane trebuie privite în propriul context de împrejurãri. Indivizii, grupele, instituþiile sunt într-o continuã interacþiune unele cu altele, precum ºi cu mediul înconjurãtor. Problemele umane formeazã un sistem unitar cu mediul înconjurãtor, fiecare sistem fiind unic. Dat fiind cã fiecare sistem e format din componente, care la rândul lor pot fi considerate ca fiind ele însele sisteme, putem spune cã fiecare sistem e format din subsisteme. Subsistemele variazã în privinþa caracteristicilor lor (de exemplu, nu existã douã familii sau douã grupuri identice). Satisfacerea nevoilor

MODELELE TEORETICE ÎN ASISTENÞA SOCIALÃ

319

umane ºi dezvoltarea personalitãþii are loc în condiþiile unor tranzacþii normale între personalitate ºi mediu (pentru ca un elev sã înveþe bine e nevoie de o ºcoalã adecvatã, de profesori competenþi, de suportul pãrinþilor, de abilitãþi perceptuale ºi intelectuale adecvate, de motivaþie pentru învãþare ºi de relaþie pozitivã cu profesorii). Disfuncþiile ivite în orice domeniu al tranzacþiilor dintre indivizi sau dintre indivizi ºi resurse afecteazã nevoile umane ºi conduc la stres sau la o funcþionare necorespunzãtoare. Reducerea sau eliminarea stresului reclamã efortul îndreptat spre amelioarea adaptãrii persoanei la mediul sãu. Se întâmplã ca, singuri, unii oameni cu probleme sã nu dispunã de suficiente resurse de cooperare cu mediul lor. Munca socialã implicã asistenþa acordatã acestora, gãsirea mijloacelor de realizare a nevoilor, încercarea de a-i învãþa sã-ºi rezolve propriile probleme, de a le dezvolta resurse esenþiale, de a le mãri capacitãþile de a coopera cu mediul din jur. Abordarea sistemicã reclamã cunoºtinþe privind diversele subsisteme implicate în interacþiunea dintre om ºi mediu. a) Subsistemul individual Acesta se referã la ansamblul de componente care asigurã integrarea unui individ în mediul sãu social. El cuprinde la rândul sãu subsistemele biologic (cu multiplele sale componente, ca sistemul osos, nervos, muscular, circulator, digestiv etc., ce constituie domeniul biologiei umane), cognitiv, emoþional, comportamental, motivaþional etc. (domeniul psihologiei ºi al ramurilor sale). b) Subsistemul interpersonal Acesta se referã la relaþiile dintre pãrinþi ºi copii, relaþiile din cuplul marital, legãturile familiale mai largi, cu bunicii, socrii ºi rudele, relaþiile cu prietenii, cu vecinii, cu grupul de muncã sau cel cultural de referinþã ºi cu alte persoane semnificative din ansamblul de interrelaþii ale individului. Felul relaþiilor din ansamblul de reþele interpersonale depinde de caracteristicile individuale ale partenerilor implicaþi, dar ºi de poziþia lor reciprocã în cadrul sistemului proxim. De exemplu, natura relaþiilor dintre pãrinþi ºi copii este dependentã de poziþia de copil (caracterizatã prin dependenþã, subordonare, inferioritate, dar ºi prin dreptul de a fi iubit ºi îngrijit), respectiv prin poziþia de a fi pãrinte (caracterizatã prin responsabilitate, autoritate, independenþã, superioritate faþã de copil). Relaþiile cu anumite persoane influenþeazã relaþiile cu alte persoane (spre exemplu, o anumitã relaþie cu un partener de sex opus poate influenþa relaþia adolescentului cu pãrinþii sãi; relaþia cu soacra poate influenþa relaþia dintre soþ ºi soþie). Explorarea subsistemului de relaþii interpersonale este deosebit de importantã pentru munca practicianului asistent social, reþeaua de relaþii sociale ale fiecãruia fiind o posibilã sursã de ajutor ºi energie pentru individ. Pentru explorarea subsistemului interpersonal recomandãm metoda atomului social ºi a hãrþii sociale. c) Subsistemul organizaþiilor, instituþiilor ºi al comunitãþilor Activitatea ºi relaþiile individului se desfãºoarã în cadre formale: ºcoalã, bisericã, instituþii culturale, spital, loc de muncã, organizaþie politicã, serviciu administrativ etc. Specificul lor este determinat de ansamblul regulilor lor de funcþionare, reguli care îºi pun amprenta asupra relaþiilor dintre membrii sau participanþii la acea organizaþie, instituþie sau asociaþie. Între caracteristicile diferitelor organizaþii ºi instituþii existã deosebiri în ceea ce priveºte gradul lor de deschidere ºi de formalizare. O instituþie de protecþie a copiilor, ca de exemplu un leagãn de copii, funcþioneazã sub egida Direcþiei

320

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Sanitare. Ea are anumite reguli bine stabilite, având ca punct de plecare legile ºi regulamentele instituþiilor sanitare. Acestea îºi pun amprenta asupra activitãþilor desfãºurate cu copiii din instituþie, primordial de naturã medicalã, chiar dacã în leagãnul de copii sunt internaþi, în majoritate, copii sãnãtoºi. În astfel de instituþii concepþia medicalã se manifestã adesea ºi prin restricþii în programul de vizitare a copiilor de cãtre pãrinþii lor sau de cãtre voluntarii doritori sã-i suplineascã parþial pe pãrinþi, considerându-se c㠄strãinii” ar fi purtãtori potenþiali factori de infecþie pentru copii. Natura regulilor instituþiei poate duce astfel la o tendinþa de izolare, de închidere a instituþiei, iar de aici va urma accentuarea fenomenului de hospitalism, cu toate consecinþele sale negative asupra copiilor (întârziere în dezvoltare, tulburãri afectiv-motivaþionale etc.). d) Subsistemul mediului înconjurãtor fizic El se referã atât la mediul natural în care indivizii îºi desfãºoarã viaþa (mediul geografic, condiþiile de climã, vegetaþia etc.), care influenþeazã în mod evident modul de trai, cât ºi la creaþiile omului, adicã la mediul fizic artificial (casã, cartier, sistem de clãdiri, arhitecturã ruralã sau urbanã, vilã, bloc sau zgârie-nori ºi alte creaþii artificiale). Pentru microclimatul oricãrei familii, locuinþa e un element de viaþã esenþial. O vilã luxoasã, în care fiecare persoanã dispune de o camerã proprie, este în mod evident mai avantajoasã decât o cãsuþã dãrãpãnatã, cu o singurã camerã, care adãposteºte o întreagã familie. Din exemplele de mai sus rezultã cã dacã sistemul la care ne referim este cel social, respectiv uman, atunci interacþiunile care trebuie luate în considerare sunt dinamice, datoritã participãrii active a partenerilor. Oamenii intrã în tranzacþii unii cu alþii ºi cu mediul în care trãiesc. În concepþia sistemelor ecologice, Bronfenbrenner (1979, 1989) aratã cã problema persoanei asistate trebuie privitã din perspectiva unor sisteme ecologice de nivele diferite. a) Microsistemul cuprinde relaþiile interpersonale, rolurile persoanelor, aºteptãrile lor de rol ºi activitãþile lor intenþionale. Factorii care pot influenþa o problemã a unui asistat se referã la tipul ºi mãrimea familiei, la natura relaþiilor maritale, la influenþa copilului asupra dinamicii familiale, la poziþia reciprocã a membrilor familiei etc. b) Mezosistemul este mediul mai larg de existenþã al unui individ sau al unei familii nucleare. El cuprinde familia lãrgitã, vecinãtatea, comunitatea (etnicã, religioasã etc.) de care aparþine ºi care cuprinde legãturile reciproce dintre douã sau mai multe microsisteme în care este inclus asistatul în mod direct, cum ar fi ºcoala ºi familia, locul de muncã al pãrinþilor, cercul de prieteni ai familiei. c) Exosistemul cuprinde acele subsisteme (organizaþii) din care asistatul nu face parte în mod direct, dar care pot sã-l influenþeze în mare mãsurã ca, de exemplu, efectul condiþiilor de muncã ale pãrinþilor asupra climatului familial al copilului. d) Macrosistemul este cel mai larg cadru de influenþã, cu acþiune distalã, dar incontestabilã. Se referã la valori, norme, prejudecãþi, obiceiuri, într-un cuvânt la constantele culturale ale sistemelor sociale. Prin analiza sistemelor descrise va trebui sã descoperim aºa-numita matrice de crizã pe care ne vom baza, mai apoi, intervenþia. În aceastã categorie intrã atitudinile societãþii faþã de copii ºi

MODELELE TEORETICE ÎN ASISTENÞA SOCIALÃ

321

familie, faþã de diferitele profesii, faþã de grupurile minoritare, responsabilitatea mass-mediei pentru educarea cetãþenilor, nivelul de viaþã din societate, problemele sociale specifice ºi politicile sociale în vigoare. În privinþa fiecãruia dintre aceste nivele sistemice se pot constata factori de risc care favorizeazã apariþia ºi – poate – agravarea problemei, dar ºi factori compensatori, care reduc ºansele agravãrii unei anumite probleme. Se pot face distincþii dintre acþiunile unor factori situaþionali stabili ºi cei tranziþionali, atât în categoria factorilor compensatori, cât ºi în cea a factorilor de risc. Avantajul major al modelului sistemic este cã întreaga gamã a problematicii muncii sociale poate fi abordatã din aceastã perspectivã. Stabilirea surselor problemei ºi a focarelor de intervenþie în cadrul sistemului sunt primii paºi în aplicarea acestui model sistemic. Pentru ca asistenþii sociali sã fie eficienþi în cât mai mare mãsurã, intervenþiile trebuie sã acþioneze asupra tuturor subsistemelor critice ale unui sistem-problemã dat.

Figura 1. Þelul relaþiei de ajutor la intersecþia sistemului clientului, familiei, grupului, comunitãþii, organizaþiei, profesionistului (Poulin et al., 2000, p. 6)

În perspectiva sistemicã nu trebuie sã se piardã din vedere nici rolul pe care îl joacã asistentul social în sistemele care formeazã mediul clientului. Intervenþia din partea profesionistului devine astfel o parte a câmpului de interacþiuni dintre client ºi mediul sãu (Germain, Gitterman, 1980; Poulin et al., 2000). Un instrument de lucru specific asistenþei sociale, inspirat din modelul sistemic prezentat aici, este harta ecologicã (eco-map). Harta ecologicã este o diagramã scrisã a sistemului ecologic al unui client sau al unei familii, care descrie subsistemele majore din mediul de viaþã: familial, instituþiile ºi organizaþiile din comunitate, celelalte persoane-resursã sau persoane-risc care afecteazã ºi influenþeazã sau sunt influenþate de cãtre acel client (persoana-þintã) ºi familia sa. Ca orice hartã, ea indicã poziþia ºi distanþa factorilor specifici contextului social al clientului-þintã, permiþând formarea unei imagini sintetice.

322

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Metoda este utilã: – pentru a identifica membrii unei familii (nucleare sau extinse), natura relaþiilor dintre aceºtia, resursele pe care le pun la dispoziþia persoanei-þintã; – pentru a identifica alte persoane ºi subsisteme din mediul social al clientului/ familiei ºi resursele pe care le pun la dispoziþie; – pentru a identifica interacþiunile clientului/familiei cu subsistemele comunitãþii; – pentru a identifica contribuþiile din prezent ºi din trecut ale clientului la buna funcþionare a sistemelor ºi la integrarea altor persoane în diferitele subsisteme; – pentru a identifica resursele potenþiale adiþionale care ar putea fi folosite în interesul persoanei-þintã. Avantajele instrumentului – Sistematizeazã informaþiile privind trecutul clientului. – Poate fi adaptatã la orice tip de situaþie socialã. – Prin harta eco clientul ºi/sau familia sunt angajaþi într-un proces de evaluare a interacþiunilor cu mediul lor social. – Ajutã la identificarea contribuþiilor aduse de client funcþionãrii mediului, precum ºi a suportului sau a lipsei acestuia din partea mediului; identificã ºi evalueazã posibilele resurse de ajutor. – Relaþiile reprezentate în harta eco se pot modifica pe parcursul procesului de asistare, de aceea întocmirea ei la începutul ºi la sfârºitul procesului poate fi utilã atât familiei, cât ºi asistentului social; harta eco devine astfel un mijloc de a urmãri evoluþia schimbãrilor petrecute pe parcursul relaþiei de ajutor. Cum se construieºte o hartã eco? – Spuneþi clientului (sau unei alte persoane importante pentru acel caz, care a acceptat ajutorul) cã urmeazã sã aºterneþi pe hârtie, împreunã, o imagine a celor mai importante relaþii ale clientului cu familia sa, comunitatea din care face parte, grupul sãu de prieteni, mediul sãu de viaþã. – Începeþi cu descrierea interacþiunilor din familia clientului; membrii familiei trebuie notaþi pe hartã la fel ca în cazul unui arbore genealogic, folosind pãtrate pentru a indica bãrbaþii ºi cercuri pentru a indica femeile din familie; membrii decedaþi se noteazã cu un X ºi pot fi înscriºi pe hartã la marginea cercului familiei. – Continuaþi identificând acele sisteme ale mediului care influenþeazã viaþa clientului, respectiv a familiei sale. Dupã ce natura tranzacþiei client/sistem a fost determinatã, se traseazã o linie pentru a exprima atât legãtura, cât ºi calitatea ei (vezi legenda de mai jos). În timp ce construiþi harta eco vi se recomandã sã exploraþi: 1. cum percepe clientul/familia relaþiile sale cu alte sisteme; mai concret, cine ce face sau a fãcut ºi pentru cine; 2. ce simte clientul/familia în legãturã cu relaþiile sale cu alte sisteme, în particular ce simte clientul în legãturã cu ajutorul cerut sau primit, cum se simt membrii familiei în legãturã cu ajutorul dat; 3. cât de adecvat percepe clientul/familia schimbãrile – necesare dupã identificarea nevoilor; 4. dacã clientul/familia percepe alte sisteme care ar merita sã fie evaluate ca fiind surse de ajutor pentru a-ºi satisface/rezolva nevoile identificate.

MODELELE TEORETICE ÎN ASISTENÞA SOCIALÃ

323

Harta eco permite identificarea punctelor forte ale clientului, precum ºi ale nevoilor lui. Ea poate fi construitã ºi fãrã participarea clientului, dar cu ajutorul unor membri ai familiei, împreunã sau separat. Legenda hãrþii Se pot folosi fie descrieri verbale, fie se deseneazã linii simbolice: ____________ pentru legãturi puternice _ _ _ _ _ _ _ _ pentru legãturi tensionate pentru legãturi stresante pentru legãturi întrerupte sau deces se traseazã sãgeþi pentru a se desemna sensul din care izvorãsc ºi spre care se îndreaptã energiile ºi resursele. Prezentare de caz Ion M. este un bãiat de 16 ani cu sindrom Down (boalã cromozomialã, care afecteazã dezvoltarea intelectualã a persoanei, fiind însoþitã de modificãri anatomo-fiziologice ºi anumite caracteristici specifice ale fizionomiei, în mod special forma ochilor). D-l M., tatãl lui, lucreazã la Cãile Ferate. El lucreazã în fiecare zi, adesea ºi la sfârºit de sãptãmânã, ca sã asigure un venit decent pentru copiii sãi. Doamna M. a decedat în urmã cu doi ani într-un accident rutier. Domnul M. a fost foarte îndurerat de moartea soþiei sale ºi a fãcut cu greu faþã creºterii celor trei copii ai sãi: Maria, acum de 17 ani, Ion, de 16 ani ºi Ina, de 10 ani. Ion are un nivel intelectual deficitar; ca urmare el a frecventat ºcoala specialã de la vârsta de 8 ani, iar în prezent este elev la o ºcoalã specialã profesionalã. Ion sufer\ [i de o afecþiune cardiacã, care necesitã un tratament permanent. Familia primeºte îngrijire medicalã prin Spitalul Cãilor Ferate. În ultimul an, medicul de familie, preocupat de sãnãtatea lui Ion, a pus problema unei intervenþii chirurgicale cardiace, dar domnul M. nu ºi-a dat deocamdatã acordul, considerând cã situaþia nu este aºa de gravã ca sã riºte o intervenþie. Ion frecventeazã cursurile unei ºcoli profesionale din localitate, dar nu se înþelege bine cu colegii lui, de care se plânge cã râd de el ºi îl bruscheazã adesea. Dirigintele lui, domnul P., este profesor de atelier, iar lui Ion îi este puþin fricã de el, fiindcã îl ceartã când se plânge de colegii lui. Tatãl lui Ion are un respect deosebit pentru d-l P., în care vede singurul ajutor de nãdejde pentru asigurarea unui viitor profesional pentru bãiatul sãu, dar se pare cã Ion nu este prea priceput la dulgherie – profilul clasei. Ion preferã sã se ocupe de grãdinãrit, cunoaºte momentul cel mai adecvat în care se pot planta diferitele plante. Membrii familiei M. nu discutã prea mult unul cu altul, cele douã surori având fiecare proprii prieteni. De la moartea mamei sale, sora de 17 ani este cea care se îngrijeºte de gospodãrie. Tatãl ei nu are obiceiul sã îi mulþumeascã pentru cã îºi petrece o bunã parte din timpul ei cu treburile gospodãreºti. Când este acasã, tatãl face cumpãrãturi ºi uneori face chiar curãþenie, dar spãlatul hainelor ºi al vaselor, chiar ºi gãtitul sunt lucruri pe care trebuie sã le rezolve copiii. Ion spalã vasele cu plãcere ºi e mândru de contribuþia sa la treburile gospodãreºti. Membrii familiei nu au programe comune, fetei mai mari, de 17 ani, fiindu-i chiar ruºine sã fie vãzutã cu fratele ei. Sora mai micã, de 10 ani, se înþelege mai bine cu Ion, care se joacã cu plãcere cu ea. Pãrinþii domnului M. au decedat când Ion era mic, nu i-a cunoscut foarte bine. Bunicii din partea mamei locuiesc la marginea oraºului ºi familia M. îi viziteazã de obicei o datã pe lunã, duminica. Vizitele acestora la familia

324

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

M. sunt mai rare, deoarece bunicul lui Ion are un mic atelier de reparaþii de pantofi, unde lucreazã singur. De când nepotul sãu a devenit adolescent, bunicul se gândeºte adesea cã ar trebui sã îl înveþe meseria de pantofar ºi sã îl ia ca ajutor. Din pãcate, întâlnirile dintre bunic ºi nepot sunt rare, dar amândoi par sã þinã unul la celãlalt. Ion este foarte fericit când poate îngriji florile în grãdina bunicilor ºi când bunicul lui îi vorbeºte despre meseria de pantofar. Ion are relaþii bune cu bunicii materni. De douã ori pe sãptãmânã, dupã ore, Ion participã la un program în cadrul unei organizaþii neguvernamentale nonprofit din localitate. În cadrul acestui program, Ion face parte dintr-un grup de adolescenþi care îºi concentreazã atenþia asupra deprinderilor necesare traiului zilnic ºi a unor deprinderi utile în orice gospodãrie. Ion nu se joacã cu copiii vecinilor ºi nici cu cei de la ºcoalã. În ultimii doi ani are multe conflicte la ºcoalã, mai ales cu fetele pe care le iritã adesea. Tatãl lui Ion refuzã sã discute cu ceilalþi pãrinþi despre comportamentul fiului sãu. Nu reuºeºte sã discute nici cu Ion despre comportamentul faþã de fete. Personalul de la ONG ar vrea sã ajute ºi îi cere tatãlui sã petreacã mai mult timp cu fiul lui ºi sã îi arate mai multã afecþiune. Acesta spune cã nu vede cum poate fi fãcut acest lucru posibil, fiindcã trebuie sã munceascã ore suplimentare, pentru ca familia lui sã nu ducã lipsã de nimic.

Figura 2. Reprezentarea graficã a problemelor lui Ion M., combinând genograma ºi harta ecologicã

7. Privire retrospectivã asupra concepþiilor specifice asistenþei sociale Munca de asistare a semenilor cu situaþii dificile nu este un specific al epocii moderne. Protecþia socialã, aºa cum o înþelegem astãzi ca fiind un sistem de activitãþi bazate pe o legislaþie specificã, oferitã printr-o reþea de servicii specializate, guvernamentale sau neguvernamentale, a fost precedatã de-a lungul întregii dezvoltãri a societãþii omeneºti de activitãþi de tip caritativ, în care oamenii îºi exprimau compasiunea faþã de semenii lor aflaþi în suferinþã fie spontan ori în cadrul organizat al unei comunitãþi religiose sau

MODELELE TEORETICE ÎN ASISTENÞA SOCIALÃ

325

administrative, fie la îndemnul unor personalitãþi respectate în comunitate. Începând cu secolul trecut, marele pas fãcut în direcþia profesionalizãrii protecþiei sociale ºi a asistãrii persoanelor a fost apariþia unor concepþii ºi metode specifice de abordare a acþiunilor de ajutorare. Procesul de apariþie a teoriilor proprii ale asistenþei sociale a parcurs, pe plan istoric, mai multe stadii, pe care aici le vom trece în revistã pe scurt, urmând fazele descrise de D. Howe (1997). Primele reflecþii de asistenþã socialã de la începutul secolului XX erau mai mult studii de caz ºi investigaþii ale unor probleme social-comunitare care aveau ca scop fundamentarea unei intervenþii. Rolul concepþiei teoretice era redus, pentru asistenþii sociali era în primul rând important sã strângã date necesare intervenþiei, nu sã elaboreze teorii. A doua fazã de dezvoltare a fost marcatã de momentul în care exista deja o concepþie teoreticã privind apariþia problemelor sociale, preþuitã de cãtre asistenþii sociali pentru valoarea ei explicativã, anume psihanaliza. Pentru discipolii unor ºcoli de asistenþã socialã de sorginte psihanaliticã, cauzele problemelor sociale erau considerate a fi de ordin psihologic ºi puteau fi depãºite printr-o autocunoaºtere (analizã) aprofundatã a propriilor determinãri psihologice. Deºi aceastã concepþie a dus la dezvoltarea unei practici larg rãspândite de psihiatrie clinicã, terapeuticã, spaþiul teoretic al profesiei era încã incomplet acoperit, dat fiind cã multe din problemele individuale care aveau ca origine situaþia socialã, familialã sau a grupului de apartenenþã rãmâneau insuficient interpretate. A urmat faza ºcolii diagnostice ºi a ºcolii funcþionale (M. Richmond), care a situat relaþia de asistenþã pe un plan nou, al respectãrii clientului, recunoscând necesitatea lucrului împreunã cu clientul ºi nu doar pentru client. Pentru ºcoala diagnosticã, promotorul schimbãrilor era asistentul social, care evalua problema ºi prescria planul de tratament pentru asistat. În ºcoala funcþionalã, punctul nodal al schimbãrilor era clientul însuºi, iar asistentul social era vãzut ca facilitator al schimbãrilor benefice. Dupã anii ’60 a urmat o explozie în dezvoltarea unor concepþii teoretice diverse în asistenþa socialã, care s-au concretizat într-un numãr mare de tehnici specifice profesiei, dar de inspiraþie teoreticã diversã (analiticã, behavioristã, tranzacþionalã, intervenþie în crizã etc.). Aceasta a fost faza de achiziþie în asistenþa socialã, care a însemnat un mare avans în metodologia de lucru cu clienþii de diferite vârste ºi cu diferite probleme. Ca urmare, s-au strâns numeroase cunoºtinþe ºi date despre problemele sociale ºi modalitãþile lor de rezolvare, care au dat naºtere la reflecþii privind sistematizarea datelor ºi verificarea metodologiilor proprii asistenþei sociale. Aceastã fazã de acumulare a condus în lumea occidentalã la apariþia unui larg evantai de servicii corespunzãtoare marii varietãþi a problemelor sociale ºi de nevoi ale unor categorii foarte diverse de populaþie vulnerabilã. A ºasea fazã, din anii ’70, a fost cea a încercãrii de unificare a teoriilor din asistenþa socialã pe baza fixãrii unor scopuri ºi a unor obiective comune, care se referã la mai buna adaptare a asistaþilor la cerinþele vieþii sociale. S-au conturat astfel o serie de concepte centrale ºi unificatoare pentru asistenþa socialã, ca cel de ecosistem, care fixeazã cadrul de analizã a problemelor asistatului, sistemul social din care el face parte. Aceastã concepþie integratoare s-a întemeiat pe teoria sistemelor. La fel ca în alte ºtiinþe, teoria sistemelor nu a înlocuit dezvoltarea teoriilor ºi practicilor specifice, în special a celor centrate pe client.

326

TRATAT DE ASISTEN}| SOCIAL|

Perioada a ºaptea, o nouã treaptã în dezvoltare, este cea a clasificãrii teoriilor. Cercetãtorii cautã criterii de clasificare ºi paradigmele cuprinzãtoare care definesc orientãrile teoretice într-o anumitã perioadã social-istoricã. În perioada anilor ’70, Leonard (1975) a surprins dimensiunea obiectivitate-subiectivitate ca fiind cea care diferenþiazã în mod prioritar concepþiile teoretice. În funcþie de aceastã dimensiune, Leonard a descris douã paradigme fundamentale, opuse, care tind, una spre polul subiectivitãþii ºi alta spre cel al obiectivitãþii: – paradigma ºtiinþelor fizice, care tinde spre o cât mai mare obiectivitate în orice demers ºtiinþific. Ea impune în ºtiinþele sociale necesitatea derulãrii cercetãrilor în conformitate cu standardele mãsurãrii exacte ºi ale verificãrii rezultatelor, prin metode riguroase, controlabile. Din cauza complexitãþii sistemelor social-umane, dezideratul obiectivitãþii este pe cât de important, pe atât de greu de atins, chiar cu mijloacele cercetãrilor cantitative ºi ale prelucrãrii statistice. Numãrul mare de factori care influenþeazã un fenomen social face ca evoluþia sa sã fie greu de prevãzut, chiar ºi în condiþiile în care cercetãtorii tind spre obiectivitate maximã; – paradigma ºtiinþelor umane, care accentueazã influenþa subiectivitãþii personalitãþilor care elaboreazã concepþiile teoretice asupra conþinutului acestora. Subiectivitatea se referã la valorile personale ale celor care construiesc sisteme teoretice, valori care poartã amprenta situaþiei sociale ºi a evoluþiei personale a autorilor. Burrell ºi Morgan (1979) au adãugat o altã dimensiune semnificativã pentru ºtiinþele socioumane, anume cea a stabilitãþii/schimbãrii. În funcþie de specificul lor, concepþiile teoretice pot susþine în primul rând ideea stabilitãþii, respectiv a schimbãrii sociale. În funcþie de aceastã diferenþiere, se constituie: – paradigma stabilitãþii, care cuprinde punctele de vedere teoretice ce analizeazã fenomenele sociale prin prisma valorii lor în menþinerea ordinii sociale existente; – paradigma schimbãrii sociale, care cuprinde concepþiile ce se axeazã mai mult pe dinamica schimbãrilor sociale ºi pe nevoia de schimbare. Pentru asistenþa socialã aceste paradigme sunt uºor vizibile ºi contureazã modele foarte diferite de abordare a analizei proceselor sociale ºi mai ales a intervenþiei sociale. Combinarea celor douã dimensiuni amintite – stabilitate/schimbare ºi obiectivitate/subiectivitate – duce, dupã David Howe, la conturarea concepþiilor teoretice de bazã în asistenþa socialã prezentate mai jos. Umanismul radical, atitudine ºtiinþificã descrisã de autorul amintit ca fiind marcatã de dimensiunile de subiectivitate ºi schimbare, având ca rezultat producþii teoretice prin care se tinde la trezirea conºtiinþei societãþii în raport cu problemele sale sociale. În aceastã paradigmã se regãsesc concepþii diverse care îmbinã politicul cu umanismul ºi cu exigenþele morale. Interpretativismul, orientare marcatã de dimensiunile de subiectivitate ºi stabilitate, care se distinge prin strãduinþa de a descoperi ºi de a evalua semnificaþia fenomenelor sociale ºi psihosociale, precum ºi efectul lor asupra oamenilor. La întâlnirea dimensiunilor de obiectivitate ºi stabilitate se situeazã funcþionalismul, considerat de Howe, pe bunã dreptate, ca o orientare ce gru