Totalitarismul Sovietic [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANȚA FACULTATEA DE ISTORIE ȘI ȘTIINȚE POLITICE MASTERAT: POLITICĂ MONDIALĂ ȘI EUROPEANĂ

EXPERIMENTE TOTALITARE ÎN UNIUNEA SOVIETICĂ. MAREA TEROARE STALINISTĂ 1936-1938

Masterand, Drăgulin Alexandru-Ionuț

1. CARACTERISTICI GENERALE ALE TOTALITARISMULUI Fenomen de amploare al secolului XX, totalitarismul a oferit noi dimensiuni ale organizării și funcționării societății umane, fiind în același timp o demonstrație a forței și influenței pe care un sistem ideologic le poate exercita asupra individului. Fără îndoială, totalitarismul în dimensiunile sale politice, sociale, economice și culturale nu constituie astăzi doar un subiect de cercetare științifică; el reprezintă încă o provocare și o seducție pentru mulți lideri politici contemporani. Definirea conceptului de totalitarism și expunerea principalelor sale trăsături și obiective se pot face atât din perspectivă politică, cât și din perspectivă psihologică. Definiția oferită de Dicționarul Explicativ este mult prea lacunară pentru a contura o imagine globală corectă a termenului. Indiferent de particularitățile statelor în care au fost instaurate, regimurile totalitare prezintă o serie de caracteristici comune, care cuprind atât noțiuni de simbolistică politică, cât și relațiile specifice între lideri și societate. Principiile de bază ale regimurilor totalitare se pot rezuma astfel: monopolul partidului unic în conducerea societății, implementarea unei ideologii proprii la nivelul întregii societăți, controlul asupra maselor prin aplicarea metodelor represive și de teroare la nivel instituționalizat, eliminarea principiului separării puterilor în stat și cumularea de către lider a tuturor mecanismelor de decizie, sistematizarea unui cult al personalității – formă de propagandă care idealizează și exagerează calitățile personale, existente sau nu, ale liderului. Pentru a putea fi aplicate aceste trăsături, este nevoie de existența unei societăți închise, refractară la schimbări de orice natură și incapabilă de a se exprima liber și a formula idei și preferințe. În continuare, vom considera Uniunea Sovietică drept model al statului totalitar în secolul XX și vom prezenta configurația sa politică, socială și economică, prin care a fost posibilă instaurarea unui regim de teroare. Bazându-se pe tehnologia modernă, statul totalitar al secolului XX debuta sub forma unei dictaturi care exercita întreaga putere politică, însă nu se oprea aici. Treptat, statul instituia un control extins asupra tuturor aspectelor vieți i umane: economic, social, intelectual și cultural. Deși un asemenea control nelimitat nu a putut fi niciodată pe deplin realizat, libertatea de acțiune a individului a fost în mare măsură redusă. Deviația de la normă, chiar în 1

materie de artă sau comportament familial, putea deveni o crimă. În teorie, nimic nu era neutru din punct de vedere politic, nimic nu era în afara obiectivelor statului. Această viziune grandioasă asupra controlului absolut al statului era complet diferită de liberalismul și democrația secolului al XIX-lea, dar și de autoritarismul conservator. Totalitarismul a apărut ca reacție la extinderea liberalismului ca formulă politică. Acesta din urmă încerca să limiteze puterea statului și să protejeze drepturile individului: liberalii se bazau pe raționalitate, armonie, progres pașnic în conformitate cu nevoile societății și o clasă de mijloc puternică. Însă adepții totalitarismului respingeau aceste principii, deoarece ei credeau în puterea voinței, conflictul declarat și violența manifestată. În ceea ce privește raporturile dintre indivizi și stat, totalitarismul aduce o viziune nouă, în comparație cu ideile democratice. Individul era considerat mult mai puțin valoros decât statul și nu existau drepturi pe termen lung, ci doar recompense temporare pentru loialitate și serviciile aduse „cauzei” regimului. Doar liderul atot puternic și partidul unic, aflați mai presus de lege și de tradiție, determinau destinul statului totalitar. Spre deosebire de vechiul autoritarism, totalitarismul nu se baza doar pe elitele politice, ci și pe mase. Statul totalitar a căutat și, uneori a reușit să obțină sprijinul claselor sociale nemulțumite de consecințele liberalismului clasic. Totalitarismul s-a întemeiat pe mase îndoctrinate politic, pe oameni angajați în procesul politic; în cazul de față, consolidarea regimului din Uniunea Sovietică s -a realizat prin contribuțiile celor devotați cauzei socialismului. Un alt element important pentru specificul relației dintre elite și mase îl reprezintă cultul personalității staliniste; puterea de seducție și nivelul de manipulare au fost de natură să deturneze atenția publicului de la adevărata față a regimului. Mișcările de masă comandate de Stalin au avut rolul de a masca teroarea fizică și psihologică pe care o practica partidul unic. O altă caracteristică a regimului totalitar socialist a fost dinamismul fără limite. Societatea comunistă a fost o societate complet mobilizată, o societate care înainta permanent către un scop final, stabilit de Iosif Visarionovici Stalin. Acest țel nu a fost niciodată limitat doar la supraviețuirea regimului, ca în cazul unei dictaturi. Crearea „omului nou” și a unei societăți fără clase, indiferent de metodele folosite, erau preocupări de bază în politicile și deciziile arbitrare elaborate de Stalin. Dar, în mod 2

aparent paradozal, regimul comunist nu și -a îndeplinit niciodată în totalitate obiectivele formulate concret. Sau, mai precis, de îndată ce un obiectiv era realizat, cu prețul unor sacrificii enorme, la comanda liderului apărea un alt țel, menit să îl înlocuiască pe cel vechi și să mențină societatea într-o mobilizare continuă. Prin urmare, totalitarismul era un fel de revoluție permanentă, de revoluție neterminată, în cadrul căreia transformarea profundă și rapidă, impusă de sus, continua la nesfârșit. Raymond Aron, un remarcabil observator al fenomenului totalitar în secolul XX, era de părere că regimul nu devine totalitar printr-o chemare progresivă, ci el pleacă de la o intenție originală, anume dorința de a transforma în mod fundamental ordinea existentă în funcție de o ideologie. Ideologia comunistă, în formula aplicată de Stalin, a fost dominată de teroare. Spre deosebire însă de Revoluția Franceză, care prin dictatura iacobină poate fi considerată un prototip al terorii totalitare, regimul lui Stalin nu a folosit teroarea doar ca un instrument de eliminare a adversarilor, ci a făcut din ea un mod de guvernare. Scopul terorii era controlul asupra societății și consolidarea puterii personale a lui Stalin. Conștiința fragilității regimului a determinat perpetuarea terorii la nivel de masă. Strategia de impunere a ideologiei socialiste, gândită de cei aflați la vârful aparatului de partid și de stat, nu era bazată pe o comtinuitate a tradițiilor politice, sociale, culturale, economice sau religioase. Dimpotrivă, comunismul a făcut din anihilarea trecutului o practică curentă. Istoria a fost rescrisă în conformitate cu viziunea socialistă, religia a fost înlăturată pe motiv că este o pură invenție umană, econom ia a fost reorganizată potrivit principiilor colectiviste, iar domeniului cultural i-au fost impuse noile dimensiuni ale „realismului socialist”, curent intelectual care, impus de la vârf, oferea o imagine deformată și idilică a vieții cotidiene în noua so cietate socialistă. Avem, prin urmare, toate trăsăturile unei societăți închise, ai cărei membri sunt incapabili să gândească liber și să formuleze opțiuni, propuneri și preferințe. Dirijismul absolut face parte din esența totalitarismului, ajungându-se ca liderii comuniști să decidă, în locul maselor, ceea ce consideră ei că este bine pentru acestea. Dezvoltarea societății este dictată de elite, într-un mod abuziv și constrângător. În definiția lui Karl Popper, societatea închisă este definită ca o societate în care oamenii nu se consideră responsabili pentru deciziile lor personale. Deciziile personale sunt luate potrivit unor

3

credințe magice, a unor credințe de grup și a unor credințe în predestinare 1. Considerându-se agenții istoriei, cei care aplicau legile ei de neînlăturat, comuniștii dictau toate schimbările sociale; acestea erau oprite sau controlate potrivit unor legi despre care se credea că ar guverna societatea umană2. Popper condamnă teoria istoricismului, arătând că evoluția umanității nu este dictată întotdeauna de legi imuabile, ci de deciziile luate de lideri. Cu toate că regimul comunist, în varianta stalinistă, interzicea orice fel de manifestare religioasă, însăși ideologia concepută de partid căpătase un pronunțat caracter religios. Raoul Girardet consideră că în comunism existau mituri politice care aveau în adâncul lor rădăcinile unor mituri religioase. „Totalitarismele moderne s-au construit pe realitatea subiacentă a Răului ce trebuie exorcizat, a mântuirii care terbuie asigurată. Mitul vârstei de aur, al revoluției salvatoare, al salvatorului sau al unității alcătuiesc recuzita sau inventarul clasic al comunismului”3. Într-o introducere la volumul „Originile și sensul comunismului rus”, al lui Nikolai Berdiaev, Vasile Boari face o paralelă între comunism și religia creștină și desoperă

trei

puncte

comune:

mesianismul

proletar,

mitul

colectivității

–

depersonalizarea individului și integrarea lui asemenea unei piulițe într-un ansamblu al unei mașini și, în final, dogmatismul – reguli stricte și extreme ale ideologilor comuniști4. Ideea mesianică punea proletariatul în centrul atenției, susținând că doar această categorie socială trebuie să aibă putere de decizie politică. În realitate, proletariatul nu a condus niciodată, puțini fiind cei care s-au ridicat din rândurile lui; aceștia au alcătuit o elită coruptă și agresivă, dornică de îmbogățire de pe urma muncii celorlalți. Elita a comis excese abominabile în numele clasei muncitoare, pe care a exploatat-o potrivit propriilor interese. Mitul colectivității are la bază principiul „De la fiecare după necesități, fiecăruia după muncă”. În felul în care l-a aplicat comunismul, mitul colectivității a ajuns să distrugă puterea individualității creatoare. Pentru „religia” marxistă, individul nu este 1

POPPER, Karl, Societatea deschisă și dușmanii ei, Ed. Humanitas, București, 1993, p. 197. Ibidem, p. 197. 3 GIRARDET, Raoul, Mituri și mitologii politice , Ed. Institutul European, Iași, p. 6. 4 BOARI, Vasile, articolul Actualitatea lui Berdiaev, în volumul Originile și sensul comunismului rus, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 20-25. 2

4

decât un simplu mijloc. Personalitatea umană cu gândirea sa, cu sentimentele ei cele mai intime, cu conștiința sa morală, cu imaginația sa creatoare trebuie să se supună în întregime societății, să fie reglementată „de la centru” 5. Cu alte cuvinte, „în colectivismul marxist, în societatea comunistă, omul nu va mai exista, însuși imaginea lui fiind ștearsă. El poate fi comparat cu piatra ce se pune la temelia clădirii sau cu piulița unei puternice mașini, însă nu mai are individualitate” 6. „Marxismul nu iubește nici pe Dumnezeu, nici pe om. El privește omul ca pe un mijloc și ca pe un instrument. El nu iubește decât socialismul viitor, colectivismul social” 7. Contestarea oricărei autorități divine este asociată cu însăși negarea valorii

ființei uman e, dragostea

marxismului fiind una pentru cineva „îndepărtat” și nu pentru aproapele lor 8. Dogmatismul dovedește că regimul comunist nu a aplicat o viziune asupra lumii, bazată pe dovezi sau rațiune; a fost o ideologie anti-rațională și rigidă, în aceeași măsură cu religia fundamentalistă. În perioada stalinistă, orice deviere de la linia generală a partidului era condamnată public de elite. Pentru a menține adeziunea maselor la dogmele marxist-leniniste, regimul a încurajat delațiunea generalizată: orice persoană putea fi suspectată sau acuzată că nu trăiește în spiritul noilor legi politico -sociale. De altfel, se considera că Stalin nu poate greși în materie de ideologie sau orice alt domeniu, critica devenind astfel inutilă. În definitiv, originalitatea regimului comunist este demonstrată de Raymond Aron prin trei trăsături: „1. El dispune de tehnici polițienești și de convingere de care nu a beneficiat nici un regim despotic din trecut. Populația,, mai concentrată decât în societățile vechi, din ce în ce mai urbanizată, este și mai mult supusă îndoctrinării; 2. El permite o stranie combinație între o birocrație autoritară și voința de edificare a socialismului. Gestionarea unei economii de către o birocrație nu este un fenomen original, dar gestionarea birocratică a economiei în vederea unei dezvoltări rapide a mijloacelor de producție este un fenomen original; 3. Absolutismul birocratic este supus unui partid, într-un sens revoluționar, de unde îmbinarea, din nou stranie, a unei

5

BOARI, Vasile, op. cit., pp. 21-22. BERDIAEV, Nikolai, Originile și sensul comunismului rus , Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 38. 7 Ibidem, p. 42. 8 Ibidem, p. 55. 6

5

birocrații autoritare și a unor fenomene revoluționare. Acest partid, comparabil cu iacobinii, s-a instalat într-un stat birocratic, aparent stabilizat”9.

2. MAREA TEROARE STALINISTĂ (1936-1938) Încă de la instaurarea la putere, bolșevicii au considerat teroarea un instrument de bază al regimului. Ea era îndreptată cu precădere împotriva dușmanilor din interior, împotriva celor care se opuneau noii conduceri sau contestau ideologia socialistă. Voința individuală era anulată în favoarea celei exprimată de mase; însă aceste mase puteau constitui oricând, în viziunea lui Lenin, elemente refractare la schimbare. Astfel, în interiorul lagărelor se regăsesc mari comunități de indivizi, considerate de elita socialistă ca fiind un pericol la adresa ordinii politice abia instaurate, al cărei scop declarat era, paradoxal, asigurarea fericirii tuturor cetățenilor. „Domeniu al arbitrariului, lagărul vizează masele, individul colectiv. Funcția sa este să concentreze (de unde și numele), în cantități mari, nu atât indivizi, cât membri ai unei categorii „naționale”, „rasiale” sau „sociale”, percepuți ca suspecți sau dăunători, prin definiție” 10. Vladimir Ilici Lenin este liderul care a stat la originea sistemului concentraționar sovietic deoarece, la inițiativa lui, au fost create structuri și instituții care aveau c a sarcină eliminarea, prin diverse mijloace, a tuturor celor considerați ostili înfăptuirii „idealurilor socialismului”. „În august 1918, Lenin a cerut o punere în carantină a suspecților într-un lagăr de concentrare în afara orașului. Suspecți, nu vinovați, după cum subliniază pe bună dreptate Soljenițîn. La 5 septembrie 1918, măsura este în mod oficial adoptată printr-un decret al comisarilor poporului (sovnarkom) vizând protejarea Republicii Sovietice împotriva dușmanilor ei de clasă, izolându -i pe aceștia în lagăre de concentrare”11. Scopul suprem al terorii era distrugerea din temelii a societății, împreună cu toate valorile sale și crearea unui corp social nou, care să adere la ideologia marxist leninistă. Însă noua societate urma să fie controlată pe deplin de liderii partidului unic; ea nu era altceva decât o masă ușor manevrabilă, fără voință și capacitate reacționară. „Teroarea are deci valoare terapeutică. Ea nu emană nici din cruzime gratuită, nici chiar 9

ARON, Raymond, Democrație și totalitarism, Ed. ALL, București, 2001, p. 238. KOTEK, Joel, RIGOULOT, Pierre, Secolul lagărelor, Ed. Lucman, București, 2000, p. 7. 11 Ibidem, p. 7. 10

6

din setea de putere. Ea tinde să distrugă vechea societate, cea care se definește prin exprimarea diversităților. Printr-o deplasare a gândirii, criteriul erorii nu mai este spiritul burghez, ci diferența în raport cu partidul: tot ce se opune partidului este calificat drept burghez”12. Structurile instituționale cu rol represiv s-au diversificat, teroarea devenind în cele din urmă însăși esența regimului socialist din Uniunea Sovietică. De la început, „sistemul partidului unic a fost înfăptuirea cea mai durabilă, rolul acestuia fiind de a controla cu o „mână de fier” noile „instituții democratice” 13. În al doilea rând, la 7 decembrie 1917, în baza unui raport al lui Felix Dzerjinski, Consiliul Comisarilor Poporului a aprobat Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluției și Sabotajului (CEKA). Sarcinile, așa cum le-a prezentat Dzerjinski, erau: „1. Să reprime și să lichideze orice încercare sau act contrarevoluționar sau sabotaj de pe tertoriul Rusiei, oriunde este nevoie; 2. Să aducă în fața justiției reprezentată de tribunal – pe toți sabotorii și contrarevoluțio narii și să pună la punct mijloacele pentru combaterea acestora”14. Documentul este considerat „text fondator al poliției politice sovietice”15. Însă cel care a „desăvârșit” practicile de teroare psihică și fizică a fost Iosif Visarionovici Stalin. Ascensiunea rapidă a sa în cadrul structurilor de partid și deteriorarea subită a stării de sănătate a lui Lenin au făcut ca, în anul 1923, o mare parte din puterea politică să fie în mâinile sale. Prin manevre abile, Stalin a reușit să obțină statutul de succesor al lui Lenin, deși acesta atrăsese atenția asupra caracterului său violent. Stalin a fost liderul emblematic al Uniunii Sovietice, iar la originea sistemului său de conducere prin teroare s-au aflat două componente: conștiința permanentă a fragilității regimului (care îl determina să adopte tactici agresive față de societate) și cultul personalității. Acesta din urmă a căpătat proporții grotești, odată cu împlinirea vârstei de 50 de ani a liderului, în 1928. Unul din biografii săi, Edvard Radzinski, relatează că „în fiecare zi, cea mai mare țară se trezea cu numele lui pe buze. În fiecare 12

BALL, Terrence, DAGGER, Richard, Ideologii politice și idealul democratic, Ed. Polirom, Iași, 2000, p. 56. 13 CIORBEA, Valentin, Din istoria secolului XX, vol. I-1918-1939, Ed. Ex Ponto, 2006, p. 135. 14 Ibidem, p. 136. 15 V. Ciorbea, op. cit., apud Stephane Courtois ș.a., Cartea neagră a comunismului. Crimă, teroare, represiune, Ed. Humanitas și Fundația Academică Civică, București, 1998, p. 58.

7

zi, numele lui se auzea la radio, răsuna în cântece, apărea pe paginile tuturor ziarelor. Acest nume, ca fiind cea mai mare distincție, a fost atribuit uzinelor, colhozurilor, străzilor și orașelor. Cu numele lui pe buze mergeau la moarte soldații. Stalingradul, în timpul războiului, a fost scăldat în sânge, pământul umplut de nenumărate obuze s-a transformat într-o uriașă rană, dar orașul care îi poartă numele nu s -a predat dușmanului. Victimele proceselor politice ordonate de el, murind, îi proslăveau numele. În lagăre unde milioane de oameni închiși după gardurile de sârmă ghimpată schimbau cursurile râurilor, construiau orașe dincolo de Cercul Polar și mureau cu sutele de mii, totul se înfăptuia sub portretele lui. Statuile lui din granit și din bronz au fost înălțate pe întreg teritoriul acestei imense țări” 16. De la instaurarea regimului bolșevic și până la preluarea puterii de către Stalin, mecanismele de opresiune statală au evoluat și au devenit tot mai brutale. Astfel s-a ajuns ca, în ajunul perioadei 1936-1938, ruptura dintre stat și societate să fie totală. Statul își aservise în întregime corpul social, lucru care a facilitat punerea în practică a epurărilor ordonate de Stalin. Lichidarea fizică în masă a vizat mai întâi partidul, apoi acele comunități considerate „dușmani de clasă” și atentatori la siguranța statului. În septembrie 1936, Stalin l-a numit în fruntea NKVD pe N. S. Ejov. Perioada 1936-1938 a rămas cunoscută în mentalul colectiv sovietic sub denumirea de Ejovșcina, subliniind rolul important al șefului poliției politice în acțiunile de reprimare a oponenților reali sau imaginari. Obsesia puterii, teama patologică de a nu fi răsturnat din poziția de lider l-au determinat pe Stalin să ordone o serie de epurări în interiorul partidului, începând cu Biroul Politic și încheind cu cei care aveau statutul de simplu membru. „Hrușciov în Raportul secret a precizat că cinci membri ai Biroului Politic (Postâșe v, Rudzutak, Eihe, Kosior, Ciubăr), staliniști declarați, 98 din cei 139 de membri ai Comitetului Central, 1.108 din totalul de 1.966 delegați la Congresul al XVII-lea din 1934 au căzut victime represiunii staliniste. Aceeași politică s -a aplicat și în organizația tineretului bolșevic „Comsomol”-ul. Astfel, 72 din 93 membri ai Comitetului Central, 319 din 385 secretari regionali și 2.210 din cei 2.750 secretari raionali au fost arestați” 17.

16 17

RADZINSKY, Edvard, Stalin, Ed. Aquila, 1993, p. 9. CIORBEA, Valentin, op. cit., p. 156.

8

Nu au scăpat de lichidarea fizică nici chiar membrii familiei lui Stalin. „Arestarea rudelor apropiate ale unora dintre colaboratorii săi a constituit o metodă de verificare a gradului de fidelitate față de el și politica lui” 18. Represiunea stalinistă a lovit și segmentul oamenilor de știință. Marea Epurare din 1936-1938 a desăvârșit aici o acțiune începută cu patru ani înainte. Mari cercetători din diverse domenii, precum Tupolev – constructor de avioane, Korolev – inițiator al primului program spațial sovietic, 27 din 29 de astronomi de la Observatorul din Pulkovo, numeroși lingviști, câteva sute de biologi au căzut victime „Ejovșcinei”. Pe lângă aceștia, 2.000 de membri ai Uniunii Scriitorilor, muzicieni, oameni de teatru, ziariști au fost arestați, deportați sau executați 19. O altă țintă a poliției politice a fost armata sovietică. Un număr important de cadre militare cu funcții de conducere au fost victime ale politicii lui Stalin. La 11 iunie 1937, presa din URSS anunța că mareșalul Tuhacevski și alți 7 generali au fost condamnați la moarte, pentru acuzații de tră dare și spionaj. Istoricii confirmă că asaltul asupra armatei a avut ca rezultat eliminarea a 3 din 5 mareșali (Tuhacevski, Egorov și Blucher), 13 generali de armată din 15, 8 amirali din 9, 50 de generali de corp de armată din 57, 154 de generali de divizie din 186, 16 comisari de armată din 16, 25 de comisari de corp de armată din 2820. De asemenea, au fost lichidați 35.000 din 80.000 de ofițeri și 75 din cei 80 de membri ai Consiliului Militar Suprem21. Biserica Ortodoxă Rusă a devenit ținta atacurilor ideologice și s-a încercat, în anii Marii Terori, desființarea sa ca instituție . Distrugerea bisericilor a fost sistematică, dovadă fiind faptul că din cele 80.00 de lăcașuri de cult existente până la Primul Război Mondial, în 1950 mai funcționau 11.525. Bunurile de valoare au fost vândute, iar banii obținuți au fost folosiți de partid și Comintern. Mulți ierarhi, preoți și monahi au fost împușcați sau trimiși în lagăre 22. Populația civilă a cunoscut metodele brutale de conducere ale lui Stalin. Numai în anii 1937-1938 au fost arestate 1.575.000 de persoane, din care 84,5% - adică

18

Ibidem, p. 157. CONQUEST, Robert, Marea teroare, Ed. Humanitas, București, 1998, pp. 352-353. 20 CONQUEST, Robert, op. cit., pp. 223-261. 21 WERTH, Nicolas, Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin (1917-1953), Ed. Corint, București, 2000, p. 74. 22 VOLKOGONOV, Dimitri, Lenin. O nouă biografie, Ed. Orizonturi, București, pp. 406 -407. 19

9

1.345.000 de oameni au fost condamnați la muncă forțată în lagăre, iar 681.692 au fost condamnați. Cu toate că Ejov a fost destituit de la conducerea NKVD în 1938 și înlocuit cu Lavrenti Beria, nu au avut loc schimbări majore în relația dintre stat și societate. Epurările din partid, deportările, condamnările și execuțiile în masă au continuat, chiar dacă la scară mai redusă. Cercetătorii ruși afirmau în 1989 că „în 1940 erau 53 de lagă re mari și 425 de lagăre mici; aceste lagăre aerau administrate de 107.000 de oameni ai poliției speciale” 23. Există numeroase puncte de vedere în explicarea fenomenului totalitar stalinist, însă cel referitor la suportul ideologic este deosebit de elocvent. Aici se poate constata rezultatul aplicării teoriei marxist-leninste maturizate: „Politica lui Stalin amintește cert de cea a despotismelor cunoscute. Însă teroarea sistematică își are sursa în ideologia dusă până la logica sa extremă. Stalin nu înseamnă marxism-leninism denaturat, ci un marxism-leninism matur, manipulat de un personaj lipsit de orice scrupule, adică incapabil să se oprească o clipă în fața monstruozității consecințelor și să reflecteze la justificări”24. În concluzie, se poate afirma că experimentul totalitar stalinist, din anii 19361938, este rezultatul unui îndelungat proces de ideologizare exagerată a statului și a societății, asociată cu prezența unui dirijism absolut. Utopia socialismului, concepută de Marx ca ultimul stadiu de evoluție a societăților capitaliste europene, a devenit simbolică tocmai pentru existența Uniunii Sovietice.

23

CIUPERCĂ, Ion, Totalitarismul – fenomen al secolului XX. Repere, Casa Editorială „Demiurg”, Iași, 2006, p. 67. 24 BALL, Terrence, DAGGER, Richard, op. cit., p. 46.

10

BIBLIOGRAFIE ARON, Raymond, Democrație și totalitarism , Ed. ALL, București, 2001 BALL, Terrence, DAGGER, Richard, Ideologii politice și idealul democratic, Ed. Polirom, Iași, 2000 BERDIAEV, Nikolai, Originile și sensul comunismului rus, Ed. Dacia, ClujNapoca, 1994 CIORBEA, Valentin, Din istoria secolului XX, vol. I-1918-1939, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2006 CIUPERCĂ, Ion, Totalitarismul – fenomen al secolului XX. Repere, Casa Editorială „Demiurg”, Iași, 2006 CONQUEST, Robert, Marea teroare, Ed. Humanitas, București, 1998 GIRARDET, Raoul, Mituri și mitologii politice , Ed. Institutul European, Iași, 1997 KOTEK, Joel, RIGOULOT, Pierre, Secolul lagărelor, Ed. Lucman, București, 2000 POPPER, Karl, Societatea deschisă și dușmanii ei , Ed. Humanitas, București, 1993 RADZINSKY, Edvard, Stalin, Ed. Aquila, 1993 VOLKOGONOV, Dimitri, Lenin. O nouă biografie, Ed. Orizonturi, București WERTH, Nicolas, Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin (1917-1953), Ed. Corint, București, 2000.

11

12

13