Toponomastica - Introducere, Metodologie [PDF]

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞ I FACULTATEA DE GEOGRAFIE Ş I GEOLOGIE DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE PROF. DR. ALE

36 0 578KB

Report DMCA / Copyright

DOWNLOAD PDF FILE

Toponomastica - Introducere, Metodologie [PDF]

  • 0 0 0
  • Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden
Datei wird geladen, bitte warten...
Zitiervorschau

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞ I FACULTATEA DE GEOGRAFIE Ş I GEOLOGIE DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE

PROF. DR. ALEXANDRU UNGUREANU, m. c. LECT. DR. IONEL BOAMFĂ

TOPONOMASTICĂ CAIET DE LUCRĂRI PRACTICE

IAŞ I, 2012

1

1. Definiţia toponomasticii. Principiile cercetă rii toponomastice. 1.1. Definiţia toponomasticii. Probleme introductive. Toponomastica este o ramură a onomasticii, care studiază numele de locuri dintr-un anumit spaţiu şi evoluţia lor în timp. Alături de aceasta, celelalte ramuri ale onomasticii sunt antroponomastica (studiază numele de persoane) şi astronomastica (se ocupă cu studiul numelor de corpuri cosmice). Cercetarea toponimelor poate fi realizată în două maniere, complementare în bună măsură: - cercetarea unor toponime caracteristice într-un mod izolat. Acest lucru se face mai ales în cazul în care acestea nu mai sunt întâlnite într-o altă parte a Globului. Un asemenea toponim reprezintă o anumită individualitate şi cercetarea de acest tip urmăreşte să-i stabilească sensul, originea şi – dacă este posibil – apartenenţa la o anumită categorie geografică de toponime. - cercetarea unui grup de toponime sau chiar a totalităţii toponimelor care există pe o suprafaţă, recunoscându-se atât problemele proprii ale fiecărui toponim, cât şi – mai ales – afinităţile sau legăturile dintre aceste toponime. Această modalitate de cercetare se bazează pe faptul că toponimia este un fenomen de masă, care se prezintă ca o reţea ideală ce acoperă, practic integral, întregul spaţiu locuit de om (oicumena) şi unele zone nelocuite, dar cercetate şi care trebuie să primească o denumire în vederea stabilirii unui limbaj comun între specialişti. Studiul arealelor pe care se desfăşoară anumite toponime şi suprapunerea lor pe aria de răspândire a anumitor fenomene geografice este o abordare specific geografică, un mod caracteristic geografilor de a vedea abordarea toponimelor. Aşa cum arăta Simion Mehedinţi (în lucrarea „Terra. Introducere în geografie ca ş tiinţă ”), pe geograf îl interesează foarte puţin faptele ieşite din comun, rarităţile, ceea ce-l interesează fiind extragerea elementului tipic, a trăsăturii de specificitate ce caracterizează o grupă de toponime. 1.2. Principiile de cercetare ale toponomasticii. Dacă am încerca să deducem din literatura de specialitate care ar putea fi principiile cercetării toponomastice, am constata că nu există în nici o lucrare o sinteză asupra acestor principii de cercetare. Este evident faptul că orice cercetare, în orice domeniu ar fi efectuată, nu se poate face la întâmplare 1. Cel mai important principiu, a cărui însemnătate trebuie subliniată, este principiul evidenţierii raporturilor dintre toponimie ş i realitatea geografică . După cum arată lingvistul român G. Giuglea în lucrarea „Cheie pentru înţelegerea continuităţii noastre în Dacia prin limbă ş i toponimie” (Bucureşti, 1944) „un nume topic fiind înainte de toate un fenomen geografic şi antropogeografic, el face legătura dintre om şi pământ”, o legătură spirituală care, ca orice asemenea relaţie, are o latură de interes practic şi o alta de afectivitate. Acest aspect este transpus în toponimie, reflectând şi specificul psihic al unor popoare. De aici reiese obligativitatea ca specialistul în domeniul toponomasticii să aibă şi foarte bune cunoştinţe de geografie fizică şi în special de geomorfologie, hidrologie şi biogeografie, pentru a interpreta corect transferul de realitate în toponimul geografic. În acelaşi sens – raportul dintre toponim şi realitatea geografică – un alt mare savant român, Ion Conea, a introdus o noţiune proprie – „viabilitate a unui anumit teritoriu” –, reprezentând bogăţia de viaţă umană care se desfăş oară în regiunea respectivă , cu toate manifestă rile spirituale, economice, sociale etc, care se află întrun raport de directă proporţionalitate cu abundenţa toponimiei din acel teritoriu. Acest raport este doar o lege generală, care poate fi contrazisă de excepţii: de pildă, deş erturile – regiuni slab populate, cu o toponimie bogată .

2

2. Un alt principiu este principiul verifică rii, care este o formă particulară de manifestare a principiului comparativ. În cercetarea toponomastică se resimte necesitatea verificării sistematice a oricărei ipoteze, care trebuie făcută prin comparaţie cu situaţii similare din punct de vedere geografic şi lingvistic, în primul rând în vederea eliminării unor posibilităţi de eroare şi pentru a îndepărta posibilitatea de a confund nişte toponime asemănătoare sau convergente între ele. Dacă nu sunt cunoscute anumite legi de formare a toponimelor şi substratul etnic, se poate pune semnul de egalitate între toponime care sunt perfect asemănătoare, dar situate în puncte îndepărtate. Ca exemplu, putem menţiona seria toponimică Brest (vestul Franţei) – Brest (vestul Republicii Belarus), în care primul nume s-a format pe un teren lingvistic preponderent romanic, iar al doilea are la bază un substrat baltoslav. Ş i pentru spaţiul etnic românesc menţionăm seria toponimică Chiş ineu-Criş – Chiş ină u, unde primul are la bază o numire maghiară, iar al doilea este de origine ori cumană, ori turcă. Cercetarea toponomastică trebuie să se bazeze pe menţinerea permanentă a unui spirit critic şi autocritic deosebit de activ al oricărui cercetător, pe capacitatea lui de a renunţa la afirmaţii greşite, grăbite. Este vorba şi de un foarte mare grad de responsabilitate din partea specialistului, de îndepărtarea unui anumit subiectivism, de evitarea încercării de impunere a unei idei preconcepute. Uneori toponimia a fost utilizată şi în scopuri neştiinţifice, pentr a justifica un neadevăr ştiinţific, istoric, o asemenea atitudine putându-l compromite pe cercetător. Respectarea acestui principiu impune şi un foarte înalt nivel de cultură, complexă – lingvistică, geografică, istorică, etnografică. Toponomasticianul este obligat să activeze într-un domeniu de graniţă, în care se întrepătrund mai multe discipline. 3. Un alt principiu fundamental este legat de cunoaş terea cât mai profundă a specificului limbii în cadrul că reia s-a format toponimul sau grupul de toponime. Trebuie să se aibă în vedere faptul că toponimele nu s-au format întâmplător, existând legităţi care ne pot ajuta să înţelegem apariţia lor. Acest lucru este valoros şi util nu doar în regiunile cu o toponimie simplă, omogenă, unde marea masă a toponimelor a fost creată pe teritoriul lingvistic al unei singure etnii – China, Japonia –, cât, mai ales în zonele în care situaţia structurii toponimelor este mult mai complicată, datorită pătrunderii unor elemente lingvistice foarte diferite, mai cu seamă în teritoriile cu o istorie foarte frământată (aşa cum este, de pildă, cazul spaţiului românesc: sunt necesare, în acest caz, cunoştinţe de lingvistică slavă, germanică, turanică, fino-ugrică, pe lângă cea romanică). Această analiză etimologică şi fonetică a toponimelor poate să contribuie într-o mare măsură şi la stabilirea vârstei anumitor toponime. O influenţă lingvistică alogenă a funcţionat asupra unui teritoriu numai într-o anumită perioadă şi numai atunci au putut apărea toponime pe seama fondului lingvistic al acelor alogeni. Dacă ne referim în acest context, la acelaşi spaţiu românesc, vom observa că în secolele VI-X românii au convieţuit cu slavii sudici, vreme în care s-au format toponime ca Dâmboviţa, Dumbrava, Gră diş te, Glâmboaca, Glimboca. Pe de altă parte, toponime ca Dubă sari, Horodiş te sau Holboca, care apar în estul spaţiului românesc se datoresc unei influenţe slave estice, manifestată ulterior. 4. Următorul principiu se referă la cunoaş terea cât mai exactă a contextului istoric de formare a toponimelor. Va trebui ca specialistul să aibă în vedere, de exemplu, raporturile de subordonare sau dominare între diverse grupuri etnice, structurile statale, raporturile sociale între locuitori, categoriile sociale, regimul funciar, regimul proprietăţii, tehnica populară tradiţională etc. Ca reflex al cunoaşterii

3

contextului istoric sunt necesare cunoştinţe asupra modului specific de organizare a aşezărilor, sau despre structura lor (mai ales a aşezărilor rurale). 5. Foarte important este şi principiul care subliniază necesitatea corelă rii toponimelor înregistrate în circulaţia actuală sau în trecut cu diferitele apelative1. Trebuie avut în vedere faptul că toponimele îşi au originea în aceste apelative, dispărute, sau care au căpătat caracter de arhaisme. Ş i corelarea toponimelor cu apelativele poate ajuta la stabilirea vârstei apariţiei respectivelor toponime. O atenţie deosebită trebuie acordată şi modificărilor de sens pe care le-au suferit apelativele, toponimele formându-se cu un sens mai vechi2. Acest fapt poate ajuta la stabilirea vârstei acestor numiri. Pentru ţara noastră, din păcate, culegerile, dicţionarele, glosarele de astfel de termeni geografici populari sunt puţine şi nu prea bogate. Cea mai cunoscută este lucrarea lui Tudor Porucic – Lexicon al termenilor entopici din limba română în Basarabia3. Deşi autorul susţine că se referă doar la termenii din Basarabia, în realitate, această lucrare este, în mare măsură, valabilă pentru întregul teritoriu al ţării noastre, preluând şi termeni din alte provincii. Importanţa sa este deosebit de mare, deoarece foarte multe apelative populare nu mai sunt azi folosite. Limba română trece printr-un proces foarte dureros de sărăcire, de simplificare. Ş i alte ţări au realizat astfel de culegeri. Menţionăm, dintre acestea, în domeniul lingvisticii franceze, lucrarea lui François de Donville – Le langage des géographes –, care este mult mai vastă ca dimensiuni, acoperă o perioadă mai lungă – secolele XVII-XIX – şi se referă la o limbă mai diversificată, cu variante dialectale, regionale. 6. Menţionăm apoi principiul diferenţierii. Cercetarea toponomastică trebuie să se bazeze pe o diferenţiere clară între diferitele categorii de toponime. De exemplu, trebuie diferenţiate net macrotoponimele şi microtoponimele. După cum notează W. Meyer-Lübke în lucrarea Introducere în limbajele romanice, într-o regiune oarecare, unde peste populaţia autohtonă s-a stabilit o populaţie alogenă cuceritoare, oiconimele primesc foarte frecvent denumiri din limba cuceritorilor, în timp ce microtoponimele – nume de munţi, dealuri, versanţi, pâraie etc. – de pe moşia aceloraşi aşezări au trăsături mai conservatoare, păstrând stratul mai vechi. O asemenea situaţie se întâlneşte în estul Transilvaniei. În aceeaşi ordine de idei, marea majoritate a lingviştilor şi unii geografi (Ion Conea) au evidenţiat stabilitatea mult mai mare a acelor toponime care definesc fenomenele geografice cele mai importante, care au prezentat o valoare economică deosebită în viaţa locuitorilor. Astfel se explică remarcabila stabilitate a hidronimelor de bază, în Egipt – Nilul –, sau în spaţiul românesc4. 7. O mare importanţă trebuie acordată principiului corelă rii toponimelor cu antroponimele, având în vedere faptul că, în foarte multe regiuni ale Globului şi antroponimele au contribuit la formarea unei toponimii foarte bogate. La nivel mondial, de fapt, antroponimele, ca bază de formare a toponimelor, se situează pe al 1

Apelativele sunt termeni geografici sau alte denumiri de obiecte concrete care au constituit şi constituie o parte a bagajului lexical al unei limbi. 2 Putem cita ca exemple cuvinte ca: livadă , prisacă , obcină (vezi Anexa 1). 3 La nivelul unor zone din spaţiul românesc, importanţă prezintă şi lucrările lui Ion Conea referitoare la Ţara Loviş tei şi Ţara Vrancei, cea a lui Dumitru Loş onţi cuprinzând termeni referitori la formele de relief din Transilvania şi lucrările mai recente realizate de Costea Marinoiu - tot pentru Ţara Loviş tei – şi Gabriela Macovei – pentru Ţara Vrancei. În curs de realizare la Chişinău se află Dicţionarul entopic al limbii române (în colaborare cu specialişti din România). 4 Lista exemplelor este impresionantă: Dună rea, Tisa, Someş ul, Criş ul, Mureş ul, Ampoiul, Timiş ul, Bârzava, Cerna, Motrul, Oltul, Cibinul, Lotrul, Argeş ul, Buză ul, Siretul, Prutul, Nistrul etc.

4

doilea loc, după apelative. Cunoaşterea acestei corelaţii are importanţă fiindcă procesul genetic se poate inversa, lucru important în studiile de geografie istorică şi de geografie umană, deoarece putem urmări mişcarea populaţiei. Astfel, în Moldova se constată o prezenţă a numeroşi locuitori, ai căror strămoşi sunt originari din Transilvania. În ţara noastră posibilitatea efectuării acestei corelaţii este mult mai uşoară decât cea dintre toponime şi apelative, datorită existenţei lucrării lui N. A. Constantinescu – Dicţionarul onomastic românesc. Autorul a extras practic integral toată antroponimia românească, de la cele mai vechi mărturii până azi şi nu numai în forma antroponimelor simple, ci şi cu variantele şi derivatele lor. Aceste antroponime se împart în: - antroponime calendaristice, preluate din calendarul religios; - antroponime laice. La nivelul ţării noastre s-a observat, de pildă, că antroponimele calendaristice, deşi sunt mai puţine, sunt mult mai productive şi au fost folosite de un număr mare de persoane. De exemplu, de la antroponimul Gheorghe – cel mai răspândit la români – au rezultat 42 de variante care au creat toponime 5. Analiza lucrării citate anterior dovedeşte că în ţara noastră, spre deosebire de alte situaţii, influenţa antroponimiei asupra toponimiei este mai puternică în domeniul oiconimelor decât influenţa apelativelor. Există nu mai puţin de 1393 de teme antroponimice laice care au creat toponime – Ursul, Lupul, Florea, Bucur şi altele – şi 331 de teme antroponimice calendaristice. O lucrare mai recentă care poate fi utilizată este Mică enciclopedie onomastică realizată de Cristian Ionescu6. Pentru un spaţiu mai restrâns importantă este şi lucrarea lui Ş tefan Paş ca, Nume de persoane ş i nume de animale în Ţara Oltului (1936). În anul 2001 a apărut o lucrare ce prezintă evolutiv onomastica românească, de la antroponimele dacice, până la cele din perioada modernă – Numele de persoană la români. Perspectivă istorică –, realizată de Domniţa Tomescu. Este necesar să se acorde o atenţie permanentă transcrierii corespunză toare a toponimiei. Adesea, acest lucru nu a fost realizat, fie pe cale spontană, fie intenţionat, mai ales în cazul trecerii dintr-o limbă în alta. În această privinţă mai este mult de făcut pe plan mondial, datorită diferenţelor între alfabete. Uniunea Geografică Internaţională acordă o atenţie mare standardiză rii numelor geografice, existând o comisie care se ocupă de acest aspect. 2. Metodologia cercetă rii toponomastice Se poate evidenţia multitudine de metode care pot fi folosite în acest domeniu, metodologia fiind preluată de la ştiinţele mai vechi cu care toponomastica are relaţii filiale (lingvistica, geografia, istoria). Metodologia cercetă rii toponomastice cuprinde două mari grupe de metode: - metode de colectare a toponimiei; - metode de interpretare a toponimiei. 2.1. Metode de colectare a toponimiei Colectarea toponimelor trebuie făcută sistematic, după anumite principii, reguli şi criterii. Aceste metode de colectare sunt: Putem exemplifica: Giurgiu>Giurgeş ti, Giurgeni, Giurgeu, Giurgiuleş ti; Gane(a)>Gă neş ti, Gă neasa; Jora>Jorăş ti; Iuri>Iurăş ti etc. 6 Apărută în anul 1975, la Editura Enciclopedică. 5

5

1. Ancheta directă la teren – este posibilă atunci când se urmăreşte cercetarea toponomastică a unei zone mai înguste, în care se pune accentul pe nuanţe, pe detaliu. Această metodă are mai multe avantaje: - înregistrează toponimia direct de la cei care o utilizează , inclusiv pronunţia exactă ; - face posibilă precizarea unor detalii locale care nu pot fi g ă site în literatura de specialitate; - evidenţiază gradul real de circulaţie în zona respectivă a apelativelor ş i antroponimelor care pot fi corelate cu toponimia actuală , dacă ea reflectă o situaţie actuală sau mai veche. Această anchetă nu se poate face la întâmplare, ci trebuie stabilite problematica, criteriile şi chestionarele toponimice7. Această metodă este foarte valoroasă şi deoarece poate fi integrată într-o cercetare monografică locală, complexă, legându-se cu cercetarea lingvistică, etnografică, fizico-geografică etc. în aşa fel încât fiecare noutate să se sprijine reciproc. Cercetarea pe bază de anchetă poate folosi şi metode moderne de înregistrare – casetofon, magnetofon, reportofon, cameră de filmat, telefon mobil – care îndepărtează inexactităţile transcrierii fonetice. 2. Studiul hă rţilor ş i al atlaselor – este o metodă de colectare indirectă, care ia în calcul acordarea unui anumit credit colectorului propriu-zis. Acest studiu trebuie să se facă de pe produse cartografice la scară cât mai mare, deoarece acestea au avantajul de a reda toponimia colectată de însuşi cartograful care a realizat harta. În ţara noastră situaţia este mult mai puţin bună decât în Europa CentalVestică, dar mai bună decât în Africa. Cele mai vechi hărţi topografice ale teritoriului României sunt cele ridicate de topografi militari austrieci, începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Transilvania, Banat, Bucovina, Oltenia, Muntenia, iar în Moldova, doar pentru cele 5 ţinuturi vestice (în anii 1789-1790), de către Hora von Otzelowitz O altă hartă foarte bună, ridicată la 1856, de echipa ofiţerului Fligely, a fost copiată, la iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, de către Carol Popp Szatmary (Szatmary Karoly Popp)8. Din păcate, aceste hărţi austriece de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, deşi sunt foarte minuţioase şi expresive din punctul de vedere al planimetriei şi nivelmentului, sunt sărace în toponime, iar cele pe care leau reţinut sunt deformate. Cu toate acestea, toponimia este foarte utilă, deoarece este prima în ordine istorică înregistrată corect din punctul de vedere al distribuţiei spaţiale şi poate folosi la analiza evoluţiei istorice a unor toponime. Cele mai bune hărţi topografice pentru colectarea şi analiza toponimiei sunt hărţile topografice româneşti, ridicate de topografi militari în perioada 1882-1939. Deşi acestea sunt destul de vechi şi nu înregistrează o serie de fapte toponimice actuale, ele îşi păstrează valoarea deoarece au fost ridicate la teren, la scări de detaliu – 1:20000, plan director de tragere – apoi, prin generalizare au rezultat hărţile 7

În România un astfel de chestionar toponimic a fost întocmit de Marius Sala, acesta fiind publicat în revista Limba Română , nr. 3, 1964 şi reprodus de Ioan Iosep (Toponomastică geografică – Metodologie de cercetare ş i lucră ri practice, Suceava, 1999, pp. 39-43). Un chestionar toponimic mult mai complex a fost întocmit, mai recent, de specialişti de la Institutul de Lingvistică Română „Al. Philippide” din Iaşi, condus de Dragoş Moldoveanu. 8 Copia acestei hărţi, cuprinzând doar teritoriul Ţării Româneşti, poartă numele de Harta României Meridionale. Aceasta, ca şi hă rţile iozefine, se găsesc şi la Departamentul de Geografie al Universităţii ieşene (ultimele, cuprinzând Transilvania, se găsesc doar în format electronic, fiind aduse recent de la Viena, datorită iniţiativei domnului profesor Alexandru Ungureanu).

6

la scările 1:50000 şi 1:1000009. Avantajul pe care îl au acestea este că cei care leau ridicat au fost români, au ştiut să lucreze cu populaţia şi au fost conştiincioşi. Pentru Transilvania şi Bucovina, cam în acelaşi timp – perioada 1870-1875 – a fost ridicată harta topografică austriacă, la scara 1:75000, pe care toponimia este ceva mai săracă, dar este destul de corectă. Pentru Basarabia menţionăm harta rusească la scara 1:56000, pe care toponimia este rusificată în parte. Hărţile topografice de după al doilea război mondial sunt mult mai puţin bune, deoarece ele au fost ridicate în cea mai mare parte prin metoda aerofotogrammetrică, fără o cercetare la teren. Nomenclatura este săracă şi de multe ori schimonosită, datorită faptului că aceste hărţi sunt o traducere a celor realizate în limba rusă 10. Pe de altă parte, hărţile sunt sărăcite în mod deliberat, îndepărtându-se oiconime – nume de sate, de cartiere etc – în ideea ştergerii de pe hartă a multor localităţi româneşti11. Microtoponimia agrară este modificată şi simplificată, ca urmare a colectivizării, care a comasat terenuri şi proprietăţi care şiau pierdut numele. Denumirile nou-apărute sunt puţine şi au legătură cu realităţile agriculturii socialiste12. Pe lângă hărţile topografice, mai pot fi de folos şi alte surse de informaţie cartografică: planurile de moş ii, apărute în prima parte a secolului al XIX-lea, planurile de oraş e, hă rţile cadastrale, amenajamentele silvice sau chiar unele hă rţi speciale (administrative, turistice13, rutiere14 etc), unele atlase (turistice, rutiere15). 3. Colectarea informaţiei toponimice poate fi realizată şi prin studiul documentelor istorice. Această metodă are o importanţă deosebită pentru că ne pune la dispoziţie un număr foarte mare de toponime dispărute şi forme arhaice ale unor toponime ce există şi azi, aceasta permiţând apropierea etimologică şi semantică de originea acelui toponim şi evaluarea în timp a procesului de evoluţie a numelui respectiv. Trebuie să manifestăm o anumită circumspecţie, deoarece majoritatea documentelor istorice erau redactate în cancelarii oficiale de funcţionari care nu cunoşteau realitatea de la teren şi documentele nu au fost redactate adesea în limba locală, ci într-o limbă oficială. Aceasta era fie slava veche – în Moldova şi Ţara Românească –, fie latina, apoi maghiara şi germana, în Transilvania. Astfel au rezultat deformări voite sau ca urmare a inculturii şi dezinteresului. 9

Harta topografică românească la scara 1:100000 se găseşte la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, dar numai pentru teritoriul românesc actual. Foile topografice conţinând teritoriile răpite României în 1940 au fost fie confiscate, fie distruse de sovietici după al doilea război mondial. 10 Aceste hărţi în limba rusă fiind necesare Marelui Stat Major al Tratatului de la Varşovia, care avea la conducere militari sovietici. 11 Astfel, pe foile topografice ale hărţilor postbelice pot apărea denumiri – pure invenţii – ca: Dealul Beclean Sud-Est, Cuciulata Nord şi altele, care la teren au alte nume. Unele – aşa cum este numele râului care traversează Făgăraşul – sunt rebotezate plecând de la aceste hărţi topografice şi pe alte hărţi, de uz general, unde râul menţionat este consemnat Fă gă răş el deşi localnicii îi spun, în lungul întregului curs, Berivoi. Dintre localităţile nemenţionate pe aceste hărţi, unele continuă să existe pe teren - aşa cum este, de pildă, satul Ş erbă neş ti, situat la sud de Lieş ti şi înglobat administrativ acestuia, altele fiind demolate de regimul comunist: satul Sovejana (judeţul Vrancea), sau Mamaia-Sat (reînfiinţat şi refăcut după 1989). 12 Aşa cum sunt, de pildă: La S.M.T., La Fermă , Ferma Valea Olt şi altele. 13 În Ungaria, la Editura Cartographia din Budapesta a fost realizată de curând o hartă a Ţă rii Secuilor, la scara 1:250000, care cuprinde, însă, cea mai mare parte a Transilvaniei (în sens restrâns). Oiconimele apar, în mare parte în trei limbi: română, maghiară şi germană. 14 Unele dintre acestea fiind foarte bune, ca de exemplu, harta la scara 1:330000, din perioada interbelică. 15 Aceeaşi editură budapestană a publicat recent foarte bune atlase rutiere ale României. la scara 1:500000 şi, respectiv, 1:300000. Nomenclatura trebuie extrasă, însă, cu prudenţă, deoarece s-au strecurat şi omisiuni sau erori în notarea localităţilor.

7

În ţara noastră a existat un foarte mare interes din partea cercetătorilor – istorici şi filologi – pentru publicarea unor colecţii de documente istorice, având în vedere că unele s-au pierdut, iar altele câştigă în importanţă ca urmare a rarităţii lor. Pentru Moldova există colecţii foarte bune de documente, realizate de buni cunoscători ai slavei vechi. Astfel, marele istoric Ioan Bogdan a editat complet Documentele lui Ş tefan cel Mare, la sfârşitul secolului al XIX.lea (în două volume). Ulterior, Mihai Costăchescu, cel mai bun editor de documente istorice din ţara noastră, a publicat documentele moldoveneş ti dinainte de Ş tefan cel Mare (tot în două volume, apărute după 1930), precum şi documente din vremea lui Ş tefan cel Mare şi - în completare - documente din vremea lui Ş tefă niţă şi documente locale din Moldova. Aceste colecţii sunt cele mai bune, deoarece nu sunt doar nişte documente ca atare, ci se dau şi originalul şi traducerea în română şi comentarii (localizarea şi originea tutror toponimelor şi patronimelor existente în documente). Tot pentru Moldova amintim colecţia editată de Theodor Codrescu – autorul Uricariului –, o colecţie foarte vastă de documente, acestea fiind însă amestecate şi mai slab comentate. Dintre colecţiile de documente care cuprind unele regiuni ale Moldovei menţionăm: colecţia lui Theodor Bălan, profesor la Universitatea din Cernăuţi – Documente Bucovinene (în două volume); cea realizată de Theodor Stefanelli – Documente din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc, sau colecţia de Documente putnene publicată de Aurel Sava. Pentru Transilvania menţionăm documentele publicate de Nicolae Densusianu – Documente din Ţara Fă gă raş ului. Pe o arie mai largă se înscriu documentele publicate de Gheorghe Fejer – Codex diplomaticus – între anii 1829 şi 1844, la Budapesta (43 de volume); Nicolae Iorga – Documente din arhivele Bistriţei ş i Sibiului; Ş tefan Meteş – Documente despre relaţiile agrare din Transilvania. Pentru Ţinutul Secuilor a publicat documente Szabo Karoly (în limba maghiară), iar pentru zona cu populaţie săsească – doi editori: Karl Werner şi Franz Zimmermann (în limba germană, la Sibiu, 1893-1937). Andrei Veress (Veress Endre) a publicat 11 volume de documente transilvane, cu relaţie, însă şi cu principatele româneşti extracarpatice. În comparaţie cu această bogăţie de informaţii documentare pentru Moldova şi Transilvania, cele ale Ţării Româneşti sunt mai puţin publicate. După al doilea război mondial, în 1951, Academia R.P.R., sub influenţă sovietică, a început să publice o lucrare ambiţioasă, care-şi propunea să cuprindă toate documentele româneşti, intitulată Documente privind istoria României (D.I.R.). Lucrarea a fost abandonată în 1956, pentru că era complet neştiinţifică: nu se dădeau originalele documentelor, nu exista un indice de nume de persoane şi de locuri, nu se făcea un comentariu al documentelor. Acestea au fost grupate pe 3 serii: A. Moldova; B. Ţara Românească; C. Transilvania. Această colecţie este, totuşi, cea mai completă şi din această cauză materialul a trebuit să fie revalorificat. Acest lucru s-a realizat, însă, numai pentru Moldova, unde Alexandru Gonţa şi Ion Caproş u au publicat un Indice de nume de locuri pentru documentele din Moldova apă rute în D.I.R. După 1980, Academia a luat o nouă iniţiativă de refacere a lucrării, începând să publice Documenta Romaniae. Historia (D.R.H.). Aceasta preia într-un fel metoda lui Costăchescu, mai puţin comentariul, dar fiind o lucrare mai elaborată, apariţia sa merge mult mai greu. Marele său avantaj este că, pentru prima dată, există ceva documente publicate şi pentru Ţara Românească. 4. În afara hărţilor şi colecţiilor de documente, o altă sursă de colectare a toponimelor o constituie dicţionarele de localităţi. Acestea sunt foarte variate, unele 8

geografice, altele istorice, sau administrative, dar, puse unul lângă celălalt şi comparate, pot contribui la o imagine de ansamblu. În Vechiul Regat iniţiativa publicării unui astfel de dicţionar a fost luată de Societatea Română Regală de Geografie – S.R.R.G, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Publicarea lui s-a făcut în paralel cu ridicarea hărţilor topografice. Mai întâi au fost editate dicţionare la nivelul judeţelor, apoi, prin colectarea materialului a apărut Marele dicţionar geografic al României - numit şi Dicţionarul Lahovary (în 6 volume, la începutul secolului trecut). Pentru Transilvania, încă din perioada anterioară Unirii, doi cercetători au publicat un dicţionar mai concentrat: Silvestru Moldovan şi Nicolae Togan – Dicţionar al numelor de localităţi cu populaţie română din Ungaria, apărut la Sibiu, în anul 1905. Între cele două războaie mondiale, alţi doi ardeleni, Constantin Martinovici şi Nicolae Istrate, au publicat, la Cluj (1921), Dicţionarul Transilvaniei ş i al celorlalte ţinuturi alipite, cu unele corecturi şi completări. Pentru Bucovina, înainte de 1918, amintim Dicţionarul Bucovinei, publicat de Constantin Grigorowitza. Din perioada postbelică există astfel de dicţionare, dar nu a mai fost realizat un dicţionar geografic general. Dintre cele publicate, evidenţiem contribuţia lui Coriolan Suciu, o lucrare foarte serioasă, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania (două volume, 1967-1968), care cuprinde inclusiv denumirile localităţilor dispărute. Un dicţionar oarecum original, aproape complet pentru teritoriul României, este cel al lui Nicolae Stoicescu, intitulat Bibliografia monumentelor feudale din România şi realizat pe provincii: un volum pentru Moldova, două – pentru Ţara Românească, unul – pentru Banat. Această lucrare înscrie o serie de localităţi, dintre care unele nu apar nici în colecţiile de documente, însă, prin atestarea unor monumente se confirmă existenţa trecută a acestor aşezări. Ceva mai recent, Societatea Română de Geografie a încercat să iniţieze publicarea unei noi serii de dicţionare geografice pe judeţe. Această acţiune nu a fost dusă la capăt: unele dicţionare au fost elaborate, dar numai câteva au fost publicate: Dicţionarul geografic al judeţului Iaş i, publicat de un colectiv condus de V. Obreja, cel al judeţului Vaslui, sub coordonarea lui I. Gugiuman, iar după 1989 – cele ale judeţelor Ialomiţa (Sorin Geacu), Galaţi (Radu Săgeată) ş. a. Se mai poate aminti lucrarea elaborată de Ioan Iordan, Petre Gâş tescu şi Dimitrie Oancea – Indicatorul localităţilor din România. Aceasta este bună deoarece prezintă modificările recente ale unei serii întregi de toponime, inclusiv ale unora dispărute. Mai recent, în anul 2000, Eliza Ghinea şi Dan Ghinea au publicat lucrarea Localităţile din România. Dicţionar. În acest volum sunt menţionate atât localităţile şi unităţile administrative existente (comune, oraşe, municipii), cât şi numele unora dispărute, comasate sau modificate, în special în perioada postbelică, indicându-se, în cazul unei părţi şi anul primei atestări documentare. 5. O altă sursă de informare sunt urbariile, catagrafiile, conscripţiile – pentru perioade mai vechi – şi recensă mintele de populaţie (după 1850). Catagrafiile şi conscripţiile sunt publicate doar parţial, multe aflându-se în arhive, sub formă de manuscris. Recensă mintele au avantajul că, în afara denumirilor de localităţi, prezintă şi dimensiunile diferitelor aşezări, dinamica acestora, involuţia şi dispariţia unora, vârsta în cazul altora, mai recente. Pentru Vechiul Regat cel mai vechi recensământ este cel din 1859-1860, urmat de cele din 1899 – mai superficial –, 1912, apoi (pentru ţara întreagă) – 1930 (cel mai bun recensământ românesc, publicat integral, singurul care se referă la România întregită), 1941 (foarte sumar şi greu accesibil), 1948 (extrem de sumar publicat, doar la nivelul judeţelor), 1956,

9

1966 (mai bine publicat, dar nu se găseşte în circulaţie), 1977, 1992, 2002 ((parţial publicate) şi 2011. Datorită fragmentării teritoriului naţional, nu a existat o sincronizare a recensămintelor. Transilvania a avut alte date de recenzare, dar acolo s-a aplicat mai de timpuriu principiul recensămintelor la perioade egale de timp. Primul este cel din 1850, urmat de cele din 1880, 1890, 1900 şi 191016. O înregistrare statistică a fost realizată şi în 1920, doar pentru ţinuturile de la vest de Carpaţi. 6. Monografiile regionale sau locale – de sate, comune, oraş e, plăş i, ţinuturi, judeţe etc – reprezintă un material bogat, dar eterogen, fiind elaborate de cercetători cu preocupări variate, dar cu o pregătire toponomastică mai slabă sau chiar inexistentă. Aceste lucrări trebuie reanalizate cât mai atent. 7. Site-urile Internet permit obţinerea atât a unor informaţii toponimice referitoare la nomenclatura stradală a aş eză rilor urbane, dar şi a multora din mediul rural -, cât şi a unor date legate de fondul antroponimic (vezi Anexa 3). Acestea din urmă relevă fie o anumită structură etnică a populaţiei din trecut, migraţii intra- ş i inter-regionale, prezenţa odinioară a unor activităţi economice etc. Dintre site-urile care pot oferi astfel de informaţii menţionăm: http://www.paginialbe.ro, http://www.portal.edu.ro, http://www.moldtelecom.md, http://www.telefonkonyv.hu, etc. 2.2. Metode de interpretare a toponimiei În acest domeniu au lucrat oameni cu o pregătire diferită. 1. Cea mai importantă metodă de interpretare ştiinţifică a toponimiei este analiza lingvistică deoarece pune accentul pe explicarea sensului toponimelor (analiză semantică ) şi a originii lor (analiză etimologică ), precum şi pe explicarea modului de formare a toponimelor. Principala problemă pe care o urmăreşte analiza lingvistică este stabilirea limbii în cadrul că reia a apă rut toponimul, dar aceasta are un caracter individual. Generalizările şi cercetările referitoare la un grup de toponime nu intră în atenţia cercetătorului, acesta manifestând o prudenţă, poate chiar exagerată, faţă de generalizări. Analiza lingvistică se bazează pe cunoaşterea în detaliu a legilor fonetice, pe care geografii şi istoricii nu le cunosc, legi care lucrează la nivelul unei singure limbi – sau chiar al unui dialect sau grai –, dar înregistrează şi excepţii, bine cunoscute de lingviştii cu o pregătire temeinică. Analiza lingvistică are avantajul de a combate ş i îndepă rta o sumă de etimologii eronate: populare, legendare, avansate de către pseudospecialişti, fără o formaţie filologică. Pentru România principalele rezultate ale analizei lingvistice se datorează unor filologi de seamă. Ovid Densusianu ne-a lăsat cea mai frumoasă lucrare – Urme vechi de limbă în toponimia românească , apărută în1898 şi republicată în primul volum al Operelor sale, în 1968. Nicolae Drăganu a publicat lucrarea Românii în secolele IX-XIV pe baza toponimiei ş i a onomasticii. Chiar dacă această lucrare are un fundament conceptual eronat, ea este deosebit de importantă, bazându-se pe o analiză foarte serioasă. Cea mai completă lucrare este cea a lui Iorgu Iordan – Toponimia românească , apărută într-o primă ediţie în perioada interbelică şi într-o formă completă – în 1960 şi reprezentând singurul tratat de toponomastică de la noi. Din păcate autorul face confuzii între toponimia spontană şi cea oficială, datorită necunoaşterii realităţilor geografice. Menţionăm şi lucrarea lui Emil Petrovici – Studii de dialectologie ş i toponimie (apărută la Editura Academiei, în 1970), ca fiind una foarte serioasă, cu o analiză impecabilă, cea a lui Alexandru 16

Foarte bine realizate. Publicate recent şi accesibile la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.

10

Graur – Nume de locuri (1972, Editura Ş tiinţifică), sau cea a lui Vasile Ioniţă – Nume de locuri din Banat. Pentru înţelegerea evoluţiei limbii române în spaţiul carpato-balcanic, importante sunt şi lucrările Dialectologie română , realizată de un colectiv din care face parte şi Matilda Caragiu-Marioţeanu şi Istoria limbii române publicată de Gheorghe Ivănescu în 1980 (reeditată în anul 2000). 2. Metoda comparativ-istorică este utilizată de istorici. Aceasta pune accentul pe corelarea modului de formare a toponimelor cu fenomenele istorice de natură economică, politică, socială care au acţionat în faza creării diverselor toponime şi îşi propune, ca problemă principală, stabilirea vârstei toponimelor sau a perioadei de apariţie a acestora. Această metodă subliniază evoluţia şi transformarea toponimelor în decursul istoriei şi accentuează asupra importanţei stratificării toponimelor şi a periodizării acestora (vezi Anexa 2). 3. Metoda geografică se bazează pe o importanţă deosebită acordată distribuţiei spaţiale a diferitelor categorii de toponime şi pe corelaţia cu o serie de fenomene naturale ş i umane specifice unei anumite arii a Globului. Metoda geografică are avantajul de a păstra o optică mai largă, un punct de vedere mai puţin strict specializat şi de a folosi o cale de exprimare spaţială a acesteia sub forma hă rţilor toponimice. Elaborarea acestor hărţi toponimice este într-un raport de directă dependenţă de problematica pe care şi-o stabileşte cercetătorul, astfel încât vor rezulta hărţi toponimice foarte variate: unele urmăresc repartiţia toponimelor după origine, altele – după categoria de obiecte denominate, dup ă vârsta toponimelor, hă rţi ale unor landş afturi toponimice. Prin colectarea mai multor tipuri de astfel de hărţi se obţin atlasele toponimice. În ţara noastră nu a apărut încă un astfel de atlas. Elaborarea hărţilor toponimice poate contribui la urmărirea evoluţiei în timp a toponimelor şi la stabilirea unor areale caracteristice pentru desfăşurarea unor fenomene specifice din trecut. Astfel George Vâlsan a precizat aria de răspândire a unor animale dispărute – zimbru, bour, castor – cu ajutorul toponimelor (vezi fig. 1).

Figura 1: Răspândirea unor animale dispărute: bourul, zimbrul şi castorul; după George Vâlsan, 1938

11

Această metodă se poate utiliza şi pentru evidenţierea altor aspecte, fie de natură fizico-geografică, fie din domeniul geografiei umane (vezi Anexa 1). După George Vâlsan aceasta are avantajul de a elimina sau de a compensa unele greş eli de detaliu, datorită acestei concepţii spaţiale ş i integrate, care priveş te toponimia ca o masă ş i o consideră în contextul concret al realităţii geografice. Suprapunerea hărţilor toponimice cu hărţile tematice de alt tip, care prezintă repartiţia geografică a unor elemente de natură fizică sau umană poate reprezenta o argumentaţie cât se poate de concretă a anumitor legităţi în procesul de apariţie ş i de evoluţie a unor toponime. 4. Metoda statistică se dezvoltă mult în ultimul timp, odată cu cuantificarea progresivă a tuturor disciplinelor ştiinţifice. Această metodă pune accentul pe evidenţierea frecvenţei şi pe distribuţia teritorială a diferitelor tipuri de frecvenţe: - analiza frecvenţei toponimelor de origine românească de pe teritoriul din jurul ţă rii noastre; - analiza frecvenţei anumitor maniere specifice de formare a unor toponime: prin compunere, derivare, juxtapunere etc. Materialul statistic analizat corect se bazează pe o analiză lingvistică prealabilă . Aceasta ajută şi la clasificarea toponimelor în elemente de bază şi parte secundară a toponimiei. Metoda statistică se referă, ca şi harta, la anumite eşantioane, colectate de pe un spaţiu cu dimensiuni mai mari sau mai mici. Cu cât spaţiul este mai vast, cu atât semnificativitatea este mai mare. Metoda, împreună cu metoda geografică, poate fi utilizată şi pentru evidenţierea unor realităţi geografice cu ajutorul antroponimiei (de pildă, migraţia unor locuitori dintr-o anumită regiune spre alte teritorii – vezi Anexa 2). Cercetarea toponomastică ar trebui, în mod teoretic, principial, să pună la dispoziţia cercetătorilor din alte domenii un instrument de lucru complet şi serios: dicţionarul toponimic. Un dicţionar toponimic autentic trebuie să conţină, pentru fiecare articol, o serie de criterii: - precizarea gradului de detaliere; - localizarea; - sursele de informaţie; - pronunţia corectă a toponimului în zona respectivă , inclusiv accentul, care poate juca ş i în limba română un rol semantic; - originea, sensul, vechimea, modul să u de formare, evoluţia în timp, variante înregistrate. Din această cauză, nici un dicţionar toponimic de pe Glob nu poate fi considerat perfect. Există, totuşi, state care au astfel de dicţionare toponimice: de exemplu – Franţa (început în 1963, dar neterminat). În România, din păcate, nu a fost elaborat un astfel de dicţionar. Materialul este colectat, însă doar parţial publicat. Au apărut, astfel, Dicţionarul toponimic al Banatului (parţial), Dicţionarul toponimic al României. Oltenia (publicat integral, dar nu urmăreşte toate criteriile), Tezaurul toponimic al României. Moldova (sunt menţionate doar localităţile şi trupurile de moşii şi îi lipsesc criteriile de bază: originea şi sensul toponimelor). Au apărut, de asemenea, volume dedicate Transilvaniei şi Munteniei. Pentru o arie mai restrânsă, menţionăm şi lucrarea Gabrielei Macovei, Tezaurul toponimic al Vrancei – volumul I (aceasta fiind citată şi anterior). La acestea se adaugă elaborarea Dicţionarului toponimic al Republicii Moldova (în colaborare cu specialişti din România).

12

BIBLIOGRAFIE Boamfă I. (1996) – Reflectarea realităţilor geografice în toponimia Ţă rii Fă gă raş ului (teză de licenţă), Univ. „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; Conea I. (1993) – Vrancea. Geografie istorică , toponimie ş i terminologie geografică , Edit. Academiei, Bucureşti; Dragu Gh. (1973) – Toponimie geografică (partea I), Centrul de Multiplicare al Universităţii Bucureşti; Graur Al. (1972) – Nume de locuri, Edit. Ş tiinţifică, Bucureşti, Iordan Iorgu (1963) – Toponimia românească , Edit. Academiei, Bucureşti; Iosep I. (1999) – Toponomastică geografică . Metodologie de cercetare ş i lucră ri practice, Tipogr. Univ. „Ş tefan cel Mare”, Suceava; Sala M. (1964) – Probleme de toponimie, în Limba română , nr. 3/1964, Bucureşti; *** (1972-1979) – Atlas. R.S.R., Edit. Academiei, Bucureşti; *** (1984) – Geografie istorică ş i toponimie geografică , în Geografia României, II, Edit. Academiei, Bucureşti; *** (2002) – Republica Moldova. Atlas. Geografia fizică , Editura „IULIAN”, Chişinău; http://moldtelecom.md http://paginialbe.ro http://portal.edu.ro http://telefonkonyv.hu

13