Teoria Educatiei Fizice Si Sportului [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ - NAPOCA FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

IOSIF SANDOR

BAZELE GENERALE ALE TEORIEI EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI SUPORT DE CURS Uz intern

CLUJ-NAPOCA 2008

CUVÂNT INTRODUCTIV Acest suport de curs se adresează studenţilor din domeniul învăţământului superior de educaţie fizică şi sport, specialiştilor domeniului ce doresc să se autoperfecţioneze. Am încercat să îl concepem ca pe o sinteză a studiilor din domeniu publicate anterior de către mai mulţi teoreticieni de înaltă valoare ştiinţifică, distinşi profesori şi intelectuali printre care aş aminti aici doar pe Ion Şiclovan, Gheorghe Cârstea, Adrian Dragnea, a căror cursuri, student fiind, am avut onoarea şi plăcerea să le urmez. Având punct de plecare programa de învăţământ, am ţinut cont de tendinţele dezvoltării domeniului, de structura anilor de studii conform „Planului Bologna”, ca şi de volumul de ore prevăzut în programă. Astfel, unele probleme sunt tratate mai pe larg, altele sunt doar menţionate. Multe din problemele domeniului educaţiei fizice şi sportului sunt aprofundate în cadrul altor discipline desfăşurate atât sub nivel de Licenţă cât şi la studiile Masterale. Aceste sinteze încearcă să înzestreze pe viitorul specialist în educaţie fizică si sport cu cunoştinţele necesare desfăşurării activităţii, să-l ajute să înţeleagă esenţa studiul teoretic ca o condiţie sine-qua non a reuşitei profesionale. Foarte mulţi absolvenţi de liceu, sportivi cu diferite categorii de clasificare, în momentul în care se înscriu la o facultate ce are ca profil Educaţia fizică şi sportul, cred că acolo se vor desfăşura doar lecţii practice. Ceea ce dânşii vor descoperi odată admişi este că, în cadrul acestor instituţii se realizează o fundamentare ştiinţifică a activităţii practice. Aprofundând acest curs, ei vor înţelege că practica nu poate exista fără TEORIE, precum nici teoria nu se poate lipsi de PRACTICĂ. De informaţiile găsite în acest curs se pot folosi şi diferite categorii de licenţiaţi care doresc să aprofundeze studii Masterale în cadrul unei Facultăţi cu profil de Educaţie Fizică şi Sport, precum şi cei ce, activând în domeniul nostru, au de susţinut diferite examene pentru

3

ocuparea unui post în învăţământ sau pentru obţinerea definitivatului în învăţământ şi a gradelor didactice. Informaţiile din acest curs nu sunt suficiente pentru examenele mai sus menţionate, având în vedere că, în general, examenele solicită, pe lângă „Teoria educaţiei fizice şi a sportului” şi cunoştinţe ce au ca obiect de studiu „Metodica” specialităţii. Bibliografia este mult mai vastă ceea ce demonstrează încă o dată nivelul dezvoltării ştiinţei educaţiei fizice si sportului, a cercetării din domeniul nostru de activitate. Doresc să închei aceste rânduri cu dorinţa ca cititorul, cel ce studiază acest curs, viitorul specialist să îşi formeze o concepţie nouă în ceea ce priveşte activităţile de educaţie fizică şi sport în conformitate cu noile orientări pe plan naţional şi mondial ce au în vedere activitatea ştiinţifică, şi să fie un ghid în permanenta căutare a ceea ce este nou, actual şi modern în activitatea sa.

AUTORUL

4

CUPRINS Cuvânt introductiv / 3 1. Statutul de ştiinţă al Teoriei educaţiei fizice şi sportului / 8 1.1.Tendinţe privind orientarea gândirii teoretice în domeniul educaţiei fizice şi sportului / 9 1.2. Obiectul de studiu al TEFS / 10 1. 3. Sarcinile TEFS / 11 1.4. Probleme abordate de TEFS / 11 2. Categorii ale Teoriei educaţiei fizice şi sportului / 13 2.1. Educaţia fizică / 13 2.2. Sportul / 23 2.3. Antrenantul sportiv / 33 2.4. Cultura fizică / 34 2.5. Mişcarea sau motricitatea omului / 36 2.6. Act motric / 37 2.7. Acţiune motrică / 37 2.8. Activitate motrică / 37 2.9. Dezvoltarea fizică / 38 2.10. Capacitatea motrică / 38 3. Educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale / 41 3.1. Esenţa educaţiei fizice şi sportului / 41 3.2. Idealul Educaţiei Fizice şi Sportului / 42 3.3. Concepţia românească despre educaţie fizică şi sport / 44 3.4. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului / 45 4. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului / 49 4.1. Mijloacele specifice / 49 4.1.1.Exerciţiul fizic / 49

5

4.1.2. Măsurile de refacere a capacităţii de efort / 56 4.1.3. Aparatura şi echipamentul de specialitate / 57 4.2. Mijloace asociate / 58 4.2.1. Factorii naturali de călire / 58 4.2.2. Condiţiile de igienă / 58 4.2.3. Mijloacele ce aparţin altor laturi ale educaţiei /58 5. Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport / 59 5.1. Caracteristicile sistemului românesc de educaţie fizică şi sport / 60 5.2. Principiile de organizare a sistemului de educaţie fizică şi sport / 62 6. Componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sport / 64 6.1. Cunoştinţele de specialitate / 64 6.2. Indicii morfo-funcţionali / 65 6.3. Calităţile motrice / 65 6.3.1. Viteza / 68 6.3.2. Îndemânarea / 72 6.3.3. Forţa / 77 6.3.4. Rezistenţa / 82 6.3.5. Elasticitatea, supleţea şi mobilitatea / 90 6.4. Deprinderile motrice / 92 6.5. Priceperile motrice / 96 6.6. Elementele de conţinui ale celorlalte laturi ale educaţiei / 97 6.7. Componentele (parametrii) efortului / 97 6.8. Programa de Educaţie Fizică / 99 7. Principiile de instruire în educaţie fizică şi antrenament sportiv / 101 7.1. Principiul participării conştiente şi active / 103 7.2. Principiul intuiţiei / 104 7.3. Principiul accesibilităţii / 105 7.4. Principiul sistematizării şi continuităţii / 107

6

7.5. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice / 108 7.6.Principiul însuşirii temeinice / 109 8.Metodele în Educaţie Fizică şi Sport / 111 8.1. Metode de instruire propriu-zisă / 112 8.1.1. Metodele verbale / 112 8.1.1.1.Expunerea verbală / 112 8.1.1.1.1. Povestirea / 113 8.1.1.1.2. Explicaţia / 113 8.1.1.1.3. Prelegerea / 113 8.1.2.2. Conversaţia / 114 8.1.2.3. Studiul individual / 114 8.1.2.4. Brain storming-ul / 114 8.1.2. Metodele intuitive / 114 8.1.2.1. Demonstraţia / 114 8.1.2.2. Observarea execuţiei altor subiecţi / 115 8.1.3. Metodele practice / 115 8.1.3.1. Exersarea / 115 9. Tendinţe şi orientări metodologice în educaţie fizică şi sport / 116 9.1. Autonomia în educaţie fizică si sport / 117 9.2. Tratarea diferenţiată în educaţie fizică si sport / 122 9.3. Modelarea / 123 9.4. Instruirea programată / 126 9.5. Algoritmizarea / 128 9.6. Problematizarea / 131 10. Ereditatea şi mediul / 133 10.1. Aptitudinile motrica / 137 10.2. Talentul / 140 Bibliografie

7

1. Statutul de ştiinţă al Teoriei educaţiei fizice şi sportului Aspecte privind necesitatea cunoaşterii ştiinţifice a domeniului educaţiei fizice şi sportului Teoriile ştiinţifice s-au dezvoltat în secolul al XXI-lea într-un ritm neprevăzut. Educaţia fizică şi sportul sunt activităţi prin excelenţă practice şi tocmai de aceea Teoria educaţiei fizice şi sportului trebuie să se alinieze la regulile noii epistemologii, contribuind decisiv la integrarea sa în conceptul general al ştiinţelor. Aspecte comune ce ies la iveală din analiza „teoriilor” educaţiei fizice şi sportului, ale autorilor străini şi români, rezultă câteva note comune exprimate sub forme relativ diferite: - aserţiuni asupra obiectivelor şi scopurilor educaţiei fizice şi sportului care să mobileze un anumit tip de personalitate; - norme cu caracter metodologic, etic, educativ şi organizatoric, care să stea la baza activităţilor de educaţie fizică şi sport; - structura sistemelor de educaţie fizică şi sport din diferite ţări, racordată la sistemele politico-ideologice; - noţiuni şi concepte mai mult sau mai complet definite, în funcţie de profilul pregătirii profesionale a autorilor;

8

- înţelegerea educaţiei fizice şi sportului ca procese instructiv educative. 1.1.Tendinţe

privind

orientarea

gândirii

teoretice

în

domeniul educaţiei fizice şi sportului 1. Inversarea raportului dintre abordarea reducţionistă şi cea holistă. Abordarea educaţiei fizice şi sportului trebuie făcută în sistem, ca activităţi convergente. Orice altă abordare duce la empirism. 2. Abandonarea vechii dihotomii cunoaştere cantitativă (ştiinţifică) - cunoaştere calitativă (non-ştiinţifică). Pentru realizarea progresului se utilizează metodologiile de cunoaştere şi interpretare globală, fără a se renunţa la adevăruri desprinse prin alte metode care le fundamentează. 3. Acceptarea hazardului ca principiu explicativ. 4. Dezvoltarea unei viziuni constructiviste asupra ştiinţei în general şi a teoriei educaţiei fizice şi sportului în special. 5. Extinderea cunoaşterii ştiinţifice la fenomenele subiective, culturale şi istorice care apropie ştiinţa de cunoaşterea artistică. 6. Interdependenţa dintre ştiinţă în general şi ştiinţă în particular. 7. Schimbări notabile în limbajul ştiinţelor: - accentuarea caracterului pragmatic al enunţurilor ştiinţifice;

9

- prezentarea diferenţelor în sens terapeutic dintre limbajul comun şi cel artificial – ştiinţific; - utilizarea noilor concepte şi limbaje inter-ştiinţifice. Condiţii minimale pentru ca o ştiinţă să fie recunoscută: - să aibă domeniu sau obiect propriu de investigare; - să posede o axiomatică proprie; - să posede un nivel de integrare teoretică şi conceptuală; - să aibă metode proprii (în sens larg); - să posede o epistemologie internă ; - să aibă contingente istorice bine conturate. Legătura TEFS cu ştiinţele de graniţă Legătura TEFS cu ştiinţele de graniţă este o legătură dialectică. Ea se situează la graniţa dintre ştiinţele biologice şi cele sociale având relaţii de parţială dependenţă faţă de biologie, medicină, antropologie, sociologie, psihologie, ştiinţele educaţiei şi instrucţiei. 1.2. Obiectul de studiu al TEFS Obiectul de studiu al Teoriei educaţiei fizice şi sportului îl constituie: - activităţile de educaţie fizică, relaţiile dintre acestea, sistemul de reglare şi transformare a informaţiilor specifice, principiile

10

care le generează şi finalităţile, pe de o parte şi cele sportive, pe de altă parte; - determinarea şi explicarea aparatului noţional; - descrierea şi clasificarea activităţilor motrice; - să stabilească notele comune şi diferenţiale, metodele şi mijloacele ce le sunt proprii; - aspecte care ţin de structură şi organizare. 1. 3. Sarcinile TEFS Sarcinile TEFS se desprind din cele 3 funcţii principale: Cognitivă: - de analiză permanentă a tuturor aspectelor domeniului; - de explicare a noutăţilor apărute; - de prezentare a idealului, funcţiilor şi obiectivelor în raport cu comanda socială; - de prezentare a celor mai eficiente forme de organizare. Normativă: - de înarmare a celor care conduc acest proces cu norme, reguli, legi şi cerinţe necesare activităţii de educaţie fizică şi sport. Tehnică: - de însuşire de către specialişti a unor tehnologii noi de predare, iar a beneficiarilor (elevi, studenţi, sportivi) de tehnici noi de învăţare. 11

1.4. Probleme abordate de TEFS T.E.F.S. abordează următoarele: - noţiunile fundamentale din domeniu; - educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale; - originea şi esenţa educaţiei fizice şi sportului; - idealul, funcţiile şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului; - sistemul de educaţie fizică şi sport din ţara noastră; - sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi sportului; - exerciţiul fizic-mijloc de bază; - componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sport; - metodele şi principiile de instruire.

12

2. Categorii ale Teoriei educaţiei fizice şi sportului 2.1. Educaţia fizică Concepţia

despre

educaţia

fizică

reprezintă

valorificarea

conceptului de educaţie fizică, prin aplicarea lui la condiţiile concrete ale anumitor societăţi. Concepţia despre educaţia fizică se desprinde din concepţia generală asupra vieţii unei societăţi, diferită de la o epocă la alta, de la o ţară la alta. Conform legii educaţiei fizice şi sportului "prin educaţie fizică şi sport se înţeleg toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau independentă, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale civilizate şi să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel. Practicarea educaţiei fizice şi sportului este un drept al persoanei, fără nici o discriminare, garantat de stat, iar autorităţile administrative, instituţiile de învăţământ şi instituţiile sportive au obligaţia de a sprijini educaţia fizică, sportul pentru toţi şi sportul de performanţă şi de a asigura condiţiile de practicare a acestora".

13

După I. Şiclovan "educaţia fizică reprezintă un proces deliberat construit şi dirijat în vederea perfecţionării dezvoltării fizice, a capacităţii motrice a oamenilor, în concordanţă cu particularităţile de vârstă, sex, cerinţele de integrare socială a tinerilor» solicitările fizice ale profesiilor şi menţinerea condiţiei fizice". Particularităţi: - educaţia implică, presupune activitate - se desfăşoară ca proces bilateral, unde este necesară prezenţa celor doi factori: educatorul şi educaţii; - urmăreşte "cultivarea", creşterea, educarea, formarea, învăţarea, consolidarea, perfecţionarea capacităţilor fizice ale oamenilor; - este proces instructiv-educativ. Educaţia fizică este: - fiziologică prin natura exerciţiilor; - pedagogică prin metodă; - biologică prin efecte; - socială prin organizare; - accesibilă tuturor vârstelor şi are obiective diferenţiate pentru fiecare eşalon. Subsisteme: - educaţia fizică a tinerei generaţii: - învăţământul preşcolar; 14

- învăţământul primar; - învăţământul gimnazial; - învăţământul liceal; - învăţământul tehnico-profesional; - învăţământul special; - educaţia fizica profesională; - educaţia fizică a vârstnicilor; - educaţia fizică militară; - autoeducaţia (activitatea independentă). Note definitorii ale educaţiei fizice: - dispune de un sistem de mijloace şi metode, tehnologii de predare, diferenţiate conform condiţiilor şi obiectivelor proprii categoriilor de subiecţi; - răspunde cerinţelor de realizare a dezvoltării fizice şi capacităţii, motrice

în

vederea

satisfacerii

solicitărilor

proprii

diferitelor profesiuni şi menţinerii îndelungate a unei bune condiţii fizice; - îmbină în mod echilibrat instruirea cu educaţia în vederea formării unei personalităţi complete evoluate şi armonioase. - este o componentă a educaţiei generale, realizată în cadrul unui proces instructiv - educativ sau în mod independent, în vederea

15

dezvoltării

armonioase

a

personalităţii

şi

creşterii

calităţii

vieţii. -

cuprinde

un

complex

de

stimuli

ce

influenţează

procesele de dezvoltare somato - funcţională, motrică şi psihică. - se reflectă ca un ansamblu de idei, norme şi reguli, reunite într-o concepţie unitară de organizare şi aplicare la diferite categorii de subiecţi. - se constituie ca un ansamblu de forme de organizare ce valorifică sistematic exerciţiile fizice în scopul realizării obiectivelor sale. -

este

un

sistem

complex

de

instrumente

care

se

exercită simultan asupra individului, favorizând ameliorarea condiţiei fizice, psihice şi integrarea socio-culturală. - implică un sistem de mijloace, metode, forme de organizare eu caracter mixt, care vizează dezvoltarea fizică, capacitatea motrică, capacitatea de efort, intr-o sinteză a acţiunii multilaterale a acestei activităţi. - se constituie ca o necesitate pentru toţi indivizii societăţii şi în special pentru cei cu nevoi speciale (cu diferite tipuri de deficienţe). Obiectivele educaţiei fizice Obiectivele educaţiei fizice anticipează rezultatul educaţiei în termenii comportamentului, prescriind cum va trebui să răspundă subiectul după parcurgerea unei anumite secvenţe sau etape de învăţare. 16

Scopurile pot fi concretizate într-o multitudine de obiective, care vizează influenţarea personalităţii în ansamblul ei. Conţinutul obiectivelor este de obicei măsurabil prin metode consacrate, pentru a oferi posibilitatea unui control riguros al activităţii educaţionale.

Educaţia fizică îşi realizează

rolul în

funcţie de

complexitatea şi diversitatea obiectivelor sale, circumscrise în viziunea anterior prezentată, a punctelor de vedere bio-psiho-sociale. După gradul de generalitate: a)

Obiectivele generale evidenţiază esenţa educaţiei fizice,

dimensiunile comune ale subsistemelor acesteia. b)

Obiectivele

specifice

reprezintă

o

particularizare

a

obiectivelor generate la nivelul subsistemelor educaţiei fizice. c)

Obiectivele intermediare acţionează la nivelul ciclurilor

de învăţământ, anilor de studii, etc. d)

Obiectivele

operaţionale

vizează

comportamentele

imediate, observabile în timp scurt, ce pot fi urmărite şi măsurate, adică acţiunile pe care subiectul trebuie să le realizeze în timpul unei activităţi, lecţii, şedinţe. Obiectivele generale (aşa cum sunt ilustrate de M. Epuran, V. Epuran, I. Şiclovan, E. 17

Firea, A. Dragnea, Gh. Mitra, A. Mogoş ) sunt: -

menţinerea unei stări optime de sănătate;

-

favorizarea dezvoltării fizice armonioase;

-

dezvoltarea capacităţii motrice generate, adică educarea

calităţilor motrice de bază şi formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice, de bază, utilitar - aplicative şi specifice unor ramuri de sport; -

formarea

capacităţii

de

practicare

sistematică

şi

independentă a exerciţiilor fizice; -

dezvoltarea armonioasă a personalităţii. Obiective

de

.

dezvoltare

structural

-

funcţională a organismului. Acestea se referă la: - armonia între indicii somatici şi funcţionali; - armonia şi proporţionalitatea în interiorul fiecărei categorii de indici; - menţinerea unui tonus muscular optim ; - formarea şi menţinerea unei atitudini corporale corecte; - prevenirea şi corectarea deficienţelor de postură şi fizice; - combaterea excesului ponderal şi a obezităţii. Obiective în plan motric

18

- dezvoltarea componentelor fitness-ului (rezistenţă cardiovasculară,

rezistenţă

musculară,

forţă,

mobilitate

supleţe,

compoziţie corporală); - dezvoltarea componentelor fitness-ului motor (echilibru, coordonare segmentară, agilitate, putere, timp de reacţie, viteză); - formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifică unor ramuri şi probe sportive; - îmbunătăţirea capacităţii de efort, prin stimularea marilor funcţii. Obiective psihomotorii (după V. Horghidan) - dezvoltarea schemei corporale în două direcţii: •

ca reper în reglarea mişcărilor;

•

ca nucleu al imaginii de sine .

- dezvoltarea coordonărilor senzorimotorii normale; - dezvoltarea echilibrului static şi dinamic; - realizarea unor reechilibrări în perioada pubertară; - formarea coordonatelor de timp ale mişcării: ritm, tempou, durată, elemente ce conferă eficienţă mişcării; - dezvoltarea lateralităţii şt armoniei laterale; - formarea reprezentărilor ideomotorii şi a capacităţii de a opera cu ele; - educarea capacităţii de relaxare generală şi selectivă; 19

- dezvoltarea capacităţii de diferenţiere kinestezică. Obiective cognitive - dezvoltarea capacităţii de a cunoaşte propria persoană, mediul ambiant, natural şi social (percepere, descoperire, redescoperire, înţelegerea informaţiilor sub diverse forme); - dezvoltarea calităţilor atenţiei, memoriei, aspectelor intuitive ale gândirii, creativităţii (motrice), adică generare de informaţii variate, pornind de la aceleaşi date, originalitate - "producţie divergentă". Obiective în plan motivaţional şi afectiv - volitiv - formarea unor convingeri referitoare la rolul exerciţiilor fizice în creşterea calităţii vieţii; -

echilibrarea

şi

reglarea

emoţională

(prin

descărcarea

agresivităţii, derulare etc); - educarea atitudinilor, convingerilor, sentimentelor morale (fair-play), respect, colaborare, într-ajutorare, prietenie etc); - educarea emoţiilor estetice (date de aprecierea frumuseţii mişcărilor şi a esteticii corporale); -

dezvoltarea

capacităţii

de

autoreglare

la

nivelul

comportamentului global (disciplină, spirit de organizare, curaj, perseverenţă, dârzenie etc). Scopul şi finalităţile educaţiei fizice

20

Scopul educaţiei fizice defineşte linia generală care orientează acţiunile de formare şi dezvoltare a personalităţii subiecţilor, proiectate de ideal. Scopul serveşte ca ghid în selectarea obiectivelor generale şi specifice şi vizează finalitatea acţiunii educaţionale. În stabilirea scopului educaţiei fizice trebuie respectate o serie de criterii (adaptate după J. Bewey, 1992): - concordanţa cu idealul educaţiei fizice; - depăşirea nivelului actual prin acţiuni de perfecţionare, ajustare,

restructurare, reformulare, la nivel conceptual şi practic

(praxiologic); -

valorificarea

potenţialului

existent,

a

resurselor

şi

necesităţilor interne ale subsistemelor educaţiei fizice; - deschiderea spre nou, spre alte posibile alternative. Scopul educaţiei fizice trebuie să aibă: - un caracter practic, - să configureze direcţiile principale de acţiune într-o perioadă istorică definită; - un caracter strategic - prin care să se asigure dezvoltarea domeniului pe termen lung. Scopul educaţiei fizice îl constituie dezvoltarea complexă a personalităţii individului, în concordanţă cu cerinţele societăţii, de

21

dobândire a autonomiei, eficienţei şi echilibrului cu mediul natural şi social. Finalităţile

educaţiei

fizice

reprezintă

materializarea

obiectivelor sub toate aspectele, cu alte cuvinte, progresul pe care îl înregistrează subiectul (individul) în plan somatic, funcţional, motric, cognitiv, afectiv şi social. Aceste finalităţi sunt reprezentate de: 1. Indicii superiori ai dezvoltării fizice. 2.

Funcţionalitatea perfectă a principalelor aparate şi

sisteme ale organismului. 3.

Indicii superiori ai calităţilor motrice - viteză, rezistenţă,

forţă, mobilitate, coordonare. 4.

Sistem larg de deprinderi şi priceperi motrice de bază,

utilitar - aplicative şi specifice ramurilor de sport. 5.

Capacitate de efort crescută.

6.

Capacitate psihică crescută (intelectuală, afectivă, morală,

volitivă). 7. Integrare superioară în mediul natural şi social. Formele de organizare a educaţiei fizice

22

Cel mai răspândit mod de organizare este ca proces de învăţământ care şi-a dovedit eficacitatea în realizarea obiectivelor, îl reprezintă organizarea pe clase şi lecţii. Educaţia fizică se desfăşoară în două forme distincte: a. ca proces de instruire şi educare deliberat conceput, desfăşurat în forme instituţionalizate (şcoli, licee, universităţi) cu ajutorul specialiştilor care dirijează acest demers. Acest proces se bazează pe programe de instruire ascendente, pe clase sau ani de studii; b. ca activitate independentă de timp liber, care se bazează pe sistemul de cunoştinţe, achiziţii, deprinderi, structuri operaţionale însuşite în cadrul procesului menţionat anterior. Aceste forme de organizare se particularizează în cadrul fiecărui subsistem al educaţiei fizice; 2.2. Sportul M. Epuran (1990) – „Sportul este competiţie, întrecere cu spaţiul, timpul, gravitaţia, cu natura, cu alţii şi cu sine”. Sportul

constituie

o

activitate

socială,

îndreptată

spre

perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice, dezvoltându-se ca urmare a Jocurilor Olimpice. Sportul este o activitate de întrecere constituită dintr-un ansamblu de acţiuni motrice, diferenţiate pe ramuri de sport prin care se caută

23

perfecţionarea posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice, concretizate în performanţe ca: record, depăşire proprie sau a partenerului. Sportul reuneşte toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau nu, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică si confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale sau să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel. Sportul este o structură de activităţi motrice codificate şi regii instituţionalizate corespunzătoare practicării diferitelor forme de competiţii sportive, după reguli oficiale, între doi sau mai mulţi protagonişti sau a unui individ cu sine însuşi. Sportul desemnează o activitate motrică de loisir sau de întrecere, desfăşurată într-un cadru instituţionalizat sau independent, cu caracter mai mult sau mai puţin spontan şi competitiv. Sportul se prezintă ca mediu propice pentru însuşirea atitudinilor, valorilor şi comportamentelor social-personale apreciate în plan cultural. Caracteristici, asemănări şi deosebiri faţă de educaţia fizică: - este un domeniu complex atât ca structură, cât şi ca funcţii sociale incluzând un sistem de exerciţii fizice diversificate (pe ramuri de sport); - deşi are caracter formativ, urmăreşte în special valorificarea maximă a talentelor şi aptitudinilor oamenilor spre diferite ramuri de sport; 24

- trăsătura lui principală este competiţia; - fiecare ramură de sport cuprinde structuri şi tehnici proprii faţă de educaţia fizică, care include un sistem larg de exerciţii fizice; - educaţia fizică este obligatorie, pe când sportul este benevol; - aceste domenii se întrepătrund, intercodiţionează; - educaţia fizică formează cunoştinţe, deprinderi şi calităţi necesare sportului; - de asemenea şi elementele din ramurile de sport modernizează conţinutul educaţiei fizice (tehnica sportivă); - cele două domenii nu se identifică; - sportul este condiţionat de tipul şi nivelul de dezvoltare al societăţii. Obiectivele Sportului I. Sport de performanţă Maximizarea performanţelor prin: -

dezvoltarea aptitudinilor (calităţilor) motrice şi combinaţii ale

acestora; -

perfecţionarea tuturor deprinderilor şi priceperilor motrice

respectiv a elementelor şi procedeelor tehnice şi a acţiunilor tehnico-tactice; -

dezvoltarea capacităţilor cognitive, afective, motivaţionale;

-

crearea

dispoziţiei

pentru

obţinerea

performanţei

(disponibilitate pentru efort, ambiţie, perseverenţă, toleranţă la frustrare etc); 25

-

prevenirea sau compensarea deficienţelor fizice datorate

efortului specific; -

favorizarea integrării în societate. II. Sport în timpul liber (pentru toţi) – reflectă calitatea vieţii - dobândirea unui mod sănătos de viaţă;

-

dezvoltare fizică;

-

integrare socială prin: •

formarea valorilor morale şi ale spiritului sportiv, ale disciplinei

şi regulilor; • capacitate de acţiune individuală şi în grup; • respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, inclusiv faţă de grupurile minoritare (persoane puţin înzestrate motric, sportivi care au depăşit vârsta performanţelor, persoane de vârsta a III-a; • formarea spiritului de toleranţă şi de răspundere, elemente sociale în viaţa unei societăţi democrate; -

recreere. III. Sport adaptat – dezvoltarea sentimentului de plenitudine şi

îmbunătăţirea imaginii de sine - reducerea handicapului social; -

îmbunătăţirea condiţiei fizice care să favorizeze obţinerea de

performanţe profesionale şi sociale; -

favorizarea progresului prin activităţile de petrecere a timpului 26

liber; -

încurajarea relaţiilor sociale atât între indivizii deficienţi cât şi

între aceştia şi persoanele valide. Eşaloane (subsisteme): I. Sport pentru toţi - Sport de întreţinere - Sport în timpul liber (loisir) - Sport în familie - Sport pentru oameni aflaţi în condiţii speciale - Sport pentru vârstnici II. Sport de performanţă - Sport amator (practicat de sportivii amatori) - Sport nonamator (practicat de sportivii profesionişti). - Sport de elită - Sportul la copii şi juniori - Sportul practicat de seniori si juniori consacraţi - Sport extrem III Sport adaptat - Sport-terapie - Sport adaptat de performanţă (Special Olympics).

27

Funcţiile Sportului - contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate şi a unei dezvoltări fizice corecte şi armonioase; - contribuie prin competiţii la dezvoltarea gustului pentru mişcare, pentru unele ramuri de sport; - contribuie la integrarea socială a individului; Clasificare (A. Dragnea): a. din punct de vedere pedagogic şi psihologic ( M. Baquet, 1948 - citat de M. Epuran): - jocurile copiilor sau jocuri şcolare - sporturi colective; - sporturi individuale; - sporturi de luptă. b. după consumul energetic fizic şi psihic (Chappuis, 1964 - citat de M. Epuran): - sporturi care necesita un mare consum energetic şi o mare concetrare nervoasă - sporturi care necesită consum energetic mic şi o mare concentrare nervoasă - sporturi care necesită m energetic necesita un mare consum energetic şi o redusă concentrare nervoasă;

28

- sporturi cu consum energetic mic şi o concentrare nervoasă redusă. c. în funcţie de limitele pe care sportivul trebuie să le depăşească în concurs (Hubbard A, 1965 - citat de M. Epuran): - sporturi în care se depăşeşte spaţiul timpul etc; - sporturi în care se depăşeşte adversarul. d. în funcţie de finalităţile urmărite în activitatea pedagogică (Chappuis, 1964 - citat de M. Epuran, 2001): - stăpânirea mediului; - stăpânirea corpului; - îmbunătăţirea calităţilor fizice şi a raporturilor cu ceilalţi. e. după tipul de solicitare şi de stres (Cratty, 1973 - citat de M. Epuran, 2001): - sporturi care solicită coordonarea ochilor şi stabilitatea proceselor psihice - sporturi care solicită expresia artistică; - sporturi cu mobilizare totală a energiei; - sporturi ce presupun anticiparea mişcărilor adversarilor. f. după numărul de competitori (M Epuran, 1992): -

sporturi individuale;

-

sporturi în cuplu.

29

g. după obiective: -sport de performanţă; -sport pentru toţi; -sport adaptat. h. după calităţile motrice implicate: - sporturi care solicită prioritar viteza, rezistenţa, capacităţile coordinative, forţa etc; i. după structură: - sporturi ciclice; - sporturi aciclice; -sporturi combinate. - sporturi cu monostructură; - sporturi cu polistructură; - complexe de exerciţii (Matveev) j. după ponderea factorilor care determină performanţa: - sporturi bazate pe componentă biologică; - sporturi bazate pe componentă tehnologică k. după acţiunea tactică din competiţii (D. Harre): - sporturi individuale (cu incomodarea sau influenţarea adversarului); - sporturi în doi (cu incomodarea sau influenţarea adversarului); -

sporturi

pe

echipe

(cu

incomodarea

sau

influenţarea

adversarului); l. după contactul între competitori: - sporturi cu contact direct; sporturi fără contact direct. m. în funcţie de direcţiile de acţiune şi al tacticii (J. Weineck): sporturi bazate pe procedee tehnice cu parametrii spaţiali şi dinamici; - sporturi bazate pe caracteristicile temporale şi dinamice ale actelor şi acţiunilor motrice; 30

- sporturi bazate pe variabilitatea acţiunilor şi procedeelor de rezolvare a problemelor tactice. n. în funcţie de caracteristicile efortului: - sporturi anaerobe; sporturi aerobe; sporturi m ix te o. după caracteristicile prioritare ale solicitării: - sporturi cu solicitare preponderent: ■

neuropsihică, neuromusculară; ■

cardiorespiratorie,

■

neuromusculară, metabolică;

■

neuromusculară,

■

endocrinometabolică,

■

cardiorespiratorie.

p. după condiţiile de desfăşurare: - sporturi în diverse medii (sol, apă, aer); - sporturi desfăşurate la altitudine; - sporturi de sezon. r. după criteriul de evaluare a performanţei în competiţie (P. de Hillerin): - sporturi cu limitare spaţială şi condiţii de mediu standardizate; - sporturi cu limitare spaţială standardizată sau nestandardizată şi condiţii de mediu nereproductibile; - sporturi cu performanţă măsurabilă direct, ca mărime fizică; - sporturi cu performanţă măsurabilă fizic direct, dar cu criterii arbitrare de precizare a condiţiilor de concurs; - sporturi cu performanţe evaluate de către arbitrii prin notare; 31

- sporturi individuale „de luptă” în care criteriul performanţei conduce la maximizarea realizărilor tehnico-tactice proprii; - sporturi de echipă cu maximizarea realizărilor tehnico-tactice măsurabile prin puncte, ale echipei proprii. s. după factorul care induce i n c e r t i t u d i n e a î n s i t u a ţ i i l e c o mp e t i ţ i o n a l e

(P.Parlebas):

-mediu,

partener,

adversar;

-

fără

incertitudine. t. după gradul de risc: - sporturi cu risc calculat; - sporturi extreme. ţ.

după compararea performanţelor: - sporturi cu comparare

directă a performanţelor, în care sportivii iau startul simultan; sporturi cu comparare indirectă, în care sportivii iau startul succesiv. u. în funcţie de modul de apreciere a performanţei (Goirand, Metzler 1986): - sporturi în care practicanţii realizează o performanţă prin căutarea de „a face mai mult” sau „a face mai puţin” decât ceilalţi; - sporturi în care participanţii nu realizează performanţe dar produc forme corporale prin care caută să producă plăcere şi încântare; - sporturi în care participanţii nu realizează

întotdeauna

performanţe deoarece ei acţionează pentru a stăpâni un raport uman, acţiune şi reacţiune, în impunerea unuia (unora) asupra celuilalt. v. funcţie de includerea în programul J.O: - sporturi olimpice; sporturi neolimpice 32

Tendinţe manifestate în sportul contemporan - transformarea competiţiilor în spectacole al căror dramatism să atragă la locurile de desfăşurare un mare număr de spectatori şi să trezească interesul a cât mai multe mijloace mass-media; - organizarea de întreceri de toate tipurile, acestea favorizând în mare măsură dezvoltarea şi manifestarea personalităţii; - se manifestă tendinţa de creştere a numărului de sportivi pretendenţi la medalii; - apariţia tehnologiilor avansate de pregătire în tot mai multe ţări; - apariţia tendinţelor spre elitism şi ascetism, de la sportul popular către sportul de elită, rezervat numai unora; - competiţia sportivă devine tot mai mult apanajul unor tineri care îşi fac din sport o profesie, din dorinţa câştigării statutului de vedetă (component al echipei) care se obligă la un anumit rol psihosocial, dar care îi oferă şi posibilitatea obţinerii unor avantaje substanţiale. - pierderea în tot mai mare măsură a caracterului umanist al sportului. 2.3. Antrenamentul sportiv Antrenament sportiv - proces complex bio-psiho-pedagogic, planificat, desfăşurat sistematic şi continuu gradat, de adaptare a

33

organismului sportivului la eforturi fizice şi psihice intense, necesare pentru obţinerea unor rezultate în competiţiile sportive. - se adresează unui număr mic de indivizi; - beneficiază de un număr redus de exerciţii, dar aceste mijloace sunt specifice, perfecţionate uneori până la virtuozitate; - calităţile şi deprinderile şi priceperile motrice, parametrii efortului fizic se desfăşoară la un înalt nivel faţă de educaţia fizică; - are două laturi: instruirea şi educaţia. Tendinţe manifestate în cadrul antrenamentelor în sportul contemporan -

menţinerea unor volume de efort raţionale (optime) care să

asigure progresul şi, mai ales, caracterul relativ extensiv necesar acumulărilor pentru stabilitatea formei sportive; - perfecţionarea strategiilor de selecţie; - creşterea considerabilă a intensităţii eforturilor de antrenament, - creşterea ponderii pregătirii integrale a sportivilor în dauna pregătirii cu mijloace de bază şi specifice. - utilizarea în mai mare măsură a trenajoarelor, dispozitivelor, simulatoarelor etc. - conducerea antrenamentului şi competiţiilor de către o echipă de specialişti.

34

2.4. Cultura fizică Cultura reprezintă totalitatea cunoştinţelor şi valorilor materiale şi spirituale create de omenire şi care contribuie la progresul cunoaşterii ( inclusiv creaţiile din domeniul educaţiei fizice şi sportului); Cultura fizică: Cultură fizică - ansamblu de valori înfăptuit printr-un tip de activitate specifică, motrică şi sportivă, care are drept ţel ridicarea nivelului calitativ al potenţialului biologic, spiritual şi motric al omului. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978) Componentă a culturii universale care cuprinde categoriile (noţiunile), legităţile, instituţiile şi bunurile materiale create pentru valorificarea exerciţiilor fizice în scopul perfecţionării biologice şi spirituale a omului. Momente obligatorii ale actului cultural: - Cognitiv (de cunoaştere a realităţii, a fenomenului); - Axiologic (de raportare a acestora la nevoile individuale şi colective); - Creator (de creaţie); - Generalizator (de răspândire, de aplicare). Valori materiale şi spirituale ce aparţin culturii fizice: 1) Valori pe linia organizării superioare a practicării exerciţiilor fizice (disciplinele ştiinţifice, recordurile, performanţele, măiestria tehnică); 35

2) Valori pe linia dezvoltării filogenetice a omului; 3) Valori create în procesul de practicare a exerciţiilor fizice, mai ales că aceasta este în strânsă legătură cu muzica, dansul, cântecul, cu formarea trăsăturilor de caracter, cu asimilarea unor cunoştinţe din alte domenii; 4) Valori de natură materială (instalaţii şi materiale sportive, baze sportive, aparatură, etc.); 5) Valori realizate prin spectacolul sportiv (fair- play, receptivitate faţă de frumos, măiestrie sportivă, delirul, încântarea, corectitudinea, etc.). 2.5. Mişcarea sau motricitatea omului Mişcarea - în sensul cel mai larg, desemnează o schimbare de poziţie sau transformare suferită de un corp sau de una dintre părţile sale, "o ieşire din starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului în spaţiu, în raport cu unele repere fixe." (A. Dragnea, A. Bota, 1999). Motricitatea este o activitate integrată, adaptată, ce reuneşte "totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor de sport." (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978) Motricitatea exprimă o caracteristică globală, cuprinzând ansamblul de procese şi mecanisme prin care corpul uman sau segmentele sale se deplasează, detaşându-se faţă de un substrat (prin contracţii fazice sau dinamice) sau

36

îşi menţin o anumită poziţie prin contracţii tonice sau statice – (A. Dragnea, A. Bota, 1999). Mişcările pot fi: - ciclice-aciclice; - voluntare-involuntare; - active-pasive; - uniforme-accelerate; -automate. Parametrii mişcării: -spaţiali, temporali şi energetici. 2.6. Act motric - element de bază al oricărei mişcări, efectuat în scopul adaptării imediate sau al construirii de acţiuni motrice. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978) -

reprezintă reacţiile individului la situaţiile concrete în care se

află (voluntare, reflexe, instinctuale şi automatizate) -

sunt baza acţiunilor motrice 2.7. Acţiune motrică - sistem de acte motrice prin care se

atinge un scop imediat, unic sau integrat într-o activitate motrică. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978). Reprezintă conţinutul activităţii motrice. Sunt grupate, dozate şi codificate, constituind deprinderile şi priceperile motrice.

37

2.8. Activitate motrică - ansamblu de mişcări sau de acţiuni motrice produse de organism, o mulţime de operaţii, acte sau gesturi motrice orientate şi încadrate într-un sistem de idei, reguli şi forme de organizare în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv, în general în scop adaptativ. - acestea acţiuni motrice sunt: de învăţare, consolidare, verificare, desfăşurate intenţionat, deliberat, inteligent sau spontan.

2.9. Dezvoltarea fizică - rezultatul, precum şi acţiunea îndreptată spre influenţarea creşterii corecte şi armonioase a organismului uman, concretizată în indici morfo-funcţionali, proporţionali şi apropiaţi de valorile unui organism sănătos. Calitatea acestor indici este dată de rezultatul cumulativ al factorilor ereditari, de mediu natural şi social; - factorul social are rol primordial în influenţarea dezvoltării fizice. Obiectivele ce au în vedere dezvoltarea fizică armonioasă: - armonie între indicii morfologici şi cei funcţionali; - proporţionalitatea între indicii somatici; - proporţionalitatea între indicii funcţionali.

38

Pentru realizarea obiectivelor ce au în vedere dezvoltarea fizică armonioasă trebuie ca, prin educaţia fizică şi antrenamentul sportiv să se acţioneze asupra organismului uman în sens profilactic, preventiv sau terapeutic, evitându-se (mai ales prin antrenamentul sportiv) unele influenţe unilaterale care au efecte inestetice, neplăcute, dizgraţioase şi au efecte negative asupra sănătăţii organismului. 2.10. Capacitatea motrică Din punct de vedere al activităţilor motrice, indivizii se deosebesc între ei prin modul cum se adaptează, prin felul cum execută, rezolvă anumite sarcini motrice impuse de situaţiile complexe şi variabile ale mediului extern. Capacitatea motrică a organismului uman este o rezultantă plurifactorială a interacţiunii dintre aptitudini, calităţi motrice, deprinderi motrice, cunoştinţe, experienţă, motivaţie şi stări emoţionale. Motivaţia şi stările emoţionale, ca şi componente psihice, pot modifica pozitiv sau negativ nivelul, potenţialul de manifestare a capacităţii motrice. Din nenumăratele definiţii a capacităţii motrice credem că cea mai complexă este cea emisă de A. Dragnea şi Aura Bota (2000), conform cărora “capacitatea motrică reprezintă un complex de manifestări preponderent motrice (priceperi şi deprinderi), condiţionat de nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice, indici morfo-funcţionali, procesele psihice 39

(cognitive, afective, motivaţionale) şi procesele biochimice metabolice toate însumate, corelate şi reciproc condiţionate având ca rezultat efectuarea eficientă a acţiunilor şi actelor solicitate de condiţiile specifice în care se practică activităţile motrice.” Facultatea individului de a se mişca este determinată de legătura dintre factori anatomici, fiziologici şi diferite componente ale capacităţii motrice generale, cum ar fi: viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea elasticitatea, supleţea şi mobilitatea. Este formată din: - deprinderi şi priceperi motrice de bază şi aplicativ-utilitare; - deprinderi şi priceperi motrice specifice unor ramuri de sport; - calităţi motrice de bază şi specifice. Este influenţată de: -procesele psihice; -procesele biochimice; -indicii morfo-funcţionali. Tipuri: Generală -calităţi motrice de bază + deprinderi, priceperi de bază şi aplicativ utilitare; Specifică

40

-calităţi motrice specifice + deprinderi, priceperi specifice unor ramuri de sport. Obiectivul prioritar al educaţiei fizice şi al antrenamentului sportiv este îmbunătăţirea capacităţii motrice.

3. Educaţia Fizică şi Sportul ca activităţi sociale 3.1. Esenţa educaţiei fizice şi sportului Complexitatea acestor activităţi vizează conţinutul, structura, organizarea şi desfăşurarea lor; Se au în vedere totalitatea exerciţiilor fizice, aspectele tehnice şi organizatorice, disciplinele ştiinţifice, instituţiile implicate, cadrele de specialitate, instalaţiile şi materialele folosite. Apariţia şi dezvoltarea exerciţiilor fizice este determinată de: - condiţiile sociale cu influenţe din partea ştiinţei, religiei şi nivelului de cultură; 41

- fundamentarea ştiinţifică – aceasta s-a realizat în timp, şi s-a amplificat odată cu apariţia T.M.E.F.S. şi a altor discipline teoreticometodice; - evoluţia în timp a unor materiale şi instalaţii sportive, inclusiv a bazelor sportive. În fiecare etapă social istorică scopurile sau obiectivele educaţiei fizice şi sportului s-au adaptat, modificat conform comenzii sociale. În epoci diferite şi sisteme sociale diferite, comanda socială a fost diferită. Dar indiferent de aceasta, esenţa educaţiei fizice şi sportului a fost perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţilor motrice a oamenilor. Comanda socială a societăţii actuale, solicită educaţiei fizice şi sportului să pregătească tineretul pentru muncă şi viaţă. Acestea, trebuie să contribuie la educarea şi formarea tineretului din punct de vedere moral, estetic, intelectual şi profesional, să-l facă capabil să facă faţă cu de randament maxim cerinţelor impuse de o societate de consum, concurenţială. Tocmai prin obiectivele şi scopurile lor, esenţa exerciţiilor fizice şi a sportul ui are aplicabilitate pentru realizarea tuturor funcţiilor lor: culturaleducativă, socială recreativă, de destindere, morală etică, estetică şi de emulaţie a indivizilor societăţii. 3.2. Idealul Educaţiei Fizice şi Sportului 42

Idealul educaţiei fizice şi sportului reprezintă proiecţia solicitată de societate pentru aceste activităţi în viitorul apropiat şi îndepărtat, privind contribuţia la determinarea modului de viaţă prefigurat, sistemul de priorităţi propus, sau ce anume este realmente important pentru individ într-o lume complexă, contradictorie, rareori confortabilă şi întotdeauna stimulativă. - decurge din idealul social general şi din idealul educaţional integrat celui general. - poate fi definit ca finalitate de maximă generalitate. - desemnează "cum trebuie să arate", dar mai ales "ce trebuie să ştie să facă subiectul", educat fizic şi motric, capabil să se integreze cu succes în societate. - idealului educaţiei fizice şi sportului influenţează pozitiv calitatea vieţii cu condiţia ca direcţia de abordare a elementelor de progres să fie îndreptată asupra următoarelor elemente: • Nivelul optim al capacităţii motrice prognosticat. • Stabilirea unui program rezonabil de educaţie fizică şi sport şi nivelul acestuia. • Activităţile fizice de dezvoltare necesare în paralel cu activităţile de timp liber. • Atitudinile ce trebuie promovate în legătură cu menţinerea sănătăţii şi problemele ecologice. 43

•

Experienţele

sportive

recomandabile

pentru

majoritatea

subiecţilor. Aceste elemente sunt influenţate de mai mulţi factori: - valorile şi normele stabile pe care societatea în general şi fiecare individ în parte le-au apreciat de-a lungul timpului (conceptul de "om frumos şi bun" din Grecia antică); - influenţele politice în planul educaţional care au determinat o abordare progresistă sau tradiţionalistă cu efecte asupra educaţiei fizice şi sportului; - caracteristicile economice şi civilizaţiile industriale şi post industriale care au condus la schimbări ale idealului; - influenţele naţionaliste şi religioase. 3.3. Concepţia românească despre educaţie fizică şi sport: - fac parte din măsurile privind dezvoltarea fizică armonioasă şi menţinerea unei stări optime de sănătate a populaţiei; - contribuie la pregătirea pentru muncă şi viaţă; - prin ele se urmăreşte angrenarea unui număr de oameni în practicarea exerciţiilor fizice; - se urmăreşte afirmarea talentelor pe plan internaţional; - petrecerea în mod plăcut, util, recreativ a timpului liber; 44

- asigurarea unei conduceri unitare pe fondul unei autonomii locale; - accent pe educaţia fizică şcolară ca premisă pentru sportul de performanţă. Tendinţe imediate pe care le presupune perspectiva socială: -diminuarea diferenţei între munca fizică şi cea intelectuală, între diferite genuri de muncă fizică; -crearea unor condiţii organizatorice şi materiale mai bune; -necesitatea mişcării ca urmare a efectelor revoluţiei tehnicoştiinţifice. Elemente de referinţă ale idealului educaţiei fizice - dezvoltarea

fizică

armonioasă

concretizată

în

indici

morfologici; - aptitudinile (calităţile) motrice de bază; - deprinderile şi priceperile motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice unor probe şi ramuri de sport; - cunoştinţe şi abilităţi privind practicarea independentă a exerciţiilor fizice; - calităţi, trăsături morale, intelectuale şi estetice; - capacitatea de integrare socială şi recunoaştere a valorilor generate de activităţile motrice.

45

3.4. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului Funcţia – în general - reprezintă esenţa unei activităţi, o realitate ce caracterizează măsura în care aceasta este orientată în vederea atingerii scopului. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului realizează o corespondenţă între practicarea exerciţiilor fizice în diverse forme şi efectul (impactul) acestora în ansamblul vieţii sociale. Funcţiile

activităţilor

motrice

satisfac cerinţele

esenţiale,

fundamentale care asigură existenţa sistemului (M.Epuran, V.Epuran, 1974). După I. Şiclovan (1979), prin funcţiile educaţiei fizice şi sportului se înţeleg acele destinaţii (roluri, influenţe) ale activităţilor în cauză, care au caracter constant, răspunzând unor nevoi ale dezvoltării şi vieţii omului. Aceste funcţii derivă din ideal şi se subordonează acestuia. I. Şiclovan enunţă următoarele funcţii, clasificate în 2 categorii: 1.

Funcţii specifice:

- funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase; - funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice. 2.

Funcţii asociate:

- funcţia igienică; - funcţia educativă; - funcţia recreativă; 46

- funcţia de emulaţie. Funcţia de optimizare a potenţialului biologic Prin funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice, educaţia fizică şi sportul presupun învăţarea mişcărilor, precum şi învăţarea prin mişcare (prin stimularea structurilor perceptiv - motorii, cognitive, a imaginii de sine şi a socializării). Funcţia psiho-socială Educaţia fizica şi sportul sunt indispensabile în procesul de dezvoltare armonioasă a personalităţii umane. Ele pregătesc tinerii pentru viaţă. Pe lângă dezvoltarea capacităţii motrice, influenţe importante sunt induse şi pe planul dezvoltării cognitive şi a celei afective. Sunt stimulate: Pe plan psihic: -

activitatea

intelectuală

(gândirea,

atenţia,

memoria,

imaginaţia, creativitatea), -

activitatea de dobândire a cunoştinţelor, deprinderilor

motrice; -

activităţile de fitness şi tot ce ţine de motricitatea omului;

-

comportamentele afective: interese, motivaţii, atitudini,

valori; 47

Pe plan social: -

sentimentul de apartenenţă la un grup în care i se recunoaşte

valoarea; -

i se oferă posibilitatea punerii în valoare a ideilor şi

activităţilor proprii; -

în mediul social se dezvoltă capacitatea de apreciere şi

autoapreciere, -

se formează capacitatea de a acţiona în grup;

-

prinde contur noţiunea de fair-play. Funcţia culturală Reprezintă o semnificaţie nouă a îmbinării armonioase a valorilor

culturii fizice cu motricitatea individului. -

estetica mişcării, frumuseţea execuţiei se asociază cu

perfecţiunea tehnică, eficienţa ei totul în vederea atingerii de performanţe sportive sau scopului; Între sport şi cultură există un limbaj comun având la bază idei, convingeri, obiceiuri, instituţii, discipline ştiinţifice, tehnologii, opere artistice etc, care are drept finalităţi crearea de opere de artă, spectacole grandioase etc. Funcţia economică Efectele economice ale sportului pot fi : -

imediate 48

-

tardive „Industria sportului” este un domeniu cu aplicabilitate largă. La

buna pregătire a sportivului este nevoie de însumarea muncii unei întregi armate de specialişti din domenii diferite.

4. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului Mijloacele educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv (împreună cu metodele şi procedeele metodice) reprezintă instrumente didactice cu care se operează în procesul instructiv-educativ, îndeplinind funcţiile şi obiectivelor acestora. Categorii de mijloacele: 4.1. Specifice - asigură în mod direct orice progres în ceea ce priveşte dezvoltarea somatică, funcţională şi capacitatea motrică a omului. Acestea sunt: - exerciţiul fizic; - aparatura de specialitate; - măsuri de refacere a capacităţii de efort (acestea se asigură prin pauze active sau pasive).

49

4.1.1.Exerciţiul fizic - în programarea şi realizarea procesului de instruire este mijlocul specific de bază. Au apărut pe baza acţiunilor de muncă, iar apoi au devenit un mijloc de pregătire pentru muncă. I. Şiclovan: „exerciţiul fizic reprezintă o acţiune preponderent corporală, efectuată sistematic şi conştient în scopul perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor. Fără îndoială, indicii superiori ai dezvoltării morfologice şi funcţionale a organismului, precum şi cei ai priceperilor, deprinderilor şi calităţilor motrice, nu pot fi obţinuţi fără repetarea sistematică, conştientă a unor exerciţii fizice anume orientate în acest scop”. Exerciţiul

fizic

reprezintă

o

acţiune

motrică

cu

valoare

instrumentală, conceput şi programat în vederea realizării obiectivelor proprii educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv. Conţinutul şi forma exerciţiului fizic Conţinutul exerciţiului fizic este astfel structurat încât să conducă la realizarea scopului final al educaţiei fizice sau sportului. Acesta cuprinde: •

mişcările corpului sau ale segmentelor (translaţie, rotaţie,

balansare, răsucire etc); •

efortul fizic solicitat, apreciat prin volum, intensitate,

complexitate, densitate etc;

50

•

efortul psihic, respectiv gradul de solicitare a proceselor

psihice (exerciţiu fizic este un act voluntar, intenţional şi orientat conştient, influenţând benefic comportamentul uman în ansamblul său). Aprecierea conţinutului se face prin corelaţia celor trei parametri (volum, intensitate, complexitate) cu durata exerciţiului, vârsta subiecţilor şi conţinutul programelor. Forma exerciţiului fizic reprezintă modul în care se succed mişcările componente, precum şi relaţiile dintre acestea. Forma este legată de aspectul exterior vizibil, care dă atributul calitativ al mişcării. Dacă conţinutul înseamnă coordonări interne şi procese energetice complexe, forma exprimă plastica mişcării, ritmul, forţa de redare, semnificaţia sa. Elemente care definesc forma: - poziţia corpului şi segmentelor: iniţială, finală, faţă de obiect sau aparat; - direcţia; - amplitudinea; - relaţia între segmente; - tempoul; - ritmul; - dispunerea faţă de adversari şi parteneri. Forma exerciţiului fizic reprezintă structura lui internă şi externă. 51

Structura internă se compune din: -procesele de coordonare neuro-musculară; -legăturile dintre funcţiile vegetative şi motrice; -procesele energetice. Structura externă se compune din: -raportul dintre cei trei parametri: spaţiali, temporali şi dinamici. Caracteristici ale exerciţiului fizic privind forma: - spaţiale: (poziţii, direcţii, distanţă, traiectorie, poziţiile mişcării: rectilinii şi curbilinii); - temporale: (ritm, tempo, durată); - spaţio-temporale, - depind de viteza (optimă, maximă, voluntară sau forţată) cu care se efectuează exerciţiul fizic; - dinamice determinate de forţele care influenţează mişcarea; Forţele interne: - active (ale aparatului locomotor, de tracţiune a muşchilor); - pasive (elasticitatea muşchilor, consistenţa lor); - de reacţie (interacţiunea dintre segmente). Forţele externe: - greutatea propriului corp; - reacţia sprijinului; - rezistenţa aerului (aer, apă, adversari);

52

- ritmică: ritmul mişcării este raportul dintre fazele active şi cele pasive, dintre relaxare şi încordare. - calitative (mai puţin precise): mecanice, energice, line (schimbarea direcţiilor) şi elastice (amortizare). Un concept foarte apropiat de forma exerciţiului fizic îl reprezintă tehnica, definită ca ansamblu de procedee structurale eficiente şi raţionale pentru îndeplinirea anumitor sarcini motrice. Funcţia principală a repetării exerciţiilor fizice este formarea deprinderilor motrice, Relaţia dialectică între formă şi conţinut: Conţinutul are rol determinant, iar forma rol activ. Clasificarea exerciţiilor fizice Exerciţiile fizice sunt instrumente de acţiune al căror conţinut, formă şi organizare conduc la efecte funcţionale stabile. •

Din punct de vedere al structurii şi formei:

- exerciţii analitice şi globale - reproduc fragmentar sau în totalitate o anumită structură tehnică, o situaţie tehnico-tactică sau o altă sarcină motrică - exerciţii simple şi complexe - au o influenţă selectivă sau de ansamblu asupra unor capacităţi, calităţi etc.

53

- exerciţii standardizate şi variabile - presupun o învăţare de tip algoritmic sau creativ - exerciţii speciale - reproduc sarcinile pe care le solicită competiţia într-o ramură sau probă sportivă. •

După gradul de codificare:

- exerciţii cu codificare internă: toţi parametrii exerciţiului sunt clar definiţi (distanţă, timp estimat, pauze etc.). - exerciţii cu codificare externă: exersarea se realizează în condiţii externe definite (ex. dribling printre jaloane); - exerciţii cu codificare mixtă: atât parametrii exerciţiului cât şi condiţiile externe sunt bine precizate (ex. volum de repetări, intensitate pentru un parcurs cu obstacole); - exerciţii fără codificare: se realizează conform unei orientări generale (ex. alergare de o oră pe teren pe variat în tempo uniform); - exerciţii cu codificare strictă: au caracter competitiv şi presupun măsurarea performanţelor realizate şi întocmirea clasamentelor. • După natura efectelor pe care le induc: - exerciţii pregătitoare - generale, pentru toate probele, vârstele şi nivelurile de pregătire; - orientate, care solicită grupele musculare antrenate în efortul specific, reproducând parţial execuţiile proprii probei respective;

54

- specifice, care reproduc integral conţinutul şi forma gesturilor tehnice proprii probei respective - exerciţii specifice: transformă potenţialul fizic, tehnic, tactic, în capacitate, de performanţă prin reproducerea identică a practicii de concurs, - exerciţii de concurs: angajează stresul de competiţie. •

După calităţile motrice:

-

exerciţii pentru forţă, viteză, rezistenţă, coordonare,

supleţe, cu multiplele lor combinaţii. •

După tipul de încărcătură adiţională:

-

exerciţii cu partener, cu haltere, cu mingi medicinale, saci cu

•

După tipul de pregătire:

-

exerciţii pentru pregătirea tehnică, tactică, fizică, artistică etc.

•

După sistemele biologice solicitate:

-

exerciţii

nisip etc.

neuro-musculare,

exerciţii

cardio-respiratorii,

exerciţii endocrino-metabolice. •

După natura contracţiei musculare:

-

exerciţii statice, exerciţii dinamice şi exerciţii mixte.

•

După intensitatea efortului fizic:

-

exerciţii maximale, submaximale, medii etc.

•

După natura obiectivelor:

55

-

exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice;

-

exerciţii pentru dezvoltarea fizică armonioasă (analitice şi

sintetice); -

exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor

motrice (exerciţii fragmentare, globale sau ajutătoare); -

exerciţii pentru dezvoltarea capacităţii de efort (anaerob

alactacidă -

- 1-20 s, anaerob lactacidă

-

- 21-120 s, aerob-anaerobă

-

- 121-300 s, aerobă peste 30 s).

•

După funcţiile îndeplinite, exerciţiile fizice pot fi:

introductive

(pregătitoare-de

încălzire),

repetitive

(de

fixare

a

mecanismului de bază), asociative (de favorizare a transferului), aplicative, creative (sub formă de joc aleator), de întrecere, de recuperare (compensatorii), de expresie corporală etc. •

După structura socială de efectuare a exerciţiilor, acestea

pot fi: individuale, în grup, mixte sau demixtate. •

După gradul de constrângere, exerciţiile pot fi: tipizate,

semitipizate şi libere. 4.1.2 Măsurile de refacere a capacităţii de efort

56

În lecţia de educaţie fizică se utilizează pauzele dintre repetări (cu durată şi caracter impuse de caracteristicile efortului prestat), şi la sfârşitul acesteia, obiectivul se realizează prin intermediul verigii revenirii organismului după efort. In cadrul antrenamentului sportiv refacerea include: a). pauzele de revenire dintre exerciţii (pasive sau active); b). schimbarea competitorilor în fazele de atac şi apărare (în jocurile sportive); c) măsurile hidrofizioterapice (duşuri calde, relaxare în bazine cu apă caldă), oxigenarea (în camere special amenajate, în care se inhalează aer îmbogăţit cu O 2 ), relaxarea în saună, utilizarea susţinătoarelor de efort, alimentaţia adecvată, vitaminizarea, somnul şi regimul riguros de viaţă. 4.1.3. Aparatura şi echipamentul de specialitate se pot diferenţia, în funcţie de scop: • aparatură componentă a practicării sporturilor (aparatele de gimnastică, mingile în jocurile sportivi, schiurile, saltelele, prăjina, ambarcaţiunile în canotaj, caiac-canoe, halterele etc.); • aparatură pentru perfecţionarea tehnicii, numită şi "aparatura specială şi îngrăditori de mişcare" (manechinele la lupte, lonjele în

57

gimnastică, bacul în sporturile nautice, groapa cu bureţi, bazinul cu "apă moale" la săriturile în apă, aparatul de aruncat mingi la tenis etc); • aparatură de protecţie cu rol de a ajuta sportivii să suporte anumite şocuri impuse de conţinutul sportului respectiv, casca la ciclism, schi, mănuşile, genuncherele, saltelele în gimnastică, echipamentul jucătorilor de hochei etc. • aparatura de tip trenajoare - simulatoare. Trenajoarele asigură dezvoltarea calităţilor motrice specifice ramurii de sport, în paralel cu perfecţionarea tehnicii, iar simulatoarele creează posibilitatea pregătirii tehnice şi fizice specifice în condiţii analoge probei respective. 4.2. Mijloacele Asociate: 4.2.1. Factorii naturali de călire implică expunerea raţională a corpului la soare, în paralel cu practicarea exerciţiilor fizice în aer curat şi cu folosirea diverselor procedee de fricţionări cu apă (I. Şiclovan, 1979). 4.2.2.Condiţiile

de

igienă

implică

preocupări

ale

responsabililor (managerilor) privind crearea unui climat favorabil de practicare a exerciţiilor fizice, în ceea ce priveşte: igiena sălilor de educaţie fizică, dotarea acestora cu duşuri, instalaţii de aerisire şi iluminat corespunzătoare etc. 58

4.2.3. Mijloacele ce aparţin altor laturi ale educaţiei şi sunt folosite ori de câte ori se consideră că acestea sunt necesare în realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportului. Aceste mijloace pregătesc subiecţii din punct de vedere cognitiv, afectiv, moral, estetic etc.

5. Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport Generalităţi privind noţiunea de sistem Sistemul social - constituit din subsisteme: -

economice;

-

ştiinţifice;

-

culturale;

-

militare;

-

de învăţământ etc.

La acestea, având în vedere domeniul nostru de activitate, putem adăuga şi pe acela al educaţiei fizice şi sportului. Eventualele disfuncţionalităţi într-unul sau altul din aceste subsisteme creează disfunţionalităţi în întreg sistemul social. Noţiunea de sistem cuprinde totalitatea instituţiilor, organizaţiilor, structurilor administrative etc., ce se găsesc într-un anume timp dat într-un 59

teritoriu bine determinat, care interacţionează, şi se află într-o relaţie de interdependenţă cu scopul de a realiza obiective comune impuse de comanda socială. Tocmai de aceea, aceste sisteme sunt deschise, dinamice şi complexe. Ele recepţionează, prelucrează şi transferă informaţie având capacitatea de reglare şi autoreglare şi de adaptare la cerinţele impuse de societate în cadrul căruia funcţionează, de ideologia acesteia.

Elementele componente ale unui sistem: 1.

concepţia sistemului social care este determinată de

caracteristicile sociale, economice, politice şi culturale ale diferitelor state, de tradiţiile

şi aspiraţiile

popoarelor

respective;

de aici

derivă

fundamentarea din punct de vedere teoretic, fondul de idei ce stau la baza organizării, desfăşurării şi finalităţii activităţilor; 2. forţele organizatorice şi cadrul social, nivelul de civilizaţie existent (raportat la cerinţele internaţionale, globale sau zonale), privite ca etalon a nivelului de dezvoltare a ţării respective. 3. mijloacele şi formele de organizare şi funcţionare care să le asigure eficienţa şi integrarea într-un sistem social. Având în vedere teoria sistemelor, un sistem are componente: - materiale (numărul componentelor şi calitatea lor); - structurale (relaţiile dintre componente); 60

- funcţionale (reacţia la solicitările externe şi interne); - conceptuale (de natură ideologică). 5.1. Caracteristicile sistemului românesc de educaţie fizică şi sport În vederea stabilirii unui model prospectiv ideal pentru toate categoriile de cetăţeni din ţara noastră, sistemul românesc de educaţie fizică şi sport are stabilite scopurile, finalităţile, obiectivele finale şi intermediare ale sistemului integral şi al fiecărui subsistem al său. Acestea au la bază elemente ca tradiţiile practicării educaţiei fizice şi

sportului în

România, respectarea drepturilor tuturor cetăţenilor indiferent vârstă, profesie, sex, rasă, cult religios, nevoi speciale etc., privind practicarea educaţiei fizice şi sportului Respectând ideologiile societăţilor democrate, în România, educaţia fizică şi sportul sunt activităţi garantate de către stat. Pentru a realiza obiectivele sistemului au fost desemnate instituţiile,

organismele,

organizaţiile

(guvernamentale

sau

neguvernamentale) cu atribuţii şi funcţii precise, bine stabilite. Nivelul calitativ al sistemului este determinat de buna funcţionare întregului sistem de relaţii a elementelor de structură. Întreg sistemul funcţionează având la bază cadrul legislativ, actele normative în vigoare, precizându-se statutul şi rolul instituţiilor şi 61

organizaţiilor cuprinse, precum şi a specialiştilor ce acţionează în cadrul său. Legea educaţiei fizice şi sportului precizează poziţia fiecărui subsistem (minister, federaţii, cluburi, asociaţii, organizaţii), atribuţiile de comandă, control şi execuţie, precum şi atribuţiile fiecărui subsistem în contextul general social. Sursele de finanţare pentru funcţionarea sistemului de educaţie fizică şi sport provin, în mare parte, de la bugetul, prin finanţare de la organizaţii neguvernamentale sau alte surse atrase (sponsorizări, donaţii, etc). De elasticitatea sistemului de finanţare şi, mai ales, de managementul specific consumării fondurilor, depinde buna funcţionare a sistemului de educaţie fizică şi sport. Activitatea de educaţie fizică şi sport din România se desfăşoară sub îndrumarea profesorilor de educaţie

fizică

şi

sport,

antrenorilor,

instructorilor ce îşi desfăşoară activitatea în şcoli, facultăţi şi cluburi sportive. Cerinţele superioare a desfăşurării activităţilor din sistem impun o categorie aparte de specialişti ca: medicii, psihologii, fizioterapeuţii, cercetătorii etc. Baza materială, patrimoniul de care dispune sistemul de educaţie fizică şi sport aflate în subordinea A.N.S., a altor departamente (învăţământ, apărare, transporturi etc), a administraţiilor locale sau în proprietate particulară trebuie să fie întreţinute şi dotate corespunzător, să 62

asigure condiţii bune pentru practicarea exerciţiilor fizice şi securitatea participanţilor (sportivi, public). Acesta poate fi concesionat sau închiriat cu condiţia menţinerii destinaţiei sportive a acestuia 5.2. Principiile de organizare a sistemului de educaţie fizică şi sport 1. Asigurarea practicării continue şi simultane a exerciţiilor fizice la nivelul tuturor subsistemelor sale; 2. Oferta sistemului trebuie să asigure forme de organizare care să ofere posibilitatea fiecărui cetăţean să practice activităţile de educaţie fizică şi sport după posibilităţi şi aptitudini, după preferinţe şi opţiuni în funcţie de particularităţile individuale; 3. Asigurarea unei legături eficiente între educaţia fizică şi sportul şcolar, zonele geografice ce se pretează depistării a copiilor cu aptitudini superioare, sportul de performanţă ce cuprinde tineri şi adulţi şi sportul pentru toţi care cuprinde populaţia cu motivaţie pentru valorile individuale şi sociale ale sportului. 4. În vederea creşterii eficienţei, a ordinii şi funcţionalităţii superioare a sistemului de educaţie fizică şi sport este imperios necesară asigurarea unităţii conducerii, îndrumării, răspunderii şi competentei profesionale a mişcării sportive.

63

5. Valorificarea maximă a bazei materiale existente, modernizarea acesteia acolo unde este cazul, construirea de noi baze sportive şi valorificarea superioară a resurselor organizatorice.

6. Componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică Componentele corespund modelului fiecărui subsistem de educaţie fizică, sunt finalităţi ale procesului instructiv-educativ. Nivelul lor oferă imaginea muncii specialistului. Aceste componente sunt: -cunoştinţele teoretice de specialitate; -indicii morfo-funcţionali ai organismului; -calităţile motrice; -deprinderile şi priceperile motrice; -elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale. 6.1. Cunoştinţele de specialitate: -sunt de natură teoretică;

64

-pentru transmiterea lor se prevăd lecţii teoretice sau se transmit în timpul procesului de instruire, pe cale verbală sau intuitivă; -au rol în conştientizarea elevilor; -se referă la întreaga sferă de practicare a exerciţiilor fizice; -ajută la formarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice şi la dezvoltarea calităţilor motrice.

6.2. Indicii morfo-funcţionali: -în procesul instructiv-educativ se urmăreşte dezvoltarea unor indici superiori şi armonioşi atât pe plan somatic cât şi funcţional respectînd particularităţile de vârstă şi sex ale indivizilor; -nivelul lor sunt detereminaţi genetic; -nivelul lor condiţionează capacitatea de muncă, randamentul oamenilor în viaţa de zi cu zi; -constituie fondul biologic de bază pentru dezvoltarea calităţilor motrice şi formarea priceperilor şi deprinderilor motrice; -aceşti indici se îmbunătăţesc atât prin practicarea exerciţiilor fizice ca activitate independentă cât şi în urma practicării lor sistematice în cadrul lecţiilor de educaţie fizică şcolară. 65

6.3. Calităţile motrice „Calităţile motrice sunt însuşiri foarte importante ale organismului, materializate în posibilitatea acestuia de a executa acţiuni motrice care pretind într-o măsură mai mare sau mai mică, forţă, rezistenţă, viteză, îndemânare” (Gh. Mitra, Al. Mogoş). Întreaga varietate de acte, acţiuni şi activităţi motrice efectuate de om dea-lungul vieţii, în domenii varia, se efectuează în concordanţă cu gradul de dezvoltare al calităţilor motrice Calităţile motrice - viteza, îndemânarea, forţa, rezistenţa, mobilitatea – supleţea - elasticitatea - fac parte, alături de deprinderile şi priceperile motrice, din sfera capacităţilor motrice. Acţiunea motrică simplă sau complexă, este rezultatul multiplelor forme de combinare a calităţilor motrice cu elemente de tehnică. Indicii de dezvoltare a forţei, vitezei, îndemânării, rezistenţei, supleţei, nu condiţionează numai efectuarea deprinderilor de mişcare, ci şi valorificarea maximă a acestora. Ţinând seama de legăturile indisolubile dintre calităţile motrice şi priceperile şi deprinderile de mişcare, este necesar ca dezvoltarea acestora să fie făcută diferenţiat în concordanţă cu cerinţele specifice ale aplicării deprinderilor motrice în diferitele activităţi practice.

66

Calităţilor motrice favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului. Ele se dezvoltă în mod individual, de la naştere şi până la moarte, fiind determinate de sex, vârstă, ereditate, componente genetice, experienţa motrică anterioară, mediul geografic natural şi de factori sociali. Dezvoltarea lor favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului, adaptarea organelor, funcţiilor şi sistemelor la un nivel superior de solicitare. Parametri proprii fiecărei calităţi motrice în parte: - viteză - repeziciunea mişcărilor - îndemânare - complexitatea şi precizia acţiunii - rezistenţă - durata acţiunii - forţă – încărcătura - supleţe-gradul de mobilitate. Modalităţi de acţionare pentru dezvoltarea calităţilor motrice: 1. folosirea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază şi a celor specifice cu modificarea determinantei lor. Elementele care modifică dominanta sunt: - ritmul sau tempoul de executare al mişcării; - amplitudinea mişcării; - greutatea şi dimensiunile obiectelor, dimensiunile terenului; - numărul de repetări, durata execuţiei; 67

- durata pauzelor dintre repetări; - procedeele metodice utilizate. 2. folosirea metodelor, procedeelor şi mijloacelor specifice de dezvoltare a calităţilor motrice: - să se selecţioneze pentru fiecare calitate motrică în parte metodele, procedeele sau mijloacele cele mai eficiente, optime în raport cu particularităţile de vârstă, sex, grad de pregătire, etc. Nu există limită inferioară de vârstă pentru dezvoltarea lor ci numai metode şi mijloace adecvate, precum şi perioade de dezvoltare mai intensă, de relativă stagnare sau de regres. 6.3.1. Viteza În accepţiunea cea mai largă, se referă la rapiditatea cu care o mişcare sau un act motric este executat în unitatea de timp. Viteza este determinată de lungimea distanţei parcurse în timp sau prin timpul de efectuare a unei mişcări; se apreciază în m / sec sau numai în unităţi de timp. Ceea ce este specific corpului omenesc este faptul că viteza se modifică frecvent, în prea puţine cazuri corpul omenesc putând efectua o mişcare cu viteză uniformă. De cele mai multe ori, viteza este asociată cu alte calităţi motrice ca forţa şi rezistenţa, dar şi cu tempoul şi ritmul mişcărilor. Tempoul mişcărilor reprezintă densitatea mişcărilor pe unitatea de timp şi depinde de masa corpului sau segmentelor corpului aflate în mişcare

68

şi de momentele de inerţie; cu ajutorul tempoului se poate stabili intensitatea efortului şi gradul de solicitare a organismului. Ritmul mişcării defineşte efectuarea unui efort în timp şi spaţiu, precum şi raportul dintre aceste două mărimi; are caracteristică principală periodicitatea repetării fenomenului, succesiunea intervalelor de timp şi accentele rezultate din desfăşurarea lui. Viteza este determinată de factori biologici, morfologici, funcţionali, biochimici, metabolici şi psihologici, dintre aceştia cei mai importanţi fiind: - mobilitatea desfăşurării proceselor nervoase (excitaţia şi inhibiţia); - viteza de conducere a influxului nervos (aferent şi eferent) prin reţeaua nervoasă; - viteza de răspuns a muşchiului în urma excitaţiei nervoase; - forţa muşchiului ce intră în contracţie; - lungimea segmentelor angrenate în activitate, mobilitatea articulară şi elasticitatea musculară; - capacitatea de coordonare a grupelor musculare; - tipul fibrei din care este alcătuit muşchiul (albe sau roşii); - bogăţia de compuşi macroergici (CP, ATP). Procesul educării vitezei este complex şi de aceea trebuiesc îndeplinite anumite condiţii: 69

- tehnica execuţiei mişcărilor să fie foarte bine însuşită; - pe toată durata execuţiei viteza să fie constantă; deci durata execuţiei va fi optimă ; - pauzele dintre repetarea mişcărilor vor fi suficient de lungi pentru a asigura revenirea optimă a organismului; o mişcare se va relua numai în condiţiile în care organismul este odihnit. Astfel, putem spune că: - viteza nu se dezvoltă în mod linear, în paralel cu perioadele de creştere; în mod diferenţiat, în funcţie sex şi de perioada de creştere, întâlnim perioade de stagnare sau de accelerare; - dezvoltarea vitezei este puternic influenţată genetic; - fetele sunt cele care ajung mai repede la valori maxime ale vitezei de deplasare, în timp ce la băieţi se observă o mai rapidă dezvoltare a vitezei de reacţie; în toate formele de manifestare, până în perioada pubertară nu se observă accelerări sau stagnări; acestea ies în evidenţă după perioada pubertară, mai ales la fete ; după această perioadă de creştere, viteza pură nu se mai poate dezvolta sub nici o formă de manifestare a sa; ceea ce se dezvoltă este aceea calitate care se combină cel mai mult cu viteza, respectiv forţa, rezistenţa sau îndemânarea. Forme de manifestare: 1. Viteza de reacţie - timpul reacţiei motrice - elemente componente: apariţia excitaţiei în receptor, transmiterea excitaţiei pe căile aferente, analiza semnalului în centrii nervoşi (durata cea 70

mai mare), transmiterea comenzii efectoare, excitarea muşchiului care răspunde printr-o contracţie; Reacţiile pot fi: - simple – răspunsul este dat sub forma unei mişcări dinainte cunoscute şi care apare spontan; - complexe – se manifestă în cadrul jocurilor bilaterale sau în acele sporturi unde răspunsul dat este în funcţie de acţiunea partenerilor, coechipierilor sau „adversarilor”; 2. Viteza de execuţie - viteza propriu-zisă a mişcărilor - reprezintă timpul consumat de la începerea efectuării unui act, sau a unei acţiuni motrice până la terminarea acestora; - se referă la mişcări „singulare”; - pentru fi eficientă, tehnica mişcărilor trebuie însuşită în mod corespunzător iar încărcătura efortului trebuie să fie adecvată; - de asemenea, trebuie asigurat un raport optim între forţă şi viteză. 3. Viteza de repetiţie - frecvenţa mişcărilor - este o variată a vitezei de execuţie; mişcările (aceleaşi) se efectuează într-o unitate sau interval de timp dinainte stabilite; - vizează frecvenţa unei mişcări. 4. Viteza de deplasare - este tot o variată a vitezei de execuţie – când se pune problema parcurgerii, prin alergare, a unui spaţiu prestabilit sau a unei distanţe contra 71

timp – sau a vitezei de repetiţie – în momentul în care trebuie parcursă o distanţă într-o unitate de timp prestabilită; este vorba despre frecvenţa mişcărilor omului; - această formă de manifestare a vitezei o întâlnim cadrul mişcărilor ciclice. 5. Viteza de accelerare -variantă a vitezei de repetiţie - reprezintă acea capacitate de accelerare a individului de a atinge cât mai rapid o viteză maximă; - depinde de: - forţa segmentelor angrenate în efort; - lungimea pasului; - mobilitateaa articulară; - elasticitatea musculară. 6. Viteza în regimul altor calităţi motrice: - viteza în regim de rezistenţă (variantă a vitezei de repetiţie); - viteza explozivă (detenta)-variantă a acelei de execuţie; - viteza de decizie-variantă a celei de reacţie şi execuţie. Procedee şi orientări metodice pentru dezvoltarea vitezei: 1. executarea unor acţiuni motrice în tempouri maxime în condiţii normale; 2. efectuarea unor acţiuni motrice cu intensitate supramaximală în condiţii uşurate; 72

3. efectuarea unor acţiuni motrice cu intensitate submaximală în condiţii îngreuiate; 4. executarea unor acţiuni motrice în tempouri alternative, submaximale şi maximale, stabilite de factori externi. Metoda cea mai des folosită este cea a repetărilor. 6.3.2. Îndemânarea Calitate motrică complexă - implică participarea segmentelor nervoase superioare în efectuarea oricărui act, acţiune sau activitate motrică; - prin implicarea acestora se obţine o mai bună coordonare a segmentelor sau a corpului în întregime, echilibru, precizie a mişcărilor, orientare spaţio – temporală, amplitudinea mişcărilor, ambidextrie etc., cu scopul de a obţine procese de reglare motrică bazate pe eficienţă maximă şi consum minim de energie. Îndemânarea

implică

calităţi

psihomotrice,

care determină

capacitatea individului de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea sa la condiţii variate, diferite, impuse de natura mereu schimbătoare a activităţilor. Caracteristicile activităţilor scot în evidenţă trei forme de manifestare a îndemânării: - generală, în care efectuarea tuturor actelor sau acţiunilor motrice presupune existenţa, într-o măsură mai mare sau mai mică, a acestei forme de îndemânare; 73

- specifică - este rezultatul unei anume specializări într-o anume activitate; - în regimul altor calităţi motrice, când se poate combina eficient cu alte calităţi motrice, rezultând mărirea ariei de activitate în domenii diferite. Factorii care condiţionează îndemânarea ţin de particularităţile bio-psihologice ale individului; dintre acestea amintim: - nivelul de coordonare a sistemului nervos şi plasticitatea scoarţei cerebrale; - calitatea transmiterii impulsului nervos şi a inervaţiei musculare; - capacitatea analizatorilor de a capta informaţia şi de a realiza sinteza aferentă pentru analiza situaţiei; - capacitatea de anticipare rapidă, ce are la bază experienţa anterioară a individului; - volumul şi complexitatea deprinderilor motrice pe care le posedă fiecare individ în parte; - nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice. Componentele îndemânării •

Capacităţi de coordonare

•

Capacitatea de diferenţiere spaţio-temporară

•

Capacitatea ritmică

•

Capacitatea de echilibru 74

•

Capacitatea de învăţare motorie

•

Capacitatea de orientare spaţială

•

Capacitatea de conducere a mişcărilor

•

Capacitatea de adaptare şi readaptare motrică

•

Capacitatea de diferenţiere a mişcărilor etc.

Importanţă: 1.influenţează în mare măsură învăţarea şi perfecţionarea actelor motrice noi şi stabilitatea acestora în timp; 2.favorizează efectuarea eficientă a actelor motrice în condiţii variate; 3.determină efectuarea mişcărilor în condiţii optime de ritm şi tempo; 4.favorizează valorificarea superioară a celorlalte calităţi motrice; 5.favorizează restructurarea mişcărilor în fazele antrenamentului de înaltă performanţă şi în perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative. Măsuri şi indicaţii metodice pentru dezvoltare / educare - accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de deprinderi motrice; - un grad de dificultate sporit al exerciţiilor în ce priveşte coordonarea, chiar în stadiile iniţiale ale instruirii;

75

- pe măsură ce subiectul se obişnuieşte şi execută cu mare uşurinţă un exerciţiu, se va mări dificultatea acestuia sporind exigenţele (cerinţele) faţă de: 1. precizia mişcărilor; 2. coordonarea integrală a mişcării şi între componentele acesteia; 3. spontaneitatea schimbării situaţiei; - vor fi evitate exerciţiile care provoacă crisparea subiecţilor; - sistemele de acţionare vor fi programate la începutul lecţiei de antrenament sau de educaţie fizică; - intervale de odihnă suficient de mari între exerciţii → refacerea completă a capacităţii de efort (intervale optime); - volumul de lucru / lecţie va fi mic; - numărul mare de lecţii cu teme specifice; - perioadele favorabile: - copilăria - pubertatea - adolescenţa. Procedee metodice pentru dezvoltare / educare •

Folosirea unor poziţii de plecare neobişnuite pentru

efectuarea exerciţiilor;

76

•

Efectuarea exerciţiilor cu segmentul neîndemânatic (braţ.

picior etc.); •

Schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţie;

•

Limitarea spaţiului în care se efectuează exerciţiul;

•

Efectuarea procedeelor tehnice şi a înlănţuirilor acestora cu

•

Schimbarea procedeelor de execuţie;

•

Efectuarea exerciţiilor prin creşterea complexităţii acestora

restricţii;

(introducerea unor mişcări suplimentare); •

Folosirea unor întâlniri cu adversari diferiţi ca valoare şi

nivel de pregătire; •

Efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu

materiale diferite, la aparate, instalaţii şi simulatoare; • •

efectuarea acţiunilor motrice în condiţii relativ constante; executarea acţiunilor motrice în condiţii îngreuiate

(micşorarea suprafeţei de sprijin, micşorarea spaţiului de lucru, execuţia cu segmentul neîndemânatic, execuţii asimetrice); •

efectuarea actelor motrice în condiţii variabile, schimbătoare

(aer liber, interior, suprafeţe mici şi mari, la şes sau altitudine, pe zgură, iarbă, pardoseală, parchet, ciment, pe frig, căldură, etc.). 6.3.3. Forţa 77

- reprezintă acea capacitate a organismului uman prin care o rezistenţă externă sau internă este învinsă cu ajutorul contracţiei uneia sau a mai multor grupe musculare. Dacă prin forţă muşchiul este capabil să se contracte într-un anume mod, şi într-o anume cantitate, puterea reprezintă modul exploziv de declanşare a acestor contracţii într-o unitate de timp. Factori de condiţionare: Factorii interni: -

vârsta;

-

sexul;

-

tipul constituţional;

-

nivelul dezvoltării aparatului locomotor;

-

nivelul de activitate a sistemului nervos, a proceselor

nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia); -

coordonarea impulsurilor nervoase trimise spre diferite grupe

musculare; -

numărul, compoziţia şi tipul de fibre musculare ce intră în

contracţie; -

modul de desfăşurare a proceselor biologice;

-

grosimea muşchilor;

-

calitatea proceselor metabolice şi a surselor energetice

existente la nivelul muşchilor; 78

-

experienţa motrică personală.

Factorii externi: -

aparţin mediului ambiant: temperatura, umiditatea aerului,

altitudinea, radiaţiile solare, relieful, sezonalitatea anotimpuală, ritmul diurn etc. -

aspecte care au în vedere creşterea artificială a forţei;

administrarea de substanţe chimice, gen “susţinătoare de efort” de tipul steroizilor anabolizanţi, substanţe doping ce măresc artificial capacitatea organismului la efort etc. Alţi factori de condiţionare: - factorii psihici (motivaţia, atenţia, emoţiile etc.); - durata de contracţie a fibrelor musculare; - valoarea unghiulară a segmentelor implicate în acţiune; - nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice. Forme de manifestare: - în funcţie de numărul muşchilor ce participă în contracţie forţa poate fi: - generală – „rezistenţa” va fi învinsă de acţiunea principalelor grupe musculare; - specifică (specială) - doar un număr restrâns de grupe musculare participă în contracţie. - în combinaţie cu celelalte calităţi motrice: 79

- forţă în regim de viteză (detentă); - forţa în regim de rezistenţă; - forţa în regim de îndemânare. În funcţie de caracterul contracţiei, forţa se poate clasifica în: - forţă izometrică (statică), atunci când prin contracţie nu se modifică lungimea fibrelor musculare ce iau parte la efort; - forţă izotonică (dinamică), când prin contracţie se modifică lungimea fibrelor aflate în efort; dacă fibrele se scurtează prin intrarea în acţiune a fibrelor muşchilor agonişti, vorbim despre o forţă de tip „învingere”; dacă fibrele se alungesc prin acţiunea muşchilor antagonişti avem de-a face cu o forţă de tip „cedare”; - forţă mixtă - în acest caz cele două tipuri de forţe (statică şi dinamică) se combină în diferite alternanţe, în funcţie de natura efortului. În relaţie cu puterea individuală şi în funcţie de capacitatea de efort, forţa se clasifică în: - absolută (maximă) - ea creşte odată cu creşterea greutăţii corporale; - relativă - reprezintă raportul dintre forţa absolută şi greutatea corpului. Forţa creşte în paralel cu creşterea organismului, ajungând la maturitate în perioada cuprinsă între 20 şi 30 de ani; după această perioadă forţa nu se pierde decât în mică măsură; astfel, un individ în vârstă de 65 ani 80

are o forţă ce reprezintă 80 % din forţa indivizilor cuprinşi în grupa de vârstă 20-30 ani. În cazul femeilor, forţa cea mai mare se manifestă în perioada cuprinsă între 16-30 ani. Procedee metodice pentru dezvoltare / educare •

metoda halterofilului (cu greutăţi);

•

contracţia izometrică;

•

metoda

eforturilor

repetate

(învingerea

îngreuierilor

maximale cu număr maxim de repetări, folosirea îngreuierilor maxime si apropiate de cele maxime, utilizarea eforturilor izometrice si execuţia exerciţiilor cu viteză maximă); •

metoda power training;

•

contracţia izotonică;

•

metoda în „circuit”;

Clasificarea circuitului: - după numărul de exerciţii: - scurt: 4-5 exerciţii; - mediu: 6-8 exerciţii; - lung: 9-12 exerciţii. - după felul exerciţiilor şi gradul de solicitare: - uşor (11-20% din posibilităţile maxime); - mediu (30-40% din posibilităţile maxime); - greu (peste 50% din posibilităţile maxime). 81

- după formele de lucru: - de durată; - cu intervale (extensiv şi intensiv); - cu repetări. - variante ale circuitului cu intervale: - 30sec. activitate-30 sec. pauză; - 30sec. activitate-25 sec. pauză; - 30sec. activitate-10 sec. pauză; - 30 sec. activitate-15 sec. pauză; - 30sec. activitate-25 sec. pauză. 6.3.4. Rezistenţa Zatiorski arată că rezistenţa este „capacitatea de a efectua timp îndelungat o activitate oarecare, fără a reduce eficacitatea ei”; D. Harre: „capacitatea organismului de a efectua eforturi de intensitate mare un timp mai îndelungat”; N. G. Ozolin „capacitatea de a face faţă oboselii”; A. Demeter „menţinerea capacităţii de lucru în timpul unor eforturi de lungă durată, prin învingerea fenomenului de oboseală şi printrun tempo ridicat al restabilirii organismului după o activitate obositoare”; C. Florescu şi colaboratorii: „timpul limită în cursul căruia poate fi continuat un efort de o anumită intensitate”. 82

Factorii care determină rezistenţa: - durata efortului; - eficacitatea acţiunii motrice; - refacerea organismului după efort. Factori de condiţionare 1.

Posibilităţile

sistemelor

cardiovascular,

respirator,

muscular şi ale celorlalte funcţii ale organismului care susţin efortul; 2.

Calitate metabolismului şi a resurselor energetice;

3.

Nivelul la care sistemul nervos central realizează

coordonarea activităţii aparatului locomotor şi a funcţiilor vegetative, a acţiunii musculaturii antagoniste şi agoniste, alternanţa în contracţie a fibrelor musculare, coordonarea respiraţiei cu circulaţia; 4.

Calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate

susţine sau relua un efort sau dimpotrivă, abandonarea efectuării efortului; 5.

Relaţia dintre pauză şi efort în cadrul ramurilor şi probelor

sportive care se desfăşoară cu alternarea intensităţii efortului. •

capacitatea sistemelor - cardiovascular; - respirator; - musculo-osteo-articular

•

tipul fibrelor musculare implicate în activitate: - fibrele albe → viteza 83

- fibrele roşii (90 %) → absorbţia maximă de oxigen (slow twitch); •

parametrii cardiovasculari: - minut-volumul cardiac; - elasticitatea vasculară; - reglarea periferică la nivelul capilarelor;

•

procesele nervoase fundamentale: - excitaţia - inhibiţia;

•

resursele

energetice

ale

organismului,

calitatea

metabolismului; - fosfaţii macroergici, - glicogenul, - trigliceridele. •

Coordonarea: - aparat locomotor / funcţii vegetative; - muşchii antagonişti / agonişti; - alternanţa în contracţie a fibrelor musculare; - respiraţiei cu circulaţia; - calitatea proceselor volitive; - relaţia pauză / efort.

Oboseala - Principalul factor limitativ 84

- oboseala - scăderea temporară a capacităţii de lucru a organismului, prin creşterea dificultăţilor sau prin imposibilitatea de a continua efortul dat cu aceiaşi intensitate, în acelaşi ritm, cu aceiaşi amplitudine, precizie şi randament. Oboseala este cauzată de: -

slaba adaptare la efort a organismului

-

diminuare a activităţii centrilor nervoşi superiori care

coordonează capacitatea de lucru a muşchilor şi în special a funcţiilor circulatorii şi respiratorii. -

oboseala este factorul hotărâtor de adaptare a organismului la

efort şi de dezvoltare a rezistenţei pentru că după cum arată V. S. Farfel „numai efortul efectuat până la oboseală şi încercările de a o învinge pot grăbi procesul de dezvoltare a rezistenţei”. Forme de manifestare Rezistenţa aerobă - acoperirea consumului energetic se obţine din arderile realizate în prezenţa oxigenului din muşchi, chiar în timpul mişcării. Rezistenţa anaerobă - capacitatea organismului de a efectua eforturi cu intensităţi mari, în care se acumulează „o datorie de oxigen” la nivelul muşchiului, asigurarea substanţelor energetice necesare nu se mai face prin oxidare (cu prezenţa oxigenului), ci prin glicoză (degradarea anaerobă a glucozei). Ea este caracteristica eforturilor cu intensităţi mari, cu durata de circa 1 minut (A. DEMETER) sau 1-3 minute (M. GEORGESCU). 85

Rezistenţa generală - capacitatea omului de a presta un efort fizic prelungit cu participarea a peste 2/3 din masa musculară. Ea angrenează intens în efort funcţiile vitale, iar cheltuielile energetice sunt foarte mari (alergarea de durată, înot, jocuri sportive). Rezistenţa specială - capacitatea organismului de a presta un efort îndelungat, cu o intensitate medie, pe baza activităţii unor grupe şi lanţuri musculare specializate în efortul dat. Rezistenţa în regim de viteză - capacitatea omului de a efectua un efort de durată a cărui intensitate este relativ crescută Rezistenţa în regim de forţă - capacitatea de a realiza un efort prelungit, cu purtarea, deplasarea, împingerea, tracţiunea unor greutăţi. Rezistenţa în regim de îndemânare - capacitatea individului de a depune un efort prelungit, în care actele motrice sunt complexe. După natura eforturilor şi condiţiilor externe în care se desfăşoară eforturile: -

rezistenţă neuropsihică (capacitatea de a efectua timp

îndelungat activităţi care solicită intens intelectul); -

rezistenţa senzorială (capacitatea de a efectua sarcini

prelungite în care se solicită intens organele de simţ); -

rezistenţa emoţională (capacitatea de activitate prelungită

în condiţii de stres emoţional deosebit);

86

-

rezistenţa la temperaturi scăzute sau crescute (capacitatea

de a presta eforturi la valori ale temperaturii de 30–35˚ sau minus 15–0˚C); -

rezistenţa la altitudine (capacitatea organismului de a

presta eforturi prelungite în condiţii de scădere a concentraţiei de oxigen în atmosferă). Procedee metodice pentru dezvoltare / educare a)

Metode bazate pe variaţia volumului

1.

Metoda eforturilor uniforme – continue;

2.

Metoda eforturilor repetate.

b)

Metode bazate pe variaţia intensităţii

1.

Metoda eforturilor variabile;

2.

Metoda eforturilor progresive.

c) 1.

Metode bazate pe variaţia volumului şi a intensităţii Metoda antrenamentelor pe intervale.

a.1. Metoda eforturilor uniforme este specifică dezvoltării rezistenţei generale, a capacităţii de efort aerob. Metoda se caracterizează prin uniformitatea intensităţii efortului, prin continuitatea şi durata acestuia. Elementul de progres îl constituie creşterea duratei efortului cu menţinerea uniformităţii intensităţii. a.2. Metoda eforturilor repetate are ca efect principal dezvoltarea rezistenţei generale, a capacităţii aerobe. Ea constă din repetarea relativ

87

standard a aceluiaşi efort, parcurgerea repetată a unei anumite distanţe cu aceeaşi viteză de deplasare. b.1. Metoda eforturilor variabile se bazează pe modificarea vitezei de parcurgere a unor porţiuni în cadrul alergărilor de durată. Se foloseşte o gamă de intensităţi în cadrul aceleiaşi lecţii, fapt care determină solicitări variabile ale funcţiilor organismului şi are ca urmare o adaptare multilaterală la eforturi. b.2. Metoda eforturilor progresive se referă la repetarea succesivă a unor eforturi a căror intensitate creşte mereu şi se bazează în exclusivitate pe variaţia în sens progresiv a intensităţii efortului. Metoda contribuie la dezvoltarea rezistenţei specifice eforturilor de intensitate maximală. c.1. Metoda antrenamentului pe intervale, cu intervale sau fracţionat reprezintă o metodă de bază pentru dezvoltarea rezistenţei şi reprezintă, prin excelenţă, o metodă de dezvoltare a capacităţii de efort aerob, o metodă de dezvoltare a posibilităţii aparatului cardio vascular de a transporta o cantitate cât mai mare de oxigen. Elementul de progresie principal îl constituie creşterea numărului de repetări a efortului cu revenirea frecvenţei cardiace la 120-130 bătăi în 90 secunde. Caracteristica principală a metodei o constituie faptul că pauza (intervalul) este incompletă, organismul nu este restabilit complet efortul reluându-se în faza de supracompensare, organismului lucrând în datorie de 88

oxigen. Stimularea optimă a sistemului cardio-vascular se produce în timpul intervalului de odihnă, când volumul de sânge pompat de inimă la o pulsaţie este maxim. Ca efecte pozitive ale antrenamentului pe intervale pot fi menţionate următoarele: - permite adoptarea unui program mai precis, mai ştiinţific pentru dezvoltarea cu precădere a rezistenţei, indiferent de mijloacele folosite; - înlătură monotonia unor acţiuni motrice de durată, elevii fiind conştientizaţi şi devenind activi în determinarea frecvenţei cardiace, în adaptarea duratei şi intensităţii efortului la cerinţele precise; - se poate folosi pe orice teren, fără amenajări speciale; - îmbunătăţeşte vizibil şi repede funcţia cardio-vasculară favorizând mărirea capacităţii de refacere a organismului după efort; - dezvoltă rezistenţa psihică împotriva oboselii şi măreşte puterea de concentrare şi voinţa. Reguli de bază pentru dezvoltarea rezistenţei: 1.

Continuitatea

2.

Variaţia volumului efortului

3.

Creşterea continuă a duratei activităţii sau a distanţei

4.

Aprecierea continuă a progreselor

Bazele fiziologice şi biochimice ale rezistenţei

89

Consumul maxim de oxigen - parametrul fiziologic principal al capacităţii de efort în probele de rezistenţă aerobă . Depinde de două categorii de factori: 1.

factori dimensionali – mărimea organelor care compun

sistemul de captare şi transport al oxigenului, reprezentaţi de: -

dimensiunile plămânilor (reflectate de capacitatea vitală,

capacitatea pulmonară totală şi capacitatea reziduală funcţională); - dimensiunile sistemului cardio-vascular (volumul sanguin total, hemoglobina totală şi procentuală, volumul cardiac). 2.

capacităţile funcţionale reprezentate prin:

-

debitul ventilator maxim sau capacitatea respiratorie maximă;

-

volumul expirator maxim pe secundă;

- debitul cardiac; - debitul sistolic; - oxigen puls maxim. 6.3.5. Elasticitatea, supleţea şi mobilitatea -

capacitatea organismului de a efectua cu segmentele sale

acţiuni motrice cu diferite amplitudini. Zaţiorschi şi Harre numesc această calitate a organismului mobilitate, Ozolin o numeşte elasticitate sau supleţe. Natura mişcărilor este determinată de: 90

-

structura şi tipul articulaţiilor;

- elasticitatea ligamentelor, muşchilor şi tendoanelor; - tonusul şi capacitatea de contracţie musculară; - elasticitatea discurilor intervertebrale; - capacitatea SNC de a coordona procesele neuromusculare; - temperatura muşchilor şi caracteristicile mediului ambiant; - predispoziţiile psihice ale subiecţilor; - ereditate, sex, vârstă. Forme de manifestare: - generală; - specială; - activă; - pasivă. Procedee metodice pentru dezvoltare / educare Metodica educării ei presupune favorizarea efectuării acţiunilor motrice zilnice sau a diferitelor procedee tehnice cu uşurinţă, cursivitate, expresivitate etc. Acesta presupune efectuarea alternativă a exerciţiilor de relaxare cu cele de întindere, a celor de forţă cu cele de supleţe; Pentru eficienţa dezvoltării acestei calităţi este nevoie de ritmicitatea executării exerciţiilor. Mijloace folosite: - mişcări active: 91

- exerciţii libere şi cu sprijin; - exerciţii cu şi fără îngreuiere; - exerciţii statice; - exerciţii cu partener, la aparate, pe aparate; - elemente din gimnastica sportivă şi ritmică. - mişcări pasive: - exerciţii statice utilizând greutatea corpului sau alte greutăţi; - exerciţii cu ajutorul partenerului; - exerciţii de relaxare - seriile sunt de 8-10 repetări. 6.4. Deprinderile motrice - componente care se formează, nu sunt însuşiri moştenite genetic; -

se învaţă;

-

se consolidează;

-

se perfecţionează;

-

sunt finalităţi ale proceselor de educaţie fizică şi de

antrenament sportiv -

forme concrete de activitate motrică ce au la bază stereotipuri

dinamice realizate prin legături temporale în scoarţa cerebrală motorie.

92

Exerciţiul fizic, repetat în mod sistematic şi continuu, este principalul excitant care contribuie la formarea legăturilor temporale, a stereotipurilor dinamice, a reflexelor condiţionate. Caracteristici: -

elemente ale activităţii voluntare a omului;

-

odată consolidate se execută cu:

-

Consum redus de energie;

-

Stabilitate;

-

Precizie

-

Cursivitate

-

Expresivitate

-

Coordonare

-

Uşurinţă

-

Rapiditate

-

Automatizare.

-

în faze superioare de performanţă se ajunge la „măiestrie”

motrică , la ,,senzaţii complexe”: simţul porţii, mingii, tempoului; -

se perfecţionează treptat (în perioadă relativ îndelungată de

timp) şi neuniform; -

ireversibile - mişcările componente se înlănţuiesc într-un

singur sens

93

-

inversarea unor operaţii formează noi deprinderi ce dau

naştere la stiluri tehnice; -

se „destramă” treptat dacă nu sunt consolidate prin repetări

multiple. Etapele (fazele) formării 1. iniţierea în bazele tehnice de execuţie Obiective: -

formarea unei reprezentări clare (explicaţie, demonstraţie);

-

formarea ritmului general de execuţie cursivă;

-

descompunerea - dacă este cazul - în elementele componente

şi exersarea analitică a acestora; -

preîntâmpinarea sau înlăturarea greşelilor tipice de execuţie.

2. fixarea / consolidarea Obiective: -

formarea tehnicii de execuţie (coordonate optime)

-

spaţiale

-

temporale

-

dinamice

- întărirea legăturilor temporale prin exersare in condiţii relativ constante, standardizate; - executarea în condiţii variate. 3. perfecţionare 94

Obiective: -

lărgirea variantelor de execuţie prin desăvârşirea execuţiei

mai multor procedee tehnice; -

exersarea în condiţii cît mai variate şi apropiate de cele

întâlnite în practică (mai ales în competiţii); -

includerea într-o înlănţuire de alte deprinderi şi executarea

acestor „combinaţii" cu uşurinţă, cursivitate şi eficienţă. Tipuri (categorii) I. în funcţie de „aria" de automatizare: a. elementare - complet automatizate (caracter ciclic: mers, alergare, înot, ciclism etc.); b. complexe - parţial automatizate (sporturile aciclice: gimnastică, sărituri, aruncări, box, lupte etc., jocuri sportive). II. în funcţie de finalitatea folosirii : a.

de bază şi utilitar-aplicative: mers, alergare, săritură,

aruncare – prindere, respectiv: - căţărarea şi escaladarea; - tracţiunea şi împingerea; -exerciţiile de echilibru; -târârea; -ridicarea, manevrarea, transportul obiectelor şi aparatelor.

95

b.

specifice ramurilor şi probelor sportive - elementele şi

procedeele tehnice specifice. III. în funcţie de nivelul participării sistemului nervos la formarea şi valorificarea lor: a.

propriu-zise - repetări stereotipe, efectuate de un

număr foarte mare de ori (gimnastică, patinaj, sărituri de la platformă etc); b.

perceptiv-motrice - învăţarea este influenţată de

ambianţă (oină, tir cu talere, jocuri la copii) c.

inteligent-motrice - apare „adversarul" care este

pozitiv şi intensiv ( jocurile sportive, lupte, box, scrimă, judo etc). Transferul / Interferenţa -

influenţă pozitivă → transfer

-

influenţa negativă → interferenţă (transfer negativ).

Timpul pentru formare dependent de: - experienţa motrică anterioară; - nivelul indicilor morfo-funcţionali; - nivelul calităţilor motrice; - gradul lor de complexitate; - motivaţia subiectului, executantului. 6.5. Priceperile motrice

96

-

o fază de valorificare conştientă - în condiţii variabile,

diferite, neprevăzute etc - a sistemului de deprinderi motrice însuşite anterior; -

deprinderile motrice cunoscute trebuie să fie selectate,

întrunite şi efectuate cursiv în raport de condiţii, obţinându-se o eficienţă maximă. Caracteristici: -

componente neautomatizate ale activităţii motrice voluntare;

-

dependente de volumul de deprinderi motrice stăpânite de

fiecare individ uman (de experienţa motrică anterioară); -

exprimă măiestria practică în situaţii variabile;

-

se consolidează prin folosirea metodelor şi orientărilor

metodologice active de instruire, mai ales, prin „problematizare”; -

se bazează pe / şi influenţează procesele cognitive (memorie,

imaginaţie, creativitate etc); -

nivelul de manifestare este condiţionat şi de plasticitatea

scoarţei cerebrale. 6.6. Elementele de conţinui ale celorlalte laturi ale educaţiei generale

97

-

sunt elemente în sistemul componentelor proceselor

instructiv-educative de educaţie fizică şi de antrenament sportiv ce răspund necesităţii funcţiei educative; -

educaţia fizică, antrenamentul sportiv şi sportul contribuie la

dezvoltarea unor importante trăsături şi calităţi de natură intelectuală, morală, estetică şi tehnico-productivă. 6.7. Componentele (parametrii) efortului 1. Volumul - cantitatea de lucru mecanic exprimat prin: - număr de repetări; - distanţe parcurse; - kilograme ridicate etc. Toate cele de mai sus sunt raportate la timp, de unde apare noţiunea de „densitate” a efortului; 2. Intensitatea - gradul de solicitare a organismului, tăria excitantului. Se exprimă prin: - procente faţă de posibilităţile maxime (%); - tempou de execuţie (4/4—3/4 etc); - număr de execuţii în unitatea de timp etc; 3. Complexitatea - modul concret de înlănţuire, de asociere, a tuturor elementelor pe parcursul efectuării efortului (structură - pe fond de 98

volum şi intensitate - procese psihice solicitate etc). Complexitatea creşte când apar „adversarii”! Raportul între volum şi intensitate este invers proporţional, în asigurarea acestui raport, mare rol au pauzele. Se recomandă: - după efort maximal (90-100%) - pauză .3-5 min. - după efort submaximal (75-85%) - pauză 1 min. 30 sec - 3 minute. - după efort mediu (60-70%) - pauză 45 sec. - 2 min. - după efort mic (40-55%) - fără pauză. Componentele specifice trebuie să fie realizate printr-un sistem didactic de exerciţii fizice. Acest sistem didactic, pentru a fi eficient trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - exerciţiile selecţionaţi să corespundă obiectivelor specifice; - exerciţiile să corespundă posibilităţilor subiecţilor şi altor condiţii (materiale, climaterice etc); - sistemul de exerciţii să corespundă, ca mărime, volumului (duratei) de timp avut la dispoziţie; - exerciţiile să fie selecţionate în funcţie de eficienţa lor (să fie selecţionate cele cu influenţă multilaterală, aplicativitate, caracter emoţional, accesibilitate, valoare educativă etc). 6.8. Programa de Educaţie Fizică 99

Programa este un document oficial cu caracter obligatoriu ce prevede conţinutul procesului instructiv-educativ la nivelul diferitelor subsisteme ale educaţiei fizice. Sunt elaborate de Ministerul de resort şi de Federaţiile de specialitate, cu ajutorul unor comisii formate din cadre didactice şi, respectiv, antrenori cu o bogată experienţă practică de „predare" şi cu un nivel ridicat de gândire metodică. Indiferent de subsistemul căreia i se adresează, Programa, din punct de vedere structural, conţine următoarele capitole: Obiectivele generale ale educaţiei fizice Indicaţii de aplicare Conţinutul procesului de instruire pentru fiecare componentă a modelului de educaţie fizică: -

Capacitatea de organizare

-

Dezvoltarea fizică armonioasă

-

Calităţile motrice de bază

-

Deprinderile şi priceperile motrice de bază şi utilitar-

aplicative -

Deprinderile şi priceperile motrica specifice unor probe şi

ramuri sportive -

Cunoştinţe teoretice de specialitate

Anexe 100

Caracteristici: - asigură o bază unitară, multilaterală şi continuu ascendentă de dezvoltare fizică şi perfecţionare motrică; este o îmbinare între caracterul linear cu cel concentric al instruirii; - precizează volumul concret al fiecărei componente a procesului de instruire şi obiectivele urmărite, finalităţile propuse, pentru fiecare clasă de elevi sau pentru fiecare stadiu de pregătire (copii, juniori, seniori) ; - are conţinut diferenţiat pe clase; - în ceea ce priveşte conţinutul instruirii, asigură tratarea diferenţiată a subiecţilor; - asigură pondere funcţiei formative a instruirii; - are caracter dinamic - se modifică ciclic în funcţie de evoluţia comenzii sociale. 7. Principiile de instruire în educaţie fizică şi antrenament sportiv Comanda socială impune obligatoriu ca activităţile desfăşurate în cadrul practicării activităţilor de educaţie fizică şi sport să se efectueze în concordanţă cu anumite cerinţe, norme, reguli, directive etc., care trebuie respectate în totalitate deoarece au menirea de a orienta organizarea, desfăşurarea şi finalizarea procesului instructiv-educativ.

101

Aceste cerinţe norme, reguli, directive sunt considerate „teze fundamentale” sunt specifice procesului de instruire şi se numesc principii de instruire sau didactice (uneori apar sub denumirea de principii de învăţământ). Principiile specifice educaţiei se numesc educative. Principii de învăţământ le înglobează atât pe cele instructive cât şi pe cele educative. Educaţia, în general, are aceleaşi principii, se realizează asemănător pentru toate activităţile umane. Instruirea la educaţia fizică şi sport are foarte multe "diferenţe specifice" şi tocmai de aceea, metodica educaţiei fizice şi sportului oferă informaţii numai asupra principiilor de instruire din domeniu deoarece activităţile specifice solicită, în primul rând, un proces de instruire adevărat. Clasificarea principiilor: A. principii de instruire 1 - participării conştiente şi active 2 - intuiţiei 3 - accesibilităţii 4 - sistematizării şi continuităţii 5 - legării instruirii de cerinţele activităţii practice 6 - însuşirii temeinice

102

B. principii de educaţie 1 - educării prin munca şi pentru muncă 2 - unităţii 3 - educarea prin şi pentru colectiv 4 - continuităţii şi consecvenţei masurilor educative C. alte principii 1 - organizării şi desfăşurării cercetării ştiinţifice 2 - activităţilor personale, cotidiene.

7.1. Principiul participării conştiente şi active Implică: - participarea conştientă; - participarea activă a subiecţilor; - se adresează atât subiecţilor cât şi cadrelor didactice; Cerinţe: 1. înţelegerea corectă şi aprofundată a obiectivelor specifice procesului de practicare a exerciţiilor fizice; pentru practicarea EFS, motivaţia trebuie să fie puternică şi corectă (cu respectarea normelor şi / sau regulilor ce au în vedere dozarea efortului);

103

2. înţelegerea clară şi memorarea actelor şi acţiunilor motrice care se învaţă 3. manifestarea unei atitudini responsabile a subiecţilor pentru însuşirea materialului predat: - „activismul”; - conştiinciozitatea în execuţii; - iniţiativă; - autonomie în alegerea unei soluţii; - capacitate de adaptare la propriile particularităţi. 4. formarea capacităţii subiecţilor de apreciere obiectivă a propriului randament: a se evita supraaprecierea / subaprecierea activităţilor, explicarea sau justificarea succeselor şi insucceselor trebuie să se facă având la bază argumente obiective; 7.2. Principiul intuiţiei - implică rolul pe care îl are primul sistem de semnalizare (treapta senzorială) în cunoaşterea umană; - este fundamental – la vârste mai mici rolul său este şi mai important, implică treapta logică a cunoaşterii; Intuiţia o cunoaştere a realităţii cu ajutorul simţurilor, analizatorilor, receptorilor organismului uman.

104

Intuiţia nu este sinonimă cu a ghici, a „nimeri” o soluţie optimă pentru rezolvarea unor situaţii; - presupune stimularea a cât mai multor analizatori, pentru a se forma o imagine cât mai exactă despre ceea ce se învaţă. Analizatorii: - vizuali - tactili - auditivi Pentru stimulare se folosesc: - Demonstraţia / demonstrarea - Prezentarea unor materiale (planşe, schiţe, diapozitive, filme, casete video etc), - Observarea execuţiei altor subiecţi. Cerinţe: -

Urmărirea celor prezentate (prin demonstraţie / demonstrare

sau prin materiale „intuitive”) să fie posibilă, la nivel optimal, tuturor subiecţilor cu care se desfăşoară activitatea; -

Să nu fie folosite abuziv modalităţile prin care se stimulează

primul sistem de semnalizare → se împiedică abstractizarea şi generalizarea - procese ale gândirii foarte importante în EFS 7.3. Principiul accesibilităţii 105

Presupune activităţi de practicare a exerciţiilor în funcţie de: - vârstă - sex - nivel de pregătire - individualizarea / personalizarea ► faza superioară a accesibilităţii Acţiuni ale conducătorului / sau ale celui ce se „autoinstruieşie” (în activitatea independentă): -

selecţionarea cu atenţie a stimulilor, a exerciţiilor fizice;

-

stabilirea unei dozări corespunzătoare a efortului fizic;

-

folosirea unor reglatori metodici pentru a accelera procesul

de însuşire a unor acte sau acţiuni motrice de către subiecţi; -

adaptarea metodelor şi procedeelor metodice de instruire şi

educaţie la nivelul de înţelegere şi de dezvoltare psiho-motrică a subiecţilor; -

diferenţierea evaluării randamentului subiecţilor.

Cerinţe: -

necesitatea cunoaşterii permanente a subiecţilor cuprinşi în

procesul de practicare EFS; -

stabilirea unui ritm adecvat de lucru, în funcţie de reacţia

subiecţilor la stimuli; -

necesitatea cunoaşterii şi aplicării celor trei reguli clasice ale

practicii didactice, care se regăsesc şi în cazul altor principii de instruire: 106

Cele trei reguli clasice ale practicii didactice 1.trecerea de la uşor la greu, în care funcţionează prioritar criteriul forţei necesare pentru efectuarea actelor şi acţiunilor motrice; 2. trecerea de la simplu la complex, în care funcţionează prioritar criteriul îndemânării necesare pentru efectuarea actelor şi acţiunilor motrice; 3. trecerea de la cunoscut la necunoscut, adică de la elemente deja însuşite la altele noi, care să se bazeze - ca mecanisme de execuţie pe cele deja însuşite.

7.4. Principiul sistematizării şi continuităţii Importanţă în: - elaborarea corectă şi eficientă a documentelor de planificare / programare a activităţii - de evidenţă, ale activităţilor de educaţie fizică şi sport Sistematizarea şi continuitatea ► condiţii pentru asigurarea reuşitei in programarea stimulilor Cerinţe:

107

1. Materialul de învăţat / însuşit trebuie să fie grupat, ordonat şi programat în concordanţă cu logica internă pe care o impune fiecare componentă sau subcomponentă a modelului de educaţie fizică şi sport. 2. Întotdeauna materialul nou predat trebuie să se sprijine pe cel însuşit de subiecţi în activităţile anterioare şi să pregătească pe cel ce va fi predat în activitatea care urmează. În consecinţă, programarea materialului de învăţat trebuie să se realizeze pe „cicluri sau sisteme tematice” continue, fără întreruperi cu abordarea altor teme. 3. Conţinutul procesului de instruire trebuie să fie programat / planificat încât să se asigure o legătură logică nu numai între lecţii sau alte forme de organizare a practicării exerciţiilor fizice, ci şi între etapele de pregătire (semestre, sezoane etc.) sau între anii de pregătire, ciclurile de învăţământ etc, în ordinea lor crescândă. 4. Participarea ritmică a subiecţilor la procesul de instruire şi educaţie, întreruperile, deci absenţele de la procesul de pregătire, produc perturbări în însuşirea materialului predat, rămâneri în urmă greu de recuperat şi uneori stări de suprasolicitare nebenefice pentru organismul subiecţilor. 7.5. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice - ( al „modelării”) Deprinderile / priceperile motrice valoare practică 108

▼▼▼ transferabile în activităţile practice de timp liber ▼▼▼ aplicate în condiţii variate Principale mijloace prin care se realizează: - jocurile sportive bilaterale; - traseele sau parcursurile aplicative; - ştafetele; - unele jocuri de mişcare / dinamice etc.

7.6. Principiul însuşirii temeinice („însuşirii durabile” sau al „durabilităţii”) - condiţionată de modul în care sunt respectate toate celelalte principii de instruire. Temeinicia - prima cerinţă a comenzii sociale, se bazează pe: -

accesibilitate;

-

sistematizare;

-

continuitate;

-

participare conştientă şi activă;

-

generalizare etc. 109

Cerinţe: 1. Asigurarea unui număr suficient de repetări a actelor şi acţiunilor motrice, atât în fiecare activitate concretă (lecţie, şedinţă de pregătire etc.), dar şi în timp, adică într-o succesiune „mare” de activităţi concrete. Obiectivele stabilite pe cele trei planuri principale în educaţie fizică şi sport: - dezvoltarea fizică / corporală; - calităţile motrice; - deprinderile şi / sau priceperile motrice. 2. Într-o perioadă scurtă de timp să nu se programeze şi să nu se încerce însuşirea unui volum prea mare din materialul de învăţat 3. Pentru cunoaşterea permanentă a nivelului de însuşire a materialului predat, deci - indirect - şi a calităţii predării, trebuie ca, în mod ritmic, să se facă verificarea pregătirii subiecţilor prin probe de control, inclusiv concursuri sau competiţii sportive.

110

8. Metodele în Educaţie Fizică şi Sport -

acţiunea de instruire reprezintă modelarea subiecţilor;

-

acţiunea este eficientă dacă:

-

subiectul participă activ şi conştient;

-

este angajat în propria sa transformare (modelare); - aplicarea metodelor şi procedeelor metodice (a unui sistem

de metode) se face cu scopul îndeplinirii obiectivelor de instruire; Etimologia cuvântului „metodă”: grecescul metho ↔ către, odos ↔ cale, drum de urmat..în scopul atingerii unor obiective; 111

-

metoda = totalitatea demersurilor practice şi intelectuale în

scopul realizării obiectivelor instructiv-educative. emite

Demersul metodic cuprinde acţiunile specialistului (care

informaţii)

şi

acţiunile

beneficiarului

(recepţionează

aceste

informaţii); -

Eventualele deficienţe (la transmisie / recepţie) sunt corectate

şi reglate de profesor sau antrenor Procedeele metodice - modalităţi concrete de „existenţă” a metodelor, de exprimare a acestora. Metodele nu există ca atare, în realitate. Ceea ce există în practica domeniului sunt doar procedeele metodice: -procedee metodice de exersare: -

prin circuit;

-

intervale;

-

ridicarea de greutăţi;

-

izometrie etc.

Clasificare ( după aspectele procesului instructiv-educativ) : -

metode de instruire propriu-zisă;

-

metode de educaţie;

-

metode de apreciere, verificare şi notare;

-

metode de corectare a greşelilor de execuţie;

-

metode de refacere a capacităţii de efort. 112

8.1. Metode de instruire propriu-zisă 8.1.1. Metode verbale a) expunerea verbală: - povestirea; - explicaţia; - prelegerea; b) conversaţia; c) studiul individual; d) brain storming-ul. 8.1.1.1.Expunerea verbală - se realizează prin limbaj; - trebuie să fie accesibilă nivelului de înţelegere a colectivelor de subiecţi. 8.1.1.1.1. Povestirea - se foloseşte în învăţământul preşcolar şi primar; - trebuie să fie plastică şi bazată pe realităţi cunoscute de subiecţi. 8.1.1.1.2. Explicaţia -

clară;

-

logică;

-

concisă;

-

oportună;

113

-

precede demonstraţia;

-

însoţeşte demonstraţia;

-

urmează demonstraţiei;

Cu a jutorul explicaţiei se asigură : -

formarea unor cunoştinţe aprofundate care să capete caracter

de norme sau reguli în însuşirea deprinderilor şi priceperilor motrice precum şi dezvoltarea calităţilor motrice, influenţarea indicilor somatici/morfologici şi funcţionali/fiziologici ai organismului uman. 8.1.1.1.3. Prelegerea - se recomandă claselor terminale şi învăţământului superior; - la baza ei stă o riguroasă argumentare a temelor abordate. 8.1.2.2. Conversaţia - se referă la dialogul permanent al profesorului sau antrenorului cu subiecţii în procesul instructiv educativ; - acest dialog are ca punct de plecare problemele legate de conţinutul şi metodologia instruirii; - se deosebeşte de convorbire prin faptul că abordează numai probleme legate de procesul de instruire. 8.1.2.3. Studiul individual - se foloseşte mai rar, impunându-se aprofundarea cunoştinţelor de specialitate mai mult în antrenamentul sportiv. 114

8.1.2.4. Brain storming-ul 8.1.2. Metodele intuitive 8.1.2.1. Demonstraţia - cea mai eficientă este demonstraţia „propriu-zisă”, cât mai apropiată de model; - poate fi realizată: - de conducător (demonstraţie nemijlocită); - de un subiect (care stăpâneşte bine tehnica de execuţie - demonstraţie mijlocită ). - se foloseşte cu succes şi demonstraţia prin planşe, schiţe, scheme, tehnici moderne (filme, diafilme, kinograme, diapozitive, etc.). 8.1.2.2. Observarea execuţiei altor subiecţi: - trebuie să fie întotdeauna dirijată/orientată de conducătorul procesului instructiv-educativ care stabileşte dinainte tematica de observat; - în lecţiile curente se urmăreşte evoluţia unor elevi pentru a fi scoase în evidenţă aspectele pozitive şi negative; - se poate urmări execuţia unor subiecţi şi din alte grupuri, atât în cadrul lecţiilor dar şi în competiţii sau concursuri de nivel diferit; - capacitate de observare este educabilă. 8.1.3. Metodele practice

115

8.1.3.1. Exersarea -

finalitate a metodelor verbale şi intuitive de instruire;

-

aparţine în exclusivitate subiecţilor;

-

în primele etape ale învăţării motrice, se face sub îndrumarea

şi controlul cadrelor de specialitate; Tipuri / Modalităţi de Exersare: 1.Exersarea pentru formarea deprinderilor şi priceperilor motrice; 2.Exersarea pentru dezvoltarea / educarea calităţilor motrice; 3.Exersarea pentru optimizarea dezvoltării fizice/corporale; 4.Exersarea pentru formarea capacităţii de organizare; 5.

Exersarea pentru formarea capacităţii de practicare autonomă a exerciţiilor fizice;

6.Exersarea pentru formarea capacităţii de practicare independentă a exerciţiilor fizice. 9. Tendinţe şi orientări metodologice în educaţie fizică şi sport -

creează cadrul general pentru aplicarea metodelor de

instruire; sunt rezultatul evoluţiei teoriei şi practicii domeniului; evoluţie determinată de cuceririle ştiinţei şi tehnicii; sunt necesare, având în vedere priorităţile actuale şi de perspectivă ale educaţie fizice şi sportului; nu trebuie considerate metode;

116

se împart în două mari categorii, în funcţie de imaginaţia şi creativitatea subiecţilor: a. de tip euristic (provenienţă din termenul grecesc "heurisken" = a afla, a descoperi) - solicită foarte mult manifestarea imaginaţiei şi creativităţii subiecţilor. b. de tip noneuristic - solicită puţin sau chiar nu solicită deloc imaginaţia şi creativitatea subiecţilor. Strategii de tip euristic Problematizarea; Tratarea diferenţiată; Demonstraţia şi explicaţia Activitatea de exersare: -

Frontală; -

pe grupe; echipe, ateliere,

-

pe perechi

-

individuală.

Strategii de tip algoritmic Modelarea; Instruirea programată;

117

Exerciţiul; Algoritmizarea; Raţionalizarea; Obiectivizarea; Standardizarea; Operaţionalizarea; Cuantificarea; Optimizarea 9.1. Autonomia în educaţie fizică si sport Autonomia presupune: - un anumit grad de libertate şi independenţă; -

se constituie şi poate fi considerată ca o diferenţă specifică,

ca o formă sau un tip de manifestare a libertăţii şi independenţei; -

capacităţi, deprinderi sau tehnici de: -

autoorganizare

-

autoconducere

-

autoevaluare.

-

implică un anumit tip de dependenţă.

Activitatea autonomă a subiecţilor nu poate fi acceptată decât în prezenţa specialistului, a supravegherii permanente a acestuia şi a intervenţiei sale ori de câte ori constată abateri de la obiectivele propuse. 118

Activităţile aptitudinilor

respective

individuale

ale

permit

stimularea

subiecţilor

şi,

intereselor

implicit,

şi

dezvoltarea

creativităţii acestora Se poate asigura, astfel, individualizarea procesului de pregătire, conducătorul acestuia putând să ajute mai direct pe cei rămaşi în urmă şi pe cei cu aptitudini deosebite. Activitatea autonomă este dependentă de: - vârsta subiecţilor; - de experienţa lor motrică; - fondul de cunoştinţe teoretice; - fondul de cunoştinţe de specialitate; - calităţi motrice; - deprinderi şi priceperi motrice. Autonomia nu trebuie confundată cu libertatea de a face fiecare subiect ce doreşte, fără existenţa unor teme şi obiective clare ale activităţii respective. Activitatea autonomă a subiecţilor -

este o "parte" a autoeducaţiei fizice şi sportive, fiind

necesară şi pentru activitatea independentă a acestora; -

are implicaţii evidente şi asupra calităţii şi duratei

metodelor de predare verbale şi intuitive, în special ale explicaţiei şi demonstraţiei 119

-

subiectul acţionează autonom, dar trebuie să îndeplinească

ceea ce „doreşte” conducătorul, specialistul, şi - ca atare - cel cu competenţă în privinţa justeţei obiectivelor urmărite; -

ponderea principalelor variabile ale activităţii autonome a

subiecţilor: -

vârstă

-

sex

-

teme şi obiective

-

activitatea în grup etc.

Specialistul - prin statutul şi rolul său – are autonomie: -

în a lua decizii;

-

în a stabili obiective;

-

în a prospecta strategia pedagogică a tuturor

demersurilor aplicate pentru realizarea obiectivelor propuse; -

utilizează fondul de cunoştinţe şi priceperi

profesionale, fond care trebuie permanent şi sistematic completat, actualizat şi perfecţionat; -

analizată prin modul de raportare faţă de

următoarele trei elemente principale: - programă; - tehnologie; - planificare. 120

Autonomia specialistului pe planul planificării La nivelul planului tematic anual: - stabilirea numărului de lecţii din "ciclurile tematice" specifice fiecărei componente sau subcomponente a modelului de educaţie fizică şi sport (componentele sau subcomponentele tematice); - amplasarea "ciclurilor tematice" în structura anului de pregătire; - stabilirea numărului de teme abordate în activităţile concrete de educaţie fizică şi sport; - alegerea variantelor convenabile de combinare a temelor, atunci când nu se lucrează tip monosport, în funcţie de mai multe variabile: anotimp, condiţii materiale, nivelul de pregătire a subiecţilor etc; - stabilirea ordinii de abordare a temelor pe parcursul anului respectiv de pregătire (singura "condiţie" metodică o pune atletismul, care menţionează că, indiferent de subiecţi, întotdeauna „alergarea de rezistenţă” se abordează înaintea „alergării de viteză”); - stabilirea duratei de abordare, în minute (10,15, 20 etc.) a fiecărei teme; La nivelul planului calendaristic: -

selecţionarea mijloacelor / sistemelor de acţionare pentru

realizarea fiecărei componente sau subcomponente tematice a modelului

121

de educaţie fizică şi sport (consemnarea acestora într-o "anexă" este logică!); -

stabilirea succesiunii mijloacelor / sistemelor de acţionare

selecţionate şi a dozării acestora; - programarea adecvată a probelor de control; - alegerea formei optime de elaborare a planului (descriptivă sau grafică). La nivelul proiectului didactic sau altei activităţi: - stabilirea duratei (în minute), pentru fiecare verigă netematică (durata verigilor tematice s-a realizat în planul tematic anual); - stabilirea ordinii de abordare a temelor (locul temelor din calităţile motrice este bine precizat; în privinţa deprinderilor şi priceperilor motrice se recomandă, mai ales din punct de vedere psihic, ca ultima temă să fie dintr-un joc sportiv!); - precizarea obiectivului operaţional specific fiecărei teme abordate; - dozarea mijloacelor / sistemelor de acţionare sau a procedeelor metodice folosite în verigile netematice; - stabilirea modalităţilor concrete prin care se evaluează realizarea obiectivelor operaţionale; - stabilirea conţinutului şi amplasamentului indicaţiilor metodice.

122

9.2. Tratarea diferenţiată în educaţie fizică si sport - presupune respectarea particularităţilor subiecţilor ( principiul accesibilităţii instruirii); -

în educaţia fizică şi sportivă şcolară nu se poate respecta

principiul individualizării; -

se lucrează pe grupe de nivel valoric, dinamice /

modificabile, („închise sau deschise” în funcţie de temele abordate; - se întâmpină dificultăţi din punct de vedere organizatoric, la nivelul grupelor de nivel valoric, ceea ce implică verificări la începutul perioadei de pregătire a subiecţilor; - presupune, respectarea opţiunilor subiecţilor pentru practicarea unor categorii de exerciţii fizice sau a unor sporturi (vârsta postpubertară); - liderii grupelor valorice sunt colaboratori ai specialiştilor; Are eficienţă maximă când: - se aplică în cazul: - exersării - transmiterii de informaţii - se realizează prin: - număr de repetări - ritm de execuţie - amplitudine - structuri motrice - aspecte vizate:

- obiective - conţinut 123

- forme de organizare a exersării - metodologia didactică - evaluare. 9.3. Modelarea 1.

Ca metodă de investigaţie ştiinţifică:

-

reproducerea imaginară, schematică a fenomenului sub

forma unui sistem simplificat, similar sau analog cu fenomenul (Mitra şi Mogoş); -

proces de construire a unui model, o operaţie de studiu sau

de cercetare a fenomenelor cu ajutorul modelelor ideale sau materiale (Firea); -

metodă de studiere a unui fenomen (originalul) al realităţii

pentru a se putea elabora modelul său; -

metodă de studiere a realităţii cu ajutorul modelelor.

2.

Ca metodă de învăţământ, de instruie:

-

pregătirea subiecţilor în corelaţie cu indicatorii cuprinşi în

modelele elaborate; -

vizează mijloacele, metodele, paşii metodici şi tehnici de

3.

Ca principiu de instruire:

lucru.

124

- orientează întreaga organizare şi desfăşurare a conţinutului şi procesului de pregătire. Modelul - mijloc sau procedeu simplificat care imită în întregime sau în parte un sistem organizat, mai complex. Caracteristici: - eficient; - simplu; - fidel originalului; - relevant Clasificare: a) după natura lor: - ideale (cerinţe maxime în raport cu fenomenul real); - materiale (machete, scheme similare sau analogice). b) după calitatea lor: -

empirice, stabilite pe bază de rutină prin aprecieri

subiective; -

logice, verificate parţial sau total prin determinări;

-

matematice,

exprimate

cifric

în

proporţii

şi

procente. c) după termenul pentru care sunt elaborate: - finale, intermediare, operaţionale; 125

Componente ale modelului de educaţie fizică -

capacitatea de organizare;

-

dezvoltarea fizică armonioasă;

-

capacitatea motrică: - generală (calităţi motrice de bază şi deprinderi motrice de

bază şi utilitare); - specifică (deprinderi specifice şi calităţi specifice). - capacitatea de practicare independentă a exerciţiilor fizice: •

Autoorganizare

•

Autoconducere

•

Autoapreciere

Exerciţiile fizice sunt modele operaţionale executate: - într-o succesiune logică; - cu dozare precisă; - cu grad ridicat de eficienţă. 9.4. Instruirea programată -

orientare

metodologică

care

aprofundează

modelarea

instruirii; Constă în: -

fragmentarea conţinutului învăţării în elemente scurte,

accesibile (secvenţe, paşi metodici, doze, cuante); 126

-plasarea lor într-o ordine de dificultate unică pentru toţi subiecţii; -elaborarea unui program logic bazat pe schema: stimul-reacţie-control - împărţirea conţinutului instruirii în părţi stabilind secvenţele şi paşii tipici pentru posibilităţile de învăţare a diferitelor categorii de elevi. Se va preciza: •

mărimea

•

cuantumul

•

dozele de informaţii ...

...pe care elevii trebuie să le însuşească cu tendinţa declarată de a le individualiza, de a întări gradul însuşirilor de către ei, în deplin acord cu particularităţile lor morfo-funcţionale. -

aplicarea operaţiilor trebuie să fie astfel făcută încât să

spargă cadrele rigide ale unei deprinderi care s-ar fi putut forma fără voia elevului, să purifice operaţiile şi să o facă mobilă; -

instruirea programată stabileşte doar mărimea sarcinilor,

deci a cantităţii de informaţii (concretizate în secvenţe şi paşi de instruire). Tipuri de programare:

127

a) liniară (Skinner) - subiectul este condus de însuşirea conţinutului instruirii printr-o succesiune de unităţi mici, identică pentru toţi

►erori minime / progresele sigure b) ramificată (Crawder), în care subiectul alege în funcţie de

temă, unul din cele 3-4 răspunsuri construite de profesor, pe care îl consideră corect: răspuns greşit ► o programare secundară Se aplică în trasee, ştafete, tactică, etc. Aspecte comune ambelor tipuri: -

solicită o participare activă şi independentă, o

individualizare a instruirii; -

presupune o structurare gradată a materialului de

-

se poate folosi instruirea manuală şi cea mecanică;

învăţat; Deosebiri: - liniară reduce la minimum greşelile / ramificată foloseşte greşelile subiectului pentru a-l orienta pe calea cea dreaptă; - liniară parcurgerea materialului de învăţat nu depinde de calitatea răspunsului subiectului / ramificată, alegerea răspunsului de către subiect determină calea pe care se va merge mai departe. Principii: •

progresului gradat;

•

paşilor mici; 128

•

întăririi imediate a răspunsului;

•

ritmului individual de muncă;

•

repetiţiei.

9.5. Algoritmizarea Particularităţi: - reprezintă procesul de elaborare a algoritmilor Este un ansamblu de reguli pentru efectuarea unui sistem de operaţii într-o ordine dată în vederea rezolvării unor probleme de un anumit tip; -

ea urmează standardizării, valorificând logic şi raţional

mijloacele standardizate prin stabilirea succesiunii lor optime în lecţie şi sistemele de lecţie; Constă: -

în folosirea unor acţiuni sau respectarea unor reguli într-o

anumită succesiune sau ordine pentru a realiza un obiectiv propus sau a rezolva o problemă care nu se modifică pe parcurs, rămânând în limite constante; -

denumirea de algoritm este derivată din numele lui Al-

Horezmi, matematician arab de la începutul secolului al IX-lea;

129

-

este la origine un procedeu de calcul folosit în matematică

şi logică, unde, pornind de la anumite date se ajunge la stabilirea unor rezultate prin intermediul unui şir de operaţii; - reprezintă un grupaj de scheme procedurale, o suită de operaţii standard prin care se rezolvă probleme asemănătoare; Algoritmizarea în educaţie fizică şi sport: Algoritmia: -

transpune în viaţă principiile didactice; -

respectă legea transferului;

-

evită interferenţa;

-

scade sau exclude cazurile de plafonare.

Tipuri de algoritmi: -

specifici conţinutului procesului de instruire;

-

specific activităţii profesorului sau antrenorului;

- specifici activităţii subiectului. Algoritmii reprezintă o succesiune de operaţii prin care se rezolvă situaţii tipice, standardizate; - vizează conţinutul procesului instructiv-educativ; Algoritmizarea constă în alegerea celor mai eficiente exerciţii, dispuse într-o succesiune logică, bine cuantificată, pentru a rezolva o situaţie tipică, standard. - se mai numeşte şi model operaţional. 130

Cerinţe metodologice în elaborarea lor: - trebuie realizată o analiză logică a structurii materialului de învăţat; - să fie în concordanţă cu: - legile dezvoltării fizice a organismului uman; - ale dezvoltării calităţilor motrice; - formării deprinderilor motrice; - educarea comportamentului necesar lucrului independent şi în grup; - să fie optimali (puţini, dar buni); - să fie riguros dozaţi, cuantificaţi; - să fie codificaţi prin litere şi cifre; - să fie însoţiţi şi de unele aspecte care vizează activitatea subiecţilor si evaluarea randamentului lor. Dezavantaje -

în lecţii apar situaţii pentru care nu se pot elabora şi aplica

algoritmi (jocuri sportive, ştafete, structuri de gimnastică, etc.); -

nu se dezvoltă creativitatea, inventivitatea.

La baza strategiilor de tip algoritmizat stă exerciţiul fizic ceea ce presupune: -

respectarea

riguroasă

a

exersării

în

condiţiile

obiectivizării predării; 131

- respectarea raţionalizării; - respectarea standardizării acesteia. A nu se confunda exerciţiul cu repetarea. 9.6. Problematizarea Particularităţi: -

este o variantă a euristicii, o aplicare a învăţării prin

descoperire, a învăţării active; - unii specialişti o ridică la rang de principiu; Dezvoltă: - Gândirea creatoare - Interesul - Imaginaţia - Curiozitatea Subiectul: - Observă situaţiile - Analizează situaţiile - Compară situaţiile - Verifică situaţiile - Depune o intensă muncă intelectuală; Problematizarea provoacă o situaţie conflictuală între nivelul de cunoştinţe, deprinderi, priceperi şi posibilităţile subiectului. 132

Stârneşte: - Curiozitatea - Interesul - Mobilizarea în rezolvarea problemei Problemele

puse

nu

trebuie

să

depăşească

posibilităţile

subiectului; situaţiile problemă au rol de ipoteză. Etape în aplicarea ei: -

profesorul ajută subiectul în rezolvarea problemei;

-

subiectul colaborează cu colegii în rezolvarea ei;

- subiectul rezolvă singur problema. Direcţii de aplicare în EFS: -

aplicarea cunoştinţelor şi deprinderilor subiecţilor în cadrul

traseelor aplicative, a jocurilor bilaterale, în combinaţii şi linii acrobatice şi ritmice; -

când se prezintă o situaţie problematică care poate fi

rezolvată pe mai multe căi, iar subiecţii sunt puşi să aleagă calea care se pretează cel mai bine la disponibilităţile lui; - când nu se prezintă nici o soluţie, subiecţii urmând a decide calea de rezolvare. 10. Ereditatea şi mediul

133

Ereditatea este un proces caracteristic de transmitere biologică a patrimoniului genetic aflat în strâns raport cu mediul înconjurător. În dezvoltarea organismelor se produc echilibre dinamice între sisteme aflate în interrelaţie. Mediul impune pecetea asupra întregii dezvoltări ontogenetice a individului. Influenţa ereditară (în urma studiilor efectuate pe gemeni) se exercită asupra: - însuşirilor morfologice - înălţimea corpului, lungimea extremităţilor inferioare, lungimea trunchiului, circumferinţa extremităţilor superioare, inferioare şi a cutiei toracice şi lungimea extremităţilor superioare; - mobilităţii articulaţiilor; - timpului de reacţie; - rezistenţei speciale (anaerobă) şi rezistenţei generale (aerobă); - însuşirilor de motricitate şi forţă; - forţa muşchilor (spatelui); - viteza mişcării elementare - îndemânarea. - forţa mâinilor; - flexibilitatea şi mişcările articulaţiilor umărului - coordonarea vizual – motrică; - indicele capacităţii respiratorii; 134

- indicii transformării anaerobe; - nivelul acidului adenozintrifosforic şi al acidului lactic. Antrenamentul nu conduce la o creştere esenţială a premiselor ereditare. În grupul însuşirilor care depind într-o mare măsură şi de factorii de mediu, apte pentru antrenament se pot enumera: - greutatea corpului; - frecvenţa mişcărilor; - forţa în regim de viteză. Factorii de mediu joacă un rol important în acele discipline sportive, în care este esenţială rezistenţa, efortul, deprinderea de a înfrânge dificultăţile. Pentru

apariţia

talentului

şi

obiectivizarea

prevederii

corespunzătoare este necesară exploatarea tuturor posibilităţilor concrete de valorificare a acestuia, lucru posibil numai printr-o angajare individuală şi socială în condiţiile unei exigenţe sociale deosebite. Informaţia genetică poate fi valorificată numai sub influenţa condiţiilor de mediu. Organismul uman aflat sub influenţa factorilor de mediu se poate transforma numai în urma reacţiilor determinate genetic. Orice fenomen vital sau patologic este influenţat genetic.

135

În diferite etape de dezvoltare a organismului, influenţa factorilor externi, ai mediului înconjurător în colaborare cu informaţia genetică şi schimburile care au avut loc în etapele precedente au efecte diferite. Adaptabilitatea genetică este pusă pe seama concordanţei dintre ereditate şi mediu. Perioadele critice de creştere şi dezvoltare, în strânsă legătură cu perioada optimă de influenţă, pot modifica principalele însuşiri ale organismului. Întâlnim factori prielnici şi neprielnici acţiunilor motrice care, în consens cu factorii ereditari

definesc dezvoltarea individuală a fiecărui

organism în parte. Factorii ereditari în relaţia cu mediul reprezintă componenţa conservatoare, limitativă. Factorii ereditari nu pot fi modificaţi. Organismul moşteneşte informaţii cifrate în anumite secvenţe nucleice care controlează anumite calităţi individuale ce sunt legate de procese metabolice şi care se transformă, dezvoltă numai sub influenţa factorilor de mediu. Un mediu prielnic în strânsă relaţie cu factori psihologici, biologici, care au în vedere producţia de energie, substratul aerob şi anaerob, calităţile motrice şi structura somatică creează premisele dezvoltării superioare a performanţelor fizice. Separarea componentei ereditare de cea de mediu s-a realizat prin confruntări diferenţiale de gemeni identici şi fraterni (Klissouras, 1993). În urma cercetărilor efectuate, a-a scos în evidenţă faptul că ”tendinţa naturală” a unor indivizi este mult superioară faţă de alţii. Astfel, 136

cei ce au moştenit o zestre ereditară deosebită nu au nevoie de o muncă deosebită pentru a ajunge la performanţe deosebite, pe când cei cu un genotip slab, pentru a ajunge la aceleaşi performanţe, trebuie să desfăşoare o activitate fizică mult mai mare. Acelaşi Klissouras scoate în evidenţă importanţa relativă a antrenamentului, a muncii depuse, a factorilor ambientali, care pot mări capacitatea individului peste un anumit nivel, spre nivelul maxim al valorii impus de specie. Autorul, împreună cu Pirnay F., Petit J.M. şi Marisi D. (1973, 1976), a ajuns la concluzia că forţa mediului ambiant asupra predispoziţiilor ereditare poate fi evaluată în totalitate numai dacă există posibilitatea de a acţiona maximal, cu condiţia să se cunoască limitele fixate de genotip, forţa relativă a antrenamentului, a muncii depuse la diferite vârste ale dezvoltării şi în ce măsură acestea interacţionează. În interacţiunea dintre ereditate şi mediu, ”ereditatea nu poate acţiona în gol şi trebuie să existe un mediu corespunzător în care factorul ereditar să-şi găsească manifestarea deplină” (Klissouras, 1982). Efectele efortului depus în mod sistematic pot influenţa rezultatele, chiar dacă zestrea ereditară nu este mare, dar numai în dezvoltarea unor anumiţi indici fiziologici ca: ventilaţia pulmonară maximă, capacitatea respiratorie; ca şi calităţi motrice, rezistenţa, forţa explozivă (aruncări), frecvenţa mişcărilor, forţa - viteza, sunt sub influenţa mediului. Calităţile condiţionate genetic au o anumită limită de dezvoltare: superioară şi inferioară, în funcţie de factorii genetici care conţin norma 137

ereditară, precum şi de condiţiile mediului înconjurător – aici putem include şi posibilităţile de instruire, pregătire etc. 10.1. Aptitudinile motrice Cuvântul „aptitudine” derivă din aptus (latină) „apt de...” ; -

ability, capacity (engleză);

-

aptitude (franceză);

- anlage, eingnung, verlanlagung (germană). Aptitudinile sunt definite ca însuşiri fizice şi psihice (Al Roşca, 1976) relativ stabile care-i permit omului să efectueze cu succes anumite forme de activităţi. După P. P. Neveanu (1977), prin aptitudini se înţelege însuşirea sau sistemul de însuşiri ale subiectului mijlocind reuşita într-o activitate, posibilitatea de a acţiona şi de a obţine performanţe. M. Epuran (2001) defineşte aptitudinea ca sisteme de procese fiziologice şi psihice organizate în mod original pentru a permite efectuarea cu rezultate înalte a activităţii, accentuând faptul că în structura personalităţii ele constituie latura de eficienţă a acesteia. Autorul subliniază că, în sport, se pune un mare accent pe aptitudinile motrice (având în vedere rolul aptitudinilor motrice în performanţa sportivă).

138

Când se vorbeşte despre aptitudini se are în vedere complexitatea şi varietatea componentelor lor de ordin somatic, fizic, psihic ce conferă un nivel superior de comportare a sportivului. P. P. Neveanu (1977), defineşte aptitudinile ca fiind operaţional stabilizate, superior dezvoltate şi de mare eficienţă. O serie de autori pun aptitudinile şi talentul în raport necesar cu moştenirea ereditară. Fondul genetic este reprezentat de predispoziţiile individuale care sunt constituite din particularităţi ale organismului anatomo – fiziologic şi psihic. Performanţa sportivă (M. Epuran, 2001) este dependentă de o serie de aptitudini nu numai din sfera psihicului, ci şi de ordin somatic, fiziologic, nervos, şi endocrin. Acelaşi autor precizează că, de fapt, sistemul aptitudinal determină performanţa sportivă, dar nu toate componentele sale au aceeaşi pondere şi nici acelaşi grad de încărcare genetică sau de educatibilitate. Performanţa sportivă impune selecţia indivizilor supradotaţi somatic, fizic, energetic, motric şi psihic şi că numai concordanţa laturilor aptitudinale conduce la rezultate deosebite. Pe de altă parte, selecţia trebuie să precizeze criterii şi indicatori de evaluare a aptitudinii în funcţie de tipul de sport şi caracteristica solicitărilor la care sportivul este supus.

139

În cazul în care sistemul aptitudinal prefigurează un viitor performer, dacă lipsesc condiţiile unei pregătiri ştiinţifice şi motivaţia sportivului performanţa nu va apare. În literatura de specialitate, factorii mediului nu sunt luaţi în calcul decât foarte puţin; se ţine prea puţin seama de faptul că în sport, ca şi în multe alte domenii, succesul este condiţionat de totalitatea priceperilor şi deprinderilor aflate sub influenţa mediului înconjurător. Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice şi psihice organizate în mod original pentru efectuarea cu rezultate înalte a activităţii (M. Epuran 1972). Apariţia şi dezvoltarea aptitudinilor este condiţionată atât de: Factori interni: -

atitudinile;

-

înclinaţia faţă de muncă;

-

interesul, etc

Factori externi: - mediul; - educaţia; - activitate.

140

10.2. Talentul - talentul este o continuare a aptitudinii, o treaptă superioară de dezvoltare a acesteia (Ş. Zisulescu,1971), fiind formată din ansamblul dispoziţiilor funcţionale şi a sistemelor operaţionale dobândite, ce mijlocesc obţinerea unor performanţe şi realizări deosebite care deosebesc indivizii. - aptitudinea - cultivată şi perfecţionată continuu în vederea obţinerii

unor

performanţe

asupra

cărora

planează

creativitatea,

originalitatea şi stilul execuţiilor - devine talent; - însuşirile ale talentului: - creativitate - originalitate - ingeniozitate - flexibilitatea (gândirii). Caracteristici ale individului talentat -

inteligenţă deosebită;

-

impresionabilitate;

-

exigenţă faţă de sine, năzuieşte către perfecţiune;

-

putere de muncă;

-

personalitate multilateral dezvoltată;

-

pasiune pentru muncă.

Talentul se poate manifesta mai devreme sau mai târziu. 141

Talentul şi selecţia acestuia În practica sportivă unul din momentele cele mai importante şi, totodată, cel mai critic, este selecţia talentelor sportive. În lumea sportivă se fac programe speciale care se ocupă de selecţia celor susceptibil de a face sport de performanţă. Procesul de alegere a subiecţilor cu caracteristici deosebite pentru un sport sau altul se face individual, pe baza unor metode şi teste obiective şi ştiinţific valabile. Cu cât factorii subiectivi sunt mai puţini, cu atât selecţia este mai eficace. Talentul este dat de suma interrelaţiei dintre factorii endogeni şi exogeni. Dintre factorii endogeni amintim: calităţile motrice–forţa, viteza, coordonarea,

caracteristicile

antropometrice,

sistemele

şi

aparatele

fiziologice, funcţionale, factorii psihologici. O parte dintre aceştia (diferite manifestări ale forţei, greutatea corporală, diametrele) pot fi dezvoltate sub influenţa factorilor ambientali (antrenament), pe când alţii (viteza, statura) sunt foarte greu de modificat de către stimuli externi. Factorul exogen cu un rol important în performanţa sportivă îl constituie antrenamentul. Previziunile sunt foarte greu de făcut; nu putem ştii la ce nivel al dezvoltării diferiţilor parametric va ajunge un tânăr în momentul atingerii vârstei adulte. Previziunile se pot face pe seama unor corelaţii; astfel, în ceea ce priveşte statura, corelând datele unor subiecţi aflaţi la vârsta 142

copilăriei cu cele ale unor adolescenţi (Nádori L.,1993) putem spune că, primii, dacă prezintă o talie superioară au o corelaţie mai bună; băieţii de 11-12 ani au o talie mai mare decât media; astfel, mai mult ca sigur, la vârsta adultă ei vor avea o statură superioară mediei populaţiei adulte. De aceea perioadele cele mai critice pentru investigaţii vor fi cele cuprinse între 11-12 şi 16-17 ani. Din literatura de specialitate se pot extrage date în ceea ce priveşte posibilităţile de a prognoza posibilităţile maxime de dezvoltare a unor constante la vârsta adultă. Astfel: - VO2 max se poate prognoza încă de la vârsta de 11 ani; - rezultatele obţinute la testele motrice ne indică starea actuală, dar în nici un caz nu putem prevede posibilităţile maxime de la vârsta adultă, poate doar în cazul în care se fac analize care să scoată în evidenţă antrenamentele, tipul de activitate anterioară şi vârsta biologică. Calităţile motrice se pot determina în mod optim la vârsta adolescenţei (Nádori L., 1993) astfel: Viteza:

10-13 ani

Forţa (diferite zone musculare): 13 -17 ani Forţa –Viteza (sărituri): 12 –13 ani Rezistenţa (aerobă): 10 –13 ani Rezistenţa (anaerobă): 13 –16 ani Caracteristici antropometrice: - Băieţi: de la 12 ani 143

- Fete: de la 11ani. În selecţie, un prim pas, deosebit de important este stabilirea criteriilor de selecţie. Acestea se efectuează pe baza sistemului de calităţi/valori cerute de un anumit sport. În acest fel majoritatea criteriilor se bazează pe un model final. De aceea, prima fază a selecţiei vizează acele calităţi ce vor fi necesare ca, la vârsta adultă, sportivul să prezinte anumite manifestări ale capacităţilor sale fizice, psihice şi intelectuale care să-l facă apt de a da un randament maxim într-o anumită ramură sportivă; totodată se va lua în calcul faptul că structura performanţei se modifică în paralel cu dezvoltarea procesului de antrenament. Talentul se diferenţiază, dezvoltă şi evoluează în timpul procesului de antrenament. Factorii ambientali, bazele metodologice şi ştiinţifice ale pregătirii fizice şi sportive, mediul şi modul de viaţă, condiţiile de pregătire etc. reprezintă condiţii determinante pentru manifestarea şi afirmarea talentului sportiv la nivel de copii şi juniori. Persoanele talentate obţin performanţe de excepţie. Motivul constă în aceea că ei posedă unul sau mai multe premise de performanţă, care se manifestă calitativ diferit la fiecare individ în parte. Oamenii de ştiinţă au căutat să găsească factorii care se manifestă în structura performanţei, caracteristicile care determină performanţa, ca şi factorii stabili sau variabili din procesul de evoluţie. S-a intervenit cu prioritate în profilul cerinţelor (structura de pregătire), cu ajutorul ratelor de 144

creştere a normelor şi domeniilor de norme care au fost modificate în funcţie de stadiul cunoştinţelor. Acest mod de abordare, caracteristic practicii de triere şi selecţie, a adus la o gamă tot mai largă de procedee şi mijloace de înregistrare a talentelor sportive şi de promovarea lor.

Clasificarea

complexă “talent sportiv – demn promovat” sau “netalentat” a ridicat mari dificultăţi. Limitele modului de abordare prezentat mai sus pot consta în: - multitudinea de date diferite (caracteristici somatice, rezultatele testelor de motricitatae, metode psihologice sau sociologice cu afirmaţii verbale) greu de sintetizat în final şi totuşi incomplete; - includerea acestor date printre acelea privitoare la dezvoltarea biologică şi socială eterogenă a copiilor şi juniorilor; - gradul explicativ diferit al unei caracteristici, obligatorie pentru aprecierea aptitudinii. Premisele genetice şi influenţele mediului ambiant şi social sunt factorii activi a dezvoltării generale ca şi a pregătirii capacităţii de performanţă a omului. Performanţele de excepţie se bazează pe caracteristici genetice, de mediu şi/sau sociale şi pe interrelaţia între ele. Oamenii de ştiinţă din diferite domenii caută să arate care dintre acestea au o influenţă mai mare sau mai mică în apariţia şi dezvoltarea elementelor sportive de excepţie. Răspunsul medicilor la această problemă: capacitatea de performanţă este medie, sub forma specific sportivă este 145

realizată prin anomalii biofozice şi biochimice. Este vorba de aspecte antropometrice şi morfologice (structura organelor, compoziţia chimică a organelor şi a corpului, coordonarea nervoasă şi hormonală). Criterii asemănătoare le găsim şi la alţi oameni de ştiinţă pentru domenii ca: creativitatea, inteligenţa sau caracteristici importante din activitatea specific sportivă, respectiv dezvoltarea performanţei sportive. Pentru evaluarea practică a talentelor sportive, aceste cunoştinţe sunt aplicabile condiţionat, căci: - sunt stabilite frecvent doar unele caracteristici, cele care nu au putut fi puse în raport direct cu întreaga activitate a sportului; - nu există dotarea necesară pentru măsurători de rutină pe un număr mare de indivizi; - valabilitatea altor caracteristici se modifică şi aceasta influenţează raporturile dintre caracteristici. Este îngreunată stabilirea criteriilor de selecţie, deoarece se perfecţionează şi antrenamentul, ca proces social. Chiar dacă aceste cunoştinţe nu îşi arată eficienţa direct în practica de triere şi selecţie, totuşi cercetările pe care ele se bazează sunt deosebit de valoroase. Ele reprezintă cercetări fundamentale pentru stabilirea certitudinii caracteristicilor capacităţii de performanţă sportivă ca şi a procesului de dezvoltare în condiţiile specifice ale antrenamentului şi activităţii sportive şi

146

pot contribui la confirmarea criteriilor testelor aplicate pentru identificarea şi promovarea talentelor sportive. S-au realizat şi publicat numeroase cercetări ştiinţifice sportive privind cele mai diferite zone ale problematicii sportului, iar cunoştinţele obţinute au format baza ştiinţifică pentru redactarea celor mai importante decizii privind politica sportivă. Sistemul sportiv, analizat în întregul său, prezintă mari deficienţe structurale şi de conţinut în ce priveşte depistarea – selecţia – promovarea – conservarea şi reorientarea talentelor. Lipseşte încă transpunerea sistematică a cunoştinţelor teoretice şi a observaţiilor practice în programe formulate concret şi coroborarea cu indicaţiile corespunzătoare privind modul de acţiune. Promovarea talentelor presupune, în primul rând, conservarea talentelor, nu doar „verificarea materialului uman”. Se antrenează nu numai „musculatura” sau „circulaţia sanguină” ci, în principal, personalitatea tânărului. Antrenorul este cel ce are un rol primordial în ceea ce priveşte selecţia tinerilor pentru sportul de performanţă; ei ştiu „ce” şi „pentru ce” trebuie să caute; ei trebuie să ştie să se orienteze, să ştie unde şi ce să caute. Aprecierea calificată a antrenorului (analiză/prognoză) formează baza determinării certe a talentului, a selecţiei şi a promovării acestuia. Antrenorul trebuie să diferenţieze cu grijă între un talent potenţial, pe de-o

147

parte, şi avantajul de dezvoltare şi maturizare individuală, pe de altă parte (dezvoltare timpurie/târzie). Talentele se formează în timp! A promova talentul înseamnă – simultan –conservarea şi îndrumarea sa completă şi optimă.

148

BIBLIOGRAFIE 1. Bathori, B., (1994): A testnevelés elmélete és módszertana, M.T.E., Budapest. 2. Baumann, Isabelle., (1996): Antrenamentul la altitudine mare, în Sportul de performanţă, Nr.380, Bucuresti. 3. Bert, P., (1943): Barometric presure, în Antrenamentul la altitudine, în CCPS, SDP, Bucureşti, Nr. 380. 4. Beunen, C., Malina, R., (1988): Growth and Physical Performance Relative to the Timing of the Adolescent Spurt, Exercise and Sport Sciences Reviews, Vol. 16: 503-504, în Selecţia talentului în sport Nr. 1(98), Bucureşti. 5. Bratu, A. I. (1985): Deprinderi motrice de bază. Ed. Sport –Turism. Bucureşti. 6. Căileanu, T., (1984): Mic Dicţionar al sporturilor, Ed. Albatros, Bucureşti. 7. Cârstea, G., (1993): Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed.Universul, Bucureşti. 8. Cârstea, G., (1998): Educaţia fizică - teoria şi bazele metodicii, A.N.E.F.S., Bucuresti 1998 9. Cârstea, G., (1999): Educaţia fizică - fundamente teoretice şi metodice. Casa de editură Petru Maior, Bucureşti,. 10. Cârstea, G., (2000,): Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed. AN-DA, Bucureşti, 11. Cerghit, I., (1997): Metode de învăţământ (ediţia a 3-a). Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti. 12. Cobârzan, H., Prodea, C., (1998): Metodica educaţiei fizice şi sportive şcolare, curs, U.B.B., Cluj-Napoca. 13. Cobârzan, H., Prodea, C., (2000): Bazele Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului, curs, U.B.B., Cluj-Napoca. 14. Cristea, S., (1998): Dicţionar de termeni pedagogici. Editura Didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti. 149

15. Daniels, J. (1996): Antrenamentul la altitudine mare, în Sportul de performanţă, Nr.380, Bucureşti. 16. Demeter, A. (1972): Fiziologia Sporturilor, Ed. Stadion, Bucureşti. 17. Demeter A., (1981): Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor fizice, Ed. Sport-Turism, Bucureşti. 18. Dicţionar de filozofie, (1996), Ed. Humanitas, Bucureşti, 19. Dicţionar de pedagogie, (1979), Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 20. Dicţionar de Pedagogie contemporană, (1969), Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti. 21. Dicţionarul de psihologie, (1979), Ed. Albatros, Bucureşti. 22. Dicţionar de sociologie (1996): Larousse, Univers Enciclopedic, Bucureşti. 23. Dorofteiu, M. (1992): „Fiziologie – coordonarea organismului uman“, Ed.Argonaut, Cluj – Napoca. 24. Drăgan, I. şi colab., (1970): Elemente de investigaţie în medicina sportivă, Ed. Stadion, Bucureşti. 25. Drăgan, I., (1977): Cura de altitudine, Ed. Sport – Turism, Bucureşti. 26. Drăgan, I., (1979): Selecţia medico-biologică în sport, Ed Sport Turism, Bucureşti. 27. Drăgan, I. (1993): Practica medicinei sportive, Ed. Medicală, Bucureşti. 28. Dragnea, A., (1985): Antrenamentul sportiv. Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.Bucureşti. 29. Dragnea, A., Bota, Aura, (1999): Teoria activităţilor motrice. Ed. Didactică şi Pedagogică. 30. Dragnea, A., (1999): Teoria educatiei fizice şi sportului, EDP Bucuresti. 31. Dragnea, A., sub coord, (2000): Teoria educaţiei fizice şi sportului Ed. Cartea Şcolii. 32. Dragnea, A., Teodorescu, Silvia, Mate, (2002): Teoria Sportului, FEST, Bucureşti.

150

33. Epuran, M., (1968): Psihologia Sportului, Ed. CNEFS, Bucureşti. 34. Epuran, M., (1992): Metodologia cercetării activităţilor corporale, vol.III, A.N.E.F.S., Bucureşti. 35. Epuran, M., (2001): Psihologia sportului de performanţă, Teorie şi Practică, FEST, Bucureşti. 36. Epuran, M., Marolicaru, Mariana, (2000): Metodologia cercetării în Educaţie Fizică şi Sport, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca. 37. Farmosi, I., Nadori, L., Bakonyi, F., (1986): The somatic development and motorial performance of 12 –year –old children considering factors of social - cultural conditions (order of birth ,the number of family and the extent of settlement). International Journal of Physical Education, 3; 15-19. 38. Farmosi, I., (1992): Mozgasfejlődés – az alapvető mozgásformák és képességek fejlődése, Budapest. 39. Fesci, C. Simona. Influenţa condiţiilor climatice asupra organismelor, Ed. Enciclopedică, Bucureşti. 40. Georgescu, M., (1977): Controlul medical şi primul ajutor medical, Bucureşti, IEFS, Curs. 41. Harre D., (1973): Teoria antrenamentului, Ed.Stadion, Bucureşti. 42. Hăulică, I., (1997): Fiziologia umană – elemente de fiziologie ambientală, Ed.Medicală. 43. Hebbelinck, M., (1970): Performanţă şi talent, Ed. Fizică în şcoală, CNEFS sect. Documentare, vol.VIII. Bucureşti. 44. Hebbelink, M., (1988): Talent identification and development in sport: Kinanthropometric Issues, in New Horizons of Human Movement, Interdisciplinary seminars, 1988 Seoul Olympic Scientific Cogress: 22-26, în Selecţia talentului în sport Nr. 1(98), Bucureşti. 45. Herczeg, L., (1994): Terminologia ştiinţei educaţiei fizice şi sportului, Ed. a-II-a, Tipografia Universităţii de Vest, Timişoara. 46. Herczeg, L., (1994): Metode şi procedee de organizare a exersării în lecţia de educaţie fizică, Tipografia Universităţii de Vest, Timişoara.

151

47. Hettinger, Th., (1970): Izometriás edzés, Medicina Könyvkiadó, Budapest, 167. 48. Hollmann, W., (1996): Antrenamentul la altitudine, în Sportul de performantă, Nr.380 Bucureşti. 49. Holz, P., Eduard F., (1989): Un concept de promovare a talentelor în sportul de performanţă vest-german, Leistungsport 19, 5, p. 5. 50. Ifrim, M., (1986): Antropolgie motrică, Ed. Stiiţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 51. Iliev, I., (1996): Intensitatea antrenamentului la altitudine, Antrenamentul la altitudine, în CCPS, SDP, Bucureşti, Nr. 380. 52. Jung, C., Schön, R., (1996): Antrenamentul la altitudine, în CCPS, SDP, Bucureşti, Nr. 380. 53. Klissouras, V., Pirnay, F., Petit, J. M.,(1973): Adaptation to maximal effort: Genetics and age, J. Appl. Physiol., 35, 288. 54. Klissouras, V., Marisi, D.,(1976): Genetic basis of individual differences in physical performance, Mc Gill., J.Educ., 11, 15. 55. Ludu, V., (1983): Ritmul şi performanţa, Ed.Sport-Turism, Bucureşti. 56. Lange, G., (1996): Antrenamentul la altitudine mare, Sportul de performanţă, Nr. 380, Bucureşti. 57. Lenzi, G., (1993): Antrenamentul la altitudine, Specialiştii italieni despre atletism, C.C.P.S., Bucuresti 58. Maliţa, M., Zidăroiu, C., (1972): Modele matematice ale sistemului educaţional, E.D.P., Bucuresti. 59. Marolicaru, Mariana, (1986): Tratarea Diferenţiată în Educaţia Fizică, ED. Sport – Turism, Bucuresti. 60. Martin, E.D., (1996): Utilizarea altitudinii în scopul îmbunătăţirii performanţei, în Antrenamentul la altitudine, CCPS, SDP, Bucureşti, Nr. 380. 61. Matveev, L.P., Novikov, A.D., (1980): Teoria şi metodica educaţiei fizice, Ed.Sport-Turism, Bucureşti. 62. Mazilu, V., Focşeneanu, Al., (1976): Selecţia în sport, C.N.E.F.S., Bucureşti.

152

63. Mitra, Gh., Mogoş, Al., (1977): Dezvoltarea calităţilor motrice, E.S.T. Bucureşti. 64. Mitra Gh., (1980): Metodica edcaţiei fizice şcolare, E.S.T. Bucureşti. 65. Nádori, L., (1991): Az edzés elmélete és módszertana, M.T.E., Budapest. 66. Nádori, L., (1993): Talentul şi selecţia acestuia, în Sportul la Copii şi Juniori, Bucureşti, 2 (99). 67. Neacşu, I., (1990): Instruire şi învăţare, Ed. Ştiinţifică Bucureşti. 68. Oprescu, V., (1991): Aptitudini şi atitudini, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti. 69. Ozolin, N.G., (1972): Metodica antrenamentului sportiv, Ed.Stadion, Bucureşti. 70. Payne, V.G., Isaacs, L.D., (1987): Human motor development. Matfield Publishing Company, Mountain View, California. 71. Popescu – Neveanu, P., (1977): Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti. 72. Popov, I., (1996): Antrenamentul la altitudine, argumente pro şi contra, în Sportul de performanţă, Nr.380, Bucuresti. 73. Prisztoka, Gyongyver, (1998): Testneveléselmélet, Dialog Campus Kiado, Budapest- Pecs. 74. Reiss, M., (1992): Probleme ale antrenamentului de mare performanţă în sporturile de rezistenţă, Sportul de performanţă, Nr. 329, Bucureşti. 75. Roşca, A., Zorgo, B., (1972): Aptitudinile, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti. 76. Sandor, I., (2005): Antrenamentul la altitudine, Ed Risoprint ClujNapoca, ISBN 973-751-063-1. 77. Sandor, I., (2005): Mediul rural din România şi performanţa sportivă, Ed Risoprint Cluj-Napoca, ISBN 973-751-065-8. 78. Şiclovan, I., (1977): Teoria antrenamentului sportiv, Ed. SportTurism Bucureşti. 79. Şiclovan, I., (1979): Teoria educaţiei fizice şi sportului (Ediţia a IlI-a revizuită şi adăugită), Editura Sport-Turism, Bucureşti.

153

80. Thomas, J.R., Nelson, J.K., (1996): Metodologia cercetării în activitatea fizică, vol. 1-2, CCPS, SDP, Bucureşti. 81. Watson, D.,G., (1984): Check your talent, choose your sport, in Cantu, P.C.(Ed.), Clinical Sports Medicine, Toronto: Collamore Press: 3-13, în Selecţia talentului în sport Nr. 1(98), Bucureşti, 1995. 82. Wilmore, J. H., Costill, D. L., (1994): Physiology of sport and exercise, Human kinetics. 83. Zisulescu, Ş., (1971): Aptitudini şi talente. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. X X X Consiliul Europei şi Sportul 1967-1996 - Texte de politică europeană despre sport (versiunea în limba română - traducere). Bucureşti, C.C.P.S., 1998. X X X Curriculum Naţional.Programe şcolare. CNC - MEN, 1999. X X X Legea educaţiei fizice şi sportului / 27 martie 2000. X X X Programele şcolare pentru învăţământul primar clasele I-IV E.D.P. Bucureşti.1991 X X X Programa de educaţie fizică pentru învăţământul gimnazial, liceal, profesional, M.I.1991

154