37 0 86KB
Tema 2.2: Clasificarea contractelor (1) După modul de formare (forma în care au fost încheiate), contractele se clasifică în: 1. contractele consensuale – se obligă – sunt contractele care se încheie, în mod valabil, prin simplul acord de voință al părților, fără a fi nevoie de vreo formă specială de manifestare a voinței lor. Dacă manifestarea de voință e însoțită de un înscris, aceasta se face nu pentru a da validitate contractului, ci pentru a asigura un mijloc de probă privind încheierea și conținutul acestuia (în dreptul nostru, majoritatea contractelor sunt consensuale). Orice contract poate îmbrăca forma scrisă, dacă legea nu prevede altfel (ex: cea autentică). Forma scrisă a contractului nu este una obligatorie, însă aceasta este cerută în anumite condiții prin lege (ex: conform art. 210, alin. (1) din Codul civil, legea dispune că trebuie să fie încheiate în scris actele juridice dintre PJ, dintre PJ și PF și dintre PF dacă valoarea obiectului actului juridic depășește 1000 de lei). Nerespectarea formei scrise a contractului nu atrage nulitatea lui (excepție: cînd legea cere expres forma), ci lipsește părțile de a cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea acestui contract (art. 211). În măsura în care existența contractului nu poate fi dovedită, el e lipsit de orice eficiență juridică, iar partea interesată să-l invoce se află în aceeași situație ca în cazul în care contractul nu ar fi fost încheiat. 2. contractele reale – predă, dă, transmite – sunt contractele pentru a căror formare, pe lîngă acordul de voință, mai este necesară remiterea unui bun de către una dintre părți către cealaltă (ex: împrumutul, comodatul, depozitul, gajul și transportul). Aceste contracte se consideră încheiate numai din momentul predării materiale a bunului care e obiectul prestației uneia dintre părți. Înțelegerea părților premărgătoare transmiterii bunului are valoarea unei promisiuni de a contracta – unui antecontract – în baza căruia promitentul se obliga să încheie ulterior contractul prin remiterea efectivă a bunului (ex: conform art. 327, alin. (1), contractul de donație se consideră încheiat în momentul transmiterii bunului; la fel și contractul de gaj cu deposedare, contractul de depozit și comodat). Concluzie: conform art. 860, alin. (2), art. 868, în cadrul contractelor de comodat și de împrumut, în cazul în care comodatul nu execută obligația de a da bunul, iar împrumutătorul – obligația de a da cu împrumut, comodatarul și, respectiv, împrumutatul pot cere doar repararea prejudiciului cauzat astfel). 3. contractele solemne – sunt acele contracte pentru a căror validitate, pe lîngă acordul de voință, mai este necesară îndeplinirea unor formalități, impuse de lege sau convenite de părți, pentru însăși validitatea contractului. În unele cazuri, forma solemnă a contractului e un element constitutiv al acestuia, în lipsa căreia el nu poate fi valabil încheiat (ex: conform art. 680 din Codul civil, dacă pentru valabilitatea contractului legea stabilește o anumită formă sau dacă părțile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiției de formă). Importanța: redactarea unui înscris înseamnă precizie în stabilirea efectelor contractului și a răspunderilor ce decurg, precizie care servește, desigur, părților, dar cu deosebire terțelor persoane, care voind să contracteze cu una din ele trebuie să aibă certitudinea juridică a raportului
existent (alte cazuri: în alte cazuri, forma scrisă e cerută în interes public, pentru a face posibilă cunoașterea de către autoritățile competente a modificărilor intervenite în situația juridică a unor bunuri de mare importanță pentru societate). Forma solemnă se împarte în: a) formă scrisă – nerespectarea formei scrise a contractului are drept consecință nulitatea acestuia, numai atunci cînd această formă este cerută ca o condiție de validitate (completare: conform art. 211, alin. (2) din Codul civil, nerespectarea formei scrise a contractului atrage nulitatea lui numai în cazul în care aceste efect e expres prevăzut de lege sau prin acordul părților). Concluzie: codul civil prevede sancțiunea nulității drept consecință a nerespectării formei scrise pentru diferite categorii de contracte, printre care: clauza penală (art. 625), contractul de fidejusiune (art. 1147), contractul de franchising (art. 1172) etc. b) formă autentică – nerespectarea formei autentice atrage nulitatea absolută a contractului [art. 213, alin. (2)]. Conform art. 212 din Codul civil, ea poate fi impusă atît prin lege, cît și prin acordul părților (ex: contractul privind transmiterea patrimoniului prezent și grevarea lui cu uzufruct [art. 673], contractul de ipotecă [art. 468, alin. (2)], contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii [art. 818], contractul de rentă [art. 849], contractul de donație ce conține promisiunea de a transmite un bun în viitor [art. 830, alin. (1)] etc). #. contractele înregistrate – sunt acele contracte care, pentru a fi valabile, în unele cazuri, sau opozabile terților, în alte cazuri, trebuie să fie înregistrate în modul stabilit de lege (ex: conform art. 214, alin. (1) din Codul civil, este obligatorie înregistrarea contractelor care au ca obiect bunurile imobile, pentru a asigura publicitatea unor asemenea acte, care constă în înscrierea într-un registru public unic a informației despre toate actele juridice care au ca obiect bunuri imobile). Importanța practică a clasificării contractelor în contracte cu consensuale, reale și solemne – rezidă în necesitatea de a se stabili dacă părțile au încheiat un contract valabil cu respectarea cerințelor impuse de lege: 1. în cazul unui contract consensual, se va stabili dacă consimțămîntul s-a dat în condițiile legii; 2. în cazul contractului real, se va stabili dacă a fost respectată și cerința remiterii bunului; 3. în cazul unui contract solemn, se va stabili dacă, pe lîngă consimțămînt, au fost respectate cerințele de formă impuse de lege sub sancțiunea nulității absolute. (2) După conținutul lor, contractele se clasifică în: 1. contractele bilaterale (sinalagmatice) – art. 704 din Codul civil – sunt contractele în cadrul cărora fiecare dintre părți se obligă reciproc, astfel încît obligația fiecăreia din ele să fie corelativă obligației celeilalte (ex: în contractul de vînzare-cumpărare, vînzătorul e debitorul obligației de a preda bunul în proprietatea cumpărătorului și, totodată, creditorul obligației de plată a prețului, iar cumpărătorul e debitorul obligației de plată a prețului și creditorului obligației de livrare). Trăsăturile contractului sinalagmatic:
a) în contractele sinalagmatice există o corelație și interdependență între obligațiile reciproce ale părților: i. obligația ce revine unei părți își are cauza juridică în obligația reciprocă a celeilalte părți; ii. fiecare parte are concomitent atît calitatea de creditor, cît și cea de debitor față de cealaltă parte; iii. sunt sinalagmatice contractele de schimb, de locațiune, de transport, de asigurare etc. b) particularitățile contractelor sinalagmatice au determinat insesarea în Codul civil a unor prevederi speciale dedicate acestei categorii de contracte, care au fost grupate într-un capitol distinct (art. 704-711). 2. contractele unilaterale – art. 666, alin. (3) din Codul civil – sunt contractele care generează obligații doar pentru una dintre părți, cealaltă avînd doar drepturi (în aceste contracte, o parte e numai creditor, iar cealaltă numai debitor). Diferența dintre contractul unilateral și actul juridic unilateral: a) actul juridic unilateral e rezultatul manifestării voinței unei singure părți (ex: testamentul [art. 1449], acceptarea succesiunii [art. 1516], renunțarea la succesiune [art. 1526]; procura [art. 252]; oferta [art. 681]; promisiunea publică de recompensă [art. 1371-1374] etc), iar contractul e întotdeauna un act juridic multilateral, adică un acord a două sau mai multe voințe. b) contractul este unilateral atunci cînd obligația contractuală îi revine numai uneia dintre părți; c) criteriul pentru a deosebi actul juridic unilateral de cel bilateral este numărul voințelor participante, iar în cazul deosebirii contractului unilateral de cel bilateral, criteriul îl constituie numărul părților obligate. Importanța practică a clasificării contractelor în bilaterale și unilaterale – se manifestă sub aspectul deosebirilor dintre regimurile juridice ale efectelor produse de aceste două categorii de contracte. Caracterul reciproc și interdependent al drepturilor și obligațiilor în contractele bilaterale determină anumite efecte specifice, care nu se pot găsi la contractele unilaterale: 1. excepția de neexecutare – care constă în aceea că partea contractului bilateral este în drept să refuze executarea propriei obligații în măsura în care cealaltă parte nu-și execută obligația corelativă, dacă nu s-a obligat să execute prima sau dacă această obligație nu rezultă din lege sau din natura obligației (art. 705); 2. riscul contractual – în cazul imposibilității fortuite de executare a contractului de către una dintre părți. Conform art. 707, alin. (1) din Codul civil, dacă o prestație din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părți, partea care trebuie să execute prestația devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligației corelative (concluzie: riscul contractual îl suportă partea contractului care este debitorul obligațiilor imposibil de executat); 3. rezoluțiunea contractului pentru neexecutare – dacă una dintre părțile contractului sinalagmatic nu execută obligațiile sale contractuale, cealaltă parte e îndreptățită să rezoluționeze contractul (art. 709-711).
[Concluzie] caracterul sinalagmatic sau unilateral al unui contract depinde în mare măsură de voința părților; nimic nu împiedică ca părțile prin voința lor să transforme un contract unilateral prin natura sa într-un contract sinalagmatic (ex: contractul de mandat, care este unilateral, devine sinalagmatic dacă părțile convin să plătească mandantului o remunerație). De asemenea, un contract unilateral la momentul încheierii sale poate deveni oneros, dacă pe parcursul executării lui se nasc obligații în sarcina părții care inițial nu era obligată (ex: dacă în cadrul unui contract de mandat gratuit mandatarul a trebuit să suporte unele cheltuieli, mandantul e ținut să-i compenseze aceste cheltuieli – art. 1046, alin. (1) din Codul civil). (3) După scopul urmărit de părți, contractele se clasifică în: 1. contractele cu titlu oneros – sunt acele contracte în care avantajului patrimonial pe care o parte îl procură celeilalte părți sau unui terț îi corespunde un avantaj patrimonial corelativ (ex: vînzarea-cumpărarea [art. 753]; schimbul [art. 823]; locațiunea [art. 875]; antrepriza [art. 946]). 2. contractele cu titlu gratuit (de binefacere) – sunt acele contracte în care avantajul (folosul) patrimonial conferit uneia dintre părți nu are drept scop obținerea avantajului corelativ (ex: donația [art. 827]; comodatul [art. 859]; depozitul [art. 1088]). Contractele cu titlu gratuit se clasifică, la rîndul lor, în: a) contractele dezinteresate – sunt contractele prin care o parte îi procură alteia un folos patrimonial, fără a urmări obținerea unui alt folos patrimonial în schimb, fără a-și micșora prin aceasta propriul patrimoniu (ex: comodatul, mandatul neremunerat, fideiusiunea gratuită [art. 1030, 1033, 1146]); b) liberalitățile – sunt contractele prin care o parte îi procură alteia un folos patrimonial, fără a urmări obținerea unui alt folos patrimonial în schimb, micșorîndu-și propriul patrimoniu (ex: contractele de donație). #. există contracte care, prin esența lor, pot fi numai gratuite sau numai oneroase (ex: donația și comodatul sunt întotdeauna un act gratuit); #. există contracte care, prin esența lor, pot fi atît gratuite, cît și oneroase, în funcție de opțiunea părților participante (ex: mandatul, fiediusiunea, depozitul, împrumutul pot fi atît acte oneroase, cît și gratuite, în funcție de faptul dacă în contract s-a stipulat sau nu o remunerație).
Diferența dintre contractele cu titlu oneros și cele cu titlu gratuit – este cu titlu gratuit contractul în care dispunătorul a acționat într-o intenție liberală (criteriul subiectiv – intenția părților) sau cînd o persoană cedează o valoare patrimonială fără a urmări obținerea unui folos echivalent (criteriul obiectiv – echivalența între prestații). #. va fi contract cu titlu gratuit acela care are drept cauză determinantă intenția de a procura un folos altuia, fără a urmări nimic în schimb. Dimpotrivă, va fi oneros acel contract care a fost încheiat în scopul de a obține un folos în schimbul obligației asumate. #. majoritatea contractelor sinalagmatice sunt cu titlu oneros, în timp ce majoritatea contractelor unilaterale sunt cu titlu gratuit.
Importanța practică a clasificării contractelor în contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit – se manifestă sub următoarele aspecte: 1. încheierea contractelor cu titlu gratuit e supusă unor reguli mai stricte din punctul de vedere al formei (ex: în scopul protejării procesului de formare a consimțămîntului donatarului și pentru a-i atrage atenția asupra importanței acțiunilor sale, legea stabilește că pentru a produce efecte, contractul care conține promisiunea de a transmite în viitor un bun trebuie încheiat în formă autentică); 2. în scopul protejării intereselor persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrînsă, legea interzice încheierea contractelor cu titlu gratuit în numele acestor persoane de către tutore sau curator; 3. în contractele cu titlu gratuit e mai relevant elementul intuitu personae, care constă în aceea că persoana cocontractantului este decisivă la încheierea contractului (concluzie: eroarea asupra persoanei constituie motiv de anulare a unui asemenea contract; cînd un donator, dorind să facă o donație unei persoane pe care o consideră o rudă de a sa, face în realitate o donație unei persoane străine, eroarea donatorului constituie un viciu de consimțămînt, deoarece aici calitatea de rudă e motivul determinant al donației); 4. în cazul contractelor cu titlu oneros, obligațiile părților și răspunderea lor contractuală sunt reglementate mai sever decît în cazul contractelor cu titlu gratuit (ex: legea prevede că mandatarul răspunde doar pentru actele sale intenționate sau pentru culpă gravă, dacă acesta îndeplinește mandatul cu titlu gratuit – art. 1049); 5. în mod diferit se soluționează problema revendicării de către proprietar a bunurilor aflate în posesiunea unui dobînditor de bună-credință în funcție de faptul dacă bunul a fost dobîndit cu titlu oneros sau cu titlu gratuit (art. 375, alin. (1) și (2) din Codul civil). 6. dreptul de preemțiune se aplică numai în cazul vînzării cotei-părți din bunurile proprietate comună pe cote-părți, nu și în cazul înstrăinării acesteia prin contracte cu titlu gratuit (art. 352). (4) În raport de certitudinea sau incertitudinea existenței și întinderii prestațiilor ce constituie obiectul lor, contractele se clasifică în: 1. contractele comutative – sunt acele contracte în care existența și întinderea prestațiilor părților sunt certe și pot fi apreciate chiar la momentul încheierii contractului, deoarece ele nu depind de vreun eveniment viitor, incert, dar posibil (ex: în contractul de vînzare-cumpărare, vînzătorul cunoaște de la început întinderea prestațiilor la care se obligă, cumpărătorul știind că trebuie să primească bunul și să achite prețul lui). 2. contractele aleatorii – sunt acele contracte în care existența sau întinderea prestațiilor părților, sau numai a uneia dintre ele, depinde de un eveniment viitor, incert, dar posibil, astfel încît, la momentul încheierii contractului, nu se poate cunoaște și nu se poate aprecia cu certitudine cîștigul sau pierderea fiecărei părți și uneori nici nu se poate ști dacă va exista un cîștig sau o pierdere. Exemple: i. în contractul de asigurare, nașterea obligației asigurătorului de plată a despăgubirii de asigurare depinde de un eveniment viitor, posibil, dar incert, care poate să aibă loc sau nu – riscul asigurat – art. 1301-1307 din Codul civil;
ii. înstrăinarea bunului cu condiția întreținerii pe viață (art. 839), renta viageră (art. 847-848) = elementul aleatoriu constă în faptul că întinderea prestațiilor la care se obligă părțile depinde de perioada cît va trăi beneficiarul întreținerii, în cazul înstrăinării bunului cu condiția întreținerii pe viață, sau credirentierul, în cazul rentei viagere. (5) După modul în care se exprimă voința părților, contractele se clasifică în: 1. contractele negociate (tradiționale) – sunt acele contracte ale căror clauze sunt rezultate din negocierile dintre părți, fără intervenția vreunei voințe din exterior. Încheierea lor presupune existența unei faze precontractuale, în cadrul căreia partenerii contractuali poartă tratative, discuții privind obiectul viitoarei prestații, natura și întinderea obligațiilor și alte condiții ale operațiunii juridice preconizate. Negocierile se finalizează prin adoptarea de către părțile contractante a unor decizii comune asupra tuturor aspectelor esențiale ale operațiunii lor, care se materializează în clauzele contractului. Poate fi încheiat un antecontract. 2. contractele de adeziune (preredactate) – sunt acele contracte ale căror clauze sunt redactate de către una dintre părți (numită utilizator), cealaltă parte (numită aderent) neavînd putința să le negocieze și să influențeze asupra conținutul lor. Partea căreia i se propune contractul de adeziune are două posibilități: ea poate să-l accepte, adică să adere la el, sau să renunțe la încheierea contractului. Aceste contracte se prezintă sub forma unor "condiții generale", "contracte-tip" inserate de formulare tipizate, cu clauze prestabilite, care sunt propuse potențialilor contractanți. a) aspectul pozitiv – constă în aceea că, fiind stabilite pentru toți consumatorii unui produs sau serviciu, ele simplifică derularea operațiunii în cauză, scutesc părțile de cheltuieli de bani, timp și eforturi necesare în vederea negocierii fiecărui contract sau clauze contractuale în parte (completare: leasingul, franchisingul și factoringul constituie rezultatul folosirii îndelungate în practică a acestor tip de contracte, elaborate de companii sau asociații profesionale, care au fost treptat legiferate la nivel de acte normative). b) aspectul negativ – se manifestă prin pericolul abuzurilor din partea participanților profesioniști la circuitul civil și comercial față de participanții neprofesioniști. Datorită poziției sale superioare economice, sociale sau intelectuale, întreprinzătorul are posibilitatea de a dicta condițiile sale, astfel încît contractul nu mai constituie rodul acordului echilibrat de voință a părților, întrucît lipsește negocierea echitabilă a clauzelor contractuale. În vederea contracarării acestor fenomene negative, legislatorul a prevăzut o serie de reglementări, prin care art. 712-720 din Codul civil, privind clauzele contractuale standard și Legea privind protecția consumatorilor, care au ca scop controlul echității clauzelor contractelor de adeziune și respectarea echilibrului între interesele părților contractului. 3. contractele obligatorii (forțate) – sunt acele contracte a căror încheiere și conținut sunt impuse prin lege. Existența contractelor obligatorii constituie o excepție de la principiul libertății contractuale (dispoziție: obligarea la încheierea unui contract e interzisă, cu excepția cazurilor cînd obligația de a contracta e prevăzută de codul civil, de lege sau dacă reiese dintr-o obligație asumată benevol). Exemple:
a) codul civil prevede cazuri cînd încheierea contractelor de către anumite categorii de subiecți e obligatorie (ex: conform art. 669, alin. (1), dacă deține o poziție dominantă pe piață, una dintre părțile contractante e obligată să contracteze în acest domeniu); b) un alt caz în care încheierea contractului e obligatorie se referă la activitatea profesioniștilor și întreprinzătorilor. Acești subiecți nu pot refuza fără motive temeinice încheierea unui contract cu persoanele care obțin sau folosesc bunuri sau servicii în scopuri necomerciale, ca și față de cele care caută să-și satisfacă o necesitate existențială (ex: o unitate de comerț cu amănuntul nu poate refuza să vîndă unui consumator o marfă care e oferită publicului spre comercializare). c) legea prevede și alte cazuri de încheiere obligatorie a unor contracte (ex: Legea cu privire la asigurări prevede încheierea obligatorie a contractelor de asigurare de răspundere civilă a deținătorilor de autovehicule pentru pagube cauzate unor terțe persoane și bunurilor acestora prin accidente produse de autovehicule; un alt tip de asigurare obligatorie e reglementat de Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor față de călători). d) obligația de a contracta rezultă și din unele prevederi legale ce consacră dreptul de preemțiunea în cazul vînzării unor bunuri (ex: art. 152, privind înstrăinarea părții sociale în SRL; art. 352, privind dreptul de preemțiune în cazul vînzării unei cote-părţi din bunurile proprietate comună pe cote-părţi). #. contractele autorizate – sunt acele contracte care nu pot fi încheiate valabil sau nu pot produce efecte fără o autorizație (acord, încuviințare, permisiune, consimțămînt) din partea unui terț. Exemple: a) legea prevede obligativitatea acordului terțului privind încheierea anumitor categorii de contracte, care ating nemijlocit interesele terțului în cauză (ex: conform art. 369, alin. (2), contractele prin care se dispune de bunurile imobile proprietate comună în devălmășie pot fi încheiate numai cu acordul tuturor coproprietarilor devălmași). b) pentru alte categorii de contracte, acordul terțului e necesar în vederea exercitării controlului asupra conținutului acestora. Aici încuviințarea e impusă în vederea protecției unui participant la actul juridic (ex: este cazul unor categorii de contracte încheiate de persoanele limitate în capacitate de exercițiu, de minorii în vîrstă de la 14 la 18 ani, pentru care se cere acordul curatorului sau, după caz, autorizația autorității tutelare). c) uneori, prin intermediul autorizației, statul își exercită controlul asupra unor contracte de interes public (ex: conform art. 3, alin. (4) din Legea cu privire la întreprinderea de stat, întreprinderea nu poate, fără autorizaţia Guvernului sau a autorității administrative competente, să dea în arendă, locaţiune sau comodat ori în gaj bunurile sale, să participe cu aceste bunuri la activitatea structurilor nestatale şi să investească mijloace în alte state). (6) După modul de executare, contractele se clasifică în: 1. contractele cu executare instantanee (imediată) – sunt acele contracte care se execută dintr-o dată, instantaneu, obiectul obligației constînd, de regulă, dintr-o singură prestație (ex: în cazul contractului de vînzare-cumpărare, vînzătorul transmite cumpărătorului atît bunul, cît și dreptul de proprietate asupra lui, iar cumpărătorul achită prețul pentru bun, efectele contractului consumîndu-se imediat după încheierea lui).
2. contractele cu executare succesivă – sunt acele contracte a căror executare se desfășoară în timp, fie sub forma unei prestații continue (ex: contractul de locațiune), fie sub forma unor prestații eșalonate (ex: contractul de vînzare-cumpărare cu plata în rate). Exemple: renta, asigurarea, leasingul, comodatul, societatea civilă etc. Contractele cu executare succesivă se împart, la rîndul lor, în: a) contractele cu executare continuă – în acest caz, prestațiile se execută permanent, continuu, 24/24, 7/7, 365/365 (ex: contractul de furnizare a energiei electrice sau a gazelor naturale); b) contractele cu executare eșalonată – în acest caz, contractul se execută sub formă de prestații repetate (ex: vînzarea eșalonată a volumelor unei enciclopedii). Importanța practică a clasificării contractelor în contracte cu executare instantanee și contracte cu executarea succesivă: 1. în contractele cu executare imediată, în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligației de către una din părți, sacțiunea va fi rezoluțiunea – care are efect retroactiv, pe cînd în cazul contractelor cu executare succesivă, sacțiunea va fi rezilierea – care desființează contractul numai pentru viitor; 2. în materia nulității actelor juridice, prin excepție de la regula generală, conform căreia actul juridic nul încetează cu efect retroactiv din momentul încheierii, în cazul contractelor cu executarea succesivă efectele nulității se aplică numai pentru viitor. Exemplu: contractul de locațiune, în virtutea căruia locatorul a asigurat folosința unui bun, iar locatarul a plătit chiria, nu poate fi desființat pentru trecut, întrucît beneficiul folosinței e ireversibil. Deci, restituirea chiriei nu se justifică, deoarece ea ar aduce la îmbogățirea fără justă cauză a locatarului (art. 1389-1397 din Codul civil); 3. numai în contractele cu executare succesivă se poate pune problema suspendării executării obligației pe o perioadă de timp (ex: pe perioada cît durează un eveniment de forță majoră ce împiedică executarea obligației, sau atît timp cît cealaltă parte nu își execută obligația corelativă [excepția de neexecutare]). (7) După efectele produse, contractele se clasifică în trei grupuri: 1. contracte constitutive de drepturi – sunt acele contracte prin ale căror efecte ale loc crearea de raporturi juridice, care au în conținutul lor drepturi și obligații noi, inexistente anterior (ex: contractele de constituire a dreptului de uzufruct, de uz, de abitație, de servitute, de superficie, de gaj și de ipotecă). 2. contracte translative de drepturi – sunt acele contracte prin ale căror efect are loc transmiterea unui drept dintr-un patrimoniu în altul (ex: contractele de vînzarecumpărare, de schimb, de donație, de rentă, de înstrăinare, de depozit neregulat [art. 110], de cesiune de creanță, de factoring). 3. contracte declarative de drepturi – sunt acele contracte prin ale căror efecte are loc definitivarea și consolidarea unor drepturi preexistente, care au existat anterior momentului încheierii lor. Aceste contracte au efecte nu doar pentru viitor, ci și efecte retroactive, deci anterioare încheierii lor (ex: cazul contractului de tranzacție, prin care părțile previn un proces care poate să înceapă, termină un proces început sau rezolvă
dificultățile ce apar în procesul executării unei hotărîri judecătorești; contractul de partaj, prin care se pune capăt unei coproprietăți sau coindiviziuni). (8) După criteriul reglementării sau nereglementării exprese le lege, contractele se clasifică în: 1. contractele numite – sunt contractele reglementate expres de lege, avînd o denumire stabilită pe cale normativă, fie în Codul civil, fie în alte legi civile. Chiar dacă un anumit act normativ face referire la un contract printr-un termen specific, importat din sisteme de drept străine, acel contract rămîne nenumit în lipsa unei reglementări. 2. contractele nenumite – sunt contractele care nu au o denumire legală specifică și nu sunt expres reglementate de lege, întrucît nu se încadrează într-o categorie determinată. În principiului libertății contractuale, părțile pot încheia orice tip de contracte, dar care nu contravin legislației. 3. contractele complexe – sunt contractele care îmbină elemente ale unor contracte diferite, numite sau nenumite (ex: contractul de agenție, contractul de leasing, contractul de factoring). Completare: contractele nenumite și complexe există, deoarece contractele existente în legislația civilă se dovedesc a fi incapabile să satisfacă noile raporturi sociale. De asemenea, participanții la raporturile civile pot conveni să aplice diferite reglementări ale contractelor numite, creînd noi construcții juridice). Importanța practică a clasificării contractelor în contracte numite, contracte nenumite și contracte complexe – se manifestă din punctul de vedere al reglementărilor aplicabile acestor categorii de contracte: 1. contractelor numite – li se aplică, în primul rînd, reglementările speciale referitoare la fiecare contract în parte, precum și dispozițiile generale care guvernează contractele și obligațiile. Datorită faptului că legea conține reglementări complete, părțile nu au necesitatea să determine foarte detaliat clauzele contractuale. 2. contractelor nenumite și complexe – li se aplică prevederile generale în materie de contracte și obligații, iar alte reglementări aplicabile sunt stabilite prin acordul de voință al părților (completare: acestor contracte li se mai pot aplica reglementările în domeniul contractelor celor mai apropiate). (9) După corelația dintre ele, contractele se clasifică în: 1. contractele principale – sunt acele contracte care au o existență independentă și a căror soartă nu depinde de alte contracte (ex: marea majoritate a contractelor civile). 2. contractele accesorii – sunt acele contracte care însoțesc unele contracte principale, de a căror soartă depind (ex: contractul de gaj și contractul de fidejusiune sunt menite să asigure executarea unor contracte principale – contractul de împrumut sau contractul de credit bancar). Acesta poate fi încheiat printr-un contract distinct sau poate fi inclus printr-o clauză specială în cuprinsul contractului principal (ex: clauza penală [art. 624], care este o convenție ce are ca scop contribuirea la executarea unui contract principal, situîndu-se printre alte clauze ale acestuia).
Importanța practică a clasificării contractelor în contracte principale și contracte accesorii – se manifestă prin faptul că, în timp ce valabilitatea contractului principal și menținerea acestuia se analizează în mod independent de alte contracte, în funcție de propriile sale elemente, soarta contractului accesoriu e determinată de cea a contractului principal pe care îl însoțește, după principiul "accesoriul urmează soarta principalului" (ex: dreptul la gaj încetează în cazul stingerii obligației garantate prin gaj). Această dependență se manifestă și sub aspectele momentului încheierii și încetării contractului: anularea, desființarea sau încetarea contractului principal atrage automat anularea, desființarea sau încetarea contractului accesoriu. (10) În dependență de beneficiarul prestațiilor, contractele se clasifică în: 1. contracte încheiate în beneficiul părților – este contractul în cadrul căruia beneficiul prestațiilor uneia dintre părți îl primește cealaltă parte (ex: în contractul de vînzare-cumpărare, beneficiar al prestației vînzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului vîndut și de a remite bunul e cumpărătorul; iar vînzătorul e beneficiarul obligației cumpărătorului care are ca obiect prestația de a plăti prețul bunului). 2. contracte încheiate în beneficiul terților – este contractul în cadrul căruia beneficiul prestațiilor uneia dintre părți îl primește un terț (art. 721-724 reglementează reguli cu caracter general, aplicabile contractelor în folosul unui terț).