T5 PsihologieJudPenitenciara [PDF]

Zitiervorschau

Psihologie judiciară şi penitenciară (Suport de curs)

Autor Conf. univ. dr. Gheorghe Florian

Bucureşti 2012

1

Sintezele care urmează sunt doar o introducere în problematica actuală a psihologiei judiciare. Ca urmare, în temele supuse atenţiei, sunt punctate aspecte pe care le consider esenţiale, cu speranţa că dumneavostră veţi citi mai mult din bibliografia recomandată, astfel încât, atunci când veţi întâlni asemenea probleme în practica profesională, să le abordaţi constructiv. Am adăugat la sfârşit studii recente privind motivaţia infracţională şi penitenciarele supraaglomerate, considerând utilă cunoaşterea modului în care psihologii pătrund în profunzimea lumii criminalităţii şi a justiţiei contemporane. Lucrând în prezent în acest domeniu, psihologii lucrează de fapt pentru generaţiile viitoare...

2

1 - Cauzele şi costurile criminalităţii 1 – Factori favorizanţi ai criminalităţii în concepţia O.N.U. 2 – Indicatori de patologie socială care pot determina creşterea criminalităţii 3 – Structura costurilor criminalităţii

1. Factori favorizanţi ai delicvenţei ( Al VIII-lea Congres ONU privind criminalitatea, 1990, Caracas, Venezuela): 1.

saracia, somajul, analfabetismul, absenta locuintelor bune si ieftine, sistem de invatamant si formare inadaptat. 2. număr crescand de cetateni fara perspectiva de insertie sociala si agravarea inegalitatilor sociale 3. disocierea legaturilor sociale si familiale agravata printr-o educatie parentala inadacvata, educatie ce face deseori conditiile de viata dificile 4. conditiile dificile pe care le cunosc oamenii ce migreaza spre oras sau alte tari 5. distrugerea identitatii culturale de origine, rasismul si discriminarea ce pot crea dezavantaje in plan social al sanatatii si al angajarii in munca 6. degradarea mediului urban mai ales insuficienta echipamentelor colective in anumite cartiere favorizand delicventa 7. dificultatile create de societatea moderna de a se insera corect in comunitate, in familie, in mediul de munca si in scoala si a se identifica cu o cultura 8. abuzul de alcool, droguri si a altor substante a caror dezvoltare e favorizata de factorii mentionati mai sus 9. multiplicarea activitatilor legate de crima organizata mai ales de tradic de droguri si tainuirea obiectelor furate 10. provocarea mai ales prin mass-media a ideilor si atitudinilor ce sunt surse ale violentei, inegalitatii si tolerantei.

3

2. - Indicatorii de patologie socială care pot influenţa rata criminalităţii I. Indicatori biologici şi medicali 1. 2. 3. 4.

discriminarea natalităţii cresterea alterărilor psihosomatice reducerea discriminarii caracteristicilor sexuale reducerea mediei de vârsta în grupul afectat

II. Indicatori economici 1. 2. 3. 4. 5.

cresterea instabilităţii profesionale cresterea absenteismului la locul de munca reducerea productivităţii individuale cresterea şomajului forţat cresterea numărului de greve

III. Indicatori criminologici 1. 2. 3. 4.

cresterea delicventei juvenile cresterea numărului de sinucideri cresterea gradului de indiferenta fata de delicte cresterea gradului de perversitate si gravitate a delictelor

IV. Indicatorii politici 1. fragmentare socială si politică 2. consolidarea nationalismelor regionale 3. apariţia liderilor subversivi 4. emigrarea masivă V. Indicatori culturali 1. interes pentru primitiv, anormal, exotic, probleme sexuale 2. intensificarea intelectualismului si a planificarii obsesionale 3. declinul credintei religioase, pierderea semnificatiei sensului vietii si al destinului cosmic 4. intensificarea activitatilor de derivatie (jocuri, distractii indecente, jocuri riscante)

4

3. - Costurile criminalităţii

Există patru tipuri de costuri : 1. costurile represiunii: costurile funcţionării instituţiilor cu atribuţii în domeniul combaterii criminalităţii – poliţia, jandarmeria, parchetele, tribunalele, penitenciarele, probaţiunea, specializarea personalului acestor instituţii; 2. costurile protecţiei : firmele de pază, asigurările, serviciile pază din magazine, sistemele de alarma si protectie, case de bani, blindaje, transportul valorilor, costul avocatilor 3. costurile prevenirii : gardienii publici, protectia martorilor, protectia victimelor, protectia copiilor, iluminatul public, specializarea personalului de prevenire din politie, jandermerie, probatiune; 4. costuri asociate criminalităţii: decesul victimei (pierderi productive viitoare, prejudiciu moral, cheltuieli de înmormântare), vatamarile corporale, expertizele, accidentele rutiere, incendiile provocate, furturile din magazine, furturile de autoturisme, agresiunile cu mâna armată, revoltele şi tulburarile ordinii publice, emiterea cecurilor fara acoperire, fraude economice si financiare (eludarea impozitelor, nedeclararea veniturilor), infracţiunile în construcţiile de locuinte, falsificarea de monedă, fraudele vamale (eludarea taxelor, exportul illicit si pierderile de substanţă pentru economie), profitul din proxenetismul stradal si hotelier, profitul din traficul de droguri şi alcool. Nu pot fi cuantificaţi următorii factori : vieţile distruse, reacţiile de răzbunare, neîncrederea ce survine în relaţiile sociale, schimbarea obişnuinţelor, izolarea autoimpusă, frica, pierderile turistice şi culturale.

5

2 - Delincvenţa juvenilă S. Glueck (1934): “Cauza delincvenţei minorilor e reprezentată de acele elemente care, luate separat, nu pot explica delincvenţa juvenilă”. Axiome ale educaţiei 1. 2. 3. 4.

binele se învaţă doar de la cel care te iubeşte copilul ia ca model în viaţă pe părintele fericit copilul ia ca model în viaţă pe părintele care progresează oamenii au un comportament moral doar când au ceva de apărat (familie, prestigiu, relaţii semnificative, prieteni, avere)

Teoria integrativă privind etiologia delincvenţei juvenile (Caplan - Le Blanc, 1993) Delicvenţa juvenilă are la bază 4 factori explicativi: 1 - legăturile sociale  investitia copilului in activitati sociale (timpul acordat)  angajamentul fata de institutii (religie, familie, sport) 2 - allocentrismul (orientarea către ceilalti, capacitatea de a te interesa de altii pentru ei insisi) cu cat educatia in familie este mai pro-sociala, cu atat ea protejeaza mai mult impotriva delicventei juvenile 3 – constrângerile  informale (provin din partea persoanelor intime)  formale (provin din partea institutiilor)  externe (din anturaj)  interne (normele morale asimilate şi interiorizate) 4 - expunerile la influenţe si oportunităţi antisociale (prieteni delincvenţi, consum de alcool, sexualitate precoce, vagabondaj, interiorizarea justificărilor infracţionale utilizate de grupul de referinţă) Mecanismele devenirii infractionale I.

coeficient de inteligenţă slab→stimă de sine scăzută→tulburări de conduită nespecifice→infractiune 6

II.

tulburări de conduită→eşec scolar→subestimare compensatorie a identităţii→infractiune

de

sine→cautare

Stadiile dezvoltării activităţii delicvente la minori 1. Stadiul de apariţie (8-10 ani) - infractiuni omogene şi benigne (sunt privite ca o copilarie dar frecvenţa lor atrage atentia) 2. Stadiul de explorare (10-12 ani) - infractiunile se diversifica si se agraveaza. 3. Explozia (în jurul varstei de 13 ani) - predomina furtul prin efractie. 4. Conflagratia (in jurul vârstei de 15 ani) - furturi si spargeri de automobile, comert cu droguri, atac asupra unor persoane. 5. Debordarea (17-18 ani) – apar forme subtile si de o violenţă malignă. Aceste stadii coexistă cu inadaptarea şcolară, revolta familială, consum de droguri si alcool, promiscuitate sexuala.

Tipologia delicvenţei juvenile a. Ocazionala: 80% din adolescenti trec prin asa ceva; exprima deficiente in relatiile cu parintii, dificultati scolare, asocieri cu delicventi. Prevenirea se face prin actiuni asupra familiei, protectie asupra bunurilor, atragerea in activitati comunitare. b. De tranzitie: la 10% din adolescenti; apare intr-o perioada in care abunda dificultatile pentru minorul respectiv. Este o delicventa exploziva şi pe un fond de dezangajare interpersonală. c. Delicventa stabilizată: la 1% din adolescenti; este o activitate persistentă care se poate transforma intr-un mod de viaţă.

7

3 – Noţiuni de victimologie Definitie Victimologia - ramură a criminologiei care studiază personalitatea victimei, interactiunea dintre agresor şi victimă şi evoluţia socio-dinamică a situaţiei preinfracţionale. Noţiuni frecvent utilizate: - impresionabilitate victimală: victimele infractorilor cu guler alb ( sunt imbracati frumos, suscita increderea) - câmp victimal - are trei componente: făptaşul, victima şi catalizatorul actiunii (cel care declanşează mecanismul mativational) - infractorul victimă: copilul maltratat ce devine agresor - victimta latentă: atractia pe care unele personae o exercita asupra infractorului (personae singure, vârstnice, naive, cu fatalism afişat) - infractiune fără victimă : incestul consimţit între majori, consum de droguri - victimă nespecifică: publicul larg, comunitatea - victima intâmplătoare - din eroarea infractorului - factor victimogen = anumite pericole profesionale, stil de viaţă dezordonat, conditia fizica (persoanele slabe din punct de vedere fizic ) Istoric : Hans von Hentig a scris un articol despre rolul victimei în infractiune într-un ziar din Koln (14 septembrie 1934). In 1940 el publică lucrarea « Criminalul şi victima sa » , inspirat de o nuvelă austriacă în care un personaj spunea : « Eu asasinul şi el victima suntem amândoi vinovaţi dar el mai mult decât mine » . Prima tipologie a victimelor elaborată de Hans von Hentig : 1) victima izolată

8

2) victima apropierii socio-topografice – devine victimă din cauza relatiilor care se stabilesc între cei ce impart un spatiu restrins 3) victimele unei mari nelinişti vitale – se expun în momentele de sinceritate 4) victime agresive, nechibzuite, supuse unor capricii nestăpânite 5) victime lipsite de rezistenţă în faţa unei voinţe mai tari de care dau dovadă infractorii ( adolescenţii, persoanele foarte în vârstă ) A doua tipologie descrisă de Hans Von Hentig : 1) tinerii – pentru că nu au experienta de viata 2) femeile - din cauza atractiei sexuale sau a averii pe care o poseda 3) vârstnicii  - din cauza slabiciunii fizice si a faptului că sunt bănuiţi că au “bani albi pentru zile negre” 4) consumatorii de alcool sau de droguri 5) emigrantii – deoarece nu cunosc limba, sunt creduli 6) indivizii aparţinând minoritatilor etnice 7) indivizi normali dar cu inteligenţă redusă 8) indivizi temporar deprimati – devin apatici, supusi, neglijenti 9) indivizii achizitivi, avizi de câştig, indiferant de situatia lor materiala 10) indivizi desfânaţi si destrăbălaţi – pentru că dispretuiesc legile 11) indivizi singuratici şi cu inima zbrobită – din cauza singuratăţii 12) chinuitorii – ex : tatăl alcoolic şi violent ucis de proprii copii 13) indivizi « blocaţi » – persoane încurcate in datorii ce devin victime ale unor « binevoitori » care le ofera solutii Stephan Schafer clasifică victimele descriind cine este responsabil si in ce masură s-a implicat in relatia ce a dus la infractiune : 1) victima care anterior infractiunii nu a avut nici o legatura cu faptasul – functionarul de bancă 2) victima provocatoare – din cauza arogantei, nu-si tine promisiunea sau e prins cu iubita infractorului 3) victima ce precipita declanşarea actiunii – ex : o femeie singură noaptea sau persoana neglijentă care nu inchide usa la masina 4) victima slabă sub aspect biologic – ex : surorile de caritate 5) victimele auto-victimizate – sinucigaşul, cartoforul, consumatorul de droguri, dezertorul din armată 6) victimele politice – din cauza convingerilor pe care le au

9

Tipologia lui Wolf Middendorf : 1) victima generoasă care sare in ajutorul oricui 2) victima bunelor ocazii – fac cumpărături ocazionale de la necunoscuti 3) victima devoţiunii şi afectiunii – religiosi fanatici ce doneaza bunuri pentru a fi « mantuiti », femei în vârstă ce vor să se căsătorească 4) victima lacomiei si dorinţei de mari câştiguri ilicite: cumpărătorii de acţiuni, jucătorii la cazino.

4 – Teoria personalităţii criminale Originile teoriei: “trecerea la act” şi “starea periculoasă” au impus clarificari privind pragul delincvential, zona tolerantei la frustrare, dinamica trasaturilor psihologice care sustin conduita infractionala. Teoria clasică reţine patru mari trăsături psihologice privind personalitatea criminală: egocentrismul, agresivitatea, labilitatea şi indiferenţa afectivă. Acestea constituie “nucleul central al personalităţii criminale”.

Egocentrismul Este tendinta de a raporta totul la sine : individul se consideră centrul universului, reactionează la frustrare prin gelozie, invidie, mânios când e ofensat, bănuitor, îşi maschează autoritarismul sau devine despotic, dominator; Atitudinea fata de sine: nu vede decat punctul sau de vedere, devalorizeaza legea si oamenii, demonstreaza ca ipocrizia este universala, isi legitimeaza actul  ceea ce in ochii lui este o adaptare reusita ; Atitudinea fata de altii: este critic, acuzator pentru ca nu intelege mediul, cauta contextul social care-i convine, sentiment de injustitie suportata (gelos, vindicativ).

10

Labilitatea Este capacitatea de a nu fi inhibat de amenintarea penala; individul se lasa antrenat de necesitatea satisfacerii anumitor nevoi, fara sa tina cont de gravele inconveniente atasate acesteia; schimbă frecvent opiniile şi profesiunea, incapabil sa reziste la solicitari (cauta satisfactii imediate); instabilitatea afectiva determina o organizare dinamica saraca a eului si o vointa rau integrata. Indicatori ai labilităţii: capricii, sugestibilitate; lipsa inhibitiilor (defect de vointa); lipsa da consistenta, de mobilitate (nu se tine de cuvânt, cameleonic, influentat de ambianţă si hazard, nu suscită incredere); se consoleaza repede, cauta noi prieteni, este usor de convins, placerea lucrurilor materiale, sexualitate dezordonată, incapabil de respect, minte usor; nevoie excesiva de miscare, deficit de atentie, puerilism etichetat ca superficialitate.

Agresivitatea Conceptii privind agresivitatea : a) constitutională: este un instinct universal b) genetică (psihanaliza) : consecinta a frustrarii (dar pot exista si adaptări reuşite la frustrare ) c) sociologică : rolul culturii (formele camuflate de agresivitate) Mecanismele agresivităţii : I – psihofiziologice: reactiile psihofiziologice de mânie au sediul in hipotalamus, la care se adauga hormonii tiroidieni si adrenalina  II – psihosociale: grupul infracţional defineste situaţiile de frustrare si asigura protectia delincvenţilor.

Indiferenţa afectivă - indicatori: lipsa de altruism si simpatie, egoism, orb si surd in privinta comportamentelor odioase. 11

- este componenta structurală a personalitatii criminale - expresie a carenţei afective (este vorba de contextele formative care au dus la eclipsarea capacitatii emotive si a inclinatiilor altruiste) - pasiunea distructiva motiveaza infracţiunea - egocentrismul influenţeaza judecata morală iar indiferenta afectiva împiedică trăirea actului odios ca fiind reprobabil, nedemn, pasibil de pedeapsă.

5 – Factorii crimei Factorii criminogeni: 1 – după câmpul de acţiune a - cu acţiune globală b - cu acţiune la nivelul individului 2 - după locul în geneza infracţiunii a - predispoziţii - dispoziţii instinctive, intelectuale, afective şi alterările lor b - pregătitori alcoolul, TBC, lues, encefalită, boli endocrine c - declanşatori (ocazionali): factori din ambianţă 3 – după semnificaţia infracţiunii în viaţa autorului: istorici şi genetici 4 – după mecanismele care au generat infracţiunea: dinamici şi imediaţi (situaţionali şi reacţionali) Factorii situaţionali 1 - de mediu general economici, şomaj, provocarea, alcoolul 2 – victima - raportul criminal-victimă a - în sit. specifice (periculoase): victima atrage criminalul (paricid, gelozie, ură); b - în sit. non-specifice: ocazia e căutată (creată) de criminal (şantaj); c - în sit. intermediară: ex. criminalul a fost mai întâi şantajat. - factori care infl. raporturile criminalului cu victima: vârsta, sexul, starea psihopatologică. - mecanisme care intervin în raporturile criminal-victimă

12

a - moral şi juridic: victima colaborează/ nu colaborează/ comite delictul (în legitimă apărare sau cea care simulează); b – psiho-social: victima a cărei conduită duce la delict (adulter); victima în cadrul unui consens (suicid în doi); victima într-o situaţie vitală exploatat de criminal (disperat, tulburat). - mec. reacţionale rezultate din relaţia criminal – victimă: a - relaţia nevrotică: în paricid există o fixaţie asupra mamei şi o dependenţă de tatăl autoritar şi urât; b - relaţia psiho-biologică: atracţie reciprocă între 2 soţi alcoolici sau între prostituată şi susţinător. c - relaţie geno-biologică: descendenţii unor vagabonzi şi hoţi sunt atraşi unii de alţii, indif. de nivelul lor de viaţă sau de avere. Factori reacţionali (privesc personalit. delincv. în momentul crimei) A.- factori care susţin motivaţia crimei - distincţie: - motiv: raţiune intelectuală clară - mobil: de ordin intim, se confundă cu tendinţa sau pasiunea a.- conştient: sentimente ce nu pot fi mărturisite b.- inconştient: nevoi inconştiente - motivaţia primară a delincvenţei (Mira Y Lopez): a.- nevoia de conservare a vieţii - tendinţele posesive(achizitive) - tendinţele defensive sau distructive det. de teamă sau mânie. b.- nevoia de conservare a vieţii speciei - delictele sexuale c.- nevoi sublimate care se interpun între sentiment şi acţiune furt: escrocherie, plagiat omor: insultă, calomnie, critică, ironie

13

viol: seducţie, flirt, atentat verbal la pudoare neglijenţa, lipsa de cooperare - există o continuitate între motivele delictuale şi cele sociale, criminologia putând fi considerată ca o patologie morală - originile motivaţiei primare a delincvenţei permite distingerea celor exogene (generate/influienţate de opinia publică, ideologie, concepţia despre onoare) de cele endogene (exces pasional, egoism)

B.- Factori care susţin mecanismele crimei 1. Factori ataşaţi sit. specifice (periculoase) şi care generează tensiuni psihologice care duc la delict: agresivitate det. de frustrare, regresiune (individ frustrat cu comport. primitiv cand e sub infl. alcoolului), conduite de evadare (vagabondaj la un copil nedorit în familie), autism (crimă pasională urmată de suicid), sublimarea (devierea dorinţei spre noi obiecte fără raporturi aparente cu ea, ex. adolescentul fură pt. a se afirma), identificarea (tensiunile se eliberează asimilând nevoile şi aspiraţiile altui individ sau grup (model criminal), raţionalizare (elab. de argumente justificative). 2. Factori ataşaţi situaţiilor non-specifice (amorfe): depind de gradul maturizarii infracţionale (proiecţia, identificarea, raţionalizarea)

3. Factori ataşaţi situaţiilor mixte (ocazia trebuie căutată dar apare şi un stimul specific personal sau interpersonal): a) – inadaptarea (tensiune între individ şi mediu): dacă nu are sprijin, individul va căuta un mediu specific unde reacţiile sale vor fi admise şi în armonie cu stilul său de viaţă. b) rel. interpersonale specifice: crima în doi, asociaţia criminală (şef, organizare, ierarhie, roluri, auxiliari). c) epidemia criminală: activitate spontană a unei bande, motivată prin 14

dorinţă de răzbunare; proiecţia agresiunii ( răzbunare la întâmplare tinerii atacă un magazin pentru că nu au fost primiţi la cinematograful de alături), nevoia de a afirma omnipotenţa colectivă ca un mijloc de a compensa frustrările individuale („ patota”). d) situaţia de deţinut: se învaţă tehnici criminale, posibilităţi de şantaj, homosexualitate (prin contagiune, imitaţie, identificare).

6 – Trecerea la act Clasicii au descris trei modele ale trecerii la act : 1) 2) 3) 4)

modelul criminogenezei (Etienne de Greeff) modelul “drift” ( David Matza) modelul antideterminist (A. Cohen) modelul lui David P. Farrington

Modelul criminogenezei – infracţiunea este o reactie la injustiţia suportată. Există două tipuri de delincvenţi : a) cei care vin permanent in contact cu justitia iar maturizarea infracţională le-a influentat formarea personalitatii (recidivistii). b) cei care au reactii paroxistice accidentale de injustiţie suportată (crimele pasionale). Atitudinea criminogenă poate fi o trăsătură permanentă sau pasageră în viaţa individului care, chiar dacă nu trece la fapte, este caracterizat de un mod de gândire pro-infractional. Etapele trecerii la act in crima pasională : - atribuirea celuilalt a infidelitatii şi desconsiderarea sa profundă

15

-asentimentul formulat: actul pare justificat şi indispensabil ( faptuitorul are de ales intre sinucidere şi omor) - etapa de criza – individul e sclavul propriilor justificari, trece printr-un proces de dezangajare afectiva si realizeaza actul pentru salvarea propriului eu. Trecerea la act în infracţiunea de furt: 1) autorul justifica furtul prin injustitia lumii (este convins ca lumea e populată de hoţi). 2) autorul e influentat de atitudinea generala a colectivitatii fata de furt si hoti. Modelul “drift” - crima este produsul unei alegeri libere la capătul unui proces de «abandon în derivă către delincvenţă ». Este cazul tinerilor care nu devin delincvenţi de la început: ei oscilează un timp între conduite corecte şi conduite infracţionale. Dacă influenţele pro-infracţionale vor fi mai puternice, tânărul va deveni delincvent. Acest lucru apare atunci când el interiorizează modalităţile de justificare ale vieţii infracţionale tipice pentru grupurile delincvente („tehnicile de neutralizare”): negarea prejudiciului, atribuirea vinei victimei, exigenţa de loialitate, condamnarea celor care-l condamnă, Conţinutul noţiuni de « drift » : a) subcultura – neaga respondabilitatea, întăreste sentimentul de injustitie. b) utilizarea de către delincventi a justificarilor legale privind alienarea mentala, forta majora, alcoolul. c) principiile traditionale ale delincventilor privind onoarea, loialitatea, virilitatea. Modelul antideterminist   consideră că delictul se dezvoltă în timp şi etapizat prin tatonări ce pot fi modificate in functie de autor şi de situaţia precriminală. Actiunea infracţională nu apare brusc ci are o istorie iar etapele nu sunt strict ordonate. Componentele situationale au rol de feed-back. Atitudinile delincventului după trecerea la act sunt revelatoare pentru personalitatea autorului : aceste atitudini permit diagnosticul perticulozităţii sale.

16

Modelul lui David P. Farrington Cercetătorul britanic, integrând teoriile dezvoltării şi cele situaţionale, consideră că actul infracţional este rezultatul final al unui proces cu 4 faze: I – faza de energizare: individul doreşte bunuri materiale, un statut privilegiat printre apropiaţi, satisfacerea imediată a unor impulsuri (excitaţia); mai pot acţiona unii factori pe termen scurt – plictiseala, frustrarea, furia, consumul de alcool; II – faza de direcţionare: dominată de factori negativi precum familia săracă, iducaţie inadecvată, inteligenţă scăzută, mediu intelectual nestimulator, eşec şcolar, dificultăţi în găsirea unui loc de muncă; III – faza de inhibare: pot apare elemente care să blocheze trecerea la infracţiune – căldura părintescă, disciplina centrată pe dragoste, supravegherea de către părinţi, relaţii afectuoase cu cei din jur, dezacordul celor apropiaţi pentru proiectele sale infracţionale, pierderi majore scontate în cazul comiterii infracţiunii; dacă aceşti factori nu sunt suficienţi de puternici, apare următoarea fază IV – faza de decizie şi trecere la act: este condiţionată de calitatea ocaziilor întâlnite, de percepţia costurilor şi beneficiilor, de absenţa stigmatizării, de probabilitatea subiectivă atribuită diferitelor rezultate urmărite. În finalul prezentării sale, profesorul David P. Farrington consideră că “impulsivitatea, inteligenţa scăzută, proasta educaţie, familia cu comportament infracţional şi privaţiunile socio-economice, în ciuda interrelaţiilor lor, contribuie toate, independent, la dezvoltarea delincvenţie”

7 – Tipologia crimelor Crimele primitive (fără controlul eului) E. Seelig distinge: a – reacţiile explozive (acumulari afective care duc la reactii disproportionate; b – actiuni de scurt-circuit (nemotivate): subiectul e incapabil să adopte o conduită corectă (feed-back pozitiv= efectorul 17

si receptorul se stimuleaza reciproc): la debilii mintal – piromani, furturi din magazine ; 1 –criminali prin agresivitate: sunt in stare cronică de excitare (tensiune) si explodeaza la cea mai mica ocazie; frecvent consuma alcool ; 2 – criminali prin reactii primitive: se răzbună sub imperiul furiei sau urii acumulate (asasinat, incendiere, infanticid) - Individul cu caracter epileptic: greoi, tenace, lent, lipicios (aderent, perseverent), cu idei fixe, insistent, repeta acelasi lucru, ranchiunos, nu intelege nuantele, intelege greu esenta problemei, vorbeste lent, monoton ; are accese de furie si distructivitate, dezvolta stari paranoice, inclinati spre alcool pentru ca sunt disforici.

Crima utilitară - subiectul e intr-o situatie specifica sau periculoasa din care nu poate scapa decat recurgand la delict (ocazia e deci prezenta) ; - situatiile pot fi periculoase obiectiv sau subiectiv, fapt det. de structura biopsihologica a persoanei ; - caracterul periculos rezulta din complexul personalitate – situatie. - infractiunea este unica si indreptata contra unei singure persoane (grup) ; - delincventul trece printr-o criza - tipuri principale : - a – omor – pentru o moştenire sau o nouă căsătorie ; - avertizări anterioare ; - faze : consimtire atenuată, asentiment formulat, criza. - b – furt – casierul, minorul care fură bani, excrocul care fraudează firma la care lucrează.

Crima pseudo-justitiară - par dezinteresate, autorul crede ca va instaura justitia in relatiile publice sau private;

18

- exista intotdeauna un sentiment de razbunare (altruism, ratiuni ideologice, procese de compensare) ; - tipuri : - 1 – omorul pasional : rezulta dintr-un conflict sexual) ; faze : I – procesul de reducere : amantul ranit revalorizeaza anumite lucruri (eul, reputatia, banii cheltuiti) ; apar revendicari sub eticheta de dreptate sau chiar razbunare explicita ; II – dezangajare (un fel de suicid) : ruptura retragere, dezinteres pentru viitor si viata sa ; rol important al tertilor si al unei insulte siplimentare (« picatura…. ») ; poate fi urmata de de suicid sau de predare la politie ; - 2 - omorul ideologic : privit ca o datorie ; e rar in perid. calme social. - 3 - delictul profilactic: autorul stie ca face ceva ilegal dar e convins ca astfel un rau mai mare si chiar face bine : eutanasia, agresiunea preventive care descarca potentialul agresiv, santajul inversat (victima santajeaza autorul). - 4 - delictul simbolic: cel care sufera consecintele nu e legat direct de delincvent ( elevul fura creioanele profesorului care seamana cu tatal pe care il ura, iaristii publica istorii simbolice pentru a ataca regimul, critici asupra unor persoane neinsemnatte si nu asupra celor intr-adevar urâte). - 5 – delictul revendicativ : autorul se erijeaza in aparatorul intr-o afaceri in care nu e direct implicat (din datorie, din generozitate in timpul razb. civile). - 6 – delictul liberator/de aventura: se naste din insatisfactia fata de viata cotidiana, plictiseala, monotonie, angoasa. Sunt comise in banda, noaptea si e complica cu betie, scandal sau viol. - 7 – delictul auto-punitiv sau prin sentiment de culpabilitate (Freud : act justitiar contra sinelui) : masochism, a se pune in valoare prin astfel de conduite (detinut – « daca nu m-am remarcat in bine, atunci sa ma remarc in rau »)

Crima organizată -

ocazia e cautata ( pregatiri, complici) scop achizitiv ; forme : - in lumea criminalilor : spargeri, falsuri, exploatarea viciilor, escroci ; in afara lumii criminalilor (gulerele albe): fraude fiscale, coruptie.

19

Clasificarea crimelor după numărul de participanţi - a – crime comise izolat (ideea, pregatirea, executia) - b – crime comise in asociere (cu complicitate in aval sau in amonte – instigator) varietati: crime in doi (sot-sotie), bande de adolescenti, bande de adulti efemere/permanente. - c – crime ale multimilor (spontane sau conduse de un lider) trasaturi : rolul sefului, natura fenomenelor care genereaza crimele

8 – Periculozitatea delincvenţilor Specificitatea motivaţei infracţionale Intelegerea motivatiei trebuie sa ia in calcul noţiunile de utilitate şi cost al actului infractional. Din această perspectivă se disting : a) infracţiunile coerente (90%) - caracterizate de inegalitatea utilităţii şi a costului (utilitatea e considerara superioară); b) infracţiunile incoerente, în care costurile sunt mult mai mari decât beneficiile realizate; c) infracţiuni aleatorii (10%) - ele au motivatia dincolo de balanţa utilităţii şi costurilor. Pot fi de două feluri : comportamente întâmplătoare sau decizii bruşte, fundamentale, de mare risc pentru individ ( ca în crima pasională). Periculozitatea delincvenţilor Rafaele Garofalo (1851-1934), profesor de drept penal la Universitatea din Neapole, este primul care consideră cauza initială a crimei ca fiind o predispozitie organica a individului. El o numeşte temibilitate, înţelegând prin aceasta probabilitatea unui individ de a comite un delict sau capacitatea sa de a comite un act delict de altă gravitate.

20

Elemente constitutive ale periculozităţii a) capacitatea criminala (perversitatea constanta si activa a persoanei si capacitatea de rau pe cere o putem astepta din partea sa). b) adaptarea la mediu. Combinand capacitatea criminala cu adaptarea la mediu vom avea patru situaţii : 1) capacitate criminală mare, adaptare la mediu mare (ex. escrocul, pedofilul, criminalul in serie). 2) capacitate criminală mică, adaptare la mediu mare (ex. criminalul pasionalal) 3) capacitate criminală mare, adaptare la mediu mică (ex. tâlharul, recidivistul) 4) capacitate criminală mică, adaptare la mediu mică (ex. micii găinari, cerşetorii) Evaluarea stării de periculozitate : a) indicii legali : se referă la natura si nrumărul infractiunilor. b) indicii bio-psiho-sociali: sunt relevati prin anchete în mediul de formare, teste proiective, electroencefalograma, etc. Motode de evaluare: a) clinice – interviul, anamneza, teste, chestionare b) statistice – scalele de predictie Dificultăţi pentru expert în a formula concluzia de periculozitate : a) bazele psihosociale pe care se bazeaza diagnosticul sunt încă incerte si el va ezita sa traga o concluzie pe baza unei impresii subiective; b) ezitari asupra prognosticului de recidivă: declararea starii de periculozitate are ceva pesimist, static, care exclude evolutia în bine a individului. Critici ale teoriei privind periculozitatea : 1) “periculozitatea” este un concept normativ si relativ ce depinde de legislatia fiecarei ţări si de momentul istoric traversat;

21

2) se poate confunda periculozitatea unui comportament dat cu periculozitatea individului 3) atunci când definirea periculozitatii este incredinţată psihiatrilor se crează o asociere intre maladia mintala si periculozitate, desi bolnavii mintali nu comit mai multe delicte ca alte persoane.

9 – Psihologia recidivei Introducere - recidiva este o secvenţă premeditată de strategie adaptativă într-un mediu social global, ostil unei reuşite prelungite  - recidiva poate fi interpretată ca un rezultat al instituţiei penitenciare: de la incapacitatea de a face bine la capacitatea de a face rău - ca fenomen, variază după epoci şi contexte - recidiva - indicator al jocului dintre politicile penale şi politicile sociale din amonte - simbolul eşecului tratamentului penitenciar (personalul penitenciare considerat un fel de “maturător al societăţii”); nivelul de recidivă exprimă ceea ce sistemul nu este capabil să elimine - delincvenţa poate lua forma unui destin funest care-l absoarbe pe autor, dar unii pot scăpa acestuia - ca problemă, deplasează accentul de pe infracţiune pe delincvent - judecatorul trebuie să se întrebe : pedepseşte un vinovat sau îl determină să nu mai recidiveze. - există un proces de “selecţie” a recidiviştilor din rândul unor categorii de populaţie – şomeri, toxicomani, tineri defavorizaţi, emigranţi, cu antecedente penale (recidiva devine un produs al procesului penal, un construct social ) - dilemă : bună adaptare pe termen scurt dar inadaptare interpersonală pe termen lung  - atitudini diferite faţă de fenomenul recidivei la politicieni, judecători, poliţişti

Cauzele persistenţei în activitatea infracţională 22

- a – socializare defectuoasă : rebeliune contra autorităţii, incapacitate de a stabili relaţii satisfăcătoare cu alţii, trăiesc într-o zonă gri (caută ocaziile, se află în marginalitate) ; - b – inserţia intr-un mediu puternic împregnat de valorile criminale care asigură stabilitatea crimei (ghetou etnic, subcultură, gustul pentru câştig facil, lipsa de scrupule) ; - c – criminalii organizati asigura protectia, incurajarea, camuflajul si coeziunea functionala ; - d – mediul de droguri şi alcool : trăiesc din expediente şi întreţine activităţile « predatoare » ; - e – criminalii cu guler alb : profită de legislaţie, atrag alţi complici, organizează reţele.

Modele explicative privind recidiva - modelul criminologiei clinice concepe R ca rezultatul unei predispozitii individuale de natură compulsivă iar renunţarea ca rezultat al unui proces de maturizare ; - intensitatea predispozitiei are rolul central şi poate fi evaluata indirect prin analiza trasaturilor de caracter sau de personalitate ( nevoia de stimulare, carenţe afectivcognitive, impulsivitate) sau direct prin masurarea pulsiunilor deviante sau perverse (falometria în agresiunile sexuale) ; - delictul releva « adevărata natură » a autorului, care cîştigă in forţă si precizie cu fiecare repetitie ; - acest model se aplică recidivei « anormale » a delincventilor persistenti  si duce la concluzia că precocitatea traiectoriei delincvente variază direct cu durata sa ; - tipul ideal de recidivist : « psihopatul » sau « delincventul deficitar » afectiv sau cognitiv. Compulsie (lat.compulsio – constrângere) -apariţia în gândirea subiectului a unei idei care contrazice total convingerile sale şi care îl îndeamnă la acte fără sens, ridicole, întotdeauna încărcate de agresivitate contra sa s-au a altuia; - bolnavul îşi reprezintă mintal foarte viu scena îndeplinirii acţiunii respective, dar prevede şi consecinţele ei; - actul e evitat, raţiunea stăpâneşte situaţia dar reţinerea determină nelinişte, anxietate, o insuportabilă tensiune psihică - teama de a nu comite actul impulsiv se menţine atât timp cât subiectul se află în situaţia de a-l putea executa: de aceea el ia frecvent măsuri de apărare şi evitare a circumstanţelor favorizante.(C.Gorgos – sub red. “Dicţionar enciclopedic de psihiatrie”, vol. I, Ed. Medicală, Buc., 1987, pag. 597)

23

- modelul criminologiei penale (disuasiv) (stiinta sanctiunilor si a efectelor sale) considera renuntarea ca o consecinta a efectelor disuasive cumulative iar recidiva ca un rezultat indus de o reactie de « neincredere » în pedeapsă  ; - renuntarea este o reacţie conjuncturală determinata de certitudinea, rapiditatea, severitatea şi legitimitatea sanctiunilor ; - acest model considera invariante predispozitiile delincvente individuale dar variabile conditiile in care trecerea la act este sanctionata. - uneori insa, sanctiunile penale au un « efect pervers » amplificand probabilitatea delincventei (pedepse similare pot avea efecte opuse); - in general, sanctiunile informale sunt mai eficace ca cele formale in a intrerupe o traiectorie criminală ; - acest model se aplica recidivei « normale » a delincventilor ocazionali ; Tipuri de recidivişti - Pinatel (1953): ocazionali, marginali, cronici - Reverendul Vernet: reeducabili, îndoielnici, irecuperabili - P.Cannat (1955): pseudo-recidivişti (infracţiunea are un caracter fortuit), recidivişti ordinari şi recidivişti din obişnuinţă - Clasificarea modernă: cei cu fapte uşoare care stau puţin în penitenciar, cei care au nevoie de un regim îmbunătăţit şi cei care fac obiectul unor închisori stricte; tratamentul carceral are efecte doar asupra primelor două categorii.

Curba renunţării - renunţarea e determinată de: - efectele graduale ale maturizării; - disuasiunea sancţiunilor primite; - dificultăţile intrinseci de a reusi intr-o activitate cu minim de satisfacţii; -Frecvenţa oportunităţilor delincvente -frecvenţa infracţiunilor este determinată de : - gradul de antagonism între delincvent şi victimă (confruntare/viclenie); 24

- intervalul în care victima nu ştie că e păcălită asigură marja de manevră; - cîştigul procurat prin delict; pot fi şi « cîstiguri negative » : angoasa, frustrări, umilinţe ; - numărul si vulnerabilitatea ţintelor atractive; - gradul dezaprobarii morale si indignarii pe care il suscita delictul ; - frecvenţa variază invers cu gravitatea crimei; - recidiva şi abandonul se subordonează unei logici a câştigurilor sperate şi nu celei a fricii (de pedeapsa). - ca urmare, persistenţa in delincvenţă depinde de capacitatea individului de a exploata avantajele din „nişele” locale sau temporare ale oportunităţilor la care are acces. Giacomo Canepa a realizat un studiu în 1974, privind nucleul personalităţii la deţinuţii recidivişti italieni de 18-25 de ani, găsind: - 4 trăsături - 7,31% din cazuri - 3 trăsături - 16,24% - 2 trăsături - 32,7% - 1 trăsătură - 34,5% - 0 trăsături - 9,1% Labilitatea a fost găsită în 65,5% din cazuri Agresivitatea …………. 58,2% Egocentrismul…………. 38,2% Indifirenţa afectivă………16,24%

Soluţii pentru diminuarea recidivei - tradiţionale (fără rezultate notabile): întărirea represiunii - eliminare („incapacitatea selectivă”): prin încarcerarea pe termen lung a celor “irecuperabili”, infractori cronici care comit cele mai multe infracţiuni; eficienţa e condiţionată de identificarea corectă a riscului de recidivă: delincvenţii ocazionali – pedepse de intimidare delincvenţii care pot fi reformaţi – pedepse reeducative delicvenţii care nu pot fi reformaţi – pedepse nedeterminate - prevenire: capitol în “politica oraşului” 25

- moderne : - a - depistare şi trat. precoce a delincvenţilor potenţiali în libertate (înainte de pubertate) - b - depistarea şi trat. delincvenţilor minori în instituţii specializate ( potenţialii recidivişti) - c - tratamentul penitenciar duce la scăderea frecvenţei implicării în activităţi infracţionale (“something works” – câte ceva funcţionează) dacă : - funcţionează pe baza unui model teoretic al cauzalităţii infracţionale; - dacă utilizează abordarea cognitiv-behavioristă (recidiva se reduce cu 8%); - evaluează riscul de recidivă funcţie de particularităţile persoanei şi trecutului infracţional şi sunt supuşi unui control şi supravegheri corespunzătoare.

10 – Problematica psihosocială a violenţei În anul 2000 pe întreaga planetă s-au înregistrat: 520.000 morţi violente, 815.000 sinicideri, 310.000 persoane decedate în războaie. Din totalul de 1.700.000 de astfel de decese, 1.500.000 s-au înregistrat în ţările sărace, iar restul în ţările bogate. Omorurile şi sinuciderile pe grupe de vârstă: Omucideri: 19% bărbaţi, 15 – 29 ani. Omorurile cele mai multe în s-au 18% bărbaţi, 30 – 44 ani. înregistrat în Africa şi America. 14% bărbaţi, 45 – 59 ani. Sinucideri: 45% - peste 60 de ani Cele mai frecvente sinucideri sunt în 28% - între 45 – 59 ani Pacificul Oriental, Mediterana Orientală 21% - între 30 – 44 ani, Europa şi Asia. (Sursă – Organizaţia Mondială a Sănătăţii) Discursul contemporan despre violenţă este catastrofic: se vorbeşte despre contagiunea răului, pericolul concentrărilor umane, imposibilitatea de a scăpa, infiltrarea violenţei în toate sferele sociale.

26

Cauzele psihologice şi psihosociale ale comportamentelor violente: eşecul dialogului, anturajul care admite forţa, conferirea de legitimitate, gelozia (eşecul alegerii partenerului deseori se transformă în eşecul vieţii). Efectele violenţei individuale – primele succese seduc dar stigmatizează pe cel care o foloseşte, determină ură şi repulsie, dezumanizează, violenţa cheamă violenţă ceea ce duce la o explozie de brutalitate.

CLASIFICĂRI ALE VIOLENŢEI I. VIOLENŢA PRIVATĂ Criminală

Mortală Omor

Asasinat

Noncriminală

Corporală Sexuală Suicid Accidente Execuţie Lovituri Răniri Violul capitală voluntare II. VIOLENŢA COLECTIVĂ

Violenţa cetăţenilor contra puterii

Terorism

Greve

Violenţa puterii contra cetăţenilor

Revoluţii

Terorism de stat

Violenţă în domeniul industriei

III. VIOLENŢA PAROXISTICĂ

Războiul (Sursă: Jean Claude Chesnais „Istoria violenţei”, Paris, 1981 Efectele violenţei televizate: 1. Copii vor considera comportamentul agresiv ca un lucru obişnuit şi un mijloc potrivit pentru rezolvarea conflictelor. 2. Procentul celor care consideră violenţa ca o soluţie potrivită, creşte cu vârsta. 3. Numărul celor care intervin între două persoane agresive scade. 27

4. Creşte justificarea folosirii forţei de către autorităţi. 5. Credinţele morale devin mai slabe pentru că mediul social nu prezintă reacţii prosociale. Aspecte psihosociale în conflictele interpersonale Este o formă de socializare pentru că: a) instituie identitatea partenerilor; b) conştientizează partenerul neprevilegiat. 

 

     

Dreptul de a ne răzvrăti împotriva tiraniei, arbitrarului, toanelor, lipsei de tact, etc., face viaţa suportabilă alături de persoane insuportabile. Sentimentul de opresiune creşte dacă este suferit în tăcere, pe când protestul deschis oferă satisfacţie interioară, eliberare, bună dispoziţie. “Supape de siguranţă”: bancurile politice, vrăjitoria, duelul (pe vremuri), serialele TV (pentru că oferă şansa de a plânge). Aceste supape de siguranţă sunt necesare în structurile sociale rigide pentru indivizii nevrotici şi în situaţia când se acumulează frustrări în familie, reale sau ireale. Absenţa conflictului într-o relaţie nu poate servi ca indicator pentru stabilitatea acesteia. În relaţiile în care participanţii sunt profund implicaţi (cu întreaga lor pesonalitate), vor apărea atât sentimente de dragoste cât şi de ură, atât de atracţie cât şi de ostilitate. Cu cât relaţia este mai apropiată, cu atât mai crescută este investiţia afectivă şi cu atât mai mare tendinţa de a suprima şi de a exprima sentimentele ostile. În relaţiile secundare (ex..: de afaceri), ostilitatea poate fi exprimată liber, dar în relaţiile primare există pericolul destrămării relaţiei pentru că sentimentele ostile se acumulează şi se intensifică. Conflictele care interesează baza unei relaţii sunt mai intense decât cele care privesc problemele periferice. Cooperarea produce dependenţă, fapt ce oferă fiecărei părţi un mijloc de coerciţie şi opoziţie împotriva celeilalte.

11 – Ucigaşii în serie 28

Distincţie necesară: Ucigaşi în masă – omoară mai multe persoane intr-un singur act sau prin acte repetate la intervale scurte (prototip : atacul cu bomba) Ucigaşi în serie – săvârsesc de la trei omoruri consecutive în sus.

Criterii tipologice : - aparenţă fizică – fara particularităţi distincte. - integrarea socio-profesionala – bine integrati in profesie si familie, angajati in activitati de binevolat (ingrijitori la spitale, ingrijitori pentru persoane in vârsta, membri ai echipelor electorale), rareori sunt şomeri, marginali sau solitari, in general se camufleaza bine in reteaua sociala. - sexul – majoritatea sunt barbati singuri, rareori actioneaza in grup. - situatia familiala si copilaria – copilarie dificila, deseori maltratati de parinti in exces, au avut parinţi alcoolici sau membri ai unor grupari satanice. - antecedente psihiatrice – in copilarie au alarmat adultiiprintr-o agresivitate nemasurata, daca au beneficiat de ingrijire (medicala, psihalogica) la primul act au intrerupt ingrijirea. - starea psihica – responsabil si lucid in timpul actelor, nu are remuscari, este rece si nu este empatic (criminal rus – 52 victime printre care 10 copii declara ca nu regreta nimic, criminal francez – 63 victime declara ca a savarsit crimele in spirit sportiv), absenta culpabilitatii si a rezonantei afective nu a permis reorganizarea personalitatii. - reificarea victimei – tratarea victimei ca un lucru, nu considera oameni ca persoane ci ca obiecte ce pot fi supuse actelor lor permisive. Tipuri de criminali in serie : 1) organizat – buna integrare sociala sau cu o situatie ce impune compasiune, inspira incredere in faza de apropriere de victima, intelege consecintele actelor sale, lucid, cu sange rece, capabil sa-si domine victima. 2) neorganizat – incapabil sa-si stapaneasca pulsiunile, inteligenta mediocră, actiuni incoerente. 3) borderline – actioneaza dezordonat, perversiune morală si sexuală.

29

Tipuri de motivaţii mai frecvente la ucigaşii în serie: 1) căutarea senzatiilor extreme – determinate de fantasme cu caracter pervers, aspira la mai mult decat e posibil sau permis ; cauta senzatii intense care considere ca-i sunt rezervate numai lui, cauta un complex da senzatii nu numai juisare sexuala. 2) negarea aplicabilitati legilor în cazul lor – individul este constient ca transgreseaza legilor dar considera că acestea au doar o aplicare teoretica, narcisismul patologic îi sustine sentimentul de absoluta suprematie iar suferintele victimei il amuză. 3) cauta senzatii extreme de dominare, manipulare si control, aspiră să aibă o putere din ce in ce mai mare, sa aibă drept de viata sau de moarte asupra victimei. 4) revitalizarea – prin vampirism sau antropofagie pentru a-si ameliora sanatatea sau a se regenera. 5) căutarea celebrităţii mediatice 6) orgoliu patologic: se admiră pentru propriile calitati supraevaluate, se consideră un  « artist al crimei » ; comunică presei sau autoriăţtilor mesaje magalomanice. Fazele modului de operare : 1) pregatiri organizate sistematic – are un adevărat arsenal operational (arme, peruci, documente, etc.) 2) pânda – intr-un loc frecventat, alegerea victimei dupa criterii personale. 3) abordarea – este o adevarata opera de seductie ce inspira simpatie si incredere ( face o invitatie politicoasă, un cadou, cere ajutor pentru a cauta o strada, un animal, poate fi imbracat în uniforma unui politist, poate simula un handicap). 4) tortura – trateaza victima ca pe un obiect, inventeaza mijloace de tortura complexe, personalizate, se simt frustrati daca victima moare prea repede, lasa victimele intr-o stare ce inspira oroare. 5) uciderea – e rituala si deseori filmată 6) prelevarea trofeelor si a părtilor de corp pentru a retrăi senzatiile perverse sau pentru a face colectie 7) organizarea scenei crimei – de obicei ca o încăpere funerară sau pentru a asigura anonimatul sau consacrarea mediatica (iau toate actele victimei, spală urmele, introduc diverse obiecte in orificiile organismului). 8) comportamentul în timpul anchetei – se intereseaza de mersul anchetei pentru a cauta senzati perverse, participa la reconstituiri pe care le consideră adevărate ritualuri.

Notă : 30

1) modul de operare rămâne neschimbat in timp. 2) unii se consideră misionari cu puteri mistice sau intrumente supuse unor forte superioare, desemnate pentru a lupta contra unui « flagel social » . 3) în societatea spectacolului, mass-media a devenit un mijloc incitativ al treceri la act prin activarea sentimentelor de omnipotenţă; civilizatia imaginii privilegiază efemerul, cultul eficacităţii si modifica procesul de constructie al identităţii personale.

12 – Aspecte psihologice privind grupurile infracţionale Banda este o grupare de indivizi care au ca scop comiterea de infractiuni. Are un sef recunoscut (cel mai inteligent, experimentat si abil). La inceput banda are mici dimensiuni dar cu timpul structura sa creste. Importanţa şefului se modifica pe masura ce succesele se acumulează. El nu mai ia parte la actiune in mod direct dar controleaza din umbra toata operatiunea.

Grupurile infracţionale au o ierarhizare interioara si o specializare a rolurilor. Modul de intrare in banda este foarte dificil. Se rupe contactul intre sefi si indivizi, sporesc masurile de securitate si sanctiunile pentru membrii grupului care actioneaza pe cont propriu sau nu respecta procedurile. Killer-ii au aparut initial pentru a pedepsi membrii infideli ( la început au fost gărzi de corp ale şefilor).

Bandele se structurează de obicei pe trei niveluri: - sefi - membrii activi - auxiliari (tăinuitori, complici)

31

După o anumită perioadă, din cauza succeselor, apar tensiuni in interiorul grupului ce pot fi determinate de trei tipuri de motive: - insatisfactia in legatura cu modul in care sunt conduse operatiunile - diferentierea in gradul de distribuire a sarcinilor periculoase - modul cum se împarte prada In momentul in care apar tensiuni, încep să se remarce indivizii cei mai cruzi, lucru care amplifică si mai mult procesul de distrugere a grupului din interior.

Odata instalată violenţa in interiorul grupului, această tensiune se transmite in lanţ si la grupurile vecine cu care colaborează. Aceste tensiuni sunt nefaste pentru viitorul grupului infracţional.

13 – Violenţa în sport 13.1 – Semnificaţia sportului în lumea contemporană În zilele noastre este greu, dacă nu imposibil, să concepi societatea umană fără competiţiile sportive din ce în ce mai diversificate: oamenii vor să se ia la întrecere şi să câştige notorietate şi bani, să fie împreună cu alţii, să se identifice cu modele de sportivi care se îmbracă sau arată într-un anumit fel. Realităţile actuale ne arată că faţă de secolele trecute, lucrurile s-au schimbat în mare măsură şi nu într-o direcţie bună: Kant spunea că gimnastica e o datorie a omului faţă de sine, care îi fortifică şi perfecţionează calităţile corporale iar Coubertin că sportul este o şcoală a moralităţii care cultivă curajul de a lupta, efortul, solidaritatea şi dezinteresul (Lipovetsky, 1996, p.127-128).

32

Câtă diferenţă faţă de ce citim în ziare sau vedem în jurnalele canalelor de televiziune! Acelaşi autor citat mai sus consideră că sportul de masă este dominat în prezent de căutarea plăcerii, de căutarea experienţei de sine şi a emoţiei corporale, şi nu în ultimul rând, de căutarea evaziunii. Avem de-a face cu ceea ce psihologii numesc ego-bilding narcisic. În acest sens, practicarea sportului preferat a căpătat valenţe noi pentru omul mileniului trei: sportul disciplinar şi moralist în cazul artelor marţiale, sportul sfidare ca în automobilism, sportul sănătate precum dansul aerobic sau gimnastica medicală şi în sfârşit, sportul divertisment ca în voleiul pe plajă. Peste toate aceste tipuri se suprapune sportul-spectacol în care jucătorul trebuie să îndeplinească obligatoriu un “contract de eficacitate”: să ne gândim doar la turneele de baschet american, unde victoria nu e deplină fără satisfacerea gustului publicului pentru execuţii elegante, pentru combinaţii inedite şi chiar riscante. Coşurile multe aduc victoria dar diferenţa tehnică şi stilistica personală aduc marile bucurii şi mândria pe care se construieşte viitorul unui echipe… Sportul a devenit un adevărat fenomen social, o modalitate de apropiere între oameni şi între comunităţi, care canalizează agresivitatea spre efort, spre scopuri de atins şi concurenţă sănătoasă după reguli şi tradiţii venite din vremuri străvechi. Mai mult, unele popoare dezvoltă o “cultură pozitivă” transformând suporterii în ambasadori ai toleranţei şi spiritului sportiv; desigur, gradul de cultură al suporterilor e un cadru de referinţă care le influenţează comportamentul în timpul competiţiilor sportive. Să nu uităm că sportul exaltă reuşita socială şi meritocraţia, în condiţiile în care amplifică mecanismele clasice ale spectacolului şi anume incertitudinea şi identificarea (Malatesta, Jaccoud, 2002). Toate aceste aspecte se amplifică atunci când e vorba de fotbal. Cei doi autori citaţi anterior, consideră că acesta a ajuns un fel de limbaj înţeles de toţi, un esperanto sportiv şi cultural, care exprimă echilibrul dintre sublimarea violenţei prin competiţie şi socializare ludică. La o analiză atentă observăm că acest sport poate exprima problemele sociale ale momentului dintr-o anumită ţară, precum afirmarea europeană sau competiţia tradiţională cu un stat vecin. El poate conferi o dimensiune dramatică identităţilor individuale, locale şi chiar naţionale, devenind un câmp infracţional atunci când scapă din limitele dreptului şi al legilor; acest lucru are loc mai ales în ţările autoritare sau foarte ierarhizate, unde predomină opresiunea politică şi economică, unde există revendicări sociale sau ale grupurilor etnice precum şi în zonele cu slabă mobilitate socială. În schimb, acolo unde există 33

structurile fundamentale pentru a menţine pacea socială şi ordinea publică şi, la nevoie, desigur, pacea sportivă, fotbalul devine un câmp de securitate şi un spectacol de calitate. În sfârşit, consideră cei doi autori, o mediatizare adecvată a personalităţilor din lumea fotbalului - jucători, antrenori, manageri, arbitrii, suporteri -, poate aduce resurse financiare imense.

13.2 - Aspecte negative în sportul modern În mai toate sporturile actuale, competiţia şi spectacolul sportiv s-au transformat în puternice rivalităţi între cluburi şi naţiuni mai ales când e vorba de aşa numitele sporturi „de prestigiu” – fotbalul, rugbiul, gimnastica, boxul, ciclismul, tenisul de câmp, automobilismul. Ce e mai grav, e faptul că în aceste întreceri nu mai domneşte justiţia ci spectacolul vedetelor, fascinaţia performanţei excepţionale şi a voinţei de putere, punerea în scenă a festivităţilor fiind dramatizate deseori exagerat. Sunt glorificate produsele fără defect, eroii stadioanelor fiind transformaţi în reprezentanţi ai calităţii tehnice totale; să ne amintim de filmul “Roky IV” care prezintă cu lux de amănunte cum pot fi transformaţi sportivii în adevărate “maşini aflate sub perfuzie” (Lipovetsky, 1996, p.136). Din păcate avem în România suficiente exemple despre creşterea distanţei dintre cluburi şi publicul care asistă la competiţii. Spectatorul e văzut doar într-o perspectivă comercială, ca un consumator pasiv al spectacolului şi al produselor sale anexe. Efectele nu au întârziat să apară pentru că acest lucru determină o deresponsabilizare a spectatorilor de instituţia sportivă care e percepută ca o entitate rece, abstractă şi care manipulează oameni, talente, destine şi bani: „…o floare de eroism şi talent (reprezentând sportivii) înfloreşte într-o mlaştină de putoare şi venalitate (reprezentând organizatorii)” spune H.-R. Patapievici iar Cristian Preda afirmă că “Peste tot, fotbaliştii au fost separaţi de tribune pentru a deveni, din eroi ai confruntării, produse de larg consum” ( Dilema veche, numărul 35 din septembrie 2004). Deseori, consideră R. Chappuis şi R. Thomas (1988), răzbat către public o serie de tensiuni din viaţa intimă a clubului care pot afecta renumele personalităţilor care îl compun. Astfel, jucătorii pot acuza conducătorii de club că profită de renumele echipei pentru a reuşi în afaceri, că abandonează sportivii aflaţi în situaţii dificile, că nu34

i respectă pe jucători şi nu stau de vorbă cu ei, că generează un sentiment de injustiţie prin acordarea arbitrară a banilor, şi, în ultimă instanţă, că sunt nesinceri şi lipsiţi de competenţă. Oare ce poate fi mai rău ? În schimb, jucătorii, fiind total dependenţi de club, aşteaptă ca managerii să le garanteze siguranţa în viaţa de fiecare zi şi nu doar în aspectele care ţin de activitatea lor sportivă, să se ocupe de viitorul lor şi să-i trateze cu consideraţie în orice împrejurare.

13.3 - Populaţia marilor stadioane Cei care merg pe stadioane alcătuiesc o lume de anonimi reuniţi doar de evenimentul sportiv care, odată terminat, nu mai exercită nici un fel de atracţie. Unii vin pentru spectacol, alţii pentru a fi văzuţi, unii vin pentru a-şi lua revanşa în faţa “duşmanilor” care susţin echipa adversă, alţii vor doar să-şi omoare timpul… Mulţi dintre spectatori nu cunosc prea bine regulile jocului la care asistă dar sentimentul de a fi împreună cu alţii le dă o mare satisfacţie. Că sportul şi mai ales fotbalul e un lucru important pentru suporteri, o mărturiseşte şi revista “Dilema veche” care le consacră câteva pagini în numărul 128 din iulie 2006. Iată câteva comentarii : “Ţin cu o echipă mai mult din amuzament şi din spirit de contradicţie cu vecinul… Să fii suporter nu mai e o plăcere, e o meserie de război”(Radu Naum); “Suporterul pătimaş se condamnă la fidelitate”(Mihai Dima); “Suporterul e o arătare clădită în jurul unei pasiuni. Respiră idoli, manâncă scoruri şi se îmbracă în steag…Orbirea, suită mai des decât ne-ar plăcea pe meterezele fanatismului, e semnul aderenţei sale necondiţionate” (Radu Paraschivescu); “Galeria unei echipe e dificil de coordonat, pentru că aici vin oameni din diverse categorii sociale şi toată această masă de oameni trebuie să subscrie unui proiect comun, acela de a încuraja, în diverse forme, echipa. Elita galeriei sunt oamenii care merg în deplasări şi care se adună în diverse puncte secrete ale oraşului pentru realizarea coregrafiilor, acel spectacol ce prefaţează un meci important sau un derby” (Mihnea Ionescu). Publicul are un rol major în viaţa sportivă a fiecărui club şi este o mare greşeală când managerii acestuia nu îl iau în seamă. Pentru că publicul consacră vedetele şi tot el le face pe acestea să se simtă vulnerabile (oare vor fi selecţionate sau nu ?, contribuţia lor în timpul jocului este remarcată sau nu ? , în caz de insucces, vor fi consideraţi “ţapi ispăşitori” ?, şi câte alte temeri nu cuprinde o vedetă sau chiar întreaga 35

echipă); pentru că publicul poate bloca libertatea de expresie a jucătorilor, fluierându-i sau huiduindu-i în timpul competiţiilor; în sfârşit, publicul obişnuit al unei echipe, prin comportamentul său, poate inhiba total echipa în meciurile de acasă, făcând-o pe aceasta să prefere meciurile în deplasare (Chappuis, Thomas, ibidem). La o privire mai atentă observăm că publicul are o anumită structură standard, indiferent de sportul la care asistă: actorii propriu-zişi ai spectacolului (jucători, tehnicieni, manageri), cei care îndrumă masa de spectatori (plasatorii), cei care supraveghează comportamentul spectatorilor şi, în sfârşit, cei care înregistrează/comentează evenimentul, jurnalişti şi oameni de televiziune. Aşa începe suporterismul, ca o mişcare activă de implicare a individului şi puternic încărcată afectiv (Nuytens, 2002). Există câteva modele de suporterism cunoscute de toată lumea: cel italian bazat pe afişarea sau fluturarea steagurilor, cel brazilian care foloseşte torţe, petarde şi fumigene şi, în sfârşit, cel britanic specializat în efecte vizuale cu fulare colorate şi cântece dedicate clubului şi jucătorilor (Adrian Beiu, Dilema veche, nr. 35/2004). Suporterismul se fundează pe motivaţii psihologice profunde: nevoia de legături sociale pentru cei singuri, dorinţa de afişare în faţa altora, delimitarea unor frontiere identitare generatoare de statut social – “a fi suporterul echipei X sau fan al vedetei Y” iar uneori poate fi o expresie a unei existenţe nesatisfăcătoare - „merg pe stadion să-mi strig nemulţumirile” (Malatesta, Jaccoud, 2002).

13.4 - Tipuri de suporteri - după obiect: 1 – ai echipei naţionale: mai în vârstă, cuprinde mai multe femei, în general, compus din oameni cu bani, vin doar pentru spectacol şi nu au spirit colectiv 2 – ai cluburilor: sunt stabili, însoţesc echipa în deplasările sale în ţară; - după comportament: a – paşnici b – cu risc de violenţă punctuală c – huligani specializaţi în violenţă (nucleul dur) - după gradul de implicare (Nuytens, 2002): 1 – suporterul activ (pasionat): 36

- este un practicant al spectacolului sportiv, un consumator al retransmisiilor televizate, un lector avid al presei de profil şi un client al magazinelor specializate; - este un tânăr erudit în problemele sportului, are însemne distinctive, se consideră un adevărat suporter, formează asociaţii recunoscute oficial; - competiţia sportivă îi procură emoţii şi comprehensiuni specifice (idei, înţelegere, bunăvoinţă faţă de prietenii cu aceeaşi pasiune); - pasiunea e o datorie constantă care traversează tot stilul său comportamental; - caută ocaziile de a se pune în valoare (urmăreşte un beneficiu chiar de la început); 2 – spectatorii pasivi: venirea lor pe stadion sau în sala de sport nu e motivată de pasiuni partizane sau de spectacol ci de interese profesionale şi simbolice, de oportunităţile de întâlnire cu alţii. Ei vin deseori cu familia, cu prietenii, cu vecinii.

13. 5 - Cauzele şi semnificaţia violenţei în sport Violenţele nu apar în orice condiţii şi la orice întrecere sportivă ci îndeosebi la “sporturile de prestigiu”. Aşa cum vom vedea în paginile care urmează, violenţa suporterilor este percepută ca o dovadă de militantism sportiv, se desfăşoară neapărat în locuri publice, implică o retorică şi un ritualul teatralizat şi generează distincţia propriului sistem de partizanat (pancarde, sloganuri, insigne, steaguri, echipament). Toate acestea, spune Nuytens, transformă fotbalul în fenomen social şi îi bulversează componentele obişnuite. Adevăratele cauze care se află în spatele manifestărilor de violenţă sunt reprezentate de concurenţa grupurilor stimulată de lideri, de memoria disputelor şi a rezultatelor acestora, de căutarea răzbunării (prin atribuirea unor intenţii conflictuale), de mercantilismul unor conducători de cluburi iar uneori, chiar de forţele de ordine din interiorul stadionului sau din afara lui (Malatesta, Jaccoud, 2002). Un membru al galeriei Dinamo spunea nu demult:”…oamenii au nevoie de idoli, au nevoie să aparţină unui grup şi, prin natura lucrurilor, fotbalul e un fenomen acaparator unde situaţia mai şi scapă de sub control. Problema cea mai mare este însă vidul de comunicare dintre galerie, Liga Profesionistă de Fotbal şi Jandarmerie. Trebuie să existe o negociere între noi şi cei care ne interzic prin lege anumite lucruri”(Mihai Ionescu, în Dilema Veche, nr.128, iulie, 2006). 37

Tipuri de violenţă în sport A – după combatanţi:- între suporteri - între suporteri şi jucători - între suporteri şi forţele de ordine; în această categorie nu sunt incluse acţiunile beţivilor (Nuytens, 2002). B – după caracteristicile violenţelor (Conseil de l’Europe, 2002, p.11-12): 1 – violenţe spontane (punctuale): majoritatea spectatorilor pot bascula în acest tip de violenţă, funcţie de circumstanţe şi de conjugarea unor factori de risc asociaţi cu reacţii emotive; 2 – violenţe organizate (huliganismul): - sunt o „competiţie” paralelă cu întrecerea sportivă; - sunt organizate de nucleul dur al suporterilor unui club care încearcă sistematic să înfrunte nucleul dur al clubului rival; - ei se consideră o elită a suporterilor şi fac din apartenenţa lor la grupul de huligani un mod de viaţă care aduce o plus-valoare identităţii lor sociale; - caracterul planificat al violenţelor e dovedit de incidentele derulate înainte de meci şi de coordonarea acţiunilor prin noile tehnologii de comunicare (GSM, internet); 3 – catastrofele (prăbuşirea tribunelor, morţi): sunt determinate de infrastructura defectuoasă, de organizare slabă (de exemplu, de prea puţine case de bilete), de lipsa serviciilor de securitate, de abundenţa biletelor pe piaţa neagră.

13.6 - Huliganismul Huliganismul este un fenomen social de mare complexitate, cu o istorie bine conturată şi intens studiat mai ales în ţările europene. Referitor la situaţia actuală privind huliganismul, Consiliul Europei notează într-un studiu recent (2002): deşi este fundat pe tradiţia susţinerii (sprijinului) el reprezintă o derivă extremă a suporterismului; rolul de suporteri tinde să fie acaparat de tinerii din cartierele sensibile, fapt care determină o conexiune între huliganism şi violenţele urbane; se constată o deplasare a violenţei din interiorul stadioanelor spre exterior, în cartiere şi oraşe, fapt care reactivează mitul “clasei periculoase” (op.cit. p.11).

38

Geneza huliganismului a fost amplu analizată în scrierile consacrate acestui domeniu. Termenul provine de la numele unei familii irlandeze foarte violente, Hoolihan, despre care au scris ziarele în timpul reginei Victoria. Fenomenul social are însă o istorie mai recentă, şi anume, îşi găseşte punctul de pornire în particularităţile anilor 1950-1960, pe care le regăsim în multe ţări occidentale: autonomizarea tinerilor, apariţia subculturilor (punk, beatles), mimetismul între ţările europene, excluziunea socială, destructurarea clasei muncitoare, anomia înţeleasă ca un proces amplificator al imposibilităţii de a participa la o acţiune prin mijloace licite şi conduce la rebeliune sau contestare (Bodin, Hèas, Robene, 2004). Primele manifestări au apărut în Anglia în anii ’60, atunci când s-a trecut de la o violenţă ritualizată şi dionisiacă la una premeditată şi organizată. În acea perioadă huliganul era un tânăr englez sărac, neinserat social, delincvent, “străin” de lumea fotbalului care venea pe stadion sub influienţa alcoolului doar pentru a comite dezordini şi pagube, deseori avea o ideologie de extremă dreapta sau chiar aparţinea unor grupuri neo-naziste. Tinerii suporteri cu vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani au tendinţa de a se socializa într-un spaţiu distinct de cel al adulţilor, în grupuri conduse de logica sfidării, a opoziţiei şi a vendetei, încercând să-şi afirme personalitatea şi să obţină roluri şi statute inclusiv prin violenţă. Mecanismele psihosociale care generează huliganismul sunt vizibile pentru orice iubitor de sport: în primul rând, este vorba de distanţarea tot mai accentuată dintre suporteri şi jucători, la care se adaugă absenţa relaţiilor binevoitoare între conducătorii de cluburi şi suporteri. Bodin, Hèas şi Robene consideră că se crează astfel un sentiment de izolare şi impresia celor din urmă că sunt dispreţuiţi de propriul club deşi ei sunt singurii care-l iubesc cu adevărat. Deseori responsabilii de cluburi urmăresc obiective contradictorii: să ţină în frâu riscurile generate de huliganism dar şi să promoveze acest tip de suporteri pentru a exercita presiuni asupra jucătorilor. Analiza celor trei autori continuă cu argumentarea faptului că au apărut două lumi care se înfruntă în lumea sportului: a- posesorii puterii decizionale, financiare şi ai ordinii stabilite; b- oamenii obişnuiţi, care îşi revendică pasiunea pentru fotbal, sprijină necondiţionat echipă şi se opun intereselor comerciale. Acest lucru are consecinţe deosebite: concentrarea conducătorilor de club asupra beneficiilor din publicitate şi din drepturile de retransmisie duce la dispariţia marcată a 39

căldurii originale şi distanţarea actorilor acestui sport. Ca urmare, apare huliganismul care poate fi interpretat ca o încercare a iubitorilor de sport de a-l păstra în spaţiul său social şi având valorile sale originale. În “vidul social” creat astfel apar manifestările extreme fără repere şi fără limite. Mai ales în fotbal, în absenţa colaborării reale cu cluburile, suporterii abandonează fundamentul lor original – pasiunea pentru fotbal – şi devin o componentă violentă a competiţiei, fenomen catalizat de mass-media şi transformat uneori în “suporterism politic”. Prezentând toate acestea, mai putem spune despre huligani că preferă o identitate negativă conferită de apartenenţa lor la un grup care dezvoltă incidente mediatizate, că extrag o valoare simbolică din actele violente şi din participarea lor la nucleul dur al suporterilor, că liderii lor sunt aleşi doar din cei prezenţi la absolut toate meciurile (nucleul superactiv), că sunt mai activi şi produc acte de anvergură atunci când evenimentul se derulează „pe teritoriul lor”, că ei caută să deplaseze spectacolul de pe teren spre tribune considerând că acest lucru le aduce reputaţie. Să nu uităm totuşi că “huliganii englezi sunt huligani şi când nu se duc pe stadion” (Traian Ungureanu, Dilema veche, nr.35/2004).

13.7 -Formele violenţei pe stadioane O excelentă prezentare a proceselor derulate cu ocazia violenţelor pe stadioanele de fotbal, ne oferă Williams Nuytens în studiul său din 2002. El consideră că ostilităţile sunt progresive, parcurgând mai multe etape: I - a face să pari violent: - a - jocul de-a opoziţia - b - provocări şi intimidări II - trecerea la act: - a - participare la afirmarea identitară - b - violenţa pentru violenţă III - violenţa ca resursă în dinamica grupului: - a - violenţa organizată - b - contestarea - c - liderii violenţi I – a - jocul de-a opoziţia “jocul” se manifestă prin cântece, lozinci şi obligaţia de a participa (dorinţa de conformitate); relaţiile sunt văzute ca opoziţie între ei şi noi; „ei” pot fi oricine (chiar şi jurnaliştii); poziţia şi numărul poliţiştilor poate schimba caracterul opoziţiei.

40

I – b – provocări şi intimidări constă în trucuri care excită – gesturi, aratarea fundului - fără a intra în contact fizic; este apanajul celor foarte tineri; asigură un stil distinctiv propriu; nu are reguli; poate degenera dacă se exagerează; manifestările pot fi amplificate de alcool şi de memoria conflictele din trecutul apropiat; II – a – participare la afirmarea identitară individul-tip este reprezentat de suporterul temerar care urmăreşte să-şi asigure respectul pentru brutalităţile pe care le generează; el urmăreşte să-şi întărească poziţia personală, elementul motor al mobilizării sale fiind recunoaşterea simbolică; comportamentele variază după statutul individului în grup, imaginea de sine, reprezentarea pe care o are despre grupul din care face parte; II – b – violenţă pentru violenţă cel care se angajează în astfel de conduite, vrea să arate că e mai mult decât un suporter obişnuit; urmăreşte întărirea poziţiei sale în grup; spectacolul sportiv e doar un pretext; suporterii obişnuiţi îl condamnă, considerându-l un parazit. III – a – violenţa organizată este determinată de conflictele trecute (spiritul de revanşă); constituie un derapaj al activităţilor de intimidare; porneşte de la un membru al grupului care a acţionat fără asentimentul liderilor; “dizidentul” poate constitui un grup propriu (“ultra”) care să rivalizeze cu suporterii adverşi; aceste acţiuni slăbesc structura grupului pentru că liderii nu dispun de sancţiuni puternice; liderii care nu-i acceptă pe “ultra” sunt contestaţi; III – b – contestarea este mai frecventă la grupurile de suporteri slăbite deja; semnifică investiţia în caracterul aventuros al experienţei “ultra”; cunosc istoria grupului în cele mai mici amănunte, se informează asupra conflictelor, sunt mândri că sunt supravegheaţi pe stadion; apreciază prozelitismul şi mai puţin acţiunile imprudente (fac uneori expediţii punitive în „terenul advers”); III – c – liderii violenţi 41

au capital simbolic fundat pe conduitele agresive din trecutul recent; valorizează suporterii care fac proba loialităţii şi, ca urmare, sunt forţaţi să-i accepte pe cei cu conduite deviante; principalele funcţii ale liderilor în grupul de suporteri sunt să cultive memoria conflictelor, să multiplice gratificaţiile pentru angajarea în comportamente agresive, să stigmatizeze pe cei care resping ideologia „ultra” şi, paradoxal, să “producă” partizani devianţi care nu mai pot fi controlaţi. Autorii citaţi concluzionează că deseori, forţele de ordine nu cunosc publicul care vine la stadion iar distrugerile de bunuri şi brutalităţile apar după venirea lor. Mai mult, Malatesta şi Jaccoud (op.cit. 2002) cred că violenţa peri-sportivă (în jurul stadionului, în cartier, în localitate) a crescut şi cluburile trebuie să ţină cont de acest lucru fiind necesară condamnarea explicită a suporterismului extrem.

13. 8 - Analiza violenţelor şi căutarea soluţiilor Studiile realizate până acum în alte ţări arată că analiza violenţelor apărute cu ocazia competiţiilor sportive sunt destul de greu de realizat. Şi asta pentru că e nevoie de o înţelegere profundă a faptelor petrecute dar, în special, a factorilor care au făcut posibilă transformarea unei ceremonii publice în agresiuni uneori ireparabile. Analiza propriu-zisă poate fi de două feluri: cauzală, atunci când se pune accent pe etiologia violenţei şi se caută doar vinovaţii, sau comprehensivă, atunci când investigaţia abordează violenţa ca un proces care s-a construit în timp. În acest caz se caută clarificarea aspectelor particulare ale exploziei de violenţă pe fondul unor procese sociale mai largi, caracteristice comunităţii care a găzduit competiţia sau suporterilor oaspeţi: este vorba de semnificaţia ritualurilor publice, de modul cum viaţa lor socială generează devianţa, de modul de atribuire a responsabilităţii, de atitudinea faţă de cei diferiţi (etichetaţi), de vechimea suporterilor, de experienţele partizane trecute, de structura, legitimitatea şi mentalitatea forţelor de ordine, de contextul politic actual ş.a. Desigur, măsurile punctuale, oricât de ferme, nu pot atinge rădăcinile acestui fenomen ale cărui baze sunt puse cu mult timp înainte de apariţia sa. Evident, existau destule semne care ar fi trebuit să dea de gândit, dar au fost ignorate sau minimalizate. S-a aşteptat totul de la forţele de ordine, care, frecvent, au amplificat manifestările prin

42

intervenţii în momente şi locuri nepotrivite: ceea ce nu a făcut educaţia nu poate fi estompat prin teama de represaliile probabile ! Întreaga literatură consacrată acestui domeniu este unanimă în a considera că existenţa umană trebuie să fie sub semnul auto-controlului, că socializarea copiilor implică în mod necesar represiunea, că neaplicarea regulilor este un vector al violenţei iar transgresarea normelor este un construct social format în timp (de exemplu, publicul observă şi ţine minte evenimentele când poliţia nu a intervenit sau nu a reţinut pe nimeni iar magistraţii nu au aplicat legea). În plus, “blândeţea” conducătorilor de club atunci când au loc astfel de fenomene, crează o zonă de “pământ al nimănui” din punct de vedere al conduitei civilizate şi chiar o complicitate la fenomenele violente : dacă îi vor lua gura pe dinainte şi vor pretexta utilitatea “liberării controlate a emoţiilor“, consecinţa cea mai probabilă va fi aceea că o parte a populaţiei va găsi violenţa agreabilă (Nuytens, 2002).

13. 9 - Programe de prevenire a violenţei în sport Această problemă e abordată în multe ţări cu deosebită seriozitate şi concepută ca o activitate pe termen lung a unor structuri permanente de gestionare a fenomenului. Astfel, în Anglia şi Spania există “Consiliul naţional contra violenţei în sport”, în Franţa a fost constituită “Comisia naţională mixtă de securitate pe stadioane” iar în Germania funcţionează “Comitetul naţional pentru sport şi securitate”. Acţiunile sunt direcţionate spre suporteri şi spre ambianţa cluburilor, acordându-se prioritate securităţii spectatorilor şi implicării colectivităţilor locale. Se caută menţinerea echilibrului între exigenţele de securitate (cum să se răspundă factorilor reali de risc) dar şi necesităţii menţinerii caracterului festiv şi convivial al manifestării sportive. Ca principiu general, se lăsa la nivel local autonomia necesară pentru măsuri adecvate contextului (studiu al Consiliului Europei, 2002). Programele de prevenire pot fi de mare diversitate: măsuri educative şi sociale, ameliorarea relaţiilor dintre club şi suporteri, promovarea dialogului cu cluburile rivale, controlul spectatorilor prin camere de supraveghere, intervenţii ale poliţiei, investiţii în infrastructură, întărirea rolului social al cluburilor, organizarea caselor de bilete, legislaţie adecvată şi multe altele. Când e vorba de un oraş care va găzdui o manifestare sportivă, totul trebuie fundat pe o veritabilă politică a ospitalităţii: structuri specializate 43

de primire şi însoţire a suporterilor, asigurarea transportului, a hrănirii şi a cazării suporterilor oaspeţi, luarea măsurilor ca proiectata competiţie să nu genereze un sentiment de excluziune în cartierele defavorizate sau la tinerii cu probleme (care nu sunt primiţi sau nu găsesc bilete ieftine la meci). Înainte de meci (zile, ore), se crează o ambianţă plăcută în cartierul unde se află terenul de sport, se transmit apeluri la calm şi sportivitate către populaţie. Antrenarea vedetelor îndrăgite la aceste acţiuni sunt de dorit. Deoarece primăriile au rolul cel mai important în măsurile de prevenire pe plan local, se poate înfiinţa în structura acestora o “Comisie consultativă de prevenire a violenţei în sport” (Consiliul Europei, op.cit. p.48-50). Aceasta va avea multiple roluri: orientează politica generală de prevenire, este un loc de concentrare şi comunicare pentru partenerii implicaţi, iniţiază campanii de sensibilizare a populaţiei, încurajează activităţile multiculturale, insistă întotdeauna pe dimensiunea festivă a evenimentului sportiv, este un “observator local al violenţei în sport”, eliberează avize şi formulează propuneri pentru instituţiile locale, desfăşoară acţiuni cu patronii de baruri privind consumul moderat de alcool înainte şi după ceremoniile sportive, este un releu între “teren” şi factorii de decizie, detectează noile tendinţe în sport, evită sentimentul de excluziune socială pentru categoriile deja fragilizate, propune şi organizează turnee de iniţiere în sport şi concerte dedicate turneului . Iată acum descrierea unei alte iniţiative denumite “fan coaching” şi care e aplicată cu mult succes în Germania, Olanda şi Belgia, ţări cunoscute pentru intensa lor viaţă sportivă. Acest program este un demers socio-preventiv ofensiv şi flexibil, care ţine cont de situaţia concretă, de nevoile locale şi de specificul naţional. El este conceput ca un dispozitiv mobil care acompaniază suporterii, inclusiv în deplasarea lor, realizând o muncă educativă şi socială permanentă şi atent structurată. Totul începe în săptămâna care precede competiţia, cu activităţi pedagogice în afara contextului particular al competiţiei şi a tensiunii pe care aceasta o produce. Publicul ţintă e constituit de minorii şi tinerii care sunt potenţial delincvenţi. Personalul este format din profesionişti în domeniul pedagogic şi educativ, impregnaţi de cultura suporterilor şi acţionând în interiorul grupurilor de fani. Pentru că intră în joc multiple fenomene psiho-sociale, este esenţială definirea profesională a misiunii celor implicaţi în acest program.

44

Pe întreaga durată a competiţiei suporterii sunt acompaniaţi de persoane recunoscute de club, primărie, poliţie şi acceptaţi de suporteri. Însoţitorii sunt mediatori între suporteri şi forţele de ordine, personalul stadionului şi cel de securitate al clubului. Însoţitorii realizează un dialog permanent pentru a preveni incidentele. Alături de toate acestea, se desfăşoară multe alte activităţi care au ca scop formarea unei atitudini corecte la tinerii suporteri şi sprijinirea persoanelor în dificultate din comunitatea în care se află stadionul: organizarea unor campionate de amatori, organizarea “sportului-aventură” - escalade, canioning, drumeţii, etc. -, pentru că permit valorizarea personală fără a recurge la violenţă, elimină energia implicată de nevoia de excitaţie şi favorizează învăţarea normelor şi a respectului. Se depun eforturi pentru evitarea inactivităţii tinerilor suporteri prin implicarea lor în activităţi sportive clasice care permit exprimarea nevoii lor de acţiune. În sfârşit, se iau măsuri de susţinere socială a persoanelor în dificultate pentru a progresa în autonomie, fapt cu rezonanţă deosebită în rândul cetăţenilor din cartier. În acest context, relaţiile cu poliţia se realizează pe baza unui plan de prevenire pe termen lung care implică informarea bilaterală prealabilă meciului, asocierea unui poliţist la activitatea de “fan coaching”, recunoaşterea reciprocă a muncii, impunerea faptului că securitatea spectatorilor e esenţială. Este important ca activitatea de “fan coaching” să nu fie subordonată poliţiei (să nu-i transforme pe însoţitori în informatori sau “fizionomişti” pentru poliţie). Atunci când au loc competiţii internaţionale se utilizează cei mai buni profesionişti pentru acţiuni educative şi sociale ofensive pentru că este necesară evitarea blocării acţiunilor de prevenire în tradiţionalismul istoric specific locului. Şi în acest caz, centralizarea informaţiilor despre eveniment este un aspect care şi-a dovedit deseori utilitatea. Când evenimentul sportiv este de mare anvergură, ca în cazul campionatelor internaţionale, se poate utilize aşa-numita “ambasadă a suporterilor” (op.cit., Consiliul Europei, 2002). Asemenea iniţiative au fost utilizate de olandezi şi belgieni la Euro ’92, în Suedia şi la Cupa mondială din Italia în 1990; în Germania ele se numesc “KOS”( celule de coordonare a suporterilor). Această “ambasadă” este, cel mai frecvent, un autobuz care permite organizatorilor să ofere o gamă largă de informaţii şi servicii pentru proprii resortisanţi aflaţi în ţara care găzduieşte competiţia. 45

Desigur, la asemenea evenimente, calitatea infrastructurii de primire simbolizează gradul de implicare a oraşului gazdă, ospitalitatea locuitorilor şi instituţiilor sale. Obiectivele urmărite de aceste “ambasade” sunt foarte clare: - sunt interlocutori oficiali care vorbesc limba suporterilor; - asigură un punct de primire fix; - asigură informaţii actualizate pentru a evita zvonurile (site, pliante, afişe); - au competenţă în cazul dificultăţilor individuale (de exemplu, anunţă lista obiectelor interzise); - pot facilita obţinerea biletelor pentru meci, cazarea în locuri confortabile, transportul la şi de la stadion, excursii în timpul liber, retransmiterea meciurilor, soluţionează cazurile de furt sau pierdere a documentelor, înlesnesc acordarea asistenţei medicale la nevoie. Iniţiativa de creare a acestor “ambasade” aparţine puterile publice din ţara organizatoare dar şi asociaţiilor de suporteri autohtoni sau din ţara de provenienţă. Pot fi organizate mai multe puncte de informare sau doar unul singur şi au personal plătit, cu contract, format special şi care oferă o garanţie a aspectului oficial al activităţii. Structura personalului este, cel mai frecvent, următoarea: un coordonator general, un coordonator din partea suporterilor, un reprezentant al ambasadei ţării vizitatoare, un reprezentant al federaţiei sportive, un reprezentant al oficiului de turism, un reprezentant al Crucii Roşii, un funcţionar specializat în prevenire de la primărie sau poliţie, traducători. Programul de funcţionare este între orele 9 – 24. Localizarea “ambasadei” se face cât mai aproape de stadion (de zona de risc), dar nu într-o zonă frecventată de grupuri criminogene şi cu circulaţie auto intensă; finanţarea cade în sarcina guvernului, primăriei sau a asociaţiilor sportive.

Relaţiile clubului cu suporterii şi cu mediul social Prevenirea violenţei în sport nu poate fi concepută fără ameliorarea relaţiilor întregului personal al cluburilor cu masa suporterilor săi. Iată câteva modalităţi utilizate cu succes în alte ţări. “Carta suporterilor” stabileşte într-o formă scrisă un adevărat partenariat privind drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi. Procesul de realizare a acestui document parcurge mai multe etape: contactul între părţi → schimbul de idei → 46

evaluarea nevoilor şi aşteptărilor reciproce → formalizarea contactelor → conceperea cartei care va defini clar drepturile şi obligaţiile celor implicaţi (op.cit. Consiliul Europei, 2002, p. 43-44). Orice club matur şi cu o istorie bine conturată, trebuie să valorizeze asociaţiile oficiale de suporteri, să stimuleze crearea lor şi să le ofere un loc în sfera gestionării clubului. Pentru această sarcină va fi numit un responsabil pentru relaţiile cu suporterii şi asociaţiile de fani care organizează o serie de acţiuni importante pentru imaginea clubului şi a jucătorilor: mese rotunde trimestriale cu rol consultativ pentru suporteri, oferă informaţii despre programele viitoare şi modul cum pot fi obţinute biletele, asigură numirea unui responsabil cu securitatea din partea suporterilor, promovează sportul în comunităţile defavorizate. Dar rolul clubului în mediul social poate fi realizat mai ales când acesta valorizează etica în sport, susţine politicile sociale, favorizează educaţia şi integrarea tinerilor, promovează respectul altor culturi şi luptă contra rasismului. Iată câteva exemple în acest sens: clubul de fotbal Leeds United a semnat un parteneriat cu Ministerul învăţământului prin care se angajează să atragă la şcoală copiii cu dificultăţi (aceşti elevi sunt aduşi la şcoală cu autobuzul clubului iar în scurt timp, rezultatele lor la învăţătură s-au ameliorat). Clubul francez Lille Metropole organizează turnee şcolare de fotbal cu participare jucătorilor profesionişti iar în Cehia cluburile contribuie activ la dezvoltarea unei noi generaţii de suporteri prin crearea de cluburi de suporteri-juniori (8-12 ani) şi prin programe de petrecere a timpului liber la club.

După o mare competiţie, e posibil ca locuitorii ţării organizatoare să se schimbe profund: exerciţiul ospitalităţii, mândria de a fi găzduit mulţi participanţi de peste hotare, savurarea spectacolului sportiv şi a celorlalte manifestări obişnuite în asemenea ocazii, expunerea însemnelor naţionale, expunerea celor mai valoroase aspecte din viaţa poporului respectiv, pot aduce o nouă înţelegere între comunităţile autohtone şi trec pe un plan secund conflictele interne. Aşa s-a întâmplat cu Portugalia după „Euro 2004”, când un cetăţean care arbora în continuare steagul ţării sale, afirma : “Sărbătoarea fotbalului a inventat o nouă Portugalie iar noi trebuie să marcăm acest lucru”.

47

Oare, la noi, în România, de ce nu s-ar putea ?!

Bibliografie - Dominique Bodin, S. Héas, L. Robène: ”Hooliganisme: de la question de l’anomie sociale et du déterminism”, în “Champ pénal”, vol. I/2004 - Raymond Chappuis, Raymond Thomas: „L’equipe sportive”, PUF, Paris, 1988 - Gilles Lipovetsky: ”Amurgul datoriei”, Editura Babel, Bucureşti, 1996 - Dominique Malatesta, Christophe Jaccoud: “Crime et securite dans le sport”, în „Revue internationale de criminologie et de police technique et scientifique”, nr. 3/2002- Williams Nuytens: “La violence dans les stades de football. Elements d’etiologie a partir du cas des autonomer du Racing Club de Lens” în “Revue internationale de criminologie et de police technique et scientifique”, nr. 3/2002 - “La prevention de la violence dans le sport”, broşură editată de Consiliul Europei, 2002

14 – Noţiuni de psihologie penitenciară Introducere 1. sfirsitul iluziei ca o societate poate sa aiba conditii bune, sa nu aiba delicventa si ca urmare sa nu existe inchisori. 2. noul model social trebuie sa i-a in calcul si criminalitatea care decurge din acest lucru. 3. criminalitatea este o problema globala iar solutiile sunt partiale. 4. planeta traverseaza o perioada contradictorie : marea toleranta fata de comportamentul uman, neincrederea si critica fata de institutiile de control social. 5. inchisorile actuale si-au pierdut specificitatea 6. securitatea inchisorii e asigurata de un anumit tip de relatii interpersonale intre personal si detinuti Coordonatele institutiei penitentiare : - spatiu inchis - spatiu dihotomic si ierarhic - spatiu penal - detinutii sunt adusi impotriva vointei lor, disciplina este importanta, - spatiu al experientelor limita (« omul este condamnat la libertate »)

48

- spatiu al autoritatii – interactiuni sunt asimetrice. - un camp de forte – tehnici de dominare din partea gardienilor si tehnici de rezistenta din partea detinutilor, descarcari bruste de tensiuni, - prima sarcina a unui director de penitenciar - siguranta personalului si a fiecarui detinut de ceilalti detinuti. Ce este mai rău în penitenciar ? 1. contagiunea morala, 2. saracia rolurilor sociale, 3. functia hoteliera a penitenciarului – se asigură o multitudine de servicii, care te priveaza de responsabilitati, 4. creste capacitatea de a risca, 5. conditia infraumana se invata (a fi « nimeni » nu mai deranjeaza) 6. nu exista singuratate morala (deţinuţii ştiu că au rămas afară, în libertate, mulţi alţi delincvenţi, unii fiind oameni cu funcţii importante) 7. inactivitate prelungita Prima pedeapsa 1. distinctia necesara - pedepsele scurte nu sunt o adevarata excludere - pedepsele lungi sunt asemanatoare cu condamnarea la moarte pentru ca deţinuţii ies din constiinta lumii iar sederea in penitenciar se transforma intr-un anumit stil de viata. Valoarea timpului trait e diferita la un matur, tânar sau copil. 2. impune adaptarea la valori si norme informale, o problema de evolutie sau involutie a personalitatii 3. şocul depunerii : - anularea intimitatii (nu exista refugiu) - somatizari multiple - supraaglomerarea -deposedarea de bunuri personale afecteaza capacitatea de supravietuire

Evoluţia psihologiei penitenciare

Capacitatea de progres a unei insitutii este determinata de numărul specialiştilor pe care ii are. Expertul are o viziune de ansamblu, comparativă, istorică. Specialistul este centrat mai ales pe o anumita problematica.

49

Evolutia institutionala nu este posibila fără experti si specialisti.

1909 – este angajat primul psiholog in penitenciarul din Chicago in “Clinica pentru tinerii delicventi din Chicago” (psihiatru pentru a testa inteligenta) 1913 – In New York la “Reformatorul pentru femei” este angajat un psiholog pentru a identifica detinutele care puteau sa profite de programul de scolarizare si se puteau intoarce in societate fara riscuri. Intre cele doua razboaie mondiale, sarcina psihologului in inchisorile americane era de a depista deficientele de inteligenta si de a da un prognostic pentru eliberare. 1945 – existau in SUA 80 - 100 de psihologi proveniti din armata, raportul fata de detinuti fiind de 1 psiholog la 2000 de deţinuţi. Gluck: “mediul penitenciar nu este atractiv pentru psihologi din cauza conditiilor rigide si inflexibile din aceste institutii care devin obstacole pentru dezvoltarea personala si profesionala”. 1938 – în Canada o comisie parlamentara face o ancheta in penitenciare si considera ca obiectivul nr. 1 este reinsertia sociala si abia apoi custodia. Comisia parlamentara recomanda angajarea de psihologi. Primul psiholog angajat in Canada a fost in 1955. In 1960 aveau 7 psihologi iar in 1970 – 50 de psihologi. In 1973 se hotaraste ca raportul psiholgi – detinuti sa fie de 1 la 150 si de 1 la 40 in penitenciarele spital. Tot in 1973 se analizeaza dificultatile de adaptare a psihologilor la conditiile de penitenciar: -

atmosfera de tip militar psihologii aveau ca superiori persoane fara pregatire profesionala deosebita lipsa de autonomie pentru specialist dificultati de comunicare cu persoanele de nivel inferior dificultati de a ajunge in posturi superioare psihologilor

1934 – in SUA se considera ca psihologii desfasurau cinci activitati principale: 1. administrarea testelor 50

2. 3. 4. 5.

evaluarea si clasificarea detinutilor aplicarea masurilor coercitive cercetare evaluare in vederea eliberarii conditionate

1952 – Corsini si Miller identifica 14 activitati ale psihologilor din mediul carceral: 1. masurarea inteligentei 2. evaluarea personalitatii 3. redactarea rapoartelor 4. reuniuni cu personalul 5. consiliere individuala 6. evaluare aptitudinala 7. cercetare 8. sarcini administrative 9. terapie de grup 10.evaluare pedagogica 11.activitati cu personalul 12.formarea personalului 13.formarea detinutilor 14.prezentarea unor expuneri in exteriorul penitenciarelor 1956 – Bodemar: “În inchisoare exista o relatie tripartida care opune detinutii, administratia si psihologii. Psihologul are rolul de intermediere intre detinuti si administratie, ajutandu-i pe detinuti sa se adapteze matur si eficace la stresul din inchisoare”. 1971 – Rahn propune inlocuirea modelului medical cu modelul psihologiei industriale, considerandu-i pe detinuti persoane normale. 1970 – Norton, analizand activitatea psihologilor o clasifică astfel: 48% din timp le ia administrarea testelor, evaluarea si redactarea rapoartelor; 30% din timp activitate corectiva (consiliere;terapie); 13% din timp le ia formarea personalului, conferinte; 8% anchete si cercetari. 1980 – Asociatia Americana a Psihologilor Corectionali (AAPC) adopta standardele pentru serviciile de psihologie din inchisorile pentru adulti unde sunt definite cele 5

51

functii specifice rolului de psiholog: formare, consiliere, evaluare, tratament, cercetare (inclusiv elaborare de teorii)

Anexa 1

MOTIVAŢIA INFRACŢIONALĂ LA PERSOANELE ADULTE CARE EXECUTĂ PEDEPSE PRIVATIVE DE LIBERTATE Dr. Gheorghe Florian

Cunoaşterea modului cum diversele categorii de deţinuţi adulţi îşi motivează infracţiunile, este deosebit de importantă pentru înţelegerea factorilor premergători şi a mecanismelor de justificare utilizate de aceştia Avem în vedere acele infracţiuni care au cea mai mare pondere în totalul celor existente în prezent în penitenciare: omor, lovituri cauzatoare de moarte,vătămare corporală gravă, viol, furt, tâlhărie, ultraj, înşelăciune, luare de mită, trafic de influenţă, trafic de stupefiante, proxenetism, abandon de familie, violare de domiciliu, infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice. Realizând această investigaţie mai mulţi ani la rând, vom putea releva tipologia motivaţiilor la delincvenţii români, corespondenţa acestora cu situaţia lor socială, mutaţiile apărute în timp, atitudinea lor faţă de pedepsele primite, modul cum concep reintegrarea lor socială după liberarea din penitenciar . De asemenea, pe această bază, se vor putea stabili modalităţi eficace de intervenţie pentru prevenirea viitoare a acestor conduite antisociale.

52

Acest studiu este realizat pentru prima dată în ţara noastră şi are deocamdată doar o valoare exploratorie: el a urmărit să determine dimensiunile problematicii studiate, adecvarea instrumentelor utilizate la obiectivele urmărite, deschiderea la dialog a persoanelor deţinute, diferenţele calitative dintre diferitele surse de date, caracteristicile fenomenului de atribuire a cauzalităţii în cazul deţinuţilor români. Acest studiu a fost realizat în anul 2005 în colaborare cu specialişti în probleme umane din 14 unităţi de detenţie subordonate Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor: Aiud, Brăila, Bucureşti-Jilava, Bucureşti-Rahova, Focşani, Gherla, Iaşi, Mărgineni, Oradea, Poarta Albă, Satu Mare, Timişoara, Târgu Mureş, Tulcea .

METODOLOGIE În cele 14 unităţi de detenţie au fost aplicate chestionare special concepute la deţinuţi adulţi care au comis infracţiunile amintite. Au fost consemnate aspecte calitative privind motivaţia infracţională reieşite din analiza rechizitoriului precum şi din relatările personalului care lucrează nemijlocit cu deţinuţii cuprinşi în eşantion. Fiecare tip de chestionar a fost aplicat la deţinuţi recidivişti şi nerecidivişti, din mediul urban şi rural, având nivel cultural ridicat şi scăzut. Prin „deţinuţi cu nivel de cultură ridicat” s-a înţeles, în condiţiile acestui studiu, deţinuţii care au absolvit liceul, o şcoală postliceală sau o facultate. Toate răspunsurile oferite de deţinuţi la chestionarele administrate au fost trecute pe o foaie de răspuns iar atunci când relatările lor au fost mai nuanţate decât variantele propuse de noi, au fost notate în detaliu, astfel încât să putem înţelege justificările infracţionale pentru fiecare subiect investigat. De aceea, rubricile privind motivaţia infracţională reieşită din rechizitoriu şi cea apreciată de personalul care lucrează nemijlocit cu cel în cauză - psiholog, educator, şef de secţie, supraveghetor -, au avut o importanţă specială.

53

INVESTIGAŢIA DE TEREN Au fost investigaţi 947 de deţinuţi a căror repartizare pe infracţiuni a fost următoarea: 119 – omor, 105 – furt, 98 – tâlhărie, 91 – viol, 87 – înşelăciune, 59 – vătămare corporală gravă, 56 – infracţiuni la legea circulaţiei, 54 – ultraj, 54 – trafic de stupefiante, 50 – violare de domiciliu, 49 – lovituri cauzatoare de moarte, 44 – abandon de familie, 38 – proxenetism, 25 – trafic de influenţă şi 18 – luare de mită. Diferenţele de reprezentare a deţinuţilor de la o infracţiune la alta sunt datorate faptului ca în unele unităţi nu au fost găsiţi deţinuţi care să îndeplinească exigenţele prevăzute sau nu au fost de acord să participe la acest studiu (lotul iniţial prevăzut a fost de 1.680 de subiecţi). Chestionarele realizate pentru fiecare infracţiune s-au bazat pe experienţa celor care au lucrat nemijlocit cu aceasta categorie de persoane. S-a ţinut cont de faptul că deseori deţinuţii prezintă incomplet situaţia lor juridică, împrejurările şi motivaţia faptelor comise, modul în care ei îşi reprezintă victima şi contribuţia ei la comiterea infracţiunii, convingerile lor infracţionale.

CONCLUZII GENERALE 1. Eforturile de prevenire şi control a criminalităţii nu pot ignora motivele proinfracţionale specifice unui delincvent sau unei categorii de delincvenţi. Chiar dacă aspectele generale sunt, în mare, cunoscute de cei care se ocupă de controlul şi reducerea acestui fenomen social, înţelegerea proceselor mentale ale delincventului şi contextul său de viaţă, care duc la decizia de a comite o infracţiune, sunt de o importanţă practică aparte. Doar plecând de la aceste mecanisme generatoare de criminalitate, se vor putea lua măsurile adecvate pentru a corecta condiţiile de viaţă sau modalităţile de neutralizare utilizate de delincvenţi pentru a-şi justifica modul de viaţă.

2. Instituţia penitenciară este un loc de perspectivă socială care permite o viziune profundă asupra unor procese şi dificultăţi aflate la nivelul indivizilor, a familiilor acestora sau a comunităţilor din care fac parte. Ca urmare, plecând de la cunoaşterea acestora, se vor putea înţelege şi proiecta modalităţi de intervenţie adecvate care, în final, vor limita dezvoltarea fenomenului infracţional. 54

3. Situaţia de deţinut influenţează răspunsurile date de cei cuprinşi în cadrul unei investigaţii privind motivaţia infracţională. Ei analizează instrumentele utilizate şi oferă/aleg răspunsurile care, din punctul lor de vedere, le asigură imaginea cea mai avantajoasă: de victime, de oameni urmăriţi de ghinion, de indivizi de care s-a profitat, de persoane care doar au ripostat la o provocare, de oameni cu lipsuri materiale majore care s-au sacrificat pentru familia lor, etc. În lumea condamnaţilor, noii veniţi găsesc justificări infracţionale gata fabricate, uşor de înţeles şi interiorizat, care le diminuează culpabilitatea şi le reface echilibrul sufletesc. În cazul recidiviştilor, elaborarea justificărilor infracţionale este un amplu proces de creare a structurilor de auto-legitimare a stilului lor de viaţă.

4. În dosarele de penitenciar ale deţinuţilor investigaţi, am găsit un procent însemnat de rechizitorii care nu conţineau referiri clare la motivaţia infracţională. Acest fapt devine preocupant la cel puţin 3 nivele: a - pentru instanţă şi pentru publicul larg este important ca motivaţia actelor comise de cel judecat să fie prezentată integral pentru a arăta baza pe care sa construit sentinţa şi, indirect, să fie generată adeziunea publicului la aceasta; b - de asemenea, identificarea adevăratei motivaţii, oricât de laborios ar fi acest lucru, permite luarea unor măsuri corecte şi eficace atât în cazul unui delincvent cât şi al unei categorii omogene de infracţiuni; acest lucru va contribui semnificativ la o practică unitară a tuturor instanţelor de judecată; c - documentele din dosarul penitenciar, sunt foarte importante pentru cei care se ocupă de executarea pedepsei şi de programele de recuperare socială a deţinuţilor: totul începe cu studierea piesei principale a dosarului rechizitoriul, în care trebuie să se găsească o imagine de ansamblu a personalităţii delincventului, a contextului în care s-a dezvoltat şi care a făcut posibilă infracţiunea.

55

5. Cunoaşterea motivaţiei infracţionale permite înţelegerea criminalităţii din punctul de vedere al celor în cauză : modul cum au perceput lumea în care trăiesc, importanţa dată nevoilor personale şi ale familiilor lor, conştiinţa faptului că există sau nu mijloace legale de a le atinge, modul cum au evaluat reacţia comunităţii faţă de o infracţiune sau alta, teama sau nu de etichetare, atribuirea vinei pentru crima comisă sau pentru devenirea lor infracţională, sentimentul că pedeapsa primită e echivalentă cu fapta etc. Toate acestea favorizează o cunoaştere de profunzime a lumii delincvenţilor şi a contextelor de viaţă în care s-au format. 6. Studiul realizat de noi arată că trebuie abandonate unele enunţuri (prejudecăţi) despre particularităţile delincvenţilor care nu mai au susţinere în realităţile întâlnite pe teren: avem în vedere faptul că ei provin în procente mari din familii organizate şi nu din cele dezmembrate; că au avut o copilărie lipsită de griji şi nu dominată de lipsuri şi rele tratamente; că situaţia lor materială era destul de bună la data comiterii infracţiunii; că nivelul lor de şcolarizare este deseori ridicat. Un lucru demn de remarcat este faptul că mulţi din deţinuţii chestionaţi au copii, aceasta situaţie contrazicând ceea ce s-a considerat o lungă perioadă, şi anume, că familia şi copiii sunt un factor moderator al criminalităţii. 7. Majoritatea deţinuţilor investigaţi au vârsta cuprinsă între 26 şi 35 de ani, sunt absolvenţi de liceu, sunt necăsătoriţi, nerecidivişti dar cu antecedente penale; provin din mediul urban, din familii organizate, sunt sănătoşi fizic, nu sunt dependenţi de alcool şi nici de droguri; în familie s-au înţeles bine cu mama şi afirmă că au fost rareori bătuţi în copilărie ; deşi majoritatea sunt „muncitori calificaţi”, la data arestării mulţi din ei nu aveau o ocupaţie. 8. Ţinând cont de instrumentele utilizate, nu s-au găsit elemente particulare deosebite privind situaţiile pre-criminale în care au fost angrenaţi deţinuţii investigaţi: acestea au fost împrejurări banale dar care au căpătat în ochii făptuitorilor semnificaţii aparte – lipsuri materiale, gelozia, răzbunarea, recuperarea unor sume de bani. Desigur, experienţa anterioară are un rol important la recidivişti, sub aspectul specializării infracţionale şi al cunoaşterii vieţii din penitenciar.

56

9. In baza relaţiilor directe cu deţinuţii şi a perioadei lungi în care le pot cunoaşte problemele personale şi familiale, personalul din penitenciare surprinde nuanţe de fineţe privind motivaţia lor infracţională, care deseori, diferă de afirmaţiile deţinuţilor dar şi de cele consemnate în rechizitoriu. Ca urmare, concluziile funcţionarilor din unităţile de detenţie invită la investigaţii mai ample înainte de fixarea pedepsei, astfel încât, sancţiunea să fie adecvată personalităţii delincventului şi contextului social care au generat sau menţin starea infracţională. 10. In privinţa infracţiunilor cu violenţă – omor, lovitură cauzatoare de moarte, vătămare corporală gravă, tâlhărie – actul violent are loc, în general, doar între agresor şi victimă, fără implicarea unei a treia persoane (care precipită lucrurile şi împinge la agresiune). În general, în aceste infracţiuni, victimele sunt percepute ca fiind mai slabe din punct de vedere fizic, dar ameninţătoare şi enervante. Frecvent deţinuţii afirmă că nu s-au gândit la consecinţele faptei nici în ce-i priveşte , nici la repercusiunile acesteia asupra victimei. 11. Motivele infracţionale mai frecvent invocate de deţinuţi sunt „lipsurile materiale”, „căutarea unui trai uşor” şi „provocarea victimei”; în rechizitoriu se consemnează ca principale motivaţii „câştigul facil” şi „consumul de alcool”; personalul din penitenciare menţionează „aspiraţii exagerate”, „tulburări de personalitate”, „devalorizarea muncii”, „apartenenţa la un grup infracţional”. 12. Infracţiunile care au făcut obiectul studiului nostru nu par a avea o legătură cu condiţiile generale din societate şi nici cu violenţa văzută la televizor ci cu ambianţa imediată de viaţă a delincventului – relaţiile familiale, educaţia primită, vecinătatea, comparaţia socială (invidia), posibilitatea de a obţine uşor şi repede bani şi bunuri, escaladarea unor conflicte banale, etc. Plaja motivaţiilor infracţionale utilizate de deţinuţi precum şi cele regăsite în rechizitorii sau în relatările personalului din penitenciare, nu este foarte întinsă, aşa cum se poate vedea în tabelul următor (nu am trecut şi rubricile de „non-răspuns”, „alt răspuns” sau „nu recunoaşte fapta”):

57

Sursa

Deţinuţi Rechizitoriu Personal penitenciare

Motivaţie

1

Vina victimei (poliţist, pieton)

x

2

Sub influenţa alcoolului

x

3

S-a apărat de victimă

x

4

Surprins într-o altă infracţiune

5

Din gelozie

x

6

A fost umilit de victimă

x

7

Îndemnat de prieteni

x

8

Probleme financiare proprietate cu victima

9

Victima a apărat altă persoană

1 0

Răzbunare alcoolului)

1 1

A dorit să aplice o „corecţie”

1 2

Pentru bani (câştigaţi uşor)

1 3

Lipsuri materiale

x

1 4

Pentru a trăi mai uşor,

x

1 5

Pentru distracţie, aventură

x

(sub

sau

x x

x x

de

x

influenţa

x

x

x

x x

x

x

x

x

x x

58

x

x

x

x

x

x

din

1 6

Educaţie precară, provenienţă

mediul

de

x

1 7

„Unii au prea mult, alţii au prea puţin”

x

1 8

Pentru a cumpăra droguri

x

1 9

Pentru a fi respectat, a deveni cineva

x

2 0

Pentru a recupera o datorie

x

2 1

Tulburări psihice

2 2

Din invidie

2 3

Nesocotirea oamenilor şi a legilor (permis suspendat)

x

2 4

Apartenenţă la un grup infracţional

x

2 5

Din neglijenţă

2 6

Pentru a achita o datorie

2 7

Solicitat droguri

2 8

Pentru a trăi în lux

2 9

Pentru a ajuta un prieten

x

x x

x x

x

de

x

x

cumpărătorii

x de

x x x

59

x

3 0

Victima a cerut mită

x

3 1

Legislaţie neclară

x

3 2

Exploatarea poziţiei sociale

x

3 3

Probleme etice şi deontologice

x

3 4

Pentru a obţine un post

x

3 5

Aveam puterea de decizie

x

3 6

A scăpa de urmărirea penală

x

3 7

Contra-serviciu

3 8

Neatenţia mea (la volan)

3 9

Teribilism la volan

4 0

Oboseala, am adormit la volan

x

4 1

Starea drumului, condiţiile atmosferice, altă persoană

x

4 2

Starea tehnică a vehiculului

x

4 3

Necunoaşterea circulaţie

x

regulilor

x

de

x

60

x

x

x

x

x

4 4

Vina persoanei împrumutat maşina

care

mi-a

4 5

Neînţelegeri cu soţia

4 6

Dezinteres pentru familie

4 7

Rea credinţă, orgoliu

x

4 8

Voiam să-mi trăiesc viaţa, îmi îngreunau existenţa

x

4 9

Atmosfera din casă

x

5 0

Neînţelegeri cu socrii

x

5 1

Înşelat de soţie, nu recunoaşte copiii

x

5 2

Iubea altă femeie

5 3

Satisfacerea nevoilor sexuale

5 4

Din plăcerea de a viola

x

5 5

O iubea

x

x

5 6

S-a ascuns evadare)

x

x

5 7

Pentru că i se făcea o nedreptate

x

x

de urmăritori

x x

x

x

x

x

x

x

x

x

x x

(în

61

x

x

5 8

Nu suportă autoritatea (neîncredere în autorităţi)

5 9

Nu poate justifica

x

x

27

34

x

Total

36

13. O mare parte din deţinuţi consideră pedepsele primite ca fiind aspre comparativ cu faptele comise, lucru de care au devenit conştienţi - spun ei - în arestul poliţiei sau în penitenciar. Pe baza experienţei noastre, avem convingerea că lucrurile nu stau aşa, ci deţinuţii exprimă o părere larg răspândita în lumea închisorilor: de câte ori au fost invitaţi să aducă argumente în acest sens, au fost puşi în dificultate. Conduita deţinuţilor în timpul executării pedepsei, este relativ bună. 14. Având în vedere importanţa identificării ştiinţifice a tipurilor de motivaţie pro-infracţională în fiecare caz investigat şi judecat, se impune necesitatea prezenţei în parchete şi la instanţele de judecată, a unor specialişti în acest domeniu - psihologi şi criminologi. Ei ar putea asigura o cunoaştere de profunzime a personalităţii delincvenţilor şi a gradului lor de periculozitate, ar putea orienta modul de anchetare eficace în funcţie de particularităţile lor psihologice, ar elabora prognoze privind evoluţia viitoare a acestora în mediul de detenţie sau după liberare, ar putea oferi expertiză în problemele practice cu care se confruntă magistraţii.

Deţinuţii condamnaţi pentru „omor”

Date semnificative - vârsta: - 35,3% au între 36 si 45 de ani; - 27% au între 26 si 35 de ani 62

- 27% au peste 46 de ani - studii: - liceul - 35,3% - 5-8 clase - 25,2% - şcoală profesională - 25,2% - ocupaţia la data arestării: - 24,3% - muncitori necalificaţi, - 16,5% - muncitori calificaţi - 28,5% - fără ocupaţie; - starea civilă: - necăsătoriţi – 25,2% - divorţaţi, cu copii – 17,6% - căsătoriţi, cu copii – 15 % - concubinaj, cu copii – 15% - starea de recidivă: - 53% - nerecidivişti - 51,3% - au antecedente penale - 30,3% sunt dependenţi de alcool iar 2,5% de droguri; - starea de sănătate: - sănătoşi - 48% - cu afecţiuni medicale - 36% - cu boli psihice - 11% - 5% declară că au şi boli somatice şi mintale; - familia de origine este organizată în 82,4% din cazuri; - 73% au comis fapta singuri iar 60,5% în mediul rural; - după împrejurări, fapta a fost comisă în spaţiul public (34,5%), în casa victimei (29,4%) sau în casa agresorului (23,5%); - victimele erau bărbaţi (63%), cunoscuţi anterior (78%) şi cu care aveau relaţii bune (52%) deşi nu erau rude (73%); - repartizarea pe vârste a victimelor arată că 24,4% aveau vârsta între 41 şi 50 de ani, 13,4% între 26 şi 30 de ani iar 12,6% între 51 şi 60 de ani; - conflictul a fost neintenţionat în 52% din cazuri iar 58% din deţinuţi afirmă că a fost declanşat de victimă , aceasta fiind percepută ca mai slabă fizic (47%) dar ameninţătoare (37,8%) şi enervantă (20,2%); -vinovat principal de infracţiune este considerată victima (37%) iar deţinutul însuşi doar în procent de 34,5%; -pedeapsa primită e considerată mai grea decât fapta comisă de 61,3% din condamnaţi; - autorul a recunoscut infracţiunea doar după identificare (43,7%) sau s-a predat poliţiei ( 30,3%); -după comiterea faptei, 70% din deţinuţi au regretat iar faţă de familia victimei resimt ruşine (39,5%), compasiune (23,5%) sau indiferenţă (24,4%).

63

Motivaţia condamnaţilor pentru “omor”

Sursă

Tipuri de motivaţie

Deţinuţi Rechizitori u % %

1

Provocat de victimă

34,4

2

Conflict sub influenţa alcoolului

3

S-a apărat de victimă

4

A fost surprins într-o altă

Personal din penitenciar %

-

1,7

16

34,8

29,5

8,5

-

0,8

-

8,4

7,5

infracţiune (furt, viol) 5

Din gelozie

8,3

-

-

6

A fost umilit de victimă

4,5

-

-

7

Îndemnat de prieteni

5

-

1,6

8

Probleme financiare sau de

2,5

5

1,7

-

4,7

1,7

3,4

3,3

4,2

-

-

0,8

proprietate cu victima 9

Victima a apărat altă persoană

1 0

Răzbunare alcoolului

1 1

A dorit să aplice o „corecţie”

1 2

Alt răspuns

7,4

3,3

-

1 3

Nu recunoaşte fapta

1,7

-

0,8

1

Nu poate justifica fapta

8,3

-

-

sub

influenţa

64

4 1 5

Lipsă rechizitoriu

-

2,5

-

1 6

Non-răspuns (nespecificat)

-

38

49,7

100

100

100

1 7

Total

Există diferenţe semnificative între cele trei surse de date privind motivaţia infracţională: toate categoriile de deţinuţii explică omorul în principal prin faptul că au fost provocaţi, la care mai adaugă şi alte explicaţii privind faptul că au fost agresaţi sau umiliţi de victimă, au fost sub influenţa alcoolului, din cauza geloziei sau la îndemnul prietenilor; rechizitoriul pune accentul pe conflictul dintre cei doi, pe consumul de alcool (în procent mult mai mic decât cel afirmat de deţinuţi), dar aduce şi elemente trecute sub tăcere de făptaşi: surprinderea în timpul comiterii altei infracţiuni sau faptul că victima luase apărarea altei persoane; personalul din penitenciar insistă asupra conflictului apărut între agresor şi victimă fără a considera că victima l-a provocat pe asasin. O menţiune fac pentru procentele mari în care nu sunt menţionate motivele infracţiunilor comise: 38% în rechizitorii şi 50% la personalul din penitenciare.

65

Deţinuţii condamnaţi pentru “lovituri cauzatoare de moarte” Date semnificative -

intervalul de vârstă cel mai bine reprezentat este 26-35 de ani (38,8%) urmând deţinuţii de peste 46 de ani ( 34,7%) ; după studii, condamnaţii se grupează, în ordine, în cei care au 5-8 clase (30 %), şcoală profesională (28,6%) şi liceu (24,5%); după starea civilă, cei mai mulţi sunt necăsătoriţi (34,7%), urmând cei căsătoriţi care au copii – 16,3% şi cei care trăiesc în concubinaj şi au copii - 14,3%; după starea de recidivă, 65,3% sunt nerecidivişti iar 47% au antecedente penale; provin din mediul rural (59%), din familii organizate (79,6%), în copilărie au fost rareori bătuţi (51%) sau niciodată (34,7%) şi afirmă că s-au înţeles cel mai bine cu mama (57%); 44,8% erau muncitori necalificaţi iar 18,4% lucrau în agricultură; la data arestării, 14,3% nu aveau nici o ocupaţie ; dependenţa de alcool este destul de frecventă (22,4%) iar 43% declară că au o afecţiune medicală; fapta a fost comisă fără a fi ajutat de cineva (87,8%), ziua (57%) şi mai ales în zilele lucrătoare (71%) ; victimele erau persoane mature, mai ales bărbaţi (73,5%), cu vârsta cuprinsă între 36 şi 50 de ani (42,8%); deţinutul cunoştea victima de mai mult timp (81,6%) dar erau rude doar în procent de 26,5%; deţinuţii investigaţi consideră că victimele au declanşat conflictul (75,5%) deşi erau, din punct de vedere fizic, mai slabe; nu a existat o intenţie vădită de a comite agresiunea (63,3% declară acest lucru) deşi înainte de aceasta victima li s-a părut ameninţătoare (30,6%) şi enervantă (30,6%); după comiterea faptei, deţinuţii declară că au fost disperaţi (28,6%), au considerat că au făcut o nedreptate (26,5%) şi regretă deznodământul (79,6%); faţă de familia victimei resimt ruşine (51%) şi compasiune (32,7%).

66

Motivaţia condamnaţilor pentru “lovituri cauzatoare de moarte”

Sursă

Deţinuţ i

Rechizitoriu Personal din %

penitenciar %

%

Tipuri de motive 1

Provocat de victimă

45

-

-

2

Conflict sub influenţa alcoolului

24,5

59,2

32,6

3

Pentru a se apăra de victimă

10,2

-

10,2

4

A fost umilit de victimă

4,1

-

-

5

Din răzbunare

2

-

-

6

Probleme financiare sau de proprietate cu victima

2

-

4,2

7

Surprins într-o altă infracţiune

2

2

2

8

Nu poate justifica

2

-

-

9

Alt răspuns

8,2

4

2

1 0

Non-răspuns (nespecificat)

-

28,6

49

1 1

Lipsă rechizitoriu

-

6,2

-

100

100

100

1 2

Total

Analizând procentele din tabelul de mai sus, putem trage anumite concluzii:

67

- autorii infracţiunilor de lovituri cauzatoare de moarte, afirmă că au fost provocaţi de victimă (47%), că erau sub influenţa alcoolului (22,%) şi au fost forţaţi să se apere de aceasta (10,2%); - deţinuţii foarte tineri (18-21 ani) şi cu nivel de instruire scăzut (1-4 clase), consideră că ceea ce a condus la deznodământul fatal a fost, în principal, umilirea lor de către victimă ; - în rechizitoriile consultate, explicaţia trecerii la act este găsită, în jumătate din cazuri, în conflictul apărut între cei doi şi în mai mică măsură în consumul de alcool (doar 10% din cazuri); - personalul din penitenciar consideră drept cauze principale conflictul, efortul de a se apăra de agresiunea victimei şi recuperarea unor bani sau bunuri ; în jumătate din cazuri, personalul nu poate preciza motivaţia infracţională iar o treime din rechizitorii nu fac referire la acest aspect.

Deţinuţii condamnaţi pentru “vătămare corporală gravă” Date semnificative - intervalul de vârstă cel mai bine reprezentat este cel de 26-35 de ani (42,4%) ; - după studii, aceşti deţinuţi se repartizează în două grupe principale: 42,4% au 5-8 clase iar 23,7% au şcoală profesională; - după starea civilă, 34% sunt necăsătoriţi, 30,5% sunt căsătoriţi şi au copii iar 20,3% trăiesc în concubinaj şi au copii; - două treimi din deţinuţi sunt nerecidivişti şi 51% au antecedente penale; - provin din mediul rural (56%), din familii organizate (73%), s-au înţeles bine cu mama (54,2%), şi un sfert din ei au fost deseori bătuţi în copilărie; - la data arestării 40,7% nu aveau nici o ocupaţie, 34% erau muncitori calificaţi, 6,8% erau elevi sau studenţi, 5% lucrau în agricultură; - starea de sănătate era bună pentru 73% din deţinuţii investigaţi deşi 22% recunosc că sunt dependenţi de alcool; - majoritatea au comis fapta singuri (61%), ziua şi noaptea în procente egale şi mai ales în zilele lucrătoare; - victimele au fost mai ales bărbaţi (78%), aveau vârsta de 31-35 de ani (20,3%), 26-30 de ani (17%) şi 41-50 de ani (15,3%); de asemenea, 83% din victime erau cunoscute de agresor dinainte de agresiune şi aveau relaţii bune cu aceasta;

68

- din spusele deţinuţiilor, conflictul spontan (45,8%) sau fără intenţie (37,3%) a fost declanşat de victimă în 59,3% din cazuri, de deţinut (17%) sau de o altă persoană -15,3%; victima a generat la deţinut enervare (22%), furie (20,3%), teamă (15,6%) sau nemulţumire (13,6%); după încetarea agresiunii,deţinuţii afirmă că au considerat că au făcut o nedreptate (20%), că au făcut dreptate (20,3%) sau le-a fost teamă (15,3%); - condamnaţii consideră că vinovat de eveniment a fost victima (50,8%), deţinutul (25,4%) sau persoanele din anturaj (13,6%) ; - cred că pedeapsa primită este mai grea decât fapta (67,8%); - jumătate din deţinuţi au recunoscut fapta după identificare (doar 18,6% s-au prezentat la poliţie de bună voie); 20% din cei intervievaţi nu recunosc nici acum fapta comisă; - o treime din deţinuţi se declară “indiferenţi” atât faţă de victimă cât şi faţă de familia acestuia.

Motivaţia condamnaţilor pentru „vătămare corporală gravă”

Surse

Deţinuţ i

Rechizitoriu Personal din %

penitenciar %

%

Tipuri de motivaţie 1

Provocat de victimă

45,7

-

-

2

Conflict sub influenţa alcoolului

8,5

30,6

35,6

3

Pentru a se apăra de victimă

10,2

-

5,1

4

Surprins în altă infracţiune

-

-

10,2

5

Îndemnat de prieteni

8,5

-

-

6

Răzbunare (sub influenţa alcoolului)

5,1

3,4

-

7

Probleme financiare sau de proprietate

5,1

1,7

-

69

cu victima 8

Gelozia

5,1

-

3,4

9

A fost umilit de victimă

1,7

-

-

10 Lipsă rechizitoriu

-

10,2

1,7

11 Nu recunoaşte

1,7

-

-

12 Nu poate justifica

8,4

-

-

13 Alt răspuns

-

1,7

-

14 Non-răspuns (nespecificat)

-

52,4

44

100

100

100

15

Tota l

Observăm în tabelul de mai sus discrepanţe majore între ce declară deţinuţii şi ceea ce au ajuns să cunoască personalul din penitenciarele în care aceştia îşi execută pedeapsa: deţinuţii motivează fapta prin provocarea de către victimă (45,7%), prin nevoia de a se apăra (10,2%) sau prin presiunea grupului de prieteni (8,5%) în timp ce personalul corecţional consideră ca ceea ce explică trecerea la act a fost conflictul şi faptul că deţinutul a fost surprins în timpul săvârşirii altei infracţiuni, de regulă, furt sau viol (10,2%). Menţionăm, de asemenea, procentele mari în care , în rechizitoriu, nu se fac referiri precise la motivaţia infracţională dar şi cele în care personalul din penitenciare nu se pronunţă referitor la cazurile investigate de noi.

70

Deţinuţii condamnaţi pentru „tâlhărie” Date semnificative - mai mult de jumătate din deţinuţi (52%) au vârsta cuprinsă între 26 şi 35 de ani, urmând intervalul 22-25 (20,4%) şi 18-21 de ani (18,4%); - după studii, predomină cei cu 5-8 clase (38,8%), liceu (27,6%) şi şcoală profesională (19,4%); - după starea civilă, cei mai mulţi deţinuţi sunt necăsătoriţi (54%) sau trăiesc în concubinaj şi au copii (25,5%); - deţinuţii investigaţi sunt recidivişti în proporţie de 51% iar 59% din ei au antecedente penale; - provin din mediul urban (57%), din familii organizate (75,5%) şi de condiţie modestă (73,5%), au o stare de sănătate bună (70,4%) nu sunt dependenţi de alcool şi nici de droguri; - înainte de comiterea faptei, 37,8% din deţinuţii apreciază că aveau o situaţie materială bună, 31,6% medie şi doar 29,6% precară; - fapta a fost comisă mai ales în mediul urban (73,5%), în spaţiul public (75,5%), în zilele lucrătoare (76,5%); - în 75,5% din cazuri, victimele erau bărbaţi din care 70% necunoscuţi înainte; - sentimentele deţinuţilor faţă de victimă au fost diverse: că o pot domina (28,6%), teamă (16,3%), enervare (8,2%), dezamăgire (8,2%), nemulţumire (7,1%), furie (6%); după comiterea faptei, deţinuţii afirmă că au resimţit teamă (24,5%), că au comis o greşeală (20,4%), satisfacţie (18,4%) , că au făcut o nedreptate (15,3%), panică (10,2%); - după consumarea faptei deţinuţii s-au predat poliţiei (9,2%), au recunoscut după identificare (50%), au încercat să ascundă fapta (18,4%), iar 20,4% nu recunosc fapta de care sunt acuzaţi; - fizic, victima era percepută ca fiind mai slabă (47%), egală ca forţă (26,5%) sau mai puternică (22,4%); - fapta a fost spontană în 75,5% din cazuri iar 55% din deţinuţi afirmă că au luat în considerare posibilitatea de a nu fi descoperiţi; 77,6% din ei nu s-au gândit la consecinţele faptei asupra victimei; - pedeapsa primită e apreciată ca fiind prea aspră de 80,6% din condamnaţi.

Motivaţia condamnaţilor pentru “tâlhărie”

71

Surse

Tip de motivaţie

Deţinuţ i

Rechizitori u

%

%

Personal penitenciar %

1

Câştig uşor

-

26,6

19

2

Lipsuri materiale

20,5

15,2

12,7

3

Sub influenţa alcoolului

19,3

2,9

4,8

4

Influenţa prietenilor

18,4

1,9

6,4

5

Provocat de victimă

13,3

-

-

6

Pentru a trăi mai uşor

7,2

-

-

7

A avea bani pentru distracţie, aventură

-

1,9

7,7

8

Educaţie precară

-

-

5,7

9

“Unii au prea mult, alţii prea puţin”

2

-

-

1 0

Pentru a cumpăra droguri

2

-

-

1 1

Pentru a fi respectat de ceilalţi

2

-

-

1 2

Din răzbunare

2

1

1

1 3

Pentru a recupera o datorie

-

1,9

-

1 4

Tulburări psihice

-

-

1

1 5

Nu poate justifica

4,1

-

-

72

din

1 6

Nu recunoaşte fapta

8,2

-

-

1 7

Lipsă rechizitoriu

-

6,7

-

1 8

Nu rezultă (nespecificat)

-

40

35

1 9

Alt răspuns

1

-

-

2 0

Non-răspuns

-

1,9

6,7

100

100

100

2 1

Total

- motivele invocate mai frecvent de deţinuţi sunt, în ordine, lipsurile materiale, consumul de alcool, îndemnul prietenilor, provocarea de către victimă şi căutarea unui trai mai uşor; - în rechizitoriu se menţionează mai des faptul că deţinuţi au urmărit un câştig uşor sau lipsurile materiale; - personalul din penitenciar are în vedere ca motive principale: câştigul uşor, lipsurile materiale, căutarea banilor pentru distracţie şi aventură, influenţa prietenilor, educaţia precară şi, în sfârşit, consumul de alcool.

Deţinuţii condamnaţi pentru infracţiunea de „furt” Date semnificative - cei mai mulţi au vârsta cuprinsă între 26 şi 35 de ani (41%), urmând cei de 22-25 de ani (23,8%); - după studii, deţinuţii se repartizează mai frecvent în doua grupe: 5-8 clase (31,4%) şi liceu (30,5%);

73

- jumătate din deţinuţi sunt necăsătoriţi (48,6%), 18% trăiesc în concubinaj şi au copii iar 13,3% sunt căsătoriţi şi au, de asemenea copii; - jumătate din deţinuţi sunt recidivişti dar numărul celor cu antecedente penale este de 70,5%; - provin preponderent din mediul urban (56,2%), din familii organizate (64,8%), sunt sănătoşi fizic şi psihic (53,3%), nu sunt dependenţi de alcool sau droguri; - deţinuţii afirmă că au crescut în familii modeste (68,6%), sărace (20%) şi bogate (10,5%) iar situaţia lor materială era bună (28,6%), medie (36,2%) şi precară în 35,2% din cazuri; - la data arestării, 44,8% nu aveau nici o ocupaţie, 27,8% erau muncitori calificaţi, 4,7% erau şomeri; infracţiunea a fost comisă împreună cu alţii în 51,4%, in mediul urban (67,6%), victima fiind un bărbat (59%), o femeie (17%) sau o instituţie 14,3; - victima (în cazul persoanelor) nu era cunoscută înainte de furt (64,8%) şi nu era rudă cu deţinutul (95,2%); - mare parte din deţinuţi se considera vinovaţi de fapta comisă (71,4%) deşi doar jumătate din ei (52,4%) consideră că au greşit; - întrebaţi ce au simţit faţă de victimă, ei au declarat: 18% - regret, 15,2% - milă, 9,5% - ruşine, 41% - nimic; doar 9,5% s-au gândit la consecinţele infracţiunii asupra victimei ; - după spusele deţinuţilor, infracţiunea a fost spontană în 51,4% din cazuri şi pregătită în 30,5% din acestea; considerăm totuşi că procentul infracţiunilor pregătite din timp este totuşi mai mare, având în vedere că mai mult de jumătate din cei investigaţi (54,3%) au luat în considerare situaţia că ar putea fi prinşi; - comparativ cu infracţiunea, pedeapsa e considerată mai grea de 53,3% din deţinuţi şi doar 40% din aceştia o apreciază ca fiind pe măsura faptei. Motivaţia condamnaţilor pentru “furt”

Surse

Deţinuţi Rechizitoriu Personal din %

%

penitenciar%

26,7

15,2

12,4

26,6

19

-

-

Tip de motivaţie 1

Lipsuri materiale

2

Câştig uşor

-

3

Pentru a trăi mai uşor

15,2 74

4

A avea bani pentru distracţie, aventură

14,3

1,9

7,7

5

Sub influenţa alcoolului (drogului)

10,5

2,9

4,8

6

Influenţat de prieteni

-

1,9

6,7

7

Mediu de precară

-

-

5,7

8

Pentru a cumpăra droguri

3,8

-

-

9

Pentru a se răzbuna

2,9

1

1

1 0

Din invidie

2,9

-

-

1 1

„Unii au prea mult, alţii prea puţin”

1

-

-

1 2

Victima îmi datora bani

2,9

2,9

-

1 3

Tulburări psihice

-

-

1

1 4

Nu poate justifica

3,8

-

-

1 5

Alt răspuns

16

-

-

1 6

Lipsa rechizitoriu

-

6,7

-

1 7

Nu rezulta (nespecificat)

-

39

35

1 8

Non-răspuns

-

1,9

6,7

provenienţă,

educaţie

75

1 9

Total

100

100

100

Observam diferenţe majore între cele trei surse de date în ce priveşte motivaţia infracţională: - deţinuţii pun accent pe lipsurile materiale, pe dorinţa de a duce un trai mai uşor; - în rechizitoriu se accentuează faptul că delincvenţii au urmărit în primul rând un câştig uşor (mai ales la recidivişti – 30% si la cei din mediul rural – 32,6%) şi abia pe locul secund apar lipsurile materiale la tinerii de 2635 de ani (32,6% si la condamnaţii care provin din mediul urban – 27%); - personalul din penitenciare lărgeşte plaja motivaţională, stabilind următoarea ierarhie: câştig uşor (la persoanele necăsătorite – 20%), lipsuri materiale, nevoia de bani pentru distracţie, influenţa grupului de prieteni, educaţia precară, consumul de alcool.

Deţinuţii condamnaţi pentru „înşelăciune” Date semnificative - vârsta : peste 46 de ani - 34,5%, 36-45 de ani - 31%, 26-35 de ani - 25,3% ; - studii: liceu - 33,3%, facultate - 20,7%, şcoală profesională - 24%; - starea civilă : căsătoriţi, cu copii - 37,9%, divorţaţi, cu copii - 27,6%, necăsătoriţi 16%; - starea de recidivă: recidivişti - 47%; 62% au antecedente penale; - 56,3% provin din mediul urban, din familii organizate (83,9%), cu un nivel ridicat de bunăstare în 17,2% din cazuri sau modest (65,5%); deţinuţii consideră că înainte de a comite infracţiunea, situaţia lor materială era bună (50,6%), medie (35,6%) şi precară doar în 13,8% din cazuri; - deţinuţii nu sunt dependenţi de alcool sau droguri, dar 42,5% au probleme medicale de sănătate sau/şi psihiatrice (4,6%); 76

- ocupaţia deţinuţilor la data arestării: 30,6% erau muncitori calificaţi, 10,3% erau patroni sau directori de firme, 8% aveau ocupaţii intelectuale, 6,8% erau tehnicieni şi maiştri, 16% erau şomeri sau fără ocupaţie; fapta a fost comisă cel mai frecvent singur (65,5%) şi în mediul urban (80,5%); - victimele au fost: instituţii (34,5%) , bărbaţi (35,6%) şi femei (12,6%); - deţinuţii afirmă că fapta a fost comisă din neglijenţă (33,3%), că a fost pregătită din timp (29,9%) şi spontană în 25,3% din cazuri; - au fost convinşi că nu vor fi descoperiţi (62%) iar 64,4% nu s-au gândit la consecinţele faptei lor asupra victimei; - pedeapsa primită e apreciată ca fiind mai grea decât fapta comisă de 77% din deţinuţi.

Motivaţia condamnaţilor pentru „înşelăciune”

Surse

Deţinuţ i

Bani câştigaţi uşor

2

%

%

Tipuri de motive 1

Rechizitoriu Personal din penitenciare %

-

25,5

35,8

Pentru a trăi mai uşor

24

-

-

3

Lipsuri materiale

17,2

-

1,1

4

A avea aventură

3,4

-

-

5

Răzbunare

3,4

-

1,1

6

„Unii au prea mult, alţii prea puţin”

3,4

-

-

7

Pentru a recupera o datorie

2,3

3,4

-

8

Nesocotirea oamenilor şi a legilor

-

-

bani

pentru

distracţie,

77

3,4

9

Sub influenţa alcoolului

-

2,3

-

1 0

Tulburări psihice

-

-

2,3

1 1

Îndemnat de prieteni

1

-

2,3

1 2

Apartenenţa la un grup infracţional

-

1,1

-

1 3

Din neglijenţă

-

-

1,1

1 4

Pentru a fi respectat de alţii

1

-

-

1 5

Pentru a achita o datorie

1

-

-

1 6

Nu recunoaşte fapta

27,4

2,3

9,2

1 7

Nu poate justifica

13,6

-

-

1 8

Alt răspuns

2,3

26,3

3,2

1 9

Nu rezulta (nespecificat)

-

23

34,8

2 0

Lipsa rechizitoriu

-

9,2

-

2 1

Non-răspuns

-

6,9

5,7

100

100

100

2 2

Total

78

Există o discrepanţă majoră între motivaţia infracţională expusă de deţinuţi ( căutarea unui trai mai uşor – mai pregnant la absolvenţii de liceu - şi lipsurile materiale) şi motivaţia reţinută în rechizitoriu şi în aprecierile personalului din penitenciare - bani câştigaţi uşor ( 33,3% din cei căsătoriţi şi care au copii, 31,6% la cei din mediul rural, posibilitatea însuşirii ilegale a unor bani pentru 22,4% din cei proveniţi din mediul urban). În ce priveşte dorinţa de câştig uşor, personalul din penitenciare o apreciază ca fiind egal distribuită între deţinuţii proveniţi din oraşe şi cei din mediul rural.

Deţinuţii condamnaţi pentru „trafic de stupefiante” Date semnificative - în general, traficanţii de droguri au vârsta mai mare decât consumatorii: 46,3% au între 26 şi 35 de ani iar 20,4% au peste 36 de ani; - studiile acestora sunt ridicate : 33,3% - liceu, 5,6% - şcoală postliceală, 3,7% facultate ; - jumatate din deţinuţii investigaţi sunt necăsătoriţi, urmând în ordinea frecvenţei cei căsătoriţi şi care au copii (24%), şi cei care trăiesc în concubinaj şi au copii (13%) ; - 61% din deţinuţi sunt nerecidivisti dar 48% au antecedente penale ; - au o stare bună de sănătate (74%), provin din mediul urban (70,4%), din familii organizate în care au existat relaţii bune ; - din toţi deţinuţii investigaţi, 13% erau dependenţi de alcool şi 42,6% de droguri ; - la data arestării, ocupaţiile predominante ale traficanţilor de droguri erau : 26% muncitori calificaţi, 13% - elevi/studenţi, 9% - patroni de firme ; 5,6% afirmă că trăiau exclusiv din vânzarea drogurilor iar 31,5% nu aveau nici o ocupaţie ; - prima dată au consumat droguri la vârsta de 15-18 ani 27,8% din deţinuţi, la 19-21 de ani 16,7% iar la 22-25 de ani 13% ; în 57,4% din cazuri acest lucru a avut loc în grup ; - consumul este motivat astfel : curiozitate - 44,4%, la îndemnul prietenilor – 20,4%, pentru că este la modă – 5,6%, pentru a arată că e puternic – 2% ; referitor la frecvenţa consumului de droguri, 20% afirmă că era foarte des, 24% că era des iar 11% uneori ; - persoanele care cumpărau droguri aveau vârsta cuprinsă între 22 şi 25 de ani (22,2%), între 26-35 de ani (18,5%) şi între 18 şi 21 de ani – 16,7% ; aceste persoane proveneau din familii foarte bogate (14,8%), bogate (35%) sau modeste (22%) ;

79

- cumpărătorii erau recrutaţi dintre sau prin intermediul prietenilor (50%), la petreceri, în baruri sau discoteci (5,7%), prin etalarea mărfii (1,9%) ; cel mai frecvent, cumpărătorii veneau direct la dealer (74%), întâlnirea având loc într-un loc public (59%), în casa cumpărătorului (13%) sau la locuinţa deţinutului (11%) ; - în viziunea deţinuţilor motivele pentru care cumpărătorii consumau droguri erau: dorinţa de distracţie şi aventură – 24%, pentru a se simţi bine – 18,5%, curiozitatea – 18,5%, pentru că nu sunt înţeleşi de ceilalţi – 5,6%, pentru a deveni mai puternici – 3,7%, pentru că sunt îndemnaţi de prieteni – 3,7%; - drogurile vândute erau aduse din străinătate (65%), fiind preferate cele ieftine de sinteză ( 33,3% injectabile, 28% care se inhalează şi 20% care se prizează) . Motivaţia condamnaţilor pentru « trafic de stupefiante »  Surse

Deţinuţ i

Tipuri de motivaţie

Rechizitori u

Personal din penitenciare

%

%

-

16,7

45

-

35

-

%

1

Pentru bani

2

Apartenenţa infracţional

3

Pentru a cumpăra droguri

20,6

13

24,2

4

Pentru distractie, aventură

14,8

-

4,7

5

Lipsuri materiale

14,8

-

-

6

La îndemnul prietenilor

9,2

-

-

7

Solicitat de cumpărători

11

-

-

8

Pentru a deveni cineva

11

-

1,9

9

Pentru a trăi în lux

-

-

3,8

1 0

Pentru a ajuta un prieten

3,7

-

-

la

un

grup

80

1 1

Pentru a trăi mai uşor

3,7

-

-

1 2

Nu a ştiut că transportă droguri

5,6

-

-

1 3

Nu rezultă (nespecificat)

-

29,6

18,5

1 4

Lipsă rechizitoriu

-

3,7

-

1 5

Nu recunoaşte fapta

5,6

2

1 6

Alt răspuns

-

-

1,9

1 7

Total

100

100

100

Datele privind motivaţia infracţională rezultate din rechizitorii şi cele recoltate de la personalul din penitenciare, diferă destul de mult de cele furnizate de deţinuţi : interesul pentru bani, apartenenţa la un grup infracţional constituit şi cumpararea drogurilor pentru propria utilizare, figurează pe primele locuri . În schimb, deţinuţii accentuează lipsurile materiale, relaţiile de prietenie, efortul de a deveni « cineva » (mai ales in cazul detinutilor necasatoriti, recidivisti sau a celor proveniti din mediul urban) şi achizitionarea drogurilor pentru consum personal.

Deţinuţii condamnaţi pentru « luare de mită » Date semnificative - vârsta : 38,9% au peste 46 de ani, 16,7% au între 36 si 45 de ani iar 27,8% au între 26 si 35 de ani ; - studii : jumătate au studii universitare, 16,7% au urmat şcoli postliceale iar 11% au terminat liceul ; 81

- starea civilă : căsătoriţi, cu copii – 44,4%, necăsătoriţi – 16,7%, concubinaj, cu copii – 11% ; - starea de recidivă : 77,8% sunt nerecidivişti iar 22,2% au antecedente penale ; - două treimi provin din mediul urban, din familii organizate ; - ocupaţia la data arestării : directori – 22,2%, gestionari – 16,7%, muncitori – 16,7%, militari – 11%, administratori – 5,6%, funcţionari publici – 5,6%, medici – 5,6% ; - deţinuţii investigaţi afirmă că înainte de a comite fapta situaţia lor materială era bună (61%), medie (27,8%) sau precară (11%) ; - deţinuţii se consideră vinovaţi de infracţiune (33,3%), urmând apoi atribuirea vinovaţiei altor persoane – victimei (27,8%), anturajului (16,7%) şi instigatorilor (11%) ; - deşi jumătate din deţinuţi afirmă că fapta a fost spontană, în aceeaşi proporţie credeau că nu vor fi descoperiţi ; - pedeapsa primită e considerată severă de 61% din condamnaţi. Motivaţia condamnaţilor pentru “luare de mită »

Surse

Tipuri de motivaţie

Deţinuţ i

Rechizitori u

Personalul din penitenciar %

%

%

-

72,2

5,6

-

-

61

1

Pentru bani, lux

2

Câstig materiale

3

Pentru a trăi mai uşor

23,4

-

-

4

Victima a cerut

17,7

-

-

5

Lipsuri materiale

17,7

-

-

6

Pentru a ajuta un prieten

12,2

-

-

7

Legislaţie neclară

12,2

-

-

8

Exploatarea poziţiei sociale

-

-

11,1

uşor,

foloase

82

9

Indemnat de prieteni

1 0

Probleme etice

1 1

Nu recunoaşte (înscenare)

11,2

1 2

Nu rezultă (nespecificat)

-

1 3

deontologice

Total

şi

5,6

-

-

-

-

5,6

11,1

16,7

100

16,7

-

100

100

Chiar dacă există unele nuanţe, la toate cele 3 surse de date, găsim aceeaşi motivaţie : banii şi exploatarea poziţiei sociale.

Deţinuţii condamnaţi pentru « proxenetism » Date semnificative -

vârsta : 36,8% au între 36 şi 45 de ani 31,6% au între 26 şi 35 de ani ; studii : - 28,9% au între 5 şi 8 clase - 21% sunt absolvenţi de liceu - 21% au terminat o şcoală postliceală - starea civilă: - 28,9% sunt căsătoriţi şi au copii - 23,7% nu sunt căsătoriţi - 15,8% trăiesc în concubinaj şi au copii - 13,2% sunt divorţaţi şi au copii - jumătate din deţinuţii acestei categorii sunt nerecidivişti dar 68,4% au antecedente penale; - provin din familii organizate 86,8%, din mediul urban 71%, iar la data arestării 63,2% nu aveau un loc de muncă, 13,2% erau muncitori zilieri şi 10,5% lucrau în agricultură; - 63,2% afirmă că au fost înşelaţi în dragoste

83

- 40% au organizat activitatea de proxenetism împreună cu alţii, mai ales în mediul urban 76,3%, - pentru un proxenet lucrau în jur de 3-5 fete care şi-au oferit singure serviciile (65,8%) sau au fost cumpărate de alt proxenet; - clienţii erau, în general, necunoscuţi dar persoane cu venituri mari (39,5%) sau medii (34,2%), care veneau singure (28,9%), erau abordaţi pe stradă (26,3%) sau erau recomandaţi de un client mai vechi (26,3%); clienţii erau de vârste diferite dar mai frecvent cei de 26-35 de ani; - întâlnirile aveau loc la domiciliul clientului (26,3%), în casa proxenetului (21%) sau într-o casă special amenajată (21%); - doar jumătate din deţinuţi se consideră vinovaţi (55,3%); - 63,5% consideră pedeapsa primită ca mai aspră decât fapta şi argumentează acest lucru prin comparaţia cu alte fapte sau prin faptul că fetele îşi ofereau singure serviciile; - deţinuţii condamnaţi pentru proxenetism mai cred că: - femeia are dreptul să facă ce doreşte cu corpul ei 86,8%; - prostituţia e o meserie ca toate celelalte 63,2%; - rolul femeii e de a satisface plăcerile bărbatului 52,6%. Motivaţia condamnaţilor pentru “proxenetism » Sursă Tipuri de motive 1

Sursă de bani

2

Deţinuţi Rechizitori u % %

Personal penitenciare %

-

71,1

73,8

Lipsuri materiale

44,8

-

-

3

Pentru a trăi mai uşor

28,9

-

-

4

La îndemnul prietenilor

7,9

2,6

-

5

Apartenenţă la grup infracţional

-

-

7,9

6

Pentru a fi respectat de ceilalţi (a ieşi în evidenţă)

2,6

5,3

-

7

Nu recunoaşte

7,9

5,3

2,8

8

Nu poate justifica

7,9

-

-

84

din

9

Non-răspuns

1 0

Total

-

15,7

15,8

100

100

100

Deţinuţii condamnaţi pentru “trafic de influenţă » Date semnificative -

aceşti condamnaţi au o vârstă înaintată : 48% au peste 46 de ani iar 32% au între 36 şi 45 de ani; după studii, 24% sunt absolvenţi de facultate iar 36% au liceul; starea civilă : 44% sunt căsătoriţi şi au copii, 24% sunt divorţaţi şi au copii 12% trăiesc în concubinaj şi au copii ; - 64% sunt nerecidivişti dar 52% au antecedente penale ; - provin din mediul urban (52%), lucrau în sectorul privat (68%), 44% aveau funcţii de conducere ; - fapta a fost realizată într-o instituţie (36%) iar cel « influenţat » era bărbat (72%) ; - după comiterea faptei, 40% s-au temut iar 16% au simţit că au devenit vulnerabili ; - pedeapsa este considerat[ mai grea decât fapta în 88% din cazuri. Motivaţia condamnaţilor pentru “trafic de influenţă » Surse

Tipuri de motivaţie

Deţinuţ i

Rechizitori u

%

%

Personal din penitenciare %

1

Pentru bani, lux

-

52

24

2

Pentru a ajuta un prieten

36

-

-

3

Pentru a obţine un post

-

-

32

4

Lipsuri materiale

-

24

-

5

Pentru a fi respectat de alţii

12

-

-

6

Aveam puterea de decizie

8

-

-

7

Pentru a scăpa de urmărirea penală

8

-

-

85

8

Pentru un trai mai bun

-

4

-

9

Din răzbunare

-

-

4

1 0

Tulburări psihice

-

-

4

1 1

Contra-serviciu

-

-

4

1 2

Nu recunoaşte fapta

36

-

8

1 3

Nu rezultă (nespecificat)

-

-

16

1 4

Lipsă rechizitoriu

-

4

-

1 5

Alt răspuns

-

8

-

1 6

Non-răspuns

-

8

8

1 7

Total

100

100

100

Deţinuţii condamnaţi pentru « infracţiuni la legea circulaţiei » Date semnificative - vârsta: 32% au vârsta cuprinsă între 26 şi 35 de ani 30,4% între 36 şi 45 de ani 21,4% au vârsta peste 46 de ani; - studii: şcoală profesională - 35,7% liceul - 28,6% V-VIII clase - 17,9%;

86

- starea civilă : 37,5% sunt căsătoriţi şi au copii 17,9% trăiesc în concubinaj şi au copii 14,3% sunt necăsătoriţi; - provin din familii organizate (78,6%); 55,4% au domiciliul în mediul rural ; sunt muncitori 21,4%, fără ocupaţie sau şomeri 19,7%, agricultori 14,3% ; - doar 10,7% recunosc că sunt dependenţi de alcool  deşi la data ultimei infractiuni 46,4% din cei chestionati recunosc că au fost sub influenţa alcoolului ; - la data comiterii infractiunii, doar 41% aveau carnet iar 3,6% îl aveau suspendat ; - experienţa de conducere a vehiculului era de un an pentru 8,9% din deţinuţi, 2-5 ani pentru 23,2% , 5-10 ani pentru 7% iar 41% aveau o experienţă de peste 10 ani ; restul nu aveau carnet (19,6%) ; - 55,4% din subiecţi mai fuseseră sanctionaţi în baza legislaţiei rutiere ; - accidentul s-a soldat cu răniţi în 10,7% din cazurile investigate, cu morţi în 1,8% şi cu pagube materiale în 28,6% - 53,6% din infracţiuni s-au produs în mediul urban şi 39,3% în mediul rural ; - după infracţiune 44,6% din deţinutţ au aşteptat la locul accidentului iar 14,3% au fugit de la locul faptei . Motivaţia condamnaţilor pentru “infracţiuni la legea circulaţiei” Surse

Deţinuţi

Rechizitoriu

Personal din penitenciare %

%

%

64,3

5,4

1,8

Tipuri de motivaţie 1

“Este vina (neatenţie)

mea”

2

Teribilism la volan

-

1,8

28,6

3

Am consumat alcool

5,3

19,6

21,4

4

Permis suspendat

-

8,9

7,1

5

Influenţa prietenilor

-

-

7,1

6

Atitudinea poliţistului

5,3

1,8

-

7

Oboseala, a adormit la

5,3

1,8

-

87

volan 8

Starea drumului

3,6

-

-

9

Starea tehnică vehiculului

a

3,6

-

-

10 Necunoaşterea regulilor de circulaţie

1,8

-

-

11 Condiţiile atmosferice

1,8

-

-

12 Vina persoanei care i-a împrumutat maşina

1,8

-

-

13 Nu avea permis

-

19,6

-

14 Vehiculul era furat

-

1,8

-

15 Vina victimei

1,8

-

-

16 Alt participant la trafic

1,8

-

-

17 Nu poate justifica

-

14,3

-

18 Alt răspuns

-

1,8

5,4

3,6

23,2

28,6

100

100

100

19 20

Non-răspuns (nespecificat) Total

Deţinuţii cu vârsta de 36-45 de ani oferă cel mai mare procent de recunoaştere a faptului că sunt singurii vinovaţi de fapta comisă 70%, urmănd cei cu vârsta peste 46 de ani - 66,7% şi cei de 26-35 de ani - 50%. Din punctul de vedere al mediului de provenienţă, 56% din cei din mediul rural afirmă că sunt singurii vinovaţi ai celor întâmplate în timp ce persoanele din mediul urban îşi recunosc vina doar în procent de 44%. Faptul că au consumat alcool e recunoscut doar de 15,8% din recidivişti în timp ce nerecidiviştii recunosc acest lucru în proporţie de 27,8%.

88

Deţinuţii condamnaţi pentru “abandon de familie » Date semnificative -

vârsta : 38,9% au vârsta cuprinsă între 36 şi 45 de ani 31,5% au peste 46 de ani 24%

-

au vârsta între 26 şi 35 de ani

studii : 29,8% au absolvit liceul, 29,6% aveau o şcoală profesională iar 26% aveau V-VIII clase ; ocupaţia : muncitori calificaţi – 32,8% muncitori necalificaţi – 26% agricultori – 16,8%

-

-

starea de recidivă : 46,3% sunt recidivişti dar 66,7% au antecedente penale ; în procent semnificativ, locuiesc în mediul rural (63%) şi provin din familii organizate (70,4%) dar în care tatăl consuma alcool (37%) sau chiar amândoi părinţii (5,6%) ; deţinuţii s-au căsătorit din dragoste (44,4%), pentru a fi în rândul lumii (11%), pentru că soţia a rămas însărcinată (9,3%), pentru a fi mai bine îngrijit (5,6%), la presiunea altora (5,6%), pentru a se putea cuminţi (2%) ; 44,4% din deţinuţi aveau 1 copil, 22,2% aveau 2 copii, 16,7% aveau 3 copii, 5,6% aveau 4 copii iar 3,7% aveau mai mult de 4 copii; înainte de abandon, deţinuţii apreciază că relaţiile cu soţia erau bune în 55,6% din cazuri şi proaste în 37% din cazuri ; relaţiile cu copiii erau bune (83,3%) ; deţinuţii consideră în procent de 31,5% soţia vinovată de situaţia creată, pe ei înşişi în 26% din cazuri, pe ambii în 13% din cazuri, socrii în 14,8% cazuri, proprii părinţi în 5,6% din situaţii ; deţinuţii declară că înainte de abandon au simţit faţă de soţie dragoste (31,5%), indiferenţă (29,6%), milă (13%), ură (13%) ; faţă de copii au simţit dragoste (74%) sau milă (16,7%) ; 53,7% din deţinuţi declară că s-au gândit la consecinţele faptei lor asupra soţiei şi copiilor ; 89

-

pedeapsa primită e considerată mai grea decât fapta de către 66,7% din cei chestionaţi, motivând acest lucru prin faptul că copiii nu sunt ai lor (5,6%), nu e singurul responsabil de tot ce s-a întâmplat (3,7%), că nu s-a ţinut cont de anumite circumstanţe atenuante (2%), etc. Motivaţia condamnaţilor pentru “abandon de familie » Surse Tipuri de motive

Deţinuţ i

Rechizitori u

Personal din penitenciar %

%

%

54,8

3,8

5,6

1

Neînţelegeri cu soţia

2

Dezinteres pentru familie

-

22,2

1,9

3

Rea credinţă

-

22,2

22,6

4

Tulburări psihice

-

-

14,9

5

Lipsuri materiale

10,3

13

9,3

6

“Nu a fost căsătorit”

5,7

-

-

7

“Voiam să-mi trăiesc viaţa”

3,8

-

-

8

“Îmi îngreunau existenţa”

3,8

-

-

9

Atmosfera din casă

3,8

-

-

1 0

Educaţie precară

-

-

3,7

1 1

“Căsătorie forţată”

-

-

3,7

1 2

“Pentru a se răzbuna”, din orgoliu

1,9

-

1,9

1 3

Neînţelegeri cu socrii

1,9

-

-

1

Înşelat de soţie

1,9

-

-

90

4 1 5

Nu recunoaşte copiii

-

1,9

1,9

1 6

Iubea altă femeie

-

1,9

-

1 7

Nu poate justifica

3,6

-

-

1 8

Alt răspuns

8,5

7,4

17,8

1 9

Nu recunoaşte

-

1,9

3,7

2 0

Non-răspuns

-

14,7

13

2 1

Lipsă rechizitoriu

-

11

-

2 2

Total

100

100

100

Analiza atentă a datelor mai relevă câteva aspecte interesante: „neinţelegerile cu soţia” apare mai frecvent la deţinuţii cu vârsta cuprinsă între 36 şi 45 de ani (la 66,7% din cei de aceeaşi vârstă), la nerecidivişti (55,2%), la cei care au doar un copil şi la deţinuţii care provin din mediul rural (52,9%). În rechizitoriu, găsim la aceste categorii de deţinuţi consemnate ca motivaţii mai ales “reaua credinţă” şi “dezinteresul faţă de familie”, la care, personalul din penitenciare, adaugă “imaturitatea afectivă” în cei priveşte pe condamnaţii din mediul urban.

Deţinuţi condamnaţi pentru « viol » Date semnificative

91

-

în mod neaşteptat, deţinuţii condamnaţi pentru viol au o vârstă destul de înaintată: 45% au între 36 şi 45 de ani iar 17,6% au peste 46 de ani ; - studii: - liceu - 29,7% - şcoală profesională - 25,3% - V-VIII clase - 25,3% - starea civilă: - 39,6% necăsătoriţi - 20,9% concubinaj, cu copii - 15,4% căsătoriţi, cu copii - starea de recidivă: 48,4% recidivişti; - familia de origine este organizată în 71,4% din cazuri şi doar 3,3% din toţi deţinuţii investigaţi afirmă că au fost abuzaţi sexual în copilărie; - 53,8% provin din mediul rural ; - ocupaţia la data arestării : 27,5% erau pensionari, 24,2% erau patroni de firme, 8,8% lucrau în domeniul serviciilor, 4,4% erau militari; - aproximativ jumătate din deţinuţi (45%) recunosc că au fost înşelaţi de o femeie dar nu oferă explicaţii privind cauzele; apreciem interesant de remarcat faptul că doar 53,8% din deţinuţii care au comis violuri, se consideră buni parteneri de sex; - la aceşti deţinuţi găsim o serie de idei eronate care explică în mare măsură fapta comisă: 49,5% consideră că rolul femeii este de a satisface plăcerile bărbatului; 67% cred că femeile sunt responsabile pentru viol din cauza modului cum se îmbracă şi cum se poartă; 37,4% cred că nu e nevoie ca un bărbat să fie curtenitor cu femeile; 51,6% apreciază că nu poate fi vorba de un viol în cazul că fostul prieten sau iubit obligă o femeie să aibă raporturi sexuale cu el (procentul creşte la 67% când este vorba de soţ); - în ce priveşte vârsta victimelor, procentele cele mai mari le regăsim la cele de 15-18 ani (23%), la 11-14 ani (17,6%), la 19-21 de ani (13,2%) şi la femeile de peste 41 de ani (13,2%); - fapta a fost comisă în spaţiul public (50,5%), în casa victimei (23%), în casa agresorului (14,3%) sau la un prieten comun (11%); - victima era cunoscută dinainte în două treimi din situaţii (în 14,3% din cazuri relaţiile fiind de rudenie). Motivaţia condamnaţilor pentru “viol” Surse Tipuri de motive

Deţinuţ i %

92

Rechizitoriu Personal penitenciare % %

din

1

Sub influenţa alcoolului sau drogului

33

31,8

31,8

2

Satisfacerea nevoilor sexuale

9,8

30,8

24,2

3

Provocat de victimă

18,7

2,2

-

4

Din răzbunare

5,5

5,5

8,8

5

La îndemnul prietenilor

7,7

-

-

6

Tulburări psihice

-

1,1

7,7

7

Pentru a se distra

5,5

3,3

1,1

8

Din plăcerea de a viola

-

5,5

-

9

Educaţie precară

-

4,4

3,3

1 0

O iubea

-

4,4

3,3

1 1

Din gelozie

-

1,1

-

1 2

Nu consideră fapta o infracţiune

-

-

4,4

1 3

Nu recunoaşte

19,8

8,8

11

1 4

Nu poate justifica fapta

-

-

3,3

1 5

Non-răspuns

-

1,1

1,1

1 6

Total

100

100

100

93

Deţinuţi condamnaţi pentru « violare de domiciliu » Date semnificative - vârsta : 42% au 26-35 de ani iar 30% au 36-45 de ani; - studii : 40% au V-VIII clase, 20% au absolvit o şcoală profesională iar 18% au terminat liceul ; - starea civilă : 28% sunt necăsătoriţi 22% sunt căsătoriţi şi au copii 22% trăiesc în concubinaj şi au copii - starea de recidivă: 52% sunt recidivişti şi 64% au antecedente penale; - provin mai ales din mediul rural (58%), familia de origine a fost organizată în 80% din cazuri; - 40% sunt muncitori necalificaţi, 16% sunt agricultori, 28% nu au nici o ocupaţie; - infracţiunea a fost comisă în mediul rural (70%), au acţionat singuri (64%), deţinuţii apreciază că situaţia lor materială înainte de infracţiune era bună (34%), medie (44%) şi precară doar în 22% din cazuri; - victima era dinainte cunoscută pentru 78% din detinuti iar în 22% din cazuri erau chiar rude; - după comiterea infracţiunii, 42% din deţinuţi declară că au regretat, iar 34% afirmă că nu au simţit nimic deosebit; - 58% din cei chestionaţi nu s-au gândit că vor fi descoperiţi iar 74% nu au luat în calcul consecinţele faptei lor asupra victimei; - pedeapsa primită e considerată de 76% din deţinuţi ca mai grea decât fapta comisă .

Motivaţia condamnaţilor pentru “violare de domiciliu” Surse

Deţinuţi

94

Rechizitoriu Personal

din

Tipuri de motive

%

%

penitenciare %

1

Sub influenţa alcoolului

26

12

-

2

Pentru a recupera bani

18

8

4

3

Din răzbunare

14

-

6

4

Pentru uşurinţa de a câştiga bani

-

12

6

5

Lipsuri materiale

8

-

6

6

Pentru a se distra

6

-

-

7

Din invidie

6

-

-

8

Educaţie precară

-

-

6

9

Pentru a obţine anumite bunuri materiale

-

6

-

1 0

Tulburări psihice

-

-

6

1 1

Neînţelegeri mostenire

-

4

-

1 2

Pentru a se ascunde de urmăritori (a evada)

-

2

2

1 3

Conflict cu victima

-

2

-

1 4

Din gelozie

2

2

-

1 5

Pentru a cumpăra droguri

2

-

-

1 6

Influenţat de prieteni

-

-

2

95

1 7

Nu poate justifica fapta

6

-

-

1 8

Alt răspuns

12

-

14

1 9

Nu recunoaşte fapta

-

-

2

2 0

Nu rezultă (nespecificat)

-

20

28

2 1

Lipsă rechizitoriu

-

16

-

2 2

Non-răspuns

-

16

18

2 3

Total

100

100

100

Se impun anumite precizări privind motivaţia infractională: «  alcoolul » apare mai frecvent ca o scuză la condamnaţii cu vârsta de 26-35 de ani, « răzbunarea » la cei de 36-45 de ani iar « recuperarea unor sume de bani » la cei de 22-25 de ani. În ce priveste nivelul de şcolarizare, cei cu 5-8 clase insistă pe faptul ca victima le datora bani iar cei cu şcoală profesională, pe nevoia de răzbunare. La toate acestea, personalul de penitenciare adaugă impulsivitatea şi carenţele educaţionale.

Deţinuţi condamnaţi pentru « ultraj » Date semnificative - vârsta: 44,4% au 26-35 de ani iar 20,4% au între 36 şi 45 de ani; - studii: - V-VIII clase 37% - şcoală profesională - 24%

96

- liceu - 16,7%; - starea civilă: - 29,6% necăsătoriţi - 27,8% - căsătoriţi şi au copii - 20,4% - trăiesc în concubinaj şi au copii; - starea de recidivă: 59,3% sunt recidivişti; - familia de origine a fost organizată în 68,5% din cazuri şi avea domiciliul în mediul urban (57,4%); - 14,8% erau dependenţi de alcool; - ocupaţia la data arestării: 16,8% erau muncitori calificaţi, 15% - muncitori necalificaţi, 9,3% lucrau în agricultură, 48% nu aveau nici o ocupaţie; - fapta a fost spontană (92,6%), comisă singur (77,8%), mai ales în mediul urban (59,3%) şi localizată la nivelul străzii (57,4%); - victimele au fost, de regulă, bărbaţi (92,6%), aceştia fiind 74% poliţişti, 9,3% funcţionari publici, 5,6% jandarmi, 3,7% magistraţi; - deţinuţii declară că în timpul comiterii faptei au simţit că fac un act de dreptate (35,2%), s-au temut (20,4%), au fost nervoşi (16,7%), satisfacţie (14,8%); -după consumarea infracţiunii, 46,3% din deţinuţi declară că au considerat că au făcut o greşeală, 24% au avut un sentiment de teamă iar 11% au fost satisfăcuţi; - 46,3% din deţinuţi se cred vinovaţi de fapta comisă, 31,5% dau vina pe victimă iar 7,4% apreciază că prietenii a avut rolul determinant; - 81,5% din cei investigaţi apreciază pedeapsa primită ca fiind mai grea decât fapta săvârşită.

Motivaţia condamnaţilor pentru “ultraj” Surse

Deţinuţ i

Tipuri de motive

%

97

Rechizitoriu Personal din penitenciare % %

1

Provocat de victimă

59,3

-

-

2

Sub influenţa alcoolului (drogului)

20,4

24

-

3

Pentru că i se făcea o nedreptate

-

3,7

18,5

4

Nu suportă autoritatea (neîncredere în autorităţi, nesupunure la legitimare)

-

7,5

16,8

5

Conflict sub influenta alcoolului (în bar)

-

16,6

-

6

Surprins în timp ce fura

-

7,4

-

7

La îndemnul prietenilor

5,4

-

-

8

Din răzbunare

3,7

-

-

9

Educaţie precară

-

-

3,7

1 0

Pentru a se impune (pentru prestigiu)

1,9

-

1,9

1 1

Pentru a se ascunde de urmăritori ( a evada)

-

1,9

1,9

1 2

Alt răspuns

9,3

1,9

-

1 3

Non-răspuns

-

37

57,2

1 4

Total

100

100

100

CONCLUZII FINALE

98

1. Continuarea acestei investigaţii în anii următori se impune pentru a avea o imagine amplă asupra modului în care delincvenţii români justifică infracţiunile comise şi modificările acestora în timp. În acest context vor trebui aduse anumite completări instrumentelor utilizate pentru a releva aspecte de profunzime, precum: - momentul şi împrejurările de viaţă când au început să comită infracţiuni ( existenţa pragului delincvenţial, precocitatea traiectoriei delincvente, dacă se poate vorbi de o „ucenicie infracţională”); - evaluarea gradului de maturizare infracţională; - relevarea categoriilor de delincvenţi din punctul de vedere al poziţiei faţă de crimă, de exemplu, „executant” sau „iniţiator”; - modul în care, diferitele categorii de delincvenţi, îşi reprezintă reacţiile comunităţii faţă de criminalitate în general, şi anumite infracţiuni în special precum şi gradul de încredere/neîncredere în certitudinea pedepsei; - distingerea, pentru fiecare delincvent, a motivelor exogene („oferite” de grupul de apartenenţă) şi a celor endogene (trăsăturile sale de personalitate, educaţia primită, etc.); - precizarea în detaliu a relaţiilor care se stabilesc între infractor şi victimă înainte, în timpul şi după consumarea crimei; - rolul (ponderea) experienţei penitenciare în geneza recidivei: învăţarea unor tehnici infracţionale, schimbarea concepţiei despre viaţă, intrarea într-un grup infracţional constituit, amplificarea convingerilor infracţionale, ş.a. - cauzele reale ale renunţării la delincvenţă în cazul recidiviştilor. 2. Considerăm util înfiinţarea în cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor a unui serviciu (centru) de evaluare a personalităţii deţinuţilor, în componenţa căruia să fie psihologi, psihiatri, sociologi, criminologi. Împreună cu specialişti din alte institutuţii, acest serviciu ar putea realiza, cel puţin pentru deţinuţii cu fapte de o gravitate deosebită din toată ţara, analize de profunzime şi prognoze privind evoluţia conduitei lor funcţie de capacitatea criminală identificată.  3. Pentru o bună cunoaştere a stării infracţionale din România - dinamică în timp şi spaţiu, structură, evoluţii neaşteptate, cazuri deosebite, urgenţe la nivel de intervenţie, măsuri de prevenire eficace, etc.-, este nevoie de înfiinţarea unui „Observator al criminalităţii” unde să fie centralizate toate datele aflate în prezent la 99

diverse instituţii: Ministerul Justiţiei, Parchetul General, poliţie, jandarmerie, spitale de urgenţă, pompieri, ş.a. În acest fel, pe baza datelor analizate în mod ştiinţific, vor putea fi formulate în timp util măsuri de intervenţie adecvate realităţilor noastre sociale. Toate acestea nu vor putea fi însă realizate fără un Institut Naţional de Criminologie în structura Ministerului Justiţiei.

Anexa 2

Penitenciarele supraaglomerate Cel mai mediatizat aspect al închisorilor româneşti actuale este supraaglomerarea, înţeleasă simplist , ca un decalaj între numărul de paturi şi cel de deţinuţi. Acest fenomen are o istorie care începe în luna mai 1977, cu ocazia acordării de către Ceauşescu a unui mare decret de graţiere şi amnistie de care au beneficiat aproximativ 40.000 de persoane încarcerate. România avea pe atunci 80 de locuri de detenţie iar după aplicarea decretului au mai rămas doar 16 (cele 6 centre de reeducare a minorilor au fost desfiinţate în totalitate). Personalul unităţilor desfiinţate a fost trecut în economie iar patrimoniul acestor închisori transferat la alte instituţii civile sau militare. Vara care a urmat a fost foarte „fierbinte“ din cauza ratei foarte mari de creştere a criminalităţii: în şedinţa Comitetului Politic Executiv din 4 noiembrie 1977 Ceauşescu, informat de evenimentele din ţară, a ordonat ca toţi infractorii prinşi să fie de urgenţă depuşi în unităţile existente, adică în cele 16! Astfel a început supraaglomerarea unităţilor de penitenciare, fenomen care continuă şi astăzi.

În 1999 un grup de experţi au realizat pentru Consiliul Europei un studiu asupra aglomerării închisorilor şi inflaţiei populaţiei carcerale. Concluziile lor au stat la baza Recomandării (99) 22 a Consiliului de Miniştri către Statele membre ale Consiliului Europei privind supraaglomerarea închisorilor şi creşterea populaţiei carcerale. Autorii studiului afirmă de la început:

100

- „Cauzele principale ale supraaglomerării se află în afara sistemului penitenciar şi deci nu pot fi rezolvate de acesta“. - motive care acţionează diferit în ţările europene: creşterea delincvenţei juvenile şi a celei produse de străini sau imigranţi, înăsprirea pedepselor date de judecători, creşterea gravităţii infracţiunilor comise, introducerea unor noi infracţiuni în legislaţia penală, amplificarea numărului de infracţiuni legate de droguri. - prin supraaglomerare se înţeleg de obicei două situaţii: existenţa prea multor deţinuţi în comparaţie cu populaţia ţării respective sau numărul de locuri disponibile (densitate carcerală), ceea ce înseamnă că fiecare deţinut are un spaţiu insuficient. Există diferenţe de la o ţară la alta : - unele ţări menţin un număr scăzut de deţinuţi prin graţieri şi amnistii, - altele prin excluderea din închisori a alcoolicilor sau a celor care au refuzat să-şi satisfacă serviciul militar, - altele prin facilitarea liberării condiţionate. Definitie : un penitenciar este supraaglomerat atunci când a fost depăşită capacitatea de cazare a deţinuţilor, condiţiile de viaţă ale acestora sunt afectate vizibil de acest lucru iar administrarea întregii activităţi de către manageri se desfăşoară cu mari dificultăţi. Sunti afectate aspecte esenţiale pentru funcţionalitatea penitenciarului: - modul cum se asigură securitatea, - protecţia deţinuţilor şi a personalului, - calitatea hrănirii, - calitatea asistenţei medicale şi - starea de igienă generală a unităţii, - derularea programelor culturale, educative şi sportive. Efectele supraaglomerării :    

a) la nivelul deţinuţilor ample nemulţumiri faţă de calitatea serviciilor la care au dreptul (hrănire, asistenţă medicală, recreere, sport etc.); cresc actele de indisciplină, agresiunile între deţinuţi şi autoagresiunile; cresc solicitările de asistenţă medicală şi nemulţumirile deţinuţilor în cazul în care nu li se acordă; creşte contrabanda între deţinuţi cu toate consecinţele care decurg din aceasta;

101

 creşte sentimentul de monotonie, ceea ce produce plictiseală, care, de la o anumită intensitate se transformă în nevroză;  promiscuitatea favorizează contaminarea şi corupţia deţinuţilor şi sterilizează orice efort de prevenire a recidivei1. b) la nivelul personalului - volumul de muncă suprasolicită personalul;         

apar plângeri frecvente privind condiţiile concrete de muncă din închisoare; creşte numărul de conflicte între personal şi deţinuţi; personalul păstrează cu greu disciplina în rândul deţinuţilor; sunt frecvente situaţiile în care personalul munceşte suplimentar; mulţi membri ai personalului doresc să se transfere în alte unităţi. c) la nivel managerial: actul de conducere se desfăşoară greu; prevenirea frământărilor în masa deţinuţilor – refuzuri în masă de a munci sau de a mânca, evadări, sinucideri etc. – absorb mare parte din timpul comenzii unităţii; condiţiile fizice ale detenţiei se deteriorează vizibil de la o lună la alta; sporesc pagubele la toate articolele (veselă, cazarmament, instalaţii), ceea ce impune anchete, evaluări, stabilirea responsabilităţilor etc.

Factori care diferenţiază în plus sau în minus efectele supraaglomerării : - depărtarea sau apropierea condiţiilor materiale de standardul prevăzut ; - numărul condamnaţilor raportat la numărul de paturi; - durata medie a pedepselor executate de deţinuţi; - procentul de timp în care deţinuţii îşi petrec timpul în afara celulelor; - calitatea amenajărilor destinate securităţii închisorii; - tipul relaţiilor stabilite între personal şi deţinuţi (relaxate sau tensionate); - compoziţia etnică a masei de deţinuţi; - vechimea construcţiei penitenciarului - stricta ierarhizare a personalului (centralizare excesivă); - abundenţa ordinelor care suprasolicită personalul ; - inactivitatea deţinuţilor, - creşterea numărului de obiecte personale la care au dreptul deţinuţii; - incompetenţa interpersonală a cadrelor sau deţinuţilor. Psihologic supraaglomerarea este trăită ca un sentiment de îngrămădire : - pierderea libertăţii de mişcare, 1

P. M Mbanzoulou, La reinsertion sociale des detenus, L’Harmatton, Paris, 2000, pag.202.

102

- creşterea stimulării prin mirosuri, voci, priviri care incomodează, - imposibilitatea de a controla spaţiu de viaţă şi de a prevedea evenimentele, - sentimentul de incomodare reciprocă, - anularea relaţiilor ierarhice în grupul de deţinuţi - abundă sentimentele negative (mânie, teamă, depresie), - diminuează toleranţa în relaţiile interpersonale, - conduitele celorlalţi sunt etichetate cu severitate. Concluziile unui studiu privind „Tehnica conducerii închisorilor aglomerate“, realizat în ianuarie 1989 de George M şi Camelia G – specialişti la Institutul de Justiţie şi Criminalistică din South Salem – New York, la cererea Instituitului Corecţional Naţional al Departamentului de Justiţie din Statele Unite. Aspecte importante pentru înţelegerea dimensiunilor organizaţionale ale supraaglomerării: - durata aglomerării, - numărul şi sexul celor încarceraţi, - gradul de securitate şi vechimea instituţiei, - suprafaţa prevăzută prin proiect pentru fiecare deţinut, - structura de conducere (centralizată sau descentralizată), - compoziţia etnică a masei de deţinuţi, - numărul deţinuţilor care ispăşesc pedepse pentru omor, - timpul de când durează starea de aglomerare2. În ordine, supraaglomerarea începe cu constatarea că : - deţinuţii sunt mai numeroşi - pedepsele multora dintre ei sunt de lungă durată. - creşte numărului deţinuţilor care se îmbolnăvesc - reabilitarea deţinuţilor este mult mai grea decât înainte. - serviciile oferite deţinuţilor sunt afectate cantitativ şi calitativ, - securitatea deţinuţilor şi personalului se realizează cu greu. - deţinuţii se simt afectaţi în drepturile pe care le au - detinutii considera că stau în condiţii care sunt „o pedeapsă crudă şi inumană“. - creşte uzura echipamentelor şi construcţiilor, - inspectarea celulelor ia mai mult timp, - se renunţă la spaţii destinate activităţilor cultural-educative, - inactivitatea deţinuţilor atinge cote maxime, 2

Autorii consideră că în aproximativ 4 ani şi jumătate din momentul declanşării sale, supraaglomerarea atinge maximul efectelor sale, afectând toate structurile umane şi instituţionale.

103

- numărul ordinelor creşte - scade abilitatea personalului de a menţine ordinea şi liniştea, - personalul intră în concediu medical sau doreşte să părăsească sistemul - cresc furturile şi actele de violenţă între deţinuţi - devin frecvente tentativele suicidare, - creşte numărul deţinuţilor care solicită o protecţie specială. Directorii au ierarhizat astfel dificultăţile generate de supraaglomerare: 1 - întocmirea rapoartelor disciplinare, 2 - munca suplimentară, 3 - drogurile, 4 - îmbolnăviri ale deţinuţilor, 5 - plângerile deţinuţilor, 6 - distrugerea obiectelor din dotare, 7 - răzvrătirile, 8 - asistenţa medicală, 9 -instruirea personalului, 10 - contrabanda cu bani, 11 - atacarea personalului, 12 - concediile medicale ale personalului, 13 - tentativele de evadare.

Soluţiilor posibile pentru a conduce un penitenciar aglomerat Principii 1. „Tehnica conducerii închisorilor, aglomerate nu este semnificativ deosebită de cea a conducerii închisorilor în general. 2. Conducerea închisorilor aglomerate sau nu, este fundamental dependentă de iscusinţa, inteligenţa managerială şi de abilitatea de a conduce a directorilor. 3. Modalităţile de aplicare a principiilor de conducere şi a tehnicilor corecţionale pot avea şanse diferite de succes în cadrul fiecărei închisori. 4. Conducătorii de închisori diferite pot folosi aceleaşi metode şi programe, dar modalităţile lor de implementare vor determina în final natura fiecărei soluţii manageriale alese.“

Pentru succesul managerial al unui director de închisoare sunt esenţiale:

104

- competenţa profesională - imparţialitatea, - grija de a rezolva problemele importante, - experienţa în domeniul penitenciar şi - încrederea în reuşită. Directorii închisorilor aglomerate adoptă şase stiluri (tehnici) de conducere: Prima modalitate de conducere, cea a „consecinţelor naturale“ poate fi rezumată printr-o expresie comercială: „primeşti ceea ce ai plătit“. Aceasta înseamnă că un director deschis, cooperant, sincer, care sprijină personalul şi are o imagine pozitivă asupra vieţii va determina răspunsuri asemănătoare din partea personalului şi a deţinuţilor. Pentru ca succesul să fie deplin mai este nevoie ca personalul să fie astfel format încât să poarte un dialog destins permanent cu deţinuţii iar funcţionarii superiori să asiste şi să sprijine personalul în muncă, fiind un exemplu pentru aceştia. Abordarea de tipul „situaţii neprevăzute“ se bazează pe o comunicare intensă între personal şi deţinuţi pentru a afla în timp util toate problemele şi frământările acestora. În condiţii de urgenţă, conducătorul devine autoritar. În orice situaţie el este figura dominantă şi foloseşte procedura ordinelor scrise. Maniera de „a face mai bine decât a fost făcut“ are la bază convingerea că „atât personalul cât şi deţinuţii pot fi stimulaţi şi încurajaţi să reuşească în activitatea lor, dacă li se arată o anumită direcţie de acţiune şi li se oferă sprijinul necesar (bani şi recunoaştere publică)“. Conducătorii eficienţi vor ieşi din birouri mergând în unitate pentru a fi aproape de deţinuţi şi personal, manifestând grijă pentru nevoile acestora. O altă manieră de conducere este cea a „abordării sistemelor“, adică a dezvoltării unui sistem de control al climatului din închisoare şi al unei interacţiuni regulate şi intense cu reprezentanţii deţinuţilor reuniţi într-un consiliu. Implicarea deţinuţilor în deciziile care-i privesc au rolul de a preveni dificultăţile înainte de a deveni insurmontabile: informaţiile sunt prelevate săptămânal sau lunar, evaluate de un comitet operaţional care va propune măsuri în consecinţă. Toate informaţiile sunt stocate într-o bancă de date şi ele privesc inclusiv deţinuţii problemă şi întâmplările neobişnuite. „Consiliul deţinuţilor se întâlneşte periodic în plen şi pe comitete, cu participarea a acel puţin unui observator din partea administraţiei.“ 105

Abordarea managerială intitulată „necesităţi constructive“ are la bază ideea conform căreia „trebuie dată deţinuţilor atâta libertate cât este rezonabil prudent şi să fie încurajată folosirea constructivă şi eficientă a timpului“. Conducerea închisorii va stimula menţinerea securităţii în instituţie, comunicarea între personal şi deţinuţi, va rezolva operativ problemele ridicate de aceştia şi va promova programe de muncă şi educative pentru a ocupa timpul deţinuţilor. La realizarea acestor obiective vor fi utilizate anumite grupuri de deţinuţi selecţionaţi. În sfârşit, ultima viziune asupra conducerii închisorilor aglomerate este cea a „riscului creator“, a cărui filozofie poate fi exprimată astfel: „este preferabilă o conducere cât de cât deschisă, uneia total restrictive, chiar dacă ea implică anumite riscuri“. Conducătorul închisorii acordă o maximă importanţă participării deţinuţilor la programe convins că ei „acordă respect personalului atâta timp cât acesta nu face ceva care să implice pierderea acestui respect“. Acest stil de conducere mai are la bază câteva lucruri verificate în timp: în orice puşcărie există 15-20% din deţinuţi care încearcă să domine intimidându-i pe ceilalţi (aceştia sunt condamnaţi de regulă pentru omor); de asemenea, mai există 10-15% deţinuţi care sprijină activ administraţia. În aceste condiţii, restul deţinuţilor vor adera la gruparea pe care o percep ca având cea mai mare putere şi influenţă. Deci, „esenţial este să se stabilizeze un climat instituţional care să permită o comportare pozitivă a deţinuţilor“. O regulă de bază a acestei modalităţi de conducere este interzicerea utilizării „informatorilor“ din rândul deţinuţilor. De asemenea se iau măsuri severe contra deţinuţilor care încearcă să-i intimideze pe ceilalţi. Toate ordinele sunt transmise deţinuţilor de către personalul de supraveghere şi nu de ofiţerii superiori (a căror intervenţie ar putea fi interpretată ca o lipsă de eficienţă a gardienilor). Alte soluţii posibile: -

angajarea personalului care prezintă aptitudini şi cunoştinţe în mai multe domenii; redistribuirea personalului în zonele unde este mai mult de lucru; a permite anumite activităţi cheie înainte de masa de dimineaţă (de exemplu, folosirea sălii de gimnastică); multiplicarea formelor de comunicare între deţinuţi şi personalul închisorii, pentru a diminua fenomenul de frustrare al acestora; informarea operativă a personalului pentru a nu permite răspândirea zvonurilor; acordarea unei atenţii speciale coeziunii şi moralului personalului de către echipa managerială; 106

-

discutarea cu deţinuţii a problemelor privind fondurile disponibile pentru anumite servicii şi programe; întâlniri periodice cu deţinuţii nou-veniţi pentru a-i ajuta să se acomodeze la rigorile vieţii de detenţie; informarea deţinuţilor privind incidentele care au avut loc şi modul cum au fost soluţionate; a împiedica orice interpretări privind statutul privilegiat al unor deţinuţi în raport cu personalul de conducere; crearea unei ambianţe plăcute în camerele deţinuţilor şi în sălile de mese (flori, acvarii, decoraţiuni interioare); accesul voluntarilor din comunitate pentru a desfăşura diverse programe educative; instalarea mai multor posturi telefonice pentru deţinuţi; prelungirea programelor educative şi sportive până seara târziu pentru a răspunde nevoilor deţinuţilor; separarea deţinuţilor în camere pentru fumători şi nefumători; gruparea deţinuţilor în camere pe cât posibil după meserii şi studii; crearea posibilităţilor de a munci în celulă; acolo unde locurile de muncă sunt limitate, este de preferat folosirea deţinuţilor la muncă după 4 luni din momentul pedepsirii pentru infracţiuni disciplinare grave; programarea deţinuţilor la vizita medicală şi în timpul serii; monitorizarea incidentelor din unitate pentru a anticipa desfăşurarea viitoare a evenimentelor; instituirea unui sistem de clasificare care să promoveze mişcarea deţinuţilor către închisori cu nivel mai scăzut de securitate şi mai puţin aglomerate şi transferul deţinuţilor care creează probleme.

Autorii acestui studiu oferă o concluzie fecundă pentru închisorile româneşti: „Închisorile aglomerate conduse de directori care sunt dispuşi să împartă reuşita cu toată echipa, pot fi conduse cu succes“.

Anexa 3

Paradoxul criminologiei şi psihologia renunţării Gheorghe Florian

107

Rezumat Reconstrucţia personalităţii unui delincvent trebuie să aibă ca punct de pornire concepţia despre sine a acestuia: ameliorarea structurii personalităţii sale nu este posibilă fără a înţelege povestea după care se conduce în viaţă. Trăsăturile personalităţii relevate de testele obişnuite, ne dau doar factorii psihologici care explică începutul şi menţinerea o anumită perioadă a activităţii infracţionale. Dar pentru a înţelegere istoria delincventului şi a face prognoze privind viitorul său, avem nevoie de explicaţiile sale, de perspectiva şi teoria sa privind realitatea în care evoluează şi mai puţin de faptele comise, care sunt, cel mai frecvent, strict situaţionale.

În urmă cu ceva timp, pe la ora prânzului, aşteptam un troleibuz care să mă ducă la Universitate. S-a apropiat de mine un tânăr care m-a întrebat: -

Mă recunoaşteţi, mai ştiţi cum mă cheamă, dom Florian ? Da, dar nu după nume ci după poreclă (şi, desigur, i-am spus). Aşa este, eu sunt... Când te-ai liberat ? Cum te descurci ? Cu ce te ocupi ? M-am liberat acum 3 ani. Am un loc de muncă, m-am căsătorit, am două fetiţe gemene... Câţi ani ai acum ? Am 32 de ani. Mă bucur sincer pentru tine, bravo, ai reuşit să termini cu ... Da, am terminat cu viaţa aia de bandit, care a început devreme, pe la 15 ani, când eram temut de un întreg cartier, când exasperasem pe toată lumea cu bătăile, cu furturile, cu scandalurile, când îi sfidam pe toţi, când mă dădeam mare în puşcărie. Făceam pe grozavul, mă certam cu gardienii, provocam la bătaie alţi deţinuţi, furam tot ce puteam, îi terorizam pe cei slabi, mă tăiam des pe tot corpul dar mai ales pe braţe ca să arăt că nu-mi pasă de nimic, că sunt în stare de orice. Sunt tot o cicatrice ... A tăcut îndelung, apoi a continuat: - Ştiţi, nu mai pot să dorm noaptea ? Soţiei şi părinţilor ei le-am spus cine am fost, ce am făcut şi i-am asigurat că acele „isprăvi” au rămas în trecut. M-am ţinut de cuvânt. În fiecare zi mă întreb iar şi iar ce a fost în capul meu atâţia ani, cum am putut face atâta rău unor oameni nevinovaţi, cum de eram orb la toate sfaturile bune pe care le primeam, de ce nu vedeam că mă îndrept spre prăpastie ?! Acum trăiesc cu o mare teamă care devine tot mai acută: fetiţele mele cresc şi nu mai e mult până în ziua în care mă vor întreba: “Tati, de ce toţi oamenii merg vara pe stradă în cămaşi cu mânecă scurtă şi numai tu porţi întotdeauna cămaşă cu mânecă lungă ? De ce nu porţi tricouri sau maieu ? De ce stai pe malul mării îmbrăcat şi nu intri în apă cu noi ? ». Din cauza asta nu mă apucă somnul. Cât voi putea să-mi ascund trecutul de ele? Ce am să le spun ? Ce va fi în sufletul lor când vor afla, deşi, acum, eu sunt alt om ?

Psihologia personalităţii, ca disciplină teoretică distinctă, a primit un sprijin neaşteptat din partea psihologiei judiciare şi penitenciare. Acest lucru a fost

108

determinat de abordările serioase ale acesteia din urmă, în efortul de a înţelege evoluţia carierei infracţionale şi mai ales a cauzelor renunţării la lumea interlopă a unor persoane cu vechime în „branşă”. Totul a plecat de la practicienii din acest domeniu - magistraţi, poliţişti, personal din penitenciare, consilieri de probaţiune -, care au constatat un lucru curios şi pe care l-au denumit paradoxul criminologiei: trăsăturile personalităţii infractorilor rămân stabile în timp dar comportamentul lor delincvent este instabil, uneori, abandonarea carierei infracţionale realizându-se fără influenţe notabile din partea celor care compun ambianţa lor de viaţă. Astfel, mulţi delincvenţi şi-au început viaţa infrancţională în copilărie atrăgând atenţia asupra lor prin câteva trăsături de personalitate care se actualizau în cele mai diferite contexte: căutarea senzaţiilor tari, agresivitate, egocentrism, impulsivitate, instabilitate emoţională, empatie slabă. Desigur, ambianţa familială şi specificul zonei în care au crescut (vecinătăţile) aveau un rol în modelarea personalităţii acestora. Studiile arată că 85% din infractorii minori nu devin infractori adulţi, ei renunţând pe parcurs, înainte de a ajunge la majorat (Shadd Maruna, 2000, p. 289-290).  Cei care “sau retras din activitate” au fost evaluaţi psihologic: s-a constata că deşi trăsăturile care păreau a funda antecedentele lor penale rămâneau constante, ei renunţaseră la continuarea actelor antisociale pe baza unor judecăţi severe la adresa colegilor de delincvenţă, pe baza pierderilor suferite în timp (teama obsedantă de a fi prinşi de poliţie, ruinarea sănătăţii, pierderea familiei, numărul mare de duşmani, etc.). În esenţă, ceea ce se schimbase era viziunea lor despre viaţă şi sensul ei. Autorul citat mai sus consideră că acest paradox poate fi clarificat prin considerarea personalităţii ca un proces construit pe 3 nivele: trăsături dispoziţionale, motivaţia şi concepţia despre sine (relevată prin istoria personală autopercepută). Schimbarea individului are loc nu la nivelul trăsăturilor ci la cel al concepţiei despre sine şi despre viaţă. Experienţa individuală, deseori amară, a delincvenţilor şi factorul vârstă generează, imediat după adolescenţă, „argumente” pentru schimbări majore în viaţa lor de zi cu zi: continuă studiile, se împacă definitiv cu părinţii, cu rudele, cu vecinii, abandonează vechii prieteni, se căsătoresc, au copii, intra în rândul lumii (Maruna, ibidem, p. 289-291). Puşi să-şi povestească istoria, cine sunt ei cu adevărat şi

109

ce aşteaptă de la viaţă, deţinuţii expun lucruri foarte diferite de trăsăturile personalităţii relevate de instrumentele utilizate în mod obişnuit: pun accentul pe contextele situaţionale, pe viziunea asupra persoanelor semnificative într-o perioadă sau alta, pe strategiile personale de a rezolva situaţiile, pe imaginea de sine structurată temporal. Doar analizând naraţiunea lor sinceră, putem înţelege de ce un individ comite o infracţiune sau de ce renunţă la stilul de viaţă delincvent. Ajungem astfel la concluzuia că trăsăturile ne dau doar factorii psihologici care explică începutul şi menţinerea o anumită perioadă a activităţii infracţionale. Dar pentru a înţelegere istoria personală a delincventului şi a face prognoze privind viitorul său, avem nevoie de relatările şi explicaţiile sale, de perspectiva şi teoria sa privind realitatea în care evoluează şi mai puţin de faptele comise şi care sunt, cel mai frecvent, strict situaţionale.

Ceea ce determină un tânăr să persiste în comportamentul delincvent sunt câteva elemente intens valorizate mai ales de cei care provin din familii sărace şi care au crescut în cartiere în care abundau modelele infracţionale: distracţia permanentă (semn al gloriei infracţionale), “prezenteismul” şi absenţa pedepselor. Să ne oprim puţin asupra lor. Delincvenţii persistenţi acordă o importanţa exagerată distracţiei în viaţa lor deoarece, ambianţa corespunzătoare acesteia - barul, cafeneaua, clubul, restaurantul, casinoul, discoteca -, le dă impresia de libertate, de independenţă şi plăceri intense: ei consideră că serviciul cinstit este doar pentru sclavi, se cred deasupra muritorilor de rând, dispreţuiesc convenţiile, pierd sume mari râzând. Unii au început foarte devreme: vorbind despre gustul riscului şi al aventurii, un minor, aflat încă în Centrul de reeducare, spunea recent: „de mic mi-au plăcut lucrurile ciudate şi senzaţiile tari. La 10 ani am fugit de acasă, la 12 am luat prima doză de heroină, am organizat o bandă de copii pentru a fura. Nu mă mai interesa nimic. Nu mai suportam morala făcută de părinţi. Am zis că destinul mi-e scris pe frunte, o viaţă am, măcar să o trăiesc din plin. Ştiam că până la ani poliţia nu-mi putea face nimic”. Dar aceste distracţii sunt criminogene: materializează fantezii ruinătoare, nesocotesc tabu-urile, bărbaţii pierd orice reţinere în faţa femeior, se exacerbează rivalatea sexuală, elimină orice inhibiţii, 110

supraexcitaţia îi face răzbunători, exploatează plăcerile altora, consumă droguri iar alcoolul devine un carburant al plăcerilor şi lubrifiant al relaţiilor interpersonale. Asumându-şi atâtea riscuri, ei trebuie să angajeze personal de protecţie care costă scump. Consecinţele nu întârzie: sunt părăsiţi de soţii şi de prieteni, se expun dispreţului, se îndatorează, sunt înconjuraţi de oameni care le vor moartea, sunt nevoiţi să comită alte infracţiuni pentru a-şi acoperi datoriile şi a-şi menţine stilul de viaţă (Cusson, 2005, p. 43-60). Dacă o perioadă mai lungă nu sunt prinşi şi pedepsiţi, dacă cei apropiaţi – părinţi, rude, prieteni -, nu iau atitudine ba chiar profită de bunurile procurate prin infracţiune, vor considera că ceea ce fac nu e grav şi pot continua. Rămânând nepedepsiţi, adolescenţii şi tinerii delincvenţi testează astfel limitele toleranţei sociale şi vor acţiona în consecinţă. În sfârşit, delincvenţii persistenţi trăiesc numai în prezent pentru că nu au fost învăţaţi să se gândească la viitor, să reflecteze la alte etape ale vieţii. Vor deveni disperaţi în faţa unor frustrări banale şi vor risca şi mai mult (Cusson, ibidem). Înţelegem astfel că identitatea persoanei, relevată prin povestea vieţii, este o continuă reconstrucţie de sine în lumina noilor experienţe, informaţii şi contexte, care integrează individul pe axele timpului şi-i conferă coerenţă şi previzibilitate. În articolul său, S. Maruna îl citează pe Anthony Giddens, care spunea că în societatea modernă “identitatea persoanei nu poate fi găsită în comportament sau în reacţia altora ci în capacitatea de a menţine viabilă o anumită naraţiune” (op. cit. pag.302). Iată un exemplu despre faptul că delincventul devine naraţiunea autobiografică pe care o “povesteşte” despre viaţa lui, oferit de un condamnat pe viaţă, în vârstă de 40 de ani: “Atât de multe lucruri mi-am interzis în cursul vieţii, vorbesc de cele bune, sentimente de iubire, fidelitate conjugală, apropiere de grupuri regulate etc., încât acum chiar dacă le-aş dori mi s-ar părea un dezastru, ar însemna să mă condamn singur la moarte. Trăind de mic pe stradă trecând în timp prin toate clasele sociale şi intrând în contact cu unii şi alţii crezând că undeva îmi voi găsi locul, am constatat peste tot numai falsitate, lăcomie, bârfă, batjocură, dezmăţ şi orgii, acest lucru m-a făcut să cred şi cred în continuare că ceea ce am făcut până în prezent nu am făcut

111

rău. Ştiu că m-am format singur, bineînţeles că au contribuit şi alţii la aducerea mea în stadiu în care am ajuns dar nu ştiu sigur dacă mă mai pot întoarce din drum, deoarece cred că atât de mult s-a inoculat răul în mine, pe care mi-l doream să-l am cu ardoare cu ani mulţi înainte când eram mereu lovit, încât acum nu mai pot scăpa de el, cel puţin nu singur. Nu ştiu dacă fac bine spunând toate aceste lucruri, pot fi mult în dezavantajul meu... Întotdeauna se caută modalităţi de constrângere pentru a preveni noi întâmplări neplăcute, dar cred că acest lucru duce la altele şi mai grave şi mai periculoase, nu se lucrează deloc unde trebuie şi cu ce trebuie, s-a demonstrat că lumea se obişnuieşte cu tot ce-i dai dar temperat, raţional şi că la cea mai mică greşeală, dispare tot, eu cred că rezultatele acestor măsuri se vor vedea în curând că nu dau roadele aşteptate, aceste modalităţi sunt bune într-adevăr la cei slabi dar este suficient să fie câţiva inşi mai puternici şi totul va exploda şi dezastrul va fi mult mai mare, de ce să nu se evite asemenea lucruri atâta timp cât sunt şi posibilităţi şi putere de muncă”(F.Gheorghe, 2006, p.153-154). Argumente la cele spuse mai sus găsim şi în lucrarea din 2005 a lui Maurice Cusson “Delincvenţa, o viaţă aleasă”: celebrul criminolog prezintă o analiză cantitativă şi calitativă plecând de la rezultatele studiilor pe delincvenţii minori realizate de Glueck în anii 40-50: cei investigaţi aveau acum 70 de ani şi deşi informaţiile despre ei ca minori erau foarte ample, prognozele erau deseori eronate. Mai mult, termenii de psihopatie şi periculozitate utilizaţi de Glueck creaseră destul de multă confuzie. Concluziile lui Cusson arată clar că evoluţia la vârsta adultă o eclipsează pe cea prognozată în copilărie: pentru adulţi contează datele contemporane ale deciziilor şi nu trecutul îndepărtat. Un criminolog poate spune despre un delincvent adult doar că aparţine unui grup cu caracteristici de recidivă de un anumit procent dar nu va putea spune ce va face el peste 2 ani (Cusson, p.191). Modificarea obiectivelor de viaţă, scăderea vitalităţii fizice şi a pasiunilor de la o perioadă la alta oferă cheia înţelegerii personalităţii adulţilor: motivele şi strategiile persoanei adulte sunt formate din constructe (activităţi, proiecte, scenarii de viaţă), sunt corelate cu atitudinile şi normele de grup, şi, ca urmare, sunt contextuale (Maruna, p.297-302).

112

Reconstrucţia personalităţii unui delincvent, fie minor, fie adult, trebuie să aibă ca punct de pornire concepţia despre sine a acestuia: ameliorarea structurii personalităţii sale nu este posibilă fără a înţelege povestea după care se conduce în viaţă. Şi aceasta deoarece, “… biografia unui infractor, fie ocazional, fie de profesie, fie din obişnuinţă, trebuie privită şi interpretată ca o naraţiune sau ca un text cu una sau mai multe teme banale sau ieşite din comun care formează obiectul unei hermeneutici comprehensive a alterităţii deviante, respectiv ca o asociere a explicaţiei cauzale şi teleologice cu mecanismele comprehensiunii” (Basiliade, 2006, p. 796).

Bibliografie George Basiliade, Criminologie comprehensivă, Editura Expert, Bucureşti, 2006 Maurice Cusson, La délinquance, une vie choisie, Editions Hurtubise, Montréal, 2005 Florian Gheorghe, Fenomenologie penitenciară, Editura Oscar Print, Buc., 2006 Shadd Maruna, Criminology, Desistance and the Psychology of the Stranger, in “The Social Psychology of Crime”, Edited by David Canter and Laurence Alison, England, by MPG Books Ltd, Bodmin, Cornwall, 2000, 287-311

Anexa 4 Drama poliţistului şi nevoia subculturii profesionale Conf. univ. dr. Gheorghe Florian Universitatea Hyperion

113

“Poliţia e instituită pentru menţinerea ordinii publice, a libertăţii, a prosperităţii şi a siguranţei individuale” ( Codul din Brumar, anul IV) “Nu se cunoaşte o societate cât de puţin organizată unde să nu existe o putere care să asigure membrilor săi securitatea interioară, reprimând şi prevenind crimele contra persoanei şi proprietăţii şi, pe de altă parte, să asigure supunerea faţă de reprezentanţii statului şi să aplice prescripţiile emise de şefi” (Grand Encyclopedie, Cetăţenii au deseori aşteptări exagerate de la personalul unităţilor de poliţie: vor ca aceştia să fie peste tot la orice oră din zi şi din noapte, să răspundă imediat la apelurile telefonice, să fie amabili şi bine dispuşi mereu, să ofere informaţii exacte la o mare diversitate de probleme, să fie puternici şi discreţi. Că lucrurile nu stau întotdeauna aşa, e lesne de înţeles chiar de cetăţeanul obişnuit. La o privire mai atentă, explicaţiile pentru fluctuaţiile majore înregistrate de la o perioadă la alta în funcţionarea poliţiei, are rădăcini mult mai adânci, şi anume, în tipul de societate în care există aceasta. Într-un articol din anii ‘70, Denis Szabo clarifică mecanismele acestei intercondiţionări, plecând de la tipul de societate globală existent. El consideră că din punctul de vedere al integrării, societăţile pot fi de trei feluri: integrate, parţial integrate şi non-integrate. În primele, cele integrate, există pace socială şi ideologică, puterea e legitimă în ochii cetăţenilor, instituţiile transmit acelaşi sistem de valori, oamenii depind unii de alţii iar excluderea din comunitate e o pedeapsă foarte severă, violenţa nu se justifică iar când apare e vorba de nebuni, perverşi sau bolnavi, conflictele între oameni sunt puternice pentru că fiecare are ceva important de pierdut (ei se “bat” pentru a-şi apăra poziţia în cadrul sistemului), legea se aplică simplu şi sever. Marele criminolog canadian, continuă analiza sa abordând caracteristicile societăţilor parţial integrate ( majoritate ţărilor democrate): acestea au o dezvoltare tehnologică avansată, sentimentul de legitimitate a puterii este amplu împărtăşit, legile nu sunt criticate ci modul lor de aplicare, există numeroase subculturi care sunt un teren fertil pentru conflicte, excluderea socială nu e văzută ca o catastrofă, există incertitudini privind alegerea valorilor şi normelor, deţinătorii puterii provin din

114

această societate divizată şi au valori diverse şi uneori contradictorii, conflictele sociale sunt frecvente, eroziunea certitudinilor morale şi slăbirea sentimentului de obligaţie generează toleranţă faţă de devianţă iar utilitatea socială devine criteriul principal de apreciere a persoanelor. În aceste condiţii, delincvenţa are o gravitate redusă, violenţa e frecvent justificată iar instituţiile de socializare dezvoltă un fel de “obişnuire socială” care se manifestă prin refuzul de a judeca moral devianţa sau minoritarii. Al treilea tip de societate, spune profesorul Szabo, sunt cele non-integrate, care au multiple subculturi cu moravuri foarte variate, absenţa principiilor şi valorilor unificatoare duc la destrămarea sistemului socio-cultural, opiniile şi atitudinile cetăţenilor sunt polarizate, conflictele permanente se substituie reglementărilor negociate, legile devin un instrument de opresiune, sancţiunile nu au ecou în conştiinţa indivizilor sau grupurilor, există o confuzie totală între delincvenţă, devianţă, contestare şi insurecţie iar toleranţa devine sinonimă cu ipocrizia şi laşitatea. În aceste condiţii, poliţia devine reactivă adică îşi schimbă modalităţile de lucru odată cu criteriile de moralitate ale publicului. Poliţia devine un arbitru în serviciu publicului ori poate face jocul unei justiţii care ascultă de comanda politică. În aceste condiţii, modelele de poliţie pot fi de 4 feluri (Del Bayle, 2004): 1 - autoritar: atunci când motivaţiile politice sunt puternice (să asigure siguranţa şi menţinerea instituţiilor) iar preocupările societale sunt slabe (avem de-a face cu ceea ce se numeşte un stat poliţienesc); 2 - comunitar: poliţia are puternice preocupări societale (susţine şi protejează populaţia); 3 - arbitral:

acolo unde cererile societale şi politice sunt puternice şi există un clivaj între cetăţeni şi elita conducătoare;

4 - minimal: în societăţile cu coeziune ridicată şi mecanisme de control societal eficace.

115

Drama poliţistului şi nevoia subculturii profesionale Stagnarea economică amplifică conflictele sociale iar aspiraţiile grupurilor sociale se transformă în revendicări care nu pot fi onorate decât prin transferuri de fonduri în avantajul unora; se dezvoltă astfel un sentiment de injustiţie care va alimenta o dată în plus conflictele existente. În acest context, instituţia poliţiei este dominată de confuzie: schimbările frecvente de putere aduc modificări în definirea obiectivelor forţelor de ordine, ceea ce creează reale dificultăţi pentru agenţii care lucrează în contact nemijlocit cu publicul, şi desigur, cu delincvenţii. Atunci, spune Denis Szabo, sunt mari şanse ca poliţiştii să genereze o subcultură profesională fundată pe strategii de apărare, adevărate mijloace de a menţine frontiere etanşe între poliţie şi societatea înconjurătoare. El consideră că următoarele 5 elemente sunt definitorii pentru ceea ce se poate denumi subcultură poliţienească: a) disimularea: a păstra tăcerea în faţa unui străin, a fi loiali colegilor, a face front comun contra lumii exterioare, a considera toate informaţiile secrete; b) solidaritatea: generată de contactul cu pericolele, de nevoia de „a apăra” un coleg aflat într-o “situaţie dificilă” şi de încercarea de a evita anchetele interne; c) suspiciunea generalizată: este o “tehnică de lucru” întărită permanent care ţine de mentalitatea poliţistului ( deformare profesională); d) viclenia: a minţi intenţionat pentru a controla cât mai multe situaţii şi indivizi; e) conservatorismul, manifestat prin suspiciune şi cinism, prin considerarea conspiraţiei ca sursa primordială a răului. Poliţiştii “au nevoie” de această subcultură pentru că trebuie să servească pe toată lumea, trebuie să facă faţă unor presiuni contradictorii, sunt în contact cu oamenii de la extreme (şi cetăţeni respectabili şi delincvenţi de ultimă speţă), cunosc toate afacerile murdare comise chiar de persoane cunoscute ca cinstite… Aceasta este drama poliţistului care se află în acelaşi timp în roluri contradictorii (“între toţi şi pentru toţi”).

Organizarea poliţiei - centralizată sau locală ? 116

Sistemul centralizat, are în principal 3 misiuni distincte: menţinerea ordinii publice, prevenirea criminalităţii şi anchetele judiciare (mai ales în zonele urbane). Această formă de organizare presupune coeziune socială, organizarea ierarhică a responsabilităţilor şi consideră securitatea un drept al cetăţenilor asigurat de stat. În sistemul descentralizat secţiile de poliţie au o largă autonomie, ele asigură securitatea cotidiană cea mai potrivită contextului local iar autorităţile locale exercită un control indirect (Chalom şi alţii, 2001). Devin deja evidente consecinţele modului de organizare a poliţiei în societăţile fragmentate: o poliţie centralizată, consideră profesorul Szabo, va avea dificultăţi de a găsi mijloace pentru controlul criminalităţii pe plan local, acest lucru stimulând tendinţa de a-şi produce o cultură particulară; în schimb, o poliţie organizată pe baze locale, contribuind vizibil la integrarea socială, nu va resimţi nevoia unei culturi proprii, chiar dacă va avea greutăţi în combaterea criminalităţii ca fenomen. Deoarece în asemenea societăţi conflictele sociale sunt frecvente şi vizibile, poliţia va reacţiona diferenţiat: dacă un conflict este dezaprobat de majoritatea populaţiei, poliţia se va alia cu aceasta; dacă părţile în conflict sunt de forţă egală, poliţia se va împărţi în facţiuni; cea mai rea situaţie este atunci când societatea transmite un dublu mesaj: spune da sau nu dar lasă grupurile să-şi regleze singure conflictele între ele (e neputincioasă să soluţioneze problema); în această situaţie poliţiştii pot deveni corupţi. “Dezintegrarea normativă nu poate fi depăşită prin profesionalism” spune D. Szabo, şi continuă: poliţia va închide ochii sau va părăsi terenul în situaţiile nedefinite clar sau atunci când e obligată să intervină în situaţii morale; cel mai frecvent se va alia cu centrele de putere. În consecinţă, în societăţile integrate şi omogene poliţiştii sunt percepuţi ca orice alţi specialişti, adevăraţi “profesionişti cu autoritate”; în societăţile parţial integrate poliţistul va fi înclinat să intervină într-o manieră concretă şi individualizată; în sfârşit, în societăţile non-integrate, rolul poliţiei va fi de a uni şi a pune ordine, inclusiv de a ameliora condiţiile sociale (şi aceasta, chiar atunci când unii poliţişti închid ochii pentru a nu deveni responsabili). Bibliografie 117

Denis Szabo: “La police et le public: images et realité” în Revue internationale de criminologie et de police technique, nr. 2/1979 Jean-Louis Loubet del Bayle : “ Une approche de la notion de « police »  în Revue internationale de criminologie et de police technique, nr. 2/2004 Maurice Chalom, Lucie Leonard, Franz Vanderschueren, Claude Vezina: „Securité urbaine et bonne gouvernance: le role de la police” , Centre des Nations Unies pour les Etablissement Humaine (CNUEH-HABITAT) şi Centre International pour la Prevention de la Criminalité (CIPC), 2001

…………………………………………………………

Bibliografie

- Emilio Mira y Lopez: “Manual de psihologie juridică”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2007 - Gheorghe Florian: “Prevenirea criminalităţii. Teorie şi practică”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2005, cap. 2, 3, 4, 6, 7 şi 11 - Gheorghe Florian: “Fenomenologie penitenciară”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2006, cap. 1, 3, 4, 5 şi 6 - Gheorghe Florian: “Psihologie penitenciară”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2006, cap. 5, 6, 7 şi 9 - Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi: “Psihologie judiciară”, Editura Şansa, Bucureşti, 1992 - Ioan Buş: “Psihologie şi infracţionalitate”, Editura ASCR, Cluj-Napoca, vol. 1/2005, vol. 2/2006

118

- G. Scripcaru, V.Astărăstoaie, P.Boişteanu, V.Chiriţă, C. Scripcaru: “Psihiatrie medico-legală”, Editura Polirom, Iaşi, 2002 - George Antoniu: “Vinovăţia penală”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002 - Octavian Buda: “Iresponsabilitatea”, Editura Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2006 - Sorin M. Rădulescu: “Devianţă, criminalitate şi patologie socială”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999 - Tiberiu C. Medeanu: „Crima şi criminalul”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006 - Valerian Cioclei: “Mobilul în conduita criminală”, Editura All Beck, Bucureşti, 1999

119