Suport Biblio C5.3 - Locuinta Si Orasul Socialist PDF [PDF]

Zitiervorschau

catedra de istoria & teoria arhitecturii øi conservarea patrimoniului

ANUL II - 2005-2006: ARHITECTURA – LOCUIRE – ORAS Prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade

LOCUINTA IN PERIOADA COMUNISTA Extras din: A.M. Zahariade, TWO BOOKS, THE COMMUNIST DREAM & DACIA 1300. FRAGMENTS OF AN ARCHITECTURAL LANDSCAPE, publicat in: Sandquist,T. & Zahariade,AM, DACIA

1300 – MY GENERATION, Simetria, 2003

Mic cuvint inainte: Cartea DACIA 1300-MY GENERATION, a aparut in engleza ca documentatie a lucrarii video cu acelasi nume a artistului suedez de origine romana Stefan Constantinescu. Partea referitoare la arhitectura epocii comuniste a pornit de la pasajul de mai jos, care exprima si parerea multor arhitecti activi in aceasta perioada. Atunci cînd sînt întrebati, românii de astazi raspund aproape invariabil, ca socotesc ultimii ani ai domniei lui Dej si pe cei dintîi ai cîrmuirii lui Ceausescu drept o perioada de liberalism, o « epoca de aur » atît fata de anii ’50 cît si fata de anii ’80. Se întelege ca atît liberalismul cît si caracterul auriu al epocii sînt termeni relativi, care trebuie întelesi numai în contextul socialismului românesc. Cu toate acestea, ei reflecta o realitate obiectiva : Gheorghiu-Dej a lasat succesorului sau o Românie care începuse sa se ridice si un popor care începuse sa spere. (din Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini pîna în zilele noastre1) Pina la aceasta cercetare, si eu am crezut ca aceasta perioada, pe care am trait-o, reprezinta “epoca de aur” a arhitecturii postbelice, ca arhitectura romaneasca mergea in acelasi pas cu lumea occidentala (cu realizarile si cu erorile ei). Pornind de aici, am incercat sa cercetez – de la distanta celor treisprezece ani trecuti de la schimbarea de regim - modul in care a evoluat arhitectura si viata profesionala in perioada comunista; am incercat sa confirm, sa infirm sau sa nuantez temeiul acestei pareri. Cercetarea a fost dificila si departe de afi terminata. Dar ceea ce am reusit sa descopar pina acum pe parcursul cercetarii este tulburator de trist din multe puncte de vedere, este in mare masura istoria unei drame care nu poate fi descifrata inafara unei legaturi foarte strinse cu evolutia politica a Romaniei acestei perioade. Motiv pentru care, articolul din care este extras acest fragment este, de fapt, o introducere intr-o istorie politica a arhitecturii romanesti, structurata dupa urmatoarele capitole: Why two books?, The Heritage, The Decisive 1952, The Planned Investment and its Themes, New Buildings and Forms, The Perverse Candour of the Profession.

Fragmentul care urmeaza face parte din capitolul NEW BUILDINGS AND FORMS: LOCUINTA SI ORASUL SOCIALIST pp. 68-79 Traducere din engleza: Vera Marin & Ana Maria Zahariade Investitia în constructia de locuinte reprezinta o prioritate foarte importanta a perioadei, fiind considerata oficial un domeniu de mare importanta pentru “continua înflorire materiala si spirituala a poporului român si a gradului de civilizatie a întregii societati”2. De aceea, tema beneficiaza de o atentie speciala atît din partea Partidului (multe Plenare, Conferinte, întîlniri oficiale cu arhitectii sînt dedicate acestui subiect), dar si din partea arhitectilor (din moment ce reprezinta partea cea mai substantiala a proiectelor si a studiilor executate în aceasta perioada). Este si programul arhitectural cu cea mai paradoxala dinamica: pe de o parte, nu se poate nega progresul cantitativ si calitativ (numar de unitati, suprafata locuintei, echipare), pe de alta parte locuinta ramîne în limitele unei uniformitati apasatoare, marcînd viata sociala si orasele României pentru generatii.

1 2

Editura Humanitas, Bucuresti, 1992, p.274 ; editia prima : Jon Dumitru Verlag, München, 1984

Cel mai probabil, în timpul ultimei decade a regimului comunist, aceasta prioritate nu mai este valabila ; datele reale nu sînt înca publice.

catedra de istoria & teoria arhitecturii øi conservarea patrimoniului

ANUL II - 2005-2006: ARHITECTURA – LOCUIRE – ORAS Prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade

Investitiile pentru locuinte prevazute prin Planurile Cincinale cresc continuu de-a lungul perioadei, încercînd sa raspunda cresterii spectaculoase a populatiei urbane, care, la rîndul ei, este o consecinta a industrializarii masive si fortate (în paralel cu saracirea satelor): în 1948, în orase erau 3 487 995 de locuitori (22% din populatia tarii); în 1965, 5 667 559 (29,8%); în 1985, 11,540,494 (50,6%). Numarul de locuinte (apartamente conventionale) construite este reflectat în cifrele oficiale astfel: între 1951-60, 66 000 apartamente; între 1960-70, 528 500; între 1971-80, 1 320 000; între 1981-90, numarul planificat este de 1700000 (cifra finala nu este certa). Directivele pentru 1990 prevad o locuinta pentru fiecare familie, si o camera pentru fiecare membru al familiei. Lasînd la o parte faptul ca ultimele estimari nu iau în considerare demolarile masive din zonele traditionale ale oraselor, ritmul constructiei a fost într-adevar foarte alert de-a lungul intregii perioade. Trebuie subliniat faptul ca majoritatea locuintelor erau finantate din fondurile centralizate ale Statului. Proportia de locuinte construite din fonduri personale este foarte redusa pîna în 1966 (majoritatea fiind în zonele rurale), cînd se petrece o schimbare importanta în structura investitiilor: Decretul Consiliului de Stat 1455/1966 permite si încurajeaza finantarea si constructia de noi locuinte urbane prin fonduri ipotecare, garantate prin veniturile personale; le va urma o serie întreaga de prevederi legale privitoare la aceasta chestiune (de exemplu, mai tîrziu, se vor accepta si în mediul rural locuinte private unifamiliale de dimensiuni reduse).3 Acest moment se înscrie în spiritul de relativa relaxare a raporturilor dintre Stat si individ care caracterizeaza scurta perioada de dupa moartea lui Dej.4 Este evident ca cei din conducerea Statului realizasera faptul ca era imposibil de facut fata ca si pîna atunci (adica numai prin investitie publica) sporului demografic urban.5 Asa cum o arata volumul de constructii descris prin cifre mai sus, noua idee pare sa functioneze, mai ales la început, cînd termenii si conditiile împrumuturilor erau destul de atractive. Mai tîrziu, atît costul unui apartament cît si ratele dobînzilor cresc foarte rapid, ajungînd de-a dreptul înrobitoare la sfîrsitul perioadei comuniste. Din punct de vedere arhitectural-urbanistic, subiectul este copios, prea bogat pentru a fi descris în detaliu în limitele acestui studiu. Vor fi puse în evidenta doua aspecte distincte, dar cu dinamici complementare: primul astect priveste tipurile de locuinte, celalalt relatia locuintei cu orasul. LOCUINTA: TIPURI, SCHEME DISTRIBUTIVE, DIMENSIUNI Înca de la începutul anilor 1950 si pîna în 1989, locuinta este plasata sub semnul maximei eficiente economice; prin urmare, ea va fi tinta favorita a proiectarii tipizate. Desi înainte de al Doilea Razboi Mondial, locuintele ieftine existau ca preocupare atît politica cît si arhitecturala, modernismul românesc nu este axat pe acest aspect (în Romania, programul social al miscarii moderne este înlocuit de dezbaterea estetica; aspect cu semnificatii culturale locale foarte importante). De aceea, spre deosebire de ceea ce se întampla în acelasi timp în tarile vecine (ca Polonia,

3 4

A mai existat un experiment similar în 1950 (HCM 758/1950), dar care a fost repede abandonat. În 1967 sînt permise chiar mici initiative comerciale private – dar nu pentru mult timp.

catedra de istoria & teoria arhitecturii øi conservarea patrimoniului

ANUL II - 2005-2006: ARHITECTURA – LOCUIRE – ORAS Prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade

Cehoslovacia, Ungaria etc.), unde se fac studii tipologice remarcabile privind locuinta ieftina si se experimenteaza variate tipuri de implantari urbane, se poate afirma ca, la noi, cultura moderna a locuintei este elaborata dupa razboi, în Institutele de Proiectare (mai ales în IPCT, Institutul pentru proiecte si constructii tip). Este vorba mai ales de noi scheme de proiecte-tip si de noi tehnologii de constructie, de industrializarea constructiei si de prefabricare, de reduceri de costuri. În paralel se fac multe proiecte “unicat” (termenul este folosit în perioada respectiva în opozitie cu cel de proiect-tip). Totusi, în proportie coplesitoare, realizarile perioadei urmaresc reproduceri si adaptari de proiecte-tip. Noua cultura rationalista a locuintei urmareste sui-generis (adaptîndu-se la conditiile locale) pasii studiilor tipologice elaborate la Bauhaus înainte de razboi. Coordonarea modulara dintre proiectarea tip si productia de materiale de constructie si echipamente este unul dintre obiectivele urmarite (ca si în Occident, de altfel), coordonare care, teoretic, ar fi avut mai multe sanse si ar fi putut fi mai eficienta într-o economie centralizata si planificata. Realitatea comunista nu a confirmat însa aceasta ipoteza. De-a lungul perioadei, schemele functionale si suprafata locuibila se îmbunatatesc în mod constant.6 Din aceasta perspectiva, 1966 este un moment de cotitura, pentru ca, odata cu acceptarea apartamentelelor proprietate personala, se accepta si standarde mai generoase pentru ele (desi acest lucru va avea un efect negativ asupra apartamentelor construite de Stat). Simultan, se elaboreaza norme si regulemente mai flexibile, care permit o mai mare diversitate de tipuri (9 tipuri de familii în loc de cele 4 tipuri din 1960, introducerea dormitorului de o singura persoana si diversificarea categoriilor de confort – HCM 1650/1969). Atît documentele oficiale cît si literatura profesionala considera sfîrsitul anilor 1960 si începutul anilor 1970 ca fiind “încheierea perioadei predominant cantitative si trecerea la o perioada predominant calitativa”. Prin urmare, se pot observa abordari noi si mai subtile care privesc flexibilitatea, integrarea în principiile proiectarii a rezultatelor unor anchete si studii sociologice (de exemplu investigatii privind modul în care sînt folosite apartamentele, sau aspiratiile utilizatorilor).7 Cu toate acestea, tipologia prezinta o uniformitate evidenta, pentru ca se concentreaza aproape exclusiv pe studiul apartamentului si al locuirii colective (imobilul de apartamente). La început, proiectarea locuintei ataca atît chestiunea locuintei individuale cît si pe cea a micilor ansambluri de locuinte plurifamiliale de înaltime medie, continuînd astfel traditia de dinainte de razboi. Foarte curînd însa, accentul va cadea pe blocul de locuinte, care devine astfel (mai ales dupa 1958-1959) cel mai important, daca nu cumva singurul, program de proiectare. În 1985, Ceausescu anunta oficial ca “în 1990, 90-95% din populatia Bucurestiului va locui în blocuri de apartamente”. Pe de alta parte, înaltimea imobilelor de locuit este si ea în continua crestere. Proportia dintre blocurile înalte si cele medii si joase se modifica în avantajul cladirilor înalte astfel : între 1951 – 1960, 81,4% dintre locuinte sînt sub 5 niveluri (P+4);

•

5 O crestere foarte importanta era prevazuta pentru viitor, ca o consecinta a legii umilitoare privind controlul nasterilor – HCM 26 /1966 6 Nu sînt multi arhitecti care sa îsi aduca aminte ca primele apartamente din zona Bucurestii Noi – terminate în 1956, probabil pe baza unor prototipuri sovietice – erau destinate folosintei comune a doua familii, FARB, A 10 /58. 7

În anii 1970, IPCT are un laborator sociologic propriu; în acelasi timp, este creat si un laborator de futurologie.

catedra de istoria & teoria arhitecturii øi conservarea patrimoniului

ANUL II - 2005-2006: ARHITECTURA – LOCUIRE – ORAS Prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade

•

între 1960-1970, 75,4% sînt sub P+4;

•

între 1977-1980, 62% sînt sub P+4;

•

între 1981-1990, numai 50% dintre locuinte sînt P+4 si sub. Dupa 1957 – 1958, proiectarea se axeaza în special pe cladiri cu multe niveluri, care vor deveni în curînd limbajul comun. În 1965 revista Arhitectura publica primul concurs pentru un turn de locuinte cu 16 etaje. Acesta directie unilaterala luata de proiectarea locuintelor este rezultatul multor circumstante, unele dintre ele profesionale, altele extraprofesionale. Blocul-tip de locuinte era desigur covenabil pentru retorica politica a noului si a egalitatii dintre oameni cu un mod de viata standardizat. Aceasta este însa o explicatie mult prea simpla. Saracirea problematicii de proiectare a locuintelor – de la tipologia variata a începuturilor (cu locuinte joase si medii, individuale sau plurifamiliale), la generalizarea de mai tîrziu a cîtorva scheme de distributie interioara a apartamenetelor si a cladirilor de apartamente8 – este legata de un complex de factori si de evenimente. Printre acestia, chestiunea urbanistica joaca un rol principal. Dar nu poate fi neglijata nici aspiratia modernista a arhitectilor, pentru care perioada stalinista a fost desigur frustranta, dorinta lor de a se alinia arhitecturii din Occident care le fusese interzisa. În cele din urma, faptul ca ideologia politica a împins întelegerea economicitatii si eficientei sociale a cladirilor si a activitatii de proiectare în termeni exclusiv financiari (Partidul nu punea în discutie chestiuni legate de satisfactiile/aspiratiile de orice alta natura ale utilizatorilor, care erau subîntelese ca fiind automat rezolvate de noua societate), precum si arbitrariul deciziilor „de sus” privitoare la modificarea standardelor specifice, completeaza tabloul. Totusi, în a doua jumatate a anilor 1970 arhitectii încep sa puna sub semnul întrebarii lipsa de diferentiere si propun alte tipuri de locuinte, bazate pe studii sociologice, adaptate la moduri de viata diferite, în ideea de a introduce în cadrul locuintelor colective unele caracteristici ale locuintei individuale (pe modelul unei dezvoltari dense de medie înaltime – low rise-hight density - sau ceea ce cultura franceza a locuintei numeste habitat intermédiaire). Din nefericire era prea tîrziu, si multe proiecte si studii (parte din ele realizate în colaborare cu Facultatea de Arhitectura din Bucuresti) au ramas uitate în sertarele institutelor de proiectare, aflîndu-se în imposibilitatea de a naviga prin hatisul birocratic si din ce în ce mai încurcat al “aprobarilor oficiale”.9 În aceste conditii, proiectele de succes reprezinta simple exceptii si se afla în special în afara Bucurestiului (Miercurea Ciuc, Arad, etc.). Dupa cutremurul din 1977, standardele de proiectare din ce în ce mai rigide au facut tot mai dificila proiectarea flexibila (urmeaza de analizat în ce masura rigiditatea structurala impusa dupa cutremur tine mai degraba de considerente economice din ce în ce mai presante decît de o reala siguranta la seisme). În plus “legea investitiilor” din 1980 (Legea 9/1980)

8 Din punctul de vedere al distributiei interioare, proiectele tip sînt incredibil de asemanatoare. Desi la început arhitectii au încercat o varietate mai mare de scheme distributive (pentru cladire si pentru apartamente), urgenta reducerii costurilor de proiectare a condus la re-adaptarea unui numar foarte redus de scheme. Se poate vorbi despre « variatiuni pe aceeasi tema ». 9 Mai ales în ultimele doua decade ale perioadei comuniste, asistam la o înmultire spectaculoasa a structurilor oficiale responsabile cu controlul si aprobarea proiectelor. Legea sistematizarii (L58/74) este un exemplu de complicare excesiva a mecanismelor “aprobarilor oficiale” de catre siruri ierarhizate de “organe” ale administratiei locale si centrale.

catedra de istoria & teoria arhitecturii øi conservarea patrimoniului

ANUL II - 2005-2006: ARHITECTURA – LOCUIRE – ORAS Prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade

interzice cu claritate orice fel de experiment: totul se face dupa proiecte-tip. Aceasta este ultima piesa care completeaza imaginea tipurilor de locuinte utilizate în dezvoltarea socialista a oraselor românesti. ORASUL SOCIALIST Dupa cum se gaseste consemnat în documentele oficiale, ideea programatica a orasului socialist a fost, de la început, pusa în opozitie cu orasul capitalist, acesta din urma fiind prezentat ca rezultat al dezvoltarii haotice a unei societati bazate pe exploatare, cu diferente scandaloase între centru si periferie – expresia cea mai evidenta a inegalitatii sociale. În consecinta, forma urbana mostenita este “depasita”, iar sarcina arhitectului este de a gasi o noua forma a orasului, o forma adaptata stilului de viata socialist, capabila sa stearga gradat urmele vechii societati. Orasul socialist va glorifica astfel colectivismul noii vieti în care nu exista segregare sociala. Totusi, din motive pragmatice (principiul generalizat al economisirii resurselor de orice fel), este recomandata utilizarea structurilor si echipamentelor urbane vechi (cel putin în prima perioada). Aceasta argumentare politica a noii dezvoltarii urbane nu era însa foarte disjuncta de anumite idei, prejudecati si principii arhitecturale cu radacini anterioare. Pe de o parte sta contextul românesc: majoritatea arhitectilor români ai generatiilor dinainte de ultimul razboi, educati în spiritul culturii occidentale si avînd în minte imaginea puternic formalizata a orasului central–european, considerau ca dezvoltarea traditionala a oraselor românesti - în special a celor de la sud de Carpati - nu este cu adevarat urbana: ideea conform careia orasele românesti sînt mai degraba niste sate mari era destul de raspîndita, daca nu general acceptata.10 Azi o percepem ca pe o neîntelegere sau ca pe o interpretare deformata ideologic a unui tip de oras diferit de cel central-european, dar chestiunea era consistenta cu spiritul general al epocii în care începe modernizarea societatii romanesti.11 Pe de alta parte, ideile radicale ale modernismului, transpuse în Carta de la Atena (tradusa în româneste în 1945 si apreciata de multi arhitecti) nu erau nici pe departe favorabile orasului traditional, oricare ar fi fost el. E drept ca, între cele doua razboaie mondiale, urbanismul românesc a stiut sa mentina modernizarea necesara si inevitabila a orasului pe o directie de dezvoltare foarte ponderata, in echilibru intre modelele urbanistice in circulatie si fondul de factura balcanica/orientala al orasului. Odata ce cel de al doilea razboi mondial întrerupe în mod dramatic aceasta linie, ideea reconstructiei socialiste a orasului prinde imediat, reprezentînd mult asteptata sansa de a experimenta viziuni mai îndraznete. Astfel, ideea unei noi forme de oras este mult mai usor acceptata de arhitecti, indiferent de orientarea lor politica si de aderenta lor la ideologia si proiectul comunist. Seria de articole din revista Arhitectura si dezbaterile Uniunii Arhitectilor reprezinta dovezi clare în aceasta privinta: personalitati de tot felul, unele mai apropiate de noua structura politica,

10 In general, distinctiile calitative dintre oras si sat sînt înca subiect de deliberare, chiar si în literatura de specialitate de astazi. A se vedea MERLIN & CHOAY, Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF, 2000. 11

Pentru ideologia care circumscrie mai larg modernizarea întregii zone balcanice, de la care România nu face exceptie decît prin modalitatea de aplicare, a se vedea GHENCIULESCU, St, Identitate si continuitate în dezvoltarea urbana, teza de doctorat, UAUIM, 2004, si ZAHARIADE, AM, On the Representation of the Medieval Heritage in the Making of Modern Bucharest – Bucharest as a large village, comunicare Nottingham, 2002

catedra de istoria & teoria arhitecturii øi conservarea patrimoniului

ANUL II - 2005-2006: ARHITECTURA – LOCUIRE – ORAS Prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade

altele care ar fi putut sa-i fie potrivnice, se arata nerabdatoare sa profite de oportunitatea pe care le-o ofera noua orientare. Printre rezultatele directe ale orasului socialist, se va numara si ruperea continuitatii modelului orasuluigradina ca baza a dezvoltarii locuintelor economice/populare. Numai ca modul in care va prinde forma orasul socialist va fi relativ independent de asteptarile arhitectilor români: modelul reconstructiei va fi dictat de la Moscova. În Hotarîrea CC al PMR si a Consiliului de Ministri privind constructia si reconstructia oraselor si organizarea activitatii in domeniul arhitecturii si constructiei, de la Plenara CC al PMR din noiembrie 1952, alaturi de realismul socialist, care este noua “metoda“ de creatie artistica, în general12, se recomanda si un nou mod de dezvoltare pentru constructia locuintelor urbane: cvartalul13 si aliniamentele stradale. Desi reprezinta un model exterior impus exclusiv dupa considerente politice, desi unitatea de baza este locuinta plurifamiliala (nu cea individuala, utilizata pentru locuintele populare dinainte de razboi), cvartalul nu reprezinta o ruptura radicala fata de forma orasului traditional. Prin scara lor redusa, prin arhitectura lor îngrijita (formule diverse de clasicism amestecate cu aluzii nationale si ornamentatie moderata), prin executia lor atenta (nici materialele folosite nu erau dintre cele mai ieftine, iar constructorii sînt tot cei dinainte de razboi), prin respectarea aliniamentului la strada, prin faptul ca nu s-au construit foarte multe, cvartalele construite in diverse orase se integreaza bine în contextul existent. În plus, cvartalele sînt apreciate si azi de locuitori, în ciuda suprafetelor reduse ale apartamentelor14. În cautarea unei forme nationale care sa exprime continutul socialist, arhitectura locuintelor de acest tip prezinta o anumita varietate si chiar pitoresc. Într-un anume fel, în spatiul îngust dintre limitele impuse, se continua linia traditionalista interbelica. E greu de spus cum a fost cu adevarat receptata chestiunea de arhitecti la momentul respectiv; în mod sigur a fost frustranta pentru generatia mai radicala de modernisti, care astepta, si chiar începuse, sa faca mici alte experimente.15 Faimosul discurs la lui Hrusciov din 1954 anunta o schimbare în forma locuintei: o anumita atitudine critica fata de arhitectura realismului-socialist devine din ce în ce mai evidenta, în ciuda faptului ca Gheorghiu-Dej are retineri în a

12

Termenul este împrumutat din literatura (lansat de Maxim Gorki la Congresul scriitorilor sovietici din 1934), unde este considerat ca “metoda de creatie”, de fapt, o orientare estetica. Sensul acestei metode este uniunea dialectica dintre continutul socialist si reflectarea acestuia în forma, a carei varietate este acceptata. În arhitectura, realismul socialist este asociat cu un stil emfatic si pompos, ce deriva dintr-un academism monumental amestecat cu caracteristici „nationale”.

13 Cuvîntul este de origine rusa, unde înseamna literal cartier, si a fost impus odata cu teoria sovietica care a dezvoltat conceptul. În practica, aceasta « unitate urbana » este un fel de insula urbana, compusa din imobile plurifamiliale de medie sau micaînaltime si anumite dotari urbane cotidiene, si care închid o curte comuna sau sisteme de curti. Desi mult mai rigid codificat (prin teoria sa « stiintifica », derivata din cea a « unitatii de vecinatate » a lui C.Perry), este asemanator în multe privinte hof-ului vienez. 14 Lucrarile recente facute cu studentii pe tema locuirii postbelice confirma aceasta ipoteza si pune în evidenta si alte aspecte interesante ale dezvoltarii locuirii în ace aperioada – a se vedea Zahariade, AM, Consideratii pe marginea unei lucrari de seminar, în Analele Arhitecturii, Nr.1/ 1998, UAUIM 15 De exemplu, înafara încercarilor foarte economice si rationaliste, dar bazate pe modelul orasului gradina (Serban-voda, Steaua, Drumul Sarii/Bucuresti, Steagul Rosu/Brasov, Hunedoara, Petrosani etc.), s-a construit si un proiect de bare de joasa înaltime orientate dupa axa helioterma (Ferentari, 1945-1947), dupa un proiect facut inainte de razboi.

catedra de istoria & teoria arhitecturii øi conservarea patrimoniului

ANUL II - 2005-2006: ARHITECTURA – LOCUIRE – ORAS Prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade

urma linia noului lider sovietic.16 Cvartalele deja începute sînt terminate, însa arhitectura lor este din ce în ce mai simplificata, si chiar mai ironica.17 S-ar putea spune ca este o arhitectura post-modernista avant la lettre. În acelasi timp, noile blocuri construite din prefabricate, conform noilor “principii de economicitate”, afiseaza timide trimiteri la „stilul international”. Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din noiembrie 1958 marcheaza punctul de rascruce. Utilizînd linia critica a lui Hriusciov referitoare la lipsa de economicitate a arhitecturii staliniste, Gheorghe Gheorghiu-Dej critica hotarît proiectarea locuintelor si indica noi moduri de interventie urbana: (1) completarea fronturilor stradale în centru (plombe), (2) restructurarea arterelor importante si (3) mari ansambluri de locuinte colective la periferie. Orasul Bucuresti este vizat în mod special: în consecinta, ritmul activitatii de constructie se accelereaza substantial si noile interventii îsi încep evolutia. Cazul este repus în discutie în 1959, atît de partid (Plenara CC al PMR din iulie privind Economicitatea si industrializarea constructiilor, confortul si expresivitatea plastica) cît si de catre arhitecti (al V-a Plenara a Uniunii Arhitectilor). De acum înainte se deschisa calea abordarii moderniste a locuirii (atît în proiectarea de arhitectura cît si în urbanism), desi termeni ca modernism, functionalism, stil international nu sînt niciodata utilizati18. Dimpotriva, în ciuda declinului evident al stalinismului, ideea principala ramîne tot cea a exprimarii continutului socialist în forme cît mai adecvate (adica economice, rationale, industrializate etc.). Desi argumentatia este mai degraba confuza, noua arhitectura a locuintei nu va trebui sa imite “formele capitaliste”, în continuare decadente si nepotrivite continutului socialist, care ramînea acelasi. Pentru înca o data, „lumina teoretica” vine de la Moscova: teoria unitatii de vecinatate a lui Clarence Perry este transformata în „teoria stiintifica a microraionului”. Microraionul reprezinta baza ansamblului urban complex, « noua unitate structurala urbana »19. Teoria este binevenita si va fi repede asimilata: în 1958, la concursul organizat la Moscova (cu prilejul Congresului V al UIA, Uniunea Internationala a Arhitectilor), unei echipe românesti de la ICSOR i se acorda o diploma onorifica pentru un proiect de raion în sud-vestul Moscovei. Filialele locale de Partidului si ale Uniunii Arhitectilor organizeaza serii de întîlniri pentru clarificarea subiectului;20 numeroase articole si studii programatice sînt publicate în revista Arhitectura. Pe aceste noi baze „stiintifice” (prezente si în discursul oficial), se stabilesc noi prevederi legale, standarde si norme, iar Planul sesenal pentru 1960-1965 prevede sfîrsitul crizei de locuinte. Un optimism crescînd lumineaza orizonturile: nu numai ca noua „unitate urbana” permite o planificare stiintifica si are un caracter cu aplicabilitate generala, dar este si

16

Dupa moartea lui Stalin (1953), noul leader de la Kremlin este Nichita Sergheevici Hrusciov, un « liberal », care va dezmembra edificiul stalinist. Prin discursul din 1954 el va lovi în edificiul academic stalinist, condamnînd excesele arhitecturii staliniste, în numele unei economicitati capabile sa exprime noul continut socialist. Acest moment deschide calea noii teorii urbane care va sustine arhitectura si urbanismul functionalist fara sa o admita pe fata. Se elaboreaza o noua teorie « stiintifica » : a ansamblurilor urbane complexe, bazate pe o noua unitate urbana, microraionul, si aceasta fiind tot « sovietizare » a teoriei unitatii de vecinatate, a lui Clarence Perry.

17 Uneori ai chiar impresia ca, în ciuda conditiilor, arhitectii se amuzau si îsi bateau joc de solemnitatea stalinista impusa. De altfel circula înca si multe anecdote privitoare de breasla, care par sa confirme aceasta idee. 18 Chiar si în istoria din 1969 (Arhitectura în Romania 1944-1969), în plina perioada de « liberalizare », Gr. Ionescu utilizeaza perifraze sau descrieri în locul acestor termeni. 19

Gusti, Gustav, A1/ 1959

catedra de istoria & teoria arhitecturii øi conservarea patrimoniului

ANUL II - 2005-2006: ARHITECTURA – LOCUIRE – ORAS Prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade

capabila sa ofere orasului o noua forma socialista, astfel încît urmele vechii societati sa poata fi sterse cu adevarat. În plus, aceasta unitate urbana permite si ajustari la conditiile locale (sic!). Panaceul fusese pîna la urma gasit! Acesta este certificatul de nastere al marilor ansambluri de locuinte colective din periferiile oraselor, care apar exploziv dupa 1960 (Congresul al III-lea al PMR, unde Gheorghe Gheorghiu-Dej anunta clar principiile economice ale comunismului national). Este, în egala masura, si cerfificatul de deces al modelului de dezvoltare urbana traditional, dat fiindca, în noua abordare, nu mai este nevoie de parcela, unitatea structurala a orasului veche de cînd lumea. Ea este cu atit mai caduca cu cit tine de ideea de proprietate. De altfel, terenul nationalizat reprezinta si o mare înlesnire pentru urbanismul liber, ceea ce va si duce – în unele cazuri (cum ar fi anumite zone din Balta Alba-Titan) - la desfasurari peisagere mai ample decît în diverse tari occidentale, unde proprietatea asupra terenului reprezinta o constrîngere. Pentru o vreme, chestiunea este privita de arhitectii din întreaga lume, ca un exemplu de superioritate a sistemului comunist (fata de cel bazat pe proprietatea privata), de care arhitectii din aceste tari sînt foarte mîndri.21 Rezultatele nefericite ale indiferentei fata de proprietatea privata (si de parcela individuala), care se inculca treptat în spiritul proiectarii si al proiectantilor, se vad înca în abordarile urbanistice de astazi. Uriasul volum de locuinte este realizat aproape în exclusivitate în acest mod, si toate orasele românesti sînt atinse si chiar definitiv schimbate în mod agresiv. Formula rapida a schitei de sistematizare (sanctionata de Hotarîrea consiliului de Ministri din noiembrie 1959) ia locul planului de sistematizare, un document mult mai elaborat si – desigur - mai dificil de întocmit. Aceasta noua formula nu numai ca va permite cu mai mare usurinta impunerea anumitor decizii politice prin „precizari de detaliu”, dar reprezinta o alta îndepartare de teoriile si practicile urbane cristalizate înainte de razboi. Schita nu reprezinta, de fapt, o abordare mai flexibila, asa cum apare ea prezentata; este mai degraba expresia grabei. Noua procedura va facilita în mod evident noua compozitie urbana, nemai luînd în considerare evolutia istorica specifica a orasului: aceasta oricum apartinea unei epoci a carei memorie trebuia stearsa.22 În acest punct, retorica comunista a noului se întîlneste cu cea a Miscarii Moderne, desi atît motivatiile de pornire cît si scopurile sînt diferite. Arhitectii din toata tara îmbratiseaza cu entuziasm noua teorie si noul modus operandi. Se intra într-o perioada de consum lacom al limbajului modernist care fusese interzis în perioada socialismului-realist. Scoala de arhitectura îsi modifica si ea abordarea: din acest moment, viitoarele generatii de absolventi vor fi educate exclusiv în spiritul orasului functionalist, mai „stiintific” chiar decît ab originae.23

20 21

Una dintre reuniunile decisive este în ianuarie 1962: Conferinta organizatiilor de Partid din orasul Bucuresti

22 23

Imediat dupa acest moment, sînt elaborate 160 de schite de sistematizare, dintre care 60 trebuiau implementate în 1960.

Asa cum reiese din rapoartele publicate, chestiunea este dezbatuta în multe dintre Congresele UIA, cu argumente pro si contra. Exista totusi o anume prudenta a occidentalilor în aceasta privinta, care devine tot mai evidenta în timp : diversi arhitecti occidentali mai radicali si care sustineau necesitatea nationalizarii terenului urban dau înapoi.

Boia, Mitul stiintific al comunismului, Bucuresti, 2000.

catedra de istoria & teoria arhitecturii øi conservarea patrimoniului

ANUL II - 2005-2006: ARHITECTURA – LOCUIRE – ORAS Prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade

Majoritatea ansamblurilor importante de locuinte sînt aproape încheiate în a doua jumatate a anilor 1970 în concordanta cu teoria ansamblului urban complex. Lasînd la o parte greselile/problemele de baza ale urbanismului functionalist (ale carui critici stau în miezul criticii post-moderne), arhitectii români au facut tot ce au putut mai bun în aceste ansambluri, si în anumite cazuri amenajarile peisagere au fost realizate cu mare atentie si îngrijire pentru a compensa monotonia si a crea ambiante mai nuantate.24 Trebuie subliniat si faptul ca, în general, aceste dezvoltari de locuinte nu au implicat demolari semnificative: cu cîteva exceptii, marile ansamluri de locuinte colective au fost construite în afara limitelor traditionale ale orasului. Interventiile în cadrul orasului sînt în general tratate ca proiecte speciale (proiecte-unicat), adesea cu statut economic diferit. În Bucuresti cel putin, completarea diverselor fronturi urbane si restructurarea arterelor importante au dus la unele realizari laudabile pentru momentul respectiv (Ansamblul din fata Academiei Militare, completarea axei N-S, zona parcului Titan etc.). Lucrurile sînt diferite în alte orase, unde – de la caz la caz - interventiile au putut fi chiar devastatoare si în general supradimensionate (Iasi, Suceava, Piatra Neamt etc). Privind retrospectiv arhitectura locuintei acestor ani s-ar parea ca arhitectii români nu au stiut nimic despre momentul autocritic al modernimului din cadrul CIAM-urilor (nu exista referiri la acest subiect în literatura de specialitate), critica tîrzie a Miscarii Moderne nu este nici ea observata, desi în revistele vestice de specialitate (acum accesibile), articolele critice sînt publicate în mod curent (mai ales începînd cu anii 1970). Vocile exprimînd îndoieli si cerînd o abordare mai precauta sînt putine si în general nu sînt luate în seama25. Remarcile nefavorabile (care pot fi observate în revista Arhitectura si în cartea lui Gr. Ionescu din 1969) se refera exclusiv la chestiunea uniformitatii si a monotoniei, si destul de condescendent. Critica mai substantiala (desi nesistematica) apare mai tîrziu, în a doua jumatate a anilor 1970, si este în general legata de noul, dar nu mai putin iminentul, pericol pe care îl prezinta aceste practici urbane atunci cînd sînt aplicate în tesutul urban traditional si – mai ales - cînd ating centrul istoric al oraselor. Autorii sînt istorici de arhitectura, profesionisti în restaurare, si o noua generatie de urbanisti cu o sensibilitate mai acordata cu abordarile contemporane în circulatie26. Anul 1971 marcheaza un nou punt de rascruce, dar de o alta natura. În cuvîntarea sa de deschidere a celei de a IIIa Conferinte a Uniunii Arhitectilor, Ceausescu se arata foarte critic în legatura cu anumite aspecte ale proiectarii locuintelor: blocurile sînt dispuse la întîmplare, nu creeaza strazi si bulevarde, într-o idee urbanistica clara, […] grija arhitecturala pentru ambianta socio-culturala generala nu raspunde destul de profund noilor necesitati de trai,...arhitectii au neglijat destul de des valorile traditionale ale arhitecturii românesti, specificul nostru national27.

24

Neexistînd îngradirii legate de proprietate, amenajarile peisagere sînt, în unele cazuri, mult mai generoase, iar densitatea de locuire este mai mica decît în cazuri similare din diferite orase europene. Aceasta ar putea fi astazi un atu, folosibil în reabilitarea acestor zone, acolo unde aceasta situatie nu a fost compromisa de îndesirile lui Ceausescu din anii 1970-1980.

25 26

A se vedea, de exemplu, CAFFE, Mihail, A9/ 1957, sau SEBASTYEN, Gh., A4/ 1957

Exista articole si studii remarcabile semnate de Gr. Ionescu, st. Bilciurescu, Eugenia Greceanu, si - în mod special - de tineri arhitecti Alexandru Sandu, Sanda Voiculescu si Serban-Popescu Criveanu. Pentru detalii, a se vedea GIURESCU, Dinu, op. cit.

27

A 2/ 1971

catedra de istoria & teoria arhitecturii øi conservarea patrimoniului

ANUL II - 2005-2006: ARHITECTURA – LOCUIRE – ORAS Prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade

Argumentele tari sînt iarasi criteriile economice, prevalente de-a lungul întregii perioade: utilizarea ne-economica a terenului si extinderea excesiva a perimetrului oraselor în detrimentul suprafetelor redabile agriculturii. Conform aceleiasi logici care plaseaza discursul lui Hrusciov din 1954 în rîndul manifestelor modernismului, s-ar putea argumenta ca discursul lui Ceausescu din 1971 este un „manifest post-modernist”.28 Dupa cum se vede si din citatul anterior, exista o aparenta coincidenta între temele criticii post-moderne si unele dintre temele puse în discurs. Cu toate acestea, daca punem acest discurs în contextul tuturor documentelor oficiale din anii 1970-1980 (discursuri, legi, normative, „indicatii”) si al arhitecturii care s-a construit concomitent, putem vedea cît de specioasa poate fi o astfel de caracterizare. De altfel, nu putini s-au lasat amagiti o vreme. Discursul lui Ceausescu este mai degraba expresia propriilor idiosincrazii sau obsesii, neavînd nimic în comun cu vreo abordare critica inteligenta a conditiilor specifice reale. Strada lui Ceausescu29 nu are nimic comun cu critica stradafobiei moderniste, sau cu revalorizarea sociala si culturala a strazii privita ca element fundamental al structurii urbane, sau cu analizele tipomorfologice... Una dintre dovezi vine chiar din Legea Strazilor, care nu este decît un rudiment de regulament urban (de aliniere), foarte primitiv dar generalizat la nivelul întregii tari. În aceeasi masura, ideea specificului local se dovedeste a nu avea nimic comun nici cu contextul local real, nici cu istoria reala; pe ambele Ceausescu va încerca sa le anihileze. Ea este probabil legata numai de obsesia lui nationala.30 Indiferent de coincidenta cu momentul criticii postmoderne, dupa 1971, atît reglementarile legale si normativele care vor administra strict proiectarea locuintelor, cît si operatiunile urbane se vor orienta în directia indicata de „Conducator”. Din nou, Bucurestiul va fi vizat în mod special. Pentru a economisi teren, se va proceda la cresterea densitatii în ansamblurile de locuit: noi blocuri sînt practic semanate oriunde unde exista ceva spatiu. Rezultatele sînt cît se poate de distructive în toate privintele: locurile rezervate pentru echipamentele urbane înca nerealizate sînt confiscate (privînd astfel zona de locuinte de anumite facilitati necesare); blocuri noi sînt plasate inacceptabil de aproape de blocurile vechi; santiere neglijente distrug peisajul si vegetatia care ajunsese la o oarecare maturitate, asa cum sînt distruse si spatiile urbane care se conturasera în zonele deja construite. În acelasi timp, noi interventii sînt începute în perimetrul central al orasului, de aceasta data demolînd zone de locuinte traditionale, care ar fi putut fi reabilitate.31 Pentru a raspunde noilor deziderate, proiectantii încep sa utilizeze o noua idee, de data aceasta autohtona, a incintelor de locuinte; curti mai mult sau mai putin închise,

28 29 30

IOAN, Augustin, Un discurs funebru la capataiul realismului socialist. Cea din Legea Strazilor (1975)

De altfel, ideea continutului socialist în forme nationale nu paraseste niciodata cu adevarat scena discursului politic. Cu atît mai putin ar fi disparut ea sub Ceausescu, ale carui idei sînt toate de sorginte stalinista.

31 Diverse studii privind metode si costuri ale reabilitarii locuintelor vechi au demonstrat ca reabilitarea putea fi o alternativa cu multe avantaje.

catedra de istoria & teoria arhitecturii øi conservarea patrimoniului

ANUL II - 2005-2006: ARHITECTURA – LOCUIRE – ORAS Prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade

formate din tronsoane cu forme incerte,32 care compun, la densitatile cerute, spatii urbane mult mai deprimante si, finalmente, mai monotone decît microraioanele.33 În plus, majoritatea drumurilor principale ale caror fronturi sînt construite începînd cu a doua jumatate a anilor 1970 sînt transformate prin operatia de placare în coridoare înalte, opace si amorfe, total indiferente la ceea ce se întampla în spatele lor. Acest ultim aspect nu este total nou: prima restructurare a fonturilor stradale din 1960 afiseaza cam aceeasi indiferenta. Totusi, în anii 1960 aceasta indiferenta era „sindromul momentului”, în timp ce în anii 1970-1980 atitudinea fata de contextul urban se schimbase radical. Pentru înca odata, arhitectii români par a fi surzi la abordarile contemporane. Noile tipuri de interventii patrund spre centrul orasului, ocupînd largi zone demolate în Bucuresti si demolînd vechile centre ale oraselelor mici. Urmînd serii de „indicatii”, expresia formala a blocurilor abandoneaza vocabularul simplu al modernismului pentru a realiza volume din ce în ce mai complicate, supra-ornamentate, construite sub presiunea timpului foarte scurt si cu materiale ieftine. Dupa cutremurul din 1977, una din cele mai aberante dar si primitive idei, comandata tot „de sus”, este cea a fatadelor cu panouri prefabricate decorate cu „modele nationale”. Aceasta idee reprezinta foarte bine climatul general din acea vreme: pe scurt, asistam la o evidenta involutie formala. Rezultatul deprimant este starea actuala a acestor blocuri, care este cu mult mai grava decît a celor construite în perioada anterioara. Aceasta este una dintre cele mai nefericite (si imposibil de ne-ignorat) mosteniri ale perioadei precedente.

32 Evolutia formei tronsoanelor pare sa vina tot « de sus » : se pare ca lui Ceausescu nu îi placeau fatadele scurte, cu plinuri mari, ale tronsoanelor simple, rectangulare, drept care s-au facut asa numitele tronsoane de capat, care se terminau într-o rotunjire, sau într-un bulb, iar pentru incinte, tronsoanele de colt. Cum « imperativele stilistice » venite tot de acolo au cerut ornamentatii, forma rectangulara a tronsonului modernist s-a complicat si a devenit tot mai confuza. 33 Un exemplu este studiul Proiectarea ansamblurilor de locuinte în perioada 1976-80, coordonat de LAZARESCU, Cezar, A /1976