43 1 564KB
CUPRINS
I Introducere…………………………………………………..…………..2 II Delimitări teoretice ale şomajului………………………………………3 CUPRINS.....................................................................................................................1
2.1 Definiţii. Caracteristici.......................................................................................3 Cauze şi tipuri de şomaj..............................................................................................5 Şomajul voluntar şi involuntar. Rata naturală a şomajului.........................................7 Costurile şomajului...................................................................................................12 Relaţia inflaţie – şomaj.............................................................................................13 3.1Situaţia pe piaţa muncii.....................................................................................15 3.2 Şomajul. Tendinţă generală.............................................................................16 3.3 Forţa de muncă şi migraţia...............................................................................16 3.4 Ocuparea şi şomajul în trimestrul III 2009......................................................22 4.1 Cauzele şomajului european............................................................................25 4.2 Măsuri şi politici de reducere a şomajului în UE.............................................26 4.3 Rata şomajului în UE – trimestrul III 2008.....................................................28 4.4. Rata şomajului în UE – trimestrul III 2009........................................................34
1
I.
Introducere
Şomajul este astăzi unul din fenomenele cele mai puţin acceptate care afectează economiile tuturor ţărilor. Noţiunea de şomaj provine de la cuvântul “chomage” din limba franceză, la rândul său preluat din limba greacă “cauma” care însemna “caldură mare” din cauza căreia se întrerupea orice activitate. La origine, noţiunea de şomaj reprezenta întreruperea lucrului din cauza temperaturilor ridicate. Şomajul se poate caracteriza ca o stare negativă a economiei care afectează o parte din populaţia activă disponibilă prin neasigurarea locurilor de muncă. Şomeri sunt toţi acei apţi de muncă, dar care nu găsesc de lucru şi care pot fi angajaţi, parţial sau în întregime, numai în anumite momente ale dezvoltării economice. Ei reprezintă, un surplus de forţă de muncă, în raport cu numărul, celor angajaţi,în condiţii de rentabilitate impuse de economia de piaţă. Cel mai adesea, şomajul contemporan este abordat şi analizat ca un dezechilibru al pieţei muncii la nivel naţional, ca un loc de întâlnire şi de confruntare între cererea globală şi oferta globală de muncă. Şomajul apare ca rezultat exclusiv al ofertei de muncă sau de forţă de muncă, cererea nefiind luată în considerare. Numai în corelarea cererii cu oferta de locuri de muncă permite aprecierea mai corectă asupra situaţiei de pe piaţa muncii, dacă există sau nu şomaj. O creştere a ofertei concomitentă cu scăderea cererii determină o deteriorare a situaţiei ocupării forţei de muncă. Şomajul, dacă nu a existat până la acest moment, apare, iar dacă există, creşte. Dimpotrivă, creşterea cererii şi scăderea ofertei de muncă se traduc printr-o diminuare a şomajului. Piaţa muncii nu funcţionează, ca o piaţă obişnuită atât din cauza restricţionărilor legislative (patronat, sindicate) şi a raportului de forţe dintre acestea. Piaţa contemporană a muncii se poate afla fie în situaţia de echilibru, adică de subocupare sau supraocupare. Prin politicile sociale promovate de guvernele tuturor ţărilor, se tinde spre realizarea unui grad de ocupare (deplină) a populaţiei active cât mai apropiat de ocuparea deplină. Potrivit opiniilor diferiţilor economişti români şi străini, realizarea unui grad de ocupare deplină este considerată aproape imposibilă, declarând că este satisfăcător un grad de ocupare 97-98%, respectiv de neocupare de 2-3%. 2
II.
Delimitări teoretice ale şomajului
2.1 Definiţii. Caracteristici. Prin amploarea îngrijorătoare, prin structurile complexe, dar mai ales prin dinamicile ce îşi schimbă ritmurile şi sensurile, şomajul a devenit o problemă macroeconomică ce face obiectul unor aprige dispute teoretice, metodologice şi politico-ideologice. Având în vedere că literatura de specialitate, statisticile oficiale şi internaţionale (Biroul Internaţional al Muncii, Comisia de Statistică ONU) tratează şomajul prin prisma unor multiple şi diferite modalităţi de analiză şi de evaluare, s-a creat o imagine confuză a fenomenului. Iată, totuşi, câteva definiţii acceptate care sintetizează caracteristicile şomajului, prezentându-l ca pe una din problemele macroeconomice de maximă complexitate. Definiţia cea mai folosită pe care o dau economiştii şomerului este următoarea: acea persoană care caută un loc de munca remunerat, şi care nu are un asemenea loc în mod curent. În diferitele reglementări naţionale şi internaţionale se folosesc şi alte criterii delimitative ale şomerilor. Astfel, pentru ca o persoană să fie declarată şomer trebuie să fie înscrisă pe listele oficiilor de plasare a forţei de muncă şi să fie disponibilă de a începe lucrul imediat ce i s-ar oferi un loc de muncă. Biroul Internaţional al Muncii (B.I.M.) consideră că şomerul poate fi definit ca acea persoană care: este lipsită de muncă, este aptă de muncă, caută loc de muncă remunerat şi este disponibilă să înceapă lucrul imediat (în 15 zile). Piaţa contemporană a muncii se poate afla fie în situaţia de echilibru (ocupare deplină), fie în cea de dezechilibru, adică de subocupare şi supraocupare. Pentru a înţelege cele două forme ale dezechilibrului pe piaţa muncii trebuie clarificaţi termenii de ocupare deplină, şomaj voluntar şi şomaj involuntar. Ca fenomen macroeconomic, şomajul reprezintă ansamblul persoanelor (stocul de populaţie) active disponibile fără ocupaţie, care caută de lucru; deci, el este format din excesul de resurse de muncă în raport cu cei ce pot fi ocupaţi, în condiţiile de rentabilitate impuse de piaţă. Sporirea sau diminuarea ocupării într-o ţară sau alta nu se identifică cu scăderea sau agravarea şomajului. Pentru a se realiza o imagine mai apropiată de adevăr, este necesar să se ia în consideraţie şi variaţiile nivelurilor activităţii populaţiei. Noţiunea de şomaj trebuie corelată cu indicatorii privind stocul şi fluxurile populaţiei active, ca şi cu repartiţia şi durata şomajului. 3
Şomajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte: Nivelul şomajului care se determină în funcţie de doi indicatori, şi anume:
masa
şomajului şi rata şomajului. Masa şomajului constă din numărul persoanelor care, la un moment dat întrunesc condiţiile pentru a fi incluse în categoria şomerilor. Altfel spus, ea constă din populaţia activă disponibilă, respectiv din acea forţă de muncă nonocupată. Rata şomajului, ca mărime relativă a fenomenului, se calculează ca raport procentual între masa şomajului (numărul mediu al şomerilor) şi unul din parametrii de referinţă ai acestuia. Astfel de parametri sunt: populaţia activă, populaţia activă disponibilă, forţa de muncă (populaţia ocupată plus şomajul), populaţia ocupată, populaţia ocupată ca salariaţi. Se pare că cel mai concludent raport de exprimare a ratei şomajului este cel în care se foloseşte ca numitor fie forţa de muncă, fie populaţia activă disponibilă. Intensitatea şomajului este o altă caracteristică a fenomenului şomaj. În funcţie de aceasta se poate distinge: şomajul total, care presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii; şomajul parţial, care constă în diminuarea activităţii unei persoane, în special prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală, concomitent cu scăderea remunerării; şomajul deghizat, specific mai ales ţărilor slab dezvoltate unde numeroase persoane au o activitate aparentă cu productivitate mică. Un alt element este durata şomajului sau perioada de şomaj din momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii. Nu există o durată a şomajului definită prin lege, dar în numeroase ţări există reglementări ale perioadei pentru care se plăteşte indemnizaţie de şomaj. Această perioadă are o tendinţă de creştere, atingând până la 18-24 de luni. Structura şomajului sau componentele acestuia reprezintă o altă caracteristică. Acestea se formează prin clasificarea şomerilor după diferite criterii: nivelul calificării, domeniul în care au lucrat, categoria socio-profesională căreia îi aparţin, sex, categorii de vârstă etc. În urma studierii şomajului pe sexe şi categorii de vârstă s-a relevat că femeile sunt mai afectate de şomaj decât bărbaţii, de asemenea, tinerii de până la 25 de ani şi bătrânii de peste 50 de ani în raport cu restul populaţiei active.
4
Cauze şi tipuri de şomaj Deoarece fiecare cauză şi tip de şomaj implică o viziune specială şi, în consecinţă şi măsuri adecvate de combatere, trebuie ca aceste două aspecte, care la prima vedere s-ar părea că ar trebui tratate separat, să fie abordate în strânsă corelaţie. Ca un flux macrosocial global, şomajul este generat de cauze ce ţin de situaţia economică a utilizatorilor, pe de o parte, şi de statutul social al ofertanţilor de muncă, pe de altă parte. În primul rând, ca urmare a unei evoluţii nefavorabile a activităţilor social-economice sau ca urmare a procesului de substituire a muncii prin capital, se produce pierderea locului de muncă de către o parte a populaţiei ocupate. În al doilea rând, solicitările suplimentare de muncă ale noilor generaţii ce au ajuns la vârsta legală de muncă nu pot fi onorate de utilizatorii de muncă. Tânăra generaţie întâmpină greutăţi în găsirea locurilor de muncă (în cazul unei subocupări) din mai multe motive obiective sau subiective: neconcordanţa pregătirii ei profesionale cu nevoile şi exigenţele impuse de activitatea economico-socială; reţinerile unor agenţi economici producători în a angaja tineri fără experienţă în muncă, fără să-şi fi însuşit disciplina muncii etc. În al treilea rând, şomajul apare, se suplimentează şi ca urmare a solicitărilor de locuri de muncă din partea unor persoane încadrate în vârsta a doua, care se decid să-şi ofere munca lor pe piaţă. Unele dintre aceste persoane nu au lucrat până în momentul respectiv, altele au întrerupt activitatea pe o perioadă relativ îndelungată. Oricum, atât unele, cât şi celelalte persoane se decid să-şi schimbe statutul social din neangajat în angajat. La acest proces se poate adăuga şi cel al deschiderii unor afaceri pe cont propriu. Pentru aprofundarea cauzelor şomajului trebuie luate în consideraţie, în unitatea lor, asemenea procese demo-economice, economice, tehnico-ştiinţifice, cum sunt: evoluţia populaţiei active; dinamica producţiei naţionale; rata de creştere economică şi modificarea sensului ei; tehnicile şi tehnologiile folosite, progresul tehnico-ştiinţific; restructurările agenţilor economici, independent de impulsurile acestora; conjunctura internă şi internaţională etc. Apariţia şomajului, dar, mai ales, creşterea şi diminuarea lui au fost şi sunt influenţate de unele cauze directe, fiecare dintre acestea dând naştere la forme particulare de şomaj, cum sunt: ciclic, fricţional, structural, tehnologic, sezonier etc.
5
Şomajul ciclic este dependent de fluctuaţiile ciclice pe termen mediu; în perioadele conjuncturale defavorabile dimensiunile acestuia sporind, în timp ce în cele favorabile el se resoarbe în bună măsură. Şomajul structural este consecinţa adâncirii diviziunii muncii, a specializării activităţii economice şi respectiv a structurării pieţei muncii. Modificările structurale pot apare la nivelul economiei naţionale, dar şi la nivel regional. Drept urmare, apar discordanţe între calificările cerute şi cele de care dispun ofertanţii de muncă. Amploarea şomajului structural depinde de trei factori: de rapiditatea cu care apar modificările în cererea şi oferta de bunuri şi servicii în economie. Cu cât ele sunt mai rapide, cu atât şi dimensiunile şomajului structural vor fi mai mari; de gradul de concentrare regională a activităţilor economice, sau lipsa de diversificare a producţiei şi a serviciilor; de caracteristica specifică majorităţii ofertanţilor de muncă – imobilitatea. Politicile şi soluţiile de combatere a şomajului structural se concentrează asupra încurajării de a căuta de lucru în alte părţi (domenii de activitate sau regiuni) prin diferenţieri în salarizare şi încurajarea recalificării. Aceste măsuri se întreprind de către firme. Lor li se pot alătura şi cele întreprinse de autorităţi (deci soluţii de tip intervenţionist) care constau în acordarea de avantaje financiare (reduceri de impozite) pentru firmele care investesc în acele regiuni unde şomajul este ridicat, sau prin finanţarea programelor pentru activităţile cerute. Şomajul tehnologic este legat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi. O asemenea operaţiune este condiţionată atât de trecerea de la ramurile propulsatoare ale vechiului mod tehnic de producţie la cele ale noului mod tehnic de producţie, cât şi de procesul centralizării capitalului şi concentrării producţiei. Şomajul intermitent este cauzat de insuficienţa mobilităţii mâinii de lucru sau de decalajele între calificările disponibile şi cele cerute; acesta este şi consecinţa practicării contractelor de angajare pe perioade scurte. Asemenea contracte decurg din incertitudinea afacerilor, ca şi din dorinţa utilizatorilor de a face presiuni asupra salariaţilor şi sindicatelor. Şomajul de discontinuitate în muncă se coroborează cu reglementările privind concediile de maternitate şi alte aspecte ale vieţii de familie. Şomajul fricţional se manifestă când, unele persoane îşi părăsesc serviciul avut în mod voluntar sau prin concediere şi în consecinţă, pentru o perioadă de timp sunt şomeri. Este posibil să găsească foarte repede un alt loc de muncă (deoarece aceste locuri există), dar prima slujbă 6
oferită sa nu fie acceptată din motive ce ţin de ambele părţi. Cei ce caută de lucru să dorească un loc de muncă cu un salariu mai mare, iar cei ce oferă locul, să se abţină să angajeze persoana pentru motivele care au determinat concedierea ei. Este, de asemenea, posibil ca această căutare şi ocupare a locului de muncă dorit să dureze şi din lipsa de informare. Pentru reducerea duratei şomajului fricţional se recomandă o informare mai completă, prin oficiile de plasare, referitoare la cererea şi oferta de muncă. O altă soluţie constă în reducerea ajutorului de şomaj, dar este puternic contestată motiv pentru care poate fi apreciată ca fiind o soluţie controversată. Şomajul sezonier este specific în activităţile economice care sunt influenţate de factorii naturali (agricultură, construcţii), ceea ce se repercutează şi asupra cererii de muncă. Este, de regulă, un şomaj de durată relativ scurtă. Pentru combaterea lui se recomandă măsuri asemănătoare celor prevăzute pentru şomajul structural şi în special facilizarea pregătirii pentru o activitate complementară. Cunoaşterea cauzelor directe ale şomajului şi a tipurilor sale apărute în urma uneia sau alteia din aceste cauze are o mare importanţă pentru aprecierea perspectivelor lui, ca şi pentru formularea căilor de ameliorare a ocupării şi a statutului social-economic al şomerilor.
Şomajul voluntar şi involuntar. Rata naturală a şomajului. Ocuparea deplină sau lipsa de şomaj semnifică faptul că circa 97-98% din populaţia activă disponibilă este utilizată efectiv (diferenţa de populaţie activă este considerată a fi şomaj natural). Ocuparea deplină reprezintă acel volum şi acea structură a ocupării, a utilizării resurselor de muncă, care permit obţinerea maximului de bunuri pentru acoperirea nevoilor oamenilor constituiţi în diferite colectivităţi. Şomajul voluntar constă din acea nonocupare datorată refuzului sau imposibilităţii unor persoane de a accepta retribuţia oferită (este vorba de cea reală) şi/sau condiţiile de muncă existente. Asemenea comportamente decurg din unele reglementări juridice, din uzanţe sociale, din caracterul lent al adaptării contractelor colective de muncă la condiţiile muncii şi la procesele istorice, demografice. Şomajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor (nominale) la scădere. Aşa se face că salariile practicate sunt, în general, mai mari decât salariul de echilibru. Revendicările salariaţilor şi ale sindicatelor împiedică ajustarea salariilor prin scădere. În 7
general, fondul de salarii are o determinare în condiţiile economico-financiare ale utilizatorilor de muncă. Ca urmare, o parte din oferta de muncă rămâne nerealizată, apare deci şomajul voluntar. Categoriile de persoane, care se încadrează în şomajul voluntar sunt: persoanele angajate care preferă să-şi înceteze temporar activitatea, apreciind că ajutorul de şomaj le poate asigura o existenţă decentă. şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai bune decât cele oferite de întreprinderi şi instituţii, cât şi faţă de cele pe care le-au deţinut; gospodinele hotărâte, pe baza unui consens de familie, să se încadreze, dar ezită încă să se încadreze în condiţiile date (ca nivel de salariu, ca distanţă de domiciliu etc). Grafic 1. Şomajul voluntar
Şomajul involuntar constă din acea parte a folosirii incomplete care decurge din rigiditatea salariului, respectiv din acele persoane neocupate care ar fi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic decât cel existent, astfel că atunci când cererea efectivă de forţă de muncă va creşte va spori şi gradul de ocupare.
8
Grafic 2. Şomajul involuntar
De regulă, şomajul este tratat şi apreciat prin prisma celui involuntar. Aşa că şomajul constă din acea nonocupare, din acea folosire incompletă a mâinii de lucru, din acel ansamblu de persoane neocupate care ar fi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic decât cel existent, astfel că, atunci când creşte cererea efectivă de forţă de muncă, va spori şi gradul ei de ocupare. Indicatorul relativ prin care se apreciază intensitatea şomajului este unul din cei mai importanţi indicatori macroeconomici: rata şomajului. Aceasta se determină prin raportarea numărului total de şomeri la populaţia activă şi se exprimă în procente. Nivelul ratei şomajului şi evoluţia acesteia reprezintă unul din barometrii în funcţie de care se iau anumite măsuri de protecţie socială sau decizii de politică economică. Ca relaţie generală de calcul, rata şomajului se determină prin raportarea unui indicator care exprimă şomajul (numărul de şomeri-Ş) şi un alt indicator care măsoară populaţia de referinţă, cel mai adesea populaţia activă (Pa):
Rş = Ş / Pa ∙ 100 Concret, acest indicator se poate determina în modalităţi variate. Relaţiile de calcul pot să difere în practică, în funcţie de legislaţia naţională sau de informaţiile disponibile. Informaţiile cele mai precise privind rata şomajului sunt obţinute cu prilejul recensămintelor. Recensămintele şi anchetele prin sondaj sunt surse de date foarte costisitoare, 9
care, la nivelul ţării noastre nu pot fi realizate cu o periodicitate corespunzătoare (lunară) pentru asigurarea cu informaţii necesare. Se recurge, prin urmare la surse de date administrative, afectate însă de legislaţia în vigoare. În statistica internaţională se utilizează următoarele rate de şomaj: Rata globală standardizată BIM, care se calculează ca raport între numărul şomerilor în sens BIM şi populaţia activă totală; are cea mai mare sferă de cuprindere, fiind cea mai utilizată în comparaţiile internaţionale; Rata globală standardizată CEE care este raportul dintre numărul de şomeri şi populaţia activă civilă; Rata globală standardizată OECD care se determină ca raport între numărul de şomeri şi populaţia activă totală. Rata parţială de şomaj se referă la o anumită categorie de forţă de muncă sau la o anumită regiune geografică sau administrativă, se determină ca raport între numărul de şomeri proveniţi din categoria respectivă şi populaţia activă din categoria respectivă. Rata integrală (compusă) de şomaj şi subocupare vizibilă se calculează ca raport între timpul de muncă disponibil neutilizat corespunzător al persoanelor în şomaj şi a celor aflate în stare de subocupare vizibilă (persoane care au un loc de muncă dar care lucrează involuntar în timp parţial) şi timpul de muncă total disponibil sau timpul de muncă utilizat. Aceasta măsoară de fapt şomajul potenţial, calculul acesteia impunându-se în special în cazul ţărilor în care subocuparea vizibilă are dimensiuni apreciabile. România face parte din categoria acestor ţări. Obţinerea unei rate a şomajului egală cu zero este un obiectiv care, pe de o parte, este imposibil de atins într-o economie dinamică de piaţă, iar pe de altă parte, s-ar putea să fie chiar nedorit. Şomajul voluntar poate fi considerat un instrument prin intermediul căruia unele persoane reuşesc să îşi majoreze câştigurile individuale şi ca proces prin care societatea atinge un nivel mai înalt al produsului naţional. În acelaşi timp, un anumit nivel de şomaj involuntar este de neocolit, ca urmare a schimbărilor intervenite în gusturile consumatorilor sau în tehnologia folosită. Aceste schimbări provoacă o anumită nepotrivire între cererea şi oferta de mână de lucru, fapt ce impune o modificare în alocarea resurselor dinspre anumite ocupaţii şi regiuni înspre altele. Cât de mare este nivelul şomajului voluntar şi cel al şomajului involuntar, care este nivelul ratei şomajului pentru care se poate spune că există ocupare deplină a mâinii de lucru 10
este un element care diferă de la ţară la ţară şi de la perioadă la perioadă. O reducere a şomajului cu ajutorul - de exemplu al unor politici menite a creşte cererea agregată, va determina o creştere a ratei inflaţiei; pentru acest fapt, acest nivel de şomaj este denumit rata naturală a şomajului (sau rata şomajului care nu determină o accelerare a ratei inflaţiei - NAIRU 1) şi poate fi definită astfel: rata şomajului pentru care nu există cerere sau ofertă în exces de mână de lucru pe piaţa muncii; rata şomajului pentru care numărul de locuri de muncă vacante este egal cu numărul de şomeri; rata şomajului ce ar fi obţinută pe termen lung, în cazul în care ratele anticipate ale inflaţiei ar coincide cu cele efectiv realizate. În ultimii ani, discuţiile despre rata naturală a şomajului au căpătat o vigoare deosebită, nu numai în literatura de specialitate, ci şi în practica economică. Aceasta din mai multe motive: deoarece construcţia teroretică pe care se bazează serveşte la înţelegerea cauzelor inflaţiei; deoarece este utilizat ca bază empirică pentru previzionarea modificărilor în rata inflaţiei; pentru că este un reper important în elaborarea politicilor economice. Rata naturală a şomajului corespunde funcţionării normale a pieţei muncii şi este asociată cu ocuparea totală a forţei de muncă. Şomajul poate fi considerat excesiv, în orice ţară, dacă depăşeşte nivelul său natural. Atunci când o economie este în echilibru pe termen lung, şomajul va fi la rata sa naturală. Din moment ce rata naturală a şomajului este un concept teoretic, ea nu poate fi direct observată, şi, prin urmare, trebuie estimată. Economiştii au două modalităţi diferite pentru a estima rata naturală a şomajului. în primul rând ei determină o ecuaţie prin care corelează şomajul agregat de rata inflaţiei. Conceptual, rata naturală a şomajului este prezentă atunci când rata şomajului nu creşte şi nici nu scade. Astfel, atunci când inflaţia este constantă, ecuaţia ce stabileşte legătura între rata inflaţiei şi şomaj furnizează un estimator pentru rata naturală a şomajului. A doua metodă de estimare a ratei naturale a şomajului se bazează pe datele istorice legate de rata şomajului de-a lungul unor perioade mari de timp. Aceste date sunt diferite în funcţie de 1
În literatura de specialitate este prescurtată ca NAIRU - de la denumirea în limba engleză Non Accelerating Inflation Rate of Unemployment
11
grupurile demografice. Se estimează ratele şomajului pentru aceste grupuri demografice şi apoi se agregă aceste estimări.
Costurile şomajului. Costurile pe care le implică şomajul, directe sau indirecte, relevă faptul că acest fenomen constituie o risipă de resurse umane şi financiare generate de utilizarea incompletă a fondurilor de producţie, cu implicaţii asupra costurilor sociale. Costurile directe sunt evidenţiate sub forma vărsămintelor financiare către fondul destinat protecţiei sociale a şomerilor, care, în principal este utilizat pentru plata ajutorului de şomaj, alocaţiei de sprijin, calificării şi recalificării şomerilor. Costurile indirecte sunt generate de diminuarea globală a producţiei şi a veniturilor de care ar putea să beneficieze întreaga populaţie. Ele îmbracă forma unor pierderi de producţie determinate de neutilizarea unor capacităţi şi mijloace tehnice din dotare, ceea ce implică reducerea resurselor de formare a veniturilor bugetare, deteriorarea calificării şi capacităţii de muncă, descurajarea personalului în plan profesional, social şi uman. Pentru persoanele care devin şomeri, costul şomajului are un aspect economic şi unul moral. Economic pentru că intrarea în şomaj înseamnă reducerea veniturilor şi deci şi a posibilităţilor de consum pentru întreaga familie. Totodată statutul de şomer atrage după sine stresul nervos, o stare depresivă determinată de incertitudine şi aşteptare, toate acestea, spre deosebire de consecinţele economice, deşi sunt foarte importante, nu se pot evalua. Deosebit de complexe şi cu urmări multiple sunt costurile somajului şi la nivel de economie şi societate. De exemplu: Şomajul înseamnă subutilizarea factorului de producţie muncă, ceea ce se repercutează negativ asupra volumului producţiei (producţia actuală scade cu mult sub cea potenţială), iar scăderea producţiei înseamnă pierdere de venituri (salarii şi profituri) cu toate urmările sale legate de consumul propriu zis şi de investiţii. Scăderea generală a veniturilor reduce încasările, respectiv intrările la capitolul venituri din bugetul statului, reducerea impozitelor pe venit, a taxei pe valoarea adăugată, a taxelor şi accizelor etc.ceea ce diminuează volumul cheluielilor publice. Existenţa şomajului sporeşte cheltuielile statului pentru funcţionarea oficiilor de plasare,
12
plata ajutorului de şomaj, alte cheltuieli sociale legate de calificare, de îngrijirea sănătaţii şomerilor etc. Aprecierea corectă a costului şomajului impune luarea în consideraţie şi a unor avantaje pe care le implică acest fenomen. Avantajele şomajului sunt corelate cu următoarele aspecte: Determinarea salariaţilor să caute servicii mai bune, si sigure, care cer o calificare superioară, ceea ce poate însemna incitarea spre perfecţionare cu consecinţele corespunzătoare asupra creşterii randamentului muncii. Crearea de mână de lucru mobilă şi adaptabilă la cerinţele impuse de modificările activităţii economice, ceea ce contribuie la o eficienţă mai mare în alocarea resurselor pe termen scurt şi o creştere economică mai rapidă pe termen lung. În final, însă, dacă pe de o parte se iau în consideraţie costurile, iar pe de altă parte avantajele fenomenului şomaj, pe termen lung, rezultatul apare categoric negativ, deoarece costurile depăşesc cu mult beneficiile, atât în cazul celor direct implicaţi cât şi al economiei şi societăţii în ansamblu.
Relaţia inflaţie – şomaj Deoarece economia naţională este un sistem complex, diferitele ei componente de echilibru: creşterea economică, ocupare-şomaj, inflaţie şi raporturile economico-financiare externe sunt corelate între ele şi se intercondiţionează reciproc. Conexiunile, însă, sunt complexe şi contradictorii, ceea ce nu permite stabilirea unor măsuri care să le rezolve simultan şi sigur. Se poate observa, însă, existenţa unei relaţii între cele patru componente şi evoluţia cererii agregate, pe termen lung, căci pe termen scurt, până la doi ani, ele au o stare independentă. Pe termen lung, toate patru depind de evoluţia cererii agregate, care variază în funcţie de fazele ciclului economic. În faza de expansiune a activităţii economice (faza a doua), cererea agregată creşte rapid şi în consecinţă diferenţa dintre producţia efectivă şi cea potenţială se reduce. Două dintre obiectivele politicii macroeconomice înregistrează rezultate bune: producţia creşte rapid, iar şomajul se reduce. În schimb, celelalte două se înrăutăţesc, deoarece, pe de o parte, inflaţia creşte prin cerere, iar pe de altă parte, datorită creşterii preţurilor, produsele indigene devin mai puţin competitive pe piaţa mondială (se reduce exportul), iar produsele străine apar mai ieftine pe piaţa internă (creşte importul), ceea ce atrage după sine un deficit în contul curent al balanţei de plăţi. 13
Drept rezultat se deteriorează şi nivelul de echilibru al cursului de schimb al monedei naţionale (creşte) ceea ce scumpeşte importurile şi în acest fel se întreţine inflaţia. Când se ajunge în punctul de vârf al creşterii economice, în ciuda efectelor pozitive pe care le înregistrează producţia şi şomajul, inflaţia şi dezechilibrul balanţei de plăţi devin probleme acute. Când se depăşeşte punctul de vârf al creşterii economiei şi se trece la faza de recesiune, lucrurile se petrec exact invers faţă de tendinţele descrise. Scăderea cererii agregate atrage după sine o mişcare negativă a activităţii economice, însoţită de reducerea locurilor de muncă şi deci de creşterea şomajului. În acelaşi timp, ritmurile inflaţiei se domolesc, iar situaţia balanţei de plăţi se îmbunătăţeşte. În asemenea împrejurări, autorităţile implicate în politica economică se află în faţa unei mari dileme. Dacă se adoptă politica creşterii economice, prin încurajarea cererii agregate, se rezolvă primele două probleme, cu efectul principal reducerea şomajului, dar apar pericole din partea presiunilor exercitate de inflaţie şi de deficitul balanţei de plăţi. Dacă se adoptă o politică de deflaţie, respectiv de reducere a cererii agregate, se reduce inflaţia şi se îmbunătăţesc rezultatele în raporturile economico-finaiciare externe, dar în schimb producţia efectivă se reduce şi creşte şomajul.
Grafic 3. Curba lui Phillips în anul 1960. Sursa: Ehreberg, R., Smith, R. - Modern Labor Economics, 4th Edition, HarperCollins Publishers, 1991 În urma unei analize concrete a şomajului, economistul neozeelandez A.W. Phillips a atras atenţia asupra existenţei unei relaţii invers proporţionale între rata inflaţiei şi rata şomajului, 14
relaţie evidenţiată în graficul de mai sus. În timp, însă, stabilitatea relaţiei lui Phillips a devenit incertă, astfel că numeroşi economişti au ajuns la concluzia că pe termen scurt se poate vorbi despre o anumită substituire între inflaţie şi şomaj, dar aceasta este imposibilă pe termen lung s-a dovedit că o rată ridicată a şomajului era însoţită de o rată ridicată a inflaţiei.
III.
Şomajul în România
3.1Situaţia pe piaţa muncii. Populaţia României este într-un proces continuu şi lent de scădere de la începutul anilor ’90. În acest răstimp populaţia a scăzut cu 3,4% (sau 800.000), ajungând la 22,4 milioane în 2001. Populaţia în vârstă de muncă (15-64 ani) a rămas stabilă, aprox. 15,3 - 15,4 milioane. Se preconizează o scădere viitoare a populaţiei cu 1,8 milioane până în 2020, iar scăderea va afecta grupurile de vârstă tânără (10-24 ani). Scăderea demografică se explică atât prin sporul natural negativ cât şi prin soldul negativ al migraţiei externe. În 2000, 54,5% din populaţia României trăia în mediul urban comparativ cu 50,6% la sfârşitul anilor ’80. Această creştere ascunde oricum schimbări importante în tendinţele migraţiei interne între mediile rural şi urban de la începutul perioadei de tranziţie. După o perioadă de restricţii impuse de regimul anterior, la sfârşitul anilor ’80, migraţia rural-urban s-a intensificat la începutul anilor ’90. În 1990, de exemplu, oraşele României au primit un aflux net de mai mult de jumătate de million de oameni din mediul rural. Pe la mijlocul anilor ’90, deteriorarea situaţiei economice a determinat un nou flux către zonele rurale şi către agricultura de subzistenţă. Rata participării (pentru cei cu vârsta între 15-64 ani) a fost de 69,7% la momentul primei Anchete asupra Forţei de Muncă din 1994. Până în 1996, a ajuns la 72,3%, dar a început să scadă încet până a ajuns la 68,5% în 20012, sub media UE de 69,2%. În 2001 rata de activitate a populaţiei masculine de 74,6%, a fost cu 2 procente mai scăzută decât în 1994 şi mult mai scăzută decât media UE de 78,1%. Rata de activitate a populaţiei feminine a scăzut de la 63,1% la 62,4% în aceeaşi perioadă şi s-a situat peste media UE în 2001 (60,2%). Rata de activitate a populaţiei feminine este cu 12 procente mai scăzută decât cea a populaţiei masculine.
2
Pentru anii 1994 şi 1995 datele sunt corespunzătoare trimestrului I; pentru următorii ani datele sunt corespunzătoare trimestrului II
15
3.2 Şomajul. Tendinţă generală Există două surse oficiale de date referitoare la şomaj. Prima se referă la numărul de şomeri înregistraţi de Serviciile Publice de Ocupare. Cea de-a doua se bazează pe Ancheta asupra Forţei de Muncă început în 1994 şi desfăşurată în conformitate cu definiţia internaţională a şomajului dată de Organizaţia Internaţională a Muncii. Descrierea de mai jos a tendinţelor şomajului se bazează pe datele Anchetei asupra Forţei de Muncă 3. Rata şomajului a scăzut şi s-a stabilizat la aprox. 5,5% la mijlocul anilor ’90. Creşterea observată de atunci înainte, pare a se stabiliza în 2001, când rata şomajului s-a menţinut la 6,5%, 6,9% pentru bărbaţi (peste media UE de 6,6%) şi 6% pentru femei (sub media UE de 9%). Şomajul este concentrat în zonele urbane. În 1996, rata şomajului a fost de două ori mai mare în mediul urban (8,4%) comparativ cu mediul rural (3,6%). Diferenţa s-a mărit de atunci şi în 2000, rata şomajului în mediul urban era de 11,7% comparativ cu 2,4% în mediul rural. Ratele şomajului rămân relativ scăzute pentru cei cu nivel educaţional mai scăzut (4,0% comparativ cu 3,9% pentru cei bine instruiţi în 2001). Ca şi în alte ţări, şomajul în rândul tinerilor este mai ridicat ca cel în rândul adulţilor. În 2000, şomajul în rândul celor de 15-24 ani ajungea la 16,5% comparativ cu 6,9% printre cei de 25-54 ani. Şomajul pe termen lung rămâne ridicat în ciuda descreşterii nivelului general al şomajului. În 2001, 48,6% (adică 3,2% din forţa de muncă de 15 ani şi peste) a fost în afara muncii pentru un an sau mai mult, din care aproape 50% pentru 2 ani şi mai mult. Şomajul pe termen lung tinde să fie mai ridicat la femei decât la bărbaţi. În 2001, procentul de şomeri pe termen lung în rândul femeilor era de 50,3% (adică 3% din forţa de muncă feminină) comparativ cu 47,4% (adică 3,3% din forţa de muncă masculină) pentru şomerii din rândul bărbaţilor.
3.3 Forţa de muncă şi migraţia În 2005, populaţia ocupată reprezenta 36,1% din total, cea mai mare parte în servicii (44,5,%) şi agricultură (32%), urmate de industrie (23,5%). Se remarcă ponderea ridicată a populaţiei ocupate în sectorul serviciilor în judeţele Constanţa şi Galaţi, datorită staţiunilor turistice din lungul litoralului şi prezenţei porturilor Constanţa şi Mangalia, şi respectiv Galaţi. 3
Ca şi în alte ţări şomajul înregistrat deviază încă de la măsurile de şomaj în cadrul Anchetei asupra Forţei de Muncă ; date pentru trimestrul II
16
Spre deosebire de acestea, în judeţul Vrancea, aproximativ 49% din populaţia ocupată lucrează în agricultură, iar 62% din populaţia judeţului locuieşte în mediul rural. Şomajul, cu o valoare de 6,4% (2005) depăşeşte media ţării (5,9%). Disponibilizările din industria metalurgică (MITTAL GROUP) au determinat ca judeţul Galaţi să deţină cea mai ridicată rată a şomajului (8,3%), urmat de Buzau (7,4%) si Brăila (6,8%). Lipsa locurilor de muncă adecvate, salarizarea neatractivă, dar şi calificarea necorespunzătoare determină plecări masive a activilor spre arealele de creştere economică din ţară sau străinătate. Migraţia cea mai accentuată se înregistrează în judeţul Vrancea, în special din cauza structurii economice neconsolidate, unde populaţia tânără a părăsit masiv localităţile pentru a lucra în străinătate. Tabelul 1. Evoluţia şomajului INDICATORI ANI
ŞOMERI TOTAL
Beneficiari de ajutor de şomaj
Beneficiari de alocaţie de sprijin
Şomeri neindemnizaţi
Rata şomajului
1998
337.440
265.978
-
71.642
3%
1999
929.019
602.957
239.642
86.420
8,2%
2000
1.164.705
549.785
516.059
98.861
10,4%
2001
1.223.925
504.284
564.066
155.575
10,9%
2002
998.432
317.142
457.079
224.211
9,5%
2003
657.564
202.233
594.457
95.874
6,6%
2004
881.435
438.044
217.959
225.432
8,9%
2005
1.025.056
402.980
390.038
232.038
10,4%
2006
1.130.296
386.517
445.992
258.475
11,8%
2007
1.007.131
307.065
391.932
255.220
10,5%
2008
826.932
245.427
286.214
219.242
8,6%
Surse: Buletin Institutul Naţional de Statistică
17
Reducerea volumului ocupării forţei de muncă este acompaniată de apariţia şi extinderea şomajului. Numărul şomerilor înregistraţi creşte semnificativ în 1992, odată cu transformările implicate de trecerea de la economia planificată la economia de piaţă. Grafic 4. Evoluţia ratei şomajului în perioada 1998-2008 13 12 11 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0 1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
soma jului Aşa cum se poate observa din graficul referitorRalatarata şomajului, fenomenul îşi continuă
curba ascendentă până în 2001, când se reduce semnificativ, după care îşi reia tendinţa crescătoare; acest fenomen continuă până în anul 2006 ca urmare a accelerării procesului de privatizare, restructurare şi lichidare a unor întreprinderi, rata şomajului atingând un maxim al perioadei post-decembriste, de 11,8%. În ultimii 2 ani, datorită unei oarecare macrostabilizări economice şi datorită creşterii economice precum şi politicilor sociale aplicate şomajul îşi schimbă evoluţia, trecând la o curbă descendentă astfel că la sfârşitul anului 2008 numărul şomerilor înregistraţi era de 826.932 persoane, reprezentând o rată de 8,6%; Distribuţia şomerilor pe niveluri de instruire şi formare reflectă o concentrare mare a fenomenului în categoria persoanelor care au absolvit învăţământul liceal, precum şi cel profesional şi de ucenici; urmează, în ordine, absolvenţii învăţământului gimnazial, primar şi cei fără şcoală absolvită. Numărul şomerilor cu pregătire universitară este redus, atât pe total, cât şi pe sexe. Distribuţia se păstrează, în general, pe întreaga perioadă 1991-2001. La nivelul anului 2008, structura populaţiei de şomeri după nivelul de pregătire a fost următoarea: şomeri cu studii superioare – 3,7%, şomeri cu studii postliceale şi tehnice de 18
2008
maiştri – 2,7%, cu liceu – 40,9%, şcoală profesională şi de ucenici – 29,7%, gimnaziu – 17,9%, şcoală primară – 3,8% şi fără şcoală absolvită – 1,3%. Proporţiile respective se menţin, în general, şi în cadrul grupei de vârstă 15-24 ani. De altfel, trebuie menţionat că tinerii în vârstă de 15-24, iar din această grupă femeile şi cei rezidenţi în mediul urban, reprezintă categoriile cele mai vulnerabile în faţa riscului de şomaj. În mod constant, rata şomajului corespunzătoare grupurilor menţionate a fost de aproximativ 3 ori mai mare decât rata medie. Modul de distribuţie a ratei şomajului, pe grupe de vârstă, la nivelul anului 2007, reflectă aceeaşi situaţie: ponderea mult mai ridicată a şomajului în rândul tinerilor şi reducerea acesteia pe măsură ce se înaintează în grupele superioare de vârstă. La cele de mai sus trebuie adăugat un alt fapt alarmant: în 2007, peste 80% dintre şomerii intraţi pentru prima dată pe piaţa muncii erau în vârstă de 15-24 ani. Situaţia nu este specifică numai anului menţionat, ci este o continuare a tendinţelor înregistrate şi în anii anteriori. Această stare de fapt conduce la concluzia că există încă deficienţe de comunicare şi transparenţă între cererea de forţă de muncă şi oferta de calificări a sistemului de educaţie şi formare, că şcoala încă „produce şomeri”. În acelaşi timp, dificultăţile de identificare a nevoilor viitoare de forţă de muncă, de calificări, generată de o anumită lipsă de coerenţă a strategiei de dezvoltare a economiei constituie una dintre explicaţiile situaţiilor menţionate. Durata medie a şomajului, în 2007, înregistrează o scădere faţă de anii precedenţi, fiind de 16,0 luni, faţă de 17,8 luni în 2005, cu diferenţe importante pe grupe de vârstă: 12,5 luni pentru şomerii de 15-24 ani, 17,3 luni pentru cei de 25-34 ani, 18,7 luni pentru şomerii de 35-49 ani şi 20,3 luni pentru cei în vârstă de 50 ani şi peste. Riscul cel mai mare pentru şomajul de lungă durată îl prezintă, aşadar, persoanele de peste 50 de ani, acestea fiind, în general, mai greu acceptate de angajatori şi mai puţin deschise spre diferite forme de recalificare şi reconversie, care, eventual, le-ar facilita reinserţia profesională. Persoanele care se aflau în şomaj de peste un an în 2007 reprezentau 44,3% din total, în scădere cu 7 puncte procentuale faţă de anii 2004-2006, dar în creştere cu 2,4 puncte procentuale faţă de anul 2003. O proporţie importantă dintre acestea sunt persoane descurajate, care au renunţat să mai caute un loc de muncă. Îngrijorător este, în acelaşi timp, faptul că aproximativ 50% din numărul total al persoanelor descurajate care au încetat să mai caute de lucru erau tineri
19
în vârstă de 15-24 ani (51% bărbaţi şi respectiv 49,5% femei), mai mult cu 7 puncte procentuale faţă de anul 2006. După cum am mai amintit, şomerii, inclusiv absolvenţii diferitelor niveluri de educaţie şi formare profesională iniţială care nu au fost niciodată încadraţi în muncă, beneficiază de o serie de măsuri de protecţie socială, atât pasive, cât şi active. În ceea ce priveşte beneficiarii de ajutor de integrare profesională (formă de protecţie socială destinată absolvenţilor care nu au găsit un loc de muncă), în absenţa unor date concrete privind numărul lor, total şi pe niveluri de formare, în cadrul fiecărei promoţii de absolvenţi, pot fi realizate unele estimări ale ponderii acestora. Astfel, având în vedere că numărul absolvenţilor învăţământului profesional şi de ucenici, liceal, postliceal şi superior a fost în 2007 de aproape 360 de mii, iar al celor care primesc ajutor de integrare profesională de 106 mii (la 31 martie 2006), ponderea tinerilor care beneficiază de această formă de protecţie, cu alte cuvinte a celor care alimentează fenomenul şomajului în anul respectiv, este de aproximativ 30%, cifră care se menţine relativ constantă în ultimii ani. (Calculul s-a făcut prin raportarea numărului beneficiarilor ajutorului de integrare profesională la 31 martie 2006 la absolvenţii anului şcolar 2004-2005, deoarece aceştia din urmă pot beneficia de forma respectivă de protecţie începând cu lunile septembrie-octombrie 2006, după susţinerea şi celei de-a doua sesiuni de bacalaureat). În anul 2005, cei mai mulţi dintre aceştia provin din învăţământul profesional şi de ucenici, fiind urmaţi de absolvenţii învăţământului liceal şi postliceal; tinerii care finalizează învăţământul superior reprezintă, în mod constant, categoria cea mai favorizată din perspectiva analizată. Cu alte cuvinte, se poate aprecia că dintre absolvenţii anului şcolar / universitar 2004/2005, au realizat o inserţie profesională reuşită ceva mai mult de două treimi din total. Cifrele beneficiarilor de ajutor de integrare profesională sunt diferite de la un judeţ la altul, atât datorită diferenţelor în ceea ce priveşte numărul populaţiei şcolare şi al absolvenţilor diferitelor niveluri de învăţământ, în plan local, cât şi indicatorilor specifici ai dezvoltării economice, capacităţii diferite de absorbţie a forţei de muncă tinere de care dispune economia judeţului, gradului de urbanizare a acestuia etc. Astfel, printre judeţele cu cel mai mare număr de şomeri care au beneficiat de ajutor de integrare profesională – între 3600 şi peste 5000 de absolvenţi care au intrat direct din şcoală în şomaj – se numără Iaşi, Botoşani, Suceava, Vaslui, Prahova, Galaţi, Braşov, Dolj, Bacău şi Municipiul Bucureşti. La polul opus, în funcţie de acelaşi criteriu, se situează judeţele: Ilfov, Satu Mare, Giurgiu, Covasna, Maramureş, Tulcea, Arad, 20
Sălaj, Ialomiţa, Călăraşi şi Timiş, cu mai puţin de 1500 de şomeri care au beneficiat de ajutor de integrare profesională. Şomerii adulţi, dar şi tinerii absolvenţi ai diferitelor niveluri de învăţământ care intră direct în şomaj pot beneficia – aşa cum s-a mai amintit – şi de o serie de măsuri active de ocupare. Astfel, pe lângă posibilitatea frecventării cursurilor de calificare, recalificare şi perfecţionare, utilizării serviciilor de intermediere a Direcţiilor Generale de Muncă şi Agenţiilor de Ocupare a Forţei de Muncă, absolvenţii şomeri au posibilitatea să fie angajaţi prin subvenţionarea unui cuantum din salariu din Fondul de şomaj. De această măsură de ocupare beneficiază, însă, un număr relativ redus de tineri; conform datelor Ministerul Muncii, în anul 2007, numărul absolvenţilor angajaţi în aceste condiţii a fost de aproape 20 de mii (faţă de peste 350 de mii de absolvenţi ai diferitelor niveluri de învăţământ, în acelaşi an), din care mai mult de jumătate finalizaseră învăţământul superior. Mulţi angajatori, în condiţiile în care semnele de revigorare a economiei întârzie să se manifeste sau sunt prea timide, nu-şi permit angajarea tinerilor absolvenţi, indiferent de facilităţile pe care aceasta le implică. Unii dintre ei consideră că nu pot să formuleze cererea pentru angajarea de personal dintre absolvenţi, deoarece au dificultăţi în prognozarea propriilor nevoi de forţă de muncă, în condiţiile instabilităţii economice şi a mediului de afaceri. Rezerva agenţilor economici privind angajarea absolvenţilor provine şi din faptul că, în unele situaţii – mai multe sau mai puţine, generale sau locale – subvenţiile salariale le parvin cu întârziere. Una dintre măsurile active de ocupare care ar trebui să aibă rolul cel mai important în stimularea angajabilităţii – cursurile de calificare, recalificare şi perfecţionare – nu are impactul scontat, eficienţa acesteia fiind, în continuare, redusă. Spre exemplu, în trimestrul I al anului 2006, din totalul de peste 12 mii persoane care au încheiat pregătirea în diferite cursuri organizate de către Agenţiile de Ocupare a Forţei de Muncă (din care peste 4 mii erau şomeri) numai 782 persoane au reuşit să se încadreze în activitate, ceea ce reprezintă 6,3%. Toate aceste aspecte implică o regândire a sistemului de protecţie socială şi o adaptare a acestuia la condiţiile efective de pe piaţa muncii.
21
3.4 Ocuparea şi şomajul în trimestrul III 2009 În trimestrul III 2009, rata de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) a fost de 60,4%, iar rata şomajului BIM de 6,8%. Nivelul ratei de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă se situează la o distanţă de 9,6 puncte procentuale faţă de ţinta de 70%, stabilită pentru anul 2010 prin Strategia de la Lisabona. În al treilea trimestru al anului 2009, populaţia activă a României era de 10226 mii persoane, din care, 9527 mii persoane erau ocupate şi 699 mii persoane erau şomeri BIM. Tabelul 2. Categorii de polpulaţie în trimestrul III 2009 (mii persoane)
Raportul de dependenţă economică (numărul persoanelor inactive şi în şomaj ce revin la 1000 persoane ocupate) a fost de 1254‰, mai ridicat pentru persoanele de sex feminin (1579‰), precum şi pentru cele din mediul urban (1326‰). Rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) a fost de 65,0%.
22
Rata de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) de 60,4% a avut un nivel inferior celui din trimestrul corespunzător din anul precedent (- 0,1 puncte procentuale), dar superior celui din trimestrul anterior (+1,2 puncte procentuale). Ca şi în trimestrele anterioare, gradul de ocupare era mai mare pentru bărbaţi (67,2%, faţă de 53,5% pentru femei) şi pentru persoanele din mediul rural (64,3%, faţă de 57,5% în mediul urban). Rata de ocupare a tinerilor (15-24 ani) era de 26,1%. Grafic 5. Evoluţia ratei de ocupare a populaţiei de 15 ani şi peste, pe grupe de vârstă.
Rata şomajului BIM a fost de 6,8%, în creştere atât faţă de trimestrul anterior (6,3%) cât şi faţă de trimestrul corespunzător din anul precedent (5,4%). Pe sexe, ecartul dintre cele două rate ale şomajului BIM a fost de 1,7 puncte procentuale (7,6% pentru bărbaţi faţă de 5,9% pentru femei), iar pe medii rezidenţiale, de 3,0 puncte procentuale (8,2% pentru mediul urban, faţă de 5,2% pentru mediul rural). Rata şomajului BIM avea nivelul cel mai ridicat (22,3%) în rândul tinerilor (15-24 ani). În trimestrul III 2009 rata şomajului BIM de 6,8%, a fost mai mare decât rata şomajului înregistrat pentru cele 3 luni aferente trimestrului III 2009 (6,3% în iulie, 6,6% în august şi 6,8% în septembrie 2009). Cele două rate ale şomajului (BIM respectiv cel înregistrat) nu sunt comparabile din cauza perioadelor de referinţă şi sferei de cuprindere diferite. Grafic 6. Rata şomajului BIM pe grupe de vârstă, sexe şi medii, în trimestrul III 2009 23
IV.
Şomajul la nivel european
Rata şomajului din Europa a scăzut până la o cotă nemaiîntâlnită de 25 de ani, spune Tito Boeri pe blogul Financial Times. “Abonarea” unora la alocaţia de şomaj a scăzut şi mai simţitor: Europa nu mai este locul unde o mare parte a şomerilor primesc ajutor din partea statului timp îndelungat, ca la jumătatea anilor ‘90. Dispariţia şomajului în masă nu este rezultatul micşorării pieţei muncii. În realitate, rata medie a angajării în Uniunea Europeană a crescut cu mai bine de 6% în zece ani, aceasta fiind singura zonă în care Europa şi-a atins ambiţioasele ţinte economice, fixate la summitul de la Lisabona în 2000. Această dezvoltare este, mai degrabă, rezultatul reformelor de reducere a protecţiei asigurate şomerilor ce au determinat stimularea găsirii unui loc de muncă, e de părere Boeri. De asemenea, imigraţia în ţări cu o mare discrepantă a şomajului de la o regiune la alta a fost un alt factor important, contribuind la moderarea salariului în Europa şi prevenind supraîncălzirea pieţelor locale acolo unde există o criză de muncitori native. Totuşi, la nivel anual, rata şomajului s-a diminuat cu 0,9% (noiembrie 2007 - noiembrie 2006). Din totalul şomerilor înregistraţi, 115.356 au fost şomeri îndemnizaţi şi 256.442 neîndemnizaţi. Numărul şomerilor îndemnizaţi a crescut cu 3.375 de persoane, iar numărul şomerilor neîndemnizaţi a crescut cu 1.048 de persoane faţă de luna precedentă. Referitor la şomajul înregistrat pe sexe, în luna noiembrie, comparativ cu octombrie, atât rata şomajului 24
masculin, cât şi cea a şomajului feminin au crescut cu 0,1%. Rata şomajului masculin a atins nivelul de 4,3%, iar cea a şomajului feminin - de 4,1%. De asemenea, a fost publicat de către Eurostat un studiu privind nivelul şomajului în Uniunea Europeană, dar pe regiuni. Studiul în cauză analizează rata şomerilor în regiunile din cele 27 de state membre ale UE
4.1 Cauzele şomajului european În analiza şomajului în ţările Uniuni Europene este tot mai des avansată ipoteza conform căreia unul din determinanţii principali îl constituie incompatibilitatea dintre calificările disponibile pe piaţa muncii şi cele cerute de întreprinderi. Acesta pare a fi principalul determinant al şomajului structural. Alături de această cauză mai poate fi menţionat şi costul ridicat al forţei de muncă necalificate comparativ cu cel al angajării forţei de muncă calificate. Diferenţele între costul social şi costul privat al mâinii de lucru şi gradul diferit de impozitare (sistemele de asigurări sociale) existente la nivelul statelor membre explică într-o anumită măsură discrepanţele dintre ratele naţionale ale şomajului. Factorii instituţionali şi migraţiile de populaţie pot explica persistenţa unor puternice diferenţe între ratele de şomaj europene. Deşi, în Europa, libera circulaţie a forţei de muncă a fost statuată încă din 1957 prin Tratatul de la Roma, fluxurile de populaţie în interiorul UE sunt reduse. În medie, pe ansamblul ţărilor UE, 5% din populaţie (circa 18 milioane) are o naţionalitate diferită de cea a ţării în care este rezidentă. Dar 2/3 sunt străini din afară UE şi doar 1/3 vin din ţări ale UE. Obstacolele în calea migraţiilor în interiorul UE sunt importante. Unul dintre ele îl reprezintă barierele lingvistice. Din acest punct de vedere trebuie menţionat că europenii care migrazeaza în interiorul UE au, cel mai adesea, un nivel ridicat de calificare şi din această cauză vorbesc una sau mai multe limbi străine. Un alt obstacol îl constituie costul ridicat al locuinţelor în regiunile cele mai dinamice, cost ce poate diminua, dacă nu chiar anula avantajul care reprezintă salariile ridicate. Cea mai importantă barieră în calea migraţiei populaţiei o reprezintă însă nearmonizarea reglementărilor privind diplomele şi calificările în UE.
25
4.2 Măsuri şi politici de reducere a şomajului în UE În decembrie 1993 s-a adoptat Carta Albă, cuprinzând Strategia pe Termen Mediu vizând Creşterea Economică, Competitivitatea şi Ocuparea Forţei de Muncă. Dezideratul principal al acestei acţiuni era introducerea de măsuri menite să revigoreze competitivitatea economiei europene. S-a evidenţiat o corelaţie directă între ritmul de creştere economică la nivel comunitar şi nivelul la care UE este aptă să creeze locuri de muncă. Principala preocupare a fost să creeze premisele pentru ca piaţa muncii să se poată adapta la rapidele mutaţii în sistemele productive, în managementul organizaţional şi în obiceiurile de consum. Programul de acţiune preconizat nu conţinea detalii despre modificările legislative la nivel comunitar, ci erau un tablou de acţiuni pe care statele membre trebuiau să le aplice pentru a promova ocuparea forţei de muncă cu sprijin comunitar. Atenţia principală era îndreptată pe nevoia de a genera flexibilitate pe piaţa forţei de muncă concomitent cu menţinerea unui pachet acoperitor de drepturi sociale. Programul de acţiune se baza pe următoarele condiţii esenţiale: economie integrată sănătoasă; economie deschisă; coeziunea socială; economii mult mai descentralizate; îmbunătăţirea procesului educaţional şi a calităţii programelor de calificare; urmărirea reducerii costurilor indirecte ale forţei de muncă; creşterea sprijinului logistic şi financiar al UE în domeniul; noilor tehnologii informatice şi comunicationale; modernizarea şi flexibilizarea dialogului social pan-european. Fondul Social European este principalul instrument financiar prin care se acordă sprijin statelor membre în vederea aplicării de scheme menite să depăşească problemele subutilizarii forţei de muncă. Sumele se alocă fiecărei ţări membre în funcţie de rata şomajului, numărul de şomeri pe termen lung, prosperitatea naţională şi regională. În domeniul politicii utilizării forţei de muncă, se face diferenţa măsurilor active de cele pasive. Acestea din urmă au drept obiectiv atenuarea efectelor sociale ale şomajului fără a ataca cauzele (indemnizaţiile de şomaj, cheltuielile angajate pentru pensionarea înainte de termen a şomerilor în vârstă sau pentru înlocuirea muncitorilor în vârstă cu cei tineri). Măsurile active 26
privesc acţiunile de pregătire şi recalificare a şomerilor, ajutoarele şi subvenţiile acordate pentru crearea de locuri de muncă, cheltuielile angajate pentru ameliorarea activităţii agenţilor de plasare a forţei de muncă. Pentru politicile de folosire a forţei de muncă, s-au alocat în anii ‘90: 0,8% din PIB-ul comunitar pentru măsurile active şi 1,45% din PIB pentru cele pasive. Ţările care destinau cea mai mare parte din PIB măsurilor active (peste 1%) erau: Danemarca, Irlanda, Olanda, Belgia şi Germania. În aceste ţări, activităţile de formare şi recalificare a şomerilor erau cele mai importante. În privinţa măsurilor active, se înregistrau mari disparităţi între ţările europene. În ordine descrescătoare a părţii din PIB destinată acestor cheltuieli, se aflau Irlanda, Spania, Belgia, Danemarca, Frântă, Germania şi Regatul Unit. Este evident că şomajul conjunctural sau ciclic poate fi redus cu ajutorul politicilor tradiţionale de stimulare a cererii. Dar aceste politici rămân fără efect asupra şomajului structural. Printre modalităţile de reducere a şomajului structural se numără: creşterea caracterului concurenţial al pieţei de bunuri; ameliorarea sistemelor educative şi de pregătire; revizuirea procedurilor de negociere colectivă a salariilor şi a sistemelor de indemnizaţii pentru şomaj; susţinerea mobilităţii geografice pentru a reduce incompatibilitatea geografică dintre calificările disponibile pe pieţele locale şi regionale pe de o parte, şi calificările cerute de întreprinderi, pe de altă parte; îmbunătăţirea activităţii instituţiilor însărcinate cu plasarea forţei e muncă şi cu difuzarea informaţiilor disponibile privind locurile de muncă. Comisia a formulat următoarele recomandări în vederea atenuării efectelor generate de introducerea monedei unice: 1. îmbunătăţirea dialogului între partenerii sociali cărora le revine responsabilitatea stabilirii salariilor şi creşterii ocupări; 2. corelarea în zona euro a creşterii salariilor nominale cu necesitatea menţinerii stabiltatii preţurilor; 3. acordurile privind salariile trebuie să ţină cont de diferenţele de productivitate dintre state; 4. impulsionarea de către guvernele naţionale a dialogului social; 5. elaborarea unor planuri naţionale de acţiune pentru creşterea ocupării forţei de muncă; 27
6. îmbunătăţirea sistemelor de formare şi perfecţionare; 7. reducerea nivelului fiscalităţii sociale suportate de salariaţi; 8. reducerea timpului de muncă care să nu genereze reducerea ofertei de muncă şi a productivităţii; 9. eficientizarea activităţii oficiilor de plasare şi orientare a forţei de muncă; 10. încurajarea angajărilor part-time şi a altor forme de angajare; 11. încurajarea pensionării înainte de termen; 12. reforma sistemelor de asigurări sociale. În concluzie, problema şomajului rămâne o problemă serioasă care are potenţialul de a se perpetua şi după crearea uniunii monetare. În acest domeniu, rezolvarea deficienţelor este plasată la nivelul fiecărui stat şi a partenerilor sociali, iar recomandările instituţiilor europene se menţin la nivelul unor declaraţii de principiu, precizarea unor soluţii cu caracter general şi a căror aplicare nu este în măsură să reducă şomajul.
4.3 Rata şomajului în UE – trimestrul III 2008 În Zona Euro (EA 15) rata şomajului ajustat sezonier a ajuns în luna decembrie 2008 la 8,0%, comparativ cu 7,9% în luna noiembrie 2008 şi cu 7,2% în luna decembrie 2007. În UE 27 rata şomajului a fost de 7.4% în luna decembrie 2008 comparativ cu 7,3% în luna noiembrie şi cu 16,8% în decembrie 2007. Eurostat estima că numărul şomerilor în UE 27 era de 17.911 milioane bărbaţi şi femei, dintre care 12.472 milioane în Zona Euro. Comparativ cu luna noiembrie 2008, numărul şomerilor a crescut cu 309.000 în UE 27 respectiv 230.000 în Zona Euro, iar comparativ cu luna decembrie 2007, numărul şomerilor a crescut cu 1.665.000 în EU 27 şi cu 1.397.000 în Zona Euro. Aceste date sunt publicate de Eurostat, Biroul de Statistică al Comunităţii Europene. Dintre Statele Membre, cea mai mică rata a şomajului a fost înregistrată în Olanda (2,7%) Austria (3.9%) şi Cipru (3.9%), cea mai mare rată a şomajului a fost înregistrată în Spania (14.4%) şi Letonia (10,4%). De peste un an, a fost înregistrată o scădere a ratei şomajului în 9 State Membre, iar în 14 state rata şomajului a crescut în timp ce în 4 State Membre a rămas stabilă. Cele mai mari scăderi au fost observate în Polonia (de la 8,2 la 6,5%) şi Slovacia (de la 10,3% la 9,4%), cele mai mari creşteri fiind înregistrate în Spania (de la 8,7% la 14,4%) şi Estonia (de la 4,1% la 9,2%). 28
Rata şomajului masculin a crescut de la 6,4% la 7,6% în perioada decembrie 2007 – decembrie 2008 în Zona Euro şi de la 6,3% la 7,2% în UE 27. Rata şomajului feminin a crescut de la 8,1% la 8,5% în Zona Euro şi de la 7,4% la 7,7% în UE 27 . În luna decembrie 2008, rata şomajului sub 25 ani a fost 16,4% în Zona Euro şi UE 27. În decembrie 2007 fiind 14,5% respectiv 14,7%. Cea mai scăzută rată s-a înregistrat în Olanda (5,3%) şi în Austria (6,9%). Cel mai ridicat nivel al ratei şomajului a fost înregistrat în Spania (29,5%) şi Ungaria (22,5%). Zona Euro (EA 15) conţinea 15 State Membre până la 31 Decembrie 2008: Belgia, Germania, Irlanda, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Cipru, Luxemburg, Malta, Olanda, Austria, Portugalia, Slovenia şi Finlanda. De la 1 Ianuarie 2009 Zona Euro (EA16) include şi Slovacia. UE 27 include: Belgia (BE), Bulgaria (BG), Cehia (CZ), Danemarca (DK), Germania (DE), Estonia (EE), Irlanda (IE), Grecia (EL), Spania (ES), Franţa (FR), Italia (IT), Cipru(CY), Letonia (LV), Lituania (LT), Luxemburg (LU), Ungaria (HU), Malta (MT), Olanda (NL), Austria (AT), Polonia (PL), Portugalia (PT), România (RO), Slovenia (SI), Slovacia (SK), Finlanda (FI), Suedia (SE) şi Marea Britanie (UK). Grafic 7. Rata şomajului ajustat sezonier - Decembrie 2008
29
Eurostat calculează ratele armonizate ale şomajului pentru fiecare din statele membre, Zona Euro şi UE. Aceste rate au la bază definiţiile recomandate de Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO). Măsurile se bazează pe sursa armonizată a Anchetei Forţei de Muncă a Uniunii Europene. Conform definiţiilor Eurostat şomerii sunt persoane care au vârsta cuprinsă între 15 şi 64 ani şi urmează definiţia ILO: • nu au un loc de muncă; • sunt disponibili să înceapă munca în următoarele 2 săptămâni; • şi-au căutat activ un loc de muncă măcar odată în ultimele 4 săptămâni. Rata şomajului este numărul de persoane şomere ca procentaj din Forţa de Muncă disponibilă. Forţa de muncă disponibilă este numărul total de persoane angajate plus şomeri. Numărul de şomeri şi rata lunară a şomajului sunt estimate pe baza unor rezultate ale Anchetei asupra Forţei de Muncă a Uniunii Europene. Aceste rezultate sunt interpolate/extrapolate în date lunare utilizând datele din cercetarea naţională şi seriile lunare ale şomajului înregistrat. Cele mai recente date sunt, din această cauză, provizorii. Primele rezultate ale Anchetei Forţei de Muncă sunt disponibile la 90 de zile după terminarea perioadei de referinţă pentru majoritatea statelor membre. Seriile lunare privind şomajul şi ocuparea forţei de munca sunt structurate în 4 categorii pentru fiecare din Statele Membre (femei şi bărbaţi 15-24 ani, femei şi bărbaţi 25-64 ani). Aceste serii sunt apoi ajustate sezonier şi sunt calculate toate agregatele naţionale şi europene. Statele membre pot, de asemenea, să publice alte rate ale şomajului, bazate, de exemplu, pe Anchete naţionale privind Forţă de Muncă sau alte anchete. Aceste rate pot varia foarte puţin faţă de cele publicate de Eurostat, datorită unor diferenţe metodologice. Diferenţe curente faţă de definiţia şomajului din Ancheta privind Forţa de Muncă a Uniunii Europene: •
Spania, Italia si Marea Britanie: şomajul se referă la persoanele cu vârsta între 16-64 ani;
•
Spania si Italia : limita legală a vârstei de muncă este 16 ani;
•
Olanda: persoanele fără un loc de muncă, disponibile pentru muncă şi care îşi caută un
loc de muncă sunt considerate şomere doar dacă îşi exprimă dorinţa de a lucra. Ratele şomajului din luna noiembrie 2008 pentru Zona Euro şi UE 27 au fost revizuite. Ratele publicate în “News Release“ 3/2009 la 8 ianuarie 2009 au fost de 7,8% în Zona Euro şi de 7,2% în UE 27. Printre Statele Membre, Bulgaria, Estonia, Spania şi Letonia au fost revizuite ratele şomajului cu mai mult de 0,1 puncte procentuale. Revizuirile sunt în primul rând cauzate 30
de includerea celei mai recente Anchete a Forţei de Muncă a Uniunii Europene în procesul de calcul şi adaptările seriilor ajustate sezonier. Grafic 8. Rata şomajului: Zona Euro, UE 27
Grafic 9. Rata ocupării forţei de muncă ( 15-64 ani ) pentru UE 27, trim.I 2000 – trim. III 2008
Sursa Eurostat, UE, Ancheta forţei de muncă Tabelul 3. Ratele de activitate pe nivel de educaţie, grupe de vârstă şi sexe, trimestrul III 2008,% 31
Tabelul 4. Rata de activitate pe ţări şi sexe, %( sursa Eurostat )
32
Tabelul 5. Ratele de ocupare a forţei de muncă pe niveluri de educaţie, grupe de vârste şi sexe, trimestrul III 2008, %( sursa Eurostat )
Tabelul 6. Ratele de ocupare a forţei de muncă pe ţări şi sexe, %( sursa Eurostat )
33
4.4. Rata şomajului în UE – trimestrul III 2009 Rata şomajului din Uniunea Europeană (UE) a avansat în decembrie cu 0,1 puncte procentuale faţă de noiembrie, la 9,6%, cel mai ridicat nivel de la începerea măsurătorilor pentru regiune, în ianuarie 2000, în timp ce rata şomajului din zona euro a atins pragul de 10%, a anunţat Eurostat. Pentru zona euro este cel mai ridicat nivel din august 1998, notează NewsIn, citând Eurostat. În decembrie 2009, rata şomajului din UE a fost cu 2 puncte procentuale mai mare decât în luna similară 2008, iar pentru zona euro, cu 1,8 puncte procentuale mai mare. Eurostat a calculat că numărul şomerilor din UE a fost de 23,012 milioane de persoane în decembrie, din care circa 15,76 milioane în zona euro. Faţă de luna anterioară, numărul şomerilor a crescut cu 163.000 în UE şi cu 87.000 în zona euro. Comparativ cu decembrie 2008, numărul de persoane fără loc de muncă a crescut cu 4,628 milioane în UE şi cu 2,787 milioane în zona euro. Cele mai mici rate ale şomajului au fost înregistrate în decembrie în Olanda (4,0%) şi Austria (5,4%), în timp ce ratele cele mai mari au fost raportate de Letonia (22,8%) şi Spania (19,5%). România nu raportează date referitoare la evoluţia lunară a ratei şomajului după standardele Biroului Internaţional al Muncii (BIM), ci doar date trimestriale, ultimele fiind pentru al treilea trimestru din 2009, când rata şomajului a fost 7,2%. Rata şomajului în rândul bărbaţilor a avansat de la 7,8% în decembrie 2008 la 10,0% în decembrie 2009 în zona euro, în timp ce în UE, creşterea a fost de la 7,5% la 9,8%. Pentru femei, rata şomajului a urcat de la 8,7% la 10,1% în decembrie 2009 în zona euro, respectiv de la 7,9% la 9,3% în UE. Şomajul în rândul tinerilor s-a menţinut în decembrie la 21,4% în UE şi la 21% în zona euro, de la 16,9%, respectiv 17% în aceeaşi luna din 2008.
34
V.
Concluzii
În concluzie, în urma studiilor efectuate, am constatat din analiza şomajului în ţările Uniunii Europene că este tot mai des avansată ipoteza conform căreia unul din determinanţii principali îl constituie incompatibilitatea dintre calificările disponibile pe piaţa muncii şi cele cerute de întreprinderi. Acesta pare a fi principalul determinant al şomajului structural. Alături de această cauză mai poate fi menţionat şi costul ridicat al forţei de muncă necalificate comparativ cu cel al angajării forţei de muncă calificate. Diferenţele între costul social şi costul privat al mâinii de lucru şi gradul diferit de impozitare (sistemele de asigurări sociale) existente la nivelul statelor membre explică într-o anumită măsură discrepanţele dintre ratele naţionale ale şomajului. Factorii instituţionali şi migraţiile de populaţie pot explica persistenţa unor puternice diferenţe între ratele de şomaj europene. Deşi, în Europa, libera circulaţie a forţei de muncă a fost statuată încă din 1957 prin Tratatul de la Roma, fluxurile de populaţie în interiorul UE sunt reduse. În medie, pe ansamblul ţărilor UE, 5% din populaţie (circa 18 milioane) are o naţionalitate diferită de cea a ţării în care este rezidentă. Dar 2/3 sunt străini din afară UE şi doar 1/3 vin din ţări ale UE. Obstacolele în calea migraţiilor în interiorul UE sunt importante. Unul dintre ele îl reprezintă barierele lingvistice. Din acest punct de vedere trebuie menţionat că europenii care migrazeaza în interiorul UE au, cel mai adesea, un nivel ridicat de calificare şi din această cauză vorbesc una sau mai multe limbi străine. Un alt obstacol îl constituie costul ridicat al locuinţelor în regiunile cele mai dinamice, cost ce poate diminua, dacă nu chiar anula avantajul care reprezintă salariile ridicate. Cea mai importantă barieră în calea migraţiei populaţiei o reprezintă însă nearmonizarea reglementărilor privind diplomele şi calificările în UE. În concluzie, problema şomajului rămâne o problemă serioasă care are potenţialul de a se perpetua şi după crearea uniunii monetare. În acest domeniu, rezolvarea deficienţelor este plasată la nivelul fiecărui stat şi a partenerilor sociali, iar recomandările instituţiilor europene se menţin la nivelul unor declaraţii de principiu, precizarea unor soluţii cu caracter general şi a căror aplicare nu este în măsură să reducă şomajul. Şi chiar dacă - aşa cum o demonstrează realitatea din toate ţările lumii, inclusiv cele dezvoltate - inegalitatile regionale nu pot fi complet eliminate, se vor crea premisele necesare pentru atenuarea importantă a dezechilibrelor regionale.
35
VI.
Bibliografie
• Dobrota Nita, Economie politica- Manual alternativ, Editura Economica, Bucuresti, 1995; • Ionel Didea – Piata muncii in actualitate, Editura Paralela 45, 2007; • Giarini, O., Liedtke, P.M. - "Dilema ocupării forţei de muncă şi viitorul muncii”, Editura All Beck, Bucureşti, 2001; • Perţ, S. - "Piaţa paralelă a muncii", în revista "Raporturi de muncă", nr. 2/2001; • Perţ, S. şi colectivul - "Ocuparea şi şomajul în România", Centrul de informare şi documentare economică, Bucureşti, 2002; • Dumitru Miron, “Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafarul, Bucuresti, 2002; • P. Sammuelson, W. Nordhouse, “Economie politica”, Editura Teora, Bucuresti, 2002; • Internet : Agentia Nationala pentru Ocuparea Fortei de Munca; •
www.times.ro/lifestyle/somajul;
•
www.europafm.ro/stiri/economie/somajul;
•
www.anofm.ro
• Eurostat, Statistics in focus, 2009. •
Eurostat, News Release Nr.03/06.01.2010.
36