Revista Fundatiei Academice AT Laurian [PDF]

Zitiervorschau

Cuprins In memoriam - Academician Constantin Corduneanu Președinte de onoare al Fundației Academice „August Treboniu Laurian” ........................................................................................................................ 4 Academician Constantin Corduneanu - Necrolog publicat de Academia Română .................................... 5 Academician Constantin Corduneanu - pe ultimul drum, Iași, 2 februarie 2018 ....................................... 7 Academicianul Constantin Corduneanu – la înființarea Fundației Academice „August Treboniu Laurian” Botoșani, 7 mai 2017................................................................................................................... 8 Academicianul Constantin Corduneanu la lansarea numărului 2/2018 al revistei Fundației, 17 aprilie 2018, Iași ................................................................................................................................................... 9 Universitate de Stat la Botoşani ............................................................................................................. 100 Grigore Ilisei, Nostalgia enesciană a pământului românesc ................................................................... 111 Sergiu Manolache, Familia Callimachi din Stânceștii Botoșanilor - între mit și adevăr ........................ 188 Mircea Rusu, Profesorul Nicolae Duţescu – creatorul şcolii ieşene de stomatologie .............................. 23 Ioan Holban, Vasile Iancu. Anotimpul morţilor, timpul poveştilor ......................................................... 25 Constantin Toma, Emil Racoviţă (1868-1947) explorator al Antarcticii și fondator al biospeologiei ..... 27 Sorin Stratulat, Dr. Jacob Czihak – un promotor al arealelor naturale europene în Zona Moldovei ..... 333 Sorin Stratulat, Analiza unui areal natural în prezent, Cacica – Suceava ................................................ 36 Gheorghe Ciobanu, Prof. univ. Constantin Vasilică - membru fondator al Fundaţiei Academice „August Treboniu Laurian” ...................................................................................................................... 41 Florin Egner, Venirea armenilor în Botoşani şi începuturile târgului ...................................................... 43 Arhimandrit Luca Diaconu. O nouă atestare documentară a oraşului Botoşani....................................... 47 Gabriel Alexe, Poeme .............................................................................................................................. 49 Dorel Gaftoneanu, Rondeluri ................................................................................................................... 52 Dorel Gaftoneanu, Profesorul Sergiu Manolache, neobosit cercetător pe urmele (Mare)lui Eminescu .. 53 Petruț Pârvescu, Poezie ............................................................................................................................ 56 Corneliu Filip, Decembrie 1989 la Botoşani - Rememorări ..................................................................... 62 Mihai Caba, O acţiune SETIS demnă de toată lauda! .............................................................................. 69 Actul Constitutiv al Asociației Academice „August Treboniu Laurian” ................................................. 74 Lista membrilor Comitetului de inițiativă al Asociației Academice „August Treboniu Laurian” ........... 77

3

In Memoriam

ș

ț rampă de lansare pentru matematicienii români în exil. După 1989 a revenit în țară în fiecare an, fiind un oaspete onorat al mediului academic și al mediului universitar ieșean. Din postura de membru al Academiei Române, de președinte al Academiei Română-Americane și de profesor universitar a fost o personalitate activă care a continuat munca făcută aici până la plecarea în Statele Unite. Constantin Corduneanu a fost inițiator și membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian” din Botoșani. La înființarea Fundației, în ziua de 7 mai 2016, în Aula Colegiului Național „Laurian”, în prezența a peste 40 de cadre didactice de la facultățile ieșene, a unor academicieni din țară și din Republica Moldova și Ucraina dar și a multor personalități locale din diverse domenii, profesorul Constantin Corduneanu a fost ales Președintele de Onoare al acesteia. Urmând cu perseverență activitatea de înființare a învățământului universitar de stat în orașele mari ale României, academicianul a ținut o pledoarie cu argumente din domeniile economic, social, educație și geopolitică pentru necesitatea și oportunitatea înființării învățământului universitar de stat la Botoșani, la fel cum se întâmplase în perioada 19641967 la Suceava. Este motivul deosebit pentru care, alături de mediul academic și universitar din România, membrii Fundației Academice „August Treboniu Laurian” din Botoșani regretă profund dispariția distinsului profesor, căruia îi vor păstra o frumoasă amintire

Î

n ziua de 26 decembrie 2018 s-a stins din viață academicianul Constantin Corduneanu, membru fondator și Președinte de Onoare al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”. Academicianul Constantin Corduneanu a fost una dintre marile personalități ale științelor matematice ale sfârșitului secolului XX și începutului secolului XXI. S-a născut la Iași, în 28 iulie 1928. A absolvit strălucit secția de matematică a Facultății de Științe a Universității din Iași și a urmat cariera didactică, ajungând unul dintre cei mai tineri profesori universitari. După ce în perioada anilor 1964-1967 a făcut dovada unei capacități administrative remarcabile, coordonând colectivul care a înființat învățământul universitar de stat la Suceava, Profesorul Constantin Corduneanu a continuat intensa activitate de cercetare științifică în domeniul matematicii și a devenit membru al Academiei Române în anul 1974. La vârsta de 47 de ani și având în spate un prestigiu științific necontestat, profesorul Constantin Corduneanu ia o hotărâre importantă pentru viitoarea carieră universitară emigrând în Statele Unite. Acolo continuă cariera științifică și universitară, la început ca profesor la Facultatea de Matematică a Universității statului Rhode Island și, după 1980, profesor la Universitatea Arlington din Dallas, în același timp deținând mulți ani și funcția de președinte al Societății de Matematică a statului Texas. Într-o carieră didactică impresionantă, Constantin Corduneanu a pregătit peste 7000 de studenți (4000 în România și 3000 în SUA), a scris 6 tratate de matematică și a ținut conferințe în peste 60 de universități și academii din diferite țări. A fost mulți ani președinte al Academiei Româno-Americane și a fost mentorul revistei „Libertas Mathematica”, apărută în peste 40 de volume, revistă care a fost de-a lungul timpului o

Conducerea Fundației Academice „August Treboniu Laurian” Botoșani Președinte, Prof. univ. dr. Mircea Rusu

4

Necrolog

26 iulie 1928 - 27 decembrie 2018

cademia Română anunţă cu profund regret stingerea din viaţă, joi, 27 decembrie 2018, în localitatea Arlington, Texas, la vârsta de 90 de ani, a academicianului Constantin Corduneanu, ilustru matematician român, cu o bogată carieră internaţională. Născut la 26 iulie 1928, la Iaşi, Constantin Corduneanu a urmat Liceul Militar din Iaşi şi Colegiul Naţional Militar „N. Filipescu" din Predeal (Mănăstirea Dealu) (1940-1947). În anul 1951 absolvă cursurile Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, secţia matematică, iar doi ani mai târziu se înscrie la doctorat la aceeaşi universitate. În 1956 obţine titlul de doctor în matematică cu teza „Probleme globale pentru ecuaţii diferenţiale de ordinul I şi II", având conducător ştiinţific pe prof. Ilie Popa şi referenţi pe Miron Nicolescu, Gr. C. Moisil şi A. Haimovici. La Universitatea din Iaşi a parcurs toate treptele ierarhiei universitare, de la preparator la profesor (1949-1977), ocupând prin concurs posturile de lector, conferenţiar şi profesor. Concomitent a cumulat funcţii de asistent sau conferenţiar la Institutul Politehnic „Gh. Asachi" din Iaşi şi la Institutul Pedagogic din Suceava. Decan al Facultăţii de Matematică din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (19681972), prorector (1972-1973 şi 1974-1977) şi şef al Catedrei de matematică şi fizică (19641966) şi rector (1966-1968) la Institutul Pedagogic din Suceava. După repetate stagii ca profesor invitat în Statele Unite ale Americii, la Universitatea Statului Rhode Island (1967-1968, 1973-974 şi 1978) şi la Universitatea Statului Tennessee (1978-1979), în anul 1978 se stabileşte peste ocean, unde activează ca profesor titular la Universitatea Statului Texas din Arlington. Din această poziţie s-a pensionat în 1996, devenind Profesor emerit. Profesorul Constantin Corduneanu a contribuit la pregătirea matematică a aproape 4.000 de studenţi în România şi peste 3.000 de studenţi în Statele Unite ale Americii. Peste 20 de doctoranzi sau tineri cercetători şi-au trecut doctoratul sub îndrumarea sa. După 1990, a fost prezent deopotrivă în SUA şi în România, unde a activat la Institutul de Matematică „Octav Mayer" din cadrul Filialei Iaşi a Academiei Române. Din 1979 a activat în Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe, unde a deţinut funcţia de membru al comitetului de conducere (1982-1995) şi apoi pe cea de preşedinte (1995-1998). După încheierea mandatului, a fost ales Profesor emerit.

A

5

Cariera sa universitară este întregită de activitatea publicistică. A publicat, în România şi în străinătate, aproximativ 200 de cărţi şi articole ştiinţifice în care a abordat variate domenii de cercetare: teoria globală a sistemelor diferenţiale, teoria admisibilităţii şi aplicaţii la sisteme diferenţiale, integrale sau cu operatori Volterra generali (cauzali), teoria stabilităţii sistemelor, cu precădere prin metoda comparaţiei, teoria mişcărilor oscilante şi a undelor, în special cazul aproape periodic. Autor al unor importante monografii şi manuale, în care sunt expuse unele rezultate din cercetările sale: Funcţii aproape-periodice (1961; traducerea engleză la John Wiley, New York, 1968; Chelsea, 1989) - prima carte a unui profesor al Universităţii din Iaşi tradusă în SUA; Principles of Diferenţial and Integral Equations (Allynand Bacon, Boston, 1971; Chelsea, New York, 1977 şi 1988; în limba română, două ediţii la Universitatea din Iaşi, 1973, 1977), lucrare ce reuneşte lecţiile ţinute în anii '60 la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi şi utilizată la importante universităţi din Statele Unite ale Americii: University of California, Cornell University, Johns Hopkins University (Baltimore), precum şi la Universitatea din Tel Aviv şi în alte universităţi de prestigiu din diferite ţări ale lumii; Integral Equations and Stability of Feedback Systems (New York, 1973); Integral Equations and Applications (Cambridge University Press, 1991; retipărită în 2008); Functional Equations with Causal Operators (Taylor and Francis, London, 2002); Almost periodic oscillations and waves (Boston, New York, 2009). A fost membru în colegiile de redacţie ale publicaţiilor: Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza" Iaşi. Seria Matematica; Revue Roumaine de Mathematiques Pures et Appliquees; Journal of Integral Equations and Applications; Differential and Integral Equations; Nonlinear Analysis-TMA. În ultimii ani a fost asociat la nouă reviste matematice din ţară şi din străinătate: China, Coreea de Sud, Israel, SUA, Ucraina. Profesorul Constantin Corduneanu a fost membru al mai multor societăţi ştiinţifice din diverse ţări. Doctor Honoris Causa al universităţilor din Constanţa, Braşov, Iaşi, Suceava şi al Universităţii „Ural" din Ekaterinburg (Federaţia Rusă). A fost distins cu Premiul Ministerului Educaţiei (1963), Premiul „Gh. Lazăr" al Academiei Române (1965), cu titlul Distinguished Research Award de către Universitatea de Stat din Texas (1991), cu Medalia de Merit a Societăţii Matematice din Cehia (2001). Academia Română l-a ales membru corespondent în anul 1974, calitate care i-a fost retrasă ca urmare a plecării din ţară în anul 1978. A fost repus în drepturi în 1990, iar în anul 2015, a fost ales membru titular. Academia Română aduce un respectuos omagiu personalităţii academicianului Constantin Corduneanu. Vestea stingerii sale din viaţă a fost primită cu profundă durere de membrii Academiei Române, de comunitatea ştiinţifică românească şi de către discipolii pe care i-a îndrumat.

Dumnezeu să-l odihnească în pace şi lumină!

6

ș

Profesorul Constantin Simirad, ing. Antonel Grosu și col. Cornel Coman, membri fondatori ai Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

Alocuțiunea academicianului Constantin Toma, membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

Alocuțiunea academicianului Radu Miron, membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

Prof. Corneliu Furtună, dr. în fizică, membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

Jerbă depusă de Prof. univ. Mircea Rusu, președintele Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

Jerbă depusă de membrii Fundației Academice „August Treboniu Laurian” la ceremonia din 2 februarie 2019

.

7

Remember

Botoşani, 7 mai 2016, Aula Magna „A. T. Laurian” Grupul constitutiv al Fundaţiei Academice „August Treboniu Laurian”. în prim plan: Florin Simion Egner – președinte executiv; prof. univ. dr. Irina Zetu; prof. univ. dr. Mircea Rusu -președinte; acad. Constantin Corduneanu – președinte de onoare al Fundației academice „August Treboniu Laurian”; acad. Radu Miron; Lucia Olaru Nenati, dr. în litere; poetul Horia Zilieru; prof. univ. dr. d. h. c. Constantin Vasilică; Aurica Ichim, dr. în istorie; Mihaela Prăjinaru, dr. în științe; Traian Apetri; George Lazăr. în plan secund: Dorel Gaftoneanu; Aurel Melniciuc dr. în istorie; Gheorghe Hreapcă; Corneliu Filip, dr. în istorie; Ștefan Cervatiuc; Paul-Mircea Iordache; Tiberiu Antonel Grosu; Corneliu Furtună, dr. în fizică; dr. Iulia Arbune; Mihai Cornaci; prof. univ. dr. Nicolae Crețu; Alexandru Vasilache; conf. univ. dr. Sorin Stratulat; Georgică Manole; Dănuţ Prodan, dr. în istorie; dr. Cristina Florentina Melinte; dr. Daniel Nicolae Olteanu; dr. Lorin Schachter; prof. univ. dr. Mardarie Sorohan; Gheorghe Ciobanu; Sergiu Balanovici, dr în istorie; dr. Ioana Iftime; poetul Petruț Pârvescu; poetul Gabriel Alexe; Ciprian Manolache; Mihaela Huncă, dr. în științe sociale; Sergiu Manolache; Ioan Onofrei, dr. în istorie; Marcel Chelaru; dr. Romeo Ciulacu Nemțeanu; prof. univ. dr. Vasile Vîntu.

Academicianul Constantin Corduneanu semnează Actul constitutiv al Fundației Academice „August Treboniu Laurian” În stânga academicianul Radu Miron

„Aula Magna” a Colegiului Național „August Treboniu Laurian”, 7 mai 2016

8

Remember

ț ș

Acad. Radu Miron, ing. Antonel Grosu, col. Cornel Coman, acad. Constantin Corduneanu, prof. univ. dr. Mircea Rusu și ing. Florin Egner la prezentarea numărului 2 al revistei Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

Prof. univ Mircea Rusu, președintele Fundației Academice Laurian prezintă o comunicare din numărul 2 al revistei Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

Acad. Constantin Corduneanu alături de acad. Radu Miron și prof univ. Mircea Rusu

Prieteni de o viață - Mircea Rusu și Constantin Corduneanu, doi susținători ai înființării învățământului universitar de stat la Botoșani

9

„Mecanică”, Sălceanu Alexandru, de la „Electrotehnică”, Mircea Rusu, Irina Zetu, Norina Forna şi Sorin Stratulat de la „Medicină”, Mardari Sorohan de la „Fizică”, Vasile Vântu şi Constantin Vasilică de la „Agronomie”, George Poede de la „Filozofie şi Ştiinţe social-politice”, Nicole Creţu de la „Litere”, academicienii Constantin Toma, Dumitru Muraru - „Biologie”, Constantin Corduneanu, Radu Miron -„Matematică”, dar şi a peste 30 de botoşăneni cu doctorate în mai multe domenii împreună cu reprezentanţi din administraţia publică locală s-a înfiinţat această organizaţie cu scopul declarat de a aduce la Botoşani învăţământ universitar de stat. Motivele pentru care a fost iniţiat acest proiect au fost mai multe. Având peste 115.000 locuitori, oraşul este al treilea dens populat din Regiunea de Nord-Est a României (Zona Metropolitană Botoșani are 150.000 de locuitori) şi, mai mult de atât, păstrează o tradiţie culturală care îi conferă o distincţie deosebită între celelalte oraşe ale Moldovei. Aici funcţionează de peste un secol Teatrul „Mihai Eminescu” şi de peste şase decenii „Filarmonica de Stat Botoşani”. Botoşani este locul unde s-au născut Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Enescu, Ştefan Luchian, dar şi Ion Pillat, Păstorel Teodoreanu, Octav Onicescu, Dumitru Pompeiu, Elie Radu, Iacob Iacobovici, Grigore Antipa, Dimitrie Brândză sau Ion Th. Simionescu - fost preşedinte al Academiei Române. Dar oportunitatea de a înfiinţa în oraş un institut de învăţământ superior este dată astăzi de numărul celor peste 8.000 de studenţi plecaţi din Botoşani pentru a urma studiile în mai multe centre universitare din România. Cu aceste argumente Constantin Corduneanu, Preşedintele de Onoare al „Fundaţiei Academice «August Treboniu Laurian»”, a trimis anul trecut o scrisoare către Academia Română şi Ministerul Educaţiei, solicitând concursul acestora pentru înfiinţarea unei instituţii de învăţământ de stat la Botoşani. Organizarea unei sesiuni de comunicări ştiinţifice a Academiei Româno-Americane la Botoşani îşi propune să fie semnalul care menţine în atenţie proiectul şi îl justifică odată în plus. Rămâne ca oraşul Botoşani să răspundă concret la realizarea unui proiect atât de important pentru viitorul lui.

C

el de-al 42-lea Congres al Academiei Româno-Americane, care s-a desfăşurat în Iaşi în perioada 26-28 august, a organizat o sesiune de comunicări ştiinţifice la Botoşani. Iniţiativa a aparţinut preşedintelui Academiei Româno-Americane, profesorul Constantin Corduneanu, şi a fost făcută publică în ziua de 17 aprilie 2018 la Iaşi, în răgazul unei vizite în România. Membru al Academiei Române din anul 1974, Constantin Corduneanu este o personalitate recunoscută pe plan mondial în domeniul ştiinţelor matematice. A fost mai bine de 25 de ani profesor la Universitatea din Iaşi, iar după anul 1977 a plecat în SUA, continuând timp de 20 de ani ca profesor la Universitatea Arlington din statul Texas, unde are şi acum o intensă activitate ştiinţifică. Propunerea de desfăşurare a lucrărilor sesiunii de comunicări științifice a Academiei în „Aula Magna” a Colegiului „Laurian” din Botoşani nu a fost întâmplătoare şi nici de curtoazie, ea urmând încă un pas în sprijinul unui proiect mai vechi, de înfiinţare a unei „Universităţi de Stat la Botoşani”. Profesorul Corduneanu are o reuşită mai veche în domeniu, chiar în judeţul vecin. În anul 1976 a fost unul dintre artizanii proiectului „Universitate de Stat la Suceava”, când s-a înfiinţat, pe structura fostului Institut Pedagogic, „Institutul de Învăţământ Superior cu profil universitar şi tehnic «Ştefan cel Mare»”, subordonat Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iaşi. Realizarea proiectului a întrecut aşteptările, astăzi în Suceava funcţionează nouă facultăţi, cu peste 9.000 de studenţi, dintre care 4.000 nu plătesc taxe pentru studii. După 50 de ani de la acel proiect, Constantin Corduneanu, foarte ataşat de Botoşani, de care este legat prin familie dar şi prin prietenia cu personalităţi din mediul academic şi universitar plecate de aici (între care prof univ. Corneliu Rusu, prof univ. Constantin Vasilică sau acad. Dumitru Muraru) a devenit un susţinător al iniţiativei de a sprijini în municipiu înfiinţarea învăţământului universitar de stat. Unul dintre paşi a fost constituirea „Fundaţiei Academice «August Treboniu Laurian»”. În anul 2016, în „Aula Magna” a colegiului botoşănean, în prezenţa mai multor profesori universitari de la facultăţi din Iaşi, între care Nicolae Boţu de la „Arhitectură şi Construcţii”, Corneliu Munteanu de la

Fundația Academică „August Treboniu Laurian”

10

„Oricât de departe mi-aș purta gândul spre anii copilăriei, el se întâlnește cu muzica; îmi răsar în minte salcâmii, luna, cerul înstelat, privit noaptea de la margine de fereastră, cântecul ciobanului.” George Enescu opilăria lui George Enescu, se poate spune, fără a greşi cât de puţin, a trecut ca o părere, ca o boare de vânt, ca un susur, ca un foşnet, ori ca un chiot de fată iubeaţă, pierzându-se în nemărginirea câmpiei. A fost scurtă şi dureroasă, fără libertatea aceea neasemuită, pe care numai pe tărâmul copilăriei o poţi avea. Poate că această tiranie a iubirii, a dragostei faţă de un copil pândit, după credinţa părinţilor săi, de primejdii multe şi nevăzute, a avut şi partea ei bună, l-a întors pe micuţul Jorjac, cel mai adesea lipsit de tovarăşi de joacă, mai mult spre lăuntrul său şi i-a forjat voinţa, învăţându-l de mic să-şi găsească forţa interioară să se lipsească de bucuriile obişnuite ale vârstei sale copilăreşti spre se robi muzicii, artei. În amintirile sale, pe care Bernard Gavoty a avut fericita inspiraţie să le înregistreze pe bandă şi mai apoi să le încredinţeze tiparului, George Enescu face mărturisiri elocvente în acest sens: „Părinţii mei au fost mai degrabă înspăimântaţi, decât fericiţi de această naştere: dacă aveau să-l piardă şi pe al optulea copil? Când mi-amintesc de copilărie, parca simt încă în jurul meu grija plină de teamă, în oare creşteam. Mă păzeau de cele mai neînsemnate primejdii, tremurau la cel mai mic semn. În această seră înăbuşitoare şi plină de patimă am crescut prea repede şi, dacă sunt astăzi un om mai mult decât sensibil, ca o rană vie, pricina, cred, o datorez copilăriei mele." Această neobişnuită tiranie a afectivităţii părinteşti nu e un capriciu maladiv al părinţilor, ci îşi are explicaţii fireşti. Când vine pe lume, la 19 august 1881, la Liveni, Dorohoi, George Enescu, fiul lui Costache Enescu, proprietar agricol în părţile

Darabanilor şi al Mariei Enescu, născută Cosmovici, mama lui are 43 de ani. Acesta este al optulea copil, dar nici unul de dinaintea lui n-a supravieţuit. Doi au murit de mici, alţi cinci s-au prăpădit ca urmare a unei epidemii de anghină difterică. Acest element din biografia familiei, care îşi va pune decisiv amprenta asupra copilăriei lui George Enescu, va juca un rol important în drumul pe care viitorul muzician îl va străbate. Poate plecarea copilului la Viena, a lui Jorjac, cum îl dezmierdau părinţii, departe de casă, nu s-ar fi petrecut atât de devreme, ar fi întârziat de bună seamă, de nu s-ar fi răspândit zvonul izbucnirii unei noi epidemii de anghină difterică. Acest zvon alarmant l-a determinat pe Costache Enescu să dea curs mai repede decât şi-ar fi dorit sfatului lui Eduard Caudella, care după cea de-a doua întrevedere cu George Enescu, l-a îndemnat pe tatăl său să-şi trimită fiul la Conservatorul din Viena. Jorjac avea numai şapte ani. Bătrânul Caudella vedea cu ochii minţii hăt departe. Prin acest copil muzica românească putea intra în tezaurul lumii. Deşi ieşirea impertinentă a copilului de cinci ani, care, la cererea lui de a-l auzi cum cântă, îi pretinsese să o facă el întâi, să vadă ce ştie, îl mâhnise, făcîndu-1 să exclame: „Ce copil rău crescut”, Eduard Caudella, fostul elev al lui Vieuxtemps, avea superioritatea şi generozitatea oamenilor cu adevărat mari. El nu se putea împiedica în fleacuri. Întrezărise în acest copil o forţă telurică a muzicii, căreia trebuia să i se dea avânt să se dezvolte. El nu mai avea ce să-l înveţe. Doar spiritele profunde au o asemenea înţelegere a lucrurilor şi tăria de a se scutura de povara orgoliilor meschine. Enescu nu uită peste ani această întâlnire. O evocă în aceleaşi „Amintiri”:

C

11

„În 1888 împlinesc şapte ani. Vârsta marilor rătăciri... La noi se răspândeşte zvonul unei epidemii de difterie. Părinţii, mei, care şi-au pierdut cinci copii în urma acestei înspăimântătoare boli, se pregătesc să plece. Înainte însă, sunt dus, încă o dată la Caudella; atenţie la mâinile micului Enescu! De altfel, ceea ce a spus părinţilor mei era mai mult decât o încurajare: «Trebuie cultivate darurile acestui copil şi trimis la. Viena...» Voi părăsi deci această ambianţă, rurală, caldă, fericită făurită din înţelegere mutuală între stăpâni şi slujitori, pe care, din fericire, o voi regăsi în fiecare vară, în timpul vacanţei. Şi, totuşi, privind cum se depărtează casa unde te-ai născut, meleagurile unde ai trăit înconjurat de dragoste, de grijă, de natură, porţi în suflet o nelinişte, aceea de a-ţi lua rămas bun, pentru totdeauna, de la copilărie…" Această nelinişte va fremăta în sufletul său întreaga-i viaţă. Un timp al copilăriei care a săgetat bolta vieţii lui George Enescu ca un fulger, a cărui lumină va arde însă în lăuntrul său cât va trăi pe acest pământ. Acei ani de germinare vor lăsa semne adânci, ce se vor răsfrânge în tot ceea ce a întreprins de-atunci încolo. Sensibilitatea sa, ca o rană deschisă, va marca atât muzica lui, universală tocmai prin respiraţia ei românească, cât şi arta neîntrecutului violonist, dirijor sau pianist, uimind nu numai prin virtuozitate, dar mai ales prin înţelegerea spiritului profund al operelor interpretate, fie că erau ale lui Beethoven, Bach, Brahms, de care s-a simţit cel mai legat, ori ale altor genii ale muzicii universale. Cursese în fiinţa lui George Enescu sângele a doi oameni deosebiţi ca fire, mama duioasă, ducând ca un melc în spate cochilia melancoliilor moldave şi tata cu temperament tumultuos, un om de acţiune, capabil sa treacă peste cele mai grele, mai insurmontabile obstacole. Enescu îi zugrăveşte peste ani în „Amintiri"; cu exactitate şi cu acea dragoste faţă de ei, care

nu l-a părăsit nici o clipă. „Mama mea era… mama!" Cuvinte ce capătă un tremur al emoţiei pure, înlăcrimând sufletul. E iubirea de mamă, care topeşte până şi sloiurile de gheaţă, oricât de mari ar fi. Dar în cazul lui Enescu nu poate fi vorba de aşa ceva. El, aidoma lui Creangă, îşi aduce aminte de mama ca de lucrul cel mai scump avut vreodată şi din păcate, pierdut pentru totdeauna, rămânându-i doar amintirea. „Aceasta spune tot, continuă George Enescu. O mamă admirabilă, duioasă, prea. iubitoare poate." Pe tatăl său Enescu şi-l aminteşte cu afecţiune şi o precizie de portretist de har: „Era un om robust, plin de sănătate, care degaja o energie binefăcătoare. Până la moartea sa, survenită în 1919, m-a ajutat să mă lupt împotriva unei înclinări peste măsură de puternice către înduioşare şi emotivitate, moştenită de la mama." Cei şapte ani ai copilăriei lui George Enescu de la Liveni şi Cracalia, deşi îngrădiţi de temerile îndreptăţite ale părinţilor pentru sănătatea sa, ameninţată de primejdia unei nimicitoare contagiuni, au avut darul să-l lege pentru totdeauna cu sentimente puternice de acest pământ vălurind ca o mare, care vara era galbenă, inundată de apele grânelor, iarna argintată sau calcaroasă, acoperită de albul nesfârşit al zăpezilor. „Locuiam, îşi aduce aminte George Enescu, într-o casă mică. cu pridvor de lemn vopsit, unde se uscau funiile de ceapă la soare. Şi acum mai văd ţăranii, în cămăşi albe, în ilice albastre, cântând în asfinţit." Această lume simplă, aspră, dar curată, neîntinată încă de relele civilizaţiei, îşi va pune pecetea pentru totdeauna asupra simţirii lui George Enescu. Ferit de zburdălnicia copilăriei, dar comunicând încă din copilărie cu spiritualitatea satului, copilului George Enescu îi sunt grăbite ritmurile creşterii interioare. Universul lui sufletesc se bolteşte uimitor de repede. Precocitatea îi este definitorie, stimulată atât

12

de darurile genetice, cât şi de orânduirea vieţii lui în casa părinţilor săi şi de acea privire către interiorul fiinţei sale. Puterea de concentrare era, de asemenea, încă din copilărie, remarcabilă. La patru ani ştia să scrie, să citească, să socotească. Dar lumea spre care se simţea chemat, sub puterea căreia se va găsi mereu, este cea a muzicii, ce-i va impregna fibră cu fibră fiinţa, atingând şi cuprinzând esenţa făpturii sale. „Muzica face parte din primele mele amintiri; nu au existat niciodată hotare între mine şi arta mea. Cred că gândirea, pulsaţia, viaţa mi-au fost totdeauna împletite cu muzica. Totuşi, în prima copilărie, nu am trăit într-o ambianţă muzicală. Mama nu avea decât instinct muzical, iar tatăl meu, în răgazurile pe care i le lăsa agricultura, cânta uneori cu vioara, ca amator. De altfel, locuiam la ţară şi vă închipuiţi ce viaţă muzicală putea să existe într-un sătuleț pierdut,în fundul Moldovei." Întâlnirea cu muzica şi poate prima auzire, cu adevărat deosebită a chemării către aceasta, s-a petrecut în această lume din fundul Moldovei. Enescu n-a uitat-o, deşi avea doar trei ani când a ascultat pentru întâia oară un taraf de lăutari. Trebuie sa fi fost teribilă arta acelor lăutari şi intensă emoţia copilului, tulburarea sa, de vreme ce scena i-a rămas atât de bine întipărită în minte : „… nu aveam decât trei ani când am auzit pentru prima dată un taraf de lăutari, care cânta într-o staţiune balneară destul de apropiată de satul nostru. Orchestră ciudată, alcătuită dintr-un nai, câteva viori, un ţambal şi un contrabas, dar care mi-a făcut pesemne o impresie destul de puternică. A doua zi dimineaţă încercam să întind un fir de aţă pe o bucată de lemn şi, crezând într-adevăr ca făurisem o vioară, imitam ceea ce auzisem cu o zi înainte. Fluieram pentru a reda sunetul naiului, iar cu doua bastonaşe de lemn înlocuiam ţambalul. Mi-am ascuns micul taraf în livada părintească sub un copăcel, în timp ce mama înnebunită mă căuta peste tot, strigându-mă spre cele patru

zări. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu muzica.” Aşa a decurs primul contact cu muzica al lui George Enescu. Nimic extraordinar de fapt. Pentru micuţul Jorjac aceasta reprezenta revelaţia, evident încă inconştientă, a unei vocaţii. Era o chemare subjugătoare ca de sirenă. Costache Enescu i-a dăruit, nesesizând chiar până în profunzimi miracolul care se producea sub privirile lui, o vioară cu trei strune, pe care copilul Enescu a azvârlit-o în foc. Atracţia muzicii devenise puternică, atotstăpânitoare, în afara căreia existenţa nu mai putea fi concepută. Curând va primi o vioară adevărată şi va cânta „Valurile Dunării „ cu un deget pe coarda re”, după cum îşi aminteşte George Enescu în convorbirile cu Gavoty în iarna vieţii sale de parcă ar fi fost ieri. Valsul cu rezonanţă universală al lui Iosif Ivanovici a sunat pe măsura strălucirii sale. Atunci pentru Costache Enescu a fost limpede care era drumul ce-l avea de urmat copilul său. Exclamaţia lui, la capătul interpretării „Valurilor Dunării", exprimă ca într-o chintesenţă starea de jubilaţie şi de înţelegere a destinului fiului: „Vei fi muzician." Cuvintele spuneau totul prin simpla lor rostire. Părintele, căruia va trebui mereu să-i fim recunoscători, întrezărea o culme unde acest copil de nici cinci ani trebuia să ajungă. I-ar fi fost mai la îndemână să-l îndrepte spre o meserie practică, să-l pregătească pentru îndeletnicirea lucrării pământului, o preocupare capabilă să-i asigure o viaţa liniştită. Ar fi fost mai sigur şi mai lesne financiar. Şi apoi profesiunea de muzician era la vremea aceea dispreţuită şi neînţeleasă, confundată adeseori cu aceea de saltimbanc. Dar cu acest copil se întâmpla ceva nemaiîntâmplat, o minune pe care-o vezi cu ochii tăi. Ori dacă ai un pic de inimă nu poţi să-i tai elanul, zborul. Costache Enescu şi Maria Enescu au înţeles din prima clipa acest lucru. Nici un sacrificiu nu era

13

prea mare pentru atingerea ţelului. Părinţii pentru care Jorjac era lumina ochilor, vor încuviinţa fără şovăire la orice sacrificiu În primul rând se vor lipsi de prezenţa lui,ceea ce pentru ei însemna enorm.. Vor consacra, toate mijloacele materiale de care dispuneau pentru ca micuţul Enescu să aibă la Viena şi Paris cei mai mari profesori, atât la vioară, cât şi la compoziţie, pe Joseph Helmesberger şi Marsick, pe Robert Fuchs, Gédalge, Massenet la compoziţie. Până când Spiru Haret îi va acorda o bursă din partea Ministerului Şcoalelor, atunci în momentul în care Enescu începea să dobândească celebritatea mondială, toate cheltuielile, destul de împovărătoare, i-au revenit lui Costache Enescu. A adus la Cracalia un pian, pe care Enescu îl pomeneşte înfiorat în amintirile sale: „Îndată ce am avut un pian am început să compun. Pianul meu nu era nici un Steinway, nici un Gaveau, ci un modest instrument, cu sunet aspru, care se opunea cu hotărâre la orice sugestie de duioşie, dar, în fine, era un pian. Am schimbat ou adâncă bucurie instrumentul monodic, pe care cântasem până atunci, cu unul polifonic. Când n-ai putut să cânţi decât melodii fără acompaniament, ce minunat este să poţi înlănţui acorduri. Un pahar cu apă - rece nu poate sa facă mai mare plăcere unui însetat....Şi fără a chibzui prea mult, am început să compun.” Costache Enescu va percepe şi încuraja freamătul creatorului, dar cu o intuiţie de om pragmatic va cultiva şi darurile interpretului, fiind convins ca arta aceasta îi va da lui George Enescu siguranţa existenţei şi astfel îi va îngădui să-şi slujească şi vocaţia componistică. În acei ani ai copilăriei lui Jorjac Costache Enescu îl va pofti la Cracalia pe vestitul lăutar Nicolae Chioru din Dorohoi, al cărui meşteşug şi repertoriu îl vor marca pe micul Enescu. Tatăl a pregătit, totodată, în acel segment de timp cu meticulozitate primele concerte ale fiului său la Viena şi Paris. Ca un impresar versat

a izbutit să obţină includerea primelor lucrări ale lui Enescu în concerte la Paris şi la Bucureşti, la Ateneu. Tata şi mama îl vor înconjura mereu cu o dragoste tonică, dându-i astfel suportul psihic necesar elanurilor sale. George Enescu va răspunde cu simţăminte la fel de statornice, cu fidelitate faţa de locurile obârşiei sale, pe care nimic nu o va ştirbi întreaga-i viaţă, mai răscolitoare cu cât se va afla mai departe de tărâmul copilăriei, de oamenii a căror spiritualitate a constituit substanţa lăuntrică a creaţiei sale. De la Viena Jorjac trimite de două ori pe săptămână, joia şi duminica, scrisori acasă. Sunt, cel mai adesea, epistole scurte, cu fraze croite după tipicul genului. Misivele încep cu veştile despre sănătatea sa, care mai scârţâie câteodată, dar de obicei merge bine, de vreme ce, cele mai multe dintre scrisori se deschid cu propoziţia: „Eu sunt sănătos". Dar prin ţesătura acestor formulări eliptice, banale în articulaţiile lor, se simte dorul de casă. Cel care considera scrisul un supliciu, găsea în el puterea să se aşeze în două rânduri pe săptămână la masa de lucru şi să le scrie părinţilor, potolindu-şi astfel durerea depărtării de casa. Pe foile de hârtie, sub rândurile de cuvinte, Jorjac desenează câte un cal, sau doi, în faţa grajdului, la fântână, înaintea casei sau trăgând ca înaripaţii o trăsura zveltă. Nostalgia meleagurilor natale se va răsfrânge cu toată forţa în cea dintâi lucrare ce i se va cânta la Paris, în concertele Colonne; „Poema română”', op.l, suită simfonică. Era în anul 1898. G. Ţiţeica, evocând în „Răspunsul la Discursul de recepţie al lui George Enescu în Academia Română", din 22 mai 1933, acest moment îl socoteşte memorabil: „Ca mai la toate concertele ocupasem cel mai bun loc la galerie, drept la mijloc în faţă. De acolo de sus ascultasem pe violoniştii Sarasate şi Isaye, pe pianiştii Raul Pugna şi Diémer. De acolo asistasem la conducerea concertelor

14

simfonice nu numai de Colonne, dar şi de alţi conducători vestiţi, Richard Strauss, Felix Moltl şi Hans Richter. De acolo admirasem simfoniile lui Beethoven, „Damnaţia lui Faust" de Berlioz şi câte alte lucrări simfonice minunate. Şi iată că tot de acolo aveam fericirea să ascult o bucată simfonică compusă de un român. Vă închipuiţi cu ce evlavie am ascultat-o! Cine nu cunoaşte astăzi „Poema româna"? Ea are ca temă să te facă să simţi ca este o zi de sărbătoare la ţară. În realitate „Poema română" are un înţeles mai adânc. Ea este o integrare şi o armonie de sentimente româneşti de la cele mai simple şi elementare până la cele mai înalte şi rafinate". O armonie de sentimente româneşti va aureola şi da pecete originală întregii creaţii enesciene, care de aici îşi deschide larg albia. Cu o simţire românească, cu o tehnică novatoare, compozitorul va intra, cu fiecare creaţie, de la „Poema română” la monumentala operă „Oedip" de la „Rapsodii" şi „Impresii din copilărie" până la „Vox Maris”, în templul marilor creatori ai lumii. Interpretul, prin virtuozitatea legendară la care a ajuns, dar mai ales prin înţelegerea sensurilor primordiale ale lucrărilor interpretate, a fost nu mai puţin celebru. Generos, rupând din timpul pe care şi l-ar fi dorit dăruit numai şi numai creaţiei sale, Enescu a găsit puterea lăuntrică şi timpul necesar pentru a-i învăţa şi pe alţii, dăruind umanităţii urmaşii străluciţi în arta sunetelor. Cariera răsunătoare a lui Jehudi Menuhin, fostul său elev, pune cel mai bine în lumină harul de pedagog a lui George Enescu. Oriunde s-a aflat, locurile unde s-a plămădit fiinţa sa l-au chemat mereu. S-a simţit tot timpul „suflet în sufletul neamului", cum spunea un alt George, din ţara transilvană, poetul George Coşbuc. „În fond, rememorează George Enescu în ale sale „Amintiri" chiar dacă iubeam Parisul cu patimă, totuşi, din punct de

vedere artistic, mă simţeam puţin străin. Lumea mi se pare prea cerebrală, pentru că, în pofida atâtor kilometri pe care-i străbătusem, rămăsesem acelaşi băiat duios şi încăpăţânat, care văzuse lumina zilei acolo, departe, în câmpia română”. Şi adaugă, mărturisind despre imboldurile care l-au determinat să scrie aceste pagini, care după, prima audiţie de la Paris, în concertele Colonne, fost cântată la Bucureşti, la Ateneul Român, la 1 martie 1898: „Aveam 15 ani şi jumătate când am compus-o. Încercam să pun în această mică suită simfonică câteva impresii şi amintiri din copilărie transpuse, sau, dacă preferaţi, stilizate. Era o evocare foarte îndepărtata, un mijloc pentru mine - care îmi părăsisem ţara de baştină de opt ani, de a reînvia câteva imagini care îmi fuseseră familiare." Asupra acestui subiect va reveni, mai târziu, către amurgul vieţii, în 1940 când va compune „Impresii din copilărie”, o suită pentru vioară şi pian. Mijloacele sale sunt rafinate, aluziile folclorice, cum însuşi compozitorul o spune, abia se fac simţite, pentru culoare locală, dar câtă sugestie cuprinde evocarea acelui timp revolut, dar atât de viu în sufletul său; compozitorul găsind în trăirile din acei ani antica putere de a duce povara vieţii şi a creaţiei sale. Locuri şi întâmplări pe care George Enescu nu le va uita niciodată. La rându-le acestea vor păstra neştearsă amintirea trecerii sale la Liveni, la Dorohoi, la Tescani, la Bucureşti, la Sinaia, la Iaşi şi în câte şi în câte din aşezările României, unde a descins, purtând cutia neagră cu roşcata vietate viorii sale, pentru a desfăta publicul cel mai larg cu putinţă. Interpretul pentru care se deschideau cele mai mari săli de concerte ale lumii n-a ezitat nici o clipă să cânte în sălile umile din târgurile noastre gemând însă de o lume ce-l sorbea din priviri, o lume însetată de muzica lui, care vedea în semen un mesager îndrituit să vorbească umanităţii despre dureri şi bucurii milenare. Mai mult, în vremea de grele

15

încercări a primului război mondial, Enescu s-a întors în ţară şi s-a pus ca un ostaş credincios la dispoziţia acesteia. Cu vioara, cu pana şi bagheta a făcut la fel de mult ca şi cei care şi-au dat sângele în tranşee. Locuri şi amintiri. La Liveni, lângă o sobă din cele vechi, cum se mai găsesc prin satele noastre şi azi, o sobă prelungită de un cuptor, se află leagănul în care şi-a trecut cele dintâi zile copilul Enescu. O pendulă a încremenit odată cu timpul. Tace şi pianul, tac şi viorile jucărie, foşnesc doar carii în lemnul bătrân. Jur împrejurul acestei case de ţară, cu pridvor din lemn, de unde se poate cuprinde întinderea zării, pământul, copacii freamătă, răspândind aceeaşi mireasmă de nemărginire care i-a pătruns din copilărie fiinţa, sălăşluind mereu vie în inima sa, trecând înnobilată cu acele carate ale marii arte în muzica sa. Dar câte alte locuri ale acestor ţinuturi nu ne aduc aminte de George Enescu? Ca acesta, de pildă. Închipuirea te mână cu hergheliile ei de cai sălbatici, gândurile se duc alergând în buiestru. Eşti înclinat să crezi că vei intra într-o criptă, ori vei păşi într-un loc unde miroase greu a naftalină şi pustiire. Acestea sunt senzaţiile ce te încearcă încă înainte de a trece pragul, privind casa severă, cu aerul de fortăreaţă, ori biserică din piatră, ascunsă printre brazii de la Cumpătul, la Sinaia. Nimic nu-ţi înlesneşte să bănui simplitatea şi rafinamentul dinăuntru, adică cei doi poli între care a pendulat o viaţă întreagă George Enescu. Totul este ca în timpul şederii lui aici. Nimic parcă nu s-a clintit. Nu-i nici pe departe nu domneşte în acest spaţiu o răcoare de criptă, ci o căldură şi o lumină blânda, catifelata, de casă unde se vieţuieşte. O tristeţe stăruie în aer, tristeţea absenţei, a golului. Nu, stăpânii n-au plecat într-o plimbare, nici într-o călătorie obişnuită, ci într-una fără de întoarcere. Mireasma de pustiire există, copleşitoare de-a dreptul. Altfel toate sunt la locul lor. Neatinse. Lipseşte doar vioara. Cu atât mai bine. „

Când privesc cu atenţie vioara din cutie, mortul acela roşcat, în micul său sicriu, îmi spun poate cu îngâmfare: «Amice, eşti tare drăguţ, frumuşel, dar eşti prea mic.»" Lui Enescu nici nu i-ar fi fost poate pe plac ca vioara lui să fie expusă în acest loc al amintirii. Cântul la acest instrument, în care atinsese piscurile artei interpretative, fusese o corvoadă a vieții sale, cum se destăinuia în „Amintiri". „În schimb, scrie în aceleaşi pagini, ce bucurie mereu reînnoită ori de câte ori mă aflam în faţa pianului, care mi-a deschis orizonturi nemărginite." Pianul a reprezentat bucuria unică a creaţiei, întrupând visul neîntrerupt al genialului izvoditor. Pianul mare, lucios ca o crupă de armăsar pur sânge, aflat la locul lui în salonul casei le la Sinaia împrăştie tăcerea veşniciei. Nu întâmplător îl străjuiesc bătrâne icoane din lemn, zugrăvite de meşteri români, bizantini şi ruşi. Întregul spaţiu respiră sublimitatea simplităţii. Grăitoare este în această privinţă odaia austeră ca o chilie de sihastru în care dormea Enescu. Un lăicer din lână aspră, lână ţurcană, două paturi din lemn, crivaturi de interior ţărănesc cu pereţi albi, văruiţi cu bidineaua an de an, primăvara, de Paşti. Este încăperea permanentei regăsiri de sine. În salon obligaţiile sociale, rangul, cereau un anume cadru ceremonios. Aici, în vatra odihnei compozitorul se întorcea de acolo de unde cu sufletul nu plecase niciodată, acasă, în toposul românesc, zugrăvit prin cuvinte cu răsunet muzical în aceleaşi „Amintiri" : „Nimic mai felurit decât peisajul ţării mele. Priviţi lanţul Carpaţilor şi câmpia Moldovei. De o parte munţi uriaşi, văgăuni, pământuri vulcanice. De alta, văi cât cuprind ochii, cascade şi acea câmpie greu de descris cui na văzut-o niciodată şi care, totuşi, nu are nimic neobişnuit: lanuri semănate cu orz şi porumb, cu fâşii de păduri bătrâne, cu orizont întunecat şi sate vechi, care se pierd între mesteceni şi sălcii(…) Da, aceasta este cu adevărat imaginea ţării mele, pe care am dus-o pretutindeni cu mine."

16

La Cumpătul în câteva odăi răsună „cântecul amintirii„ şi ia chip nostalgia enesciană a pământului românesc. Amiroase a pustiu, dar şi a vieţuire nestinsă, cea care a fost cândva. Sunt testimonii ale crezurilor unei vieţi exemplare, închinată atingerii perfecţiunii prin suferinţa trudei de fiecare zi, de fiecare clipă. „Povestea aceasta, îşi încheie George Enescu rememorările, începe acolo, departe, pe meleagurile Moldovei şi se isprăveşte în inima Parisului. Pentru a merge din satul în care m-am născut spre marele oraş, unde-mi sfârşesc zilele, am străbătut o cale anevoioasă, străjuită de copaci ce se pierd în zarea îndepărtată. A fost lung, desigur acest drum. Cât de scurt mi s-a părut!" La capătul acestui drum gândurile lui Enescu au călătorit mai mult ca oricând către meleagurile patriei sale. Născut din huma acesteia, marele creator îşi trăia ultimele ceasuri cum o făcuse o viaţă, identificându-se cu ci tot ceea ce-i românesc. Răzbate răscolitor şi trist această stare de spirit şi din scrisoarea pe care George Enescu i-a trimis-o de la Paris, în noiembrie 1953, primului ministru român, dr. Petru Groza: „De doi ani forţele mele fizice au declinat considerabil şi în momentul de faţă este cu totul peste puterile mele fizice de a întreprinde drumul până acasă. Este dorinţa mea cea mai statornică de a mă întoarce în tară şi sper, cu ajutorul lui Dumnezeu şi chiar al doctorilor, va veni şi ziua aceasta pe care o doresc şi o aştept. Pentru moment, tot ce mi-a rămas ca forţă şi energie le consacru pentru creaţiunile muzicale, cu care am înţeles să slujesc neamul românesc. Vă sunt foarte recunoscător şi Domniei Voastre şi tuturor

acelor care vor să mă revadă din nou în mijlocul a lor noştri şi vă rog să mă credeţi că nu văd în aceasta decât mărturisirea legăturilor sufleteşti între Ţară şi mine, aşa cum a fost în de-a lungul întregii mele vieţi." Enescu simte nevoia să scrie cuvântul ţară cu majuscule „deşi regula gramaticală nu o cerea. O făcea pentru a exprima mai bine simţirea sa, contopirea cu oamenii şi locurile acesteia. Era o legătură atât de profundă: că nimic n-o putea atinge şi ştirbi cât de puţin. În 1946, în timpul teribilei secete din Moldova, George Enescu a trecut ultima oară pe la Liveni. Imaginea pământurilor pârjolite de arşiţa nemiloasă, a oamenilor suferind de foame l-a impresionat într-atât, că a luat pe loc hotărârea de a întreprinde o serie de concerte de binefacere în America, pentru a obţine banii necesari ajutorului ţăranilor de la Liveni şi Cracalia. Erau, aşa–i simţea, suflet în sufletul său, sau cum şi el a fost şi este de-a pururi suflet în sufletul neamului său. „Cu pana, vioara şi bagheta" George Enescu şi-a slujit poporul din rândurile căruia s-a ivit. Harurile hărăzite de Dumnezeu şi izvorâte din sipetele poporului român, talantul dăruit au fost înmulţite şi au căpătat chipul strălucitor al unei arte ce-a intrat în conştiinţa lumii. Ca şi Mihai Eminescu, George Enescu este oglinda fidelă a sufletului românesc şi treapta de sus a spiritualităţii sale. O treaptă ce atinge piscurile cele înalte ale universalităţii

Grigore Ilisei membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

17

ș

ș

ș Moto:

Împărați n-am putut fi, voievozi am fost, Callimachi rămânem.(1)

trăvechiul sat Stâncești, aparținător din anul 1968 de comuna Mihai Eminescu, este atestat la 23 martie 1602, însă cu certitudine are, conform descoperirilor arheologice din vatra satului și împrejurimilor sale, o existență care se pierde în negura veacurilor. (2) Situate la egală distanță (5km) între municipiul Botoşani şi Ipoteştii copilăriei poetului nostru naţional, la poalele codrilor întunecoşi ai Baisei, aşezarea pare şi astăzi apărată de cele două cetăţi traco-getice (sec.VI-III a.Chr.), aflate pe platoul dealului Bobeica, de pe flancul său sudic. (3) Între anii 1960-1970, arheologii ieşeni şi botoşăneni au scos la iveală, printre altele, şi un valoros tezaur scitic aflat în original la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti şi în copie fidelă în vitrinele Muzeului de Istorie Botoşani. Vizitatorul care se află pe coama valului de pământ al cetăţilor amintite poate admira la marginea nordică a satului o capelă cu cupolă strălucitoare, ce se oglindeşte în apa pârâului Dresleuca de la poalele dealului Mălăiște. Aici a trăit, preţ de peste trei veacuri, familia Călmăşul cunoscută mai târziu cu numele grecizat de Callimachi. Pe acest loc a fost ridicat acel castel ,,singuratic”, de la început de secol XIX, cântat în poezia lui Eminescu.(4) Până la 8 aprilie 1944 faimosul castel cu minunata-i arhitectură gotică poate fi văzut şi admirat în toată splendoarea. Astăzi îl admirăm doar din fotografii şi tablouri, căci în acel aprilie 1944 a fost bombardat de aviaţia sovietică. Resturi din zidurile castelului mai pot fi văzute în apropierea Capelei ,,Sfântul Teodor” a familiei Callimachi, la temeliile unor localnici şi a Căminului Cultural din Stânceşti. (5) Atunci s-a risipit şi valoroasa bibliotecă din castel, din ale cărei vechi cărţi de istorie s-au

inspirat Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol şi Nicolae Iorga, savantul istoric a cărui familie îşi are rădăcinile aici, la Botoşani. (6) Primul întemeietor al ,,dinastiei Călmăşeşti” de la Stânceşti a fost Toader Calmășul (1660-1740), fiul lui Vasile şi al Arvasiei, vornic de Câmpulung, cu rădăcini în Orheii Basarabiei. Fusese căsătorit cu Ruxanda, fiica lui Grigore Ghica Voievod (1628-1675), așa cum se poate vedea în arborele genealogic al Casei Callimachi. (7) La 1729, Toader Călmăşul cumpără moşia Stânceşti de la Dumitrache Stroici, cam ,,cu sila”, după opinia unor contemporani, deoarece-zic ei - Stroici împrumutase bani de la Călmaşul nostru pe care nu i-a putut înapoia la termenul stabilit de cei doi. (8) Descendenţii lui Toader Călmăşul au fost reprezentanţi de frunte în Principatele Române şi în fostul Imperiu Otoman: patru domnitori, un mitropolit, mari diplomaţi şi o întreagă pleiadă de magistraţi şi oameni politici remarcabili. Cei 4 domnitori au fost: Ioan (1690-1780), mare dragoman al Porţii Otomane, decapitat nevinovat din cauza învinuirilor şi uneltirilor celor din Fanar, domnitor între anii 1758-1760 și primul Călmaş care şi-a grecizat numele, în Callimachi, după cerinţele şi moda epocii elenistice, devine întemeietorul primei Şcoli Domneşti din Botoşani (1759); Grigore (17351769), domn între anii 1760-1764 şi 1766-1769; Alexandru (1737-1821), domn între anii 17951799; Scarlat ( 1773-1821), domn între anii 1806, 1812-1819 şi 1821, autorul cunoscutului Cod Callimachi şi al unor legi economice progresiste pentru Moldova epocii sale.(9) Din aceşti descendenţi Callimachi îşi trag origine Alexandru Callimachi, principe de Samos (Grecia), Nicolae Callimachi-Catargi diplomat, Gavril Callimachi mitropolit al Thesalonicului și al Moldovei etc. (10)

S

18

Fiul său, Teodor Callimachi (n. 4 ianuarie 1836 - m. 7 aprilie 1894), va fi cel care va da viaţă şi strălucire castelului de la Stânceşti, după 1866. Având o educaţie aleasă şi studii la Liceul Saint Barbe şi Facultatea de drept din Paris, la întoarcerea în Moldova se va remarca în lupta pentru Unirea Principatelor şi-l va susţine în acest istoric demers pe vărul său, viitorul domn Alexandru Ioan Cuza. În 1859, Domnitorul Unirii îl va numi secretar al Agenţiei Diplomatice de la Constantinopol unde, împreună cu Costache Negri, vor reuşi să obţină firmanul sultanului Ahmet de recunoaştere a dreptului celor două Principate Dunărene de a se uni şi administrativ.(12) Îşi va continua cariera diplomatic la Agenţia din Belgrad (Serbia), între anii 1863-1866, stabilind solide relaţii de amiciţie cu prinţul Serbiei, Miloş Obrenovici. (13) După abdicarea forţată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866, Toader Cllimachi îşi dă demisia de onoare din postul diplomatic şi, după câteva călătorii prin ţările Europei vestice, se va stabili la castelul din Stânceşti, pe care-l va renova adăugându-i noi edificii. Căsătorit în 1865 cu Zenaida, fiica lui Alexandru Moruzi-Zvorişteanu, Teodor Callimachi va lua în arendă şi moşia socrului său, cu frumosul conac şi imensul parc din Vârful Câmpului. Cu Zenaida, Teodor Callimachi a avut cinci copii: trei fete - Ralu (n. 1867), Zenaida (n. 1870), Smaranda (n. 1871) şi doi băieţi: Alexandru (n.1866) şi Ioan (n. 1880). (14) Fiul cel mare, Alexandru Callimachi, nota despre mama sa, Zenaida: ,,mama mea, pe lângă frumusețea ei, avea însușiri de sfântă. În orice prefacere, în urma morții ei (25 ianuarie 1909 n.n.), dânsa fusese chemată Sfânta. Într-adevăr, sfinte fuseseră - precum probează sublimele lor testament toate femeile din Casa mea, pe când bărbații lor erau pătrunși de vitejie.” (15)

Alexandru Callimachi

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, în rândul boierilor români ia avânt aşa numita ,,revoluţie arhitectonică” la care s-a raliat şi Ioan (Iancovachi) Callimachi, proprietarul Stânceştilor (1750-1788), văr cu domnitorul Alexandru Callimachi. Cu acesta se începe construcţia primului conac de la Stânceşti, pe care o va finaliza fiul său,Alecu Callimachi, om cu studii şi relaţii europene. A îndeplinit de tânăr funcţii politice şi administrative: căminar (1803), vornic de Botoşani (1809), agă (1813), apoi postelnic (1816-1817) şi vornic al Tării de Sus (1820, 1827, 1834). După moartea primei sale soţii, Ileana, fiica vornicului Gavril Conachi, Alecu Callimachi se va recăsători în 1834 cu Maria Cuza, cea care îi va dărui doi copii: Teodor, viitor diplomat unionist şi Smaranda (căsătorită cu Alexandru Beldiman). Alecu Callimachi are şi meritul de a fi înfiinţat la 1830 ,,cea dintâi şcoală primară din Moldova, cu profesori transilvăneni, în epoca de cultură elenistică…” şi tot el va definitiva capela familiei în 1837, anul plecării sale la cele veşnice.(11)

Castelul Stâncești

19

petrece copilăria, marcată profund de figura bunicului matern, prințul Alexandru Moruzi-Zvorișteanu, un personaj patriarhal, care i-a transmis nepotului pasiunea pentru caii arabi. Peste mulți ani, Alexandru Callimachi își va aminti că ,,Prințul Carol de Hohenzolern, vizitând pe bunicul meu ca pe cel mai însemnat personaj din Moldova, primi în timpul șederii sale la Zvoriștea în dar o trăsură cu șase cai murgi (…). Acești cai nu putură fi înhămați la București, pentru că prințul Carol nu dispunea de un vizitiu destul de îndemânatic pentru a-i conduce. (…). În semn de mulțumire pentru darul bunicului meu, prințul Carol îi trimise un tablou al vechii școli din Dűsseldorf, care reprezintă un iarmaroc de cai și se află la Stâncești”. (20)

Teodor Callimachi și familia

După moartea lui Teodor Callimachi (1894), castelul și moșia din Stâncești au rămas în proprietatea Zenaidei, văduva lui Teodor. Răscoala din 1907 aici o prinde. Însă, își amintea peste ani Scarlat Callimachi, nepotul Zenaidei: ,,furtuna răscoalei a ocolit satul Stâncești, căci chiar țăranii localnici au fost paznicii bunicii mele, femeie dreptcredincioasă, blândă și apărătoare a celor nedreptățiți de oameni sau de soartă. Nici un conac, nici un hambar plin de cereale sau gol, de pe moșiile părinților nici n-a fost ars de țărani.”(16) În acel an, Zenaida donase și terenul din vatra satului pentru ridicarea unui nou local de școală, în locul celei vechi ,,dată de D. prop. Callimachi pentru școala cu 10 prăjini de pământ în jurul ei”. (17) La 1908, localul școlii Stâncești era ,,arătos și în stare perfectă, cu mobilier donat de defuncta prințesă Zenaida Calimaki”. (18) Zenaida Callimachi va pleca în lumea îngerilor la 25 ianuarie 1909, fiind înmormântată, după datină, alături de soțul și de fiica ei, Zenaida (m. 1899) în cripta familiei, aflată în parcul fostului castel. (19) Fiul cel mare al lui Teodor și al Zenaidei Callimachi, Alexandru, devine proprietarul castelului și șef al Casei Callimachi. S-a născut pe 12 iunie 1866, la Zvoriștea, ,,întrun castel pe malul Siretului”, unde își va

Frații Alexandru și Ioan (Jean) Callimachi

Alexandru Callimachi face studiile primare în Elveția, la renumitul pension Roget din Geneva, unde se împrietenește cu colegul său roman, Nicolae Filipescu. Va urma Școala Militară „Prytanee militaire de la Fleche”, din Franța, apoi facultatea de drept din Paris, după care, revenit în țară, intră în viața politică, ajungând vicepreședinte al Senatului României. (21) Alexandru Callimachi se va căsători pe 1 iulie 1890 cu Maria Vernescu, fiica omului politic, magistratul Gheorghe Vernescu, care le-a oferit ca dotă două moșii întinse: Bălăria (județul Giurgiu) și Tunari (județul Ilfov), ambele cu splendide conace și întinse parcuri, distruse după 1945. Cei doi

20

soți Callimachi vor construi la București (Str. Batiștei nr. 31) o impunătoare vilă în stil elvețian, vizibilă și astăzi. (22) Au trăit o căsnicie fericită, din iubirea lor născându-se doi copii: Teodora (n. 13 aprilie 1895) și Scarlat (n. 20 septembrie 1896). (23) Alexandru Callimachi va părăsi această lume în 1918, iar castelul din Stâncești va intra în proprietatea fratelui său mai mic, Ioan (Jean) Callimachi (n.13 mai 1880 - m. 1 iulie 1940). În 1925 deținea moșiile Stâncești (996 ha), Crasnaleuca de pe Prut (300 ha) și Horlăceni, fostul județ Dorohoi (1223 ha), (24) apoi, Ioan Callimachi va mai intra și în posesia conacului Mănești (județul Prahova), dotă adusă în cea de-a doua căsătorie cu Ana Maria Văcărescu. Singurul lor copil, Roxana Zenaida Callimachi (1918-1978), alintată Pussy, a fost ultima proprietară a castelului din Stâncești, până în 1944, aici continuând să vină și Teodora cu fratele ei, Scarlat Callimachi, copiii fratelui său, Alexandru. (25) Pe 8 aprilie 1944, castelul a fost bombardat de Armata Roșie – găsindu-se pe linia frontului - unde trupele germaneromâne duceau lupte grele cu inamicul sovietic. Bombardamentele au afectat și importante edificii din orașul Botoșani, atunci fiind distruse gara, Școala „Marchian”, Teatrul ,,Mihai Eminescu”, Liceul ,,A. T. Laurian” ș.a. Castelul Callimachi a fost distrus doar parțial, restul au finalizat ,,opera” sătenii și administratorul castelului originar din Dorohoi. (26) Astăzi (2018), la casele unor localnici mai pot fi văzute pietre de la fostul castel. Peretele sudic al Căminului Cultural din Stâncești (1956), prin căderea tencuielii din ultimii ani, a scos la iveală și temelia turnată cu pietre sculptate sau inscripționate de la castelul ctitorit de Alecu Callimachi. (27) Aducțiunea de apă de la casa veche de apă din Cătămărăști Deal la castelul din Stâncești a fost distrusă după 1945, deși la acea vreme conductele ceramice montate

temeinic de specialiști italieni ar fi putut alimenta și astăzi întregul sat Stâncești. (28) Revenind la urmașii lui Alexandru Callimachi, Teodora și Scarlat, aflăm de la doamna inginer Svetlana Lașcu (fiica profesorului cercetător I. D .Marin și mama regretatului poet, Horațiu Ioan Lașcu), faptul că în anii 50 ai secolului trecut, prințesa Teodora s-a retras la Stâncești, fiind găzduită în casa preotului paroh Gheorghe Vasiliu până la sfârșitul vieții. A fost înmormântată în cripta familiei Callimachi de lângă capela Sf. Teodor din Stâncești. Ultimii ani ai vieții i-a petrecut mai mult cu singura ei prietenă din Stâncești, doamna Svetlana, care ne-a dezvăluit că prințesa Teodora nu s-a putut acomoda niciodată cu condițiile precare de la Stâncești. Fusese căsătorită cu prințul Ghica Deleni, dar mai multe nu am reușit să aflăm de la urmașii fratelui ei, Scarlat Callimachi, care doar au auzit despre dânsa, dar nu au cunoscut-o personal. (29) Fratele ei, Scarlat Callimachi (18961975) s-a născut în București. I s-a spus pe nedrept ,,Prințul Roșu”, deoarece avea convingeri socialiste, nu și comuniste, cum credeau unii. Fusese căsătorit cu Dida Solomon din București, care i-a dăruit un fiu, Dimitrie (n.15 aprilie 1927). (30) Scarlat Callimachi a fost, ca și bunicul său, Teodor Callimachi, un istoric pasionat, poet și publicist, un păstrător al cărților și tablourilor moștenite de la tatăl său și în spiritul tradițiilor de familie le-a transmis fiului său, Dimitrie Callimachi, penultimul descendent în linie directă al vornicului Alecu Callimachi. Dintre obiectele de familie salvate în anii tulburi ai ocupației sovietice și ai represiunii comuniste, enumerăm portretele celor patru domnitori: Ioan, Alexandru, Grigore și Scarlat, apoi bustul din marmură al lui Teodor Callimachi, ediția princeps a Codului lui Scarlat Callimachi (1817), serviciul de cafea din porțelan de Viena, dăruit lui Scarlat Vodă (1814) de către Alexandru Ipsilanti (pe platou este pictat Palatul Domnesc din Iași), apoi blazoane,

21

fotografii de familie și numeroase cărți cu ex-librisul lui Teodor și Alexandru Callimachi. (31) Dimitrie Callimachi (1927- ) s-a născut la București și a urmat Liceul ,,Mihai Viteazu” și Facultatea de Drept din aceeași urbe. A făcut politică liberală după 1990 cu Nicolae Cerveni, cu Radu Câmpeanu și a fost în relații cordiale cu Corneliu Coposu și, mai apoi, cu Emil Constantinescu, fostul președinte al României. Cu ocazia unor vizite la Botoșani și Stâncești, Dimitrie Callimachi a donat bustul lui Teodor Callimachi Muzeului Județean de Istorie Botoșani (2010). Împreună cu soția sa, distinsa doamnă Rodica Callimachi (n. Lebu) a renovat capela ,,Sf. Teodor” de la Stâncești și a donat câteva obiecte de familie muzeului de pe lângă școala Stâncești, pentru a păstra vie atenția vizitatorilor asupra ilustrei familii Callimachi.

Dimitrie și Rodica Callimachi (în stânga, profesorul Sergiu Manolache)

Din căsătoria soților Dimitrie și Rodica Callimachi din București a rezultat fiica lor, Raluca, cea care a dăruit Casei Callimachi ultimul descendent, Alexandru. Este student la Paris, la Facultatea de Finanțe-Bănci și, probabil, va prelua conducerea strălucitei familii Callimachi. Prof. Sergiu Manolache membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

Note bibliografice 1. Deviza familiei Callimachi gravată pe poarta palatului din Iaşi al vornicului Alexandru Callimachi. 2. Nicolae Iorga, Studii şi documente, vol. V, p. 213. 3. Adrian Florescu, Marilena Florescu, Cetăţile traco-getice de la Stânceşti, judeţul Botoşani, p. 34; Magazin Istoric nr. 11 din anul 1984, p. 28-29. 6. Narcis Dorin Ion, Castele, palate şi conace din România, vol. I, Bucureşti 2002, p.184. 7. Ibidem , p. 184. 8. Ibidem, p. 183. 9. Ibidem. 10. Ibidem, p.184-185. 11. Ibidem. 12. Memorialul modovanului câmpulungean (nepaginat). Copie aflată în arhiva Dimitrie Callimachi 13. Ibidem. 14. Ibidem. 15. Ibidem. 16. Narcis Dorin Ion, O. cit., p. 190. 17. D.J.A.N. Botoșani, Fondul Școala Elementară Stâncești, ds. 3/1902, f. 8, 29 și 32. 18. D.J.A.N. Botoșani, Fondul Prefecturii Județului Botoșani, ds. 147/1911, f. 32. 19. Narcis Dorin Ion, Op. Cit. , p. 190. 20. Ibidem, p. 191. 21. Ibidem, pp. 192-193. 22. Ibidem, p.193. 23. Ibidem. 24. Ibidem, pp. 193-194. 25. Ibidem, p.194. 28. Informație de la dl ing. dr. Ioan Lașcu din Stâncești (5 iunie 2018). 29. Informație de la dna ing. Lașcu Svetlana, Stâncești, mai 2018. 30. Obiecte prezentate autorului cu prilejul unei vizite la familia Dimitrie și Rodica Callimachi, București, aprilie 2010

22

profesorul Duţescu a înfiinţat învăţământul de stomatologie pentru medicii de medicină generală, a organizat şi condus învăţământul de specializare, a ridicat numeroase cadre didactice, a organizat şi condus învăţământul de perfecţionare, atât în stomatologie, cât şi în chirurgia maxilo-facială. A fost, de altfel, primul profesor de chirurgie maxilo-facială de la noi din ţară şi singurul până în anul 1955. Pe lângă activitatea didactică, profesorul Nicolae Duţescu a desfăşurat şi o activitate spitalicească de înaltă competenţă profesională, şi o activitate de cercetare ştiinţifică meritorie. În anul 1962, după 16 ani de activitate prodigioasă la Iaşi, a fost detaşat, fără voia lui, la Timişoara pentru înfiinţarea învăţământului universitar de stomatologie. În anul 1963 profesorul Duțescu a înființat disciplina de Odontoterapie și Endodonție în cadrul Facultății de Stomatologie a Universității de Medicină din Timișoara. Atât la Iaşi cât şi la Timişoara, profesorul Nicolae Duţescu a desfăşurat o bogată activitate didactică şi ştiinţifică, a redactat cursuri şi manuale pentru studenţi, a publicat numeroase articole de specialitate în reviste din ţară şi străinătate, a condus redactarea primului manual de chirurgie maxilo-facială din ţară, iar în calitate de preşedinte al Societăţii Române de Stomatologie din cadrul Uniunii Societăţilor de Ştiinţe Medicale din România a organizat numeroase Congrese şi Simpozioane cu participare internaţională. În ce priveşte tematica activităţii de cercetare ştiinţifică, aceasta este foarte variată. În domeniul patologiei stomatologice a studiat parodontopatiile, tratamentul conservator al cariei dentare, tratamentul gangrenei pulpare, tratamentul hiperesteziei dentinare. În materie de ortopedie stomatologică s-a ocupat de problemele legate de edentaţia totală şi de protezarea ei, de pregătirea bonturilor în vederea aplicării diferitelor coroane, a imaginat un nou tip de coroană faţetată pentru premolarii devitalizaţi. În domeniul

I

mensa activitate a Profesorului Universitar Nicole Duţescu este greu de prezentat în doar câteva rânduri, mai ales că acesta a fost creatorul şcolilor de stomatologie de la Iaşi şi Timişoara. Născut prin părţile Argeşului, din părinţi gospodari, Nicolae Duţescu a absolvit Facultatea de medicină din Bucureşti, în anul 1930. După absolvire, îşi continuă studiile la Viena, unde, timp de trei ani, face un stagiu de specializare în stomatologie. Reîntors în ţară, în anul 1933, s-a prezentat la concursul organizat de Spitalul Witting din Bucureşti, pentru ocuparea locului de specialist stomatolog, pe care l-a câştigat în faţa celor 16 contra-candidaţi. În anul 1936, prin concurs, devine medic primar stomatolog şi a funcţionat în această calitate la Spitalul Asigurărilor Sociale şi la Clinica de Semiologie Chirurgicală condusă de profesorul Traian Nasta. În acea perioadă a înfiinţat, la Bucureşti, două servicii model de stomatologie, cu câte opt unităţi fiecare, cu laboratoare pentru proteze şi servicii radiologice de specialitate. De asemenea, a organizat şi condus primul serviciu de proteze mobile şi primul serviciu spitalicesc de chirurgie maxilo-facială din cadrul asigurărilor sociale. Împreună cu Petre Stroescu şi Dan Theodorescu, a înfiinţat, în anul 1938, Societatea Română de Stomatologie, primul preşedinte fiind Dan Theodorecu. În anul 1943, Nicolae Duţescu, în calitate de preşedinte al Societăţii, a organizat primul Congres Naţional de Stomatologie. Pe baza experienţei şi expertizei acumulate, în anul 1943 s-a prezentat la concursul pentru ocuparea postului de Conferenţiar de stomatologie la Facultatea de Medicină din Iaşi. Postul l-a ocupat abia în anul 1946 după ce „opoziţia interesată a Senatului universitar din acea vreme” îşi dădu acordul, iar în anul 1949 a fost numit Profesor titular la Facultatea de Stomatologie din Iaşi. Până la venirea profesorului Nicolae Duţescu la Iaşi, în acest centru universitar nu a existat învăţământ de stomatologie. Aici,

23

pregătire/formare a studenţilor stomatologi erau deosebit de grele: nu existau manuale şi cursuri ori suficiente materiale ajutătoare, astfel că tinerii colaboratori au fost trimişi la specializare în străinătate, de unde au venit cu manuale traduse în limba română, chiar de ei înşişi, în condiţiile în care aceştia nu găseau corespondentul în română a termenului din limba în care era editat cursul. În perioada respectivă nu existau profesori şi studenţi, ci, pot spune, toţi eram studenţi/cercetători, foarte apropiaţi unul de altul, ce pornisem pe un drum neparcurs de altcineva, în căutarea răspunsurilor la întrebările numeroase pe care le întâlneam la fiecare pas. Atmosfera era de prietenie, colaborare, amabilitate şi sinceritate, atmosferă impusă cu tact de profesorul Nicolae Duţescu. Chiar dacă nu părea, profesorul Nicolae Duţescu era deosebit de uman şi altruist în relaţiile cu pacienţii. Nu voi uita cazul unui copil cu o voluminoasă cicatrice cheloidă, care şi-ar fi dorit, ca după perioada lungă de spitalizare, să poată fi acasă de Crăciun, lângă mama şi fraţii săi. Familia era extrem de săracă, iar copilul, spitalizat pe la începutul toamnei, nu avea haine pentru iarnă. La îndemnul şi prin exemplul personal al profesorului Nicolae Duţescu, copilului i-au fost cumpărate toate cele necesare şi a fost transportat acasă, urmând ca după sărbători să fie readus la clinică, tot prin grija personalului clinicii. Pentru mine, profesorul Nicolae Duţescu a fost modelul demn de urmat în cariera de medic, de profesor, de manager, de om de ştiinţă, de formator de caractere, de patriot, dar, mai ales, de OM.

chirurgiei maxilo-faciale a studiat tumorile cavităţii bucale, ale maxilarelor şi glandelor salivare, adentopatia neoplazică submaxilară pseudochistică. A abordat, pentru prima dată la noi în ţară, studiul osteodistrofiilor localizate la maxilar, problemele de traumatologie şi malformaţiilor congenitale. Demne de remarcat au fost tehnicile operatorii personale introduse în reconstrucţia plastică imediată a mandibulei cu grefon costal, în unele reacţii de tumori benigne sau folosirea grefonului tubulat Filatov în închiderea plastică a despicăturilor congenitale velo-palatine. Dar să revenim la perioadă ieşeană a activităţii profesorul Nicolae Duţescu, perioadă pe care am trăit-o alături de profesorul meu. La momentul venirii în Iaşi a doctorului Nicolae Duţescu, situaţia stomatologiei ieşene era jalnică. Existau doar două servicii de stomatologie generală localizate în clădirea Casei de Asigurări a Meseriaşilor de pe actualul bulevard al Independenţei. Profesorul a început să caute spaţii pentru viitoarele clinici de stomatologie şi de chirurgie maxilo-facială. În acelaşi timp a acţionat pentru formarea unei echipe de medici stomatologi din rândul tinerilor absolvenţi de Medicină generală ori specializaţi în chirurgie. Cu aceştia a iniţiat cursuri de formare şi specializare în domeniu şi pentru ca aceştia să devină cadre didactice la Facultatea de Stomatologie. Pentru clinica de chirurgie maxilo-facială a transferat de la disciplina de Anatomie, doi asistenţi: dr. Timoşca cu pregătire chirurgicală la Clinica profesorului Franke şi dr. Rusu Mircea cu studii efectuate la clinica de chirurgie generală a profesorului Chipail. Clinica de chirurgie maxilo-facială a fost înfiinţată în clădirea Asigurării Meseriaşilor, cu un număr de 10 paturi, pe care a mutat-o, la scurt timp, într-o clădire din cadrul Spitalului „Sf. Spiridon”. Condiţiile de

Prof. univ. dr. Mircea Rusu Președinte al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

24

asile Iancu a venit din jurnalistică în proza de ficţiune destul de târziu, la sfârșitul anilor '2000, cu un proiect ferm articulat, în care arhitectura romanescă, investigaţiile ziaristului, confesiunile martorilor, memoria colectivă, documentele acesteia, propriile convingeri de nezdruncinat adună în focarul unor oglinzi paralele epoca şi oamenii săi, sistemul şi biografiile unor personaje cu nume, poate, inventate, dar cu vieţi adevărate, în romanele sale, de la „Prizonierul. Infernul din Imperiul sovietic”, „Fuga în memorie”, „Cînd vii din mlaştini”, până la cel mai recent, „În patru zări” (Editura Junimea, 2018), mizând pe ceea ce se numeşte efect de real: sunt romaneledocument ale celei de-a doua jumătăţi din veacul trecut, războiul, lagărele bolşevice, mutilarea morală, distrugerea programatică a comunităţilor identitare, frica, teroarea, nivelarea în sărăcie şi spălarea creierelor fiind nu doar teme literare, ci, în primul rând, realităţi pe care prozatorul le documentează în amănunt, evocând evenimente supuse cenzurii în vechiul regim, prin interdicţii explicite, dar, iată, şi după 1990, prin omisiune (intenţionată?), odată cu reconstituirea profilului psihologic, a condiţiei umane din România dictaturii comuniste. Prefaţate, uneori, de istorici care validează veridicitatea faptelor relatate, cum e „Prizonierul. Infernul din Imperiul sovietic”, „însoţit” de cuvântul-înainte al lui Gheorghe I. Florescu, romanele lui Vasile Iancu încep prin a rechema în instanţa narativă, în cunoscuta formulă sadoveniană, locuri şi oameni care au fost, comunităţi tradiţionale, identitare, din Nord (poate Ciohoreniul natal, centru comunal în fostul judeţ Baia?), purtând o patină patriarhală, cum e „urbea veche, reşedinţă de ocol" din „În patru zări” şi oamenii săi „vechi”, având grijă de matca familiei, a neamului, asemeni lui Ioanid Păstoreanu, combatant în primul război mondial, un „artist al lemnului”, coborâtor din Văsălie, „străbunicul oier în Țara Maramureşului”, venit cu turma, în transhumanţă, într-o aşezare de pe Valea

Siretului: Ioanid Păstoreanu e depozitarul istoriei unui neam şi, prin aceasta, al istoriei înseşi („Întoarcerile în trecut sunt încărcate şi cu închipuiri, cu presupuneri, cu izvodiri din capete de adevăruri, multe din ele învăluite în cenuşa timpului. Cine cu cine s-a însurat, de unde venea cutare şi cutare, a cui fată fusese nevasta vărului primar cutare dar feciorii străbunului unde s-au dus şi cu cine s-au însoţit în viaţă, ce copii au avut, cine i-a cununat pe bunici, cine au fost străbunicii lui pe linia maternă, dar din spiţa paternă cine au fost şi cum s-au aşezat la oraş şi în ce împrejurare au părăsit ei locurile de obârșie. Și alte asemenea întrebări îi vin în minte. Unele, mai frecvent, altele la răstimpuri, întro stare inexplicabilă, altele, țâșnind din vis. Care este matca familiei Păstoreanu şi de unde îi vine numele, asta ţine minte cu deamănuntul”), dar şi instanţa morală a unei lumi dispărute, păstrând rânduieli precum milostenia, grija de aproape, botezarea copiilor cu numele sfinţilor din calendar, dar şi înţelepciunea omului care ştie că „recunoştinţa e o abatere de la regulă”, că „e mare lucru să păstrezi măsura fiinţei tale muritoare”, pământul nu (te) trădează şi, mai ales, că viaţa trebuie trăită în demnitate: „Să nu ne batem joc de scurta noastră viaţă, s-o trăim cu fruntea sus şi cu sufletul curat”, spune bunicul Ioanid Păstoreanu nepotului Luca, la vremea când se deapănă poveştile. Vasile Iancu excelează, am spus-o şi altădată, în ceea ce se numeşte povestirea biografiei, fapt esenţial în construcţia narativă a romanelor sale; prin biografiile Demetrei Bozaru, Ecaterinei Potiron, Mitrache, Iuliu Barcan, Sebastian Modreanu, David Gregorian - exilatul, ratatul, activistul bolşevic, intelectualul manipulat, omul cu „mirosul timpului” - erau personajele care fixau tipologiile romanului „Cînd vii din mlaştini”, de exemplu; Ioanid şi Saveta Păstoreanu, fiii plecaţi în patru zări, Grigore, Alecu, Emanoil şi Raluca, înstrăinată de familie, nepotul Luca, martorul poveştilor lui Ioanid, Veniamin Stamati, Ion Tighineanu, Tudor Bălăceanu, Tit Botnaru, protagoniştii

V

25

şi personajele secundare, „de susţinere”, însă, a arhitecturii epice din „În patru zări”, istorisesc epoca prin biografiile lor. Romanul e, din această perspectivă, povestea unei familii risipite de întâmplările unei istorii potrivnice, agresivă, sumbră şi a unor fiinţe cu lăuntrul definitiv fracturat prin frică, teroare şi manipulare. Grigore Păstoreanu intră între bolşevici, citeşte doar Manifestul partidului comunist al lui Marx şi Engels şi „Biblia”, mai cu seamă, Vechiul Testament, încercând, înstrun bizar efort, să găsească similitudini între ficţiunile marxiste şi creştinismul adamic, iar tovarăşii săi îl şi numesc Marxistul Grigore Teologul, Alecu Păstoreanu dispare, în august 1943, cu o unitate germană în retragere, rămâne în Germania de Vest şi îşi schimbă numele în Otto Tischler, Raluca, uitându-și familia e o „doamnă Bovary” dintr-un oraş din sudul Moldovei, „coborîtă parcă dintr-un romantic film franţuzesc”, Veniamin Stamati care trece prin încercări ca „pentru o sută de ani”, Ion Tighineanu,cu povestea sa despre ofiţerul rus „alb”, stabilit în Moldova, departe de privirea cruntă a „roşilor” lui Lenin, Tudor Bălăceanu din Brăila, făcând portretul „în oglindă” lui Grigore Păstoreanu, pe care îl regăseşte „întrun fel de” Panait Istrati, cel din „Spovedania unui învins”, bibliotecarul unui lagăr comunist, avocatul Dan Robescu, evocând, pentru uzul aceluiaşi „fiu risipitor”, manipulat de bolşevici, pe Rakovski, un individ fără patrie, fugit din Uniunea Sovietică, punând la cale asasinarea regelui Ferdinand, la Iaşi, după ce va fi provocat răscoala comunistă de la Tatar-Bunar, în sudul Basarabiei, bucovineanul Tit Botnaru, cu istoria Bucovinei de Nord terorizată de ocupaţia sovietică. Personajele din „În patru zări” se află în anotimpul morţilor, pe front sau în lagărul comunist (sovietic şi român), iar romanul creşte din ceea ce aş numi un timp al poveştilor pe care Vasile Iancu ştie să le rostogolească într-o impecabilă logică narativă, într-o construcţie fără cusur, pe mai multe nivele. Mai întâi, frontul de Est şi lagărele sovietice, despre care abia acum se scriu cărţi, nu multe, însă; sunt de amintit, în imediata vecinătate a romanului lui Vasile

Iancu, „Ceață roșie” în Crimeea de Gabriel Chiriac şi „Decalog” de Paul G.Munteanu; centrat pe biografia lui Grigore Păstoreanu, romanul „urmează” armata română în luptele de la Fălciu, Ţiganca şi Stoeneşti, pentru recucerirea Basarabiei, a pământului furat, personajele rezumând istoria ocupării teritoriului din estul României, încă de la Regulamentele organice din secolul XIX, cu pilda bursucului („Aţi auzit ce face bursucul cînd vrea să pună stăpînire pe un bîrlog gata făcut? Îl spurcă de nu mai intră nimeni în el. Rusnacul devine stăpînul, iar tu, băştinaşul, slugă prea plecată”) sau întrebându-se obsedant, ca şi ostașii români din romanele amintite mai înainte, ce să caute soldatul român dincolo de Nistru („Ce căutăm noi la Odessa? Și pe urmă, ce mai pofteşte mareşalul? Să ne ducă în Caucaz? Și dincolo de Don? Poate vrea să-i bată pe rusnaci în ţinuturile lor veşnic îngheţate? Chiar ne ducem unde vor nemţii? Care-i rostul acestui război peste Nistru? Ăsta nu mai este războiul nostru, cugeta cu îngrijorare soldatul român cu scaun la cap şi cu oleacă de ştiinţă a istoriei”), apoi, prizonieratul lui Grigore Păstoreanu şi drumul spre lagărul bolşevic, unde va fi rămas până în 1950. Cel de-al doilea nivel narativ fixează „grozăviile” pe care le-au făcut „ilegaliştii” ajunşi la putere prin fraudă, transformând o Românie prosperă în silnicia de ev mediu, instaurată de o „sectă”, aceea a „bolşevicilor internaţionalişti”, cu utopici incurabili şi criminali odioşi. Vasile Iancu este un povestitor rafinat care documentează foarte atent epoca (iar descrierile lagărelor de la Jilava şi Tîrgu-Jiu sunt antologice), un fin psiholog, cunoscător al tipologiilor vremii, dar şi un portretist cu totul remarcabil, folosind o limbă bine strunită, cu alcătuiri vechi, acroşante prin farmecul arhaicităţii lor, într-un timp al poveştilor, emoţionant (şi) prin ceea ce aş numi vremea surpării unei lumi şi a oamenilor care vor fi vieţuit în cuprinsul ei. Ioan Holban membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

26

„Convorbiri literare ale Junimii”, ,,Contemporanul”, ,,Viaţa Românească”, ,,Buletinul Societăţii de Medici şi Naturalişti”. Copilăria şi-a petrecut-o în atmosfera spirituală şi de voie bună în casa de la Iaşi (de pe str. Lascăr Catargi) sau în conacul înconjurat de un frumos parc de la Şurăneştii Vasluiului. În acest mediu cultural ieşean, Emil Racoviţă a avut dascăl pe neîntrecutul povestitor al Moldovei, Ion Creangă, la vestita lui şcoală primară din Păcurari. Continuă studiile la liceul particular ,,Institutele Unite”, unde a avut o pleiadă de străluciţi profesori şi oameni de ştiinţă, între care: Grigore Cobălcescu, Petru Poni, Neculai Culianu, Alexandru Lambrior, Alexandru D. Xenopol, toţi membri ai corpului academic de la prima universitate modernă din România, înfiinţată în anul 1860. La Institutele Unite a avut între colegii de clasă pe Grigore Antipa şi pe Dimitrie Voinov, iar între colegii mai mari, pe Leon Cosmovici şi Nicolai Leon, amândoi renumiţi profesori naturalişti la Universitatea ieşeană. După terminarea studiilor secundare şi susţinerea bacalaureatului (1886), în 1887 Emil Racoviţă pleacă, însoţit de părinţii săi în Franţa, la renumita universitate ,,Sorbona”, urmând cursurile a trei şcoli înalte: Facultatea de Drept, Şcoala Superioară de Antropologie şi Facultatea de Ştiinţe, secţia Ştiinţe Naturale (de la Ecole Normale Supérieure), unde îl are ca profesor, între alţii, pe Henri-Lacaze Duthiers, creatorul unei ilustre şcoli de Zoologie la Sorbona, fondatorul renumitei reviste franceze ,,Archives de Zoologie expérimentale et générale”, cel care-l va recomanda mai târziu, ca naturalist pentru expediţia ,,Belgica” spre Polul Sud. Studentul Emil Racoviţă a devenit familiar în laboratorul parizian de Zoologie, iar vacanţele erau petrecute la staţiunile de cercetări de la Roscoff şi Banyuls-sur-Mer.

N

eînfricat explorator al singurătăţilor îngheţate ale Antarcticii, întemeietor al primului Institut de speologie din lume, fondator al Biospeologiei, democrat neclintit toată viaţă, scriitor nuanţat şi subtil, bărbat vrednic şi înţelept, cu care se mândreşte poporul roman – aşa îl caracterizează urmaşul său Constantin Motaş, un ilustru profesor ieşean de biologie, membru al Academiei Române. Se împlinesc 150 de ani de la naşterea unuia din cei mai străluciţi biologi ai timpului său şi ai neamului nostru, moldovean de origine. Emil Racoviţă a văzut lumina zilei în Iaşi, la 15 noiembrie 1868. Se trage dintr-o veche familie coborâtoare din viţa voievodului Cehan Racoviţă. Părinţii lui erau cărturari de seamă într-o perioadă de intensă frământare spirituală din capitala Moldovei. Tatăl său, Gheorghieş Racoviţă, magistrat şi avocat, era membru a societăţii „Junimea” din Iaşi”. Mama, Eufrosina Racoviţă (din familia Stamatopol), era o femeie de înaltă cultură şi de o rară distincţie sufletească. Emil Racoviţă a fost al doilea fiu în familie, după fratele său Alexandru şi înaintea surorii sale Margareta. Emil Racoviţă s-a format sufleteşte în Iaşul patriarhal de pe atunci, oraş al tuturor marilor mişcări culturale cu ,,Albina Românească” a lui Gheorghe Asachi, „Dacia Literară” a lui Mihail Kogălniceanu,

27

După doi ani de studenţie îşi ia licenţa în Ştiinţe Naturale, iar în 1896 îşi trece doctoratul cu o teză de histologie şi anatomie comparată, intitulată ,,Sur l’anatomie du lobe cephalique et de l’encephale des Annélides polychètes”, care îl face cunoscut şi apreciat în întreaga lume. Prin această valoroasă lucrare, ca şi prin multe altele publicate ulterior, singur ori în colaborare, Emil Racoviţă în întreaga lume. Prin această valoroasă lucrare, ca şi prin multe altele publicate ulterior, singur ori în colaborare, Emil Racoviţă se remarcă prin convingerile sale evoluţioniste. Într-o lucrare publicată cu 30 de ani mai târziu, după experienţa din expediţia antarcticii şi după investigarea unui impresionant număr de peşteri, intitulată ,,Evoluţia şi problemele ei” (1929), Racoviţă îşi expune ideile sale evoluţioniste. El afirmă că ,,Noţiunea de evoluţie-opusul conceptului de creaţie – nu este nici ipoteză, nici teorie, este o constatare de fapt, este una din cele mai sigure şi fundamentale dobândiri ale ştiinţei; evoluţia este o certitudine”. Cât priveşte rolul mediului în procesul de evoluţie el consideră – pornind de la ideile lui Lamarck – că mediul are o acţiune directă asupra organismelor, determinând atât progresul biologic cât şi evoluţia”. Deşi este lamarckist convins, el nu a acceptat aforismul ,,funcţia creează organul”, care era la modă în timpul acela, pretutindeni, deci şi în România. ,,Cum să-ţi închipui, scria Racoviţă, că există funcţiune înaintea organului ei? Cum să crezi că vederea a creat ochiul, când trebuie să existe ochi ca să existe vedere? Cum să zici că respiraţia aeriană a creat plămânii”. x x x După trecerea doctoratului, Emil Racoviţă revine la Iaşi pentru efectuarea stagiului militar. În timp ce-şi făcea această datorie patriotică, înainte de a o termina a fost eliberat în urma unei intervenţii diplomatice, pentru a participa la expediţia antarcticii cu vasul ,,Belgica”, spre Polul Sud. Aşa cum menţionam mai sus, a fost recomandat pentru această misiune de către fostul său profesor

de zoologie şi conducător de doctorat de la Sorbona, Henri-Lacaze Duthier şi de către profesorul Van Beneden din Liège drept unicul naturalist al expediţiei, care a fost demarată încă din 1894 de către Adrien de Gerlache, locotenent de marină belgian. Scopul expediţiei a fost pur ştiinţific, de a cerceta o regiune atât de puţin cunoscută, cum era aceea a Polului Sud, din punct de vedere oceanografic, meteorologic, geologic şi de a colecta material botanic şi zoologic. Pregătirea expediţiei a durat aproape 3 ani. În componenţa ei erau 5 tineri oameni de ştiinţă (cu vârsta cuprinsă între 24 şi 35 de ani). La expediţie au luat parte în total 19 persoane, între care promotorul şi şeful expediţiei, Adrien Gerlache (belgian), alţi doi ofiţeri (Georges Lecointe – belgian şi Roald Amundsen – norvegian), însărcinaţi cu cercetări hidrologice, naturalistul Emil Racoviţă, fizicianul Emil Danco (belgian), medicul, antropologul şi fotograful expediţiei, Freederick Cook (american), geologul şi oceanograful Henryk Arctowski (polonez), meteorologul Anton Dobrowolski (polonez). Vasul ,,Belgica” părăseşte portul Anvers la 19 august 1897. Prima escală are loc la sfârşitul lui octombrie, la Rio de Janeiro, unde Racoviţă coboară şi rămâne un timp pentru cercetări zoologice. El străbate pampasurile Braziliei şi Argentinei, cunoaşte Munţii Anzi şi Ţara de Foc, cercetând flora şi fauna, ajungând din urmă vasul la Punta Arenas – cel mai sudic oraş din lume. Continuă să cerceteze fauna şi flora magelanică din sudul Patagoniei. Vasul continuă înspre Polul Sud, croindu-şi drum printre sloiurile de gheaţă. După 100 de mile în interiorul banchizei care înconjoară Antarctica (având grosimea medie de 2 160 m şi maximă de 4 700 m), vasul rămâne imobilizat între gheţuri timp de 13 luni. La sugestia lui Racoviţă s-a tăiat, cu ferăstraiele, gheaţa pe un canal lung de 800 de m până la apa eliberată de gheţuri. După o lună de muncă, la 14 martie 1899 vasul scapă de banchize şi iceberguri, îndreptându-se spre Nord, ajungând în Ţara de Foc, la Punta Arenas. După 27 de luni de la plecare, vasul

28

,,Belgica” s-a întors în portul Anvers, intrarea fiind cu adevărat triumfală. x x x Emil Racoviţă aduce din expediţie un imens material biologic, plante (400 piese) şi animale (1200 piese), pe care îl distribuie, împreună cu observaţiile şi schiţele sale proprii, diferiţilor specialişti (în număr de 74), reţinând pentru el doar materialele privind balenele (4 specii caracteristice exclusiv Antarcticii), focile (4 specii) şi păsările (îndeosebi pinguinii), dar şi notele privind biogeografia Antarcticii. Cele 60 de volume apărute asupra faunei şi 20 de volume asupra florei antarctice, elaborate pe baza materialului colectat de Racoviţă, în condiţii atât de grele, adesea cu primejdia pierderii vieţii, sunt de asemenea, cea mai grăitoare dovadă despre însuşirile lui de biolog neînfricat. De aceea, învăţaţii care au studiat acest material zoologic şi botanic iau dedicat lui Racoviţă – drept recunoştinţă – numeroase genuri şi specii de animale şi plante, ori alge şi ciuperci descoperite de el. Păsările, focile şi balenele au atras îndeosebi atenţia tânărului naturalist român. El a făcut cunoştinţă în Antarctica cu fel de fel de zburătoare, rândunele de mare, cormorani, pescăruşi şi, îndeosebi, pinguini. Întors din expediţie, Racoviţă ţine în 1900 o serie de conferinţe, între care, ,,Viaţa animalelor şi plantelor în Antarctica” la Anvers, Bruxelles, Liége şi Paris, iar apoi la Bucureşti, Iaşi şi Vaslui (de unde face o scurtă vizită şi la conacul din Şurăneşti), consacrându-l ca biolog celebru în lumea ştiinţifică mondială. Opiniile sale despre vegetaţia antarcticii sunt schiţate într-o frumoasă formă literară şi încadrate într-o admirabilă sinteză a biologiei antarctice. Iată cum se exprimă Racoviţă ,,Banchiza trebuie să ne-o reprezentăm nu ca un deşert îngheţat şi steril, ci ca o imensă preerie plutitoare. Algele microscopice – numite diatomee – din această păşune sunt consumate de animale mici, planctonice, iar acestea, de animale mari, răpitoare. Iarna, când diatomeele mor sau se împuţinează din cauza grosimii gheţii şi a zăpezii care le ia lumina, întreaga fauna

aproape se stinge. Spre sfârşitul iernii nu se mai întâlnesc decât mici crustacee slăbite – numite copepode, care mai mestecă în falnicele lor mandibule câte o diatomee veştedă sau câteva carnivore costelive, vânând după rarii locatari ai preeriei devastate. Dar vine vara! Crăpăturile se formează în toate părţile, zăpada se topeşte, plăcile se subţiază şi lumina pătrunde din nou sub banchiză. Preria înverzeşte, iar ierbivorele se îngraşă şi se grăbesc să-şi înmulţească neamul, iar carnivorele pot să înghită iarăşi sânge nevinovat”. În acelaşi stil plăcut sunt prezentate şi meticuloasele sale observaţii privind viaţa focilor, balenelor şi, mai cu seamă, a pinguinilor. Aşadar, la numai 29 de ani Racoviţă era naturalist al faimoasei expediţii antarctice a vasului ,,Belgica” (1897-1899), aşa cum odinioară cu peste 60 de ani înainte, fusese ales Darwin, la numai 27 de ani, naturalist al celebrei croaziere de cinci ani (1831-1836) a vasului ,,Beagle”. x x x La întoarcerea din expediţia antarctică, în anul 1900 Emil Racoviţă revine în Franţa, fiind numit subdirector şi apoi (după moartea magistrului său Henry Lacaze-Duthiers) director al Laboratorului maritim ,,Arago”, de la Staţiunea din Banyuls-sur Mer, iar ulterior devine şi codirector al renumitei reviste franceze ,,Archives de Zoologie Expérimentale et Générale”. Treburile administrative şi organizatorice nu-l împiedică să dea la timp lucrările sale monografice despre balene, foci şi pinguini, să întreprindă alte explorări oceanografice. În cursul acestor campanii, debarcă în 6 iulie 1904 pe insula Mallorca, în bazinul răsăritean al Mediteranei, pentru a cerceta celebra Peşteră a Balaurului (Cuesta del Drach). Aici recoltează, între altele, un crustaceu particular (neam cu racul), reprezentând un gen necunoscut, cu înrudiri printre crustaceii marini (crabi), cu profunde modificări sub influenţa mediului cavarnicol. Racoviţă îl numeşte Typhocirolana moraguesi. Căutând lămuriri în literatură despre fiinţa

29

cavernicolă, descoperă o nemeritată neglijare a mediului biologic subteran şi chiar interpretări eronate ale datelor existente. Legat de această mare descoperire, unul din biografii lui Racoviţă, reputatul profesor de zoologie de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii ieşene – Constantin Motaş – vasluian de origine, scria1: - câţi n-au văzut căzând un măr, dar numai străfulgerarea genială a lui Newton a putut să scoată din acest fapt banal ,,Legea gravitaţiei universale”; - câţi n-au văzut bălăbănindu-se un candelabru, dar a trebuit mintea excepţională a lui Galilei, ca să tragă de aici ,,Legile pendulului”; - întâmplarea a făcut să se învechească o cultură uitată de microbi, dar numai intuiţia genială a lui Pasteur a dus la descoperirea seroterapiei şi, prin aceasta, revoluţionarea medicinii; - tot întâmplare a fost ca mucegaiul să năpădească un preparat bacteriologic, dar a trebuit spiritul de observaţie şi inteligenţa lui Flemming ca să descopere acţiunea antibioticelor, care au revoluţionat medicina; - câţi n-au văzut săltând capacul de pe oală în fierbere, dar numai creierul lui Denis Papin a putut concepe ideea domesticirii aburului, care a dus la revoluţia industrială şi la cea a mijloacelor de transport; - câţi n-au intrat în faimoasa Cuevas del Drach, dar a trebuit să intre Racoviţă şi, descoperind acel mărunţel crustaceu alb şi depigmentat (Typhocirolana moraguesi) să creeze biospeologia, de care – ca odinioară Horaţiu din poezie, a făcut un monument de bronz nepieritor. x x x Deci, după numeroasele studii publicate în renumite reviste de specialitate din Franţa, şi nu numai, după 1900 Racoviţă devine şi rămâne speolog tot restul vieţii, descoperitor al lumii subterane, vizitând, numai până în 1924, peste 1400 de peşteri, în Franţa, Algeria, Italia, Spania, Africa de Nord,

Slovacia şi România, recoltând peste 150 000 exemplare de fiinţe cavernicole. În 1907 publică ,,Eseu asupra problemelor de Speologie” în primul volum al revistei ,,Biospeologica”, fondată de el şi prietenul său Jaques Jeannel, actul de naştere al noii ştiinţe, Biospeologia. În 1926 i se adaugă şi revista ,,Lucrările institutului de Speologie”,în versiunea românească şi franceză. Racoviţă a fost un renumit om de ştiinţă, oceanograf şi biospeolog, zoolog evoluţionist şi un mare patriot. După războiul de întregire, în urmă cu aproape 100 de ani, în 1919, la invitaţia Consiliului Dirigent al Transilvaniei, revine în ţară şi se mută cu familia şi prietenul său speolog Jaques Jeannel la Cluj, aducând tot materialul, cartoteca şi biblioteca, fiind numit profesor de biologie la nou înfiinţata Universitate. Printr-o lege specială este numit director pe viaţă al institutului de Speologie care ia fiinţă la Universitatea clujeană, la 26 aprilie 1920, cu menţiunea de a fi primul şi, pentru multă vreme, singurul institut de acest fel din lume (din anul 1956 institutul s-a mutat la Bucureşti, în componenţa Academiei Române, avându-l ca director pe profesorul moldovean Constantin Motaş, membru al Academiei Române). Aşa a început şi a durat până la sfârşitul vieţii perioada clujeană a lui Emil Racoviţă. Cum era firesc, el a continuat cercetările pe teren şi în laborator, explorând peşterile româneşti, mai ales pe cele din Munţii Apuseni. La Cluj, înfiinţează Societatea de Ştiinţe, al cărei preşedinte a fost ales, patronează turismul, înfiinţând ,,Frăţia munteană”. După Dictatul de la Viena se refugiază la Timişoara, revenind la Cluj în 1945, unde găseşte institutul, biblioteca şi colecţiile sale personale fără lipsuri. În vara anului 1947 cade pe scările institutului, îşi fracturează omoplatul, dar continuă să meargă zilnic acolo. Se stinge din viaţă la 19 noiembrie 1947. x x x Emil Racoviţă a fost un mare democrat. Din primul an de studenţie a devenit membru

În cartea ,,Figuri de naturalişti”, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960 1

30

la Partidului Socialist Francez. În 1889 face parte din delegaţia română la Congresul Muncitoresc Internaţional de la Paris, unde îşi pune semnătura pe moţiunea prin care 1 mai a fost declarat zi de sărbătoare a muncitorimii şi s-a legiferat ziua de muncă de 8 ore.

această şedinţă a Academiei a participat şi regele Ferdinand. În 1926-1929: Preşedinte al Academiei Române. x x x Întors în ţară, Emil Racoviţă, timp de 28 de ani, cât a fost profesor la Universitatea din Cluj şi în fruntea Institutului de Speologie, a fost un entuziast şi activ luptător pentru stabilirea legăturilor cu străinătatea şi în special cu Franţa (tineri trimişi pentru specializare, schimb de publicaţii), un inimos şi competent colaborator la Comisia Monumentelor Naturii, militând pentru studiul şi organizarea parcurilor naţionale şi a rezervaţiilor naturale. A dus o luptă continuă şi susţinută, în public şi în Parlament (ca senator din partea Universităţii din Cluj), pentru organizarea învăţământului superior şi a celui secundar (insistând la acesta din urmă pentru o cultură general şi biologică serioasă făcută elevilor), pentru înlesnirea cercetărilor şi pentru o mai înaltă consideraţie dată cercetătorului, profesorului, omului de ştiinţă în general. Interesul general pentru ştiinţele naturale este inexistent, spunea marele nostru naturalist la Congresul pe care l-a prezidat în urmă cu 90 de ani, şi iată cât de plastic povesteşte: ,,Poporul face caz de naturalist. Se strică de râs când vede un boier îmbrăcat în haine nemţeşti, poate bătrân şi împodobit cu pântec rotofei, alergând după fluturi, fugărind broaşte prin papură sau scurmând ţărna după pietre”. Legende populare au născut pe această temă. Iată una dintre ele: ,,De întâiul adevărat naturalist ce-am avut noi, şi om de mare valoare, Grigore Cobălcescu (primul profesor de ştiinţe naturale la Universitatea din Iaşi), se povesteau următoarele, încă de pe când îi eram elev la Institutele Unite din Iaşi. În redingotă neagră colbăită, cu joben pe cap, cu opinci în picioare, în arşiţa de seară Cobălcescu scurma cu ciocanul geologic într-un ogor: din când în când, se pleacă, culege ceva şi-o bagă în buzunar. Deodată îi răsună în spate vocea lătăreaţă şi domoală a răzeşului moldovean:

Recunoaşteri, distincţii şi onoruri - 1899: membru corespondent al Societăţii Regale de Geografie din Anvers. - 1900: membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi. - 1923: Doctor Honoris Causa al Universităţii din Lyon. - 1925: Preşedinte de onoare al Societăţii de Ecologie din Franţa - Membru corespondent al Societăţii de Ştiinţe Naturale din Barcelona - Membru corespondent al Societăţii de Biologie din Paris - Preşedinte al unor Congrese Internaţionale. - 1928: Preşedintele primului Congres al Naturaliştilor din România (ţinut la Cluj). - 1929-1930: Rector al Universităţii de Cluj. - 1932: Cetățean de onoare al oraşului Banyuls din Franţa. - 1933: Membru corespondent al Institutului de Colaborare Intelectuală din cadrul Societăţii Naţiunilor. Coroana şi Steaua României. - 1946:Membru al Institutului de Oceanografie din Paris. - 1947: Membru asociat al Academiei din Bruxelles. - Membru asociat al Societăţii Zoologice din Londra. - Membru al Academiei de Medicină din Paris. Activitate academică: 1919-1947 În 1905: Membru corespondent al Academiei Române. În 1920: Membru titular al Academiei Române. În 1926 (13 iunie): Discurs de recepţie: SPEOLOGIA. Rostul şi însemnătatea acestei ştiinţe sintetice. Răspuns: Grigore Antipa; la

31

actuale, acel om, zic, e convins că dilema dilemelor e alta: A şti sau a nu şti, e întrebarea! ,,Căci a nu şti înseamnă superstiţie, egoism orb, concurenţă sălbatică, neînţelegere, duşmănie, război, foamete, prăpăd”. ,,A şti înseamnă pentru omenire organizare temeinică, activitate raţională, cooperatism, solidaritate, demnitate, evoluţie pacinică”. ,,A şti înseamnă pentru om: a-ţi trăi timpul de ,,a fi” cu mulţumire şi a aştepta clipa de ,,a nu fi” cu seninătate. Acesta a fost Emil Racoviţă: Profesor strălucit, pedagog neîntrecut, om de ştiinţă, scriitor, publicist, fondator şi organizator fără egal, neîntrecut explorator al Antarcticii, patriot convins, democrat neclintit, om vrednic şi înţelept. La 10 ani după trecerea în nefiinţă, în 1957, Academia Română hotărăşte publicarea întregii sale opere în limba română, să dea numele său Institutului de Speologie şi satului Şurăneşti (din judeţul Vaslui) unde şi-a petrecut copilăria.

- Da ci cauţi acolo dumita? Caut fosila, omule! Cauţi fosila? Dapoi pentru duneata le-am semănat eu? Hai şterge-o de aici (aici se pot adăuga şi câteva blagoslovenii naţionale)”. În discursul de recepţie prezentat la Academie, Emil Racoviţă face o foarte frumoasă şi interesantă paralelă între întrebarea lui Hamlet, prinţul Danemarcei ,,A fi sau a nu fi” din capodopera lui Shakespeare – şi cea pe care şi-o pune el. ,,Oare aceasta să fie întrebarea întrebărilor, problema problemelor, dilema dilemelor, de la dezlegarea căreia depinde şi viitorul omenirii şi soarta noastră omenească?” Şi continuă ,,Eu m-aş încumeta să spun, cred că nu! Eu aş crede mai numerit să se lase această problemă pe seama competenţei teologilor şi filosofilor, ori în seama poeţilor şi a prinţilor fără ocupaţie, ca acel faimos prinţ al Danemarcei”. ,,Omul care se îngrozeşte văzând cât de repede se îngreunează câştigarea mijloacelor de trai a noroadelor din ce în ce mai plodoase, acel care măsură cu spaimă adâncimea nepriceperii acelora care se opun la naşterea formelor noi de organizare şi producţie, acel care măsură cu durere puterea egoismului orb care striveşte plăpândele mijiri de asociaţii, colaborarea şi solidaritatea ce încolţesc firesc în nevoile perioadei

Academician Constantin Toma membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

BIBLIOGRAFIE 1. Antipa Gr., 1921 – Raport asupra activităţii ştiinţifice a domnului Emil Racoviţă. An. Acad. Rom., Bucureşti, XL (1919-1920): 105-113. 2. Marinescu Al., 1991 – O expediţie antarctică cu ,,Belgica”, Edit. I. Creangă, Bucureşti. 3. Marinescu Al., 1998 – Emil Racoviţă şi Expediţia ,,Belgica”, Edit. ALL, Bucureşti. 4. Motaş C., 1960 - Figuri de naturalişti, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti. 5. Motaş C., Ghica C.A., 1969 – Emil Racoviţă, fondatorul biospeologiei, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti. 6. Murariu D., 2015 – Emil Racoviţă despre viaţa animalelor şi plantelor din Antarctica, COLUMNA (Revistă a Asociaţiei Cultural-Ştiinţifice ,,Dimitrie Ghica-Comăneşti”). Supl. Rev. Stud. şi Com. CRIFST, Acad. Rom., Bucureşti: 21-29. 7. Racoviţă E., 1926 – Speologia. Rostul şi însemnătatea acestei ştiinţe sintetice. În: Discursuri de recepţie. Academia Română, vol. V (1919-1936): 464-487. Răspunsul domnului dr. Gr. Antipa: 489-502. 8. Racoviţă Gh., 1999 – A şti sau a nu şti, Adevărurile vieţii lui Emil Racoviţă, Edit. Acad. Rom. Bucureşti. 9. Radu V.G., 1948 – Le proffeseur Émil G. Racovitza, 1868-1947. Bul Soc. Şt., Cluj, X: 1-27.

32

reale naturale europene în zona Moldovei au constituit o atracție pentru îngrijirea sănătății începând cu primul secol al erei noastre. O descriere a arealelor naturale Europene și în particular a celor din zona Moldovei a fost realizată și de sigur actualizată din secolul 1 până în secolul 4 AC. Originalul lipsește dar cercetătorul are o sinteză copiată de mână de către un călugăr din Colmar în 1265, descoperită în Worms în 1494 și oferită în 1507 călugărului Conrad. Din secolul XVIII copia originală este păstrată la Vienna National Library (Austria).

A

Areale naturale europene la începuturile primului mileniu al erei noastre

Călugărul Conrad

Areale naturale europene - „Harta Conrad”

Un anticar umanist german din Augsburg, Peutinger a făcut posibilă păstrarea până în zilele noastre a unor copii a manuscrisului de la Colmar, copii făcute de-a lungul timpului din secolul 16 până in secolul 19, datorită interesului practic pentru aceste ape naturale, ultima aparținând lui Milleri, la1887.

„Tabula Peutingeriana” - Areale naturale în Europa, Orientul Mijlociu și Asia în sec. I-IV e.n

33

ț

ș

ș

ș Distribuția pe mai multe pagini arată că resorturile de tip spa sunt localizate mai ales pe primele 7 pagini ce acoperă arealul Mediteranei. Orientul Mijlociu și Asia nu prezintă astfel de infrastructuri. Distribuția după țările moderne arată importanța Italiei și Franței (probabil și a Spaniei în harta originală). De asemeni, trebuie să remarcăm importanța țărilor Maghrebului. Dintre cele 51 de situri enumerate putem considera că 31 din acestea utilizează apele minerale. De reținut din harta lui Peutinger: recunoașterea originii pre-romane a resorturilor de tip spa; importanța fluxului populațional și a activităților umane legate de aceste resorturi; identificarea resorturilor medicale de tip spa vs băile imperiului roman dedicate relaxării; permanența activităților acestor locații și atașamentul uman față de medicina termală.

O descriere a arealelor naturale Europene și în particular a celor din zona Moldovei a fost realizată la noi începând cu secolul al XIX-lea. Un rol foarte important aici Societatea de medici și naturaliști din Iași, iar între aceștia marele medic Jacob Czihak. Jacob Czihak prin activitatea sa importantă, atât în domeniul medicinii, dar mai ales în cel al propăşirii ştiinţei pe plaiurile româneşti poate fi considerat un model al savantului european promotor al unor importante mişcări spirituale, cel care a reuşit să treacă numeroasele bariere ale mentalităţilor epocii, impunându-se într-o altă cultură şi câştigând respectul celor din elita Moldovei secolului al XIX-lea. Iacob Czihak s-a născut în oraşul Aschaffenburg (Germania) la data de 19.08.1800 provenind dintr-o străveche familie din Boemia. La vârsta de 18 ani Jacob Czihak a început studiul medicinii în cadrul Universităţii din Heidelberg unde a dobândit titlul de doctor în anul 1825 cu o lucrare de disertaţie despre sarcina extrauterină. (7) După terminarea studiilor el s-a îndrăgostit de soţia unui profesor, Therese Hirth cu care pleacă şi se stabileşte în Moldova (iunie 1825), un tărâm cât mai îndepărtat şi inaccesibil Profesorului Hirth. În anul 1830 împreună cu protomedicul oraşului Iaşi, Mihail Zotta ia iniţiativa creării unui cerc de lectură medicală care îşi desfăşoară activitatea chiar în casa lui J. Czihak, pentru ca trei ani mai târziu cei doi membri fondatori ai Cercului de lectură ştiinţifică să înfiinţeze în capitala Moldovei prima Societate ştiinţifică din România. Opera de căpetenie a lui J. Czihak a fost crearea Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi a cărei apariţie a exercitat o influenţă crucială în plan ştiinţific, cultural şi social. Cercetarea minuţioasa a istoricului Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi

Numărul Mai Țara de funcționează resorturi Algeria 4 4 Bulgaria 1 1 Croația 2 0 Germania 1 0 Franța 10 7 Marea Britanie 1 1 Ungaria 1 1 Italia 16 8 Libia 1 0 Macedonia 1 0 Maroc 1 1 Olanda 1 1 România 1 1 Spania 2 2 Tunisia 5 3 Turcia 3 1 TOTAL 51 31

34

de către N.A. Bogdan a condus la periodizarea în patru etape importante determinate de activitatea ştiinţifică depusă şi gradul de implicare profesională a membrilor ei, şi anume: epoca de formaţiune, epoca de tranziţie, epoca de lâncezeală şi epoca de regenerare. Epoca de formaţiune începe cu înfiinţarea “Cercului ieşean de cetire medicală” până la achiziţionarea sediului societăţii de la Costache Sturza şi retragerea “celui mai activ membru al ei, Drul Jacob Czihak” (3). Epoca de tranziţie este delimitată între anii 1844 şi până la realizarea Unirii Principatelor în 1859. În aceasta perioadă societatea a participat activ la luptele sociale ale vremii şi anume în timpul revoluţiei de la 1848 şi a luptelor politice pentru Unire, ani care au absorbit toate forţele progresiste ale vremii. Următoarea etapă de stagnare, lâncezeala începe în anul 1860 şi durează mai mult de un sfert de veac până în 1886. Perioada de regenerare este marcată de reluarea activităţii ştiinţifice şi apariţia în 1887 a unei publicaţii lunare sub numele “Buletinul Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi” conţinând articole ştiinţifice şi medicale în română şi franceză. (Prof. J.J. Berzelius, Prof. A.von Humboldt, Prof. F. Jaeger, Med. R. Bright, Chirurg G.J. Guthrie, Chirurg M.L. Mayor, Med. P.F. von Siebold etc.). Activitatea depusa de Jacob Czihak este remarcabila: chirurg mamoş al oraşului Iaşi în perioada 1832-1840; profesor de ştiinţe naturale în cadrul Academiei Mihăilene din 1837 şi concomitent membru extraordinar al Comitetului Academic şi medic al Academiei din septembrie 1843; medic şef al armatei Moldovei în perioada 1831-1852, perioadă marcată de organizarea serviciului sanitar al oştirii. Astfel în Iaşi, Roman şi Galaţi au fost înfiinţate prin sprijinul activ al lui J.Czihak trei spitale militare.

Jacob Czihac organizează expoziţia de unelte agricole în 1842 în cadrul muzeului de științe naturale introducând în ţară maşini şi unelte noi ca de exemplu plugul olandez, sprijină proiectul de înfiinţare a unui fabrici de cărămizi în Păcurari, Iaşi, prima fabrică de cărămizi din Moldova (1840), ia atitudine vizavi de abuzurile în exploatarea pădurilor în anul 1857, se opune intenţiei de a schimba statutele societăţii științifice şi de a o transforma într-o societate literară. În anul 1866 a primit crucea de cavaler clasa I al Ordinului Filip cel Mărinimos din partea lui Ludovic al III-lea, duce de Hessen şi Rhein.

Dr. Jacob Czihak Jacob Czihak s-a stins din viaţă în anul 1888 în oraşul său natal Aschaffenburg. Academia Română i-a conferit în anul 1867 titlul de membru de onoare.

Conf. univ. dr. Sorin Stratulat membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

35

actorii geologici și geografici legate de zona analizată România – Cacica, județul Suceava. Satul se află la doar 40 de km de orașul Suceava, a fost fondat în 1791 prin punerea în funcțiune a operațiunilor la mina de sare de către Imperiul Habsburgic. Speleoterapia se realizează în spații deschise din salină – Horizon I (40m) și Horizon II (61m), patologiile tratate fiind cele ale tractului respirator (boli alergice și cronice). Hidroterapia se realizează în apa din salină. Din punct de vedere geologic, așa cum se arată în harta atașată, în zona Cacica

Hidroterapia se realizează în apa din salină.

F

Informații Salina Cacica, prezintă două locații: sala bisericii și cea pentru sport, are următoarele caracteristici: - temperatura aerului: 11.0–12.0 0C; - presiunea atmosferică: 100925 Pa (757 mmHg); - altitudinea la suprafață: 447 m; - altitudinea în salină: 416 m; - diferența de nivel: 31 m. Concentrația aerosolilor a fost estimată pe baza datelor prezentate în tabelul 1 și a metodelor de conductimetrie din tabelul 2

predomină depozitele care aparțin vârstei Miocenului superior, respectiv Helvetian (a) și Badenian (to). 3. Arealul balneoclimatic pentru terapie Speleoterapia se realizează în spații deschise din salină – Horizon I (40m) și Horizon II (61m), patologiile tratate fiind cele ale tractului respirator (boli alergice și cronice).

Tabelul 1. Concentrația aerosolilor Sala bisericii Diametrul Numărul total de Numărul total de particule particulelor particule de de diametrul ( m ) diametrul ni (106 x m-3) ( 10-14 x m3 ) 0.3 2461.4 3475.74 0.5 151.4 989.76 1.0 5.2 271.96 2.0 3.8 1589.92 5.0 1.4 9152.50 TOTAL 2623.2 15479.88 Concentrația de NaCl aerosol (mg/m3) 0.356

36

Sala pentru sport Numărul total de Volumul total de particule de particule de diametrul diametrul ni (106 x m-3) ( 10-14 x m3 ) 3677.6 5193.14 232.8 1521.92 15.9 831.58 0.34 142.26 0.38 2484.26 3927.02 10173.16 0.234

Tabelul 2. Date experimentale obținute prin metode de conductimetrie în salina Cacica: Metoda Timpul de fierbere (min) 0 15 15 15 15  /15 min Concentrația soluției (mg NaCl/L) Concentrația de aerosoli (mg NaCl/m3)

4a 4b 4c Temperatura soluției    (C) (S/cm) (S/cm) (S/cm) Sala Sala Sala Sala Sala Sala Sala bisericii Sala sportului bisericii sportului bisericii sportului bisericii sportului 4.6 2.1 4.0 1.7 2.0 1.9 10.4 12.3 5.3 2.6 4.7 2.2 2.1 2.0 10.1 11.5 6.0 3.1 5.3 2.7 2.2 2.1 9.9 11.0 6.7 3.6 6.0 3.2 2.3 2.2 9.6 10.4 7.4 4.1 6.7 3.7 2.4 2.3 9.3 10.1 0.7

0.5

0.7

0.5

0.1

0.1

mediu = 0.6

Sala bisericii: 0.2857

Sala sportului: 0.1904

Sala bisericii: 0.317

Sala sportului: 0.211

mediu = 0.4

Precipitaţii înregistrate la staţiile hidrometrice Gura Humorului şi Dragoșa – jud. Suceava în perioada 11-19.06.2011

ZIUA 11.06 12.06 13.06 14.06 15.06 16.06 17.06 18.06 19.06 Gura Humorului 13.2 0.5 2.1 0.6 Dragoşa 15.2 0.1 0.2 0.8 Fig. 1 Staţiile Hidrometrice de monitorizare a precipitațiilor – Gura Humorului, respectiv Dragoșa

37

Drept puncte de referinţă pentru precipitaţii, am ales două staţii hidrometrice, aflate în vecinătatea zonei noastre de interes şi anume: Staţia Hidrometrică Gura Humorului, aflată la o distanţă de 9 km în linie dreaptă de Cacica şi respectiv Staţia Hidrometrică Dragoșa, aflată la o distanţă de 20 km – Figura 1 (conform Organizaţiei Mondiale de Meteorologie, măsurătorile de la o staţie de monitorizare, sunt valabile pe o rază de aproximativ 30 km). Un alt rol-cheie, îl ocupă vântul; respectiv direcţia şi intensitatea acestuia. Datele reprezentative legate de vânt, au fost luate de la Staţia Meteorologică Rădăuţi şi de la Staţia Meteorologică Suceava. Timp de nouă zile, oră de oră, s-au înregistrat valorile vitezei şi direcţiei vântului. Din datele analizate, s-a constatat o predominantă a vântului din sectorul nordic (Fig. 2 şi Fig. 3). Pe lângă datele reale legate de vânt, am studiat şi informaţiile furnizate de modelul ECMWF. S-a găsit o bună concordanţă cu realitatea din teren.

Fig. 3: Roza vântului în perioada 11-19.06.2011 la Staţia Meteorologică Suceava (www.meteoromania.ro

În regiunea de podiş, direcţia dominantă a vântului este NV-SE, cu unele abateri determinate de orientarea văilor. Aşa cum se poate observa, în perioada în care a avut loc monitorizarea, direcţia predominantă a vântului a fost într-adevăr, NV-SE. Viteza vântului a fost cuprinsă între 0-8 m/s pentru Staţia Meteorologică Rădăuţi şi între 0-9 m/s pentru Staţia Meteorologică Suceava. Pentru zona noastră de interes, circulaţia aerului din sectorul estic, respectiv cea din sectorul sud-estic poate influenţa, mai mult decât în mod obişnuit, concentraţia PM10, datorită amplasării. După cum se poate vedea din Figura 4, zona în care a avut loc monitorizarea, are o uşoară formă de covată, mărginită de o „potcoavă” de dealuri, care lasă descoperită partea de est şi sud-est pentru infiltraţii de poluanţi şi canalizări ale vântului.

Fig. 2: Roza vântului în perioada 11-19.06.2011 la Staţia Meteorologică Rădăuţi (www.meteoromania.ro)

Fig. 4: Arealul studiat – Cacica, jud. Suceava

38

umidității relative și efectele sale asupra concentrațiilor de pulberi în suspensie, în special din cauza rezoluției spațiale scăzute de peste teritoriul României. Cu toate acestea, modelul este un instrument util pentru posibile atenționări ale populației, în cazul în care se prognozează depășiri ale valorilor limită, împreună cu datele meteorologice de la stațiile de monitorizare din zona investigată.

Din datele de mai sus, reiese ca la indicatorul PM10, valoarea limită zilnică pentru protecţia sănătăţii umane nu a fost depăşită (conform Ordinului 592/2002, 50 µg/m3, a nu se depăşi de peste 35 de ori întrun an calendaristic). DATA

MAX (µg/m3)

MIN (µg/m3)

AVERAGE (µg/m3)

11.06.2011

37

8

20

12.06.2011

67

7

18

13.06.2011

30

5

15

14.06.2011

69

13

20

15.06.2011

48

22

33

16.06.2011

68

19

33

17.06.2011

80

32

42

Grafic reprezentând compararea concentrațiilor PM10 (negru) şi PM2.5 (violet) măsurate de DUST TRAK

E. Prognoze O.M.S. (2011) prognozează pentru anul 2030 ca la nivelul Uniunii Europene o persoană din patru va avea vârsta de pensionare înaintată, cu implicaţii majore financiare pentru sistemul social şi sanitar, cu resurse necesare de tratament şi îngrijire mărite adecvat. Această grupă populaţională vârstnică identificată ca mare consumatoare de resurse umane şi material pentru tratament şi îngrijire va trebui să beneficieze de programe special de îngrijire medicală, astfel încât dezideratele „wellbeing, healthyageing” să fie îndeplinite (stare de bine, sănătate la bătrâneţe). Din direcţiile analizate pentru populaţia adultă şi de vârsta a treia făcute în UE în 2012 s-au delimitat următoarele ca fiind necesare unei îmbătrâniri sănătoase: 1. Căderile şi prevenirea lor/prevenţia fracturilor de col femural; 2. Funcţia psihică (boala Alzhaimer); 3. Nutriţia la vârsta a treia şi subnutriţia, particular cu aportul de vitamina D3; 4. Îngrijirile la domiciliu, cu monitorizare permanentă; 5. Medicație personalizata pentru populația îmbătrânită; 6. Sustenabilitatea programelor prin resurse; 7. Cooperarea socială.

Valorile extreme și media pentru PM10, măsurate de DUST TRAK – Cacica

Fig. 5: Grafic reprezentând compararea concentrațiilor PM10 măsurate de DUST TRAK şi cele prognozate de MAP3D

Figura 6 prezintă compararea profilelor de concentrație pentru PM10 măsurate experimental de DUST TRAK și respectiv cele prognozate de modelul MAP3D. Se poate observa o creștere a concentrației PM10 măsurate experimental în ultimele zile, din cauza lipsei de precipitații, atmosfera ne mai fiind spălată în aceste zile. Cu toate acestea, creșterea concentrației de PM10 nu a fost prognozată de modelul MAP3D, care are unele erori în estimarea

39

Conf. univ. dr. Sorin Stratulat membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

F. Bibliografie  „Cartea Albă a Specialităţii de Medicină Fizică şi de Reabilitare în Europa” Uniunea Europeană a Medicilor Specialişti (UEMS)/Academia Europeană de Reabilitare Medicală/Societatea Europeană de Medicină Fizică şi de Reabilitare, Bruxelles, aprilie 2007, Bucureşti septembrie 2007  Promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi/Anul European pentru Persoane cu Dizabilităţi/2003  Rezoluţia 58.23 a Adunării Mondiale a Sănătăţii, 2005  OMS, Banca Mondială „Raport Dizabilitate”, Bucureşti, România,2012  1st Conference – European Innovation Partnership on Active and Healthy Ageing, Brussels,2012  Ramazzini, B. Arta Păstrării Sănătăţii prinţilor şi a persoanelor de rang înalt, Eikon: Cluj-Napoca, România, 2009  ISMH, 2010, Lanjaron - Malaga 2012, CONGRES  ISMH, 2012 – Lanjaron, Spain. WainerTabone „Tabula Peutingeriana, Sparesorts în roman world”  Pratzel, H.G., Balneology and Climatology, Radontheraphy, 1994  Staţiunile Balneoclimaterice Româneşti Sfârşitul secolului al XIX-lea si prima jumătate a secolului al XX-lea. Muzeul National de Istorie a României, www.mnir.ro – Proiect Imago Romania  Balneoclimatologia Românească – Istoric și perspective europene  P. Firu – Antropologie medicala, Ed. Academiei Romane

40

Despre profesorul Constantin Vasilică s-a scris mult şi se va mai scrie în continuare, de numele şi activitatea lui fiind legate multe cercetări ştiinţifice sau lucrări în curs. A atins cele mai înalte trepte în cariera universitară, a ajuns în multe colţuri ale lumii ducând cu el metode de predare, ştiinţa românească şi valorile naţionale de care nu s-a despărţit niciodată. Constantin Vasilică rămâne pentru noi una dintre cele mai strălucite personalităţi pe care agronomia le-a dat României care a fost legat

întreaga lui viaţă de meleagurile botoşănene. Constantin Vasilică s-a născut în Tudora Botoşanilor, comună căreia îi scrie monografia la 600 de ani de la prima atestare documentară, un motiv în plus pentru care a fost omagiat de tudoreni ca primul Cetăţean de Onoare, în anul 2000. Ataşamentul pentru locurile copilăriei a fost permanent, profesorul universitar revenind în Tudora de atât de multe ori încât, deşi trecuseră şapte decenii de la plecarea de acasă, cunoştea încă „pe nume” pe foarte mulţi dintre locuitorii ei.

7 mai 2016 – Aula Colegiului „Laurian” Botoşani Prof. univ. dr. H.C. Constantin Vasilică semnează Actul Constitutiv al Fundaţiei Academice „August Treboniu Laurian” alături de academicianul Radu Miron și prof. univ. Vasile Vântu - rectorul Facultăţii de Agronomie din Iaşi

Constantin Vasilică a fost toată viaţa mândru de obârşia lui, venită dintr-o dinastie de ţărani răzeşi trăitori în comuna Tudora, judeţul Botoşani. Însăşi numele de familie al părinţilor – Vasilică şi Pârvu (Pârvu a fost numele de familie al mamei, doctorul botoşănean Anton Pârvu fiindu-i nepot) sunt un atestat pentru dovada originii din vechi familii de moldoveni neaoşi. Cei 11 fraţi erau mândria acelei familii care trudea din greu pământul pentru a-şi tine copii la şcoală. Constantin Vasilică a terminat studiile gimnaziale şi liceale la Liceul „Laurian” din Botoşani (între anii 1938-1946) şi a rămas legat de acest liceu şi în acelaşi timp de oraşul primei lui tinereţi. „August Treboniu Laurian” era atunci un liceu celebru în toată Moldova datorită profesorilor de elită Nicolae N. Răutu, Ion V. Luca, Tiberiu Crudu sau Remus

Cehovschi, cei care scriseseră una dintre monografiile de referinţă ale oraşului, “Botoşanii la 1932”. Profesorul a păstrat toată viaţa respectul pentru istoria, tradiţiile şi credinţa locului. Dragostea pentru pământ l-a urmat întreaga viaţă, determinând în cea mai mare măsură cariera profesională de inginer agronom şi apoi cei peste 60 de ani de activitate universitară la Facultatea de Agronomie. Câmpurile didactice şi loturile experimentale coordonate de Constantin Vasilică au produs soiuri de plante de o productivitate nemaiîntâlnită în acelaşi inginerul Constantin Vasilică realizând îmbunătăţiri funciare care au surprins prin soluţiile simple şi eficiente de ţăran gospodar cu cunoştinţe dobândite cu perseverenţă - chiar pe specialiştii consacraţi ai domeniului. Noi soiuri de grâu, mazăre,

41

soia, in pentru fibre şi hibrizi de porumb cu o productivitate remarcabilă au fost repere în activitatea sa ştiinţifică şi finalizată în practică. Toate aceste realizări au fost posibile datorită ataşamentului faţă de pământul pe care l-a considerat de copil cea mai mare valoare a familiei lui, a satului şi al ţării, iar mai târziu cea mai mare valoare a omenirii. După legătura organică şi permanentă cu pământul, legătura cu Botoşanii a fost cea de-a doua coordonată a existenţei sale. Oraş care nu l-a uitat şi l-a cinstit la evenimentele marcante. La 55 de ani de la absolvirea liceului a primit diploma de onoare a „Asociaţiei foştilor elevi şi profesori”. Atunci în demnitatea de Preşedinte de onoare era prietenul lui de o viaţă, profesorul universitar ieşean Mircea Rusu, savant de renume mondial în domeniul medicinii şi inventatorul ortodonţiei. Cei doi au fost prieteni timp de 73 de ani. Constantin Vasilică a revenit în Botoşani de foarte multe ori, fiind nelipsit de la evenimente culturale, ştiinţifice sau aniversare. La 83 de ani, dovedind o vitalitate ieşită din comun, a devenit Cetăţean de Onoare al Municipiului Botoşani. Amintesc faptul că la aceeaşi vârstă, în anul 2003, şi prietenul lui Mircea Rusu devenise Cetăţean de Onoare al Botoşanilor. Constantin Vasilică, alături de Mircea Rusu şi de academicianul Constantin Corduneanu, profesor de matematici, şi-au dorit ca Botoşanii să intre în rândul oraşelor cu învăţământ universitar de stat. În anul 2016 cei doi profesori universitari au avut iniţiativa înfiinţării în oraşul tinereţii lor a Fundaţiei Academice „August Treboniu Laurian”. Ce putea încununa mai frumos dragostea de o viaţă de locurile de legendă ale studiilor gimnaziale la aceşti titani ai ştiinţei româneşti şi mondiale, aflaţi deja la peste 90 de ani de viaţă. Fundaţia a fost înfiinţată pentru a parcurge cu rigoare etapele înfiinţării în Botoşani a unor filiale, extensii şi ulterior facultăţi distincte ale învăţământul universitar de stat. Şi cei doi botoşăneni au adus în oraşul lor, în acea zi de 7 mai 2016 nu mai puţin de 30 de profesori din mediul universitar ieşean, mai mulţi academicieni şi oameni de cultură decât putea încape în Aula Liceului. Discursul profesorului Vasilică a fost memorabil. Paul

Mircea Iordache l-a reprodus integral în revista „Vatra Noastră Românească” din septembrie 2016. O să îl ascultăm împreună în semn de omagiu pentru ataşamentul de o viaţă al profesorului Constantin Vasilică pentru Botoşani: „Botoşani este oraşul de care mă leagă amintirile cele mai frumoase din întreaga perioada a studiilor mele. Aici am avut profesori cărora le port veşnică recunoştinţă. Nu pot să nu amintesc faptul că profesorul Cehovschi mi-a format metoda de descriere şi desen atât de utilă în viitoarea activitate didactică universitară. Atunci când foştii absolvenţi ai liceului ne-am întâlnit la 150 de ani de la înfiinţarea acestuia am vorbit despre cei –nu puţini –care au îmbrăţişat cariera didactică, ajungând profesori la Iaşi, Bucureşti, Cluj, Suceava sau chiar la universităţi din afara României. Dar tot atunci am evocat colegi care nu au mers mai departe pentru că războiul şi sărăcia din familiile lor nu le-a permis să ajungă la fel ca unii, cei drept puţini, dintre noi. Atunci lucrurile erau diferite. Dar am ştiinţă că astăzi se întâmplă un lucru asemănător şi astăzi nu avem războiul şi sărăcia de atunci. Dar multe familii nu-şi pot ţine copii la şcoală la Iaşi, Suceava sau în alte oraşe cu universităţi de stat. Botoşanii au peste 100.000 de locuitori, aud că au mai mulţi locuitori decât Suceava sau Piatra Neamţ. Cred că prin tradiţiile lui culturale, prin oamenii lui de seamă, între care Eminescu, Iorga sau George Enescu, Botoşani poate emite pretenţia de oraş universitar. Am venit aici cu prietenul meu, profesorul Vasile Vântu, rectorul Facultăţii de Agronomie. Ne vom întoarce la Iaşi mai devreme, avem şi acolo astăzi un eveniment important. Dar nu plecăm de aici fără a semna înfiinţarea Fundaţiei noastre „August Treboniu Laurian” cu speranţa firească şi îndreptăţită că va aduce în Botoşani învăţământul universitar de stat, învăţământ pe care acest oraş îl merită. Aşa să ne ajute Dumnezeu. ”

Gheorghe Ciobanu membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

Prelegere ținută în ziua de 18 mai 2019, la Vorona, în cadrul Simpozionului „Personalități de seamă ale științei și culturii române – Prof Univ. Dr. H. C. Constantin Vasilică”, organizat în Anul Omagial al Satului Românesc.

42

n ansamblu mărturiile documentare privind târgurile din Moldova la începuturile existenţei sale politico-statale sunt foarte puţine şi adesea controversate. Cele despre începuturile localităţii Botoşani confirmă regula. Dar în plus, în cazul Botoşanilor, începuturile târgului sunt legate de existenţa comunităţii armene de aici, având ca bază prima lor biserică din piatră, din anul 1350. Mărturiile scrise sunt vagi, provenite din surse străine, cronicarii sau istoricii putând face în asemenea situaţii deducţii pe analize comparative. Acolo unde nu există mărturii scrise intervin arheologii care cercetează probe materiale scoase la iveală din situri arheologice. Perioada istorică dinaintea apariţiei statului feudal Moldova fiind foarte slab documentată, mărturiile arheologice sunt cu at\t mai importante. Este perioada de început a mileniului II, după anul 1000 d. Hr, de afluire şi de dominaţie a ultimilor popoare migratoare venite din stepele Asiei, adică pecinegii şi cumanii, iar ultimii tătaromongolii. Săpăturile arheologice în Botoşani, a căror rezultat este sintetizat în „Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani”, autori Alexandru Păunescu, Paul Şadurschi şi Vasile Chirica, probează existenţa în zona Botoşanilor a unor aşezări întărite din jurul anului 1000, ori morminte aparţinând populaţiilor nomade, în special cumane, ultimele descoperite la Roma, vecină cu Botoşani. O aşezare semnalată în oraş, la săpăturile din zona Răchiţi, şi la Hudum (aşezare certificată din secolul al XII-lea) demonstrează întinderea aşezării în Botoşani, în primul secol al mileniului II. Era locuită de valachi, pe care cronicile, documentele regale maghiare, germane, însemnările unor călători, negustori, scrierile papale îi amintesc la est de Carpaţi. Bizantinii îi numeau români (în anii 976-980). Aceste aşezări de populaţie autohtonă în Botoşani şi în vecinătăţile imediate au jucat un rol important în stabilirea unui loc de

Î

popas pentru caravanele negustorilor care asigurau comerţul între Est şi Vest. Atunci când în oraş, lângă Teatrul Eminescu, cu ocazia unor săpături pentru canalizare a fost descoperită întâmplător o monedă de bronz bătută în timpul împăratului Ramon al III-lea Argyros (1028-1034), prezenţa negustorilor armeni a fost confirmată. Monedele acestui împărat au circulat în perioada primelor migraţii armene în Moldova. Cum Vasile al II-lea Bulgaroctronul cucerise o parte din Armenia înainte, moneda era în circulaţie la armeni în anul 1045. Când urmaşul lui Argyros, Constantin Monomahul, invadează din nou Armenia el determină prima migraţie armeană pe rutele comerciale cunoscute. Descoperirea arheologică poate fi o dovadă concretă a stabilirii sau trecerii unor armeni la prima migraţie (1045) sau la cea de-a doua migraţie a acestora (1064), în Botoşani. Locul descoperirii este situat în vecinătatea imediată a locului unde va fi construită, mai târziu, biserica armeană Sfânta Născătoare (Sfânta Maria). În anul 1241 ajunge şi aici marea invazie tătaro-mongolă. În 1239 mongolii invadaseră Armenia determinând exodul masiv al populaţiei inclusiv către Europa (şi în teritoriul viitorului principat Moldova). Valurile de călăreţi au pătruns prin teritoriile Carpaţilor s-au unit cu forţele celor care au ajuns prin nord şi au zdrobit, în câmpia Panoniei, oştirile maghiare şi germane. Vlad Spinei, în Istoria Românilor, vol. III, arată că „aşezările din zona de est a Carpaţilor, cuprinzând şi zona Botoşani, protejate de expansiunea regalităţii arpadiene, au rămas totuşi sub administraţia unor conducători locali, care plăteau tribut mongolilor. Dominaţia mongolilor aici a asigurat astfel o stabilitate internă („pax mongolica”), o protecţie a activităţilor comerciale, impulsionând segmente ale vieţii economice” (25). Aceeaşi situaţie a fost determinată de mongoli şi în Cilicia armeană şi Crimeea. Este cunoscut că în peninsula Crimeea, în

43

acea perioadă, au fost întemeiate de către negustorii din Genova cele mai prospere centre ale negoţului, la Caffa, Balaklova (lângă Sevastopolul de azi), Sudak şi Kerci. În acelaşi timp, în anul 1256, după marea invazie asiatică, apare şi atestatul documentar al Lemberg-ului (localitatea era însă mult mai veche). Lembergul prelua produse aduse de caravane şi le transfera negustorilor din Hansă – acea asociere a meşteşugarilor şi negustorilor din zona Mării Baltice. Marea invazie mongolo-tătară a fost un factor dinamic pentru comerţul dintre Estul Asiei şi Vestul Europei. Cele două zone, Crimeea şi Lemberg-ul, aveau puternice colonii armene. Cam la jumătatea drumului dintre cele două mari centre comerciale se găseau Botoşanii de astăzi. Astfel, negustorii armeni, într-o zonă de pace, au găsit aici un climat extrem de favorabil consolidării coloniei lor vechi de aproape două secole. Şi Răzvan Teodorescu subliniază, tot în Istoria Românilor, că tătarii, delegând puterea lor prin reprezentanţi locali, au asigurat „o anumită stabilitate şi securitate negoţului caravanelor din Europa şi Asia, pe drumuri şi în centre unde şi negustorii lor jucau un rol de prim ordin”. Aceste caravane, după istoricul polonez Wladislav Lozonski, „aveau întotdeauna şef un armean, care purta denumirea de caravan-baş. Acesta beneficia de drepturi depline asupra caravanelor”. În legătură cu prezenţa negustorilor armeni stabiliţi la Lemberg, Victor Spinei aminteşte de texte scrise în limba cumanilor, pe când limba lor turcică (conform „Codex Cumanicus”, compilat de misionarii italieni şi germani în prima jumătate a secolului al XIV-lea şi păstrat acum la Veneţia) era „lingua franca” în regiunile din Europa Răsăriteană. Aceste texte, dintre 1236-1242 au fost scrise de comunităţile armene din Podolia (Lemberg, Kameneţ-Podolsk), care îşi însuşiseră ideomul cuman în contact cu populaţia turcofonă din Crimeea. Tot referitor la Lemberg, politica orientală poloneză care „viza drumul comercial dintre Europa Centrală şi coloniile italiene din Crimeea,

drum cu un rol însemnat şi pentru statul românesc acum apărut al Moldovei” devenise o politică de stat după anul 1320, când este încoronat la Cracovia regele Poloniei. Perioada determină o consolidare a armenilor în Moldova (şi în Botoşani), deveniţi foarte numeroşi după exodul determinat de Marele Cutremur din 1319, când a fost distrusă capitala lor Ani. În Botoşani armenii aveau construită o biserică din lemn (Nicolae Gazdovicz, Istoria armenilor din Transilvania, 2005, avansează data construcţiei din lemn „în preajma anului 1300”), iar istoricul Iorga îi menţionează ca „întemeietori ai târgului Botoşani la anul 1330”. Dealtfel în regiune exista deja o zonă extinsă de comerţ. Şi mai aproape de zona Botoşanilor, lângă Nistru, pe râul Rânt, la nord de Chişinău, s-a aflat o importantă aşezare a tătarilor Hoardei de Aur, numită Oraşul Nou (Sehr-al-Djedid), unde hanul Abdullah, ca urmare a traficului de mărfuri şi a prosperităţii economice a zonei a bătut „aspri” de argint (1363-1365). El l-a ajutat pe Bogdan I, întemeietorul Moldovei, în confruntările cu Ludovic I de Anjou al Ungariei. Erau alţi factori puternic favorizanţi pentru comerţul armenilor în întreaga zonă. Puternici economic, armenii îşi construiesc în Botoşani biserica din piatră de la 1350 şi înfiinţează „cel mai vechi iarmaroc din Moldova”, recunoscut şi mai târziu, la 1579, prin uricul lui Petru Şchiopul. În legătură cu acel iarmaroc, dar şi cu apariţia târgurilor în Moldova, a existat pentru acea perioadă conceptul de „târguri de vale”, acele aşezări, adesea pe văi de cursuri de apă sau în depresiuni, care îndeplineau rolul de locaţie favorabilă pentru schimburi de mărfuri dar şi unul politico-administrativ. În acelaşi timp, aceleaşi centre au fost şi locul unde apărea o producţie meşteşugărească proprie, cum a fost probată la Botoşani de descoperirile recente din zona celui mai compact vechi centru comercial păstrat până astăzi între târgurile sau centrele urbane din Moldova. La cercetările arheologice din anul 2008, Florin Hău şi Ştefan Dejan au găsit

44

cuptoare de ardere a ceramicii şi de reducere a metalelor din sec. XV şi mai târziu, care lasă să se înţeleagă că, „chiar înainte de mijlocul secolului al XIV-lea, activităţile productive desfăşurate în vatra aşezării încep să poarte amprenta meşteşugului, trăsătură considerată proprie numai pentru aşezările aflate în plin proces de urbanizare, şi aceasta nu numai în teritoriul de la răsărit de Carpaţi, ci şi în general” (Ştefan Olteanu, O. Iliescu, precizări făcute referitor la cercetările arheologice din aceeaşi perioadă de la Iaşi). În contextul mai larg al descoperirilor arheologice de la Costeşti, care certifică cuptoare de ceramică armeneşti la anul 1350 (V. Spinei, „Moldova în secolele XI-XIV”, 1982), descoperirea la Botoşani a cuptoarelor de reducere a metalelor din sec. XV dovedesc statutul de vatră urbană cu ateliere meşteşugăreşti, legat de colonia armeană şi de comerţul armenilor. Aceiaşi cercetători Florin Hău şi Ştefan Dejan au făcut săpături în 2001 şi 2011 în perimetrul bisericii armeneşti Sfânta Maria, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, cea mai veche, care, după tradiţie, a fost prima ridicată de comunitatea armeană venită în Moldova. Cercetările arheologice amintite au fost însă mai mult nişte sondaje executate la biserica veche în condiţiile în care acolo au avut loc lucrări de consolidare şi restaurare. Cei doi arheologi au găsit în fundaţia bisericii armene temelii suprapuse, începând cu secolul al XV-lea, care ar fi primul indiciu al vechimii bisericii. Ei nu au găsit temelia veche din secolul XIV, construcţia din 1350 fiind (din acest motiv) bazată numai pe tradiţia menţionată târziu, din prima jumătate a sec. XIX. În anul 2000, arheologul Cătălin Hriban a dezvelit 11 morminte sub pardoseala bisericii armene Sfânta Maria. O cercetare a vechimii acestora se face în continuare la Iaşi, din fragmentele recuperate la săpături şi duse acolo. O atestare din secolul al XV-lea, avansată în raportul preliminar, ar putea fi un al doilea indiciu al vechimii bisericii (37). De fapt, atestarea documentară a Botoșanilor, de la 1388, este legată de armeni.

În legătură cu documentele scrise, în privinţa primei atestări oficiale a Botoşanilor existau până în urmă cu 2 decenii, două date, amândouă destul de târzii. Larg acceptată a fost un timp data de 28 noiembrie 1439, când „intrat-au în ţară oaste tătărască şi au arsu şi târgu Botoşani”. Informaţia vine dintr-o cronică a Moldovei în perioada 1359-1594, „Letopiseţul” lui Grigore Ureche, care o preia dintr-o cronică mai veche, „Letopiseţul de la Bistriţa”, în limba slavonă, contemporan acelui an. În anul 1439 Botoşanii erau deja un târg de notorietate, de aici putem spune că numele şi aşezarea Botoşanilor erau mult mai vechi. Al doilea document, adus în faţa publicului prin anul 2000 de Ştefan Ciubotaru, este o reluare a unui document din 1401, de la cancelaria domnească a lui Alexandru cel Bun. Documentul original s-a pierdut, dar fusese preluat de Axinte Uricariul în „Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi Moldovei”, document târziu din sec. al XVIII-lea, publicat şi comentat de Gabriel Ştempel, de la Academia Română. Documentul se referă la organizarea bisericii ortodoxe a Moldovei, la o Episcopie ortodoxă în Botoşani, care, în anul 1401, ar fi fost deja o localitate importantă, cu siguranţă un târg, dacă a avut acest statut, de sediu de Episcopie. Cu menţiunea că în acelaşi an este scris şi un alt document al aceleiaşi cancelarii, privind „Episcopia armeană” de la Suceava, document care are şi el însemnătate în istoria întemeierii târgului Botoşani, fiind legat de comunitatea armeană de aici. În legătură cu comunitatea armeană, prima atestare documentară a acesteia în Botoşani este la fel de controversată, de dificilă. Pe lângă cărturari şi istorici români au intervenit şi cei de origine armeană sau specializaţi în istoria poporului armean (armenologi). Discuţiile se poartă în jurul datei de fondare a primei biserici armene din piatră ridicată de comunitatea armeană din Botoşani în anul 1350, unde intervine tradiţia şi deducţiile, în lipsa documentele scrise, care trebuie cercetate în arhivele de la Ecimiadzin sau în bibliotecile mekhitariştilor. De la început să facem o constatare: în sinteza „Istoria României în date”, publicată în 1971 sub coordonarea

45

academicianului Constantin C. Giurăscu se menţionează sec: „1350, întemeierea primei biserici armene de la Botoşani”, fără menţiunea unui document scris. Informaţia nu este reluată în Istoria românilor, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, apărută la Bucureşti în anul 2010, în editura Enciclopedică. Afirmaţiile altor autori privind construirea bisericii armene în anul 1350 pornesc de la înzestrarea bisericii vechi armene din Botoşani cu o Evanghelie manuscrisă, copiată la Caffa, în anul 1354 de copişti armeni. Studiată de mulţi autori (între aceştia au fost Iorga şi armenologul Siruni) în fondul de documente al bisericii Sfânta Maria din Botoşani, Evanghelia de la 1354 a fost dusă la Bucureşti în anul 1954, iar de acolo în Armenia Sovietică, probabil cu ocazia plecării episcopului armean din Bucureşti, care a fost înscăunat Catolicos al tuturor armenilor sub numele de Vasken I. Astăzi comunitatea armeană din Botoşani face demersuri în Armenia, la Ecimiadzin, unde se găseşte cel mai important Centru de studiere al vechilor manuscrise armeneşti, pentru a se cunoaşte toate datele despre acest manuscris şi cum a ajuns el atât de timpuriu în Botoşani. Un asemenea manuscris rar şi foarte scump în acele timpuri în care nu era inventat tiparul dovedeşte faptul că în acel an 1354 exista în Botoşani o comunitate armeană suficient de puternică economic, cu o biserică, Sfânta Maria, care îndeplinea condiţiile de a primi o asemenea carte. Manuscrisul confirmă atât existenţa bisericii din piatră de la 1350 cât şi, foarte important, existenţa târgului Botoşani la 1330, menţionată de istoricul Iorga, şi, mai târziu, la 1352, menţionată de istoricul Haşdeu, cu aportul esenţial al armenilor în întemeierea târgului. Atestarea documentară certă rămâne așadar anul 1388, demonstrată de Luca Diaconu care menționează Existenţa în Botoşani a unei comunităţi armene puternică economic, prin faptul că aduceau sume mari de bani la visteria ţării, justifică viitoarea chemare şi înzestrarea cu privilegii a armenilor din Botoşani de către

Alexandru cel Bun în anul 1415, menţionată în documentele epocii. La temelia bisericii domneşti Sfântul Gheorghe, construită în anul 1551, (şi aici săpăturile arheologice din anii 90 ale Stelei Cheptea, au dezvelit o temelie de lemn), a fost folosită piatră de la vechea biserică armeană Sfânta Maria, dărâmată parţial în acelaşi an, după mărturiile contemporanului Minas Tokatţi, aflat atunci la Suceava. Este un indiciu scris că biserica armeană de piatră exista înainte de 1551. Majoritatea istoricilor români şi toţi armenologii susţin fără rezerve tradiţia construirii bisericii armene din piatră în 1350. Între aceştia: Nicolae Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, 1921; Vechimea armenilor în ţările române, ANI, 1941; Patru conferinţi despre armeni, 1929; Inscripţii Botoşănene,1905; Scrieri istorice despre armeni, 1999, B. P. Haşdeu, Ion Vodă cel Cumplit, C. C. Giurăscu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldoveneşti din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVIlea, 1967, Tigran Grigorian, Istoria şi cultura poporului armean, 1993; Grigore Goilav, Armenii, întemeietori de oraşe în partea de răsărit a Europei, 1909; Hagop Djololian Siruni, Biserica armeană pe pământ românesc; Armenia Maritima, ANI, 1940; Sergiu Selian, Schiţă istorică a comunităţii armene din România, 1999; Dimitrie Dan, Armenii ortodocşi în Bucovina, 1890; Bedros Mamigonian, Prezentul şi viitorul armenilor din România, 1895; V. Mestugean, Istoria armenilor, 1923-1926; Alexandru PapadopolCalimach, Notiţă istorică despre oraşul Botoşani; Grigore L. Trancu Iaşi, Un centenar, ANI, 1940; Anais Nersesian, Armenii în istorie şi cultură, 2003; Christian Ciomac, Românii de neam românesc, Botoşanii în 1932. Numărul acestora este însă mult mai mare.

Florin Simion Egner președinte executiv al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

46

O descoperire cu o semnificație excepțională

A apărut, în condiţii grafice de excepţie, cartea „Mănăstirea Sfântul Nicolae Domnesc Popăuţi: importantă ctitorie a Moldovei închinată Patriarhiei de Antiohia”, a cărei autor este arhimandritul Luca Diaconu, nimeni altul decât fostul stareţ al mănăstirii din Botoşani. Lucrarea a făcut obiectul tezei sale de doctorat însă are o semnificaţie locală deosebită, pentru că face referinţă la o nouă atestare documentară a oraşului Botoşani, la data de 18 august 1388.

lui documentară oficială a fost mulţi ani cea oferită de cronica lui Grigore Ureche, la anul 1439, noiembrie, 28, dată la care „intrat-a în ţară oastea tătărască, de a prădatu şi arsu până la Botoşeni, şi au arsu şi târgu Botoşeni”. După publicarea de către Ştefan Ciubotaru a unui hrisov de la începuturile domniei lui Alexandru cel Bun privitor la organizarea ierarhiei bisericeşti şi politice din Moldova, când „dat-au eparhiei sfintei Mitropolii (de la Suceava) aceste ţinuturi: Suceava, Neamţu, târgul Iassy cu ţinutul şi Orhei, Hârlău cu Botoşanii şi Cârligătura”, prima atestare documentară a oraşului devine anul 1401. Existau însă semnale că documente care să ducă această bornă chiar mai devreme în timp nu vor întârzia să apară. În urmă cu mai bine de 3 ani, în anul 2015 Luca Diaconu publicase o primă lucrare în care abordase subiectul unei noi atestări documentare a oraşului: „Contribuţii la istoria oraşului Botoşani şi stabilirea unei noi atestări documentare a acestuia”, o lucrare care îl recomanda încă de atunci nu numai ca exeget pe amplul spaţiu de spiritualitate ortodoxă dar şi ca cercetător istoric, latură în care ajunge la o exprimare desăvârşită prin publicarea ultimei cărţi. În contextul evocării, cu argumentele istoricului, a „locului pe care l-a ocupat oraşul Botoşani în politica internaţională promovată de Moldova sec. XIV-XV în favoarea comerţului, şi al rolului determinant al armenilor în dinamizarea acestuia” (p. 75-81), autorul aprofundează cercetarea pe o pistă încă puţin explorată - documentele armeneşti ale vremii şi publică integral un kondik (carte de întronizare) provenit de la cancelaria catolicosului Teodoros II, arhiepiscopul Marii Armenii şi patriarh al

Descoperirea primului stareţ al mănăstirii Popăuţi de după Revoluţie nu este o noutate absolută pentru cei care urmăresc cu atenţie cercetările din ultimii ani privind atestarea documentară a oraşului. Botoşani este unul dintre oraşele cele mai vechi din Moldova dar atestarea

47

întregului Orient, la numirea unui Iohannes arhiepiscop al bisericii armene din Liov: „Cu binecuvântare şi părintească grijă scriem către cea mai binecuvântată, apărată de Dumnezeu, slăvită şi vestită capitală, sălaş al regilor creştini ai Liovului şi întregului ţinut, către Siret (Serat în armeană), Suceava (Ciciov) Cameniţa, Luţk, Volodymyr (Avlatemur), Kiev (Mankrman), către Ţara Valahilor (Velahaţ ekir), Botoşani (Btiny) şi Enki-Serai şi către toate celelalte comunităţi”. După confirmarea traducerilor din armeană şi din ucraineană, pe bună dreptate Luca Diaconu clamează importanţa descoperirii, fixând locul şi valoarea documentului pentru istoria şi prezentul oraşului Botoşani: „Kondik-ul catolicosului armean Teodoros II, redactat în 18 august 1388, este de majoră pentru istoria importanţă Botoşanilor, deoarece prin menţionarea sa nominală devine documentul de referinţă prin care semnalăm o nouă atestare documentară a oraşului Botoşani, nesesizată de nimeni până acum” (p. 83). Cu observaţia că documentul mai fusese semnalat până acum de istorici. Între aceştia pot fi menţionaţi selectiv: L. Alişan, D.J. Siruni, P.P. Panaitescu, J. Daskevic, F. Solomon, sau T. Gregorian. Chiar botoşănenii Florin Egner şi Viorica Popa îl invocă în mai multe rânduri, în cărţi publicate mai înainte, în perioada anilor 2012-2014: „Biserica armeană din Botoşani – o existenţă de peste şapte secole”, Botoşani, 2012 (p. 22); „Din istoria şi patrimoniul comunităţii armene din Botoşani, vol. I”, Botoşani, 2014 (p. 512). Dar meritul lui Luca Diaconu rămâne cel mai important, el ducând munca de cercetare până la capăt şi solicitând şi primind documentul chiar de la păstrător, de la Biblioteca della Congregazione Armena Mechitarista din Veneţia, pe care îl reproduce în condiţii grafice deosebite (p. 84). O confirmare ulterioară dintr-un alt document armenesc

patriarhal, enciclica din 1457 a catolicosului armean Aristakes în care este menţionată biserica armeană din oraşul Botoşani (oraşul fiind scris cu aceeaşi numire armeană, Btiny) este folosită de Luca Diaconu ca o concluzie pentru demonstraţia atestării documentare de la 1388. Parafrazându-l pe Al. Papadopol-Calimah, în acea „Notiţă istorică despre oraşul Botoşani”: „iată fiinţa târgului dovedită a fi la anul 1388”. Acum cercetarea istorică privind atestarea documentară a Botoşanilor nu mai poate fi oprită, această pistă a documentelor armeneşti din perioada medievală timpurie fiind o mare şansă pentru istorici. Următoarea bornă de atins de către cercetători ar fi atestarea Botoşanilor la anul 1350, anul construirii bisericii armene din piatră Sfânta Maria. Această dată este menţionată în mai multe documente aflate în bibliotecile Congregazione Armena Mechitarista din Veneţia (centrul funcţionează din anul 1717) şi The Mekhitarist Congregation din Viena (funcţionează din 1811), ele fiind preluate şi publicate în contexte diferite de cărturari armeni, români sau străini dar niciunul din aceştia botoşănean. Iar importanța acestei biserici pentru Botoșani este mult mai mare. În altarul acesteia a existat, până la începutul perioadei comuniste, Evanghelia de la 1354, cea mai veche carte cunoscută de pe arealul oraşului şi chiar al judeţului Botoşani (astăzi ea este păstrată la Ecimiadzin). Despre biserica armeană de piatră de la 1350 din Botoşani Luca Diaconu, menţionează la pagina 88 din admirabilul său volum: „din hrisovul lui Alexandru cel Bun din anul 1401 în care domnitorul rânduieşte episcopului Ohannes bisericile armeneşti din Moldova şi pe popii lor, este de reţinut că existau biserici şi preoţi armeni în întreaga ţară, ceea ce nu exclude ipoteza că la Botoşani armenii să fi avut o biserică de lemn chiar înainte de anul 1350”.

48

Extrasenzoriale Din trupul tău porneau fantomele dresate. percepții extrasenzoriale sugrumau ceața dincolo de contur. în moalele capului explodează glonțul tavanului mișcând lumina în aparență. o apă tămăduitoare ca un argint viu plutește în tine. irișii mei deasupra ta sunt oglinda dintr-o oglindă. în absența luminii ai buzele arse ca un bețișor parfumat . sărutare nerușinată a vieții e groapa. din trup lepădat și lumina apare curând. pe fundul gropii mă adulmecă leii dar tu ești leoaică nu e așa ?! perla neagră a cercelului tău e nimicul în vârtejul furtunilor senzoriale nu e așa?! șezi lângă mine ascultă pământul: pe fundul gropii îmbrăcăm forma reală a trupului. SF Ai trupul de clonă în dungile zebrei din spectrul luminii rup o culoare să zicem un roșu aprins ca un verde și eu trec prin tine ca printre vertebre ești micuță și strâmtă puternică vie ești E-ul = mc-eul² sunt resemnat ca dup-o beție toate îmi par teritoriu abstract simt în mine revolta unui om invizibil parabola orbilor tablou răsturnat Alesia dragă ai consistența veciei în utopie anticipația mea: ah ce beție! ah ce război ! între omul din clonă și clona din om.

Piticul cu nouă popice albe ca zăpada Sunt diletantul astral. piticul cu nouă popice ! încerc să-ți explic frumusețea formelor geometrice și tu mă uimești Arabela:vezi nouă păpuși aliniate-n erecție.

49

cheful tău de hârjoană mă binedispune. vreau să-ți predau serios geometria! încearcă să simți cum se face streptes ca o sferă printre nudiști. faci slalom cu mingea printre popice nu le atingi?! despre bilă-ți vorbesc. nu glumesc ! nu de minge îmi pasă ci de bila cu trei găuri divine umplută cu degete de aceeași grosime. când o arunci e posibil să te târască pe brânci. deci să ne-ntoarcem la bilă iubito. sunt singurul de la care poți învăța distribuția perfectă pe curba lui Gauss. bila e cuibul divin în formă de clopot. când pun mâna pe bilă îmi fac de trei ori semnul crucii. divinitatea împreunează cele trei degete și bila se rostogolește. piticul dărâmă ritualic nouă popice albe ca zăpada. vezi Arabela ?! bila imită secretul astral. Episod (I) În timp ce îți ondulezi părul cu placa eu îmi ondulez timpanul cu placa de sunet a calculatorului. exulți când îți fredonez melodia preferată. melodia aceea care te face pe tine avidă de noutate. nu te sfii. nu e prima dată când te văd dezbrăcată. știi că ador să te privesc cu ochi de porumbel voiajor. ție îți plac ochii mei perfizi de voyeurist. te ondulezi precum părul sub placă. mă inciți să degust bucățica aia de ciocolată întrezărită printre sânii tăi de mulatră. te-aș hali (doamne iartă!) din tălpi până-n butonul din placă. cât de sublim te răzbuni pe cravașă când nu e cu tine miloasă. tu-ți crupa măti de iapă! zis și făcut. Episod (II) mă lași să râvnesc între perne de-o oră jumate. trupul sălbatec ți-l plimbi prin oglindă ca-n junglă și-mi arăți în fantă când un sân când o pulpă de parcă mintea mea n-ar putea să deducă. cu umărul stâng îmi gâdili mustața. cu dreapta te joci incitant cu distanța. nici nu simt când intru în tine. de dragul tău emit silogisme și-ncerc să-ți explic cum îmi vine. că nu de la mine că nu de la tine ci dintre noi îmi pare că vine așa cum ai spune că golul dintre două cuvinte-i cuvântul. locomotiva gândului meu nu părăsește placa turnantă. un episod despre care nu vei ști niciodată pentru că: văzduhul senin se descalță și intră pe-ascuns la tine în casă prin liniștea ochilor tăi. precum un corsar silențios în Corsica ta inundată.

50

Plictis Și pentru că ne place stăm pe această bancă și plutim odată cu imaginea ei pe lac. desigur ai observat că luna îmi pipăie umerii așa cum eu îți pipăi sânii. sub camizolă la tine mi-e drag.miroase a măr ionatan până la buric. aproape de buric ca să fiu mai exact și tu mai precisă când îmi deschei trepidând năstureii la cămășuță. tu nu știi să mă mângâi cu genele deși eu visez deseori la chestia asta. mai ales atunci când mă plictisești și știi că te iubesc muuult când sunt plictisit. pe lac hoinăresc luminițe și mie nu-mi pasă. nici ție nu-ți pasă că tocmai am început să facem dragoste murind unul într-altul de plictiseală. la fel de plictisită ești și tu când ți-alunecă printre degete peștișorul de aur. tocmai ți-a sărit în poală. ca să fiu mai exact…în blugii tăi Esmara prin gaura lăsată de fabricant foarte foarte aproape de triunghiul Bermudelor în care dispar și cei mai iscusiți navigatori. o da ! nu fii atât de nefericită. naufragiul acesta e doar pentru noi iubito și dragostea noastră sictirită. într-o bună zi undele lacului ne vor înghiți cu tot cu banca asta plictisită. poate că plictiseala ne va arunca la țărmul fericirii cu trupurile crispate așa. ca într-un orgasm. Lunetistul O executam sec. din priviri. zărise luneta și zâmbea nonșalant în bătaia puștii. priveam relaxat cum făcea streptes. îi patinau buzele pe coaja unei cireșe. țintești prea sus lunetist mic și feroce! a strigat devoratoarea de fructe. și nici nu mă lași măcar din instinct să-ți reglez tirul până la sâmbure. se defectase ca o pompă hidraulică. printre sughițuri îi dârdâiau sânii. Ahaaa! ciută mică și zbânțuită într-acolo vrei să țintesc dar părul tău lung îmi indică buricul. katiușa mea s-a-ndrăgostit de tine și-n dorul ei de bujavercă țintește la nimereală! din tufișuri s-a ridicat goală ținându-se de sâni. mâinile i-au căzut galeș pe coapse mângâindu-i inevitabil trupul. avea degete dulci ca zahărul Candel. și le-a împreunat lasciv sub ombilic. laturi congruente ale unui triunghi isoscel peste laturile altui triunghi. executam focuri de voie. m-am oprit brusc. priveam ca un călău în ochii ipocriți ai victimei. ah! neverosimilă clipa în care vânătorul țintește cornul hipnotic din ochiul seducător al viperei. mi-am încărcat arma rapid cu gloanțe trasoare. de sub camuflaj am urlat disperat: dă-ți fă mâinile la o parte ! mi-a zâmbit delirant răsucindu-se pe vârful picioarelor. trupul ei legăna infinit Universul. a cabrat languros pentru ultimul glonț. mi-am reglat tirul pe fesele ei. am prins ținta în crucea lunetei și am lovit-o din plin. glonțul de argint a pătruns. viu și nevătămat în rana deschisă a poeziei

51

Rondelul Marelui Poet (cu acrostih: Mihai Eminescu)

Rondelul viselor rebele

Motto: „Stejarul crește numai unde-i pământul bun, buruienile cresc pretutindeni.” (Mihai Eminescu)

Motto: ,,Visele nu se risipesc, dar nici nu zboară dacă nu le dai aripi.” (Pablo Neruda)

…Sub ochiul de ciclop al Lunii Scăldat de ploile de stele, Fantome lungi cu umbre grele Își caută-n pământ străbunii…

Miracolul din scrisul tău, Poete, I-atotprezent în vechiul Ipotești, Hotar al unor vremi împărătești Ascuns pe veci sub tainica-i pecete!

…În zbor prin albia genunii Mă poartă gândurile mele, Sub ochiul de ciclop al Lunii Scăldat de ploile de stele…

I-atâta vers în verbele-i cochete, E plin de reverie și povești, Miracolul din scrisul tău, Poete, I-atotprezent în vechiul Ipotești!

…Uimit de farmecul minunii, Sfidez distanțele-zăbrele Din vremuri oale și ulcele Ce trec de filtrul rațiunii…

Neprețuit tezaur de secrete, Ecouri dragi în care regăsești Simțirea vieții noastre românești, Ce-și poartă-n timp tributul de regrete…

…Sub ochiul de ciclop al Lunii! Un nimb-miracol, scrisul tău, Poete!

52

Motto: ,,Profesor îţi este orice om de la care poţi să înveţi ceva.” (Nicolae Iorga) …Așa l-am cunoscut eu pe d-l profesor Sergiu Manolache: un autor de carte pasionat cu toată ființa dumnealui de universul eminescian al cuvântului scris, om sensibil, extrem de modest și cu un caracter deosebit, o conștiință vie profund atașată fenomenului cultural, meticulos, echilibrat, un exponent al energiilor pozitive care pune suflet în tot ceea ce face, atât ca dascăl la catedră cât și în munca voluntară de cercetare arhivistică sau în viața de familist de zi cu zi. Admirabil om de echipă, mereu binedispus companion plin de energie cu vorbe de duh și de încurajare, impecabil spirit enciclopedic cu rădăcini puternice ancorate în perimetrul ținutului copilăriei lui Mihai Eminescu, din interminabilele discuții cu Domnia Sa am aflat o mulțime de lucruri referitoare la viața celor care s-au perindat generație după generație pe aceste meleaguri în vremurile de odinioară, săteni de rând sau oameni de seamă. În câteva cuvinte, de la d-l profesor Manolache am avut destule de învățat și îl consider senator de drept pe lista scurtă a galeriei cunoscuților mei cu un profil de intelectual aparte. Este o datorie de onoare să recunosc în mod public că dumnealui îi datorez sprijinul necondiționat într-un moment de răscruce al cercetărilor la Arhivele Naționale și în cele ale comunelor din vecinătatea Botoșaniului, în ampla investigație pe cont propriu asupra filierei strămoșilor familiei mele, într-o perioadă în care, cu umor o subliniez, majoritatea celor cu care am interacționat, de la cei din domeniu până la distinsele autorități, cu toții parcă își dăduseră mâna într-un scenariu de proastă factură ca să nu mai pot înainta un pas, și nu voi mai adăuga aici și împământenitele ironii ale folclorului de breaslă. Parcă niciodată în istoria recentă

a țării nu s-a vorbit mai puțin ca acum despre respectul pentru valoare și despre floarea rară a recunoștinței într-o lume debusolată, în derivă, dar în care, în schimb, pe un sol în care o brumă de cultură generală este și aceea, în cel mai fericit caz, pe post de cenușăreasă, se prind cu mare ușurință rădăcinile otrăvitoarei buruieni care este ,,pir”-ul (abreviere sarcastică pentru prostie, invidie și răutate, n.a.). Cum, vorba unui fost președinte american, un drum fără obstacole (foarte probabil că) nu duce nicăieri, cei anterior fugitiv pomeniți pot fi cu adevărat mândri că, într-un mod original, prin respingere ostentativă, m-au mobilizat și au sprijinit și ei cumva acest demers al meu pe care-l apreciez ca fiind unul cu rezultate cu mult peste așteptări. Amuzant este că de-a lungul timpului deseori și d-l profesor a avut parte, vorba vine, de o entuziastă susținere cam pe aceleași coordonate ale vorbelor meșteșugit presărate cu promisiuni gârlă, dar fără niciun fel de acoperire, din imperiul atotcuprinzător al indiferenței fără frontiere. La momentul la care am făcut trimitere eram aidoma unui Don Quijotte sau/și a unui anonim Moise prin pustiu orbecăind în căutarea acului cu fân, mai exact… undeva în timp și spațiu, pe baza unei fascinante povestiri auzite demult, în copilărie, a controversatului personaj care a fost străbunicul meu patern. Acesta, după jumătatea sec. al XIX-lea, prin 1865, cred, fiind în etate de aproximativ 40 de ani, se separase de-a binelea de familia lui și plecase în lumea largă, după care, celor de acasă, informațiile despre el, păstrate apoi pe cale orală în memoria urmașilor, le-au parvenit sumar și sporadic. După consultările repetate cu d-l prof. Manolache,

53

știind că înaintașul meu locuise în zona comunei Cucorăni, și pe baza minimului de date personale certe cunoscute, identificarea străbunicului a fost extrem de ușoară, având în vedere (și) cele circa o sută de documente din registrele de stare civilă, ale parohiei și primăriei de la Cucorăni în care i-am găsit numele ca morar, vătaf-delegat-împuternicit al satului Cătămărești (azi, CătămăreștiVale), consilier local și paracliser al bisericuței familiei Eminescu cu hramul ,,Sfinții Voievozi Mihail și Gavril”. Fusese proprietar de moară ce lucra pentru toate satele din jur la Balta Murăreștilor, la ,,luncuță”, pe pârâul Luncii (pârâu cântat de Eminescu în poeziile sale, spune I. D. Marin), afluent al Dresleucii. Acolo a avut o a doua familie (a urmat, știam de mic copil, și o a treia, în Botoșani), la distanță de 1 km de Memorialul de la Ipotești. Din familia avută la Cătămărești i-am găsit pe urmașii familiilor Vasilică și Axiniei, iar din familia de la Botoșani pe cei din familiile Donisan, Szekeres, Crețu, Murariu, Fetcu, Didi, Albotă, acolo unde încă sper că nu se va confirma până la urmă că puținele documente rămase de pe vremea străbunicului meu au fost distruse din nepricepere sau, poate, cine mai știe, cu rea intenție. Am găsit legături oarecum inexplicabile la prima vedere (dacă nu știi istoria lor) între satul meu natal de pe malul Siretului, dovedit de cronici încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, și străvechiul Ipotești ambele aveau legătură cu moșia de la Dumbrăveni a familiei boierești Balș, precum și o anumită migrație între cele două localități, pe lângă familia preotului Neculai Kanano-Hackman (1863), a descendenților unei populații de sorginte răsăriteană dintre care câțiva, din familia Ciornei, își duc somnul de veci lângă părinții Poetului. Amintesc în trecere și binecunoscuta povestioară a copilului natural al lui Mihai Eminescu și al frumoasei fiice a morarului din Cucorăni, nepoată străbunicului meu, relatare despre care am strâns destule date

din documentele vremii și despre care s-ar părea că nu vom afla niciodată cu certitudine cât adevăr conține. Vorbind cu recunoștință despre susținerea necondiționată a d-lui profesor Manolache, demn promotor al literaturii sănătoase și al culturii autentice, subliniez încă o dată regula de aur pe care mi-am autoimpus-o în modestele mele articole din spirit de solidaritate cu oamenii de cultură, aceea de a reține numai opera și latura frumoasă a personalității lor umane, restul îl las cu totul în seama necrofagilor căutători de pete în Lună și în Soare. Profit de context pentru a le reaminti o dată în plus amabilitatea și de a le aduce mulțumiri pentru conturarea investigației mele în arhive și d-lui ing. Iosub, dnei Ana Florescu-Coșereanu, preotului Ioan Canciuc, d-lui col. Balanovici, d-lui prof. Median, dnei director Lucia Olaru Nenati, d-lui prof. Dan Prodan, d-lui director Melniciuc, d-nei director Cornelia Viziteu, d-lui prof. Georgică Manole, d-lui prof. Corneliu Filip, dnei Giuliana Patrar-Botușan, dnei Rodica Crăcană, dnei Geta Zaharia, dlui Iulian Moldovan, dlui Corneliu Fodor, dlui Dan Stănescu, d-lui prof. Ion Ionescu-Bucovu, dnei Anca-Petronela Bilius, cu binevenitele scuze de rigoare dacă voi fi uitat pe cineva. După eminescologul I. D. Marin, pe care, din cât am putut cuprinde în cele citite, printre altele, l-am perceput ca un explorator extrem de avizat al ambientului natural eminescian, profesorul Sergiu Manolache este astăzi cel mai recunoscut depozitar al informațiilor despre locurile în care a văzut lumina zilei Marele Poet, un cronicar Neculce într-o viziune modernistă, așa cum îl tachinăm prietenește și cu multă admirație. Vă invit să-i parcurgeți monumentala lucrare ,,Sub zodia Luceafărului” sau ,,Două veacuri de școală pe meleag eminescian”, ,,De la Cucorăni la Eminescu”, ,,Cucorănipagini de istorie”, ca să nu mai menționez și numeroasele articole de specialitate publicate. Recent, l-am urmărit cu empatie cât de emoționat era în alocuțiunile rostite la

54

întâlnirea cu copiii de la școala din Cucorăni, un așezământ educațional ce poartă amprenta Domniei Sale, apoi la reuniunea cu ultimii descendenți ai familiei ,,luminate” de voievozi și de mitropoliți Callimachi, o intrigantă regăsire pe treptele istoriei a strănepoților trăitorilor pe pământurile care alcătuiau altădată moșia de la Stâncești și Cătămărești, ,,cotune” surate vecine cu Ipoteștiul familiei (boiernașu)lui Gheorghieș și Raluca Eminovici. Alături de pasiunea pentru Eminescu, numeroșii ani petrecuți ca dascăl în mediul rural, muzeul etnografic înființat la Cucorăni, excursiile organizate cu elevii prin țară, rezultatele foarte bune obținute la diverse manifestări culturale, pasiunea pentru vioară, participarea la simpozioane științifice sau lansări de carte, toate se constituie în argumente solide care creionează profilul unui solitar alergător de

cursă lungă în maratonul fără de sfârșit al celor care urmăresc păstrarea nealterată a ființei naționale și a identității românești. D-le profesor Sergiu Manolache, întrucât ați intrat pe linia continuă în cel de-al 70-lea an al vieții, cu riscul de a fi bănuit că am luat în mod neprincipial startul printre cei care vă aduc omagii pentru întreaga activitate, permiteți-mi ca prin această succintă prezentare să fiu totuși primul care vă dorește sănătate și putere de muncă, pentru că mai aveți încă multe lucruri de dus până la capăt cu conștiinciozitatea Dvs. deprinsă din arealul Bucovinei cu influențe nemțești. Vă urez LA MULȚI ANI, domnule profesor! mai 2019 D.M. Gaftoneanu membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

55

ț

starea fiilor de mame mama mea este şi mama voastră şi nimeni nu ştie am tot încercat uneori să vă spun am jucat am cântat am jelit am tăcut îndelung dar N I M I C am tot scris am tot şters nu am reuşit pe deplin fiul ei a crescut a devenit bărbat undeva departe într-un alt fel de sat vertical cu femeie casă şi copii scrie versuri poezii şi alte lucruri pentru unii ciudate de care mama lui care l-a născut era tare mândră despre mama mea ca despre mama voastră aş fi vrut să scriu un rând acolo ceva o vorbă frumoasă să ştiţi şi voi cât de mult am iubit-o dar nu am avut cuvintele potrivite niciodată mama mea care m-a născut pe care eu am iubit-o enorm cum iubiţi şi voi mamele voastre şi nu spuneţi nimănui mama mea care m-a născut într-o zi a murit a urcat la cer şi m-a lăsat singur iartă-mă mamă a mea care m-ai născut că iubirea mea pentru tine nu a încăput în toată viaţa că iubirea mea pentru tine nu a încăput în toată moartea nu a încăput nici chiar în cuvinte potrivite pe hârtie deşi am scris despre toate femeile pe care le-am iubit

56

scriu astăzi târziu aceste câteva rânduri pentru mama mea şi mamele voastre ca despre iubitele noastre celeste ca despre muierile noastre amantele noastre eterne în care toţi bărbaţii din lume îşi caută cu înfrigurare mama mamă a mea care m-ai născut îngerul meu din cer fără nume te iubesc până dincolo de mormânt viaţa dragostea mea frumoasa mea durere nici o femeie din lumea asta nu te poate pe tine ţie reda!

uliţa nimănui anno domine undeva în europa de sud-est primăvara ziua vederii de la rasărit soarele ochi numai gheorghe a lu’ dascălu’ era nedumerit că ar fi zis nu va dau bă pământu’ meu nici pădurea nici boii că vin americanii și anii au trecut de unde să știe nea ghorghe săracu’ că americanii îl vânduseră pe ascuns rușilor așa fără pic de rușine că trebuia să treacă prin pușcărie să dea pământu’ pădurea și boii ba chia să pună degetu’ ăla pe hârtie nu și-ar fi închipuit uite zicea chelu’ lu’ rață stând pe bancă la poartă cu ghorghe

57

că veniră bre americanii ce folos zicea pe gânduri gheorghe prea târziu pentru noi prea târziu și arăta cu mâna ulița goală pe cer soarele părea că vine de la apus mă uit văd şi aud prin peretele zilei din păcala făgeţelului toate satele acestui neam sunt la fel lucruri şi fiinţe asemănătoare arhivelor mai mult semne şi noduri aruncate acolo pe răboj cu ţărani dobitoace morminte blide şi acte TOATE de-a valma au luat-o de o vreme la vale trec urcă prin noaptea luminii calea fără de început şi fără de sfârşit a robilor doar stelele cad din cer uneori în tăcere dintr-o noapte în altă noapte mereu şi mereu tot mai des peste păduri peste livezi peste ape nimeni pe afară pe aproape prin vecini ca să vadă cât e de târziu cât de frumos cât de departe doamne nici un război şi o mie de păci în patria fără frontiere acolo unde doar bătrânii au rămas undeva pe la porţi numere si litere negre pe cruci albe de sare niciunrăspunslacântatulcocoşului înogradapragului amintiri singure decupate din albumul de familie fiii şi fiicele unor alese dezmoşteniri drumuri de piatră cu opincile-n spate printr-o europă străină ciudată după o revoluţie ratată înalţă la paris londra madrid sau roma monumentul acela promis mereu românilor

58

anno domine undeva în ţara mea la ţară primăvara când pomii din livadă urcă-n cer şi iau foc m-am pomenit ziua-n amiaza mare vorbindu-VĂ singur!

mura lu’ ghioc la râpa galbenă sub pădure la mura lu’ ghioc cântecu’ era bolborosit era purtat pe sus rotocol deasupra în oala de lut cu tămâie și cărbunii aprinși în jurul mesei cu trei picioare și apoi aruncat în larg de trei ori în trei părți pe gârla vezii la vale doamne ajută și apără zicea nilă știrbu’ fătălău’ ajuns la mura să-i zică să vadă ceva ocolo de însurătoare că rămăsăse cuc târziu pe vale stingher spurcat întors de la țâță speriat de vedenii ochi dedeochi apucat icoană întoarsă durere oase încâlcite mâini și picioare mura le lua pe rând pe toate cu mâna de pleca omu’ acasă împăcat ziceau unii că mura lucrează cu morții ziceau alții că lucrează cu sarsailă cu necuratu’ cu strigoii cu moroii ce mai numai moașa lina lu’ streche lăuza zicea că mura săraca se născuse cu o tichie albă pe cap vorbele umblau pe deal ca pe vale că știe

59

că drege că leagă și dezleagă vorbele plecau singure vorbele veneau cu lume multă la poartă mura descânta fericită câte-n lună și-n stele pe îndelete pentru toți cei veniți pentru toți cei plecați pentru o sită plină de mălai băutură sau bani cântecu’ bolborosit în noapte prindea luna plină pe cer de deochi de farmece de aplecare de fată bătrână de fată mare de cununie și dezlegare citea în cărți dădea în bobi vedea pentru toți în ghioc viitorul din morți sufletu’ cobora și urca în oglinda apei din strachina plină peste vatră chipul celor plecați peste chipul celor vii

lina lu’ prună zic să nu iau vorba din gura nimănui și să nu uit singura femeie care intra în cârciuma lu’ dumitru era lina bea hotărât la botu’ calului o cinzeacă dublă și pentru acasă o litră pururoasă de țuică pe drum cer soare sau lună plină înghițitură după înghițitură gâtul litrei hip hop număra pașii mici în sărbătoare

60

lina lu’ prună cât era linia de lată pe ulița noastră o ținea ghem șnur și funie catarg mâinile lungi grele în poale pe margine o adunau grăbită la vale o îndemau ușor ușor la deal ține-o drept fă zicea țăcălie a lu’ mutu’ uncheșu’ stând în cur pe bancă la poartă că mă dor ochii bre ce dumnezeu și noi asta nu înțelegeam floare de cânepă arsă dând în copt neculeasă pe deal cu miros de prună afumată lina era vorba vorbită prin sat multă vreme bețivu’ pentru mine a rămas lina lu’ prună femeia frumoasă care vorbește cântă râde și plânge singură pe uliță care vine din urmă și nu se mai termină!

Memorialul Ipotești - Lacul cu nuferi

61

Rememorări este ani au apărut şi vor mai fi discuţii, dispute în ceea ce priveşte evenimentele care s-au produs în ţară, dar şi în fiecare localitate, familie, începând cu acel decembrie tumultuos, însângerat din anul 1989, când, coincidenţă, cu două veacuri în urmă, s-a produs o mare zguduire istorică, dar în altă parte a Europei, în Franţa cea sătulă de absolutismul monarhic. De data aceasta, în centrul şi estul bătrânului continent, oamenii erau sătui de totalitarismul modelului socialist, importat de la sovietici. Fiecare din noi, ca individ, familie, colectivitate, am trăit acele momente, avem propriile amintiri şi concluzii, idei. Firește, subiective! Care pot fi acceptate sau contrazise. Am fost atunci şi am rămas, ca profesie, jurnalist, adică observator mai avizat şi un fel de cronicar plasat mai în miezul evenimentelor la nivelul oraşului, a judeţului în care m-am născut şi trăiesc. Au trecut suficienţi ani de atunci ca amintirile, gândurile, ideile să se cristalizeze mai bine, să prindă contururi în alte perspective. Memoria ne ajută, dar odată cu trecerea timpului ne poate fi de folos, sau din contra. De aceea am considerat că a sosit momentul de a mă confesa în scris, rememorând acea perioadă, depunând şi aceste mărturii, fireşte subiective, despre acele evenimente oricum le-am spune: revoltă, revoluţie, lovitură de stat, amestec străin, neo-cripto-comunism, înşelătorie...?! Un imbold l-a reprezentat parcurgerea celor scrise de cel care, poate caz unic în România acelui timp, a fost liderul necontestat al valului nou produs şi în Botoşani, adică profesorul Petrea Curcă. Volumul simplu intitulat „Revoluţia la Botoşani”, apărut la editura locală „Litera”, în 2016, redactat împreună cu soţia sa,

profesoara, tot de filosofie, Georgeta Curcă, reprezintă reflecţiile lor, mai mult ideatice, despre acele dramatice zile şi luni, cât şi ceea ce a urmat. Mi-am propus în paginile ce urmează să surprind mai mult, ca istoric şi reporter de profesie, mai mult fapte, oameni pe care iam întâlnit în acea perioadă, gândurile şi contribuţia lor, propriile mărturii.

P

1989 - în pragul revoltei Familia cu doi profesori de filosofie * Conflicte cu secţia de propagandă a partidului unic pentru aviz! * De la achitarea datoriilor externe la galantare goale şi cartele * Antene TV spre vecini şi radio pe unde scurte * Prim secretari de import! * Rotaţia cadrelor şi venirea celor din sud, a oltenilor * Despre noii secretari: Georgescu, Boştină şi Băciucu * Cum a înfruntat Petrea Curcă pe ministra adjunctă a învăţământului? * De la secretar de partid ales de colegi, la exclus din învăţământ * Refuzul de a fi bibliotecar, deşi era singurul cu doctorat în filosofie din judeţ * „Mistificări, falsuri în acte publice” la „Centenarul Eminescu” Anul 1989 a fost al unor aşteptări, presărat cu greutăţi tot mai mari, nu doar legate de aprovizionarea cu alimente şi servicii, de temeri şi suspiciuni, speranţe şi deziluzii, întrebându-se, fie în gând sau prin unele răbufniri în cercuri mai restrânse, consolându-se adesea , savurând bancurile cu circulaţie mare, ca unică modalitate de refulare. Pe profesorul Petrea Curcă, (care avea să împlinească în 1990 o vârstă jubiliară, adică semicentenară, născut chiar la sărbătoarea Sfântului protector şi patronimic, 29 iunie,

62

Sf. Petru), l-am cunoscut personal în 1973, când el preda ştiinţe sociale la unul din cele două licee centenare din Botoşani. La cel înfiinţat în anul Unirii Principatelor, 1859, (fost de băieţi şi care poartă din 1885, numele ilustrului cărturar transilvănean August Treboniu Laurian, fost ministru al instrucţiunii în domnia lui Al.I.Cuza, care a trecut la cele veşnice atunci când a fost gata clădirea cea nouă a liceului botoşănean), avea catedra soţia sa, Georgeta, botoşăneană get-beget (născută Azamfirei). Profesorul Petrea, singurul atunci doctor în filosofie din judeţ, preda la fostul liceu de fete, botezat cu numele primei regine, soţia lui Carol I, care semna ca scriitoare, Carmen Silva. După instaurarea noii orânduiri – socialiste, numele i-a fost schimbat, cu cel al Poetului Naţional, născut în Botoşani, adică Mihai Eminescu. Să-l fi schimbat din nou, ca în alte locuri? Nu se mai putea. Deoarece nu erau suficiente ore în catedra Profesorului i s-au dat în completare ore şi la alt liceu, cel Pedagogic, înfiinţat odată cu reapariţia judeţelor, adică în 1968, purtând mai apoi numele altui geniu născut în Botoşani – Nicolae Iorga. Profesorul avea încă de atunci dispute cu cei care controlau ideologic sistemul de învăţământ şi educaţie, adică secţia de propagandă a judeţenei P.C.R., cât şi a Inspectoratului Judeţean. Ca profesor de ştiinţe sociale, în fiecare început de an şcolar trebuia să primeşti avizul secţiei de propagandă ca să poţi preda în continuare la catedră, chiar dacă erai titular. Ceea ce nu se întâmpla la celelalte discipline. Cunoscând bine diversele ideologii de-a lungul istoriei, dar şi clasicii marxismleninismului, înscriindu-se şi la doctorat la Universitatea ieşeană, a cărui absolvent, şef de promoţie a fost în 1968, Petrea Curcă s-a întors, predând la Botoşani la cele două licee vechi, cu entuziasmul tinereţii, dar şi deschiderile care au avut loc după condamnarea intervenţiei din Cehoslovacia. Treptat, a intrat în conflicte cu propagandiştii oficiali ai judeţenei, în special

tov. Andrei Cardaş şi el director, dar în istorie, nu la Universitate, ci la şcoala de partid „Ştefan Gheorghiu”. Ca urmare, în anul şcolar 1973-1974 nu a mai primit aprobarea de a mai preda ştiinţe social-politice, ci doar logica – formală! Atunci erau prea puţini astfel de specialişti, s-au deschis repede alte licee, de la cele 2 la 12 şi existau tot mai multe catedre. În plus, Petrea Curcă a fost acceptat la doctorat la Alma Mater din Iaşi înainte de a se introduce obligativitatea avizului din partea Judeţenei P.C.R. Acolo, în 1978, avea să-şi susţină cu brio teza cu titlul „Teoria determinismului în sociologia românească – 1900-1940 – momente şi sinteze, epistemologie macrosociologică”, tipărită în volum abia în 2006, la editura locală „Quadrat” (mi-a oferit-o cu dedicaţie după apariţie: „Cu simpatie şi preţuire lui Corneliu Filip – om deosebit şi prieten constant, de la Petrică Curcă, Botoşani, 18 iulie 2006”). Era un profesor apreciat şi de elevi, apropiat de ei, dar exigent, cu o combinaţie de limbaj specific materiilor pe care le preda, dar şi dialoguri deschise, pe înţelesul lor, interesându-se de locurile de unde sunt. Deşi cei de la secţia de propagandă sau Inspectoratul Şcolar îl considerau ca un profesor mai incomod, totuşi au fost nevoiţi să-l folosească în cursurile de perfecționare a cadrelor de conducere din întreprinderi şi instituţii de bază ale municipiului, acea Universitate politică şi de conducere, cum era pompos numită. Ne-am întâlnit întâmplător în acea perioadă, după 1975 când renunţasem definitiv în a mai preda în învăţământ. Era mulţumit de cursuri, de discuţiile pe care le purta cu acei socialişti, iar aprecierea, aveam să aflu de la unii dintre ei, reciprocă. Dacă el, lectorul, deschidea discuţii despre realităţi, despre piedici în realizarea „obiectivelor” mereu trasate, atunci veneau şi ei cu fapte concrete de la locurile de activitate. În fond, viaţa sa pendula între orele de la

63

cele două licee: Pedagogic şi „Eminescu” şi familie, cei doi feciori fiind atunci în formare. Cursurile la acea Universitate de partid erau ceva în plus, care-i dădea o mai concretă percepere a realităţii economice şi social-politice la nivel micro, a celor ce se întâmplau în urbea în care trăia. * * * Anul 1989 a fost mai tensionat ca niciodată, plin de speranţe şi deziluzii. În primăvară, după ce Ceauşescu a vorbit despre achitarea tuturor datoriilor externe, cred că fiecare dintre noi, mai optimişti, am sperat că se vor umple din nou galantarele şi cartelele pentru alimente vor dispărea ca un vis urât. Dar nu s-a întâmplat nimic. Lumea fremăta, se „restructura” în jurul nostru, doar la noi se „dezbăteau”, la toate nivelele „documentele” pentru Congresul al XIV-lea, iar toate rezoluţiile „votate entuziast” la finalul lor, prevedeau realegerea tovarăşului. A câta oară? Dacă la începuturi, adică după 1968, când atitudinea curajoasă a României de a condamna din start intervenţia celorlalte state membre ale Tratatului de la Varşovia pentru a înăbuşi acea deschidere, „socialism cu faţă umană” sau „Primăvara de la Praga”, Ceauşescu a strâns în jurul său pe marea majoritate a românilor, chiar şi pe cei care până atunci erau anticomunişti (ex: cazurile scriitorilor Nicolae Breban sau Paul Goma). Dar acum schimbările, numite la Kremlin, perestroika şi glasnosti, veneau de data aceasta chiar de la cei care deciseseră zdrobirea cursului politic iniţiat în Cehoslovacia. Mai toţi căutau informaţii, nu în massmedia noastră oficială, care avea un singur ton, arhicunoscut, ci ascultam, mai seară de seară, posturile de radio străine, în special Radio Europa Liberă şi Vocea Americii. Aveam mai toţi antene, care de care mai ingenioase, prin care captam emisiunile posturilor TV de la vecinii noştri. Ţin minte ce surpriză a fost în noaptea de Paşti 1988, când la televiziunea sovietică a apărut o

secvenţă în direct, pe la miezul nopţii, dintro Catedrală celebră din Moscova în care lam văzut pe Gorbaciov cu soţia! Fiind corespondent al Radiodifuziunii Române în judeţul Botoşani, eram în contacte directe cu cei care se aflau la conducerea municipiului şi judeţului. Botoşanii deveniseră un fel de loc de „penitenţă” pentru unii demnitari de la centru trimişi la „un capăt de ţară”. Sau, după alţii, unde „se atârnă harta în cui!” Nu vreau să-i fac „victime” sau să-i disculp în vreun fel, dar însuşi primul secretar, Iulian Ploştinaru, a ajuns la Botoşani tocmai din celălalt capăt de ţară, din Mehedinţi. Avea într-adevăr un limbaj dur, de vechil, dar nu ţin minte să fi trimis după gratii pe vreunul din cei abonaţi la vorbele sale atât de dure (ex: ai capul cât damigeana şi mintea cât dopul!) În fapt, mai toţi prim-secretarii, după ce în 1968 – Botoşanii a redevenit reşedinţă de judeţ, au fost trimişi din sudul ţării: Gh. Ghinea de la Galaţi (dar cu soţia de la Păltiniş-Darabani), Petre Duminică din Argeş, Haralambie Alexa a fost un fel de excepţie, în sensul că era născut în judeţ, dar s-a afirmat în Capitală, de unde ne-a fost numit. S-a spus că era născut în comuna Lunca din judeţ. Deci era de-al nostru! După 1990 am aflat întâmplător, când mi s-a arătat la arhiva de stare civilă a primăriilor fostelor judeţe Botoşani şi Dorohoi, că într-adevăr Alexa Haralambie era născut în satul Lunca, dar nu din judeţul Botoşani, ci satul Lunca, plasa Herţa, fostul judeţ Dorohoi, în prezent în raionul Herţa, regiunea Cernăuţi – Ucraina. Nu ştiu cum a reuşit fostul Prim să treacă această, să-i spunem mistificare, dar ştiu că în acei ani, au avut „probleme de dosar” acei care erau născuţi în localităţi care trecuseră în Uniunea Sovietică. Ţin bine minte cazul distinsului arhivist Ştefan Cervatiuc, care nu a fost promovat ca director al Arhivelor pe motiv că era originar de peste Prut!? Era atunci aşa zisa politică a rotirii cadrelor de conducere. Circula şi bancul-

64

povaţă: să tot scuturi sacul ca şoarecii să nu aibă timp să-l roadă! Cu alte cuvinte să nu-şi prindă rădăcini şi să intre în relaţii prea strânse cu localnicii, cu găştile lor. Ploştinaru a venit cu o întreagă garnitură de „sudişti”, de „olteni”, deşi el era din Mehedinţi, adică din apropiere. Ca secretar pe probleme de agricultură a venit Georgescu, un fost cercetător în domeniu, dar care probabil era pentru prima dată în această parte de ţară. Şi el încerca să tune şi fulgere, dar nu reuşea să ajungă la performanţele lui Ploştinaru. Norocul acestuia că a fost „rotit” la timp. La sfârşitul lui iunie 1989 botoşănenii au aflat de la radio şi în ziua următoare din „Scânteia” şi „Clopotul” local, că Iulian Ploştinaru a fost schimbat din funcţie „primind noi însărcinări”. Fostul, la începutul ascensiunii sale, prin anii ’50, lăcătuş mecanic, Ploştinaru a avut noroc, că dacă mai era la Botoşani pe 22 decembrie 1989, ar fi fost, poate, linşat de mulţime. Oricum, la începutul lui 1990, un grup de botoşăneni, majoritatea constructori, au plecat în căutarea sa şi l-au dat în judecată. Ce s-a mai întâmplat după, nu mai cunosc?! Doi dintre adjuncţii lui Ploştinaru, preluaţi de succesoarea lui, Elena Nae, au rămas pentru localnici cu percepţii diferite în timp. Mă refer la Constantin Boştină, care a venit în 1986 ca secretar cu probleme economice. Se considera atunci că era un fel de exil, că nu l-ar fi plăcut Tovarăşa, deşi a fost din facultate, la A.S., preşedinte al Uniunii Studenţilor Comunişti (1973-1975), apoi preşedinte al Consiliului Naţional al Organizaţiei Pionierilor (până în 1980, când a fost înlocuit cu nora lui, Tovarăşa Poliana Cristescu, preferată de ea, dar nu şi de fiul Nicu). A urmat alţi 6 ani ca adjunct de ministru, iar în 1986 a ajuns la Botoşani. A impresionat prin stilul său manierat, ţinuta impecabilă, în contrast cu cea a lui Ploştinaru. Ca şi ceilalţi nou veniţi, deşi au primit apartamente confortabile, şi-au lăsat

familiile în Capitală. Nu ştiau încotro vor mai fi rotiţi?! Era dintre cei tineri şi doxaţi, cum se spunea, cu doctorat în probleme de comerţ exterior. L-am întâlnit în ziua, în noaptea care a schimbat atâtea destine: 22 decembrie 1989. Era printre cei care se agitau pe culoare şi sala mare a Palatului Administrativ, atunci sediu al judeţenei de partid. S-a pus la dispoziţia revoluţionarilor şi nu am văzut pe nimeni să-l conteste, inclusiv conducători de întreprinderi, alţi ingineri. În fapt, toţi cei care au fost găsiţi la prânz în sediu, au devenit „ostatici ai valului”, a celor care au intrat, fără ca cineva să li se opună. Deşi avusese atâtea funcţii politice se considera, o spunea atunci, că a fost ostracizat de tovarăşa. Era şi el un fel de dizident, cum au apărut atunci, dar în special, imediat după. Să-i spunem că a fost un „tehnocrat”, un specialist în probleme economice şi organizatorice. Şi totuşi, a rămas şi după 1990. Ţin minte că imediat după Anul Nou a fost chemat la Bucureşti, cu propunerea să facă parte din noul Guvern condus de Petre Roman, la Ministerul Economiei. Am fost solicitat de redactorul şef al ziarului local „Clopotul”, (devenit subit „Clopotul poporului”, chiar în noaptea de 22 spre 23 decembrie), adică Gheorghe Jaucă, să redactez un material despre activitatea la Botoşani a lui Boştină. N-a mai fost cazul pentru că la Bucureşti, în „România Liberă”, jurnalistul-dizident Petre Mihai Băcanu, a lansat seria de articoleinterogatoriu: Ce-ai făcut în ultimii 5 ani? Oricum, Constantin Boştină a plecat acasă la Bucureşti. Nu pe post de ministru, ci s-a lansat ca economist, om de afaceri, membru fondator al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri, în Consiliul de Administraţie al Bursei Române de mărfuri, iar mai nou, director general al revistei „Economistul”. Unii botoşăneni, peste mai bine de un an şi-au amintit de el, chiar ar fi vrut să-l invite oficial la inaugurarea liniilor de tramvai din municipiu, care s-au realizat la iniţiativa sa,

65

oraşul fiind printre puţinele din ţară care au introdus în circulaţie „bătrânul tramvai”, mai economic şi nepoluant. Au trecut de atunci aproape trei decenii şi a rămas doar pe unele planşete legarea celor două linii prin strada N.Iorga, ca să se formeze astfel un inel menit să lege principalele cartiere cu Gara şi ce a mai rămas funcţional din zona industrială?! Alt lider, secretar cu probleme de propagandă a fost Lazăr Băciucu. A venit tot în 1996. Nu era un post prea comod, într-o perioadă în care propaganda legată de cuvântul, ideologia partidului şi gândirea „genială a iubitului conducător şi al savantei sale tovarăşe de luptă şi de viaţă” erau prioritare. Totul trebuia să fie vegheat, ţinut sub control. Iar cei care „vorbeau în front”, „dizidenţii”, trebuiau izolaţi. Atunci nu au fost mulţi cei care s-au manifestat deschis. Nu mă refer la cei care spuneau bancuri, multe savuroase, ascultau posturi străine şi făceau comentarii în şoaptă. Ce-i drept, după acel 22 decembrie 1989 – un fel de piatră de hotar în istoria României, dar şi în destinele unora dintre noi, au apărut, ca ciupercile, tot felul de aşa zişi „dizidenţi”, care au suferit! Dar, marea majoritate ce-au făcut? S-au descurcat, au supravieţuit, căci, să nu uităm, cum a făcut propaganda post decembristă, că s-a trăit în socialism dar în beznă şi frig, cu galantare goale, cozi interminabile. Au fost, e drept, în special în ultimii ani ai dictaturii soţilor Ceauşescu, dar uităm accesul la studii, calificări, concediile la munte şi Mare, apartamentele, locurile de muncă garantate... Cititorii vor spune că am fost un nomenclaturist, un profitor al regimului socialist şi de aceea scriu astfel despre acea perioadă... că am fost un lăudător, am vorbit în transmisiile de la Radio Bucureşti şi Iaşi, numai de bine, despre „măreţele realizări din întrecerea socialistă, potrivit indicaţiilor”. Dar, poate cineva să conteste faptul că atunci se muncea, construia, se primeau salarii şi premii, nu şi ajutoare sociale!!

Da, profesorul Petrea Curcă a fost un dizident adevărat. A riscat totul pentru ideile sale. În primul rând locul de muncă pentru el şi soţia sa, care era tot profesor de ştiinţe sociale şi putea să rămână şi dânsa fără catedră. În plus, aveau doi băieţi aflaţi în anii de studii. Regimul, sistemul l-a promovat, dar l-a şi avertizat. Să nu uităm că în 1974 a fost silit să predea doar logica, nu şi ştiinţele social-politice, adică filosofie, economie politică, cunoştinţe social-politice şi socialism ştiinţific. A fost ales, în septembrie 1989 secretar de partid de colegii de la Liceul Pedagogic, deşi se ştia că este un om cu opinii ferme, bine argumentate. Intuia că lumea din jurul României este în schimbare tot mai accelerată. Ideile lui Gorbaciov mişcau istoria, realităţile, odată cu venirea la Kremlin a unui lider nou şi tânăr, care nu a mai prins revoluţia bolşevică şi Marele Război. Nu am fost la curent atunci cu şicanele la care era supus, discuţiile, confruntările cu cei de la Securitate, nici faptul că a fost ales secretar de partid la Pedagogic. Era la început de noiembrie, mai precis pe 4, în acea perioadă dinaintea Congresului al XIVlea al partidului, (care avea să fie şi ultimul). Era o „mobilizare generală”, un „vot unanim” pentru „realegerea tovarăşului”, deşi se mai nutrea speranţa că el va ceda conducerea fiului, Nicuşor, pe care l-a trimis la Sibiu ca prim-secretar, probabil spre a acumula experienţă în conducere. În fapt, în celelalte state socialiste, foştii lideri au fost treptat înlocuiţi cu noi nume. Doar la noi, în România, totul rămânea „pe vechi”, cum spuneau fraţii noştri de peste Prut, la care ne uitam la televiziunea lor, chiar dacă mai mult se vorbea ruseşte, dar şi... moldoveneşte! Am trăit, noi cei din Moldova de dincoace de Prutul-hotar, am aplaudat şi lăcrimat în faţa televizoarelor când s-au votat la Chişinău legile privind limba şi grafia. La noi, totul rămânea „pe vechi”.

66

La Casa de cultură a sindicatelor era convocată o mare adunare, o Conferinţă a secretarilor de partid, a profesorilor de ştiinţe sociale la care se „dezbăteau” documentele care vor fi prezentate la Congresul planificat să înceapă peste mai puţin de trei săptămâni, adică pe 20 noiembrie. În calitatea mea de corespondent al Radiodifuziunii Române trebuia să informez redacţia din Capitală despre tot ce se întâmpla în judeţ. Bun sau rău. Erau şi ştiri, informări de uz intern, cum a fost cea despre cumplitul accident din 29 iulie 1986, când un autobuz supraîncărcat, care venea de la Suceava, cu pelerini de la moaştele Sfântului Ioan cel Nou, din cauza unei explozii la cauciucul din faţă, cauciuc prost reşapat, a intrat perpendicular într-o groapă din lunca râului Siret, murind peste 50 de persoane. Ştirea a ajuns mai întâi la Radio Europa Liberă, dar a fost trimisă şi de mine pe masa şefilor din Redacţie, care n-au primit aprobarea să fie difuzate pe post. Eram în Botoşani doar doi corespondenţi permanenţi salariaţi. Cel al cotidianului „Scânteia”, care era însă salarizat de Judeţeana de partid şi-şi avea biroul în Sediu. Eu eram mai avantajat: am propus la şefii mei din Bucureşti, de unde primeam prin mandat poştal salariu, să am biroul acasă, eu suportând toate cheltuielile, de chirie şi întreţinere, care, la alţi corespondenţi erau plătite de la Centru. Sub pretext că trebuie să telefonez operativ la Bucureşti ştirile, veneam mai din vreme la tot felul de şedinţe plenare spre a afla ştiri, eventual face interviuri, după care plecam. Prietenilor buni le spuneam că am tot felul de „certificate medicale” prin care mi se recomanda să nu pierd timpul în astfel de „evenimente”. Am intrat în sala mare a Casei Sindicatelor care era plină. Se făceau ultimele pregătiri înainte de a începe. Mă interesa, cu prioritate, cine era în prezidiu, în special oaspeţi. Trebuiau să fie în „capul ştirii”.

Profesorul Petrea Curcă a venit direct la mine. Am observat că cei din preajmă se uitau lung la noi. Nu ştiam în acele momente de ce, ce i se întâmplase doar cu câteva zile mai înainte?! Ceilalţi, am înţeles că îl evitau, era deja o persoană cu care trebuia să nu mai ai orice contact, care putea fi interpretat ca un gest de solidarizare. M-am apropiat apoi de doi profesori de filosofie, cu care eram rude, veri după mame, Georgeta Vasiliu şi Corneliu Vasiliu, care mi-au spus pe şoptite că Profesorul a fost scos din învăţământ în urma unei dispute cu o tovarăşă din Minister, căreia i-a cerut explicaţii mai ample despre dialectica dintre democraţie şi centralism. Speriată şi înfuriată, tovarăşa din Minister, Rada Mocanu, a raportat incidentul, îndrăzneala, la Cabinetul 2, iar Tovarăşa a cerut scoaterea sa din învăţământ. Faptul s-a produs chiar în ajun, pe 3 noiembrie 1989, când la Liceul Pedagogic începând cu orele 18, adică după program, toţi salariaţii, adică circa 70 de „oameni ai muncii” instruiţi într-o Adunare generală (nu doar a membrilor de partid), au fost chemaţi să ia atitudine faţă de „ieşirea” Profesorului. Despre acele momente, Profesorul a consemnat peste timp în volumul „Revoluţia la Botoşani”, pagina 165: „Oamenii de la Pedagogic, cu domnul Aniţei în frunte, s-au opus dârz. Cui îi păsa de opoziţia lor. Inchizitorul Băciucu tuna, fulgera şi ameninţa, că are să zdrobească cuibul de reacţionari de la acest liceu. În jurul orei 21, Băciucu mi-a spus să părăsesc liceul” (sublinierile aparţin autorului cărţii). În aceeaşi zi, dar înaintea „Adunării” de la liceu, s-a întrunit şi biroul municipal de partid sub conducerea unuia dintre secretari, Ioan Botoşeneanu, unde a fost destituit din funcţia de secretar al organizaţiei de partid de la liceu, cu motivaţia scrisă: „din dispoziţia conducerii superioare de partid şi de stat... pentru opiniile esprimate în dezbaterea ideologică la care a participat în 1 noiembrie... urmează ca Ministerul învăţământului să ia măsuri pe linie profesională”.

67

A veni şi „măsura” de la Ministerul învăţământului semnată de însuşi ministrul Teoreanu,iar peste doar alte 3 zile, pe 6 noiembrie. Profesorul şi-a amintit că era acelaşi care scria şi semna, „că profesorul Petrea Curcă nu mai poate fi profesor”, i-a acordat cu câţiva ani în urmă titlul de „Profesor Evidenţiat”! Şi totuşi, de ce era agitat Profesorul şi ma abordat precipitat când am apărut în imensa sală a Casei Sindicatelor cu cele 750 de locuri? Avea urgentă nevoie să ajungă la o toaletă şi nu ştia unde se afla în imensa construcție dată în folosinţă cu doar 6 ani înainte! A fost un act involuntar sau calculat de a-l invita, de a-l aduce în faţa colegilor spre a vedea atitudinea acestora faţă de „dizident”?!? Dar Profesorul nu s-a lăsat, nu s-a pocăit. A refuzat oferta făcută de a lucra în continuare (încă nu împlinise 50 de ani) ca bibliotecar la Biblioteca Judeţeană. Mai mult, a depus plângere scrisă la Judecătoria Botoşani pentru desfacere abuzivă a contractului de muncă. Şi a rămas acasă aşteptând să vadă ce se va mai întâmpla. Desigur, atunci, cele întâmplate Profesorului s-au aflat repede prin „telefonul fără fir”, în şoaptă. Acum ar fi ajuns instantaneu pe prima pagină şi în prime time, breaking news!! Deşi „inchizitorul Băciucu” i-a făcut mult rău atunci, Profesorul Curcă nu a fost un om răzbunător când a ajuns el în fruntea Judeţului ca om de decizie. S-a indignat când l-a văzut peste câțiva ani la Ipoteşti, la Memorialul „M.Eminescu”, la braţ cu, atunci ministru al culturii, actorul Ion Caramitru. Dar să nu uităm că Memorialul la dimensiunile de astăzi, are şi meritul lui Lazăr Băciucu. (Am aflat că a murit la Bucureşti în 2010) În 1989 s-a marcat centenarul „trecerii în Eternitate a Poetului Nostru Naţional”. Dacă pe plan Central, la Bucureşti, fiind pe prim plan Congresul, nu i s-a acordat atenţia pe care cu toţii o aşteptam, la Botoşani şi Ipoteşti, a fost cinstit cum se cuvine, chiar fără prezenţa unor ştabi de la C.C. În

schimb, au venit în premieră, oaspeţi dragi de peste Prut: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari, au concertat pe scena teatrului „Mihai Eminescu” soţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Ion Suruceanu şi alţii. Noi le-am luat-o înaintea celor de la Bucureşti. Teatrul „M. Eminescu” intrase în relaţii cu teatrul „Luceafărul” din Chişinău. Au fost spectacole concert în premieră în România, nu în Capitală, ci la Botoşani, datorită unor „nomenclaturişti” de atunci: Lazăr Băciucu, Gh.Jaucă, Ion Ilie, Lucia Olaru Nenati. Înainte de Centenar s-a decis mărirea spaţiului Memorialului, s-a construit Muzeul nou, cu spaţii de cazare (30 de locuri). În acte, cu complicitatea şefilor de la judeţ, s-a scris că e vorba de un spaţiu al cooperaţiei meşteşugăreşti cu locuinţe pentru specialişti!! Iar la Botoşani, pentru cazarea oaspeţilor s-a ridicat acel spaţiu nou hotelier spre strada Unirii, dar care în documentaţie figura drept bloc de locuinţe. Pentru astfel de destinaţii erau ordine clare să nu se dea aprobări. Cu astfel de „mistificări, falsuri în acte publice”, s-au realizat acele investiţii cu care ne mândrim. Dar, nu pot încheia aceste mărturisiri despre acei ani şi nomenclaturişti, fără a aminti despre „dosarul de la Tribunal” al Profesorului. Fireşte că după 22 decembrie el a fost deschis şi arătat. Până atunci nu cred că era cineva dispus, avea curajul să-l pună pe rol?! Dar, când a fost „desecretizat”, (ca să folosesc o expresie acum la modă, iniţial pe el era ca un fel de fitil cu bombă, pericol de explozie, să-l deschizi!?) a apărut o surpriză. Mi-a spus-o chiar Profesorul: lipsea o semnătură, cea a inspectorului general Mihai Matei, cel care timp de peste două decenii a fost la conducerea învăţământului botoşănean, cu mult tact. Se va pensiona, va conduce un timp Organizaţia de Cruce Roşie şi va publica mai multe volume de călătorii. Corneliu Filip membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

68

esfăşurată, vineri, 17 mai 2019, pe o zi frumoasă, parcă anume comandată după mai multe zile anterioare, ploioase şi vijelioase în intemperii de „cod galben”, excursia la Botoşani, făcută la invitaţia Filialei SETIS constituită recent acolo, s-a dovedit pe tot parcursul acestei zile minunate o deosebită manifestare a celor care-şi poartă cu mândrie nedisimulată calitatea de „membru SETIS”, Societatea Absolvenţilor Facultăţii de Electrotehnică de la Iaşi, sub a cărei umbrelă luminoasă a adunat an de an pe toţi acei care au fost „ingineriţi în Lumină” în Dulce Târgu´ Ieşilor, străvechea şi legendara vatră a Istoriei, Ştiinţei, Tehnicii, Culturii şi Spiritualităţii româneşti, acolo unde la 11-14 iulie 1868 s-a aprins în „premieră naţională” Soarele Electric! Drumul cu mini autocarul modern a fost o încântare pentru toţi cei 17 „setişti” care au răspuns cu drag invitaţiei D-lui Prof. dr. ing. Alexandru Sălceanu – preşedintele executiv al SETIS -, oferind privelişti fugare ale itinerarului excursiei şi o bază de discuţii generale despre programul acestei

binevenite iniţiative, ce a fost difuzat fiecărui participant chiar de la urcarea în mijlocul de transport. Nota bene: pe deasupra, a mai fost distribuit şi interesantul album monografic „Botoşani în mileniul trei”, realizat de nimeni altul decât ing. Florin Simion Egner – preşedintele noii filiale botoşănene SETIS. Descinderea în Botoşani s-a făcut în parcarea Liceului „Laurian”, unde ieşenii au fost întâmpinaţi şi salutaţi cu multă căldură chiar de către domnul ing. Egner, ce avea să ne fie ghidul acestei excursii de „înfrăţire”. Primul obiectiv din program avea să fie vizitarea „Casei Memoriale Nicolae Iorga”, acolo unde eruditul istoric şi-a petrecut copilăria şi primii ani ai învăţăturii. Explicaţiile competente ale muzeografului George Arhip, exponatele, piesele şi manuscrisele originale din muzeu, au prezentat un deosebit interes pentru cei care au venit aici pentru prima dată. S-au făcut poze, s-au pus întrebări şi s-au purtat interesante discuţii tematice .

D

Instantanee de la vizitarea „Casei Memoriale Nicolae Iorga”

şi cultural: Casa în care s-a născut Mihai Eminescu, la 20 dec. 1849 (sic!) şi nu 15 ian. 1850, după cum se menţionează în mai toate

Vizitarea Centrului Vechi Istoric al Botoşanilor a prilejuit „trecerea în revistă” a mai multor „repere” de mare interes istoric

69

materialele biografice ale vieţii Poetului, Biserica Uspenia (Adormirea Maicii Domnului), acolo unde a fost botezat Mihai Eminescu. Cristelniţa originală a botezului se află în păstrare la Casa Memorială de la Ipoteşti. Această biserică a fost ctitorită la 1552 de către Elena Despot Doamna, soţia

Domnitorului Petru Rareş. În stânga intrării în Biserica Uspenia se află impunătoarea statuie a Poetului, realizată, de sculptorul Oskar Han, aceasta fiind „singurul monument laic amplasat în curtea unui lăcaş de cult ortodox din România”.

Repere eminesciene în Centrul istoric al Botoşanilor: Casa, Biserica Uspenia, Statuia

Vizita a continuat în Centrul Istoric vechi, unde la tot pasul s-a putut vedea o rodnică

strădanie a edililor botoşăneni de a reda patina şi culoarea clădirilor de altădată.

Renaşte Botoşaniul de odinioară

Piaţa Centrală veche este dominată de monumentalul grup statuar: „Compania de mitraliere maior Ignat în atac”, ca o vie

Simbolicul grup statuar

recunoştinţă adusă eroilor botoşăneni din Primul Război Mondial care s-au jertfit la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, pentru România

70

Mare; Eroul maior Grigore Ignat, căzut la datorie în luptele aprige de lângă Mărăşeşti, fiind strâns legat de Botoşani prin căsătoria sa cu localnica Geta Enăşescu. Vizita ieşenilor, la care s-a mai adăugat şi o familie „setistă” suceveană, a continuat mai departe pe un itinerar de „breaslă energetică”: ELECTROALFA, o unitate de elită a producţiei de echipamente energetice româneşti! La noul „Centru de cercetare şi dezvoltare” al firmei Electroalfa am fost întâmpinaţi cu multă bucurie de chiar patronul „Imperiului Energetic”, ing. Gheorghe Ciubotaru, absolvent al Facultăţii de Electrotehnică de la Iaşi, cel care are marele merit de a fi pornit pe cont propriu de la „zero” şi a ajuns la un „colos” care

performează şi se dezvoltă grandios, pe măsura cerinţelor, fiind una dintre cele mai productive firme energetice româneşti, bine cunoscută şi în străinătate. Succinta prezentare şi vizita făcută în secţiile de cercetare şi producţie ale noului Centru, echipate cu cele mai performante utilaje pentru realizarea, măsurătorile şi omologarea echipamentelor aflate pe fluxul de producţie a impresionat vizitatorii specialişti în domeniul energetic, prin calitatea produselor şi profesionalismul lucrătorilor. Să menţionăm, spre exemplificare, că Electroalfa a echipat în întregime cu echipamente proprii partea de 20 KV a Staţiei de sistem 220/110/20/6 KV FAI de la Iaşi!

Vizită la Electroalfa Botoşani

După atâta „umblet” interesant, interesat şi ostenitor, fiind trecut bine de orele prânzului, iată, a venit şi vremea să poposim la...Popasul Cucorăni”, faimosul „loc de mas” al botoşănenilor, dar şi al vizitatorilor ocazionali de prin alte părţi, veniţi la Botoşani în „ospeţie”. Şi, într-adevăr, ambianţa ospitalieră de aici, bucatele preparate prezentate şi tăria specifică locului

au deschis un apetit pe măsură, antrenând din plin bunadispoziţie a mesenilor înfometaţi. Renumita ciorbă rădăuţeană, delicioasa friptură de batal, cum şi celelalte bucate aveau să confirme „statutul” preferenţial al Cucorănilor. Pozele de grup făcute la sfârşitul „ospăţului” aveau să confirme „saţietatea” tuturor.

71

După masa copioasă de la Cucorăni, excursia se îndreaptă firesc spre „punctul de rezistenţă” al acesteia: „Memorialul Ipoteşti”, aflat nu departe de aici şi care prilejuieşte generos vizitarea „Casei memoriale Mihai Eminescu” , a Bisericuţei familiei Eminovici şi a Mormintelor părinţilor şi ale celor 2 fraţi ai Poetului, înmormântaţi la Ipoteşti, în cimitirul din spatele casei. Păşim firesc cu emoţie în casa care păstrează urmele neşterse şi tăcute ale trecerii

Poetului prin ea. Totul impresionează prin simplitate şi bun gust. Cuvintele muzeografei Ala Sainerico îţi pătrund direct în suflet, trezind amintirile acolo cuibărite încă din vremea şcolii. Iar versurile eminesciene dau năvală în vălmăşagul memoriei afective: „Unde eşti copilărie / cu pădurea ta cu tot?”, „Ce te legeni codrule?”, „Fiind băiet păduri cutreieram”, „Freamăt de codru”... Instantaneele foto luate parcă sunt şi ele pătrunse de fiorul poeziei eminesciene.

La Casa memorială de la Ipoteşti

Pe treptele intrării în casă

Moment poetic eminescian, ad-hoc

72

„Şi te-ai dus dulce minune Şi-a murit iubirea noastră... Floare-albastră, floare-albastră, Totuşi, este trist în lume...

Cu opera-i dumnezeiască Dă seama de-un întreg popor Menit aici să veşnicească: Trecut, Prezent şi Viitor!

Mormântul fraţilor Iorgu şi Nicolae

Şi dacă săvârşim păcatul De a-I rosti un singur vers, Acesta ni-i certificatul De nemurire-n Univers!

Mormântul părinţilor Raluca şi Gheorghe Eminovici

Cu toată „depăşirea” timpului „programat”, o raită la „lacul cu nuferi” eminescian este oricând reconfortantă. Din undele sale vălurite versurile se desprind uşor: „Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă / Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă.// ...// Dar nu vine...Singuratic / În zădar suspin şi sufăr / Lângă lacul cel albastru / Încărcat cu flori de nufăr. Înserarea s-a lăsat pe nesimţite, dar inimile zvâcneau melancolic. Ah, tinereţe...! La Botoşani despărţirea de d-nul Egner, gazda noastră, a fost grea şi prelungă.

La revedere, Botoşaniule, oraş aflat sub oblăduirea prestigioasă şi glorioasă a celor patru personalităţi marcante ale Neamului Românesc: Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Enescu şi Ştefan Luchian! Aşa s-a terminat, târziu în noapte, această „acţiune” SETIS demnă de toată lauda!

Mihai Caba membru fondator al Societății profesorilor și absolvenților Facultății de Electrotehnică din Iași - SETIS

73

Art. 1. Datele de identificare ale membrilor fondatori:……………………………. Art. 2. Lista membrilor Comitetului de inițiativă la înființarea Asociației Academice ,,AUGUST TREBONIU LAURIAN” 1. Alexe Gabriel – scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România 2. Arbune Iulia – medic 3. Balanovici Sergiu – scriitor, doctor în istorie 4. Bălteanu Lucian – scriitor, critic de teatru 5. Chelaru Marcel – jurist 6. Cervatiuc Ștefan - scriitor, istoric 7. Ciobanu Gheorghe – economist 8. Ciulacu Nemțeanu Romeo - medic 9. Coman Cornel – cineast și producător 10. Corduneanu Constantin, academician, prof. univ. la Universitatea Arlington, Dallas 11. Cornaci Mihai – publicist, colecționar 12. Crețu Nicolae, prof. univ Iași, scriitor și critic literar 13. Egner Florin Simion – inginer, autor al unui ciclu de cărți monografice despre Botoșani 14. Filip Corneliu – scriitor, doctor în istorie, absolvent al Liceului Laurian 15. Furtună Cornel – doctor în fizică, licențiat în drept 16. Gaftoneanu Dorel – scriitor, fondator al Fundației culturale Steaua Nordului 17. Grosu Tiberiu Antonel – inginer 18. Horia Zilieru – poet 19. Hreapcă Gheorghe – epigramist 20. Huncă Mihaela – doctorand în matematică 21. Huțu Dănuț – profesor 22. Ichim Aurica – dr. în istorie, restaurator 23. Iftime Ioana – medic 24. Iordache Paul Mircea – redactor-șef Vatra Noastră Românească, absolvent Laurian 25. Lazăr George – scriitor și editor 26. Macaleți Costică – inginer 27. Manolache Ciprian – scriitor 28. Manolache Sergiu – autorul Monografiei comunei Mihai Eminescu 29. Manole Georgică – scriitor, redactor al revistei Luceafărul Botoșani 30. Mardare Sorohan – prof. univ. Iași, fizica solidului 31. Melinte Florentina Cristina – medic 32. Melniciuc Aurel – istoric și arheolog 33. Miron Radu – academician, prof. univ. Iași, matematică 34. Munteanu Corneliu – prof. univ. Iași, mecanică, 35. Nenati Lucia Olaru – eminescolog, doctor în litere, Cetățean de Onoare al mun. Botoșani 36. Olteanu Nicolae Daniel – medic

74

37. Onofrei Ioan – profesor, director Colegiu Laurian 38. Palade Laurențiu - muzicolog 39. Pârvescu Petruț - scriitor, președintele cenaclului Ion Pillat Botoșani 40. Prăjinaru Mihaela – profesor, doctor în științe, director Colegiu Laurian 41. Prodan Dănuț – scriitor, doctor în istorie, editor revista Luceafărul Botoșani 42. Rusu Mircea – prof. univ. Iași, președinte al Asoc, Foștilor Elevi ai Liceului Laurian 43. Schachter Lorin – medic 44. Sorin Stratulat – prof. univ. Iași, medicină 45. Toma Constantin – academician, biolog, absolvent al Liceului Laurian. 46. Traian Apetrei – scriitor și publicist 47. Vasilache Alexandru – scriitor, muzeograf 48. Vasilică Constantin – prof. univ. Dr. Dc. H.c., absolvent al Liceului Laurian 49. Vîntu Vasile – prof. univ., rector al Univ. Ion Ionescu de la Brad Iași 50. Zetu Irina – prof. univ. Iași, medicină. Art. 3. Lista membrilor Asociației Academice ,,AUGUST TREBONIU LAURIAN” 1. Alexandru Zub - academician, Cetățean de Onoare al mun. Botoșani, absolvent Laurian. 2. Adăscăliței Vasile – scriitor și publicist 3. Adrian Covic – prof. univ., prorector al Univ. de Medicină Grigore T. Popa Iași 4. Andrei Gabriel Adrian – scriitor și publicist, preot parohia Roman 5. Baciu Maria – scriitor, fondator cenaclul literar Eminescu Botoșani 6. Bălăucă Artur – matematician, autor de manuale și culegeri de probleme de matematică 7. Băltuță Steliana – etnograf și publicist 8. Bîcu Vasile – scriitor, director Ziarul de Herța – Cernăuți 9. Botezatu Daniel – doctor în istorie 10. Boțu Nicolae – prof. univ. Iași, construcții 11. Caproșu Ioan – prof. univ. Iași, istoric 12. Cârlan Marius – prof. univ., genetică 13. Chelariu Delia – fondator Colegiul de medicină preuniversitar Botoșani 14. Chericheș Coriolan – editor și publicist 15. Cimpoi Mihai – academician, membru al Academiei de Științe a Moldovei, istoric literar. 16. Ciofu Tamara – medic, deputat de Botoșani 17. Ciubotaru, Ion H. – prof. univ. Iași, cercetător științific Academia Română 18. Cristea Dragoș – doctor în litere 19. Dabija Nicolae – membru al Acad. de Științe a Moldovei, membru al Academiei Române 20. Dascălu Daniel – dr. în teologie, profesor univ. la Facultatea de Teologie din Iași 21. Dănăilă Leon – academician, Cetățean de Onoare al municipiului Botoșani 22. Dumistrăcel Stelian – prof univ, Academia Română – Filiala Iași 23. Ilisei Grigore – scriitor 24. Elvira Sorohan – prof. univ. Iași, filolog 25. Federovici Doina – senator de Botoșani 26. Flutur Mugurel – inginer, absolvent al Liceului Laurian 27. Holban Ioan – scriitor, absolvent al Liceului Laurian 28. Grigoraș Viorel – senator de Botoșani 29. Ion Ilie – muzicolog 30. Istrate Ion – editor, fondator Editura Agata Botoșani 31. Ișan Vasile – prof. univ. Iași, științe economice 32. Iurea Dan – inginer, multiplu inventator în domeniul tehnic

75

33. Lungu Dan – scriitor, inițiatorul proiectului Muzeul Comunismului la Botoșani 34. Brehnescu Constantin – regizor, scenarist 35. Manole Gică - scriitor, dr. în istorie 36. Maria Covic – prof. univ Iași, medicină 37. Mircea Covic – prof. univ. Iași, medicină 38. Murariu Dumitru – academician, biolog și antropolog 39. Norina Forna – prof. univ. Iași, medicină 40. Poede George – prof. univ. Iași, Asoc. Română de Relații Internaționale și St. Europene 41. Prelipcean Bujor – prof. univ. Iași, muzicolog 42. Roșu Daniela Cristina – jurist 43. Rusu Ileana – prof. univ. Iași, medicină 44. Rusu Mina – profesor, expert Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice 45. Teletin Ana – publicist, specialist probleme socioculturale etnii 46. Teodor Dima – academician, prof. economie la Institutul Gh. Zane Iași 47. Turtureanu Nicolae – poet, absolvent al Liceului Laurian 48. Vasiliu Lucian – scriitor și editor 49. Zetu Liviu – prof. univ. Iași, medicină 50. Asociația Zona Metropolitană Botoșani, reprezentată prin președinte Portariuc Ovidiu Art. 4.Exprimarea voinţei de asociere şi precizarea scopului propus……………… În conformitate cu Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, în calitate de membri fondatori am constituit ASOCIAȚIA ACADEMICĂ “AUGUST TREBONIU LAURIAN”, persoană juridică, fără scop patrimonial, de drept privat și de utilitate publică………………………………………………………………………………………….. Art. 5. Scopul Asociației…………………………………………………………………….. Asociația Academică ,, AUGUST TREBONIU LAURIAN” are drept scop de a promova proiecte de dezvoltare locală în municipiul Botoșani, în Zona Metropolitană Botoșani și în municipiul Iași, de a promova valorile culturale locale în municipiile Botoșani și Iași și de a sprijini înființarea în municipiul Botoșani a unor extensii, filiale și facultăți ale învățământului universitar de stat. Art. 6. Denumirea Asociaţiei.............................................................................. Asocierea dintre membrii fondatori va purta denumirea de ASOCIAȚIA ACADEMICĂ „AUGUST TREBONIU LAURIAN”..................................................................................... Art. 7. Sediul Asociaţiei……………………………………………………………….. Sediul Asociației este în România, județul Botoșani, municipiul Botoșani, str. Petru Rareș, Nr. 77, cod poștal 710336. Art.8. Durata de funcţionare a Asociaţiei ………………………………………...... ASOCIAȚIA ACADEMICĂ “AUGUST TREBONIU LAURIAN”, se constituie și își desfășoară activitatea precizată în statut pe termen nelimitat.............................. Art. 9. Patrimoniul iniţial al asociaţiei....................................................................... Asociații fondatori constituie, prin aport în numerar, activul patrimoniului Asociației, în valoare 300,00 lei. Suma va fi depusă într-un cont separat, deschis în numele Asociației..............

76

Art. 10. Componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale Asociaţiei…………………………………………………… a) Adunarea Generala este organul de conducere al Asociației fiind formată inițial din totalitatea membrilor fondatori. Atribuțiile Adunării Generale, precum și condițiile primirii ulterioare de noi membri sunt prevăzute în Statutul Asociației. b) Consiliul Director este organul executiv al Asociației și are următoarea componență nominală.......................................................................................................................................... c) Cenzor, ca organ financiar al Asociației, este numită doamna BUHĂIANU ALINA – CLAUDIA………………………………………………………………………………………. Atribuțiile Consiliului Director sunt stabilite prin Statut. Art.11. Persoana împuternicită de către membrii fondatori să desfăşoare procedura de dobândire a personalităţii juridice a Asociației este doamna Roșu Daniela-Cristina, cetățean român, domiciliată în Botoșani. Art. 12. Modificarea sau completarea actului constitutiv se face în formă scrisă și cu îndeplinirea condițiilor legale de formă și fond…………………………………………. Art. 13. Prevederile prezentului act constitutiv se completează cu celelalte dispoziții legale în vigoare……………………………………………………………………………………………. Prezentul act constitutiv a fost redactat într-un număr de 7 (șapte) exemplare originale și atestat la Cabinet Individual Avocat FEODOROV ANDREEA, Baroul Botoșani, astăzi data de 08.08.2016……………………………………………………………………………………….

ț

ț ș

(semnături olografe) 1. Corduneanu Constantin, academician, prof. univ. la Universitatea Arlington, Dallas 2. Rusu Mircea – prof. univ. Iași, Cetățean de Onoare al municipiului Botoșani 3. Egner Florin – ing., autor ”Botoșani în mileniul al III-lea – Istorie, Cultură, Monumente” 4. Manolache Ciprian – scriitor 5. Alexe Gabriel – scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Botoșani 6. Arbune Iulia – medic 7. Balanovici Sergiu – scriitor, doctor în istorie 8. Bălteanu Lucian – scriitor, critic de teatru 9. Chelaru Marcel – jurist 10. Cervatiuc Ștefan - scriitor, istoric 11. Ciobanu Gheorghe – economist

77

12. Ciulacu Nemțeanu Romeo - medic 13. Coman Cornel – cineast și producător 14. Cornaci Mihai – publicist, colecționar 15. Crețu Nicolae, prof. univ. Iași, scriitor și critic literar 16. Filip Corneliu – scriitor, doctor în istorie, absolvent al Liceului Laurian 17. Furtună Cornel – doctor în fizică, licențiat în drept 18. Gaftoneanu Dorel – scriitor și epigramist, fondator al Fundației culturale Steaua Nordului Botoșani 19. Grosu Tiberiu Antonel – inginer 20. Horia Zilieru – poet 21. Hreapcă Gheorghe – epigramist 22. Huncă Mihaela – dr. științe sociale 23. Huțu Dănuț – profesor 24. Ichim Aurica – dr. în istorie, restaurator 25. Iftime Ioana – medic 26. Iordache Paul Mircea – scriitor, redactor al revistei Vatra Noastră Românească, absolvent al Liceului Laurian 27. Lazăr George – scriitor și editor 28. Macaleți Costică – inginer 29. Manolache Sergiu – autorul Monografiei comunei Mihai Eminescu 30. Manole Georgică – scriitor, redactor al revistei Luceafărul Botoșani 31. Mardare Sorohan – prof. univ. Iași, fizica solidului 32. Melinte Florentina Cristina – medic 33. Melniciuc Aurel – istoric și arheolog 34. Miron Radu – academician, prof. univ. Iași, matematică 35. Munteanu Corneliu – prof. univ. Iași, mecanică, 36. Nenati Lucia Olaru – eminescolog, Cetățean de Onoare al municipiului Botoșani 37. Olteanu Nicolae Daniel – medic 38. Onofrei Ioan – profesor, director Colegiu Laurian 39. Palade Laurențiu - muzicolog 40. Pârvescu Petruț - scriitor, președintele cenaclului Ion Pillat Botoșani 41. Prăjinaru Mihaela – profesor, doctor în științe, director Colegiu Laurian 42. Prodan Dănuț – scriitor, doctor în istorie, editor revista Luceafărul Botoșani 43. Schachter Lorin – medic 44. Sorin Stratulat – prof. univ. Iași, medicină 45. Toma Constantin – academician, biolog, absolvent al Liceului Laurian. 46. Traian Apetrei – scriitor și publicist 47. Vasilache Alexandru – scriitor, muzeograf 48. Vasilică Constantin – prof. univ., Cetățean de Onoare al municipiului Botoșani, absolvent al Liceului Laurian 49. Vîntu Vasile – prof. univ., rector al Universității de Științe Agricole și de Medicină Veterinară Ion Ionescu de la Brad Iași 50. Zetu Irina – prof. univ. Iași, medicină 51. Zetu Liviu – prof. univ. Iași, medicină

78