33 0 493KB
Reformele lui Constantin Mavrocordat şi ale lui Alexandru Ipsilanti Generalităţi definitorii Adoptarea soluţiei de către Porta otomană de a impune regimul fanariot în ţările române s-a datorat mai multor cauze: - situaţia rezultatelor de pe frontul confruntărilor otomano-habsburgice, de la sfârşitul sec. XVII şi începutul secolului următor. - cucerirea Ungariei (1683) şi a Transilvaniei (1699) de către habsburgi; - extinderea Rusiei către vest, marcată prin trecerea pentru prima dată a armatei ruse, în 1711, a Nistrului; -eforturilor elitei politice moldo-muntene de a scoate cele două ţări dunărene de sub dominaţia otomană; Una dintre consecinţele instaurării regimului fanariot în ţările române a fost asigurarea şi consolidarea controlului Porţii otomane asupra Ţării Româneşti şi a Moldovei. Acest lucru s-a realizat prin abolirea definitivă, în 1730, a principiului alegerii domnului şi promovarea reformelor, numit şi „secolul reformelor”. Prin aceste reforme s-au urmărit în principal: - stabilitatea contribuabililor, dar şi creşterea numărului acestora, fapt relizat prin uniformizarea obligaţiilor ţăranilor faţă de stăpânii de moşii: - 12 zile de clacă pe an - dijma din produsele cultivate - taxe în bani -exploatarea la maximum a bogăţiilor celor două ţări; -transformarea celor două state într-un avanpost strategic politic, militar şi economic al Imperiului otoman în viitoarele confruntări inevitabile cu Austria şi Rusia. -acordarea domnilor fanarioţi a unor puteri superioare faţă de predecesorii pământeni din secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea;
-neutralizarea elitei politice moldo-munteană, a boierimii, susţinătoare a eforturilor de eliberare de sub suzeranitatea otomană, prin restrângerea privilegiilor şi creşterea dependenţei acesteia de puterea domnească; -preocuparea faţă de ţărănime, principalul contribuabil, prin ocrotirea acesteia faţă de abuzurile autorităţilor şi puternicilor locului, în vederea asigurării achitării dărilor către stat; -aşezarea pe noi baze a raporturilor dintre ţărani şi stăpânii de moşii, reorganizarea instituţiilor administrative şi judecătoreşti. În concluzie domnii fanarioţi, pentru atingerea obiectivelor Porţii otomane, au trebuit să ia o serie de măsuri în toate sferele vieţii social-economice, care s-au constituit în politica de reformă, definitorie pentru secolul al XVIII-lea. Politicile de reforme a regimului fanariot se caracterzează prin aceea că: - ele continuă şi aprofundează încercările de introducere a lor de către domni de dinainte de instaurarea regimului fanariot. Între acestea pomenim reformele fiscale ale lui Antioh Cantemir din 1700 şi ale lui Constantin Brâncoveanu din 1701, care au la bază generalizarea ruptei; de asemenea, se caracterizează prin lipsa de continuitate; - nu toţi domnii fanarioţi au fost promotori ai reformelor, cu excepţia lui Nicolae şi Constantin Mavrocoirdat, Grigore al II-lea Ghica, Alexandru şi Constantin Ipsilanti; alţii, precum Constantin Hangerli sau Mihai Racoviţă au fost figuri şterse, fiind stăpâniţi de un singur gând de a se îmbogăţi rapid pe seama ţării. - Totodată, trebuie să precizăm că succesul şi eficacitatea reformelor au avut de suferit din cauza instabilităţii domniei, a diversităţii şi creşterii continue a obligaţiilor materiale către Poartă şi a sistemului de funcţionare a instituţiilor de bază ale Imperiului otoman.
Reformele lui Constantin Mavrocordat Constantin Mavrocordat, mare om de cultură şi cu o bogată experienţă politică, este fiul inauguratorului domniilor fanariote în Moldova (1711) şi Ţara Românească (1716). El deţine cea mai lungă domnie între fanarioţi: 16 ani în Ţara Românească şi cinci în Moldova. Domnia lui se caracterizează printr-o politică coerentă de guvernare, autoritate, larg orizont de informare, prin contactul permanent cu cele mai noi curente de gândire, precum şi prin fidelitate faţă de Poarta otomană. Începutul reformelor sale îl constituie marele hrisov din 7 februarie 1741, elaborat ca urmare a consecinţelor războiului ruso-austro-turc din anii 1735- 1739 şi a realipirii Olteniei la Ţara Românească, conform păcii de la Belgrad (1739), care impuneau măsuri de refacere a potenţialului demo-fiscal al ţării, de reunificare a instituţiilor şi a regulilor fiscale, agrare etc. În consecinţă hrisovul din 7 fenruarie 1741 cuprinde măsuri privitoate la fiscalitate, administraţie şi justiţie. În domeniul fiscalităţii, Constantin Mavrocordat, pentru a îmbunătăţi situaţia contribuabililor şi a revigora economia, a desfiinţat văcăritul şi pogonăritul, două din cele mai detestate dări, reintroducând sistemul dării unice, achitat în patru „sferturi”. De asemenea, a acordat scutire de dăjdii mănăstirilor şi clerului, iar descedenţii marilor (veliţilor) boieri au beneficiat de scutirea totală de obligaţii fiscale. Pentru a curma abuzurile dregătorilor, Constantin Mavrocordat a numit boieri ispravnici la toate judeţele pentru a judeca pricinile locuitorilor şi a veghea ca aparatul fiscal să nu împovăreze pe contribuabili. De asemena, a introdus salarizarea dregătorilor şi slujbaşilor, pas însemnat pe calea modernizării aparatului de stat şi a desfiinţat închisorile de pe lângă protopopiile de judeţ, care viza afirmarea autorităţii statului. Pentru larga cunoaştere, în opinia publică internaţională, a măsurilor înscrise în hrisovul pomenit, Constantin Mavrocordat l-a publicat, sub titlul de „Constituţie” într-un cunoscut periodic francez „Mercure de France”. Rupta sau ruptoarea, constituind principiul de bază al reformei sale fiscale, se prezenta ca o înţelegere încheiată între visterie şi un grup de contribuabili, prin care se stabilea cuantumul dării ce urma să fie plătită la termene de achitare.
Prin acestă măsură fiscală: -se elimina instabilitatea dărilor; - se instaura solidaritatea fiscală în limitele satului; -se introducea evidenţa riguroasă a contribuabililor; -se restrângea considerabil diversele categorii de privilegiaţi fiscali, cu excepţia boierilor, mănăstirilor şi a clerului; sub presiune apar scutelnicii (ex. posluşnicii); -se impunea creşterea dependenţei elitei politice moldomuntene de puterea domnească; drept consecinţă a fost crearea a două categorii de boieri: în Moldova s-au delimitat boierii de treapta întâi, în care intrau de la marele logofăt la treti logofăt, de mazili; iar în Ţara Românească s-au delimitat veliţii (marii boieri), împreună cu neamurile (urmaşii) lor, de boierii mici (mazilii). Cei din categoria întâia beneficiau de scutirea totală de dări, iar cei din a doua erau obligaţi la o dare personală, dar erau scutiţi de alte contribuţii, precum: vinăriciul, dijmăritul etc. În domeniul social măsurile privesc sfera relaţiilor agrare şi se urmărea: -limitarea autorităţii senioriale exercitată de boieri şi egumeni asupra ţăranilor dependenţi; -uniformizarea regimului de obligaţii faţă de stăpânii de domenii (laici şi ecleziastici), pentru stabilitatea ţăranilor şi împiedicarea acestora de a se deplasa de pe o moşie pe alta în speranţa unor obligaţii suportabile; -promovarea categoriei ţăranilor liberi din punct de vedere juridic; până la reformă pe domeniile boierilor şi mănăstirilor existau două categorii de ţărani: dependenţi (rumâni în Ţara Românească şi vecini în Moldova) aflaţi sub regimul muncii nereglementate, obligaţi să execute oricând şi orice poruncă a stăpânului; şi ţăranii liberi din punct de vedere juridic, dar fără pâmânt, care prin înţelegere cu stăpânul de moşie primeau un lot în folosinţă în schimbul prestării unor munci (zile de clacă), produse şi bani;
aceştia din urmă, oameni cu învoială, erau trecuţi de stăpânii de moşii în rândul ţăranilor dependenţi. În Ţara Românească reforma socială s-au realizat în trei etape: -într-o primă etapă s-a procedat, printr-un aşezământ din 26 octombrie 1745, la introducerea de scutiri de dări pe termen limitat de şase luni pentru cei fugiţi de pe moşii, după care aceştia intrau sub regimul ruptoarei; -în a doua etapă, într-o adunare a clerului şi boierilor, din 1 martie 1746, domnul a decis ca orice rumân fugit, care se înpoia în ţară, să devină liber; -în cea de a treia etapă, Constantin Mavrocordat în marea adunare a clerului şi boierilor, din 5 august 1746, a hotărât condamnarea canonică a rumâniei, în care un creştin nu poate ţine în robie pe fratele său, ceea ce echivala cu desfiinţarea ei. Ca urmare, rumânii au fost asimilaţi oamenilor liberi cu învoială şi au intrat sub regimul celor 12 zile de clacă, stabilite prin două aşezăminte ale lui Mavrocordat din anii 1744-1745. În Moldova abolirea veciniei a întâmpinat o rezistenţă mult mai puternică decât în Ţara Românească. Adunarea clerului şi a boierimii din 6 aprilie 1749 a mentinut vecinia, dar taranii erau obligaţi să presteze un număr de 24 zile de clacă, dublu decât a oamenilor liberi, care prestau numai 12 zile clacă pe an. Datorită stărilor conflictuale între cele două categorii de ţărani, Grigore Ghica s-a văzut nevoit a da un aşezământ, la 1 ianuarie 1766, prin care stabilea pentru toţi 12 zile de clacă şi norma de muncă zilnică pe fiecare ţăran, numită nart, care nu putea fi executată într-o singură zi. În domeniul administrativ şi judecătoresc reformele sunt în strânsă legătură cu cele fiscale şi a relaţiilor agrare. Pentru transpunerea în viaţă a concepţiei despre stat ca monarhie centralizatoare, Constantin Mavrocordat a stabilit la nivelul judeţelor câte doi ispravnici, ca reprezentanţi ai puterii la nivel local, împuterniciţi cu largi atribuţii administrative şi judecătoreşti, în vederea aplicării stricte a deciziilor domneşti.
Justiţia trebuia, în concepţia lui Constantin Mavrocordat, percepută de ţărani ca o instituţie care îl apără împotriva abuzurilor sau nedreptăţilor de tot felul, ca instituţie care îi face dreptate şi îi poate cere dreptate până la domn. Astfel, fiecare reşedinţă de judeţ sau ţinut a devenit un centru al împărţirii dreptăţii, iar divanul domnesc a devenit o instanţă de apel. De asemenea, a căutat să modernizeze şi procedurile prin obligativitatea redactării hotărârilor judecătoreşti în dublu exemplar şi înscrierea lor în condici, pentru a se înlătura posibilitatea de înlocuire a acestora.
Reformele lui Alexandru Ipsilanti Reformele lui Alexandru Ipsilanti au la bază aceleaşi cauze ca şi cele ale lui Constantin Mavrocordat, adică consecinţele războiului ruso-turc din anii 1768-1774, încheiat prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), adică de a repune în funcţiune aparatul de stat şi a-şi asigura cooperarea boierimii, câştigată tot mai mult de programul emancipării de sub dominaţia Porţii otomane. În politica fiscală, urmând principiul de bază al reformei lui Constantin Mavrocordat dar într-o formă nouă, a introdus în locul sferturilor sporite numeric, patru termene, numite sămi, iar ultima dintre acestea „sama dărilor” trebuia să acopere haraciul. Această reformă avea ca obiectiv stoparea despopulării ţării şi a creşterii numărului de contribuabili. În politica justiţiei a promovat o serie de aşezăminte („hrisoave”), care au stat la baza elaborării primului cod de legi al regimului fanariot, numit Pravilniceasca Condică, redactată în limbile română şi greacă şi promulgată în 1780. Acest cod de legi constituie o sinteză între dreptul bizantin şi dreptul consuetudinar („obiceiul pământului”), îmbogăţit prin experienţa instanţelor de judecată din acea vreme. O contribuţie importantă a lui Alexandru Ipsilanti, deschis spre inovaţii şi inspirat de reformele promovate de „despoţii luminaţi”ai vremii (Frederic al II-lea, Maria Tereza etc.), a constat în reorganizarea structurilor judiciare, prin care a introdus pentru prima dată separarea litigiilor în civile, comerciale şi penale. În acest sens a înfiinţat trei „departamenturi” pentru judecarea pricinilor civile şi comerciale, iar pentru cele penale a creat departamentul de „cremenalion”.
Hotărârile acestor departamente puteau fi rejudecate la o instanţă de apel, în timp ce divanul domnesc devenea instanţa supremă în stat. Totodată era suprimată tortura, iar corpul judecătoresc era salarizat. În politica administrativă Alexandru Ipsilanti a adus corecturi la reforma lui Constantin Mavrocordat, stabilind că vătafii de plai şi zapcii de plasă să fie numiţi direct de către domn şi nu de către isparvnici, pentru a curma abuzurile în promovarea acestor slujbe. În politica raporturilor agrare a fixat claca prin Pravilniceasca Condică la 12 zile pe an, care se stabileau printr-o înţelegere între ţărani şi stăpânii de moşii. În afara clăcii, ţăranii trebuiau să mai plătească dijma din produse, în care se stabilea ca dijma din porumb să fie de patru baniţe de grăunţe la pogon, adică 22 ocale, faţă de 36 sau 52 câte se obişnuia până atunci, precum şi taxele obişnuite pentru oi şi porci. Pe lângă acestea stăpânul moşiei era îndreptăţit să aibă dreptul exclusiv de a-şi vinde vinul şi rachiul. În domeniul economic Alexandru Ipsilanti a desemnat opt boieri însărcinaţi cu supravegherea asupra desfăşurării în bune condiţii a activităţii meşteşugurilor şi comerţului, prin crearea unei bresle a negustorilor străini, a căror doleanţe sau litigii erau soluţionate de un staroste şi un judecător. Reformele introduse de către domnii fanarioţi constituie o variantă românească a „despotismului luminat”, caracteristic Europei secolului al XVIII-lea; este tentativa monarhilor europeni de a renova structurile societăţii şi ale statului în vederea adaptării lor la trecerea spre epoca capitalismului. Dacă suveranii europeni au activat prin politica de reforme în interesul propriului stat, în care ţăranul era privit nu numai ca un contribuabil, ci şi ca soldat, domnii fanarioţi au pus politica de reforme în slujba Porţii otomane, în care contribuabilul, ţăranul, trebuia să contribuie la acoperirea nu numai a cheltuielilor pentru nevoile ţării, dar şi a obligaţiilor către Poarta otomană şi a nevoilor ei.
BIBLIOGRAFIE: - * * * Istoria românilor. Vol. VI. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711 – 1821). Coordonatori: dr. Paul Cernovodeanu, membru de onoare al Academiei Române, prof. univ. dr. Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române. Secretar ştiinţific: Constantin Bălan, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 500 - 512. - Ibidem, capitolele: Bibliografie, p. 523 – 526 (facultativ), în sensul alegerii lucrărilor care vi se par interesante sau vă completează informaţiile, deja indicate, din Tratatul privind istoria românilor.