Referat Geografie - Hazardurile [PDF]

Zitiervorschau

1.

Caracterizarea de ansamblu a hazardurilor naturale

1.1. Noțiuni introductive Hazarduri naturale sînt manifestări extreme ale unor fenomene naturale, precum cutremurele, furtunile, inundaţiile, alunecările de teren, secetele etc., care au o influenţă directă asupra vieţii fiecărei persoane, asupra societăţii şi a mediului înconjurător, în ansamblu. Hazardele naturale reprezintă o formă de interacţiune dintre om şi mediul înconjurător, în cadrul căruia sunt depăşite anumite praguri de adaptare a societăţii. Pentru producerea lor este necesară prezenţa societăţii omeneşti. Dacă o avalanşă se produce în Antarctica, aceasta este un fenomen natural obişnuit, însă dacă acelaşi fenomen este înregistrat în Munţii Carpaţi, spre exemplu, unde este afectată o localitate sau o şosea, sîntem martorii unui hazard natural. Hazardele antropice sunt fenomene potenţial dăunătoare societăţii, declanşate de activităţile umane. Aceste fenomene sunt legate de dezvoltarea tehnologiilor moderne, de activităţile agricole, de amenajare a teritoriului, de transporturi şi de conflictele militare. Atunci cînd hazardurile produc distrugeri de mare amploare şi pierderi de vieţi omeneşti, ele sînt denumite dezastre sau catastrofe naturale. Prin catastrofă se poate înţelege un eveniment tragic, de mari proporţii, cu urmări dezastruoase. De multe ori în literatura de specialitate între termenii catastrofă – dezastru – calamitate se pune semn de egalitate. Datele cu privire la tipul şi numărul hazardurilor, numărul de victime şi a populaţiei care a suferit în urma lor precum şi dauna suportată se înregistrează la Federaţia Internaţională a Societăţii Crucii Roşii şi Semilunii Roşii. Informaţia privind hazardurile, care au consecinţe considerabile şi corespund anumitor criterii (10 şi mai multe jertfe umane; nu mai puţin de 100 de oameni care au suferit; cererea ajutorului internaţional; declararea situaţiei excepţionale în ţară ) se fixează de către Centrul pentru Epidemiologia Dezastrelor al Universităţii Catolice din Louvain, (Belgia). Sistemul EM-DAT (OFDA/CRED International Disaster Database), constituit la nivelul ONU pentru inventarierea şi monitorizarea tuturor pagubelor produse de dezastrele naturale pe glob, integrează în baza sa internaţională de date numai rapoartele referitoare la dezastrele cu adevărat majore ale naturii, provocate de secetă, inundaţii, cicloni tropicali şi cutremure de pămînt. 1.2. Clasificarea hazardelor naturale Hazardurile naturale pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii: geneza, durata de manifestare, modul de manifestare, suprafaţa afectată, pagubele produse, gradul de potenţialitate de a produce pagube, sau gradul de vulnerabilitate etc. Una din cele mai argumentate clasificări a hazardelor este clasificarea genetică a acestora, adică după factorul predominant, care cauzează apariţia calamităţii date (Mihailescu 2004). Astfel, după origine pot fi deosebite următoarele clase mari de calamităţi: I. Naturale. II. Artificiale. Cele naturale la rândul său pot fi divizate în următoarele grupe de calamităţi ori anomalii: - anomalii meteorologice (secete, îngheţuri, uragane etc.); - anomalii hidrice (inundaţii, viituri mari etc.); - anomalii tectonice (fracturi, falii etc.); - anomalii gravitaţionale (alunecări de teren, surpături, torente de noroi, avalanşe de zăpadă etc.); - anomalii biologice (epidemii, epizootii, epifitii, invazii etc.); - anomalii endogene (seisme, erupţii vulcanice, gheizere etc.); Calamităţile artificiale includ: - anomalii de provenienţă antropică (războaie, incendii, explozii atomice, intoxicări etc.); - anomaliile de provenienţă mixtă. Desigur, cea mai mare grupă de hazarde naturale o reprezintă anomaliile meteorologice. În funcţie de geneză, hazardele naturale se mai diferenţiază în:

hazarde endogene, a căror acţiune este generată de energia provenită din interiorul planetei, în această categorie fiind incluse cutremurele şi erupţiile vulcanice; hazarde exogene, generate de factorii climatici, hidrologici, biologici etc., de unde categoriile : hazarde climatice, hazarde hidrologice, hazarde geomorfologice, hazarde oceanografice, hazarde biologice, hazarde biofizice şi hazarde astrofizice. După durata de manifestare se deosebesc: - hazarde rapide – seismele, tornadele, viiturile; - hazarde lente – secetele, ridicarea nivelului Oceanului Planetar. După arealul afectat: - hazarde globale sistemice – tendinţa de încălzire a climei, tendinţa de ridicare a nivelului Oceanului Planetar, reducerea stratului de ozon; - hazarde globale cu efecte regionale – deşertificarea şi eroziunea solului; - hazarde regionale – ciclonii, furtunile extratropicale, poluarea apei, a aerului şi a solului; - hazarde locale şi punctuale – alunecările, procesele de formare a ravenelor, erupţiile vulcanice, seismele. După modul de manifestare: - cu caracter violent – cutremure, vulcani, taifunuri; - cu caracter progresiv – furtuni locale însoţite de grindină etc, perturbaţii ale circulaţiei atmosferice regionale ori locale (cicloni mediteraneeni cu evoluţie retrogradă); - cu caracter lent – fenomene de uscăciune, fenomene de secetă, ceţuri de radiaţie şi evaporaţie. După pagubele produse (după diverse surse citate de Bogdan, Niculescu, 1999): - victime umane – cel puţin 100 morţi, cel puţin 100 răniţi; - pagube aduse economiei – cel puţin 1mil. dolari SUA; - victime umane – cel puţin 200 morţi ; - pagube aduse economiei – cel puţin 16,2 mil. dolari SUA. După suprafaţa ocupată, durata activă, frecvenţa, principalele efecte (Chardon, 1990, citat de Bogdan, Niculescu, 1999): - gigacatastrofă – explozii vulcanice; - megacatastrofă – mari seisme, erupţii vulcanice, secete tropicale; - mezocatastrofă – erupţii vulcanice mai mici, seisme cu intensitate mai mică, valuri de frig, oraje, tornade; - catastrofă – mici seisme, tornade, ploi excepţionale; 2. HAZARDURI GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE Hazardurile geologice sunt generate de dinamica internă a Terrei. Acestea se manifesta în timp scurt, cu intensitate sporită, cu eliberarea unei mari cantităţi de energie, generînd mişcări bruşte ale scoarţei terestre, cu deplasări de materie din adîncul Pămîntului la suprafaţă, cu un impact puternic asupra mediului natural şi aşezărilor umane. Dintre acestea fac parte seismele şi procesele vulcanice. Hazardurile geomorfologice cuprind o gamă variată de procese, cum sunt alunecările de teren, curgerile de noroi, prăbuşirile, eroziunea în suprafaţă şi ravenarea, care produc mari pagube materiale şi uneori victime. Aceste procese determină o degradare accentuată a versanţilor, distrugerea stratului fertil de sol şi transformarea unor suprafeţe mari în terenuri neproductive sau slab productive. 2.1 HAZARDURI SEISMICE Cutremurile de pămînt care afectează la diferite intervale de timp scoarţa terestră fac parte din categoria celor mai înspăimîntătoare şi îngrozitoare fenomene naturale, producînd şi unele dintre cele mai mari dezastre. Sunt cunoscute cutremure care au produs în cîteva clipe mari pagube materiale şi colosale sacrificii de vieţi omeneşti. Numai în perioada 1970-1980 cutremurile au

provocat moartea a cca. 450000 de oameni, au produs pagube materiale de peste 19miliarde dolari. De aceea, oamenii de ştiinţă studiază cauzele, natura şi puterea de distrugere a cutremurilor în scopul de a aduce date şi informaţii sigure pentru construirea clădirilor cu stabilitate mărită, edificiilor rezistente la cutremure, precum şi pentru a reduce pagubele pricinuite omenirii. Cutremurile de pămînt reprezintă mişcări de scurtă durată cauzate de un şoc puternic, venit din interiorul Pămîntului şi care se transmite rocilor „elastice” prin oscilaţii de unde. Acestea mai sunt numite mişcări seismice (seismos din gr.- cutremur, zguduitură). În Grecia Antică, cutremurile erau considerate ca fiind manifestări ale unor curenţi de aer subterani sau a unor focuri care ardeau adînc în interiorul Pămîntului. Efectele cutremurilor asupra populaţiei, aşezărilor umane, construcţiilor, mediului înconjurător sunt rezultatul dinamicii scoarţei terestre şi, implicit, a elementelor ce definesc un cutremur dintre care menţionăm: Focarul cutremurului sau hipocentrul - locul unde se produce şocul iniţial. Localizarea hipocentrului se indică prin adîncimea punctului în kilometri. După adîncimea focarelor sunt defirenţiate cutremure superficiale sau normale, cu adîncimea 60 - 70 km şi frecvenţa circa 70%; intermediare sau mijlocii cu adîncimea 70 - 300 km, frecvenţa - 25%; de adîncime sau profunde cu adîncimea 300 -700km, frecvenţa - 5%. Epicentru l - punctul de la suprafaţa Pămîntului proiectat deasupra focarului. Poziţia acestor puncte sunt date de coordonatele geografice (latitudinea şi longitudinea geografică). Undele seismice - reprezintă vibraţiile produse de energia mecanică declanşată în hipocentru şi se transmite în toate direcţiile în jurul acestuia. Timpul de origine - arată momentul iniţierii cutremurului în hipocentru. Durata cutremurului - intervalul de timp, măsurat în secunde, în care se produc şi se transmit undele seismice. Energia seismului - evaluarea lucrului mecanic produs datorită fracturării sau schimbării volumului din scoarţa terestră. Ţinîndu-se cont de cauzele care le provoacă cutremurile aparţin la cîteva tipuri, între care:  Cutremure tectonice revin categoriei cu cea mai mare frecvenţă (90%). Au hipocentre profunde sau intermediare şi sunt cele mai puternice. Ele sunt datorate deplasărilor de materie din scoarţa terestră condiţionate de dinamica plăcilor litosferice şi mişcările actuale ale scoarţei terestre. Scoarţa terestră este formată din plăci litosferice mobile. La hotarele dintre plăci au loc deplasări divergente ( în lungul crestelor dorsalelor medio-oceanice); convergente (în zonele de subducţie, în lungul unui plan înclinat - planul Benioff); de translaţie (de-a lungul faliilor transformante).  Cutremure vulcanice preced, însoţesc sau urmează erupţiile vulcanice. Aceste cutremure au o participare mult mai redusă, circa 7% şi o arie de acţiune mică 10-30 km în jurul aparatului vulcanic. De exemplu, erupţia vulcanului Krakatau (din anul 1883) a determinat mişcări seismice puternice.  Cutremure de prăbuşire sunt cele mai puţin frecvente (circa 3%) au un teritoriu de acţiune restrîns, cu caracter local. Astfel de cutremure sunt generate de prăbuşirea tavanului din peşteri, grote, saline părăsite din zonele carstice sau de prăbuşiri de stînci din regiunile muntoase. Un exemplu îl constituie seismul carstic din iulie 1963, care a provocat pagube oraşului Skopje. Cutremure submarine. Există cutremure al căror hipocentru se plasează pe fundul oceanelor şi mărilor, numite cutremure submarine. Ulterior seismul se transmite în mediul marin, în care undele se propagă cu viteze foarte mari. Cutremurile submarine provoacă valuri uriaşe, numite valuri seismice sau tsunami (tsu ═ port şi nami ═ val, în japoneză). În Europa sunt numite maremoto. Valurile seismice ating viteze de pînă la 800 km/oră. În largul oceanului sunt relativ vizibile, în schimb, spre zona litorală, înălţimea poate atinge 10-20-30 m. Cînd valurile se apropie de ţărm, marea iniţial se retrage, apoi ele invadează ţărmul, pătrunzînd destul de departe în uscat şi provocînd adevărate dezastre. Cele mai frecvente tsunami apar în sud-vestul Oceanului Pacific, fiind provocate de puternica seismicitate din insulele Noile Hebride, Noua Zeelandă, Tongo, Solomon, Noua Guinee. Reguli pentru un comportament adecvat în familie, în casă, pe stradă. Înainte de cutremur:

 Discuţiile ţinute cu privire la cutremure şi la impactul acestora să fie calme; nu se vor relata situaţii tragice din timpul unor cutremure anterioare;  Fiecare membru al familiei să cunoască locurile unde se pot aduna ca să se protejeze (grindă de rezistenţă, toc de uşă solid, masă rezistentă etc...)  Se recomandă a se stabili un loc cunoscut de toţi membrii familiei în care se vor afla: o trusă pentru primul ajutor; o lanternă, o rezervă de apă potabilă şi de alimente conservate.  Toţi membrii familiei să cunoască locul şi modul de întrerupere a robinetelor de alimentare cu apă , gaze, precum şi locul tabloului electric pentru a fi acţionate imediat;  Fiecare trebuie să cunoască tehnica acordării primului ajutor medical. În timpul cutremurului:  Cel mai important lucru este să nu intraţi în panică, să păstraţi calmul, să-i liniştiţi pe ceilalţi, să protejaţi copiii, bătrînii, femeile.  Dacă sunteţi în locuinţă, birou, clasă, rămîneţi acolo, nu fujiţi pe scări, evitaţi utilizarea liftului, deschideţi uşa să nu se blocheze;  Închideţi sursele de foc; nu utilizaţi chibriturile, lumînările;  Adăpostiţi-vă sub un toc de uşă, o grindă, o masă rezistentă cu faţa în jos şi cu palmele împreunate pe cap;  Staţi departe de geamuri, de mobilierile suprapuse.  Deschideţi aparatul de radio şi lăsaţi-l să funcţioneze;  Deplasaţi-vă numai după încetarea seismului, cu calm şi nu luaţi cu dumneavoastră lucruri inutile;  Dacă vă aflaţi la teatru, cinematograf, magazin, păstraţi-vă calmul, nu vă repeziţi spre ieşire, deoarece toate persoanele vor avea aceeaşi intenţie şi îmbulzeala poate provoca mai multe victime decît şocul seismic;  Dacă vă aflaţi în afara clădirilor, depărtaţi-vă de acestea spre terenuri neconstruite, locuri deschise. Păstraţi distanţa pînă la stîlpii de liniile electrice sau telegraf. Nu atingeţi firele electrice.  Dacă vă aflaţi într-un autoturism în mişcare, opriţi într-un loc deschis şi rămîneţi în interiorul acestuia pînă la încetarea cutremurului. După cutremur:  Nu părăsiţi imediat clădirea, aşteptaţi verificarea prealabilă a siguranţei ieşirilor;  Verificaţi dacă în apropiere se află cineva care are nevoie de ajutor şi acordaţi primul ajutor.  Controlaţi şi închideţi instalaţiile de gaz, apă, electricitate. Nu aprindeţi chibrituri, lumînări pentru a evita exploziile;  Nu folosiţi telefonul, decît în situaţia în care solicitaţi ajutor(salvare, pompieri) spre a evita blocarea circuitelor;  Nu folosiţi apa din reţeaua de alimentare decît după ce autorităţile au avizat acest lucru;  În cazul în care aţi fost blocat sub dărâmături, încercaţi să daţi semnale prin bătăi la intervale regulate în ţăvi; grinzi etc...;  După cutremur nu alergaţi pe străzi, răspundeţi la apelurile de ajutor. Nu daţi crezare zvonurilor.  Informaţi-vă doar prin intermediul radioului, televiziunii, presei de prestigiu.  În cazul în care sunteţi sinistraţi, respectaţi regulile de comportare stabilite, regulile de igienă personală şi colectivă pentru a evita apariţia unor epidemii. 2.2. HAZARDURI VULCANICE DE RISC Aspecte generale. Dintre toate marile fenomene ale naturii, vulcanii au impresionat în chipul cel mai viu imaginaţia omului încă din cele mai vechi timpuri. În mitologia antică vulcanii sunt reprezentaţi ca lăcaşul unor zei. Oamenii din antichitate privind vulcanul ETNA, credeau că craterul său era portalul împărăţiei lui Pluton (zeul abisurilor terestre la greci) iar în lăcaşul vulcanului –zeul Vulcan (zeul Focului) la romani îşi aşezase făurăria din care aruncă scîntei cînd ciocănea strălucitoare fulgere ale lui Jupiter.

În adîncul Pămîntului se află o substanţă / materie în stare de topitură, incandescentă cu o compoziţie specifică numită – magmă ( termenul magmă este de origine greacă, în traducere - aluat). Din punct de vedere chimic, magma este o topitură de silicaţi în amestec de gaze volatile şi vapori de apă. Se apreciază că magma se formează la aîncimi de 100-120 km în astenosferă. Supusă la presiuni mari, magma suportă deplasări în diferite direcţii. Migrînd către suprafaţa pămîntului străpunge scoarţa terestră în punctele ei de minimă rezistenţă sau mai slabe, provocînd erupţii vulcanice. Ajunsă la suprafaţă, magma pierde substanţele volatile (gaze, vapori de apă), transformîndu-se în lavă. Unele lave, au un conţinut de SiO2 mai mic de (cca 45%), sunt fluide, sărace în gaze, foarte fierbinţi (cu temperaturi de 10000-11000 C) şi sunt numite lave bazice (sau bazaltice). Alte lave conţin mult SiO 2, cca 70-80%, sunt vîscoase, bogate în gaze, au temperaturi de cca 6000-8000 C şi sunt numite lave acide. Fluiditatea lavelor influienţează modul de erupţie, precum şi aspectul reliefului vulcanic rezultat. În funcţie de modul în care sunt expluzate lavele la suprafaţă scoarţei se disting erupţii: - centrale, produse prin perforarea (străpungerea) scoarţei terestre, iar emisia lavelor se face printr-un canal (coş) central sau cîteva canale secundare. - liniare, produse pe falii sau fracturi în lungul cărora lava iese la suprafaţă. - areale, sau în suprafaţă –produse printr-o reţea de crăpături, falii, fracturi răspîndite pe o arie imensă, lava este bazică. Un vulcan reprezintă un aparat natural, prin care topitura magmatică din adîncul Pămîntului este expluzată la suprafaţa scoarţei terestre. Aparatul vulcanic are forma clasică a unui vulcan. Aparatul vulcanic este constituit din:  Vatra sau cuptorul vulcanului – reprezintă zona cu magmă din interiorul Pămîntului care alimentează vulcanul.  Coşul sau hornul vulcanului - este canalul prin care are loc ascensiunea topiturii magmatice şi alimentarea vulcanului.  Conul vulcanic - este format din materialul rezultat în urma activităţii vulcanice. Are forma caracteristică de con cu dimensiuni foarte variate în funcţie de tipul erupţiei.  Craterul - adîncitură, adeseori sub formă de pîlnie, situată în vîrful conului vulcanic, craterile variază ca dimensiuni. Erupţiile vulcanice aduc la suprafaţa Pămîntului produse care pot fi separate în trei grupe mari: 1. emanaţii gazoase; 2. produse vulcanice lichide; 3. produse vulcanice solide. În funcţie de modul de manifestare a erupţiei, precum şi a succesiunii fazelor erupţiei se deosebesc: vulcani efzivi cu erupţii liniştite şi vulcani explozivi cu erupţii violente care la rîndul lor regrupează mai multe tipuri. Vulcanii cu erupţii liniştite se caracterizează prin curgeri de lave bazice foarte fluide, sărace în gaze şi produse solide. Acestei grupe îi aparţin: Tipul Islandic - cu emisii de lavă foarte fluidă care se revarsă de-a lungul unor crăpături, fisuri sau falii (fig.) este cunoscută erupţia din 1783, în lungul fisurii Laky (Islanda) cu lungimea de 25 km. Emanaţia de lave s-a desfăşurat în decurs de 7 luni, din care 5 luni de o intensă activitate, ocupînd o suprafaţă de cca 900 km2, grosimea medie a stratului de lavă – 30 m. Tipul Hawaiian - cu revărsări în cantităţi mari de lave bazice, fluide, lipsite de gaze şi cenuşă. În acest caz erupţia vulcanului este centrală. În vîrful conului se formează un crater de dimensiuni mari numit calderă în care se acumuleată lava formînd adevărate „lacuri incandescente”. Lava revărsîndu-se peste pereţii craterului formează pe pantele conului veritabile cascade. Conul vulcanic are pante line (50-100), cu extindere pe o suprafaţă mare. Asemenea vulcani poartă denumirea de „vulcani scut”. Exemple tipice sunt vulcanii Mauna Loa, Kilauea din arhipelagul Hawaii.Erupţii liniştite au şi vulcanii din insulele Azore, Ascension, Sf. Elena. Vulcanii cu erupţiile explozive se caracterizează prin lave acide, vîscoase, cu un conţinut bogat de gaze, ce determină agresivitatea lor. Din această categorie de vulcani fac parte: Tipul Strombolian - erupe încă cu o lavă bazică, fluidă, dar care conţine multe gaze, ce condiţionează o erupţie violentă. Ca prototip a servit vulcanul Stromboli (din insulele Lipari - Italia),

în conul căruia se deschid patru „guri” eruptive, prin care ritmic se ridică schije de foc din clocotul de lavă incandescentă. Vulcanul Stromboli pulsează continuu, fiind asemănat cu un far al Mediteranei. Tipul Vulcanian sau Vezuvian - reuneşte vulcani cu lavă acidă, vîscoasă, bogată în gaze. Adeseori lava se consolidează în coşul aparatului vulcanic şi formează un dop, blocînd asfel emisiile de gaze. La erupţia următoare masa dopului este sfărîmată şi sub formă de cenuşă şi este aruncată în aer. Erupţiile sunt violente, iar coloana de gaze în amestec cu cenuşă vulcanică se ridică pînă la 3000-4000 m înălţime.În regim asemănător îl au vulcanii Vezuviu, Etna, Paricutin (Mexic). Erupţia vulcanului Vezuviu din anul 79 d.Hr. 24 august, a început prin emisia unei coloane înaltă de gaze, cenuşă şi alte produse vulcanice care depunîndu-se au acoperit cu un strat gros de cenuşă vulcanică oraşele din apropiere Pompei, Herculaneum şi Stabie. Apoi cantitatea mare de precipitaţii atmosferice a determinat transformarea produselor vulcanice sub formă de noroi vulcanic. În prezent aceste localităţi sunt muzee arheologice, mărturiea catastrofei Vezuviului. Răspîndirea geografică a vulcanilor activi pe Terra este neuniformă de la o regiune la alta. Mai importante sunt următoarele zone vulcanice.  Zona intrapacifică fiind cunoscută şi sub numire „Centură sau Cercul de Foc al Pacificului”. Această zonă începe în partea de vest a oceanului din peninsula Kamceatka, continuă spre sud prin insulele Kurile, Japonia, Filipine, Noua Guinee, Noua Zeelandă. Pe coasta estică a Pacificului lanţul de vulcani începe din insulele Aleutine, trece prin peninsula Alaska, vestul Americii de Nord, America Centrală, Anzii Americii de Sud. Acestei zone îi revin peste 60%, din totalul vulcanilor şi în cea mai mare parte sunt situaţi în zonele de subducţie unde o placă litosferică se scufundă sub cea alăturată.  Zona atlantică – partea centrală a Oceanului Atlantic, în lungul zonei de rift (insulele Ian Mayen, Islanda, insulele Azore, Canare, Tristan da Cunha, Ascension), arhipelagul Antilele Mici.  Zona mediteraniană sau zona alpină care este amplasată în regiunea munţilor tineri: Alpi, Apenini. Aici aparţin vulcanii din Italia, din Marea Tireniană, Marea Egee, Orientul Apropiat.  Zona din Africa Orientală de Est- Marele Rift African (vulcanii Kilimandjaro, Kenya).  Zona din Oceanul Indian- vulcani activi din insulele Comore, Reunion, Arhipelagul Kerguelen. 2.3 HAZARDURILE CARE AFECTEAZĂ VERSANŢII 2.3.1 DEPLASĂRILE ÎN MASĂ. Aspecte generale. Procesele de deplasare a unor mase de roci mobile sau a unor pachete de roci dislocate de pe versanţi sub acţiunea gravitaţiei, fără contribuţia directă a altor agenţi de transport ca apa curgătoare, gheaţa sau vîntul sunt cunoscute sub denumirea de deplasări în masă. Deplasările în masă a rocilor din cadrul versanţilor sunt favorizate de o serie de factori, dintre care menţionăm: - înclinarea mai accentuată a versanţilor; - coerenţa mai slabă a rocilor, (gradul de coeziune a rocilor); - circulaţia apelor subterane; - gradul de acoperire cu vegetaţie; - şocurile seismice; - zguduirile sau vibraţiile datorită vehiculelor rutiere foarte grele, exploziilor din mine etc... Ţinîndu-se cont de complexitatea mecanismelor deplasării, procesele de deplasare a maselor de roci pe versanţi pot fi diferenţiate în următoarele tipuri: - deplasări uscate, care se efectuează prin mecanisme mecanice fără implicarea în mod direct a apei, dintre care fac parte: rostogoliri, prăbuşiri, surpări, tasarea; - deplasări umede, ca : alunecări de teren, curgeri noroioase.

2.3.2 AVALANŞELE Aspecte generale. Avalanşele reprezintă deplasări bruşte ale maselor de zăpadă şi gheaţă care alunecă sau se rostogolesc pe versanţii abrupţi ai munţilor. Avalanşele pot antrena în trecerea lor material detritic, de dimensiuni diferite ca bolovani, blocuri de rocă. Ca şi în cazul altor tipuri de deplasări gravitaţionale, avalanşele sunt favorizate de o serie de condiţii, factori potenţiali şi factori declanşatori. Factorii potenţiali reprezintă acumularea zăpezii, structura straturilor de zăpadă (prăfoasă, grăunţoasă, compactă); rezistenţa păturii de zăpadă. Factorii declanşatori sunt acei care conduc dezechilibrarea maselor de zăpadă: vîntul, trepidaţiile antropice produse de autovehicule, de împuşcături, modificarea conformaţiei versantului pentru construirea şoselelor sau a altor edificii, cutremurile. În funcţie de particularităţile stratului de zăpadă afectat, există mai multe tipuri de avalanşe:  Avalanşe uscate - se produc atunci cînd masa de zăpadă este afînată, făinoasă, fără coeziune, la scurt timp după căderea ei. Se deplasează cu viteze mari (200 km/h), sunt periculoase nu numai prin efectul greutăţii zăpezii, dar şi prin presiunea aerului cu efectul unui uragan, prin aerosolii foarte periculoşi pentru oameni, formaţi din amestecul zăpezii cu aerul.  Avalanşe umede - se produc în masa de zăpadă îmbibată cu apă prin încălzire. Se deplasează în lungul culoarelor de avalanşă cu viteze de 30...80 km/h, exercită presiuni mari asupra obiectelor întîlnite în cale, distrugîndu-le.  Avalanşe în plăci - se produc atunci cînd în masa de zăpadă se formează o crustă superficială îngheţată. Datorită vîntului stratul superficial îngheţat şi cel mijlociu desprinse şi antrenate în mişcare. Stratul bazal de zăpadă acţionează ca un lubrifiant, determinînd deplasarea 2.3.3 EROZIUNEA ÎN SUPRAFAŢĂ ŞI RAVENAREA Aspecte generale. Apa provenită din precipitaţii, din topirea zăpezii şi a gheţarilor are o pondere importantă în degradarea suprafeţelor înclinate ale terenurilor. Acţiunea hidrodinamică a apei pe versanţi este un proces complex care se produce în mai multe ipostaze (stadii) şi care poartă numele de pluviodenudare, eroziune în suprafaţă, ravenaţie (eroziune de adîncime, liniară, torenţială). Pluviodenudarea. Se produce prin impactul picăturilor de ploaie cu suprafaţa terenului. Sub acţiunea de izbire-împroşcare ale picăturilor de ploaie are loc desfacerea agregatelor de sol, împrăştierea lor înjur şi crearea unor mici alveole. La suprafaţa solului, supus acestei acţiuni evolutive, se formează un strat afînat care la uscare devine prăfos şi poate fi uşor spulberat de vînt sau evacuat prin spălare. Eroziunea în suprafaţă. În timpul ploilor torenţiale, în urma căderii unor cantităţi suficiente de precipitaţii, apa se acumulează sub formă de pînză (peliculă) care prin scurgere difuză antrenează cu sine şi particule de sol. Ca rezultat este generată eroziunea în suprafaţă (superficială) a solului. Eroziunea în suprafaţă produce o subţiere a profilului de sol, o scădere a fertilităţii acestuia, provocînd mari pagube economice. Eroziune de adîncime. Evoluînd în timp, scurgerea peliculară, în suprafaţă se concentrează în suvoaie de şiroire, torenţi care modelează versanţii prin eroziune de adîncime. Principalele forme de relief rezultate prin eroziune de adîncime, după dimensiuni şi stadiul de evoluţie, sunt: rigola, ogaşul şi ravena. 3. HAZARDURI CLIMATICE 3.1. Generalităţi Din toţi factorii de mediu, clima are cel mai important rol. Ea constituie principalul factor energetic modificator al scoarţei terestre care determină dinamica reliefului şi evoluţia landşafturilor geografice, fiind principalul factor ecologic care stă la baza repartiţiei pe Terra a lumii vegetale şi animale, precum şi a aşezărilor umane. Clima este principala sursă de energie indispensabilă vieţii, iar în ultimul timp ea devine şi o sursă de energie regenerabilă (solară, eoliană, termală etc.).

În toate modurile ei de manifestare, clima este nu doar o sursă de diferite energii vitale, ci şi un factor de risc enorm care condiţionează apariţia altor energii, deseori cu efect distrugător, provocînd enorme pagube materiale şi numeroase pierderi umane. Hazardurile climatice cuprind un spectru larg de fenomene, atît după geneza lor, cît şi după alte criterii: modul de manifestare; variaţia în timp şi spaţiu; modul de declanşare şi evoluţie. 3.2. Ciclonii tropicali Aspecte generale. Ciclonii tropicali reprezintă furtuni violente sub formă de vârtejuri uriaşe cu diametrul de pînă la 400 km şi mai mult, formate pe oceane, în zona intertropicală, având viteze ale vîntului de peste 120 km/h. Acestea poartă denumiri diferite de la o regiune la alta: ”uragan” în Oceanul Atlantic, ”taifun” în Oceanul Pacific şi ”ciclon tropical” în Oceanul Indian şi în lungul coastelor Australiei. Puterea de distrugere a ciclonilor este determinată de viteza vînturilor, care poate să ajungă la peste 250 km/h, de ploile torenţiale şi valurile uriaşe. Vitezele ciclonilor tropicali sînt înregistrate cu ajutorul sateliţilor, care permit şi precizarea traseelor urmate. În funcţie de viteza vîntului, ciclonii tropicali sînt clasificaţi în 5 categorii Clasificarea ciclonilor tropicali conform scării Saffir-Simpson. Ordin de mărime 1. slab 2. moderat 3. puternic 4. foarte puternic 5. catastrofal

Viteza vîntului (km/h) 118 -153 154 - 177 178 - 209 210 - 249 peste 250

Înălţimea valului (m) 1,2 - 1,6 1,7 - 2,5 2,6 - 3,8 3,9 -5,5 > 5,5

Sistemul circular care alcătuieşte un ciclon poate să aibă un diametru cuprins între 500 şi 1000 km şi este divizat în trei părţi: - partea centrală, numit ”ochiul ciclonului”, are un diametru de 5 – 50 km şi este caracterizată prin vînturi slabe şi cer parţial senin; - coroana principală, cu un diametru de pînă la 200 km, este partea cea mai dinamică, aici se înregistrează vînturi violente şi ploi abundente, care pot să depăşească 1000 mm în 24 de ore; - coroana exterioară, cu o lăţime de 100 – 200 km şi chiar mai mult, reprezintă momentul în care încep să se înregistreze mişcările circulare ale aerului care tind să se intensifice spre interior unde este coroana principală. 3.3. Tornadele Aspecte generale. Tornadele sînt furtuni violente, de dimensiuni reduse cu caracter turbionar ce se produc pe continente între 20 şi 60 latitudine nordică şi sudică. Tornada are aspectul unei coloane înguste de aer care se roteşte cu mare viteză sau al unei pîlnii întoarse, fiind formată din nori cumulonimbus şi praf care îi conferă o culoare cenuşie. Viteza vîntului este cuprinsă între 60 şi 300 - 400 km/h. În situaţii excepţionale au fost înregistrate, cu ajutorul unor măsurători din satelit, viteze ale vîntului de 500 km/h care au avut efecte devastatoare. Diametrul spiralei unei tornade este cuprins între cîteva zeci şi cîteva sute de metri, uneori însă înregistrîndu-se şi tornade de dimensiuni mult mai mari (pînă la 200 – 300 km). Fenomenele similare cu tornadele care se produc deasupra oceanelor poartă numele de trombe, masa de aer în rotaţie fiind încărcată cu picături de apă aspirate de curenţii turbionari ascendenţi. Violenţa şi forţa distructivă a trombei sunt, de regulă, mai reduse decît cele ale tornadei. În cadrul tornadelor, mişcarea de rotire a aerului se produce în sensul acelor de ceasornic în emisfera sudică şi în sens invers în emisfera nordică. Pentru formarea tornadelor şi trombelor sînt necesare următoarele condiţii favorizante: prezenţa deasupra unei regiuni restrînse a unor straturi de aer cu mari diferenţe termice, de umezeală

şi de circulaţie a aerului, apariţia din această cauză a unor puternice mişcări termoconvective însoţite de condensări extrem de active la toate nivelurile şi convergenţa aerului în apropierea suprafeţei terestre. Cele mai numeroase tornade se formează în partea centrală a SUA şi în Australia. Tornadele se pot produce şi în Japonia, China, Bangladesh, partea asiatică a Federaţiei Ruse, în Africa de Sud, în numeroase ţări europene şi lucru destul de neaşteptat, în Bermude şi Fiji. Perioada cea mai favorabilă pentru producerea tornadelor în SUA este primăvara, cînd masele de aer maritim dinspre golful Mexic pătrund pe continentul nord-american. Tornadele pot lua naştere la orice oră din zi sau noapte, dar sînt mai frecvente după – amiază, cînd temperatura suprafeţei terestre are valori maxime. Ele se nasc la înălţimi între 1 şi 2 km deasupra suprafeţei terestre în intervalele de timp cald ţi umed cu condiţii de mare instabilitate atmosferică, specifice liniilor de averse însoţite de oraje violente Pentru evaluarea vitezelor şi distrugerilor provocate de tornade în SUA, cît şi în alte ţări se utilizează scara Fujita, care are o gradaţie de la 0 la 5 Evaluarea vitezelor şi distrugerilor provocate de tornade conform scării Fijita Categoria tornadelor F-0 F -1 F -2 F -3 F -4 F -5

Viteza vîntului km/oră pînă la 116 117-180 181-253 254-332 333-419 420 şi mai mult

Distrugeri Uşoare Moderate Considerabile Severe Devastatoare Incredibile

3.4. Furtunile extratropicale Aspecte generale. Furtunile extratropicale sînt hazarde majore şi produc pagube materiale mari, deoarece afectează areale cu mari densităţi de populaţie şi numeroase obiective economice din zona temperată. Cele mai puternice furtuni se formează la contactul dintre masele de aer polar şi cel tropical, caracterizate prin contraste termice puternice. Aceste furtuni însoţesc depresiunile barice ciclonale care se deplasează de la vest la est şi ocupă suprafeţe uriaşe de sute de mii de kilometri pătraţi, fiind caracteristice regiunilor din zona temperată. Unele furtuni declanşate în timpul verii au un caracter local şi se produc datorită supraîncălzirii aerului şi ridicării lui în stratele mai înalte şi reci ale atmosferei, unde vaporii de apă condensează şi dau ploi abundente. 3.5. Ploile torenţiale Aspecte generale. Încălzirea inegală a suprafeţei terestre şi dinamica foarte activă a aerului umed tropical peste teritoriul Moldovei din perioada caldă a anului fac ca în acest timp din an, ploile să capete adesea caracter torenţial, devenind un risc climatic pentru mediul înconjurător şi pentru economia naţională. Ploile torenţiale (aversele de ploaie) se caracterizează prin cantitate mare de apă căzută întrun timp foarte scurt, fapt care implică o intensitate mare şi deci pot avea grave consecinţe asupra eroziunii şi spălării solului de substanţele nutritive, ca şi asupra modelării versanţilor prin procese accelerate de eroziune, adesea determinînd o gamă largă de procese de versant, distrugînd păşunile şi culturile agricole. Aversele de ploaie sînt însoţite aproape întotdeauna de descărcări electrice, iar uneori şi de vijelii şi căderi de grindină. Parametrii caracteristici ploilor torenţiale care cad pe teritoriul Moldovei (intensitate, durată, cantitate) variază teritorial dependent de altitudine, forma de relief, ca şi de alte condiţii locale şi de timp. Intensitatea ploilor torenţiale reprezintă caracteristica principală a acestora, determinînd

volumul scurgerii de viituri. Intensitatea medie a ploilor torenţiale scade treptat cu altitudinea, deoarece cu înălţimea creşte umezeala aerului. Cît priveşte durata ploilor torenţiale, s-a constat un raport invers între intensitatea şi durata aversei. Cu cît intensitatea este mai mare, durata este mai mică şi invers. Efectul distrugător al ploilor torenţiale abundente se datorează duratei, intensităţii şi cantităţii de apă căzută, dar acest efect este amplificat de numeroase alte caracteristici ale suprafeţei active cum sînt: panta, substratul litologic, lipsa vegetaţiei, momentul din an cînd se produce aversa etc. 3.6. Orajele Aspecte generale. Fulgerele şi tunetele sunt cunoscute împreună sub denumirea de oraje şi reprezintă manifestări luminoase şi sonore ale unor descărcări electrice în atmosferă. Acestea sunt cele mai rapide hazarde naturale, impactul lor fiind imposibil de a fi prevenit. În atmosfera terestră se produc circa 20 de milioane de fulgere anual, adică 50.000 pe zi, cele mai numeroase fiind înregistrate în regiunile tropicale, indiferent de sezon. În zona temperată, fulgerele se produc frecvent vara, dar se pot înregistra în timpul primăverii, toamnei şi chiar iarna. Fulgerele se formează datorită diferenţelor de potenţial electric din atmosferă, în timpul furtunilor caracterizate printr-o turbulenţă accentuată a aerului. Norii cumulonimbus sunt cei mai favorabili pentru electrizarea accentuată a aerului, însoţită de descărcări electrice. Partea superioară a acestor nori, alcătuită din cristale de gheaţă, se încarcă pozitiv în timp ce în partea inferioară, unde predomină picături mici de apă, se formează o sarcină negativă la care se adaugă o porţiune de la baza norului, între norii alăturaţi sau între aceştia şi suprafaţa pămîntului se formează cîmpuri electrice intense care determină apariţia descărcărilor electrice cu o putere de milioane de waţi. Stadiul iniţial al unui fulger cuprinde o descărcare electrică cu energie negativă transportată dinspre nor spre pămînt. Descărcarea următoare, cu sarcini pozitive, se produce în cîteva fracţiuni de secundă şi este îndreptată dinspre pămînt spre nor. Descărcarea electrică dintre nor şi suprafaţa terestră, încărcată pozitiv, poartă numele de trăsnet şi reprezintă un fenomen extrem de periculos pentru om, producînd victime şi pagube materiale. Fulgerele care se produc în atmosferă prezintă forme diferite, în funcţie de care sînt împărţite în trei categorii distincte. Fulgerul liniar – se prezintă sub forma unor benzi strălucitoare de lumină alb - albăstruie, simple sau ramificate, care şerpuiesc între doi nori sau între un nor şi suprafaţa terestră. El este compus dintr-un cana de descărcare de 5 – 6 cm în diametru, din care pornesc ramurile secundare, în general mai subţiri. Lungimea lui variază între 2 şi 20 km. De regulă reprezintă o succesiune de descărcări electrice produse la intervale mici de cîteva milionimi de secundă. Fulgerul sferic sau globular – are forma unor sfere sau globuri incandescente, de culoare galben-roşiatică, avînd diametre de la cîţiva centimetri pînă la cîteva zeci de centimetri. Viteza lui de coborîre către suprafaţa terestră este moderată sau mică, din care cauză poate fi observat pe un interval de timp mai lung. Uneori pătrunde în interiorul diferitelor edificii (prin crăpături, coşuri etc.) pe care le părăseşte fără zgomot. Cel mai adesea însă, el produce explozii puternice ca urmare a expansiunii bruşte a gazelor comprimate în globul de foc. Fulgerul globular apare foarte rar, mai ales în urma descărcărilor electrice de mare amploare. Fulgerul în formă de mărgele sau boabe reprezintă o formă de tranziţie între fulgerul liniar şi cel globular. Fulgerul plat sau difuz este o descărcare electrică în interiorul norului. De regulă, aceasta este orientată în sus, astfel că întreaga parte superioară a norului se iluminează difuz, fără a se putea distinge un canal bine exprimat. Tunetul este efectul sonor (bubuitul) al descărcărilor electrice din atmosferă. El se produce prin propagarea undelor sonore apărute în canalul de descărcare al fulgerului, ca urmare a creşterii bruşte înregistrate de presiune, sub influenţa creşterii temperaturii. Tunetul poate fi perceput ca un zgomot violent asurzitor, de scurtă durată, cînd descărcarea are loc aproape de observator, sau ca un huruit surd ori bubuit prelung cu creşteri şi slăbiri ale intensităţii, cînd descărcarea se produce departe de observator.

În regiunile de cîmpie, durata lui depăşeşte rareori 30 – 40 de secunde, pe cînd la munte poate fi mai îndelungat. 3.7. Stratul de zăpadă şi ninsorile abundente Aspecte generale. Pentru formarea stratului de zăpadă sînt necesare trei condiţii: temperaturi negative în aer şi sol; ninsori în cantitate suficientă; calm atmosferic. De cele mai multe ori, stratul de zăpadă nu se formează la prima ninsoare, chiar dacă predomină calmul atmosferic, deoarece primele ninsori se caracterizează prin cantităţi reduse de precipitaţii şi temperaturi în jurul valorii de 0°C, care nu favorizează acumularea zăpezii De aceea, stratul de zăpadă se produce, de regulă mai tîrziu, adică atunci cînd se creează condiţii optime de formare. Cauzele genetice care determină apariţia stratului de zăpadă sunt de ordin dinamic, consecinţă a circulaţiei generale a atmosferei în interacţiune cu particularităţile suprafeţei active care influenţează caracterul depunerii. Pentru formarea stratului de zăpadă sunt necesare ninsorile. Ele sunt consecinţa interacţiunii dintre masele de aer rece polar şi arctic (general de anticiclonii groenlandezi, scandinavi, mai frecvent, anticiclonul est-european şi mai puţin frecvent, cel siberian) şi cu aerul cald tropical (generat, în special de ciclonii europeni cu evoluţie normală şi retrogradă). Cînd produsul ninsorii a fost suficient de mare, se formează stratul de zăpadă, a cărui repartiţie teritorială variază în funcţie de particularităţile suprafeţei active ca şi de vînt care influenţează caracterul depunerii. Acesta va prezenta discontinuităţi, cu atît mai numeroase cu cît suprafaţa activă este mai neomogenă şi vîntul mai tare. În regiunile de munte şi deluroase, cu fragmentare mare, altitudini variate, cu numeroase depresiuni şi culoare de vale, versanţi cu diferite expoziţii şi grade de acoperire cu vegetaţie, stratul de zăpadă, deşi se depune foarte neuniform, se caracterizează prin grosimi mari, mai ales în formele negative de relief, în timp ce, în cîmpie, din cauza absenţei obstacolelor, acesta este mai subţire şi spulberat de vînt. Principalii parametri care caracterizează stratul de zăpadă sînt: data medie a primului strat de zăpadă; data medie a ultimului strat de zăpadă; durata medie posibilă a stratului de zăpadă; cel mai timpuriu strat de zăpadă; cel mai tîrziu strat de zăpadă; durata maximă posibilă a stratului de zăpadă; data medie de apariţie a stratului de zăpadă stabil; data medie de dispariţie a stratului de zăpadă stabil; durata medie a stratului stabil de zăpadă. Stratul de zăpadă stabil este stratul care se menţine pe sol fără întreruperi, a cărui durată este cuprinsă între data medie de apariţie de la începutul sezonului rece şi data medie de dispariţie de la sfîrşitul sezonului rece al acestuia. 3.8. Viscolele Aspecte generale. Viscolul este un fenomen meteorologic deosebit de complex, la producerea căruia contribuie două elemente mai importante: viteza vîntului şi cantitatea de zăpadă căzută. Aşadar, viscolul se defineşte ca un transport de zăpadă deasupra suprafeţei active provocat de vînt suficient de puternic şi turbulent, însoţit sau nu de ninsoare. În condiţii de viscol, vizibilitatea scade simţitor, zăpada este puternic răscolită şi foarte greu se poate aprecia dacă este vorba numai de o simplă spulberare a zăpezii deja căzută, sau de spulberarea concomitentă, atît a zăpezii pe sol, cît şi acelei care cade în timpul viscolului. În raport cu complexitatea fenomenului, se pot deosebi mai multe tipuri de viscole: viscol general, viscol cu ninsoare, viscol cu transport de zăpadă la sol, viscol cu zăpadă în altitudine. Viscolul general este fenomenul cel mai complex care include toate elementele: ninsoare, vînt tare, spulberarea şi transportul zăpezii atît la sol cît şi în altitudine: uneori nu se poate distinge dacă are loc ninsoarea sau este spulberată numai zăpada de pe sol. Viscolul cu ninsoare este fenomenul în timpul căruia sunt asociate ninsoarea cu viteza mare a vîntului.

Viscolul cu transport de zăpadă la sol este fenomenul în care vîntul bate tare, spulberînd zăpada de pe sol, fără să ningă în timpul lui. Viscolul cu transport de zăpadă în altitudine este fenomenul în care vîntul este atît de puternic încît zăpada este spulberată la altitudini mari. 3.9. Fenomenele de uscăciune, secetă şi suhovei Aspecte generale. Uscăciunea şi secetă pot fi considerate cele mai complexe fenomene climatice, deoarece la declanşarea lor participă mai mulţi factori şi anume: precipitaţiile atmosferice, rezerva de apă din sol accesibilă plantei, umezeala şi temperatura aerului, evapotranspiraţia, viteza vîntului etc., aceştia fiind principalii parametri climatici care definesc starea timpului uscat sau secetos La aceştia se mai adaugă şi alţi factori care definesc caracteristicile suprafeţei active ( trăsăturile reliefului, solului, adîncimea pînzei freatice, gradul de acoperire cu vegetaţie etc.), factori care definesc particularităţile fiziologice ale plantei (cum sunt soiul şi faza de vegetaţie, gradul de rezistenţă la uscăciune), ca şi factori care evidenţiază influenţa antropică asupra mediului (starea terenului şi agrotehnica folosită care pot facilita epuizarea apei din sol). Ca fenomene meteorologice complexe uscăciunea şi seceta se caracterizează, în general, prin absenţa precipitaţiilor, ca şi prin creşterea evapotranspiraţiei potenţiale. Suhoveiurile de diferiţi cercetători sînt tratate diferit din punct de vedere a condiţiilor de formare a lor în timp. Alpatiev (Alpatiev, 1955) precaută suhoveiul ca un caz particular al secetei, complicat de vînt. Această definiţie nu poate fi considerată ca raţională, deoarece seceta, în primul rînd, este o perioadă de lungă durată fără ploi, iar suhoveiul un timp determinat de un vînt puternic şi uscat (Bucinschii, 1976). Seceta şi suhoveiul sunt două noţiuni diferite. Nu întotdeauna seceta este urmată de suhovei, iar fenomenul de suhovei se poate manifesta şi fără de secetă. In general, majoritatea specialiştilor sunt de acord că suhoveiul este un vînt uscat, dogoritor, care determină sporirea evapotranspiraţiei, pierderea flexibilităţii şi, în ultimul rînd, condiţionează unele disfuncţii ale organelor vegetale. 3.10. Deşertificarea Aspecte generale. Deşertificarea este un hazard complex, de degradare a terenurilor în zonele aride, semiaride şi subumed-uscate datorită schimbărilor climatice şi activităţilor umane. Deşertificarea este procesul prin care ecosistemele regiunilor semiaride î-şi pierd aptitudinea de a se regenera, lăsând locul deşerturilor veritabile. În ultimele decenii, ea sa accelerat şi a căpătat o mare extensiune reducând dramatic spaţiul vital al populaţiilor nomade şi ridicând noi obstacole în calea dezvoltării economice şi sociale a ţărilor afectate. Principalele fenomene care pun în evidenţă deşertificarea sînt: - reducerea rezervelor de apă în sol, în pânza freatică şi în reţeaua hidrografică datorită, în primul rînd, reducerii cantităţii de precipitaţii; - modificarea treptată a terenurilor şi păşunatul excesiv care distrug covorul vegetal; - distrugerea solului prin eroziune în suprafaţă, deflaţie, formarea unor cruste, aridizare, salinizare şi alcanizare; - cultivarea excesivă şi epuizarea solului; - defrişarea plantaţiilor de arburi şi arbuşti care menţin stratele superioare ale solului; - irigaţia cu utilizarea unui drenaj incorect care conduce la salinizarea solurilor; - transformarea dunelor de nisip fixate în dune mobile şi înaintarea acestora. Procesul actual de deşertificare este de natură natural-antropogenă şi de aceea poate fi constituit din două componente. Cauzele de ordin natural (climatic) cuprind încălzirea climei şi intensificarea vînturilor, acestea din urmă mărind evaporarea şi uscarea plantelor, reducerea cantităţilor de precipitaţii, modificarea regimului acestora.

3.11. Furtunile de praf Aspecte generale. Furtunile de praf sînt perturbaţii atmosferice însoţite de vînturi puternice care antrenează cantităţi mari de pulberi în atmosferă, micşorînd vizibilitatea la mai puţin de 1000 m. Aceste fenomene se produc mai ales în deşerturi, în stepe, în semideşerturi şi au efecte nocive asupra activităţilor umane. La periferia deşerturilor se declanşează frecvente furtuni de praf datorite existenţei unor cantităţi mari de sedimente fine, aceste procese de spulberare şi de transport a pulberilor fiind intensificate de suprapăşunat şi de agricultura intinerantă. În Sahara, care este cel mai mare furnizor de pulberi pentru atmosfera terestră, aceste furtuni sînt cunoscute sub numele de ”haboob”, fiind temute de populaţia din Senegal, Libia, Maroc şi Algeria. Uneori, furtunile de praf din nordul Saharei traversează Marea Mediterană ajungînd şi în sudul ţării noastre. În aceste situaţii, bate un vînt uscat şi fierbinte încărcat cu praf, uneori de culoare roşiatică. Cele mai numeroase furtuni de praf se înregistrează în pustiul Tarim din China, unde sînt în medie 100 – 170 de zile anual cu astfel de fenomene. În Câmpia Mesopotamiei, furtunile de praf se extind pe 500 – 800 km şi pun în mişcare aluviunile fine transportate de rîurile Tigru şi Eufrat. Volumul pierderilor materiale provocate de furtunile de praf este determinat nu numai de frecvenţa, durata, intensitatea, dar şi de mărimea teritoriului deasupra căruia ele se înregistrează. Determinarea arealului cu furtună de praf este greu de făcut, deoarece acesta este un fenomen deosebit de migrator. 3.12. Îngheţul şi bruma Aspecte generale. Îngheţul şi bruma sînt fenomene meteorologice legate de scăderea temperaturii sub 00C în aer şi la suprafaţa solului. Prin îngheţ se înţelege coborîrea temperaturii stratului de aer de lîngă sol sub 0°C, în perioada caldă a anului (perioada de vegetaţie a culturilor). După cauzele care le determină, îngheţurile sînt de trei tipuri., îngheţuri advective, îngheţuri de radiaţie şi îngheţuri mixte. Îngheţurile advective sînt determinate de invaziile de aer rece polar, a cărui temperatură este sub 1°C şi nu depăşeşte această limită nici în cursul zilei. Ele cuprind de regulă teritorii mari şi sînt semnalate mai ales în prima jumătate a primăverii, menţinîndu-se de la 1 pînă la 2-3 zile. Îngheţurile de radiaţie(radiative) se formează în nopţile senine şi liniştite sau cu slabe adieri ale aerului, determinate de pierderea intensă a căldurii de către suprafaţa solului prin radiaţii. Intensitatea şi durata acestor îngheţuri depinde în foarte mare măsură de forma reliefului, de starea suprafeţei solului, de umiditatea solului, a aerului şi de alte condiţii locale. Îngheţurile de radiaţie se produc de regulă noaptea avînd maximum de intensitate înainte de răsăritul Soarelui. Îngheţurile mixte (advectiv-radiative) se formează în urma invaziilor maselor de aer rece a căror temperatură continuă să scadă în cursul nopţii, prin efecte de radiaţii. În aceste condiţii temperatura poate coborî noaptea °C pînă la -4°C şi chiar -6°C. În cursul zilei temperatura poate ajunge la 10°C, 15°C sau 20°C. Bruma este fenomenul meteorologic care se caracterizează prin formarea unui strat subţire de gheaţă lucioasă, cu aspect cristalin, deseori sub formă de solzi, ace de gheaţă, pene, evantai, pe suprafaţa solului şi pe obiectele aflate în apropierea acestuia. Pentru producerea brumei sunt necesare mai multe condiţii şi anume: temperaturi sub 0°C; timp senin şi liniştit, sau vînt slab sub 2 m/s; umezeala relativă a aerului mai mare de 80%; condiţii locale avantajoase (văi umede, depresiuni, versanţi expuşi advecţiei aerului rece). Brumele sînt mai frecvente în depresiuni, pe văile rîurilor şi în apropierea Producerea brumei presupune întotdeauna prezenţa îngheţului, în timp ce producerea îngheţului nu presupune întotdeauna brumă. Cele mai favorabile condiţii de producere a brumei sînt cele anticiclonice, caracterizate prin calm atmosferic, insolaţie mare ziua şi radiaţie efectivă mare noaptea care determină coborîrea

temperaturii sub punctual de îngheţ şi sublimarea vaporilor de apă cuprinşi în stratul de inversiune de la sol. 3.13. Depunerile de gheaţă. Aspecte generale. Depunerile de gheaţă constituie un fenomen climatic de risc cu impact negativ asupra diferitelor sectoare economice (transporturi, agricultură, silvicultură, pomicultură, păşunat, etc.). De asemenea, gheaţa depusă pe conductorii aerieni impune pilonilor, izolatorilor şi mai ales conductorilor aerieni o suprasarcină care determină torsionarea şi vibrarea lor, soldată în multe cazuri cu ruperea conductorilor. Depunerile de gheaţă pot fi simple, cînd rezultă dintr-un singur tip de depunere (brumă, chiciură, polei, măzăriche, lapoviţă, zăpadă umedă) sau complexe, cînd rezultă dintr-o combinaţie de depuneri succesive şi suprapuse. Depunerile de gheaţă sînt influenţate sub aspect morfologic şi morfometric de condiţiile meteorologice în care se formează, astfel încît, o depunere de gheaţă este definită de numeroşi parametri. Depunerile de gheaţă se formează pe sol şi pe diferite obiecte datorită îngheţării picăturilor de apă sau sublimării vaporilor de apă din atmosferă, în condiţiile scăderii temperaturii sub 0°C. Principalele forme de depuneri de gheaţă sînt reprezentate prin chiciură şi polei. Chiciura se formează prin sublimarea vaporilor de apă pe diferite obiecte subţiri, cum sînt ramurile arborilor şi conductorii, în condiţiile unor temperaturi scăzute. Atunci cînd temperatura este foarte scăzută ( sub - 15°C), pe timp calm se formează chiciura cristalină cu aspect pufos, asemănător unei ghirlande de culoare albă. Cînd bate vîntul şi este un timp ceţos cu temperaturi sub - 2° – -5°C, se formează o chiciură cu aspect de gheaţă compactă de culoare albă, numită chiciură granulară. Densitatea ei constituie predominant 0,1 – 0,6 g/cm 3. La îngheţarea picăturilor foarte mici în rezultatul sublimării vaporilor de apă din ceaţa formată din picături mici de negură are loc depunerea chiciurii cristaline cu densitatea de 0,01 – 0,08 g/cm3. Poleiul reprezintă un strat dens de gheaţă, greutatea specifică a căruia cel mai des oscilează în limitele de 0,6 – 0,9 g/cm3. Densitatea ei constituie predominant 0,1 – 0,6 g/cm 3. Poleiul se formează prin îngheţarea pe suprafaţa solului sau pe obiectele situate în apropierea acestuia a picăturilor de ploaie. Depunerile de polei se mai pot forma şi în rezultatul căderii lapoviţei. Pentru formarea poleiului pe o anumită suprafaţă, este necesar ca aceasta să aibă temperaturi sub 0°C, cele mai favorabile fiind cele cuprinse între 0°C şi - 1°C. La schimbarea condiţiilor meteorologice în perioada formării poleiului (scăderea sau creşterea temperaturii aerului, schimbării vitezei vîntului şi altele) apar depuneri mixte, formate din diferite depuneri 3.14. Furtunile cu grindină Aspecte generale. Ca hidrometeor, grindina reprezintă o formă de precipitaţii solide alcătuite din granule transparente sau opace de gheaţă, de diferite forme (sferice sau colţuroase), mărimi (cu diametre variabile între 0.5 şi 50 mm) şi greutate (de la câteva grame, la peste 300 grame), care cade în timpul averselor de ploaie, însoţite de fenomene orajoase (tunete şi fulgere) şi vânt tare, luând aspect de furtună . Cauzele genetice ale grindinii sunt determinate de particularităţile circulaţiei atmosferei, în interacţiune cu cele ale suprafeţei active. 3.15. Ceaţa Aspecte generale. Ceaţa este un fenomen meteorologic care se formează în atmosfera inferioară, în pătura de aer din vecinătatea solului. Se compune din picături foarte mici de apă sau cristale de gheaţă, extrem de fine, cu dimensiuni microscopice, care plutesc în aer şi reduc vizibilitatea orizontală sub 1 km.

Structura şi caracteristicile microfizice ale ceţei sînt similare celor ale norilor de care se deosebeşte numai prin faptul că ea se află în contact cu suprafaţa terestră, pe cînd norii au baza la o înălţime oarecare deasupra acesteia. Ceaţa se poate forma cînd aerul este saturat în vapori de apă la temperaturi de la +5 şi pînă la -5ºC şi o viteză a vîntului de 1 – 3 m/s. Dacă în aer există numeroase nuclee de condensare (fum, praf, etc.) atunci condensarea se poate produce şi la valori ale umedităţii relative sub 100%, ceea ce explică frecvenţa ceţei în aerul impurificat al oraşelor. La temperaturi foarte geroase, sub -30ºC, microcristalele de gheaţă care alcătuiesc ceaţa se pot forma, prin sublimare, şi la umidităţi relative în jur sau mai mici de 80%, deoarece starea de saturaţie deasupra gheţii este mai coborîtă decît deasupra picăturilor de apă. Densitatea ceţii este în funcţie de masa picăturilor de apă şi a cristalelor de gheaţă exprimată în g/cm3 de aer. Reducerea vizibilităţii orizontale depinde de structura ceţii, în special de concentraţia vulometrică şi de distribuţia picăturelelor de diferite mărimi. Această structură depinde la rîndul său de natura aerosolului atmosferic, de modul de formare a ceţii şi de vechimea acesteia. 4. HAZARDURI HIDROLOGICE 4.1. INUNDAȚII Inundaţie – fenomenul de acoperire cu apă a teritoriului aferent albiei râului, mai sus de cotele revărsării obişnuite a apei în albia majoră. Este cunoscut faptul, că starea şi dezvoltarea învelişului geografic (mai cu seamă a biosferei), precum şi a societăţii umane este strâns legată de starea resurselor acvatice. În ultimele decenii un număr tot mai mare de specialişti şi politicieni, din toate problemele care stau în faţa omenirii pe primul plan plasează problema apei. Problemele acvatice apar în patru cazuri: - cînd apa lipseşte sau se simte insuficienţa ei, - cînd calitatea apei nu corespunde cerinţelor sociale, ecologice şi comunale, - cînd regimul obiectelor acvatice nu corespunde funcţionării normale a ecosistemelor, iar regimul transportării ei spre consumător nu satisface cerinţelor sociale şi economice, - cînd din cauza surplusului de apă teritoriile populate suferă de inundaţii. În funcţie de cauzele formării inundaţiilor se disting şase tipuri principale de inundaţii. 1. Ape mari de primăvară – creşteri lente de nivel al apei în râu, de lungă durată, care se repetă relativ periodic (în acelaşi anotimp), condiţionate de topirea zăpezilor din bazinele râurilor de câmpie primăvara, sau precipitaţii pluviale, la fel şi de topirea zăpezilor primăvara-vara în munţi; drept consecinţă a lor este inundare terenurilor joase, ca regulă albia majoră a râurilor. 2. Viituri – creşteri intensive, relativ scurte în timp, de nivel al apei în râu, condiţionate de ploi abundente, averse torenţiale, uneori de topirea rapidă a zăpezii în timpul moinelor. 3. Obstrucţii de gheaţă – acumulări de gheaţă afânată (zai şi năboi) în strangulările şi meandrele râului. Se formează ca regulă la începutul iernii, în faza de îngheţare a râului şi provoacă creşteri de nivel al apei în amonte. 4. Zăpoare – aglomerarea sloiurilor de gheaţă în timpul descătuşării râului primăvara, la strangulările albiei, în meandre. Ele afectează scurgerea gheţii şi provoacă creşterea nivelului apei râului în amonte de baraj format de sloiuri. 5. Denivelări condiţionate de vânt – se formează sub influenţa vânturilor puternice asupra oglinzii apei, sunt caracteristice deltelor râurilor mari şi malurilor lacurilor mari, opuse vântului. 6. Inundaţiile rezultate din spargerea barajelor şi digurilor de protecţie – se caracterizează prin creşteri intensive şi rapide de nivel al apei în râu, provocate de spargerea barajelor, digurilor sau a unui obstacol natural din albia râului (în munţi – baraje rezultate din alunecările de teren, prăbuşiri, mişcarea gheţarilor sau alte cazuri excepţionale). Din punct de vedere al frecvenţei, dimensiunilor şi daunelor totale provocate inundaţiile se împart în patru grupe – mici, mari, excepţionale şi catastrofale. Principalul factor distructiv al inundaţiilor îl prezintă torentul de apă, care se caracterizează prin nivel înalt, iar la spargerea barajelor şi în timpul viiturilor – prin viteze mari a cursului de apă. Un factor distructiv suplimentar în timpul zăpoarelor îl prezintă aglomerările maselor mari de gheaţă şi presiunea lor asupra construcţiilor de pe maluri, la fel şi temperatura joasă a apei revărsate.

În timpul declanşării fenomenului inundaţiei are loc creşterea rapidă a nivelului, inundarea sau subinundarea terenurilor aferente. Inundare – este acoperirea teritoriului aferent cu un strat de apă, care se revarsă în ogrăzi, pe străzi, ridicându-se până la primele etaje a construcţiilor. În timpul inundaţiilor mor oameni, animale domestice şi sălbatice, se distrug şi avariază diverse construcţii, comunicaţii, se pierd diverse valori materiale şi culturale, se stopează activitatea economică, se pierd recoltele agricole, se spală sau acoperă cu apă soluri fertile, se schimbă peisajul. Subinundare – pătrunderea apei în subsolul clădirilor prin reţeaua de canalizare (în cazul comunicării cu apa râului), prin canale şi tranşee, la fel şi prin remuul apelor freatice. 4.2. HAZARDURI GENERATE DE VALURI 4.2.1. Valurile tsunami Aspecte generale. Tsunami – reprezintă valuri gravitaţionale de lungime lungă, care sunt generate de mari cutremure de pământ sau erupţii vulcanice ce au loc în largul mării sau în zona de litoral. Datorită deformărilor tectonice a patului Oceanului stratul de apă situat peste el la fel se deformează formând un val de apă. În largul Oceanului înălţimea valului este doar de 1-5 m (în epicentru), fapt ce practic nu se simte de nici un vas maritim. În zona de litoral înălţimea valului tsunami atinge cca. 10 m, iar în golfuri, în special în cele adânci, se înalţă peste 50 m. Aspecte de risc. Departe de litoral valurile tsunami înaintând pe un front larg au o înălţime doar de 1-2 m, de aceia ele nu sunt periculoase pentru vasele maritime, ba chiar mai mult sunt practic imperceptibile, deoarece lungimea valului este de cca. 800 km, la o înălţime minimă. Menţionăm că din japoneză „tsunami” este un val de golf, altfel spus un „val de port”. 4.2.2. Valurile eoliene. Aspecte generale. Val eolian se numeşte mişcarea oscilatorie asupra feţei apei, la care particulele descriu orbite închise sau semiînchise, efectuînd deplasări verticale şi orizontale. Ca şi tot Universul Oceanul Planetar nicicând nu se află în stare liniştită. Valurile reprezintă o stare complicată a suprafeţei de apă, permanent schimbătoare, când particulele de apă efectuează mişcări oscilatorii. Oscilaţiile particulelor de apă sunt aidoma oscilaţilor spicurilor de grâu sub acţiunea vântului. Spicurile efectuând oscilaţi complicate, totuşi, rămân pe loc fiind fixate de tulpinile sale, iar particulele de apă din oscilaţii pe verticală mai trec şi în mişcare orizontală. 4.3. BANCHIZA DE GHEAŢĂ ŞI AISBERGURILE Aspecte generale. Banchiză de gheaţă se numeşte stratul de gheaţă multianuală ce acoperă totalmente sau parţial mari suprafeţe de ocean şi mări. Din 361 mil. km2 a suprafeţei Oceanului Planetar cca. 15% este acoperită de gheaţă. În emisfera sudică (în bazinul antarctic) pe o suprafaţă de 39 km 2 există banchiză de gheaţă. În emisfera nordică suprafaţa ocupată de banchiza de gheaţă atinge 16 km 2. Suprafaţa banchizei variază în funcţie de anotimp: iarna în emisfera sudică ea constituie 14%, în emisfera nordică – 6%. 5. HAZARDURILE BIOLOGICE, BIOFIZICE ŞI ASTROFIZICE 5.1. Hazardurile biologice Hazardurile biologice sunt manifestări ale unor fenomene naturale cu participarea organismelor vii, având o influenţă negativă asupra societăţii umane şi a bunurilor ei şi, uneori, a naturii. Aceste fenomene se manifestă prin invazii de dăunători (insecte, rozătoare, buruieni ş.a.), extinderea rapidă a unor boli contagioase (epidemii, pandemii, epizootii). Dezvoltarea organismelor din natură decurge după anumite legităţi, care echilibrează populaţiile de plante şi de animale. Deşi, deseori se face impresia că dezvoltarea populaţiilor de plante şi de animale decurge neregulat. Unele specii au perioade mai prielnice de dezvoltare şi se înmulţesc rapid, predominând asupra altor specii, mai defavorizate. După aceasta are loc un schimb de rol.

În general, orice dezechilibrare a populaţiilor poate avea consecinţe nedorite. De exemplu, creşterea puternică a numărului unor specii considerate de către om ca dăunători, provoacă pagube economice enorme, îndeosebi agriculturii. Ca reacţie de răspuns omul încearcă să opună rezistenţă, căutând măsuri de combatere a dăunătorilor, nimicindu-i în masă. În pofida progresului omenirii în toate domeniile, totuşi aproximativ jumătate din producţia agricolă mondială se pierde din cauza bolilor, dăunătorilor, buruienilor, iar unii dăunători prezintă risc şi pentru sănătatea omului. Conform datelor F.A.O. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură) din cadrul ONU, pagubele anuale provocate de dăunători, boli şi buruiene, în total pe glob, alcătuiesc peste 30% din recolta potenţială, iar în expresie valorică se ridică la 75 de miliarde de dolari SUA. În „lupta” cu dăunătorii omul aplică toate mijloacele posibile, punând accent, în primul rând pe substanţele chimice. Această cale nu este una raţională, întrucât este afectat negativ mediul. De aceea, în ultima perioadă este promovat un alt concept privind protecţia agriculturii – conceptul protecţiei integrate de dăunători. Acesta prevede utilizarea complexă şi raţională a componentelor mediului: agrotehnici moderne, folosirea unor soiuri mai rezistente şi productive, aplicarea optimă a metodelor biologice de combatere a dăunătorilor şi a substanţelor chimice. Elementele sistemului integrat de protecţie, interacţionând între ele, influenţează asupra reglării populaţiilor de dăunători şi asigură o stare fitosanitară bună a terenurilor agricole. Reglarea numărului organismelor dăunătoare este definită de F.A.O. ca un sistem de utilizare a tuturor metodelor şi mijloacelor acceptabile şi compatibile de menţinere a populaţiilor unor dăunători la nivelul la care aceştia nu provoacă prejudicii economice (Matthews G.A., 1984). 5.1.1. Invaziile de insecte Aspecte de risc. Fauna mondială a insectelor (entomofauna) numără peste 1,5 mil. de specii, fiind divizate în trei categorii mari: folositoare, dăunătoare şi indiferente. Speciile considerate dăunătoare alcătuiesc doar circa 10% din totalul speciilor pe glob. Entomofauna Republicii Moldova este reprezentată de aproximativ 10 mii de specii, dintre care peste 130 sunt recunoscute ca dăunători ai plantelor de cultură (I. Şt. Lazăr, 1990). Insectele dăunătoare cauzează agriculturii daune considerabile: pierderile de recoltă sunt în medie de 5-10% la cereale, 15-20% la culturile prăşitoare, 25% la culturile multianuale. Rolul unui dăunător se estimează prin volumul daunei provocate, sub aspect cantitativ (creşterea morbidităţii sau a mortalităţii oamenilor, micşorarea recoltei sau a efectivului de animale domestice etc.) şi calitativ (reducerea calităţii produselor agricole, întârzierea dezvoltării acestora, reducerea productivităţii muncii la oameni etc.). 5.1.2 Invaziile de lăcuste. Aspecte de risc. În ansamblu pe glob şi-a căpătat reputaţia de dăunător foarte periculos şi agresiv lăcusta, deşi această insectă nu întotdeauna merită un aşa statut. Lăcustele (Locusta) fac parte din clasa Insecte, ordinul Ortoptere. Aceste insecte afectează plantele, atât cele spontane, cât şi cele cultivate. Invaziile de lăcuste produc pagube mari agriculturii, distrugând culturile pe suprafeţe foarte mari în Africa, Asia, estul Europei şi în America de Nord. Roiuri de lăcuste apar frecvent în regiunile semideşertice şi de savană din Africa, contribuind la accentuarea efectelor secetei. De aici, ele străbat mii de kilometri spre ţinuturile mediteraneene, de unde pot să ajungă în Europa Centrală şi în Europa de Sud-Est, inclusiv pe teritoriul Republicii Moldova. În România invazii de lăcuste s-au înregistrat în unii ani secetoşi, mai ales în Bărăgan, Dobrogea şi în Delta Dunării. Conflictul dintre om şi lăcustă a început odată cu practicarea agriculturii. Înmulţirea bruscă a lăcustelor şi formarea unor roiuri uriaşe, care pot să străbată distanţe mari în căutare de hrană, au fost semnalate încă din antichitate. Primele menţiuni datează din Egiptul antic, Assiria, China. 5.1.3 Invaziile altor dăunători

Aspecte de risc. În limitele Republicii Moldova se manifestă frecvent focare şi invazii ale unor insecte dăunătoare, precum omizile, gândacii, păduchii, muştele, moliile, puricii, viermii şi altele. Informaţii despre anumiţi dăunători se întâlnesc încă în primele izvoare scrise. De exemplu, în lucrarea lui Dimitrie Cantemir „Descrierea Moldovei” este menţionat faptul că „dacă nu curăţă bine coaja stejarilor moldoveneşti..., atunci pricinueşte tot lemnului borte de cari”. În anul 1840 în Basarabia a fost semnalată o invazie de omizi-păroase, iar în anii 1885-1886 – o invazie devastatoare de lăcuste. O răspândire largă au căpătat speciile de carantină: gândacul-de-Colorado, omida-păroasă-adudului (fluturele-alb-american), păduchele-de-San Jose, musca-mediteraneană-a-fructelor ş.a. Prezentăm în continuare cei mai periculoşi dăunători. 5.2 Epidemiile, epizootiile şi epifitiile Aspecte generale. Epidemiile sunt hazarduri biologice care se manifestă prin extinderea rapidă a unor boli, prin contaminarea unui număr mare de persoane, datorită agenţilor patogeni: virusuri, rickettsii, bacterii, fungii şi protozoare. Cuvântul virus este de provenienţă latină şi în traducere înseamnă toxină. Acestea sunt cele mai mici vieţuitoare. Virusul este un microorganism de dimensiuni foarte mici, care se reproduce numai în interiorul celulei vii şi parazitează la nivelul aparatului genetic, provocând diverse boli infecţioase. Nimerind în celulele organismului viu, virusul începe să se înmulţească rapid, folosind toate substanţele nutritive ale corpului-gazdă. El parcă îşi „mănâncă” gazda din interior, adică virusul îl impune pe organismul-gazdă să-l sintetizeze. Celulele infectate sunt impuse să-şi consume propriile substanţe nutritive şi sistemul fermentativ, pentru reproduce virusul, ca ele însele, în cele din urmă, să fie supuse pieirii. 5.3. Hazardurile biofizice (legate de foc) Aspecte generale. Focul este un hazard extrem de periculos pentru mediu şi pentru activităţile umane şi determină distrugeri ale terenurilor agricole, suprafeţelor împădurite şi ale unor construcţii. Incendiile pot fi declanşate de cauze naturale sau legate de activităţile omului. Cauzele naturale sunt reprezentate de fulgere, erupţiile vulcanice, fenomenele de autoaprindere a vegetaţiei în timpul perioadelor foarte călduroase. Incendiile se pot declanşa şi în urma cutremurelor de pământ, ca urmare a avarierii reţelelor de distribuţie a gazelor şi a instalaţiilor electrice. Cauzele antropogene sunt legate de neglijenţa omului (aprinderea focului în locuri nepermise, aruncarea ţigărilor nestinse, joaca nesupravegheată a copiilor cu focul, turişti neglijenţi etc.), de unele activităţi criminale de incendiere intenţionată şi de accidentele tehnologice. În locuinţe incendiile sunt produse ca urmare a funcţionării defectuoase a sobelor şi a coşurilor, în urma scurgerii gazelor din instalaţiile defecte, urmate de explozia acestora ş.a (Bălteanu D., Alexe R.). 5. 4. Hazardurile astrofizice (căderea meteoriţilor) Aspecte generale. Pe Terra cad anual circa 16 mii de tone de materiale cosmice, reprezentate în cea mai mare parte de praf cosmic şi de meteoriţi de dimensiuni mici, care se aprind şi ard în atmosferă înainte de a ajunge pe sol. În stratele de gheaţă din Antarctica au fost descoperite adevărate arhive cosmice care atestă că în trecutul geologic apropiat au existat şi perioade în care acest ,,bombardament cosmic" a fost mai intens. În unele locuri se păstrează, însă, şi urmele impactului unor corpuri cosmice de dimensiuni mai mari. Până în prezent, au fost recunoscute pe Terra peste 140 de cratere de impact. Astfel, în statul Arizona din SUA exista un crater foarte bine conservat, cu un diametru de 1200 m şi o adâncime de 170 m, care atestă căderea unui corp cosmic de mari dimensiuni. Un alt crater existent în statul Ontario din Canada are diametrul de 3,8 km fiind foarte bine conservat (Bălteanu D., Alexe R.). 6. HAZARDURILE NATURALE ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

Procesul dezvoltării globale contemporane este strâns legat de natura, frecvenţa şi amplitudinea dezastrelor naturale, deoarece progresele şi performanţele economice şi sociale pot fi serios afectate de numeroase şi variate riscuri naturale. În general, dezastrele naturale limitează procesul de dezvoltare economică, prin distrugerea infrastructurii şi capitalului fizic, întreruperea circulaţiei mărfurilor şi serviciilor etc. Cele mai ridicate niveluri de pagube materiale se înregistrează în ţările înalt dezvoltate, din cauza densităţii şi costurilor mai mari ale componentelor infrastructurii, dar ţările slab dezvoltate au cel mai înalt nivel relativ de pierdere, prin ponderea mai mare a pagubelor provocate de dezastru în cadrul produsului intern brut naţional (PIB). De asemenea, ţările care au o suprafaţă mai mare, pot acoperi mai uşor costurile directe sau indirecte ale dezastrelor, în timp ce ţările mici sînt mai vulnerabile la dezastre. Specializarea economică determină, de asemenea, creşterea riscului de dezastru, făcînd extrem de vulnerabile ţările specializate în exportul de materii prime, în special agricole. Totodată, dezastrele naturale limitează şi procesul de dezvoltare socială, mai ales atunci cînd acestea afectează comunităţi umane deja afectate de foamete, epidemii, conflicte etc. În ultimele decenii, omul a influenţat din ce în ce mai mult mediul Terrei, determinînd apariţia unor hazarde care, prin amploarea lor, au devenit fenomene globale. În această categorie se încadrează fenomenul de încălzire a climei datorat efectului de seră, reducerea calotelor de gheaţă şi ridicarea nivelului Oceanului Planetar, reducerea stratului de ozon, etc. Este necesar de menţionat ca circa 95% ale tuturor cazurilor mortale provocate de către hazardele naturale cît şi pierderile considerabile economice se manifesta în ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare, - pierderile cauzate de aceste fenomene sunt de 20 ori mai mari în aceste ţări decît în ţările dezvoltate În aceste condiţii, eforturile de prevenire a hazardurilor şi de atenuare a impactului lor asupra societăţii este necesar să devină părţi integrante ale politicilor naţionale de dezvoltare durabilă. Aceste politici trebuie să includă grupe de măsuri care vor fi luate pînă la declanşarea hazardurilor, în timpul acestora şi după producerea lor. 1. Pînă la declanşarea dezastrelor naturale este necesară luarea din timp a unor măsuri de atenuare a efectelor. Astfel, în arealele cu probabilităţi de desfăşurare a diferitelor fenomene periculoase, se efectuează studii pentru evaluarea riscului şi a vulnerabilităţii. Acestea vor fi însoţite de hărţi speciale pentru delimitarea exactă a arealelor expuse. Spre exemplu, în lungul rîurilor vor fi delimitate arealele inundabile, iar pe versanţi, cele afectate de alunecări, curgeri de noroi sau prăbuşiri. Studiile efectuate permit planificarea unor activităţi de prevenire şi diminuare a impactului negativ a dezastrelor, precum şi pregătirea de urgenţă pentru evacuarea populaţiei din locurile cele mai periculoase. Măsurile de prevenire a dezastrelor cuprind şi o serie de activităţi de educare şi informare a populaţiei. Prevederea dezastrelor se realizează prin mijloace din ce în ce mai perfecţionate care includ imagini satelitare, utilizarea unor senzori de mare sensibilitate, radare meteorologice performante şi sisteme rapide de alertare. Prin alertare, autorităţile sunt anunţate că fenomenul respectiv se apropie. Acestea, la rîndul lor, alertează instituţiile implicate şi populaţia, dîndu-le şi sfaturile necesare pentru luarea măsurilor imediate de protecţie. 2. În timpul şi imediat după producerea dezastrului, activităţile se concentrează asupra căutării şi salvării victimelor şi pentru acordarea primului ajutor medical răniţilor. În aceste momente extrem de dificile, formaţiunile de Protecţie Civilă au un rol esenţial în organizarea cît mai eficientă a tuturor activităţilor. Este realizată permanent informarea corectă a populaţiei pentru înlăturarea panicii şi zvonurilor. Imediat se trece la stingerea incendiilor, degajarea căilor de acces şi la verificarea instalaţiilor de apă şi gaz. Pentru populaţia sinistrată se asigură adăpostirea temporară se distribuie apă, hrană, îmbrăcăminte şi alte servicii de primă necesitate. 3. Reconstrucţia şi redresarea economică pot să dureze mai mult timp şi au ca scop reluarea tuturor funcţiilor pe care societatea le-a avut pînă la dezastru. O atenţie deosebită se acordă măsurilor

de prevenire a unui nou dezastru, modernizării structurilor urbanistice şi căilor de transport, reconstrucţiei obiectivelor industriale etc. Anumite progrese, în acest sens, ş-au realizat în cadrul Conferinţei de la Yokohama, desfăşurată în luna mai 1994, unde s-a subliniat că atenuarea efectelor catastrofelor naturale se înscrie, pentru un număr mare de ţări printre obiectivele majore ale unei dezvoltări durabile. Aceste idei sînt promovate prin intermediul Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă şi prin intermediul altor organisme internaţionale. Devine tot mai evident ca investiţiile relative modeste in pregătirea către dezastrele naturale pot reduce esenţial numărul deceselor, pot salva bunuri materiale voluminoase, pot reduce costul acţiunilor de refacere după ce aceste fenomene au avut loc. In acest context, mai multe organizaţii internaţionale, instituţii de asistenţă internaţională şi-au elaborat strategiile proprii in domeniu, au creat unităţi specializate care activează in acest domeniu. Îndrumarul de bază în problema diminuării riscului hazardurilor şi atenuării urmărilor lor serveşte „Strategia Yokohama” privind asigurarea unei păci mai garantate, adoptată în anul 1994. În ea sunt reflectate principiile de administrare pentru prevenirea hazardurilor, asigurarea pregătirii faţă de ele şi atenuarea urmărilor lor Strategia de prevenire şi combatere a dezastrelor naturale, stabilită la Yokohama, cuprinde următoarele aspecte esenţiale, referitoare la faptul că: • Efectele catastrofelor sunt din ce în ce mai grave prin amploarea, prin complexitatea, prin frecvenţa şi prin impactul lor asupra economiei. Fenomenele naturale care sunt la originea catastrofelor nu pot să fie controlate, însă vulnerabilitatea este, în general, o rezultantă a activităţilor umane. Este necesară stabilirea de urgenţă a celor mai eficiente măsuri de atenuare a efectelor catastrofelor naturale. • Ţările mai puţin avansate, ţările mici insulare şi ţările fără acces la mare sunt cele mai vulnerabile, pentru că acestea au cele mai reduse mijloace de atenuare a catastrofelor naturale. Ţările în curs de dezvoltare afectate de deşertificare, secetă şi alte tipuri de catastrofe naturale sunt, în egală măsură, vulnerabile şi insuficient echipate pentru atenuarea efectelor catastrofelor naturale. • În toate ţările, cel mai mult suferă grupurile sărace datorită faptului că sunt cel mai puţin echipate pentru a face faţă catastrofelor naturale. De fapt, acestea sunt o cauză a dislocărilor sociale, economice, culturale şi politice. Marile aglomerări urbane sunt deosebit de fragile datorită complexităţii lor şi concentrării pe spaţii restrînse a unor grupuri mari de populaţie şi a infrastructurii. • Diferite moduri de producţie, consum şi dezvoltare determină o mărire a vulnerabilităţii faţă de catastrofele naturale, mai ales în cazul grupurilor sociale defavorizate. Dezvoltarea durabilă poate să contribuie la reducerea acestei vulnerabilităţi. • Este important că ţările în curs de dezvoltare să beneficieze de experienţa ţărilor dezvoltate în atenuarea catastrofelor naturale şi să aibă acces la tehnologia şi cunoştinţele ştiinţifice ale acestora. • În ansamblu, stabilitatea socială la nivel mondial a devenit din ce în ce mai fragilă. Prevenirea catastrofelor naturale ar contribui la ameliorarea acestei situaţii. Este necesară şi de întărirea măsurilor legislative şi administrative pentru îmbunătăţirea mecanismelor existente la nivelul guvernelor. Atenţie sporită se va acorda în viitor şi integrării sectorului particular în activităţile de atenuare a efectelor catastrofelor naturale. Se va încuraja şi participarea organizaţiilor neguvernamentale la aceste activităţi. La nivel local şi naţional, se recomandă o mobilizare mai accentuată a resurselor pentru desfăşurarea unor activităţi concrete de prevenire în regiunile care vor fi afectate de catastrofe naturale. Este importantă elaborarea unor planuri globale de gestiune a catastrofelor naturale. Se vor concentra eforturile pentru realizarea unor studii de impact asupra mediului, în vederea unei înţelegeri mai bune a mijloacelor de prevenire. O atenţie tot mai mare se va acorda studiilor pe bază de scenarii pentru diferite tipuri distincte de catastrofe. Se va acorda o pondere mai mare studierii practicilor tradiţionale pentru prevenirea catastrofelor şi acordării unor competenţe sporite comunităţilor locale.

La nivel regional şi subregional, se are în vedere crearea unor centre regionale pentru prevenirea catastrofelor naturale, care să aibă un rol esenţial în întărirea cooperării dintre state pentru prevenirea catastrofelor naturale şi pentru reducerea efectelor acestora. în acest sens, se va acorda un sprijin mai susţinut ţărilor în curs de dezvoltare, pentru obţinerea mijloacelor materiale necesare.

BIBLIOGRAFIE 1. Bălteanu D., Alexe R., Hazarde naturale şi antropogene, Ed. Corint, Bucureşti, 2001. 110 pag. 2. Bogdan O., Hazard climatic şi fenomen climatic de risc, Geographica Timisiensis, vol. v, 1996. 21-43 p. 3. Bogdan O., Niculescu E., Riscurile climatice din Romănia, Institutul de Geografie, Bucureşti, 1999, 280p. 4. Băcăuanu V., Donisă I., Hârjoabă I., Dicţionar geomorfologic. Ed. Ştiinţifică. Bucureşti, 1974.

HAZARDURILE

ELEV: IVANOV ANDREI CLASA : a XII a FR

BRAȘOV 2018