37 0 100KB
UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI FACULTATEA DE DREPT
DREPT ROMAN
COORDONATOR Conf. univ. dr. Andreea Rîpeanu
STUDENT Potlog (Meran) Roxana – Elena Anul I - IFR
1
DREPTUL ROMAN Dreptul, în sensul general și totodată tehnic al cuvântului, constituie ansamblul normelor de conduită obligatorie, deci instituite ori sancționate de către stat, care reglementează raporturile dintre membrii unei colectivități.1 Această definiție dată dreptului roman corespunde concepției actuale, moderne despre drept, care este fundamental diferită de cea a jurisconsulților romani. Concepția lor era caracterizată de confuzia dintre principiile religioase ”fas”, cele morale ”honestum” și cele de drept ”ius”, care s-a reflectat în definițiile date dreptului în mod constant. Astfel, jurisconsultul Ulpian definea dreptul: ”iuris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere”, adică ”principiile de drept sunt: a trăi în mod onest, a nu vătăma pe nimeni și a da fiecăruia ceea ce i se cuvine”. 2 A trăi în mod onest și a nu vătăma pe nimeni constituie principii de morală și nu de drept, ceea ce denotă o asociere și în același timp o confuzie între principii. Tot Ulpian definea jurisprudența (în știința romană - știința dreptului): ”Iurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia” - jurisprudența este cunoștința lucrurilor divine și omenești, știința a ceea ce este drept și nedrept.3 În manualul său de drept roman numit ”Instituții” (Institutiones), juristul Ulpian arăta că dreptul roman cunoaște o primă diviziune în drept public și privat: ”Huius studii duae sunt positiones, publicum et privatum. Publicum ius est quod ad statum rei Romanae spectat, privatâm quod ad singulorum utilitatem. Sunt enim quaedam publice utilia, quaedam privatim. Publicum ius in sacris, in sacerdotibus, in magistratibus consistit. Privatum ius tripertitum est collectum etenim est ex naturalibus praeceptis aut genetium aut civilibus” – adică două sunt chestiunile acestui studiu: public și privat. Dreptul public este acela care privește statul roman, cel privat, interesele particularilor. Într-adevăr, sunt unele interese de ordin public, altele de interes privat. Dreptul public constă în ritualul religios, preoți și magistraturi. Dreptul privat este alcătuit din trei părți căci, este concentrat în norme de drept natural sau de drept al ginților sau ale dreptului civil.4 Cocoș Ș. – Drept roman, Ed. Fundației România de mâine, București, 2004, p. 5 Cocoș Ș. – Drept roman, Ed. Fundației România de mâine, București, 2004, p. 5 3 Sâmbrian T. – Drept roman: principii, instituții și texte celebre, Casa de editură și presă ”Șansa”, București, 1994, p. 8 4 Sâmbrian T. – Drept roman: principii, instituții și texte celebre, Casa de editură și presă ”Șansa”, București, 1994, p. 194 1 2
2
Exponent al unei societăți împărțite în clase antagoniste, Ulpian prezenta ca interese publice ceea ce în fapt erau interesele comune ale stăpânilor de sclavi: organizarea de stat, cea religioasă, etc. În ultimă analiză, între cele două ramuri susmenționate nu exista nicio diferență de obiect, deoarece dreptul public ocrotea interesele colective ale păturilor dominante, iar cel privat pe cele particulare ale acelorași persoane privilegiate. Cu toate acestea, între cele două ramuri existau unele deosebiri de ordin juridic: normele dreptului public ”nu puteau fi modificate prin convenții încheiate între particulari” – ”publicum ius privatorum pactis mutari non potest”, după cum afirma Papinian, pe când de la cele ale dreptului privat părțile puteau să se abată, fără însă a depăși limitele sistemului juridic roman.5 La rândul său dreptul privat cunoștea trei subramuri6: - dreptul civil (ius civile); - dreptul ginților (ius gentium); - dreptul natural (ius naturale). 1) Dreptul civil roman se mai numea şi drept quiritar (ius quiritium) sau drept al cetăţenilor romani, care se numeau şi quiriţi. Noţiunea dreptului civil era utilizată cu 3 înţelesuri: Într-un prim sens, general, dreptul civil cuprindea totalitatea normelor juridice ce reglementau relaţiile dintre cetăţenii romani. Dreptul civil roman avea un caracter exclusivist, deoarece nu era accesibil străinilor. De altfel, în epoca foarte veche, orice străin care venea la Roma cădea automat în sclavie. Prin urmare, în epoca foarte veche, participarea necetăţenilor la viaţa juridică era de neconceput. La apariţia sa, dreptul civil roman era rigid, greoi şi formalist. Actele juridice erau însoţite de formule solemne, gesturi şi ritualuri. Acest formalism rigid avea menirea, pe de o parte, să facă dreptul civil inaccesibil străinilor, iar, pe de altă parte, avea menirea de a sublinia gravitatea efectelor actelor juridice, cu atât mai mult cu cât în epoca fondării statului roman, economia era închisă, naturală, schimbul de bunuri avea caracter accidental, iar actele juridice se încheiau foarte rar, erau adevărate evenimente în viaţa romanilor. Spre sfârşitul Republicii, când producţia şi schimbul de mărfuri s-au dezvoltat în ritm alert, vechiul drept civil, rigid şi formalist, s-a dovedit inaplicabil, anacronic. Atunci, pentru că normele dreptului civil roman nu puteau fi modificate făţiş, s-a pus problema adaptării vechiului drept civil la noile realităţi sociale, iar această adaptare s-a realizat cu deplin succes prin: Sâmbrian T. – Drept roman: principii, instituții și texte celebre, Casa de editură și presă ”Șansa”, București, 1994, p. 194 6 Hanga V. – Principiile dreptului privat roman , Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1989, p. 17 5
3
-
activitatea jurisconsulţilor, care interpretau creator vechiul drept civil; activitatea magistraţilor judiciari, care au adaptat vechiul drept, l-au modernizat, utilizând mijloace de ordin procedural. Pe lângă sensul menţionat, care era general, conceptul de “drept civil” avea şi alte înţelesuri. Astfel, în unele texte, desemna dreptul izvorât din interpretarea creatoare a jurisconsulţilor, astfel încât dreptul civil se confundă cu jurisprudenţa. În al treilea înţeles, dreptul civil cuprindea întregul drept privat roman, cu excepţia dreptului pretorian. 2) Dreptul ginţilor (ius gentium) era utilizat cu 3 sensuri: Într-un prim sens, general, dreptul ginţilor desemna totalitatea normelor de drept ce reglementau relaţiile dintre cetăţeni şi peregrini. Iniţial, străinii nu puteau veni la Roma, deoarece cădeau în sclavie. Aşa cum putem observa, în epoca foarte veche nu s-a pus problema relaţiilor dintre cetăţeni şi peregrini. Dar lucrurile au evoluat în momentul în care economia de schimb s-a dezvoltat. Sub presiunea vieţii economice, romanii au fost nevoiţi să-şi regândească propriile concepţii, astfel încât, prin măsuri succesive, străinii încep să fie toleraţi la Roma, la început în calitate de oaspeţi, iar mai târziu în calitate de clienţi. Într-un stadiu dezvoltat – epoca mijlocie a Republicii – puteau veni la Roma, fără a cădea în sclavie, toţi locuitorii cetăţilor ce au încheiat un tratat de alianţă cu Roma. Locuitorii cetăţilor care au încheiat tratate de alianţă cu Roma se numeau peregrini. Dreptul ginţilor s-a format, deci, pe terenul relaţiilor comerciale, pentru că peregrinii erau principalii parteneri de comerţ ai romanilor. Tocmai de aceea, actele de drept al ginţilor erau mai evoluate, nu presupuneau condiţiile de formă prevăzute de dreptul civil. Faţă de avantajele dreptului ginţilor, acesta a început să fie utilizat şi în relaţiile dintre cetăţeni, până când, spre sfârşitul epocii postclasice, în vremea împăratului Justinian, dreptul ginţilor a devenit un drept general, asimilând toate instituţiile dreptului civil. În alt înţeles, în opera lui Titus Livius, dreptul ginţilor desemna totalitatea normelor de drept care reglementează relaţiile dintre statele cetăţi ale antichităţii, ceea ce în zilele noastre ar corespunde dreptului internaţional public. naturale).
În al treilea înţeles, dreptul ginţilor se confunda cu dreptul natural (ius
3) Dreptul natural era definit de către jurisconsulţii clasici romani ca fiind un sistem de norme de drept care se aplică tuturor popoarelor în toate timpurile. Conform juristconsultului Ulpian: ”ius naturale este quod natura omnia animalia docuit; nam ius istud non humani generis proprium, sed omnium animalium... commune est. Hinc descendit maris atque feminas coniunctio, quam nos matrimonium apellamus, hine liberorum procreatio, hine educatio; videmus etenim cetera quoque animalia, feras etiam is tius iuris peritia censeri.” dreptul natural este acela pe care toate ființele l-au deprins de la natură căci acest drept nu este propriu speciei umane, ci este comun tuturor animalelor...De aici decurge legătura bărbatului cu femeia, pe care noi o numim căsătorie, de aici nașterea copiilor, de aici educația (lor);
4
vedem de fapt că și animalele, chiar cele sălbatice sunt socotite cunoscătoare ale acestui drept.7 Ideea de drept natural era în realitate fără multe tangențe cu dreptul pozitiv, ba uneori potrivnică acestuia. După dreptul natural – scria juristul Ulpian – toți oamenii sunt egali – ”Quod ad ius naturale attinet, omnes homines aequales sunt”.8 Tot dreptului natural îi aparține ideea de legitimă apărare, îngăduită oricui în orice moment; dar dreptul roman o îngăduia numai oamenilor liberi, nu și sclavilor, deși teoretic o astfel de normă nu trebuia să cunoască excepții. Dreptul roman prezintă o deosebită însemnătate deoarece el constituiefundamentul pe care s-a clădit sistemul juridic. Cu toate că dreptul roman nu mai este în vigoare, noțiunile și principiile sale care s-au perpetuat de peste două mii de ani până astăzi sunt perfect aplicabile. Deci, el nu a rămas un simplu document arheologic, așa cum este cazul altor legislații din antichitate, ci a trăit o viață proprie, a depășit sub aspectul formei sale limitele societății care l-a generat și a exercitat o influență hotărâtoare asupra dreptului de mai târziu.9
Sâmbrian T. – Drept roman: principii, instituții și texte celebre, Casa de editură și presă ”Șansa”, București, 1994, p. 195 7
Sâmbrian T. – Drept roman: principii, instituții și texte celebre, Casa de editură și presă ”Șansa”, București, 1994, p. 196 9 Cocoș Ș. – Drept roman, Ed. Fundației România de mâine, București, 2004, p. 8 8
5
BIBLIOGRAFIE 1. Cocoș Ș. – Drept roman, Ed. Fundației România de mâine, București, 2004; 2. Hanga V. – Principiile dreptului privat roman , Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1989; 3. Sâmbrian T. – Drept roman: principii, instituții și texte celebre, Casa de editură și presă ”Șansa”, București, 1994;
4. http://file.ucdc.ro/cursuri/D_1_N13_Drept_roman_Molcut_Emil.pdf
6