32 0 116KB
Războiul de independenţă al României Războiul de independenţă al României s-a desfăşurat între anii 1877 şi 1878 şi a fost dus împotriva Imperiului Otoman. Războiul s-a terminat cu victoria României şi Rusiei împotriva turcilor, obţinerea independenţei României şi unirea Dobrogei cu România. Aspectul negativ a fost acela că Rusia a anexat sudului Basarabiei. În 1877 Serbia şi Muntenegru se răscoală împotriva Imperiului Otoman declarându-i război. Cum lupta ar fi fost inegală şi armatele turceşti le-ar fi nimicit pe cele sârbo-muntenegrene, se implică şi ruşii care declară şi ei război turcilor. Pentru ca armatele ruseşti să poată traversa teritoriul românesc, s-a încheiat la Bucureşti (16 aprilie 1877) o convenţie româno-rusă prin care li se permitea trupelor ruseşti să treacă prin ţară, iar ruşii se obligau să respecte integritatea teritorială a României. Desfasurarea evenimentelor : Pe măsură ce relaţiile dintre Rusia şi Turcia deveneau tot mai încordate în a doua jumătate a anului 1876, partea română a considerat că era important să se semneze un acord cu partea rusă prin care să se asigure recunoaşterea independenţei României şi să garanteze integritatea teritorială. Deoarece partea rusă era interesată doar în semnarea unei înţelegeri prin care să se permită trecerea armatei ruse pe teritoriul românesc, negocierile au stagnat până în aprilie 1877, când, războiul ruso-turc era iminent. În aceste condiţii Rusia a acceptat să încheie o convenţie. În data de 4 aprilie 1877, la Bucureşti, ministrul de externe roman Mihail Kogălniceanu şi baronul rus Dimitri Stuart semnează convenţia specială cu privire la trecerea trupelor ruseşti “libera trecere pe teritoriul României şi tratamentul rezervat armatelor amice”, “toate cheltuielile care ar putea fi ocazionate de trebuinţele armatei ruse, de transportul său, precum şi pentru satisfacerea trebuinţelor sale” revenind Rusiei. Guvernul rus se obliga “a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi apăra integralitatea actuală a României”. La 9/21 mai 1877 Mihail Kogălniceanu face o declaraţie în parlament prin care declară independenţa: “Domnilor deputaţi nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentanţei naţionale că noi
suntem o naţiune liberă şi independentă...”. În acest sens atât Camera Deputaţilor cât şi Senatul au votat moţiunea de independenţă. Chiar dacă România nu era implicată pe baza unui tratat şi în mod oficial în război, artileria şi trupele române le sprijină pe cele ruseşti în asedierea cetăţii Nicopole care se predă la 4 iulie. La 15 iulie deşi se refuzase iniţial ocuparea cetăţii Nicopole, deoarece diplomaţia rusă nu accepta să semneze o convenţie de colaborare românorusă care să conţină angajamente şi garanţii reciproce, comandamentul român, în urma situaţiei create de nereuşita primului atac rus asupra Plevnei şi a “insistenţelor personale ale împăratului”, hotărăşte trimiterea unor unităţi române peste Dunăre sprea a coopera cu armata rusă. George Manu primeşte însărcinarea să colaboreze cu armata rusă nu numai la ocuparea cetăţii Nicopol, ci şi mai departe, “chiar la Plevna, în marşul spre Isker”. Primele trupe româneşti, din divizia a IV-a , trec în 16 iulie Dunărea pe la Nicopole, sub comanda colonelului Rosnovanu.
Intrarea în război Prinţul Carol I a dorit încă de la începutul ostilităţilor ruso-turce din sudul Dunării să implice total România pentru a obţine statutul de cobeligeranţă şi să asigure recunoaşterea independenţei de către marile puteri, însă ruşii au refuzat în mod constant acest lucru susţinând că nu au nevoie de ajutor. Atitudinea lor s-a schimbat în august 1877, când armatele otomane au reuşit să oprească ofensiva rusă la Plevna, în nordul Bulgariei. Pentru a nu–i lăsa pe turci să contraatace decisiv ruşii au acceptat condiţiile lui Carol ca armata română să aibă propria bază de operaţii şi comandă separată. La întâlnirea din 16 august dintre Carol, ţarul Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae se hotărăşte crearea armatei de vest cu misiunea de a cuceri Plevna. Comanda o avea domnitorul Carol, iar din componenţa Armatei de vest mai făceau parte pe lângă trupele române şi corpurile IV şi IX ale armatei ruse. Trecerea Dunării de către armata română a
avut loc patru zile mai târziu, la 20 august, şi s-a făcut pe un pod de vase pe la Siliştioara, lângă Corabia.
Cucerirea redutei Griviţa - litografie de epocă
La ora 15 în data de 30 august, batalioanele de atac din Divizia a II-a pornesc asaltul asupra Griviţei. După ce au parcurs o distanţă de un kilometru, ostaşii întâlnesc o vale abruptă şi largă de peste 500 m, care a fost numită ulterior „Valea Plângerii”. Pe malul opus se afla reduta Griviţa 2. Cu toate că asupra soldaţilor români se revărsa un foc ucigător, ei au înăintat cu curaj până în apropierea redutei. În acest moment a căzut maiorul Gheorghe Şonţu. Comanda a fost preluată de căpitanul Valter Mărăcineanu, care însă a fost ucis şi el în apropierea redutei. Fără a mai primi un alt sprijin, batalioanele au fost nevoite să se retragă. Unităţile Diviziei a IV-a au atacat reduta Griviţa 1 de existenţa căreia nici nu se ştia. Respinse în trei rânduri, trupele au fost îmbărbătate de locotenent-colonelul S. Voinescu, maiorul Alexandru Candino Popescu şi de căpitanul Moise Groza şi au atacat pentru a patra oară şi cu sprijinul a câtorva subunităţi ruseşti, şi au reuşit să pătrundă în redută pe care au păstrat-o în ciuda unor contraatacuri puternice ruseşti. Au fost capturate: 1 steag, 3 tunuri şi 151 puşti. La 7 noiembrie, un detaşament român de 5.000 de oameni condus de colonelul Gheorghe Slăniceanu şi un detaşament mixt ruso-român de 1.200 de oameni condus de generalul Meyndorf, sprijinite de artileria română de la Bechet, declanşează atacul asupra Rahovei, deoarece localitatea reprezenta un pericol permanent pentru spatele şi flancul drept al trupelor de la Plevna. După un astalt susţinut, trupele româneşti cuceresc fortificaţiile din partea de est a oraşului. Încercând să se retragă (8-9 noiembrie) din Rahova peste râul Ogost spre Lom, forţele
otomane s-au izbit de cele române care i-au anticipat şi s-a încins o luptă aprigă. Deşi inferiori ca număr ostaşii români au ţinut piept cu succes forţelor turceştiîn cele din urmă, cu o pierdere de 600 de oameni, turcii au reuşi să se retragă folosindu-se şi de ceaţă, trecând râul pe lângă pod. Roşiorii români însoţiţi de un detaşament de ulani ruşi îi urmăresc şi reuşesc să captureze 160 de care cu muniţie şi cu provizii. La 9 noiembrie trupele generalului George Lupu, trec Dunărea şi intră primele în Rahova, iar populaţia bulgară îi primeşte cu entuziasm.
Dioramă de la Plevna
Osman-paşa conducând o armată de 50.000 de oameni la 28 noiembrie încearcă să rupă încercuirea de la Plevna. Pentru a realiza acest obiectiv, trupele turceşti au fost împărţite în două eşaloane de circa 20.000 de ostaşi fiecare, primul având rolul de a sparge blocada şi de a crea drum spre Sofia. Un detaşament de 7.000 de oameni avea rolul de ariegardă pentru a apăra spatele trupelor aflate în marş. În dimineaţa zile de 28 noimbrie turcii au început o luptă disperată cu forţele ruseşti încercând să-şi coiească drum prin liniile inamice. Pe de cealaltă parte detaşamentul românesc din faţa redutei Griviţa 2 a înaintat reuşind să ocupe reduta. Trupele româneşti nu se opresc şi îşi continuă înaintarea, intrând în Plevna, după care declanşează urmărirea inamicului. După lupte grele, trupele române reuşesc sa ocupe fortificaţiile de la Opanez silind astfel ariegarda turcă să se predea. În continuare, trupele române şi cele ruse atacă din spate cel de-al doilea eşalon inamic, împiedicând să vină în ajutorul primului eşalon, care tocmai fusese respins cu mari pierderi de trupele ruseşti. Forţele inamice sunt cuprinse de panică şi încep să se predea în masă. Osmanpaşa rănit la picior, se predă colonelului român Mihail Cerchez.
Pierderile trupelor otomane la Plevna au constat în peste 5.000 de morţi şi răniţi, precum şi 45.000 de prizonieri, fiind capturat şi un bogat material de război.
Atacul de la Smârdan - pictură de Nicolae Grigorescu
Pentru a fi cucerit Vidinul, cea mai puternică fortăreaţă de pe Dunăre, trupele române cuceresc prin lupte eroice localităţile Smârdan şi Inova. În lupta de la Smârdan, unul dinre cele mai puternice puncte de apărare ale Vidinului, în câteva ore soldaţii români au reuşit să cucerească trei redute puternice, au capturat 4 tunuri, au răpus 500 de turci şi au făcut 250 de prizonieri, alungând trupele inamice din localitate.
Sfârşitul războiului şi consecinţele : Cu trupele ruseşti ajunse la câţiva kilometri de Constantinopol, turcii capitulează. Guvernul otoman a acceptat condiţiile Rusiei pentru încheierea armistiţiului la 19/31 ianuarie 1878, însă ruşii îi exclud pe reprezentanţii României de la negocieri. Aceştia au avut aceeaşi atitudine şi la redactarea tratatului de la San Stefano de la 19 februarie/3 martie. Prin tratatul ruso-turc a fost recunoscută independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului, iar Bulgaria a devenit autonomă. Partea negativă a tratatului a fost impunerea retrocedării sudului Basarabiei către Rusia. Chiar dacă Rusia oferea Dobrogea şi Delta Dunării în compensaţie, acest fapt a produs o mare indignare oficialilor români care au acuzat Rusia că nu şi-a respectat promisiunile. Nemulţumite de prevederile tratatului de la San Stefano, care acordau Rusiei o influenţă sporită în Europa de Est, puterile occidentale organizează un Congres la Berlin pentru a revizui tratatul. La acest congres au participat: Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franţa, Imperiul Otoman, Italia şi Rusia. România a fost invitată şi ea, dar reprezentanţii ei Ion Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost tinuti în anticameră şi au fost primiţi în sală doar odată pentru a face o declaraţie. În ceea ce priveşte România, Congresul de la Berlin, a lăsat în mare măsură intacte prevederile iniţiale prin care i se recunoştea independenţa, i se lua sudul Basarabiei şi i se restituia Dobrogea.
A fost şi un moment în care recunoaşterea independenţei României a fost condiţionată de acordarea cetăţeniei române tuturor evreilor din ţară, la grămadă. Aceste presiuni au fost făcute în special de cancelarul Otto von Bismarck, care era în relaţii strânse cu un mare bancher evreu din Germania. Reprezentanţii români nu au cedat presiunilor argumentând că marea masă a evreilor recent sosiţi în ţară nu erau integrabili în societatea românească şi că naturalizarea se va face în mod individual.
Suportul populaţiei
Pentru echiparea şi întreţinerea armatei s-au adunat prin
subscripţii şi donaţii suma de 1.639.798 lei, din care 1.212.661 lei au fost oferiţi cu destinaţia achiziţionării de arme. Cu această sumă se puteau cumpăra 20.000 puşti model Peabody.
Populaţia a oferit pentru nevoile armatei: 6.724 vite, oi şi cai;
8.649 hectolitri cereale şi fasole; 93.789 kilograme alimente; 91.436 pâini; 32.365 obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte; 2.292 vase şi tacâmuri; 2.554 kilograme scamă; 10.967 feşe, etc.
Valoarea ofrandelor primite de autorităţi se cifrează la
9.247.000 lei.
Valoarea globală a rechiziţiilor înregistrate oficial s-a ridicat
la suma de 11.227.098 lei, sumă ce reprezenta 82,70% din bugetul Ministerului de Război pe anul 1877. Au fost rechiziţionate produse cum ar fi: 345.587 hectolitri cereale şi legume; 20.664.779 kilograme fân şi paie; 1.553 trăsuri; 264.394 care, etc.
Populaţia a prestat 1.045.747 zile de muncă pentru transporturi
şi 53.676 zile de lucrări de construcţii şi au fost parcurşi cu carele peste 26 milioane de kilometri.