34 0 1MB
RAGNAR JÓNASSON — Seria: Dark Iceland —
ORB ÎN ZĂPADĂ Original: Snjóblinda (2010) Traducere din limba engleză: GEORGE ARION JR.
virtual-project.eu
— 2018 — 2
Scriitorul islandez Ragnar Jónasson s-a născut la Reykjavík în 1976. Lucrează ca avocat şi predă legislaţia privind drepturile de autor la Facultatea de Drept a Universităţii din Reykjavík. În trecut, a lucrat în televiziune şi radio, chiar ca reporter pentru Radiodifuziunea Naţională Islandeză. Înainte să-şi înceapă cariera de scriitor, Ragnar a tradus paisprezece romane ale Agathei Christie în islandeză şi a publicat mai multe povestiri scurte în reviste literare din Germania, Marea Britanie şi Islanda. Cărţile lui Ragnar s-au vândut în peste 450 000 de exemplare în toată lumea, iar numărul e în continuă creştere. Au fost răsplătite cu numeroase premii şi distincţii în Islanda, Marea Britanie şi Statele Unite. Cele două serii care l-au consacrat pe Ragnar sunt Dark Iceland (care îl are în centru pe tânărul Ari Thór) şi Hulda (cu detectiva care poartă acelaşi nume). Drepturile pentru Dark Iceland s-au vândut deja în 18 ţări. Ragnar a fondat prima filială a Crime Writers’ Association din afara Marii Britanii, în Islanda, şi e cofondator al festivalului internaţional de literatură mystery thriller Iceland Noir, care a fost declarat în The Guardian ca fiind „cel mai bun festival de literatură poliţistă din lume.” Locuieşte la Reykjavík cu soţia şi cele două fiice.
3
Pentru Kira, de la tata
4
Autorul ar dori să le mulţumească locuitorilor din Siglufjördur pentru că a amplasat acţiunea romanului sau în oraşul lor, dar ţine să fie limpede că volumul de faţă este în totalitate o operă de ficţiune şi că niciunul dintre personajele care apar în carte nu a avut ca sursă de inspiraţie o persoana reală.
5
PRELUDIU Siglufjördur, miercuri, 14 ianuarie 2009 Pata roşie era stridentă ca un ţipăt într-o linişte desăvârşită. Zăpada care acoperea pământul era atât de albă că aproape alungase întunericul neomenesc al nopţii de iarnă. Începuse să ningă de dimineaţă, fulgii mari, grei se aşternuseră graţios pe pământ. Seara, ninsoarea se oprise şi de atunci nu mai căzuse deloc zăpadă. Afară nu erau mulţi oameni. Cei mai mulţi erau în casele lor şi se bucurau de vreme din spatele ferestrelor. E posibil ca unii dintre ei să fi hotărât să rămână în casă după decesul care avusese loc la clubul de teatru. Poveştile circulau repede iar atmosfera era plină de suspiciune, în ciuda aparenţei paşnice a oraşului. O pasăre care ar fi zburat deasupra lui n-ar fi observat nimic neobişnuit, n-ar fi simţit tensiunea din aer, nesiguranţa sau chiar teama, n-ar fi simţit nimic din toate astea decât dacă ar fi zburat peste micuţa grădină din mijlocul oraşului. Copacii înalţi din jurul ei se gătiseră în cele mai bune haine de iarnă, căpătând forme nedefinite care aminteau de clovni mai curând decât de troli, îmbrăcaţi în alb de sus până jos, chiar dacă zăpada le încovoia câteva ramuri. Din casele călduroase veneau lumini primitoare, iar stâlpii de iluminat făceau străzile principale să strălucească. Curtea nu era deloc cufundată în întuneric, chiar dacă era târziu. Inelul de munţi care proteja oraşul era aproape cu totul alb, iar cele mai înalte vârfuri abia dacă se zăreau. Parcă nu izbutiseră să-şi îndeplinească datoria în ultimele câteva zile, parcă ceva neexplicat, o ameninţare, se strecurase în oraş. Ceva ce rămăsese mai mult sau mai puţin nevăzut, până în noaptea aceea. Femeia era întinsă în mijlocul grădinii, ca un înger de zăpadă. De departe, părea liniştită. Braţele îi erau întinse într-o parte şi în alta. Purta o pereche de blugi prespălaţi, iar de la mijloc în sus era goală. Părul ei lung parcă forma o coroniţă în zăpadă. Zăpadă care n-ar fi trebuit să aibă nuanţa 6
aceea de roşu. În jurul ei se formase o baltă de sânge. Pielea i se decolora alarmant de repede şi căpăta o tentă de marmură, parcă vrând să contrasteze cu purpuriul izbitor care o înconjura. Avea buzele albastre. Respira sacadat. Parcă se uita în cerurile întunecate. Apoi ochii i s-au închis brusc.
7
1 Reykjavík, primăvara lui 2008 Era aproape miezul nopţii, dar afară încă era lumină. Zilele deveneau tot mai lungi. Era perioada din an în care fiecare zi, mereu mai luminoasă decât cea dinainte, aducea cu ea speranţa de mai bine, iar viitorul arăta luminos pentru Ari Thór Arason. Iubita lui, Kristín, se mutase în cele din urmă în apartamentul lui mic din Öldugata, deşi această chestiune nu fusese altceva decât o formalitate. Oricum rămânea acolo foarte des peste noapte, mai puţin înainte de vreun examen, când prefera să citească în liniştea şi pacea casei părinteşti, de multe ori până noaptea târziu. Kristín intră în dormitor când termină duşul, cu un prosop în jurul taliei. — Sunt moartă de oboseală. Uneori stau să mă-ntreb de ce am ales Medicina. Ari Thór o privi de la biroul mic aflat în încăpere. — O să fii o doctoriţă extraordinară. Ea se întinse în pat, pe plapumă, cu părul întins ca un halou pe albul aşternuturilor. Ca un înger, îşi zise Ari Thór, admirând-o cum îşi întinde braţele şi apoi îşi trece mâinile uşor de-a lungul trupului. Ca un înger de zăpadă. — Mersi, iubitule. Iar tu o să fii un poliţist extraordinar. Dar tot cred că ar fi trebuit să termini Teologia, nu reuşi ea să se abţină. Ştia şi el foarte bine şi n-avea nevoie s-o mai audă de la ea. Întâi fusese la Filosofie, până renunţase, apoi venise Teologia. Se lăsase şi de asta, iar pe urmă se pomenise înscris la Academia de poliţie. Nu reuşise niciodată să prindă rădăcini, căutase mereu ceva pe măsura temperamentului său, ceva care să presupună şi senzaţii tari. Îşi zicea că se înscrisese la Teologie ca o provocare la adresa unui dumnezeu despre care era convins că nu există; un dumnezeu care la treisprezece ani îi răpise orice şansă de a creşte normal, când mama lui murise şi tatăl lui dispăruse fără urmă. Abia după ce o întâlnise pe Kristín şi – doi ani mai târziu – dezlegase misterul dispariţiei tatălui 8
său, izbutise Ari Thór să se liniştească puţin. Atunci îi trecuse pentru prima oară prin minte să se înscrie la Academie, având speranţa că va fi mai bun ca poliţist decât ca om al bisericii. Academia îl lăsase într-o formă fizică bună, iar antrenamentele la sală, alergările şi înotul îi lăţiseră pieptul şi umerii mai mult ca oricând. Cu siguranţă nu fusese într-o formă atât de bună pe vremea când rămânea aplecat zi şi noapte asupra textelor teologice. — Da, ştiu, răspunse el, puţin deranjat. N-am uitat de Teologie. Fac doar o pauză. — Ar trebui să te străduieşti s-o termini cât încă ai totul proaspăt în minte. E foarte greu s-o iei de la capăt dacă trece prea mult timp. Ari Thór ştia că nu vorbea din proprie experienţă. Ea întotdeauna dusese la bun sfârşit tot ce-şi propusese, trecând cu uşurinţă de la un examen la altul. Nimic nu părea s-o poată opri şi tocmai terminase al cincilea dintre cei şase ani de Medicină. Nu era invidios, ci doar mândru. Mai devreme sau mai târziu urmau să fie nevoiţi să se mute ca ea să-şi poată face specializarea, ceva despre care nu discutaseră niciodată dar de care erau amândoi cât se poate de conştienţi. Ea îşi trase o pernă sub cap şi îl privi. — Nu-i ciudat cu biroul în dormitor? Şi nu ţi se pare că garsoniera e mult prea mică? — Mică? Nu, îmi place. Nu mi-ar plăcea să ne mutăm din centru. Ea se întinse pe spate. Capul i se scufundă în pernă. — Oricum, nu-i nicio grabă. — E destul spaţiu pentru amândoi. Ari Thór se ridică. — Trebuie doar să-l facem intim. Dădu la o parte prosopul şi se aşeză uşor deasupra ei, sărutând-o prelung şi adânc. Ea îi răspunse la sărut, îi cuprinse umerii cu braţele şi îl trase mai aproape.
9
2 Cum naiba uitaseră de orez? A ridicat furibundă receptorul şi a sunat la micul local indian care era la cinci minute de casa lor care se lăfăia în mijlocul lotului de teren. Avea stil, cu cele două etaje construite din cărămidă, acoperişul portocaliu şi garajul generos, deasupra căruia fusese amenajată o terasă însorită, şi era ideală pentru o familie numeroasă. Încă erau fericiţi aici, deşi copiii părăsiseră de mult cuibul iar pensionarea nu era nici ea departe. A încercat să se liniştească în timp ce aştepta un răspuns. Nu-şi dorise decât să se aşeze în faţa televizorului la un sitcom şi să mănânce un curry de pui fierbinte cu orez. Era singură acasă, soţul ei plecase cu afaceri şi probabil acum era în drum spre avionul care urma să-l aducă înapoi în dimineaţa următoare. O enerva că localul indian nu făcea livrări şi deja se vedea ieşind din nou în vreme ce restul cinei se răcea. O mizerie. Măcar afară era suficient de cald încât să nu-i fie prea greu să meargă pe jos. Când cineva i-a răspuns în cele din urmă, a trecut direct la subiect. — Unde naiba aţi mai văzut să se mănânce curry fără orez? a întrebat, ridicând tonul exagerat de mult dat fiind ce se întâmplase. Când chelnerul şi-a cerut scuze şi s-a oferit să-i pregătească imediat o porţie nouă, ea a trântit receptorul şi, încercând să-şi reprime furia, a ieşit în întuneric. I-a luat mai mult decât de obicei să-şi găsească cheile când, zece minute mai târziu, se întorsese cu orezul într-o pungă, gata de o seară relaxantă şi o cină bună. Abia când cheia se întorcea în broască a simţit o prezenţă, ceva nelalocul lui. Dar era prea târziu. Reykjavík, vara lui 2008 Ari Thór intră ca să se ferească de ploaie. Mereu avea un sentiment plăcut când se întorcea în apartamentul din Öldugata, dar în vara aceasta sentimentul fusese mai cald ca niciodată. — Hei, tu eşti? strigă Kristín de la biroul din dormitor, unde stătea 10
aplecată asupra cărţilor când nu era de gardă la Spitalul Naţional. Simţea că apartamentul căpătase un suflu nou de când se mutase ea. Pereţii albi, care înainte fuseseră neutri, se luminaseră brusc. Kristín avea un fel de aură, chiar şi numai când citea o carte la birou, o energie care lui Ari Thór i se părea captivantă. Din când în când avea impresia că pierduse controlul asupra propriei vieţi. Avea douăzeci şi patru de ani, iar viitorul lui nu mai era doar o coală albă. Ei nu-i spunea nimic – nu-i era uşor să vorbească despre sentimente. Privi în dormitor. Ea era acolo cu o carte. De ce a trebuit să roadă cărţile astea toată vara? Lumina soarelui nu părea s-o fi ispitit. — Mi-e de-ajuns că merg şi mă întorc de la lucru. E destul timp petrecut afară, îl tachina ea când încerca s-o ia cu binişorul ca s-o convingă să se plimbe până în centru în câte o zi liberă când era soare. În vara aceea se antrena cu poliţia la aeroportul Keflavík, în aşteptarea ultimului an la Academie. Uneori se întreba ce îl împinsese în urmă cu doar un an să renunţe la Teologie – chiar dacă, poate, numai temporar – şi să-şi încerce abilităţile altundeva. Nu-i plăcuse niciodată să petreacă mult timp aplecat asupra cărţilor de specialitate. Avea nevoie de un fel de activitate, de puţină variaţie. Munca în poliţie avea ceva care îl fascina – tensiunea şi dramatismul. Cu siguranţă nu banii îl atrăgeau. Fusese acceptat la Academie chiar dacă anul era pe cale să înceapă. Descoperise că îi plăcea munca de poliţie, se bucura de răspunderile care i se dădeau şi de freamătul adrenalinei. Acum aproape îşi terminase pregătirea. Mai avea un an şi îşi obţinea calificarea. Încă nu-i era clar care avea să fie următorul pas după absolvire. Candidase pentru mai multe posturi în poliţie, de câteva ori fusese refuzat şi încă nu primise nicio ofertă. — Eu sunt. Ce mai e nou? strigă el înapoi spre Kristín în timp ce îşi atârna haina jilavă pe un umeraş. Intră în camera în care ea stătea absorbită de carte şi o sărută pe ceafă. — Bună. Glasul îi era cald, dar nu lăsă cartea. — Cum merge? 11
Ea închise cartea, marcând cu atenţie locul în care rămăsese, şi se întoarse spre el. — Binişor. Ai fost la sală? — Da, şi mă simt mai bine. Mobilul începu să-i sune. Ieşi pe hol şi scoase telefonul din buzunarul hainei. — Ari Thór? zise o voce tunătoare. Ari Thór Arason? — Eu sunt, răspunse, puţin suspicios pentru că nu recunoscuse numărul care îl apela. — Mă cheamă Tómas. Sunt de la poliţia din Siglufjördur. Tonul era ceva mai prietenos. Ari Thór intră în bucătărie ca să poată vorbi fără să fie auzit. Siglufjördur era un post pentru care candidase fără s-o anunţe pe Kristín. Nu ştia prea multe despre orăşelul acela, în afară de faptul că era aproape cel mai nordic punct din Islanda. Un loc aflat, probabil, mai aproape de Cercul Arctic decât de Reykjavík. — Aş vrea să-ţi ofer o slujbă, continuă bărbatul care-şi spunea Tómas. Ari fu luat pe nepregătite. Nu se gândise niciodată la Siglufjördur ca la o opţiune serioasă. — Păi… — Am nevoie de un răspuns acum, mulţi puşti stau la coadă pentru postul ăsta, oameni cu mai multă experienţă ca tine. Îmi place istoricul tău – Filosofie şi teologie. Exact ce-ţi trebuie ca să devii poliţai bun la sat. — Îl iau, răspunse Ari Thór, aproape el însuşi surprins. Mulţumesc, înseamnă mult pentru mine. — N-ai de ce. Începem cu doi ani, zise Tómas. O condamnare pe doi ani! izbucni el, iar râsetele i se auziră cu ecou. După aia sunt sigur că poţi să continui aici, dacă vrei. Când poţi să începi? — Păi, am nişte examene în iarnă, deci… — Poţi să-ţi dai ultimele examene aici, cred. Ce zici de noiembrie, poate pe la mijloc? E perioada perfectă să cunoşti oraşul. Soarele se pregăteşte să plece până-n ianuarie, iar pârtiile de ski se deschid tot atunci. Avem nişte pârtii de toată frumuseţea. După aia poate-ţi iei liber de Crăciun. 12
Ari Thór se gândi să spună că nu schia, de fapt, dar nu făcu decât să mulţumească din nou. Avea impresia că urma să se înţeleagă bine cu bărbatul cu gura mare, dar prietenos. Când Ari Thór se întoarse în dormitor, Kristín se cufundase din nou în cartea ei. — Am o slujbă, zise el deodată. Kristín ridică privirea. — Ce? Serios? Închise cartea şi se întoarse repede spre el, de data asta uitând să-şi pună semn. — E genial! În voce i se simţea o fericire pură. Kristín vorbea mereu molcom, de parcă nimic n-o lua vreodată prin surprindere, însă Ari Thór începea să înveţe să-i citească expresiile feţei. Ochii ei albastru-închis care contrastau atât de puternic cu părul blond şi scurt aveau oricum un efect hipnotic, însă în spatele lor se afla o fiinţă prin natura ei hotărâtă şi stăpână pe sine. Cineva care ştia exact ce vrea. — Ştiu, e incredibil. Nu mă aşteptasem la nimic atât de repede. Suntem o mulţime care absolvim în decembrie şi nu există prea multe posturi. — Şi unde e? În oraş? Un post de suplinire? — Nu, e un contract pe doi ani… cel puţin. — În oraş? repetă Kristín, iar el înţelese din expresia ei că bănuia contrariul. — Păi, de fapt, nu. Ezită. — E undeva în nord. În Siglufjördur. Se lăsă tăcerea, iar fiecare clipă păru să dureze o oră. — Siglufjördur? Ridicase tonul, iar felul în care rostise cuvântul dădea un mesaj limpede. — Da, e o ofertă foarte bună, răspunse cu glas slab, aproape implorând-o, sperând ca ea să-i înţeleagă punctul de vedere, că pentru el era important. 13
— Şi ai acceptat? Fără să te gândeşti măcar să mă întrebi şi pe mine? Miji ochii. Era supărată, aproape furioasă. — Păi… Ezită. — Uneori trebuie pur şi simplu să înhaţi o ocazie de genul ăsta. Dacă nu m-aş fi hotărât pe loc, i-ar fi dat altcuiva postul, adăugă el, parcă vrând să se scuze. Ari Thór renunţase la filosofie şi apoi renunţase la teologie. Îşi pierduse părinţii la o vârstă prea fragedă şi rămăsese singur într-o lume dură încă din copilărie. Apoi, Kristín îl alesese. Trecuse prin aceeaşi senzaţie prin care trecea acum. Ei m-au ales. Urma să fie prima lui slujbă adevărată şi, pe deasupra, una care să presupună răspundere. Se străduise din greu să înveţe bine la Academie. De ce nu putea Kristín să se bucure pentru el? — Fir-ar să fie, nu hotărăşti tu să ne mutăm în Siglufjördur pur şi simplu, fără să mă întrebi şi pe mine. Spune-le că te mai gândeşti, zise ea pe un ton glacial. — Te rog, nu vreau să risc. Vor să fiu acolo la mijlocul lui noiembrie, dau acolo ultimele câteva examene şi mă întorc în concediul de Crăciun. De ce nu verifici dacă poţi să vii şi tu? — Trebuie să muncesc aici şi să şi învăţ, ştii asta foarte bine, Ari Thór. Uneori chiar nu te-nţeleg. Se ridică. — E incredibil! Am crezut că suntem parteneri, că facem toate astea împreună. Se întoarse ca să-şi ascundă lacrimile. — Mă duc să mă plimb. Plecă rapid, ieşi din dormitor şi ajunse în hol. Ari Thór rămase înţepenit, uluit că pierduse complet controlul asupra situaţiei. Se pregătea s-o strige când auzi uşa din faţă cum se trânteşte.
14
4 Siglufjördur, noiembrie 2008 Ugla, bufniţa, cocoţată pe-un butuc. Ágúst recita mereu vechea poezioară pentru copii când stăteau amândoi pe pervazul ferestrei din podul casei părinţilor ei, în Patreksfjördur, şi priveau strada de sus. Amintirea îi aduse un zâmbet pe buze. Abia de curând reuşise să zâmbească din nou când se gândea la el. Trecuseră patru ani de când se mutase – singură – în Siglufjördur. Tot patru ani trecuseră şi de când fusese pentru ultima oară în Patreksfjördur. Părinţii veneau s-o viziteze la intervale regulate şi veniseră chiar în octombrie, stând cu ea două săptămâni până să se întoarcă în vest. Acum era din nou singură. Îşi făcuse câţiva prieteni aici, dar niciunul nu era suficient de apropiat şi, oricum, nu vorbea niciodată despre trecutul ei. Pentru ceilalţi, nu era decât o oarecare venită din Vestfirðir. Era conştientă că băieţii din oraş împrăştiau bârfe despre ea care erau doar invenţii. Nu că ar fi contat, acum că se obişnuise. Nu-i păsa ce spuneau băieţii din Siglufjördur despre ea. De un singur băiat îi păsase. Ágúst, cel mai chipeş din Patreksfjördur – pentru ea, cel puţin. Fuseseră prieteni de la şapte ani, iar în adolescenţă relaţia lor evoluase în ceva mai profund. De atunci fuseseră practic de nedespărţit. Ugla şi Ágúst, două nume legate inextricabil – cel puţin în Patreksfjördur. Dar nu şi în Siglufjördur, unde nimeni nu ştia nimic despre ei. Aşa şi voia să rămână lucrurile şi conchise că-i plăcea să fie tânăra misterioasă din vest, cea despre care umblau poveşti. Deşi poate că nu era întru totul adevărat că nu-i păsa de ce se şuşotea despre ea. Una dintre bârfe era dureroasă în mod special. Cumva începuse să umble vorba că ar fi o femeie uşoară şi nu reuşea să priceapă de unde pornise zvonul. 15
Imediat după incidentul care schimbase tot, hotărâse să plece din Vestfirðir. La început, părinţii ei se opuseseră vehement. Nu-şi terminase studiile, era în ultimul an la Universitatea Vestfirðir. Ugla reuşise să-şi ia examenele din primăvară, apoi încercase să-şi găsească de lucru în alte părţi ale ţării. Nu după mult timp primise o ofertă de la uzina de prelucrare a peştelui din Siglufjördur. Ca majoritatea locuitorilor din Patreksfjördur, lucrase în industria peştelui de mică şi ştia că, deşi avea alte ţeluri în viaţă, era obişnuită cu o astfel de muncă. După ce lucrase câteva luni în uzină, i se spusese că putea obţine un post de birou cu jumătate de normă. Candidase, îl primise şi astfel redusese la jumătate numărul de ore pe care era nevoită să îl petreacă în fabrică. Restul timpului de la serviciu îi era ocupat cu treburi funcţionăreşti. Spera ca afurisita de recesiune care părea să se abată asupra Islandei să n-o afecteze prea tare. Avea nevoie să muncească şi ultimul lucru pe care şi-l dorea era să-şi piardă slujba şi să se întoarcă în Patreksfjördur să stea cu ai ei. Managerul de la uzina de peşte îi spusese despre un apartament la demisol care era dat în chirie pe o perioadă scurtă – ar fi fost un bun acoperiş deasupra capului până se hotăra cât voia să stea în Siglufjördur. Apartamentul i-l prezentase Hrólfur, un domn distins şi plin de viaţă care arăta de aproape 80 de ani, cu toate că Ugla aflase mai târziu că se apropia de 90. Nu după mult timp aflase că bătrânul Hrólfur era, de fapt, Hrólfur Kristjánson, faimosul scriitor. Îşi aminti de cartea lui, La nord de dealuri, de pe vremea când era la şcoală. Li se dăduse de citit o carte scrisă în 1941 – probabil încă o poveste de dragoste insuportabil de plicticoasă, ternă şi siropoasă, îşi spusese ea pe atunci. Dar se înşelase. Citise La nord de dealuri într-o singură seară şi mai era şi acum tulburată de frumuseţea ei. Colegilor ei nu le plăcuse din caleafară cartea, aşa cum nu le prea plăcea nimic de pe lista de lectură, dar Ugla găsise ceva captivant la ea, fără îndoială acelaşi lucru care o făcuse să se vândă cu toptanul în anii ’40, în Islanda şi în toată lumea. Era o zi călduţă, cu cer senin, din primăvara lui 2004, când se pomenise faţă în faţă cu autorul însuşi. Bărbatul adus de spate transmitea o anumită căldură. Era limpede că în tinereţe fusese înalt şi impunător. Avea un glas puternic dar cumva părintesc, deşi nu 16
avea copii. Era slab, părul grizonat începuse să-i dispară, iar autoritatea pe care o degaja arăta că era obişnuit să fie respectat. Locuia într-o casă splendidă pe Hólavegur, cu vedere la fiord. Casa fusese bine întreţinută iar lângă ea se afla un garaj în care era parcat vechiul lui Mercedes roşu. Din câte-şi dădea seama Ugla, apartamentul de la demisol mai fusese închiriat din când în când, în principal persoanelor care se mutau cu serviciul în oraş sau artiştilor ocazionali care căutau liniştea şi pacea munţilor din jur. Însă Hrólfur nu fusese niciodată dispus să lase pe oricine să stea acolo – se ştia că refuza oamenii pe loc dacă nu-i plăcea ceva la ei. — Zici că lucrezi la uzina de peşte? întrebase el cu vocea lui puternică şi profundă care umplea tot apartamentul. O studiase din cap până-n picioare cu ochi inteligenţi şi cercetători în care se citeau, în egală măsură, şi bucurie şi disperare. — Deocamdată, răspunsese ea cu glas stins, adresându-se mai degrabă podelei decât lui. — Cum? Zi mai tare, domnişoară, spusese el nerăbdător. Ea ridicase glasul. — Da, deocamdată, repetase. — Părinţii tăi ştiu? Pari al naibii de tânără. Se zgâise la ea şi buza i se răsucise straniu, de parcă ar fi încercat să zâmbească şi în acelaşi timp să se abţină. — Da, normal. Dar pot să iau decizii de una singură. Vorbise limpede acum, mai stăpână pe sine. — Bun. Îmi plac oamenii care iau decizii de unii singuri. Şi bei cafea? Glasul îi devenise ceva mai prietenos. — Da, minţise ea, hotărând că nu era aşa greu să-şi creeze acest obicei. Era limpede că o plăcea. Îi închiriase apartamentul de la demisol şi, la puţin timp după, Ugla îşi făcuse un obicei din a bea cafea cu Hrólfur o dată pe săptămână. Nu simţea nicio obligaţie şi, cu siguranţă, nici nu era o corvoadă. Devenise o reală plăcere să stea de vorbă cu el despre trecut, despre perioada pe care o petrecuse în străinătate până când izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial îl obligase să se întoarcă acasă, în Islanda, despre boom-ul economic 17
datorat heringului, despre călătoriile lui peste ocean şi conferinţele la care participase în calitate de autor renumit. La rândul lui, Hrólfur a ademenit-o afară din cochilie iar ea a ajuns să se bucure puţin mai mult de viaţă. Ugla vorbea rareori despre trecutul ei şi nu-l pomenise niciodată pe Ágúst. În general vorbeau despre cărţi şi muzică. Ea studiase pianul de mică, în Patreksfjördur. El o încurajase să-i cânte de fiecare dată când venea în vizită. La sfârşitul uneia dintre melodii, o lucrare scurtă de Debussy, Hrólfur îi spusese, cumva surprinzător: — De ce nu dai meditaţii? — Meditaţii? Nu sunt profesor. Fusese puţin stânjenită. — Cânţi bine. Foarte bine, de fapt. Sigur ai putea să le predai noţiunile de bază. Simţise din glasul lui că o sprijinea şi că avea încredere în ea. Din cunoştinţe deveniseră, treptat, prieteni apropiaţi. — Poţi să foloseşti pianul meu, adăugase el. — O să mă gândesc, îi răspunsese ea cu timiditate. Într-o zi, când simţise că îi merge bine, pusese la avizierul de la magazinul Co-op un anunţ scris în grabă pe o coală A4: „Lecţii de pian. Preţ negociabil”, alături de numele ei şi numărul de telefon scris pe cinci fâşii decupate în partea de jos a paginii, astfel încât oricine era interesat să le poată lua cu el. Iniţiativa ei îl încântase pe Hrólfur, chiar dacă încă nu existaseră doritori. Dar nu vorbeau doar despre muzică. Ugla recunoscuse că o pasionase teatrul şi pe vremea când locuia în Patreksfjördur şi cât fusese la facultate în Ísafjördur, unde se înscrisese în trupa de amatori. Deschiseseră subiectul într-o seară de iunie, când ea şi Hrólfur stăteau de vorbă lângă fereastră în faţa unei tăvi cu cafea şi patiserii dulci. Apa fiordului era netedă ca o oglindă iar oraşul strălucea, chiar dacă soarele cobora în spatele munţilor şi lumina doar vârfurile din partea estică a fiordului. — Ştii, sunt preşedintele Societăţii de teatru, spusese el parcă întro doară, dar cu un scop precis. — O societate de dramaturgie? Aici, în Siglufjördur? Ea nu reuşise să-şi ascundă mirarea. 18
— Să nu te înşele aparenţele. Oraşul a fost mare cândva, încă e, chiar dacă populaţia scade. Bineînţeles că avem o societate de teatru. Zâmbise. Ugla se obişnuise cu zâmbetul lui uşor strâmb şi ştia că în spatele lui se ascunde multă căldură. — Dar nu e o societate mare. Dacă avem un spectacol pe an, cel mult. Mă gândeam, dacă vrei, să-i spun regizorului despre tine. — Nu, te rog mult! Nu sunt bună. Refuzul ei nu fusese pe deplin convingător, ştia că oricum ar fi pus o vorbă bună pentru ea. În cele din urmă o şi făcuse, iar în toamna următoare se pomenise distribuită într-o comedie. Nu-i venise să creadă cât de uşor se lăsa acaparată de teatru. Când păşea pe scenă, parcă intra într-o altă lume. Publicul nu mai conta, puteau să fie unul, doi sau cincizeci de oameni, cu toţii se contopeau într-o unică fiinţă în luminile puternice. Când era pe scenă nu mai era în Vestfirðir sau Siglufjördur, se concentra să-şi amintească replicile şi să afişeze emoţii care nu erau ale ei. Uneori se concentra atât de intens încât uita să se mai gândească la Ágúst. Aplauzele de la sfârşitul piesei erau îmbătătoare, se simţea de parcă ar pluti deasupra scenei. Se obişnuise să stea undeva în linişte după fiecare reprezentaţie ca să revină cu picioarele pe pământ, după care amărăciunea se întorcea – îşi amintea de Ágúst. Dar, după fiecare reprezentaţie, amintirile erau cumva mai suportabile şi de fiecare dată amărăciunea se întorcea puţin mai târziu. Scena parcă o ajuta să scape de întunecime. Se bucura mult că îl cunoscuse pe bătrân şi era foarte conştientă şi de faptul că nu s-ar fi apropiat de Societatea de teatru de una singură. De asta îi fusese şi mai greu să-i spună că hotărâse să se mute din apartamentul de la demisol. Cineva îi dăduse cu chirie un apartament mai mare, complet mobilat, în centru, pe Nordurgata. O convinsese faptul că locuinţa avea un pian. Era sigură că voia să se mute acolo şi că era timpul să-şi găsească un loc al ei. Chiar dacă era primitor, apartamentul de la demisol nu era o soluţie pe termen lung. Apartamentul din Nordurgata era un pas în direcţia bună. Nu numai pentru că era mai spaţios şi mai convenabil, ci şi pentru mica grădină pe care o avea. Ugla încă nu avea un iubit. Sigur că erau bărbaţi pe care îi găsea 19
atrăgători, dar ceva o reţinea. Poate era vorba despre amintirile cu Ágúst, cel puţin într-o primă fază, dar pur şi simplu nu era gata să spună dacă Siglufjördur era locul în care voia să se stabilească. Nu era pregătită să prindă rădăcini, nu încă. Păstrase legătura cu Hrólfur şi după ce se mutase şi urca dealul abrupt de la apartamentul ei din centru până la casa lui de pe Hólavegur în fiecare după-amiază de miercuri ca să-şi bea cafeaua împreună, la fel ca atunci când locuia la demisol. Vorbeau despre una-alta, despre călătoriile lui şi viitorul ei. Un bătrân tare de tot, îşi spunea ea des, sperând să aibă încă mulţi ani de trăit. Acum viaţa ei luase încă o turnură. Úlfur, regizorul Societăţii de teatru, îi oferise de curând rolul principal într-o piesă nouă. Repetiţiile aveau să înceapă curând, iar premiera urma să aibă loc la scurt timp după Crăciun. Rolul principal? Avea fluturi în stomac. Poate că juca într-o trupă de amatori, dar era distribuită, totuşi, în rolul principal. Era un rol bun. Piesa fusese scrisă de un localnic şi, cu puţin noroc, poate reuşeau s-o joace şi în afară, poate în învecinatul Akureyri, cel mai mare oraş de pe coasta nordică, sau poate chiar în Reykjavík. Era noiembrie şi se stabilise deja în noul ei apartament, mândră să fie independentă şi mai ales nerăbdătoare să joace în piesă. Ningea. Privi pe fereastră la zăpada superbă, albă ca o perlă, care o liniştea atât de mult. Deschise uşa care dădea în curtea din spate ca să ia o gură din aerul rece al nopţii, însă vântul de nord o obligă să intre repede înapoi. Brusc se pomeni că se gândeşte la Ágúst. De ce i se întâmplase ei? De ce murise aşa dintr-odată? De ce fusese nevoită să se confrunte cu o pierdere atât de cruntă la o vârstă atât de fragedă? Nu era drept. Închise ochii şi se gândi la scaunul de lângă fereastră, de acasă din Patreksfjördur, recitând în minte poezioara pentru copii. Ugla, bufniţa, cocoţată-ntr-un copac. Cine-i acu’? Un-doi Şi-ai picat tu. 20
5 Reacţia ei iniţială n-a fost teamă, ci furie că nu-şi dăduse seama că ceva nu era în ordine, că cineva stătea în spatele ei în întuneric. Abia apoi a cuprins-o frica. A izbit-o de uşă, i-a acoperit gura cu o mână iar cu cealaltă a învârtit cheia în broască. Uşa s-a deschis şi, când a împins-o înăuntru, ea aproape că şi-a pierdut echilibrul. Mâna lui încă îi stătea ca o menghină pe gură. Şocul o paralizase, nu era sigură dacă ar fi avut puterea să zbiere sau să strige după ajutor nici dacă şi-ar fi slăbit strânsoarea. El a închis uşa cu grijă iar următoarele clipe au fost un vârtej confuz, de parcă s-ar fi aflat într-o altă lume şi şi-ar fi pierdut rezistenţa. Fiindu-i imposibil să se întoarcă, încă nu reuşise să-l vadă. El s-a oprit brusc şi, preţ de câteva secunde care au părut să nu se mai termine, nu s-a întâmplat nimic. A simţit că era rândul ei să facă ceva. O ţinea cu mâna dreaptă, nu cu stânga, aşa că s-a străduit să-şi dea seama ce şanse ar avea. Putea să-l ia prin surprindere cu un pumn sau un picior, să se elibereze şi să fugă, să strige după ajutor… Dar apoi a fost prea târziu. Ezitase prea mult tot gândindu-se la variantele pe care le avea, oferindu-i răgazul să acţioneze el primul, să scoată din teacă un cuţit lung de vânătoare.
21
6 Siglufjördur, noiembrie 2008 Dacă vizitatorii nu voiau să călătorească pe mare sau să meargă cu maşina prin trecătoarea montană, complet inaccesibilă pe timp de iarnă, sau dacă nu ştiau pe cineva cu un avion mic care să-i ducă pe mica pistă de aterizare din Siglufjördur, unde oricum nu mai existau zboruri regulate, tunelul mic şi îngust era singura cale de acces în Siglufjördur. Ari Thór hotărâse că nu avea nevoie de maşină într-un loc atât de mic, aşa că îi lăsase Kristínei mica Toyota galbenă. Fusese prea ocupată să înveţe ca să-l ducă la noul loc de muncă din Siglufjördur, în ciuda încercărilor lui de a o convinge că o călătorie în nord era o bună ocazie să stea liniştiţi împreună. Kristín era în continuare nemulţumită cu decizia lui de a se muta. Nu spunea multe, dar de fiecare dată când era pomenit Siglufjördur se lăsa o tăcere rece şi schimbau subiectul. Amândoi erau ocupaţi să înveţe, iar pe lângă cursuri Kristín lucra şi la spital. Ari Thór era nervos că nu-şi găsise timp să meargă cu el, mai ales că urmau să nu se vadă o lună până la Crăciun. Încerca să-şi scoată asta din minte, dar gândurile i se întorceau mereu la acelaşi lucruri şi se întreba unde se afla el, de fapt, pe lista priorităţilor ei. Era pe primul loc? Sau era pe locul doi, după medicină? Sau poate pe locul trei, după studii şi serviciu? Îl îmbrăţişase drăgăstos şi îl sărutase de rămas-bun. — Baftă, scumpule, îi spusese, cu căldură în glas. Între ei apăruse o barieră, o linie subţire, invizibilă, pe care el o simţea şi despre care poate că şi ea era conştientă. Tómas, sergentul de poliţie responsabil de secţia din Siglufjördur, îl luă de la aeroportul din oraşul Saudárkrókur, cam la 100 de kilometri sud de Siglufjördur, cel mai apropiat aeroport cu zboruri comerciale. — Mă bucur să te cunosc personal, zise Tómas, cu o voce încă mai tunătoare şi puternică decât şi-o amintea Ari Thór de la telefon. Tómas părea să aibă vreo cincizeci de ani, avea o faţă caldă 22
înconjurată de păr alb, sau ce mai rămăsese din el – pe creştet nu mai avea nici măcar un fir rătăcit. — Şi eu. Ari Thór era obosit după zborul de dimineaţă, în care avusese parte de turbulenţe. — În general se face cam vreo oră jumate de aici până-n Siglufjördur, dar drumurile sunt groaznice aşa că s-ar putea să ne ia mai mult – asta dacă ajungem măcar! zise Tómas, râzând la propria glumă morbidă. Ari Thór nu zise nimic, nesigur ce să creadă despre bărbatul din faţa lui. Tómas nu vorbi mult pe drum, părând concentrat la traseu, chiar dacă, fără îndoială, mai condusese pe acolo de multe ori. — Eşti din nord? întrebă Ari Thór. — Get-beget, şi n-am de gând să plec nicăieri, răspunse Tómas. — Străinilor cum le merge pe la voi? — Păi… bine, de cele mai multe ori. Va trebui să arăţi ce poţi. Unii o să te primească cu braţele deschise, alţii nu. Cei mai mulţi ştiu despre tine şi vor să te cunoască. Făcu o pauză. — Bătrânul Eiríkur iese la pensie şi tu îl înlocuieşti. S-a mutat în nord în ’64, dacă ţin bine minte, şi de-atunci a rămas acolo. Dar din punctul nostru de vedere tot străin e! Tómas râse, dar nu şi Ari Thór. Oare a fost decizia corectă să se mute într-o comunitate rurală mică, unde poate că nu avea să se integreze niciodată? Ari Thór nu mai văzuse nimic care să semene cu ultimii câţiva kilometri înainte de tunelul prin munte. Drumul şerpuia pe costişă, iar maşina avea foarte puţin loc. Pe dreapta erau munţii albi ca zăpada, impunători şi puternici, în vreme ce pe partea cealaltă era o prăpastie înfricoşătoare, abruptă, către întinderile înzăpezite ale zonei Skagafjördur. Era suficientă numai o clipă de neatenţie sau o porţiune cu gheaţă şi nu mai vedeau ziua de mâine. Poate că era mai bine că nu venise şi Kristín. Cu siguranţă şi-ar fi făcut griji din pricina ei ştiind că la întoarcere ar fi condus pe-acolo singură. Gândul la Kristín îi trezi din nou îndoielile. De ce nu-şi luase câteva 23
zile libere ca să vină cu el? Chiar cerea atât de mult? Se relaxă când, în sfârşit, se apropiară de intrarea în tunel. Străbătuseră cu bine întreaga porţiune. Însă momentul de respiro nu dură mult. Se aşteptase la un tunel larg, bine iluminat, modern, dar deschizătura din faţa lui era înspăimântătoare. Tunelul avea o singură bandă îngustă. Ari Thór află mai târziu că fusese săpat în munte cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, când în Islanda existau doar puţine tuneluri. Starea lui de spirit nu era deloc îmbunătăţită de faptul că, ici şi colo, picura apă din tavanul de piatră de deasupra lor. Brusc, Ari Thór se simţi cuprins de un sentiment pe care nu-l mai trăise până atunci: o claustrofobie copleşitoare. Închise ochii şi încercă să-şi revină. Nu voia să-şi înceapă aşa relaţia cu Siglufjördur. Avea de gând să petreacă doi ani acolo, poate chiar mai mulţi. Şi doar mai trecuse de atâtea ori prin tuneluri fără probleme. Să-l fi indispus gândul la fiordul izolat mai degrabă decât tunelul în sine? Deschise ochii şi tocmai atunci, după un viraj, le apăru în faţă gura tunelului, conducându-i din nou sub cerul liber. Pulsul îi încetini şi se liniştise complet când Tómas zise: — Bine-ai venit în Siglufjördur! Fiordul îi întâmpină cu griul apăsător al unei zile cu cerul acoperit de nori care, alături de vârtejuri, ascundeau inelul de munţi, împiedicându-i să-şi arate întreaga maiestuozitate. Acoperişurile din oraş erau terne din pricina luminii slabe şi un strat subţire de zăpadă se aşternuse în curţi. Câteva fire de iarbă se iţeau sfidător din omăt, parcă refuzând să accepte sosirea iernii, în vreme ce munţii se înălţau semeţi deasupra lor. — Crezi că va fi o iarnă grea? întrebă Ari Thór, parcă simţind nevoia să se îmbărbăteze că viitorul se arăta mai frumos; poate că nu era decât o zi deosebit de mohorâtă. Tómas râse la întrebarea nou-venitului şi îi răspunse cu vocea lui gravă de bas: — În Siglufjördur toate iernile sunt grele, amice! Nu se vedeau mulţi oameni, iar maşinile erau la fel de puţine. Era aproape ora prânzului. Ari Thór se aşteptase să existe mai multă 24
activitate în acel moment al zilei. — Liniştit pe-aici, spuse el ca să rupă tăcerea. Criza bănuiesc că o să vă afecteze şi pe voi ca pe noi toţi ceilalţi. — Criză? Aici nu există aşa ceva. Criza ţine de Reykjavík şi n-o să se extindă în nord. Suntem prea departe, zise Tómas în timp ce intrau în piaţa din centrul oraşului. Aici, în Siglufjördur, am ratat şi anii de boom economic, aşa că nici criza nu ne îngrijorează prea tare. — Nici pe mine, zise Ari Thór. N-au existat prea mulţi ani de boom pentru studenţi. — Dacă e vreo recesiune pe-aici, e din cauza mării, continuă Tómas. Locul ăsta mustea de activitate în trecut, înainte să dispară heringul. Acum nu mai sunt prea mulţi oameni, vreo mie două sute sau trei sute. — Bănuiesc că nu se taie prea multe amenzi pentru depăşirea vitezei. Nu par să fie aşa multe maşini. — Ascultă, zise Tómas solemn, cu glasul devenit brusc grav. Slujba asta nu înseamnă să tai amenzi. Dimpotrivă. E o comunitate mică şi noi suntem mai mult decât nişte simpli sticleţi de serviciu. Mai degrabă înseamnă să dai cât mai puţine amenzi! O să te prinzi repede că lucrăm foarte diferit de cei din sud. E o comunitate închegată. Nuţi face griji, o să-nveţi. Tómas merse mai departe pe strada principală, Adalgata, de-a lungul căreia erau presărate tot felul de restaurante mici, magazine şi câteva case venerabile care păreau să aibă încă locatari. — Tu stai puţin mai în stânga, pe Eyrargata, spuse Tómas, arătându-i calea fără să mute privirea de la drum. Te duc întâi pe la secţie, să vezi un pic ce-i pe-acolo. Făcu dreapta, apoi din nou dreapta pe Gránargata, paralelă cu Adalgata, şi încetini. — Vrei să arunci o privire sau să mergi mai întâi acasă? întrebă el amiabil. Acasă? Din nou disconfortul, claustrofobia şi dorul de casă. Oare urma să poată vreodată să se uite la locul ăsta ciudat, cu fiordul lui impresionant, ca la o casă? Gândurile îi fugiră la Kristín, imaginânduşi ce făcea ea atunci în Reykjavík. Acasă. 25
— Cred că mai bine mă fac comod, zise el, abţinându-se să înghită în sec. Câteva clipe mai târziu, Tómas parcă maşina pe Eyrargata în faţa unei case care stătea în mijlocul altor clădiri impunătoare, construite în urmă cu o generaţie sau mai bine. — Sper să fie în regulă, măcar pentru început. Primăria a cumpărat locul ăsta acum câţiva ani şi nu s-a îngrijit de el prea bine, dar mai mult pe dinafară trebuie renovat. Ar trebui să fie confortabil. E de vânzare de o grămadă de timp. E mult prea mare pentru tine, dar poate că prietena ta o să se mute şi ea în nord la un moment dat. E perfect pentru o familie mare, zise Tómas rânjind. Ari Thór încercă să zâmbească. — N-o să primeşti maşină dar, crede-mă, într-un loc ca ăsta n-o să ai nevoie, adăugă Tómas. Când vrei să mergi în sud, unul dintre noi te repede până la aeroportul Saudárkrókur, sau găsim pe cineva care merge încolo. Ari Thór făcu un pas înapoi şi privi casa cu luare-aminte. Ultima oară fusese văruită cu un roşu-pal care începuse să se scorojească. Avea etaj şi mansardă. Acoperişul era de un roşu aprins, ascuns în mare parte sub o pătură de zăpadă. Construcţia se înălţa deasupra unui demisol unde se observa o lopată mare, proptită lângă uşă. — O să ai nevoie de ea, zise Tómas, râzând sumbru dar binevoitor. Când o să dea pe bune zăpada, o să ai nevoie de lopată ca să ieşi din casă. Nu ne eşti de niciun folos dacă rămâi blocat înăuntru! Disconfortul lui Ari Thór crescu şi inima începu să-i bată mai repede. Urcară treptele până în faţa uşii, unde Ari Thór ezită. — Ce mai aştepţi, tinere? întrebă Tómas. Deschide odată uşa, o să rebegim! — Nu am cheile, răspunse Ari Thór jenat. — Chei? făcu Tómas şi puse mâna pe clanţă, deschise uşa şi păşi înăuntru. Nimeni nu-şi încuie uşa. N-are rost, aici nu se-ntâmplă niciodată nimic. Dar pescui un mănunchi de chei din buzunar şi i le înmână lui Ari Thór. — M-am gândit că o să vrei să ai oricum un rând de chei, pentru 26
orice eventualitate. Zâmbi. — Ne vedem mai târziu. Ari Thór rămase singur. Închise uşa. Păşi în bucătărie şi se uită pe fereastra prin care se vedeau casele de peste drum şi, spera el, într-o zi frumoasă, chiar şi munţii. Cuvintele lui Tómas îi stăruiau în minte. „Aici nu se-ntâmpla niciodată nimic.” În ce m-am băgat? În ce naiba m-am băgat?
27
7 Mai văzuse cuţite de vânătoare. Soţul ei avea mai multe. Însă nimic n-ar fi putut s-o pregătească pentru momentul acela. S-a crispat, apoi a simţit cum i se scurge vlaga din trup. Întunericul i s-a întins înaintea ochilor. El a slăbit priza, sau i-a dat drumul, iar ea a căzut pe podea. Apoi l-a văzut pentru prima oară. Era îmbrăcat complet în negru – o geacă largă de piele, blugi şi adidaşi închişi la culoare, iar o cagulă îi ascundea toată faţa, mai puţin ochii, nasul şi gura. Era convinsă că era vorba despre un bărbat, fusese convinsă încă de când îi simţise prezenţa, iar forţa pe care o avea în mâini îi dăduse de înţeles că era tânăr. A ştiut imediat că nu l-ar mai fi recunoscut vreodată, asta dacă scăpa cu viaţă. L-a auzit şuierând, spunându-i să nu facă zgomot, altfel bagă cuţitul în ea fără să ezite. Era nevoită să-l creadă. Pentru prima oară era conştientă de propria mortalitate, iar gândul că acelea puteau fi ultimele el clipe i-au adus broboane de sudoare rece pe frunte. În mintea ei goneau tot felul de întrebări. Ce urmează? O veşnicie neagră sau Raiul? Zăcea întinsă pe jos, fiecare părticică a trupului o durea de pe urma căderii, şi îl privea cum stă în mijlocul sufrageriei, gata de luptă, cu arma în mână. Pentru prima oară de ani întregi s-a pomenit rugându-se.
28
8 Siglufjórdur, decembrie 2008 Tavanul camerei în care Ari Thór alesese să doarmă era jos. Nu era cea mai mare cameră de la etaj. Cine ştie de ce, alesese camera mai mică, cu un pat de o singură persoană, în locul celui dublu din dormitorul mai mare. Parcă încerca să sublinieze încă o dată pentru el însuşi că lua parte la o aventură de unul singur. Mutase patul chiar sub lucarnă ca să poată privi afară înainte să se culce şi când se trezea, chiar dacă rareori avea altceva de văzut decât beznă. Ceasul deşteptător ţârâi a patra oară. Ari Thór se întinse ca să apese pe butonul care urma să-i acorde încă zece minute preţioase de visare. Se cufundase în somn de fiecare dată, iar de fiecare dată avusese parte de un vis nou, diferit de cele dinainte. Parcă se uita la o serie de scurtmetraje pe care le scria, le regiza şi în care juca rolul principial. Era aproape ora zece, iar tura lui începea la prânz. Primele câteva săptămâni trecuseră într-o clipă. Indispoziţia începuse să dispară. Luptase cu ea învăţând pentru examenele de absolvire şi lucrând peste program, luând orice tură suplimentară care i se oferea. Claustrofobia apărea în general seara, când stătea singur în pat şi se uita prin lucarnă la bezna de afară. Chiar şi aşa, prefera să se uite printr-un geam, mai degrabă decât la un tavan gol. Uneori, zilele cu vreme urâtă îl copleşeau, mai ales când ningea puternic. Nu apucase nici măcar să-şi instaleze o conexiune la internet, mai degrabă intenţionat decât din alt motiv. Putea să-şi verifice mail-urile la birou şi îi plăcea să se întoarcă seara acasă – da, acasă, un concept aproape nou – şi să stea liniştit, luând contact minim cu lumea de afară. Putea să-şi gătească ceva bun. Într-o singură săptămână, Ari Thór aproape că devenise un client obişnuit al vânzătorului de peşte local, al cărui magazin fermecător din piaţa centrală părea să fie mereu plin de peşte proaspăt. Ari Thór încercase cunoscutul eglefin, pe care mama lui i-l gătea în fiecare luni, precum şi mai deliciosul halibut. Însă până acum preferatul lui fusese 29
păstrăvul proaspăt prins. Îl condimenta cu reţinere, îl înfăşura în folie de aluminiu şi îl cocea în cuptor până când carnea cădea de pe os, dar nu-şi pierdea savoarea. După ce mânca se cufunda în cărţile pentru facultate şi în alte cărţi pe care le alesese de plăcere. În prima săptămână se dusese la bibliotecă în pauza de cafea şi împrumutase câteva cărţi pe care-şi dorise mereu să le citească dar nu avusese timp – la ele apela când începea să se poticnească în cărţile de facultate. Împrumutase şi câteva CD-uri cu muzică clasică, pe care le asculta când nu citea sau lucra, când, uneori, stătea pur şi simplu în întunericul sufrageriei şi se gândea la Kristín, la părinţii lui sau la cât de singur se simţea. Petrecuse o seară întreagă ascultând la radio transmisiunea în direct a unui concert interpretat de Orchestra Simfonică Islandeză – un nume care întotdeauna îi amintea de mama lui, care murise într-un accident de maşină când el era mic. Fusese violonistă în orchestră. Încercă din răsputeri să evite să se uite la televizor. Doar uneori mai prindea câte un buletin de ştiri. Din câte-şi dădea seama, Reykjavík aluneca în haos după criza marilor bănci, însoţită de proteste antiguvernamentale vehemente care păreau tot mai puternice de la o zi la alta. După fiecare tură îşi făcuse un obicei să aleagă o rută ocolitoare spre casă, care trecea pe lângă ţărm, unde rămânea o vreme. Ceva din apropierea de mare îl liniştea, îl făcea să se simtă în largul lui în acest orăşel îndepărtat şi izolat. Când privea valurile deseori agitate aproape că-şi putea imagina că era pe malul mării în Reykjavík. Putea să meargă pe jos lângă apă şi din vechiul apartament din Öldugata. Iar noaptea, gândul la mare îl ajuta să evite senzaţia sufocantă de claustrare care uneori era gata să-l cuprindă. Îi plăcea slujba destul de mult. Din când în când, secţia de poliţie părea mai degrabă o cantină decât un loc de muncă, aproape ca un centru social. Aveau vizitatori obişnuiţi care se opreau pentru o cafea – unii dintre ei de câteva ori pe săptămână – şi ca să stea de vorbă despre una-alta. Criza, protestele şi guvernul erau subiectele principale de discuţie, iar după ele venea vremea. În primele câteva zile de la sosirea lui, traficul prin colţul cu cafea al secţiei crescuse 30
considerabil, pentru că toţi voiau să-l vadă pe băiatul nou din sud. Într-o zi, când îşi beau cafeaua la secţie, Tómas precizase că Ari Thór avea o licenţă în teologie. — Nu, de fapt nu-i chiar aşa, se grăbise Ari Thór să-l corecteze. — Dar ai studiat Teologia, nu? — Da, venise răspunsul ezitant. Dar n-am terminat. Am luat o pauză ca să merg la Academie. Fusese el însuşi luat prin surprindere auzind că spusese „pauză”. În adâncul lui ştia că, probabil, nu avea să termine niciodată Teologia. — Ei nu zău! E ceva! spusese Hlynur, un coleg care lucra cu Tómas de câţiva ani. Ari Thór ştia că Hlynur avea vreo 35 de ani, dar arăta mai în vârstă. Părul începuse să i se subţieze şi se întreba dacă acesta era într-o formă fizică suficient de bună încât să îndeplinească baremurile impuse de poliţie. De asemenea, părea distant, de parcă voia să descurajeze pe oricine să se apropie prea mult de el. — Avem un popă în devenire printre noi! continuase Hlynur. Ari Thór se sforţase să zâmbească, deşi era departe de a fi amuzat. — O să rezolvi cazuri care ne depăşesc pe noi, muritorii? întrebase Hlynur. Cu nişte ajutor de la ăl-de-sus? El şi Tómas râseseră. — Reverendul Ari, continuase Hlynur. Reverendul Ari Thór dezleagă misterul! După momentul acela, tot felul de oameni începuseră să-i spună „popa” sau „Reverendul Ari Thór”. Le făcea jocul, deşi nu-i plăcuseră niciodată poreclele, cu atât mai puţin o poreclă apărută pe seama studiilor pe care oricum nu le începuse cu mare convingere şi la care apoi renunţase. În prima zi la birou încercase s-o sune pe Kristín, dar ea nu răspunsese. Îi trimisese un e-mail în care îi povestea despre călătoria în nord, îi dădea amănunte despre Tómas şi despre noua casă. Nu pomenise nimic despre cum se simţea. Nu-i spusese că locul acela izolat îl întâmpinase cu mohoreală şi întuneric, că încă era amărât din pricina reacţiei ei când obţinuse slujba sau că era dezamăgit că ea nu se sinchisise să-şi ia liber să vină cu el – sau măcar să petreacă un weekend împreună. Dar dacă ea nu voia să-i facă situaţia prea uşoară? 31
Dacă spera că el urma să se întoarcă în Reykjavík în câteva săptămâni, capitulând în faţa zăpezii şi izolării din nord? Ari Thór îi citise răspunsul a doua zi. Îi scria despre muncă şi studii, precizând şi că tatăl ei îşi pierduse slujba la banca unde lucrase ani întregi, doar unul dintre mulţii angajaţi care fuseseră puşi pe liber. Ari Thór ştia că trebuia să fie dată peste cap de situaţie şi că mama ei lucra la un cabinet de arhitectură unde criza urma fără îndoială să-şi facă simţită prezenţa foarte curând. Kristín nu părea dispusă să intre în amănunte. Era un mesaj scurt, lipsit de orice fel de emoţie. La fel cum îi răspunsese şi el. În ziua următoare reuşise să dea de ea la telefon. Tocmai ajunsese acasă după o tură lungă şi nu era pe cât de pregătit şi-ar fi dorit ca să discute despre ce-l frământa. Vorbiseră despre lucruri superficiale, nimic profund. Kristín fusese întotdeauna calmă şi tăcută şi rareori era dispusă să lase fleacurile cotidiene s-o supere. Aşa că Ari Thór nu reuşise să-şi dea seama dacă el era singurul care nu voia să vorbească despre lucruri care îi afectau pe amândoi. Odată cu trecerea săptămânilor, vorbiseră în fiecare zi, dar Ari Thór încă evitase să-şi exprime dezamăgirea că ea nu-l susţinea suficient în privinţa noului său job, iar Kristín părea să evite la rândul ei subiectul, probabil încă nervoasă că el plecase din Reykjavík. Chiar şi aşa, nu era corect, îşi spunea el. În Reykjavík ea îşi avea părinţii şi prietenii. El era singur într-un loc nou şi fără îndoială s-ar fi bucurat de câteva cuvinte de încurajare. Aşa că, în loc să atace subiectele cu adevărat importante, aveau conversaţii scurte – amicale, dar banale. Însă acum trebuia s-o sune. Era deja jumătatea lui decembrie, ajunsese în Siglufjördur de peste o lună şi se apropia Crăciunul. Trebuia să-i spună că Tómas hotărâse să-l pună în ture pe perioada sărbătorilor – iar asta nu era o discuţie pe care el o aştepta cu nerăbdare. Tómas i-o servise ca pe o rugăminte dar, realist vorbind, Ari Thór nu putea refuza: nu avea dreptul să refuze şi voia să arate de ce e în stare. Începu ziua cu un castron de cereale, lapte rece şi ziarul de ieri. Treptat se obişnuise să citească ziarele când nu mai erau de actualitate, pentru că numerele de dimineaţă nu ajungeau în fiordul acela îndepărtat decât cel mai devreme la prânz. Nu că ar fi contat. 32
Ritmul vieţii era diferit acolo, timpul trecea mai încet şi nu era atâta grabă ca la oraş. Ziarele ajungeau când ajungeau. O sună pe Kristín şi aşteptă o clipă înainte ca ea să răspundă. — Bună, sunt la muncă, n-am putut să ajung imediat la telefon. Ce faci? — Nu rău, zise el şi ezită, uitându-se pe fereastra de la bucătărie. Asupra orăşelului se aşternuse un strat gros de zăpadă. Singurele maşini cu care se putea merge erau doar cele 4x4. Aici aveai nevoie de o pereche de bocanci buni, sau de schiuri. — Pe la tine ninge? Aici cade non-stop. — Nu, pe-aici nu-i niciun fulg. E doar frig şi nu bate vântul, dar pe jos e lunecuş. Se pare că în Reykjavík o să fie un Crăciun fără zăpadă. O să ratezi toată zăpada de Crăciun din nord. Ari Thór rămase tăcut o clipă, gândindu-se atent la cuvintele pe care urma să le folosească. Kristín continuă: — Am vorbit cu mama şi tata şi o să luăm cina de Crăciun cu ei, ca anul trecut, aşa că am scăpat să mai cumpărăm şi brad, asta dacă nu vrei să avem şi noi unul acasă… — Ştii… Trebuie să-ţi spun ceva. — Da? — Da. Tómas a vorbit ieri cu mine şi trebuie să lucrez câteva ture de Crăciun… Linişte. — Câteva? Era nervoasă. — Cum adică? — Păi, în Ajun, în ziua de Crăciun şi câteva zile înainte de Anul Nou. Liniştea deveni asurzitoare. — Deci când vii în sud? — Probabil cel mai bine ar fi să vin la începutul lui ianuarie, când am liber o săptămână. — La anul? Vorbeşti serios? Nu vii de Crăciun? Tonul era glacial, dar Kristín nu ridică glasul. — Parcă stabiliserăm să vorbim totul de Crăciun, să facem 33
planurile pentru la anul. Vrei să spui că nu ne mai vedem până-n ianuarie? Sau poate chiar februarie? — O să încerc să vin în ianuarie. Sunt tipul nou de-aici aşa că nu prea sunt în situaţia să pretind chestii. Ar trebui să fiu recunoscător că măcar am o şansă reală să fac carieră aici. Era puţin iritat, dar încerca s-o ascundă, nu voia să tensioneze şi mai tare atmosfera. — O şansă reală? Trezeşte-te, Ari Thór… Ţie ţi se pare că asta e o şansă să-ţi… construieşti o relaţie sau să-ţi întemeiezi o familie? Sunt 500 de kilometri între noi. 500, Ari Thór. De fapt vreo 400, nu 500, îşi zise în sinea lui, conştient că nu era momentul oportun s-o corecteze. — N-am ce să fac. Ceilalţi doi sunt aici de mai mult timp şi amândoi au familii… zise el, regretând imediat cuvintele pe care le rostise. — Şi ce? Tu n-ai familie în Reykjavík? Eu? Părinţii mei? — Nu asta am vrut să zic. Din nou linişte. — Trebuie să plec. Glasul ei îşi pierduse din forţă. Părea gata să plângă. — Trebuie să plec. Mă cheamă. Vorbim mai încolo.
34
9 Nu ştia ce are, ce intenţionează. Un sentiment cumplit. Prin minte îi treceau gânduri pe care nu îndrăznea să le ducă până la capăt. Era vorba despre un simplu jaf sau era ceva mult mai rău? Se gândise să-i ignore avertismentul şi să strige, să strige din toate puterile, dar prin apropiere nu prea erau oameni care s-o audă, iar casele erau, oricum, separate de nişte curţi mari. Era prizoniera propriei prosperităţi în locuinţa uriaşă dintr-un cartier liniştit, unde oamenii erau dispuşi să scoată bani din buzunar ca să se îndepărteze de problemele lumii. El se uita în jur, în tăcere. Ea nu îndrăznea să vorbească şi abia dacă îndrăznea să-l privească. El s-a uitat în sufragerie, n-a spus nimic, iar liniştea a început să devină dureros de apăsătoare. Liniştea şi nesiguranţa. Ce mama naibii? De ce nu vorbea? Să facă orice, numai să n-o mai lase încremenită în propria minte. Gândul i-a zburat la cei doi copii ai ei, care părăsiseră de mult cuibul părintesc. Ambii aveau familii. Erau slabe şansele să apară exact când avea nevoie de ei. În afară de concedii sau de Crăciun, îşi vizitau rareori părinţii. Nu, era singură cu necunoscutul. El stătea nemişcat şi încă părea să măsoare sufrageria cu privirea. Era o cameră superbă, dichisită ca într-o revistă, cu două acuarele pe pereţi, ambele înfăţişând peisaje de la ţară, precum şi cu măsuţa stilată de cafea şi canapeaua destul de nouă, biroul vechi, de lemn, moştenit de la familia soţului ei şi, în sfârşit, fotoliul, o piesă din piele, făcute de un designer, şi pentru care plătise o sumă ridicol de mare şi de care era profund ataşată. A tresărit când necunoscutul s-a trântit în fotoliu, a început să mângâie cotierele cu vârful cuţitului şi s-a uitat la ea. A spus ceva, un singur cuvânt, cu o voce răguşită, aproape ca o şoaptă, de parcă nu voia să-i poată recunoaşte mai târziu adevăratul glas. Era un amănunt promiţător, la fel şi faptul că îşi acoperise faţa. Poate că urma s-o lase în viaţă. 35
S-a chinuit să audă ce spusese. — Poftim? întrebă ea îngrozită, aproape în şoaptă. — Am zis, unde sunt bijuteriile? E doar un nenorocit de hoţ, a hotărât ea, uşurată. S-a ridicat, dar se simţea slăbită, s-a străduit să-şi păstreze echilibrul când a arătat de-a lungul coridorului, spre scări. O parte dintre bijuterii erau în dormitorul de sus, dar soţul ei le pusese pe cele mai scumpe într-un seif din biroul de la parter, împreună cu actele lor şi alte obiecte de preţ. S-a simţit puţin mai bine când şi-a dat seama că nu ştia combinaţia. El ţinea cuţitul aproape nonşalant, dar tot lăsa impresia că ştia să-l folosească. Că nu era prima oară când ar fi făcut-o. Ea a urcat pe scări, cu necunoscutul în urma ei. I-a arătat repede bijuteriile din dormitor, hotărând neglijentă că n-avea rost să mai lungească situaţia, sperând că urma să ia ce voia şi apoi s-o lase în viaţă. Necunoscutul a răsturnat cutia de bijuterii pe pat şi s-a uitat prin ele, prin amintirile ei: inelul de logodnă, cadouri de la zile de naştere, daruri de nuntă. Ea s-a gândit la soţul ei. Dacă bărbatul ăsta n-o lăsa să scape? Dacă…? S-a gândit la viitor, la vârsta de aur pe care plănuiseră să şi-o petreacă în călătorii, explorând restul lumii. Oare nenorocitul ăsta avea să-i răpească totul?
36
10 Siglufjördur, duminică, 14 decembrie 2008 Doi ani întregi. Îi venea greu să creadă. Ari Thór îşi amintea când mersese prima oară în centru să-i cumpere Kristínei un cadou de parcă ar fi fost ieri. Amintirile i se strecurară în minte în timp ce stătea lângă casa Uglei. Clopotele bisericilor răsunau de-a lungul fiordului. Sunetul se împrăştiase şi în oraş, nu-ţi mai dădeai seama din ce direcţie vine. Instinctiv, Ari Thór se întoarse spre munţi, pentru că sunetul părea să coboare de-acolo, nu de la vreo biserică. Prin faţa ochilor îi străfulgeră o imagine – nu a munţilor, ci a unei seri liniştite lângă lacul din Reykjavík, din urmă cu doar doi ani. Sesiunea se apropia. În seara aceea renunţase la cursurile de teologie şi o lăsase pe Kristín acasă, cufundată în cărţile de care se despărţea numai fără tragere de inimă. Mersese pe jos până în centru, unde cumpărase două cărţi de la un magazin deschis până seara târziu, apoi se plimbase până la lac, un superb punct de atracţie în Reykjavík. Vremea era neobişnuit de liniştită pentru perioada aceea din an, însă aerul rece i se strecura sub gulerul hainei. Deşi cerul era înnorat, afară era, cumva, luminos, iar beculeţele de Crăciun străluceau în fiecare colţ de oraş. Rămăsese în picioare lângă lac, cu spatele la clădirea Parlamentului şi cu Primăria în dreapta. Pe stradă erau puţini oameni. Privea casele de peste lac de parcă ar fi fost desprins de el însuşi, un simplu observator care se bucura de o privelişte deosebită, o secvenţă de film care se derula de la stânga la dreapta. Era nouă seara, iar în perspectivă se profilau case dichisite, cu ferestre decorate cu lumânări de advent, brazi de Crăciun cu luminiţe sclipitoare şi clopotele catedralei care răsunau. Liniştea oraşului se dovedise cumva mai puternică decât frenezia de Crăciun. Pe lac, raţele măcăneau, parcă răspunzând clopotelor. Rămăsese perfect nemişcat, bucurându-se de moment, iar timpul se scursese mai încet decât şi-ar fi închipuit vreodată. Clopotele continuară să bată, dar de data asta erau cele din Siglufjördur. Ari Thór se opri brusc, năpădit de amintiri. Ugla îi puse o mână pe umăr; era uşoară ca o pană, dar el tot tresări. Se gândi 37
imediat – cu dor – la Kristín, chiar dacă ştia că nu e ea. Se uită în jur şi zâmbi. În faţa lui stătea Ugla, profesoara de pian, în blugi închişi la culoare şi un tricou alb strălucitor, având vreo douăzeci de ani, înaltă şi subţire. Emana o căldură aparte, în ciuda aerului rece, dar avea şi o notă de tristeţe în ochi. Lumina becurilor de pe stradă îi făcea părul lung, blond să strălucească, iar ea îi răspunse la zâmbet. — Nu intri? O să mori de frig aici. Ari Thór îi văzuse anunţul în vitrina de la Co-op în urmă cu vreo două săptămâni. Îşi dorise întotdeauna să cânte la pian, dar nu avusese niciodată timpul sau motivaţia să facă ceva în acest sens. Rupsese una dintre fâşiile de hârtie pe care erau scrise numele şi numărul ei de telefon, iar acum venise pentru a doua lecţie. Era îmbrăcat gros şi vedea cum Uglei, îmbrăcată doar în tricoul cu mânecă scurtă, i se făcuse pielea de găină pe braţe. O contracţie a muşchilor de sub piele, îşi aminti că îi spusese Kristín, dându-i o explicaţie medicală când el venise cu vechiul clişeu că i se făcea pielea de găină ori de câte ori o vedea. — Mersi, îi zise, agăţându-şi haina în hol şi închizând uşa după el. Bineînţeles, n-am putut să mai exersez de la ultima lecţie pentru că n-am pe ce s-o fac. Probabil că sunt cel mai praf elev pe care-l ai. — Nu-ţi face griji. Eşti şi cel mai bun, şi cel mai praf. Să spunem de la bun început că eşti cel mai bun pentru că eşti şi singurul. Încă mă întreb de ce m-am deranjat să pun anunţul, dar bănuiesc că bătrânul Hrólfur mi-a stârnit interesul. — Hrólfur? Scriitorul? întrebă Ari Thór. Auzise despre bătrânul maestru care locuia în oraş. — El însuşi. E o figură. Ar trebui să faci cunoştinţă cu el, să-ţi semneze o carte. Nu ştii niciodată – poate fi ultima şansă! Nu că n-ar fi sprinten pentru vârsta lui, are mintea brici. — Mi-ar plăcea să-l cunosc, dar nu i-am citit nicio carte. — Trebuie neapărat să citeşti La nord de dealuri. E o capodoperă. E singurul roman pe care l-a scris şi e genial. După aia a mai scris două proze scurte şi poezii. — Nu ştiam că… — Îţi împrumut eu cartea, îl întrerupse Ugla. Mi-a dat şi autograf, 38
aşa că ai face bine să nu verşi nimic pe ea. Îi zâmbi cu căldură. — Ce vrei să bei? Cafea? — Se poate ceai? Ari Thór băuse atât de multă cafea în studenţie, că fie şi numai mirosul îi amintea de nopţile neplăcute în care învăţa până târziu, tensionat din cauza cofeinei şi a stresului. Încerca să se obişnuiască treptat cu ceaiul. — Sigur. Stai jos şi între timp ţi-l aduc. Se cufundă într-un fotoliu adânc, roşu, odihnindu-şi braţele pe cotiere şi măsurând din priviri sufrageria. Când venise prima oară la ea, Ugla îi spusese că închiriase apartamentul gata renovat, cu tot cu pian. Cu siguranţă nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că o tânără şi-ar decora aşa sufrageria. Parcă era un pas înapoi în timp, cu podeaua superbă de lemn, în mare parte acoperită de un covor maro şi alb cu modele ciudate. Mai erau două rafturi înguste, maro închis şi cam grosolane. Era limpede că proprietarul luase cărţile – pe rafturi mai erau doar câteva volume broşate, un amestec de cărţi poliţiste şi romane de dragoste, şi un exemplar superb legat din La nord de dealuri de Hrólfur Kristjánson. Pe peretele lung din spatele canapelei atârna un afiş realizat după o pictură renumită, iar în partea opusă a camerei se afla pianul, îngropat sub un morman de discuri şi partituri. Ugla apăru din bucătărie cu o cană aburindă. — Sper că nu încalc vreo lege dacă dau meditaţii la pian fără autorizaţie, spuse ea, întinzându-i cana şi două pliculeţe de ceai. Nam decât două feluri de ceai, se scuză ea. — Mersi. Dacă se dovedeşte că e ilegal, o să trec cu vederea. Ari Thór zâmbi şi cufundă un pliculeţ în apa fierbinte. — Poliţia are lucruri mai bune de făcut decât să urmărească profesori fără autorizaţie, zise el şi se întrebă dacă, de fapt, chiar aşa stăteau lucrurile. Primele zile în Siglufjördur fuseseră o experienţă interesantă. Patrulase într-un jeep mare, dar nu făcuse concret prea multe. Aproape nimeni nu depăşea viteza legală, cel puţin nu în oraş şi cu siguranţă nu pe drumurile de munte înzăpezite, cu prăpastia abruptă 39
dintr-o parte, din capătul celălalt al tunelului. Mai degrabă aveau dea face cu tot felul de pericole, decât să dea amenzi. Fusese chemat la locul unui accident rutier, o lovitură minoră în spate, şi de două ori fusese rugat să descuie maşini. De câteva ori dusese acasă nişte beţivi. Era limpede că aici poliţia presta o gamă variată de servicii. — Mă duc să-mi iau o cafea, zise Ugla. Pe urmă putem să începem lecţia. Fiecare lecţie trebuia să dureze 45 de minute, dar săptămâna trecută Ari Thór mai rămăsese de vorbă cu Ugla o oră după meditaţie. În ultimele câteva săptămâni chiar se simţise ca un nou-venit întrun loc străin, din toate punctele de vedere. Nimeni nu vorbea cu el, dar cumva toată lumea ştia cine era – toată lumea ştia cine era oricine în orăşelul acela retras. Nimeni nu-i adresa vreun cuvânt la sală sau la bazin, dar deseori îi prindea pe localnici cum îl cântăresc din priviri, parcă evaluând noua achiziţie a poliţiei oraşului. O dată fusese gata să-i dea amendă unui localnic pentru că folosise mobilul la volan. — Tu cine dracu’ eşti? Eşti poliţist? Nu ştiam că avem un poliţai nou, se răţoise şoferul. Ari Thór ştia foarte bine că bărbatul se dădea în spectacol. — De unde ştiu că n-ai furat maşina şi uniforma? insistase şoferul, rânjind arogant. Ari Thór îi zâmbise. — De data asta nu vă dau amendă. Era politicos, în ciuda nervilor pe care şi-i făcuse. — Dar să nu se mai repete. Data viitoare nu avea să mai fie atât de înţelegător. Ştia că oamenii îl ţineau sub observaţie. Odată uitase să semnalizeze înainte de un viraj când era în maşina de poliţie şi, când se întâlnise cu Tómas, aflase că un trecător anonim făcuse plângere. — Doar nu credeai că o să fie floare la ureche, nu? Pe-aici n-avem crime şi alte cele, dar nu stăm nici de pomană, îl avertizase Tómas. Incidentul îl făcuse să se simtă foarte singur. Ca un străin care venise în Siglufjördur doar pentru un weekend şi se pomenise că în fiecare zi îi e prelungită şederea. Ca un călător care uitase să-şi cumpere bilet de întoarcere. 40
Putea să stea de vorbă în fiecare zi la cafea cu Tómas şi Hlynur, dar discuţiile erau superficiale, despre politică şi sport. Înţelesese imediat că Ugla era altfel. Era caldă şi primitoare, îşi răpea benevol din timp şi putea să asculte cu atenţie când era nevoie. Ugla se întoarse cu cafeaua ei. Nu părea să se grăbească să înceapă lecţia. — Până acum îţi place Siglufjördur? întrebă ea, schiţând un zâmbet. — Ce să zic, e ok, răspunse el ezitant. — Ştiu. La început e greu, e o comunitate foarte mică. Oamenii te vorbesc pe la spate. Ştiu cum e… Glasul ei era liniştitor, reconfortant. — M-a ajutat că m-am mutat aici din Patreksfjördur, ştiam precis cum sunt orăşelele astea – deşi niciunul nu seamănă cu altul. Viaţa de aici e foarte diferită de cea din Vestfirðir, dar n-aş putea spune exact în ce fel. Probabil că fiecare orăşel are farmecul lui, explică ea zâmbind amuzată, parcă încercând să-l facă să se simtă mai bine. Ugla avea ceva captivant, ceva ce te invita să ai încredere în ea. — Am auzit că ai făcut Teologia, zise ea. — Nu chiar. Am renunţat acum mai mult timp. — Ar trebui s-o termini. Ari nu voia să se lase atras în discuţia aceea aşa că încercă să schimbe subiectul. — Dar tu? Eşti la universitate? — Da, răspunse ea repede. La un moment dat o să fiu. Trebuie să termin liceul mai întâi… Am plecat din Patreksfjördur cam pe fugă… Vocea i se stinse. Ari Thór simţi că era ceva în perioada din Patreksfjördur despre care nu voia să vorbească. După o tăcere scurtă şi uşor stânjenitoare, ea continuă: — Poate reuşesc să merg la facultate în Akureyri, sau în Reykjavík, deşi nu cred că mi-ar plăcea să locuiesc într-un oraş atât de mare. — Nu-i chiar aşa de mare, o să-ţi placă. Am un apartament în centru, aproape de port. Era surprins că deja vorbea cu ea ca şi cu o prietenă bună, dar dintr-un motiv sau altul nu pomeni nimic despre Kristín sau despre 41
faptul că locuiseră împreună în apartamentul din Reykjavík. Din cine ştie ce motiv, nu voia să-i spună că avea iubită. Şi, până la urmă, Ugla nu-l întrebase direct, deci nu minţise. — Înseamnă că e o schimbare mare, zise ea. Deşi stai tot lângă port, doar că e altul. Totuşi, Ugla mai avea ceva ce nu-şi putea explica. Sigur, era departe de familie, dar acolo el sesiza şi o tristeţe mai profundă, dincolo de dor. Fiecare zâmbet îi era însoţit de o umbră în ochi. — Şi munţii, ştii tu… El zâmbi. — Parcă te sufocă, nu? — Exact, încuviinţă el. Apoi mută discuţia într-o direcţie mai plăcută. — Stai aici de Crăciun? — Da, părinţii mei vin să petrecem împreună Crăciunul. Nu mă prea pricep la cina de sărbători aşa că o s-o rog pe mama să gătească ceva special. Inflexiunile vocii dădeau de înţeles că abia aştepta. — Nici eu nu mă prea pricep, zise Ari Thór cu o doză de falsă modestie. Dar o să-ncerc să născocesc ceva festiv. Sorbi din ceaiul încă fierbinte. — Lucrez în Ajun. O să fiu singur, aşa că o să-mi iau mâncare şi câteva cărţi bune. — Sună groaznic. Lui Ari Thór îi plăcu sinceritatea ei. — Aşa şi e. Dar n-am de ales. — Părinţii tăi o să vină în nord de Crăciun? Era o întrebare inocentă. Nu se prezenta ca fiind tipul căruia îi muriseră părinţii şi n-avea de gând să se supere din pricina întrebării ei. — Nu… Mi-am pierdut părinţii cu ceva timp în urmă, zise el uitându-se în ochii fetei, apoi îşi coborî imediat privirea când ea se uită stânjenită în cana de cafea. — Îmi pare rău, spuse ea cu sinceritate. Chiar îmi pare rău, n-am ştiut. — Stai liniştită, răspunse el. Cu timpul, te obişnuieşti. 42
— Serios? întrebă Ugla surprinsă. Ari Thór dădu din umeri. — Chiar te obişnuieşti? — Da… Da, cred că se poate spune şi aşa. Dar durează. Mi-a luat mult să depăşesc momentul, nu e ceva care se întâmplă peste noapte. Însă devine mai uşor cu timpul. Trebuie să mergi mai departe, viaţa merge mai departe… Ugla rămase tăcută. — De ce întrebi? spuse Ari Thór în cele din urmă. Ea nu răspunse câteva clipe, uitându-se fix în cană de parcă ar fi găsit acolo răspunsurile la toate întrebările. În cele din urmă ridică privirea. — Mi-am… mi-am pierdut iubitul acum câţiva ani. De asta m-am mutat aici. Fiind obişnuit să fie el cel care suferise pierderea – cel compătimit –, Ari Thór nu ştiu ce să răspundă. — Condoleanţe, zise într-un final, neştiind ce altceva să spună, dar dându-şi seama că vorbele lui erau lipsite de însemnătate şi că la fel de bine i-ar fi putut da un bilet de condoleanţe de la florărie. — Mulţumesc. — Cum a murit? — Păi… eram în centru în Patreksfjördur. Acolo e un băruleţ, iar el… Ágúst, voia să spună, dar ezită, de parcă nu i-ar fi putut rosti numele cu voce tare. — S-a încăierat cu cineva din afara oraşului, un individ foarte beat. A încasat un pumn, a căzut şi nu s-a mai ridicat… A fost o singură lovitură, adăugă ea. Avea o expresie devastată, însă Ari Thór simţea că îşi luase o povară de pe suflet povestindu-i întâmplarea. — Îmi pare rău, zise el. Foarte rău. — Mulţumesc, murmură ea din nou. Ea lăsă deoparte cana de cafea şi se uită la ceas. — Nu vreau să te ţin aici toată seara, îi spuse, cu o voioşie vizibil forţată. Hai să începem. — Sigur. Trebuie să recapitulez ce am făcut săptămâna trecută. N 43
o să fie prea frumos! Se aşeză la pian şi îşi puse mâinile pe claviatură. — Nu, nu aşa, îl corectă Ugla, luându-i mâna dreaptă şi mişcând-o. El roşi când îl atinse şi simţi o energie caldă şi plăcută dinspre ea. — Mersi. E mai bine aşa, zise el şi brusc Kristín i se păru că e la zeci de mii de kilometri depărtare.
44
11 A întrebat din nou unde erau banii, ridicând glasul suficient cât să intimideze dar nu şi cât să fie auzit de pe stradă. Încă purtând haina pe care şi-o pusese ca să ia orezul, ea îi dăduse poşeta încă de prima oară când o ceruse. Orezul. Uitase de el? Şi-a alungat gândul, surprinsă că-şi putea face griji în legătură cu mâncarea într-un moment ca ăsta. El aruncase o privire rapidă în poşetă, văzuse că n-avea mai nimic înăuntru şi îi ceruse din nou să-i spună unde erau nenorociţii de bani. Ea a scuturat din cap, iar el a întrebat-o despre un seif. A scuturat din nou din cap, dar probabil ochii au dat-o de gol. Ca o pisică ieşită la vânătoare, el prinsese mirosul prăzii. A făcut un pas spre ea şi i-a pus cuţitul la gât. — Ai o singură şansă. Profită de ea. Vocea lui o îngrozea. A continuat: — Dacă-mi spui că nu există niciun seif, te omor aici şi acum. La mine nu vii cu rahaturi. I-a răspuns pe loc, l-a condus în jos pe scări, de-a lungul coridorului care ducea din hol în birou. El a aprins lumina, iar becul slab a luminat încăperea, inclusiv seiful masiv din faţa lor. S-a uitat la ea. Ea s-a grăbit să răspundă înainte să apuce el să întrebe: — Nu ştiu combinaţia. Crede-mă! aproape strigă ea. Trebuie să aştepţi să ajungă soţul meu acasă. El a ridicat cuţitul şi inima ei a început să bubuie, în clipa aceea, probabil doar telefonul i-a salvat viaţa – sau cel puţin i-a prelungit-o.
45
12 Siglufjördur, ajunul crăciunului, 2008 — Crăciun fericit, băiete! îi ură Tómas voios şi ieşi în noaptea rece. Ari Thór se pregătea să-i răspundă când auzi uşa închizându-se şi hotărî că n-avea rost să facă urări pe care să le audă numai el. Stătea singur în faţa calculatorului de la secţia de poliţie. Pe pereţi fuseseră atârnate ghirlande din fâşii de hârtie roşii şi albe, iar lângă intrare se afla un brad de plastic, decorat cu ornamente ieftine – cam atât însemna Crăciunul la secţia de poliţie. Poate că era suficient. Locul n-avea să fie prea aglomerat în perioada sărbătorilor. Ari Thór urma să fie singur acolo, toată tura de la prânzul zilei de Ajun până la prânzul zilei de Crăciun. Urma să fie o tură singuratică, dar bine plătită, iar munca suplimentară era privită foarte bine. Îşi aminti că, dată fiind starea ţării, putea să zică mersi că avea unde să lucreze. Recunoscuse faţă de el însuşi că nu era Crăciunul pe care îl aştepta – primul de când el şi Kristín începuseră să locuiască împreună. În acelaşi timp, îl străfulgeră gândul că era puţin probabil să mai locuiască împreună. El se mutase în partea cealaltă a ţării, iar ea nu părea dispusă să-l urmeze. Nu-l consola prea tare faptul că ea încă stătea în apartamentul lui din Reykjavík. Apartamentul acela era casa lui tot atât de mult cât era Siglufjördur casa Kristínei. Îşi dorea să-i dea un e-mail sau s-o sune, dar ceva îl reţinea. Ea ar fi trebuit să-l sune. El era singur şi abandonat într-un oraş izolat, departe de orice, departe de prieteni şi înconjurat numai de ghirlande stupide din hârtie. Afară ningea necruţător, iar Ari Thór era atent când la ecranul calculatorului, când la zăpada care se aşternea într-un strat tot mai gros. Urma să fie o tură foarte singuratică. Ieşi pe trotuar să ia o gură de aer curat – fără îndoială mai curat decât cel din Reykjavík – şi să dea zăpada din faţa uşii. N-avea de gând să rămână blocat înăuntru şi, bineînţeles, trebuia să poată ieşi dacă era vreo urgenţă. Ari Thór îşi aminti de cuvintele lui Tómas. Aici nu se-ntâmplă niciodată nimic. 46
Până acum, munca lui fusese monotonă – patrule şi câteva solicitări mărunte. Pe biroul lui ajunsese un singur incident grav: un marinar îşi rupsese piciorul la bord şi Ari Thór trebuise să ia declaraţiile membrilor echipajului. Îşi dăduse silinţa să noteze toate detaliile accidentului, dar constatase că nu pricepea pe de-a-ntregul ce se întâmplase. Bănuia că membrii echipajului se străduiau din răsputeri să folosească numai termeni marinăreşti care să-l încurce pe un tinerel din sud, care n-avea deloc experienţă la bordul unui vas. Dar refuzase să le facă jocul şi le ceruse explicaţii. Privi pe fereastră la oraşul liniştit. Cu o zi înainte se oprise la mica librărie şi cumpărase un roman nou-apărut care era pe lista lui de Crăciun, ştiind că n-avea cine altcineva să i-l dăruiască. De fapt, lista exista întotdeauna numai în mintea lui şi nici măcar Kristín nu reuşise să ghicească ce era pe ea când îi cumpărase o carte Crăciunul trecut. Părinţii lui îi dăruiau o carte de fiecare Crăciun. Tradiţia islandeză de a citi o carte nouă în seara de Ajun, până dimineaţa devreme, fusese importantă în casa părintească. Când mama şi tatăl lui muriseră iar el rămăsese orfan la frageda vârstă de 13 ani, se mutase cu bunica lui. De atunci, se hotărâse să-şi cumpere de Crăciun o carte pe care voia neapărat s-o citească. — Eşti liber să mergi acasă pe la şase să mănânci dacă ţi-e foame, dar să-ţi iei telefonul cu tine, îi spusese Tómas înainte să plece. Dar, cum acasă nu-l aşteptau decât liniştea şi patru pereţi, nu-i luase mult să decidă că n-avea rost să meargă acasă să mănânce singur. În dimineaţa aceea îşi pregătise o cină islandeză tradiţională de Crăciun – carne de porc afumată – o învelise în staniol şi o luase cu el, alături de câteva doze de bere de Crăciun, o lumânare mare şi albă, cartea cea nouă şi un CD pe care-l împrumutase de la bibliotecă. Anul ăsta n-avea să primească niciun cadou, nici măcar de la Kristín. Încercă să se concentreze la altceva, însă gândurile i se tot întorceau la Kristín şi simţi o indignare inexplicabilă, arzătoare. Sigur că, dacă e să fim corecţi, nici el nu-i trimisese vreun cadou. Ştia că greşise plecând de lângă ea, acceptând o slujbă fără să discute împreună, dar era prea mândru să recunoască. Nu mai vorbiseră de 47
când îi spusese că nu putea să ajungă în Reykjavík de Crăciun. Îi era ruşine că o dezamăgise şi îi era teamă că ea ar mai fi încă supărată. În sinea lui, spera ca ea să facă primul pas, să-l caute, să-i spună că totul avea să fie bine. Îl aşteptase toată ziua pe poştaş, sperând că ea îi trimisese ceva. Un cadou mic, o felicitare. Până la urmă, ceva ateriză în cutia de scrisori, o singură felicitare. Sfâşiase nerăbdător plicul, cu sufletul la gură. Fir-ar. Era o felicitare de la un prieten din copilărie. Nimic de la Kristín. Încercă să ignore dezamăgirea şi să se bucure că vechiul lui prieten îşi amintise de el. Din când în când lua telefonul s-o sune pe Kristín, de parcă un glas i-ar fi şoptit la ureche să se lase cuprins de spiritul Crăciunului şi să treacă peste conflictele dintre ei. Dar îi era teamă de ceea ce îi va răspunde ea. Mai bine evita dezamăgirea şi nu suna. Tómas îşi aranja cravata în faţa oglinzii. Avea ochii obosiţi şi pleoapele grele. Nu pricepea de ce soţia lui voia să se mute din Siglufjördur. Pur şi simplu nu înţelegea. Făcuse el ceva? Erau căsătoriţi de 30 de ani. Începuse să-i bată apropouri încă din toamna trecută. Voia să se mute, să plece din oraş, să meargă în sud şi să se înscrie la facultate. Nu înţelegea de ce simţea nevoia să meargă din nou la şcoală la vârsta ei. Ea spunea că o putea însoţi la Reykjavík dacă voia şi el – nu că ar fi fost o opţiune reală, pentru că n-ar fi putut să plece din Siglufjördur sau să-şi părăsească slujba. Spera ca ea să se răzgândească, dar părea puţin probabil. — Vrei să divorţăm? Despre asta-i vorba? — Nu… Vreau să vii şi tu, spusese ea pe un ton care lăsa de înţeles că el n-avea putere de decizie. Am nevoie de o schimbare. El nu simţea nevoia de o schimbare. Şi mai trebuiau să discute asta şi cu băiatul. Nu că fiul lor, Tómas, ar mai fi fost copil, era un bărbat de cincisprezece ani care urma să plece la liceu în Akureyri iarna următoare. Băiatul lor mai mare plecase de mult, în urmă cu peste zece ani, şi doar rareori se mai 48
aventura prin nord. Ea hotărâse să aştepte până în primăvară să se mute. Schimbare. Îşi dăduse seama din expresia ei că n-avea să se mai întoarcă. Apoi fiul lor urma să plece la liceu şi el avea să rămână de unul singur. Încercă să se concentreze în faţa oglinzii. Cravata încă era prea scurtă. Cravata naibii, îşi zise. Ea i-o dăruise Crăciunul trecut. Nu se mai întoarce. Era aproape şase seara când telefonul de la secţie sună, făcându-l pe Ari Thór să tresară. Liniştea fusese deplină până atunci, întreruptă doar de zumzetul calculatorului şi ticăitul ceasului de pe perete. Claustrofobia i se strecurase treptat în minte, la fel şi senzaţia care i se accentuase odată cu înteţirea ninsorii. Parcă zeii care stăpâneau vremea încercau să construiască un zid în jurul clădirii prin care să nu poată vreodată să răzbată. Vedea cum în jurul lui imaginea lucrurilor îşi pierdea din intensitate şi brusc se pomeni gâfâind. De data asta, însă, senzaţia îi trecu repede. Când telefonul rupse tăcerea, se întreba dacă, în cele din urmă, avea să primească, totuşi, vreun semn de la Kristín. Se uită la ecranul gol al mobilului şi apoi îşi dădu seama că nu telefonul lui suna, ci acela de pe birou. Aici nu se-ntâmplă niciodată nimic. Ari Thór se grăbi să răspundă. — Poliţia. Nu se auzi niciun răspuns, dar cineva era cu siguranţă la celălalt capăt al firului. Se uită la numărul apelantului şi constată că era vorba despre un telefon mobil. — Alo? — …o să… O şoaptă abia auzită. Greu de ghicit dacă era vorba despre un bărbat sau o femeie, dacă era în vârstă sau nu. Ari Thór se înfioră şi nu-şi dădu seama dacă din pricina apelului 49
sau a frigului adus de zăpadă. De zăpada necruţătoare. Oare o să se oprească vreodată ninsoarea? se întrebă el. — Alo? făcu din nou, încercând să-şi îngroaşe vocea şi să-i confere autoritate. — …cred că o să-mi facă rău… Acum Ari Thór era sigur că sesizase frică în glasul de la telefon, frică şi disperare. Sau, poate, doar îi atribuise apelantului propriile temeri – claustrofobia şi singurătatea? — Cum aţi zis? întrebă el, dar legătura se întrerupse. Încercă să sune înapoi, dar în zadar. Căută numărul în baza de date a poliţiei. Nu era un utilizator înregistrat, deci probabil că era o cartelă SIM cumpărată de la un chioşc, poate chiar de la chioşcul din Siglufjördur. Însă apelul ar fi putut veni de oriunde din ţară. Nu ştia ce să facă, aşa că mai aşteptă o clipă şi sună din nou. Avea ton, iar de data asta primi şi un răspuns din partea aceleiaşi voci şoptite. — Îmi pare rău… n-ar fi trebuit… îmi pare rău… Apoi legătura se întrerupse din nou. Uluit, Ari Thór se holbă în întuneric. Nenorocitul ăsta de întuneric. „Sună-mă dacă e ceva”, zisese Tómas cu o notă de empatie, conştient că nu era cinstit să-l lase pe recrutul nou singur în secţie de Crăciun. Era cinci şi jumătate. Cum Tómas era o persoană care-şi trăia viaţa echilibrat, evitând pe cât posibil situaţiile stresante, era de presupus că, mai ales de Crăciun, nu se grăbise şi încă nici nu-şi pusese costumul pe el. La naiba, îşi zise Ari Thór şi formă numărul lui Tómas. — Alo? La celălalt capăt al firului se auzi glasul cunoscut, puternic dar prietenos, de bas. — Tómas? Aici Ari Thór… Scuze că te sun la ora asta… — Bună seara! Tómas părea distras şi cu siguranţă mai puţin voios decât de obicei. — Crăciunul nu începe până nu suntem gata, iar eu nu mă 50
grăbesc, încă împachetăm cadourile. Partea cea mai proastă e că preotul începe slujba la şase fix, dar n-ar fi prima oară când ajungem la jumate, zise el, râzând parcă forţat. — Am primit un apel ciudat, n-am prea ştiut ce să înţeleg, spuse Ari Thór. Persoana care a sunat mi-a şoptit că ar fi în pericol, sau cel puţin aşa mi s-a părut. După, când am sunat înapoi, mi-a zis că ar fi fost o greşeală. — Nu-ţi face griji, răspunse Tómas cu mintea în altă parte. Părea obosit. — Din când în când mai primim telefoane din astea, se ţine lumea de poante, în general puştanii. Copiii ăştia… Ezită înainte să continue. — Deci el sau ea practic a recunoscut că era o glumă când ai sunat înapoi? — Păi, cam aşa cred… — Atunci nu-ţi mai bate capul. E enervant să fii de serviciu de Crăciun, iar unii oameni pur şi simplu n-au conştiinţă. Ei bine, domnule Reverend, n-ai altele pe cap? O slujbă, ceva? Râse din nou forţat, iar Ari Thór încercă să zâmbească şi să ignore neliniştea pe care i-o indusese vocea şoptită de la telefon. — Bănuiesc că da. Oricum, salutări acasă. — Le transmit. — Şi Crăciun fericit! adăugă el, dar Tómas închisese deja. Ari Thór luă cartea pe care o cumpărase, în ciuda promisiunii pe care şi-o făcuse că avea să citească abia după cină. Se bucura de micile plăceri ca să ţină plictiseala la distanţă. După ce parcurse numai câteva pagini, îşi dădu seama că nu mâncase nimic. Fiindu-i imposibil să se concentreze, se ridică şi deschise uşa. Păşi pe zăpadă şi privi munţii. Oamenii îi învinseseră săpând tuneluri şi acum se străduiau să oprească forţele naturii ridicând apărători împotriva avalanşelor, atât de mari că păreau ridicate de troli. Însă întunericul şi zăpada nu puteau fi înfrânte niciodată. Ari Thór îşi ridică faţa spre cer şi închise ochii, simţind cum fulgii aproape fără greutate i se aşază pe chip, unul câte unul, căutând adăpost. Dinăuntru se auzi un zgomot, iar de astă dată era limpede că venea de la mobil, nu de la telefonul de serviciu. Un SMS. 51
Kristín? Îşi şterse zăpada de pe faţă şi se repezi cu tălpile ude spre birou, aproape alunecând. Veche, din lemn deschis la culoare, masa de lucru era, probabil, cea mai elegantă piesă de mobilier din secţia de poliţie altfel mohorâtă. Telefonul era pe birou. Luminiţa roşie care pâlpâia arăta că îl aşteaptă un mesaj. Era mai binevenită decât orice instalaţie de Crăciun. Ari Thór uită de apelul de mai devreme, de vocea şoptită, de teamă şi nesiguranţă şi înşfăcă telefonul să citească mesajul. Dezamăgire. Nu era de la Kristín. Nici măcar nu era un număr cunoscut. Îl citi surprins. „Crăciun fericit! Distracţie plăcută la birou!” Dedesubt, un nume – Ugla. Adică Ugla îşi amintise să-i trimită un mesaj de Crăciun şi Kristín nu? Supărarea pe Kristín pentru neglijenţa de care dăduse dovadă – pentru intransigenţa ei – cedă treptat locul încântării produse de mesajul Uglei, iar gândul la ea îi aduse zâmbetul pe buze. Îi evocă imaginea în minte: înaltă, dar nu chiar de înălţimea lui, cu degetele ei delicate de muzician. Probabil că Ugla era acasă cu părinţii ei şi făcea ultimele pregătiri pentru Crăciun, dar tot îşi amintise de el. Îi trimise un mesaj plin de recunoştinţă în care îi ura „Crăciun fericit”, apoi se cufundă din nou în lectură. De data asta îi venea uşor să se concentreze. Crăciunul se instală pe sunetul clopotelor, care răsunau prin oraş până la munţi, dar nu mai departe de atât, de parcă ar fi fost menit numai pentru locuitorii din Siglufjördur. Ari Thór lăsă jos cartea, scoase lumânarea din pungă, o aşeză la fereastră şi o aprinse cu un chibrit. Apoi dădu deoparte hârtiile ca săşi facă loc să mănânce şi turnă o doză de bere de Crăciun într-un pahar. Se gândi la mama lui, care pregătea mereu de Crăciun coaste afumate de porc şi punea mereu aceeaşi muzică de pe un vinil vechi înainte să înceapă transmisia naţională a slujbei de Crăciun, anunţată la radio de sunetul clopotelor. 52
Scoase CD-ul din pungă şi îl puse în player-ul vechi, dar funcţional din secţie. Ridică volumul înainte de primele acorduri şi ştiu clar ce voia să asculte: largoul din Iarna lui Vivaldi. Iar odată cu asta sosi Crăciunul.
53
13 Mobilul din buzunarul de la haină – de ce nu încercase să-l folosească? De ce nu sunase la poliţie? Ar fi fost simplu, putea să formeze numărul din trei cifre fără să se uite… Fir-ar. Era prea târziu să se gândească la asta acum, când soneria telefonului ţiuia strident din buzunar. El a tresărit, iar lama ascuţită pe care i-o sprijinise pe gât a ciupit-o uşor. Şi-a pus mâna pe rană şi a descoperit că nu era adâncă. El a înşfăcat telefonul, s-a uitat la ecran şi i l-a arătat. Era soţul ei, fără îndoială voia s-o sune înainte să urce în avion. — Te rog, dă-mi telefonul, şopti ea. E soţul meu. O să-şi facă griji dacă nu răspund. Dar ştia că nu era adevărat. Avusese grijă s-o sune pe mobil, nu pe fix, gândindu-se că poate dormea, cu telefonul pe silent. Bărbatul în negru a rămas o clipă pe gânduri, parcă încercând să-şi dea seama dacă-i spunea sau nu adevărul, în vreme ce telefonul a continuat să ţiuie tot mai puternic. Apoi s-a întors spre ea şi a dat drumul mobilului în buzunarul gecii de piele. — Spune-mi combinaţia! Acum! — N-o ştiu! Îl implora, iar inima i-o luase razna. — Trebuie să mă crezi!
54
14 Siglufjördur, joi, 8 ianuarie 2009 Ugla se ridică. Fusese aşezată pe un taburet vechi, cu plasticul rupt. Rămase pe loc o clipă şi se uită adânc în ochii bărbatului din faţa ei. Karl. Părul lui des, închis la culoare, nu începuse să se grizoneze, chiar dacă avea puţin peste patruzeci de ani. Ugla simţea că era ceva ciudat la expresia lui, la ochii lui uşor strabici care parcă spuneau în acelaşi timp „vino-ncoace” şi „nu te-apropia”. Ugla înaintă un pas, iar Karl o trase lângă el şi o sărută pasional. Úlfur, regizorul piesei, aplaudă, iar zgomotul răsună în toată sala. — Genial! Cred că suntem aproape gata pentru sâmbătă. Se făcea târziu, iar repetiţia începuse de la cinci. — Mai vedem, se auzi o voce groasă, hotărâtă, din galerie, de unde Hrólfur, preşedintele Societăţii de teatru, şi Pálmi, dramaturgul, priviseră repetiţiile. Mai vedem, repetă Hrólfur. Pe scenă, Ugla şi Karl aşteptau alte indicaţii de la regizor. Remarca lui Hrólfur părea să-l fi dezumflat de tot pe Úlfur. Repetiţia avea loc la teatrul din Adalgata. În hol fuseseră atârnate afişe vechi, alb-negru, care anunţau reprezentaţiile de la începuturile Societăţii de teatru, din anii ’50. Un coridor ducea de la intrarea principală în sala de spectacole, unde era montată scena. O scară din stânga scenei ducea în galerie, iar scaunele din sală fuseseră aranjate pentru deschiderea stagiunii de sâmbătă. Din câţiva paşi rapizi, Karl coborî de pe scenă. Apoi aşteptă ca regizorul să anunţe că repetiţia se terminase. Nu merita să rişte să-l jignească exact înainte de deschiderea stagiunii. Era limpede că lui Úlfur îi plăcea să fie şeful şi că ăsta era spectacolul lui. Singurul care nu-i respecta autoritatea era preşedintele Societăţii de teatru, bătrânul Hrólfur, care privea din galerie fiecare repetiţie cu ochi de vultur. Puţinele cuvinte pe care le rostea ulterior erau invariabil negative. 55
Karl avea o plăcere nebună să fie pe scenă, să privească de sus publicul – oamenii obişnuiţi – şi să fie în lumina reflectoarelor. Pe scena asta el era vedeta incontestabilă care absorbea atenţia şi aplauzele tuturor. Rolul principal masculin îi oferea şi mai mult timp în lumina reflectoarelor. Îşi pescui mobilul din buzunar şi îi tastă un mesaj Lindei, care îl aştepta acasă. Încă la repetiţii, mai durează o oră. Ne vedem mai târziu. Risca minţind. Dar era un bărbat ahtiat după primejdie. Trecuseră şase luni de când ei şi Linda se mutaseră în nord într-un apartament închiriat de pe Thormódsgata, pe care-l plăteau din salariul de soră medicală al Lindei. Linda nu-i răspunse, dar Karl ştia că era de gardă şi erau şanse mici să aibă timp să-i scrie. Cu atât mai bine, îşi zise. Putea folosi repetiţia ca pretext să nu-i răspundă, chiar dacă îl suna. Oricum, ea nu urma să aştepte vreun răspuns de la el. Zâmbind, tastă un mesaj nou, de astă dată nu Lindei. — Cred că asta-i tot pentru azi, zise Úlfur cu glasul puternic al autorităţii. Ne vedem mâine – şi pregătiţi-vă să stăm până seara. Trebuie să iasă perfect. Perfect, sublinie ei. Karl îşi luă repede rămas-bun de la toţi şi dispăru în noaptea întunecată de iarnă. Pálmi coborî din de la balcon şi se întâlni cu Úlfur, apoi se îndreptară împreună spre ieşirea din sală. Ambii erau pensionari care găsiseră o modalitate de a-şi canaliza energiile în Societatea de teatru. Pálmi fusese învăţător, iar Úlfur făcuse carieră în diplomaţie. — Hai să stăm puţin şi să mai verificăm o dată toate cele, propuse Úlfur privind în susul scărilor, parcă aşteptându-l pe Hrólfur să coboare. — Poate ne invită Hrólfur la un pahar de vin şi o discuţie bună. Zâmbi şi continuă mai încet: — Sau la un pahar de vin bun şi o discuţie. Rânji, mulţumit de jocul de cuvinte. — Din păcate, nu de data asta, spuse Pálmi pe un ton lugubru. Am oaspeţi din Danemarca, au ajuns de dimineaţă. 56
— Oaspeţi? — Da, o bătrână pe nume Rosa. A venit de dimineaţă cu fiul ei şi stau o săptămână. Nu pricep cum am fost de acord. — În regulă. O să stai cu ei în fiecare zi? — Asta nu ştiu… Mi-a spus că nu-i nevoie să mă deranjez. Vrea doar să se relaxeze şi să-şi tragă sufletul acum că a ajuns. — E vreo rudă? — Nu, dar a fost apropiată de tata cât a stat el în Danemarca. Pálmi îşi regretă imediat cuvintele. Nu voise să sugereze nimic romantic sau nelalocul lui, însă aşa bănuia că-i puteau fi interpretate vorbele. — Vrei să spui că…? — Sincer să fiu, nu ştiu. Între el şi mama se terminase deja totul când s-a mutat la Copenhaga. Nu prea am chef să pun prea multe întrebări, cu toate că probabil ar trebui să profit de ocazie cât mai pot şi să aflu ce făcea ăl bătrân înainte să ia tuberculoză pe-acolo. Tăcu o clipă. — Uneori m-am gândit să-l întreb pe Hrólfur, continuă el. Ştii că şi el studia în Copenhaga pe atunci? Dar, chiar dacă erau prieteni buni în Siglufjördur, se pare că n-a petrecut prea mult timp cu tata, cel puţin nu până în momentele dinainte de moartea lui. — Profită din plin de ocazie – s-ar putea să nu mai ai alta. Sper doar că bătrâna n-o să rămână înzăpezită pe-aici! — Şi eu sper! Pálmi îi puse scurt lui Úlfur o mână pe umăr şi plecă. Leifur, omul bun la toate al Societăţii, strânse repede decorul, se grăbi la Co-op şi ajunse chiar înainte de închidere. Era singurul client. Se uită în frigidere fără prea mult interes. Îi atrase atenţia o ofertă la carne de vită tocată. Părea mai tentantă decât copanele de pui amărâte şi piepţii fleşcăiţi. Leifur avea cam treizeci şi cinci de ani şi îi plăcea rolul pe care-l avea la Societate. Teatrul era o metodă ideală de a sufoca amintirile, iar Leifur era deosebit de uşurat că prima seară a stagiunii urma să cadă într-un moment în care cu siguranţă avea nevoie să fie distras. 15 57
ianuarie. Era o dată care i se întipărise în memorie, ca orice altă dată – ajunul Anului Nou, acum douăzeci de ani. Pe atunci avea 11 ani. Un copil nu foarte impresionat de Crăciun, dar incitat de Anul Nou – îi plăcea să se uite la artificii iar acum, că era destul de mare, îşi putea ajuta tatăl şi fraţii să le lanseze. Aştepta ziua cu pricina de săptămâni întregi. Fratele său Árni, care avea aproape 17 ani, era responsabil cu artificiile în anul acela şi economisise special ca să cumpere mai multe decât de obicei. Apoi pe Leifur îl lovise gripa – părinţii pur şi simplu nu-l lăsaseră afară din casă, să participe şi el, condamnându-l să privească pe fereastră. Navea nicio legătură cu bucuria de a le vedea pe viu în întunericul unei nopţi de iarnă. Fiind prea mare ca să mai plângă, supărat la culme, se închisese în micul lui dormitor din partea din spate a casei. Trăsese cu ochiul la cele câteva artificii care trecuseră prin faţa ferestrei, dar refuzase vehement să iasă din cameră şi să se uite prin faţă, unde avea loc adevăratul spectacol. În zilele care urmaseră, familia lui Leifur povestise de mai multe ori cât de bine se descurcase Árni, dar Leifur refuzase să intervină în discuţie, încercând în continuare să se convingă că închizându-se la el în cameră făcuse ce trebuia. Bineînţeles, Árni văzuse dincolo de mască şi încercase să-l înveselească, promiţându-i că urmau să se ocupe împreună de artificii anul următor. Dar acela fusese ultimul An Nou pe care-l petrecuseră împreună. Conform cărţii de telefoane, Leifur era tâmplar, dar de fapt titulatura era o combinaţie între dorinţă şi realitate. Fusese întotdeauna priceput la meşterit şi, într-un fel sau altul, se aşteptase să devină tâmplar. Când avea numai 10 ani, el şi Árni hotărâseră că într-o zi aveau să deschidă un atelier mare în Siglufjördur. Era un proiect plin de entuziasm pentru un copil care nu avea plăcere mai mare decât să stea în garaj cu scânduri, un ciocan şi un fierăstrău şi care ştia că are un frate mai mare care nu şi-ar fi călcat niciodată cuvântul. Dar, ca atâtea altele, nici aceste bune intenţii n-au avut vreo finalitate. După ce terminase gimnaziul, Leifur se înscrisese la liceul tehnic 58
şi, după cei patru ani, se întorsese în Siglufjördur şi îşi deschisese un atelier în apartament. Casa era împărţită în două, iar Leifur cumpărase etajul superior. Avea dimensiunile potrivite pentru un burlac şi credinciosul lui labrador. Cerea destul de puţini bani pe oră, dar nici clienţii nu dădeau buluc. Viaţa era mai liniştită aici decât în oraşele mari, iar oamenii alegeau să-şi facă singuri lucrurile în loc să angajeze un tâmplar priceput. Însă Leifur nu renunţa, lucra în continuare în atelier în timpul liber. Regretatul lui frate şi-ar fi dorit asta. Cât despre un venit constant, Leifur se baza pe benzinăria la care lucrase de când terminase liceul şi se mutase înapoi în Siglufjördur. Nu existase niciodată opţiunea să plece altundeva, chiar dacă în altă parte ar fi putut face mai multe. Nu putea să suporte gândul că şi-ar lăsa părinţii singuri şi nici nu discutaseră problema. Ei nu-l presaseră niciodată să se întoarcă, dar simţea că nu-i poate dezamăgi plecând. Nu meritau să mai piardă încă un fiu. Micul apartament din Thormódsgata era casa lui şi se simţea bine acolo. Îi plăcea să lucreze cu lemnul ori de câte ori avea ocazia, iar atunci se simţea cel mai fericit – într-o altă lume, doar a lui, unde nimic nu-l tulbura. Teatrul era mană cerească, îi oferea multe ocazii să-şi folosească talentul, chiar dacă muncea pro bono. Din câte ştia el, nimeni nu era plătit pentru producţiile de amatori, însă acestea confereau un anumit prestigiu tuturor celor implicaţi. De-a lungul timpului, îndemânarea îi adusese laude, iar acum primea sarcina să construiască decorurile pentru toate producţiile – primise mână liberă în limitele impuse de Hrólfur şi Úlfur, două personaje pitoreşti care ştiau clar ce voiau. Lui Leifur nu-i plăceau disputele, aşa că prefera să-i lase pe ceilalţi să-şi impună punctul de vedere. Pe lângă tâmplărie, avea ocazia să joace un rol mic în fiecare reprezentaţie în care se implicase. Într-o trupă mică, nimeni nu stătea degeaba, iar el era dublura actorului din rolul principal, dar avea câteva replici şi în alte roluri. Exersa la nesfârşit, până le învăţa perfect. Deşi avea trac, se simţea în elementul lui la Societatea de teatru, chiar dacă rolul cel mai important îl juca în culise. Îşi începea majoritatea zilelor plimbând câinele. Când se termina 59
programul de la benzinărie, mergea la piscină – nu ca să înoate, ci ca să ridice greutăţi în sala de forţă. Deseori se întâlnea cu alţi clienţi obişnuiţi, însă nu mulţi respectau rutina pe care şi-o impusese el cu stricteţe. De obicei se antrenau acolo băieţii de la echipa de fotbal, mai tineri ca el, bineînţeles. Şi vecinii de sub el, Karl – de la trupa de teatru – şi soţia lui, Linda, veneau des. Era un loc în care uita de rigorile zilei, se relaxa şi îşi încărca bateriile pentru încă o plimbare cu câinele şi câteva ore în atelier. Îşi petrecea fiecare seară acolo, indiferent dacă lucra sau nu la ceva; dacă nu avea o comandă, meşterea ceva pentru el sau ca să dea cadou. Se simţea ca acasă în Siglufjördur. Mai puţin de 15 ianuarie. Data aceea nu avea să i se şteargă niciodată din memorie. Se spune că timpul închide toate rănile, însă Leifur nu prea credea asta. Tristeţea încă exista. Încă simţea furie faţă de cineva: faţă de ucigaşul fratelui său. El – sau ea – probabil ducea o viaţă bună acum, probabil depăşise momentul. Poate era cineva care nici nu-l ştia pe Árni şi căruia nu-i păsa ce sau pe cine lăsa în urmă tânărul. Fără îndoială că Árni şi-ar fi dorit ca familia lui să depăşească momentul, să-l absolve pe şoferul inconştient de orice răspundere. Aşa era Árni – un adolescent inocent, gata oricând să ierte. Leifur nu iertase nimic. Linda Christensen spuse că nu se simţea bine şi plecă acasă devreme. Era recunoscătoare că în ultimele câteva zile ninsese doar uşor. Frigul era o povară, însă şi mai greu îi era să suporte întunericul. I se părea neliniştitor. — Am plecat! îi strigă asistentei-şef. Linda se născuse în Islanda, dar petrecuse mulţi ani în Danemarca, aşa că vorbea islandeză doar aproape perfect. Accentul danez îi rămăsese încă un an după ce se întorsese în Islanda, dar acum dispăruse complet, deşi încă se simţea o străină – mai mult daneză decât islandeză. Poate că lucrurile urmau să se schimbe cu timpul. Îşi puse haina şi plecă spre casă. 60
Vremea era neobişnuit de liniştită când Leifur o luă agale spre apartamentul lui. Era crâncen de frig, dar nu avea mult de mers de la teatru până acasă, depăşind câteva case colorate. Unele dintre ele aveau nevoie de reparaţii, în vreme ce altele fuseseră salvate de către noii proprietari. Leifur ştia că, într-o anumită măsură, casele vechi din centrul oraşului erau cumpărate de oameni din Reykjavík, care le foloseau drept locuinţe de vacanţă. Nu ştia dacă era un lucru bun sau rău, dar măcar oraşul fusese astfel revitalizat. Când coti pe Thormódsgata, Leifur o văzu pe vecina lui, Linda, în faţa casei. Avea haina strânsă pe ea, era palidă şi în ochi i se citea oboseala. — Bună, zise ea. Chiuleşti de la repetiţie? Îngrijorarea din vocea ei era evidentă, deşi se străduia din răsputeri s-o ascundă sub un zâmbet nu foarte convins. — Nici vorbă, n-ar permite Úlfur aşa ceva, răspunse Leifur întorcându-i zâmbetul. Am terminat acum un sfert de oră. Îi fu imposibil să nu observe confuzia, furia şi dezamăgirea care îi fluturară femeii pe chip înainte să-şi recompună mina. Linda dădu din cap, scoase cheia şi intră în apartament.
61
15 Siglufjördur, vineri, 9 ianuarie 2009 Anna Einarsdóttir lipsise de la repetiţia din seara de dinainte, aşa cum făcea în fiecare joi, când avea tură de după-amiază la spital. Nu conta prea mult pentru că rolul ei, din păcate, nu era foarte important. Regizorul prefera să repete scenele cu Ugla şi Karl, singuri, în fiecare joi. Vineri, Anna ajunse la teatru la patru fix, imediat ce i se termină tura la magazin. Nu avea mult de mers, trebuia doar să traverseze piaţa principală, şi alergase prin ploaie. Fusese frumos până atunci, dar nu cu mult înainte de patru începuse să plouă – torenţial. În hol, îşi şterse încălţările pe covorul mare de la intrare. Din casa de bilete, Nína Arnardóttir, care stătea cu ghemul de lână şi andrelele în poală, ridică privirea şi o salută călduros pe Anna. — Bună! răspunse ea. Eşti de mult aici? Puse întrebarea deşi ştia deja răspunsul – când Societatea de teatru se pregătea de deschiderea stagiunii, teatrul devenea a doua casă pentru Nína. Locuia singură şi părea să se bucure de agitaţie şi de tensiune, apărea mereu prima şi pleca ultima. — De la prânz. Voiam să mă asigur că e totul în ordine când îşi fac intrarea vedetele, spuse Nína zâmbind. Anna se uită în jurul ei la posterele vechi de pe pereţi, unele chiar din timpul războiului, şi se simţi transportată într-o eră demult apusă – o epocă pe care o cunoştea numai din cărţi şi filme. Avea douăzeci şi patru de ani, se născuse şi crescuse în Siglufjördur, apoi se mutase în sud la Reykjavík ca să meargă la liceu şi apoi direct la facultate. Pe timpul liceului locuise la sora mamei ei, dar când începuse Facultatea de Istorie se mutase cu prima ocazie într-un apartament pentru studenţi. Acum, că îşi terminase studiile şi îşi dăduse licenţa, hotărâse să respecte o promisiune pe care şi-o făcuse mai demult şi să stea acasă un an înainte să decidă următorul pas. În Siglufjördur era greu să găseşti de lucru iar singurul post liber era la magazin, pe lângă câteva ture la spital, care mai erau bune şi pentru că astfel avea ocazia să-şi vadă bunicul internat acolo. 62
La o săptămână de la Anul Nou, era conştientă că trebuia să ia decizii în legătură cu viitorul ei. La scurt timp după ce se mutase înapoi în nord aflase că până în primăvară urma să apară un post liber ca învăţătoare la şcoala primară din Siglufjördur. Era un job care o atrăgea, aşa putea să rămână în oraşul în care se simţise întotdeauna ca acasă. În sud era greu să predea pentru că peste tot se făceau reduceri de personal din pricina crizei. Îşi dorea de mult să poată împărtăşi din cunoştinţele pe care le acumulase, iar postul de învăţătoare urma să se i se potrivească de minune. Deja o anunţase pe directoare că era interesată şi vestea se răspândise, iar mulţi îşi exprimaseră încântarea că o tânără urma să li se alăture. Nu semnase încă nicio hârtie, dar cei mai mulţi considerau deja că postul era al ei. Când Leifur intră şi îşi scutură ploaia din păr, o văzu pe Anna cum se uita intens la afişe, pierdută în lumea ei. De unde stătea el, Anna arăta aproape ca un model – părul lung, închis la culoare, nasul şi buzele fine erau răpitoare din profil. Se întoarse spre el. — Bună. Îi zâmbi politicos, abia sesizându-i prezenţa. Leifur îi răspunse la salut, observând schimbarea imediat ce o văzuse din faţă: brusc arăta tern, toată eleganţa dispăruse de parcă ar fi existat numai în profilul ei. Ciudat efect al schimbării de perspectivă: devenise o fată cu două feţe. Poate că trebuia s-o cunoască mai bine. Nu că sociabilitatea ar fi fost punctul lui forte – în plus, ea mai şi era cu câţiva ani buni mai tânără decât el. Era sigur că n-ar fi fost interesată să-şi petreacă timpul cu el. Dar apoi se mustră singur că alunecase din nou pe panta negativismului. Leifur se uită în stradă pe uşa deschisă şi văzu un Mercedes roşu care opri în faţa clădirii. Din el coborî preşedintele Societăţii. — Am face bine să ne străduim să facem amărâta asta de piesă să meargă! spuse Hrólfur când intră în hol, pe un ton mai ridicat decât era nevoie. — Cred că o să meargă foarte bine, zise Anna politicoasă. — Ei nu zău! N-o să fie nimic special, nu cu un scenariu mediocru 63
şi o scenă plină de amatori! Dar poate ne descurcăm. Îşi scoase haina şi i-o întinse Nínei cu un gest automat, fără niciun cuvânt. — Îmi amintesc că eram în Edinburgh, prin ’55, cred. Eram acolo pentru nişte întâlniri cu cititorii şi am fost la câteva piese din cadrul unui festival de artă. Ăla teatru, vă spun eu, teatru cum se cuvine! Uneori stau să mă-ntreb de ce-mi bat capul cu amatorii ăştia. Nína puse pe umeraş haina lui Hrólfur şi se întoarse exact când îşi făcură apariţia Pálmi şi Úlfur. Pálmi îşi închise umbrela înainte să păşească înăuntru, iar Úlfur intră după el, scuturându-şi apa de pe ghete, livid. — Atunci poate că e momentul să te dai la o parte, spuse Úlfur pe un ton scăzut, dar cât să-l audă toţi. Hrólfur se întoarse şi privi în jos la silueta îndesată din faţa lui. Cu ochelarii lui rotunzi şi pălăria de fetru, Úlfur arăta bătrân şi obosit. Lui Leifur, Úlfur îi amintise mereu de un om de stat în vârstă, puţin depăşit de situaţie. Aproape îşi intra în rol, aproape ştia cum să se comporte, căuta un pic prea mult să fie respectat şi admirat. Leifur îl văzuse întotdeauna ca pe o figură uşor ridicolă, iar aroganţa bătrânului diplomat nu făcea decât să-i accentueze trăsăturile comice, în opinia lui Leifur. — Să mă dau la o parte? făcu Hrólfur. Tu ai înnebunit de tot? Eu sunt singurul care poate ţine chestia asta laolaltă! O să-mi sacrific în continuare din timp ca să fac asta şi o mai duc mulţi ani de-acum încolo, n-avea nicio grijă, Úlfur! Era limpede că Úlfur avea o replică tăioasă pregătită. Obrajii i se înroşiră şi miji ochii, scoţându-şi cu un gest brusc pălăria şi dezgolind creştetul pleşuv de sub ea. Hrólfur nu-i dădu ocazia să răspundă şi se întoarse, în schimb, spre Nína. — Nína, dragă, poţi să-mi aduci, te rog, haina? Am uitat ceva în buzunar. Îi întinse haina fără vreun cuvânt. Leifur privi cum Hrólfur scoase din buzunar un ziar şi ceva care semăna foarte mult cu o sticluţă, apoi îi returnă haina Nínei şi intră în sală pe cât de repede îi permiteau picioarele. Nu era prima oară 64
când Hrólfur apărea la repetiţii cu sticluţa. De data asta şi conducea, deci existau toate şansele s-o roage pe Anna, care locuia şi ea pe Hólavegur, să-l ducă acasă în seara aceea. Leifur mai văzuse filmul ăsta. Se uită în urma bărbatului în vârstă în timp ce Karl şi Ugla ajunseră şi ei. Úlfur privi în jur. Era vizibil supărat, dar făcea eforturi să dea impresia că nu se întâmplase nimic, bătu din palme şi se forţă să zâmbească. — Bun. Să trecem la treabă! Din locul unde stătea pe scenă, Anna îi vedea pe Ugla şi Karl adânciţi într-o conversaţie în mijlocul sălii. Se întoarse să-l privească pe Pálmi, care părea neobişnuit de preocupat. Era rapid pentru un bătrân, îşi zise, dar îşi arăta vârsta prin trăsături şi mişcări. Încă era un bărbat arătos, iar în tinereţe probabil că fusese considerat o partidă pe cinste. Din cine ştie ce motiv, însă, rămăsese burlac. Acum era pensionar, trăia singur în Siglufjördur şi se ţinea ocupat în frig şi întuneric scriind. Oare asta îşi dorea Anna pentru ea? Făcea ce trebuie candidând pentru postul de la şcoală, stabilindu-se aici? Să-i fi fost mai bine la Reykjavík? Nu era foarte sigură că lua decizia cea mai bună, dar era varianta cea mai evidentă şi simplă – mai simplă decât să se întoarcă la Reykjavík, unde nu avea niciun sprijin. Aici putea să mai locuiască o vreme în subsolul casei părinţilor înainte să-şi găsească un apartament cât de cât ieftin. Pe de o parte îşi spunea că poate îi lipseşte ambiţia unora dintre prietenele ei. Din multe puncte de vedere fusese amuzant să locuiască singură în Reykjavík, însă acolo descoperise o viaţă plină de responsabilităţi, mai dificilă decât se aşteptase. Voia s-o mai amâne o vreme. În plus, mai era şi rugămintea nerostită a părinţilor ei ca ea să nu plece. De la Pálmi ridică privirea spre balcon, unde Hrólfur şi Úlfur priveau cu oarecare aroganţă tot ce se întâmpla sub ei. Ugla şi Karl erau pe scenă, gata de repetiţia generală, iar Leifur stătea fără îndoială la pândă undeva în spatele decorurilor. Anna simţea mereu o uşoară iritare când o vedea pe Ugla, care îi furase ei rolul principal: o 65
străină care trebuia să fie recunoscătoare şi doar pentru că făcea parte din trupă. Anna era destul de sigură cum se întâmplase asta. Bătrânului Hrólfur îi căzuse cu tronc fata căreia îi închinase apartamentul de la demisol iar ei continuaseră să se întâlnească la o cafea şi la mult timp după ce Ugla se mutase de-acolo. Era limpede că o ţinea sub aripa lui, iar Anna nu avea niciun dubiu că asta însemna un avantaj enorm când venea vorba de împărţirea rolurilor. Bineînţeles, Úlfur era regizorul, cel puţin cu numele, şi teoretic el lua deciziile, dar Anna ştia mai bine cum stăteau lucrurile. Silueta puternică, hotărâtă a lui Hrólfur era mereu în spatele tuturor. Şi cu toţii ştiau asta.
66
16 A părut la fel de surprins ca ea de sunetul ascuţit din celălalt buzunar al jachetei, de parcă uitase că şi el avea telefon mobil. Momentul i-a dat răgazul să-şi tragă răsuflarea, să se adune şi să se gândească. Ce urma să se întâmple? Nu putea să-i dea combinaţia de la seif fără să-l sune pe soţul el şi nu erau şanse prea mari ca el s-o lase să facă asta. De fapt, era foarte improbabil să poată fi coerentă la telefon, chiar dacă i-ar fi dat voie să sune. Nu mai era de niciun folos pentru el. Poate urma să hotărască să-l aştepte pe soţul ei şi să-l oblige să-i deschidă seiful. Poate mai avea o valoare: viaţa ei în schimbul combinaţiei. Dar nu putea fi sigură. A răspuns şi a rostit doar câteva cuvinte repezite. — Da… Nu… Încă nu… Deja ameninţase o dată că avea s-o ucidă. Oare blufa sau vorbea serios? Din nou, nu putea fi sigură. El a ieşit în hol ca să vorbească în continuare la telefon. L-a văzut cum se întoarce spre stânga, spre dormitorul pentru musafiri şi uşa care dădea în grădină. În dreapta se aflau sufrageria şi holul, şi ieşirea. Era o ocazie neaşteptată şi trebuia să hotărască rapid. Mormăitul lui se auzea tot mai estompat, ceea ce însemna că bărbatul se mai îndepărtase alţi câţiva paşi pe coridor, fiind convins că ea va rămâne în cămăruţa fără ferestre care servea drept birou, ca un animal în cuşcă. Gândurile i-au zburat spre soţul ei, care probabil se îmbarca în avionul spre casă. Oare el ce i-ar fi spus să facă? Fără îndoială că era singura şansă pe care urma s-o aibă. Să rişte – sau să aştepte şi să spere? Ceva a făcut-o să hotărască. Instinctele au preluat controlul. A aruncat o privire rapidă pe hol: stătea cu spatele la ea. Acum era momentul. Să fugă şi să-i atragă atenţia sau să iasă tiptil, în linişte? A păşit pe coridor. Tot n-o observase. S-a îndepărtat rapid de el, dar fără zgomot. Nu credea că vine după ea. Inima îi bătea atât de tare încât era sigură că el putea s-o audă. A trecut colţul şi a ieşit din câmpul lui vizual – mai avea doar câţiva 67
paşi până la uşa din faţă. Ştia că era încuiată şi că avea nevoie de ambele mâini s-o deschidă, de mişcări sincronizate şi mâini sigure. Apoi l-a auzit. S-a aruncat asupra clanţei, bâjbâind după încuietori, însă mâinile refuzau să facă ce trebuie. Ştia că avea la dispoziţie doar câteva secunde înainte s-o prindă. Înghiţindu-şi lacrimile de frustrare, a pus mâna pe uşă. Şi a încercat din nou.
68
17 Vineri, 9 ianuarie 2009 Aici nu se-ntâmplă niciodată nimic. Holul teatrului era superb. Afişele erau mărturia unei epoci apuse, iar aerul era încărcat de istoria oraşului Siglufjördur, unde artele înfloriseră şi în vremurile bune, şi în cele de restrişte. În perioada de aur a oraşului avuseseră loc numeroase reprezentaţii ale Societăţii de teatru, pe vremea când marea era atât de plină de hering că fabricile de procesare şi sărare funcţionau zi şi noapte. Reprezentaţiile continuaseră şi după dispariţia heringului, când prosperitatea se mai găsea doar în dicţionar, chiar dacă în sud încă era o realitate cotidiană. Pe scenă iubirea se înteţise şi se stinsese, oamenii trăiseră şi muriseră, ba chiar fuseseră şi ucişi, totul în faţa unor săli pline. Plouase fără întrerupere de la mijlocul după-amiezii, dar cerul începuse, în sfârşit, să se limpezească. Ari Thór nu mergea des la teatru, dar tot înţelegea entuziasmul dinaintea unei producţii bune. Tensiunea din aer era uneori palpabilă, dar niciodată n-o simţise la fel de copleşitoare ca în seara aceea de vineri la teatrul din Siglufjördur. Însă de data asta nu se juca nicio piesă, iar sala era goală. Ceea ce nu puteau trece cu vederea el şi Tómas – lucrau amândoi în seara aceea – era cadavrul. Era limpede că se uitau la un cadavru. Însă Tómas tot îi verifică pulsul. Fără îndoială că Societatea de teatru mai văzuse sânge şi înainte – sau, cel puţin, ceva ce publicul luase drept sânge. Sângele acesta, în schimb, care se scursese din tăietura din ţeasta bătrânului, arăta profund nerealist, de parcă n-ar fi avut ce să caute acolo, ca o dâră de ketchup dintr-un film de mâna a doua. — Trebuie să fi căzut pe scări, spuse Ari Thór. — Asta-i clar, îl repezi Tómas. Voioşia obişnuită îl părăsise. Era limpede pentru toţi că incidentul era grav şi urma să atragă o atenţie nedorită. Cel mai celebru locuitor al oraşului zăcea pe podea, în faţa lor: Hrólfur Kristjánsson, care odată fusese cel mai important autor al Islandei. Deşi opera lui căzuse în desuetudine în ultimii ani – poate 69
chiar în ultimele decenii –, nu încăpea nicio îndoială că ziarele urmau să vuiască la vestea morţii sale. Ari Thór şi Tómas observaseră că Hrólfur băuse – mirosul de alcool era inconfundabil. — Fir-ar a naibii de treabă! înjură Tómas abia auzit. Nu putem să-i lăsăm pe reporterii ăia nenorociţi să facă din ţânţar armăsar. Nicio vorbă presei, ai înţeles? Vorbise pe un ton hotărât. Ari Thór dădu din cap, neştiind cum să reacţioneze. Tómas era în general un personaj plăcut, patern şi trecuseră mulţi ani de când Ari Thór avusese un tată adevărat pe care să-l admire. Îl pierduse în urmă cu aproape zece ani şi aproape uitase cum se manifestau grija paternă – sau disciplina paternă. Încercă să-şi păstreze cumpătul şi se uită în jur. Hrólfur zăcea pe spate la poalele scării, cu capul pe podea, lângă cea mai de jos treaptă. — Se pare că a căzut invers, spuse Ari Thór. Ar putea însemna că a fost împins. — Termină cu prostiile! Lătră Tómas. Termină cu prostiile, tinere! Ari Thór se cutremură. — Concentrează-te să faci pozele ca lumea. Ari Thór fotografie cadavrul, apoi ieşi în hol unde îl aştepta Nína, care sunase să anunţe descoperirea corpului lui Hrólfur. Părea preocupată, dar nu neapărat afectată. Ari Thór era încă tulburat de replica dură a lui Tómas, dar continuă să facă fotografii. Voise să contribuie cu ceva, să arate că e util. În cele din urmă se întoarse spre Nína. — Avea loc o repetiţie? întrebă el. Parcă stagiunea se deschidea mâine. — Da… aveam repetiţie. — Atunci unde-i toată lumea? vru el să afle. — Sunt în… în… pauza de cină. Eu tocmai mă întorsesem şi l-am găsit… pe Hrólfur… întins acolo. Ari Thór puse aparatul de fotografiat digital compact în buzunar şi se îndreptă din nou spre sală. Se opri în prag când Tómas îşi făcu apariţia. — N-ar trebui să chemăm… ştii tu, specialiştii? 70
— Copoii din Reykjavík? E un accident cât se poate de simplu. Bătrânul trebuie să fi… Tómas coborî glasul. — Trebuie să fi băut o picătură în plus. Era obosit, agitat… E un accident. N-avem nevoie de o echipă de specialişti ca să ne spună asta. Ari Thór văzu că Nína îşi schimbase locul, se mutase mai aproape de sală şi asculta cu atenţie fiecare cuvânt pe care-l rosteau cei doi poliţişti. Ea se uită într-o parte, parcă vrând să ascundă faptul că trăgea cu urechea, îmbrăcă un palton roşu uzat, luă din cuier o umbrelă cu buline şi intră în sală ca să le arunce poliţiştilor o privire îndurerată. — Pot să merg acasă? Simt că leşin. N-am mai văzut un cadavru până acum. — Ambulanţa e pe drum? îl întrebă Tómas pe Ari Thór, apoi se întoarse spre Nína. Îmi pare rău, trebuie să vorbim cu dumneata înainte să pleci. Deocamdată stai jos şi încearcă să te linişteşti, bine? Ea zâmbi obosită şi oftă. Ari Thór îi spuse lui Tómas că ambulanţa era pe drum. — Pot să ia cadavrul? întrebă el, îngrijorat să nu gafeze iar în faţa şefului. — Da, cred că o să-l ia. Ai făcut poze la tot, da? Nu-i nimic suspicios. Mai era cineva aici? Întrebarea îi era adresată Nínei. Ea nu-i răspunse. Părea pierdută în spaţiu. Tómas tuşi. — Nína, mai era cineva aici când s-a petrecut accidentul? — Ce? abia îngăimă ea, privind în jur ca o sălbăticiune speriată. Tómas se uită urât la ea, nu mai avea răbdare. — Mai era cineva aici? întrebă el din nou, iar vocea lui tunătoare răsună în holul gol. — Da… Părea căzută pe gânduri. — Nu, adică… Nu cred. La ora cinei eram jos în beci. Sub scenă e un soi de pivniţă. Scările sunt în spate. Făceam ordine – ne ţinem toate costumele vechi în beci – şi apoi m-am întins pe canapeaua 71
veche de-acolo. Mâncasem cât repetau ei. În timpul cinei nu eram aici decât eu şi Hrólfur. Stătea singur, acolo, în balcon. — Şi eşti sigură că nu mai era nimeni aici când ai intrat şi l-ai găsit… ai găsit cadavrul? întrebă Tómas. Ari Thór făcuse tot posibilul să confirme că Nína era singura persoană din clădire când ajunseseră el şi Tómas. Verificase în beci şi la balcon, unde nu găsise decât nişte scaune vechi şi două mese. Pe una dintre ele era un ziar despăturit. — Da, sunt sigură. N-am auzit pe nimeni. — Ştii dacă băuse? întrebă Tómas. — Da, avea la el o sticlă plată mică. De asta cred că nu s-a dus nicăieri în pauza de cină. E urât afară şi mai trebuia să şi urce la volan. Ari Thór se pregătea s-o întrebe ceva pe Nína când Tómas i-o luă înainte. — E suficient. Poţi să mergi acasă să te odihneşti. O să vorbim mâine dacă mai avem întrebări. — Ceilalţi când se întorc de la cină? întrebă Ari Thór. — Úlfur le-a dat tuturor pauză o oră. O să se-ntoarcă repede, în zece-cincisprezece minute. Ambulanţa sosi înainte ca Tómas să mai adauge ceva. Nu era nevoie de cuvinte, iar echipa începu să lucreze în linişte şi eficient. — Ari Thór, poţi să stai de pază afară? O să tot vină oameni şi navem nevoie să se strângă o gloată în jurul nostru. O să le spunem că a avut loc un accident, că Hrólfur a alunecat pe scări şi… şi-a pierdut viaţa.
72
18 Siglufjördur, vineri, 9 ianuarie 2009 Uşa scârţâi când Leifur intră prin spatele sălii. Tómas ridică brusc privirea, ca luat prin surprindere. Leifur mormăi un salut şi privi în jur. Echipajul ambulanţei ducea trupul lui Hrólfur pe o targă. — Ai fost aici tot timpul? îl întrebă Tómas. — Tot timpul? Leifur era uluit. Îşi trecu o mână peste ţeasta rasă şi peste barba care îi răsărise în ultimele câteva zile. — Nu, tocmai m-am întors de la cină. Tómas aşteptă. Leifur ştia care era următoarea întrebare înainte să fie rostită. — E o uşă aici, în spatele scenei. Ce s-a-ntâmplat? — A avut loc un accident pe scări, zise Tómas pe un ton hotărât. Se pare că Hrólfur a făcut o tumbă… E mort. E mort. Cuvinte pe care Leifur nu avea să le uite niciodată, cuvintele pe care preotul le rostise părinţilor lui când venise la ei acasă în seara aceea, 15 ianuarie, cu douăzeci şi trei de ani în urmă. Leifur era în sufragerie şi probabil că n-ar fi trebuit să audă. Familia ştia că fratele lui Leifur, Árni, urma să plece din oraş cu nişte prieteni şi să conducă pe drumul periculos şi îngust din Siglufjördur până într-un oraş învecinat. Plecaseră după-amiaza devreme şi voiau să se întoarcă în aceeaşi noapte. Leifur îşi amintea că mama lor îl implorase pe Árni să nu meargă. Condiţiile erau groaznice, pe şosea se formase gheaţă neagră şi vizibilitatea era redusă. Însă Árni nu ascultase, hotărât să-şi folosească noul carnet de conducere. Târziu în seara aceea se auzise o bătaie în uşă, iar Leifur îşi amintea că tatăl lui deschisese. Preotul, alături de un poliţist, îi spuseseră tatălui lui Leifur că pe şosea avusese loc un accident, se răsturnase o maşină. Prietenul lui Árni, care stătea pe scaunul din dreapta şoferului, era la terapie intensivă şi medicii spuneau că urma să-şi revină. 73
„Însă Árni e mort”, zisese preotul. Leifur îşi ieşi din reverie şi îl privi din nou pe Tómas. — Cum? Ce-ai zis? Hrólfur… e mort? întrebă Leifur. — Da. Pare să fi fost un accident. — Băuse, zise Leifur. Deci… — E în regulă, băiete. Fără îndoială era puţin cherchelit. Ai ieşit în timpul pauzei de cină? — Da, răspunse Leifur. Nu ştiu ce s-a-ntâmplat. — A căzut pur şi simplu, spuse Tómas grav. Mai bine du-te acasă. În seara asta nu se mai ţine repetiţia. Dacă e nevoie, o să te contactăm mai târziu pentru mai multe detalii. Leifur dădu din cap şi ieşi pe aceeaşi uşă pe care intrase. Ari Thór închise uşile teatrului în urma lui şi se postă afară, ca o santinelă. Aerul era umed după ploaie şi frigul îi intra în oase. — Ce caută poliţia aici? întrebă un bărbat, apropiindu-se de clădire. Dar nu părea prea îngrijorat. O femeie de vreo douăzeci de ani mergea alături de el. — Şi ambulanţa? S-a-ntâmplat ceva? — Eşti de la Societatea de teatru? — Da. Eu sunt Karl. Ea e Anna. Ari Thór le spuse cum îl cheamă şi le dădu veştile. — A murit? Pe bune? spuse Karl stupefiat. Ari Thór dădu din cap. — Trebuie să investigăm scena accidentului, explică el. Cel mai bine ar fi să mergeţi acasă. Vă contactăm mai târziu dacă e nevoie să vorbim. Anna păru şocată. Karl o cuprinse pe după umeri, spre evidenta ei surprindere. Doi bărbaţi în vârstă se alăturară grupului. — Ce dracu’ se-ntâmplă? se interesă cel mai scund dintre ei. Şi tu cine mai eşti? — Numele meu e Ari Thór. Sunt poliţist, răspunse el, ca şi cum uniforma n-ar fi fost un indiciu evident. — Bineînţeles. Reverendul. Eu sunt Úlfur, regizorul Societăţii de 74
teatru. Ce dracu’ se-ntâmplă? De ce-a venit ambulanţa? — A avut loc un accident. — Accident? — Hrólfur a căzut pe scări. — Moşneagul ăla dobitoc iar a băut prea mult. Úlfur părea mai degrabă enervat decât şocat. — A murit, zise Ari Thór. Úlfur rămase ca trăsnit. Echipajul ambulanţei ieşi din clădire cu targa. — Ce cumplit, bietul bătrân… oftă al doilea vârstnic. — Cum vă numiţi? întrebă Ari Thór. — Pálmi, răspunse el. Sunt… sunt scriitorul. Eu am scris piesa. Era limpede că nu-şi putea ascunde mândria, în ciuda circumstanţelor. Úlfur era gata să intre în teatru, însă Ari Thór îl opri, blocându-i calea cu braţul întins. — Dat fiind ce s-a întâmplat, i-am rugat pe toţi să meargă acasă. Investigăm scena accidentului. — Scenă? Úlfur făcu un pas înainte şi îi dădu la o parte braţul lui Ari Thór. — Tómas e înăuntru? Lasă-mă să vorbesc cu el! Furia i se înteţea cu fiecare cuvânt rostit. — Nu puteţi să-mi închideţi teatrul cu o zi înainte de deschiderea stagiunii! Ari Thór gândi rapid. Avea două opţiuni: să rămână pe poziţii şi să rişte o ceartă gălăgioasă sau să-l cheme pe Tómas. Acesta îl certase deja, aşa că nu-i luă mult să decidă să trimită problema mai sus de el. Era limpede că Tómas voia să facă lucrurile după tipicul lui. — O clipă, spuse, încercând să pară autoritar. Băgă capul pe uşă şi îl strigă pe Tómas, care apăru în prag la scurt timp după aceea. — Salut, îi zise Tómas lui Úlfur, apoi se uită la celălalt bărbat. Bună seara, Pálmi. Le făcu semn din cap Annei şi lui Karl, care se dăduseră un pas înapoi. — V-a spus Ari Thór ce s-a întâmplat? 75
— E un şoc cumplit, spuse Úlfur grav, acum mai liniştit de prezenţa lui Tómas. Nu putem să vorbim înăuntru? — Cred că noi o ştergem, zise Karl, care avea încă braţul în jurul Annei. Tómas dădu din cap, iar cei doi plecară în grabă. — Da, intraţi, le zise Tómas lui Úlfur şi Pálmi, dar, pentru Dumnezeu, nu vă apropiaţi de trepte. Trebuie să le examinăm înainte să fim siguri ce s-a întâmplat, cu toate că mie mi se pare că e cât se poate de limpede. — Serios? Şi ce crezi că s-a-ntâmplat? întrebă Pálmi de îndată ce el şi Úlfur intrară. Ari Thór îi urmă, iar Tómas preluă controlul. — Sărmanul bătrân a căzut pe scări, zise Tómas cu o notă de fatalitate în glas. — Ce aveţi acolo? îl întrebă Ari Thór pe Pálmi, care ţinea o pungă de cumpărături. — Cea mai nouă versiune a piesei. Sunt mai multe exemplare. Părea surprins de interesul tânărului. — Eu şi Hrólfur am făcut câteva modificări finale mai devreme. Pálmi le-a introdus pe calculatorul lui de acasă şi a tipărit exemplare noi, explică Úlfur. Stagiunea se deschide mâine seară. — Nu cred că se va putea, replică ferm Tómas. — Nu… nu putem lăsa moartea lui Hrólfur să ne strice deschiderea! spuse Úlfur cu patimă, dar păru să-şi regrete imediat ieşirea. — Asta nu mă priveşte, răspunse Tómas pe un ton plat, având grijă să rămână politicos. E posibil să aveţi din nou acces în sală mâine, dar cel mai bine ar fi să amânaţi câteva zile seara de deschidere. Úlfur se întunecă brusc la faţă, ochii păreau să-i iasă din orbite. — Dar e imposibil! explodă. Ari Thór avea impresia că era un om obişnuit ca lucrurile să se întâmple cum le voia el. Privind când la unul, când la celălalt, Ari Thór hotărî că Tómas putea gestiona situaţia fără ajutorul lui. Ieşi în grabă şi se postă lângă intrarea din faţă. Bănuia că Ugla urma să ajungă în curând – ştia sigur că era şi ea la repetiţii şi simţea o nevoie ciudată să-i spună personal 76
ce se întâmplase. N-avea de ce să-şi facă griji în legătură cu ce se petrecea înăuntru, era sigur că Tómas, Úlfur şi Pálmi nu ar fi fost interesaţi de părerile lui. Se cunoşteau fără îndoială de mulţi ani, puteau să se certe şi apoi să se despartă împăcaţi. Ari Thór era conştient că venea din afara oraşului şi mai avea şi caş la gură – poliţaiul nou despre care nimeni nu credea că va sta mult în Siglufjördur. Venise aici doar să capete puţină experienţă, în vreme ce Tómas avea un mandat de lungă durată. — Hei, ce faci aici? întrebă Ugla, scoţându-l brusc pe Ari Thór din gândurile sale. N-o văzuse când se apropiase. Se gândi o clipă, nesigur pe el însuşi, fără să priceapă de ce se simţea aşa. — S-a întâmplat ceva, spuse în cele din urmă. Un accident… Un accident pe scări. Întunericul pe care-l observase mai înainte în ochii ei reapăru brusc. Întrebarea i se citea pe chip. — Bătrânul Hrólfur a căzut, continuă el grav. — Cum se simte? se interesă ea imediat, palidă. — A murit. Tocmai l-a luat ambulanţa. Ugla rămase pe loc o secundă, învăluită în tăcere, apoi câteva lacrimi începură să-i curgă pe obraji. Făcu un pas spre el şi-l luă în braţe. Ari Thór ezită, apoi îi întoarse îmbrăţişarea. După o clipă îşi slăbi strânsoarea şi se şterse la ochi. — Nu-mi vine să cred! spuse ea sughiţând şi încercând să-şi stăpânească emoţiile. Pur şi simplu nu-mi vine să cred. Îşi şterse repede lacrimile şi încercă să zâmbească. — Era aşa drăguţ… Tăcu, neştiind sigur ce să facă. — Cred că cel mai bine mă duc acasă. Ceilalţi nu pot să mă vadă aşa, spuse ea, se întoarse repede şi plecă. — Da, sigur, zise Ari Thór în urma ei, apoi rămase confuz când ea dispăru în întuneric. Úlfur apăru în prag – trebuia să fi ajuns la un armistiţiu cu Tómas. Pálmi îl urma îndeaproape, cumplit de încruntat. Nu-i adresară niciun cuvânt lui Ari Thór când trecură pe lângă el, iar el se strecură 77
înăuntru fără să se uite spre ei. — Înapoi la secţie? întrebă. Tómas aruncă o privire la ceas. — O să termin raportul preliminar. Poţi să te duci acasă dacă vrei. Ne vedem mâine. Şi-aşa trebuie să mai lucrez câteva ore, răspunse Tómas. Părea ciudat de uşurat să continue munca. Zici că n-ar vrea să meargă acasă la familie, îşi spuse Ari Thór surprins când ieşi pe stradă şi porni spre casă.
78
19 Siglufjördur, duminică, 11 ianuarie 2009, la prima oră Ari Thór se trezi brusc, leoarcă de transpiraţie şi întrebându-se unde era. Simţindu-se prizonier în propriul trup, începu să gâfâie. Se ridică în capul oaselor şi se uită în jur, respirând scurt, sacadat, încercând să tragă aerul cu de-a sila în plămâni. Aruncă priviri sălbatice în jurul lui, convins că pereţii se mişcau spre el. Simţi nevoia să strige din toţi rărunchii, dar ştia că n-ar fi avut niciun rost. Era acelaşi sentiment zdrobitor care-l cuprinsese la secţia de poliţie în Ajunul Crăciunului. Se ridică în picioare şi privi pe fereastră în noaptea neagră precum cerneala. Ceasul care strălucea uşor în întuneric îi arătă că era miezul nopţii. Începuse să ningă. Era în dormitorul lui din Siglufjördur, îşi aminti el. Întinse mâna spre fereastră, o deschise şi inspiră profund aerul proaspăt, curat şi rece ca gheaţa, dar continuă să tremure, iar gândurile i se amestecau în cap. Trebuia să scape de sentimentul că era copleşit, că pierduse controlul. Se uită către pat şi văzu că cearşafurile erau mototolite şi umede. Era puţin probabil să mai doarmă. Poate avea nevoie să iasă – să iasă din casă în noapte. Alungă ideea imediat ce-i trecu prin minte. Nu era de-ajuns. Nu avea să-şi găsească liniştea stând în mijlocul străzii, cu ochii zgâiţi la cer şi la zăpada care-i umplea mintea – conştient că fiecare fulg care cădea îi sporea şansele să rămână blocat în locul acela ciudat. Ca un prizonier. Podeaua de la parter scârţâi. Brusc, înţelese de ce se trezise aşa brusc. Mai era cineva în casă. Nu era singur. Inima începu să-i bată asurzitor. Teama îl zăpăci. Ştia că trebuie să gândească repede, să-şi scoată din cap zăpada care îl sufocase o clipă mai înainte. Dar nu izbutea să se mişte. Scutură din cap şi se strecură cât mai în linişte în holul care ducea la scări, conştient încă de mişcările de jos, de sunetele abia auzite care îi arătau că oricine se afla la parter nu voia să atragă atenţia 79
nimănui. Acum, că intrase în priză, Ari Thór înjură încet. De ce dracu’ nu încuiase uşa? N-ar fi trebuit să-l ascult pe Tómas. Coborî treptele cu paşi mari. Ştia că scândurile slăbite ale câtorva dintre ele urmau să scârţâie, dar nu mai putea să-şi amintească în care locuri. Ezită înainte să intre pe ultima porţiune a scării, care ducea în hol. Sus se simţea mai sigur. Avea un avantaj. Ştia că intrusul era acolo – putea să-l ia prin surprindere. Dar la fel de mult îşi dorea să rămână pe podest, nemişcat. Încercând să-şi limpezească ceaţa de pe creier. În ciuda pregătirii, îi era frică. Habar n-avea pe cine o să găsească. O persoană, mai multe? Să fie un beţiv care căuta adăpost peste noapte, un spărgător sau cineva care voia să-i facă rău? Se cutremură la gândul că un necunoscut se furişa în casa lui pe întuneric. La dracu’! Luminile erau stinse. Doar sclipirea de la stâlpul de iluminat de afară, care intra printr-o fereastră mică de la capătul holului, îi permitea să vadă ceva. Uşa de la sufragerie era închisă şi, cum ştia că draperiile erau trase, înăuntru trebuie să fi fost beznă. Holul ducea în sufrageria din care Ari Thór putea ajunge în bucătărie, dincolo de care se afla un birou mic. Musafirul nepoftit putea fi în oricare dintre camere. Era momentul să acţioneze. Deschise uşa sufrageriei cât mai încet. Era o uşă solidă, veche cât casa, vopsită în alb şi decorată cu ornamente lucrate în traforaj. Probabil trecuseră mulţi ani de când balamalele văzuseră vreo picătură de ulei. Se uită în întuneric şi ascultă cu atenţie, dar nu se auzea niciun sunet. Aşteptă cu mâna pe clanţă, răbdător, gata să reacţioneze imediat ce ar fi auzit ceva în liniştea din cameră. Foşnetele începură din nou. Acum era limpede că veneau de alături. Uşa dintre bucătărie şi sufragerie era închisă, dar nu avea nicio îndoială că acolo era cineva. Lăsă uşa sufrageriei deschisă în urma lui ca să se folosească de lumina slabă din hol şi păşi cu grijă în 80
cameră, mergând tiptil ca să nu-l alarmeze pe intrus. Îşi dădu seama de greşeală în clipa în care ajunse la jumătatea camerei. Bucăţile de parchet erau haotic de inegale, iar podeaua – de fapt, toată casa veche de câteva sute de ani – era înclinată. Uşa sufrageriei începu să se închidă încet, transformând cantitatea şi aşa mică de lumină pe care o avea Ari Thór într-o strălucire ştearsă. În lipsa unei pene care s-o oprească, urma să capete inerţie în căutarea echilibrului. Se întoarse rapid, dar în linişte, încercând în zadar să apuce clanţa. Izbitura nu fu atât de puternică, dar în liniştea nopţii sună ca o tobă de fanfară. La dracu’. Rămase nemişcat în mijlocul camerei, sperând că zgomotul nu se auzise, dar conştient că era imposibil să nu. Intrusul reacţionă instantaneu, nu mai căuta să se mişte în linişte, iar Ari Thór se gândi că încerca să fugă pe uşa din faţă, să iasă pe traseul cel mai direct. O să-l prind, n-am cum să nu-l prind. Auzi cum uşa din faţă se închise cu zgomot chiar când începu să alerge afară din sufrageria cufundată în beznă. Se împiedică şi simţi o durere arzătoare în umăr când se izbi de masa din sufragerie şi, înainte să leşine, auzi limpede un ţipăt îndurerat de undeva de-afară.
81
20 Siglufjördur, duminică, 11 ianuarie 2009 Ugla stătea la pian şi cânta o melodie veche, o piesă veselă de pe la jumătatea secolului trecut – un cântec pe care-l ştia pe de rost şi care pe Hrólfur îl încântase. Cânta aproape inconştient în timp ce-l aştepta pe Ari Thór, care întârziase la ora de pian. Încă îi venea greu să creadă că Hrólfur murise. Părea sănătos şi în formă pentru vârsta lui… Fir-ar să fie! De ce n-a fost mai atent pe scări? Acum s-ar fi putut întâlni în continuare la cafea, ar fi putut săşi consolideze prietenia… Deodată se opri din cântat şi îşi aminti de cearta de la teatru dintre Hrólfur şi Úlfur. Oare se încheiase urât? Să-l fi împins cineva pe Hrólfur? Trebuia să recunoască faptul că Hrólfur fusese cam beat în seara aceea. Mereu încercase să-l evite când bea. Alcoolul îi scotea la iveală partea întunecată. Hrólfur îşi dăduse repede seama că ea prefera să nu-l întâlnească în starea aceea şi n-o invitase niciodată la cafea decât dacă era complet treaz. Chiar dacă uneori era dur, pe dinăuntru era blând ca un mieluşel. Urma să-i fie dor de el. Deodată, Ugla începu să se gândească la ea însăşi. Hrólfur fusese dintotdeauna îngerul ei păzitor la Societatea de teatru, era perfect conştientă de asta. Acum ce urma? De data asta nu puteau să-i ia rolul principal, dar cine ştie ce urma să se întâmple la viitorul spectacol? Poate că următoarele roluri principale aveau să ajungă la Anna. Úlfur le trimisese tuturor un e-mail în care confirma că premiera urma să fie amânată cu două săptămâni. Fusese un mesaj scurt, limpede, la obiect, care nu trăda vreun sentiment în legătură cu cele întâmplate. Bineînţeles că nu puteau decât să aştepte noua dată a premierei. Ugla ar fi preferat să aibă loc cât mai repede. Se pregătise pentru spectacol ca pentru un examen şi nu ştia dacă mai putea menţine ritmul încă două săptămâni. Aruncă o privire la ceasul de pe perete. Îl aşteptase cu nerăbdare pe Ari Thór, şi nu doar pentru că era singurul ei elev. Îi plăcea compania lui şi avea un aer liniştitor. Nu putea nega că era un bărbat 82
arătos, chiar elegant, dar mai era ceva care o atrăgea la el, ceva invizibil şi intangibil. Cumva reuşea să zâmbească şi cu ochii, şi cu gura. Oare era atrasă de el? Fata străină se amorezase de băiatul străin? Nu, nici vorbă… dar… Nu-şi mai lăsase gândurile să zboare în direcţia aceea. Nici nu ştia dacă nu cumva el avea prietenă în sud. Nu vorbiseră niciodată despre astfel de lucruri, iar el nu spusese nimic. Măcar nu avea verighetă. Recunoştea că îi plăcuseră puterea şi căldura îmbrăţişării lui în faţa teatrului, după ce aflase de moartea lui Hrólfur. O bătaie în uşă o coborî brusc cu picioarele pe pământ. Întârziase jumătate de oră, dar faptul că ajunsese îi aduse zâmbetul pe buze. Însă, când deschise uşa, nerăbdarea ei şi zâmbetul primitor se transformară în şoc. — Uită-te la tine! Ce-ai păţit? Pe fruntea lui era un pansament mare, iar o vânătaie inconfundabilă se ivea de sub un alt pansament pus pe sprânceana stângă. Ari Thór zâmbi. — Aş vrea să pot spune că e rezultatul încăierării cu un infractor, zise el. Nu mă inviţi înăuntru? — Ai întârziat, dar intră, replică Ugla, zâmbindu-i cald la rândul ei. — Deci ce-ai păţit? întrebă ea după ce se aşezară, atingându-i uşor fruntea lovită, fericită să descopere că nu se ferea. — Am căzut. Ea simţi că asta nu era toată povestea, aşa că rămase tăcută şi aşteptă. — Cineva mi-a spart casa acum două nopţi. Mă rog, asta dacă poţi să zici că-ţi sparge cineva casa când uşa e descuiată. — Oamenii nu-şi încuie uşile pe-aici. La fel e şi în Patreksfjördur. L-ai prins? — Nu, spuse Ari Thór arătând spre plasture. M-am împiedicat pe întuneric, am aterizat pe măsuţa de cafea şi am rămas cam năuc. Sângeram în draci, a trebuit să acopăr rana cu ceva şi n-am putut să-l urmăresc, nenorocitul naibii. Am crezut că pe-aici nu sunt hoţi. — Poate e cineva din afara oraşului? propuse ea. 83
— Cine ştie. — Copci? — Nu. Am închis rana cu pansamente şi se pare că o să fiu bine. — Sigur nu-i nimic grav? — Sper că nu. Mă cam doare capul, dar m-am lovit şi la umăr şi acolo doare mai rău. — Ai idee cine-a fost? — Habar n-am. I-am povestit lui Tómas şi, drept să-ţi spun, n-a părut să mă ia prea în serios. A spus doar că în oraş sunt câţiva beţivi care mai dau uneori năvală în casa greşită după ce iau prea mult la bord. Mi-a zis să nu-mi fac griji şi să fiu recunoscător că, oricine-a fost, n-a încercat să se pună în pat lângă mine, crezând că sunt nevastă-sa! — Dar Tómas ce crede… începu ea, apoi se opri înainte să continue. Ce crede despre Hrólfur? — Hrólfur? — Da. A fost un accident? Ezită înainte să-i răspundă şi îşi dădu seama că ar fi fost nepotrivit din partea lui să vorbească despre un caz aflat încă în desfăşurare. Îi răspunse cu o întrebare. — Aşa pare, nu crezi? — Bănuiesc că da. Dar tu ce crezi? — Tómas e sigur. Absolut sigur. Vrea cât mai puţină gălăgie de pe urma cazului. Toată situaţia i se pare foarte stânjenitoare, un scriitor faimos care cade pe scări, beat pe deasupra… — Dar tu ce crezi? repetă ea. Ari Thór îşi duse o mână la cap, parcă încercând să-şi aline durerea. — Nu m-am prea gândit. — Mă întrebam dacă are ceva de-a face cu cearta, zise ea. — Ceartă? — Hrólfur şi Úlfur. — Serios? Nu ştiam de asta, zise Ari Thór. De ce se certau? — Cam despre tot şi nimic. Mi s-a părut că lucrurile s-au înrăutăţit treptat. Erau amândoi la balcon, amândoi în toane proaste. Hrólfur a intervenit mai mult decât de obicei în timpul repetiţiei şi era clar că 84
băuse. Úlfur începuse să se enerveze rău de tot. Până la urmă s-a transformat în concurs de urlete. Úlfur a spus ceva de genul… Făcu o pauză înainte să continue. — …„Las’ că taci tu din gură când o să mori!” Asta i-a amuţit pe toţi, iar Úlfur ne-a dat pauză după câteva minute – pauza de cină – şi apoi… Ei bine, Hrólfur murise când ne-am întors noi. — Crezi că…? Brusc îşi dădu seama de gravitatea cuvintelor ei. — Nu, bineînţeles că nu. Doar dacă, mă rog, doar dacă a fost neintenţionat, din greşeală, zise ea şi tăcu o clipă. Úlfur cred că a fost ultimul care a plecat. Nu mai era nimeni altcineva în sală când am ieşit eu şi Karl. Am mers împreună pentru că el locuieşte destul de aproape, pe Thormódsgata. Ţin minte că Anna plecase deja, la fel şi Pálmi, dar Úlfur era tot acolo sus în balcon cu Hrólfur. Probabil a plecat chiar după mine. — Da, zise Ari Thór încet, evitând privirea Uglei. Aşa trebuie să se fi întâmplat.
85
21 Siglufjördur, luni, 12 ianuarie 2009 Nu era încă ora şapte în dimineaţa zilei de luni şi un strat gros de zăpadă se aşternuse peste noapte în Piaţa Primăriei. Căzut adânc pe gânduri, Úlfur Steinsson intră în piaţă exact când Pálmi apăru din cealaltă parte şi se îndreptă spre el. Pálmi era cel mai înalt dintre cei doi, slab, uşor adus de spate şi obosit, de parcă ar fi purtat o povară grea pe umeri. Úlfur ridică privirea înaintea lui Pálmi. Se salutară din cap, încet, aproape simultan, în tăcere, de parcă un cuvânt aruncat aiurea la ora aceea ar fi putut trezi din somn tot oraşul. Úlfur se gândi să se oprească, dar nu prea avea chef de vorbă. Din fericire, Pálmi nu dădu nici el vreun semn că ar vrea să-şi întrerupă mersul, aşa că îşi văzură amândoi de drum. Şi-l aminti pe Pálmi de odinioară, când era tânăr. Acum, Pálmi avea peste şaptezeci de ani şi îşi arăta vârsta. Mai am un an, îşi zise Úlfur. Mai am un an şi fac şi eu şaptezeci. Trebuia să accepte că vârsta începea să-şi spună cuvântul. Îşi dădea seama de fiecare dată când se uita în oglindă şi o simţea cu toată fiinţa, în fiecare zi. Până şi cel mai mic efort îl făcea să gâfâie. Aerul era absolut nemişcat şi nu cădea niciun fulg. Úlfur purta obişnuita pălărie de fetru ca să-şi acopere capul chel. În puţinele ocazii în care se aventura afară din casă când ningea puternic, renunţa la pălărie şi îşi lua o pereche de căşti groase şi o căciulă de lână. Cum naiba ajunsese el din nou în Siglufjördur? Ştia răspunsul mai bine decât oricine. Ştia că vinovat de hotărârea să se mute acasă în Siglufjördur când se pensionase era el şi numai el. Dar, în zilele în care îşi regreta cel mai amarnic decizia, prefera să dea vina pe fosta lui soţie. Sonja avea cu doisprezece ani mai puţin decât el şi era o femeie remarcabil de frumoasă. De fapt, era atât de atrăgătoare că Pálmi nu înţelesese niciodată ce văzuse la el, un bărbat de patruzeci de ani, care lucra la Ambasada Islandei din Suedia. Când se cunoscuseră, el 86
era acolo de patru ani şi îşi construise o reputaţie. Petrecea weekendurile în cluburi de noapte şi era cunoscut drept o gazdă generoasă – diplomatul mişto din Islanda pe care îl aştepta un viitor pe cinste. Ea avea doar douăzeci şi opt de ani şi îl fermecase din clipa în care se întâlniseră. Era din Stockholm şi încheiase de curând o relaţie lungă cu tatăl fiului ei de şase ani, a cărui custodie o împărţeau. Nu era deosebit de mămoasă şi amânase să-i dea lui Úlfur un răspuns dacă să facă şi ei un copil sau nu. Islandezul ciudat, căruia îi luase atât de mult să înveţe suedeză ca lumea, nu izbutise să preia rolul de tată al fiului ei şi nici nu reuşise să stabilească o relaţie bună cu băiatul. Uneori se întreba dacă n-ar fi trebuit să fie mai convingător în privinţa propriilor copii, dar fusese mereu prea ocupat cu cariera, apropiindu-se tot mai mult de vârf. Iar acum era singur şi se plimba pe străzile pustii din Siglufjördur, luând guri mari, liniştitoare, din aerul rece al dimineţii. Ştia cât de periculoasă putea fi zăpada în zonele nordice: furtunile orbitoare, oamenii care trebuiau uneori să-şi croiască drum afară din casă cu lopata, ameninţarea avalanşelor… Însă în clipa aceea totul era tăcut. Să fi fost liniştea dinaintea furtunii? Locuia pe Sudurgata, la câteva minute de mers pe jos de teatru, în fosta casă a părinţilor lui. Tatăl lui murise de mult, se pierduse la douăzeci şi şase de ani, când Úlfur nu avea decât patru. Avea amintiri neclare cu tatăl lui, toate legate de mare, o mare paşnică într-o zi liniştită. Însă marea nu fusese deloc paşnică în ziua în care tatăl său ieşise în larg pentru ultima oară. Barca era mare, solidă şi înfruntase destule furtuni. Tatăl lui Úlfur şi câţiva dintre foştii lui colegi de şcoală navigaseră cu ea pe rând vreme de mulţi ani, de multe ori periculos, dar se întorseseră de fiecare dată acasă. Asta până în ziua aceea, când lumea spunea că fusese cea mai urâtă vreme din toată iarna. Prinsă în condiţii cumplite, barca se târâse în cele din urmă în port, deteriorată de furia dezlănţuită a unei furtuni de iarnă din nordest, cu doi membri ai echipajului în minus. Tot oraşul îi jelise pe bărbaţii care nu se mai întorseseră, iar un băieţel de patru ani plânsese după tatăl lui. Ideea de a-i călca pe urme nici nu-i trecuse prin minte lui Úlfur. 87
Evita pe cât posibil să meargă cu barca şi îi repugna până şi ideea de a lucra ceva care să aibă legătură cu peştele sau pescuitul. Siglufjördur nu era un loc bun pentru un tânăr care nu aprecia argintul mării, cum i se spunea heringului. Se mutase la Akureyri, cel mai apropiat oraş mare, imediat ce avusese posibilitatea, terminase liceul şi apoi plecase la Reykjavík. Însă fiordul natal îşi păstrase atracţia puternică, în ciuda tristeţii legate definitiv de el – şi a docului care era ultima bucată de pământ uscat pe care călcase tatăl lui. Mama lui Úlfur locuise în Siglufjördur până în ultima zi, singură în casa mare după ce el se mutase; de multe ori se simţea vinovat că o abandonase acolo. Când stătea pe întuneric, doar cu lumina lămpii care cădea asupra cărţilor pentru şcoală, gândurile îi fugeau uneori la mama lui, singură lângă fiordul puternic unde stihiile puteau fi cumplit de crude. Ea nu se plânsese niciodată şi îl încurajase să meargă tot înainte, să-şi găsească drumul şi să-şi fructifice la maximum talentele. Talentele? Oare chiar îşi folosise talentele la maximum? Se gândea încrâncenat la întrebarea asta în timpul lungilor sale plimbări zilnice, când scormonea în trecut. Avea o vârstă la care ar fi fost mai potrivit să se aşeze şi să scrie un soi de carte de memorii, dar cine ar fi fost interesat să citească despre viaţa lui? Nu-i venea să aştearnă cuvinte pe pagină. În schimb, se folosea de acele plimbări lungi să-şi amintească lucruri ca să-şi scrie memoriile în minte. De când se mutase în nord, nu-şi permisese luxul să nu facă nimic şi scrisese câteva piese de care era mulţumit. I se părea că teatrul îl stimulează. Regizase câteva producţii, iar acum era regizorul de serviciu al Societăţii de teatru, o poziţie importantă chiar dacă era o trupă de amatori, iar slujba nu era plătită. Fusese dintotdeauna fascinat de arte, deşi în adâncul sufletului ştia ce găsea, de fapt, fermecător la postul său: el era şeful, dădea indicaţii, era tratat cu respect. Fusese în posturi cu autoritate atât de mulţi ani în timpul carierei diplomatice că suferise un şoc când pierduse brusc totul, când devenise un pensionar oarecare dintr-un oraş mic din Islanda. Societatea de teatru fusese o rampă de lansare pentru el, dar ambiţia lui mergea mai departe de-atât. Se aplecase asupra celei mai recente piese noapte de noapte, 88
finisând-o şi rafinând-o. Visa s-o vadă montată anul următor, poate chiar de ziua lui, cu el în dublu rol, de scriitor şi regizori. Până acum, obstacolul principal fusese Hrólfur. Úlfur îi arătase lui Hrólfur un manuscris de care fusese destul de mândru, însă Hrólfur i-o dăduse la o parte după ce citise primele câteva pagini. — E foarte slabă, Úlfur, îi zisese. Oi fi fost un bun diplomat, dar scriitor n-o să fii niciodată. Rămâi la ce te pricepi. Şi cu asta, basta, iar acum montau piesa lui Pálmi. Însă totul se schimbase odată cu moartea lui Hrólfur. Şi barem cine era Hrólfur să-l judece? Da, scrisese o carte bună, ba chiar foarte bună, trebuia să recunoască. Însă Hrólfur se culcase pe lauri decenii întregi. Nu mai scrisese ani la rândul, dar îşi exploata faima la maximum, continua să vândă drepturi de autor în toată lumea şi călătorea mult în cadrul unui circuit de prelegeri. Locuise în Reykjavík după război, dar se mutase în Siglufjördur când steaua lui începuse să-şi piardă din strălucire. Judecând la rece, Hrólfur se pensionase devreme, ceea ce probabil fusese o mişcare vicleană din partea lui. Când se mutase înapoi în oraşul natal, unde era respectat, îl ştiau toţi şi toată lumea îi citise cartea, redobândise o parte din glorie. Continuase să ţină prelegeri şi să participe la festivaluri literare, uneori în schimbul unor sume generoase. Bătrânul fusese, fără îndoială, inteligent în privinţa carierei sale şi reuşise să strângă o mică avere. Úlfur trebuia să recunoască faptul că, din anumite puncte de vedere, urma să-i fie dor de bătrân. Hrólfur îi mai invitase acasă din când în când pe el şi Pálmi la un pahar, iar toţi trei vorbiseră până târziu în noapte, ca de la egal la egal, dând uitării toate certurile. Hrólfur fusese un adevărat personaj, o figură cosmopolită. Petrecuseră multe seri memorabile aşezaţi în fotolii, în semiîntuneric, sorbind vin roşu şi discutând despre arte, despre cultură sau despre starea de atunci a lucrurilor, ascultând operă. Uneori între ei se lăsa liniştea, cu excepţia muzicii de pe fundal. Toţi trei tăceau când Jussi Björling cânta Una furtiva lagrima, încheiaseră un acord tacit că a vorbi peste o asemenea dovadă de măiestrie ar fi fost curată erezie. În mod normal îi ascultau pe maeştrii din vechime pe viniluri şi fusese o surpriză când Hrólfur îşi achiziţionase un CD player – nu se împăcase 89
niciodată prea bine cu tehnologia. În majoritatea timpului nu făcea decât să adune praf în colţ, parcă era o enigmă cum ajunsese acolo. Úlfur auzise că fata misterioasă din Patreksfjördur, Ugla, îl convinsese pe Hrólfur să cumpere aparatul şi câteva CD-uri. Îi urmase sfatul, iar Úlfur nu putea să nu se întrebe ce fel de vrajă aruncase Ugla asupra bătrânului. Hrólfur se ataşase neobişnuit de tare de fata căreia îi închiriase odată apartamentul de la demisol şi cu care încă se întâlnea la cafea. Întreg oraşul ştia povestea şi privea alăturarea celor doi cu interes. Úlfur era sigur că Hrólfur n-ar fi fost niciodată de acord ca el să scrie pentru Societatea de teatru. Hrólfur fusese mai amabil cu Pálmi, bătrânul învăţător. De fapt, în ciuda eforturilor grosolane şi nu tocmai promiţătoare ale lui Pálmi, Hrólfur îl sprijinise în continuare şi îi dăduse ocazie după ocazie să se afirme. Avusese efect. Scriitura i se cizelase – până şi Úlfur trebuia s-o recunoască. Era limpede că afurisitul de învăţător avea talent. Dar asta nu mai era o problemă. Úlfur hotărâse deja că se va oferi pe tăcute să finanţeze spectacolul bazat pe piesa lui – precis ar fi fost de ajuns să convingă Societatea de teatru să-l monteze astfel încât să coincidă cu a şaptezecea lui aniversare. Nu ducea lipsă de bani – chestiunea asta o aranjase lunga carieră diplomatică. În ciuda faptului că trăia pe picior mare, investise cu cap. Divorţul îl costase scump, dar mai avea destule economii. Divorţul cu „D” mare. Bănuielile că ceva era în neregulă deveniseră prea puternice să le mai ignore cam în preajma zilei când Sonja făcea cincizeci de ani. Diferenţa de vârstă nu fusese o problemă până atunci. Ea avea cincizeci de ani, el trecuse de şaizeci, era ataşat la ambasada din Oslo, un diplomat respectat şi sus-pus, dar care avea câteva kilograme în plus în jurul mijlocului şi căruia părul îi dispăruse de mult. Sonja îşi păstrase remarcabil de bine înfăţişarea tinerească. Ştia ce-l aşteaptă din clipa în care ea îi spusese – cu glăsciorul dulce şi lipsit de regrete – că aveau ceva de discutat. Sonja cunoscuse un bărbat mai tânăr. De fapt, sensibil mai tânăr, un inginer de patruzeci şi cinci de ani din Oslo. Deşi se aşteptase la astfel de veşti, tot fusese şocat să-i audă 90
convingerea din voce. Nu dormise zile întregi, îşi luase concediu medical pentru prima oară de mulţi ani şi zăcuse acasă, în întuneric, încercând să priceapă ce se stricase. Trăise timp de douăzeci de ani alături de ea, dar voise mai mult. Ceva în fiinţa lui îi spusese că n-avea să ţină dar, cu trecerea timpului, se agăţase de speranţa firavă că urma să fie bine. În cele din urmă divorţaseră, iar Sonja se mutase cu inginerul ei norvegian. Úlfur rămăsese de unul singur, deodată bătrân, îndeplinindu-şi datoriile mai mult prin forţa obişnuinţei decât din dorinţa de a deschide calea unor noi oportunităţi şi aşteptând în linişte să ajungă la pensie. Doi ani mai târziu, mama lui murise în Siglufjördur. Locuise în aceeaşi casă mare şi veche în care-şi crescuse familia până înaintase mult în vârstă. El fusese singur la părinţi, aşa că acum era ultimul membru al familiei sale. Erau şanse infime să mai aibă vreun moştenitor. Slujba avusese loc în biserica din Siglufjördur într-o zi călduţă de vară. Pe mama lui o plăcuse multă lume şi avea mulţi prieteni. Úlfur simţise o tristeţe profundă la dispariţia ei, dar ştia în sinea lui că ea aşteptase şaizeci de ani să se întâlnească din nou cu tatăl lui. Slujba fusese foarte emoţionantă. Prietena ei apropiată de la biserică îi cântase, iar Hrólfur se oferise să citească un poem, un poem minunat din cartea lui faimoasă, La nord de dealuri. Un prieten vechi de la şcoală, care avea o afacere imobiliară parttime, îl ajutase să scoată casa la vânare. „O clădire elegantă situată în cea mai bună parte a oraşului”, zicea anunţul. „O locuinţă de vară splendidă.” Úlfur ceruse puţin timp să se adune şi hotărâse să rămână în Siglufjördur pe toată durata concediului. Trecuseră mulţi ani de când petrecuse o perioadă atât de lungă în oraşul natal. Cândva încercase să vină să-şi viziteze mama o dată pe an, de obicei de Crăciun, poate de Paşte sau în timpul verii, şi de regulă cu Sonja. Vreme de câţiva ani mama lui venise ea în vizită, dar nu mai acceptase invitaţii când i se deteriorase sănătatea. Petrecuse câteva săptămâni ciudate în centrul vechi al oraşului. Sentimentul de pierdere i se părea cu atât mai crunt când stătea în 91
casă, îi era dor de mama lui şi îşi jelea tatăl şi simţea că trebuie să rămână acolo. Ceva din orăşelul ăsta avea o atracţie puternică: marea, munţii impunători, casele vechi. Îşi dăduse seama că îi era dor până şi de zăpadă. Cel puţin o dată pe zi mergea la docuri şi privea în larg, peste fiord, gândindu-se la tatăl pe care marea i-l răpise. Fusese un fel de revelaţie să-şi dea seama că se împăcase cu fiordul şi marea. Venise vremea să se întoarcă acasă. Ştirea ocupa toată prima pagină a ziarului de duminică de pe masa din colţul cafegiilor de la secţie. Ziarul ajunsese în Siglufjördur abia luni, dar confirma în scris ceea ce toată lumea ştia deja, că Hrólfur murise. S-a stins Hrólfur Kristjánsson. Fără litere de-o şchioapă, doar un articol într-un chenar negru în josul paginii. Autorul Hrólfur Kristjánsson a murit vineri seara în Siglufjördur la vârsta de nouăzeci şi unu de ani. A devenit o figură naţională în 1941, la douăzeci şi patru de ani, când a publicat romanul La nord de dealuri. Cartea e considerată una dintre cele mai bune cărţi de literatură islandeză din secolul al XX-lea, iar stilul ei unic a însemnat naşterea unei noi şcoli de literatură, a unei abordări revoluţionare, moderne a stilului romantic islandez din secolul al XIX-lea. Poemele de iubire din carte, printre care şi tragicele Versuri pentru Linda, scrise în cinstea eroinei cărţii, fac parte de mult timp din mentalul naţional. Hrólfur Kristjánsson s-a născut la Siglufjördur în 10 august 1917 şi a absolvit liceul din Reykjavík în 1937 înainte să plece la universitate în Copenhaga, unde a studiat mai întâi istorie şi apoi literatură. S-a întors în Islanda pe nava de pasageri Esja în voiajul său din 1940 din portul Petsamo, în Finlanda, cu două sute optzeci de cetăţeni islandezi la bord, la scurt timp după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Mai târziu s-a stabilit în oraşul natal Siglufjördur şi a rămas acolo pentru tot restul vieţii. Hrólfur Kristjánsson a primit 92
numeroase laude pentru opera sa. Romanul lui a fost publicat în Statele Unite şi în mare parte din Europa, obţinând recenzii extrem de favorabile şi devenind un succes comercial în rândul publicului cititor din mai multe ţări. A publicat poezie şi colecţii de povestiri scurte până s-a pensionat în 1974. Preşedintele Islandei i-a decernat Ordinul Şoimului în 1990. A fost şi doctor honoris causa în literatură la universităţi atât din Islanda, cât şi din Copenhaga. Nu a fost căsătorit şi nu a avut copii. Hrólfur Kristjánsson a murit vineri într-un accident în timpul repetiţiei cu Societatea de teatru din Siglufjördur, al cărei preşedinte era de mai mulţi ani. — M-a sunat, zise Tómas. Ari Thór ridică privirea. — Cine? — Jurnalistul. Nu le-a luat mult să-şi dea seama. M-a întrebat dacă moşu’ băuse. Tómas se scărpină în cap şi ridică o sprânceană stufoasă, aruncându-i o privire neobişnuit de dramatică, în vreme ce sprânceana cealaltă rămase la locul ei obişnuit. — Şi ce i-ai spus? — Ştia deja. Trebuie să-i fi spus cineva. I-am zis că n-am nimic de comentat. O să-l lăsăm pe bătrân să se odihnească în pace. — Mai eşti sigur că a fost doar un accident? — Da. Hai să nu facem din ţânţar armăsar. Tonul lui Tómas fusese ferm. — Am auzit că vineri a avut loc o ceartă. — Cum adică? îi aruncă Tómas o privire bănuitoare. — Nu ştiai? Am auzit că Úlfur şi Hrólfur au zbierat unul la altul de mama focului. Tómas păru surprins. — Nu, Úlfur n-a zis nimic legat de asta, spuse el căzut pe gânduri. N-are cum să fie ceva neobişnuit, mai ales chiar înainte de deschiderea stagiunii. Ştii cum sunt artiştii ăştia – se ambalează prea repede. Dar tu cum ai aflat? — Am auzit ieri, răspunse Ari Thór, sperând să scape fără alte 93
explicaţii. Ar fi preferat să nu-i dea de înţeles lui Tómas că discutase cu Ugla despre treburile poliţiei. — N-ar trebui să mai punem întrebări? — Şi ce să întrebăm? A fost un accident. N-am de gând să torn gaz pe foc, zise Tómas pe un ton mai ridicat, iar pumnul îi ateriză cu zgomot pe masă. Era clar că lucrurile se opreau acolo. — La prânz mă duc la piscina de la sală, dacă e-n regulă, spuse Ari Thór şi i se păru că Tómas se simte uşurat că renunţă la subiect. — Bine. Aşa să faci. Atenţie. Nu alergaţi în jurul piscinei. Apă adâncă. Apă mică. Ari Thór citi a suta oară scrisul de pe perete când coborî treptele de la vestiare la piscină. Era tentant să se arunce şi să vadă cum se comporta umărul după accidentare, dar în loc de asta trecu de piscină şi ieşi la aer curat, unde bazinele cu apă fierbinte erau înconjurate de un gard înalt, din lemn. Afară era crâncen de frig, aerul stătea nemişcat, parcă-şi ţinea respiraţia. Nu mai ninsese, iar lumina soarelui era aproape dureros de puternică şi se reflecta în peisajul îngheţat. Ari Thór tremură şi miji ochii în timp ce se îndreptă spre bazin. Ari Thór mai mersese de câteva ori la piscină – de obicei în pauza de prânz, când tura era liniştită. O baie în bazinul cu apă caldă îi relaxa muşchii, acolo putea să se strecoare încet în apă şi să se piardă în gândurile sale. În trecut, Úlfur era mereu în bazin pe la prânz, dar cei doi nu vorbiseră niciodată – o tăcere respectuoasă. Situaţia avea să se schimbe. Fără îndoială era dreptul lui Tómas să decidă dacă să investigheze sau nu incidentul de la Societatea de teatru, dar nu-i putea interzice lui Ari Thór să vorbească despre el. Erau singuri în bazin. — N-am înţeles niciodată, începu Ari Thór, de ce nu există şi o piscină exterioară într-un loc minunat ca ăsta, cu privelişte peste 94
fiord. Mare păcat că piscina e acoperită. — Ce? tresări Úlfur. — Bună ziua. Mă numesc Ari Thór. Ne-am întâlnit vineri. Úlfur inspiră scurt. — Da, mă rog, aşa o fi, spuse. Reverendul, parcă? adăugă el încet. — Exact, răspunse Ari Thór, ignorând comentariul. Nu sunteţi de acord? — Ce, legat de piscină? Ari Thór dădu din cap. — De fapt, nu. Îmi amintesc că pe vremuri chiar a existat o piscină exterioară. Expresia de pe faţa lui Úlfur şi ochii obosiţi arătau că se referea la vremurile bune. — Nu era de glumă cu zăpada aia, crede-mă. A fost o binecuvântare când au acoperit-o. Gheaţa fusese spartă, iar Ari Thór insistă. — Înţeleg că deschiderea stagiunii a fost amânată. — Da, nu s-a putut altfel. A trebuit să aşteptăm până după înmormântare. — Îl ştiaţi bine pe Hrólfur? — Destul de bine. Făcea parte dintr-o altă generaţie, deşi liniile de demarcaţie încep să fie tot mai neclare odată cu vârsta, spuse Úlfur zâmbind. Amândoi eram pensionari. — Bietul bătrân, cum a căzut pe scări… Úlfur dădu din cap şi privi în sus. — Se pare că o să ningă, zise. — Probabil aţi fost una dintre ultimele persoane care a vorbit cu el, continuă Ari Thór, încercând să vorbească într-o doară. Úlfur păru să le ia ca atare şi răspunse fără să stea pe gânduri. — Mai mult ca sigur… Făcuserăm câteva modificări minore la scenariu în timpul repetiţiei. Uneori e nevoie să mai faci schimbări, chiar dacă e enervant să apară în ultima clipă. Ne uitam peste câteva lucruri când ceilalţi plecaseră la cină şi, ca de obicei, a făcut câteva observaţii foarte pertinente. Atunci era, cu siguranţă, tare vioi şi agitat, zise el, apoi se opri. Îmi pare rău, a fost o remarcă nelalocul ei. — Dar lucraţi bine împreună, nu? 95
— Da, nu era rău, răspunse, iar privirea i se întoarse spre cer, de parcă aştepta să cadă primii fulgi. O tânără se apropie şi intră şi ea în bazin, fără să le adreseze vreun cuvânt lui Úlfur sau lui Ari Thór. Ari Thór voia să-l întrebe despre problema cu băutura, să afle cât de beat fusese, de fapt, Hrólfur, dar ăsta era exact genul de discuţie care-i putea crea probleme. Puţine lucruri sunt mai zemoase decât o bârfă bună într-o comunitate în care nu prea se întâmplă nimic remarcabil. Femeia de lângă ei era, fără îndoială, de-a locului, nu un turist – în perioada asta a anului, când oraşul era învăluit în zăpadă şi întuneric iar drumurile erau atât de periculoase că deveneau aproape mortale, în zonă veneau puţini vizitatori. Prognoza nu era nici ea bună, cel puţin aşa auzise întâmplător Ari Thór. Nu mai dădea importanţă prognozei de când se mutase în nord, pentru că întotdeauna se anunţa vreme urâtă. — Era o persoană destul de dificilă, din câte am înţeles, insistă Ari Thór. — Da, mă rog, uneori. Uneori, spuse Úlfur şi privi din nou cerul. Ari Thór nu rezistă tentaţiei. — Am auzit că v-aţi certat vineri. Úlfur nu se lăsă păcălit de tonul glumeţ al celuilalt. — Ce dracu’ vrei să spui? se răsti şi se ridică, gata să plece. Primii fulgi îşi începuseră dansul. — Ce-i asta, un nenorocit de interogatoriu? Ari Thór nu zise nimic, zâmbi şi se uită la tânără ca să-i evite ochii lui Úlfur. Expresia femeii era neschimbată, era clar că nu venise în bazin ca să intervină în discuţiile altora. Când îşi întoarse privirea, Úlfur plecase iar zăpada începuse să cadă puternic – ca o întunecime groasă, albă. Ari Thór inspiră adânc şi încercă să-şi alunge senzaţia de claustrofobie.
96
22 Siglufjördur, luni, 12 ianuarie 2009 Pálmi Pálsson era mulţumit că Úlfur doar îl salutase din cap când se întâlniseră dimineaţa devreme în Piaţa Primăriei. Pálmi mersese înainte prin piaţă şi coborâse pe chei – traseul zilnic. Era un obicei pe care îl deprinsese de când nu mai preda şi ieşise la pensie în urmă cu trei ani, când profesorii şi elevii îi organizaseră o recepţie de rămasbun la final de zi. Fusese într-o vineri, ultima zi din an, când primăvara se instalase practic peste tot în Islanda, mai puţin în Siglufjördur, cu munţii lui albi la faţă. Pe versanţi era destulă zăpadă încât să pară că mai aveau mult de aşteptat până la vară, dar nu destulă încât să se poată merge cu schiurile. Pálmi era un schior pasionat, chiar şi la şaptezeci şi trei de ani. Şaptezeci şi trei de ani. Nu-i venea să creadă. Era sănătos-tun, iar prietenii şi cunoştinţele îi lăudau mereu înfăţişarea tinerească. Parcă ai avea şaizeci de ani, Pálmi. Cum naiba reuşeşti? Bineînţeles, ştia că era o minciună. Părul i se grizonase, dar asta nu-l făcea decât să arate mai distins. O privire fugitivă în oglindă, însă, îi spunea că nu era deloc tânăr, vinişoarele erau vizibile pe chipul uscăţiv, cu obrajii aproape supţi. Mama lui nu avea decât şaizeci şi şapte de ani înainte să facă atac cerebral. În tinereţe, Pálmi se temuse că avea să moară la fel, dar depăşise de mult această frică. Preda deja de câţiva ani la şcoala primară din oraş când murise mama lui, în 1983. Ea locuise într-un apartament vechi de lângă piaţă şi refuzase vehement să se mute la el, în casa pe care o cumpărase pe Hvanneyrarbraut, cu vedere la fiord, în care trăia şi acum. Era destul de aproape de piaţă şi de teatru, dar în acelaşi timp fiind îndeajuns de retrasă, aşa cum era construită aproape pe mal şi cu o privelişte nestingherită asupra mării. Genele puternice trebuie să fi venit din cealaltă parte a familiei, deşi viaţa tatălui lui Pálmi fusese scurtă, încheiată de tuberculoză la numai douăzeci şi patru de ani. Pálmi se simţise dintotdeauna puternic legat de tatăl pe care nu şi-l amintea. Mai existau câteva fotografii cu ei doi, făcute în 1936 şi 1937, la scurt timp înainte ca tatăl 97
lui să-şi părăsească familia şi să-şi caute norocul în Danemarca, pe vremea când Pálmi nu avea decât un an. El şi mama lui fuseseră lăsaţi în Siglufjördur, dar Pálmi nu simţise niciun fel de resentiment din partea mamei. Avea nevoie de libertate, o auzise odată. Propriile sentimente afectuoase faţă de părintele plecat de mult i se trăgeau inconştient din atitudinea ei pozitivă faţă de el, căci ea îl iubise pe tatăl lui încă o bună bucată de vreme după ce acesta îi părăsise. Nu-i fusese uşor, părăsită, cu un copil mic, într-un oraş îndepărtat de pe coasta din nord, în timpul unor ani foarte grei. Ca atâţia alţii, tatăl lui făcuse tuberculoză în Danemarca şi murise mult prea tânăr, la numai un an după ce plecase din Islanda. Pe Pálmi îl plăcuse toată lumea de la şcoala primară. Fusese un învăţător conştiincios şi îşi petrecuse verile plimbându-se pe dealuri şi munţi. Plecase din oraş doar de trei ori, de fiecare dată în excursii cu elevii. Nu simţise niciodată nevoia stringentă de a explora lumea, lucru pe care, în opinia lui, îl moştenise de la mama sa. Ea fusese mereu atentă, nu exagerase niciodată cu cheltuielile, ţinând cont cu sfinţenie de fiecare bănuţ. Pálmi fusese surprins să descopere după moartea ei că economiile abia dacă acopereau cheltuielile de înmormântare. Fusese dintotdeauna singuratic. Fusese un învăţător bun, respectat, dar întotdeauna îi venise greu să stabilească prietenii în afara locului de muncă. Nici femei nu prea existaseră în viaţa lui, iar acum era clar prea târziu. Sau nu? Poate era doar vina lui că ezita, că nu fructifica nicio ocazie ivită. Fusese îndrăgostit în tinereţe, însă ratase şansa pentru că nu îndrăznise să rişte. Se gândea cu regret la zilele acelea. Însă avea o fire practică şi îşi impusese să nu privească în urmă, pentru că deseori şi-ar fi provocat prea multă durere. De când ieşise la pensie se cufundase în scris. Se trezea devreme în fiecare zi, cu mult înainte ca oraşul să fi făcut ochi, şi îşi crease obiceiul să scrie în fiecare zi în biroul lui cu vedere la fiord. După cină, serile îl găseau din nou la calculator vreme de încă o oră sau mai mult. Pe timpul iernii, când se întuneca devreme, aprindea lumânări şi le aranja la fereastră, în borcane de gem. Stând pe scaun în faţa calculatorului, se uita în întuneric prin căldura degajată de flacăra lumânărilor, căutând marea şi punctul de uscat aflat pe partea 98
cealaltă a fiordului. Lucrul la carte avansa bine şi scrisese deja trei piese pe lângă acest magnum opus. Îi venea uşor să scrie piese şi îi echilibrau munca la roman. Prima fusese aproape o farsă, în vreme ce a doua fusese un pic mai dramatică; a treia, pe care o considera cea mai bună, era o dramă în toată puterea cuvântului, cu momente umoristice atent ţesute în text. Asta îşi doreau oamenii, să poată să şi râdă, să şi plângă. Noua piesă era cea pe care Societatea intenţionase s-o monteze sâmbătă. Rămase în picioare pe chei şi privi spre uscat, de-a lungul fiordului. Musafirii lui danezi dormeau încă, bătrâna şi fiul ei. Ce dracu’ i-o fi trebuit şi ei să vină? Îi cazase la demisol – femeia avea nouăzeci de ani şi începuse un pelerinaj prin Islanda, în care îl târâse şi pe fiul ei, şi îl rugase pe Pálmi să-i primească doar pentru că îl cunoscuse pe tatăl lui în Danemarca. — Aş vrea să vizitez Siglufjördur. Tatăl tău mi-a vorbit întotdeauna cu drag despre locul ăsta, îi spusese la telefon în daneza ei curată. După zeci de ani de predare, Pálmi vorbea daneza cu uşurinţă. O avertizase că vremea putea fi imprevizibilă în perioada aceea şi că nu exista vreo garanţie nici măcar că va putea să ajungă în Siglufjördur, darmite să mai plece. — Chiar şi aşa, trebuie să încerc. Vreau neapărat să văd fiordul cu ochii mei înainte să mor. O să stau la Reykjavík de Anul Nou pentru că vreau să văd artificiile, îi spusese ea bucuroasă ca un copil. Crezi că am putea veni câteva zile în vizită după Anul Nou, dacă vremea e acceptabilă? Cum ar fi putut să refuze? Încă o săptămână întreagă. Plănuiau să plece înapoi în sud lunea viitoare. O săptămână întreagă. Nu se simţea încă nicio adiere, dar Pálmi ştia că într-un loc ca acela era inevitabil ca furtuna să se dezlănţuie.
99
23 Siglufjördur, marţi, 13 ianuarie 2009 Vestea se răspândi ca primul îngheţ. Aproape toată lumea era la curent cu faptul că Úlfur fusese interogat în bazinul cu apă fierbinte, iar incidentul căpătase proporţii cu fiecare repovestire. Când Ari Thór îl auzi de la Tómas, înfloriturile îl făcuseră de nerecunoscut, însă trebuia să recunoască faptul că mai avea, totuşi, un miez de adevăr. Nucleul poveştii era adevărat: cu siguranţă îl întrebase pe Úlfur despre cum se desfăşuraseră evenimentele de la Societatea de teatru. Era limpede că Tómas se supărase pe Ari Thór şi nici măcar Hlynur nu încercă să facă vreo glumă, conştient că nu exista nimic amuzant la muştruluiala la care asista. — Cazul e închis! zise Tómas hotărât. A fost un accident şi cu asta, basta. Am crezut că ţi-am explicat foarte limpede ieri. Ari Thór dădu din cap. — O dată dacă mai faci ceva cum te taie pe tine capul, ai zburat! Atmosfera de la secţie era aproape vâscoasă. N-avea rost să deschidă vreun geam, afară bătea un vânt de zdrăngăneau şindrilele, încă ningea, iar temperaturile erau mult sub zero. Ari Thór nu dormise bine în ultimele câteva nopţi. Încă se gândea la intrusul care îl trezise din somn dar, mai ales, era îngrozit că va începe să se sufoce în mijlocul nopţii. — Oamenilor le e frică, zise deodată Hlynur. Eu aşa cred. — Ce vrei să spui? întrebă Tómas, întorcându-se cu faţa la el. — Păi, mi se pare că oamenii au impresia că noi anchetăm… ăăă… incidentul de la Societatea de dramaturgie ca pe o… Hlynur făcu o pauză. — Ca pe o crimă. Nu mă ajuţi deloc, îşi zise Ari Thór. Se uită urât la Hlynur, fără să obţină vreun efect vizibil. Nu se putea spune despre Hlynur că era de partea lui Ari Thór, chiar dacă amândoi erau subalternii lui Tómas. Ari Thór era băiatul nou, noua achiziţie, şi era puţin probabil să rămână acolo prea mult. 100
— Crezi că oamenilor le e frică? întrebă Tómas şi îl ţintui cu privirea pe Hlynur. — Asta-i părerea mea, iar unul sau doi deja mi-au spus-o-n faţă. O crimă într-o comunitate mică e tulburătoare, mai ales într-un moment ca ăsta – miezul iernii, spuse Hlynur luându-şi o mină foarte importantă. Imaginaţia oamenilor poate s-o ia razna. — Fir-ar a dracului, murmură Tómas. Ari Thór dădu din cap. Fir-ar a dracului. Mai avea puţin şi-şi distrugea complet şansa. Era primul lui post şi totul părea să meargă extrem de prost. Fir-ar a dracului! Din moment ce era cu caş la gură şi proaspăt ieşit din Academie, ăsta era preţul pe care-l plătea dacă-şi asculta instinctul înainte să aibă destulă experienţă. O lăsase pe tânăra asta, Ugla, să-i trezească suspiciuni legate de Úlfur şi de moartea lui Hrólfur. Vremea se îndreptă mai târziu şi, mergând spre casă, croindu-şi cu greu drum printre nămeţi, Ari Thór se opri la mica pescărie din Piaţa Primăriei. Pe străzi erau mai mulţi oameni decât de obicei, care se bucurau de o gură de aer curat şi încercau să îşi termine treburile înainte ca zăpada să umple din nou străzile şi să le blocheze. — Două fileuri de eglefin, ceru bărbatul din faţa lui. Ari Thór îl recunoscu imediat: îl întâlnise în faţa teatrului în seara în care Hrólfur suferise accidentul fatal. Era Karl, un membru al Societăţii de teatru. I se păruse un tip de treabă. Bărbatul din spatele tejghelei îi dădu pachetul cu eglefin. Karl scoase o bancnotă din buzunar, scăpă nişte mărunţiş, dar îl ignoră. Ari Thór ridică de jos moneda şi îl atinse pe Karl pe umăr. — Ţi-a scăpat averea, zise Ari Thór şi îi întinse bănuţul. — Salut! Ari Thór, nu-i aşa? — Chiar aşa. Salut din nou. Voia să profite de ocazie şi să-i pună întrebări în legătură cu seara de vineri, conştient în acelaşi timp că n-ar trebui s-o facă. Învăţase pe propria piele că până şi cea mai inocentă conversaţie putea deveni o poveste deocheată. 101
— Cum te simţi în Siglufjördur? întrebă Karl. — Bine, mulţumesc. Poate că nu era un răspuns foarte sincer, dar nu era momentul săşi deschidă sufletul. Ochii lui Karl se închiseră pe jumătate când zâmbi. — Te obişnuieşti treptat. — Locuieşti de mult aici? — M-am născut şi am crescut aici, dar m-am întors de curând. Nu există loc mai bun. Ari Thór găsi în sfârşit cuvintele pe care le căutase: un om pe care te puteai baza. Bărbatul ăsta avea o căldură aparte. — Am auzit că trataţi moartea lui Hrólfur drept o crimă, şopti Karl puţin cam tare. Chiar a fost omorât? — Pot să te ajut? zise vânzătorul de peşte aruncându-i lui Ari Thór o privire veselă. — Nu. A fost doar un accident, îi răspunse lui Karl. Doar un accident. Karl nu intenţionase niciodată să se întoarcă în Siglufjördur şi nici nu nutrea vreo mare afecţiune pentru oraş. Dar când apartamentul din Kópavogur fusese vândut cu ei înăuntru şi creditorii continuaseră să-i hingherească, i se păruse decizia cea mai bună pentru el şi Linda. Brutali şi nemiloşi, creditorii îşi voiau banii care să-i achite pierderile de la jocurile de noroc şi n-aveau de gând să plece cu mâna goală. Când nu primeau nimic, vizitele se terminau în general cu bătaie. Pe Karl nu-l înspăimântau multe, dar avea un prag mic de suportabilitate a durerii – atât de mic încât se putea spune că lipsea cu desăvârşire. Decizia de a se muta în nord fusese luată într-o seară, după ce vizita neaşteptată a unui astfel de creditor se terminase prost. Karl ştia că nu se putea încrede în noroc sau în propriile forţe şi era conştient că data viitoare urmau să vină doi şi că o să fie mai bine înarmaţi. Bănuia că era puţin probabil să-l urmărească până în Siglufjördur dar, pentru siguranţă, nu se sinchisise să-şi înregistreze noul domiciliu legal. Datoria nu era atât de mare, cam o jumătate de milion de coroane. Deseori fusese mult mai mare. 102
Îi promisese Lindei că o să se lase de jocurile de noroc. Deloc surprinzător, ea o luase complet razna când auzise despre obişnuitele nopţi de poker de miercuri şi nu se calmase cu adevărat nici când o asigurase că jucau numai pe bere sau bani de Monopoly. Berea, băutura în general, nu fusese niciodată o problemă. Jocurile de noroc erau slăbiciunea lui. Era amuzant să se revadă cu foşti colegi de şcoală, cei câţiva din generaţia lui care rămăseseră în oraş. Se întâlneau o dată pe săptămână, după-amiaza, acasă la un prieten care rămăsese burlac, şi jucau poker. Era revigorant, o bună metodă de relaxare şi nimic mai mult. Linda habar n-avea despre celălalt club de poker care se întrunea ocazional şi unde se juca pe bani adevăraţi, de cele mai multe ori pe sume considerabile. Karl îşi făcea apariţia ori de câte ori avea cu ce să joace. Uneori venea cu mâna goală în speranţa că va primi un loc la masă. Uneori, cineva îi împrumuta destul cât să joace – alteori nu. Îi era imposibil să nu se lase atras în joc – aceeaşi atracţie care-l împinsese pe tobogan de fiecare dată. El şi Linda se cunoscuseră în urmă cu cincisprezece ani în Danemarca, unde locuiseră împreună zece ani înainte să se mute în Islanda. Tatăl ei era danez, mama islandeză, iar Linda însăşi crescuse în Islanda până la doisprezece ani, când familia se mutase în Danemarca. Karl petrecuse mai mult timp în Islanda şi avea şaptesprezece ani când părinţii hotărâseră să plece din Siglufjördur în Danemarca, în vara lui 1983. Locuiseră într-un apartament dărăpănat de la periferia Copenhagăi până când Karl ajunsese la Århus şi o întâlnise pe Linda. Karl şi părinţii lui nu aveau prea multe lucruri în comun. Ei fuseseră foarte convenţionali, conservatori şi îl adoraseră. El detesta efuziunile sufocante de afecţiune şi se mutase imediat ce primise o ofertă de lucru pe bani gheaţă în Århus. Se agăţase cu recunoştinţă de ocazia ivită şi îşi lăsase părinţii în micul apartament din Copenhaga. Linda fusese un noroc chior pentru Karl. Părinţii ei erau în mijlocul unui divorţ urât şi, în tot acel haos, se pomenise în braţele lui Karl. Spre deosebire de el, ea terminase liceul şi voia să devină asistentă, slujba ei îi ţinuse pe linia de plutire, lucrând la spitale din 103
Danemarca, la Reykjavík şi acum în Siglufjördur, în vreme ce Karl rămăsese şomer de când se mutaseră în nord. Aşa că, în vara şi toamna aceea avusese timp berechet să recondiţioneze un mic pescador care fusese dat şcolii elementare. O veche cunoştinţă îi spusese că şcoala căuta un voluntar – cineva bun la bricolaj – care să se ocupe de recondiţionare, iar Karl nu ezitase. Întotdeauna se străduise, indiferent ce se întâmpla în restul vieţii lui, să facă ceva cu sau pentru copii, astfel că muncise de multe ori ca voluntar în Danemarca. Nu-şi înţelegea pornirea de a face lucruri pentru copii, cu excepţia faptului că îşi dorea să le păstreze inocenţa cât mai mult cu putinţă. În chip curios, nu-i trecuse niciodată prin minte să-i aibă pe ai lui. Pe lângă munca de la pescador, uneori mai acceptase şi alte munci fizice, când i se făcuseră oferte. Fiecare bănuţ ajungea pe masa de joc. Când nu juca, era ca o maşină aproape lipsită de combustibil. Numai când ţinea cărţile în mână se simţea în viaţă, plin de benzină cu cifră octanică mare. Îşi simţea tot sângele în mişcare şi nu mai conta nimic altceva, nici Linda, nici măcar dacă pierdea sau câştiga. Adrenalina, îndrăzneala împinsă la limite îl atrăgeau înapoi, iar şi iar, chiar dacă atunci când pierdea suferea toată ziua următoare de un fel de mahmureală dureroasă, încărcată de vină. Mai rău era când rămânea cu datorii. Genul ăsta de comportament i se înrădăcinase atât de mult în fire, în stilul de viaţă, încât nu-i mai păsa dacă are de dat bani. În schimb, datoriile deveniseră o problemă practică pe care trebuia s-o rezolve ca să-şi reia locul la masă. Uneori se întreba ce-i rezerva viitorul. Linda era nerăbdătoare să meargă mai departe, în vreme ce el era mulţumit să rămână în oraşul în care crescuse, unde avea prieteni şi cunoştinţe. Ce naiba, devenise până şi starul scenei locale! Când trecu pragul, apartamentul din Thormódsgata părea gol. Aruncă o privire în sufragerie – nimeni. Sufrageria era neobişnuit de colorată, iar majoritatea pieselor de mobilier îşi arătau vârsta. Aveau o canapea galbenă, rufoasă, cu câteva perne brodate, o măsuţă de cafea, un corp de bibliotecă vechi, un perete pe care atârnau farfurioare-suvenir în toate culorile curcubeului, iar deasupra canapelei era plasat un tablou care înfăţişa 104
un peisaj danez. Un televizor mic era îndreptat spre un fotoliu de piele vechi şi uzat. Lângă el era o masă de lemn pe care stătea o vază veche, un obiect din anii ’60, pe care Linda îl moştenise de la familia ei. În dormitor, Karl aprinse lumina. Linda dormea în patul ponosit, la rândul lui, probabil, de prin anii ’70. Era în apartament când hotărâseră să-l închirieze, împreună cu printul cu Iisus, care privea de sus, de la locul lui de deasupra tăbliei. Două veioze stăteau de o parte şi de alta a patului şi probabil că erau la fel vechi ca acesta. Lumina o trezi pe Linda şi ea se foi, frecându-se la ochi. — Trezirea, somnoroaso! Am adus eglefin pentru cină.
105
24 Siglufjördur, miercuri, 14 ianuarie 2009 Băieţelul avusese voie să se joace în zăpadă după cină. O ninsoare proaspătă, încântătoare crease o ţară a minunilor în care se putea întâmpla orice. Fulgii încetaseră să mai cadă cam de pe la ora cinei, iar mama lui îl lăsase în cele din urmă să se joace afară. O pisică mică, având la gât un clopoţel, se strecurase în liniştea serii şi îl ademenise după ea în grădina învecinată, arcuindu-şi spatele şi torcând în timp ce-l conducea de-a lungul hotarului îngheţat dintre grădini. El ştia pe unde se poate strecura în spatele copacilor astfel încât să-şi găsească şi drumul spre casă. Se desfăta în zăpadă – o avea în sânge. Întunericul era confortabil şi plăcut. Imaginea unui înger, a unui frumos înger de zăpadă, nu-l înfricoşă. O cunoştea pe femeie. Se jucase atât de mult în grădina ei că-şi şi amintea cum o cheamă. Ce nu înţelegea era de ce stătea aşa de nemişcată şi de ce nu purta un pulovăr. În ochii lui, zăpada roşie ca sângele care formase un halou în jurul ei era minunată, părea un ornament de o culoare intensă în grădina albă ca perlele. Nu voia s-o deranjeze şi, aruncând o ultimă privire la priveliştea fermecătoare, porni spre casă, oprindu-se o singură dată să facă un bulgăre. Karl puse jos paharul cu bere. Vechile obiceiuri născute din experienţă îl făceau să se asigure că ţinea cărţile aproape de piept. Nu putea avea încredere în nimeni. Şasele de pică şi şaptele de treflă, plus un patru şi un valet pe masă, însemnau că avea o şansă. Masa rotundă în jurul căreia stăteau era acoperită cu o pânză verde, iar pe margine fusese aşezat un castron cu chipsuri. În aer se simţea tensiunea. Foştii lui colegi îl priveau cu atenţie, aşteptând să facă mişcarea. Nu era o decizie grea – jucau numai pe bani de Monopoly. În sinea lui, hrănindu-i entuziasmul, erau gândurile la jocul adevărat. Prin 106
comparaţie, ce făcea aici era o joacă de copii. Poate weekendul viitor? Numai că era lefter şi îi datora deja câteva miare unui amic. Telefonul sună exact când hotărî să rămână în joc. Se uită la număr, dar nu-l recunoscu. Văzând că era un număr de fix, răspunse. În mod normal evita numerele necunoscute, prefera să nu intre din greşeală în vorbă cu vreun creditor din sud. — Karl? Vocea unei femei, vocea unei tinere pe care n-o ştia. — Eu sunt. Se prezentă. Era o prietenă din şcoală care locuia nu departe de el şi Linda. — Ascultă, Gunny, băieţelul meu, se juca adineauri în grădina voastră. Ezită, parcă îşi căuta cuvintele. — Am încercat să sun la tine acasă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Zice că a văzut-o pe Linda ta în grădină, goală. Râse forţat. — Copiii ăştia. Zic numai ciudăţenii… Dar mi s-a părut straniu. Voiam să mă asigur că totul e bine. — Din câte ştiu, da, spuse Karl. O să verific. Mersi că m-ai sunat. Închise fără să mai spună nimic, se ridică şi îşi puse cărţile pe masă. — Îmi pare rău, băieţi. Trebuie s-o tai acasă. Mă întorc. Îşi luă haina de pe spătar şi ieşi în frig. Începuse să ningă din nou, cu atâta violenţă că abia vedea ceva în faţa ochilor. Ambulanţa ajunse cu câteva clipe înainte de maşina poliţiei. Ari Thór şi Tómas erau de serviciu. Neînţelegerile legate de Hrólfur fuseseră date uitării în clipa când Karl sunase pe linia de urgenţă. Bărbatul stătea acum lângă uşa din spate, în blugi negri şi un pulovăr bleumarin. Haina lui era în zăpadă, iar paramedicii se ghemuiseră lângă trupul nemişcat, căutând pulsul. Nu era nicio şansă să identifice urme de paşi, orice le-ar fi putut fi de folos dispăruse de mult sub zăpada proaspătă; în plus, ambele echipaje de ambulanţă şi Karl călcaseră prin zăpada de la faţa locului. 107
Femeia zăcea în zăpadă, palidă, cu buzele albastre şi ochii închişi. Ari Thór n-o mai văzuse niciodată pe Linda Christensen, soţia lui Karl. Era tulburător de liniştită. Karl stătea deoparte, iar Ari Thór simţi un val de simpatie pentru bărbatul de treabă cu care nu mai demult decât ieri schimbase atât de uşor două vorbe în magazinul de peşte. Braţele Lindei erau întinse, iar în zăpadă se lăţise o baltă de sânge – mult prea mult sânge. Ari Thór se simţi copleşit de furie şi încercă să-şi controleze respiraţia. Nu era bine să ia lucrurile prea personal şi ştia că trebuie să-şi ţină sub control supărarea şi furia, să nu le lase să-i întunece judecata. Cine-ar face aşa ceva? Cine lasă pe altcineva să moară în zăpadă în propriul sânge? Purta blugi şi nimic altceva. Labele picioarelor erau goale, la fel şi trunchiul. Era aproape sigur că era moartă. În piept avea o tăietură – nu adâncă, dar ieşea în evidenţă pe trupul palid – şi o alta, mai adâncă, pe un braţ. Aceasta părea mai gravă, fiind şi sursa bălţii stacojii care se întinsese sub ea pe zăpadă. Oare s-a rănit când se apăra? Ce armă a fost? Un cuţit? Ari Thór se uită în jur şi văzu că Tómas părea să caute o armă, dar în cacofonia de urme şi zăpadă care cădea în continuare nu se putea vedea nimic. — Să chemăm o echipă de specialişti din Reykjavík? Ari Thór avea doar o pregătire de bază în legătură cu procedurile de la scena crimei, practic suficient cât să ştie ce să nu facă şi cum să nu compromită probele. Dar asta nu era o scenă a crimei obişnuită. Pentru început, eforturile de a-i salva viaţa tinerei – dacă mai era în viaţă – erau prioritare, iar viscolul îngreuna totul. — Nu cred că are rost, răspunse Tómas, cu îngrijorarea adânc întipărită pe chip. Dar trebuie să-l sunăm imediat pe Hlynur. Trebuie să se uite la scena crimei – şi în casă, dacă acolo a avut loc atacul, şi aici. Tu fă cât de multe fotografii poţi cât încă se mai vede ceva în zăpadă. 108
Ari Thór aprobă din cap. Lui Hlynur nu-i lua mult să ajungă şi era puţin probabil să fi plecat din oraş pe vremea asta; de fapt, era practic imposibil. Aruncară o privire spre echipajul ambulanţei, aşteptând veşti. Ari Thór scoase aparatul de fotografiat din buzunar şi începu să facă poze. Tómas se apropie de Ari Thór şi vorbi cât putea de încet, fiecare sunet fiind amortizat la rândul lui de perdeaua de fulgi. Vremea se înrăutăţea rapid. — Trebuie să-l rugăm pe Karl să vină cu noi. — Să-l rugăm? Sau să-l arestăm? — Să-l rugăm politicos. Trebuie să-l punem să dea o declaraţie. Din câte-am auzit… Făcu o pauză. — Nu s-au înţeles mereu foarte bine. — Puls! Ari Thór tresări şi se apropie. — Avem puls! strigă un paramedic. Echipajul ambulanţei o aşeză pe Linda pe o targă. O acoperiseră cu o pătură, tăietura îngustă din piept şi cea mai adâncă din braţ fuseseră ascunse vederii. Lui Ari Thór i se păruse că trupul nemişcat din zăpadă crea o imagine artistică, aproape frumoasă, dar acum realitatea preluase controlul şi îşi reaminti că nu era vorba decât despre o biată tânără care să zbătea să supravieţuiască. — E vie? întrebă Ari Thór surprins. — Pulsul e foarte slab, dar da. E vie.
109
25 Siglufjördur, miercuri, 14 ianuarie 2009 — Trebuie să vii cu noi. Avem nevoie de o declaraţie. Tómas vorbea cumpătat, străduindu-se să nu trădeze nicio urmă de agresivitate în voce. Karl stătea pe loc şi privea cum Linda e ridicată în ambulanţă. — Sigur. Vin. — Ne poţi da cheia de la apartament? Trebuie să căutăm semne înăuntru. Dădu din cap. — Nu-i încuiat. N-aveţi ce să vedeţi. Am aruncat o privire adineauri să văd dacă a fost cineva pe-acolo. — Aşază-te în maşină. Ari Thór îl ajută să ia loc pe banchetă. Ambulanţa plecase, cu farurile strălucind lugubru pe zăpada necruţătoare. Grădina din spatele casei de pe Thormódsgata nu mai arăta ca o scenă a crimei, fusese curăţată de viscolul care aşternuse zăpada ca pe o pătură sclipitoare şi rece. Linda fusese luată cu ambulanţa, Karl era în maşină. Nu se vedeau decât dâre roşii, estompate. Grădina se transforma înaintea ochilor lui Ari Thór; putea fi oricare altă curte de pe o stradă liniştită dintr-un orăşel mic din nord. Hlynur sosi câteva minute mai târziu. — Mă întorc la secţie cu Ari Thór, zise Tómas, cu glasul aproape acoperit de bătaia vântului. Karl vine cu noi. Trebuie să găsim arma. Nu ştim nimic despre rănile ei – medicii erau ocupaţi s-o salveze – dar cred că e vorba despre un cuţit. Ochii cât casa. Uită-te şi-n apartament – poate găseşti semne de încăierare. Ari Thór se strădui să-şi ţină ochii deschişi în furtuna dezlănţuită. Fulgii groşi nu mai cădeau liniştit, ci se năpusteau asupra oricui era îndeajuns de imprudent să iasă din casă. Se aşeză lângă Karl pe bancheta maşinii. Tómas conduse în tăcere. Secţia de poliţie era un refugiu binevenit împotriva viscolului puternic, cu atmosfera ei sigură şi familiară. Abia când ajunse 110
înăuntru Ari Thór îşi dădu seama cât de tare îi bate inima. Simţea că se relaxează şi că îi revine durerea din umăr. Îl conduseră pe Karl în biroul pe care-l foloseau drept cameră de interogatoriu rareori necesară. Lui Ari Thór îi venea greu să înţeleagă atitudinea lui Karl. Părea neaşteptat de placid, dată fiind situaţia. — O să dureze mult? întrebă el. Aş vrea să ajung la spital cât mai repede. Nu trăda nicio emoţie. — Ne străduim să ne mişcăm repede. Ne ajută dacă vorbeşti clar şi răspicat, îi spuse Tómas, explicându-i şi că era considerat martor. Reportofonul porni. Ari Thór scrise câteva cuvinte şi îi dădu bileţelul lui Tómas. — Poţi să-mi dai haina? întrebă Tómas. Întrebarea păru să-l ia pe Karl prin surprindere şi ochii i se măriră. — Haina. Poţi s-o scoţi? Dă-o-ncoace. Karl se supuse, parcă observând abia atunci mica pată pe care o văzuse Ari Thór, dar nu spuse nimic. Îi întinse haina lui Tómas. — Trebuie s-o trimitem la examinare. Ari Thór aprobă din cap şi luă un sac de probe, în care puse haina. — Sânge? întrebă Tómas. Karl nu păru deranjat de întrebare. — Probabil. Tómas rămase în tăcere, iar Karl făcu la fel. Se uitau unul la celălalt, parcă provocându-se între ei care să vorbească primul. Karl câştigă, pentru că Tómas privi în jos, se foi pe scaun şi îşi începu interogatoriul. — Ştii cum ţi-a ajuns pe haină? — Mi-am scos haina când am găsit-o pe Linda, am folosit-o s-o acopăr, să-i ţină de cald. Era sânge peste tot. Paramedicii au dat-o la o parte când au venit şi au încercat s-o resusciteze. — Când ai văzut-o ultima oară pe Linda? — În dimineaţa asta. — A fost la lucru? — Da, avea tură până la şase. — Ştii dacă a plecat acasă mai devreme? — N-am idee. 111
— Ai vorbit cu ea azi? — Nu, deloc. Aş putea să sun la spital? Rămase în tăcere, ca un om care nu are nimic de ascuns. Instinctul lui Ari Thór îi spunea că-şi pierdeau vremea cu persoana greşită. — O să vorbesc imediat cu medicul. Nu erai acasă la şase? — Nu, zise el şi căzu din nou în tăcere. — Unde erai? — Jucam poker cu băieţii. În fiecare miercuri. Ne întâlnim pe la cinci-cinci jumate, după ce ies toţi de la muncă, şi jucăm până seara. Nu prea târziu, însă. Bem câteva beri şi jucăm câteva mâini. — Pot să confirme că erai acolo înainte de şase? — Da, zise Karl şi ezită. Vrei să-ţi dau numele lor? — Da, te rog, răspunse Tómas şi îi dădu un pix şi o coală. Karl îi întinse lista. Tómas se uită la numele scrise pe hârtie. — Sun eu. Îi ştiu, îi spuse lui Ari Thór. Eu îi ştiu, dar tu nu. Străinule. Tómas se ridică. — Poţi să-l suni pe medic? Tómas încuviinţă din cap şi ieşi. Ari Thór nu era sigur dacă să continue interogatoriul sau să tacă. Poate era bine să vorbească despre altceva. Rezultatul era o tăcere neplăcută. — Cafea? Karl clătină din cap. — Eşti bun. Haina şi sângele de pe ea. Nu observasem nimic. Ari Thór nu era sigur cum să interpreteze asta şi se întrebă de ce îl complimenta Karl. Încerca să stabilească o legătură cu el? Oare trebuia să-i mulţumească? Rămaseră în tăcere, apoi Ari Thór întrebă: — Eşti sigur în legătură cu cafeaua? — Foarte sigur. — Urâtă tăietură pe frunte, zise Karl. Tăcere din nou. — Ce s-a-ntâmplat? — Nimic grav, răspunse scurt Ari Thór, iar liniştea stânjenitoare se instală din nou. — Urâtă vreme. Bănuiesc că nu eşti obişnuit cu aşa ceva. 112
Ari Thór încercă să nu se lase distras, dar nu era uşor să ascundă efectul pe care-l aveau asupra lui zăpada necruţătoare, vântul puternic şi frigul care-ţi spulbera oasele. Nu voia să fie unde se afla acum. Ar fi preferat de-o mie de ori Reykjavíkul. Karl părea să-i fi înţeles gândurile şi îşi dădu seama că atinsese o coardă sensibilă. — Uneori e cumplit. Şi mie mi-e greu să mă obişnuiesc, iar eu am crescut aici. Când vremea e aşa, zidurile parcă se apropie de tine să te zdrobească, îi spuse cu un zâmbet neglijent. Fir-ar să fie. Nu poate şi Tómas să se grăbească? Ari Thór tăcu şi încercă să se gândească la altceva. Minutele treceau. Poate că Tómas întârzia voit, îl lăsa pe Karl să fiarbă? Dacă da, tactica nu părea să funcţioneze. Soneria de la telefonul lui Ari Thór spulberă tăcerea. Se uită la ecran. Kristín. Luă telefonul şi îl setă pe silent. Nu era momentul sau locul să răspundă. Kristín. Nu mai vorbise cu ea de câteva zile şi se întrebă ce voia. Îşi dorea s-o sune înapoi şi blestemă proasta sincronizare. Distanţa dintre ei începea să-şi spună cuvântul. Îşi trimiteau mai puţine e-mailuri şi se sunau mult mai rar. Îi era dor de ea şi voia din toată fiinţa s-o ţină lângă el noaptea, când avea moralul la pământ şi sentimentul de izolare era cel mai puternic. Dar tot era supărat pe ea – supărat de reacţia ei când o anunţase că se mută în nord, supărat că nu venise cu el la Siglufjördur în primul weekend, supărat că nu-l sunase în Ajunul Crăciunului. De acord, sunase în ziua de Crăciun, dar… La dracu’! Iubita ar trebui să te sune în seara de Ajun. Mătuşile bătrâne te sună în ziua de Crăciun! Uşa se deschise brusc. — Trebuie să vorbim, Ari Thór. Aici. Glasul lui Tómas era hotărât. — Am vorbit cu toţi, zise el când Ari Thór închise uşa. Cu toţi cei din grupul de poker. Urmă o pauză dramatică – poate că Tómas avea veleităţi de actor. 113
— Toţi spun acelaşi lucru. A fost acolo tot timpul, a apărut pe la cinci şi îi mergea bine. N-a plecat decât după apel, l-a sunat vecinul lui. — Linda când a plecat de la serviciu? — Pe la şase jumate. Am vorbit cu asistenta care era în aceeaşi tură. A terminat schimbul şi a mâncat ceva la spital. Mi se pare destul de limpede. N-a făcut-o el. — Vreo veste de la Hlynur? — Nu. Îl mai lăsăm să lucreze puţin. Tómas se uită pe fereastră. Vizibilitatea era practic zero. Ari Thór era recunoscător că nu fusese nevoit să se ocupe de scena crimei. — O să încerc să dau de doctor. Aşteaptă-mă aici şi continuăm interogatoriul pe urmă. Ari Thór simţi cum îi sună telefonul în buzunar. Probabil era tot Kristín. Se întrebă dacă se întâmplase ceva. Tómas vorbea la telefon, aşa că profită de ocazie şi răspunse. O fracţiune de secundă se gândi la chipul frumos al Uglei, dar şi-l alungă repede din minte. — Ce se petrece? se interesă Kristín imediat, pe un ton rece şi hotărât. Părea curioasă, chiar agitată. — Ce? Nu era întâmpinarea la care se aşteptase – nu tu iubitule, nu tu căldură. — Femeia asta… Ştii tu. Femeia din zăpadă. Ce mama naibii? Ştirile chiar circulau repede. — Cum ai aflat? — Am văzut pe net, zise ea şi îi spuse numele site-ului. Eşti implicat în investigaţie? El se duse la computer. Femeie găsită goală şi inconştientă în Siglufjördur… — Nu pot să-ţi spun nimic… …iubito. Cuvântul îi rămase în gât înainte să-l rostească. Cuvântul care fusese atât de normal în urmă cu câteva săptămâni devenise acum cumplit de distant. Chiar şi aşa, se strădui să spună ceva plăcut, ceva 114
afectuos, dar era limpede că ea sunase doar ca să întrebe despre breaking news. Iritarea îi crescu. — Nu pot vorbi acum. Trebuie să mă întorc la treabă. Auzi că Tómas era gata să încheie convorbirea. — Am dat de doctor, spuse când se apropie de Ari Thór. O să revină el cu un telefon mai târziu. Tot inconştientă e. Probabil a zăcut acolo vreo trei sferturi de oră, zice el. E incredibil că încă e-n viaţă, dar slavă Domnului că e. Zâmbi, vizibil uşurat că nu are de-a face cu o crimă. Cel puţin, nu încă. Expresia i se schimbă când văzu ecranul calculatorului şi articolul afişat. — Asta cum dracu’ s-a-ntâmplat? — Habar n-am. M-a sunat prietena mea şi mi-a spus. — Ce mizerie! Întâi Hrólfur şi acum asta! Totul ajunge direct la ziar! Nu mai putem să lucrăm şi noi în linişte! — Doar nu crezi că are de-a face cu accidentul de la Societatea de teatru, nu? întrebă Ari Thór timid. — Ce? Nu, deloc. Dar mă enervează al dracului de tare. E inacceptabil că trebuie să lucrăm la două cazuri din astea unul după altul. Pe Hrólfur şi pe Linda sigur îi „enervează” şi mai tare. Ari Thór rămase în tăcere, apoi telefonul lui Tómas sună. — Alo? Linişte. — Nu, fir-ar al dracului! zise el furios. Poţi să mă laşi naibii să-mi văd de treabă? Urmă o tăcere scurtă. — Nu. N-am timp. Nu comentez. Ai înţeles? Încheie convorbirea. — Jurnaliştii dracului. Hai, să terminăm interogatoriul. N-avem niciun motiv să-l ţinem pe omul ăsta aici, zise Tómas furios. Chestia asta o să se transforme într-un coşmar. Trebuie să-i dăm de capăt repede, altfel lumea o să fie îngrozită. Ari Thór aruncă rapid o privire pe fereastră înainte să intre în birou. Încă ningea. Orăşelul liniştit era apăsat de zăpadă, dar nu ca într-o îmbrăţişare familiară de iarnă, ci ca o ameninţare cum nu mai 115
trăise niciodată. Albul nu mai era pur, ci pătat în roşu de sânge. Un lucru era cert. În noaptea aceea, oamenii aveau să-şi încuie uşile.
116
26 Siglufjördur, miercuri, 14 ianuarie 2009 — O să vorbesc cu băiatul şi mama lui de dimineaţă, zise Tómas. Ne trebuie o mărturie la prima mână, dar asta nu schimbă faptul că nu îl numărăm pe Karl printre suspecţi. Nu cred că el ar putea fi făptaşul. Îl ştiu de când era mic, când mama şi tatăl lui au hotărât să se mute în Danemarca. Mereu se chinuiau, niciodată nu aveau destui bani, din câte-mi amintesc, iar pe-aici nu prea găseai de lucru. Cred că s-au descurcat bine în străinătate. — Dar Linda – ea e daneză? — Daneză-islandeză. S-au cunoscut în Danemarca. Tómas era cu mintea în altă parte şi părea îngrijorat, de parcă l-ar fi apăsat şi altceva decât presiunea muncii. — Ascultă. Ai zis adineauri ceva de Hrólfur… — Aşa. — Ochii cât casa. Nu ne permitem nicio greşeală. Ai înţeles? Ari Thór aprobă din cap. — Crezi că e vreo legătură? — E puţin probabil, dar nu putem să excludem varianta asta. Două morţi în condiţii suspecte… zise Tómas, iar glasul i se stinse. Pe faţă îi apăru o expresie ruşinată. — Scuze. Ea încă trăieşte. Ce mă îngrijorează e cât de repede s-au petrecut incidentele unul după altul, mai ales că Leifur şi Karl au fost amândoi la repetiţie în seara în care a murit Hrólfur. — Leifur? El ce legătură are cu Linda? — Locuieşte în apartamentul de deasupra celui în care stau Karl şi Linda. Poţi să mergi să vorbeşti cu el? — Mă ocup. — Mai e ceva legat de incidentul de la teatru. Există un soi de webcam care transmite imagini din Piaţa Primăriei, un soi de transmisiune live din oraş pentru cei care au plecat de-aici. Înţelegi ce zic? Poate s-a înregistrat ceva în seara aia, oameni care au venit şi au plecat. Poţi să verifici şi asta, te rog? întrebă el, dându-i lui Ari Thór o bucată de hârtie cu adresa de internet. 117
Sună un telefon, de data asta mobilul lui Tómas. Nu rosti multe cuvinte în timpul conversaţiei, în mare parte doar „Da, ok.” Expresia lui spunea mai multe decât ar fi putut-o face prin cuvinte. Lăsă telefonul să-i cadă înapoi în buzunar. — Încă e inconştientă. O s-o ducă în sud de urgenţă cu un avion. Să sperăm că se limpezeşte vremea destul cât să plece mâine, zise el. Iar doctorul a mai spus ceva. Trebuie să vorbim cu Karl, imediat. Troienele masive erau mai înalte decât văzuse vreodată Ari Thór în Reykjavík şi nu avea niciun dubiu că urmau să se înalţe încă şi mai mult în zilele care urmau. Karl răspunsese la al doilea apel. Încă era la spital. Vizibilitatea era foarte slabă. Micul vehicul 4x4 al poliţiei îşi croia drum pe străzile înzăpezite spre spital, cu ştergătoarele pornite la maximum. Zăpada lumina întunericul, reflectând luminile care străluceau în fiecare fereastră. Multă lume alesese să rămână în casă în seara aceea, iar în aer plutea un sentiment palpabil de nesiguranţă care mocnea. Karl stătea calm în camera de aşteptare, răsfoind un ziar. Îi salută din cap pe Tómas şi Ari Thór, apoi se întoarse la ziar. — Trebuie să stăm de vorbă. El dădu pagina de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Tómas ridică tonul. — Trebuie să stăm de vorbă. Karl ridică privirea şi se uită la ei cu ochii mijiţi. — De ce? Ce se-ntâmplă? — Trebuie să vii cu noi. — Nu v-am spus deja tot? întrebă el iritat. Aş prefera să stau aici, lângă ea. — Vino cu noi. Karl se ridică fără tragere de inimă şi îl bătu pe Ari Thór pe umăr. — Bine. Durerea era insuportabilă. Fir-ar al naibii de umăr. 118
Cu hainele lipite pe ei ca să se apere de rafalele puternice, Ari Thór, Tómas şi Karl ajunseră la maşina 4x4 şi porniră din nou prin furtuna de zăpadă orbitoare. — Am vorbit cu doctorul, zise Tómas după ce se aşezară în biroul de la secţie. Aşteptă un răspuns, dar nu veni niciunul. — Îi mai ardeai câte una din când în când? Întrebarea căzu ca un fulger. — Ce să-i fac?! întrebă Karl aruncându-le o privire ameninţătoare lui Tómas, apoi lui Ari Thór. În prima fază păru luat prin surprindere, apoi uluirea i se transformă în şoc şi apoi în furie. — Îţi baţi soţia? Vocea lui Tómas era mai puternică şi mai dură. Ari Thór se uită la el cu coada ochiului. — Ai înnebunit? Normal că nu! Înainte ca Tómas să-i pună următoarea întrebare, Karl îl întrerupse, de parcă ar fi anticipat-o şi voia s-o preîntâmpine. — A căzut ieri de pe scară, curăţa ceva în sufragerie şi a alunecat, cel puţin aşa mi-a zis. De asta mă întrebi? Tómas nu răspunse direct. — Pe spate are vânătăi foarte clare, ca de la o lovitură puternică sau o căzătură. — Exact, spuse Karl cu răceală. — E prima oară când îi faci asta? Karl se ridică în picioare şi se uită adânc în ochii lui Tómas. — N-am pus mâna pe ea. Ai înţeles? Tómas nu se mişcă. — Te-aş ruga să stai jos. Vrei să spui că n-ai nimic de ascuns? — Nimic, zise Karl şi se aşeză. Furia i se domoli, iar el rămase palid. — Aşteaptă o clipă. Tómas se ridică încet, iar o privire aruncată lui Ari Thór îi spuse că voia să discute în particular. — A bătut-o, zise Tómas când ieşiră. A lovit-o sau a împins-o, dar nu putem fi siguri până nu vorbim cu ea. Vreau să te duci la Hlynur şi 119
să afli cum avansează căutările. Poate e pe-acolo ceva care să ne ajute să ne facem o idee ce s-a întâmplat. Karl ne-a dat voie să-i examinăm proprietatea. — Tocmai pentru că ne-a dat voie sunt şanse mici să găsim ceva, zise Ari Thór. — Probabil ai dreptate, din păcate. Ari Thór stătea în zăpada din faţa casei de pe Thormódsgata. Era seara târziu, dar luminile din apartamentele de la parter şi de la etaj erau aprinse. Se duse direct în grădina din spate, unde Hlynur era aplecat şi căuta arma sau orice alt indiciu prin zăpadă. Ari Thór îl bătu uşor pe spate. N-avea rost să-l strige pe o vreme ca asta. Hlynur ridică privirea. — Nimic! Deocamdată nimic! strigă el prin furtună. Ari Thór dădu din cap aprobator şi arătă spre casă. Hlynur se apropie. — Uită-te înăuntru. Eu am fost prin apartament şi am făcut poze. N-am găsit decât pulovărul ei roşu pe podea, zise Hlynur. E într-un sac de probe din maşină. Tricoul pe care-l purta când a avut loc atacul? Ari Thór păşi în căldura apartamentului prin uşa din spate. Privind mobila şi tapiţeria demodată, avu impresia că se întoarce în urmă cu câteva zeci de ani. Niciun obiect nu se potrivea cu altul – deşi, în chip ciudat, se crea un tot unitar. Fusese atacată înăuntru sau afară? O fi fost cineva cunoscut, cineva pe care-l poftise înăuntru? În casă nu erau semne de luptă, nu se vedea nimic nici în sufragerie, nici în bucătăria mică. Vopseaua galben-deschis de pe pereţii şi dulapurile din bucătărie i se părea deosebit de stridentă, de parcă ar fi fost decupată dintr-o revistă excentrică din anii ’70. Lângă aragaz era un set ieftin de cuţite de bucătărie uzate, cu spaţii pentru cinci cuţite, trei mici şi două mari. Nu se vedeau decât patru cuţite – poate era o coincidenţă, poate nu. Ari Thór se uită în dormitor şi îşi opri privirea la imaginea lui Iisus care atârna deasupra vechiului pat dublu. Îşi lăsă mintea să se întoarcă la zilele în care studia teologie. Reverendul Ari Thór. Cu 120
siguranţă îi era mai bine în poliţie. Ce făcuse Dumnezeu pentru el, altceva decât să-i ia părinţii înainte să aibă ocazia să-i cunoască? Se uită pe geam. Încetase să mai ningă, de parcă cineva ar fi închis robinetul de zăpadă. Atunci văzu telefonul, un mobil mic, roşu, lângă perna de pe patul nefăcut. Telefonul ei? Probabil. Brusc îl cuprinse o stare de disconfort, un junghi în intestine, iar inima începu să-i bată mai repede. Puse telefonul într-o pungă de probe şi îl vârî în buzunar. Să fie ce credea el că e? Nu, n-avea cum. Fir-ar a dracului. Ari Thór ieşi pe uşa din faţă, urcă treptele şi sună la uşa lui Leifur. Leifur părea obosit, dar nu surprins că poliţia îi făcea o vizită atât de târziu. — Scuze de oră, zise Ari Thór. Nu te ţin mult, bănuiesc că lucrezi de dimineaţă. Zâmbi, străduindu-se să pară prietenos. Fără îndoială că Reverendul Ari Thór s-ar fi înţeles de minune cu enoriaşii. Glasul lui Leifur era întunecat şi gros. — E-n regulă. Mâine am liber. Un labrador lătră când îl văzu pe Ari Thór şi se apropie să-l salute. Un câine drăguţ şi prietenos, îşi zise. În hol se simţea miros de lemn proaspăt tăiat cu fierăstrăul. Acelaşi miros se simţea şi în sufragerie, iar lui Ari Thór îi amintea de orele de tâmplărie de la şcoală şi de lucrurile pe care le meşterise pentru părinţii lui. Sufrageria era mobilată sărăcăcios şi avea o energie rece – o cameră ternă, fără suflet, aproape diametral opusă faţă de explozia de culori de la parter. Pe pereţi nu atârna nimic. O singură fotografie, înrămată, a unui băiat îmbrăcat pentru confirmare, stătea pe televizor. — Cafea? întrebă Leifur. — Ceai, dacă ai. Nu simţea nevoia de politeţuri exagerate în locul ăsta, în mediul ăsta minimalist, cotidian, care nu se preta niciunei forme de ceremonial. — Tu ai făcut masa? 121
Tómas îi spusese că Leifur era tâmplar. — ’şa e. Ari Thór îşi dădea seama că ceva îl frământa pe Leifur. Ceaiul sosi în scurt timp şi Leifur se aşeză pe canapeaua gri, cu câinele la picioare. — Ai fost acasă toată seara? — Am ajuns acasă pe la şase. Lucrez la benzinărie. — Şi ai fost aici de-atunci? — Da. Am lucrat la ceva, ca de cele mai multe ori seara. Am un atelier şi mai primesc din când în când comenzi ca să mai fac un ban în plus. — Pe vecini nu-i deranjează? — Poate că da, dar încerc să termin înainte de zece. Până la ora aia, televizorul acoperă orice zgomot. Luă o gură din ceaiul pe care şi-l făcuse ca să nu-l lase pe Ari Thór să bea singur. — Avem o înţelegere tacită. Eu mă prefac că nu le aud certurile şi ei mă lasă-n pace să lucrez. — Certuri? — Da. Un tărăboi al dracului, şi se întâmplă tot timpul. De obicei Karl, ştii? El face scandal, iar de multe ori Linda zbiară şi ea. — Ieri s-au certat? — Ieri s-au certat de mama focului, nu că ar fi ceva neobişnuit. Au fost şi pagube, sau aşa mi s-a părut. În sfârşit, un pas în direcţia corectă, deşi relatarea lui Leifur despre o ceartă n-avea cum să fie suficientă. Acum părea mult mai puţin probabil ca ea să fi căzut, dar totuşi… din nou, nu era suficient. — Crezi că a trântit-o? — Nu ştiu. Poate. Dar să ştii că nu prea mai bag în seamă chestiile astea. Mă gândesc că nu e decât o ceartă obişnuită. Sincer să fiu, Karl nu-mi pare genul care să-şi bată nevasta, zise el, apoi tăcu. Deci, ce sa întâmplat în seara asta? — Ai văzut ceva? — Nu. Nimic. Eram în atelier şi n-am fereastră care să dea în grădină. Acolo sunt în lumea mea. Bineînţeles că m-am uitat pe fereastra de la bucătărie când a început forfota, când aţi venit voi, 122
apoi am văzut ceva şi pe net, zise el şi repetă întrebarea. Crezi că a atacat-o Karl? — Nu, nu e nimic care să ne arate asta. — O să scape? — E imposibil de zis… Apropo de certuri… Putea la fel de bine să profite de ocazie, iar Tómas îi dăduse practic frâu liber. — Am auzit că la repetiţia la care a murit Hrólfur a avut loc o ceartă. Ştiai asta? Întrebarea despre Societatea de teatru nu păru nici ea să-l ia prin surprindere pe Leifur. — Ba bine că nu! Nimeni n-avea cum să n-o audă. Scandal în toată regula, Hrólfur era puţin beat iar Úlfur era pus pe arţag. Nimic neobişnuit. — Mă rog, căzătura şi moartea lui Hrólfur au fost ceva neobişnuit… — Da. Dar nu e ca şi cum l-ar fi împins cineva. — Ai plecat în pauza de cină? — Da. În ochii lui Leifur apăru o urmă de teamă, parcă îşi dăduse seama că putea fi suspect în două anchete ale poliţiei. — Mereu plec din teatru, mă plimb puţin şi merg acasă. Am ieşit pe uşa din spate şi am schimbat două vorbe cu Nína înainte să plec. Mi-a zis că voia să cureţe prin beci în pauză. Ari Thór se ridică. Nu mai avea ce să afle de pe urma vizitei şi simţea că e mai bine să se despartă în termeni amicali, cum ar fi procedat Reverendul Ari Thór. — Mersi pentru ceai, zise el, apoi arătă spre fotografia de la confirmare. Nu te-ai schimbat. Leifur părea uluit. — E fratele meu, spuse şi ezită. E mort. A murit într-un accident. — Demult? întrebă Ari Thór, din care ieşea iarăşi la iveală clericul empatic. — Acum douăzeci şi trei de ani, răspunse Leifur fără să stea pe gânduri. Mâine se împlinesc douăzeci şi trei de ani. De asta mi-am luat liber. Întotdeauna îmi iau liber în 15 ianuarie. 123
Tăcu, dar era limpede că mai voia să adauge ceva. — Nu l-aţi prins niciodată. Eu? Noi? Chiar trebuia Ari Thór să răspundă pentru păcatele altora? — Pe cine? — Pe şofer. Un prieten de-al fratelui meu era pe locul din dreapta şoferului. El a supravieţuit, la limită, şi ne-a povestit ce s-a întâmplat. A zis că o altă maşină venea din sens opus, pe mijlocul drumului, de asta s-au răsturnat. N-a fost vina fratelui meu. Vremea era urâtă… iar ăsta… Era limpede că Leifur se chinuia din răsputeri să-şi controleze furia. — …individul ăsta i-a făcut să iasă de pe carosabil. Maşina s-a răsturnat. Linişte. — Poliţia nu l-a găsit nici până acum. Era greu ca prietenul fratelui meu să identifice maşina, n-a zis decât că era închisă la culoare – poate roşie, nu era sigur. Nimeni n-a recunoscut, iar cazul a fost închis. Probabil zace în fundul unui sertar de la secţie. Ari Thór rămase în tăcere. Nu avea ce să zică. Îi întinse mâna. Leifur o strânse cu mâna lui plină de bătături – tâmplar până-n măduva oaselor. Afară se aşternuse un covor de zăpadă peste tot oraşul, iar atmosfera era paşnică. O pisică mică ţâşni de sub maşină spre un loc cald. Câţiva fulgi cădeau încă, atât de fini că abia îi vedeai. Ari Thór privi în sus şi inspiră profund. Poate că totul o să se termine cum e mai bine. Îl auzi pe Hlynur că-l strigă când se pregătea să intre în maşină. — Ari Thór! Se întoarse. — Cuţitul. L-am găsit. Cuţitul fusese după un tufiş din grădina de alături. Era, fără îndoială, cuţitul de bucătărie care lipsea. — L-o fi ascuns când a fugit, spuse Ari Thór. Deci avusese dreptate în privinţa cuţitului. Bravo. 124
Spera să nu aibă dreptate în privinţa telefonului. Tómas n-avea habar când o să mai apuce să doarmă. Nu ştia decât că în seara aceea nu urma să se întoarcă acasă. Voia să doarmă la secţie, să-i arate soţiei lui cum o să fie lucrurile când se va muta în sud. Avea să fie nevoită să doarmă singură, sau cel puţin aşa spera el. — Bănuiesc că n-o să găsim amprente pe cuţit, oftă el. Trimite-l la Reykjavík oricum, pentru orice eventualitate. Îşi turnă cafea fierbinte şi tare în cană. — În curând trebuie să-i dăm drumul lui Karl, nu? întrebă Hlynur căscând. — Avionul de urgenţă e pe drum. Numai bine se linişteşte şi vremea ca să poată ateriza. Linda tot nu şi-a recăpătat cunoştinţa şi nu putem fi siguri că ar fi în stare să ne spună ceva. Ce părere aveţi despre toate astea, domnilor? Tómas se uită la Hlynur, care părea prea extenuat să mai răspundă. — Nu arată bine, zise Ari Thór. — Voi doi mergeţi acasă şi dormiţi. Ne întâlnim de dimineaţă şi recapitulăm totul. Ari Thór, tu fii atent la orice are legătură cu Societatea de teatru, pentru orice eventualitate. Poate n-ar fi rău să vorbeşti cu Pálmi mâine dacă ai cum. Îl cunoştea bine pe Hrólfur şi ne-ar putea spune dacă mai e vreun detaliu pe care ar trebui să-l studiem. Ari Thór încuviinţă. — Am găsit telefonul Lindei, spuse. N-am apucat să-mi dau seama ce număr are. Îi arată lui Tómas mobilul roşu. — E în regulă dacă sun pe telefonul meu? Tómas aprobă din cap. Ari Thór îşi puse nişte mănuşi de latex şi formă un număr. Telefonul lui începu să sune. Îl luă. — Cred că recunosc numărul, zise. Cred că ea a m-a sunat atunci. Tómas se încruntă, nu înţelegea legătura. — Te-a sunat? — Da, în Ajun. 125
— Telefonul dat în glumă? Lui Tómas i se puse un nod în gât, parcă dându-şi brusc seama ce voia să spună Ari Thór. — Poate că nu era o glumă. — Verifică, îi porunci Tómas. — Imediat, spuse Ari Thór şi merse la calculator. Se întoarse o clipă mai târziu. — Acelaşi număr. Tómas trase aer adânc în piept. Oare făcuse o greşeală? Îl asigurase pe Ari Thór că n-avea de ce să-şi facă griji, că nu era decât o glumă pe seama poliţiei. — Cred că va trebui să-l reţinem pe Karl peste noapte, spuse Tómas hotărât. Lucrurile se complică tot mai tare. Normal că vrea să plece la Reykjavík cu zborul de urgenţă, dar după ce mi-ai arătat nu cred că putem să-i dăm drumul imediat. Întâi o atacă pe Linda şi acum afurisitul ăsta de apel. Hai să vedem dacă recunoaşte totul mâine dimineaţă. Tómas încerca să pară încrezător, dar în sinea lui era sigur că nu avea să se întâmple. Era un sărut absolut normal; gingaş, moale, scurt şi plăcut. Ari Thór rămase năuc câteva clipe, cu gustul sărutului încă pe buze, bucurându-se de moment. Stătea nemişcat şi se gândea la Kristín. Ce dracu’ făcuse? Dar oare chiar făcuse ceva? Era nemişcat, obosit după o zi lungă, iar umărul încă îl durea. Nu intenţionase să se oprească decât la o cafea sau un ceai şi un pateu dulce după o zi grea. Nu era vina lui. Ea îl sărutase. Ea îl sărutase. Nici măcar nu apucase să-şi exprime părerea despre asta. Kristín ar fi turbat dacă afla. Ugla îi trimisese un mesaj când el se întorcea acasă de la secţie şi îl întrebase despre Linda. O sunase, iar ea îl invitase la o cafea. Pardon, ceai, se corectase ea cu un râset vesel. Durerea din umăr era evidentă, aşa că se oferise să i-l maseze. Acceptase, ceea ce bineînţeles că n-ar fi trebuit să facă. N-ar fi trebuit să vină de la bun început. 126
Apoi îl sărutase, iar el nu-i întorsese sărutul, doar se ridicase stângaci. Nu-i spuse nimic despre Kristín, îi zise doar că trebuia să plece. Ugla se holbase la el stupefiată şi dezamăgită, dar nu răspunsese. Ari Thór se simţise vinovat tot drumul spre casă; vinovat din cauza sărutului, dar şi pentru că discutase despre cazurile Lindei şi al lui Hrólfur cu Ugla. Era dureros de conştient că Ugla era, la rigoare, un potenţial martor, putea fi considerată chiar şi suspect, dacă ar fi fost vorba despre o anchetă adevărată. Nu era sigur. Pe de altă parte, fusese de extrem de mare ajutor când îi spusese despre cearta dintre Úlfur şi Hrólfur, iar de data asta îl atenţionase că ar putea merita să-i facă o vizită unei femei pe nume Sandra, la casa de bătrâni. Sandra avea peste nouăzeci de ani, sănătoasă tun, cel puţin prin comparaţie cu alţii de vârsta ei, şi îl cunoscuse pe Hrólfur de mai mult timp decât majoritatea. El îşi făcuse un obicei s-o viziteze o dată pe săptămână, îi zisese Ugla. Ari Thór încercă să se convingă că informaţiile de la Ugla echilibrau faptul că dezvăluise şi discutase chestiuni oficiale cu cineva din afara anchetei. Dar nu încercă să folosească aceeaşi logică să justifice sărutul. Adormi, neştiind dacă în vis o să-i apară Ugla sau Kristín.
127
27 Siglufjördur, joi, 15 ianuarie 2009 Era la piscină, mult sub luciul apei calde care aluneca pe lângă el, mai avea o mică rezervă de aer şi doar câteva braţe până la margine. Încă două, apoi încă unul. Trebuia să respire, să-şi umple plămânii cu aer, să iasă la suprafaţă. Înotă în sus, tot mai sus, ochii şi faţa îi ţâşniră la suprafaţă, văzu în jur zăpadă pretutindeni, fulgi groşi, grei care îi înţepau figura, îl copleşeau, îi furau oxigenul. Nu găsi refugiu, nu găsi niciun loc în care să respire. Trebuia să se scufunde din nou. Înapoi în piscină, fără aer în plămâni, cu apa care îl sufoca. Din nou la suprafaţă, şi iarăşi în zăpadă, fără niciun pic de aer. Se smuci în sus şi pentru o clipă simţi că nu putea să respire în pat. Prin fereastra acoperită de zăpadă nu reuşi să zărească nimic. În sfârşit, puţin oxigen. Pulsul îi încetini şi începu să respire normal pe măsură ce coşmarul tot mai familiar se evapora. Ninsese din greu peste noapte. Ari Thór dormise prea mult şi era deja nouă şi jumătate. Sări peste micul dejun şi se grăbi să ajungă la secţie. Tómas şi Hlynur ajunseseră înaintea lui. — Măi să fie, în sfârşit apare şi Reverendul, zise Hlynur zâmbind. Tómas a stat aici toată noaptea şi-a avut grijă de oaspetele nostru. Era limpede că Tómas n-avea chef de glume, deşi ironia fusese pe seama băiatului nou. Vorbi pe un ton serios: — Va trebui să-i dăm drumul. N-o să-i mai facă niciun rău, acum că a fost dusă la Reykjavík. Zborul a plecat în sfârşit azi-noapte. Nicio schimbare în starea ei. E inexplicabil. Avem toate semnele că a bruscat-o şi a ameninţat-o, dar el are martori care confirmă că pur şi simplu nu putea s-o fi atacat decât ar fi fost în două locuri în acelaşi timp. Tómas se lăsă periculos de mult pe spate cu scaunul. — Va trebui să-i dăm drumul, repetă el şi era limpede că ideea nu-i plăcea deloc. — I-am zis să rămână în oraş, altfel îl arestez. A fost de acord, dar dacă starea Lindei se înrăutăţeşte a spus că vrea să meargă în sud. 128
Adevărul e că i-ar fi cam greu să ajungă la Reykjavík în clipa asta. Drumurile sunt groaznice, practic de nefolosit. Tómas se opri şi îşi ciufuli părul, evident frustrat, apoi continuă: — M-am întâlnit de dimineaţă cu băiatul, cu băieţelul care a găsito pe Linda. Nimic nou. Am văzut şi martori mai buni. Până la urmă, e doar un copil. — N-ar trebui să plecăm? întrebă Hlynur. Tómas se ridică şi se întoarse cu faţa la Ari Thór. — Mă duc să verific apartamentul cu Hlynur. Trebuie să mai aruncăm o privire. Cred că trebuie să luăm în calcul şi varianta ca moartea lui Hrólfur să nu fi fost accidentală, să deschidem o anchetă formală dar fără prea multe valuri – te poţi ocupa tu de asta? Hlynur rânji şi se înfoie un pic, vizibil fericit să lucreze la cazul mai prestigios. Eu mă joc în nisip în vreme ce adulţii se ocupă de cazul adevărat, îşi zise Ari Thór. Deşi credea în continuare că moartea lui Hrólfur nu fusese chiar accidentală, n-avea cum să nege că în clipa aceea mai important era cazul Lindei. — Nicio problemă. Tómas îi puse o mână pe umăr. Fir-ar a naibii. Nu-şi revenea deloc. Tómas îl însoţi la uşă şi vorbi încet, ca Hlynur să nu-l audă. — Apelul ăla… din seara de Ajun – am făcut ce trebuia, nu crezi? Am fost amândoi de acord, nu-i aşa? Ari Thór îşi amintea limpede cât de tulburător fusese apelul, vocea şoptită… Când sunase înapoi, persoana, despre care acum credea că era Linda, îi spusese că n-avea niciun motiv să-şi facă griji. Dar, chiar şi aşa… — Da, bineînţeles. Serios? — N-aveam ce să facem, adăugă Ari Thór. Şi, până la urmă, ce ar fi putut face? Numărul nu era înregistrat şi nu aveau cum să afle identitatea persoanei care sunase. N-aveam ce să facem. După ce Tómas şi Hlynur plecară, Ari Thór profită de ocazie şi verifică webcam-ul care transmitea imagini din Piaţa Primăriei. Se 129
uită la cineva cum traversează în timp real piaţa acoperită de zăpadă, mergând spre Primărie. Pe monitorul mic era greu să-şi dea seama cine era, deci puţin probabil ca webcam-ul să le fie de vreun mare folos, chiar dacă ar fi existat înregistrări de vineri seara. Găsi numărul persoanei care deţinea aparatul. — Scuze că vă deranjez, numele meu e Ari Thór, vă sun de la poliţie. Încercă să fie formal şi politicos. — Da, tipul nou, nu? Proprietarul webcam-ului era un localnic despre care Ari Thór auzise, dar pe care nu-l cunoscuse. — Mă întrebam, cumva webcam-ul…? — Da, ce-i cu el? răspunse celălalt destul de morocănos. — Se pot accesa şi înregistrările mai vechi? — De pe webcam? Individul râse cu poftă. — Da’ tu cu ce crezi că mă ocup? Vreo operaţiune de supraveghere? Nu se înregistrează nimic, e doar o transmisiune live din piaţă. De ce întrebi? Are legătură cu Linda, cu atacul? — Îmi pare rău, nu pot să comentez. Mersi de ajutor. O fundătură frustrantă. I-ar fi plăcut să-i arate lui Tómas că face progrese. Măcar dacă ar fi putut s-o sune pe Ugla ca să mai afle informaţii despre trupa de teatru. Dar acum era imposibil. De când îl sărutase, nu mai primise niciun semn de la ea. Nici nu era de mirare, la cât de repede fugise în seara aceea, de parcă l-ar fi muşcat, nu sărutat. Următoarea lecţie de pian era duminică. Oare trebuia să apară în faţa uşii ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic? Cum trebuia să lase relaţia să se dezvolte? Kristín era în Reykjavík, iar el nu trebuia să uite asta, nici să lase distanţa să-i tulbure gândirea. Trecuse aproape o săptămână de când vorbise cu ea. Trăise mereu cu impresia că ea trebuia să sune, că era mai puţin ocupată decât el. Iar acum, după sărutul acela, cum ar mai fi putut să-i vorbească? Întrecuse o limită, poate fără să vrea. Sărutul nu venise din neant, ştia că flirtase cu Ugla, că îi ascunsese relaţia pe care o avea cu Kristín. Şi, ce era mai rău, i se părea că începe să aibă sentimente pentru Ugla… Nu, nu era pregătit să le sune nici pe Ugla, nici pe Kristín în clipa aceea. 130
Trebuia să înceapă contactând alţi membri ai Societăţii de teatru, începând cu Pálmi, scriitorul. Pálmi locuia într-o casă dichisită de pe Hvanneyrarbraut care era, probabil, prea mare pentru un singur om şi prea mică pentru o familie. Era îmbrăcat cochet, într-o cămaşă în carouri şi pantaloni gri de flanel. Păru surprins să-l vadă pe Ari Thór. — Bună dimineaţa, Pálmi. Pot să intru? — Ce? Da, dar de ce? Am oaspeţi. Nu se poate mai încolo? Ari Thór evită întrebarea şi făcu semn cu capul spre interiorul casei. I se dăduse o sarcină şi avea de gând s-o ducă la bun sfârşit. — Nu durează mult, zise el punând un picior dincolo de prag şi zâmbind. Vorbim cu toţi cei care au fost la repetiţie vineri seara. Pálmi păru luat prin surprindere. — Da? Cum aşa? — Nimic grav. Sunt doar nişte lucruri pe care vrem să le punem cap la cap ca să închidem cazul. O mică minciună albă. — Intră, atunci. — Îmi pare rău că deranjez. Ari Thór se uită înjur. — Ziceaţi că aveţi musafiri? — Da. Stau în apartamentul de la demisol. — Am înţeles. Nu sunt din oraş? întrebă Ari Thór, de parcă el n-ar fi fost un nou-venit, dar fără să fie sigur că vocea îi sunase convingător. — Da… răspunse Pálmi indecis, parcă nehotărât cât de multe să-i spună tânărului poliţist. O veche prietenă de-a tatălui meu, din Danemarca. A venit în vizită cu fiul ei. Un pelerinaj în Islanda. — Tatăl dumneavoastră a locuit în Danemarca? Un mic schimb de replici n-avea cum să strice şi funcţionase cu Leifur. Pálmi nu părea în largul lui şi probabil cel mai bine era să aibă grijă dacă voia să-l facă să-i destăinuie vreun secret legat de Hrólfur şi de noaptea fatidică. Pálmi se relaxă vizibil. 131
— Aşa e. S-a mutat acolo când eu eram foarte mic. Nu mi-l amintesc. Se aşezară în sufragerie, Pálmi pe canapea şi Ari Thór în fotoliul din acelaşi set, amândouă învelite în piele maronie strălucitoare, în stilul anilor ’80, şi remarcabil de nefolosite, dată fiind vârsta pe care o aveau. De fapt, toată camera arăta ca o reclamă dintr-un catalog vechi de mobilă, cu puţine elemente care arătau personalitatea proprietarului, în afară de tablourile de pe pereţi. Pe pereţii apartamentului lui Ari Thór din Öldugata, pe care îl împărţise cu Kristín şi care acum părea atât de departe, nu atârna decât un tablou. Moştenit de la bunica lui, era un original superb al unui maestru islandez, Kjarval. Recunoscu pensula artistului în patru dintre pânzele de pe pereţii lui Pálmi. — Frumoasă colecţie. — Mulţumesc. E departe de a fi o colecţie, sunt doar câteva lucrări. — Bun şi-aşa. Am şi eu un Kjarval. Sunt moştenire de familie? — Nu, le-am colecţionat eu însumi. De-a lungul timpului, mi-am investit economiile în casă şi în artă. N-am încredere în bănci. — Foarte corect, mai ales dacă te uiţi ce se-ntâmplă acum. — Da, e şi asta, într-adevăr, dar n-am avut niciodată încredere în ele – e ceva ce mi-a insuflat mama mea. Era genul care prefera să-şi ţină economiile sub saltea, deşi a murit fără să fi strâns cine ştie ce. Poate că nici asta nu e varianta ideală de a ţine de bani. Zâmbi, iar atmosfera se destinse. — Voiam să vorbim despre Hrólfur. L-ai cunoscut bine, nu-i aşa? — Da, destul de bine. Dar era genul care ţinea lumea la distanţă. Ari Thór hotărî să atace subiectul direct. — Ştii pe cineva care să fi avut vreun motiv să, mă rog, să-l împingă pe scări? Pálmi ridică privirea, vizibil surprins de întrebare. — Ce? Doar nu crezi că l-a împins cineva? — De fapt, nu. Dar e o coincidenţă cam mare ca Linda să fie atacată doar câteva zile mai târziu. Ne-a dat motive să analizăm mai atent accidentul mortal de la Societatea de teatru. Înţeleg că el şi Úlfur erau la cuţite. 132
— Nu, n-aş merge atât de departe, dar nu erau mereu de acord, zise Pálmi, muşcându-şi buza. Amândoi au temperament artistic, dar de regulă se despărţeau în termeni amicali. — Eraţi la balcon în seara aceea? — Am urcat de câteva ori. Dar în mare parte priveam din sală. — Şi aţi fost acasă în pauza de cină? — Da. Trebuia să mai schimb ceva la scenariu, aşa că am venit direct aici. — V-a văzut cineva? — Cum adică? — Poate confirma cineva ce mi-aţi spus? — Păi, nu. — Dar oaspeţii dumneavoastră? — Nu, după cum am zis, ei stau în apartamentul de la demisol. Nu i-am văzut în timpul pauzei. — Vă întâlneaţi des cu Hrólfur? — Nu des. Dar, din când în când, ne invita pe Úlfur şi pe mine la cafea sau la un pahar de vin roşu. Avea o pivniţă de vinuri extraordinară. — Scumpă? Ari Thór simţea că se agaţă cu disperare de orice în căutarea unui motiv – dar era mai bine să încerce toate variantele. — Foarte. — Ştiţi ce o să se întâmple acum cu vinul? — Vinul? — Cine-l moşteneşte? — N-am idee. Sincer să fiu, nu-i cunosc nicio rudă, nici nu ştiu dacă mai e cineva în viaţă. — Avea vreun testament? — Mie nu mi-a zis niciodată, răspunse Pálmi cu sinceritate. — Cu cine vorbea sau se întâlnea de regulă în oraş, în afară de tine şi de Úlfur? Pálmi se pierdu o clipă în gânduri. — Hmm. O vizita în fiecare săptămână pe o femeie în vârstă pe nume Sandra. Sandra. Ari Thór îşi aminti că şi Ugla îi spusese despre ea şi îi 133
sugerase să-i facă o vizită. — De câţiva ani a intrat la casa de bătrâni. Nu mai e puternică la fel ca pe vremuri, dar are mintea brici. Cred că are nouăzeci şi cinci de ani, draga de ea. Pálmi se opri. — Şi mai e şi fata aia. — Fata? — Da. Ugla. Ari Thór simţi că-i creşte pulsul. Încercă să nu-şi intersecteze privirea cu a lui Pálmi, de teamă să nu se dea de gol. — Ugla. Da, bineînţeles. Ştia că trebuie să insiste cu întrebările în această direcţie ca să elimine orice suspiciuni că ar cunoaşte-o pe Ugla mai bine decât s-ar cuveni. — Se întâlneau des? — Înţeleg că da. Ea a stat o vreme în chirie în apartamentul lui de la demisol, dar a continuat să-l viziteze şi după ce s-a mutat. Acum locuieşte… Pálmi se gândi o clipă. — Da, pe Nordurgata, cred. — Exact, zise Ari Thór fără să gândească. Fir-ar. Pálmi nu dădu niciun semn că şi-ar fi dat seama de scăpare şi era evident că voia ca Ari Thór să plece cât mai repede. Se auzi o bătaie uşoară în uşă şi în prag apăru o femeie foarte în vârstă, însoţită de un bărbat înalt, cu barbă, despre care Ari Thór bănui că avea peste şaizeci de ani. Probabil erau oaspeţii din Danemarca. Pálmi îi prezentă în daneză. — Rosa şi fiul ei Mads. Ari Thór e de la poliţie. Ari Thór se ridică să dea mâna cu ei şi vorbi în engleză, neîndrăznind să-şi încerce daneza. Făcuse daneză la şcoală mai mulţi ani, dar îi era greu s-o vorbească, deşi putea să citească fără efort. Bătrâna vorbea pentru amândoi, iar engleza ei era excelentă, în ciuda accentului puternic. Mads stătea în spatele ei în tăcere. — Ce-a făcut Pálmi? întrebă ea curioasă şi se uită adânc în ochii lui Ari Thór, afişând un zâmbet cald. 134
Ari Thór zâmbi şi el. — Nimic. Absolut nimic. Anchetăm moartea scriitorului Hrólfur Kristjánsson. Şi-a pierdut viaţa într-un accident în timpul unei repetiţii la Societatea de teatru. — Am auzit de asta. Ne-a spus Pálmi. Voiam să mergem la piesă în weekend, spuse ea. L-am cunoscut pe Hrólfur la Copenhaga acum mulţi ani. Parcă erau prieteni, Hrólfur şi tatăl tău, nu-i aşa? întrebă ea uitându-se la Pálmi. — Cunoştinţe, răspunse Pálmi. Au fost în Danemarca aproximativ în aceeaşi perioadă. De data asta, bătrâna i se adresă lui Ari Thór. — Era un tânăr arătos, Hrólfur ăsta, dacă bine-mi amintesc. A petrecut mult timp cu Páll, tatăl lui Pálmi, când era pe patul de moarte. Nu cred că Páll cunoştea mulţi oameni în Danemarca şi întro ţară străină ai momente când te simţi singur. Se uită la Pálmi. — Sper că am putut să-i fac tatălui tău viaţa mai uşoară în lunile pe care le-am petrecut împreună. Zâmbi. — L-am cunoscut pe Hrólfur la spital. Nu-l mai văzusem pe Páll de câteva luni pentru că a trebuit să merg la ţară să lucrez cu familia mea. M-am grăbit să mă întorc când am auzit că se îmbolnăvise, dar până am reuşit să ajung boala avansase mult. Nici nu m-a lăsat inima să-mi iau rămas-bun de la el. Ar fi fost prea greu pentru amândoi. O lacrimă îi curse pe un obraz ridat. — O trataţi ca pe o… ca pe o anchetă de crimă? întrebă Pálmi, revenind la islandeză. — Da. Ari Thór era acolo prin autoritatea lui Tómas, îşi îndeplinea sarcinile primite, aşa că părea răspunsul cel mai direct. Pálmi căzu pe gânduri, neştiind dacă să mai adauge sau nu ceva. Apoi, cu o străfulgerare vinovată în privire, de parcă s-ar fi pregătit să destăinuie cine ştie ce secret cumplit, zise: — E posibil să mai fie ceva ce trebuie să ştii. Se opri o clipă, iar liniştea se încărcă de tensiunea aşteptării. Până şi Rosa păru s-o simtă, în ciuda barierei lingvistice. 135
Mads rămase pe loc, afişând o expresie neinteresată şi studiind unul dintre tablourile lui Kjarval. — Am auzit spunându-se că Hrólfur avea un copil, în afara căsătoriei, bineînţeles. Nu s-a căsătorit niciodată, dar i s-a născut un copil după ce s-a întors din Danemarca, poate în timpul războiului sau poate după. E ceva ce ar merita să investighezi.
136
28 Siglufjördur, vineri, 16 ianuarie 2009 Frăţiorul Iisus răsuna în camera comună a casei de bătrâni, unde vârstnicii îndeajuns de sănătoşi se strânseseră la adunarea de dimineaţă. Unii începuseră să cânte cu dăruire, alţii preferau să nu se agite şi doar să privească. Ari Thór o recunoscu pe tânăra care conducea corul, îşi aminti de ea de la Facultatea de Teologie de la Universitatea din Reykjavík. O ştia după înfăţişare, dar nu vorbise cu ea niciodată. Cum de se mutaseră amândoi în Siglufjördur? Poate că ea se pregătea în continuare pentru preoţie, în vreme ce el renunţase. Ziua precedentă fusese liniştită. Cuţitul din apartamentul lui Karl şi al Lindei fusese trimis în sud să fie examinat. Ari Thór căuta încă informaţii care ar fi putut arunca lumină asupra morţii lui Hrólfur şi îl şocase pe Tómas cu vestea că era posibil ca scriitorul să fi avut un copil. Ari Thór stătea în prag şi se uita la cei care cântau. Asistenta cu care vorbise îi spusese că n-avea niciun motiv să nu se poată întâlni cu Sandra, dar îl rugase să nu întrerupă adunarea de dimineaţă. Îi arătase o femeie în vârstă care cânta cu pasiune dintr-un scaun cu rotile, cu o pătură croşetată întinsă pe genunchi. Ari Thór nu se înscrisese la Teologie din pricina unei credinţe puternice, chiar dimpotrivă – se înscrisese mai degrabă ca să încerce să-şi recapete credinţa, sau doar să-şi găsească un scop în viaţă. Simţea nevoia să găsească răspunsuri pe care filosofia, disciplina la care renunţase mai înainte, nu i le putea da. Sau poate doar încercase să aleagă un drum cât mai diferit de al tatălui său, care fusese contabil. Platon sau Dumnezeu – orice, numai nu Mamona. Chiar când devenise limpede că teologia nu avea să-i dea răspunsurile pe care le căuta, Ari Thór insistase, se încăpăţânase să se convingă că putea să-şi termine studiile fără să implice şi credinţa. Ari Thór ştia exact momentul în care-şi pierduse orice credinţă ar fi avut pe-atunci: la treisprezece ani, în ziua în care tatăl lui dispăruse, iar ultima picătură venise mai târziu în acelaşi an, când mama lui murise într-un accident de maşină. 137
Teologia nu-l apropiase deloc de Dumnezeu. Dezbaterile academice şi istoria deseori sângeroasă a religiei în general îi întăriseră credinţa că nimeni nu-l privea de sus şi nici nu avea grijă de el. La fel ca în cea mai mare parte a vieţii lui, Ari Thór se simţea cât se poate de singur. Bătrânii continuară să cânte, de data asta o melodie de care-şi amintea de la şcoala de duminică din urmă cu mulţi ani. Oare asta urma să fie şi soarta lui, să fie obligat să înalţe din nou imnuri când, la bătrâneţe, avea să fie trimis la azil? Oare chiar va trebui să cânte imnuri fără să creadă câtuşi de puţin în cuvintele pe care le rostea? Fosta colegă a lui Ari Thór îi chemă pe toţi cei de faţă la rugăciune şi anunţă cu glas voios că oricine dorea putea să se servească din cafeaua care le fusese pusă la dispoziţie. Sandra ţinea o ceaşcă în mână când Ari Thór se prezentă limpede, puternic. — Nu mai vorbi aşa tare, dragă, te aud foarte bine! La picioare am probleme, zise ea şi îi zâmbi. Avea un chip cu trăsături fine şi o voce molcomă, limpede şi blândă. Sorbi delicat din cafea. Ari Thór se uită în jur după un scaun liber. — Nu-i nevoie să stăm aici, să ştii. Camera mea e mai încolo pe coridor. Poţi să împingi? El manevră încet scaunul cu rotile. — Câţi ani ai, dragă? — Douăzeci şi cinci, răspunse el, apoi adăugă: Îi împlinesc anul ăsta. I se părea greşit s-o mintă pe bătrână, chiar dacă n-ar fi fost decât o minciună albă. Mobila din camera ei însemna un pat uzat, un scrin vechi şi un scaun. Pe scrin erau câteva fotografii, unele color, altele şterse şi vechi. — Soţul meu, care a murit, spuse ea arătând o fotografie albnegru. În celelalte sunt copiii şi nepoţii. Am fost foarte norocoasă, continuă şi afişă un zâmbet abia perceptibil, înţelegător. Ari Thór se cocoţă pe scaunul de lângă pat. — Să chem pe cineva să vă ajute să vă aşezaţi în pat? 138
— Nu, păcatele mele! O să stau aici cât pot alături de chipeşul şi tânărul meu oaspete. Ari Thór zâmbi politicos, dar nerăbdător să ajungă la lucrurile care-l interesau pe el. — Cum sunt drumurile? întrebă ea. Ai ajuns uşor? — Am venit cu maşina, zise Ari Thór. Cu jeepul poliţiei. — Ia spune-mi, începu ea, privindu-l drept în ochi, cu o figură serioasă. De ce toată lumea din oraş vrea să aibă neapărat un jeep mare? Nu pricep. Pe vremuri, oamenii n-aveau maşini din astea uriaşe. De fapt, aproape nimeni nu avea maşină oricum, dar ne-am descurcat bine. — Hmm. Probabil că lumea vrea să poată pleca din oraş, chiar dacă drumurile sunt acoperite de zăpadă. — Pentru ce? — Cum adică? — Pentru ce să plece din oraş? N-avea niciun răspuns potrivit la întrebarea asta. — Ai venit să mă întrebi despre Hrólfur? spuse ea în cele din urmă. Ari Thór dădu din cap. — M-am gândit eu, dragă. Bietul om. N-avea mulţi prieteni. E posibil ca eu să-i fi fost prietena cea mai apropiată, în ultimii ani. — Venea des în vizită? — În fiecare săptămână la aceeaşi oră. Nu stătea departe – pe Hólavegur, pentru el nu era mult. — Ce fel de om era? — De ce întrebi? Îl privi cu un început de suspiciune. — E clar că a fost un accident, nu? — Asta investigăm. Nu cred că a fost altceva, dar trebuie să fim siguri. — Dar nu… mă rog… nu cumva pusese gura pe băutură? Intuise bine. Ari Thór hotărî că n-avea rost să-i ascundă acest amănunt. — Da, se pare că a băut o cantitate mică de alcool. — O cantitate mică. Da, mă rog… Pot să-ţi spun că Hrólfur era un om complex, iar eu nu l-am înţeles niciodată pe deplin. Mi-l amintesc 139
din vremurile de demult, dinainte să plece din Siglufjördur. Apoi a devenit un autor de talie mondială şi i s-a urcat la cap. Avea enorm de multă ambiţie, era hotărât să iasă în evidenţă şi să vadă lumea, şi exact asta a şi făcut. A călătorit mult după ce i s-a publicat cartea. Ochii ei obosiţi se închiseră, iar ea se odihni o clipă. — Apoi s-a întors acasă. Oamenii se întorc mereu acasă, nu-i aşa? Pe-atunci ajunsese mai cunoscut aici decât în sud. Ai citit cartea? — De fapt, nu. Mi-a împrumutat cineva un exemplar. — Citeşte-o. N-o să-ţi pară rău, spuse ea. Chiar aşa, tu nu eşti de-al locului, de ce-ai venit până aici? Hering nu mai e. — Mi s-a oferit o slujbă aici. — Să stai de vorbă cu bătrâne la azil despre scriitori morţi… E chiar aşa palpitant? Ar fi trebuit să vii când aveam hering. Ce vremuri, ascultă la mine! Am început să lucrez la hering când aveam treişpe ani – îl săram. Copiii mei au început de la o vârstă şi mai fragedă – cel mai mic avea opt ani. Azi n-ar mai avea voie, nu? Când a venit heringul, totul părea o aventură, iar când a plecat s-a transformat în coşmar. Pe chip i se aşternu o expresie melancolică, iar privirea ei nu mai era aţintită asupra lui Ari Thór, ci spre trecut. Pe fundal parcă începuse vechiul Vals al Heringului. — Douăzeci de minute îmi lua să sărez un butoi de hering când mă mişcăm cel mai repede, doar douăzeci de minute. Mulţi mă invidiau. Pe-atunci eram bună de ceva. Zâmbi. — Să fi văzut cum se întorceau bărcile pline ochi cu peşte, abia mai pluteau. Era o privelişte minunată. Ai urcat pe munte, pe Hvanneyrarskál? Ari Thór clătină din cap, uşurat că ea revenise cu privirea la el după ce se pierduse în amintirile despre boom-ul heringului din urmă cu atâţia ani. — Am auzit cântece despre el, zise ruşinat şi regretând sincer că nu-şi făcuse timp să ajungă acolo. — Du-te vara. Multe aventuri romantice au început acolo. El aprobă cuminte din cap. — Spuneţi-mi, în legătură cu Hrólfur… 140
— Fireşte. Iartă-mă, băiete. M-a luat valul mai devreme. — Nu-i nimic, zâmbi el. Spuneţi-mi dacă vă puteţi gândi la vreun motiv pentru care cineva ar fi vrut să-l împingă pe Hrólfur pe scări. Îi purta cineva ranchiună? — Da şi nu. Nu-mi pot închipui că ar fi vrut cineva să-i facă rău, deşi sunt mulţi cu care nu se înţelegea. Avea o aroganţă anume şi putea fi ciudat când bea prea mult, voia ca totul să se facă după voia lui. Pot să-mi închipui că era cam autoritar ca preşedinte al Societăţii de teatru, continuă ea şi ezită. Scuză-mă că-i vorbesc de rău pe morţi. Dar vreau să ajut, dacă e posibil să fi fost împins de cineva. — Am înţeles, zise Ari Thór, apoi tăcu, dându-i ocazia să continue. — De fapt… E ceva ce ar putea fi important. Înainte de Crăciun mia spus că era pe urmele nu ştiu cărui secret. Cred că exact aşa s-a exprimat – „secret”. Câţiva dintre membrii Societăţii de teatru îi ascundeau ceva. A rânjit când mi-a povestit şi părea chiar încântat că descoperise secretul. Avea ochi de şoim, dragul de el. — Un secret? — Da, chiar aşa, un secret, spuse ea aproape în şoaptă. — Aveţi idee ce secret era? — Nu tocmai. Dar am ghicit de la el că era… că ar putea fi ceva… zise ea şi-i făcu cu ochiul. Dacă mă-nţelegi. — O aventură? Adulter? — Asta e impresia pe care mi-a dat-o, sau ceva asemănător. Ari Thór luă rapid notiţe. Poate că era ceva important în spusele bătrânei. — Ştiţi dacă a avut un testament? — Nu mi-a pomenit niciodată ceva despre asta. Dar trebuie să fi avut. Nu ştiu să aibă rude apropiate care mai trăiesc, doar câţiva veri îndepărtaţi, dar ştiu că a lăsat o mulţime de bunuri lumeşti în urma lui. Nu ca mine – tot ce am e în cufărul ăsta vechi, râse ea şi arătă spre o ladă veche de lemn decolorat şi tocit de atâta folosire, probabil dintr-o perioadă dinainte ca Sandra să se fi născut măcar. — Înţeleg că e posibil să existe un copil. — Un copil? miji ea ochii, uluită. — Da, se spune că Hrólfur a avut un copil după război. — Dumnezeule, asta-i o poveste pe care n-am mai auzit-o! De 141
unde-ai aflat-o? — De la Pálmi, Pálmi Pálsson. — Pe el îl cunosc, fireşte. El şi Hrólfur erau prieteni buni, deci poate că au vorbit despre asta. Mărturisesc că pentru mine e o noutate totală. Dar aşa e viaţa, te ia prin surprindere. Sărmanul de el. — Hrólfur? — Nu. Pálmi. Şi-a pierdut tatăl când era foarte mic, o adevărată nenorocire. Tatăl lui era un personaj special, avea o fire de artist şi îi era greu să rămână într-un singur loc. Şi-a părăsit soţia şi fiul ca să meargă la Copenhaga, dar apoi a făcut tuberculoză şi a murit. Am senzaţia că a apucat să cunoască mai multe domniţe înainte să-şi dea duhul. Nu era genul care să nu calce strâmb. Din nou, Sandra îi făcu sugestiv cu ochiul. — Pálmi are în vizită o prietenă veche din Danemarca. — Nu mai spune! Pálmi s-a descurcat tare bine, dragul de el. Mama lui a murit mult prea tânără, la şaizeci şi cinci sau şaizeci şi şase de ani. Infarct, zise ea, apoi întrebă brusc: Mănânci hering? — Păi… nu. — Ce ani buni au fost… spuse ea şi începu să privească din nou în gol. Iar pe vremuri oamenii chiar ştiau să-l gătească. Zâmbi şi se concentră pe ceva din trecut, iar Ari Thór aşteptă răbdător. — Ce ani buni! repetă ea. Mereu am păstrat asta, pentru orice eventualitate, zise ea şi se întinse după un obiect de pe scrin. Era un caiet vechi, îndoit şi foarte uzat. — Pe vremuri nu cumpăram cărţi de bucate. N-aveam bani de aruncat. În ăsta îmi scriam reţetele. Manevră caietul cu grijă, de parcă ar fi avut o valoare inestimabilă, şi îl deschise la mijloc. — Vezi, băiete? Astea sunt reţetele mele cu hering. Mâncăruri demne de-un rege. Ari Thór miji ochii şi încercă să descifreze scrisul mic, ordonat. — Spune-mi, ce s-a întâmplat cu Linda? Cum se simte? întrebă Sandra, aşezându-şi caietul în poală. — O…? Se împotmoli şi începu din nou. 142
— O cunoşteaţi? — Ştiu cine e. Lucrează la spital. O fată tare cumsecade, dar îţi spun eu, are o tristeţe în ochi… — E la terapie intensivă la Reykjavík. Încă e inconştientă. — Am auzit că l-aţi arestat pe Karl. — Nu, nu-i adevărat. Trebuia să vorbim cu el pentru că a găsit-o pe Linda după atac. — E nevinovat. Sunt sigură. — Serios? — E un băiat tare dulce. — Îl cunoaşteţi bine? — Îl ştiam bine pe vremuri, înainte ca părinţii lui să se mute în Danemarca. Mă întâlneam cu el la magazin când lucram acolo. Mi-a făcut impresie foarte bună şi n-am nicio îndoială că încă face. Lucra pentru mama lui Pálmi pe atunci, o ajuta prin casă pentru câţiva bănuţi de buzunar. Făcea orice, orice avea ea nevoie: îi făcea cumpărăturile, repara lucruri prin casă, prindea chiar şi şobolani când era cazul – orice. Un băiat de zahăr. Mai vedem noi. Ari Thór nu făcu decât să zâmbească. Păstră sub tăcere faptul că Linda sunase îngrozită la poliţie în Ajun. Păstră sub tăcere certurile şi vânătăile. — Hrólfur mai avea şi alţi prieteni? Prieteni apropiaţi, adică. — Întotdeauna vorbea cu preţuire despre Úlfur şi spunea că-i plăcea când se certau ca lumea, că era o figură. Dar mai spunea şi că Úlfur ar face bine să se limiteze la regie şi să facă ferfeniţe piesa pe care a scris-o. — Piesa? — Da, piesa. Se pare că a scris o piesă, zise ea zâmbind, apoi căscă. Ei, băiete dragă, am cam obosit. Sorbi din cafea, care trebuia să se fi răcit între timp. — E de-ajuns deocamdată, bine? Mai vino în vizită şi altă dată. Ari Thór se uită la femeia în vârstă. Ochii ei începură să se închidă, iar capul i se lăsă pe spate. Bătăile inimii i se accelerară. Povestea cu Hrólfur ascundea, fără îndoială, lucruri nebănuite. 143
29 Siglufjördur, sâmbătă, 17 ianuarie 2009 Sâmbătă, zăpada se abătu din nou nemilos asupra oraşului. În grădini se formară piscuri îngheţate, iar pe străzi troienele înalte până la genunchi făceau mersul aproape imposibil. Ari Thór avea impresia că zăpada conferise oraşului o atmosferă intimă, aproape de vacanţă, în săptămânile dinaintea Crăciunului, în vreme ce în Reykjavík decembrie era, de obicei, o lună ploioasă. Însă acum zăpada nesfârşită devenea apăsătoare. E drept, lumina cea mai întunecată perioadă a anului din fiordul cel mai nordic, dar îngreuna totul. Până şi vehiculul 4x4 al poliţiei se chinuia uneori să înainteze, iar mersul pe jos nu făcea altceva decât să-ţi garanteze că vei avea încălţămintea udă, şosetele ude şi pantalonii uzi. Ari Thór stătea în faţa bisericii impunătoare din Siglufjördur cu Tómas şi Hlynur, ambii de serviciu în weekendul acela. La secţie vorbiseră despre întâlnirea lui cu Sandra, speculaseră intens în legătură cu secretul lui Hrólfur, dar nu ajunseseră la nicio concluzie. Ari Thór nu era în uniformă, dar purta costum în semn de respect pentru Hrólfur, un bărbat pe care nu-l cunoscuse niciodată. Sandra avusese mare dreptate când îl descrisese ca fiind complex. Atinsese un nivel respectabil în carieră, dar refuzase să iasă din peisaj când faima începuse să-i scadă. Avea prieteni şi cunoştinţe, precum şi oameni care îl invidiau. Era ciudat şi dificil când avea toane, dar în rest avea o personalitate amabilă şi prietenoasă. Relaţia lui cu Ugla era o dovadă concludentă. Ugla. Ari Thór se gândi la cartea pe care o împrumutase. Trebuia să arunce o privire peste ea cât mai curând – poate îl ajuta să înţeleagă mai bine cum gândea scriitorul mort. Stăteau într-o strană liberă din mijlocul bisericii. Odată ce intrai, biserica părea mică prin comparaţie cu înălţimea ei impunătoare. Era un loc liniştit, avea vitralii şi reprezenta un adăpost în calea zăpezii. Ari Thór dăduse de Ugla afară; schimbaseră o privire, dar niciun cuvânt. Nu-şi mai vorbiseră de la sărut, iar asta încă îl îngrijora. 144
Dormise prost, se chinuise să adoarmă. Acum avea grijă să încuie de fiecare dată uşa. Nimeni nu recunoscuse intrarea prin efracţie iar Tómas o trecuse în plan secund, câtă vreme îşi concentrau eforturile asupra Lindei şi a lui Karl. Însă Ari Thór simţea mereu un junghi de spaimă când închidea ochii. Groaza că s-ar fi putut trezi cu cineva în casă însemna că nu se simţea deloc în siguranţă. Coşmarurile, atacurile de panică pe care le avusese înainte de apariţia intrusului deveniseră mai întunecate şi mai puternice. La lucru, simţea efectul lipsei de somn, dar dădea tot ce putea. Pe deasupra, era îngrijorat şi că relaţia lui cu Kristín părea să se dizolve treptat. Deşi nu erau împreună de foarte mult timp, fusese sigur că ea era aleasa, însă acum atracţia faţă de Ugla îl năucea. Biserica se umplea treptat de oameni, mulţi dintre ei figuri cunoscute. Úlfur şi Pálmi stăteau amândoi în strana din faţă, alături de ceilalţi care urmau să ajute la purtarea sicriului. Leifur era şi el lângă prima strană, singur, cu mintea la altele, parcă dorindu-şi să fie altundeva, poate la lucru – oriunde, numai nu la o înmormântare. Karl stătea cu două rânduri în faţa lui Ari Thór, lângă Anna. Ari Thór se întrebă dacă să încerce să stea de vorbă cu ea la recepţia de după slujbă. Voia să stea de vorbă cu toţi cei care fuseseră la repetiţie, dar dura mai mult decât anticipase să pună totul cap la cap. Invidioasă. Aşa o descrisese Ugla pe Anna, invidioasă că ratase rolul principal. Ari Thór îşi dădu seama că era gata să considere perfect adevărat tot ce i-ar fi spus Ugla şi se întrebă dacă să aibă dubii şi în privinţa spuselor ei sau să fie recunoscător că avea pe cineva înăuntrul Societăţii de teatru – cineva în care simţea că poate avea încredere. Biserica era practic plină când începu slujba. Poate că nu toţi cei de faţă îl cunoscuseră personal pe scriitor, dar moartea lui neaşteptată parcă îi aprinsese din nou faima, ca o amintire a renumelui de odinioară. Toate personajele importante din oraş se aflau la ceremonie. Ari Thór auzise că şi doi foşti miniştri intenţionaseră să-i aducă lui Hrólfur un ultim omagiu, dar nu reuşiseră să ajungă. Încă era periculos să se circule, iar drumul până în Siglufjördur era aproape impracticabil din pricina viscolului dezlănţuit pe înălţimile din jurul oraşului. 145
Slujba se desfăşură formal, cântecele populare islandeze se amestecau cu altele clasice şi se citi chiar din Versuri pentru Linda. Altarul splendid, opera lui Gunnlaugur Blöndal – Iisus apărându-le unor marinari în pericol să fie înghiţiţi de apele înşelătoare –, era un fundal impresionant şi amintea de locuitorii pe care îi pierduse oraşul de-a lungul timpului, dar şi de apropierea mării nemiloase. Recviemul fu dramatic, însă Ari Thór nu văzu lacrimi în ochii nimănui. Poate că erau mulţi cei care îl respectaseră pe Hrólfur, dar puţini care îi simţeau lipsa, îşi zise. Întrebarea era: oare îl urâse cineva? Viaţa nu fusese blândă cu Nína Arnardóttir. Din motive pe care nu le înţelegea, nu reuşise niciodată să fie în pas cu cei de-o seamă cu ea, sau poate că ei nu erau pe aceeaşi lungime de undă cu ea. Pierduse trenul şi anii trecuseră peste ea, lăsând-o singură în apartamentul întunecos. De multe ori se întreba de ce nu-şi făcuse loc cu coatele, de ce nu apucase viaţa de coarne – să-şi construiască relaţii, o familie, să trăiască asemenea celorlalţi, înconjurată de oameni. Se îndrăgostise o dată, o singură dată – o iubire pură. Bărbatul, mai în vârstă decât ea, o refuzase, spunându-i cu blândeţe şi căldură că pur şi simplu nu era să fie, dar că tot simţea afecţiune pentru ea. După aceea, nu făcuse decât să-l iubească şi mai tare, însă fără să mai insiste. Iar de atunci nici nu-şi mai deschisese inima, nu-şi mai acordase ocazia să se îndrăgostească a doua oară. Acum îşi petrecea zilele acasă, în întuneric, citind la lumina lămpii sau uitându-se la televizor. Anii trecuseră, aducând cu ei plictiseala unei existenţe dominate de rutină şi ea se trezise brusc în al şaizecilea an de viaţă. Deocamdată nu avea o slujbă ca lumea, trăia într-o locuinţă socială, bazându-se, ca unică formă de venit, pe ajutorul social, şi lucra ca voluntar la Societatea de teatru. Era uşor şi convenabil, i se părea simplu să vândă bilete şi să mai facă din când în când câte-o trebuşoară măruntă. Nu-i plăcea să aibă de-a face cu alţii, dar era hotărâtă să reziste contactului cu cei de la Societatea de teatru ca să facă parte din ea. Nína era solidă, îndesată şi cu oase grele. Era conştientă că înaintarea în vârstă nu-i răpise puterea. Când era la şcoală, 146
conformaţia ei o făcuse ţinta multor glume răutăcioase. Însă, în ciuda forţei fizice, nu ripostase niciodată când tatăl ei ridica palma la ea, nu îndrăznea să facă nimic altceva decât să-şi acopere capul şi să încaseze toate loviturile care se abăteau asupra ei. Mai rău era când n-o bătea. Abia atunci îi era cu adevărat frică. Uneori, el pleca, sau zăcea pe canapea şi cădea într-o transă indusă de alcool. Alteori era mai tăcut, iar în loc de ploaia de lovituri trebuia să se ferească de mâinile care o pipăiau. Atunci, închidea ochii şi dispărea în întunericul ei. Erau anii în care cel mai bine se simţise în întuneric, sub pat sau în dulap, unde era lăsată în pace. Acolo se ascundea când îl auzea, învăţase să recunoască mirosul de băutură şi clinchetul paharului şi al sticlei. Îşi dezvoltase un instinct, îşi dădea seama în câteva clipe când trebuia să fugă, să se ascundă. Ştia că şi ceilalţi copii de la şcoală se jucau de-a v-aţi ascunselea, dar jocul lor n-avea niciodată miza asta. Mai târziu, nu pricepu cum de nimeni nu-i sărise vreodată în ajutor. Cum de mama ei, şi ea o victimă, ignora violenţa care se manifesta în casă? Nína încercase o dată să se plângă, dar mama ei se uitase în altă parte, zicându-i că nu era frumos să spună minciuni despre oameni. După aceea, nu mai zgândărise vreodată subiectul. Încă o nedumerea cum de profesorii nu ziceau nimic când apărea la şcoală plină de vânătăi. Chiar credeau că iarăşi „căzuse”? De ce nu-i dădea nimeni o mână de ajutor, sau măcar să observe că încetase să mai vorbească cu ceilalţi elevi, retrăgându-se în lumea ei întunecată, solitară? În schimb, profesorii ei insistau mereu că are o problemă de concentrare, de fapt sugerând că nu vrea să înveţe. La examene nu se descurca. Mult timp, îndoctrinată de convingerile profesorilor, credea că n-are o minte potrivită pentru studiu. Teama ei de cărţi creştea, iar în curând devenise limpede că liceul ieşea din discuţie, la fel şi universitatea. Adolescenţa fusese cea mai grea, fiind nevoită să rămână în Siglufjördur şi să-i privească pe cei de vârsta ei cum dispar – unii la Akureyri, alţii la Reykjavík – spre un viitor plin de avânt. Petrecea ore întregi singură în cameră, în întuneric, chiar şi după ce el murise graţie sticlei. În cele din urmă, mama ei cedase sub presiunea şi chinul de a-şi 147
vedea fata că petrece ore întregi în întuneric, fără să scoată vreun cuvânt. Nína fusese internată într-un sanatoriu din Reykjavík, iar cei doi ani de sechestru rămâneau o perioadă neclară. Îşi amintea cum zilele identice se topeau într-una singură, fără vreo vizită din partea mamei ei. Dar, când se întorsese în cele din urmă acasă în Siglufjördur, Nína n-o întrebase de ce n-o vizitase niciodată. În schimb, descoperise că mama ei îi motivase absenţa spunând că fusese plecată la nişte rude din sud în toţi acei doi ani. Nína nu ştia dacă cineva din oraş cunoştea adevărul şi nici nu prea îi păsa. După copilăria cumplită, nu credea să mai găsească vreodată iubirea adevărată. Dar, când se ivise ocazia, se agăţase cu disperare de ea, chiar şi după ce obiectul afecţiunii ei îi respinsese cu blândeţe avansurile. Îl iubise de la distanţă, rămânând, totuşi, aproape. Îl iubea. — Umblă tot felul de poveşti despre Nína, îi zisese Tómas lui Ari Thór înainte de înmormântare. Încearcă să vorbeşti cu ea la parastas. A dispărut câţiva ani la Reykjavík când era mică. Ţin minte că mama şi prietenele ei vorbeau despre asta pe atunci. Tatăl ei era un beţiv, iar ea a fost mereu introvertită. Ari Thór se întrebă ce poveşti urmau să se spună despre Reverendul Ari Thór odată ce se muta din oraş. Sau oare umblau deja poveşti? Bârfe despre el şi Ugla? Probabil că era ultimul care o să afle. Nína stătea la o masă în salonul de la etaj al bisericii şi mânca tradiţionalele gogoşi răsucite, având alături un pahar cu suc de portocale. Se uita în capătul celălalt al sălii la Pálmi şi Úlfur, care stăteau de vorbă. Tresări când Ari Thór se aşeză lângă ea. — Cam alunecos pe jos, zise el arătând spre piciorul drept al Nínei, care era învelit în ghips. Ea îl privi solemn. — E ceva gheaţă, încuviinţă ea. — E bine să păşeşti cu grijă, zise el voios, nedorind să sară direct la întrebările despre Hrólfur. Aruncă o privire la oaspeţii din jur. Nimeni nu urma să plece acasă flămând – mesele gemeau sub greutatea prăjiturilor, gogoşilor şi 148
clătitelor. Ea nu spuse nimic şi se uită la rândul ei la oaspeţi. — Vorbeaţi des cu Hrólfur? — Poftim? Nu. Mai lătra ordine din când în când. Cam atât, răspunse ea, vizibil stânjenită că trebuia să-l vorbească de rău pe bărbatul mort imediat după slujba de înmormântare. — Îi plăcea să dea ordine? — Da. Era dificil cu unii. Nu cu toţi. Ori te plăcea, ori nu, zise ea. Ari Thór o luă ca pe o simplă afirmaţie, care nu trăda nici regret, nici supărare. — Credeţi că pe dumneavoastră vă plăcea? — Nu cred că avea vreo părere. Acum nu mai contează, nu? Era limpede că nu aştepta vreun răspuns. — Înţeleg că Hrólfur era curios. E posibil să fi descoperit ceva ce nar fi trebuit să afle? Poate ceva despre vreun membru al Societăţii de teatru? — Despre cineva care apoi să-l fi împins pe scări? Stilul ei lapidar îl luă prin surprindere pe Ari Thór, chiar dacă era o schimbare plăcută. Era prima persoană cu care vorbise despre moartea lui Hrólfur şi care nu avea nimic de ascuns, cu excepţia Uglei, desigur. Ugla nu i-ar fi ascuns nimic, chiar dacă nu fusese cu ea atât de deschis pe cât ar fi putut. N-o pomenise pe Kristín. Ugla stătea la masa de alături, lângă Leifur. Aruncă o privire rapidă spre ea, asigurându-se că nu-l vedea. Avea ochii umflaţi, de parcă ar fi plâns. Poate că Ari Thór se înşelase spunând că nimeni nu-l plângea pe bătrân. — Da. Poate, răspunse el, revenind cu gândurile la Nína şi la caz. — Nu. Sinceră să fiu, nu. Cred că enerva pe mulţi, dar nu pot să-mi închipui că ar fi vrut cineva să-i facă rău, zise Nína. Tot nu-i răspunsese dacă Hrólfur descoperise ceva ce n-ar fi trebuit, vreun secret al Societăţii de teatru, aşa că Ari Thór repetă întrebarea. Ea rămase o clipă în tăcere, cântărindu-şi, parcă, gândurile. — Nu, răspunse scurt. Se uită în partea opusă a sălii, unde erau Pálmi şi Úlfur, de parcă ar 149
fi preferat să stea de vorbă cu ei. Avea o privire goală şi un chip lipsit de expresie. El se ridică şi îi mulţumi pentru conversaţie. Tómas şi Hlynur vorbeau cu oameni pe care nu-i recunoştea. Cu toţii se ştiau între ei, iar el se simţea ca un intrus. Poate că nici nu era departe de adevăr. Nici pe bărbatul mort nu-l cunoscuse. Se uită în jur, sperând să dea de Anna, dar ea nu era nicăieri – şi nici Karl.
150
30 Siglufjördur, sâmbătă, 17 ianuarie 2009 Bluza neagră nu-i venea bine, aşa că o aruncase, alături de tricou, lângă patul din apartamentul de la mezanin. Aruncă o privire la fereastră ca să se asigure că draperiile erau trase – nu că ar fi contat pe viscolul de afară – şi îşi dădu jos pantalonii. Negru nu era culoarea ei. Ca de atâtea ori înainte, merseseră la ea. Prin zăpada care cădea din greu nu se vedea nimic, iar asta îi adăpostea. Siglufjördur nu era cel mai convenabil loc pentru o aventură amoroasă, iar precauţia era esenţială. Pe de altă parte, n-avea experienţa adulterului într-un loc mai mare, dar îşi închipuia că e mult mai uşor. Aici, totul trebuia să se întâmple la adăpostul întunericului şi, chiar şi atunci, nimeni nu era complet ferit de ochii vigilenţi ai vecinilor, care se uitau mereu de după draperii. Nu exista niciun hotel în care un cuplu să se poată caza cu nume false. Directorul singurului hotel din oraş era un prieten vechi al părinţilor ei, iar ea fusese colegă cu recepţionerul. Realitatea era că aventura asta era nebunie totală. Dar nu tocmai asta o atrăgea? Suspansul întâlnirilor clandestine din întuneric, când făceau dragoste pasional. Faptul că amândoi mergeau la repetiţii le uşura situaţia, pentru că astfel exista un motiv nevinovat pentru care să fie văzuţi mergând împreună, dar trebuiau să aibă grijă când se îndreptau spre locuinţa ei – întotdeauna pe rând, întotdeauna pe întuneric. Din fericire, uşa către demisol nu era la stradă, ci ascunsă undeva într-o latură a casei. Părinţii ei o lăsau în general singură şi nu obişnuiau să vină neanunţaţi, fără îndoială sperând că ea avea să amâne întoarcerea în sud dacă o lăsau în pace – chiar dacă locuia la demisolul casei lor. Cu siguranţă nu le trecuse prin minte că avea un iubit, cu atât mai puţin un iubit care trăia deja cu o altă femeie. Indiferent din ce unghi priveai, situaţia era impardonabilă. Nu-şi putea găsi cuvintele să exprime cât de mult se ura pentru ce făcuse. Dar nu putea să se oprească. Întotdeauna exista o ultimă oară, iar când el o ţinea strâns în braţe, ea parcă uita ce înseamnă „conştiinţă”. Chiar şi acum, imediat după înmormântare, nu rezistase. O vrăjise 151
cu o privire pătrunzătoare după slujbă şi îi şoptise cuvinte dulci la ureche. — Nu în miezul zilei, nu acum, o să ne vadă cineva, protestase ea neconvingător. La fel de bine ar fi putut să-l întrebe ce mai aşteptau. Oricum, ştia că nu sincronizarea era partea cea mai rea. Nu conta dacă se întâmpla ziua sau imediat după înmormântarea unui bărbat pe care niciunul dintre ei nu-l plăcuse. Partea cea mai rea era că nu putea să refuze, chiar ştiind ce păţise prietena lui. — Mai stai mult acolo? întrebă el. Vocea lui era blândă, dar avea o autoritate seducătoare care o făcea să se topească ori de câte ori îl auzea. — Şi Linda? E atât de… greşit! Pentru Dumnezeu, Karl, e la terapie intensivă la Reykjavík! — Haide, nu fi aşa! Ştii că tot ce era între mine şi Linda s-a terminat cu mult timp în urmă. — Dar e iubita ta, şi-n plus mai e într-o stare cumplită! — N-am ce să fac în legătură cu asta, iar poliţia nu mă lasă să plec în sud, răspunse el. Nu eu am atacat-o, adăugă, cumva sfidător. Nu. Sper că nu. Nu avea pe ce să se bazeze în afară de cuvântul lui. — N-am atacat-o pe Linda, repetă Karl. Ştii asta, nu? Anna se uită la el. Voia să-l creadă, dar nu era complet sigură. Trebuia să-şi ascundă îndoielile. — Bineînţeles, scumpule. Sigur că ştiu. Îşi dorea să-l roage să plece, dar era prea excitant: totul era atât de greşit, încât nu rezistă tentaţiei şi se strecură în pat lângă el. Ar fi absolut catastrofal să intre cineva peste ei, îşi zise ea. Ce fel de persoană devenise? Ce ar spune părinţii ei? Povestea s-ar răspândi ca un virus în tot oraşul. Pentru Karl n-ar fi atât de rău – putea să se mute pur şi simplu, poate înapoi în Danemarca. Dar, deocamdată, ea nu avea altă casă în afară de Siglufjördur şi exista o şansă destul de mare să primească un post pe termen lung la şcoală. Periclita totul, miza pe o singură carte şi pe câteva minute de pasiune alături de Karl. Bine măcar că putea avea încredere în el să-şi ţină gura. Se întrebase de mai multe ori dacă ştia cu adevărat ceva despre el. Ştia că era mult prea în vârstă pentru ea. La vară el făcea patruzeci şi 152
trei de ani, iar ea avea doar douăzeci şi patru. Douăzeci şi patru – în timp ce preotul descria viaţa lui Hrólfur, o frapase că acesta nu avea decât douăzeci şi patru de ani când îşi publicase capodopera. La vârsta ei, el avusese deja cea mai mare realizare. Singurele ei realizări de până acum erau că terminase facultatea şi avea o aventură cu soţul altei femei. Karl era cu siguranţă prea bătrân pentru ea, dar ştia că prietenele ei din sud ieşeau cu bărbaţi de vârsta aceea – unii chiar mai în vârstă. Însă adulterul era altceva. Cum naiba ajunsese să facă asta? Sună un telefon, mobilul lui Karl. El nici nu ridică privirea. — Poate e ceva despre Linda. Nu răspunzi? — Nu acum, scumpo, suntem ocupaţi. Cum se putea lăsa fermecată de un bărbat căruia îi era indiferentă starea de sănătate a soţiei? De data asta sună telefonul ei, iar ea îl luă de pe masa de lângă pat. — Nu răspunde, iubito, zise Karl. Însă Anna răspunsese deja. — Alo? Anna la telefon. Era Úlfur. Avea un ton formal. — Anna. Strâng toată trupa. Poţi să vii după-amiaza asta la teatru? Pe la trei? Trebuie să trecem în revistă câteva lucruri. — Bine. O să vin. — Bun. Apropo, ştii ceva de Karl? Nu v-am văzut pe niciunul la parastas. Anna nu răspunse imediat. — Nu, nu l-am văzut. Încheie apelul. — Era Úlfur, zise ea. Schiţă un zâmbet slab. Simţea un junghi de îngrijorare ca nu cumva cineva să-şi dea seama ce se petrece între ei doi. Era un gând asupra căruia nici nu îndrăznea să zăbovească. Úlfur intră în teatru şi descoperi că era singur. Sala de spectacol era probabil singurul loc din oraş în care putea să 153
se delimiteze complet de lumea turbulentă de afară şi să se retragă într-o lume de vis – într-o fantezie în care totul mergea bine, o lume în care directorul Societăţii de teatru nu murise căzând pe scări în urmă cu o săptămână şi în care soţia actorului din rolul principal nu fusese găsită în zăpadă, aproape moartă, zăcând într-o baltă din sângele ei. Se uită în sala de spectacol. Deodată, se simţi bătrân. Un bătrân singuratic, zdrobit de dorul pentru munca lui, pentru fosta lui soţie şi chiar pentru mama lui. Cu toate că, probabil, urma să fie rugat să conducă Societatea de teatru a oraşului, brusc toate astea păreau să nu mai conteze deloc. — La dracu’! La dracu’! strigă Tómas furios. Îşi lovea cana de masă, în faţa calculatorului unde citise cel mai recent articol despre incidentul fatal de la Societatea de teatru. Ari Thór acceptase să meargă la secţie în jeepul poliţiei, chiar dacă era încă îmbrăcat în costum. Deşi nu era de serviciu, nu-şi dorea să stea acasă. Era genul de vreme în timpul căreia trebuia să stai cu cineva. Era aşezat în colţul cafegiilor împreună cu Hlynur când mânia lui Thomas dăduse în clocot. — Fir-ar a dracului să fie de treabă! înjură Tómas a treia oară. Ari Thór se ridică, în vreme ce Hlynur rămase nemişcat şi pe cât de tăcut putea. — Ce s-a-ntâmplat? întrebă Ari Thór, abia îndrăznind să vorbească. — Cum au aflat de asta? Cum mama dracului au mirosit-o? Uită-te şi tu! Ari Thór citi titlul. Crimă la Teatrul din Siglufjördur? Conform unor surse sigure, poliţia din Siglufjördur consideră că moartea lui Hrólfur Kristjánsson a survenit în circumstanţe suspecte… — A vorbit careva dintre voi cu cineva despre asta? strigă el şi se uită acuzator la tânăr. 154
Ari Thór clătină din cap, iar Hlynur mormăi ceva. — Ce? — Nu, nicio vorbuliţă, zise Hlynur. — Am întrebat-o pe Nína mai devreme, indirect, bineînţeles, dar nu-mi pot închipui că a sunat vreun jurnalist, zise Ari Thór. — N-ai de unde să ştii. Doamne, ce mă enervează! Tómas citi încă o dată articolul. — E acelaşi jurnalist, acelaşi care voia să afle mai multe despre Linda. Ar trebui să-l sun să-l bag în mă-sa, dar trebuie să terminăm nenorocita asta de anchetă, şi încă repede. Cred că trebuie să dăm un comunicat de presă şi să spunem că ancheta în cazul Hrólfur s-a încheiat şi că totul a fost un accident. Ari Thór, ai vorbit cu toată lumea care a fost la repetiţii în seara aia? Ari Thór se gândi repede. Dacă punea la socoteală scurta conversaţie cu Úlfur din cada fierbinte şi discuţiile private cu Ugla, atunci nu mai era decât o persoană cu care trebuia să vorbească. — Cu toată lumea în afară de Anna. — Am fost coleg cu tatăl ei. Un tip de treabă şi-un motorizat ca tine. Ari Thór se blestemă că recunoscuse involuntar că-i plăceau maşinile. Pasiunea devenise o parte din personalitatea lui, alături de teologie. Reverendul Ari Thór – popă motorizat. Se întrebă dacă avea să reuşească vreodată să redevină doar Ari Thór, fără etichete. — Ar trebui să arunci o privire la jeepul lui vechi. E o frumuseţe, mai are încă plăcuţele de înmatriculare originale. Nu mai vezi multe maşini care să aibă aşa ceva. A cumpărat-o de la Karl cu mult timp în urmă, înainte să se mute în Danemarca. Karl a economisit ani întregi ca s-o cumpere, apoi a trebuit să-şi ia catrafusele şi să se mute cu părinţii. După părerea mea, regretă şi-acum că a fost obligat s-o vândă. Ari Thór se uită aproape stupefiat la colegul lui. Oare exista vreo şansă să rezolve cazul într-un loc în care toţi se cunoşteau atât de intim între ei? Amici la şcoală, foşti colegi de lucru, prieteni şi rude – toţi păreau să fie legaţi unii de alţii prin nenumărate verigi. — O sun pe Anna, să văd dacă pot să mă întâlnesc cu ea, zise Ari Thór, evitând discuţia despre Karl şi maşină. 155
Orice numai să ies de-aici. — Spectacolul trebuie să continue. Anna stătea în spatele sălii, nu departe de Karl şi Pálmi. Nína sosise neaşteptat de târziu şi se aşezase lângă Pálmi. Leifur stătea lângă perete şi părea distrat, ignorându-i meticulos pe toţi cei din jur. Era clar că Úlfur nu reuşise să le capteze atenţia tuturor. Anna avusese grijă să se aşeze cât mai departe de Karl. — Azi ne-am luat rămas-bun de la Hrólfur, dar el încă ne veghează, zise Úlfur. Annei nu-i scăpase faptul că lui Úlfur nu-i venea natural să se afle în lumina reflectoarelor. Avea emoţii, mâinile i se agitau întruna, iar ochii îi goneau în toate părţile, dar în principal în jos, către picioare. — Hrólfur şi-ar fi dorit să continuăm chiar şi în absenţa lui. Propun să deschidem stagiunea weekendul următor, sâmbătă. Facem o repetiţie generală în timpul săptămânii şi apoi dăm cel mai bun spectacol pe care l-a văzut Siglufjördur. Am vorbit adineauri cu Karl. E gata să reia rolul principal, în ciuda… Ezită. — …situaţiei în care se află Linda. Trebuie să mărturisesc că asta arată o dăruire şi un curaj ieşite din comun. Îl admir. Îi zâmbi călduros lui Karl, dar nu primi niciun răspuns. Nimeni nu zicea nimic. — Bine, dar. Ne întâlnim aici joi. Va fi ultima repetiţie. Aveţi întrebări? Urmă iarăşi un moment de tăcere, apoi Anna se ridică şi vorbi încet, doar cât să-şi facă vocea auzită în sală. — Am citit un articol cum că Hrólfur ar fi fost… omorât. Úlfur tresări impacientat şi clătină violent din cap, mormăind ceva. Apoi ridică tonul, cât să umple sala: — E-o prostie! O prostie fără margini! Bârfe! Speculaţii! strigă el. Se zic o sumedenie de tâmpenii când cineva cunoscut moare în condiţii neobişnuite. Scoase o batistă şi se şterse pe frunte. — Ce ziceţi să încheiem întâlnirea din seara asta? Să mergem cu 156
toţii acasă înainte să rămânem înzăpeziţi. Telefonul Annei sună. Era un număr pe care nu-l recunoştea, dar răspunse. — Da… Ajung în curând acasă, spuse. Ştii adresa? Exact. Stau la demisol. Simţea că începe să transpire. Degetele i se umeziră brusc. Poliţia. Aflaseră despre aventura ei? Dacă nu, oare ar trebui să profite de ocazie să-i întrebe despre Karl? Trebuia să fie sigură în privinţa lui. Oare să pomenească de asigurarea de viaţă? Îi putea crea probleme, dar numai dacă el era vinovatul. Ştia că trebuie să fie sigură.
157
31 Siglufjördur, sâmbătă, 17 ianuarie 2009 Zăpada de pe carosabil aproape depăşea puterile micului 4x4 al poliţiei. Poate ar fi fost mai rezonabil să stea acasă şi să se lase acoperit de troienele care tot creşteau. Casele arătau toate la fel prin ninsoare: clădiri întunecate, ascunse printre fulgii vijelioşi suflaţi de furtună. După ce parcă o dată doar ca să descopere că era casa greşită, Ari Thór nimeri adresa corectă. Părea spaţioasă: o clădire cu etaj, demisol şi garaj dublu. Îi fu limpede că Anna era neliniştită. Îi strânse mâna. Avea palma transpirată, iar ochii îi fugeau dintr-o parte în alta, evitându-i privirea în timp ce încerca să schiţeze un zâmbet. Ari Thór o privi cu atenţie. Apartamentul de la demisol era întunecos şi avea toate draperiile trase. — Mai bine le ţinem aşa, sparse Ari Thór gheaţa. N-avem de ce să ne uităm cum se strânge toată zăpada asta. Ea râse forţat. — Păi… De fapt, mie îmi place zăpada. Aş putea să stau la fereastră s-o privesc toată ziua. Mi-aş dori să mai am opt ani şi să mă dau cu sania pe derdeluş. — Normal, zise el, dorindu-şi să fi avut sentimente la fel de pozitive. Se aşezară la masa din bucătărie. În mijlocul blatului de lemn închis la culoare era un ghiveci în care creştea o plantă pe care nu o recunoştea. — N-o să dureze mult, zise Ari Thór. Trebuie doar să-ţi pun câteva întrebări despre Hrólfur. Ea nu zise nimic. — S-a zvonit că Hrólfur ar fi descoperit ceva ce, mă rog, i-ar fi fost mai bine să nu descopere. Se uită la el îngrozită. — Crezi că sunt fondate zvonurile astea? E cineva din trupă care ar avea ceva de ascuns? Ochii o dădură imediat de gol, deşi încerca să rămână calmă. 158
— Din câte ştiu eu, nu, zise ea neliniştită. — Eşti sigură? O privi intens, iar ea se uită în jos, frângându-şi mâinile. — Sunt absolut sigură. Puse o mână pe masă şi o ridică, lăsând o urmă umedă. — Absolut sigură, repetă ea şi încercă să se şteargă discret pe frunte cu o mânecă. — Crezi că ar fi putut să-l împingă cineva? Era cineva care ar fi vrut să scape de bătrân? Acum vocea lui era mai severă. Starea ei de disconfort îl făcuse să se simtă stânjenit. — Există vreun secret care nu trebuie cu niciun preţ să ajungă la urechile cuiva? Ea se ridică. — Scuză-mă. Trebuie să beau nişte apă. Deschise robinetul înainte să răspundă. — Nu-mi vine nimic în minte. — Te înţelegeai bine cu Hrólfur, nu-i aşa? — Da, desigur. Ari Thór bănuia care era punctul sensibil al Annei şi ţinti spre el. — Ai primit rolul principal în piesa pentru care repetaţi? — Nu. Un răspuns scurt, tăios. — Serios? Fata aceea care nu e din oraş a primit rolul în locul tău? — Te referi la Ugla? — Da, la Ugla. Ari Thór o aşteptă să se aşeze la loc. Ea cuprinse paharul de apă cu ambele mâini. — A fost decizia lui Hrólfur? — Da… De fapt, probabil a fost o decizie comună, între el şi Úlfur. — Şi tu n-ai fost prea încântată, nu? Ea continuă să strângă paharul. — Nu. Ari Thór tăcea şi aştepta. — Nu, repetă ea. A fost o nedreptate. Nu merita. Dar Hrólfur o plăcea foarte mult. 159
— În ce sens? Ari Thór oftă uşurat la gândul că nu chiar totul devenea informaţie publică în micul oraş. Era limpede că Anna nu aflase de prietenia lui cu Ugla. — Ea stătuse în chirie în apartamentul lui. Cred că începuse să se poarte cu ea aproape ca şi cu propriul copil. — El n-avea copii? Anna era uluită. — Nu, credeam că ştii asta deja. Ari Thór reveni la subiectul dinainte. Bate fierul cât e cald. — Deci s-ar putea spune că poziţia ta e mai bună acum că Hrólfur a murit? — Ce vrei să spui? Crezi că eu l-am împins? În loc să se enerveze, devenea tot mai nesigură pe ea. — Deloc. Ari Thór tânjea s-o întrebe direct dacă ea îl omorâse, dar se abţinu. Nu trebuia să-şi lase starea de spirit să-l împingă să facă o greşeală. De asemenea, trebuia să admită că era foarte improbabil ca o tânără să fi împins pe scări un bătrân doar ca să primească un rol într-o piesă de amatori dintr-un oraş mic. Pe de altă parte, sigur avea ceva de ascuns. Întrebarea era dacă acest lucru pe care-l ascundea ea avea sau nu de-a face cu decizia lui Hrólfur de a nu o distribui în rolul principal. Era ceva despre care încerca să evite să vorbească? Sau mai era ceva, un alt secret pe care-l ascundea? În cele din urmă, ea bău o gură de apă. Ari Thór ar fi acceptat şi el un pahar, dacă i s-ar fi oferit. În micul apartament era foarte cald, toate geamurile erau închise. Observă că îşi schimbase hainele cu care era îmbrăcată la slujbă. Nu că-şi amintea ce purtase, dar cu siguranţă nu pulovărul roşu de lână şi pantalonii de trening negri pe care-i purta acum. Ari Thór era blocat într-un costum negru, de parcă ar fi fost prins în ghearele unui coşmar. Pusese destule întrebări agresive. Acum era momentul să reducă tensiunea şi să spere că ei îi va scăpa ceva. — Lucrezi? Sau poate eşti studentă? 160
— Lucrez. Am terminat facultatea în Reykjavík. — Nu cumva te-am văzut la Co-op? întrebă el pe un ton amiabil. — Aşa e. Lucrez acolo şi la spital. — Deci trebuie s-o ştii pe Linda. — Lucrăm împreună. Cum se simte? Întrebarea pare sinceră, îşi zise. — Nicio schimbare, mă tem. — Ai idee cine ar fi putut s-o atace? — Încă investigăm cazul, răspunse scurt Ari Thór. — El a făcut-o? Karl? — Nu, e curat. — Serios? Eşti sigur? Ari Thór îşi pusese problema dacă întrebarea venea doar din pură curiozitate. — Da. Se pare că era altundeva când Linda a fost atacată. De ce întrebi? — Păi, nu, niciun motiv, de fapt. Doar mă întrebam… Mă întrebam cum rămâne cu asigurarea. — Asigurarea? — Da. Dar totul e-n ordine dacă e nevinovat. — La ce asigurare te referi? repetă el, încercând să nu-şi trădeze interesul. — Vara asta a venit cineva la spital. Ne-am cumpărat cu toţii asigurări de viaţă. — Şi Linda? Ea aprobă din cap. — Ştii cine beneficiază de pe urma ei dacă… dacă moare? — Da, bineînţeles. Karl, normal. Eu şi Linda am vorbit despre asta când am decis să ne cumpărăm asigurare. — Karl ştie? Poate că nu era ea persoana cea mai potrivită de la care să afle, dar lansă oricum întrebarea. — N-am idee, răspunse ea, mai animată decât ar fi cerut-o situaţia. — O sumă mare? — Câteva milioane, cred. Cazul lua constant noi turnuri, iar lumina reflectoarelor căzu din 161
nou pe Karl, bărbatul care părea să aibă alibiul perfect. Fir-ar a naibii. Ari Thór se ridică. — Mulţumesc pentru timpul acordat, Anna. — Da… Sigur. Din nou părea uşor agitată. — Ne mai vedem. Încerca să nu-şi arate entuziasmul acum că aflase noile informaţii. Iarna îl întâmpină din nou în pragul uşii. Iarna în toată măreţia ei, dacă ăsta era termenul potrivit, întunericul de gheaţă îl înghiţi.
162
32 Siglufjördur, duminică, 18 ianuarie 2009 Zăpada continuase să cadă toată seara de sâmbătă până târziu în noapte. După câteva ore în care moţăi chinuit, Ari Thór reuşi să adoarmă. Vremea îl afecta puternic. De obicei era în stare să citească înainte să se culce, dar acum nu se putea concentra, se gândea numai la întunericul care îl apăsa din toate părţile. Încercase să asculte muzică clasică şi să înece liniştea asurzitoare a ninsorii fără sfârşit, dar muzica parcă nu reuşise decât să intensifice atmosfera mohorâtă. Noapte de noapte, visele îl trăgeau în locuri întunecate şi înşelătoare în care se chinuia să respire şi era sufocat de o forţă necunoscută care nu putea să vină decât dinăuntrul lui. Se făcea că se antrena la piscină, îşi exersa săriturile, având pe faţă o mască – înota tot mai adânc până ajungea la fundul bazinului, de unde se uita în sus şi se bucura de clipă. Când venea momentul să se împingă spre suprafaţă, îşi simţea picioarele lipite de fundul piscinei, blocate şi grele ca plumbul. Îi vedea pe ceilalţi înotători la suprafaţă, în vreme ce el rămânea dedesubt şi nu putea să se mişte. Continua aşa la nesfârşit. Ari Thór se trezea încă o dată, sufocat şi zdrobit, resimţind cât se poate de real senzaţia de înec, de parcă plămânii chiar i s-ar fi umplut cu apă. Pe măsură ce îl cuprindea frica, şi fiind paralizat de somn, întindea mâna după cineva – poate după Kristín, după vreun pic de afecţiune. Din nou, îi era imposibil să adoarmă la loc, să se cufunde iar întrun somn care devenea tot mai puţin odihnitor pe măsură ce visele se repetau nemiloase, ca viscolul de dincolo de ferestre. Mai mult, umărul accidentat încă îl durea destul de tare. Se trezi foarte devreme în ziua lui liberă, în ciuda faptului că-şi propusese să recupereze orele de somn, să scape de extenuarea care îl slăbea şi să se relaxeze după o săptămână cumplită. Aruncă o privire pe fereastra de la bucătărie şi observă că zăpada nu-şi contenise căderea, anunţându-şi parcă dorinţa evidentă de a îngropa Siglufjördur. Se aşeză la masa din bucătărie şi se holbă la aşa-zisa privelişte de afară. Oare pe-aici vine vreodată primăvara? 163
Renunţă curând şi trase draperia peste fereastră, apoi trase şi draperiile de la toate celelalte ferestre. Abia la prânz porni radioul ca să afle ce se mai întâmplase peste noapte. O avalanşă căzuse pe drumul spre Siglufjördur de cealaltă parte a muntelui, blocând singura intrare în oraş. Ştirea îi provocă o durere fizică. Nimeni nu era rănit, din fericire, dar asta însemna că nu se putea nici intra, nici ieşi din oraş. Nimeni nu putea să plece pe uscat, iar o călătorie pe mare nu era o opţiune reală. Se simţi tulburat şi dezumflat. Situaţia parcă îl seca şi de ultima picătură de energie. Încercă să respire încet, profund, dar nu-l ajută cu nimic, iar inima începu să-i bată nebuneşte în piept. Îl auzi pe crainic spunând că în ziua aceea nu se va face nicio încercare de deszăpezire a drumului, poate chiar nici a doua zi, pentru că prognoza anunţa în continuare vreme urâtă. După aceea, ştirile s-au transformat într-un sunet alb, cuvinte vagi şi de neînţeles care se contopeau într-unul singur. Gândurile i se învârteau în cap în timp ce încerca să se convingă că totul o să fie bine. Era o situaţie temporară, iar drumul urma să se redeschidă într-o zi-două. Deschise uşa, cu intenţia de a înfrunta vremea, de a se convinge că nu reprezenta un inamic. Vântul începuse să bată mai puternic şi clădise un troian care ajungea până la jumătatea uşii. Închise repede la loc. O să fie bine. Se adună şi sună la secţie să vadă dacă era nevoie de el. mai mult ca să-şi distragă atenţia decât din convingere. — Voiam doar să văd ce faceţi, încercă Ari Thór să pară nonşalant Aveţi nevoie de ajutor? — Suntem ocupaţi ca de obicei, răspunse Tómas cu căldură. Dar tu ai nevoie de odihnă, băiete. Ne descurcăm noi. — OK, doar voiam să mă asigur, ştii, cu toate veştile proaste. E cumplit. — Veştile…? păru Tómas surprins. — Avalanşa… — A, avalanşa. Nu-i nimic neobişnuit, se întâmplă aproape an de an. A căzut pe drum în crucea nopţii, n-a fost nimeni rănit, slavă Domnului. Partea bună pentru noi e că acum Karl chiar nu poate să plece nicăieri. E blocat aici. 164
După ce vorbi cu Tómas, Ari Thór se întoarse la etaj şi se întinse din nou. Ţinând ochii închişi şi corpul nemişcat, invită somnul ore în şir. Se făcuse deja seară când porni iar radioul. Drumul încă era blocat şi urma să rămână aşa până marţi cel mai devreme. Nu mâncase mai nimic toată ziua şi tot ce avea în frigider era un filé de hering pe care îl cumpărase de la pescărie după ce vorbise cu bătrâna Sandra. Simţea că trebuie să încerce gustul vremurilor bune de odinioară. Găsi o reţetă simplă şi prăji heringul în tigaie, presărând pe el puţină sare ca să-i trezească aroma. Rezultatul era surprinzător de bun, diferit de orice alt peşte pe care-l încercase până atunci: un uşor gust de grăsime, dar suportabil. Nu-şi dorea decât să fi avut cu cine să-l împartă. Luă telefonul. Avea nevoie să-i audă vocea Kristínei – vocea oricui. Ascultă sunetul de apel şi se pregătea să închidă când ea răspunse în cele din urmă. — Bună. Era un salut tăios, parcă n-ar fi avut timp să stea de vorbă cu el, deşi era primul telefon după mai bine de o săptămână. — Bună. Ce faci? Ugla. Sărutul şi conştiinţa nu-i dădeau pace. Cum să se comporte de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat? Ugla. Numele îi răsună în minte, tunător şi copleşitor. — Uite ce e… sunt la lucru. Iarăşi. Mereu era la lucru, niciodată n-avea timp de altceva. — Bine, oftă Ari Thór, înainte să vorbească gura fără el: Aici ninge non-stop. Azi-noapte a fost şi o avalanşă. Se simţea bune spunând cuvântul cu voce tare: avalanşă. — Da, ştiu. Nu părea atentă. — Am auzit la ştiri. Oraşul e în afara oricărui pericol, nu? Parcă era altundeva în district, pe drumul spre Siglufjördur. Sinceră să fiu, nu mi-am făcut griji pentru tine. Tot ce spunea era adevărat, iar informaţia rostită de glasul ei părea atât de inocentă şi rezonabilă că el se linişti imediat. — Tu ce mai faci? 165
— Te sun mai târziu. Nu pot să stau la telefon când lucrez, zise ea, punând punctul pe „i”, ca de obicei. — Da, sigur. Vorbim mai târziu. Era duminică. Zi de pian. Ugla. Oare îl aştepta? Chiar putea să apară pur şi simplu după sărutul acela, după ce plecase cu coada între picioare? Amână momentul deciziei şi închise ochii din nou. Fir-ar a naibii. N-avea nimic de pierdut. Se ridică din pat, îmbrăcă un hanorac, îşi trase gluga pe cap şi îşi înfăşură un fular în jurul gâtului înainte să se aventureze în viscol, peste troiene şi zidurile de zăpadă aproape de netrecut, cu ochii pe jumătate închişi din pricina vântului înţepător. Avea telefonul în buzunar, în caz că l-ar fi sunat înapoi Kristín; dacă îl mai suna. Ugla îl întâmpină ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Purta aceiaşi blugi bleumarin şi acelaşi tricou alb ca de obicei. Îi zâmbi radios şi îl pofti înăuntru. Rămaseră în sufrageria Uglei până seara târziu, vorbind despre nimic şi despre tot, uitând complet de lecţia de pian. Apartamentul era călduros şi primitor. Pe ferestre vedea cum afară troienele creşteau nemilos, în vreme ce blândeţea din glasul ei îi estompa teama, durerea lăuntrică. — Vrei un pahar de vin? întrebă ea după un timp. — Sigur, doar să nu pui prea mult, mâine lucrez. Ea se întoarse cu două pahare şi o sticlă de vin roşu. După ce îi turnă, aduse două lumânări şi le aprinse. Scena era pregătită. — Noutăţi cu ancheta? întrebă Ugla. Sau, mai bine zis, anchetele? — Nu chiar, încă ne străduim să găsim ceva. Am impresia că cineva ascunde ceva care are legătură cu moartea lui Hrólfur. Ari Thór credea cu tărie că poate avea încredere în Ugla, că-i poate vorbi deschis despre caz ştiind că ea va păstra secretul. Singurul lucru pe care nu-l putea discuta era sărutul, care plutea în fundal de parcă ar fi fost imprimat pe pereţii camerei. — Recunosc că toate astea chiar îmi dau o stare neplăcută, zise ea. Atacul asupra Lindei, acum moartea lui Hrólfur… Se întâmplă prea aproape de casă. Adică, de unde ştiu că sunt în siguranţă? Părea cu adevărat speriată. — O să am eu grijă de tine, răspunse Ari Thór. 166
— Cred că cei mai mulţi sunt acum convinşi că Hrólfur a fost ucis. E un gând cumplit, nu? Simt frica din oraş şi a devenit mai puternică de când a fost atacată Linda. Ari Thór tânjea s-o cuprindă în braţe şi să-i spună că totul o să fie bine. Sticla se goli repede. Ugla aduse alta din bucătărie şi se aşeză pe canapea, cu trupul lipit de el. Ari Thór îi simţea mirosul proaspăt al părului şi se pomeni că vrea să-şi cufunde faţa în el. O vreme rămaseră în tăcere, sorbind din vin, apoi Ugla îi puse cu nonşalanţă mâna pe genunchi. Atingerea îl tulbură şi se chinui să răspundă când ea îl întrebă dacă-i place vinul. Ari Thór zâmbi şi se întoarse spre Ugla, ştiind ce urma să se întâmple în timp ce ea îl sărută uşor pe buze. El se dădu înapoi, sfâşiat de emoţiile pe care le simţea. Încă un sărut n-avea ce rău să facă, nu? Îşi trecu degetele prin părul ei lung, blond, cu parfum dulce, o cuprinse în braţe şi îi răspunse la sărut cu unul lung, pasional. Ugla avea o energie care lecuia nu doar zăpada sufocantă de afară, ci şi golul care i se formase în inimă. Nu reuşi s-o refuze când îl chemă în dormitor. După seara aceea începu să se întrebe – mai des decât îi plăcea să recunoască – când anume avusese loc trădarea. Oare chiar conta dacă se culcase cu ea sau nu? Când o luase de mână şi o urmase în dormitor, închizând uşa după el, crima nu fusese deja comisă? Era avalanşa o scuză? O avalanşă de partea cealaltă a unui munte uriaş, atât de departe că nu auzise niciun murmur, dar atât de aproape că nu reuşise să gândească normal toată ziua? Oare chiar avea o scuză? Dar, mai exact, oare îi păsa?
167
33 Siglufjördur, luni, 19 ianuarie 2009 Ninsoarea se oprise puţin, iar luni dimineaţa Ari Thór îşi croia drum cu greu prin troienele care se strânseseră peste noapte ca să ajungă la lucru. Era cât se poate de confuz, se gândea şi la Ugla, şi la Kristín, şi la ce reacţie ar fi avut prietena lui din Reykjavík. Tómas era la datorie, ca de obicei, cu mult înainte să-i înceapă tura. Ari Thór bănuia uneori că Tómas avea necazuri în căsnicie, pentru că în mod evident trăia numai pentru lucru. Se gândi că era o slujbă care-i oferea suficiente provocări, iar acum îi dădea ocazia să-şi verse furia pe impertinenţa jurnaliştilor înainte să se calmeze cu o cană de cafea în mână. — Sună întruna! auzi Ari Thór chiar când păşi înăuntru, scuturându-şi zăpada de pe picioare. Dracu’ să-i ia de jurnalişti, nu ne lasă odată-n pace! — Înţeleg că după toate reportajele lumea a ajuns să creadă că Hrólfur a fost ucis. Ştiai? — Doar puţin. Am mai auzit şi teoria că ucigaşul lui Hrólfur e aceeaşi persoană care a atacat-o pe Linda. De asta ce zici? întrebă Tómas, parcă uitând brusc de nervii pe care i-i făcuseră jurnaliştii. Ari Thór avea impresia că, în secret, şeful lui se bucura să fie în centrul atenţiei. — Mă îndoiesc… L-aş bănui pe Karl, dar se pare că e nevinovat, cel puţin în ceea ce o priveşte pe Linda. — Rar am văzut un om mai vinovat, replică Tómas. Am tot vorbit cu şefii noştri din Akureyri care, ne întrebau dacă să trimită un om să ne ajute cu ancheta. Expresia lui arăta cât dădea pe acea propunere. — N-am prea putut să protestez. O să ne contacteze când se eliberează drumurile. Am încercat să-i conving că totul e sub control. Ari Thór dădu din cap, străduindu-se din răsputeri să se concentreze. După toate cele, îl mai şi durea umărul. Înghiţise câteva calmante de dimineaţă, dar nu-şi făceau efectul. Se gândea să se programeze la medic, dar până la urmă hotărî să aştepte să se vindece 168
de la sine. Tómas îşi turnă încă o cană de cafea şi se aşeză. — Ascultă. Până nu uit… Ieri m-a sunat bătrânul Thorsteinn. Ai putea să treci azi pe la el? — Thorsteinn? Tómas părea să se aştepte ca Ari Thór să cunoască pe toată lumea din Siglufjördur după nume. — Scuze. Thorsteinn e avocat. Acum mulţi ani avea un cabinet în Akureyri, dar s-a întors acasă când a ieşit la pensie. Mai are câţiva clienţi, dar au început să moară pe rând. — Ok, încuviinţă Ari Thór, încă neştiind de ce trebuia să-l întâlnească pe avocat. — M-a sunat ieri, zise Tómas. Testamentul bătrânului e la el şi a zis că a amânat să-l deschidă până după înmormântare. Zicea că s-ar putea să ne intereseze conţinutul lui, mai cu seamă că, zice el, „Hrólfur a fost omorât!” Din câte mi-am dat seama, era foarte încântat că are ce să ne dea în mijlocul unei anchete atât de palpitante… Tómas zâmbi pentru prima oară în dimineaţa aceea. Cafeaua părea să-şi facă efectul. — Un testament? întrebă Ari Thór surprins. Parcă nu-mi vine a crede. Nu credeam că scrisese vreun testament. — Viaţa ne ia mereu prin surprindere, spuse Tómas, sorbind din cafea şi oftând teatral. Cât vedeai cu ochii, lumea era albă. Străzile se acoperiseră cu troiene argintii care se întindeau şi pe trotuar. Munţii scânteiau, iar suprafeţele lor perlate erau frânte din loc în loc de pete negre. Cerul palid arăta că următoarea ninsoare nu era departe. Natura parcă încheiase un armistiţiu temporar, deşi toată lumea ştia că, mai devreme sau mai târziu, vremea urma să se dezlănţuie din nou. Nimeni nu făcea planuri să elibereze drumul spre Siglufjördur, cel puţin nu în ziua aceea, lăsându-i pe locuitori pradă zăpezii. Ari Thór încerca să se concentreze asupra testamentului şi a întâlnirii cu Thorsteinn, străduindu-se, ca în atâtea alte rânduri, să nu se 169
gândească la zăpadă. Avocatul locuia pe Sudurgata, într-o casă impunătoare, în culori palide, care părea construită în anii ’20 sau ’30. Era înconjurată de o grădină mare, în care ramurile copacilor se încovoiau sub greutatea gheţii şi a zăpezii. De la distanţă, formau un peisaj de iarnă sublim, pitoresc. Thorsteinn deschise uşa aproape imediat ce Ari Thór apăsă pe sonerie, de parcă l-ar fi aşteptat. — Bine-ai venit! Hai înăuntru. Părea să aibă vreo optzeci de ani, pe nas purta ochelari cu lentile groase, iar pe cap avea păr grizonat, subţire. Costumul şi vesta în carouri se întindeau pe trupul rotofei şi era îmbrăcat prea formal, chiar şi pentru o întâlnire cu poliţia. — Bine ai venit. În hol apăru o femeie în vârstă, care îi strânse mâna lui Ari Thór. — Eu sunt Snjólaug, soţia lui Thorsteinn, zise ea şi zâmbi. Ce mă bucur că avem un oaspete! Lăsa impresia că oaspeţii erau o raritate. — Putem să-ţi oferim ceva? Cafea şi o bucată de prăjitură? întrebă Thorsteinn. — Mulţumesc, nu, zise Ari Thór, nerăbdător să se apuce de treabă. — Hai să stăm în biroul meu, propuse bătrânul şi arătă spre capătul unui hol îngust, unde pe perete atârnau câteva fotografii vechi, înrămate, cu imagini din Siglufjördur. Păreau să-şi piardă culorile odată cu tapetul. Biroul era mai degrabă o cameră de studiu. Trei dintre pereţi erau acoperiţi de cărţi. Masa de lucru maro-roşiatică a avocatului era din lemn masiv, iar o lampă verde de pe tăblia lui arunca o lumină aproape ireală – era şi singura sursă de lumină din cameră, pentru că draperiile erau trase şi lumina de sus stinsă. Un dosar de piele roşie se afla pe mijlocul mesei de lucru. Nu se vedea niciun computer, nici măcar o maşină de scris în această cameră în care totul parcă se făcea ca pe vremuri. Thorsteinn se aşeză pe un scaun mare de birou, deschise dosarul, apoi se întinse să scoată un plic din unul dintre sertare. Ari Thór se aşeză în faţa lui. Tocmai se pregătea să-i pună prima 170
întrebare când Snjólaug intră în birou cu o tavă pe care o aşeză cu grijă pe marginea biroului. Pe ea erau două ceşti de cafea aburinde, o farfurie cu clătite proaspete şi un castron mic cu zahăr. Era clar de prisos să refuzi ospitalitatea în casa aceea. Ari Thór îi mulţumi, zâmbi şi sorbi din cafea. — Vrei şi lapte? întrebă Snjólaug. — Nu, mulţumesc. E foarte bună neagră, răspunse el, iar ea aprobă din cap şi plecă. Singurul perete al biroului care nu era acoperit până în tavan de cărţi era împărţit în două. În partea de sus se întindea un tapet cu model de flori albastru pal, în vreme ce porţiunea de sub lambriu fusese vopsită în negru. Tot acolo mai erau o aplică şi unica fereastră a încăperii, al cărei cadru de fildeş abia se întrezărea de după perdelele închise la culoare. — Avansează ancheta? întrebă avocatul, cu o expresie îngrijorată care sugera şi faptul că era de părere că putea contribui la desfăşurarea cazului. — Ne străduim, înaintăm pas cu pas, însă mai mult ca sigur a fost un accident. Spuneaţi că Hrólfur a lăsat un testament? — Absolut, absolut, zise Thorsteinn, care ţinea plicul în mână, parcă aşteptând momentul prielnic, nedorind să-şi joace atuul prea devreme. La o clătită, îl îndemnă pe Ari Thór. Luă el însuşi una, presără pe ea nişte zahăr, o împături şi o mâncă dintr-o îmbucătură. — La vârsta mea, nu mai pot să fac asta în fiecare zi. Trebuie să am grijă ce mănânc, explică el cu gura plină. Ari Thór aprobă încet din cap şi se strădui să aducă discuţia înapoi la testament. Îşi zise că bătrânul se simţea singur. — Hrólfur şi-a scris testamentul cu mult timp în urmă? întrebă. — Păi, nu. Nu cu atât de mult timp în urmă. Acum vreo doi ani. M-am întâlnit cu el din întâmplare şi mi-a spus că voia să-şi pună lucrurile în ordine o dată pentru totdeauna. Mi-a zis că era al naibii de bătrân şi venise momentul s-o facă! Thorsteinn zâmbi obosit. — Până nu uit, ai vrea şi ceva mai tare în cafea? Se întoarse la dulapul din spatele mesei de lucru. Majoritatea 171
volumelor păreau să fie cărţi de drept, munţi de decizii ale Curţii Supreme legate în tomuri care umpleau câteva rafturi. Scoase volumul din 1962 şi luă din spatele lui o sticlă de whisky. Ari Thór rânji. — Nu, mulţumesc. Sunt cu maşina. Şi sunt în timpul programului. — Cum vrei. Thorsteinn îşi turnă un degetar în cafea, evitând privirea lui Ari Thór. — Bun, să continuăm… M-a rugat să-i pregătesc testamentul, pentru că m-am mai ocupat de câteva chestiuni legale după ce mi-am închis cabinetul din Akureyri. Nu strică să te ţii în pas cu vremurile. — Nimeni n-a mai pomenit testamentul până acum. Prin urmare, trebuie să fi rămas secret, zise Ari Thór mai mult ca o întrebare. — Aşa e. Hrólfur m-a rugat în mod special să păstrez conţinutul secret. Mi-a spus foarte clar că n-avea de gând să pomenească nimănui despre el, cu atât mai puţin beneficiarilor. Doar noi patru ştim de existenţa lui. — Patru? — Da. Hrólfur, eu, soţia mea, Snjólaug, şi Gudrún, care e asistentă la spital. Gudrún şi Snjólaug au fost martori la semnarea lui şi am încredere totală în ele, aşa că n-ai de ce să-ţi faci griji. Gudrun e o prietenă veche care vine des pe la noi, de ani buni. Te asigur că nimeni în afară de mine, Hrólfur şi martori nu ştie de existenţa testamentului. Mai vedem noi. Dacă Ari Thór învăţase ceva în scurta perioadă petrecută în Siglufjördur, era că secretele aveau tendinţa să se împrăştie cu o viteză uluitoare într-o comunitate atât de mică. — Hrólfur a fost un bărbat bogat? Cine sunt, de fapt, beneficiarii? Ari Thór începea să-şi piardă răbdarea. Voia răspunsuri. — Bogat? Când e cineva bogat? întrebă Thorsteinn, parcă aşteptând un răspuns. Ari Thór nu zise nimic şi Thorsteinn continuă. — Era destul de înstărit, dar din câte mi-am dat seama ştia cum să se simtă bine. Călătorea şi trăia viaţa din plin. Dacă ar fi continuat să 172
scrie şi ar fi pierdut mai puţin timp distrându-se, atunci fără îndoială ar fi murit bogat – ceea ce mă face să mă întreb: „Care e calea mai bună?” Râse uşor. — Bun, gata cu vorbăria, spuse el, spre uşurarea lui Ari Thór. Să trecem la treabă. Deschise plicul. — Totul se împarte între prietenii şi rudele lui. Ari Thór îşi deschise carnetul, pregătit să noteze amănuntele interesante. — Să vedem. Avea mai multe conturi curente şi de economii, în fiecare au rămas câteva milioane. Banii merg la o rudă destul de îndepărtată, un strănepot de unchi din Reykjavík, singura rudă cu care a mai păstrat legătura. Nepotul are nevastă şi copii şi mi se pare că au avut probleme financiare, aşa că Hrólfur s-a gândit să-i ajute. — Hrólfur nu avea copii? — Nu. Copii nu. — Eşti sigur? — Da, mă rog, atât cât pot. Nu crezi că aşa stau lucrurile? Îi aruncă lui Ari Thór o privire de uliu, de parcă ar fi fost avocatul apărării la tribunal. — Nu, minţi Ari Thór. Deloc. Avocatul se încruntă, apoi trecu mai departe. — Pe urmă avem drepturile de autor pentru cărţile lui. Vreau să spun, cartea lui. Povestirile nu s-au vândut prea bine, şi nici poeziile. — Şi cine primeşte drepturile? — Bătrânul Pálmi. Mă rog, bătrânul şi nu chiar bătrânul. E mai mic ca mine. Îl cunoşti? — Da, îl cunosc. Aveţi idee de ce l-a ales Hrólfur pe el? — Nu, habar nu am, iar el nu mi-a explicat nimic. — Drepturile valorează ceva? — Nu-mi dau seama. E posibil să mai fie ceva vânzări, acum că a murit, dar vremea lui trecuse şi mi-e greu să cred că se mai poate face ceva cu drepturile, în orice caz nu ceva semnificativ, doar sume mici din când în când. Nu cum a fost pe vremuri, când îl căutau literaţii din toată lumea. 173
Ari Thór oftă. Pálmi nu părea să aibă motive serioase să-l împingă pe scriitorul în vârstă pe scări. — Mai e ceva? întrebă el. — Desigur, mai e vinul, una dintre cele mai bune pivniţe din oraş – de fapt, cred că printre cele mai bune din părţile astea în general. Ari Thór aşteptă. Avocatul rămase tăcut câteva momente, la fel cum ar fi făcut şi la tribunal. — Úlfur primeşte vinul, răspunse el. Parcă voia să mai adauge ceva – Úlfur primeşte vinul, norocosul naibii –, dar se abţinu. — Sticlele valorează milioane de coroane, dar cumva mă îndoiesc că va încerca să le vândă. Ar fi un păcat capital să pierzi aşa o pivniţă. — Şi casa? Doar trebuie să fi fost a lui. — Cu certitudine, şi fără ipotecă. — Şi locuinţa ajunge la rude? — Nu, de fapt nu. Mărturisesc că m-a luat prin surprindere, deşi în ultima vreme nu mă mai surprind prea multe. Inima îi tresări când Thorsteinn îi spuse în posesia cui trecea casa. — O cheamă Ugla, repetă Thorsteinn. E doar o tânără. Ari Thór rămase în tăcere, aproape şocat. — E cel puţin inexplicabil. Ea primeşte casa, tot ce e înăuntru şi Mercedesul vechi. Probabil că maşina şi lucrurile din casă nu mai valorează cine ştie ce, dar clădirea e superbă. Ari Thór aproape că nu mai auzi restul discuţiei. Nu se gândea decât la Ugla. Oare ea ştia despre asta? Oare îl dusese de nas, îl ispitise să urmeze piste greşite? Era limpede că, dacă exista cineva în oraş care să beneficieze de pe moartea lui Hrólfur, aceea era Ugla. Dar nu se putea gândi la ea altfel decât cu căldură. Ştia că era nevoit să-o mai întâlnească, în ciuda a tot ce se întâmplase între ei. Dar cum să negocieze o situaţie care se transforma rapid într-o problemă de etică? Era limpede că ancheta trebuia să aibă prioritate. Nu-şi putea sacrifica slujba pentru o pasiune trecătoare. Sau era mai mult de-atât? Să-i spună lui Tómas despre întâlnirile lor? Ar însemna să recunoască faptul că-i împărtăşise mai multe informaţii decât ar fi fost acceptabil. 174
Îi mulţumi avocatului că îl primise. Expresia lui Thorsteinn spunea limpede că i-ar fi plăcut ca Ari Thór să mai rămână, să mai afle câte ceva despre caz, să mai bârfească puţin. Când Ari Thór ieşi din casă, îşi dădu seama cât de mult semăna cu un cămin adevărat, plin de căldură şi bunătate, atât de diferit de clădirea din Eyrargata pe care se străduia din răsputeri s-o considere „acasă”. Gândurile i se întoarseră din nou la Ugla. În ce m-am băgat? Acelaşi gând îi trecuse prin minte când Tómas îi povestea cât de puţine lucruri palpitante se petrec în Siglufjördur. Realitatea se dovedise foarte diferită. Existau prea multe probleme, iar el era implicat într-o anchetă într-un mod mult prea personal. Îi venea să urle la mintea din jur care îl sufocau din toate părţile, dar pe care acum, că începuse viscolul, nu-i mai vedea. Momentul ideal să se ascundă. În ce mama dracului m-am băgat?
175
34 Siglufjördur, luni, 19 ianuarie 2009 Nu era prima şi nu avea să fie nici ultima oară când Nína stătea singură în întuneric. În ziua aceea nu aveau repetiţie şi prefera să rămână acasă decât să fie singură în teatru. În orice caz, era puţin probabil să-l întâlnească acolo până la următoarea repetiţie. În plus, îi era greu să se deplaseze cu cârjele. Al naibii ghinion să-şi rupă piciorul aşa! Se simţea în largul ei în întuneric, unde nu vedea pe nimeni şi nimeni n-o vedea pe ea. De câteva zile era foarte impacientată. Făcuse o greşeală şi nu se putea învinovăţi decât pe ea însăşi. Al naibii ghinion! Dar situaţia încă nu se încheiase şi era foarte probabil ca greşeala ei să nu fie descoperită vreodată. În orice caz, ea făcuse tot ce-i stătea în puteri. Număra zilele, număra chiar şi minutele până să-l întâlnească. Într-un fel, se bucura că nu se întâmplase nimic între ei şi nici nu avea să se întâmple. Îi plăcea să-l iubească aşa, orice gând la un raport intim o speria. Poate că lucrurile ar fi stat altfel dacă mama ei ar fi făcut ceva s-o ajute, altceva decât s-o trimită la Reykjavík – calea uşoară, ieftină. Dar acum erau legaţi pe vecie, într-un fel. Împărtăşeau un secret, şi nu orice secret: o crimă. Ari Thór nu reuşi să-şi ia inima în dinţi să stea de vorbă cu Ugla, nu imediat după ce aflase că ea moştenea casa lui Hrólfur. Thorsteinn nu-i informase încă pe beneficiari, dar în curând urma să-i contacteze. Îl sâcâia întruna întrebarea dacă Ugla ştiuse dinainte de dispoziţiile bătrânului. Oare exista cineva în oraşul ăsta în care să poată avea încredere? Tómas îl rugase să continue investigaţia, să vadă ce au de spus beneficiarii testamentului, să încerce marea cu degetul. Pálmi părea obosit când deschise uşa şi nu păru din cale-afară de 176
surprins să-l vadă pe Ari Thór. Din bucătărie se auzea murmur de voci şi bănui că bătrâna doamnă din Danemarca stătea de vorbă cu fiul ei. — Probabil vrei să vorbim despre moştenire, zise Pálmi fără vreun preambul. Tocmai m-a sunat Thorsteinn. — Da, dacă aveţi timp, spuse Ari Thór, adoptând imediat rolul de preot, politicos şi cald; era doar un rol pe care-l juca, un simplu rol. Se aşezară în sufragerie. — Ştiaţi de asta? întrebă Ari Thór. — Despre moştenire? Nu, nici prin cap nu-mi trecea. Cu toate astea, ochii lui aveau ceva straniu, ceva greu de identificat. — Nu făcuse nicio aluzie? întrebă Ari Thór, care nu era dornic să renunţe. — Nu, niciodată, răspunse Pálmi cu aceeaşi expresie întipărită pe chip. Înţeleg de la Thorsteinn că nu valorează cine ştie ce. Cărţile astea nu mai aduc bani prea mulţi. — Deci e o moştenire mai degrabă simbolică? — Păi, da, cred că da. Din nou privirea stranie. Ari Thór tăcu, aşteptându-l pe celălalt să spună ceva. Pálmi căscă. — Scuză-mă. Nu m-am trezit de tot. — Se apropie deschiderea stagiunii, nu-i aşa? Aţi făcut repetiţii lungi? — Da, ei… Nu, nu. Doar că am avut multă treabă. Danezii încă sunt aici, după cum probabil auzi, şi mă ţin treaz. Încercă să forţeze un zâmbet. — Nu pot să plece din oraş din pricina avalanşei. — De ce credeţi că Hrólfur v-a ales pe dumneavoastră? Mai are o rudă în sud. — Habar n-am, zise celălalt obosit, păstrându-şi expresia stranie. Poate că voia ca drepturile să rămână la cineva din Siglufjördur, şi nu mai suntem mulţi care să-l fi cunoscut bine. — Úlfur a primit pivniţa de vinuri. — Úlfur? întrebă el uluit. 177
— Exact. — Hmm. Probabil că sticlele o să rămână în oraş. Doar dacă nu are de gând să le vândă. — Nu ştiu nimic de la el, zise Ari Thór şi se ridică în picioare. Bătrâna şi fiul ei ieşiră din bucătărie când Ari Thór se pregătea să plece. Îi salută. — Cum merge ancheta? întrebă Mads în engleză. — Avansăm, avansăm, răspunse Ari Thór. Mai staţi mult în oraş? — Voiam să plecăm azi, dar pentru că vremea e atât de urâtă va trebui să mai stăm câteva zile. Avea o figură plouată care spunea că ar fi preferat să fie într-un loc mai cald, unde soarele nu se ascundea toată ziua după nori. Ari Thór îl sună pe strănepotul lui Hrólfur din Reykjavík, care fu încântat să audă de moştenire, spunând că, deşi îi va fi dor de unchiul său, el şi soţia lui fuseseră pe punctul de a-şi pierde apartamentul. Nu exista nicio legătură între bărbat şi Siglufjördur, sau între el şi cineva care participase în seara aceea la repetiţie – dar asta nu însemna că putea fi eliminată vreo posibilitate. Următorul pe listă era Úlfur, iar Ugla trebuia să aştepte. Nu era în stare să se întâlnească cu ea, nu încă. — Vă cer scuze pentru întrebările de acum câteva zile. Nu erau locul sau momentul potrivite, îi spuse Ari Thór lui Úlfur. Puţină smerenie putea să aibă uneori efecte miraculoase. Stăteau la masa din bucătăria lui Úlfur din Sudurgata, nu departe de Piaţa Primăriei. Ari Thór obţinuse deja toate informaţiile pe care le avea Tómas despre regizor. Úlfur era un fost diplomat care avea rădăcini în oraş. Tatăl lui dispăruse pe mare când Úlfur era foarte mic. Se mutase înapoi în nord după moartea mamei lui, care se stinsese la o vârstă înaintată. Avea doar puţini prieteni în Siglufjördur. „E divorţat – cam singuratic, îmi închipui”, îi zisese Tómas neobişnuit de îngrijorat. — Nu-ţi face griji, domnule Reverend, răspunse Úlfur şi se aplecă în faţă să-l bată pe Ari Thór pe umăr, pe umărul accidentat. 178
La dracu’. Trebuia să meargă la doctor. Furtuna lovea în fereastra de la bucătărie, însă vremea nu părea săl influenţeze negativ pe Úlfur. Dimpotrivă – era binedispus. — O să dureze ceva până beţi tot vinul ăla, observă Ari Thór. Înţeleg că sunt multe sticle. — Da, şi, fără îndoială, una mai bună ca alta. — Trebuie să fi fost o surpriză plăcută. — S-ar putea spune şi-aşa. Cu siguranţă nu mă aşteptam la nimic de la bătrân. Dar ăsta era Hrólfur. Întotdeauna voia să aibă ultimul cuvânt, zise Úlfur şi rânji. Îmi pare nespus de rău că m-am certat cu el în seara aia. Mă enervam prea des când vorbeam cu el. — Nu cădeaţi mereu de-acord? — Doamne, nu! — Înţeleg că nu era mulţumit de piesa dumneavoastră. — Nu, nu era, răspunse Úlfur aproape automat, înainte să-şi dea seama despre ce era vorba. Stai, la ce te referi? — Nu scrieţi o piesă? — Da, dar de unde dracu’ ştii asta? ceru el să afle, înfuriindu-se brusc. — Înţeleg că nu era impresionat. — Aşa e. Prefera operele lui Pálmi, zise Úlfur, care acum se ruşinase. — Ei bine, spuse Ari Thór şi se ridică, bănuiesc că asta n-o să mai fie o problemă. Încercă să pară nonşalant. — Problemă? Cum adică? se enervă Úlfur din nou. — Piesa dumneavoastră. Hrólfur n-o s-o mai împiedice să fie montată. Úlfur sări în picioare, iar taburetul aproape căzu în spatele lui. — Ce mama dracului vrei să zici, băiete? Crezi că eu l-am omorât? Crezi că l-am omorât ca să montez o piesă? — Să nu uităm de vin, îi făcu Ari Thór cu ochiul. — Ieşi afară în clipa asta! Úlfur ajunse cu paşi mari în hol, unde deschise uşa în spatele căreia era furtuna. Ce m-a apucat? se întrebă Ari Thór, îndreptându-se spre ieşire fără 179
să-şi ia la revedere. Se hotărî că era cel mai simplu să dea vina pe vreme.
180
35 Siglufjördur, marţi, 20 ianuarie 2009 Ari Thór ajunse devreme la lucru, după încă o luptă cu furtuna care nu se mai oprea. — N-o să deszăpezească azi drumul, îi zise Tómas fără să fi fost întrebat. — Sper că-l rezolvă în curând, totuşi, spuse Ari Thór, încercând să pară vesel. — Prognoza se arată urâtă în restul săptămânii. Deci suntem blocaţi aici, ne place sau nu, replică Tómas şi râse jovial. Femeia de la compania de asigurări sună mai târziu în cursul zilei. Tómas îl rugase pe Ari Thór să verifice pista cu poliţa de asigurare. Ari Thór o contactase pe agenta Lindei cu o zi în urmă şi aştepta un telefon ca să confirme detaliile. — Îmi pare rău că a durat atâta, am fost ocupaţi, îşi ceru ea scuze. — Nicio problemă. Nu suntem decât Poliţia din Siglufjördur, nu-i nimic important. — Am trimis un reprezentant în nord toamna trecută, a mers până în Siglufjördur şi a ţinut prezentări în mai multe locuri, inclusiv la spital. — Femeia despre care v-am întrebat ieri a cumpărat şi ea o poliţă? — Da, Linda Christensen. Şi-a ales un plan de asigurare. A murit? — Nu, dar verificăm o legătură cu un caz pe care-l anchetăm. — Staţi aşa, nu cumva e femeia din zăpadă? Nu s-a întâmplat chiar în Siglufjördur? — Mă tem că nu pot să comentez. Despre ce sumă vorbim? — Zece milioane de coroane. — Iar în caz că ea moare, beneficiar este soţul? — Karl Setindór Einarsson scrie aici, dar nu sunt căsătoriţi şi nici măcar nu s-au înregistrat ca locuind împreună. El are domiciliul în Kópavogur. — Dar el, Karl, e beneficiarul, nu? — Da, asta e clar. — Şi bănuiesc că nu contează dacă persoana asigurată moare, să 181
spunem, în urma rănilor suferite sau în condiţii suspecte? — Nu, nu contează. — Mi-aţi putea trimite o listă cu termenii şi condiţiile poliţei? — Sigur. O scanez şi v-o trimit pe e-mail în cursul zilei de azi. Femeia din zăpadă – sper să supravieţuiască. — Vă mulţumesc pentru ajutor, zise el şi aşeză receptorul înapoi în furcă. Ari Thór se întoarse spre Tómas. — Zece milioane. Tómas ridică privirea. — Karl primeşte zece milioane dacă ea moare. — Deci crezi că el a făcut-o? — Dacă da, nu-mi dau seama cum ar fi putut, răspunse îngândurat Ari Thór. Dar lucrurile nu arată bine pentru el. Vreau să spun, să primească tot bănetul ăla dacă ea moare… — Multe nu arată bine pentru Karl, şi totuşi şi-a păstrat cumpătul de la bun început. — Să mai vorbesc o dată cu el? Să-l întreb despre asigurarea asta de viaţă? — Aşteaptă un pic. Să nu ne pripim. Cazul pare că a rămas în aer. Zăpada asta parcă încetineşte totul. Tómas dădea impresia că e mai relaxat decât o trădau cuvintele pe care le rostise – era obişnuit cu iernile grele şi nu lăsa vremea să-l indispună. — Oraşul intră într-un soi de hibernare pe o vreme ca asta, mai ales dacă drumul e blocat. — Ar trebui să-l întrebăm pe Karl despre zvonurile pe care le-a auzit Sandra de la Hrólfur – secretul de la Societatea de teatru, zise Ari Thór după o clipă de gândire. Mi-a dat de înţeles că avea legătură cu o aventură clandestină, sau ceva de genul ăsta. Tómas pufni. — Karl s-ar încadra bine de tot aici. Karl şi fata aia din vest, Ugla. Pare să se descurce bine, zise el. Ari Thór simţi cum creşte durerea în el. Încercă să numere în minte până la zece, să dea impresia că nu se întâmplase nimic. Se ridică repede şi simţi junghiul familiar în umăr. 182
— Mama mă-sii, murmură el. — Eşti bine? — Da, e umărul ăsta nenorocit. Mă doare de când… Făcu o pauză. — …de când s-a dat spargerea. Sună mai bine decât „când am căzut în sufragerie”. — Trebuie să mergi la control. — O să treacă de la sine. — Du-te imediat, îi ordonă Tómas, de data asta pe un ton ferm. Nu putem să avem de serviciu un poliţist rănit – ce s-ar întâmpla dacă te-ai trezi într-o încăierare? — Bine, fie. O să mă duc la spital în cursul săptămânii. — Nu. Te duci chiar în clipa asta, şi să nu aud comentarii. Timpul trecea încet, dureros de încet. De dimineaţă, Nína încercase să aprindă lumina, să stea la fereastră şi să citească, dar descoperi că nu putea să se concentreze. Nerăbdarea era prea puternică. Se apropia momentul în care puteau fi împreună, doar ei doi, singuri în lumea lor. Ţinea dovada sub pat. Era o ascunzătoare bună, ştia asta din experienţă, de pe vremuri, când fusese nevoită să fugă. El o să fie foarte mulţumit. Ea luase dovada ca să nu fie el prins. Repeta discuţia la nesfârşit în minte, anticipa felul în care o să-i spună cum reuşise, cum încercase să facă şi mai mult de atât, dar lucrurile nu se legaseră. Unde naiba greşise? Era mânioasă pe ea însăşi. Spera ca el să nu fie. Nu, bineînţeles că o să fie mulţumit de ea. Şi apoi… Apoi o să-l invite acasă la cină. Ardea de nerăbdare. Tómas sunase dinainte la spital, rugându-l pe medicul de gardă săşi facă timp să-l consulte pe Ari Thór, chiar dacă nu avea programare. Era inutil să mai protesteze. Tómas trebuia să ţină vehiculul 4x4 la secţie, aşa că Ari Thór merse pe jos la spital, chiar dacă vârtejurile de zăpadă îi făceau înaintarea aproape imposibilă. Cu toate că furtuna se 183
liniştise, rafalele continuau să se înfăşoare în jurul lui aproape violent, forţându-l să ţină ochii închişi ca să reziste izbiturilor lor furioase. Medicul care trebuia să-l consulte era ocupat, aşa că se aşeză în sala de aşteptare, încercând să-şi tragă suflul după călătoria pe care o făcuse. În clipa asta, nu umărul îl îngrijora cel mai tare. Răsfoi câteva reviste de scandal demult depăşite, cu colţurile şifonate. După o vreme, se ridică şi întrebă la recepţie dacă Gudrún, asistenta despre care Thorsteinn îi spusese că fusese martoră la testament, lucra în ziua aceea. — Da, e la lucru, răspunse recepţionera. — Aş putea vorbi cu ea cât aştept? — Rog pe cineva s-o cheme. Uniforma de poliţie avea, cu siguranţă, avantajele ei. Se aşezară la o masă de la capătul sălii de aşteptare, departe de biroul de recepţie şi de singurul alt pacient care-l mai aştepta pe medic. Mai bine nu risca. — Îmi pare rău că vă deranjez la lucru, zise el, încercând s-o liniştească. Gudrún era o femeie de vârstă mijlocie şi avea o înfăţişare prietenoasă. Nu părea tulburată de faptul că stătea de vorbă cu un poliţist şi îi zâmbi sincer. — Stai liniştit, zise ea. Cu ce te pot ajuta? — Voiam să vă pun câteva întrebări în legătură cu testamentul pe care l-a scris Hrólfur Kristjánsson. Înţeleg că sunteţi unul dintre martori. — Aşa e. Acasă la Thorsteinn şi Snjólaug. N-am făcut decât să-l semnez ca martor. — Bănuiesc că totul a fost făcut ca la carte. Hrólfur era de faţă, nu? — Da, bineînţeles. — Ştiaţi cumva cine urmau să fie beneficiarii? — Doamne sfinte, nu! Şi nici n-am întrebat, nu era treaba mea, zise ea roşind. — I-aţi mai zis cuiva că Hrólfur scrisese un testament? — Nu. A spus foarte clar că era ceva ce trebuia să rămână confidenţial. Iau foarte în serios astfel de lucruri. Ari Thór simţea că era sinceră. 184
— Desigur. Nu pun asta îndoială. — A fost… ucis? Ari Thór nu avu ocazia să răspundă – îl strigă medicul. — Scuze, trebuie să fug. Am programare. — Da, sigur. Sper că te-am ajutat. — Să ştiţi că da, zise el, deşi nu era în totalitate adevărat. Mulţumesc că aţi stat de vorbă cu mine. Se grăbi la consultaţie. Medicul era o tânără înaltă şi autoritară, cu păr negru, scurt. — Ce te doare? Tonul ei arăta limpede că n-avea timp de pierdut. — Parcă zicea Tómas ceva că te doare umărul. Ari dădu din cap. — Ăsta, îi arătă el umărul accidentat. M-am lovit de o masă în sufragerie. — Casa e un loc periculos, observă ea frământându-i umărul. Te doare? El se strâmbă de durere. — Foarte. După o consultaţie rapidă, ea dădu verdictul: — Nu-i nimic grav. Doar o întindere urâtă. O să te doară, dar ar trebui să fie din ce în ce mai bine în câteva zile. Trebuie să-ţi iei liber de la lucru şi să-ţi pui braţul într-o faşă. Voia să refuze, dar nu avea energie, nu acum. Plecă din spital cu braţul atârnat într-o faşă, hotărât s-o scoată imediat ce ajungea la secţie, apoi îşi blestemă încăpăţânarea. Nu-l costa nimic să-şi menajeze umărul. Nu se îndepărtase prea mult de spital când se întoarse brusc pe propriile urme. Mai voia să verifice ceva la spital. Spera să-i dea un indiciu legat de cine îi intrase în casă în noaptea aceea. Informaţiile pe care le obţinu la spital se potriveau în cadrul teoriei lui despre intrarea prin efracţie, însă imaginea nu era perfect clară încă. Pe drumul spre secţie, cântări în minte posibilităţile, însă deja avea o stare mai bună şi era mai optimist. Avea propriile idei despre 185
cine fusese vizitatorul nocturn, dar încă nu-i aflase motivul. Ce ar fi putut să aibă atât de valoros, probabil în legătură cu ancheta? Apoi brusc îşi dădu seama. Să fie aparatul de fotografiat? Era atât de surescitat că aproape uită de umărul accidentat şi de recomandările medicului. Se repezi direct la calculator fără să-i spună vreun cuvânt lui Tómas şi găsi imediat fişierul cu pozele pe care le făcuse în cinematograf. — Reverendul are braţul în faşă? întrebă Tómas glumeţ. — Hmm? Da. Medicul a zis că e o întindere musculară urâtă. Trebuie doar să nu fac efort câteva zile. — Mă gândeam eu. Poţi să faci schimb cu Hlynur. O să-l rog să vină mâine şi să preia turele de săptămâna asta, iar tu poţi să te întorci în weekend. — Aş prefera să lucrez, dacă nu te deranjează. Nu e ca şi cum aş avea altceva de făcut. Doar să mă gândesc la lucru, la Ugla şi la Kristín. — Hai să facem ce spune medicul, ce zici? Tonul părintesc îi aminti lui Ari Thór de propriul tată. Exact asta ar fi spus şi el. — Bine, fie. Dar cred că oricum o să trec pe-aici. — Treaba ta. Dar nu eşti de serviciu, să ne-nţelegem. Ari Thór îşi întoarse privirea la ecran şi căută printre poze. Voia să fie sigur înainte să-i expună teoria lui Tómas, şi mai avea de lucru. Ce le scăpase? Se uită iar şi iar peste poze, însă nu-i sări nimic în ochi. Îl cuprinse disperarea. O variantă era să i le arate Uglei, asta dacă ea era singura persoană în care putea avea încredere. Poate reuşea ea să vadă ceva. Dar nu era chiar aşa simplu. Mai aveau de discutat şi alte lucruri… Şi mai era şi problema testamentului. Evident, asta dincolo de faptul că nu era corect să-i arate poze de la o scenă a crimei legată de un caz în care şi ea putea fi suspectă. Salvă pozele pe un CD şi îl vârî în buzunar. Se hotărî să meargă la Ugla. Trebuia să-i afle părerea.
186
Hlynur se schimbase cu timpul, se maturizase. Când se uita în urmă se întreba cum de fusese atât de… atât de rău în tinereţe. Rău şi ticălos. Întotdeauna fusese înalt pentru vârsta lui – şi puternic. Dar în loc să-şi folosească puterea ca să-i ajute pe copiii de la şcoală care ar fi avut nevoie de el, descoperise că o metodă mai bună de a-şi consuma energia era să se ia de ei. Însă asta nu era o expresie potrivită. Îi teroriza, îi tortura mai degrabă. Uneori se trezea noaptea, leoarcă de sudoare, şi se gândea la păcatele din trecut. O să ajung în Iad. Toate astea se întâmplau în trecutul îndepărtat, iar acum era un bărbat în toată firea. Se mutase în nord, în Siglufjördur. Încercase de multe ori să uite anii aceia, dar de fiecare dată îi era greu să dea la o parte amintirea celor cu care se purtase atât de cumplit. Îşi amintea fiecare nume şi în ultima vreme încercase să-i contacteze pe fiecare în parte. Le ceruse iertare. Majoritatea reacţionaseră pozitiv, unii mai mult, alţii mai puţin. Alţii păreau să fi depăşit demult totul, cel puţin la suprafaţă. Alţii erau mai puţin dispuşi să ierte. Dăduse de toţi cu excepţia unuia. Nu izbutise să-l găsească în cartea de telefoane. Nu dădea de el nicăieri, până într-o zi când îi veni ideea să caute prin ziarele vechi şi pe internet şi descoperi numele în ferpare. Le citi de mai multe ori. Era limpede că bărbatul îşi luase viaţa. Doar nu din pricina faptului că-l terorizase el la şcoală… Să fi fost vina lui? Dar era imposibil. După atâta timp? Încă nu contactase rudele bărbatului mort. Numai gândul la asta şi îl năpădea o sudoare rece. Voia să le vorbească, să se asigure că altceva îl împinsese să-şi curme zilele, dar ezita în continuare. Era îngrozit că i s-ar putea confirma ceea ce în adâncul sufletului bănuia deja. Acest băiat avusese de suferit cel mai mult. Hlynur îşi amintea cum îl ţinuse sub apă în piscina şcolii, de fiecare dată puţin mai mult, ameninţând că-l îneacă. Băiatul era mort de frică, dar Hlynur nu se oprise. Băiatul era mic, îndesat, timid, nu reuşea niciodată să se apere, iar asta nu făcea decât să-l aţâţe pe Hlynur să-l tortureze în continuare, ba să-l bată uneori. De când aflase de moartea lui, Hlynur începuse să se gândească la acelaşi gen de ieşire din peisaj. I se părea tot mai greu să trăiască cu el însuşi şi conştiinţa lui. 187
De ce fusese în asemenea hal de ticălos? În clipa asta, singurul lucru care-l salva era că fusese în stare să construiască o relaţie respectabilă cu un fost coleg de clasă cu care se purtase groaznic în copilărie. Bărbatul era acum jurnalist la Reykjavík. Se întâlniseră la o cafea în urmă cu câţiva ani ca să discute despre vremurile de demult, iar de atunci se mai văzuseră o dată sau de două ori. Povara conştiinţei îl copleşea uneori şi voia să facă orice să-i uşureze viaţa bărbatului. Voia să-i ajute pe cei pe care-i mai putea ajuta – ca o penitenţă pentru păcatele lui vechi. În unele cazuri, însă, era prea târziu. Uneori trebuia să forţeze puţin regulile ca să-şi răscumpere păcatele din trecut. Nu regreta că-i pasa jurnalistului informaţii pe sub mână – măcar atât putea să facă şi el. Iar astea erau primele cazuri mari din oraş de când se mutase în nord şi nu putea rata ocazia să-i dea de veste întâi şi-ntâi fostului său coleg. Îi furniza informaţii, chiar dacă asta însemna să-i trădeze încrederea lui Tómas şi apoi să-l asculte cum se enervează din cauza asta. Hlynur recunoscuse faţă de el însuşi că această dovadă de bunătate în relaţia cu o victimă din trecut era unul dintre puţinele lucruri care-l împiedicau să-şi ia zilele. Asta îl ţinea în viaţă. Hlynur se uită pe fereastră. Avea o zi liberă. O vreme rămase aşezat şi privi cum zăpada cădea necontenit. Nămeţii creşteau văzând cu ochii, iar întunericul se pregătea să înghită tot. — Nu-i a bună. Tómas lăsă jos telefonul cu o expresie deznădăjduită pe chip. Neavând motiv să plece acasă, Ari Thór era încă la secţie. — Ce s-a-ntâmplat? — Linda. E tot inconştientă, iar medicii n-au văzut nicio îmbunătăţire. Dimpotrivă. Condiţia pare să i se înrăutăţească. — I-au spus lui Karl? — Vorbesc constant cu el. — Şi ce reacţie a avut? — A zis că pleacă spre Reykjavík cât de repede. Doctorul mi-a zis că a fost copleşit, cu toate că nu cred că asta e cuvântul potrivit. 188
Se uită grav la Ari Thór. — Nu-i pasă de ea nici cât negru sub unghie. Ari Thór aşteptă reacţia superiorului său. Tómas încuviinţă din cap. — Cred că ai dreptate. Efectiv nu înţeleg, zise el. — Are ceva de ascuns, spuse Ari Thór şi se întoarse la calculator, auzindu-l pe Tómas că mormăie ceva – poate i se adresa lui, poate vorbea cu el însuşi. Are ceva de ascuns. Căută o adresă de e-mail într-o listă a forţelor de poliţie din mai multe ţări care cooperau între ele. Era momentul să încerce să dezgroape mai multe informaţii în plus despre bărbatul acela. Ari Thór scrise un e-mail rapid şi îl expedie. Trebuia să aştepte. Dacă obţinea rezultate, urma să aibă un as în mânecă. Ugla îi apăru din nou în gânduri. Ugla şi Karl? Ăsta să fi fost secretul peste care dăduse Hrólfur? Nu. În niciun caz. Nu Ugla. O clipă se îndoi de propriul raţionament, apoi scutură din cap şi o elimină pe Ugla din ecuaţie. Dar Anna? Se gândi la comportamentul ei extrem de ciudat când o vizitase. Cu siguranţă avea ceva de ascuns, şi la fel şi Karl. Oare cei doi ascundeau acelaşi secret vinovat? În momentul acela îşi dădu seama că nu-i văzuse pe niciunul la parastasul de după slujba pentru Hrólfur. Nu că ar fi însemnat neapărat ceva, dar oricum… Oare Karl îl împinsese pe Hrólfur pe scării ca să-şi ascundă aventura cu Anna? Sau poate chiar Anna îi făcuse vânt? — Mă tot gândeam la ceva, zise el întorcându-se spre Tómas. Zvonul ăsta cum că Hrólfur ar fi avut un copil în timpul războiului sau chiar după – ar putea fi adevărat? — Mă îndoiesc, băiete. — Dar e posibil, nu? — Orice e posibil. Dar, chiar şi aşa, nu văd ce relevanţă are pentru cazul nostru. — N-ar putea fi cineva de la Societatea de teatru? insistă Ari. Născut în timpul războiului… cineva pe la vreo şaizeci şi cinci de ani, 189
aproximativ? Pálmi? Úlfur? — Nici poveste. Pálmi e prea bătrân, iar Úlfur – ei bine, toată lumea ştie cine a fost tatăl lui. L-a luat marea. Nu… zise Tómas gânditor. Nína, pe de altă parte… — Nína? — Da, e puţin mai în vârstă ca mine, probabil s-a născut prin ’45. — De ce te-ai gândit la ea? — Scuză-mă. Uneori pur şi simplu am impresia că ştii tot ce ştiu eu, că ştii totul despre toţi… Zi o dată ce vrei să zici. Ari Thór se uită la Tómas cu nerăbdare, până când, în cele din urmă, acesta vorbi. — Nína a fost crescută de mama ei şi tatăl ei vitreg, al cărui nume l-a preluat. Mama ei s-a mutat cu el la scurt timp după ce a rămas însărcinată. Nu am idee cine e tatăl adevărat al Nínei. Dacă ţin bine minte, mama ei a trăit în sud în timpul războiului, deci bănuiesc că a fost vreun soldat. Ari Thór trecu pe la Ugla în seara aceea. — Bună. Părea puţin timidă. Frumoasă ca întotdeauna, caldă şi fermecătoare. — Uită-te la tine cum arăţi! zise ea şi arătă amuzată spre braţul care-i atârna în faşă. Din felul în care îl primise, Ari Thór simţi că relaţia lor se schimba, evolua spre ceva la care nu se aşteptase prima oară când se întâlniseră. Nu că ar fi vorbit până atunci despre relaţie şi spera ca ea nici să nu provoace o discuţie serioasă acum. Tot mai trebuia să vorbească cu Kristín şi încă nu se hotărâse ce voia cu adevărat. Încercase să se convingă că interesul Kristínei pentru el se evaporase, că totul între ei se terminase. Vorbeau foarte puţin, iar ultimul telefon se încheiase abrupt, pentru că ea avea de lucru. O parte din el ştia că ăsta era pur şi simplu stilul ei; niciodată nu fusese deosebit de expansivă. Se simţea bine lângă Ugla. Îl cuprindea un sentiment de 190
mulţumire când era în preajma ei. Acum avea nevoie de căldură şi încurajări mai mult ca oricând. Coşmarurile nu făceau decât să se înrăutăţească, iar acelaşi lucru se putea spune şi despre claustrofobia lui. La început nu se temea decât că ar putea fi blocat de zăpadă, iar acum, că se întâmplase cu adevărat, simţea că nu mai poate rezista prea mult. Şi întunericul ăsta nenorocit nu-l ajuta deloc. Trebuia să lucreze întruna doar ca să-şi păstreze minţile acasă. Drumul încă era blocat, iar în seara aceea lovise o altă avalanşă, de data asta mai mică. Avea nevoie disperată de cineva. — Legat de… moştenire… zise Ugla când se aşezară. Sincer îţi spun, nu ştiam nimic. Crede-mă. — Te cred, Ugla. Bineînţeles. Hrólfur era un personaj imprevizibil. Şi n-ai de ce să-ţi fie ruşine. Te-ai purtat frumos cu el, i-ai fost prietenă. De ce să nu facă şi el asta pentru tine? — E mult prea mult. Nu mă simt deloc în largul meu — N-ai de ce. Într-un fel, îţi poate schimba viaţa. Poţi să locuieşti gratis într-o casă imensă, ba poţi chiar să închiriezi demisolul. Sau să închiriezi toată casa şi să foloseşti banii ca să te întorci la şcoală. — Ştiu, zise ea destul de stânjenită. M-am gândit la variantele astea. Îi sunt foarte recunoscătoare… — Ai putea chiar să vinzi casa, dacă iei un preţ bun pe ea, îi sugeră Ari Thór. — În niciun caz, nu i-aş face aşa ceva lui Hrólfur! O păstrez aşa cum e, cu mobilă şi toate cele. Dar ce-o să zică lumea? O să se afle… — Nu-ţi face griji de părerile celorlalţi. Ari se trase mai aproape şi o cuprinse cu braţul liber. După o clipă de tăcere, ea spuse: — Trebuie să-ţi spun ceva, ceva ce m-a apăsat pe conştiinţă. El simţi că-i stă inima în loc. Urma să-i mărturisească ceva? Iar dacă avea de-a face cu moartea lui Hrólfur, ar fi fost el în stare să-i spună lui Tómas? — Te-am minţit, într-un fel, începu ea în vreme ce Ari Thór aştepta în agonie. E vorba despre Ágúst, iubitul meu, cel care a murit. Ţi-am spus că l-a lovit în cap un individ din afara oraşului, dar nu e chiar adevărat. Cel care l-a omorât – însă neintenţionat – e cineva pe care-l cunoşteam. Cineva cu care aveam o aventură… 191
Cum am eu acum, îşi zise Ari Thór. — De aia a trebuit să plec din Patreksfjördur. Nu doar din cauza lui Ágúst, ci şi din cauza celuilalt, care încă locuieşte acolo. Îmi amintea întruna de greşeala mea oribilă. De rolul pe care l-am jucat în moartea lui Ágúst… Începuseră să-i curgă lacrimile, iar el încercă s-o consoleze cât de bine se pricepea. Ea se scutură, încercând să se adune. Când fu sigur că-şi revenise, Ari Thór se gândi să discute cu ea chestiunea pentru care o vizitase. — Crezi că ai putea să-mi faci o favoare? — Sigur, zâmbi ea. Orice. — Am aici câteva poze de la teatru, din seara în care a murit Hrólfur. Aş vrea să te uiţi puţin peste ele. Cred că atunci când s-a dat spargerea cineva a încercat să-mi fure aparatul de fotografiat, dar numi dau seama de ce. Îi luă laptopul şi îi arătă pozele de pe CD, întrebând-o dacă vede ceva neobişnuit. Ea se uită ceva timp prin ele, apoi se întoarse şi verifică mai atent o poză. Observă ceva – un amănunt, dar unul interesant. Numele pe care-l rosti ea îl luă prin surprindere pe Ari Thór. Trebuia să mai facă nişte cercetări ca să aibă o imagine mai clară. Sau mergea într-o direcţie complet greşită? Când plecă de la Ugla o sărută, simţind din nou fluturi în stomac.
192
36 Siglufjördur, miercuri, 21 ianuarie 2009 Ari Thór se gândea numai la anchetă marţi seara când se întinse să se culce. Prin minte nu-i treceau decât membrii Societăţii de teatru, Karl, Linda şi bătrâna Sandra. Însă, pentru prima oară, dormi liniştit, eliberat de visele sufocante, de senzaţia obişnuită de neputinţă. Poate începea să se acomodeze, chiar dacă treptat. Se trezi împrospătat, cu gândurile mai limpezi. Începuse să i se nască o idee. Rememoră discuţia cu Sandra şi începu din aproape-n aproape să pună laolaltă câteva dintre informaţiile pe care le strânsese până acum în cadrul anchetei. Oare e posibil ca, în urmă cu mulţi ani, în oraş să fi fost comisă o crimă? O crimă pe care n-o observase nimeni? Era momentul să vorbească din nou cu Sandra, iar jumătate de oră mai târziu ieşea din casă, în drum spre azilul de bătrâni. Se însufleţi văzând ziua superbă de iarnă. Zăpada încetase să se abată asupra lumii, iar aerul era nemişcat. Cu adevărat o zi superbă de iarnă. Îşi ţinea braţul în faşă, iar durerea din umăr începea să slăbească. Sandra îl primi cu o încântare evidentă în privire. — Ştiam că o să te-ntorci. Am avut o discuţie foarte interesantă ultima oară. Stătea întinsă în pat, dar se sprijini în coate ca să vorbească, netezind ruşinoasă aşternuturile. — Păcat că nu sunt un pic mai prezentabilă. — Sper că vă simţiţi bine, zise Ari Thór, încercând s-o liniştească. — Binişor. Încă sunt aici! — Zilele trecute mi-aţi spus ceva în legătură cu care aş vrea să vă pun nişte întrebări. — Serios? Ia spune. Ari Thór o întrebă. Bătrâna părea confuză şi luată prin surprindere. — Poftim? făcu ea încet. Ari Thór repetă. — Mi s-a părut că n-am auzit bine. De ce te interesează chestiunea 193
asta? întrebă ea, vizibil încurcată. — Încerc să-mi dau seama dacă acum mulţi ani a fost comisă o crimă. Nedumerirea de pe chipul ei se transformă brusc în groază când înţelese ce voia să spună Ari Thór. Îşi dădu timp de gândire înainte să răspundă. — Doar nu crezi… începu ea. — Ba da, asta încep să bănuiesc, confirmă el. Mă bucur că v-am revăzut. O să mă întorc, dacă vreţi să mai staţi de vorbă cu cineva, spuse Ari Thór cu maximă sinceritate. — Sigur, eşti mereu binevenit, băiete dragă! Când era gata să iasă din cameră, o auzi murmurând pentru sine: — Măi să fie… În orăşelul nostru liniştit! Ari Thór profită de ocazie să treacă pe la spital, a cărui anexă era azilul de bătrâni, şi ceru să stea de vorbă cu medicul care-l tratase. Răspunsul pe care i-l dădu la întrebarea ipotetică pe care el i-o adresase se potrivea perfect cu teoria pe care şi-o formulase în minte. Se limpezeau atât de multe lucruri încât simţea că e foarte aproape să dezlege misterul care înconjura moartea lui Hrólfur. Ari Thór îl învinuise instinctiv pe Karl, însă poza pe care i-o arătase Ugla îl îndrepta într-o cu totul altă direcţie, către o persoană pe care n-o bănuise până atunci. Înfofolit într-un hanorac gros şi în blugi, Ari Thór trecu în seara aceea pe la secţie. Furtuna se întorsese, parcă vrând să se răzbune pentru liniştea de mai devreme, mai puternică decât înainte, împrăştiind zăpada, care se depunea în mormane oriunde găsea un loc ferit de vântul muşcător. Ari Thór, care credea că anxietatea şi claustrofobia începuseră să-l lase în pace, îşi dădu seama că mai avea mult până la o recuperare totală. Hlynur era singur în tura de seară. În mână ţinea o cană de cafea. Ari Thór se aşeză în colţul cafegiilor. — Protestatarii din sud au ars bradul de Crăciun. Ai văzut? întrebă 194
Hlynur. Ari Thór se holbă nedumerit la el. — Bradul de Crăciun? — Dap. În Piaţa Austurvöllur, lângă Parlament. Bradul vostru uriaş de Crăciun, cel pe care-l trimit norvegienii. — Ce? Bradul din Oslo? Incredibil! — Nu-mi pot imagina să dea cineva foc bradului nostru din piaţă. Gândeşte-te ce scandal ar ieşi. Noi ne primim bradul din Danemarca. Nu cred că anul următor ne-ar mai trimite vreun brad dacă s-ar întâmpla asta. — Poate le era frig, sugeră Ari Thór sec. E linişte-n oraş, nu-i aşa? schimbă el subiectul. — Da… Cine-o să-ncalce legea pe o vreme ca asta? A, au sunat adineauri de la Reykjavík, chiar când Tómas a plecat acasă. Noutăţi despre Linda. — Ce-au zis? — Au găsit ceva pe cuţit. Nişte urme indistincte, fire de lână probabil. Dar nicio amprentă. — Aha. Oare sunt urme de pe hainele ei? întrebă Ari Thór, în acelaşi timp amintindu-şi că femeia fusese găsită pe jumătate dezbrăcată. — Nu, nu erau de la pulovărul ei pe care l-am găsit în apartament. Era un material albastru. Cred că au zis că e lână. Trebuie să verificăm mâine. Căscă. — O să-i zic lui Tómas de dimineaţă. Ari Thór simţi cum pe piele începe să-i curgă un firicel de transpiraţie. Lână albastră, un pulovăr bleumarin. Zăpada şi un trup nemişcat, într-un halou de sânge. Karl. Nemernicul ala de Karl. În sfârşit găsiseră ceva care-l lega de caz; sau, cel puţin, de cuţit. — Interesant, zise el, înfrânându-şi entuziasmul; probabil era mai bine să nu spună prea multe deocamdată. Ari Thór se aşeză la calculator şi văzu e-mailurile de la compania de asigurări, cu termenii şi condiţiile poliţei pe care o avea Linda. În 195
căsuţă mai avea un mesaj, din străinătate. Răspunsul la întrebarea din ziua precedentă. Citi mesajul şi fişierul anexat cât de repede îi permiteau cunoştinţele lingvistice, apoi le scoase pe ambele la imprimantă, cu inima bătându-i tot mai tare. Reveni la mesajul de la compania de asigurări şi printă şi poliţa, apoi o citi. la te uită… Acum, inima îi bătea să-i spargă pieptul. Încercând să-şi mascheze entuziasmul crescând, îi făcu prieteneşte cu mâna lui Hlynur şi ridică gluga hanoracului. Piesele cădeau la locul lor, pe rând, iar seara aceea urma să dezvăluie adevărul. Păşi în întunericul alb şi începu călătoria. Undeva în cele mai ascunse cotloane ale minţii, auzea o voce care-l avertiza în şoaptă să aibă grijă şi să aştepte până dimineaţă, amintindu-i că nu era o mişcare inteligentă să se întâlnească singur cu un bărbat care părea să aibă multe pe conştiinţă. Vremea se strica odată cu fiecare pas al lui. Vântul ridica zăpada căzută şi o arunca în ninsoarea proaspătă, creând un vortex îngheţat. Un avertisment din partea naturii. Abia dacă vedea în faţa ochilor, însă Ari Thór ştia exact încotro merge şi cum să ajungă acolo. Nimic n-avea să-i stea în cale.
196
37 Siglufjördur, miercuri, 21 ianuarie 2009 Karl deschise uşa. Arăta epuizat, dar expresia i se transformă brusc în uluire când văzu că în prag stătea Ari Thór. Clătină din cap şi se încruntă. — Ce vrei? Nici urmă de politeţe. Poate că oamenii erau amabili cu poliţiştii doar când aceştia purtau uniformă. Oare Karl nu făcuse decât să joace un rol de la bun început, când se arăta prietenos cu ei şi îngrijorat de starea Lindei? Oare adevăratul Karl ieşise acum la suprafaţă? Ari Thór simţi imediat mirosul de alcool. Karl nu era beat, dar nici treaz, hotărî el, şi probabil băuse ceva mai mult de o doză de bere. O clipă îi veni să se întoarcă şi să mai lase chestiunea să aştepte până a doua zi de dimineaţă. Nici nu era de serviciu, iar bărbatul la care venise nu era în stare să treacă printr-un interogatoriu. Cu toate astea, rămase hotărât să dea de capăt cazului. — Putem vorbi? Karl îl măsură din cap până-n picioare. Pe faţă i se citeau atât nesiguranţă, cât şi curiozitate. Dădu din umeri, apoi răspunse: — De ce nu? Păşi într-o parte şi îl primi înăuntru pe Ari Thór. În apartament era frig. Nu la fel de frig ca afară, dar se simţea răcoarea. Karl merse înaintea lui în sufragerii1 şi dădu televizorul mai încet. Se aşeză în fotoliul de piele în care era limpede că stătuse înainte să-i bată Ari Thór la uşă. Pe masa de lemn erau un pahar mic, o sticlă de tequila, câteva felii de limetă, o altă limetă întreagă lângă ele, un cuţit ascuţit şi o solniţă. În tăblia mesei erau urme de cuţit. Ari Thór observă neliniştit că bărbatul stătea între el şi uşă, ca un câine de pază. Se aşeză pe canapeaua galbenă veche, acoperită încă de pernele ciudat colorate. Se simţea stânjenit, nesigur, pe teritoriul lui Karl. Acesta îşi mută fotoliul şi se holbă la Ari Thór. — Vreau să-ţi pun câteva întrebări, începu Ari Thór. — Ce? întrebă Karl luând o înghiţitură mare din băutură, care păru să-l relaxeze. 197
Ari Thór îşi adună gândurile şi răspunse hotărât: — Câteva întrebări, am zis. Karl rămase în tăcere. Ari Thór îşi scoase carnetul şi se prefăcu că-l răsfoieşte, însă ştia limpede ce vrea să întrebe. — Domiciliul tău, Karl – e adevărat că încă îl ai în Kópavogur? Începe cu lucrurile mărunte ca să-ţi faci curaj. Karl râse. — Dacă e adevărat? Ce întrebare! Nu te mai da atâta după deget, Ari Thór. Bineînţeles că domiciliul oficial e în Kópavogur, deja ai verificat asta. Ce vrei tu să ştii e motivul pentru care încă e acolo. Ari Thór aprobă din cap. — Datorez nişte bani. Cam jumătate de milion. Aş prefera ca oamenii ăia să nu afle unde locuiesc. — Cine? Banca? Râse din nou. De data asta părea amuzat de-a binelea. — Banca? Nu, băieţii ăştia nu folosesc metode convenţionale. Probabil au uitat deja de mine. Cine-o să mă caute taman în Siglufjördur? Nimeni normal la cap nu vine la Siglufjördur în miezul iernii, zise el şi se opri. Cu excepţia ta, un mucos cu caş la gură din sud, adăugă el rânjind. Nu-l lăsa să te întărâte. — Înţeleg că ai fost văzut cu o altă femeie. Du-te drept la ţintă şi aruncă momeala. Uneori era util să ai o relaţie relaxată cu adevărul. Karl rânji din nou. — Mai devreme sau mai târziu tot urma să se-ntâmple. După o vreme devine obositor să te tot joci de-a v-aţi ascunselea, dar e amuzant cât ţine. Cine ne-a văzut? — Hrólfur, răspunse el, gândindu-se că putea fi adevărat. — Hrólfur? Boşorogul ăla? Îşi spiona vecinii? Vecini? Anna? — Vă mai întâlniţi? Tu şi Anna? — Pe bune, chiar contează? Chiar îţi pasă cu cine mă culc? Karl tăcu şi brusc îşi dădu seama ce însemna ceea ce tocmai spusese. 198
— A… Deci crezi că eu l-am împins pe babalâc pe scări? râse el zgomotos, parcă purtând o mască pe chip. — L-ai împins? Karl îi aruncă o privire violentă. — Nu. — Nu-ţi e ruşine că ţi-ai înşelat soţia? — Ruşine? Nu. N-ar fi fost chiar grozav dacă ar fi aflat Linda. Ea plăteşte chiria. Dar acum… Acum că e moartă, sau aproape moartă, nu-mi mai pasă deloc. Ari Thór clocotea de furie şi se întrebă cum putea bărbatul să spună aşa ceva. — Şi Anna? Bănuiesc că ea n-ar vrea să se afle. — Nu, clar nu. Vrea să rămână aici şi să predea. Zâmbi ştrengăreşte. — Nu-i problema mea. Eu plec. Am primit o slujbă în Akureyri. Privi în gol pe fereastră şi nu mai scoase niciun sunet în timp ce furtuna se dezlănţuia în jurul lor. Ari Thór aşteptă, ascultând urletele vântului. — Ai venit aici să mă-ntrebi dacă l-am omorât pe moşneag? zise Karl în cele din urmă. Ari Thór îl fixă cu privirea pe Karl, hotărât să nu-i dea voie să-l zăpăcească. Acum era în cuşca leului şi voia să ajungă la adevăr. — Crezi că tot eu am omorât-o şi pe Linda? întrebă Karl, luându-l peste picior. — Nu, răspunse el, privindu-l pe Karl fix în ochi. — Serios? Atunci poate nu eşti atât de tâmpit pe cât pari. — Ştiu foarte bine că n-ai atacat-o tu. Ştiu despre asigurarea de viaţă. Karl rămase cu gura căscată şi se chinui să-şi recompună trăsăturile. — De asta cum mama dracului ai mai aflat? — Deci ştiai despre asigurare? — Ce rost are să mai neg? — Pe cuţit am găsit fire din pulovărul tău. Zâmbi. — Eşti al naibii de deştept, Ari Thór. Poate ar trebui să recunosc 199
doar ca să scap de tine. — E limpede că nu eşti vinovat de atacul asupra Lindei. Dar poţi să-ţi ştergi rânjetul ăla de pe faţă, pentru că ştiu ce altceva ai făcut. — Ei nu zău? Ia zi-mi. De-abia aştept. — Ai mutat cuţitul. L-ai ascuns în spatele tufişurilor ca să nu fie găsit lângă ea, ca să pară că altcineva o atacase. — Şi de ce aş face asta? întrebă Karl măsurându-şi vorbele, de parcă ar fi discutat cu un copil. — Probabil că ai citit termenii şi condiţiile poliţei de asigurare, sau măcar ştiai vag ce era precizat acolo. Nu primeşti nimic dacă ea se sinucide la un timp atât de scurt de la activarea poliţei. Expresia de pe faţa lui spunea totul. — Crezi că voia să se sinucidă? întrebă Ari Thór. — Habar n-am, răspunse Karl şi se uită în altă parte. Se văicărea întruna. Nu suporta vremea, nu-i plăcea întunericul. Dacă ar fi vrut să se cureţe, şi-ar fi tăiat încheieturile sau aşa ceva. Cred că doar căuta atenţie. Mai spunea uneori că o să-şi facă rău, că se mai juca din când în când cu cuţitele de bucătărie. I-am zis să-şi ţină fleanca şi să se maturizeze. Tăcu o clipă — Ceva n-a mers bine, probabil că s-a tăiat prea adânc şi a pierdut prea mult sânge. O tâmpenie fără margini. Probabil voia să provoace soarta, să se taie şi să-şi lase sângele în zăpadă. Îi plăcea să dramatizeze totul. Dar trebuie să recunoşti că e un contrast genial, sângele roşu pe albul zăpezii. Avea şi o latură artistică. Analiza rece îi demonstră lui Ari Thór că bărbatul nu ţinea deloc la Linda. — Şi-apoi, ca să pună capac, totul a fost din vina lui Hrólfur, continuă Karl. — A lui Hrólfur? — După ce s-a dus de-a berbeleacul pe scări. Situaţia ei s-a înrăutăţit, a devenit mai instabilă, mai ales după ce a auzit zvonurile că ar fi fost ucis. — Dar recunoşti că ai mutat cuţitul din pricina asigurării? — Nu recunosc nimic niciodată. Nu merită. N-am nimic de câştigat… Doar mă bag în joc când am ceva de câştigat. Recunosc că e 200
o durere de cap să fii cu cineva care face cretinisme din astea. Ce spune asta despre mine? Rămase tăcut câteva clipe, apoi continuă pe un ton mai agresiv. — Văd că abia aşteptai să-mi pui ceva grav în cârcă. Dar n-o să mă bagi la zdup doar pentru că am mutat un cuţit… Nu, din păcate. Ari Thór scoase din buzunar câteva coli de hârtie împăturite şi le întinse pe masă. În acelaşi timp, îi sună telefonul. Îl luă din buzunarul de la pantaloni şi se uită la ecran. Ugla. Puse telefonul pe masă şi opri soneria. — Ce-i asta? Ce-i acolo? întrebă Karl bâlbâindu-se uşor. Îşi pierdea cumpătul. Nu se ridică în picioare, în schimb se întinse după o limetă şi o tăie în felii. Nu părea să-l deranjeze că făcea mai multe crestături în tăblia mesei vechi. Ari Thór nu răspunse imediat. — Ce mama dracului sunt foile astea? întrebă Karl din nou. — Documente pe care mi le-a trimis poliţia daneză. Expresia lui Karl rămase neschimbată, dar forţa cu care tăia limetele crescu vizibil. — Ai locuit acolo o vreme, nu-i aşa? întrebă Ari Thór. — Ştii asta deja. Ce vrei să dezgropi, nenorocitule? — Astea sunt documente vechi de la poliţie. Se pare că ai avut câteva probleme cu legea. — Şi ce? N-a fost niciodată ceva grav. — Un incident a fost mai grav ca restul şi se pare că ai fost interogat ca suspect într-un caz foarte important… împotriva ta au fost îndreptate bănuieli serioase, dar nu s-au găsit dovezi. Nicio reacţie. — Vrei să-ţi amintesc despre ce e vorba? Tăcere. — O spargere în casa unei femei de la marginea oraşului Århus. Furt de bijuterii. Îţi sună cunoscut? Chipul lui Karl era rece şi dur ca piatra. Se opri din tăiat limeta şi, mecanic, lipi lama de braţul canapelei şi o trase încet, zgâriind pielea. — A fost atacată o femeie. Cred că restul poveştii îl ştii deja, nu? Karl rânji şi Ari Thór se cutremură când simţi fiorul care-i urca pe 201
şira spinării. — Da, ştiu povestea.
202
38 A încercat din nou să deschidă uşa. Inima îi bătea să-i spargă pieptul în timp ce-l auzea cum înaintează şi îl simţea cum se apropie de ea. Declicul a fost cel mai frumos sunet pe care-l auzise vreodată. Uşa s-a descuiat şi ea a tras-o spre înăuntru, făcând un pas înapoi ca s-o deschidă larg şi să fugă, să fugă cât o ţineau picioarele. Să fugă la soţul ei, să fugă la copiii şi nepoţii ei. Să fugă ca să se poată întoarce la restaurantul indian şi să-şi ia pui, de data asta cu orez. A văzut negru în faţa ochilor când şi-a dat seama că ea încerca să scape. Furia i-a dat energie în timp ce alerga spre uşă, ţinând cuţitul într-o mână şi telefonul lui în cealaltă. A încheiat convorbirea cu amicul lui, cel care-i spusese că locuinţa asta era o ţintă uşoară – o femeie care rămânea deseori singură. La schimb pentru informaţie, urma să-i dea o parte din pradă. Mai ucisese, dar nu în situaţii de genul ăsta, şi niciodată violent. Nul afecta deloc să ucidă. Nu era decât un pas necesar care-l apropia de obiectivul lui. De ce ar fi altfel de data asta? N-a ezitat deloc, n-a simţit nicio mustrare de conştiinţă când a ridicat cuţitul şi apoi l-a împlântat adânc. Nu l-a văzut, a simţit doar o durere arzătoare. S-a uitat cu greu peste umăr şi l-a văzut cum scoate cuţitul din rană. A închis ochii şi na mai simţit a doua lovitură. Apoi n-a mai văzut nimic. Avusese dreptate. N-a simţit nimic. Nicio urmă de remuşcare. Era doar furios că îi dăduse ocazia să fugă şi, bineînţeles, îl enerva că nu golise conţinutul seifului. Nu mai conta. Important era să scape. A ieşit în întunericul cald al serii daneze şi a dispărut printre casele impunătoare ale suburbiei, din care lumea avea grijă să nu observe nimic. 203
39 Siglufjördur, miercuri, 21 ianuarie 2009 Karl se holbă la Ari Thór în tăcere. — Nimeni n-a fost acuzat de crima aia, spuse Ari Thór în cele din urmă, fără să coboare privirea. Karl dădu din umeri. — Nu văd ce legătură are asta cu mine, zise el ridicând cuţitul de pe canapea şi începu să taie din nou limeta. — Te pricepi cu cuţitul. — Am învăţat de mic să-l folosesc. Se încruntă, apoi chicoti. — N-ai nicio dovadă. Eşti un mucos tâmpit din sud şi ai venit să mă sperii tu pe mine. Nicio şansă. În glas i se citea hotărârea. Mai vedem. Până la acel moment, Ari Thór avusese dreptate. Era sigur, chiar dacă bărbatul din faţa lui nu-i confirmase bănuielile. Mai voia să clarifice un singur lucru, apoi era momentul să pornească la atac. — Când te-ai mutat în străinătate? — În Danemarca? În 1983. Mai bine nu mă mai întorceam. — În vară? — Nu, în toamnă. — Probabil că familia ta o ducea greu în Siglufjördur pe vremuri. — Unde vrei să ajungi? — Părinţii tăi nu erau prea înstăriţi, nu? — Nenorociţii mei de părinţi au fost mereu prea săraci să-mi ofere ceva. — Chiar şi-aşa, ai reuşit să-ţi cumperi o maşină pe-atunci… Jeepul. Jeepul care azi e al tatălui Annei. Pentru prima oară, pe chipul lui Karl trecu o umbră de îngrijorare. — Şi asta ce dracu’ de legătură are? — E o maşină superbă, zise Ari Thór, fără să fi văzut vreodată maşina. — Era o maşină genială. Mai mare jalea că a trebuit s-o vând. 204
— De ce te-ai mutat? — Nu te priveşte! sări Karl, apoi se gândi o clipă şi hotărî să facă pe băiatul bun. Căutam de lucru. Tata nu găsea nimic de lucru aici. — Eşti sigur că ăsta a fost singurul motiv? — Cum adică? Se aşeză mai bine în fotoliu, ţinând cuţitul în mână. Uitase de limetă. — Cum de ţi-ai permis o maşină aşa scumpă? Karl nu zise nimic. — Bătrâna sigur nu te plătea atât de bine. De data asta Karl păli, dar tăcu în continuare. — Bătrâna, mama lui Pálmi. Lucrai pentru ea, nu-i aşa? Am auzit că o mai ajutai din când în când, făceai curat în casă, o scăpai de şoareci, iar când am început să pun întrebări au mai apărut nişte lucruri. Bătrâna cu care am vorbit lucra la Co-op pe atunci şi-şi aminteşte că obişnuiai să cumperi otravă de şobolani. Şi-a zis pur şi simplu că o ajutai pe bătrână să scape de ei. Ari Thór profită de ocazie şi făcu o pauză ca să-l privească pe Karl, care se foia neliniştit pe fotoliu. În sfârşit. — Pálmi mi-a spus că mama lui n-avea încredere în bănci şi-şi ţinea economiile sub saltea. Dar când a murit, abia dacă au avut bani să acopere costurile pentru înmormântare. Cam ciudat, nu crezi? Ari Thór aşteptă. Karl se ridică în picioare. Rămase nemişcat, cu mâna încleştată pe cuţit. — Să zicem că avea suficientă încredere în tine cât să-ţi spună că-şi ţinea economiile în casă. Sau să presupunem că ai dat tu de locul cu pricina când făceai curat. Ea a murit brusc în vara lui 1983. Hemoragie cerebrală. Am întrebat un doctor dacă otrava de şobolani poate să provoace şi hemoragie cerebrală. Mi-a confirmat. Pe atunci, nimeni n-a zis nimic. O femeie de şaizeci şi cinci de ani face hemoragie cerebrală şi moare. Un tânăr amabil care lucrase pentru ea îşi cumpără un jeep mişto la scurt timp după aceea… Părinţii tăi au fost singurii care au făcut legătura? Karl nu zicea nimic. Chipul îi trăda furia. Ari Thór continuă atacul. — E limpede, Karl. Ai omorât-o pe bătrână ca să pui mâna pe banii 205
ei. Câţi avea? Destui cât să-ţi cumperi jeepul, asta ştim. A mai rămas ceva? Ai reuşit s-o prosteşti pe ea cum m-ai prostit şi pe mine: nevinovat pe dinafară, amabil, politicos. Dar părinţii tăi au văzut prin faţadă. Au plecat din ţară ca să nu iasă adevărul la suprafaţă. Pe ei nai reuşit să-i prosteşti, nu-i aşa? Ei ştiau cum eşti pe dinăuntru, ştiau ce eşti în stare să faci. Karl se apropie brusc de masă. Încă ţinea cuţitul în mână. Ari Thór nu se clinti. Între ei nu era decât masa. — Nenorocitule! Dacă sufli cuiva vreo vorbă… O să… — O să ce? Regretă întrebarea imediat ce o rosti. Ştia foarte bine care era continuarea ameninţării. Karl îl înşfăcă pe Ari Thór de umărul accidentat, de braţul pe care-l avea încă în faşă. Durerea îl străfulgeră în tot corpul şi îl cuprinse frica. Era ca un şobolan încolţit într-o cursă. — Ar trebui să rezolv chestia asta chiar acum. Ochii lui Karl scânteiau de nebunie şi apropie lama cuţitului de Ari Thór. Ari se ridică brusc, fără niciun avertisment, cu pumnul încleştat. Lovitura îl dezechilibră pe Karl. Se împletici înapoi, scăpă cuţitul, iar Ari Thór se aruncă peste masă. Îşi lăsă telefonul unde era şi se năpusti spre uşa de la capătul coridorului. Auzi cum Karl se ridică de jos cu un răget. Trase de uşă şi alergă în furtună, în întuneric. Zăpada care-i intra în ochi îl orbea. Îşi simţea picioarele de plumb, ca în cele mai negre coşmaruri. O luă pe scurtătura care tăia vechiul teren de fotbal din centru, acum îngropat sub un strat de zăpadă. Nu mai alergase de ani întregi pe un teren ca acesta, de când era băieţel în Reykjavík. N-o să permită ca lucrurile să se termine aşa. Trebuia să ajungă la destinaţie. Karl nu putea să fie prea departe în urma lui şi era îndeajuns de disperat încât să fie în stare de orice. Ari Thór ştia că, dacă se oprea, avea să moară acolo, singur, într-o baltă de sânge în zăpadă. Sări peste un troian înalt pe trotuarul din faţa magazinului de 206
băuturi al oraşului. Trebuia să alerge mai repede, să nu se oprească să se uite peste umăr, chiar dacă simţea un impuls puternic s-o facă. Gândul că-l puteau pune pe Karl în spatele gratiilor îi dădu energie. Era în Piaţa Primăriei. Dacă o lua de-a curmezişul şi cotea la colţ, ajungea la secţia de poliţie. Se forţă să alerge mai repede. O să ajungă. Aproape ajunsese. Trebuia să ajungă.
207
40 Siglufjördur, miercuri, 21 ianuarie 2009 Nu mai era mult până la deschiderea stagiunii. Atunci voia Nína să-şi facă mutarea. Aşteptase deja suficient. Lucrase ca voluntar pentru Societatea de teatru doar ca să fie aproape de el, de bărbatul pe care-l iubea. Chiar dacă acesta îi spusese că nu pot fi împreună, ea simţea că, într-un fel sau altul, vor deveni un cuplu. Era mereu grijuliu cu ea. Avea de gând să-i vorbească la recepţia de după spectacol, să-l invite la o întâlnire, ca o adolescentă. Ratase anii adolescenţei. Aşteptase prea mult să se bucure de viaţă, o văzuse cum trece în goană pe lângă ea, ca un peisaj pe care-l priveşti din spatele geamului unei maşini în mişcare care merge mult prea repede. Nína simţi fluturi în stomac. Era mai entuziastă ca niciodată. Abia când Ari Thór ajunse la secţie, cu mintea şi corpul extenuate, îndrăzni să se uite peste umăr. Nu era nimeni. Hlynur sări în picioare şi se holbă la Ari Thór când acesta intră înfrigurat şi ud leoarcă, cu o privire imploratoare în ochi. Mai trecu o vreme până să poată scoate o propoziţie coerentă. — Karl… Nenorocitul… A încercat să mă omoare! E înarmat şi periculos! Am aflat că a omorât-o pe mama Iul Pálmi şi pe o femeie din Danemarca! Ari Thór vorbea repede şi tuşea, încercând să exprime cât mai limpede pericolul iminent. — Linişteşte-te, domn’ Reverend! Hlynur primi veştile cu calm, de parcă s-ar fi aşteptat ca Ari Thór să-şi facă apariţia în exact acea stare. — Stai jos şi bea nişte cafea. L-am sunat pe Tómas. — Tómas? Ari Thór luă cana pe care i-o întinse Hlynur. 208
— L-ai sunat deja pe Tómas? — A sunat Karl acum câteva minute. — Karl?! ţipă Ari Thór. Ce dracu’ voia? Hlynur îi puse cu blândeţe o mână pe umăr, pe cel sănătos de data asta. — A sunat pentru că vrea să înainteze o plângere formală. — O plângere? Ari Thór abia reuşi să articuleze cuvintele. Se simţea copleşit, asediat de şiretenia lui Karl. Îşi cuprinse faţa în mâinile care îi tremurau şi expiră. Ucigaşul voia să înainteze o plângere împotriva lui? — Linişteşte-te, zise Hlynur pe un ton amiabil. Nu-ţi face griji… Ştim cum e Karl şi n-o să-l creadă nimeni. Dar plângerea va trebui să treacă prin toate canalele, de dragul birocraţiei. Ari Thór nu scoase niciun cuvânt. — A zis că i-ai intrat cu forţa în casă şi ai început să-l interoghezi, deşi era clar că băuse, iar tu nu erai de serviciu. Vrea să fii acuzat de vătămare corporală. I-ai dat una, nu? — Voia să mă omoare! Ari Thór sări în picioare şi trânti de podea cana, care se sfărâmă şi împrăştie cafea în toate părţile. — Voia să mă omoare, lua-l-ar dracu’ de criminal! M-ai auzit? — Hai să-l aşteptăm pe Tómas, ce zici? spuse Hlynur pe un ton împăciuitor. — Nu, du-te şi saltă-l pe Karl chiar acum! strigă Ari Thór. Poate să încerce să fugă, mă-nţelegi?! — Nu pleacă nicăieri. — Hlynur, tu vorbeşti serios? Ai de gând să-l crezi pe el, nu pe mine? Trebuie să te duci să-l arestezi! M-ai auzit? izbucni Ari Thór furios. — Uşurel, domnule Reverend, replică Hlynur. Îţi mai fac o cafea. — Mai zi-mi o dată ce s-a întâmplat. Tómas încerca să păstreze un ton liniştit. Ari Thór era vizibil supărat şi vorbea incoerent. 209
— L-ai atacat? — Nu, normal că nu! Avea un cuţit, a trebuit să-l lovesc ca să scap de-acolo! L-am pus faţă în faţă cu teoria mea. Că Linda a încercat să se sinucidă şi că el a muşamalizat incidentul când a găsit-o în zăpadă, ascunzând cuţitul. — De ce? întrebă Tómas. — Din cauza termenilor asigurării. Nu mai primea zece milioane dacă s-ar fi stabilit că moartea a survenit în urma unui suicid, răspunse Ari Thór agitat. — Şi a recunoscut? — Mai mult sau mai puţin. Nici n-a negat. — Nu cred că e suficient, băiete dragă, spuse Tómas calm. Şi, oricum, faptul că a obstrucţionat o anchetă a poliţiei nu e un delict penal. — Mai e ceva… Cred că a omorât doi oameni. — Serios? — Pe mama lui Pálmi. Bătrâna Sandra mi-a spus că făcea tot soiul de chestii pentru mama lui Pálmi, printre care şi că o scăpa de şoareci şi şobolani. Am insistat cu întrebările pe tema asta. Şi-a amintit că l-a văzut cumpărând otravă de şobolani de la Co-op. Karl s-a mutat din oraş împreună cu părinţii lui la scurtă vreme după ce mama lui Pálmi a murit. Iar jeepul l-a cumpărat imediat după moartea ei. Femeia a murit fără niciun ban. Părinţii lui Karl trebuie să se fi grăbit să fugă când şi-au dat seama ce făcuse. Şi… Ari Thór încerca să-şi tragă răsuflarea printre cuvinte — Printre efectele pe care le provoacă otrava de şobolani se numără şi cel care a omorât-o, hemoragia cerebrală. — E o teorie, băiete, spuse Tómas. Pe Karl îl cred în stare de orice dar ai dovezi reale? Ai ceva concret? Dacă aduni doi cu doi şi-ţi dă cinci, doar pentru că aşa vrei tu? — N-a negat nimic! — Poate că te joacă pe degete, Ari Thór, şi te întărâtă. — Oricum, ultima chestie e cât se poate de clară… Am văzut documentele din arhiva poliţiei daneze, am exemplarele printate pe birou. A fost suspectul principal în cazul uciderii unei femei în timpul unei spargeri. Au dispărut şi nişte bijuterii. 210
— Din nou, ce mai putem să facem noi acum? Sunt convins că poliţia daneză şi-a dat toată silinţa. Mai bine du-te acasă şi odihneştete. — N-o să-l arestezi?! Ari Thór era revoltat. — O să vorbesc cu el. Zici că a scos cuţitul la tine? — Păi… ezită Ari Thór. Avea cuţitul în mână când am intrat, tăia o limetă. — Bine, e destul deocamdată, băiete. Era cuvântul lui Ari Thór împotriva cuvântului lui Karl, îşi zise Tómas. Băiatul nu fusese de serviciu, probabil era puţin zdruncinat. Şi se părea că lovise un suspect. Făcuse mai multe greşeli în seara aceea. Dar trăsese şi câteva concluzii interesante, chiar dacă multe dintre ele probabil n-ar fi putut fi dovedite vreodată. Da, băiatul avea potenţial, dar trebuia să fie mai atent. Tómas îl interogă pe Karl la secţie în vreme ce Hlynur îi percheziţionă casa. Karl era liniştit şi stăpân pe sine, răspundea monosilabic sau prin tăcere. Tómas îi zise că era interogat ca posibil suspect şi că putea săşi cheme un avocat sau să-l facă să participe prin telefon. Karl îi spuse că nu avea nevoie de niciun avocat. După ce Karl negase că ar fi avut ceva de-a face cu moartea mamei lui Pálmi, Tómas schimbă direcţia interogatoriului spre Linda. — Am găsit urme de lână bleumarin pe cuţit. În seara în care i-ai găsit trupul, purtai un pulovăr bleumarin de lână. Linda avea o asigurare de viaţă, iar tu aveai de câştigat de pe moartea ei. Aşa că spune-mi… Tómas îl fixă cu privirea pe Karl. — Spune-mi de ce nu te-aş aresta pe loc pentru tentativă de omor. Karl nu vorbi câteva clipe. — Ţinea cuţitul în mână când am găsit-o. Nu poţi să mă acuzi că am atacat-o eu, n-ai cum. Părea complet stăpân pe situaţie. Tómas rămase nemişcat şi aşteptă. 211
— Nu ştiu ce mi-a venit. Am ascuns cuţitul în grădina de alături ca să… mă rog, să nu-i pătez reputaţia. N-am judecat clar, bineînţeles. — Dar şi pentru că ştiai că n-ai fi primit niciun ban dacă se dovedea că e vorba despre suicid. — Nu ştiam asta. Rânji, fiind sigur că în urma percheziţiei nu avea să se găsească niciun exemplar al poliţei de asigurare. Tómas continuă interogatoriul cu întrebări legate de acuzaţiile de violenţă domestică, deşi în direcţia aceea nu avea la îndemână nimic altceva în afară de propriile bănuieli şi mărturia lui Leifur conform căreia Karl şi Linda se certau des. Ultimele veşti de la doctori spuneau că Linda probabil îşi va recăpăta cunoştinţa şi atunci va putea depune mărturie împotriva lui Karl. — L-ai ameninţat pe Ari Thór cu cuţitul? întrebă Tómas, încercând să-l prindă pe picior greşit. — Bineînţeles că nu. Aveam deja cuţitul în mâna când a dat buzna la mine-n casă. L-am lăsat să vorbească, chiar dacă era limpede că nui în apele lui, iar când acuzaţiile au devenit ultragioase m-am ridicat şi l-am rugat să plece. Atunci m-a atacat. Sper că plângerea mea va fi prelucrată corespunzător. — Normal, răspunse Tómas. Te rog să mă aştepţi puţin. Ieşi din camera de interogatoriu şi îl sună pe avocatul poliţiei, cerându-i sfatul pentru următorii paşi. — Se pare că nu prea aveţi dovezi reale care să-l lege de atacul asupra Lindei, spuse avocatul după ce Tómas îi descrise în amănunt situaţia. Cât priveşte cazurile celelalte, cele vechi, nu văd ce s-ar putea face în legătură cu asta. E pură speculaţie. Din punctul meu de vedere, nu există motive întemeiate să-l reţii. Tómas aşteptă ca Hlynur să termine percheziţia, care se dovedi inutilă, apoi îi dădu de ştire lui Karl că putea să plece. — Dar nu părăsi oraşul în următoarele câteva zile, îi spuse ca pe un avertisment. — Nu prea am unde să mă duc dacă toate drumurile sunt închise, rânji Karl şi păşi în întuneric, iar zăpada începu să formeze vârtejuri în jurul lui. Avea rânjetul şi mersul unui om care ştia că scăpase de justiţie, îşi 212
zise Tómas. Pentru că o mai făcuse şi înainte.
213
41 Siglufjördur, joi, 22 ianuarie 2009 Peşte. Totul începuse de la peşte. Dacă în mare n-ar fi fost peşte, nimeni nu s-ar fi gândit să locuiască acolo. Nu s-ar fi construit niciodată primele case, iar Ari Thór n-ar fi ajuns niciodată să trăiască şi el acolo. Acum nu era sigur dacă urma să-şi păstreze serviciul şi, pe deasupra, mai era acuzat şi de agresiune corporală. Fir-ar al naibii de peşte. Zguduit de întâmplările din noaptea aceea, Ari Thór dormi dus. În drum spre secţie, se opri la brutărie ca să-şi cumpere ceva dulce şi simţi că toate privirile erau aţintite asupra lui – în brutărie şi pe stradă: ochi căutători, scrutători, de parcă încăierarea cu Karl ar fi ajuns la urechile tuturor. Bineînţeles, nimeni nu ştia de ea. Trebuia să-şi revină, să se adune. Locuitorii oraşului nu conspiraseră cu toţii împotriva lui. — Neaţa! Cum ai dormit? întrebă Tómas vesel. Ari Thór salută din cap şi îi aruncă o privire lui Hlynur. — Scuze pentru toată tevatura de aseară. — Tevatură? E o joacă pe lângă veştile din sud, răspunse Hlynur. Protestele au dat în clocot şi colegii noştri au folosit gaz lacrimogen ca să controleze situaţia, din câte am înţeles. — Aşa merg lucrurile astea, zise Tómas. Măcar pe aici nu protestează nimeni. — N-ai zis tu acum câteva zile că ai ratat anii de boom din nord? Poate că trebuia să organizezi un protest pe subiectul acesta, sugeră Ari Thór. Mă rog, ai vorbit cu Karl aseară? — Am vorbit, şi a trebuit să-i dau drumul, răspunse Tómas. Deocamdată. Ari Thór se aşteptase la asta, dar tot simţi dezamăgirea ca pe un junghi. Nu se simţea în largul lui ştiind că un om precum Karl era în libertate. — Am vorbit de dimineaţă cu compania de asigurări, zise Tómas. 214
Le-am spus că noi considerăm cazul o tentativă de suicid. Dacă Linda moare, ceea ce, din păcate, nu pare improbabil, Karl n-o să primească niciun ban. Măcar atâta dreptate tot am făcut. Apoi am vorbit şi cu şeriful din Akureyri. Ne-a lăudat că am desfăşurat o anchetă eficientă în cazul Lindei. Până la urmă, n-o să mai trimită pe nimeni să ne ajute, cazul e practic rezolvat. Cu o seară înainte, Ari Thór scosese la imprimantă o parte din informaţiile primite din Danemarca. Karl fusese interogat în cadrul anchetei de atunci. Soţul femeii descoperise cadavrul în dimineaţa următoare în faţa uşii – avea două urme de lovituri de cuţit în spate. Concluzia legiştilor era că murise după a doua lovitură, iar cazul era încă deschis. — L-ai întrebat pe Karl despre nenorocirea din Danemarca? se interesă Ari Thór. — E imposibil să-l condamnăm pe baza informaţiilor pe care le avem, zise Tómas serios. N-avem dovezi noi. Din păcate, nu contează cât eşti de convins că e vinovat, Ari Thór, şi nici ce ai impresia că ai dedus din comportamentul lui. În schimb, eu, unul, sunt convins că ai dreptate. — Cum rămâne cu mama lui Pálmi? — E o teorie a naibii de bună, foarte convingătoare… Dar cred că foarte puţin probabil să recunoască vreodată ceva. Ieri n-a vrut să-mi răspundă la nicio întrebare. Nu e genul care să cedeze la interogatoriu, dar poţi să fii sigur că o să investigăm pista asta. L-am rugat pe Hlynur să stea de vorbă cu Sandra şi s-o roage să depună mărturie în privinţa otrăvii pentru şobolani. Lui Ari Thór ii crescu moralul. — Dar nu te entuziasma prea tare. Karl n-o să fie niciodată acuzat de crimă, sunt sigur că nu există destule dovezi. Dar am putea să le facem o vizită părinţilor lui, care încă locuiesc în Danemarca, să vedem unde ajungem. Dacă teoria ta e corectă şi au plecat din ţară ca să-l protejeze, mă îndoiesc că l-ar expune acum. — Sunt gata să fac tot ce pot ca să-l prindem. — Băiete dragă, îmi pare rău, dar… n-o să faci parte din anchetă, nu câtă vreme s-a făcut o plângere oficială împotriva ta. A ajuns la procuror, dar nu-ţi face griji. O să renunţe fără îndoială la caz când o 215
să înţeleagă contextul. La urma urmei, individul avea un cuţit în mână. Ari Thór nu se gândise vreodată ar fi putut să nu ia parte la anchetarea cazului. Îşi pusese şi ultima fărâmă de energie în anchetă, concentrându-se să-şi răscumpere greşelile. Rămase tăcut, dezamăgit şi nemulţumit. — Dar chiar ai făcut o aiureală, zise Tómas. N-ai procedat inteligent. E posibil să fim nevoiţi să-ţi dăm o mustrare oficială, dar mai vedem… Să sperăm că putem scăpa şi fără. A, să nu uit, trebuie să-ţi dăm alt telefon – al tău e considerat probă în caz. Ari Thór dădu din cap, acceptând că n-avea de ales. În seara de dinainte îi spusese lui Tómas că-şi uitase telefonul acasă la Karl pentru că trebuise să fugă mâncând pământul ca să scape. — Şi maşina? întrebă el agitat. — Maşina? Care maşină? — Jeepul lui Karl. Cel pe care l-a cumpărat cu banii pe care i-a furat de la mama lui Pálmi. Nu poţi să verifici dacă a plătit-o cu banii jos sau nu? Tómas îşi notă într-un carnet. — Aşa o să fac. Vestea se răspândi cu viteză după ce un site de ştiri din Reykjavík lansă ştirea, prezentând-o într-o manieră potrivit de sângeroasă. Siglufjördur: bărbat bănuit de o crimă comisă în urmă cu 25 de ani. Citând „surse de încredere”, ştirea menţiona chiar şi că bărbatul cu pricina era suspectat de uciderea unei femei în Danemarca şi că prietena lui era femeia găsită cu o săptămână în urmă, mai mult moartă decât vie, în zăpadă. Hlynur nu-i precizase jurnalistului cu care era în relaţii bune faptul că hotărâseră să trateze cazul femeii din zăpadă drept o tentativă de suicid. Nici informaţii despre relaţia lui Karl cu Anna nu ajunseseră în media. Motivul era simplu: Hlynur prefera, pe cât posibil, să-i protejeze pe cei nevinovaţi. Leifur privea cum Úlfur păşeşte timid pe scena vechiului teatru. De 216
data asta, regizorul beneficia de atenţia neclintită a tuturor. Sprijinit de peretele de lângă scenă, Leifur se uită în sală. Nína stătea la intrare, nu departe de locul în care fusese găsit cadavrul lui Hrólfur. Totul părea că se întâmplase cu foarte mult timp în urmă. Pálmi avea un loc în faţă, Anna şi Ugla ceva mai în spate, dar nu una lângă alta. Pálmi părea deznădăjduit şi obosit. Tânărul poliţist din sud reuşise să descopere o crimă comisă cu mult timp în urmă, ceva ce nimeni nu bănuise vreodată. Un ucigaş nemilos îi răpise mamei lui Pálmi anii bătrâneţii – cel puţin aşa părea, chiar dacă nimic nu putea fi dovedit. Leifur nu avea răspunsuri. Cineva îi împinsese fratele în afara carosabilului şi distrusese fericirea familiei. În fiecare zi, puţin câte puţin, se obişnuia cu ideea că şoferul criminal nu va fi găsit vreodată şi că unele întrebări vor rămâne fără răspuns. Úlfur îşi drese glasul. Cuvintele „spectacolul trebuie să continue” parcă atârnau în aer, nerostite, nepotrivite. În schimb, mormăi ceva ca pentru el însuşi şi se uită la cei din sală. — Trebuie să ne descurcăm cumva dată fiind… situaţia lui Karl. Îmi închipui că nu suntem cu toţii încântaţi să urcăm pe scenă în momentele astea, dar sunt sigur că ne-ar face tuturor bine să susţinem seara de deschidere weekendul următor. Am… am vorbit cu Leifur. S-a gândit bine şi e pregătit să preia rolul principal, chiar şi într-un timp atât de scurt. Privirea i se opri asupra lui Leifur, care zâmbi timid şi se uită din nou în sală. Expresia lui Pálmi rămânea neschimbată; probabil ştia dinainte. Ceilalţi scoaseră un murmur surprins: nu s-ar fi aşteptat niciodată ca Leifur să aibă atâta încredere în sine să preia un astfel de rol. — Păi, cred că mă descurc, zise el. Se hotărâse în seara precedentă. Ştia scenariul destul de bine, îl învăţase ca înlocuitor al lui Karl, dar tot îşi luase câteva zile libere ca să se pregătească. Era hotărât să strălucească. Se gândi la fratele lui mai mare, care ar fi fost mândru de el. Leifur simţi că-i creşte stima de sine. N-ar fi meritat, oare, să profite şi să stea de vorbă cu Anna după seara deschiderii? Era ceva la 217
ea care-l captiva.
218
42 Siglufjördur, vineri, 23 ianuarie 2009 Oraşul era încă acoperit de un strat gros de zăpadă când Ari Thór coborî la pontonul de lângă port la primele ore ale dimineţii. Era tras la faţă după o noapte de nesomn. Gardurile fuseseră învăluite de zăpadă, care în multe locuri ajungea la nivelul ferestrelor. Într-o grădină, un sturz stătea cocoţat pe un stâlp. La o privire mai atentă descopereai că un întreg stol de sturzi se adunase să mănânce seminţele pe care proprietarul generos le împrăştiase special pentru ei. Ari Thór păşi pe doc şi privi marea învolburată şi munţii maiestuoşi. Vara părea foarte departe. Oare el avea să mai fie în Siglufjördur când venea anotimpul călduros? Sau Tómas avea să-l trimită acasă, căzut în dizgraţie? Şi, chiar dacă totul ieşea bine şi plângerea lui Karl nu avea niciun efect, oare el mai voia să rămână aici? Era mândru de ce reuşise să facă, chiar dacă nu izbutise să dezlege misterul morţii lui Hrólfur. Tot credea că se întâmplase ceva sinistru acolo. Până la urmă, probabil se afla exact în punctul din viaţa lui în care trebuia să fie. Munca în poliţie i se potrivea. Dacă era să păstreze postul, trebuia să-i acorde oraşului o şansă. Şi mai era şi Ugla. Nu era sigur dacă se îndrăgostise de ea sau nu şi voia să se asigure. Ea încercase din răsputeri să-l convingă să nu renunţe la Siglufjördur. — Mai stai până la primăvară, îi spusese. Uneori, primăvara şi la începutul verii, când te trezeşti, vezi ceaţa de pe fiord – nu poţi să vezi nici măcar marea şi abia dacă se zăresc unul-două vârfuri de munte, care parcă plutesc în aer. Apoi, totul se schimbă brusc când apare soarele. Frumuseţea locului îţi taie răsuflarea. Numai după zile din alea îţi dai seama că nu vrei să mai pleci vreodată. Fusese foarte convingătoare. Întrecuse limita cu Ugla: mai întâi sărutul, apoi invitaţia în 219
dormitorul ei. Îşi dorea să se culce cu ea, dar apoi conştiinţa îşi spusese cuvântul. Simţea că nu poate s-o înşele aşa pe Kristín. Mai întâi voia să lămurească exact cum stăteau lucrurile între ei. Dar fusese al dracului de greu s-o părăsească pe Ugla, care se întinsese practic goală în pat. Era frumoasă în blugi şi în tricoul alb mulat, dar irezistibilă odată ce hainele îi zăceau pe podea. Se simţise ca ultimul fraier când îi spusese că voia să aştepte, fără să-i explice de ce. Ugla nu ştia despre Kristín – şi asta urma să fie o discuţie dificilă. Ari Thór privi munţii. În Reykjavík, avusese mereu impresia că locuia în umbra Muntelui Esja, dar acum ştia cu adevărat ce înseamnă să trăieşti în umbra unui munte. Esja era foarte departe de locuinţa lui din centru; aici, munţii erau chiar deasupra lui. În Reykjavík, chiar în centru şi nu departe de apartamentul lui, cum guvernul era gata să cadă, era imposibil să nu se audă protestele. Erau vremuri istorice pe care le-ar fi trăit pe propria piele dacă nu sar fi mutat în nord. Însă nimic nu i se mai părea important acum. Toate astea se petreceau undeva departe, parcă într-o altă lume. Se uită lung peste fiord, imaginându-şi cum arăta apa într-o zi senină, când avea suprafaţa netedă ca o oglindă. Inspiră profund şi expiră lent. Când traversă Piaţa Primăriei în drum spre casă, Ari Thór dădu peste Pálmi. Pálmi îl salută dând din cap, vrând parcă să-şi vadă de drum, apoi se opri brusc şi se întoarse. — Îţi mulţumesc, zise încet, emoţionat, cu o privire pătrunzătoare. Ţi-am auzit… teoria despre moartea mamei mele. Tind să te cred. — A vorbit Tómas cu dumneavoastră? — Da, ieri dimineaţă. — Karl probabil că o să scape, în ciuda a tot ceea ce a făcut. — Deja nu mai contează, spuse Pálmi. A fost cumplit s-o pierd pe mama. S-a întâmplat atât de repede că nici n-am apucat să-mi iau rămas-bun de la ea. Teoria ta explică foarte multe. Arată cum o femeie care cântărea fiecare bănuţ a murit fără nicio leţcaie şi cum a 220
reuşit Karl să-şi cumpere jeepul. — Tómas l-a contactat pe bărbatul care i l-a vândut, a vorbit ieri cu el. Şi-a amintit cum tânărul de atunci a venit la el cu bani gheaţă şi l-a plătit pe loc, zise Ari Thór, simţind un fior de mândrie. Pálmi aprobă din cap. — Puteţi s-o exhumaţi, dacă aveţi nevoie de asta, dacă crezi că v-ar ajuta să-l prindeţi, spuse el pe un ton lugubru. — Mai vedem, răspunse Ari Thór grav. O să trec diseară pe la dumneavoastră. Deschiderea stagiunii de teatru era mereu un eveniment important, iar biletele se epuizară imediat. Cu toţii voiau să vadă piesa lui Pálmi şi cu toţii voiau să vadă ultima reprezentaţie în care fusese implicat Hrólfur, cea pentru care era posibil să fi plătit cu viaţa. Drumul spre Siglufjördur fusese în sfârşit deszăpezit vineri dupăamiaza, iar Ari Thór se simţea de parcă i s-ar fi luat o greutate de pe inimă, deşi nopţile apăsător de lungi şi claustrofobia agasantă rămâneau încă în fundal. Încă se chinuia să adoarmă, gândurile îi umblau aiurea, dar aştepta emoţionat ziua următoare, aştepta s-o vadă pe Ugla în seara de deschidere a stagiunii. Renunţase la somn, aşa că merse în sufragerie şi luă cartea pe care i-o împrumutase ea, capodopera, La nord de dealuri. I se părea potrivit să se cufunde în cartea lui Hrólfur în semn de omagiu. Cartea parcă îl atrase într-o lume magică, atât prin poveste, cât şi prin stilul extraordinar. Versurile pentru Linda, dulci-amare, erau mai mult decât poeme de dragoste; se simţi copleşit de emoţie. Ari Thór nu izbuti să lase cartea din mână până nu o termină. Pentru prima dată de luni întregi, dormi liniştit.
221
43 Siglufjördur, sâmbătă, 24 ianuarie 2009 Vechiul teatru din Adalgata era plin de viaţă. Ninsoarea începuse din nou, dar de data asta fulgii moi se aşterneau gingaş pe jos. Mulţi invitaţi erau îmbrăcaţi cu hainele lor cele mai bune. În aer plutea nerăbdarea şi se simţea un entuziasm evident. Rolul principal jucat de Ugla fusese un triumf, iar Ari Thór nu reuşise să-şi ia ochii de la ea pe parcursul întregii piese. Leifur fusese şi el surprinzător de bun, dat fiind că se pregătise doar ca substitut, nu pe scenă, alături de ceilalţi. Piesa în sine era o surpriză – mult mai bună decât se aşteptase oricine. Era o poveste de dragoste dulceamară – cu acţiunea plasată, bineînţeles, departe de Siglufjördur – despre doi iubiţi care nu reuşeau vreodată să-şi oficializeze relaţia. Talentul lui Pálmi era evident. Actorii fură chemaţi de trei ori pe scenă la aplauze, iar ultima oară toată sala se ridică în picioare. Ugla se uită în public în timpul ropotului de aplauze, privindu-l numai pe unul dintre spectatori: Ari Thór. La recepţia de după spectacol nu aveai loc să arunci un ac. Scaunele erau puse unele peste altele şi sprijinite de perete, iar elevi de clasa a douăsprezecea îşi croiau drum printre invitaţi împărţind aperitive. Cu toţii să străduiau ca seara să fie un succes – era mai important ca niciodată. Ari Thór şi Tómas vorbeau cu Pálmi, Rosa şi Mads pe scenă. Nína stătea în apropiere, sprijinindu-se în cârje, parcă aşteptând ocazia să ia parte la discuţie. — Plecăm la Reykjavík mâine dimineaţă, zise Rosa, bătrâna, în engleză. În sfârşit putem merge acasă. Dar a fost o vizită de neuitat, a fost extraordinar că am reuşit să vedem piesa lui Pálmi montată. — N-a fost mereu uşor s-o urmărim, râse Mads. Cred că înainte de următoarea vizită trebuie să învăţăm nişte islandeză. Ugla li se alătură, iar Ari Thór îi zâmbi timid. Îşi dorea să fie singur cu ea după sfârşitul recepţiei. Oare se îndrăgostea? Nu putea suporta gândul că o înşală pe Kristín, cel puţin nu mai mult decât o făcuse 222
deja, deci trebuia să se hotărască. Dacă voia să-şi încerce norocul cu Ugla, nu putea decât să-i dea un telefon foarte neplăcut Kristínei. Ugla se prezentă oaspeţilor danezi şi continuară conversaţia în engleză. Mads îi strânse mâna. — Bună, eu sunt Mads. Suntem din Danemarca, iar Pálmi ne-a găzduit. Bătrâna întinse mâna. — Eu sunt Rosalinda, dar te rog să-mi spui Rosa. Toată lumea-mi spune aşa… zise ea, aruncându-i o privire lui Pálmi. Mai puţin tatăl tău, Pálmi. El îmi spunea mereu Linda.
223
44 Siglufjördur, sâmbătă, 24 ianuarie 2009 Ari Thór tresări văzând cum piesele de puzzle se aşază la locul lor. Spargerea, fotografia, umbrela, copilul care se zvonea că ar fi al lui Hrólfur. Acum înţelegea de unde izvorăşte talentul lui Pálmi – pentru că nu era nicio îndoială că acesta scrisese o piesă foarte bună. Brusc, totul era clar: testamentul lui Hrólfur şi motivul pentru care se retrăsese din viaţa artistică, după o singură carte care să-i poarte numele. — Vă spunea Linda? o întrebă Ari Thór în cele din urmă pe Rosa. Bătrâna încuviinţă din cap. — Nu cumva v-a scris şi un poem? insistă Ari Thór. Rosa părea confuză. — Nu, nu. Nu mi-a scris. Cel puţin, nu din câte ştiu eu. Ari Thór se uită la Pálmi, care parcă îmbătrânise zece ani în câteva clipe. — Pálmi, începu el în islandeză, cine a scris cartea La nord de dealuri? Ştii cine a scris-o? Era limpede că Pálmi nu urma să nege nimic. Nu avea aceeaşi rezistenţă pe care o arătase Karl, aceeaşi voinţă. În schimb, părea uşurat că adevărul ieşea, în sfârşit, la iveală. Oftă şi răspunse încet, în islandeză. Rosa şi Mads se priviră confuzi, neînţelegând o iotă. — Tatăl meu a scris-o. Tómas şi Ugla se holbară la Pálmi de parcă n-ar fi înţeles. — Nu Hrólfur? întrebă Ari Thór. — Nu… Pálmi părea secat de orice urmă de energie. — Hrólfur. Nenorocitul ăla de Hrólfur! zise el şi ridică vocea, apoi reveni la un ton normal. I-a furat tatălui meu cartea. Tatăl meu era în Danemarca, iar Hrólfur i-a stat la căpătâi înainte să moară. Era limpede că tata scrisese cartea pentru Rosa… Linda, cum îi spunea el – Versuri pentru Linda. Nu reuşeam să înţeleg cum de Hrólfur n-a mai scris nicio altă carte, cu tot talentul uriaş pe care se presupunea că-l 224
are. — Când v-aţi dat seama? — Cu o zi înainte ca Hrólfur… cu o zi înainte să moară. Vorbeam cu Rosa despre anii pe care tatăl meu i-a petrecut în Danemarca, iar ea mi-a povestit că el îi spunea mereu Linda. Mi-a povestit puţin despre aventura lor şi mi s-a părut că seamănă foarte mult cu ce apare în cartea lui Hrólfur. Am făcut legătura cu romanul, dar pe moment n-am reuşit să fac conexiunile. Ştiam că Hrólfur petrecuse timp cu tata înainte ca el să moară, stătea cu el la spital, apoi bănuiala mi-a încolţit în minte şi m-am întrebat dacă nu cumva tata a scris, de fapt, romanul. Făcu o pauză şi inspiră adânc înainte să continue. — Trebuia să vorbesc cât mai repede cu Hrólfur, iar prima ocazie s-a ivit în seara aceea… La cină am plecat spre casă, ca toată lumea… — Luând şi umbrela, adăugă Ari Thór. — Da, exact, şi am uitat-o acolo în toată agitaţia care a urmat… — Nína a încercat să vă protejeze, îl întrerupse Ari Thór. A luat umbrela acasă de parcă ar fi fost a ei, chiar dacă la teatru ajunsese mai devreme, înainte să înceapă să plouă. Probabil s-a gândit că umbrela ne-ar îndrepta atenţia asupra dumneavoastră. Dacă am fi aflat a cui era, am fi putut deduce că vă întorseserăţi deja de la cină. Apoi mi-a intrat noaptea în locuinţă ca să-mi fure aparatul de fotografiat. — Ce? Pentru ce? întrebă Pálmi uluit. Nína stătea în apropiere şi se uita ca vrăjită la Pálmi, iar în ochii ei Ari Thór văzu admiraţie, chiar iubire. — Am făcut mai multe poze în seara aceea, în sala de spectacol şi în foaier, iar într-una dintre ele umbrela atârnă de un cui, zise Ari Thór. Nína şi-a rupt piciorul pe gheaţa din faţa casei mele, în timp ce se grăbea să ajungă acasă după ce-mi intrase în locuinţă. Am auzit-o când scotocea prin camere şi aproape am prins-o în flagrant. Am auzit pe cineva strigând de durere chiar înainte să-mi pierd cunoştinţa după ce am căzut în întuneric. De la spital mi s-a confirmat că a venit la ei în seara aceea cu un os rupt… I-am arătat Uglei pozele şi mi-a spus că era umbrela dumneavoastră cu picăţele, un semn distinctiv, şi a mai spus că sunteţi unul dintre puţinii 225
oameni din Siglufjördur care foloseşte umbrela. Se uită întâi la Ugla, apoi la Nína. — Aşa e, nu? Tómas îl privea furios, dar nu zicea nimic. Ari Thór ştia că urma o muştruială pe cinste pentru că-i arătase Uglei poze dintr-un caz în care şi ea era un potenţial suspect. Nína se apropie, ezită, apoi ochii i se opriră asupra lui Pálmi. — Da. Dar am făcut-o… pentru el, spuse ea ferm. — Tu ai luat umbrela? făcu Pálmi, vădit jenat şi destul de furios. Mă întrebam eu ce s-a-ntâmplat cu ea. — Voiam să ţi-o aduc astă-seară şi să-ţi spun… să-ţi spun că ştiu toată povestea. Pálmi, dragostea mea, trebuia să fie secretul nostru! zise ea. — Al nostru…? întrebă el uluit. Ari Thór interveni şi îl întrebă pe Pálmi: — Deci v-aţi dus acasă la cină şi v-aţi întors? — Da, uitasem scenariul. Úlfur şi Hrólfur făcuseră câteva corecturi şi m-au rugat să-l iau acasă în pauză şi să scot la imprimantă varianta finală. Eram la jumătatea drumului când mi-am amintit de ea. Când am ajuns înapoi, Hrólfur tocmai urca în lojă, iar Nína nu mai era la casa de bilete. — Eram în debara, îl întrerupse Nína. Am auzit o ceartă de sus. Tu plecaseşi deja când am urcat şi nu mi-am dat seama că ţi-ai uitat umbrela acolo decât după ce a venit poliţia, explică ea, încântată că Pálmi îşi dădea seama de riscurile pe care şi le asumase pentru el. — I-aţi spus lui Hrólfur că-l bănuiaţi? îl întrebă Ari Thór pe Pálmi. — Da. L-am întrebat direct dacă-i furase tatălui meu cartea. Băuse cum mult şi n-a făcut decât să râdă. A zis că asta nu se poate numi cu adevărat „furat” şi că, de fapt, el salvase romanul – că-i dăduse viaţă. A zis că tata n-ar fi fost niciodată în stare să vândă cartea sau să facă ceva cu ea. Din cine ştie ce motiv absurd credea că are drepturi asupra cărţii pentru că o transformase într-un succes. Îţi închipui că am început să mă cert cu el. I-am zis că e un mincinos şi un hoţ nenorocit. L-am întrebat chiar şi dacă exista măcar vreun pasaj în carte pe care să-l fi scris el. „Nu, tatăl tău a făcut o treabă excelentă”, mi-a zis, cu rânjetul ăla superior. „N-a trebuit să schimb nimic.” Mi-a 226
zis să mă liniştesc, că-mi acordase o şansă la Societatea de teatru ca să îndrepte un rău. „O favoare merită o alta”, a zis. Tata îl făcuse romancier, aşa că el m-a făcut pe mine dramaturg. Pálmi tăcu, însă mâinile îi tremurau de furie. Rosa şi Mads îşi ascultau confuzi gazda, care părea să-şi fi pierdut de tot cumpătul. — L-am întrebat dacă tata ceruse ca romanul să fie publicat, iar Hrólfur a recunoscut că da, continuă Pálmi. Nemernicul dracului! Tata voia ca romanul să fie publicat şi a cerut în mod expres ca ea… Arătă spre Rosa, care părea să nu înţeleagă nimic. — …să primească un exemplar. Hrólfur şi-a bătut joc de tot, şi-a bătut joc de un om pe moarte. A recunoscut chiar şi că s-a asigurat ca drepturile pentru traducere să nu fie vândute niciodată vreunei edituri din Danemarca, astfel ca Linda, Rosalinda, să nu citească vreodată romanul şi să nu-şi dea seama cine l-a scris, de fapt. Pálmi se opri o clipă. — Mă bucur că s-a aflat totul. Pot să-i spun adevărul, iar ea poate să citească romanul pe care tata l-a scris pentru ea. Îi zâmbi Rosalindei, care părea nedumerită că devenise subiect de conversaţie. — Probabil s-a gândit că e corect ca drepturile să ajungă la dumneavoastră, a văzut-o ca pe un mic gest de a îndrepta lucrurile, într-un final, zise Ari Thór. — Nenorocitul naibii… De parcă s-ar fi schimbat ceva! A trăit toată viaţa pe spinarea altuia. Tatăl meu a murit şi a fost uitat, iar Hrólfur a trăit regeşte şaptezeci de ani. Dar… n-am vrut să-l ucid. — L-aţi împins? Întrebarea nu-şi avea rostul. — Eram furios, l-am îmbrâncit, apoi m-am grăbit să ies când am văzut că e mort. Atunci mi-am uitat umbrela. O atârnasem din obişnuinţă la garderobă când am venit să iau scenariul, zise Pálmi şi îi scăpă o lacrimă. Nu voiam să-l omor. Abia dacă am pus geană pe geana de-atunci. Slavă Domnului că s-a terminat odată! — Cred că ar fi bine să mergem la secţie, Pálmi, zise Tómas cu blândeţe. Trebuie să-ţi luăm o declaraţie. — Hmm, da, sigur, bineînţeles, făcu el buimăcit. 227
— Încă ceva, spuse Ari Thór. Copilul care se spune că era al lui Hrólfur – a fost o minciună? — Da, răspunse Pálmi. Îmi pare foarte rău. Am fost şocat când am aflat că trataţi moartea lui ca pe o crimă şi am vrut să vă trimit pe o pistă greşită. Regret profund. Ari Thór n-avea nicio îndoială că e sincer. — Iar eu am căzut direct în capcană. — Mă gândeam la Nína când am inventat povestea, spuse el, parcă făcând abstracţie de faptul că femeia stătea lângă ei. Nimeni nu ştie cine a fost tatăl ei. Nína tresări surprinsă, de parcă toată lumea se năruia în jurul ei. — Aveai… aveai de gând să dai vina pe mine? întrebă ea uluită. Pálmi o privi cu o expresie vinovată pe chip. Ochii Nínei parcă se goliseră. Parcă se retrăsese în mintea ei, departe de tot ce o înconjura. — Ar cam trebui să mergem, Pálmi, zise Tómas. Oaspeţii de la recepţie priviră uluiţi cum sergentul îl conduce pe Pálmi afară din teatru. Úlfur auzise destul din discuţia lui Pálmi cu poliţiştii ca să tragă propriile concluzii. Bănuia de ceva timp că ceva nu e-n ordine. Când plecase de lângă Hrólfur, îşi dăduse seama că Pálmi nu luase scenariul, dar apoi, întorcându-se, descoperise că Pálmi îşi găsise cumva timp să-l corecteze. Se hotărâse atunci să nu-l întrebe nimic pe Pálmi şi era cu atât mai puţin dornic să spună ceva poliţiei. Îl compătimea enorm pe Pálmi. Pálmi se uită în urmă şi se încruntă, de parcă l-ar fi învăluit ceaţa şi viscolul nimicitor din Siglufjördur. Îi era frică, îi era teamă de închisoare. Dar nu asta îl îngrijora cel mai mult. Cel mai tare îşi dorea ca micuţa comunitate de la marginea oceanului să-l ierte. Mai mult ca orice, îşi dorea să se poată uita în ochii celor pe care-i cunoştea de atât de mult timp. Ari Thór se simţise mulţumit în timp ce-l chestiona pe Pálmi, chiar 228
mândru. Apoi văzuse expresia devastată de pe chipul lui Pálmi când acesta privise pentru ultima oară sala de spectacol. Era nedrept. Pálmi ajungea pe mâna poliţiei, iar Karl rămânea liber. Preţ de o clipă, Ari Thór se gândise că lumea era corectă. O tâmpenie. Ştia foarte bine, pe propria piele, după ce rămăsese orfan la o vârstă fragedă, că dreptate nu era decât o iluzie.
229
45 Siglufjördur, sâmbătă, 24 ianuarie 2009 Karl se pregătea să plece din oraş. Găsise pe cineva care să-l ducă până la Akureyri. Un prieten vechi îi dăduse o slujbă şi avea de gând să stea acolo o vreme, înainte să ia vreo hotărâre. Nu luase prea în serios ce-i spusese Tómas, să nu părăsească oraşul. Spera să scape fără proces – avusese mereu noroc cu treburile astea. Lăsă multe dintre lucrurile Lindei în apartament şi luă cu sine doar ce era de valoare. Nu voia să aibă un bagaj prea mare – nici fizic, nici metaforic. Era jale mare că pierduse cele zece milioane de pe asigurare. Nu i-ar fi stricat să-i aibă-n buzunar. Nu înţelegea cum de-l suportase Linda când se purtase atât de urât cu ea. O şi bătuse de mai multe ori. Bineînţeles, nu-i împărtăşise niciodată secretele întunecate din trecutul său. Desigur, la început fusese fermecător, o ademenise în capcană. Avea impresia că ea încercase mereu să-l salveze. Blândeţea îi făcuse tot ei mai mult rău. Şi, probabil, n-avea s-o mai vadă niciodată, doctorii spuneau că n-o să-şi revină, iar el n-avea de gând să meargă la Reykjavík s-o viziteze pentru ultima oară. În ultimele zile, media nu-i crease o imagine favorabilă şi probabil că în curând urma să fie nevoit să plece din ţară. Era limpede că opinia publică hotărâse deja că e vinovat. Maşina trecu prin tunel, iar Karl nu se uită în urmă. N-o să mai vadă niciodată oraşul ăla rece ca gheaţa. Leifur era mulţumit de el însuşi după spectacol. Publicul păruse să-l placă. Şi, spre surprinderea lui, chiar se bucurase de lumina reflectoarelor. Poate că la următorul spectacol o să caute să petreacă mai mult timp pe scenă decât în spatele ei. Ieşise din zona de confort şi se simţea bine. La recepţie o şi invitase în oraş pe Anna. Ea îl refuzase politicos – dar măcar încercase. Iar mâine se va duce la secţie şi-i va ruga pe Tómas şi colegii lui să redeschidă dosarul accidentului 230
în care murise fratele său. Bineînţeles, în sinea lui ştia că n-are rost – trecuseră prea mulţi ani. Dar simţea nevoia unei finalităţi, iar după aceea o să încerce, o să încerce din greu, să-şi continue viaţa. După ce se răspândi vestea despre presupusele crime ale lui Karl, Anna îşi dădu seama cât noroc avea că scăpase. De atunci nu mai vorbise cu el şi nici n-avea de gând să-l mai vadă vreodată. Spera că plecase deja din oraş. Din fericire, relaţia lor nu devenise publică. Şi, spera ea, va rămâne secretă, cu toate că secretele aveau obiceiul straniu de a ieşi la suprafaţă în astfel de oraşe mici. Până atunci, era hotărâtă să se concentreze pe slujba de la şcoală. Ideea o entuziasma. În mod surprinzător, individul acela timid, Leifur, o abordase după spectacol – evident, în maniera lui sfioasă. Drăguţ din partea lui, îşi zise ea, dar hotărâse ca deocamdată să nu mai intre în niciun fel de relaţie, ilicită sau nu. Iar Leifur chiar nu avea caracterul întunecat şi periculos care o atrăsese la Karl…
231
46 Reykjavík, sâmbătă, 24 ianuarie 2009 Kristín încercase să dea de Ari Thór de două zile, dar telefonul îi fusese tot timpul închis. Se supărase pe el că hotărâse s-o părăsească atât de brusc şi să se mute în nord aşa, din scurt, fără să fi discutat deloc – s-o părăsească pe ea, femeia cu care hotărâse să-şi împartă viaţa. Ea credea că-l găsise pe bărbatul pe care-l putea iubi, poate chiar pe bărbatul cu care să-şi petreacă restul vieţii. Şi brusc el se mutase în Siglufjördur. O lăsase prea mult timp singură în apartamentul lui, doar în compania cărţilor. Kristín nu reuşise să meargă cu el în primul weekend. N-ar fi putut să suporte un rămas-bun cu lacrimi şi drumul lung spre sud, doar ea în maşină. Cum putuse să plece fără să privească înapoi şi s-o lase singură? Avea zi şi noapte aceleaşi gânduri, ca într-o buclă nesănătoasă, şi se chinuia din greu să se concentreze la cursurile ei. Era prima oară când îşi dăduse voie să fie distrasă, prima oară când simţise că măcar e posibil să fie distrasă. Cu siguranţă se îndrăgostise. Pentru prima oară. Îi luase câteva săptămâni să-şi înţeleagă sentimentele şi să se redreseze. Era tot mai dureros să vorbească cu el la telefon – i se sfâşia sufletul când îşi amintea de distanţa la care se aflau unul de celălalt. Îi amintea de dulceaţa din glasul lui; îi amintea de faptul că nu putea să-l atingă, să-l sărute, să-i simtă căldura îmbrăţişării. Nu mult după ce Ari Thór plecase la Siglufjördur, tatăl Kristínei fusese concediat, iar la scurt timp după aceea şi mama ei fusese pusă pe liber. Orice urmă de stabilitate din viaţa ei dispăruse. Nu-şi dorea decât să-l sune pe Ari Thór şi să plângă la telefon. Avea nevoie de el mai mult ca oricând. Apoi venise Crăciunul şi el o dezamăgise din nou. Îi promisese că vine de Sărbători în Reykjavík. Aşteptase concediul cu o candoare şi o bucurie de copil, asta până în ziua în care o sunase să-i spună că era de serviciu. 232
De dezamăgire, rămăsese fără cuvinte. Închisese telefonul după ceşi luase rămas-bun de politeţe, apoi plânsese ca atunci când era mică. Îi era dor de el şi simţea o durere aproape fizică. Îşi blestemase orgoliul, incapacitatea de a se exprima, de a îndrepta situaţia. De a vorbi deschis despre iubirea pe care i-o purta şi despre faptul că avea nevoie de el. Regreta amarnic că nu-l sunase în Ajun, dar atunci era nervoasă, o furie şi un sentiment de pierdere pe care nu le putea controla. Treptat, îşi recăpătase echilibrul, iar acum era momentul să îndrepte lucrurile. Se gândea că făcuseră progrese, chiar dacă telefoanele erau puţine, cu intervale mari între ele. Amândoi aveau nevoie de timp, iar Ari Thór trebuia să ştie că ea îşi arăta greu emoţiile şi că, uneori, chiar era prea ocupată să vorbească. Dar acum făcea un pas uriaş ca să încerce să salveze relaţia şi viitorul lor împreună. Candidase la o slujbă de vară la spitalul din Akureyri, suficient de aproape încât să facă naveta din Siglufjördur. Primise postul şi putea să-şi termine şi ultimul an de practică acolo. Trebuia să dea răspunsul pe loc. Încercase să-l sune pe Ari Thór pe mobil sâmbătă, dar părea închis. Aşa că se hotărâse, acceptase oferta, refuzând în acelaşi timp o ofertă similară din partea Spitalului Naţional din Reykjavík. Postul fusese ocupat imediat de altcineva, deci n-avea cale de întoarcere. Era sâmbătă seara târziu când îi sună telefonul. Apelul venea de la un număr necunoscut. Răspunse. Era Ari Thór. În sfârşit putea să-i dea vestea cea bună.
233
EPILOG Primăvara Tómas privea cum ceaţa se ridică peste fiord. Era dimineaţa devreme, iar oraşul încă dormea. Zilele erau tot mai lungi, amintindu-le tuturor că aproape sosise vara. Pentru un loc care iarna era atât de rece şi întunecat, Siglufjördur era cald şi strălucitor vara, în general mult mai călduros decât Reykjavík şi zona de sud-vest. Karl plecase definitiv din oraş. În ciuda eforturilor lui Tómas, nu reuşiseră să-l prindă cu nimic. Probabil va continua să facă rău prin alte părţi, dar Tómas izbutise ca măcar Siglufjördur, oraşul lui, să fie în siguranţă. Linda se stinsese fără să-şi fi recăpătat cunoştinţa, aşa că dispăruse orice şansă de a-l acuza pe Karl de violenţă domestică. Karl nu insistase cu plângerea împotriva lui Ari Thór. Băiatul avusese noroc. Tómas îl plăcea, era deştept şi, chiar dacă uneori era temperamental şi impulsiv, era întotdeauna bine intenţionat, ceea ce conta enorm. Ari Thór nu vorbea mult despre viaţa lui privată, dar Tómas tot află că se despărţise de prietena lui din Reykjavík. După despărţire, Ari Thór părea singuratic şi mohorât, dar Tómas spera ca zilele însorite de vară să-l binedispună. Tómas era destul de sigur că Hlynur, nu Ari Thór, dăduse informaţiile presei. De fapt, Hlynur păruse tot mai puţin interesat de muncă odată cu trecerea timpului. Ceva îl frământa pe tânărul poliţist, dar Tómas nu ştia ce anume. Şi nici nu era îndeajuns de sigur încât să-l confrunte în legătură cu scurgerile de informaţii. De asemenea, într-un fel se bucura că povestea lui Karl ajunsese în presă, dar nu şi relaţia lui cu Anna. Dacă Hlynur chiar era în spatele legăturii cu presa, măcar ştiuse să discearnă cât de cât între bine şi rău. Tómas privi cum fiordul şi munţii prind treptat viaţă în lumina soarelui care se înălţa şi strălucea pe povârnişuri, scânteind în apă. Era începutul unei zile superbe. Soţia lui Tómas hotărâse să se mute la Reykjavík să studieze. El nu mergea cu ea, cel puţin nu acum. Nu era gata să plece din Siglufjördur, nu încă. 234
235