31 0 147KB
Cuprins:
Introducere……………………………………………………………………...3p Capitolul I “Conceptul şi structura politicii de dividend”…………………..........4p 1. 1. Politica de dividend. Conţinutul ei………………………………………….4p 1. 2 .Teoriile politicii de dividend………………………………………………..6p 1. 3. Factorii ce determină politica de dividend....................................................8p Capitolul II “Politica de dividend în cadrul întreprinderii”..................................10p 2. 1. Formele şi tipurile politicii de dividend…………………………………...10p 2. 2. Distribuirea dividendelor. Sursele de plată a dividendelor,………………...12p 2. 3. Indicatorii potiticii de dividend………………………………………………….14p Concluzii ………………………………………………………………………16p Bibliografie …………………………………………………………………….17p
Introducere Trecerea la economia de piaţă a presupus un schimb radical al relaţiilor de producere şi de proprietate. Unul din elementele principale ale acestei restructurări a fost reforma sistemului de finanţe şi credit al statului, formarea şi dezvoltarea pieţei financiare, cu toate componentele ei. Una din componentele pieţei financiare o reprezintă piaţa hîrtiilor de valoare, în rezultat are loc crearea mecanismului de piaţă care presupune transferarea liberă şi totodată organizată de capital dintr-o ramură în alta prin acumularea mijloacelor băneşti libere ale populaţiei, persoanelor juridice şi statului, folosirea lor pentru investire productivă şi neproductivă în mărimea, determinată de cererea pieţei, ce duce la obţinerea efectului maxim pentru economie în înregime. Dat fiind rolul pe care întreprinderea îl joacă în destinul fiecarei ţări, tratarea dimensiunii financiare a activităţii acesteia prezintă un interes de maximă actualitate. Pornind de la aceste considerente, scopul tezei în cauza este de a studia aspectele politicii de dividend, impactul pe care îl are aceasta asupra activităţii întreprinderii şi optimizarea acesteia pentru sporirea productivităţii. Structura acestui proiect este alcătuită din doua capitole, în primul capitol se specifică detaliat informaţia ce ţine de conţinutul politicii de dividend şi sunt expuşi factorii de influenţă a acestei politicii. In cel de-al doilea capitol am exprus informaţia ce ţine de politica de dividend în cadrul întreprinderii, şi anume cum are loc distribuirea dividendelor, sursele de plată şi plata acestora.
2
Capitolul I. Conceptul şi structura politicii de dividend 1 .1. Politica de dividend. Conţinutul ei Dividendul reprezintă remuneraţia cuvenită pentru deţinerea unei acţiuni în decurs de un an şi este singura formă de participare a acţionarilor la repartizarea profiturilor unei societăţi pe acţiuni. Opţiunea unei societăţi de a distribui sau nu dividende în anumite exerciţii financiare, decreştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a valorii dividendelor, precum şi de folosire a diverselor surse pentru plata dividendelor conturează o politică de dividend. Astfel, politica de dividend reprezintă ansamblul deciziilor şi tehnicilor folosite pentru determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor. Politica de dividend este o parte integrantă a managementului oricărei companii, care urmăreşte alocarea optimă a profitului, adică alegerea între dividend şi autofinanţare. Distribuirea unui procent ridicat din profitul net ca şi dividend privează societatea de lichidităţi şi restringe posibilitatiile de autofinanţare, ducînd la creşterea gradului de îndatorare. Însă practica unei politici de dividend bazată pe o rată mare a dividendului determina aprecierea acţiunilor pe piaţă, ceea ce are ca efect creşterea posibilităţilor de finanţare prin noi emisiuni de acţiuni. Termenul politicii de dividend este considerat de anumiţi specialişti o temă marginalizată în managementul financiar şi un teren de studiu interesant datorită ideilor problematice pe care acestea le oferă cercetării ştiinţifice. În condiţiile unui mediu economic caracterizat printr-o relativă simplitate, prin acest termen se definea modul de repartizare pe destinaţii a profitului net, pentru dividende sau pentru reinvestire. Evoluţia studiilor cu privire la politica de dividend a dus la o bună coordonare a parţii financiare a societăţilor comerciale, aceast referindu-se şi la o bună corelare a distribuţiei dividendelor în funcţie de ceea ce este mai important pentru societate. Astfel pentru a ajunge pe un loc de top pe piaţă trebuie să-şi facă acţionarii fideli şi să-i păstreze pentru a nu întâmpina dificultăţi în drumul spre podium. Uneori, datorita faptului ca această decizie este luată de acţionari sau asociaţi, prin adunarea generală, se poate considera că ea nici nu trebuie sa-i preocupe pe manageri financiari, pentru ca nu este la latitudinea acestora sa ea decizii privind de această problema. Realitatea confirmă că, de multe ori, ca managerul nu are de multe ori puterea de convingere deosebită asupra unui număr semnificativ de proprietari ci, mai ales asupra firmele europene, el poseda un procent semnificativ din capitalul firmei.
3
Concepţia economiştilor clasici este că profitul se cuvine investitorului de capital. Adam Smith, in “evolutia natiunilor” in 1967 scria ca valoarea a fost creată cu concursul a 3 factori- munca, natura şi capitalul- iar fiecare dintre aceştia este îndreptăţit sa primească o parte constitutivă a acesteia, materializată in salariu, rentă şi, respectiv profit (dividende). Odată cu evoluţia economiei apar tot mai mult ca destinaţii ale profitului net nu numai dividendele, ci si rezervele şi alte fonduri proprii, ce se consideră ca amînari ale recuperării sumelor investite iniţial, dar şi elemente ce remunerează factorul muncă in teoriile clasice: participarea salariaţilor la profit şi cota de participare la profit a managerului. Problema repartizării profitului net încetează astfel a mai reprezenta o problemă minoră în finanţele intreprinderii, căpătînd tot mai mult caracterul unei decizii fundamentale pentru viaţa firmei si complexitatea unei probleme dificile de politică financiară.
4
1.2. Teoriile politicii de dividend Deşi s-au realizat cercetări numeroase în ceea ce priveşte politica de dividend, nu s-a ajuns la o soluţie optimă de aplicat la orice întreprindere, mai degrabă au putut fi identificate 3 teorii principale: De neutralitate; De favorizare a repartizării de dividende; De descurajare a distribuirii de dividende. Neutralitatea politicii de dividend Teoria privind neutralitatea politicii de divident apare pentru prima dată in lucrările economiştilor Meerton Miller şi Franco Madigliani. Conform acestor teorii politica de divident nu are nici o influenţă asupra valorii firmei sau asupra costului capitalului, deci este irilevantă.
Valoarea firmei se
presupune a fi determinată doar de marimea profitului realizat pe baza activelor sale, şi nu de modalitatea in care acesta este împărţit. Argumentaţia celor 2 profesori se bazează pe postulatul că suma profiturilor reinvestite se va reîntoarce la acţionari, întrucît aceste sume vor fi utilizate la nivelul firmei numai pentru proiecte profitabile, in interesul proprietarilor. Miller si Madigliani presupun cazul a două firme, identice din toate punctele de vedere, cu excepţia dividendelor plătite în perioada curentă. În final se va obseva ca valoarea firmelor va fi egală. În demonstraţia celor doi autori se porneşte de la ipoteza unui mediu financiar ideal: •
Inexistenţa impozitării, atît în cazul rezultatului, cît şi în cazul plusvalorilor sau a dividendelor;
•
Întreprinderile au acces liber pe piaţă;
•
Creşterile de capital se fac fără costuri şi investitorii sunt de acord să subscrie oricare ar fi suma cerută.
Două firme identice , dar cu politici de dividend diferite, vor avea aceeaşi valoare deoarece: •
Rata rentabilităţii cerută de investirori trebuie să fie identică pentru că firmele au acelaşi risc;
•
Valoarea la finele perioadei, a celor două firme depinde numai de investiţiile realizate, de dividendele şi de cash-flow-ul operaţional care de asemenea se presupun a fi identice.
Teoria reziduală a dividendelor Într-un acticol publicat in anul 1996, J. E. Walter susţinea că repartizarea profitului, trebuie urmărită realizarea cu prioritate a politicii de investiţii şi de finanţare, afirmîndu-se astfel implicit ca politica de dividend nu este una majoră, ci una reziduală. Conform acestei teorii, investitorii raţionali vor prefera sa vadă firma conservîndu-şi resursele financiare decit să primească dividende, cu singura 5
condiţie ca rentabilitatea fondurilor astfel reinvestita să fie superioară rentabilităţii pe care ar putea să o obţină, pe cont propriu, din investiţiide risc egal. În practică, politica de dividend este foarte mult influenţată de oportunităţile de investiţii şi disponibilitatea fondurilor care ar putea finanţa proiectul de investiţii. Acesta teorie poartă denumirea de politica reziduală care presupune ca firmele să urmarească paşi atunci cînd urmează să decidă politica de dividend ce urmează să o adopte. Politica reziduală are ca efect generarea unui flux de dividende anuale fluctuante, acestea fiind plătite numai după satisfacerea finanţării proiectelor de investiţii, în condiţiile păstrării unui raport dorit intre datorii si capitalul propriu. În concluzie din punct de vedere practic se observă că politica de divident reziduală s-ar asemăna cu o politică de stabilitate care presupune repartizarea unor sume constante ca dividende. În condiţiile aplicării politicii date , cît timp vor exista oportunităţi de investiţii caracterizate printr-o valoare actuală netă pozitivă în cadrul întreprinderii, firma nu va repartiza dividende. Teoria privind necesitatea distribuirii de dividende Una din propunerile pe care se bazează teoria irelevanţei politicii de dividend este ca aceasta nu afectează costul capitalului. Maron Gordon si John Lintner argumenteză că costul capitalului propriu scade daca dividendele cresc, deoarece investitorii au certitudinea obţinerii unui cîştig ca o remunerare pentru capitalul pus la dispoziţia întreprinderii. Nu trebuie uitat că, prin intermediul dividendului, actionarii isi pot recupera cel mai comod suma investită odată cu achiziţionarea acţiunii. Eventuala vinzare a acţiunii poate fi înterpretată ca o posibila sancţiune, ca o remunerare la investiţia iniţială, din cauza absenţei perspectivelor acesteia şi, de aceea, încasarea de dividende apare ca o cointeresare pentru păstrarea titlului in portofoliu. De fapt perspectivele unei firme se pot intui cel mai bine din obţinerea unor venituri substanţiale ca urmare a deţinerii unor titlu de proprietate ale acesteia. În plus, dividendele ridicate pot fi interpretate ca semnale ale performantelor viitoare mai ridicate ale firmei. Acestă politică care susţine necesitatea distribuirii de dividende mai poarta si denumirea de teoria „pastrarii din mina” (bird in the hand theory). Practica, respectiv analiştii financiari şi observatorii de la bursă, demonstreaza adesea că dividendele distribuite şi creşterea lor faţă de alţi ani par a fi principalii factori explicativi ai evoluţiei cursurilor acţiunilor. Toate aceste argumente sugerează aplicatibilitatea acestui model. Cu toate acestea ideia creşterii a dividendelor este nerealistă, in primul rînd ca presupune că firmele evaluează constant, iar in al doilea rînd pentru ca totuşi o firmă nu poate sa se dezvolte la infinit.
6
1. 3. Factorii ce determina politica de dividend Într-o societate pe acţiuni repartizarea prifitului net se face, în principal, pentru acoperirea nevoilor de dezvoltare şi plata a dividendelor. În acelaşi timp fondatorii, dministratorii si personalul societăţii vor participa la profit dacă aceasta se prevede in contractul de societate sau statut sau se aprobă de catre adunarea extraordinară. Distribuirea dividendelor privează întreprinderea de lichidităţi, dar pe de alta parte asigură un venit acţionarilor determenînd creşterea randamentului la plasamentul initial financiar.
Distribuirea
are ca efect opoziţia dintre societate ca entitate ecomonică si acţionari a căror interes nu se masoară decît în termeni de plasament financiar. Acesta opoziţie se estompează în timp, pe măsură ce acum,luarea devine sursa de obţinere a profitului pe termen lung. Politica de dividend este influenţată de mai mulţi factori incluzînd: Psihologia investitorilor: studiile arată că există o rezistenţă la vînzarea acţiunilor chiar şi în cazul în care preţul acestora scade. Cînd există perspective unor cîştiguri, acţionarii prezintă înclinaţia la risc, în timp ce in fata perspectivei pierderii, devin amatori ai riscului. Lichiditatea firmei: costul obţinerii lichidităţii necesare plăţii dividendelor nu trebuie să fie excesiv. Oportunităţile de investiţii ale firmei; Surse alternative de capital; Preferinţele acţionarilor in ceea ce priveşte un venit sigur în prezent sau unul in viitor presupus mai mare; Existenţa numerarului pentru plata dividendelor; Fiscalitatea: impozitarea directă a dividendelor şi a cîştigurilor de capital, favorizează o politică de autofinanţare. Acţionarii cu o rată a impozitului mare se orientează spre firmele cu o rată de dividende redusă, pe cînd acţionarii cu o rată mai mică preferă limitele cu dividende ridicate. Necesitatea de rambursare a datoriilor- poate duce la reducerea, amînarea sau chiar anularea plăţii dividendelor; Restricţii impuse prin contractele de credit, de exemplu: a) plata dividendelor viitoare să se facă numai din profitul realiyat după semnarea contractului de credit nu şi din profiturile acumulate în trecut; 7
b) nu se pot plăti dividende atunci cind capitalul de lucru net este mai mic decît o anumita sumă specificată. Capacitatea de menţinere a flexibilităţii financiare a întreprinderii şi accesul pe pieţele de capital; Controlul. Reticenţa faţă de emisiunea de noi acţiuni (noi investitori) determină păstrarea profitului in vederea autofinanţării şi scăderea dividendelor. Firmele care plătesc dividende mici se află într-o situaţie periculoasă cînd este lansată o ofertă publică de cumpărare. Firmele cu necesităţi mari de finanţare care plătesc dividende inseminate, se află într-o situaţie periculoasă atunci cînd lanseaza o nouă emisiune de acţiuni, iar vechii acţionari, din diferite motive nu le cumpără. Reglementări juridice. Aceasta se referă in general la următoarele reguli: a) regula profitului net conform căreia dividendele pot fi plătite numai din profitul net prezent sau din trecut; b) regula referitoare la capital protejează creditorii interzicînd plata dividendelor din capitalul împrumutat;
8
Capitolul II. Politica de dividend în cadrul întreprinderii 2. 1. Formele şi tipuri de politici de dividend 1.Politica reziduală de dividend – presupune distribuirea drept dividende a unei sume care rămâne disponibilă după acoperirea nevoilor de finanţat. La sfârşitul exerciţiului societatea determină volumul total al resurselor proprii cât şi al celor asimilate care pot fi mobilizate în exerciţiul următor, la care se mai adaugă şi împrumuturile de care poate beneficia plus eventualele creşteri de capital în perioada dată. Din suma totală se scade valoarea proiectelor ce se doresc a fi finanţate iar ceea ce rămâne se distribuie sub formă de dividende. 2.Politica ratei constante – presupune aplicarea de către o firmă, an de an, a unei proporţii fixe a dividendelor în raport cu beneficiul total. Stabilirea unei proporţii constante a dividendelor creează o anumită siguranţă acţionarilor privind remuneraţia, indiferent de politica de autofinanţare dusă de societate. Această politică nu exclude variaţia sumei absolute a dividendelor anuală,întrucât acestea depind de masa profitului realizat în fiecare an. 3.Politica sumei constante – presupune obligatia societăţii de acorda drept dividend o sumă fixă pentru fiecare acţiune deţinută de către acţionar. Asigură venituri chiar dacă societatea comercială nu înregistrează beneficii la nivelul anilor anteriori şi când este necesară apelarea la surse adiţionale. Cele mai multe societăţi se orientează spre o politică de stabilire a sumei absolute a dividendelor sau a ratei, cu tendinţa de creştere uşoară de la un an la altul. Tipurile politicii de dividend În funcţie de contextul economic sau de oportunităţile de afacere, o companie poate adopta anumite politici de dividend. Se cunosc 3 tipuri principale : 1.Politica de participare directă la profit, presupune distribuirea dividendelor în funcţie de mărimea profitului obţinut, prin intermediul unei rate constante de distribuire a dividendelor. Prin această politica sunt îndeplinite atît cerinţele companiei privind o buna autofinanţare, cît şi înclinaţia investitorilor spre stabilitate. Politica se utilizează cînd societatea se află în expansiune sau relativă
9
stabilitate şi nu înregistrează fluctuaţii mari ale beneficiului, astfel are un impact negativ asupra cotaţiei acţiunilor. 2.Politica de stabilitate sau de prudenţă, în care se urmăreşte menţinerea unui dividend constant sau chiar o rată anuală de creştere a dividendului, indiferent de variaţiile profitului. Această politică mizează pe valoarea informativă a dividendelor, fiind sugerată o imagine de siguranţă şi soliditate a firmei in faţa acţionarilor. Apare şi avantajul atragerii investitorilor instituţionali, stabilitatea dividendelor fiind unul dintre criteriile care stau la baza includerii firmelor in listele pe care bursele le pun la dispoziţia acestui tip de investitori. În cazul unei scăderi a beneficiului se apelează la rezerve, nivelul dividendului fiind mărit doar atunci cînd apare siguranţa susţinerii sale în timp. 3.Politica reziduală sau politica oportunistă, are în vedere cu prioritate, decizia de investiţii şi de finanţare, iar profitul ce va ramîne neinvestit va face obiectul distribuirii de dividende. Avantajul acestei politici îl constituie evitarea impozitătii directe, pe dividende, impozitul din cîştigul de capital fiind mult mai mic şi devine efectiv doar din momentul vînzării acţiunii. Firmele preferă un ciclu scurt de finanţare deoarece sumele obţinute sunt mai mari în primul caz, presiunea fiscală este mai redusă, pe cînd în al doilea caz acţionarii consumă o parte din venit obţinut sub forma de dividend, apar costurile de tranzacţionare. Mai mult cresterea cotaţiei ca urmare a unei politici de dividend ridicate este nesigură şi se produce cu întîrziere.
10
2. 2. Distribuirea dividendelor, sursele de plată Distribuirea dividendelor de către societăţile pe acţiuni sunt operaţiuni periodice care concretizează dreptul acţionarilor la remunerarea capitalului plasat în acţiuni. Distribuirea cu regularitate a dividendelor este o politică dezirabilă oricărei companii, întrucît determină formarea unui acţionar fidel, care fiind mulţumit de regularitatea şi cuantumul dividendelor obţinute, va avea tendinţa să păstreze acţiunile in detrimentul vînzării acestora, văzînd în ele plasamente avantajoase. De asemenea cererea unor astfel de acţiuni pe piaţa bursieră creşte, generînd o creştere a cursului acţiunilor, deci a valorii de piaţă a companiei însăşi. Cu toate că politica de distribuire a dividendelor reduce sursele de autofinanţare se poate atinge punctul strategic de maximizare a valorii firmei şi implicit de creştere a bogăţiei acşionarilor. Există mai multe tipuri de acţiuni care pot influienţa modul de distribuire al dividendelor astfel: 1.
În cazul în care societatea emite acţiuni ordinare şi acţiuni cu privilegiul de dividend ,
acestea din urmă prezintă avantajul certitudinii şi stabilirii remunerării, chiar dacă profitul afectat acestei destinaţii nu este îndestulător; dezavantajul acestor acţiuni rezidă în faptul că nu-şi pot spori randamentul peste cel prevăzut în certificatul de acţiune. 2.
Distribuirea dividendelor în cazul în care societatea a emis acţiuni cu privilegiul de
dividend cumulativ, au caracteritic faptul că pot fi remunerate retroactiv, cu prioritate pentru anii cînd nu s-au distribuit dividende, pentru celelalte categorii de acţiuni dividendele nedistribuite sunt pierdute definitiv. 3.
Acţiunile cu privilegiul de participaţie sunt cele care permit sporirea randamentului
acţiunilor cu privilegiul de dividend până la nivelul randamentului acţiunilor ordinare. Surse de plată a dividendelor Ca regulă generală, principala sursă de acoperire a dividendelor de plată o reprezintă beneficiul societăţii, cu condiţia să existe suficient beneficiu pentru a nu se consuma din substanţa socităţii comerciale (capitalul social) şi să nu fie pusă în pericol lichiditatea financiară. Dacă beneficiul nu este îndestulător, societatea comercială poate apela la surse adiţionale (împrumuturi obţinute în condiţii lejere, creşteri de capital) astfel încât plătind dividendele să se păstreze sau chiar să crească gradul de lichiditate financiară. Dacă plata dividendelor rămâne un beneficiu excedentar care nu se intenţionează a fi reivestit, se poate renunţa la anumite finanţări adiţionale, contractate anterior. 11
Astfel pentru a putea observa cum care sunt sursele de plată ale acestora vom folosi o serie de prescurtări pentru a le putea detalia sub forma unor egalităţi. Astfel dacă V = valoarea profitului de finanţat, P = profitul net obţinut la sfârşitul exerciţiului financiar, D = volumul dividendelor de plată, A = finanţarea adiţională, putem evidenţia următoarea relaţie: V = P – D +/- A În funcţie de politica adoptată de fiecare societate această relaţie poate fi interpretată astfel:
dacă societatea comercială promovează o politică reziduală de dividend : D = P – V , de unde rezultă că A = 0, astfel profitul plus alte surse acoperă finanţarea proiectelor avute în vedere, iar pentru plata dividendelor nefiind nevoie de surse adiţionale;
dacă P ( V + D ), atunci: V = P – D – A, iar din această operaţie rezultă altele două:
-
•
A=P–V–D
•
D = P – V – A,
se procedează la o răscumpărare de acţiuni pentru echilibrare sau se pot rambursa unele credite obţinute anterior.
Volumul dividendelor de plată, determinate în cele trei situaţii se concretizează cu cheltuielile ocazionate de emisiunea de acţiuni şi cu impozitul pe dividende rezultând astfel plăţi efective către acţionari. Plata dividendelor Investitorul, din momentul achiziţiei sale caută un randament atractiv regulat. Dividendul este rezultatul unui calcul contabil, beneficiul net înainte de repartizare este scindat în mai multe părţi: punerea în rezerve legale sau statutare, report din nou şi sume distribuibile. Decizia de distribuire a dividendelor este votată de Adunarea Generală Ordinară, în momentul aprobării contului exerciţiului încheiat. Plata dividendelor face să scadă cursul acţiunii şi deci şi pe cel de subscriere a acţiunilor. Valoarea intrinsecă a bonului este întradevăr diminuată de dividend. Dacă se compară diferite bonuri
12
de subscriere, cele care au valoarea cea mai mare sunt cele care corespund acţionarilor care varsă dividendele cele mai reduse.
2. 3. Indicatorii politicii de dividend Pentru urmărirea politicii de dividend duse de către o societate pe acţiuni, pentru a crea posibilitatea comparării cu alte unităţi similare sau pentru a scoate în evidenţă performanţele diferitelor unităţi în ceea ce priveşte politica de dividend se pot utiliza diverşi indicatori printre care se numără şi următorii: I. Dividend pe acţiune = Dividend de plată / Număr de acţiuni emise marchează suma absolută a dividendelor care se distribuie pentru o acţiune deţinută; valoarea acestui indicator este interesantă atât pentru acţionar care va cunoaşte suma ce-i va fi vărsată de către societate cât şi pentru bonitatea societăţii aceast lucru ducând la atragerea de investitori; deşi are o expresivitate economică mare, acest indicator nu exprimă integral forţa societăţii respective, mărimea sa depinzând mai mult de profitul afectat distribuţiei de dividend. II. Rata distribuirii dividendelor = Dividende de plată / Profit net semnalează incisivitatea politicii de distribuţie a dividendelor şi este relativ opus politicii de autofinanţare şi invers proporţională cu gradul de capitalizare. Un grad ridicat de distribuire a dividendelor nu presupune în toate cazurile autofinanţare redusă. Un profit mare conjugat cu o rată de distribuire redusă poate conduce la un dividend mai consistent decât în cazul unui profit mic, căruia i se aplică o rată de distribuire ridicată. III.
Randamentul pe acţiune = (Dividend / acţiune) / cursul acţiunii este un indicator cu puternică expresivitate economică,de mare interes pentru acţionari deoarece semnifică o rentabilitate autentică a capitalului plasat în acţiuni. Astfel pe baza lui fiecare acţionar poate decide dacă păstrează în continuare acţiunile sau le vinde.
IV.
Beneficiul pe acţiune = Profitul net total / Numărul de acţiuni reprezintă îmbogăţirea practică a acţionarilor în cursul unui an pentru că profitul, fie se distribuie ca dividende, fie se capitalizează reprezentând tot averea acţionarilor, indicatorul nu reprezintă un flux financiar în sensul că nu întregul beneficiu se repartizează ca dividend, dar este un element esenţial pentru aprecierea valorii pe piaţă a acţiunilor.
V.
Rentabilitatea capitalului investit în acţiuni = Profit net / Capital social 13
Rentabilitatea capitalului investit în acţiuni = (Beneficiu / Acţiuni)/Valoare nominală. cu cât acest indicator are valoare mai mare, cu atât este mai bun în sensul folosirii eficiente a capitalului social VI.
Coeficientul de capitalizare(PER) = Cursul acţiunilor / (Beneficiu / Acţiune) se numeşte şi multiplu de capitalizare – Price Earning Ratio, şi exprimăvaloarea întreprinderii pe baza numărului de ani de beneficiu, adică în câţi ani investiţia recuperează valoarea de piaţă a acţiunilor sale fară a-şi propune obţinerea lichidităţilor financiare efective.
VII.
Activul net pe acţiune = Activul net / Numărul de acţiuni emise reprezintă estimarea contabilă a valorii unei acţiuni, care este un rezultat al activităţii trecute în timp ce valoarea financiară a unei acţiuni pune accentul pe fluxurile viitoare de venit ( dividend + valoarea reziduală ).
VIII.
CAFp / Acţiune = CAF potenţială / Numarul de acţiuni emise capacitatea de autofinanţare presupune constituirea unui fond mare de amortizare ( ca sursă de autofinanţare ) care afăcut să crească costurile de producţie şi deci să scadă beneficiul net.
IX.
CAFr / Acţiune = CAF reală / Numărul de acţiuni emise reprezintă efortul net pentru creşterea economică având cea mai mare însemnătate pentru întreprindere, dar şi pentru partenerii de afaceri şi bănci.
14
Concluzii Studierea temei propuse a arătat cît de importantă este politica de dividend pentru o societate pe acţiuni. În urma cercetărilor efectuate pe parcurs se pot face următoarele concluzii şi recomandări. Politica de dividend-respectiv obţiunea proprietarilor intre reinvestirea profitului net sau distribuirea parţială ori totală a acestui sub forma de dividende- constituie o problemă intens studiată în literature economică, neexistînd un consens din partea specialiştilor. Interconectarea cu alte politici financiare şi investiţionale potentează importanţa şi responsabilitatea politicii de dividend. Decizia de plată a dividendelor este strîns corelată de percepţia investitorilor asupra dividendelor anunţate, de modelul de distribuire a dividendelor, de oportunităţile de investiţii existente la un moment dat, de efectul dividendelor asupra preţului acţiunilor pe piaţa de capital, de influenţa fiscalităţii, precum şi de gradul de dezvoltare a întreprinderii. Complexitatea acestui subiect financiar determină continuarea cercetărilor pentru a oferi răspunsuri cît mai apropiate de realitatea economică. Pe de o parte, există păreri conservatoare care consideră acordarea de dividende ridicate drept o modalitate de maximizare a valorii firmei. De cealaltă parte, se crede ca dividendele mari aduc taxe mari, reducîndu-se valoarea firmei. Există şi specialişti pentru care politica de dividend este irilevantă. Unii manageri văd în politica de dividend un instrument de informare asupra condiţiei financiare a firmei, însă nu întotdeauna plata unor dividende ridicate indică o situaşie economică bună, ci poate evidenţia şi lipsa oportunităţilor de investire. Este greşit să susţină că numai variabilele economice şi financiare sunt determinanţi semnificativi ai politicii de dividend, teorii comportamentale încercînd să ofere explicaţii mai realiste. De asemenea, aspectele juridice şi fiscale par să modifice tendinţa dividendelor. Principala problemă de ordin practice este dacă se merită să fie distribuite dividendele, impozitate superior, in conditie în care profitul ar putea fi reinvestit, iar acţionarii să cîştige din creşterile viitoare de curs bursier ale acţionarilor. Teoriile privind politica de dividend nu vor putea ajunge la un consens deoarece problema plăţii dividendelor este diverită pentru fiecare companie în parte, care la rîndul ei este influenţată de factori interni şi externi în contunuă schimbare.
15
Bibliografie 1. Antoniu N. şi alţii “Finanţele întreprinderii”, Bucureşti, 1992, 540 pag. 2. Botnari Nadejda „Finanţele Întreprinderii” Editerra Prim, Chişinău 2008; 240 pag. 3. Legea Republicii Moldova privind societăţile pe acţiuni Nr.627-XII, 02.04.1997. 4. Legea Republicii Moldova cu privire la piaţa valorillor mobiliare Nr. 627-XII, 1997. 5. Toma, Mihai, Brezeanu, „Finanţe şi gestiunea financiară. Aplicaţii practice” Editura economică, Bucureşti 1998, 221 pag. 6. http://www.scribd.com/doc/46549505/Cap-16-Politica-de-Dividend 7. http://www.scribd.com/doc/26249050/55/Politica-de-dividend 8. http://www.scribd.com/doc/51739395/Abordari-teoretice-privind-politica-de-dividend-incompaniile-transnationale 9. http://facultate.regielive.ro/proiecte/finante/politica-de-dividend-52796.html
16