Operaţiile Militare de Stabilitate [PDF]

Zitiervorschau

CAPITOLUL 1 PROBLEME GENERALE PRIVIND OPERAŢIILE MILITARE DE STABILITATE Acţiunile de luptă au fost studiate din antichitate şi până în prezent, pentru ele fiind elaborate legi şi principii care direcţionează doctrinele, tacticele şi procedurile utilizate pentru ducerea operaţiilor şi a luptei, cât şi pentru instruirea trupelor. în contextul situaţiei politico-militare internaţionale actuale când datorită mijloacelor de descurajare este greu de conceput un conflict armat de amploare, creşte rolul acţiunilor ce se desfăşoară pentru menţinerea păcii şi asigurarea stabilităţii zonale , regionale si chiar mondiale. Având în vedere calitatea României de ţară invitată pentru aderare la Alianţa EuroAtlantică, în concordanţă cu obiectivele politice şi angajamentele internaţionale asumate de ţara noastră, se impune ca forţele armate să fie în măsură să participe la operaţii multinaţionale, desfăşurate fie pe teritoriul naţional fie în afara acestuia1 executând operaţii de luptă armată - pentru îndeplinirea obligaţiilor de apărare colectivă- sau operaţii de stabilitate : sub egida O.N.U. şi conduse nemijlocit de aceasta; conduse de către NATO sub mandat ONU sau OSCE ori sub mandat ONU în cadrul unor structuri şi iniţiative regionale sau sub-regionale. In acest capitol vom analiza câteva aspecte referitoare la operaţiile de stabilitate . 1.1. Delimitări conceptuale Pentru a stabili specificul operaţiilor de stabilitate este necesar de evidenţiat câteva particularităţi distinctive ale războiului "clasic". în decursul istoriei specialiştii militari au formulat câteva sute de definii războiului. Amintim una din ele, care descrie sarcinile şi scopurile întrebuinţai Forţelor Armate în război. "Războiul este un conflict armat (de durată) între două sau mai mul grupuri, categorii sociale sau state, pentru realizarea unor interese economicei politice " . Jntr-un război forţele militare, sunt destinate, în special pentru: zdrobirea şi nimicirea forţei militare inamice, a sistemului de conducere; distrugerea potenţialului militar-economic şi elementelor materiale d putere ale statului inamic, care îi permit lupta armată; > capturarea şi ocuparea teritoriului inamic în întregime sau o parte a lui, i Realizarea acestor sarcini, în întregime sau în parte, împiedică inamicul de mai duce lupta şi îl obligă să se aşeze la masa tratativelor pentru a accept condiţiile politice propuse de învingător sau a capitula. Astăzi pe lângă funcţia principală pe care armatele au avut-o încă di antichitate şi până în urmă cu circa douăzeci de ani, aceea de a duce şi a câştig războiul, i s-a adăugat o nouă destinaţie, şi anume aceea de a asigura menţinere păcii şi stabilităţii regionale şi globale şi de a descuraja războiul. Operaţiile de stabilitate "se execută in conformitate cu legislaţi internaţională referitoare la folosirea forţelor armate si cu obligaţiile asumate d România pentru realizarea păcii si securităţii internaţionale , precum si cu legislaţi internă privind folosirea forţelor armate in operaţii de apărare şi menţinerea ordin constituţionale ,

de intervenţie în situaţii de urgenţă civilă şi de sprijin \ autorităţilor publice "3. Operaţiile militare de stabilitate pot include elemente atât ale operaţiilor d luptă, cât şi ale celor ce nu presupun lupta, desfăşurate în timp de pace, crizi precum şi în situaţii de război. Această categorie de acţiuni militare se desfăşoară atunci când celelalte măsuri luate au fost incapabile să determine îmbunătăţirea unei situaţii sau încetarea ostilităţilor şi reprezintă o modalitate eficientă de a utiliza forţa şi ameninţarea cu forţa. Deşi similar ca mod de executare cu cel din timp de război, obiectivul final al operaţiilor militare de stabilitate îl constituie împiedicarea confruntării armate şi promovarea păcii. < Spre deosebire de război, care este "o continuare a politicii unui stat cu mijloace violente"4, operaţiile de stabilitate presupun "angajarea militară pe timp de pace" în scopul de a modela mediul de securitate , de a îmbunătăţii înţelegerea reciprocă cu alta ţări şi de a sporii gradul de interoperabilitate cu partenerii din alianţă sau cu potenţiali parteneri de coaliţie. Alt gen de operaţii de stabilitate pot fi generate de apariţia unor crize/ameninţări şi au aspectul unor "acţiuni de răspuns". Ameninţarea se poate manifesta în interior sau poate viza un partener, în ambele cazuri acţionându-se printr-o reacţie rapidă, de preîntâmpinare, realizându-se, în acelaşi timp, descurajarea forţei care ameninţă stabilitate internă sau externă. Are şi scopul de a preveni agravarea situaţiei şi apariţia nevoii de a desfăşura forţe mult mai importante. Uneori, prezenţa forţelor este necesară pentru respectarea înţelegerilor post conflict sau pentru prevenirea degenerării crizei în război. De asemenea, spre deosebire de operaţiile clasice, care se supun legităţilor războiului, operaţiile de stabilitate, presupun un set de reguli specifice, denumite reguli de angajare, care sunt mult mai restrictive. Strategia Militară a României subliniază că "participarea la operaţiile multinaţionale de sprijin al păcii, potrivit angajamentelor internaţionale, este una dintre misiunile strategice de bază ale Forţelor Armate pentru starea de pace " . Operaţiile de stabilitate - de regula sunt "de lungă durată şi presupunem serie de schimbări ale planului de operaţie pe timpul desfăşurării acestora 6' Sunt acţiuni speciale de mică intensitate, desfăşurate de forţe ale armatei în m de pace, criză şi conflict, în vederea îndeplinirii unor scopuri şi obiecti\ strategice, ce au ca finalitate: prevenirea, descurajarea, limitarea sau lichidări unor situaţii conflictuale cu amploare şi intensitate mai mică, precum şi sprijiniri autorităţilor civile în situaţii de criză internă. Pentru a înţelege corect acest gen de acţiuni este necesar să analizat scopurile şi obiectivele operaţiilor de stabilitate în contextul general al acţiunile militare de stabilitate. 1.2. Scopurile şi obiectivele operaţiilor de stabilitate Scopurile şi obiectivele operaţiilor militare de stabilitate în mod normal suni opuse scopurilor si obiectivelor războiului, ele urmărind tocmai soluţionară situaţiilor de criză fără a se mai ajunge la război, evitându-se astfel la minim pierderile de vieţi omeneşti, distrugerea de bunuri şi suferinţa populaţiei ori reducându-Ie la un nivel considerat rezonabil.

1.2.1.Scopurile operaţiilor de stabilitate pot să rezulte inclusiv din denumirea tipologică a acestora, iar finalităţile si succesul lor depind in mod hotărâtor de voinţa comandamentelor politice care le guvernează. Scopurile specifice operaţiilor de stabilitate pot fii grupate astfel: a). Scopuri pe termen lung (vizează obiective şi finalităţi de lunga perspectivă): > promovarea păcii; > prevenirea conflictelor; > promovarea şi salvgardarea drepturilor omului; > realizarea unui climat de securitate viabil şi stabil; > prezervarea accesului liber la resursele esenţiale; > securizarea unor regiuni (zone) cu ridicat potenţial de conflict b. Scopuri pe termen mediu (vizează finalităţi de etapă): > sprijinirea organizaţiilor mondiale sau regionale în vederea asigurării securităţii; > promovarea şi sprijinirea intereselor naţionale vitale; > sprijinirea statelor naţionale în promovarea valorilor democratice; > izolarea şi securizarea unor surse de risc (trafic de droguri, terorism, intoleranţă, fundamentalism religios); y sprijin pentru autorităţile civile; > sprijin pentru naţiuni prietene, asumat prin tratate; c. Scopuri pe termen scurt sau parţiale (vizează finalităţi intermediare): > prevenirea şi stoparea unui conflict; > impunerea unui acord de pace; > sprijin umanitar; > protecţia conaţionalilor aflaţi în mediu ostil; > sprijin pentru reconstrucţia structurilor statale şi a ordinii constituţionale; > sprijin pentru prevenirea destructurării unui stat; > sprijin pentru lichidarea urmărilor unor dezastre etc. 1.2.2.Obiectivele operaţiilor de stabilitate -în esenţa lor derivă din scopurile ce fundamentează aceste operaţii şi reprezintă o cantitate de obiective politice (strategice) cu prelungire vectorială militară pentru realizarea unor finalităţi corespunzătoare acestor obiective. "In procesul pregătirii operaţiilor, se stabilesc obiective bine delimitate în timp şi spaţiu, unele dintre acestea fiind specifice, iar altele putând avea final -l deschis5'. Obiectivele diferă de la o operaţie la alta, fiind strâns legate de tipologi d operaţiilor, de principiile generale specifice, precum şi de procedeele operaţional c subsecvente acestora, ele putând fi structurate astfel: a > descurajarea războiului; > soluţionarea crizelor, separarea părţilor beligerante; > cooperarea multinaţională în asigurarea păcii; < > protecţia unor coridoare de ajutorare; i > prevenirea conflictelor; > încetarea ostilităţilor, dezangajarea forţelor; > aducerea beligeranţilor la masa tratativelor;

> impunerea unui acord de pace; > supravegherea respectării prevederilor unui acord de pace; > protecţia refugiaţilor şi persoanelor deplasate; > protecţia revenirii persoanelor strămutate; > lichidarea urmărilor unor dezastre; > controlul spaţiului aerian; > sprijinul autorităţilor civile în refacerea structurilor statale; > constituirea unor capacităţi comune de apărare; > asistenţa tranziţiei; > asistenţa în stoparea traficului de droguri; > combaterea organizaţiilor şi acţiunilor teroriste; > asigurarea libertăţii de deplasare şi navigaţie; > protecţia intervenţiei organizaţiilor umanitare; > sprijinirea combaterii insurgenţilor; > sprijin pentru răsturnarea regiunilor totalitare antidemocratice; > salvarea şi evacuarea necombatanţilor. Stabilirea acestor obiective se realizează de către factorii politici, naţionali (autoritatea de conducere naţională), când operaţiile se desfăşoară în baza uneidecizii unilaterale a unui singur stat (din ce în ce mai rar), şi factorii politici ai organizaţiilor internaţionale, când operaţiile au compunere multinaţională şi abilitarea printr-un mandat emis de Consiliul de Securitate al ONU. 1.3. Principiile operaţiilor militare de stabilitate Modificările esenţiale suferite în ultimii ani de doctrinele militare ale multor statelor au constatat apariţia unor noi concepte şi principii care le oferă un pronunţat caracter defensiv. In mare măsură la asigurarea caracterului defensiv au influenţat şi principiile specifice acţiunilor militare de stabilitate, a căror elaborare a fost impusă din considerentele politice si de natura diferită a multora dintre acestea de cea a războiului şi luptei armate. Aceste principii derivă în mare măsură din principiile războiului, ca o prelungire a acestora în anumite condiţii mai speciale, delimitarea şi aplicabilitatea lor fiind foarte strâns legată de tipologia şi clasificarea operaţiilor. „Operaţiile de stabilitate se desfăşoară după principii specifice, cu respectarea, în funcţie de situaţie, a principiilor caracteristice luptei armate" . Doctrina Operaţiilor Forţelor Terestre ca şi doctrinele statelor NATO definesc ca principii ale operaţiilor de stabilitate10 pe următoarele : 1.3.1 Definirea clară a obiectivului Acest principiu "presupune integrarea tuturor operaţiilor pentru realizarea scopului strategic"11 şi se materializează în: stabilirea pentru fiecare acţiune militară a unui obiectiv definit cu claritate, a cărui atingere să fie decisivă pentru succesul acţiunii respective şi care să poată fi atins sau îndeplinit (stabilit pe baza unei analize realiste a situaţiei). Este posibil ca în timpul unei operaţii de menţinere a păcii părţile aflate în conflict să atace militarii din forţele ce încearcă să se interpună, astfel încât mandatul misiunii să nu poată fi îndeplinit şi misiunea să necesite a fi abandonată. Comandantul unei forţe multinaţionale trebuie "să înţeleagă obiectiva strategic

(politico - militar), sâ-si stabilească un set de obiective operaţional adecvate şi să se asigure că îndeplinirea obiectivului strategic şi a ceh operaţionale contribuie substanţial la realizarea unităţii de efort"12. 1.3.2 Unitatea de efort - Unitatea de efort în operaţiile de stabilitate eşti atât similară, cât şi distinctă ca formă, faţă de unitatea de comandă asociată c operaţiile militare de stabilitate. Urmărirea realizării unităţii de efort în orice operaţie, este un principiu â derivă din principiul unităţii de comandă şi al unităţii acţionale. Acest princiş răspunde nevoii de a asigura direcţionarea tuturor mijloacelor spre îndeplinii unui ţel comun. Realizarea principiului unităţii de efort în cadrul de stabilitate, e pe cât de importantă, pe atât de greu de realizat. Dificultatea rezultă din varieta numărului de factori participanţi, foarte diverşi, precum organizaţii internaţiom alte state, dar şi diverse instituţii ale statului respectiv şi organiz neguvernamentale ce acţionează pe teritoriul respectiv. în cadrul forţelor multinaţionale, unitatea de efort este realizată pe b consensului între parteneri14 prin „aplicarea principiului autorităţii unict comandantului, intr-un climat de cooperare între parteneri" 1.3.3. Siguranţa operaţiilor Se realizează pe baza dreptului la autoapărare împotriva acţiunilor ostile. Principiul siguranţei este impus de necesitatea de a nu permite acţiun ostile avantaje politice, militare, informative sau de altă natură. în baza acestui principiu, se realizează libertatea de acţiune prin reduci riscurilor şi vulnerabilităţilor faţă de acţiunile ostile, provocarea sau realiz surprinderii. în orice operaţie multinaţionala de acest tip, principala grij comenzii, subliniată în toate documentele de planificare şi conducere es dreptul esenţial la autoapărare împotriva oricărui act sau intenţie ostilă la adresaforţei sau membrilor ei. Acţiunile desfăşurate în baza acestui drept se extind asupra oricărei persoane, element sau grup ostil operaţiei. Trebuie evitate orice compromisuri sau ezitări, iar forţele destinate realizării siguranţei trebuie: "să fie în orice moment gata să contracareze orice acţiune ce ar putea afecta unităţile sau ar primejdui operaţia"16. Adiţional dreptului la autoapărare, principiul siguranţei operaţiilor trebuie să însoţească şi să fie în atenţia tuturor membrilor si componentelor Forţei Multinaţionale, de la comandanţi şi planificatori până la executanţi precum şi la toţi ceilalţi actori ce însoţesc şi contribuie la succesul operaţiei. 1.3.4. Restricţionarea Principiul restricţiei presupune aplicarea tuturor capacităţilor militare şi măsurilor aferente lor, cu reţinere si prudenţă corespunzătoare fiecărei situaţii în parte. Restricţia reclamă realizarea unui echilibru strict între obiectivele politice, conducerea operaţiilor si necesitatea asigurării unei protecţii eficiente a forţei. Reţinerea, presupune în acelaşi timp reţinere în folosirea forţei, iar în cazul în care condiţiile evidente o cer, utilizarea forţei trebuie realizată cu maro atentie şi numai ca ultimă instanţă. O chestiune de mare importanţă în aplicarea principiului restricţiei, o reprezintă modul cum se întocmesc, se detaliază, se cunosc şi se aplică "Regulile de angajare".17 în cadrul acestor operaţii, regulile de angajare sunt mult mai

amănunţite, mai restrictive şi în acelaşi timp mai sensibile la considerentele de natură politică. 1.3.5. Perseverenta "Presupune pregătirea pentru aplicarea şi folosirea constantă, pentru un timp îndelungat a forţelor, în funcţie de misiunea primită si evoluţiile politico-militaii din zonă."18 Acest principiu se transpune în practică prin disponibilitatea de a desfaşurs în mod constant şi echilibrat toate capacităţile militare disponibile pe termen lung în sprijinul realizării scopurilor strategice propuse. Aşa după cum practica k demonstrat-o, unele operaţii necesită ani de zile pentru realizarea fînalităţiloi dorite. "Adesea răbdarea, meticulozitatea şi insistenţa în urmărirea scopurilor i obiectivelor strategice atât cât este necesar pentru îndeplinirea lor este una din principalele condiţii de realizare a succesului". 1.3.6. Legitimitatea Principiul legitimităţii se referă la starea bazată pe percepţia unui sentiment de legalitate, moralitate şi dreptate din partea unei audienţe specifice (de regula clasa politică, mass - media şi opinia publică) din ţara participantă cu efective militare la operaţie, a populaţiei din zona de operaţii şi în general a populaţiei' statului unde se desfăşoară operaţia, şi nu în ultimul rând a forţelor militare Este edificator îndemnul unui oficial militar american adresat soldaţilor din Forţa multinaţională staţionată în Bosnia - Herţegovina care spunea: "/« loc de a gândi asupra acţiunilor de luptă, trebuie să vă gândiţi să creaţi un comitet politic, un centru de operaţii civil - militare pentru a realiza interfaţa cu organizaţiile internaţionale şi de voluntari în locul centrului de operaţii de luptă sau sprijin de joc, acesta devenind punctul central al operaţiunilor ce le desfăşuraţi". Aplicarea acestor principii asigură condiţii de succes şi minimalizează pierderile, iar ignorarea lor creşte riscurile de a nu realiza obiectivele politice stabilite. 1.4. Caracteristicile şi tipologia operaţiilor de stabilitate Publicaţiile militare de specialitate şi respectiv doctrinele militare acţionale ale diferitor state şi coaliţii oferă o largă viziune asupra modului în care interesele şi obiectivele politice delimitează tipurile operaţiilor de stabilitate. Pentru a putea clasifica operaţiile de stabilitate să analizăm câteva caracteristici specifice ale acestora. 1.4.1. Caracteristicile operaţiilor de stabilitate Forţele armate execută operaţii de stabilitate într-un mediu dinamic. Operaţiile de stabilitate sunt, de regulă, neliniare şi se execută adeseori în raioane de operaţii exterioare. Adeseori necesită concentrare de forţe. Comandanţii analizează flecare misiune şi adaptează cadrul operaţional, elementele schemei/proiectului operaţional şi factorii METT-TC (Mission,Enemy5 Termin and weather, Troopes and support available, Time available and Civil considerations/Misiune, Inamic, Teren şi condiţii meteo, Trupe şi sprijin disponibil, Timpul la dispoziţia şi consideraţii referitoare la populaţia Civilă) pentru a corespunde situaţiei conflictuale. Totuşi, stabilirea acţiunilor militare necesare pentru îndeplinirea scopurilor politice

dorite poate fî mai dificilă decât în situaţiile în care sunt necesare operaţii clasice (ofensive şi defensive). De asemenea, finalitatea acţiunilor militare poate fî la fel de dificilă. Pe timpul operaţiilor de stabilitate, comandanţii evaluează permanent situaţia în raport cu aplicarea şi interrelaţionarea factorilor METT-TC. Uneori "inamicul" poate fi reprezentat de o serie de ameninţări ambigue sau de adversari potenţiali. Misiunea forţei se poate schimba dacă situaţia devine mai mult sau mai puţin stabilă. Astfel, o misiune poate consta într-un briefing cu forţele naţiunii gazdă, într-un schimb de experienţă între militari, dar poate fi şi dificilă, de executare a operaţiilor de luptă pentru îndeplinirea unor misiuni de impunere a păcii. Stabilitatea poate fi ameninţată din mai multe motive, iar un inamic poate figreu de definit şi de izolat. In funcţie de desfăşurarea operaţiei, complexitate misiunii se poate schimba rapid. Factorul timp diferă substanţial în operaţiile de stabilitate. Obiectivele uns operaţii de stabilitate este posibil să nu se poată realiza într-un timp scurt. Succesi cere, adeseori, perseverenţă şi angajare pe termen lung. îndeplinirea misiunii poal dura ani, în schimb, operaţiile zilnice pot necesita reacţii rapide la condiţii^ schimbătoare. Considerentele civile sunt deosebit de importante. Populaţia civilă, guvernu naţiunii gazdă, organizaţiile neguvernamentale şi organizaţiile internaţionale po influenţa mult realizarea stabilităţii. Operaţiile de stabilitate sunt complexe şi solicită mai mult unităţile 5 subunităţile. Adeseori, operaţiile de stabilitate necesită lideri cu abilitate fizică şi mentali pentru a trece de la operaţii necombatante la operaţii de luptă şi invers. Operaţiile de stabilitate ajută la restabilirea legii şi ordinii în zonele df conflict. Totuşi, simpla prezenţă a forţelor armate nu garantează întotdeauna stabilitatea. Uneori operaţiile ofensive sau de apărare pot fi necesare pentn înfrângerea unui inamic care se opune unei operaţii de stabilitate. Abilitata forţelor armate de a stabiliza o criză este direct legată de modul cum este percepuţi capacitatea lor de a ataca şi de a se apăra, după necesităţi. 1.4.2. Tipuri de operaţii de stabilitate Forţele armate pot executa operaţii de stabilitate înaintea ostilităţilor, îi situaţii de criză, pe timpul ostilităţilor şi după ostilităţi. înaintea ostilităfib operaţiile de stabilitate sunt concentrate asupra descurajării sau prevenirii* conflictului. In situaţii de criză, ele pot soluţiona un conflict potenţial sau pol preveni escaladarea. Pe timpul ostilităţilor, ele pot ajuta la împiedecarea generalizării conflictului şi pot acorda asistenţă şi încuraja partenerii. Dupî ostilităţi, operaţiile de stabilitate pot asigura un mediu de securitate care permiteautorităţilor civile să preia controlul. Forţele armate pot executa 10 tipuri de operaţii de stabilitate: > In sprijinul păcii; > Apărare internă cu sprijin extern; > Asistenţă în probleme de securitate; > Asistenţă umanitară şi civică; > Sprijinul insurgenţilor; > Sprijinul operaţiilor antidrog;

> Combaterea terorismului; > Operaţii de evacuare a necombatanţilor; > Controlul armamentelor; > Demonstraţia de forţă. a) Operaţii in sprijinul păcii Operaţiile pentru pace cuprind Operaţii de menţinere a păcii şi Operaţii de impunere a păcii executate pentru sprijinul eforturilor diplomatice depuse pentru prevenirea conflictelor, stabilirea şi menţinerea păcii. Se poate trece, de exemplu, de la o operaţie unilaterală a unui stat sau de la o coaliţie multinaţională la o coaliţie condusă de Naţiunile Unite, de la operaţii de luptă la operaţii necombatante şi de la controlul militar la cel civil. In mod normal, forţele armate nu ar trebui să treacă de la un rol al operaţilor pentru pace la altul decât dacă există o schimbare de mandat sau o decizie politică, cu executarea modificărilor corespunzătoare ale structurii forţei regulilor de angajare şi ale altor aspecte ale misiunii. Operaţiile de menţinere a păcii Se execută cu consimţământul tuturor părţilor importante implicate intr-o dispută. Ele sunt menite să autorizeze şi să faciliteze implementarea încetării focului, a armistiţiului sau a altor asemenea înţelegeri şi să sprijine eforturile diplomatice destinate ajungerii la unele înţelegeri politice pe termen lung. Deregulă, implică observare, monitorizare sau supraveghere şi asistenţă a părţilor aflate în dispută. Pentru realizarea obiectivelor, forţele armate care execută aceste operaţii se bazează pe legitimitate recunoscută de toţi beligeranţii şi de organizaţiile internaţionale sau regionale. Ele folosesc forţa sau ameninţarea cu folosirea forţei numai pentru a se apăra sau ca ultimă soluţie. Operaţiile de impunere a păcii în cadrul acestor operaţii se aplică forţa militară sau ameninţarea cu folosirea forţei, de regulă, ca urmare a autorizării internaţionale de a impune respectarea soluţiilor sau sancţiunilor menite să menţină sau să instaureze pacea şi ordinea Spre deosebire de menţinerea păcii, impunerea păcii nu necesită acordul tuturor părţilor. Operaţiile de acest gen includ, în mod normal, una sau mai multe din cele şase operaţii subordonate: > separarea forţată a beligeranţilor; > stabilirea şi supravegherea zonelor protejate; > sancţionarea şi impunerea zonei interzise/periculoase; > interzicerea mişcării/deplasării sau asigurarea acestora; > instaurarea şi menţinerea ordinii; > protecţia asistenţei umanitare. b) Apărarea internă cu forţe străine din afară (FID) FID înseamnă participarea structurilor civile şi militare ale unui guvern la programele aplicate de alt guvern pentru eliberarea şi protecţia naţiunii sale împotriva subversiunii, nerespectării legilor şi insurgenţei. Aceasta implică toate elementele puterii naţionale şi poate apărea în toată gama operaţiilor militare. Ea promovează stabilitatea, ajutând o naţiune gazdă să stabilească şi să păstreze facilităţile care răspund nevoilor poporului său. Categoriile operaţiilor FID sunt:

sprijin indirect; > sprijin direct (fără să implice operaţiile de luptă); > operaţii de luptă pentru sprijinul eforturilor naţiunii gazdă. Sprijinul indirect Acesta poate consta în programe de asistenţă a securităţii, exerciţii multinaţionale şi schimb de experienţă. Sprijinul indirect întăreşte legitimitatea şi prioritatea guvernului în abordarea problemelor interne. Sprijinul direct (care nu include operaţii de luptă) Sprijinul direct (neincluzând operaţii de luptă) foloseşte forţele militare pentru a asigura asistenţă directă populaţiei civile sau armatei naţiunii gazdă. Sprijinul direct include operaţii civili-militari (COM), transmiterea de informaţii şi logistica. Sprijinul direct nu implică (de regulă) transferul de arme şi tehnică/echipament sau instruirea forţelor militare locale. Operaţii de luptă Operaţiile de luptă includ acţiunile ofensive şi de apărare executate de forţele armate pentru a sprijini lupta naţiunii gazdă împotriva insurgenţilor sau teroriştilor. In mod normal, întrebuinţarea forţelor armate în operaţiile de luptă este o măsură temporară. Scopul lor este de a asigura un mediu de securitate în care programele de dezvoltare să poată fi aplicate, respectându-se în acelaşi timp drepturile şi demnitatea poporului. Sprijinul acordat contrainsurgenţelor ajută guvernele gazdă să se ocupe de două grupuri principale: insurgenţii şi poporul. Forţele armate ajută guvernele gazdă să protejeze poporul împotriva violenţei insurgenţilor şi să-i separe de controlul insurgent. Aceste acţiuni necesită persuasiune, urmărire şi distrugere pentru a neutraliza conducerea şi organizarea insurgenţilor. Scopul este de a interzice organizaţiilor insurgente sursele de personal, bunuri materiale, fonduri şi informaţii. Cauza fundamentală a activităţilor insurgente este insatisfacţia larg răspândită faţă de condiţiile etnice, religioase, politice, sociale sau economice existente în rândul unei mari părţi a populaţiei. Pentru ca forţa multinaţională să fieeficientă în sprijinul acordat contra insurgenţilor, guvernul gazdă trebuie să-şi organizeze sau să-şi revizuiască politica către partea nemulţumită a populaţiei. Forţele multinaţionale ajută poliţia, forţele paramilitare şi militare ale | guvernului gazdă să execute contrainsurgenţa, securitatea zonei sau operaţiile de securitate locală. Ele asigură consiliere şi asistenţă în găsirea, dispersarea capturarea şi distrugerea forţelor insurgente. Forţele armate pun accentul pe 1 pregătirea forţelor naţionale, statale şi locale pentru a executa funcţiile de apărare esenţiale. Scopul lor este de a asigura un mediu de securitate în care programele de dezvoltare să poată fî aplicate, respectându-se în acelaşi timp drepturile şi demnitatea poporului. c) Asistenţa de securitate Asistenţa de securitate se referă la un grup de programe care sprijină obiectivele şi politicile prin asigurarea prin subvenţie, împrumut, credit sau vânzări de articole de apărare, pregătire militară şi alte servicii legate de apărare, pentru naţiunile străine. Forţele armate sprijină eforturile de asistenţă de securitate prin echipe de instrucţie/pregătire militară, personal şi pregătire pentru sprijinul întreţinerii şi

activităţi înrudite, cum ar fi operaţii umanitare de deminare. d) Asistenţă umanitară şi civică (HCA) HCA sunt activităţi planificate cu limite de buget specifice şi se acordă în următoarele situaţii: > îngrijire medicală, stomatologică şi veterinară pentru zonele rurale ale unei ţări; > construirea sistemelor elementare de transport de suprafaţă; > construirea instalaţiilor sanitare de bază; > construirea elementară şi repararea facilităţilor publice; > activităţi specifice legate de detectarea şi înlăturarea minelor, incluzând educarea, pregătirea şi asistenţa tehnică. e)Sprijinul insurgenţilor Pe baza deciziilor organismelor de securitate internaţionale sau regionale, forţele multinaţionale sprijină insurgenţele ce se opun regimurilor care ameninţă interesele sau stabilitatea regională. De regulă, aceste misiuni le primesc ARSOF (forţele pentru operaţii speciale). Forţele armate care sprijină insurgenţe pot asigura sprijin logistic şi de instrucţie, dar în mod normal nu desfăşoară operaţii de luptă. f) Sprijinul operaţiilor antidrog în situaţia în care traficul de droguri se declară ameninţare la adresa securităţii internaţionale, prin extindere, aceasta este o ameninţare şi la adresa stabilităţii naţiunilor prietene. Forţele armate pot fi întrebuinţate în diferite operaţii pentru sprijinul altor agenţii responsabile pentru detectarea, dezorganizarea, interzicerea şi distrugerea drogurilor ilicite şi a infrastructurii (personal, bază materială şi sisteme de distribuţie) entităţilor traficante de droguri ilicite. Forţele armate nu se angajează în acţiuni directe pe timpul operaţiilor antidrog. Sprijinul operaţiilor antidrog constă în: > Detectare şi monitorizare; > Sprijinul naţiunii gazdă; > Comandă, control, comunicaţii şi computere; > Informaţii, planificare, sprijinul serviciilor în luptă, sprijinul instruirii efectivelor şi pregătirii forţei umane; > Cercetare, dezvoltare şi achiziţionare; > Recunoaştere. g) Combaterea/ lupta împotriva terorismului Terorismul este folosirea calculată a violenţei fără lege sau a ameninţării cufolosirea violenţei fără lege pentru a provoca teama/frica. El intenţionează si constrângă sau să intimideze guvernele sau societăţile. Teroriştii urmăresc, de obicei, obiective politice, religioase sau ideologice. Inamicii care nu pot concura ci forţele armate în mod convenţional recurg adeseori la tactici teroriste. Atacurile teroriste creează adeseori un efect disproporţionat, chiar şi asupra celor mai capabile forţe convenţionale. Tactica teroristă merge de la incendieri până k întrebuinţarea armelor de distrugere în masă (WMD). Tactica teroristă consta în: > Incendieri; > Sabotaj; > Deturnări;

> Capturări; > Asasinate; > Răpiri; > Luări de ostatici; > Farse; > Rănire/mutilări; > Bombardamente.. Forţele armate execută, în mod obişnuit, operaţii pentru descurajarea sau înfrângerea acestor atacuri. Operaţiile ofensive sunt categorisite drept contraterorism\ operaţiile defensive sunt antiterorism. Contraterorismul Contraterorismul înseamnă măsurile ofensive luate pentru a preveni, a< descuraja şi a răspunde terorismului. Forţele multinaţionale participă la toate acţiunile contraterorismului, incluzând lovituri şi raiduri împotriva organizaţiilor şi facilităţilor teroriste. Contraterorismul este o misiune specifică pentru forţeleselectate pentru operaţii speciale care operează sub controlul/conducerea directă a unui comandament operaţional multinaţional. Antiterorismul Antiterorismul presupune măsurile defensive folosite pentru a reduce vulnerabilitatea indivizilor şi proprietăţii faţă de atacurile teroriste. Actele de terorism împotriva statelor sau unor comunităţi internaţionale pot avea un impact strategic. Comandanţii comandamentelor multinaţionale iau măsurile de securitate necesare pentru îndeplinirea misiunii şi protecţia forţei împotriva terorismului. Soldaţii sunt adeseori mai vulnerabili când sunt în afara misiunii şi în locurile de recreere. Comandanţii iau toate măsurile pentru a reduce la minimum vulnerabilitatea forţelor lor faţă de crime şi luări de ostatici. Acţiunile tipice antiterorism sunt: > coordonarea cu aplicarea legii pe plan local; > amplasarea şi întărirea facilităţilor; > acţiuni de securitate fizică menite să prevină accesul sau apropierea neautorizată de facilităţi; > acţiuni de prevenire a crimei şi de securitate fizică care să prevină furtul de arme, muniţii, cărţi de identitate şi alte materiale; > asigurarea protecţiei împotriva WMD. h) Operaţii de evacuare a necombatanţilor (NEO) Prin NEO se asigură mutarea necombatanţilor civili din zone şi aşezări ameninţate în zone sigure. Ele pot include atât cetăţenii naţiunii gazdă cât şi cetăţenii unei terţe ţări. NEO se execută în medii permisive, nesigure sau ostile. De regulă, nu este necesară o implicare militară directă în aceste evacuări. NEO sprijinite de o forţă militară sunt iniţiate, în mod normal, când situaţia locală s-a deteriorat, iarsecuritatea celor evacuaţi este nesigură sau mediul este ostil. Aceste tipuri de NEO sunt executate, de regulă, cu o avertizare/înştiinţare minimă. i) Controlul armamentelor

Forţele multinaţionale execută, în mod normal, operaţii pentru controlul armelor în sprijinul tratatelor pentru controlul armamentelor şi agenţiilor' însărcinate cu impunerea respectării unor plafoane de înarmare. Forţele armate pot participa la localizarea, capturarea şi distrugerea armelor de nimicire în masă (WDM) după ostilităţi. Alte acţiuni includ escortarea livrărilor de armamente şi materiale periculoase (cum ar fi uraniul îmbogăţit), inspectarea şi monitorizarea instalaţiilor de producţie şi de depozitare şi pregătirea forţelor. Forţele armate pot executa controlul armamentelor pentru a preveni escaladarea unui conflict şi reducerea instabilităţii. Acesta poate include dezarmarea mandatată a beligeranţilor ca parte a unei PO. Adunarea, depozitarea şi distrugerea muniţiilor şi sistemelor de armamente convenţionale pot descuraja beligeranţii să reia ostilităţile. Unele capabilităţi ale forţelor multinaţionale, cum ai fi cele de geniu' şi pentru dezamorsarea muniţiilor (neexplodate) sunt foarte potrivite pentru aceste operaţii. i) Demonstraţia de forţă Forţele multinaţionale execută demonstraţii de forţă din trei motive: pentn a-i sprijini şi a-i reasigura pe aliaţi, pentru a-i descuraja pe agresorii potenţiali ji pentru a-şi spori propria influenţă în zona de interes. Prezenţa unor forţe puternic! semnalează potenţialilor agresori voinţa politică de folosire a acestora. Demonstraţia de forţă implică concentrarea, desfăşurarea, creşterea stării df pregătire pentru luptă a forţelor, sau o demonstraţie a capacităţii lor operaţionale i regiune. O demonstraţie de forţă eficientă trebuie să demonstreze capacitatea df executare a misiunii şi de susţinere. Deşi lupta reală nu este de dorit, demonstraţiile de forţă pot escalada rapid şi neaşteptat. Unităţile care au primit misiuni de demonstraţie de forţă presupun că lupta este probabilă şi se pregătesc corespunzător. x x X Tipurile de acţiuni militare de stabilitate acceptate de gândirea militară românească nu se deosebesc semnificativ de cele prezentate în doctrinele statelor membre N.A.T.O. Cu toate acestea, apreciez, ca neavenită prezenţa în doctrina militară a "sprijinului insurgenţilor" drept tip de acţiune militară, la care să participe forţele armatei române. Apreciez că o acţiune de insurgenţă sau o rebeliune este o mişcare organizată, având drept scop răsturnarea guvernului dintr-o anumită ţară, prin utilizarea mijloacelor subversive şi prin lupta armată. România nu priveşte nici un stat drept inamic, or sprijinul insurgenţilor este de departe un act inamical faţă de orice stat, indiferent sub ce mandat s-ar putea desfăşura acţiunea. Sprijinul insurgenţilor, deşi folosit pe scară largă de către multe din puterile regionale şi chiar globale, nu se înscrie în mod clar în categoria acţiunilor de stabilitate, deoarece prin scopurile urmărite nu vizează nici descurajarea războiului şi menţinerea păcii, nici rezolvarea conflictului şi nici sprijinul autorităţilor civile, ci, dimpotrivă, concură la destabilizarea situaţiei interne a unui anumit stat. Operaţiile militare de stabilitate sunt importante din cel puţin două motive: în primul rând, în Europa posibilitatea statelor de a-şi îndeplini obiectivele naţionale

strategice utilizând coerciţia este din ce mai redusă, singurele conflicte care au avut loc după cel de-al doilea război mondial, atât cele din spaţiul ex-sovietic (din Transnistria şi din Caukaz), cât şi cele din spaţiul ex-iugoslav, având un caracter local şi limitat. Cresc însă concomitent ponderea şi importanţa soluţiei de descurajare a agresiunii îndeplinite de instrumentul militar de putere al statelor şi de utilizare al acestuia în scopul gestionării crizei, al evitării războiului şi menţinerii păcii. Absolut toate doctrinele militare strategice (materializate în strateg militare) ale marilor puteri (atât puteri regionale, cât şi mondiale) sunt doctrine d apărare, ceea ce face ca cel puţin teoretic războiul de mare amploare, la nive continental ori al unui teatru de acţiuni militare, să fie improbabil. In managementul ori gestionarea crizei politico-militare se acordă consecinţă o importantă şi un rol crescând acţiunilor militare de stabilitate. In acest context vom analiza posibilităţile de participare a marilor unităţi unităţilor de rachete şi artilerie antiaeriană la acţiunile întreprinse pentru asigurare stabilităţii. CAPITOLUL 2 CONSIDERAŢII PRIVIND PARTICIPAREA UNITĂŢILOR DE ARTILERIE ŞI RACHETE ANTIAERIENE LA OPERAŢIILE DE STABILITATE Riscurile regionale sau mondiale şi ameninţarea la adresa securităţii itatelor precum şi securităţii mondiale se răspândesc tot mai mult pe calea aerului, dzând crearea dezordinii aeriene. "Specialiştii militari sunt unanimi în aprecierea rolului, locului şi mportanţei dimensiunii verticale - aeriene şi antiaeriene - a acţiunilor militare, tpreciere confirmată de desfăşurarea conflictelor armate din ultimul sfert de tac"22 2.1. Locul şi rolul structurilor de artilerie şi rachete antiaeriene în operaţiile de stabilitate Indiferent de natura conflictului - teritorial, etnic sau religios - statele nplicate au folosit de obicei toate categoriile de forţe ale armatei, în cadrul cărora, îijloacele de ameninţare aeriană şi de ripostă antiaeriană le-au revenit un rol eosebit de important. Sunt greu de găsit în prezent state care să nu dispună de îijloacelor de atac aeriene şi, întrucât, operaţiile de stabilitate pot fi desfăşurate în rice zonă a globului pământesc forţe de apărare antiaeriană vor fi folosite în nele operaţii de stabilitate în special pentru protecţia antiaeriană a ropriilor trupe. Considerăm că rolul artileriei şi rachetelor antiaeriene în unele operaţii de abilitate ar putea fi determinat de compensarea unor servituti în întrebuinţarea /iaţiei de vânătoare-interceptare: > posibilităţile mult mai mari de combatere la înălţimi mici şi foarte mic, dispunându-se în imediata apropiere sau la distanţă variabilă faţă de obiectivele apărate antiaerian; > posibilitatea de a duce acţiuni de luptă de lungă durată;

> ducerea acţiunilor de luptă în orice condiţii de timp, stare a vremii şi anotimp; s > nu necesită existenţa infrastructurii dispozitivelor de luptă pregătită dii timp. Apărarea aeriană, în concepţia specialiştilor militari străini, presupunt supravegherea continuă şi circulară a spaţiului aerian, identificarea şi determinarea în spaţiu a poziţiei oricărui mijloc de cercetare şi atac aerian, înştiinţarea oportune a trupelor şi vectorilor activi şi nimicirea mijloacelor de atac aerian înainte a acestea să-şi îndeplinească misiunea. Potrivit acestei concepţii, apărarea aeriană include, în acelaşi timp, ati măsuri de apărare activă, cât şi măsuri de apărare pasivă. Apărarea aeriană actw se execută în scopul nimicirii mijloacelor de atac aerian sau al reducerii eficacităţi acţiunilor acestora şi presupune o ripostă/acţiune integrată a aviaţiei de vânătoare rachetelor şi artileriei antiaeriene, precum şi a mijloacelor de radiolocaţie şi dt război electronic. Apărarea aeriană pasivă se execută în scopul reducerii efecteloi loviturilor aeriene inamice şi include măsuri de derutare şi inducere în eroare precum acoperirea, ascunderea, mascarea, camuflarea şi utilizarea amenajărilor tic protecţie a personalului şi tehnicii de luptă. Esenţa apărării aeriene o reprezintă în accepţiunea aceloraşi specialist militari, acţiunea şi lupta forţelor şi mijloacelor specializate destinate apărăr. trupelor, obiectivelor politico-militare şi economice, a valorilor naţionale precumţ a populaţiei şi bunurilor ei împotriva cercetării şi lovirii din aer de către un agresoi extern. în cadrul N.A.T.O., apărarea aeriană este definită ca "ansamblul măsurilor concepute pentru anularea sau reducerea eficacităţii unei acţiuni aeriene inamice". La nivelul Alianţei Nord - Atlantice şi al ţărilor membre se disting: o concepţie de apărare aeriană - integrată la nivel N.A.T.O., unde fiecare ţară participă cu forţe şi mijloace stabilite, şi o concepţie de apărare aeriană la nivel naţional, care se realizează cu forţele integrate sau neintegrate. Totodată, se remarcă compatibilitatea celor două concepţii, care enunţă baza apărării zonei Alianţei Nord - Atlantice, astfel: "părţile, acţionând fie individual, fie împreună, vor menţine şi mări capacitatea lor individuală şi colectivă de rezistenţă în faţa unui atac armat"23 In concordanţă cu caracterul indispensabil şi ferm al apărării colective, încă de la constituirea Alianţei, ţările membre au parcurs, în etape succesive, programe serioase de implementare a apărării antiaeriene într-un sistem integrat, care asigură, în prezent, atât interconectarea, coordonarea şi conducerea mijloacelor de apărare aeriană naţionale după o concepţie şi plan unice, cât şi posibilitatea sistemelor proprii de a acţiona independent, în caz de necesitate sau la hotărârea organelor de conducere naţionale. Structurile organizatorice ale trupelor de apărare antiaeriană, din cadrul statelor membre ale N.A.T.O. diferă, ca denumire, de la ţară la ţară, existând: brigăzi şi divizioane de rachete antiaeriene şi noduri radiotehnice - în Italia; regimente de rachete antiaeriene şi radiotehnice - în Germania; divizioane şi baterii de rachete şi artilerie antiaeriană, centre şi posturi de radiolocaţie - în Grecia; baze de rachete

antiaeriene şi baterii de artilerie antiaeriană, centre radiotehnice - în Turcia. Misiunile acestor structuri sunt asemănătoare, dar compunerea şi posibilităţile de luptă sunt diferite, ele depinzând de cantitatea şi calitatea tehnicii din dotare, de gradul de asigurare tehnică, precum şi de facilităţile logistice. Trupele de apărare aeriană ale statelor membre ale N.A.T.O. sunt incluse într-un sistem integrat (unificat) automatizat, care are în responsabilitate teritoriul, spaţiul aerian şi apeie teritoriale ale ţărilor participante şi ale unor ţări neutre. Baza apărării aeriene, în unele ţări membre aparţinând N.A.T.O. din Europa şi în toate ţările care au aparţinut fostului Tratat de la Varşovia, o constituie rachetele şi tunurile antiaeriene, avioanele de vânătoare - interceptare, iar în cadrul celorlalte zone, ca şi în sistemul francez (naţional) de apărare aeriană o constituie avioanele de vânătoare-interceptare, rachetele antiaeriene fiind folosite numai pentru apărarea capitalelor şi a unor obiective izolate dintre cele mai importante. A. In noile condiţii geostrategice şi geopolitice, se manifestă o creştere a preocupărilor statelor central şi est-europene, inclusiv ale celor din N.A.T.O. pentru dezvoltarea şi, în special, modernizarea apărării lor aeriene, înzestrând-o permanent cu avioane de vânătoare-interceptare, complexe de artilerie şi rachete antiaeriene, staţii de radiolocaţie şi sisteme automatizate a conducerii acţiunilor -toate cu tehnologie performantă, atât de producţie proprie, cât şi din import. 2.2. Fundamentări acţionate ale participării apărării antiaeriene la operaţiile de stabilitate 2.2.1. Conceptul de întrebuinţare a apărării antiaeriene In cadrul NATO Forţele de Apărare Antiaeriană sunt parte a Sistemului Integrat de Apărare Aeriană (IADS) şi cuprind diferite unităţi de foc, de la rachete sol-aer (SAM24) cu rază foarte scurtă, până la cele cu rază foarte lungă, Sisteme de Apărare Aeriană Portabile (MANPADS) şi sisteme de tunuri. Toate forţele apărării antiaeriene trebuie să aibă capacitatea să descopere, identifice, urmărească şi angajeze lupta cu o gamă largă de mijloace aeriene ostile. In continuare vom analiza câteva probleme specifice trupelor de apărare antiaeriană în contextul concepţiei NATO: a). Stabilirea Priorităţilor Apărării Aeriene. Comandantul Forţei Aliate întrunite (COMAJF) determină priorităţile de apărare aeriană. El identifică priorităţile sale de apărare aeriană pe baza recomandărilor Comandantului Componentei Aeriene a Forţei întrunite (JFACC) şi în strânsă coordonare cu Comandanţii Componentelor terestre şi maritime, folosind patru criterii: 1). Probabilitatea de atac. 2). Obiectiv sau Zonă Importantă. 3). Vulnerabilitatea la atac. 4). Gradul de refacere a obiectivului sau zonei. b). Apărarea obiectivului / zonei vitale. Zonele vitale se compun din grupări de obiective vitale. Forţele apărării antiaeriene repartizate să îndeplinească această misiune vor coopera îndeaproape cu comandanţii obiectivelor vitale din cadrul zonei, pentru a optimiza apărarea

activă a acelor obiective. Comandantul structurii de apărare antiaeriană va înştiinţa statul major al eşalonului superior despre orice factori limitatori care pot împiedica executarea cu succes a misiunii sale de apărare antiaeriană. Când comandantul şi-a încheiat dispunerea forţelor de apărare antiaeriană, va trimite un Raport de acoperire (COVREP) către agenţia de control. c). Apărarea punctuală. Unităţile de apărare antiaeriană se vor poziţiona la o asemenea depărtare faţă Ie obiectivul apărat, astfel încât să permită deschiderea focului şi distrugerea itacatorului înainte ca acesta să-şi lanseze încărcătura de luptă. Dacă forţele de ipărare antiaeriană cu rază scurtă de acţiune sunt singurele forţe de apărare tntiaeriană, ele vor fi poziţionate de-a lungul căilor probabile de apropiere pentru amări gradul de acoperire şi asigura apărarea în adâncime. O acoperire echilibrata va trebui realizată dacă căile de apropiere probabile ale inamicului nu sunt previzibile. d). Zona de apărare contra rachetelor. Posibilităţile zonei de apărare contra rachetelor trebuie să asigure contracararea ameninţării cu rachete balistice cu rază scurtă, medie şi intermediară de acţiune ca şi a rachetelor de croazieră şi altor mijloace aeriene sofisticate ca avioanele fără pilot. O zonă de apărare contra rachetelor eficientă permite Comandantului Forţei Aliate întrunite să realizeze manevrabilitatea. Unităţile de artilerie şi rachete antiaeriene trebuie să aibă o capacitate de manevră rapidă şi mobilitate ridicată în interiorul teatrului pentru a proteja forţele proprii, mijloacele şi zonele importante pentru Comandantul Forţei Aliate întrunite, de un atac executat cu avioanele inamice, rachetele de croazieră sau balistice. e). Principiile de angajare în luptă a structurilor de artilerie şi rachete antiaeriene. Principiile care direcţionează planificarea şi poziţionarea forţelor apărării antiaeriene sunt: > sprijinul reciproc; > suprapunerea focurilor; > echilibrarea focurilor; > întărirea acoperirii; > angajarea timpurie în luptă; > apărarea în adâncime . Aplicarea unora sau altora dintre aceste principii într-o situaţie dată depinde de acea situaţie. f). Controlul emisiilor electromagnetice. în operaţiile de stabilitate emisiile electromagnetice vor fi ţinte pentru supraveghere, intercepţie şi analiză având ca rezultat un avantaj tactic distinct pentru inamic, rezultat din analiza acestor emisii. Forţele de apărare antiaeriană trebuie să folosească întregul spectru electromagnetic în sprijinul operaţiilor Forţei Aliate întrunite şi să interzică potenţialului inamic să aibă capacitatea de a exploata acest lucru, prin folosirea unui program echilibrat de măsuri de control a emisiilor electromagnetice. 2.2.2. Executarea operaţiilor de către forţele apărării antiaeriene

Sistemele de apărare antiaerienă sunt esenţiale pentru executarea operaţiilor de apărare aeriană eficiente. Forţele de apărare antiaeriană cu desfăşurarea lor operaţională flexibilă, pot asigura apărarea antiaeriană zi şi noapte în orice condiţii meteo a obiectivelor importante sau zonelor specificate şi se pot manevra rapid, pentru a asigura apărarea antiaeriană a unor obiective şi zone noi pe măsura schimbării situaţiei. 2.2.3. Regulile de angajare (ROE26) Directiva pentru implementarea forţei a Conceptului Strategic al Alianţei (MC400), împreună cu alte precizări elaborate de Consiliul Nord Atlantic (NAC27)/ Comitetul de Planificare a Apărării (DPC 28), Legea Internaţională a Conflictelor Armate (LOAC29) şi Regulile de Angajare (ROE), vor constitui fundamentele pentru conducerea forţelor N.A.T.O., desfăşurate într-o zonă nominalizată sau angajate într-o operaţiune specifică. Cele două principii fundamentale ale Legii Internaţionale a Conflictelor Armate sunt necesitatea militară şi proporţionalitatea. Necesitatea impune ca forţele antiaeriene să nu fie folosite decât pentru atingerea unui aparat de zbor militar. Principiul proporţionalităţii cere ca acţiunea militară sau răspunsul forţelor antiaeriene să fie proporţional cu obiectivul militar dorit, prin urmare distrugerile colaterale trebuie să fie minimizate sau eliminate acolo unde este posibil. 2.3. Consideraţii asupra tipurilor de operaţii de stabilitate la care pot participa structurile de artilerie şi rachete antiaeriene Suntem de părerea că, structurile de artilerie şi rachete antiaeriene pot participa la următoarele acţiuni din cadrul operaţiilor de stabilitate: a). Combaterea terorismului Atacurile teroriste de la New York şi Washington, din 1 î septembrie 2001, marchează apariţia unei noi categorii de acte teroriste, necunoscută până acum în istorie. Ceea ce caracterizează şi conferă atributul de inedit al acestor acte este folosirea aeronavelor de curse civile ca armă a atacului. Aceste evenimentele ne îndreptăţesc să afirmăm că fenomenul terorist cunoaşte o dezvoltare fără precedent, aplicându-se, în noul mod de atentate, tehnici de manipulare psihologică (impactul mediatic, necunoaşterea teroriştilor etc.) şi tehnici de destabilizare cibernetică nefolosite anterior "capacitatea N.A.S.A. de supraveghere a spaţiului aerian al S.U.A. a fost blocată printr-un atac al hacherilor".30 Pe aceste coordonate, se poate aprecia că terorismul a devenit o problemă internaţională. Ca răspuns la toate acestea sunt necesare schimbări specifice în plan politic, social şi militar atât la nivelul fiecărui stat, cât şi internaţional, care vor avea efecte deosebite pe termen scurt, mediu şi lung. O asemenea ameninţare va avea implicaţii majore asupra tuturor domeniilor vieţii sociale şi, mai ales, asupramodului în care vor fi întrebuinţate capacităţile militare în viitoarele operaţiuni de combatere a terorismului. Structurile antiaeriene pot participă atât în operaţiile antiteroriste, cât şi în operaţiile contrateroriste, având ca misiuni: > asigurarea apărării aeriene contra atacurilor din aer executate cu ajutorul

aparatelor de zbor (incluzând chiar şi avioane de pasageri deturnate) asupra obiectivelor "periculoase" de natură civilă sau militare, care pot provoca pierderi mari de vieţi omeneşti sau, prin distrugerea lor, a unui dezastru ecologic pe teritoriul propriu sau pe teritoriul altui stat; > acordarea la cererea organizaţiilor civile ce se ocupă de traficul aerian a datelor despre situaţia aeriană. b). Implementarea de sancţiuni şi /sau operaţii maritime de interceptare Impunerea sancţiunilor se poate realiza utilizând diferite tipuri de forţe, inclusiv şi structuri antiaeriene. Ele participă la stabilirea unei "bariere" selective, permiţând doar bunurilor autorizate să fie introduse ori scoase de pe teritoriul supus impunerii sancţiunilor. Misiunile acestor forţe pot fi: > supravegherea spaţiului aerian; > utilizarea forţei letale împotriva aeronavelor care încalcă embargoul instituit. c). Implementarea zonelor aeriene interzise Structurile antiaeriene, în cooperare cu aviaţia militară şi alte categorii de forţe, participă la implementarea zonelor aeriene interzise. Misiunile sunt: > supravegherea spaţiului aerian interzis pentru zboruri; > combaterea aeronavelor care zboară ilegal în zonele interzise, conform ordinului comandantului autorizat şi regulilor de angajare stabilite. d). Protecţia navigaţiei In cadrul operaţiilor de protecţie a navigaţiei, forţele antiaeriene pot participa având următoarele misiuni: > apărarea antiaeriană a zonelor de acostare a navelor (golfurile şi estuarele); > apărarea antiaeriană a porturilor. Un exemplu de încercare a îngrădirii libertăţii de circulaţie în apele internaţionale în scopul tentativei de control de către Irak a accesului la resursele energetice (reprezentate de petrol) a statelor lumii, îl reprezintă atacul petrolierului sovietic la întrarea în strâmtoarea Ormuz de către aviaţia irakiană. Acest incident demonstrează evident necesitatea structurilor antiaeriene în acţiunile de asigurare a libertăţii de navigaţie şi de survolare din cadrul operaţiilor de stabilitate. e). Operaţii pentru sprijinul activităţii interne In acest tip de operaţie structurile antiaeriene participă numai cu misiunea de a furniza date despre situaţia aeriană în cazul grevelor controlorilor de trafic aerian de la aeroporturi sau ieşirii din funcţiune a aparaturii de lucru a acestora. f). Asistenţa acordată altor naţiuni şi /sau sprijinul contra insurecţiei Asistenţa acordată altor naţiuni (asistenţa naţională) a fost un instrument foarte des utilizat în timpul "războiului rece", în competiţia ce a opus cele două blocuri militare rivale, N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia, dar mai ales cele două superputeri, S.LF.A. şi Uniunea Sovietică. Este aproape imposibil de arătat toate cazurile de acest gen de asistenţă care au avut loc în această perioadă, însă un lucru este cert, că în foarte multe operaţiuni au participat structurile antiaeriene. Asistenţa militară acordată de către Uniunea Sovietică: Coreei de Nord, Vietnamului, Etiopiei, Angolei şi altor state s-a făcut nu numai prin livrări de

armament şi muniţii, consultaţii şi instrucţiuni, ci şi prin punerea la dispoziţia acestor state de echipamente şi structuri de forţe întregi. Un exemplu de acţiune, la care au participat structurile antiaeriene, este operaţia "AHatftipb" (Anadâri) din 1962. In timpul acestei operaţii U.R.S.S. a dislocat pe teritoriul Cubei o forţă militară impresionantă,după opinia lor în scopul"întăririi potenţialului de apărare a Cubei pentru a face faţă pericolului agresiunii din afară, contribuind la menţinerea păcii în toată lumed\ Rezultatul operaţiei este doborârea de către complexul S-75 a avionului american de cercetare la mare altitudine U-2, pilotat în spaţiul aerian al Cubei de maiorul Forţelor Aeriene ale S.U.A. Rudolf Andersen pe 27 octombrie 1962. N-au rămas în urmă de U.R.S.S. nici S.U.A. care, au acordat, la rândul lor, asistenţă unor state pentru a-şi întări dominanţa sau cel puţin prezenţa în anumite regiuni considerate strategice. Operaţia "Faradei" a fost iniţiată de Marea Britanie în cooperare cu Pentagonul în scopul ducerii luptei cu trupele sovietice în Afganistan. In cartea sa "Djihad", editată la Londra, Tomom Kărâo descrie măsurile efectuate de forţele speciale şi de informare, din care făcea parte şi el, pe teritoriul Afganistanului "participam la lupte directe, doboram avioane, elicoptere, căutam modele de tehnică şi muniţii noi...". g). Operaţii de pace Marile puteri (puterile globale şi cele regionale) şi statele care aspiră să devină mari puteri au forţe militare desfăşurate şi în alte zone de interes strategic pentru ele, în afara propriului teritoriu naţional. In general aceste forţe sunt utilizate pentru executarea demonstraţiilor de forţă. Uneori, demonstraţiile de forţă sunt puse în aplicare ca măsuri complementare, pentru a facilita succesul altor măsuri (de regulă politică, diplomatică, chiar economică) sau operaţii militare (de regulă, de tipul celor altele decât războiul). Structurile antiaeriene pot participa la demonstraţii de forţă, în cadrul unei grupări de forţe sau individual, prin executarea aplicaţiilor cu trageri de luptă. Tragerile se pot executa atât în zone apropiate forţelor ostile cât şi pe poligoane în zone îndepărtate. Misiunile demonstraţiilor de forţă pot fi: > descurajarea unui potenţial conflict sau a beligeranţilor; > demonstrarea capacităţilor de luptă a tehnicii noi apărute în dotare; > demonstrarea fermităţii de a folosi forţa. x x X Se poate aprecia că experienţa dobândită şi învăţămintele desprinse din I întrebuinţarea structurilor de artilerie şi rachete antiaeriene în ultimele conflicte militare vor influenţa, în viitor, preocupările în domeniul apărării aeriene, vor viza realizarea de noi sisteme şi elaborarea de noi principii de întrebuinţare în luptă, care să asigure: > reducerea decalajului dintre nivelul tehnologic al mijloacelor aeriene şi al celor de apărare antiaeriană; > soluţionarea problemelor apărării antiaeriene apărute ca urmare a lărgirii gamei de obiective ce sunt vizate a fi lovite din aer;

> realizarea aspectelor legate de acţiunea mijloacelor de ripostă antiaeriana în actualele condiţii, când influenţa factorilor de teren, timp şi stare a vremii nu mai prezintă dificultăţi deosebite pentru mijloacele de atac aerian. Ultimele conflicte armate au demonstrat că securitatea obiectivelor poate fi asigurată numai în condiţiile existenţei unei puternice şi moderne apărării antiaeriene. Dimensiunile teritoriului şi depărtarea la care se află agresorul nu mai reprezintă astăzi, în condiţiile existenţei mijloacelor de atac aeriene moderne, factori determinanţi. Apreciem că, factorii principali care au influenţat în mare măsură neutralizarea acţiunilor de ripostă antiaeriană au fost: > realizarea surprinderii prin folosirea a noi mijloace de atac aerian şi a noi procedee de întrebuinţare a aviaţiei în scopul străpungerii apărării antiaeriene; > dezorganizarea sistemului de conducere; > lipsa de pregătire a personalului în folosirea tehnicii de apărare antiaeriene; > timpul mare de reacţie. Daca in acest capitol ne-am ocupat de posibilităţile de folosire a structurilor de apărare antiaeriană, în continuare vom pune accent pe modalităţile concrete de participare a acestora la operaţiile militare de stabilitate. CAPITOLUL 3 MODALITĂŢI DE PARTICIPARE ALE STRUCTURILOR DE ARTILERIE ŞI RACHETE ANTIAERIENE LA OPERAŢIILE MILITARE DE STABILITATE România s-a dovedit un partener de încredere în cadrul comunităţii internaţionale în eforturile sale îndreptate în direcţia menţinerii păcii şi securităţii în Europa Centrală şi de Sud-Est şi pentru soluţionarea paşnică a altor conflicte regionale în care forurile internaţionale de securitate au decis să intervină. In ultimul deceniu a devenit din ce în ce mai evident faptul că cele mai multe dintre ţările din această parte a lumii nu-şi pot imagina propriul viitor decât în cadrul comunităţii Europene şi Euro-Atlantice. Mai mult decât atât, o zonă a Balcanilor stabilă necesită, mai presus de toate, o şansă ca fiecare ţară de aici să-şi vadă demnitatea şi opţiunile sale strategice înţelese. România, ca şi celelalte ţări din regiune, îşi propune o Europă Centrală şi de Sud-Est al cărei viitor să fie în pace, democraţie, prosperitate economică şi integrată deplin în structurile Europene şi Euro-Atlantice. S-a recunoscut public faptul că prioritatea strategică a României a fost integrarea în NATO şi în Uniunea Europeană. România demonstrează din nou voinţa sa politică de a deveni membră în structurile Europene şi Euro-Atlantice, în concordanţă cu vocaţia sa şi interesele sale naţionale. Datorită acestei poziţii, România a fost invitată în cadrul summitului de la Praga, din noiembrie 2002 să adere la NATO, iar în urma Conferinţei de la Copenhaga din decembrie a.c. s-a stabilit ca dată limită de aderare la U.E. anul 2007. în acest context România îşi asumă toate obligaţiile cei revin ca viitoare ţară membră NATO, inclusiv de participare cu forte la operaţiile de stabilitatedesfăşurate de această alianţă, în cadrul acestor forţe putând fi stabilite

inclusiv structuri de rachete şi artilerie A.A. Pentru a putea înţelege contextul în care vor putea acţiona forţele de apărare antiaeriană vom analiza în continuare câteva acţiuni ale unităţilor de rachete şi artilerie a.a. desfăşurate în operaţii de asigurare şi menţinere a păcii desfăşurate în ultimele două decenii. 3.1. Modalităţi de participare ale structurilor de artilerie şi rachete antiaeriene la operaţiile militare de stabilitate 3.1.1. Operaţia din Valea Bekaa (Conflictul izraeliano-sirian). Operaţia din Valea Bekaa, din iunie 1982, s-a desfăşurat în condiţiile în care trupele de uscat siriene aveau în dotare complexe de rachete antiaeriene "KUB" şi o numeroasă artilerie antiaeriană, organizate în sisteme de apărare antiaeriană "etajate". împotriva acestor sisteme, israelienii au angajat în luptă 90 de avioane, incluzând avioane de vânătoare de tipul "F-15" şi "F-16" şi avioane de vânătoarebombardament de tipul "F-4", "A-4" şi "KFIR". Totodată, israelienii au folosit şi avioane de cercetare şi alarmare timpurie de tipul "AWACS", care au patrulat de-a lungul coastei libaneze pentru descoperirea avioanelor siriene şi pentru conducerea piloţilor israelieni la interceptarea lor. Acestea au evoluat, de regulă, din afara zonelor de acţiune ale sistemelor de apărare antiaeriană, fiind folosite şi pentru bruierea comunicaţiilor şi staţiilor de radiolocaţie ale sirienilor. Metodele noi folosite de israelieni, combinate cu surprinderea şi cele mai moderne sisteme militare de supraveghere şi alarmare înaintată, au făcut neputincioasă apărarea antiaeriană. In conflictul din Valea Bekaa, Israelul a doborât 79 de avioane siriene şi a distrus 19-20 poziţii de lansare a rachetelor antiaeriene "KUB", cu preţul pierderii unui singur aparat "A-4". 3.1.2. Operaţiile din Golf (1991 - "Furtună în deşert") In componenţa apărării antiaeriene a Irakului se aflau la începerea conflictului: 20 divizioane S-75, 25 divizioane S-125, 45 de baterii "Kvadraf (Kub), 50 de complexe "Osa", mai mult de 100 de complexe de tip "Strela-1", 60 de complexe SA-13 ("Strela-1" modernizată), 13 complexe "Roland-2" pe şasiuri (autopropulsate), 100 de complexe "Roland-2" pe autovehicule, complexe portabile "Strela-2" şi rachete de construcţie chinezească HN-5A, mitraliere antiaeriene de cal. 14,5 mm., tunuri de calibru 23mm., mai mult de 200 de complexe ZSU-23-4 (Şilca), 250 de tunuri cal. 37 mm., 500 de tunuri antiaeriene cal. 57 mm., mai mult de 100 de complexe ZSU-57-2, 200 de tunuri antiaeriene calibru 130 mm. Aviaţia militară era compusă din 30 de Av.V. de tipul "Miraj", 80 de Av.V. J7, 70 de avioane MiG-21, 18 avioane MiG-29, 25 de avioane MiG-25 35. Centrele de control şi comunicaţii, precum şi alte obiective importante din Bagdad dispuneau de o apărare antiaeriană puternică, constituită într-un sistem centralizat, în care conducerea se efectua de la punctul de comandă principal al apărării antiaeriene a teritoriului Irakului. Cu toate acestea, la puţin timp după începerea loviturilor aeriene, sistemele de rachete antiaeriene irakiene, în mod deosebit, au fost puse în situaţia de a acţiona independent, fără integrare şi fără un control eficient. Această situaţie dramatică a redus total eficacitatea sistemului de apărare antiaerian irakian, întrucât acesta nu a avut capacitatea de a trece la conducerea

descentralizată. Apărarea antiaeriană irakiană a suferit pierderi foarte mari, ca urmare a numeroaselor lovituri executate de aviaţia asupra staţiilor de radiolocaţie ale sistemelor de rachete antiaeriene, aerodromurilor şi adăposturilor pentru avioane. Forţa multinaţională avea în compunerea sa următoarele mijloace antiaeriene: Complexe de R.A.A. cu bătaie mare "Patriot" (S.U.A.); bătaie medie "Hok M" (S.U.A.); mobil cu bătaie mică "Crotale" (Franţa). Unităţile şi subunităţile erau dotate şi cu Complexe de R.A.A. portabile: "Stinger" (S.U.A.); "Mistral" (Franţa); "Javelin" (Marea Britanie). in plus la toate aceste unităţi militare erau dotate cu instalaţii de artilerie şi rachete antiaeriene mobile.36 Scopul principal urmărit de forţele multinaţionale a fost de a cuceri supremaţia aeriană, pentru care, în primul rând au fost neutralizate complexele de rachete £75, S-125, "Osa" şi punctele de comandă ale apărării antiaeriene, acţionând de la înălţimi mici şi foarte mici, folosindu-se armamentul de înalta precizie de la bordul avioanelor cât şi rachetele de croazieră de tip "Tomahawk" Forţele multinaţionale având o superioritate tehnologică şi cantitativă în mijloace de război electronic şi cunoscând sistemele de rachete antiaeriene din dotarea apărării antiaeriene a Irakului, au folosit pe larg neutralizarea prin bruiaj a complexelor de rachete antiaeriene a inamicului, în deosebi cu avioanele EF-111, EA-6B şi EC-130. Pentru a preîntâmpina influenţa mijloacelor de război electronic asupra mijloacelor proprii şi a exclude neutralizarea sistemelor de navigaţie proprii, până la declanşarea acţiunilor militare în adâncimea teritoriului irakian şi kuweitian, au fost instalate de către forţele speciale sisteme de bruiaj cu o singura folosinţă. Pe timpul desfăşurării operaţiei, pentru prima dată în arta militară au fosi folosite elicopterele ca mijloace de neutralizare a apărării antiaeriene cu rachete şi artilerie. Pe timpul operaţiei au fost lansate mai mult de 1000 de R.A.R. "HARM", de la distanţe şi înălţimi maxime, care în mod automat executau identificarea şi | neutralizarea celor mai importante ţinte de la sol (folosindu-se pe larg sistemul de vizare după coordonatele "memorate"). Au fost folosite, de asemenea, şi R.A.R. "ALARM" (au fost lansate mai mult de 100 de rachete cu toate că verificările tehnice încă nu erau terminate-S.U.A. folosind teatrul de acţiuni ca poligon de verificare a acestor rachete), care impuneau sistemelor de descoperire şi dirijare ale rachetelor antiaeriene "sănii emită" câteva minute, care erau suficiente pentru străpungerea apărării antiaeriene cu avioanele. Astfel, aviaţia forţelor multinaţionale putea să execute zboruri,! afara oricăror pericole, la înălţimi mai mari de limita superioară a artileriei antiaeriene (mai mult de 6000 m). Având în vedere că irakienii dispuneau de rachete de tip "Scud", S.U.A. au constituit un sistem de apărare antirachetă, prin desfăşurarea: > eşalonului de cercetare (cercetare cosmică şi de aviaţie); V eşalonului activ (avioanele de lovire a rampelor de lansare, cât şi avioanele de cercetare şi lovire în cazurile când nu se cunoşteau coordonatele poziţiilor de lansare); > eşalonului de nimicire a rachetelor pe segmentul final al traiectoriei

(complexele de rachete antiaeriene de tip "Patriot"). Astfel, pe teatrul de acţiuni începând cu luna octombrie 1990 au fost desfăşurate aproximativ 30 de baterii "Patriot", care aveau misiunea de a apăra cele mai importante centre politico-administrative (de exemplu, pentru apărarea capitalei Arabiei Saudite au fost desfăşurate trei baterii, iar oraşele Dammam şi Rafha erau apărate cu câte două baterii fiecare; în Israel capitala era apărată cu patru baterii, oraşele Bahrein, Ierusalim şi Haifa erau apărate de câte două baterii fiecare, baza aeriană de pe teritoriul Turciei de la Indjirlic a fost apărată cu trei baterii, iar baza aeriană Diyarbakir cu două baterii). Conducerea focului bateriilor se executa de la punctul de comandă al divizionului, care primea informaţia de la avioanele E-3A "AWACS". Probabilitatea de nimicire a rachetei de tip "Scud" cu o rachetă "Patriot" este de 0,5 - 0,6 iar cu două, teoretic, poate atinge valoarea 0,75 - 0,85 . De asemenea pentru a atinge o probabilitate garantată asupra fiecărei ţinte se trăgeau câte două rachete. Pe durata conflictului, bateriile "Patriot" desfăşurate în teatrul de acţiuni au combătut 82 de rachete "Scud". Prima rachetă "Scud" a fost doborâtă pe data de 18 ianuarie 1991 în spaţiul aerian al Arabiei Saudite. "în total sau lansat 158 de rachete "Patriot" 38. Analizând organizarea apărării antiaeriene a obiectivelor importante de către trupele de rachete şi artilerie antiaeriană ale Irakului, analiştii militari subliniază următoarele neajunsuri: > dotarea trupelor cu complexe de rachete şi artilerie (SA-2, SA-3, SA-6, ZSU23-4, S-60, KS-30) de generaţie veche, care fuseseră folosite şi în războaiele din Vietnam şi Egipt şi care nu mai constituiau un pericol pentru aviaţia forţelor multinaţionale; > lipsa complexelor cu bătaie mare, care ar fi putut nimici mijloacele de bruiere şi conducere din aer a forţelor aeriene multinaţionale; > lipsa mijloacelor de război electronic, care puteau neutraliza sistemele de cercetare şi conducere ale forţelor multinaţionale; > organizarea defectuoasă a sistemelor de cercetare şi de foc ale grupărilor antiaeriene de la obiective; > imposibilitatea echipelor de luptă de a desfăşura acţiuni în condiţii de bruiaj; > nivelul slab de pregătire al forţelor irakiene în vederea însuşirii tehnicii noi de luptă capturată de la inamic (pe timpul acţiunilor în Kuweit au fost capturate şase complexe de rachete antiaeriene "HAWK" care nu au putut fi utilizate); > antrenamentele cu echipele de luptă ale subunităţilor şi P.C. nu se mai executau (mai mult decât atât, în decursul anului 1989 nu se executaseră antrenamente în condiţii de bruiaj); > o slabă pregătire psiho-morală a efectivelor. 3.1.3. Operaţiile din Iugoslavia Potrivit experţilor militari ruşi, la începutul operaţiunii "ALLIED FORCE", trupele iugoslave de apărare antiaeriană dispuneau de următoarele sisteme de rachete antiaeriene cu raza mare şi medie de acţiune: - 60 de lansatoare S-75; - 60 de lansatoare S-125; - 68 de lansatoare "Kub".

De asemenea, acestora li se adaugă un număr semnificativ de mijloace care pot acţiona împotriva ţintelor aeriene care evoluează la joasa înălţime, prmtre care se număra: - 17 lansatoare tractate STRELA-10 (SA-13 GOPHIER); - 113 lansatoare mobile STRELA-1M (SA-9 GASKIN); - 850 sisteme portabile STRELA-2M (SA-7b GRA1L); - 54 de sisteme de tunuri a.a. ZSU-57-2; - 266 de sisteme de tunuri a.a. ZSU-30-2. Extrem de bine distribuită în teritoriu, mobilă, curajoasă şi eficace apărarea antiaeriană iugoslavă a determinat prin prestaţia sa transformarea unei campanii aeriene considerată iniţial facilă pentru echipajele aliate intr-un război aerian de uzură, cu un plafon minim de risc pentru aviaţia N.A.T.O. de 5.000 m, un consum suplimentar de avioane şi muniţie în misiuni de anihilare a poziţiilor apărării antiaeriene şi o scădere considerabilă a preciziei. Un succes remarcabil al apărării antiaeriene 1-a constituit doborârea, la 27.03.1999, a unui bombardier american F-117. Potrivit experţilor americani, acest lucru ar fi un indiciu că în înzestrarea forţelor iugoslave ar fî intrat staţia pasivă de descoperire a avioanelor "Tamara", de producţie cehă, a cârei tehnologie a fost vândută Federaţiei Ruse. In pofida unor anumite succese, apărarea antiaeriană iugoslavă nu a putut acţiona concentrat şi datorită faptului că, potrivit experţilor ruşi, nici una din instalaţiile SA-2, SA-3A şi SA-6 nu sunt dotate cu sisteme de termoviziune pe timp de noapte ceea ce le-ar fi conferit o anumită capacitate de angajare pasivă a ţintelor. Pe de altă parte, potrivit şefului Statului Major General al F.A. ale Rusiei, generalul Anatoli Kvasnin, pierderile minime suferite de apărarea antiaeriană iugoslavă în raport cu amploarea loviturilor aeriene, se datorează şi normelor tactice privind evitarea şi contracararea avioanelor şi rachetelor N.A.T.O., elaborate în urma studierii operaţiilor aeriene desfăşurate de Alianţa NordAtlantică în Bosnia-Herţegovina şi Irak. Se detaşează următoarele aspecte: > ofiţerii iugoslavi ai structurilor de apărare antiaeriană au făcut stagii de pregătire în S.U.A. şi alte state occidentale, atât în perioada Tito (1949-1959), cat şi ulterior; > orientarea apărării aeriene era deja făcuta spre Vest, Nord şi Sud, ceea ce nu a implicat restructurări majore ale sistemului de apărare. Tocmai din această cauza N.A.T.O. conta să obţină facilităţi de la ţările vecine situate în Est şi Nord-Est; > manevrarea permanentă a forţelor şi mijloacelor, în special, a celor din cadrul sistemului de comandă şi apărării antiaeriene; > nefolosirea de la început la întreaga capacitate a tehnicii de apărare antiaeriană disponibile, cu intenţia de a se pregăti pentru un conflict de durată, păstrându-şi capacitatea de ripostă intactă pentru acţiuni ulterioare, care să surprindă N.A.T.O. şi eventual să creeze ascendente morale prin producerea de pierderi majore; > limitarea consumului de muniţie şi rachete antiaeriene; > gradul înalt de iscusinţa în alegerea ţintelor; In pofida numărului şi intensităţii atacurilor aeriene cu bombe şi rachete de mare precizie şi performantă (timp de 78 de zile aviaţia Aliaţilor a executat 38.000 de

zboruri a aviaţiei de luptă şi de asigurare, lansând 23.000 de rachete şi bombe 39), Belgradul şi-a conservat în mare parte mijloacele sale de apărare antiaeriană. In acelaşi timp, aviaţia şi artileria antiaeriană şi-au făcut mult mai simţită prezenta, dând riposte puternice, mai ales în timpul atacurilor aliate desfăşurate pe timpul nopţii. Dispozitivele dispersate şi mascate aflate în continuă mişcare, adaptate reliefului frământat al zonei, au permis cu pierderi minime, evitarea lovituriloraviaţiei şi rachetelor N.A.T.O. (au fost marcate câteva cazuri de combatere a avioanelor A10A "Thunderbolt-2" de rachete autodirijate în LR.40). In ultima parte a conflictului, reacţia apărării antiaeriene iugoslave la atacurile aliaţilor a devenit mult mai rapidă, mai puternică şi mai eficientă, (producând, după unele surse, atacatorilor pierderi însemnate în aparate de zbor şi rachete de croaziera). Vremea schimbătoare specifică acestui anotimp, precipitaţiile şi ceata au făcut uneori inoperante sistemele de ochire şi lovire conduse prin televiziune, laser şi infraroşii, ineficace în mare măsura în astfel de condiţii meteo. Compararea şi interpretarea diverselor informaţii ne permit să tragem concluzia că, bombardamentele aliaţilor nu au produs nici pe departe pierderile aşteptate, iar moralul trupelor sârbe nu a fost afectat într-o prea mare măsură. Conflictul din KOSOVO a demonstrat, că pentru prevenirea surprinderii se impune cunoaşterea permanentă şi temeinică a inamicului probabil, precum şi a psihologiei acestuia precum şi exploatarea părţilor vulnerabile ale sale. La fel ca şi în cazul altor conflicte, cum a fost şi cel din Golf apariţia unor date şi informaţii suplimentare, va impune reformularea unor concluzii, abandonarea unor puncte de vedere şi, desigur, emiterea unor noi judecăţi. 3.2. Cerinţele apărării antiaeriene eficiente. Opinia noastră faţă de cerinţele de bază către apărarea antiaeriană ale operaţiilor militare de stabilitate, care determină liniile de forţă ale unei apărări aeriene eficiente sunt: £■ organizarea şi conducerea într-o concepţie unitară şi după un plan unic pentru toate structurile antiaeriene participante la operaţie; > să asi gure (în cazul operaţiilor multinaţionale) compatibilitatea şi interoperabilitatea tuturor mijloacelor şi acţiunilor structurilor apărării antiaeriene ale diferitor state; > asigurarea cercetării, descoperirii oportună şi urmărirea continuă a mijloacelor aeriene ale forţelor ostile, astfel încât să evite surprinderea şi să permită trupelor proprii să acţioneze la posibilităţile maxime, iar populaţia să aplice din timp măsuri de adăpostire; > să aibă posibilitatea de a duce lupta cu mijloacele aeriene ostile pe toate direcţiile probabile de acţiune ale acestora; > să fie permanent gata de luptă cu totalitatea forţelor şi mijloacelor, în orice moment şi în orice condiţii de timp, anotimp şi stare a vremii; > să permită executarea oportună şi eficientă a manevrei trupelor de apărare antiaeriană; > să realizeze un timp de reacţie cât mai mic şi să dispună de o capacitate de acţiune eficientă şi de supravieţuire la atacurile speciale executate asupra sa; > să asigure folosirea la posibilităţile maxime a sistemelor de arme antiaeriene şi

combaterea/nimicirea mijloacelor aeriene ostile înainte ca acestea să-şi îndeplinească misiunea; > să asigure cooperarea eficientă între elementele componente şi cu celelalte categorii de forţe implicate; > să realizeze (unde este cazul) surprinderea şi inducerea în eroare a agresorului; > să permită ducerea acţiunilor de apărare în condiţiile întrebuinţării de către adversar a bruiajului electronic, a armelor de nimicire în masă şi mijloacelor incendiare; > să fie activă, flexibilă, viabilă şi stabilă. 3.3. Baza juridică a participării României la operaţiile militare de stabilitate Baza juridică a participării României la operaţiile militare de stabilitate o reprezintă art.5 dm Legea nr.45/1994 unde se subliniază: "//? interesul securităţii colective şi potrivit obligaţiilor asumate de România prin tratate internaţionale, la solicitarea Preşedintelui României, se supune Parlamentului spre aprobare"1 1 participarea la operaţii multinaţionale" . Deşi cadrul juridic nu este creat în toate compartimentele de detaliu (tehnic, administrativ, logistic, financiar, resurse umane), România dispune de proceduri constituţionale şi legislative care vor face ca definitivarea acestui proces să se realizeze în timp scurt. Constituţia României subliniază că "statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar ratificarea acestora de către Parlament duce la încadrarea lor automată în dreptul intern"42 Forţele româneşti, capabile să participe la operaţiile militare de stabilitate, nu sunt destinate exclusiv pentru participarea la operaţiuni internaţionale, ci au locul şi rolul lor bine definite în structura de forţă naţională. Angajarea acestora se realizează numai în operaţiuni autorizate de O.N.U., O.S.C.E. sau alte organizaţii internaţionale cu o asemenea vocaţie, în care există consensul părţilor, cel puţin la nivel strategic. In anumite condiţii, cu aprobarea Parlamentului, se poate participa şi la operaţiuni de impunere a păcii. Participarea armatei României la operaţiuni de gestionare a crizelor sub mandatul organizaţiilor internaţionale este o obligaţie asumată prin participarea noastră până acum ca partener, iar acum ca invitaţi să ne integrăm in NATO. 3.4. Modalităţi de participare ale structurilor de artilerie şi rachete antiaeriene ale României la operaţiile militare de stabilitate Modalităţile concrete de participare ale structurilor de artilerie şi rachete antiaeriene ale României la operaţii militare de stabilitate în cadrul unei forţe i multinaţionale sub auspiciile O.N.U. sau O.S.C.E. impune o tratare diferenţiată pe tipuri de misiuni, determinată foarte clar de gradul de modernizare şi interoperabilitate cu structurile de forte cărora le vor fi subordonate acestea pe parcursul îndeplinirii misiunii conform acordului M.O.F.A. (Memorandum of Force Agreement - Memorandum privind Statutul Forţelor). a.l - pot participa cu structuri de valoare R.Ra.A.A. (R.Ra şi Art.A.A.), în următoarele operaţii:

* - combaterea terorismului; = implementarea de sancţiuni şi /sau operaţii maritime de interceptare; = implementarea zonelor interzise; = protecţia navigaţiei; = operaţii pentru sprijinul activităţii interne; = asistenţa acordată altor naţiuni şi /sau sprijinul contra insurecţiei; = operaţii de pace; = demonstraţii de forţă. In prezent fără a avea un cod de recunoaştere "Amic - inamic" mteroperabil, şi în scopul asigurării condiţiilor favorabile conducerii acţiunilor de apărare activă şi a securităţii forţelor multinaţionale, aviaţia de vânătoare nu va acţiona în zona de nimicire a structurilor de rachete antiaeriene. a.2 - acţionând numai de pe teritoriul naţional - în limita razei de acţiune şi fiară a avea un cod de recunoaştere "Amic - inamic" mteroperabil, pot participa cu structuri de valoare R.Ra.A.A., Bg.Ra.A.A. la operaţii în sprijinul păcii pentru: > asigurarea apărării antiaeriene a aeronavelor Forţei multinaţionale care staţionează pe un aerodrom pus la dispoziţie de statul român; > implementarea zonelor interzise, la graniţele statului român în limita razei de acţiune. b) artileria antiaeriană, limitată de posibilităţile mici de manevră, lipsa unui cod de recunoaştere interoperabil, poate participa la operaţii de stabilitate în special cu structuri mici, de valoare baterie, divizion, ce au în dotare armament calibru mic (Mtr.AA şi Tunuri cal. 30 mm, 35 mm), astfel: b.l. operaţii în sprijinul păcii: > asigurarea apărării antiaeriene nemij locite a elementelor importante ale dispozitivului Forţei multinaţionale cum ar fi - puncte de comandă, aerodromuri, baze logistice. Datorită posibilităţilor mari de manevră, consider mai potrivite pentru a îndeplini misiuni de apărare antiaeriană nemijlocită a elementelor unei forţei multinaţionale în operaţii în sprijinul păcii (cu limitele impuse de inexistenţa sistemului de recunoaştere), - structurile de apărare antiaeriană, cu baza la sol din organica trupelor terestre cum ar fî: - complexele "OSA-AK"; - sistemele "CA-95"; - sistemele "GHEPARD". - sistemele „OERLIKON" x x X Plecând de la învăţămintele reieşite din ultimele conflicte, o atenţie deosebită trebuie acordată măsurilor de apărare antiaeriană a forţelor participante la operaţiile de stabilitate, pentru a asigura îndeplinirea cu succes a misiunilor ce le revin. Deşi în operaţiile de stabilitate, acţiunile structurilor de artilerie şi rachete antiaeriene, sunt de intensitate mică comparativ cu un conflict armat, este necesar să punem accent pe unele probleme generale. a) Perfecţionarea apărării antiaeriene zonale a obiectivelor trebuie să constituie o preocupare a specialiştilor, soluţiile posibile a fi luate sunt foarte

diverse. b) In cazul obiectivelor de dimensiuni mari sau grupărilor de obiective, cea mai eficientă ar fî folosirea unor structuri dotate cu complexe moderne cu bătaie mare şi medie cu grad mare de manevrabilitate, capabile să ocupe dispozitive de luptă în locuri puţin accesibile şi să nimicească ţinte aeriene cu probabilitate mare, cu un consum mic de muniţie. c) Realizarea dispozitivelor de luptă compacte (zonă continuă şi pe cât posibil eşalonată, astfel încât concentrarea focului în înălţime şi adâncime să permită deschiderea focului simultan cu mai multe subunităţi, în toată gama deînălţimi probabile de acţiune ale mijloacelor de atac aerian şi pe orice direcţie de zbor a acestuia) asigură cel mai ridicat coeficient de respingere a atacurilor cu densitate mare. d) Mixarea structurilor antiaeriene, mai precis dotarea acestora cu complexe şi staţii de radiolocaţie de tipuri diferite, sau prin dotarea cu tehnică de luptă de ultimă generaţie, cu baleiaj electronic şi racordarea prin salt de frecvenţă ce asigură protecţia la bruiaj. CONCLUZII ŞI PROPUNERI De la războiul din Golf din 1990-1991 până în prezent N.A.T.O. a fost angrenat în mai multe acţiuni militare, angajând forţe relativ numeroase şi resurse financiare şi materiale considerabile, fără să fie însă implicat în nici un război. Toate acţiunile desfăşurate în Europa, în special în spaţiul fostei Iugoslavii, dar şi în Albania, au fost exclusiv de tipul acţiunilor de stabilitate. Şi în perspectiva începutul mileniului trei operaţiile de stabilitate vor constitui principalele modalităţi de intervenţie în conflictualitatea posibilă şi previzibilă. In acest sens, în noul concept strategic al Alianţei se subliniază că "Alianţa este pregătita sa ducă astfel de operaţii" şi că acest fapt "vine în sprijinul obiectivului mai general, care constă în întărirea şi extinderea stabilităţii". Promovând o politică activă de colaborare în domeniul militar, România ca ţară invitată sa adere la Alianţa Euro-Atlantică participă activ la multiple programe bilaterale, la numeroase exerciţii (aplicaţii) multinaţionale, operaţii umanitare şi de menţinere a păcii. Este evidentă, în acest context, elaborarea unui "Glosar de termeni şi definiţii folosite în operaţiile de stabilitate" unic pentru toate categoriile de arme, punând capăt controverselor de tipul corectitudinii sintagmelor "operaţii de sprijin alpaca"44 sau "operaţii de pace"45. Doctrinele militare Româneşti explică scopurile diferitor tipuri de operaţii de stabilitate în mod general, pentru operaţii care vor fi desfăşurate undeva departe de teritoriul României, dar şi în apropierea teritoriului sau chiar pe teritoriul naţional.46 Suntem de părerea că, în documentele militare autohtone trebuie să fie clar formulate tipurile de operaţii de stabilitate care pot fi desfăşurate pe teritoriulRomâniei, scopurile, restricţiile şi modalităţile de desfăşurare ale acestora, deoarece participarea armatei, la gestionarea unei crize interne este o problemă delicată, existând numeroase limite acţionate, impuse nu numai de dreptul internaţional, ci şi de morală, de opinia publică internă şi internaţională. în aceste condiţii, sunt foarte periculoase excesele, la fel şi ezitările. Numai o bună pregătire

din timp de pace, pentru a acţiona în astfel de situaţii, permit o ripostă hotărâtă, fermă şi corectă. Pornindu-se de la evoluţia probabilă a gradului de ameninţare aeriană, majoritatea statelor lumii sunt tot mai mult preocupate să găsească cele mai potrivite mijloace şi modalităţi de ripostă împotriva acestor ameninţări. In acest scop, conducerile militare au luat măsuri de a realiza structuri organizatorice şi o înzestrare cât mai adecvată în domeniul apărării antiaeriene, care să asigure întrebuinţarea eficientă a forţelor şi mijloacelor în operaţie şi luptă. Operaţiilor militare de stabilitate nu le sunt străine aceste concepte şi preocupări. întrebuinţarea structurilor de artilerie şi rachete antiaeriene în operaţiile de stabilitate, de regulă, va fi conjugată cu aviaţia de vânătoare, procedându-se astfel: aviaţia de vânătoare va acţiona pe căile îndepărtate de acces, iar structurile de artilerie şi rachetele antiaeriene - pe căile apropiate şi nemijlocite de acces faţă de obiectivele apărate. La formarea structurii Forţei multinaţionale se va ţine cont de compatibilitatea structurilor de artilerie şi rachete antiaeriene, în caz când aceste structuri sunt din armatele diferitor state. Participarea la operaţiile de stabilitate cu subunităţi de rachete antiaeriene din generaţia anilor '60-'70 va fî posibilă numai în cazul dacă statul/statele care sunt considerate ostile, au în dotare mijloace de ameninţare aeriană de aceeaşi generaţie ca şi structurile antiaeriene participante în operaţie din cadrul Forţei multinaţionale sau ca zona de luptă a aviaţiei să nu să se suprapună cu zona de nimicire a structurilor de artilerie şi rachete antiaeriene. In sensul celor de mai sus, consider că este necesar să se acţioneze pentru creşterea supleţei organizaţionale, flexibilităţii operaţionale, profesionalizăriipersonalului şi modernizării tehnicii din dotare pentru structurile de artilerie şi rachete antiaeriene destinate să participe la acest gen de operaţiuni. Modernizarea tehnicii trebuie făcută pe calea procurării mijloacelor antiaeriene compatibile cu cele ale ţărilor membre N.A.T.O. De aceea, într-o primă etapă trebuie să se treacă la achiziţionarea în mod eşalonat a unor complexe de rachete antiaeriene moderne atât cu bătaie medie (mare) de genul "PATRIOT" (S-300), cât şi cu bătaie mică "CROTALE", "ROLAND", RAPIER", precum şi a unor tunuri antiaeriene performante de calibrul mic (35, 40 mm.) de tipul "BOFORS", "OERL1KON" sau a unor sisteme antiaeriene mixte (tunuri şi rachete), gen "SKYGUARD". De asemenea se impune ca în plan teoretic şi practic să se proiecteze şi să se operaţionalizeze unele forme de cooperare/colaborare la niveî regional şi să se realizeze în continuare parteneriate concrete cu alte state. Participarea României la acţiuni în sprijinul păcii - tip de operaţie de stabilitate, în cadrul organismelor internaţionale, cu structuri de artilerie şi rachete antiaeriene, câtuşi de mici, sau cu ofiţeri ale acestor structuri va reprezenta o ocazie de recunoaştere de către comunitatea mondială a rolului său stabilizator, un prilej de creare a unei imagini favorabile a României în lume. Este cert că rolul trupelor de artilerie şi rachete antiaeriene în operaţii de stabilitate, va creşte permanent, în concordanţă cu esenţa defensivă a strategiei şi doctrinei militare româneşti si implementarea ideilor şi principiilor apărării aeriene

lărgite. Anexa nr. 1. SCOPURILE OPERAŢIILOR MILITARE DE STABILITATE a. Scopuri pe termen lung (vizează obiective şi finalităţi de lungă perspectivă): > promovarea păcii; f prevenirea conflictelor; > promovarea şi salvgardarea drepturilor omului; > realizarea unui climat de securitate viabil şi stabil; > prezervarea accesului liber la resursele esenţiale; > securizarea unor regiuni (zone) cu ridicat potenţial de conflict b. Scopuri pe termen mediu (vizează finalităţi de etapă): > sprijinirea organizaţiilor mondiale sau regionale în vederea asigurării securităţii; ţ promovarea şi sprijinirea intereselor naţionale vitale; f sprijinirea statelor naţionale în promovarea valorilor democratice; y izolarea şi securizarea unor surse de risc (trafic de droguri, terorism, intoleranţă, fiindamentalism religios); i sprijin pentru autorităţile civile; > sprijin pentru naţiuni prietene, asumat prin tratate; c. Scopuri pe termen scurt sau parţiale (vizează finalităţi intermediare): > prevenirea şi stoparea unui conflict; > impunerea unui acord de pace; P sprijin umanitar; > protecţia conaţionalilor aflaţi în mediu ostil; > sprijin pentru reconstrucţia structurilor statale şi a ordinii constituţionale; > sprijin pentru prevenirea destructurării unui stat; sprijin pentru lichidarea urmărilor unor dezastre. Anexa nr. 2. OBIECTIVELE OPERAŢIILOR MILITARE DE STABILITATE Pot fi structurate în felul următor: > asigurarea ajutorului umanitar; > cooperarea multinaţională în asigurarea păcii; > prevenirea conflictelor; > încetarea ostilităţilor, dezangajarea forţelor; > aducerea beligeranţilor la masa tratativelor; > impunerea unui acord de pace; > supravegherea respectării prevederilor unui acord de pace; > protecţia refugiaţilor şi persoanelor strămutate; > lichidarea urmărilor unor dezastre; > sprijinul autorităţilor civile în refacerea structurilor statale; > constituirea unor capacităţi comune de apărare; > asistenţa tranziţiei; > asistenta în stoparea traficului de droguri; > combaterea organizaţiilor şi acţiunilor teroriste; > asigurarea libertăţii de deplasare şi navigaţie; > protecţia intervenţiei organizaţiilor umanitare; > sprijinirea combaterii insurgenţilor; > sprijin pentru răsturnarea regiunilor totalitare antidemocratice^ > salvarea şi evacuarea necombatanţilor

Anexa nr. 3. CARTA O.N.U. Capitolul VI Rezolvarea paşnică a diferendelor. Art. 34. Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situaţie care ar putea duce Ia fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend, în scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situaţiei ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Art. 36. 1) Consiliul de Securitate O.N.U. poate, în orice stadie a unui diferend de natura celor menţionate în art.33 ori al unei situaţii similare să recomande procedurile sau metodele de aplanare hotărâte. 2) Consiliul de Securitate va lua în considerare orice proceduri de rezolvare a diferendului deja adoptate de părţi. 3) Făcând recomandări în temeiul prezentului articol Consiliul de Securitate va ţine sama şi de faptul că, în regulă generală, diferendele de ordin juridic trebuie să fie supuse de părţi Curţii Internaţionale de justiţie, în conformitate cu dispoziţiile Statutului Curţii. Art. 37. 1) In cazurile în care părţile la un diferend de natura celor menţionate în art. 33 nu reuşesc să-1 rezolve prin mijloacele indicate în acel articol, ele îl vor supune Consiliului de Securitate. 2) Tn cazul în care Consiliul de Securitate consideră că prelungirea diferendului ar putea, în fapt, să pună în primejdie menţinerea păcii şi securităţii Internaţionale el va hotărî dacă trebuie să acţioneze în temeiul art.36 sau să recomande condiţiile de rezolvare pe care le va considera potrivite. Art. 38. Fără a se duce atingere dispoziţiilor art.33-37, Consiliul de Securitate poate, dacă toate părţile la un diferend cer aceasta, să facă recomandări părţilor în scopul rezolvării paşnice a diferendului. Capitolul VII Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune. Art. 39. Consiliul de Securitate va costată existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune şi va face recomandări ori va hotărî ce măsuri vor fi luate, în conformitate cu art. 41-42, pentru menţinerea, restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Art. 40. Pentru a preîntâmpina o agravare a situaţiei Consiliul de Securitate poate ca, înainte de a face recomandări sau a hotărî asupra măsurilor care trebuie luate în conformitate cu art. 39, să invite părţile interesate să se conformeze măsurilor provizorii pe care le consideră necesare sau de dorit. Asemenea măsuri provizorii nu vor prejudicia într-un nimic drepturile, pretenţiile sau poziţia părţilor interesate. Consiliul de Securitate va ţine seama în mod cuvenit de neexecutarea acestor măsuri provizorii. Art. 41. Consiliul de Securitate poate hotărî în ce măsură care nu implică folosirea forţei armate, trebuie luate spre a se da urmare hotărârilor sale şi poate cere membrilor ONU să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice. Art. 42. In cazul în care Consiliul de Securitate va considera că măsurile prevăzute în art. 41 nu ar fî adecvate sau sa dovedit a nu fi adecvate, el poate întreprinde, cu

forţe navale ori terestre, orice acţiune pe care o consideră necesară pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Această acţiune poate cuprinde demonstraţie, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni executate de F.A.M., maritime sau terestre ale membrilor O.N.U. Art. 46. Planurile pentru folosirea forţelor armate vor fi stabilite de Consiliul de Securitate cu ajutorul comitetului de Stat Major. Art. 48. 1) Măsurile necesare executării hotărârilor Consiliul de Securitate în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale vor fi luate de toţi membrii ONU. sau de unii dintre ei, după cum va stabili Consiliul de Securitate. 2) Aceste hotărâri vor fi executate de membrii O.N.U. atât direct cât şi prin acţiunea lor în cadrul organismelor internaţionale corespunzătoare din care fac parte. Art. 51. Nici o dispoziţie din prezenta carta nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul, în care se produce un atac armat împotriva unui membru al O.N.U., până când Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Măsurile luate de membrii în exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoştinţa Consiliului de Securitate şi nu vor afecta în nici un fel puterea şi îndatorirea Consiliului de Securitate, în temeiul prezentei carte de a întreprinde oricând acţiunile pe care le va socoti necesare pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Anexa nr. 10. PARTICIPAREA ARMATEI ROMÂNIEI LA OPERAŢIUNI DE GESTIONARE A CRIZELOR SUB MANDATUL ORGANIZAŢIILOR INTERNATIONALE 1. Războiul din Golf. S-a participat cu Spitalul Chirurgical de Campanie nr. 100, dislocat la Al Jubayl (Arabia Saudită), cu un efectiv total de 384 de militari si 200 de paturi, in perioada 20 februarie - 20 martie 1991, in compunerea unei brigăzi logistice britanice, participante la acţiunile Foiţei Multinaţionale de Pace din zona Golfului Persic (participarea a avut la baza Rezoluţia nr. 678 a Consiliului de Securitate al ONU). 2. Misiunea de observatori din Republica Moldova: S-a participat cu un grup de observatori militari, dislocat in zona localităţii Tighina, cu un efectiv de 24 de ofiţeri, in perioada mai 1992 - februarie 1993. Misiunea a fost constituita in baza mecanismului cvadripartit (cu participarea Republicii Moldova, României, Federaţiei Ruse si Ucrainei) de reglementare pe cale paşnică a conflictului din raioanele de răsărit ale Republicii Moldova. 3. Operaţiunea Naţiunilor Unite in Somalia (UNOSOM II). S-a participat cu un Spital Militar de Campanie, dislocat la Mogadishu, cu un efectiv total de 236 de militari si 50 de paturi, care a acţionat in perioada 6 iulie 1993 - 26 octombrie 1994. Pe lângă asistenta medicala de urgenta pentru trupele ONU, spitalul a acordat un ajutor umanitar substanţial populaţiei locale. 4. Misiunea de Asistenta a Naţiunilor Unite pentru Rwanda (UNAMIR). S-a participat cu o echipa de 5 ofiţeri cu statut de observatori militari, care au acţionat in perioada 6 martie -16 aprilie 1994 in cadrul contingentului belgian din

compunerea misiunii. 5. Misiunea de Verificare a Naţiunilor Unite pentru Angola III (UNAVEM III). S-a participat cu următoarele forte: - un Spital Militar de Campanie, dislocat in localitatea Viana, cu un efectiv total de 108 militari si 40 de paturi, care a acţionat in perioada 1 iunie 1995 - 30 mai 1997. Pe lângă asistenta medicala de urgenta acordata personalului UNAVEM III, a prestat activităţi cu caracter umanitar in beneficiul populaţiei civile locale; - o grupă de ofiţeri si subofiţeri de stat major, cu un efectiv total de 31 de militari, care a acţionat in perioada 1 aprilie 1995 - 5 iunie 1997 in cadrul comandamentelor UNAVEM III dispuse in localităţile Luanda, Menongue, Lubango, Saurimo si Uige. Militarii romani au încadrat funcţii de conducere si de stat major la nivelul Comandamentului Forţei si al Comandamentelor Regionale; - un batalion de infanterie "Căşti Albastre", cu un efectiv total de 758 militari, având comandamentul si o companie dislocate la Lubango si trei companii dislocate la Lobito, Chicuma si N'Gove, care a acţionat in perioada octombrie 1995 - iunie 1997. Pe timpul participării la misiune, efectivele acestui batalion au fost înlocuite la intervale de cate sase luni cu personal aparţinând batalioanelor de"Căşti Albastre" din Bucureşti, Craiova, Iaşi si Bistriţa. După încheierea misiunii UNAVEM III si transformarea acesteia in Misiunea de Observare a Naţiunilor Unite pentru Angola (MONUA), in iulie 1997, batalionul a fost înlocuit cu o Forţa de Reacţie Rapidă de nivel companie, cu un efectiv de 150 militari, care a acţionat in Angola pana in iunie 1998. 6. Forţa Multinaţională de Protecţie pentru Albania. S-a participat cu Detaşamentul Tactic "Sfanţul Gheorghe", cu un efectiv de 391 militari, care a fost dislocat in localităţile Girokaster si Tepelene, precum si o grupa de stat major cu j un efectiv de 10 ofiţeri care au activat in structurile de comanda ale Operaţiunii f "ALBA"condusa de Italia, in perioada aprilie - iulie 1997. Misiunea s-a desfăşurat in baza Rezoluţiei Consiliului de Securitate ONU nr. 1101 din martie 1997 (România a fost singura tara din afara N.A.T.O. participantă la această operaţiune). In contextul stabilizării situaţiei din aceasta tara, in cadrul iniţiativei MAPE (Multinaţional Advisery Police Element) un reprezentant din cadrul Ministerului de Interne se afla in misiune in Albania. 7. Forţa de Implementare a Păcii (IFOR) si Forţa de Stabilizare a Păcii (SFOR) in Bosnia-Hertegovina, conduse de N.A.T.O. In misiunea IFOR s-a participat cu Batalionul 96 Geniu, cu un efectiv de 200 de militari, dislocat in localitatea Zenica, in perioada 8 martie - 1 noiembrie 1996. Batalionul a fost subordonat Corpului Aliat de Reacţie Rapida (ARRC), executând in principal activităţi de deminare, reparaţii de drumuri si poduri, construcţii si reparaţii de clădiri. După încheierea mandatului IFOR, batalionul a continuat să participe, in perioada 1 noiembrie 1996 - 22 iunie 1998, la operaţiunea SFOR, cu un efectiv diminuat la 180 de militari. In cadrul SFOR a mai acţionat o grupa de trei ofiţeri romani de stat major, in subordinea Comandamentului Forţelor Terestre Aliate din Europa Centrala (LANDCENT), precum si un detaşament de aprovizionare cu carburanfi-lubrifianţi, alcătuit din 10 militari si 6 autospeciale. O data cu prelungirea misiunii SFOR, s-a prelungit si mandatul contingentului român, care

este dislocat si in prezent in Zenica. OPERAŢIUNI DE MENŢINERE A PĂCII IN CURS DE DESFĂŞURARE 1. Misiunea de Observare a Naţiunilor Unite pentru Irak si Kuweit (UNIKOM). S-a participat cu 7 observatori militari, începând cu luna aprilie 1991. Ulterior, numărul acestora a fost redus la 6, iar, începând cu octombrie 1996, la 5. Misiunea se executa sub egida ONU si consta in observarea respectării încetării focului in fosta zona de conflict din Golful Persic. 2. Misiunea post-SFOR in Bosnia-Hertegovina condusă de N.A.T.O. In baza aprobării Parlamentului României, se participa la misiunea post-SFOR, începând din 22 iunie 1998, cu următoarele forte: - batalionul 96 Geniu, cu un efectiv de 166 de militari; - un detaşament de transport carburanţi-lubrifianţi, alcătuit din 10 militari; - un pluton de poliţie militară, cu un efectiv de 21 de militari, in cadrul unei unităţi multinaţionale de politie militară; - trei ofiţeri de stat major, din care unul îndeplineşte funcţia de asistent al şefului de stat major al Secţiei Operaţii Civile, iar ceilalţi doi de ofiţeri CIM1C, în cadrul comandamentului forţei; - două aeronave militare de transport C-130H (numai la cerere). România a pus, de asemenea, la dispoziţia Rezervei Strategice SFOR un batalion de infanterie cu un efectiv de 400 de militari, dispunând si de mijloacele de transport aerian necesare. 3. Misiunea I.S.A.F. din Afganistan. Se participă cu un pluton de poliţie militară, o grupă de specialişti în domeniul protecţiei chimice şi bacteriologice şi o companie din cadrul trupelor terestre. Plutonul român de politie militară din cadrul Forţei Internaţionale de Asistenta de Securitate în Afganistan (I.S.A.F.) a executat, în perioada 01-20 iunie a.c, 68 misiuni ordonate de conducerea Forţei. Acestea au cuprins 5 misiuni de intervenţie, 16 misiuni de monitorizare, 2 misiuni de control antitero, 27 misiuni de escortă si 12 misiuni de patrulare, 1 misiune transport special, 3 misiuni de pază o obiectivelor speciale si 2 misiuni de investigaţii. în perioada 07-11 iulie a.c, a avut loc rotirea personalului participant la misiune. Detaşamentul C - 130 a executat 3 misiuni în favoarea I.S.A.F., transportând combustibil si alimente pe ruta KARACHI - KABUL. In perioada 28 iunie - 13 iulie a.c, aeronava C-130 a executat misiuni de transport în sprijinul Operaţiei "ENDURING FREEDOM".