Omul Şi Marea [PDF]

Zitiervorschau

OMUL ŞI MAREA, de Charles Baudelaire

Mereu, om liber fi-vei îndrăgostit de mare! Oglinda ta e marea; în veşnicul frământ Al valurilor sale-ţi vezi sufletul răsfrânt Şi mintea nu ţi-o-ntrece cumplita ei vâltoare.

Să te cufunzi îţi place în chipul tău leit; O-mbrăţişezi cu ochii şi braţele deodată Şi inima-ţi de zarva ei înseşi se desfată La zvonu-acestui plânset crud şi de ne-mblânzit.

Voi doi aveţi în fire doar bezne şi mister. Adâncu tău, de nimeni nu-i, omule pătruns; Nu-ţi ştie nimeni, mare, tezaurul ascuns, Căci tainele vă ţineţi sub aspră priveghere!

Sunt veacuri fără număr de când vă înfruntaţi Şi nu ştiţi ce e mila, nu ştiţi ce-i remuşcarea, Găsindu-vă-n măceluri şi moartea desfătarea, O, pururea războinici, o, fraţi neînduraţi! (traducere de Al.Cerna-Rădulescu)

BRIZĂ MARINĂ, de Stephane Mallarmé

Vai! Carnea este tristă şi cărţile citite.

Să fug, să fug departe! Simt păsări ameţite De-a se afla-ntre boltă şi-o veşnic nouă spumă! Nimic, nici parcuri triste în ochi răsfrânte nu mă Opresc să-mi scald fiinţa în mările acele, O, nopţi! nici claritatea pustie-a lămpii mele Peste hârtia goală avându-şi albul pază, Nici tânăra femeie ce pruncu-şi alăptează. Eu voi pleca! O, navă ce-ţi legeni arborada, Sus ancora, s-alegem pe-un ţărm exotic rada!

Un vechi Plictis, sub norul speranţelor prea triste, Mai crede-n fluturarea supremă de batiste! Şi poate-aceste vele, chemând semeţ furtuna, În naufragii negre pieri-vor pân-la una: Fără catarg, nici zare spre care să înoţi... Dar, inimă, ascultă cântări de mateloţi! (traducere de C.D.Zeletin)

Influenţa modelatoare a lui E.A.Poe asupra lui Baudelaire este descoperită şi asimilată de Stephane Mallarmé care îl recunoscuse deja pe autorul Florilor răului drept maestru. Ideile antiromantice ale celor doi (respingerea spontaneităţii, a inspiraţiei şi a efuziunii) îl recomandă pe Mallarmé drept un adversar al liricului, partizan exclusiv al artei. Refuzul lirismului e dictat de un concept parnasian: lirismului tulbure i se opune un ideal pur care nu poate fi atins decât printr-o artă impecabilă. În plan poetic se produce o reinventare a lumii şi a cuvântului. Pentru a obţine efecte aluzive şi sugestive, poetul îşi ia

libertatea dislocării sintactice consacrate de uzul limbii. De aici rezultă şi impresia de ermetism şi ambiguitate. Deşi împărtăşeşte cu Baudelaire puncte de vedere comune cu ale lui Poe, Mallarmé nu crede în inspiraţia creatoare, în dominarea şi asimilarea realităţii, în acea identificare dintre subiect şi obiect ce constituie sâmburele esteticii baudelairiene. De aceea, vom urmări, în paralela de faţă, relaţiile care există între cele două viziuni poetice, baudelairiană şi mallaarméeană, pe baza a două texte pe aceeaşi temă. Cred că una dintre supratemele creaţiei poetice a secolului al XIXlea, indiferent de formulele estetice, este idealul de libertate. Copleşită de toate constrângerile - istorice, sociale, culturale etc. - fiinţa umană, care se zbate între limitele ei materiale, carnale, ale lutului ei efemer şi păcătos şi cele spirituale, descoperă voluptatea eliberării prin imaginaţie, prin asocierea dintre ideal şi simbolurile inepuizabile, cum ar fi de exemplu, marea. De la dinamica vieţii la matrice a universului, marea înseamnă

naştere,

zămislire,

transformare,

renaştere,

dar

şi

incertitudine, frământare, nedeterminare, mister, efemer şi etern, viaţă şi moarte, adevăr şi iluzie, speranţă şi teamă, ideal, libertate. Marea şi mitul marii plecări spre zări necunoscute devin simboluri centrale la Charles Baudelaire şi Stephane Mallarmé. Poezia lui Baudelaire, Omul şi marea, propune o analogie clară între simbolistica mării şi complexitatea fiinţei umane în relaţie cu libertatea. Poezia lui Mallarmé, Briza marină, uzează de tehnica sugestiei prin simboluri pentru a exprima dorinţa evaziunii în spaţii exotice, manifestare a aceluiaşi ideal de libertate.

La Mallarmé, ca şi la Baudelaire, acest sentiment rezidă într-o dublă

mişcare:

respingerea

realităţii,

a

banalului,

a

monotoniei

contingentului, pe de o parte, şi aspiraţia către ideal. La Baudelaire, omul este îndrăgostit de mare într-o manieră narcisistă, deoarece el îşi contemplă propriul suflet în oglinda acvatică. Frământarea eternă a mării este o răsfrângere a sufletului neliniştit al omului: Oglinda ta e marea; în veşnicul frământ/Al valurilor sale-ţi vezi sufletul răsfrânt. Mallarmé îşi începe confesiunea lirică prin a deplânge, nu fără o notă de ironie, condiţia fiinţei care se zbate între mărginire carnală şi spiritualitate. Sufletul se conturează ca o entitate distinctă de trup şi suflet şi caută să evadeze din realul sufocant, să zboare, să se înalţe asemenea păsărilor ameţite - albatroşi? aluzie la celebrul poem baudelairian? - pentru a se contopi cu mările acele: Vai! Carnea este tristă şi cărţile citite./ Să fug, să fug departe! Simt păsări ameţite/ De-a se afla-ntre boltă şi-o veşnic nouă spumă! Baudelaire găseşte că marea şi omul sunt asemănători, înfrăţiţi, solidari. Marea îi oferă omului alinare, îi exorcizează spaimele şi îi umple sufletul de bucurie: Să te cufunzi îţi place în chipul tău leit (...)/Şi inima-ţi de zarva ei înseşi se desfată. Elementul comun este misterul, adâncul întunecat, insondabil, inaccesibil, păstrat atât de mare, cât şi de sufletul omenesc: Voi doi aveţi în fire doar bezne şi mister./Adâncu tău, de nimeni nu-i, omule pătruns;/ Nu-ţi ştie nimeni, mare, tezaurul ascuns,/ Căci tainele vă ţineţi sub aspră priveghere! Asemeni mării, omul este crud, lipsit de compasiune, violent, nemilos, de-a pururea războinic: Şi nu ştiţi ce e mila, nu ştiţi ce-i

remuşcarea,/ Găsindu-vă-n măceluri şi moartea desfătarea,/ O, pururea războinici, o, fraţi neînduraţi! La Mallarmé, elanul evadării întâmpină obstacole, dar nu poate fi împiedicat: Eu voi pleca! O, navă ce-ţi legeni arborada,/Sus ancora, s-alegem pe-un ţărm exotic rada! Printr-un subtil joc al opoziţiilor, poetul simbolist sugerează contrastul dintre realul banal, monoton, exasperant: parcuri triste, claritatea pustie a lămpii, hârtia goală, tânăra femeie, norul speranţelor prea triste, fluturarea supremă de batiste, şi mirajul depărtărilor, al necunoscutului: ţărmul exotic, arborada, aceste vele, furtuna, naufragii negre, catarg, zare, mateloţi. Spleenul, plictisul metafizic, nu poate fi combătut decât prin această iluzie a plecării pe mare şi, indiferent de soarta pe care o pot avea

corăbiile

-

furtună,

naufragii,

absenţa

zărilor

-

aventura,

abandonarea confortului sunt preferabile unei morţi afective lente. Cântecul mateloţilor - oameni liberi, neînfricaţi, înfrăţiţi cu marea - răsună în inima cuprinsă de dorul depărtării ca un cântec de sirenă. Poetul face aluzie şi la condiţia sa de artist, la absenţa inspiraţiei, harului, la vidul interior: O, nopţi! nici claritatea pustie-a lămpii mele/Peste hârtia goală avându-şi albul pază. În ambele texte, se remarcă o abandonare a descrierii în favoarea sugestiei şi accentul poesc pus efect. În poezia baudelairiană, discursul liric tinde spre obiectivare, în timp ce textul lui Malllarmé se construieşte pe tehnica monologului liric. Baudelaire construieşte imagini artistice dinamice: O-mbrăţişezi cu ochii şi braţele deodată (vizuală); Şi inima-ţi de zarva ei înseşi se desfată/ La zvonu-acestui plânset crud şi de ne-mblânzit (auditivă). Mallarmé

preferă

imagini

mai

abstracte,

spiritualizate,

eliberate

de

tirania

figurativului. Ideile se manifestă muzical, dincolo de contururile văzute: Un vechi Plictis, sub norul speranţelor prea triste. În concepţia lui, poezia e o artă a absenţei, a virtualităţii, esenţa ei fiind muzicală, opusă efectelor reprezentării. Frazele sunt, la ambii poeţi, bogate în sugestii. Baudelaire preferă metafora: marea este oglindă, chip leit (al omului), tezaur ascuns, personificarea, Mallarmé - simbolul, repetiţia (de ex. să fug, să fug departe; carnea e tristă, parcurile triste, speranţele triste). Ca şi pentru Baudelaire, esenţa poeticului este pentru Mallarmé, imaginativă,

având

dublă

funcţie,

destructivă

şi

constructivă:

descompune întreaga creaţie, şi din materialele obţinute, creează ceva nou.