Neuropsihologia Proceselor Afective [PDF]

Zitiervorschau

Tăut Oana Alexandra Psihologie, anul I, grupa nr. 7

Neuropsihologia proceselor afective :  

Mecanismele afectivității Tulburări afective: tulburările de dispoziție

Mecanismele afectivității Afectivitatea este o componentă necesară a sistemului psihic uman, reprezentând ansamblul trăirilor subiective care reflectă relațiile dintre om și ambianță, exprimat ca o reacție atitudinală a persoanei față de aceasta. Deși deseori discreditată de anumiți autori, în special reprezentanți ai raționalismului, care au încercat să o definească ca balast de care omul ar trebui să se elibereze cât mai mult, afectivitatea este indispensabilă pentru raporturile noastre normale cu lumea și mediează o bună adaptare și integrare a persoanei în mediul socio-cultural. O dovadă în acest sens este faptul că, în cursul evoluției istorice, această componentă nu s-a diminuat și nu a stagnat, ci, dimpotrivă, și-a sporit ponderea, s-a diversificat și dezvoltat. În plan ontogenetic, dezvoltarea și maturizarea afectivă reprezintă indicatori esențiali ai devenirii și integrării sistemului personalității. Din punct de vedere psihologic, afectivitatea reprezintă acel fenomen care reflectă, sub forma unor trăiri subiective interne conștientizate, gradul de concordanță sau de discordanță dintre dinamica stărilor interne ale personalității (îndeosebi motivaționale) și desfășurarea evenimentelor (situațiilor) în plan obiectiv intern (Golu și Dănăilă, 2006). În organizarea sistemului psihic, afectivitatea se clasează între motivație și cogniție, intersectânduse în același timp cu ambele. Orice trebuință sau orice stare motivațională este anunțată și se acompaniază de o trăire emoțională și de o dispoziție (de tensiune, încordare, disconfort, supărare, etc.) și orice satisfacere a unei nevoi sau trebuințe se însoțește și este urmată, de asemenea, de o trăire emoțională și de o dispoziție de semn opus (de satisfacție, plăcere, relaxare, împlinire, echilibru, etc.). La fel, în raport cu cogniția, afectivitatea are rol mediator între imaginea mentală a obiectului și stările interne ale subiectului (nevoi, aspirații, idealuri), contribuind la stabilirea și selectarea semnificațiilor situațiilor externe. Din punct de vedere neurofiziologic, o trăire emoțională se poate produce în două situații: a) în situația absenței sau privării informaționale (exemplu: în privarea senzorială subiectul trăiește emoții de neliniște, tensiunie, teamă, frică; sau: neprimirea timp îndelungat a unor mesaje de la o persoană apropiată provoacă sentimente de grijă, neliniște, teamă) b) în situația prezenței sau acțiunii semnalelor informaționale, din mediul intern al organismului (sub formă de senzații organice) și din mediul extern (sub formă de percepții vizuale,

2

auditive, olfactive, gustative, cutanato-tactile sau a reprezentărilor ”obiectuale” reactualizate din memoria de lungă durată). Stările emoționale care se produc în prima situație sunt numite nespecifice, iar cele care se produc în cea de-a doua situație se numesc specifice (acestea au pondere mai mare în structura de ansamblu a sferei afective decât cele nespecifice). Structura internă a afectivității umane La om, afectivitatea reprezintă cea mai complexă structură, ea evidențiind o mulțime de entități, diferite după conținut și mod de manifestare-integrare. Psihologia clasică de factură introspecționistă a stabilit o schemă de clasificare cu trei componente principale: emoțiile, sentimentele și pasiunile. Emoțiile erau definite ca trăiri subiective, de intensitate mai mare sau mai mică ce se produc brusc în diferite situații și momente particulare, provocând o ”bulversare generalizată în sistemul personalității”. Frica, spaima, angoasa la polul negativ și bucuria, exaltarea, euforia la polul pozitiv, se încadrează în această definiție. Pentru a sublinia caracterul de instantaneitate și bulversant al trăirilor respective, W. James a introdus terrmenii de ”emoții șoc” și ”emoții puternice” (Golu și Dănăilă, 2006). Sentimentele sunt stări afective de factură mai complexă, care se deosebesc de emoții prin faptul că sunt mai stabile și mai puțin intense, iar încărcătura lor cognitiv-evaluativă este mai mare. Ele reflectă legătura noastră durabilă cu obiectul de referință, care se menține și în absența contactului senzorial direct cu acesta. Sentimentele se diferențiază pe baza naturii ”obiectelor” în jurul cărora se construiesc, putându-se identifica mai multe categorii: sentimente personale, legate de modul de raportare la noi înșine și de trăire a popriului Eu (sentimentul de prețuire și iubire de sine, sentimentul de autorealizare și autoîmplinire și opusele lor); sentimente interpersonale, care exprimă semnul raportării la ceilalți semeni și semnul trăirii prezenței și acțiunilor lor (sentimentul de dragoste sau de iubire, sentimentul de stimă, sentimentul de adulare și opusele acestora); sentimentele sociale, legate de nevoia de afiliere și integrare în grup (sentimentul coparticipării, sentimentul de comuniune, sentimentul mândriei de apartenență sau opusele lor); sentimentele spirituale, care se structurează pe baza receptării și decantării sistemelor de valori morale, filosofice, estetice, religioase. Sentimentele se constituie într-un factor psihologic esențial care-și pune amprenta și influențează profund sistemul atitudinal și traiectoria comportamentală a personalității. Pasiunile sunt structuri afective stabile și de mare intensitate, care se elaborează pe baza unei motivații intrinseci puternice pentru lucruri, ființe și activități. Ele reprezintă o sursă energetică mare, împingând subiectul la acțiune pentru a atinge scopul pe care sunt centrate. De aceea, desfășurarea

3

comportamentului capătă în asemenea situații un caracter nesăbuit, adesea necontrolat și impulsiv, întunecând rațiunea și blocând mecanismul de prevedere și luare în seamă a consecințelor.

Structura procesului emoțional Emoția, ca modalitate specifică de manifestare și individualizare a sferei afective, include în structura sa trei componente principale: trăirea subiectivă interioară, reacțiile organice, vegetative și manifestările comportamentale. Trăirea subiectivă reflectă și reprezintă semnificația propriu-zisă a obiectului și are ca principal indicator polaritatea – semnul pozitiv sau negativ. Ea determină natura și amplitudinea sau intensitatea celorlalte două tipuri de componente. Reacțiile organice vegetative însoțesc și, prin conexiune inversă, susțin trăirea subiectivă. Ele sunt de o mare diversitate: modificări ale configurației EEG; modificări și oscilații în activitatea sistemului cardiovascular (tahicardie sau bradicardie, accelerarea sau încetinirea pulsului, creșterea sau scăderea tensiunii arteriale); modificări în dinamica gastrointestinală – inhibare la frică, teamă, neplăcere, accelerare la surpriză, așteptare, veselie; schimbări în intensitatea și distribuția tonusului muscular (unele grupe de mușchi intră în contracție prelungită, altele în repaus prelungit); modificări ale ritmului respirator (accelerare în furie, încetinire în spaimă); modificări în compoziția biochimică a sângelui (conținutul de adrenalină și zahăr, oscilații ale echilibrului acido-bazic; mânia, frica, stresul sporesc nivelul colesterolului); modificări ale fluxului salivar (scădere în frică sau mânie, creștere în plăcere și satisfacție). Producerea acestor reacții are la bază interacțiunea celor două verigi ale sistemului nervos vegetativ – simpatic și parasimpatic, în care intervine și sistemul endocrin. Punctul de pornire al unui proces emoțional îl constituie, de regulă, acțiunea unui stimul extern, procesată și evaluată la nivel cortical. Semnalele corticale despre semnificația pozitivă sau negativă a stimulului sunt transmise sistemului limbic și hipotalamusului. Ansamblul structurilor ce generează comportamentul motivațional-emoțional este inclus într-un sistem funcțional – sistemul limbic (Vintilă, 2007). Sistemul limbic este format dintr-un grup de structuri cerebrale interconectate, a căror funcție integrativă este complexă și multiplă. El include, pe lângă componentele lobului limbic, și unele structuri subcorticale, ca nucleii septali, complexul amigdaloid, aria preoptică, hipotalamusul, nucleii talamici anteriori, o parte din nucleul talamic dorso-medial, epitalamusul, părți din nucleii bazali, din mezencefalul paramedial, tegmentul și susbtanța cenușie centrală. (Arseni, Golu și Dănăilă, 1983)

4

Nivelul limbic, prin girus cinguli, hipocamp, amigdală, ariile septale, realizează o integrare mai complexă a proceselor emoțional-afective, prin legarea lor de stările de motivație și de semnificația stimulilor afectogeni (Golu și Dănăilă, 2006).

5

6

Figura 1 și 2 – Sistemul limbic Sistemul limbic răspunde diferențiat la semnificația stimulului, activând selectiv centrii simpatici sau parasimpatici. Activarea verigii simpatice stimulează glandele suprarenale care secretă hormoni specifici – epinefrina și norpinefrina. Intrând în sânge, acestea exercită o acțiune lentă și continuă asupra organelor interne – inimă, plămâni, vase sanguine. Acțiunea hormonilor și a verigii simpatice a sistemului nervos vegetativ sunt sincrone, mergând în același sens. Circuitul endocrin funcționează în paralel: neurotransmițătorii stimulează hipofiza, ai cărei hormoni intră în fluxul sanguin, contribuind la stabilirea și întreținerea semnului trăirii emoționale (plăcut-neplăcut, bucurie-tristețe). Manifestările comportamentale sunt accesibile observației directe. Ele se concretizează printr-o gamă întinsă de expresii și reacții motorii: gesturi, mișcări (ale corpului, capului, membrelor), expresii faciale motorii (zâmbet, plâns, râs, încruntare, crispare), tremurături, vocalizări (interjecții), expresii verbale. Spre diferență de reacțiile organice vegetative, care au un caracter reflex-necondiționat, nesupus controlului voluntar, cele comportamentale pot fi influențate prin intermediul voinței (exemplu: transpunerea în personajele pieselor de teatru, întruchiparea unui rol).

7

Tulburări afective: tulburările de dispoziție Tulburarea afectivă este o afecțiune psihiatrică caracterizată prin tulburări emoționale, incluzând tulburările care au ca element predominant o perturbare de dispoziție. Tulburările afectiv-emoționale intervin ca factori de condiționare patogenă a unor boli etichetate drept boli psihosomatice (Vintilă, 2007). Afecțiunea psihosomatică apare ca o modalitate de ”reacție anormală” la acțiunea patogenă a unor factori sau evenimente trăite cu caracter psihotraumatizant. Emoții puternice sau prelungite, carențe afective, izolarea socială, absența comunicării, frustrări, stări complexuale pot declanșa afecțiuni somatice de un mare polimorfism, cu o evoluție clinică atipică și rezistentă la tratamentele uzuale, dar care prin reechilibrarea emoțională a bolnavului, prin intervenții psihoterapeutice sau psihofarmacologice (medicamente antidepresive, anxiolitice, sedative și tranchilizante) pot duce la rezultate spectaculoase. Din acest motiv bolile psihosomatice trebuie înțelese ca fiind ”reacții somatice” la ”conflicte psihologice interiorizate” de bolnav (Enăchescu C. și Enăchescu L., 2008). Conform DSM-IV-TR (American Psychiatric Association, 2000), tulburările afective sunt împărțite în tulburări depresive (”depresia unipolară”), tulburări bipolare și două tulburări bazate pe etiologie – tulburarea afectivă datorată unei condiții medicale generale și tulburarea afectivă indusă de o substanță. În continuare voi stărui asupra tulburărilor depresive și a celor bipolare. În DSM-IV-TR (American Psychiatric Association, 2000), se specifică: Tulburările depresive (adică tulburarea depresivă majoră, tulburarea distimică și tulburarea depresivă fără altă specificație) se disting de tulburările bipolare prin faptul că nu prezintă nici un istoric de episoade maniacale, mixte sau hipomaniacale. Tulburările bipolare (tulburarea bipolară I, tulburarea bipolară II, ciclotimia și tulburarea bipolară fără altă specificație) implică prezența episoadelor depresive majore. Tulburarea depresivă majoră se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade depresive majore (adică cel puțin două săptămâni de dispoziție depresivă sau de pierdere a interesului, acompaniată de cel puțin patru simptome suplimentare de depresie). Tulburarea distimică se caracterizează prin cel puțin doi ani de dispoziție depresivă, mai multe zile da decât nu, acompaniată de simptome depresive care nu satisfac criteriile pentru un episod depresiv major. Tulburarea depresivă fără altă specificație este inclusă pentru codificarea tulburărilor cu elemente depresive care nu satisfac criteriile pentru tulburarea depresivă majoră, tulburarea distimică, 8

tulburarea de adaptare cu dispoziție depresivă sau tulburarea de adaptare cu dispoziție anxioasă și depresivă (sau simptome depresive despre care există informații inadecvate sau contradictorii). Tulburarea bipolară I se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade maniacale sau episoade mixte, acompaniate de regulă de episoade depresive majore. Tulburarea bipolară II se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade depresive majore, acompaniate de cel puțin un episod hipomaniacal. Tulburarea ciclotimică se caracterizează prin cel puțin doi ani de numeroase perioade de simptome hipomaniacale care nu satisfac criteriile pentru un episod maniacal și numeroase perioade de simptome depresive care nu satisfac criteriile pentru un episod depresiv major. Tulburarea bipolară fără altă specificație este inclusă pentru codificarea tulburărilor cu elemente bipolare care nu satisfac criteriile pentru nici una dintre tulburările bipolare specifice, așa cum sunt acestea definite mai sus ( sau simptome bipolare despre care există informații insuficiente sau contradictorii). Tulburările depresive, împreună cu tulburările bipolare intră în categoria tulburărilor de dispoziție: ”Tulburările de dispoziție se împart în tulburări depresive, în care indivizii au una sau mai multe perioade de depresie fără episoade maniacale, și tulburări bipolare, în care indivizii alternează între perioade de depresie și perioade de exaltare, în general cu o revenire la dispoziția normală între cele două extreme. Episoadele maniacale fără apariția celor de depresie sunt foarte rare.” ( Smith, NolenHoeksema, Fredrickson și Loftus, 2005). Depresia este caracterizată ca fiind o tulburare de dispoziție, dar aceasta afectează întreaga persoană, alterând funcțiile corpului, comportamentele, gândurile și emoțiile. Tulburările depresive sunt relativ des întâlnite, simptomele ușoare de depresie sunt o reacție normală la stres, în special la pierderi importante, dar ea devine o tulburare atunci când simptomele devin atât de grave încât afectează funcționarea normală și atunci când continuă săptămâni la rând. Simptomele emoționale de depresie sunt o formă de disperare și durere foarte puternică. Persoanele care suferă de acestea declară, de asemenea, că și-au pierdut capacitatea de a trăi bucuria, chiar și ca reacție la cele mai fericite ocazii, un simptom numit anhedonie. Ele mai spun că nu mai găsesc plăcute interacțiunile cu familia sau prietenii lor, munca sau pasiunile lor. Simptomele cognitive constau, în primul rând, în gânduri negative, cu teme ca lipsa de valoare, vinovăția, lipsa de speranță și chiar sinuciderea. Motivația este foarte redusă: persoana deprimată tinde să fie pasivă și are dificultăți în a iniția activități. Simptomele fizice ale depresiei includ schimbări la nivelul apetitului, tulburări de somn, oboseală și pierderea energiei. Deoarece gândurile unei persoane deprimate sunt orientate spre interior și nu spre

9

evenimentele exterioare, persoana respectivă poate să exagereze durerile minore și să-și facă griji din cauza sănătății. Tulburarea bipolară este caracterizată prin prezența episoadelor maniacale, fiind cunoscută și sub numele de tulburare maniaco-depresivă, deoarece individul alternează între depresie și veselie extremă. În unele cazuri ciclul dintre episoadele depresive și cele maniacale este rapid, cu o scurtă revenire la normalitate între ele. Persoanele care trec prin episoade maniacale se comportă într-un mod care aparent este opus depresiei. În timpul episoadelor maniacale ușoare, sunt energici și plini de încredere în sine. Vorbesc continuu, trec de la o activitate la alta și dorm foarte puțin, fac planuri grandioase, acordă puțină atenție posibilității de a le aplica (Jamison, apud Smith și colab., 2005). Într-un anumit punct, simptomele maniacale trec adesea de la exuberanță veselă la agitație ostilă. Persoanele pot deveni furioase atunci când cineva încearcă să interfereze în activitățile lor și devin abuzive. Impulsurile (inclusiv cele sexuale) sunt exprimate imediat în acțiuni sau cuvinte. Oamenii pot deveni confuzi și dezorientați și pot trăi iluzii că vor face avere, au realizări sau multă putere. În final, cele mai multe episoade maniacale se transformă în episoade de depresie, uneori extrem de grave. Perspectiva biologică Rolul specific pe care factorii genetici îl joacă în tulburările de dispoziție este neclar. Cu toate acestea, se pare că anormalitatea biologică este implicată. Se consideră că neurotransmițătorii norepinefrină și serotonină joacă un rol important în tulburările de dispoziție. Fiecare neurotransmițător se potrivește într-un anumit tip de receptor din membrana neuronală. Dacă există un număr greșit de receptori pentru un anumit tip de neurotransmițător sau dacă receptorii pentru acel neurotransmițător sunt prea sensibili sau insuficient de sensibili, neuronii nu folosesc în mod eficient cantitățile disponibile de neurotransmițător. Numeroase studii sugerează că persoanele cu depresie sau tulburare bipolară pot prezenta anormalități în numărul și sensibilitatea siturilor de receptori pentru serotonină și norepinefrină, mai ales în zonele creierului implicate în reglarea emoțiilor, cum este hipotalamusul (Thase ș.a., apud Smith și colab., 2005). În tulburarea depresivă majoră, receptorii pentru acești neurotransmițători par să fie insensibili sau în număr prea mic. Tabloul este mai puțin clar pentru tulburarea bipolară, dar se pare că receptorii pentru acești neurotransmițători urmează cu greu în timp modifcările de sensibilitate care sunt corelate cu schimbările de dispoziție (Kujawa și Nemeroff, apud Smith și colab., 2005). Structura și funcționarea creierului pare, de asemenea, să fie modificată la persoanele cu tulburări de dispoziție. Studiile care utilizează tomografia axială computerizată (CT) și rezonanța magnetică nucleară (MRI) au constatat deteriorări la nivelul cortexului prefrontal la persoanele cu depresii unipolare grave sau tulburări bipolare (Drevets; Liotti și Mayberg, apud Smith și colab.,2005). Acestea sunt asociate cu anomalii de metabolism în această zonă a creierului, conform studiilor pe baza 10

tomografiei cu emisie de pozitroni (PET) (Buchsbaum ș.a., apud Smith și colab.,2005) . Cortexul prefrontal este implicat în multe aspecte ale funcționării cognitive și în reglarea emoțiilor. Cortexul prefrontal are, de asemenea, conexiuni întinse cu multe alte zone ale creierului, inclusiv talamusul, hipotalamusul, amigdala și hipocampul, care sunt implicate în controlarea reacțiilor la stres și a somnului, apetitului, instinctului sexual, motivației și memoriei. Și aceste zone ale creierului prezintă anomalii de metabolism la persoanele cu tulburări de dispoziție (Drevets ș.a., apud Smith și colab.,2005). Aceste anomalii funcționale și structurale ale creierului ar putea fi precursorii și cauzelor tulburărilor de dispoziție sau ar putea fi rezultatul proceselor biochimice din cadrul tulburărilor de dispoziție, care au un efect toxic asupra creierului. Nu se știe încă sensul exact al acestor anomalii, dar evoluțiile rapide în domeniul tehnologiilor de tomografie computerizată vor aduce în mod sigur noi indicii în viitor (Smith și colab.,2005).

Bibliografie: •

American Psychiatric Association. (2003). Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale. DSM – IV – TR™. București: Asociația psihiatrilor liberi din România.

•

Arseni, C., Golu, M., Dănăilă, L. (1983). Psihoneurologie. București: Editura Academiei Române.

•

Enăchescu, C., Enăchescu, L. (2008). Psihosomatică. Editura Polirom.

•

Golu, M., Dănăilă, L. (2006). Tratat de neuropsihologie. Vol I și II. București: Editura Medicală.

•

Smith, E. E., Nolen-Hoeksema, S., Fredrickson, B. L. & Loftus, G. R. (2005). Introducere în psihologie. București: Editura Tehnică 55.

11