Națiunea socialistă: Politica identității în Epoca de Aur [PDF]

Zitiervorschau

Emanuel Copilaş

Națiunea socialistă Politica identității în Epoca de Aur

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc Str. Alecu Russo, nr. 13‑19, et. V, ap. 11, sector 2, Bucureşti, România Tel. 0213167565; 0213167557. Fax 0213167552 E‑mail: [email protected] www.iiccmer.ro

© 2015 by Editura POLIROM Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parţială, multi­plicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încăl­care a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

Pe copertă: xxxxxxxxxxxx www.polirom.ro Editura POLIROM Iaşi, B‑dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506 Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: Copilaş, Emanuel Națiunea socialistă: politica identității în Epoca de Aur / Emanuel Copilaş. – Iaşi: Polirom, 2015 Bibliogr. ISBN: 978‑973‑46‑xxxx-x xxxxxxxxxx Printed in ROMANIA

Emanuel Copilaş

Națiunea socialistă Politica identității în Epoca de Aur

POLIROM 2015

Ramonei, cu dragoste

„Naţiunile acestea au ieşit învălmăşite din mersul istoriei. Degeaba vrei să desparţi oile albe de cele negre. Mai întâi că nu ştii care sunt albe şi care sunt negre (râde). Şi pe urmă este o prea mare tragedie umană, domnule. Asta poate să‑şi permită un stat care decretează că toţi tătarii din Crimeea trebuie sau împuşcaţi, sau strămutaţi la dracu’. Ei pot s‑o facă. Într‑un stat care nu poate fi controlat de către nimeni. Dar într‑un stat cu model în Europa, pe cât se poate Europă, nu? Nu poţi să faci asemenea mişcări fără să nu ridici protestul mondial. Nu se poate! Şi‑i şi stupid, pentru că, după părerea mea, într‑adevăr, coexistenţa mai multor culturi aduce după sine un spor cultural. Împrumuturi reciproce, altoiri de culturi reciproce, veleităţi de a face dovada că eşti mai cult decât celălalt. Un spor de animaţie se simte.” Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (1985‑1987) „Un mare spirit a ridicat public întrebarea dacă este îngăduit să se înşele un popor. Ar fi trebuit să se răspundă că un popor nu poate fi înşelat în ce priveşte baza sa esenţială, esenţa şi caracterul determinat al spiritului său, dar că asupra modului în care el are ştiinţă de acest spirit şi în care, potrivit acestui mod, el îşi judecă acţiunile sale, evenimentele etc., el este înşelat de sine însuşi.” G.W.F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului sau elemente de drept natural şi de ştiinţă a statului „Naţionalismul e un cod secret: codul secret al graniţei, antiteza acesteia fiind măsura. Conştiinţa măsurii incumbă ilimitarea, fiindcă ea se află în însuşi codul său motivaţional. Conştiinţa graniţei multiplică graniţele la nesfârşit, fărâmiţează ilimitatul, înfricoşând prin marasmul mental al ilimi‑ tatului haotic, scrutând fără să înţeleagă, şi cu reticenţă, infinitul rânduit, marcat prin opoziţii clare, al măsurii – altfel spus: fărâmiţează viitorul. Conştiinţa măsurii te scoate din casă; naţionalismul oferă un cămin. Naţionalismul reprezintă o luptă continuă împotriva acelora care simt că nu sunt acasă acolo unde este casa lor. (...) naţionalismul va subzista atâta timp cât oamenii vor crede că lumea trebuie repudiată şi nu o vor putea face pe deplin.” G.M. Támas, Idola tribus. Esenţa morală a sentimentului naţional

Cuprins Cuvânt înainte............................................................................................ 11 Prefaţă la o carte importantă......................................................................... 13 Capitolul 1. Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze................. 19 1.1. Introducere: originile moderne ale naţionalismului.................................. 19 1.2. De la etnie la naţiune? O relaţie contingentă.......................................... 22 1.3. Ambivalenţa ideologică a naţionalismului.............................................. 45 1.4. Marxism, leninism, naţionalism: dezbaterea continuă............................... 52 1.5. Particular şi universal, ideologie şi hegemonie: argumentul teoretic al lucrării............................................................ 70 Capitolul 2. De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea socialistă (1948‑1965)............................................................... 75 2.1. Istorie, cultură, politică: naţionalisme româneşti înainte de 1948................. 75 2.2. Patriotismul socialist şi naţiunea socialistă: povara trecutului, precauţiile prezentului, imperativele viitorului......................................... 82 2.3. Stahanovismul şi deschiaburirea ca forme ale patriotismului socialist............. 96 2.4. Problema Transilvaniei şi politica PMR faţă de minorităţi.......................... 108 2.5. Devierea de dreapta: un episod naţionalist?......................................... 124 2.6. Destalinizarea, noi reglări de conturi în partid şi retragerea trupelor sovietice: strategii naţionaliste pentru consolidarea regimului?.......... 134 2.7. Anti‑titoismul, Revoluţia Maghiară, disputele din interiorul CAER şi conflictul sino‑sovietic: de la dependenţă la autonomie via naţionalism sau anti‑sovietism?..................................................... 139 Capitolul 3. De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă şi patriotismul revoluţionar socialist, 1965‑1989............................................. 149 3.1. Naţionalismul pseudo‑hegemonic: o introducere.................................... 149 3.2. Cetăţenii şi revoluţia: dimensiunea politică a naţionalismului pseudo‑hegemonic......................................................................... 162 3.3. Responsabilitate şi patriotism: acumularea sau dimensiunea economică a naţionalismului pseudo‑hegemonic................. 169 3.4. Continuitate şi unitate: dimensiunea istorică a naţionalismului pseudo‑hegemonic......................................................................... 182 3.5. Trepte de civilizaţie românească: dimensiunea culturală a naţionalismului pseudo‑hegemonic.................................................... 195 3.6. Războiul întregului popor: dimensiunea militară a naţionalismului pseudo‑hegemonic............................................................................ 206 3.7. Naţionalităţile conlocuitoare, patria socialistă şi poporul unic muncitor: strategii de etnificare a minorităţilor în Epoca de Aur............211

3.8. Dincolo de naţionalismul pseudo‑hegemonic: câteva fragmente din viaţa cotidiană......................................................................... 222 Capitolul 4. Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos şi lumea ca oglindă............................................................................... 235 4.1. Naţiune înseamnă independenţă: RSR în context internaţional.................... 235 4.2. Împotriva hegemonismului şi a şovinismului de mare putere: menţinerea relaţiilor cu naţiunile socialiste....................... 243 4.3. Respectarea independenţei şi neamestecul în treburile interne: diversificarea relaţiilor cu naţiunile din capitalism................................... 259 4.4. Solidaritate militantă împotriva imperialismului şi neocolonialismului: intensificarea relaţiilor cu naţiunile în curs de formare.............................. 268 4.5. Concluzii: naţionalismul pseudo‑hegemonic şi proiectul unei modernităţi alternative................................................ 288 Bibliografie............................................................................................. 291

Cuvânt înainte Identităţile colective sunt întotdeauna politice. Naţionalismul reprezintă probabil cel mai elocvent exemplu în acest sens. De la apariţia sa, la începutul secolului al XIX‑lea, şi până în prezent, naţionalismul a existat sub o multitudine de forme care au acoperit întregul spectru ideologic stânga‑dreapta. Ca efort al elitelor politico‑economice de a‑şi consolida şi extinde capacitatea persuasivă relativ la societăţile asupra cărora îşi exercitau puterea, fie legitim, fie ilegitim, orice tip de naţionalism exprimă prezumtiva unitate ideatică şi pragmatică dintre guvernanţi şi guvernaţi, camuflând interesele particulare şi în acelaşi timp conjuncturale ale elitelor într‑un mesaj cât mai universalist posibil. Prezenta lucrare este centrată pe analiza unui naţionalism relativ insolit din punct de vedere ideologic, bazat pe distorsionarea accepţiunii marxiste asupra naţionalismului de către ideologia leninistă, marxismul şi leninismul fiind, aşa cum încerc să demonstrez în primul capitol al cărţii, două ideologii mai degrabă incompatibile decât aflate într‑un raport de continuitate. Naţional‑comunismul românesc, pe care l‑am numit naţionalism pse‑ udo‑hegemonic, este definitivat în perioada 1965‑1989 pe coordonate ideologice amintind mai degrabă de extrema dreaptă interbelică decât de doctrinele de stânga, fie ele şi radicale. Un argument în acest sens este caracterul său primordialist, neavând nimic de‑a face cu modernismul marxist în ceea ce priveşte problema naţională. Toate aceste amănunte sunt tratate pe larg în capitolul al treilea, care distinge de asemenea între mai multe dimensiuni interdependente ale naţionalismului pseudo‑hegemonic, dar şi în primul capitol, în care sunt prezentate pe larg principalele teorii ale naţionalismului şi evoluţiile acestora de‑a lungul secolelor al XIX‑lea şi XX. Consider că aceste teorii necesită o prezentare atât de amplă deoarece mediul intelectual românesc se concentrează cu precădere, când vine vorba despre trecutul recent, asupra condamnării ritualice şi unitare a comunismului, fără a ţine cont de alte tendinţe ideologice, cel puţin la fel de pernicioase, cu care, mai mult din con‑ vingere decât din pragmatism, deşi acesta din urmă a jucat la rândul său un rol foarte important, comunismul românesc s‑a împletit. Capitolul al doilea are în vedere semnifica‑ ţiile conceptelor patriotism socialist, respectiv naţiune socialistă în prima fază a comunis‑ mului românesc, mai exact în timpul conducerii dejiste, în timp ce ultimul capitol, al patrulea, tratează manifestările naţionalismului pseudo‑hegemonic în cadrul orientării internaţionale a regimului Ceauşescu. Metodologiile pe care le‑am utilizat de‑a lungul întregului demers sunt analiza ideologică, analiza de discurs şi analiza comparativă. Citatele au fost adaptate la normele ortografice în vigoare. Această carte nu ar fi existat în absenţa sprijinului constant care mi‑a fost oferit de către familie, colegi şi studenţi. Aş dori să mulţumesc în mod special Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc din Bucureşti, care a finanţat cercetarea, şi Daliei Báthory, cercetător în cadrul institutului, care m‑a ajutat cu promptitudine în ceea ce priveşte aspectele birocratice ale redactării manuscrisului. Le sunt recunoscător, de asemenea, pentru sfaturi şi comentarii pertinente lui Claude Karnoouh, Călin Morar‑Vulcu,

12

Cuvânt înainte

Andrei Miroiu, Ruxandra Ivan, Vasile Pleşca şi Matei Costinescu. Gáspár Miklós Tamás a avut amabilitatea să scrie o generoasă prefaţă la volum, fapt pentru care îi sunt de asemenea recunoscător. Nu în ultimul rând, ţin să îi mulţumesc lui Michael Shafir, care mi‑a extins considerabil orizontul intelectual în ceea ce priveşte studiul regimurilor şi al ideologiei comuniste. Cât din această carte îmi aparţine şi cât aparţine celor mai sus menţionaţi – şi nu numai – nu am să aflu niciodată. Nici nu contează, în definitiv. Ceea ce contează este că tot ce are mai bun de oferit acest volum li se datorează.

Prefaţă la o carte importantă Cartea lui Emanuel Copilaş este o operă, cred eu, decisivă pentru înţelegerea epocii care obsedează opinia românească fără să dea ocazia, de regulă, unei analize conceptuale şi istorice cum s‑ar cuveni să se facă. Efortul de a deosebi prezentul „postcomunist”, acceptat necritic, de trecutul sinistru face ca să se ascundă, de exemplu, asemănările dintre sentimentul antirusesc şi pro‑occi‑ dental de adineaori şi cel din prezent, moştenit nu numai de la Brătianu, dar şi de la Ceauşescu, o tradiţie pe care se întemeiază politica externă românească, întreruptă numai pentru câteva perioade de timp (între 1940 şi 1944, 1948 şi 1968) şi care continuă neabă‑ tut. Pentru acest efort este necesar ca „epoca comunistă” să fie înfăţişată în mod unitar ca fiind „internaţionalistă” şi „proletară”, o imagine de bloc foarte departe de a fi verosimilă. Aspectele fascizante ale dictaturii lui Ceauşescu sunt des ocultate. Oricum, în istoria mişcării muncitoreşti internaţionale, apariţia naţionalismului a fost întotdeauna un semn de criză profundă. În vara lui 1914, Internaţionala s‑a fărâmiţat în partide naţionale care au participat într‑o union sacrée cu partidele burgheze, cu dinastiile şi armatele timpului şi, cu excepţia câtorva radicali, cea mai puternică forţă disidentă, de contraputere şi contracultură de la 1793 încoace a fost nimicită în câteva săptămâni. Acest dezastru a creat schisma care a condus la crearea partidelor comuniste şi la revoluţia socialistă însăşi. Orice s‑ar fi întâmplat ulte‑ rior, stigma trădării se ataşează social‑democraţiei, pe bună dreptate, până în ziua de astăzi. Dar ce s‑a întâmplat? Liderii socialişti – oameni de onoare – se considerau, în maniera democratică burgheză, reprezentanţii intereselor de clasă ale clasei muncitoare industriale din Europa Centrală şi Apuseană şi portavoce a intenţiilor subiective ale acestei clase, nu pur şi simplu adepţii unei teorii şi doctrine politice. Politica lor nu era o „politică de adevăr”, ci o politică în slujba unui grup de persoane. Interesul suprem era salvgardarea instituţiilor în serviciul clasei „empirice”, sindicate, reţele de asigurări sociale şi pensii, delegaţii parlamentare, locuri în consiliile regionale şi locale, presa de stânga, şcoli de partid, coaliţii reformiste cu forţe „progresiste” burgheze ş.a.m.d. Pe de altă parte, sindicaliştii, membrii de partid şi alegătorii socialişti, influenţaţi de naţionalismul impus de învăţământul public şi de serviciul militar obligatoriu şi de presa comercială, de obicei şovină, erau convinşi că interesul naţional – de exemplu, politica colonială care n‑a fost criticată de partidele social‑democrate de atunci (şi de mai târziu) – nu are un caracter de clasă. Liderii şi inte‑ lectualii socialişti n‑au crezut că se poate formula un interes de clasă care nu este perceput ca atare de muncitorii în cauză şi care s‑ar afla deasupra interesului instituţional – o putere proletară embrionară –, sprijinit cu mari sacrificii de muncitorimea pe care o conduceau. Până la urmă, armata era alcătuită din oameni de rând şi virtutea militară era şi ea una populară. Liderii socialişti simţeau că ei se supun voinţei generale civice, cum era normal pentru democraţii egalitari.

14

Prefaţă la o carte importantă

Când radicali de stânga ca Lenin şi Rosa Luxemburg – ca să nu mai vorbim de gestul disperat al unui Friedrich Adler, care l‑a împuşcat în 1916 pe prim‑ministrul austriac, contele de Stürgkh, în restaurantul hotelului Meissl & Schadn din Viena, şi care a devenit în anii 1920 secretarul Internaţionalei socialiste moderate şi reformiste (şi astăzi există Friedrich‑Adler‑Straße în cartierul Favoriten din Viena), un gest considerat firesc pe atunci de mai toată lumea – şi‑au rupt legăturile cu majoritatea naţionalistă din partidele social‑demo‑ crate, au fost confruntaţi, nu pentru prima oară, cu problema constrastului dintre conştiinţa empirică şi cea transcendentală a proletariatului. Opţiunea fatidică a lui Lenin a fost aceea de a crea un partid de militanţi, de revoluţionari profesionişti înzestraţi cu teoria şi metoda corectă, independente de convingerile contingente, temporare şi impure ale muncitorilor „empirici”. Cunoaşterea conştiintei proletare adecvate nu mai era o chestiune sociologică, ci una filosofică. Avangarda proletară, o trupă de filosofi activişti şi „călugări atei”, trebuia să conducă clasa „empirică”, căzută jertfă alienării, purificată prin teorie şi conflict armat, spre propria natură – fiind în opoziţie totală cu societatea existentă – şi spre propria misi‑ une: eliberarea finală a omenirii, după o perioadă întunecată de culpabilitate completă. Victoria Revoluţiei din Octombrie şi valul de răzvrătiri comuniste în Europa Centrală au fost o izbândă asupra naţionalismului. Internaţionala comunistă a fost o asociaţie antinaţionalistă globală. Misiunea ei era să sprijine revoluţia mondială, mai ales cea germană şi chineză. Doctrina oficială a prescris autodeterminarea şi secesiunea oricărei grupări naţionale, teritoriale, tradiţionale sau etnice dacă o doreşte, egalitate absolută pentru toate minorităţile, defetism revoluţionar împotriva propriului stat şi guvern, refuzul total al serviciului militar în cadrul statelor‑naţiune bur‑ gheze, lichidarea coloniilor, abolirea tuturor anexiunilor teritoriale, scoaterea războiului în afara legii, cu alte cuvinte, pace universală prin înlocuirea statelor naţionale cu o cetate universală a cetăţenilor lumii, eliberată de proprietate şi de coerciţiune statală, legală sau fizică. Internaţionala comunistă trebuia să fie un partid mondial unitar fără deosebire de naţionalitate, etnie, confesiune, limbă sau rasă. Toate acestea au fost treptat abandonate după înfrângerea revoluţiei mondiale, întâi în Germania în 1923, apoi în China în 1927. După ce partidul bolşevic a acceptat teza „con‑ strucţiei socialismului într‑o singură ţară” şi a suprimat ideea „revoluţiei permanente”, i‑a trădat pe comuniştii chinezi şi a încheiat o alianţă cu Kuomintang‑ul lui Chiang Kai‑Shek, nu a ajutat răscoala defensivă de la Viena în 1934 şi a contribuit la distrugerea Spaniei republicane – lucruri cunoscute cititorilor lui André Malraux şi George Orwell – şi a sus‑ ţinut aspiraţiile revanşismului german în Tratatul de la Rapallo. Turnura naţionalistă a Uniunii Sovietice a necesitat asasinarea întregii conduceri leniniste în procesele de la Moscova, urmată de exilarea şi uciderea lui Troţki. Politica „frontului popular” antifascist a presupus unitatea cu „social‑trădătorii” şi cu burghezia liberală, bazată pe un naţionalism plebeu (mai ales francez) antigerman, cu tricolor şi Marseilleză. Antifascismul propagat de agenţii sovietici în Europa Răsăriteană a fost susţinut de o ideologie independentistă fondată pe amintiri antihabsburgice. După eşecul acestei tactici şi după compromisul anglo‑francez cu Germania nazistă, Stalin a încheiat pactul de neagresiune cu Hitler şi a participat la dezmem‑ brarea Poloniei şi României. După ce Hitler, în ciuda laşităţii ruseşti şi a campaniei antisemite din URSS, a atacat Uniunea Sovietică, Stalin a apărut la tribună în uniforma unui mareşal ţarist şi a invocat nu revoluţia mondială, ci pe Minin şi Pojarski, pe Suvorov şi Kutuzov, eroii nea‑ târnării ruseşti şi, în acelaşi timp, ai absolutismului şi centralismului imperial. După eliberare, partidele comuniste din ţările ocupate de Armata Roşie au lansat o campanie ideologică poporanistă, independentistă şi antioccidentală, cu accente anticolo‑ niale, ba chiar una care amintea de teoria lui Mussolini despre „naţiunile proletare” şi

Prefaţă la o carte importantă

15

„naţiunile tinere”. Să nu creadă nimeni că slugărnicia acestor partide faţă de Uniunea Sovietică excludea retorica naţională în care Nicolae Bălcescu şi Avram Iancu contau ca idoli republicani mult mai importanţi decât martirii mişcării comuniste, decât „străinii” Chaia Lifschitz, Donca Simo sau Béla Breiner. În Ungaria, regimul etnicist la putere abia a mai găsit fascişti pentru a‑i reabilita, fiindcă toţi naziştii din cultură fuseseră reabilitaţi deja de Rákosi şi Kádár. După 1956 – anul Congresului XX al PCUS şi al Revoluţiei ungare – clica Hruşciov‑Bulganin a anunţat înlocuirea dictaturii proletariatului cu „statul întregului popor”, a declarat în mod făţiş că destrămarea exploatării va fi înlocuită cu „ridicarea nivelului de trai”, că lagărul socialist se va numi „lagărul păcii”, că lupta antiimperialistă va fi înlocuită de „coexistenţa paşnică” şi de stabilirea – în mod clasic – a unor sfere de influenţă, susţinută de paritatea nucleară, şi s‑a împăcat cu aliatul comunist al Occidentului, mareşalul Tito. Până la urmă, la Helsinki, Uniunea Sovietică a recunoscut în mod solemn superioritatea doctrinei burgheze a drepturilor omului în schimbul excluderii amestecului din afară. Rivalul chinez care pretindea să întruchipeze modelul comunist veritabil a fost un aliat de încredere al SUA, care a permis delegaţiei khmerilor roşii la Naţiunile Unite să contracareze protestele Vietnamului… În ceea ce privea aliaţii mărunţi ai Uniunii Sovietice în Europa de Est, conducerea de la Moscova s‑a străduit să‑şi păstreze influenţa, dacă era posibil, fără sacrificii şi riscuri. Statul lui Nicolae Ceauşescu, aliat al Occidentului şi al Republicii Populare Chineze – ina‑ micii URSS – n‑a fost niciodată exclus din CAER şi din Tratatul de la Varşovia. Cehoslovacia, care reprezenta o provocare „marxistă”, a fost ultima ţară ocupată de Uniunea Sovietică şi aliaţii săi. Iugoslavia, Ungaria şi RDG au supravieţuit anilor 1970/1980 datorită ajutorului economic vest‑european şi american. Rebeliunea poloneză din 1981 a fost înfrântă de o dictatură militaro‑şovină. Iar Nicolae Ceauşescu a fost omul de stat est‑european cel mai respectat de statele din apus în toată istoria mondială. Václav Havel şi Lech Wałęsa n‑au fost niciodată primiţi la Buckingham Palace să li se decerneze The Order of Bath, ca să nu mai vorbim de vizitele de stat ale generalului de Gaulle şi ale preşedintelui Nixon. Nici măcar Iosip Broz Tito n‑a fost onorat astfel. În ce sens este această poveste un capitol din istoria socialismului? În niciunul. Asta nu înseamnă că istoria epocii Ceauşescu este neinteresantă. Unele elemente sunt izvorâte totuşi din istoria mişcării muncitoreşti, aşa cum putem vedea din cartea lui Emanuel Copilaş. Adică nevoia de legitimizare teoretică şi istorică. Conducerea PCR şi „intelectualitatea organică” a fazei şovine şi fascizante au creat o ideologie aproape sistematică, ce nu constă numai din invective vulgare antimaghiare, antisemite sau antisovietice. Dificultatea acestei legitimări este rezultatul pervertirii totale a mişcării „comuniste”. În locul abolirii statului şi a proprietăţii, mişcarea a creat un stat de dimensiuni inimagi‑ nabile, de forţă inegalabilă şi o proprietate separată de „angajaţi” şi „salariaţi” (de proletari) mult mai riguros decât în orice capitalism mercantilist sau de piaţă. În locul unei societăţi fără clase, o ierarhie rigidă (dar cu o mobilitate imensă în acelaşi timp!...), dar unde proprietatea străină de oamenii muncii era mediată de stat şi de autoritatea de planificare şi n‑a devenit niciodată avuţia personală a castei conducătoare. O societate care se mândrea cu „realizări” tipic burgheze: modernizare, industrializare, urbanizare, dezvoltarea tehno‑ logiei şi a consumului. Lenin şi Troţki ştiau foarte bine: capitalismul de stat combinat cu o dictatură (că asta înseamnă „electrificarea plus puterea sovietelor”) n‑are mult de‑a face cu obiectivele proiectului comunist. Unul dintre atributele canonice ale comunismului revoluţionar – în afară de trăsăturile morale cvasi‑religioase: sacrificiu, eroism, disciplină,

16

Prefaţă la o carte importantă

puritanism, lipsă de milă pentru necredincioşi – născut din dezgustul faţă de Primul Război Mondial era, desigur, internaţionalismul, devenit un principiu fundamental (ceea ce pentru Marx nu era un principiu, ci descrierea unei condiţii). Cea mai extremă variantă a transformării radicale a „socialismului real” s‑a produs în România. Şi totuşi, regimul s‑a crezut cumva „comunist”: Ceauşescu stătea în faţa pluto‑ nului de execuţie intonând Internaţionala batjocorită de el şi de regimul său… Naţionalismul – în variantele sale infinite – este o modalitate politică de egalitate, unitate şi uniformitate. Presupunerea fundamentală este angajamentul cetăţenesc pentru stat, un stat care, în schimb, promite demnitate egală, drepturi egale, protecţie egală. Preţul pe care cetăţeanul îl plăteşte pentru acestea este conformitatea culturală, renunţarea la alte identităţi (mai ales de etnie, rasă şi clasă) – ambele descrise tradiţional ca „asimilare” – şi o identificare emoţională („patriotism”) cu această comunitate artificială creată de statul teritorial modern. Aceste idei sunt reflectate, iarăşi într‑o măsură extremă, de temerile regimului Ceauşescu. Obiectivul tradiţional al naţionalismului românesc din secolele XIX‑XX era „unitatea”, adică integrarea teritoriilor şi formaţiunilor statale sau cvasi‑statale premergătoare care au fost percepute a fi cumva „româneşti”, iar după „unire”, desfacerea identităţilor de dinainte: integrare, unificare, centralizare (foarte similar celor mai multe state‑naţiune din Europa, de altfel mult slăbite şi dezunite ulterior, în secolul XXI). Aşadar, paranoia caracteristică epocii era frica de dezmembrarea statului naţional unitar român, un proces în care ungurii ardeleni minoritari aveau să joace un rol important ca agenţi involuntari ai destabilizării de provenienţă sovietică sau ocult‑străină. Cum aderenţa, loialitatea, chiar entuziasmul pentru statul naţional nu sunt simplu de exprimat într‑o dictatură „totalitară”, era nevoie de o mobilizare permanentă, astfel că o opinie publică şovină a fost chemată în viaţă „de sus” ˙(şi să recunoaştem, cu imens suc‑ ces). Dar pentru aşa ceva era necesar un soi de teorie, fiindcă mişcarea reală de care avea nevoie PCR n‑a putut să se nască în absenţa unei libertăţi chiar minime. Cum o teorie de tip modern, critică în sensul de după Kant, nu era posibilă, s‑a născut mitul parafilosofic care, în esenţă, a afirmat că românii au fost primii veniţi pe aceste meleaguri, că au fost prezenţi aici practic dintotdeauna – toţi ceilalţi sunt venetici –, deci, în fapt, spre deosebire de alte naţii, românii n‑au istorie. Un mit parafilosofic înrudit cert cu metafizica legionară. Chiar şi legenda „spaţiului mioritic”, o variantă mai blândă a acestor filosofări pastoral‑fas‑ cizante, afirma permanenţa anistorică a românului: istoria europeană – superficială, zgo‑ motoasă – se întâmpla departe de esenţa cristalină, pură, tăcută a transumanţei carpatice. Cu alte cuvinte, românul a devenit omul originar. Un om în afara temporalităţii, mereu identic cu el însuşi, permanent în înrădăcinarea lui teritorială şi etnică, ce trăgea în spate preantichitatea imensă, pierdută în ceaţă („tracii” şi „dacii”) şi latinitatea ascunsă de suprafaţa slavonă‑bizantină‑otomană, păstrată numai de ţăranul etern. Epoca Ceauşescu era să fie reîntoarcerea la această esenţă din afara timpului – combinată cu un hipermodernism urbanist, industrial şi consumist înnebunit, simbolizat de construcţia cartierelor imense de blocuri, trăsătura vizuală cea mai caracteristică a României contemporane, o ţară de ciment şi beton. Pastoralism metafizic plus industria grea şi habitatul tehnologic planificat. Aceste elemente disparate, nelegate de nicio logică, au fost sintetizate printr‑o ură crescândă pen‑ tru întreaga lume exterioară. Foarte puţini se interesează de experienţa şovinismului militant şi paranoid pentru cei care erau ţinta ostilităţii organizate şi sistematice, adică ungurii din Transilvania, un grup de care aparţin cu toate că am fost silit să plec din România de multă vreme. O reacţie, mai ales în clasa mijlocie, era fireşte un naţionalism în direcţia opusă, unde neadevărul

Prefaţă la o carte importantă

17

„teoriei continuităţii daco‑române” a fost mai frecvent discutat decât discriminările foarte reale şi desfacerea instituţiilor culturale în limba maghiară. Violenţa simbolică, de exemplu în şcoli, unde copiilor maghiari li s‑a explicat că ei şi ele sunt duşmanii, a fost teribilă şi totodată ridicolă. Li s‑a impus simbolica naţionalistă română pentru care trebuiau să afişeze o loialitate entuziastă, chiar dacă simbolica asumată le era ostilă şi ameninţătoare. Dar experienţa esenţială a fost una de excluziune morală, de a fi respinşi şi anihilaţi simbolic de o orânduire unde integrarea, identificarea, unitatea şi conformitatea cu statul naţional erau regula şi valoarea supremă, deci ungurii ardeleni trăiau o viaţă politică ambivalentă şi ambiguă, caracterizată în acelaşi timp de incluziune şi excluziune forţată. Asemenea ambivalenţe umilitoare pot fi cauzele unor patologii politice, de la ură la indiferenţă, când adversarul perceput ca atare devine invizibil, dispare din ideaţie şi preocupările conştiente. Maghiarimea transilvăneană a ieşit din această experienţă adânc traumatizată. Există un sens în care această comunitate de oameni se simte neînţeleasă, uitată, neglijată, abandonată – în pofida gesticulărilor etniciste ale unor politicieni locali. Acest sentiment provine din anii 1970/1980. Egalitarismul radical de factură bolşevică a devenit obsesia aceea cu unitatea şi integra‑ rea naţională care se înverşuna împotriva oricărei diferenţe sau diversităţi, care tăgăduia existenţa claselor şi a intereselor sociale divergente. Omul originar, dezbrăcat de orice culoare istorică şi influenţă morală neoriginară, deci neromână, devenise omul nepolitic şi antipolitic prin excelenţă, neputincios să se reprezinte şi să acţioneze prin concept. Gălăgia aparent politică a unor figuri ca Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor n‑a fost altceva decât afirmarea repetitivă a unei identităţi, pentru a preveni orice argumentare politică ce presupune întotdeauna un dezacord şi o neînţelegere. Aceasta este chiar şi astăzi marea ispită a vieţii publice româneşti: obsesia cu discursul unificator, de sinteză naţională, de nădejde de a termina odată cu orice dezbinare, şi unde obstacolele unei asemea integrări simbolico‑politice sunt privite numai moral (corupţie, influenţe neavenite mai ales „orien‑ tale”, tare şi sechele „totalitare” etc.). Ispita nepoliticului: revenirea la mitul metafizic simplist de fire originară, unde sarcina este restabilirea ordinii fireşti, termenul ultim al filosofiei antifilosofice conservatoare. Cartea lui Emanuel Copilaş, subtilă, fină, cu un ochi atent pentru detaliul şi citatul care iluminează, ne oferă o istorie exemplară a tragediei române, o variantă halucinantă a tra‑ gediei universale din secolul XX, transformarea socialismului în contrariul său. Cartea aceasta promite că vindecarea României de sindromul Ceauşescu este totuşi posibilă. G.M. Tamás

Capitolul 1

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze 1.1. Introducere: originile moderne ale naţionalismului Două rupturi profunde caracterizează emergenţa modernităţii politice în raport cu epocile anterioare: autonomizarea politicului în raport cu moralitatea, respectiv pluralizarea politicului. În primul caz este vorba despre inversarea relaţiei medie‑ vale dintre politică şi moralitate, proces iniţiat de nimeni altul decât Niccoló Machiavelli. Dacă, la modul general vorbind, regii şi principii medievali îşi evaluau deciziile (înainte de a le da curs) în funcţie de compatibilitatea lor cu principiile unei moralităţi anterioare, Machiavelli operează în cadrul acestei relaţii o trans‑ formare radicală. Politica, în accepţiunea florentinului, îşi creează o formă proprie de moralitate ce rezultă din eficienţa actului decizional. Politica este de acum autonomă în raport cu religia, moralitatea decurgând în Evul Mediu din cadrul acesteia, stabilindu‑şi singură propriile criterii de distingere a binelui de rău. Această evadare a politicii din universul religiei face posibil un anumit egoism comunitar de neconceput în perioadele anterioare, legitimând totodată interesele fiecărei unităţi politice în parte, nevoite să‑şi desfăşoare activitatea pe un teren fluid şi concurenţial (Skinner: 2001). Cu timpul însă, această autosuficienţă a politicului în raport cu religiosul se transformă în autosuficienţă în raport cu soci‑ alul însuşi, de care politicul consideră că nu mai trebuie să fie condiţionat consti‑ tutiv – deschizându‑se astfel drumul autoritarismelor politice şi al dictaturilor de tot felul. Şi astfel, o ştim deja de la Hegel, orice lucru se transformă cu timpul în opusul său, deoarece „trebuie să‑şi creeze o opoziţie şi să nască un duşman” (Hegel: 1996, 317). Cât despre pluralizarea politicului, subiectul a fost tratat pe larg în filosofia politică clasică sub forma separaţiei puterilor în stat: John Locke, Jean‑Jacques Rousseau sau Montesquieu aducând fiecare câte un aport intelectual considerabil la punerea acestei probleme. Dar nu voi insista aici asupra ideilor lor, ci asupra ideii kantiene de republicanism, esenţială în opinia mea în vederea unei mai bune înţelegeri a pluralismului politic modern (a nu se confunda cu multipartidismul). Kant distinge în primă fază între „formele unui stat” – autocraţie (conducerea

20

NaŢiunea socialistă

regelui sau a principelui), aristocraţie (conducerea nobilimii) şi democraţie (con‑ ducerea poporului) –, respectiv „formele guvernării” – republicană sau despotică. În măsura în care acceptă separaţia „puterii executive (a guvernului) de puterea legiuitoare”, statul respectiv poate fi considerat republican. Democraţia, avertizează Kant, este departe de idealul republican deoarece se bazează pe mitul voinţei colective exercitate de către suveran ca putere personală; astfel, democraţia „e necesarmente un despotism, fiindcă ea întemeiază o putere executivă, prin care toţi hotărăsc asupra şi în tot cazul şi împotriva unuia (care aşadar nu consimte cu ceilalţi), prin urmare toţi, care totuşi nu sunt toţi; ceea ce este o contrazicere a voinţei obşteşti cu ea însăşi şi cu libertatea” (Kant: 2006, 33; subl. în orig.). Voinţa colectivă nu există ca unanimitate, ci întotdeauna ca pluralitate; din punc‑ tul acesta de vedere, Kant îl anticipează pe Alexis de Tocqueville şi a sa „tiranie a majorităţii”. Democraţia nu poate fi decât liberală, pare să ne transmită Kant, adică incompletă. O democraţie care se pretinde integrală nu poate fi decât o formă degenerată de democraţie erijată în reprezentanta şi a celor care nu îi împărtăşesc punctele de vedere. Tocmai de aceea aleşii nu pot vorbi niciodată în numele tutu‑ ror alegătorilor, dar au obligaţia de a‑i trata pe toţi alegătorii nepartinic. Hegel (1996, 268‑269) nu este de acord cu Kant în această privinţă. „Puterile statului trebuie (...) fără îndoială să fie distinse, dar fiecare dintre ele trebuie să alcătuiască în sine însăşi un întreg şi să conţină în sine celelalte momente”. Pluralitatea nu poate exista în absenţa unităţii, a unui principiu comun în care negaţia societăţii să fie ridicată pe o treaptă superioară; neavând în subsidiar un liant moral şi intelectual, cele trei puteri vor încerca să se impună una în detri‑ mentul celeilalte, afectând astfel echilibrul întregului care, avertizează Hegel, fie „este ruinat, ori unitatea se restabileşte prin violenţă” (Hegel: 1996, 268‑269). Tocmai de aceea Hegel se pronunţă pentru monarhia constituţională ca formă adecvată a polisului, în care diversitatea şi subiectivitatea sunt circumscrise unei ordini care garantează coerenţa, nerespingând însă nici democraţia, în măsura în care este capabilă păstreze întregul, fără a sucomba sub presiunea forţelor centri‑ fuge subiective (Hegel: 1996, 272), în timp ce Kant optează, aşa cum am văzut mai sus, pentru republică. Despre dezacordul celor doi titani în această privinţă – o tensiune care încă subîntinde proiectul Luminilor – s‑ar putea scrie o întreagă carte; prezentul demers nu are însă acest scop, ci demonstrarea faptului că anumite dileme încă nerezolvate ale modernităţii şi a căror rezolvare ar antrena probabil extincţia acesteia îşi au debuşeul în ambiguitatea funciară a uneia dintre cele mai importante ideologii politice căreia modernitatea i‑a dat naştere, şi anume naţio‑ nalismul. De altfel, raţionalismul individualist kantian a fost în scurt timp recupe‑ rat de romantism şi, odată ce temeiurile universale i‑au fost abrogate în numele identificării unei particularităţi asertive care a devenit „mândrie sfidătoare” şi „conştiinţă de sine violentă”, proiectul social‑politic kantian a fost metamorfozat „în cele din urmă în naţionalism exaltat şi şovinism” (Berlin: 2004, 296‑298). Hegel, pe de altă parte, de altfel întocmai ca maestrul său Kant, a fost întotdeauna ostil naţionalismului, care „a înlocuit raţiunea cu emoţia şi universalul cu particularul”

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

21

(Poole în Martín Alcoff, Mendieta: 2003, 275). Desigur, nici filosofia sa politică nu a scăpat de distorsionări: de la comunism la fascism, i‑au fost imputate toate extremismele secolului XX. Exemplul cel mai bun despre cum nu trebuie citit Hegel rămâne în continuare Karl Popper şi a sa „societate deschisă şi duşmanii ei” (Popper: 2005, 40‑107). Dar să revenim. Emanciparea politicii de sub tutela religiei şi acceptarea carac‑ terului inerent fragmentar al reprezentării, iată care sunt marile câştiguri şi totodată marile provocări pe care modernitatea le‑a lansat asupra modalităţilor în care comunităţile umane se autoînţeleg şi se organizează. Provocări deoarece naţiona‑ lismul, la rândul său, poate fi înţeles ca autonomizare şi secularizare a politicului şi totodată ca democraţie, ca eliberare politică a societăţilor şi ca menţinere a diversităţilor într‑un cadru unificator, ca rezultat aflat în directă continuitate cu proiectul emancipator iluminitst şi ca patologie a modernităţii. Originile termenului „naţiune”, care nu se confundă cu naţionalismul, pot fi găsite în Antichitatea romană. Aici, natio semnifică identităţile sociale insuficient coagulate politic, dar care au ca repere obiceiuri, tradiţii şi limbaje proprii, recla‑ mând o descendenţă comună. Romanii asociau în general limba cu naţiunea, obi‑ cei care s‑a perpetuat până în Evul Mediu, unde studenţii erau clasificaţi pe naţionalităţi în funcţie de regiunile din care proveneau şi limbile pe care le vorbeau. De insistat, împreună cu Jürgen Habermas, asupra faptului că naţiunile erau în acea perioadă identităţi atribuite din exterior, nu create de „purtători” din voinţa proprie şi aşa cum ar fi considerat de cuviinţă – posedând conotaţii relativ depre‑ ciative (Habermas în Martín Alcoff, Mendieta: 2003, 282; Seton‑Watson în Hutchinson, Smith: 1994, 135). Izolat, natio putea însemna în Antichitate ceea ce a ajuns să însemne în Evul Mediu, şi anume „aristocraţie” (Cicero); Plinius, pe de altă parte, înţelegea prin „termen” „o şcoală de filosofi” (Schulze: 2003, 101). Dar, gradual, semnificaţia termenului se modifică în funcţie de apariţia noi‑ lor stratificări social‑profesionale, a breslelor, care semnalau oarecum sfârşitul perioadei medievale. În Sfântul Imperiu Romano‑German, împăratul, care depindea de sprijinul financiar şi politic al nobililor, al clerului şi al burgheziei aflate în ascensiune, conducea împreună cu aceste trei stări, de care era legat prin obligaţii contractuale. Acestea, la rândul lor, alcătuiau diete şi proto‑parlamente, înche‑ gându‑se treptat ca naţiune relativ la curtea imperială (Habermas în Martín Alcoff, Mendieta: 2003, 283). Astfel, naţiunea devine o identitate politică a elitelor, excluzionară în raport cu marea majoritate a populaţiei, ţăranii. Sigur, la nivelul întregii Europe există nuanţe ale acestui proces: „În cazul Ungariei şi Poloniei avem naţiuni alcătuite doar din nobilime, în timp ce în vestul, centrul şi nordul Europei puteau fi socotiţi ca făcând parte din naţiune şi burghezii, ocazional şi ţăranii” (Schulze: 2003, 106). Schulze nu exemplifică ceea ce înţelege prin „oca‑ zional”, dar îl putem considera, în contextul dat, ca pe un echivalent al lui rar, chiar foarte rar. Per ansamblu, tranziţia de la Evul Mediu la modernitate a fost pusă în practică de către „naţiuni alcătuite din nobilime”, nu de „naţiuni populare”, mult mai incluzive sub aspect social, aşa cum există ele în prezent (Schulze: 2003,

22

NaŢiunea socialistă

106; vezi şi Oommen: 1997, 4‑5). Într‑o carte care a adus o contribuţie semni‑ ficativă la discuţia teoretică despre naţionalism, Liah Greenfeld identifică cinci sensuri pe care conceptul le‑a avut de‑a lungul timpului: „grup de străini” în Antichitatea romană, „comunitate de opinie” în comunitatea academică a Evului Mediu timpuriu, „elită” în perioada de tranziţie de la feudalism la modernitate, „popor suveran” în secolul al XIX‑lea, martor al emergenţei naţionalismului libe‑ ral, emancipator şi inextricabil legat de ideea de democraţie, respectiv „popor unic” în secolul XX, când unele tendinţe autoritare şi colectiviste ale naţionalis‑ mului se impun în faţa aspectelor civice şi administrative (Greenfeld: 1993, 9). La acestea mai putem adăuga unul, al şaselea, utilizat de Machiavelli pentru a face referire la Spania, Franţa şi Italia. Autorul Principelui foloseşte interşanjabil ter‑ menii „provincie”, respectiv „naţiune”, referindu‑se la „subunităţile administrative ale imperiului [roman, n.m.]” (Viroli: 2002, 60‑61). Putem considera deci, împreună cu Paul Gilbert, că sensul pe care Shakespeare îl atribuia naţiunii, acela de popor sau de neam, nu mai are prea multe în comun cu sensul modern, participativ şi proactiv al termenului (Gilbert: 1998, 8‑9). Avem de‑a face cu o constatare relativ evidentă în acest caz, deşi neîmpărtăşită, aşa cum vom constata mai încolo, de toţi cercetătorii care s‑au aplecat asupra subiectului. Un alt motiv de polemică, de data aceasta mult mai intensă, este acela al continu‑ ităţii/discontinuităţii dintre etnie şi naţionalitate. Secţiunea următoare a capitolului îi este dedicată.

1.2. De la etnie la naţiune? O relaţie contingentă Am discutat până acum despre naţionalism şi naţiune fără a defini adecvat terme‑ nii. Nu putem ajunge însă la un rezultat satisfăcător dacă nu includem în ecuaţie şi controversatul concept de etnie. Să începem cu accepţiunea lui Walker Connor asupra distincţiei dintre etnie şi naţiune. Pentru profesorul american, „o naţiune este un grup etnic conştient de sine însuşi. Un grup etnic poate fi observat cu uşurinţă de un antropolog sau de cineva din exterior, dar până când membrii săi nu sunt ei înşişi conştienţi de unicitatea grupului, este doar un grup etnic, şi nu o naţiune. În timp ce un grup etnic poate fi deci definit de alţii, naţiunea trebuie să fie auto‑definită” (Connor în Hutchinson, Smith: 1994, 45‑46; subl. în orig.). Abordarea lui Connor devine problematică atunci când este aplicată la cazul romi‑ lor: aceştia nu sunt cu siguranţă o naţiune (vom vedea în continuare de ce), dar, după criteriile autorului american, nu sunt nicio etnie, deoarece sunt conştienţi şi îşi asumă propria identitate culturală. O departajare simplă între etnie şi naţiune este propusă de Anthony Marx, pentru care orice comunitate care articulează un proiect politic propriu poate fi considerată o naţiune. Simplu spus, grupurile iden‑ titare care nu au aspiră la o statalitate particulară pot fi considerate etnii, în timp ce naţiunile sunt grupurile care încearcă, cu succes sau nu, să îşi creeze propriul

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

23

stat (Marx: 2003, 5‑9). Anthony Smith, pe de altă parte, înţelege prin etnii „popu‑ laţii umane numite şi auto‑definite cu mituri ale unor origini comune, memorii istorice împărtăşite, elemente ale unei culturi comune şi o anumită solidaritate etnică” (Smith: 2008, 30‑31). Smith distinge între două tipuri de referinţe în ceea ce priveşte etnia: „categorii etnice”, respectiv „comunităţi etnice”. Primele cores‑ pund aproximativ accepţiunii lui Connor asupra etniilor, fiind comunităţi relativ fluide a căror identitate este percepută şi le este aplicată din exterior. Comunităţile etnice, în schimb, se disting prin câteva trăsături majore. Patru astfel de trăsături au fost citate mai sus (mituri ale originii comune, memorie şi cultură comune, solidaritate); Smith adaugă acestora „un nume colectiv” şi „asocierea cu o «patrie» specifică” (Smith: 1991, 20‑21). Termenul „etnicitate” a apărut foarte recent în literatura de specialitate. Sociologul David Riesman l‑a utilizat primul în 1953, iar aproape trei decenii mai târziu, în 1972, cuvântul „etnicitate” apare în Oxford English Dictionary. Etnie, în schimb, este un cuvânt incomparabil mai vechi, provenind din grecescul ethnos, unde însemna „păgân”. Englezii l‑au folosit în acest sens din secolul al XIV‑lea până în secolul al XVII‑lea. Americanii au început să îl utilizeze în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, cu referinţă la minorităţile care nu erau de provenienţă britanică. După 1960, termenul a început să fie frecvent utilizat de sociologi şi antropologi pentru a descrie şi înţelege, în general, grupurile minoritare în raport cu cele majoritare şi mecanismele pe care le angajează în procesul de prezervare a propriilor identităţi. Astfel, după cum observă Thomas Hylland, „o perspectivă importantă provenită din cercetarea antropologică a fost aceea că organizarea etnică şi identitatea, mai degrabă decât fenomene «primordiale» radical opuse moderni‑ tăţii şi statului modern, sunt reacţii frecvente la procesele modernizării” (Hylland Eriksen: 1993, 9). Etnicitatea, continuă Hylland, este o funcţie creatoare de identitate, având importante dimensiuni politice, organizatorice şi simbolice (Hylland Eriksen: 1993, 12) şi poate fi înţeleasă ca „un fel de poziţie intermediară între rudenie şi naţionalitate” (Calhoun: 1997, 40). O abordare inovativă şi interesantă asupra problemei o găsim în lucrarea soci‑ ologului indian Tharaileth Koshy Oommen, Citizenship, nationality and ethnicity. Reconciling competing identities, unde acesta demonstrează faptul că utilizarea termenilor „etnie” şi „naţiune” avantajează cu precădere grupurile dominante: etnicii turci din Germania, nativii din Statele Unite sau din Australia, toate aceste comunităţi fiind „numite” şi implicit secundarizate de către grupuri mult mai puternice în termeni nu numai numerici, ci mai ales de acces la mijloacele de producţie culturală (Oommen: 1997, 12‑13). Oommen, pentru care naţionalismul nu are sens în absenţa conexiunii cu un stat, înţelege prin naţiune o „entitate teri‑ torială faţă de care «naţionalii» au un ataşament emoţional şi în care investesc o semnificaţie morală; este o patrie, ancestrală sau adoptată”. Naţionalitatea, care nu se confundă cu naţiunea, pe care Oommen o defineşte mai succint şi drept „comunitate în comunicare în patria sa” (pentru rolul comunicării în emergenţa naţiunilor moderne vezi şi Deutsch în Hutchinson, Smith: 1994, 26‑29), reprezintă

24

NaŢiunea socialistă

sentimentul de identificare colectivă a unui anumit popor cu naţiunea respectivă. Statul, în schimb, „este o instituţie legal constituită, care asigură rezidenţilor săi protecţie în faţa insecurităţii interne şi a agresiunii externe” (Oommen: 1997, 19). Statul şi naţiunea pot împărţi acelaşi teritoriu, cu menţiunea că teritoriul statal este o „entitate legală”, în timp ce teritoriul naţional este configurat în primul rând în termeni de moralitate (Oommen: 1997, 19). Dar aportul cel mai consistent al sociologului indian la tratarea naţionalismului rezidă, din punctul meu de vedere, în maniera în care explică etnia şi procesul de „etnificare” în raport cu acesta: Dacă şi când o etnie se identifică cu un anumit teritoriu, devine o naţiune. O etnie este o colectivitate culturală care este în afara teritoriului său – ancestral (evreii europeni) sau imaginat (romii). Coloniştii din Lumea Nouă care aveau o atitudine de rezidenţi temporari sunt de asemenea o etnie. Când au adoptat teritoriul în care au emigrat ca patrie au devenit o naţiune. Dar a deveni rezidenţi „naţionali” într‑un teritoriu în care un grup migrează nu este o simplă problemă de alegere a acelui grup, ci de asemenea de acceptare din partea locuitorilor anteriori (Oommen: 1997, 36).

Etniile devin naţiuni în măsura în care adoptă un teritoriu străin, dar şi naţiunile la rândul lor se pot transforma în etnii, susţine Oommen, atunci când devin mino‑ ritare pe raza unui anumit terioriu şi acceptă deciziile nou‑veniţilor (indienii nord‑americani, aborigenii australieni etc.), când identităţile lor naţionale sunt substituite cu identităţi religioase (evreii din Europa sau musulmanii din Bosnia) sau când teritoriile lor ancestrale sunt divizate prin constituirea mai multor state (kurzii sau bascii). Naţiunile pot fi deci supuse unor procese de „etnificare” prin care „legătura dintre teritoriu şi cultură este atenuată şi posibilitatea naţiunii de a‑şi menţine propria integritate este pusă în pericol” (Oommen: 1997, 13‑14). Reformularea propusă de sociologul indian este foarte pertinentă, dar are totuşi un mare neajuns. Acela de a nu ţine cont de originile eurocentrice ale termenului „naţionalism” şi de a exporta arbitrar această identitate politică specifică la nive‑ lul întregii planete. Oricum, această amplă discuţie referitoare la tipurile de cone‑ xiuni dintre etnie şi naţiune este necesară în vederea unei dezbateri cruciale în ceea ce priveşte naţionalismul, aceea dintre perenialişti şi modernişti. Perenialiştii sunt adepţii continuităţii simbolice şi culturale dintre etnie şi naţi‑ une. Probabil cel mai de seamă reprezentant al acestui curent este mai sus amin‑ titul Anthony Smith, pentru care statele europene s‑au constituit în jurul unor „nuclee comunitare etnice” ce au dat naştere ulterior naţiunilor (Smith în Hutchinson, Smith: 1994, 150‑151). Naţiunile ar fi edificat deci statele, nu invers. Iar tranzi‑ ţia de la etnie la naţiune în cursul căreia au apărut şi statele moderne este numită de Smith „etno‑naţionalism” (Smith: 1999, 13). Dar, ne anunţă Smith, continuităţile dintre etnie şi naţiune nu sunt demografice, ci simbolice, iar acest simbolism conduce în timp la configurarea propriei „etno‑isto‑ rii” (Smith: 1999, 14‑17). Autorul distinge între două tipuri de perenialism. Primul, numit „perenialism continuu”, insistă asupra faptului că naţiunile ar fi produse ale naturii şi/sau divinităţii, nu ale istoriei, existând de secole întregi sau

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

25

chiar de milenii. S‑a argumentat în acest sens despre egipteni, greci sau francezi. Genul acesta de perenialism (sau primordialism) mai este numit de Smith şi „naţi‑ onalism organic”, un produs cultural al romanticilor germani, pentru care „conştiiţa naţională” este direct proporţională cu independenţa popoarelor, prosperând sau decăzând împreună (Smith: 1998, 146). „Perenialismul recurent”, pe de altă parte, afirmă că „naţiunile vin şi pleacă, apar şi se dizolvă, numai pentru a reapărea continuu în diferite perioade” (Smith: 1999, 6) şi pe diferite continente. Smith critică voalat ambele perspective, sugerând că naţiunile nu sunt produse ale unor vremuri imemoriale, ci au apărut mult mai recent, fiind de asemenea puţin proba‑ bil să se „plimbe” aleatoriu prin istorie: simbolistica lor denotă totuşi o indenia‑ bilă continuitate (Smith: 1999, 6‑8; vezi şi Cotoi: 2006, 15‑26). Indiferent de obiecţiile aduse tipurilor de perenialism din propria tipologie, Smith rămâne la rândul său un perenialist, considerând că între etnie şi naţiune există doar diferenţe de grad, nu şi de natură. Apelul naţionalist la trecut nu este numai o exaltare şi o invocare a poporului, ci o redescoperire de către o intelighenţie alienată a unei întregi moşteniri etnice şi a unei comunităţi vii de origine şi istorie. Redescoperirea trecutului etnic asigură memorii vitale, valori, simboluri şi mituri, fără de care naţionalismul ar fi lipsit de putere. Dar aceste mituri, simboluri, valori şi memorii au rezonanţă populară deoarece sunt fondate pe tradiţii vii ale poporului (sau pe segmente ale acestuia) care servesc atât la unirea, cât şi la diferenţierea lor de vecini. Această unitate este la rândul ei bazată pe puterni‑ cul mit al unei presupuse descendenţe comune şi al unor memorii istorice împărtăşite. Pentru a avea succes, prezumţia naţionalistă trebuie să fie aptă de a face faţă investiga‑ ţiilor istorice şi criticismului, fie datorită unor certe atestări documentare a vechilor origini etnice, fie datorită faptului că ultimele sunt scufundate în obscuritate, fiind insensibile la infirmări şi respingeri (Smith: 1998, 45‑46).

Smith contestă narativa dominantă a moderniştilor, la care vom ajunge mai încolo, bazată pe reliefarea conexiunilor accidentale, forţate sau chiar închipuite dintre etnie şi naţiune. În accepţiunea autorului britanic, naţiunile se formează în jurul unui nucleu etnic singular sau multiplu (caz în care cultura naţională matură se poate îndepărta de originile sale etnice, dând astfel naştere unor considerabile tensiuni interne) pe baza unei certe filiaţii simbolice, nu neapărat demografice, şi teritoriale. Formarea naţiunii este un parcurs amplu şi de durată cuprinzând, în opinia lui Smith, cinci etape majore: haşurarea unei identităţi proprii, definite din interior; perpetuarea şi rafinarea „elementelor simbolice” distinctive şi cu potenţial politic şi agregativ; „teritorializarea”; emergenţa unei forme de cultură publică, originală în raport cu cea a populaţiilor vecine, adică o socializare inclusivă a culturii pentru augmentarea şi o mai bună diseminare a miturilor şi simbolurilor specifice şi, în sfârşit, institu‑ ţionalizarea obiceiurilor şi legilor respectivei etnii ajunse la stadiul de naţiune – prin configurarea unui drept public garantat de către stat (Smith: 2008, 32‑39). Deşi insistă asupra continuităţii dintre etnie şi naţiune, Smith nu joacă exclusiv cartea etnică: etnia şi naţionalismul se întâlnesc, dar nu sunt superpozabile

26

NaŢiunea socialistă

(Canovan: 1996, 56‑59). Le despart un sentiment al teritorialităţii mai accentuat în cazul ultimului, o cultură publică imposibilă în cazul etniilor, bazate cel mult pe culturi comune şi un drept public cu mult diferit de normele şi habitudinile etniilor (Smith în Ichijo, Uzelac: 2005, 99). Smith pare deci să recunoască nume‑ roasele elemente moderne, în sensul de politice, care îşi aduc contribuţia la tran‑ ziţia de la etnie la naţiune. Uneori, ultra‑perenialiştii sunt numiţi primordialişti de către perenialişti, în încercarea ultimilor de a se disocia de teoretizările lor. Este şi cazul lui Pierre van den Berghe, catalogat în acest fel de către Smith, deşi ultimul este citat cu afabi‑ litate de către primul. Van den Berghe propune un model al etniilor bazat pe un nivel primar, biologic (căsătorii şi reproducere), ajungând apoi la un nivel mai elaborat de construcţie socială, în care îşi face loc o anumită conştiinţă de sine din care provine ulterior „suprastructura culturală” a respectivei etnii. Autorul consi‑ deră etniile ca fiind realităţi biologice şi sociale deopotrivă. Mai interesant este faptul că van den Berghe utilizează o retorică marxistă, compatibilă mai degrabă, aşa cum vom vedea, cu discursurile moderniste asupra naţiunii – şi o orientează în direcţia unui perenialism accentuat, cu care până şi Smith nu este de acord. Naţiunea reprezintă, în cuvintele autorului, o „etnie politicizată”, în curs de creare a propriului stat sau care deja l‑a obţinut; în general, ne referim la etnii ca la comunităţi lipsite de stat şi la naţiuni ca la etnii aflate într‑o formă de interacţiune cu un proces politic având ca potenţial deznodământ apariţia unui stat (van den Berghe în Ichijo, Uzelac: 2005, 113‑118; Özkirimli: 2010, 53‑54). Un alt perenialist, poate nu de calibrul lui Smith, dar oricum important prin contribuţia adusă literaturii de specialitate, este Walker Connor. Acesta este scep‑ tic în legătură cu posibilităţile emergenţei naţionalismului înainte de secolul al XIX‑lea, dar este de acord că cele mai multe forme de naţionalism sunt bazate pe elemente etnice, ceea ce echivalează cu faptul că majoritatea formelor de naţiona‑ lism sunt, pentru a utiliza conceptul cercetătorului american, etnonaţionalisme. Naţiunile sunt etnii modernizate, conştiente de propria unicitate în care investesc de asemenea o substanţială componentă politică, iar scopurile acestora sunt întot‑ deauna plurivalente. Naţionalismul constă de asemenea într‑o serie de emoţii împărtăşite, bazate pe mituri şi simboluri pre‑moderne. Totodată, Connor postu‑ lează existenţa unei continuităţi instituţionale între etniile pre‑moderne şi naţiunile moderne. Mai mult, naţionalismele etnice nu fac altceva decât să se camufleze în naţionalisme civice, în patriotisme; dar un patriotism non‑etnic, susţine Connor, este imposibil, ceea ce ne conduce încă o dată înspre filiaţia dintre etnie şi naţiune. Naţionalismul lui Connor este deci, ca şi pentru modernişti, aşa cum vom vedea în continuare, o puternică forţă omogenizatoare. Numai că, spre deosebire de modernişti, Connor argumentează că rădăcinile naţionalismului sunt pre‑moderne, în ciuda identităţii sale asumat moderne (Connor: 1994; vezi şi Conversi: 2004 şi Connor în Ichijo, Uzelac: 2005, 40‑46). De fapt, Connor se consideră el însuşi un modernist, criticând lucrările unui Smith sau ale unui Adrian Hastings, asupra căruia ne vom opri în continuare – dar, prin sublinierea continuităţii dintre etnie şi naţiune şi prin înţelegerea ultimei ca etnie conştientă de sine însuşi şi în curs de

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

27

revendicare a propriilor drepturi politice, reale sau imaginate, Connor este încadrabil la rândul său în categoria perenialiştilor. Nu a primordialiştilor, care pot fi consideraţi ultra‑perenialişti şi în rândul cărora Hastings reprezintă cu siguranţă un nume. În lucrarea The Construction of Nationhood. Ethnicity, Religion and Nationalism, Adrian Hastings enumeră câteva condiţii majore pentru clarificarea metamorfozei istorice a etniilor în naţiuni. În primul rând, culturile orale şi limbile vernaculare trebuie să fie instituţionalizate în cadrul unei literaturi. Apoi, în ceea ce priveşte relaţia naţiune‑stat, „o naţiune poate preceda sau urma propriul stat, dar cu sigu‑ ranţă este asistată de către acesta în dobândirea unei mai mari conştiinţe de sine”. În raport cu etnia, „o naţiune este o comunitate cu mult mai conştientă de sine decât o etnicitate. Formată dintr‑una sau mai multe etnicităţi şi în mod normal identificată printr‑o literatură proprie, posedă sau pretinde dreptul la identitate politică şi autonomie ca popor, împreună cu controlul asupra unui teritoriu speci‑ fic, comparabil cu cel al Israelului biblic şi al altor entităţi independente într‑o lume gândită ca una a naţiunilor‑state”. Deşi multe populaţii nu se regăsesc în cadrul statului‑naţiune din care fac parte, „aproape toate statele moderne acţionează în baza asumpţiei că sunt state‑naţiune” (Hastings: 2003, 2‑3). Naţionalismul, chiar dacă a intrat în atenţia teoreticienilor şi politicienilor de abia în secolul al XIX‑lea, „a existat ca realitate puternică în unele locuri cu mult timp înainte”; cum ar fi cazul Angliei, remarcă autorul, unde putem vorbi despre naţionalism în accepţiunea curentă a termenului încă de la începutul secolului al XIV‑lea (Hastings: 2003, 15‑18). Originile naţionalismului nu sunt însă nici măcar medievale. În Occident, şi pentru lumea creştină în general, modelul biblic a con‑ stituit sursa primară a acestui tip de identitate politică, mai ales pe măsură ce „cartea cărţilor” era tradusă din latină în limbile vernaculare (Hastings: 2003, 4). Pentru autor, întrebarea centrală a demersului pe care îl propune nu este aceea a modalităţilor în care etniile devin naţiuni, ci mai degrabă de ce unele etnii devin naţiuni, în timp ce majoritatea se pierd în negurile istoriei. Originea definitorie a naţiunii, ca a oricărei alte mari realităţi a experienţei occidentale moderne, fie ea universitatea, statul birocratic sau individualismul, trebuie localizată într‑o eră cu mult mai îndepărtată decât se simt capabili marea majoritate a istoricilor modernişti să îi facă faţă, aceea a formării societăţii medievale. Voi argumenta că etni‑ cităţile se transformă integral în naţiuni sau în elemente integrale în cadrul naţiunilor în punctul în care limba lor specifică vernaculară trece de la utilizarea orală la cea scrisă în măsura în care este angajată cu regularitate pentru producerea unei literaturi şi în particular pentru traducerea Bibliei. Odată ce limba unei etnicităţi devine o limbă cu o literatură vie proprie, Rubiconul în drumul spre naţionalitate pare să fie trecut. Dacă eşuează în trecerea acestui punct – şi cele mai multe limbi vernaculare eşuează în faţa acestei provocări –, atunci transformarea înspre naţionalitate este aproape sigur că nu va avea loc (Hastings: 2003, 12; vezi şi Özkirimli: 2010, 58‑60).

Caracterul proteic al naţionalismului este interesant de urmărit pentru Hastings în măsura în care, în perioade calme, cu nimic deosebite, acesta există ca forţă

28

NaŢiunea socialistă

latentă şi este asumat de către o majoritate a cetăţenilor unui stat fără ca respec‑ tivii să fie nici pe departe naţionalişti extremişti – putem vorbi în acest caz despre „naţionalismul banal” teoretizat de Michael Bilig (1995). Dar – şi acum urmează reversul medaliei – în perioade mult mai tensionate, cum ar fi de exemplu războa‑ iele, naţionalismul devine dintr‑un aspect identitar inofensiv şi poate chiar bonom până la un anumit punct, „copleşitor şi puternic iraţional, pentru a se retrage în circumstanţe schimbate cel puţin la fel de rapid pe cât a fost inflamat” (Hastings: 2003, 32). Alţi factori importanţi identificaţi de Hastings în prcesul formării şi consolidă‑ rii naţionale sunt, pe lângă limbaj, teritoriul, numărul populaţiei, economia şi religia. Tipul de etnicitate care este cel mai probabil să se dezvolte în naţionalism pentru propria apărare este unul având control asupra unui nucleu teritorial clar delimitat, o populaţie suficientă ca mărime şi o economie locală în stare să evite sufocarea economică; unul cu o limbă vernaculară proprie şi unul care posedă o religie sau o tradiţie istorică bine diferenţiată de cea a majorităţii din statul din care a făcut parte. Ascensiunea naţiona‑ lismului în orice grup particular de oameni este ceva mult mai puţin arbitrar decât se sugerează uneori. Este mai degrabă o consecinţă aproape inevitabilă a interacţiunii unei serii de factori externi şi interni de acest fel. Cu cât mai puţin intruzivă este formarea statală, cu atât mai puţin etnicităţile vor deveni naţionaliste; dat, în aceeaşi măsură, cu cât au avansat mai mult înspre o identitate conştientă separată, cu atât este mai probabil să răspundă la intruziune adoptând opţiunea naţionalistă (Hastings: 2003, 30‑31).

Se pare că Hastings sugerează aici un proces al apariţiei naţiunii demarat în cadrul imperiilor multietnice medievale şi continuat în secolul al XIX‑lea, odată cu apariţia majorităţii statelor naţionale, inevitabil compozite la nivelul populaţii‑ lor din care erau alcătuite. Modelul statal poate fi deci creat de o etnie dominantă într‑un anumit spaţiu, la care una sau mai multe alte etnii să răspundă fie prin acceptarea încorporării în noua naţiune, fie prin respingere în vederea departajării unei statalităţi proprii. Recunoscând faptul evident că fiecare stat este compus din populaţii diferite din multe puncte de vedere, Hastings afirmă chiar că statele multietnice sunt mai uşor de guvernat decât cele multinaţionale (Hastings: 2003, 182). Deşi nu oferă niciun exemplu în acest sens, putem considera că prin stat multietnic înţelege Statele Unite, în timp ce prin stat multinaţional, o spune chiar el, se referă la Uniunea Europeană aflată în plin proces de federalizare. Dar cum şi de ce primul ar fi mai uşor de guvernat decât a doua rămâne un mister, izvorât mai degrabă din eforturile lui Hastings de a‑şi confirma modelul teoretic decât dintr‑o riguroasă analiză empirică. Identităţile etnice nu sunt deloc mai solide sau mai fluide decât cele naţionale, aflăm de la Dominique Schnapper. Dimpotrivă, presupusa atemporalitate a prime‑ lor nu este altceva decât rezultatul unor circumstanţe politice aflate într‑o peremp‑ torie schimbare. Aşa cum am argumentat mai sus, antropologii susţin că etniile sunt la rândul lor un produs al modernităţii, o reacţie la procesele de omogenizare,

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

29

standardizare şi birocratizare impuse de aceasta – fapt care subminează fatal pro‑ iectul perenialist, bazat tocmai pe imemorialitatea lor. Mai mult, unele etnii au fost pur şi simplu „create ca atare de către politica colonizatorului”, cum este cazul unor etnii africane (Schnapper: 2004, 34). Sigur, antropologia franceză descon‑ sideră conceptul de etnie în manieră constructivistă, considerându‑l artificial şi eclectic şi contrapunându‑l oarecum identităţii franceze universaliste, „non‑etnice” care, din păcate, nu este analizată în mod detaliat. În plus, pentru antropologii francezi etniile sunt localizate strict în perimetrul cultural african, fapt de natură să limiteze la rândul său relevanţa demersului investigativ (Amselle: 1998). Un alt perenialist ale cărui argumente merită luate în considerare este David Miller. Pentru el, naţiunile sunt comunităţi de apartenenţă, oferind fiecărui mem‑ bru propria identitate personală, comunităţi etice şi respectiv politice. Alte carac‑ teristici ale naţiunii rezidă în credinţa împărtăşită a membrilor ei, credinţă care o face posibilă, „continuitatea istorică”, naţiunile avându‑şi originea în „negura timpurilor”, „identitatea activă”, adică stabilirea priorităţilor şi luarea deciziilor de comun acord, şi circumscrierea geografică a unui popor, în sensul de configu‑ rare a unei patrii. Este extrem de important pentru o naţiune să identifice elemen‑ tele care o diferenţiază de alte naţiuni şi îi oferă unicitate, în ciuda faptului că acestea sunt comunităţi inclusiviste, bazate pe integrare mai degrabă decât pe excludere. Dar, continuă Miller, „diviziunile naţionale trebuie să fie naturale; acestea trebuie să corespundă diferenţelor reale dintre popoare. Aceasta nu trebuie, din fericire, să implice rasism sau ideea că grupul este constituit prin descendenţă biologică. Trăsăturile comune pot fi culturale în caracter: pot consta în valori, gusturi şi sensibilităţi împărtăşite” (Miller: 2002, 27‑36). În sfârşit, Azar Gat oferă argumente interesante şi relativ solide în favoarea opiniei că naţiunile nu ar fi construcţii politice moderne, restrânse la spaţiul civi‑ lizaţional european, ci medievale, unori chiar antice, cum ar fi, consideră autorul, cazul Egiptului, al Chinei, Coreei, Japoniei, Mongoliei, Vietnamului sau al comu‑ nităţii africane Zulu (Gat: 2013, 83‑110). Autorul susţine şi că sensul termenului natio şi‑a modificat prea puţin sau deloc semnificaţia de‑a lungul secolelor sau chiar al mileniilor, numind în Antichitate şi în perioada medievală aproximativ aceleaşi realităţi social‑culturale ca în epoca începută în 1789 (Gat: 2013, 214‑220). Între etnicitate şi naţiune, diferenţa ar fi dată de dimensiuni şi de gradul de con‑ ştientizare şi asumare politică: statul nu modelelază omogenităţi sociale amba‑ lându‑le în forme naţionale, ci este mai degrabă configurat de aceste omogenităţi, ale căror necesităţi le exprimă (Gat: 2013, 3‑4). Am urmărit până acum principalele argumente perenialiste în conturarea dez‑ baterii despre naţionalism şi naţiune. Să trecem acum la modernism, adică la o poziţie bazată pe un set de argumente contrare perenialismului şi unde relaţia etnie‑naţiune este una contingentă, arbitrară şi de cele mai multe ori pur şi simplu născocită. Pentru a păstra ordinea cronologică, vom începe cu o lucrare ce tratează reconfigurarea peisajului identitar european la sfârşitul Antichităţii, în perioada invaziilor popoarelor migratoare. Deşi însumate, triburile migratoare nu treceau

30

NaŢiunea socialistă

de 5% din populaţia Imperiului Roman (Riché, Le Maitre: 2000, 85), acestea au lăsat însă o amprentă de neşters asupra istoriei continentului, mai ales că au ajuns în Occident într‑o perioadă marcată de grave tulburări sociale, economice, politice şi religioase. Odată ce s‑au amestecat cu cetăţenii romani, de care nu se deosebeau oricum foarte mult (Geary: 2007, 99), aceştia au dat naştere unor populaţii pe care perenialiştii le văd ca fiind în directă continuitate cu naţiunile moderne con‑ temporane. Dar, afirmă tranşant Patrick Geary, autorul excelentei cărţi Mitul naţiunilor. Originile medievale ale Europei, „congruenţa dintre «popoarele» medi‑ evale timpurii şi cele contemporane este un mit” (Geary: 2007, 66). Era un mit chiar şi în etapa de tranziţie de la Antichitatea târzie la Evul Mediu timpuriu, atunci când, de exemplu, populaţii migratoare din secolul al IV‑lea, goţii, francii sau suebii, chiar şi romanii, îşi transmiteau numele unor populaţii care erau radi‑ cal diferite peste numai două secole; denumirea era însă păstrată de către condu‑ cători militari abili care făureau astfel false continuităţi istorice în scopuri politice (Geary: 2007, 158). Confederaţiile triburilor nomade erau creaţii extrem de fluide care permiteau existenţa unor identităţi suprapuse şi în acelaşi timp neconflictuale. Este cazul hunilor conduşi de celebrul rege Attila, care nu erau altceva decât „grupuri disparate de cete războinice, împărtăşind o cultură nomadă comună, o tradiţie militară a raidurilor de cavalerie şi o extraordinară abilitate de a absorbi în confederaţiile lor populaţiile pe care le cucereau” (Geary: 2007, 134). Procesul este unul amplu şi fascinant deopotrivă, iar descrierea lui Geary merită citată pe larg deoarece ne ajută să creionăm o imagine cât de cât comprehensivă a unei realităţi extrem de diverse, instabile şi totuşi coerente. Deşi un nucleu de războinici din Asia Centrală dădea conducerea oştii hunice, în prima generaţie populaţiile care au fost cucerite au fost cu uşurinţă asimilate, fără a‑şi pierde neapărat identităţile particulare în confederaţie. Acest aparent paradox este important pentru a înţelege fragilitatea şi reversibilitatea identităţilor etnice în epoca migraţiilor. Bunii războinici, fie că erau goţi, vandali, franci sau chiar de origine romană, se puteau ridica rapid în ierarhia hunică. Această diversitate etnică era evidentă chiar în sânul con‑ ducerii centrale. Un şef hun, Edekon, era în acelaşi timp hun şi skir (trib germanic, n.n.); după prăbuşirea imperiului hunic, el a condus un efemer regat skir. Cel mai mare dintre conducătorii huni, Attila, purta un nume (sau titlu) gotic. În gotică, Attila însemna „tătuca”. Limbile gotică, greacă şi latină erau folosite alături de hunică la curtea sa, iar printre sfetnicii săi se aflau nu doar conducători ai feluritelor neamuri barbare, ci şi foşti romani. Pentru un timp, în cursul secolului al V‑lea, aristocratul Orestes din Pannonia – tatăl ultimului împărat roman occidental Romulus Augustulus – l‑a slujit pe regele hun. Într‑o relatare faimoasă a unei solii la curtea lui Attila, un ambasador roman pe nume Priscus povesteşte întâlnirea cu un fost negustor grec capturat de către huni, dar care s‑a distins în luptă şi a cucerit libertatea, luând o soţie hună şi căpătând în final o poziţie de onoare în anturajul lui Attila (Geary: 2007, 135‑136).

Cum ar putea identităţile etnice în curs de conturare în această perioadă să stea la baza naţiunilor europene moderne, altfel decât denominativ şi servind unor interese exclusiv politice şi nicidecum ştiinţifice? Sigur, perenialiştii, Smith în

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

31

principal, susţin teza continuităţii simbolice, nu a celei demografice, dintre etnii şi naţiuni, dar uită maniera arbitrară şi partizană în care unele simboluri au fost recuperate (şi revizuite), în timp ce altele au fost abandonate. Sau inventate pur şi simplu, cum este cazul cu unele poeme lituaniene sau cehe, create în secolul al XIX‑lea din surse folclorice pentru a atesta originile străvechi ale acestor popoare şi implicit pretenţiile legitime asupra teritoriilor pe care le stăpâneau (Gilbert: 1998, 160‑165). Revenind la Evul Mediu timpuriu, acelaşi Geary ne oferă o expli‑ caţie mult mai adecvată pentru constituirea identităţilor etnice decât elucubraţiile perenialiste: Un conducător războinic reuşeşte, printr‑un şir de victorii, să atragă alţi războinici. O ceată devine o oaste. Oastea poate supravieţui doar prin cuceriri continue şi prin înglo‑ barea victimelor sale în forţele militare. Această cucerire şi înglobare se lărgeşte apoi tot mai mult. Apoi, într‑un moment crucial, oastea e transformată într‑un popor, prin impunerea unei structuri legale şi instituţionale şi, eventual, prin revendicarea unei consacrări divine speciale. Acestea pot fi creaţii noi, dar ele îşi trag legitimitatea din pretenţia că ar constitui restaurarea unei vechi tradiţii (Geary: 2007, 134).

Un modernist avant la lettre poate fi considerat sociologul german Max Weber. Acesta se raportează la grupurile sociale prin intermediul a două tipuri de inter‑ acţiuni: societizare şi comunitarizare. Societizarea apare în cadrul grupurilor largi, în care totalitatea membrilor nu se cunosc între ei, interesele comune acţionând însă ca forţă centripetă care menţine coeziunea grupului. Comunitarizarea, în schimb, se bazează pe un sentiment de apartenenţă mult mai intim, tradiţional, fiind apanajul grupurilor reduse ca dimensiuni. Am putea considera că primul tip de socializare aparţine naţiunilor moderne, impersonale, în timp ce ultimul este specific etniilor. Aşa cum scrie şi David Miller, care rămâne totuşi un perenialist, „naţionalitatea răspunde uneia dintre cele mai presante necesităţi ale lumii moderne, şi anume menţinerea solidarităţii între populaţiile unor state care sunt vaste şi anonime, astfel încât cetăţenilor lor le este cu neputinţă să se bucure de tipul de comunitate care se bazează pe rudenie sau de interacţiunile faţă‑în faţă” (Miller în Baertschi, Mulligan: 2010, 55‑56). Naţiunea, consideră Weber, are la bază o sursă culturală, cât şi, mai ales, una materială, fiind „o construcţie istorică, născută din procesul raţionalizării şi birocratizării lumii occidentale”. Administraţiile statale, profitând de transformările industriale majore, au creat, pe filieră cultural‑birocra‑ tică, naţiuni moderne care, avertizează Weber, nu au prea multe în comun cu etniile (Mişcoiu: 2006, 23‑24). Sau, în cuvintele lui Weber însuşi, „o naţiune este o comunitate de sentiment care s‑ar manifesta adecvat într‑un stat propriu; pe cale de consecinţă, o naţiune este o comunitate care în mod normal are tendinţa să producă un stat propriu” (Weber în Hutchinson, Smith: 1994, 25). Unul dintre cele mai cunoscute nume din tabăra modernistă este acela al lui Ernest Gellner. Pentru acesta, naţionalismul nu are aproape nimic de‑a face cu perioada medievală, după cum susţin vehement perenialiştii, ci cu apariţia revoluţiei industriale. Naţionalismul nu a fost posibil înaintea modernităţii, deşi termenul era

32

NaŢiunea socialistă

într‑un anumit uz cu circuit închis şi naţiuni existau, dar într‑un sens cu totul diferit de cel care le este atribuit astăzi – din simplul fapt că identităţile existente pe atunci erau mult mai fragmentate şi mai greu de articulat. Industrializarea, pe de‑o parte, şi proiectul educaţional iluminist, pe de alta, au trasat posibilităţile unei omogenizări sociale la o scară inconceptibilă până atunci. Surplusul populaţiei rurale, ameninţată de foamete şi epidemii –şi în acelaşi timp reticentă faţă de pro‑ iectul omogenizator al elitelor iluministe (vezi Karnoouh: 2011, 132‑137) –, nu mai îngroşa rândurile cetelor de bandiţi, cerşetori ambulanţi sau armatelor cruci‑ ate, cum se întâmplase în Evul Mediu, ci migra înspre oraşele al căror avânt industrial avea nevoie în primul rând de mână de lucru abundentă şi ieftină. Acest proces, început în secolul al XVII‑lea şi încheiat în linii mari în secolul al XIX‑lea, a antrenat o creştere semnificativă a populaţiei urbane. Noii muncitori, pentru a fi cât mai eficienţi profesional, pe de o parte, dar şi cât mai disciplinaţi din punct de vedere civic şi militar, pe de altă parte, trebuiau alfabetizaţi. Aşa s‑au pus bazele învăţământului gratuit de stat şi au fost făurite mitologii naţionale pentru a crea noi identităţi unor grupuri extinse, care nu mai puteau fi socializate, din cauza dimensiunilor, direct, ci prin mijloace instituţionale, care creau acum identităţi abstracte în vederea consolidării unor noi tipuri de state, bazate pe mecanisme moderne, impersonale, de exercitare şi gestionare a puterii. Din acest motiv, sus‑ ţine Gellner, statul modern nu poate exista în absenţa diviziunii muncii, aşa cum nici naţionalismul nu poate exista în absenţa unui stat deja consolidat, care îl articulează tocmai în vederea legitimării şi augmentării propriei puteri (Gellner: 1993, 4‑5; vezi şi Guibernau: 1996, 77). Diviziunea muncii creează o piaţă internă şi una internaţională, sporind astfel comerţul care stă la baza întregului sistem industrial, iar naţionalismul maschează inegalităţile şi abuzurile noilor proprietari, burghezii, în alianţă cu guvernele, configurând o identitate nouă, comună atât angajatorilor, cât şi celor angajaţi. „Sentiment al legăturii primordiale cu statul”, scrie Guy Hermet, „care îl integrează sau ar trebui să o facă, naţionalismul modern nu este, din punctul acesta de vedere, decât antidotul compensatoriul al rupturii sociale şi al alfabetizării rudimentare antrenate de procesul industrializării” (Hermet: 2005, 99; subl. în orig.). Pentru a fi imparţiali, trebuie să menţionăm aici că, deşi asimetria reciprocităţii elită‑societate în epoca modernă este evidentă, ultima nu a fost pur şi simplu un material inert în mâinile primeia, ci a beneficiat la rândul său de avantaje palpabile: creşterea nivelului de trai prin migraţia de la sat la oraş (chiar dacă, timp de câteva generaţii, condiţiile muncitorilor, să luăm exemplul celor englezi, au fost pur şi simplu infernale – vezi aici Engels: 1953), alfabetizarea, o mai mare mobilitate socială, anumite perspective de viitor pentru generaţiile următoare etc. Educaţia, şi nu capitalismul reprezintă ingredientul‑cheie al înţelegerii moder‑ nităţii şi naţionalismului, insistă Gellner. Alături de puterea politică şi o cultură împărtăşită, cei trei factori majori sunt suficienţi pentru înţelegerea metamorfozei socio‑economice în al cărei spectru încă ne aflăm. Capitalul nu este altceva decât o „categorie supraestimată”: ce sume fabuloase au ajuns în diferite părţi ale globului

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

33

fără a crea deloc prosperitate şi fără a pune capăt conflictelor, doar pentru că nu exista în acele zone un nivel eucaţional suficient de ridicat pentru a fructifica ajutorul financiar (Gellner: 1993, 96‑97)? Relaţia capitalism‑naţionalism este prea importantă pentru a fi tratată atât de expeditiv pe cât o face Gellner, dar deoarece această secţiune are în vedere strict polemica perenialism‑modernism, o voi discuta în ultima parte a capitolului, unde vor fi analizate relaţiile dintre marxism, comu‑ nism şi naţionalism. Mai trebuie subliniat un aspect crucial în legătură cu naţionalismul,după cum opinează Gellner: acela că nu este produsul unor intelectuali romantici exaltaţi, care au inventat discreţionar continuităţi istorice ale prezentului cu trecutul. Nu. Naţionalismul este un produs structural al epocii moderne, o formă de omogenitate socială creată pe baze economice, culturale şi politice. Chiar dacă nu s‑ar fi mani‑ festat ca naţionalism, respectiva omogenitate ar fi luat probabil o altă formă, modernitatea ar fi circumscris‑o în alt fel. Naţionalismul mai poate fi înţeles şi în sensul de „cultură înaltă”, standardizată, impusă din raţiuni economice, birocratice şi sociale unor culturi locale, preponderent orale şi nespecializate, incapabile să reziste tăvălugului modern. Pentru a funcţiona adecvat, societăţilor industriale, impersonale, le este indispensabil genul acesta de standardizare (Gellner: 1993, 39, 56‑57, 125‑126; 1994, 25‑26). „În industrialism, polarizarea economică apare pentru un timp, iar standardizarea culturală apare pentru mai mult timp.” (Gellner în Balakrishnan: 2000, 144): progresiv, cei doi factori se vor întâlni şi vor da naştere unei clase de mijloc moderne, capabilă să susţină un stat democratic. Altfel spus, „nevoia de creştere generează naţionalism, nu invers” (Gellner în Hutchinson, Smith: 1994, 62). Este însă total eronat să ne raportăm la naţionalism ca la o aberaţie contingentă, evitabilă, născocită accidental de gânditori europeni. Naţionalismul – principiul unităţilor culturale omogene ca fundaţii ale vieţii politice şi al obligativi‑ tăţii unităţii culturale dintre guvernanţi şi guvernaţi – nu este inscripţionat nici în natura lucrurilor, nici în inimile oamenilor, nici în precondiţiile vieţii sociale în general, iar argumentul că este astfel inscripţionat este o falsitate pe care doctrina naţionalistă a reuşit să o prezinte ca fiind evidentă. Dar naţionalismul ca fenomen, nu ca doctrină prezentată de naţionalişti, este inerent unui anumit set de condiţii sociale; iar acele condiţii, aşa s‑a întâmplat să fie, sunt condiţiile timpului nostru. A nega aceasta este o greşeală la fel de mare ca a accepta naţionalismul în propriii termeni. Există ceva bizar în sugestia că o forţă atât de răspândită şi de persuasivă, o flacără care se aprinde atât de puternic şi de spontan în atât de multe locuri diferite şi care are nevoie de un impuls atât de mic pentru a deveni un incendiu de pădure devas‑ tator, ar putea apărea din nimic mai mult decât unele elucubraţii extrem de abstracte ale filosofilor. În bine sau în rău, ideile noastre au rareori o astfel de putere (Gellner: 1993, 125‑126).

Gellner indică de altfel patru mari erori frecvente în legătură cu naţionalismul. Prima este aceea de a‑l considera „natural”, evident prin sine însuşi şi propria forţă motrice. A doua este interpretarea naţionalismului ca „accident regretabil” produs de sisteme teoretice artificiale. A treia aparţine marxiştilor şi constă în

34

NaŢiunea socialistă

prezumtiva confuzie a mesajului emancipator pe care Marx l‑a adresat claselor, dar care a fost preluat în schimb de naţiuni, nerămânând nimic de făcut decât îndreptarea greşelii prin toate mijloacele posibile şi, în final, catalogarea naţiona‑ lismului ca forţă atavică aparţinând unor perioade apuse ale istoriei, accidental revitalizat în epoca modernă. „Niciuna dintre aceste teorii nu este nici pe departe utilizabilă”, completează Gellner (1993: 129‑130; vezi şi Gellner: 1997, 5‑13). Modelul propus de Gellner este criticat din mai multe direcţii. Guy Hermet îi reproşează faptul că dezvoltarea industrială nu a condus automat la planul liberal de creare prin educaţie a conştiinţei naţionale: elitele iluministe îşi apărau statutul cultural privilegiat, populaţia primind doar un minimum de instrucţie, atât cât era necesar pentru a putea opera noile mijloace de producţie (Hermet: 2005, 94‑98). Tharaileth Oommen, citat în paginile anterioare, afimă că Gellner îşi bazează teoria pe state monolingvistice, deoarece societăţile industriale au nevoie de „un mediu de comunicaţie comun”. Dar în Europa există mult mai multe naţiuni decât state. Dacă l‑am urma pe Gellner, susţine Oommen, asta ar însemna „că statele multinaţionale vor şi ar trebui să se destrame în state mononaţionale, şi/sau că limba dominantă, care înseamnă invariabil limba naţiunii dominante în stat, ar trebui să fie impusă asupra sau acceptată de către celelalte naţiuni din interiorul statului” (Oommen: 1997, 25). Gellner mai este acuzat şi că ar exacerba ponde‑ rea naţionalismului la configurarea naţiunii (Mişcoiu: 2006, 26‑27), naţiunea însemnând aici o ideologie politică axată pe construcţia statală. Numai că Gellner subliniază altceva: faptul că omogenizarea socio‑economică produsă de revoluţia industrială ar fi dat naştere unei alte forme de agregare colectivă în cazul în care naţionalismul nu ar fi fost, indiferent de motiv, posibil – insistând deci pe factorii structurali în primul rând şi abia în al doilea rând pe cei culturali, ideologici. În ceea ce priveşte critica lui Hermet, se poate obiecta că progresul tehnologic a antrenat necesitatea unei educaţii superioare calitativ, iar populaţia, mă refer la cea urbană, s‑ar fi putut instrui la rândul ei independent de ceea ce statul îi punea la dispoziţie, diseminând apoi cunoştinţele şi aptitudinile dobândite. Au existat multe cazuri ale unor autodidacţi celebri în istoria europeană, multă lume nemul‑ ţumindu‑se exclusiv cu educaţia oficială. Oommen formulează la rândul său o critică pertinentă, dar omite faptul că educaţia de stat, baza naţionalismelor moderne, se poate realiza în mai multe limbi, fără a antrena neapărat forţe centrifu‑ gale periclitante pentru integritatea respectivului polis. În plus, Gellner, un autor – în ciuda tuturor meritelor sale – funcţionalist, având o anumită propensiune pentru schematizare, a publicat prima ediţie a lucrării Nations and Nationalism la înce‑ putul anilor 1980, când diversitatea etnică nu era atât de vizibilă politic în Europa, insistând pe procesul de formare a naţionalismului în secolele al XVIII‑lea şi mai ales al XIX‑lea, nu asupra naţionalismelor contemporane. Studierea problemei naţionalismului este jalonată de numeroase confuzii termi‑ nologice. O exemplificare adecvată în acest sens ar putea începe de la caracterul echivoc al naţionalismului din perspectiva raţionalităţii. De la Gellner aflăm că naţiunea este un produs al raţiunii iluministe, dar semnificaţia atribuită de obicei

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

35

termenului este una iraţională, evocând violenţă, impulsivitate, atavism. Avem aici un exemplu foarte clar de confuzie a termenilor. Dacă pornim de la Revoluţia Franceză, eveniment în urma căruia s‑a instituţionalizat utilizarea termenului „naţiune”, observăm că în acel context naţiunea evocă libertatea, emanciparea, democraţia, cetăţenia, toate opuse vechiului regim al monarhiilor absolutiste şi al dreptului divin. Pentru Oommen, situaţia este clară: revoluţionarii francezi înţe‑ legeau prin naţiune stat (Oommen: 1997, 140). Naţiunea creată de iluminismul francez, pe baze raţionale, raţiunea însăşi fiind considerată de Gellner o nouă formă de cultură (Gellner: 2001, 222‑224), nu avea cum să conducă la atrocităţile produse în numele naţionalismului un secol mai târziu. Ce s‑a întâmplat? Sensul iluminist al naţiunii a fost recuperat în scurt timp pe coordonate romantice germane. Incursiunile militare ale lui Napoleon au creat practic o conştiinţă de sine germană reactivă şi anti‑iluministă care a coagulat ulterior procesul unificării germane (Huch: 2011, 505‑523; vezi şi Benoist: 1998, 69‑77). Restauraţia post‑napoleoniană nu a reuşit să suprime sentimentele naţio‑ naliste, care s‑au amplificat (Acton în Balakrishnan: 2000, 27). Mai trebuie să ţinem cont şi de condiţiile istorice ale unificării Franţei, respectiv Germaniei. Prima era un stat centralizat încă din secolul al XV‑lea, naţionalismul său fiind deci gândit în primul rând în termeni materiali, de stabilizare a unei anumite ordini civice şi de creare a cetăţeanului. Germania, pe de altă parte, nu a reuşit să se unifice decât în 1871; naţionalismul său a fost unul profund cultural, iar vehemenţa sa încerca oarecum să compenseze dimensiunea politică absentă. Pe cale de con‑ secinţă, naţionalismul german a fost unul virulent, iraţional, romantic, pasional, anti‑iluminist, iar cel francez s‑a constituit în primul rând pe baze raţionale, ilu‑ ministe. Din păcate, primul sens s‑a încetăţenit, de aceea vorbim astăzi de naţio‑ nalism ca „romantism politic” (Berlin: 2001, 572), „revoluţie romantică” (Berlin: 2004, 222‑234) sau ca „reacţie romantică la Iluminism” (Gellner: 1997, 67; vezi şi Kohn: 1982, 34‑37; Birch: 1989, 13‑25; Guibernau: 1996, 56; Neumann: 2004, 49‑63). Adrian Hastings observă că în timp ce francezii şi englezii şi‑au creat identităţile moderne din combinaţia mai multor popoare migratoare (gali şi franci în primul caz, anglo‑saxoni, danezi, normanzi şi celţi în al doilea caz) – Walker Connor subliniază de altfel că mulţi ţărani şi rezidenţi ai micilor oraşe din Franţa nu se considerau francezi nici în momentul izbucnirii Primului Război Mondial (Connor în Hutchinson, Smith: 1994, 154) –, germanii au putut crea un naţionalism mult mai simplu şi mai coerent, bazat pe manipulare lingvistică, invo‑ când „numele generic dat unui considerabil număr de triburi înrudite”, astfel că „orice trecere de la un grup la altul a fost eliminată lingvistic şi impresia unei identităţi neschimbate a rămas dominantă” (Hastings: 1997, 110). Avem deci de‑a face cu un naţionalism civic „bun”, respectiv unul etnic, pri‑ mitiv, „rău”? Umut Özkirimli critică distincţia între naţionalismul etnic şi cel civic în lumina mai multor argumente. Primul ar fi că orice tip de naţionalism are o componentă cultural‑ideologică şi presupune un tip de ataşament non‑raţional; din punctul acesta de vedere, orice naţionalism poate fi considerat de tip etnic. Apoi,

36

NaŢiunea socialistă

nimeni nu îşi alege naţionalitatea, ci o primeşte la naştere, un alt argument împo‑ triva naţionalismului civic (autorul se referă la naţionalismul american, francez şi canadian), presupus a fi asumat în mod conştient de către cetăţeni. Apoi, naţiona‑ lismele civice sunt la rândul lor excluzionare, chiar dacă într‑o manieră mai subtilă (vezi în acest caz Spencer, Wollman: 2002, 96, Wallerstein: 2009, 145‑147 şi Kymlicka: 2001, 244‑246) şi au fost create prin mijloace deloc civice: violenţă, expulzări, masacre (Özkirimli: 2005, 24‑28; Marx: 2003). Într‑adevăr, obiecţi‑ ile lui Özkirimli sunt corecte factual, dar să nu uităm că de multe ori termenul „naţiune” este confundat cu cel de „stat”, în special în cazurile „civice”, şi ar putea fi susbstituit în acele contexte cu cel de „patriotism republican”, de exemplu. Naţionalismul modern a avut ca sursă de inspiraţie republicanismul clasic, ataşa‑ mentul faţă de valorile polis‑ului în sens antic, unde măsura cetăţeniei era dată de virtuozitatea demonstrată în participarea la activităţile cetăţii. La finalul Evului Mediu, genul de republicanism teoretizat de Machiavelli începe să se transforme în fidelitate faţă de monarh, iar sensul său originar se pierde (Viroli: 2002, 30‑31, 69), pentru a fi recuperat la sfârşitul secolului al XVIII‑lea de burghezie sub forma patriotismului anti‑aristocratic (Guiomar în Cordellier, Poisson: 2002, 152‑153). Monarhiile au vehiculat la rândul lor o anumită idee despre naţiune (Greenfeld: 1993, Mişcoiu: 2006, 58), dar care nu a avut impact asupra unor societăţi slab alfabetizate şi neancorate într‑un uriaş proces de producţie care să asigure unifor‑ mizarea necesară dezvoltării ulterioare a naţionalismului. Însă, o ştim de la Alexis de Tocqueville, monarhiile absolutiste au creat şi aparatele instituţionale centralizate care au fost utilizate şi extinse apoi de statele‑naţiune (Tocqueville: 2000), un proces care s‑a desfăşurat în paralel cu cel de secularizare. Naţionalismul, susţine Anthony Marx, a apărut şi ca alternativă la pasiunile şi interminabilele conflicte religioase: pentru a‑şi întări autoritatea, principii aveau nevoie ca o fervoare de aceeaşi intensitate cu cea religioasă să fie canalizată înspre stat; comunităţile au aderat la această strategie (şi) benevol, din dorinţa de a reduce devastările provocate de războaie (Marx: 2003, 193; vezi şi Santamaria în Cordellier, Poisson: 2002, 22‑23). Pe de altă parte, monarhiile absolutiste au perceput naţionalismul în primul rând ca pe un pericol ameninţător pentru fragila lor textură multietnică; pe măsură ce încercările de a impune o identitate imperială naţională eşuau, naţionalismul popular, ostil curţilor imperiale, capătă amploare. Revenind la discuţia despre cele două tipuri de naţionalism, Pierre‑André Taguieff o rezumă adecvat atunci când scrie despre „modelul francez al naţiona‑ lismului de asimilare, naţionalism «deschis», inseparabil de universalismul repu‑ blican, dar mereu însoţit de umbra sa, naţionalismul xenofob, chiar rasist, naţionalismul «închis», identitar, etnocentrist, în care etnosul prevalează asupra demosului” (Taguieff în Cordellier, Poisson: 2002, 113). Iar această „umbră”, aşa cum am încercat să demonstrez mai sus, nu este altceva decât naţionalismul de provenienţă romantic‑germană, profund diferit de cel francez, de inspiraţie ilumi‑ nistă. „Francezii s‑au definit teritorial în termenii unei ţări create de un stat şi apoi producătoare a unei naţiuni; germanii s‑au definit etnocentric în termenii unei

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

37

comunităţi de descendenţă (în teorie), de limbă (în practică), care este apoi pro‑ ducătoarea unui stat.” ( Hastings: 2003, 13) Aşa cum am discutat mai sus, statul creează naţiunea în primul caz, în timp ce, în al doilea caz, cultura ţine loc de identitate politică, construind ulterior, în împrejurări favorabile, şi statul, şi naţi‑ unea. Franţa, este de părere Adrian Hastings, redă în această complicată ecuaţie „experienţa anterioară, «occidental»‑europeană, în timp ce Germania este prototi‑ pul pentru experienţa ulterioară, «estică»” (Hastings: 2003, 13; vezi şi Calhoun: 1997, 86‑92). Şi tocmai în acest sens, argumentează Philip Spencer şi Howard Wollman, se poate discuta despre un naţionalism politic, liberal, raţional, univer‑ sal, constituţional, voluntarist, emancipator, contrapus unui naţionalism cultural, etnic, colectivist, organic, non‑liberal, mistic, autoritar, şovinist şi patriarhal (Spencer, Wollman: 2002, 96‑97). Sau de naţionalitate, în primul caz, respectiv de naţionalism, în al doilea (Brown: 2000, 54). Înclinând de asemenea înspre naţionalismul civic, Antonio Gramsci, autor pe care îl vom întâlni în paginile următoare, consideră că sensul termenului „naţional” în limba franceză nu poate fi disociat de ceea ce se înţelege prin popular, ambele fiind legate de suveranitate, aceasta din urmă atât naţională (în formă), cât şi populară (în conţinut) (Lencan Stoica: 1987, 129). La fel, deşi într‑o manieră mai nuanţată, Azar Gat este de părere că ambele tipuri de naţionalism posedă atât avantaje, cât şi dezavantaje, dar înclină în final spre naţionalismul civic. Naţionalismul civic are o capacitate de integrare mai mare, permiţând statului să funcţioneze eficient din punct de vedere birocratic, administrativ, prin interpelarea propriilor subiecţi strict ca cetăţeni, în timp ce naţionalismul etnic afirmă şi protejează mai bine drepturile minorităţilor, în cazul fericit în care nu exacerbează drepturile majorităţii în detrimentul lor, dar în acelaşi timp poate evidenţia şi izola nepermis de mult aceste minorităţi până într‑acolo încât să fie acuzat de discriminare pozitivă, să îşi fragilizeze statalitatea şi să diminueze fidelitatea şi interesul minorităţilor faţă de aceeaşi statalitate (Gat: 2013, 330‑332). Cele două tipuri de naţionalism pot fi recunoscute şi în funcţie de raportările oficiale la imigranţi: în Franţa, cetăţenia se obţine mult mai uşor decât în Germania, fără a implica în vreun fel sentimentul unei intruziuni în corpul organic al comunităţii naţionale originare (vezi Brubaker: 1994, 75‑84; pentru o scurtă istorie politică a naţionalismului german, vezi Brubaker: 2009, 112‑134). Dar probabil cea mai convingătoare explicaţie istorică pentru diferenţierea unui naţionalism liberal, de inspiraţie iluministă, respectiv a unuia tradiţionalist, de inspiraţie romantică, ne este oferită de Hans Kohn în deja clasica lucrare Nationalism, its meaning and history. În accepţiunea lui Kohn, naţionalismul occidental repre‑ zintă „vechiul” şi autenticul naţionalism, în timp ce „noul” naţionalism este dat de alterarea romantică a principiilor iluministe, fenomen petrecut preponderent în centrul şi estul continentului. În Occidentul modern, naţionalismul care a apărut în secolul al XVIII‑lea, în Epoca Iluministă, a fost predominant o mişcare politică pentru limitarea puterii guvernamentale şi securizarea drepturilor civice. Scopul său a fost acela de a crea o societate civilă

38

NaŢiunea socialistă

liberal şi raţională reprezentând clasa de mijloc şi filosofia lui John Locke. Când naţi‑ onalismul, după războaiele napoleoniene, a penetrat alte ţări – Europa Centrală şi de Est sau Spania şi Irlanda –, a ajuns în ţări care erau mai puţin avansate decât Occidentul modern în ceea ce priveşte ideile politice şi structura socială. Exista doar o slabă clasă de mijloc: naţiunea era împărţită într‑o aristocraţie feudală şi un proletariat rural. Astfel că naţionalismul a devenit acolo în primul rând o mişcare culturală, visul şi speranţa intelectualilor şi poeţilor. Naţionalismul în ascensiune, la fel ca întreaga dezvoltare socială şi intelectuală din afara Europei Occidentale, a fost influenţată de către Occident. Şi tocmai această dependenţă de Occident a rănit mândria clasei native educate, pe măsură ce începea să îşi dezvolte propriul tip de naţionalism, şi a influenţat‑o să se opună exemplului „străin” şi formei sale liberale şi raţionale. Astfel că noul naţionalism şi‑a căutat justificarea şi diferenţierea de Occident în moştenirea propriului trecut. A proslăvit deseori tradiţiile antice în contrast cu cele ale Epocii Occidentale a Iluminismului. În timp ce naţionalismul englez şi american a fost, la origini, conectat cu conceptele libertăţii individuale şi a reprezentat naţiuni constituite ferm din punct de vedere politic, noul naţionalism, nefiind ancorat într‑o realitate politică şi socială similară, era lipsit de încredere în sine. Complexul său de inferioritate a fost deseori compensat prin exa‑ gerare. Naţionalismul german, rus sau indian a apărut mai profund decât naţionalismele occidentale, mai bogat în probleme şi potenţialităţi. Căutarea sensului, meditaţiile despre un „suflet” sau o „misiune” naţională, toate acestea au devenit caracteristici ale noului naţionalism (Kohn: 1982, 30‑31).

O ultimă obiecţie judicioasă împotriva distincţiei civic/etnic este avansată de Will Kymlicka, care afirmă că cele mai violente şi excluzionare tipuri de naţiona‑ lism au fost tocmai cele civice. Autorul oferă exemplul minorităţii kurde din Turcia, căreia nu i s‑a oferit pur şi simplu cetăţenia turcă, ci s‑a încercat asimilarea ei forţată. La fel s‑a întâmplat şi în Statele Unite cu băştinaşii sau cu hawaienii şi portoricanii, când administraţia de la Washington a decretat ca unică limbă pentru învăţământul primar şi secundar engleza. În urma tensiunilor şi protestelor, măsura a fost anulată. De asemenea, continuă autorul, echivalarea naţionalismului cu democraţia este o eroare flagrantă. În sprijinul acestei asumpţii ne este oferit exemplul naţiunilor din America Latină. În multe dintre aceste ţări există un puter‑ nic sentiment naţional care nu are nimic de‑a face cu etniile. În Perú sau Brazilia coexistă nativi, mulatri, negri, albi şi asiatici, dar diversitatea nu transformă nici pe departe aceste state în democraţii. „Naţiunile civice pot fi dictaturi militare la fel de uşor ca democraţiile liberale”, încheie Kymlicka (2001, 247‑248). Dar, aşa cum am discutat deja, şi naţionalismele civice, iluministe, au fost grefate pe un teren uniformizat religios şi cultural prin mijloace violente şi discreţionare. Civismul, în sensul liberal care l‑a consacrat, reprezintă tocmai un tip de gândire şi acţiune socială orientat înspre prevenirea sau limitarea abuzurilor puterii statale. Civismul menţionat de Kymlicka este tocmai opusul civismului clasic, deci terme‑ nul pare să fie folosit impropriu. Putem vorbi în America Latină de naţionalisme autoritare supra‑etnice, de populisme de dreapta neavând prea multe sau chiar nimic de‑a face cu democraţia, dar nu de civism în sensul francez sau american al termenului.

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

39

Alături de Gellner, Eric Hobsbawm este unul dintre principalele nume din categoria moderniştilor. Istoric de inspiraţie marxistă, Hobsbawm consideră naţi‑ onalismul ca fiind bazat pe tradiţii „inventate”. Trei componente majore concurează pentru a elucida modalităţile prin care tradiţiile au fost inventate. Prima este, consideră Hobsbawm, „educaţia primară”, pe care o numeşte, pe bună dreptate, „echivalent secular al bisericii”. Ştim deja de la Gellner că alfabetizarea pe scară largă reprezintă un ingredient‑cheie al apariţiei şi dezvoltării naţionalismului. A Treia Republică Franceză, instaurată după înfrângerea suferită în războiul împotriva Germaniei în 1871, acorda o mare atenţie „conţinutului manualelor care urmau să îi transforme nu numai pe ţărani în francezi, ci şi pe toţi francezii în buni republi‑ cani”, scrie Hobsbawm (în Hutchinson, Smith: 1994, 77). A doua componentă a tradiţiei inventate este dată de ceremoniile publice. Ţinute cu mult fast şi abundând în simboluri menite să creeze o conştiinţă civică pentru membrii Republicii, aces‑ tea erau deschise tuturor categoriilor sociale. Erau, ca şi manifestările contempo‑ rane, regizate strident şi atractiv deopotrivă: artificii, orchestre, dansuri, muzică, parade etc. Căderea Bastiliei, celebra închisoare franceză, a devenit, începând cu 1880, o astfel de sărbătoare. Strâns egate de ceremonii sunt şi monumentele publice, ultimul ingredient major al tradiţiei inventate. Exceptând turnul Eiffel, acestea nu erau atât de impunătoare în Franţa, constând mai ales în statui ale unor notabili locali; fiecare oraş sau comună avea totală libertate de alegere în acest sens. Democraţia construirii monumentelor publice în Franţa, dacă o putem numi aşa, „trasa originile Republicii – particular în mediile rurale în care avea sprijin – şi poate fi considerată legătura vizibilă dintre votanţi şi naţiune” (Hobsbawm în Hutchinson, Smith: 1994, 77‑78). Paul Brass avea deci perfectă dreptate atunci când nota că „studiul etnicităţii şi al naţionalităţii este în mare măsură studiul schimbării culturale induse politic” (Brass în Hutchinson, Smith: 1994, 87; vezi şi Delanty, O’Mahony: 2002, 30, 81‑100, şi Puri: 2004, 31‑35). Studiul istoriei, care a fost popularizată şi masiv finanţată de către guvernele naţionale în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, s‑a pliat pe această direcţie a „schimbării politice induse cultural”: marii istorici din acestă perioadă erau cu toţii naţionalişti, inven‑ tatori de tradiţii sau „intelectuali «creatori de mituri»”, aşa cum îi numeşte John Hutchinson (în Hutchinson, Smith: 1994, 123; vezi şi Neumann: 2013, 85‑86, Mişcoiu: 2006, 94). Hobsbawm insistă asupra distincţiei dintre „naţionalism” şi „etnicitate”, primul termen aparţinând teoriei politice, iar cel de‑al doilea sociologiei şi antropologiei. „Naţionalismul este un program politic, iar în termeni istorici unul destul de recent. Susţine că grupuri definite ca «naţiuni» au dreptul, şi deci ar trebui, să formeze state teritoriale de genul cărora au devenit standard după Revoluţia Franceză. Fără acest program, îndeplinit sau nu, «naţionalismul» este un termen lipsit de sens” (Hobsbawm în Balakrishnan: 2000, 256; vezi şi Hroch: 1985, 3). Etnicitatea, în schimb, nu are un caracter doctrinar, „programatic”, cu atât mai puţin politic. Nu este altceva decât o sursă primară de identitate, una care operează la un nivel cât mai redus cu putinţă pe baza distincţiei noi/ei. „Poate dobândi funcţii politice

40

NaŢiunea socialistă

în anumite circumstanţe şi poate deci să fie asociată cu programe, inclusiv naţio‑ naliste şi separatiste. Sunt multe motive întemeiate pentru care naţionalismul aspiră să fie identificat cu etnicitatea, fie şi numai pentru că asigură pedigreeul istoric care «naţiunii» îi lipseşte în majoritatea cazurilor cu desăvârşire” (Hobsbawm în Balakrishnan: 2000, 257‑258; vezi şi Barreto: 2009, 13). Hobsbawm este de acord cu Gellner în ceea ce priveşte definirea naţiunii ca unitate politică tipică modernităţii, urmărind impunerea şi instituţionalizarea pro‑ priului model cultural omogen asupra unor culturi locale care pot ajunge chiar să fie anulate în timpul acestui proces. Naţionalismele sunt deci produse ale elitelor, dar, pentru a fi înţelese adecvat, trebuie analizate şi din perspectivă populară (Hobsbawm: 1997, pp. 11‑15; Hermet: 2005, 122‑123). În sens clasic, „naţiunea (...) era ansamblul cetăţenilor a căror naţionalitate colectivă îi instituia ca stat şi era expresia lor politică” (Hobsbawm: 1997, 21) – numai că printre sursele aces‑ tei naţiuni se pot găsi şi elemente protonaţionale. Religia şi apartenenţa la o anumită monarhie sau imperiu reprezentau, pentru „acei indivizi analfabeţi care formau majoritatea zdrobitoare a populaţiei lumii înaintea secolului XX” (Hobsbawm: 1997, 50), pietrele unghiulare ale identităţilor protonaţionale. Limbile au contat într‑o mai mică măsură la cristalizarea identităţilor protonaţionale tocmai datorită multitudinii şi caracterului lor vernacular; limbile culte, vorbite de elitele intelec‑ tuale şi politice – o parte infimă a populaţiilor viitoarelor state naţionale – s‑au impus mai degrabă împotriva dialectelor locale pe măsură ce identităţile naţionale erau construite prin intermediul aparatelor educaţionale statale (Hobsbawm: 1997: 48‑80). Dacă mai era nevoie de dovezi suplimentare în favoarea caracterului modern, recent, al naţionalismului, Hobsbawm ne oferă o serie de argumente sociologice: N‑ar trebui să ne surprindă că naţionalismul a câştigat teren atât de repede între 1870 şi 1914. El s‑a datorat atât schimbărilor social‑politice, cât şi unei situaţii internaţionale ce oferea destule ocazii de manifestare a ostilităţii faţă de străini. Din punct de vedere social, au existat trei situaţii favorabile dezvoltării unor noi forme de comunităţi, reale sau imaginare, ca naţionalităţi: rezistenţa grupurilor tradiţionale era ameninţată de asaltul modernităţii, clasele noi şi netradiţionale se dezvoltau rapid în societăţile urbane ale ţărilor dezvoltate, iar migraţiile rapide, fără precedent, distribuiau o diasporă nume‑ roasă pe tot globul, în care fiecare grup era străin atât faţă de localnici, cât şi faţă de alte grupuri migratoare, niciunii dintre ei nesupunându‑se convenţiilor şi obiceiurilor coexistenţei paşnice (Hobsbawm: 1997, 108).

Convulsiile modernităţii, instabilitatea socială şi profesională, cuplată cu o permanentă dinamică economică, au învestit naţionalismul în curs de formare cu sentimentul unei solidarităţi umane ancestrale, ameninţată acum din toate părţile de un implacabil proces de disoluţie. Elitele politico‑economice, victorioase în urma acestor transformări structurale, erau la rândul lor afectate într‑o anumită măsură: falimentele şi crizele economice erau mult mai frecvente şi mai catastro‑ fale în secolul al XIX‑lea decât în secolul XX, iar afacerile mai mici erau deseori

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

41

înghiţite cu rapacitate de către capitalurile mai mari, consolidând tendinţa mono‑ polistă asupra căreia Marx şi ulterior Lenin atrăseseră cu frenezie atenţia. Din acest punct de vedere, naţionalismul reactiv a fost configurat şi de jos în sus, în ciuda faptului că a fost pliat pe o tendinţă iniţială contrară: politicul modern arti‑ culează noile forme de omogenitate socială în funcţie de propriile interese şi aspiraţii în cadrul unui demers a cărui caducitate îi afectează şi pe cei care l‑au declanşat; pe cale de consecinţă, orchestrând partitura modernităţii, burghezia caută să se protejeze în acelaşi timp de efectele ei secundare. Dar cele mai afectate categorii sociale sunt ţărănimea şi muncitorii industriali, care au nevoie de mult mai multă protecţie şi stabilitate, elemente a căror aparenţă o oferă convingător naţionalismul, această „iluzie arhaizantă care, încet‑încet, s‑a transpus într‑o ide‑ ologie xenofobă, transclasială, aducând laolaltă burghezia, clasele de mijloc şi clasa muncitoare pentru a forma o nouă plebe şi a face faţă spaimelor generate de nihi‑ lismul permanent ce ameninţă poziţii sociale şi financiare cu greu dobândite” (Karnoouh: 2011, 216). Perioada interbelică continuă trendul ascendent al naţionalismului care ajunge, în opinia lui Hobsbawm, la zenit. De menţionat aici faptul că este vorba despre naţi‑ onalismul de factură romantică, „o viziune despre lume sistematică, lipsită de com‑ promisuri şi nerealistă”, după cum îl caracterizează Steven Grosby (2005, 18) – nu cel de extracţie iluministă; doar că, pe la sfârşitul secolului al XIX‑lea, primul ajunsese să îl înlocuiască aproape integral pe ultimul, încetăţenindu‑se astfel sem‑ nificaţia naţionalismului ca primordialism (Girardet: 2003, 16). Revenind la perioada interbelică, Hobsbawm constată că sportul, un fenomen tot mai popular, devenise „o expresie a luptei naţionale”, iar practicanţii săi, sportivii, „reprezen‑ tau naţiunea şi statul, expresii ale unor comunităţi virtuale” (Hobsbawm: 1997, 139‑140). Iată cum formele culturii de consum încep să îşi aducă aportul la cris‑ talizarea unor identităţi prezentate permanent ca ancestrale, dar a căror inventare şi reinventare asiduă şi interesată nu avea o vechime mai mare de un secol. O obiecţie la argumentul modernist al creării naţiunii de către stat este avansată de David Miller, care susţine că naţionalismul britanic s‑a format tocmai împotriva statului: „Ideile naţionaliste au fost dezvoltate de clasa de mijloc şi de mişcări populare care căutau să câştige un loc în spaţiul public, şi combătute de către stat şi de clasa latifundiară care îl sprijinea” (Miller: 2002, 33). Nu văd în ce măsură argumentul lui Miller aduce o critică reală la teza modernistă. Într‑adevăr, monar‑ hiile şi nobilimea latfundiară se opuneau burgheziei în ascensiune, dar aceasta din urmă nu contesta statul în sine, ci forma sa conservatoare, pe care avea în scurt timp să o înlocuiască. Burghezia, avem exemplul Revoluţiei Franceze, a preluat, întărit şi perfecţionat mecanismele coercitive centralizatoare ale vechiului regim. O altă critică adusă modernismului, nu neapărat de pe poziţii perenialiste, îi apar‑ ţine lui Philip Gerrans. Obiecţia acestuia la teza „eurocentristă” a naţionalismului nu ţine cont de faptul că fenomenul are o răspândire globală, neputând fi revendi‑ cat de nicio civilizaţie particulară. Naţionalismul, scrie Gerrans, „se naşte din contactul între o cultură locală şi o cultură imperială. Faptul se poate întâmpla fie

42

NaŢiunea socialistă

în perioada de expansiune imperială, fie în cea de contracţie. Naţionalismul este adesea răspunsul unei elite la o invazie sau, şi mai adesea, la o ocazie strategică creată când controlul imperial slăbeşte sau dă înapoi” (Gerrans în Baertschi, Mulligan: 2010, 35). Explicaţia poate fi valoroasă în ceea ce priveşte naţionalismul statelor mici, impulsionat de subordonarea faţă de anumite centre imperiale. Dar cum ar explica Gerrans apariţia naţionalismului englez, de exemplu? Sau a celui american, rus sau francez? Benedict Anderson este un alt reprezetant semnificativ al modernismului pro‑ blemei naţionale. Dar, spre deosebire de Gellner şi Hobsbawm, care oferă expli‑ caţii preponderent sociologice pentru apariţia naţionalismului, Anderson privilegiază motivele de ordin cultural. Răspândirea limbilor vernaculare cu ajutorul tiparului constituie pentru acesta eşafodajul viitoarelor state‑naţiune. „Capitalismul de impri‑ merie”, aflat iniţial sub controlul papalităţii, a creat o piaţă de carte religioasă şi a instituit totodată monopolul catolicismului asupra creştinismului în general. Numai că, începând cu Renaşterea, limba latină a suferit un proces de secularizare, sustrăgându‑se de sub atentul control al elitelor bisericeşti pentru a căpăta o formă mai populară, mai accesibilă. Această tendinţă a pregătit oarecum terenul protes‑ tantismului, care a utilizat latina în scopuri contestatare, aceste scopuri fiind rapid traduse în dialectele germane. O revoluţie religioasă, culturală şi politică începuse. Înaintea epocii tiparului, Roma câştiga cu uşurinţă orice război împotriva ereziei în Europa Occidentală deoarece avea întotdeauna căi mai bune de comunicare decât opo‑ nenţii săi. Dar când în 1517 Martin Luther şi‑a bătut în cuie tezele pe uşa catedralei din Wittenberg, acestea au fost tipărite în traducere germană şi «în 15 zile au fost văzute în fiecare parte a ţării». În cele două decenii dintre 1520 şi 1540 au fost publicate în germană de trei ori mai multe cărţi decât în perioada 1500‑1520, o transformare uimi‑ toare în cadrul căreia Luther era elementul central” (Anderson: 1991, 39).

Protestantismul a început împotriva catolicismului o ofensivă nu numai religi‑ oasă, ci şi culturală. Mesajul său s‑a răspândit atât de repede şi de eficient deoarece a înţeles indispensabilitatea tiparului şi a limbilor vernaculare, care au extins cu mult piaţa tradiţională de carte în limba latină. Lansând Contrareforma, Roma a creat şi celebrul Index Librorum Prohibitorum, care nu avea şi nu are nici până în prezent un echivalent protestant. Apelând la conştiinţa majorităţii populaţiei într‑un limbaj accesibil, nu este de mirare că revoluţia protestantă a zguduit atât de profund edificiul politico‑religios european, contribuind totodată la conştientizarea şi în acelaşi timp la crearea unor identităţi lingvistice pe care vor fi grefate ulterior identităţile naţionale moderne: „Vorbitorii uriaşei diversităţi de (dialecte, n.m.) franceze, engleze sau spaniole, care s‑ar fi înţeles dificil sau chiar deloc unul cu altul într‑o conversaţie, au devenit capabili de a se înţelege reciproc prin interme‑ diul tiparului şi al hârtiei”. În acelaşi timp, au conştientizat dimensiunile număru‑ lui de vorbitori ai dialectului de care aparţineau. „Aceşti cititori asemenea lor, de care erau conectaţi prin tipar, au format, în vizibilitatea lor invizibilă, seculară, particulară, embrionul comunităţii naţional‑imaginate” (Anderson: 1991, 44).

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

43

Naţiunile sunt deci, pentru Anderson, „comunităţi imaginate”, aflate la confluenţa dintre indignarea religioasă, conştientizarea lingvistică indusă pe filiera „capitalis‑ mului de imprimerie” şi oportunitatea politică de disociere de un centru imperial lacom şi corupt, Roma. Când limbile vernaculare au fost recunoscute şi ulterior adoptate ca limbi administrative, imaginarea naţiunii până la capăt nu mai era decât o chestiune de timp. Ca orice teorie de impact, nici teoria lui Anderson a comunităţilor imaginate cu ajutorul tiparului nu este scutită de critici. Hastings îi reproşează că numărul citito‑ rilor nu era atât de mare încât să justifice o revoluţie a conştiinţei populare – suntem totuşi departe în secolul al XVI‑lea de educaţia primară garantată de stat. Apoi, dacă această turnură majoră s‑a produs în secolul al XVI‑lea, de ce efectele sale politice au devenit vizibile de abia la sfârşitul secolului al XVIII‑lea (Hastings: 2003, 22‑23)? Deoarece, s‑ar putea răspunde, revoluţia industrială, ascensiunea capitalistă nu şi‑au intrat în drepturi decât în secolul al XVIII‑lea; în absenţa acestei gigantice forţe omogenizatoare care, după cum urmează să vedem, s‑a împletit strâns cu emergenţa naţiunilor, premisa majoră a dezvoltării ultimelor lipsea. Lipseau şi statele moderne cu birocraţiile aferente care să acţioneze în acest sens; monarhiile mai mult sau mai puţin absolutiste în care a demarat promovarea limbilor vernaculare au încercat, dar nu aveau pur şi simplu mijloacele instituţio‑ nale necesare pentru a edifica naţiuni. Apoi, Aderson nu a afirmat că uniformiza‑ rea lingvistică a creat naţiunile, ci că a fost un ingredient principal, dar nu singurul în constituirea lor. A sosit timpul unui bilanţ în ceea ce priveşte disputa perenialism‑modernism. Sergiu Mişcoiu încearcă o sinteză originală între cele două poziţii aparent irecon‑ ciliabile. Naţionalismul, acest dificil „răspuns la problema relaţiei dintre stat şi societate”, pe care tinde să o anuleze (Breuilly în Hutchinson, Smith: 1994, 109; Leca în Cordellier, Poisson: 2002, 12), nu poate avea exclusiv origini moderne; o indică însăşi simbolistica premodernă la care apelează, în ciuda faptului că o face selectiv şi că o inscripţionează cu numeroase elemente moderne. Mişcoiu numeşte etniile „comunităţi identitare”, iar naţiunile „comunităţi politice”; numai când cele două se suprapun se poate vorbi cu adevărat despre naţiune (Mişcoiu: 2006, 41). Dar de ce unele etnii devin naţiuni, în timp ce altele dispar? Răspunsul este furnizat cu ajutorul conceptului de habitus al lui Pierre Bourdieu. Numit şi „dispoziţie” sau „gust” care afirmă „unitatea de stil ce uneşte practicile şi bunurile unui agent unic sau al unei clase de agenţi”, habitusul „este principalul generator şi unificator ce retraduce caracteristicile intrinseci şi relaţionale ale unei poziţii într‑un stil de viaţă unitar, adică un ansamblu unitar rezultat dintr‑o selecţie de persoane, bunuri, practici” (Bourdieu: 1999, 15). Ansamblu de obiceiuri, de dispoziţii creatoare de practici sociale, habitusurile pot fi mai accentuate la unele etnii şi mai inconsistente la altele, ceea ce explică în accepţiunea lui Mişcoiu de ce unele etnii supravieţuiesc, sporesc numeric şi devin naţiuni, în timp ce altele dispar prin contopirea cu etnii având habitusuri mai ferme. Dar trecerea de la etnie la naţiune nu este un proces facil, lipsit de dificultăţi; Mişcoiu creditează elitele

44

NaŢiunea socialistă

politice şi comerciale ca fiind responsabile de extinderea naţiunii pentru a îngloba marea majoritate a populaţiei, ţăranii. Categoriile sociale defavorizate sunt socia‑ lizate de către elite în cadrul unor evenimente de importanţă capitală şi de durate diferite (Revoluţia Industrială în Anglia, Revoluţia Franceză sau „lupta pentru a scoate pământul de sub apă” a olandezilor), evenimente care demonstrează şi coagulează existenţa unei identităţi colective de o amploare până atunci nebănuită. „Politizând comunitatea identitară, naţiunea o transcende şi o dizolvă pentru a o reinventa în funcţie de nevoile ei de reprezentare” (Mişcoiu: 2006, pp. 72‑85; subl. în orig.). Deşi îşi prezintă demersul ca pe o depăşire a impasului perenialism‑modernism, argumentele lui Mişcoiu înclină preponderent înspre o formă de perenialism recep‑ tivă la majoritatea argumentelor moderniste, dar fără a fi totuşi convinsă de ele. O poziţie foarte similară cu cea a lui Walker Connor, care insistă asupra continu‑ ităţii simbolice dintre etnie şi naţiune operată prin mijloace culturale de către elitele politice, avertizând însă că etniile nu se transformă în naţiuni atunci când îşi doresc elitele, ci când sunt suficient de socializate, de îndoctrinate în acest sens. În ceea ce mă priveşte, consider eforturile intelectuale ale lui Gellner şi Hobsbawm ca fiind cele mai importante contribuţii la spinoasa şi complexa pro‑ blemă dezbătută în paginile de mai înainte. Naţionalismul este un program politic bazat mai degrabă pe crearea decât pe recuperarea unor identităţi etnice, iar mani‑ era în care face tot posibilul şi reuşeşte deseori să fie confundat cu naţiunea reflectă tocmai nevoia acerbă a acestuia de legitimare şi popularitate. Anumite continuităţi simbolice nu presupun corelativ continuităţi identitare; partidele şi regimurile populiste care utilizează până la refuz discursul democratic nu sunt şi nici nu vor fi vreodată exponente ale democraţiei, la fel cum nici partidele comuniste nu vor reprezenta niciodată în mod autentic proletariatul sau poporul în ansamblu. În ultimă instanţă, „«poporul nu poate hotărî nimic înainte ca cineva să fi hotărât cine anume este poporul»” (Leca în Cordellier, Poisson: 2002, 17), astfel că viziunea primordială asupra naţionalităţii are o valoare scăzută. Identitatea etnică pre‑modernă contribuie puţin la înţelegerea încorporării instituţionale dincolo de nive‑ lul local. Aproape toate instituţiile moderne care construiesc, păstrează şi transmit identităţi naţionale, şi care conectează aceste identităţi cu interese, sunt moderne: parlamente, literatură populară, curţi de justiţie, şcoli, piaţa muncii etc. Singurele două instituţii pre‑moderne care ar fi putut juca un astfel de rol – dinastiile şi bisericile – sunt într‑o relaţie foarte ambivalentă cu identitatea etnică. Numai unde astfel de dinastii sau biserici intră în conflict cu alte dinastii şi biserici, de obicei mai puternice, pot deveni vehiculul identităţii naţionale. Chiar şi atunci, monarhii, oficialii de la curte şi clerul rămân foarte suspicioşi la apeluri pentru naţionalitate şi, odată ce o mişcare naţională capătă un suport mai mare şi instituţii moderne, intră frecvent în conflict cu naţionalişti mai „avansaţi” (categoriile menţionate anterior, n.m.). Acesta a fost fără doar şi poate cazul Irlandei, de exemplu. Identitatea naţională este în mod esenţial modernă şi orice abordare utilă a subiectului trebuie să înceapă de la această premisă (Breuilly în Balakrishnan: 2000, 154).

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

45

Fenomen proteic, produs al modernităţii iluministe şi totodată patologie a aces‑ teia prin intermediul romantismului politic german care a imprimat naţionalismu‑ lui sensul principal până în prezent, în ce măsură poate fi încadrat acesta din urmă la dreapta sau la stânga spectrului politic? Există accepţiuni liberale, conservatoare, social‑democrate şi chiar comuniste ale naţionalismului. Este vreuna dintre ele mai „adevărată” decât cealaltă? Sau diversitatea abordărilor ideologice certifică faptul că însuşi naţionalismul este o ideologie, una căreia rigida grilă dreapta‑stânga îi ratează semnificaţia profundă?

1.3. Ambivalenţa ideologică a naţionalismului Naţionalismul şi‑a început impresionanta carieră sub auspicii liberale, odată cu Revoluţia Franceză, a fost apoi garnisit, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, cu anumite elemente social‑democrate, perioadă în care a suferit de asemenea şi influenţe primordialiste, protofasciste şi conservatoare, pentru a lua, în secolul XX, forme fasciste sau comuniste. Raoul Girardet (2003, 22) distinge la rândul său „patru tipuri de naţionalisme: un naţionalism de inspiraţie liberală şi democratică, un naţionalism autoritar, plebiscitar, de inspiraţie conservatoare, un naţionalism de tip marxist şi, în sfârşit, un naţionalism fascist”. Lăsând la o parte faptul că formularea „naţionalism de tip marxist” mi se pare o contradiţie în termeni, din motive pe care am să le detaliez în următoarea secţiune, să trecem acum la naţionalismul liberal, iluminist, care îşi are originea în Revoluţia Franceză. Yael Tamir, în lucrarea intitulată Liberal Nationalism, accentuează caracterul cultural al naţionalismului. Naţionalismele, fie ele civice sau etnice, nu sunt altceva decât culturi, „orizonturi de semnificaţie”, în termenii lui Charles Taylor (2006, 29‑35), care asigură propriilor membri acces la întreaga paletă a activităţilor umane: educaţie, economie, politică sau religie. Cel mai important aspect al libe‑ ralismului este acela al alegerii individuale libere, conştiente şi asumate (Mill: 2005, 123); numai că, subliniază Tamir, pe urmele lui Taylor, alegerile fiecăruia dintre noi nu au loc în vid, ci presupun anterioritatea unui mediu cultural care dezvoltă, orientează şi într‑o anumită măsură chiar ne condiţionează opţiunile. Nu acţionăm numai în propriul beneficiu egoist, ci reproducem şi ameliorăm în acelaşi timp cultura care ne conţine. Naţionalismul ca identitate culturală nu poate fi exprimat însă numai la nivel personal, ci, mai ales, la nivel public, putând exista şi în absenţa unui stat propriu, în condiţii de autonomie specifice federalismului şi democraţiei consensuale (Tamir: 1993; pentru o distincţie între democraţia majoritară şi cea consensuală sau consociaţională vezi Liphart: 2006). Un exponent clasic al liberalismului, Alexis de Tocqueville, distinge între un libe‑ ralism al naţiunilor mici, respectiv unul al naţiunilor mari, mai puţin dispuse spre păstrarea şi amplificarea sa. Democraţia şi liberalismul sunt direct proporţionale cu dimensiunile teritoriale şi numărul populaţiei unui stat, ne sugerează filosoful

46

NaŢiunea socialistă

politic francez. Acesta condamnă caracterul ambiguu al patriotismului, „sentiment iraţional, dezinteresat şi imposibil de definit, care leagă inima omului de locul unde s‑a născut”, deoarece nu îi poate fi găsită o utilizare constructivă. Patriotismul este nestatornic, „îndeamnă la mari eforturi trecătoare mai curând decât la conti‑ nuitatea lor. După ce a salvat statul în vreme de criză, îl lasă adesea să piară în vreme de pace” (Tocqueville: 2005, 188‑189, 267). Liberalismul lui Tocqueville nu l‑a împiedicat, din păcate, să fie un adept al colonialismului (Todorov: 1999, 271‑287). Cea mai importantă revendicare naţională a liberalismului rezidă cu siguranţă în conceptul de cetăţenie, atribuit, după cum afirmă John Stuart Mill, membrilor unui grup care se autoguvernează (Gilbert: 1998, 64). Aflată în inima moderni‑ tăţii, cetăţenia reprezintă totodată şi una dintre contradicţiile sale fundamentale: cum se împacă particularitatea drepturilor omului, pe care numai un stat le poate oferi şi garanta, cu aspiraţia universală a acestora? Jean‑Jacques Rousseau era cu siguranţă conştient de insolvabilitatea problemei, care dă totodată şi măsura naţi‑ onalismului liberal, având un ideal cosmopolit la care nu poate adera decât prin limitările specifice propriului polis (Todorov: 1999, 257, 261). Ross Poole este de părere că noul tip de cetăţenie introdus de Revoluţia Franceză este unul volun‑ tarist şi responsabil, spre deosebire de modelul de cetăţenie clasică al aristocraţi‑ lor. În epoca modernă, accesul la universalitatea de factură iluministă este condiţionată invariabil, prin intermediul cetăţeniei, de apartenenţa la un stat‑naţiune. „Relaţia cetăţeanului cu Statul – statul‑naţiune – este constituită de identitatea naţională. Aceasta asigură angajamentul, atât faţă de ceilalţi cetăţeni, cât şi faţă de instituţi‑ ile politice, necesar pentru viaţa publică. Asigură de asemenea motivaţia pentru un anumit nivel de participare” (Poole în Alcoff, Mendieta: 2003, 276; Brubaker: 1994, 35‑49). Cetăţenia nu este întotdeauna o chestiune atât de participativă pe cât s‑ar dori – fapt care îi face pe Gabriel Almond şi Sidney Verba să discute despre „mitul democraţiei”, constând în comportamentul adecvat al elitelor, tocmai pentru a preveni transformarea cetăţeniei pasive într‑o cetăţenie activă, contestatară în raport cu regimul politic însuşi (Almond, Verba: 1996, 362‑365) –, dar antre‑ nează în schimb „o anumită identificare cu comunitatea politică de care cineva aparţine, şi o disponibilitate de a depăşi grijile private şi locale pentru a acţiona în numele acelei comunităţi. În lumea modernă, naţiunea a fost cea care a asigurat identitatea necesară şi motivaţia” (Poole în Alcoff, Mendieta: 2003, 277). În secolul al XIX‑lea, după restaurarea monarhiei în Franţa, liberalismul naţi‑ onal a reprezentat unul dintre principalii factori de îngrijorare pentru monarhiile conservatoare europene, fiind de asemenea un catalizator major al revoluţiilor din 1848. Centrat mai degrabă pe politica domestică, internă, decât pe cea internaţi‑ onală, naţionalismul liberal valoriza, atunci ca şi acum, libertatea şi bunăstarea individuală în raport cu cea a statului. În plan extern, naţionalismul promova pacea şi cooperarea pe bază de beneficii reciproce: fiecare popor are dreptul la autode‑ terminare. În plan intern, guvernare constituţională şi reprezentativă. Pe lângă memoriile comune care contribuiau la cristalizarea comunităţii naţionale, memorii,

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

47

aşa cum urmează să constatăm, foarte importante pentru conservatori, scopurile comune reprezentau un catalizator cel puţin la fel de intens (Holbraad: 2003, 121‑124; Heywood: 1993, 150‑153). Asta deoarece liberalismul este o ideologie progresistă, îndreptată spre viitor, pe când conservatorismul este paseist. Iar libe‑ ralul ideal este, pentru Ernest Gellner, „omul modular”: deschis, tolerant, res‑ ponsabil, capabil de apartenenţe suprapuse la diferite asociaţii şi organizaţii care alcătuiesc textura societăţii civile, „individualist, egalitarist şi, cu toate acestea, capabil atât de coeziune eficientă împotriva statului, cât şi de executarea unei incredibile, uluitoare diversităţi de sarcini” (Gellner: 1998, 103). Omul modular este însă şi naţionalist, dar nu „un naţionalist atavic (dimpotrivă), ci mai degrabă unul rezultat dintr‑o evaluare minuţioasă, deşi rareori lucidă şi conştientă, a pro‑ priilor sale interese” (Gellner: 1998, 108). Naţionalismul conservator diferă de cel liberal în numeroase privinţe. Dar mai important este faptul că, în secolul al XVIII‑lea şi până la sfârşitul secolului al XIX‑lea, conservatorismul este extrem de mefient la adresa naţionalismului, per‑ ceput pe bună dreptate ca o forţă subversivă cu un potenţial de temut (Heywood: 1993, 153‑154). Această atitudine pare să fi persistat şi până astăzi la unii conser‑ vatori care critică forma liberală a naţionalismului deoarece a nivelat societatea şi i‑a transformat pe membrii săi din prezumtivii cetăţeni ai unei republici virtuoase în consumatori apatici, total dezinteresaţi de binele public. „Instrumentele politice ale naţiunii democratice sunt din ce în ce mai funcţionale şi din ce în ce mai puţin politice”, este de părere Pierre Manent (2007, 54). Jean‑Marie Guéhenno brodează suplimentar asupra ideii de sinucidere politică a modernităţii, ridiculizând accep‑ ţiunea liberală a cetăţeniei: Noi nu mai suntem privaţi de libertate, ci de gândul libertăţii. Timp de două secole, am gândit libertatea parcurgând sfera politică ce trebuia să se organizeze. Noi am vrut să fim cetăţeni. Dar cetăţenia nu mai este astăzi decât un mijloc comod de a manifesta reaua dispoziţie cu privire la conducători. Noi am pierdut ceea ce fundamenta demni‑ tatea noastră de oameni liberi, aspiraţia de a forma un corp politic. Această indiferenţă are efecte mai viclene decât vechile tiranii; ea este blândă ca o hemoragie lentă şi iremediabilă (Guéhenno: 1995, 162).

Unul dintre cei mai importanţi teoreticieni conservatori ai naţionalismului, Ernest Renan, califică metaforic naţiunea ca „plebiscit zilnic” bazat nu numai pe „glorii comune în trecut” şi „o voinţă comună în prezent”, ci şi pe o remarcabilă amnezie, în absenţa căreia mitologia naţională nu îşi poate etala farmecul iraţional, bazat pe erori şi deformări ale adevărului istoric; numai că, trăsătură împărtăşită de toţi conservatorii, Renan consideră că naţiunea nu poate fi construită în primul rând printr‑o alegere liberă deoarece este constituită prioritar de trecut (Renan în Hutchinson, Smith: 1994, 17‑18; Renan în Kohn: 1982, 135‑140; Pisier: 2000, 305‑306; Todorov: 1999, 305‑311). Pe de altă parte, aşa cum observă Lucian Boia, „plebiscitul efectiv a fost excepţia, nu norma” (Boia: 2002, 68).

48

NaŢiunea socialistă

Spre deosebire de naţionalismul liberal, cel conservator se dezvoltă de obicei în state deja consolidate, nu aflate în curs de consolidare, fiind perceput ca un mijloc de a menţine ordinea şi de a proteja instituţiile, nu de a garanta libertate individuală; mai mult, naţionaliştii conservatori nu sunt neapărat interesaţi de armonia internaţională, ci de coeziunea internă. Naţiunea este văzută ca un corp organic, unitar, al cărei moment suprem se află în trecut, niciodată în prezent, şi ai cărei membri îşi datorează statutul unei apartenenţe istorice şi culturale multi‑ seculare, chiar milenare, această calitate neputând fi dobândită prin simpla cetă‑ ţenie. Prin urmare, acest tip de naţionalism este refractar în mod special la imigranţi şi la alogeni, în general (Heywood: 1993, 154‑155). Elie Kedourie este o exponentă tipică a perspectivei conservatoare asupra naţio‑ nalismului. Influenţată de autori ca Michael Oakeshott sau Ortega y Gasset, primul argumentând că, în epoca modernă, cunoaşterea practică a exercitării funcţiilor publice a fost înlocuită de o cunoaştere tehnică, birocratic‑standardizată, care ucide însăşi politica şi idealul republican, virtuos şi implicat, de cetăţenie (Oakeshott: 1995, 8‑45), iar ultimul criticând aceeaşi epocă modernă deoarece ar fi responsabilă de apariţia „omului‑masă”, pasiv, inert, consumator, martor şi produs al deterioră‑ rii iremediabile a idealurilor medievale ale competiţiei autentice, cavaleriei, merito‑ craţiei şi nobleţei spirituale (Gasset: 2002a), Kedourie impută naţionalismului liberal faptul că oprimă individul tocmai pentru a‑i putea garanta libertatea. Conceput ca „viziune supraumană”, ca „sete metafizică”, autoarea concluzionează despre naţionalism că „o astfel de politică nu este preocupată de realitate” (Kedourie: 1961, 85), fiind nimic altceva decât „dispreţ pentru lucruri aşa cum sunt, faţă de lume aşa cum este”, „o respingere a vieţii şi o iubire a morţii” (Kedourie: 1961, 87). Mai mult, în regiuni mixte din punct de vedere cultural, naţionalismul îşi demonstrează opoziţia faţă de liberalism, în ciuda faptului că încearcă să îl simuleze, şi destabili‑ zează echilibre fragile între populaţii construite de‑a lungul a secole întregi de nego‑ cieri şi compromisuri (Kedourie: 1961, 109, 115‑117). Întregul demers al lui Kedourie reflectă aversiunea conservatorismului clasic faţă de modernitate şi faţă de un aspect al acesteia, naţionalismul, care deseori s‑a transformat, ce‑i drept, într‑o patologie. Numai că autoarea are tendinţa regretabilă să echivaleze particularismul iluminist pe care l‑am identificat sub numele de naţionalism liberal cu naţionalismul roman‑ tic‑autoritar de provenienţă germană. Care de altfel a reprezentat un nou suflu pen‑ tru conservatorismul aflat în derivă în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea. Există însă voci conservatoare care susţin că naţionalismul este anterior demo‑ craţiei aşa cum a fost ea impusă de Revoluţia Franceză, pentru a cădea la scurt timp pradă demagogilor de toate soiurile. Dintr‑o ordine politică paşnică şi pros‑ peră, naţionalismul s‑a transformat într‑o revoluţie radicală şi destabilizatoare, într‑o ideologie periculoasă responsabilă în mare măsură pentru declinul politic al Europei. Naţiunea ar fi deci anterioară democraţiei, nu o creaţie a ei. Ceea ce într‑adevăr s‑a întâmplat la ivirea democraţiei, prin urmare în primii ani ai secolului al XIX‑lea, a fost că, odată cu ea, popoarele din Occident au început să cadă

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

49

sub puterea toxică a demagogilor – fie ei de dreapta sau de stânga –, iar cum unica tactică a acestor personaje iresponsabile este să exacerbeze totul ca să poată alcooliza masele, conştiinţa Naţionalităţii, care împlinise deja două veacuri de viaţă liniştită şi pacifică, s‑a transformat într‑un program politic. Or, programele politice nu sunt fabri‑ cate niciodată cu idei autentice, ci se alcătuiesc numai din isme, şi, viceversa, când ceva se sumeţeşte până la un ism înseamnă că a încetat să mai fie un lucru autentic, prefă‑ cându‑se şi degradându‑se într‑un „program”. În felul acesta, conştiinţa naţională s‑a transformat – eu unul aş zice că şi‑a băut minţile – în naţionalism. Acest ism, ca toate ismele, a fost catastrofal. Ismele sunt ştreanguri de mătase cu care obişnuiesc să se sugrume atât gânditorii, cât şi popoarele. Mai cu seamă atunci când, la fel ca în cazul naţionalismului, s‑a ajuns, datorită intervenţiei hiperdemagogilor, să se facă din el un hipernaţionalism. Progresiunea aceasta era inevitabilă. E un bine cunoscut spectacol de cârciumă. Cum demagogia, ziceam, este o alcoolizare a maselor, se ştie că alcoolicii au nevoie de un alcool tot mai tare (Gasset: 2002b, 93‑94; subl. în orig.).

Gradual, oroarea conservatorilor faţă de naţionalismul liberal scade şi, spre sfârşitul secolului, dreapta radicală franceză îl recuperează de la o stângă aflată în derivă, în ciuda faptului că miturile iacobinismului, extrema stângă a Revoluţiei Franceze, nu‑şi pierduseră deocamdată forţa de atracţie (Girardet: 2003, 16, 24‑25). Naţiunea este integrată în structura ideologică de tip conservator, în care trecutul oferă măsura prezentului şi a viitorului, astfel că naţiunea, pentru Guéhenno, este acel ceva care „adună oamenii nu pe baza a ceea ce sunt, ci pe baza memoriei, a ceea ce ei au fost. O naţiune nu are altă definiţie decât istorică, este locul unei istorii comune, al unor nefericiri comune şi fericiri comune. Este locul unui des‑ tin împărtăşit” (Guéhenno: 1995, 19‑20; vezi şi Holbraad: 2003, 99 şi Heywood: 1993, 155). Viziunea pesimistă asupra istoriei şi politicii în general, tipic conser‑ vatoare, este dublată de pesimism în ceea ce priveşte natura umană, esenţial coruptă sau în cel mai bun caz amorală, o concepţie avându‑şi originea în păcatul originar din Vechiul Testament. Genul acesta de naţionalism poate fi când defensiv, când ofensiv (Holbraad: 2003, 99), în funcţie de împrejurări şi de interesele elitei politice care îl articulează şi a cărei disociere clară de restul societăţii înceară să o mascheze mai vehement decât naţionalismul liberal printr‑o retorică populistă critică la adresa celui din urmă pe motiv că ar fi bazat pe abstracţii generoase gen drepturile omului şi pretinzând că se adresează oamenilor reali, cu lipsurile şi prejudecăţile lor, pe care îi acceptă şi preţuieşte aşa cum sunt. Naţionalismul fascist este mai dificil de abordat decât cel liberal sau conserva‑ tor. Asta deoarece fascismul şi ruda sa apropiată nazismul sunt fondate pe ideolo‑ gii universaliste. Fascismul nu este altceva decât „o formă radicală de naţionalism reactiv în care o naţiune «oprimată şi proletară» încearcă să reziste rapacităţii «plutocraţiilor»” (Gregor: 1997, XXIX); în termenii lui Karl Polanyi, fascimul, o mişcare ideologică născută din eşecul mecanismului transnaţional al pieţelor dereglementate propus de către democraţiile liberale din Occident, reprezintă „o posibilitate politică mereu prezentă, o reacţie emoţională aproape instantanee din

50

NaŢiunea socialistă

fiecare comunitate industrială (Polanyi: 2013, 369). Acest „naţionalism reactiv” este însă unul de faţadă (Polany: 2013, 367‑374): ambiţia ultimă a regimului Mussolini a fost aceea de a restaura, măcar simbolic, Imperiului Roman (Gallo: 1969); expresia „naţionalism imperial” ar fi deci la fel de potrivită precum cea de naţionalism reactiv. La fel, Hitler dispreţuia naţionalismul; nazismul a fost o ideologie fondată pe baze rasiste, nu naţionale (Gregor: 1997, XX; vezi şi Castoriadis: 2010, 190). Totuşi, se poate vorbi, la sfârşitul secolului al XIX‑lea şi începutul secolului XX, despre un naţionalism protofascist, primordialist, rela‑ tiv indistinct în raport cu naţionalismul conservator din aceeaşi perioadă (Girardet: 2003, 26‑27). Un intelectual cunoscut care a avut cu fascismul italian aproximativ genul de relaţie avută de un Carl Schmitt sau Martin Heidegger cu nazismul a fost Julius Evola. Toţi trei au dorit să adapteze aceste ideologii la propriile sisteme intelectu‑ ale. Evident, au eşuat, demonstrând încă o dată tentaţia intelectualilor pentru politica văzută ca vehicul al propriei imaginaţii codificate în termeni ştiinţifici sau filosofici, drept pentru care îi putem cataloga, pe urmele lui Mark Lilla, drept „spirite nesăbuite” (Lilla: 2005). Evola, gânditor antimodern convins, deplângea demantelarea medievalităţii care oferise Europei un centru cultural‑politic. După Revoluţia Franceză, acest centru dispăruse ireversibil pentru a lăsa locul unor culturi minore, izolate şi decandente; civilizaţia se „neutralizase” prin renunţarea la „principii(le) adevărate” (Evola: 2004, 259‑260). Evola, pe care îl putem înţe‑ lege ca intelectual fascist critic, apropiat de dreapta tradiţionalist‑reacţionară, filosofie ezoterică şi misticism, se poziţiona împotriva individualismului şi a pozi‑ tivismului tipice epocii moderne. Noua eră „a distrus în mod treptat şi obiectiv orice posibilitate de legătură subtilă cu puterile ascunse ale lucrurilor”, împiedicând omenirea să „mai audă glasul pământului, al mării şi al văzduhului”; în sfârşit, „deschizându‑le tuturor toate drumurile (...) le‑a aţâţat la răzvrătire pe slugi” (Evola: 2004, 266‑267). Există oare vreo diferenţă între „slugile” simpatizantului fascist şi „omul‑masă” al conservatorului Gasset? Aşa cum urmează să observăm, temele conservatoare par să aibă chiar un ascendent asupra elementelor fasciste din gândirea lui Evola, numai că, în cele din urmă, conservatorismul a recuperat naţionalismul, dându‑i o direcţie internă, particulară; nu acelaşi lucru se poate spune despre fascism, care a întreţinut cu acesta o relaţie ambivalentă, conjunctu‑ rală, uneori de‑a dreptul ostilă, aşa cum este cazul lui Evola, simpatizant al unei ipotetice naţiuni medievale, virtuoase şi puternic ierarhizate, contrapusă naţiunii vulgare, telurice, adusă în prim‑plan de modernitate. În plus, militantismul lui Evola este specific mai degrabă fascismului decât conservatorismului, ultimul fiind preponderent reactiv, nu asertiv. Mai departe, Evola consideră că „sentimentul plebeu de patrie care s‑a afirmat odată cu Revoluţia Franceză şi a fost dezvoltat mai apoi de ideologiile naţionaliste ca o mistică a stirpei” confirmă degenerarea civilizaţiei paterne, virile, în care munca era valorizată sub forma provocării şi a virtuţii, constând în îndeplinirea datoriei faţă de cetate, într‑o formă decrepită de „totemism feminin” unde munca

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

51

este raţionalizată în scopuri pur hedoniste (Evola: 2004, 270‑271, 275). În ceea ce priveşte naţiunea, autorul considera că forma medievală, aristocratică a acesteia era net superioară formei moderne prin faptul că avea în subsidiar valori şi o spi‑ ritualitate autentică, fiind totodată mult mai deschisă spre exterior; avem de‑a face aici cu un perenialist insolit, pentru care naţiunile sunt continuumuri istorice în care contează în primul rând ierarhizările interne ce garantau stabilitatea şi ordinea tradiţională, nu sentimentul unei identităţi mutual împărtăşite. Este necesar să se facă deosebire între naţionalitate şi naţionalism. Evul Mediu a cunos‑ cut noţiunea de naţionalitate, dar nu şi pe cea de naţionalism. Naţionalitatea este un dat natural care circumscrie un anumit grup de calităţi elementare comune, calităţi care se menţin atât în diferenţiere, cât şi în participare ierarhică. De unde se vede faptul că, în Evul Mediu, în cadrul naţionalităţilor existau caste, corpuri şi categorii sociale; şi dat fiind faptul că existau tipul războinicului sau cel al nobilului sau cel al negustorului sau al meşteşugarului conform caracteristicilor uneia sau alteia dintre naţiuni, aceste com‑ ponente reprezentau în acelaşi timp nişte unităţi mai vaste, internaţionale. De unde şi posibilitatea pentru cei ce aparţineau uneia şi aceleiaşi caste formate din naţiuni diferite de a se înţelege între ei mult mai bine decât se înţelegeau între ei cei ce făceau parte din caste aparţinând aceleiaşi naţiuni. Faţă de toate acestea, naţionalismul modern reprezintă orientarea opusă. Naţionalismul modern se bazează pe o unitate non‑naturală şi centralizatoare de care s‑a simţit nevoie cu atât mai mult cu cât sensul firesc şi sănătos al naţiunii s‑a pierdut şi cu atât mai mult cu cât, odată cu pieirea oricărei tradiţii adevărate şi a oricărei componente calitative, indivizii s‑au apropiat de starea unei simple cantităţi, a unei simple mase. Iar naţiona‑ lismul acţionează asupra acestei mase prin intermediul unor mituri şi al unor sugestii în măsură să galvanizeze această masă, să trezească în ea nişte instincte elementare şi s‑o aduleze cu nişte perspective şi idei fixe de superioritate, de exclusivism şi de putere (Evola: 2004, 280‑281).

Naţionalismul gregar, produs de Revoluţia Franceză, nu este nimic altceva decât un „mit” fondat pe o „continuitate nereală, bazată pe el mai mic numitor comun dat de simpla apartenenţă la un anumit grup”. Sigur, este neobişnuit pentru un perenialist să invoce tipul acesta de argument esenţialmente modernist în ceea ce priveşte analiza naţionalismului, dar Evola insistă asupra faptului că naţionalismul modern a uzurpat sensul antic al termenului „tradiţie”, insuflându‑i un conţinut colectivist şi patetic; naţiunile există deci ca grupuri identificabile la scara istoriei, doar că sensul lor autentic, aristocratic, a fost masificat la o scară şi cu o intensi‑ tate fără precedent. Mai important din perspectiva discuţiei noastre este că autorul, recunoscând rolul subversiv, revoluţionar al naţionalismului în secolul al XIX‑lea, echivalează această ideologie manifestă cu însuşi comunismul sovietic. Catalogând naţionalismul modern drept un „fenomen regresiv”, bazat pe „impulsul spre o gloată şi mai mare şi nivelată la scară mondială”, Evola este ferm: Fapt e că acolo unde poporul a devenit suveran şi regele sau conducătorul nu mai este „de sus”, nu mai este ca atare, prin graţia lui Dumnezeu”, ci „prin voinţa naţiunii”,

52

NaŢiunea socialistă

atunci când primul atribut, chiar dacă a fost păstrat, nu reprezintă altceva decât o formulă goală; ei bine, în acel moment prăpastia care desparte un organism politic de tip tra‑ diţional de comunism a fost trecută în mod virtual, ruptura s‑a produs, s‑au schimbat toate valorile, ba chiar s‑au inversat şi nu se mai aşteaptă altceva decât să se ajungă în mod treptat la acel stadiu final. În acest fel – care reprezintă mai mult decât o simplă tactică –, mai‑marii subversiunii mondiale în ultima ei formă, concretizată în comunis‑ mul sovietic, au drept fir conducător aţâţarea şi sprijinirea naţionalismului chiar şi acolo unde – prin faptul de a fi anticomunist – ar părea că se întoarce împotriva comuniştilor. Fapt e că aceşti conducători văd departe; aşa cum departe au văzut şi cei ce au folosit naţionalismul în timpul primei revoluţii, al celei liberale, spunând ei „naţiune”, dar înţelegând prin aceasta, de fapt, „anti‑tradiţie”, negare a principiului suveranităţii ade‑ vărate. Aceştia văd momentul în care naţionalismul strânge laolaltă, colectivizează, momentul în care naţionalismul, dincolo de antitezele contingente, îşi va aşeza în linie de bătaie organismele având drept ţintă colectivismul (Evola: 2004, 281‑282).

O interpretare radicală şi oarecum interesantă, în ciuda caracterului său eronat. Ceea ce Evola sesizează însă fără echivoc este tocmai originea comună a celor două ideologii, ambele progenituri ale modernităţii care devin, în circumstanţe favorabile, paricidale. Sau care, în circumstanţe şi mai favorabile, reunite în România anilor 1965‑1989, se combină pentru a da naştere unui hibrid ideologic aparent schizoid, dar în realitate de o simplitate şi coerenţă impresionante, chiar dacă la modul negativ. În sfârşit, există şi recuperări marxiste, social‑democrate şi comuniste ale naţi‑ onalismului, fiecare încercând să îl încadreze în propriul sistem ideatic şi, mai ales în cazul ultimelor două, şi în programe politice. Distincte, toate trei, aş adăuga. Dar aceasta este o problematică prea amplă pentru a nu fi elaborată separat. Până atunci, să cădem de acord împreună cu Girardet, Berlin, Heywood, chiar şi cu Kedourie, că abordarea naţionalismului din perspectiva binomului stânga‑dreapta este fără doar şi poate superfluă (Girardet: 2003, 33; Berlin: 2001, 576‑578; Heywood: 1993, 136; Kedourie: 1961, 89‑91).

1.4. M  arxism, leninism, naţionalism: dezbaterea continuă Două produse şi în acelaşi timp două patologii ale modernităţii: regimurile leniniste izvorâte din denaturarea marxismului şi a social‑democraţiei, ultima având o con‑ tribuţie substanţială la dezvoltarea drepturilor sociale, economice şi politice în Occident, şi naţionalismul romantic, recuperat ulterior de fascism şi nazism, chiar dacă pe coordonate ideologice relativ diferite (fascismul şi mai ales nazismul fiind ideologii universaliste în esenţă). Prefer să utilizez, pe urmele lui Kenneth Jowitt (1993), expre‑ sia regimuri leniniste în loc de regimuri comuniste, deoarece prinde mai bine în termeni

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

53

o realitate politico‑ideologică, leninismul, decât termenul „comunism”, nimic altceva în filosofia marxistă decât o aspiraţie post‑capitalistă desfăşurându‑se într‑o lume eli‑ berată de diviziuni sociale şi politice, o lume de altfel imposibilă. Marxismul pare a nu avea prea multe în comun cu naţionalismul. Într‑adevăr, nu are. Ar putea induce în eroare faptul că cele două curente ideatice au teme comune (întărirea statului, protecţionism în sectoare economice cheie, indepen‑ denţă, fie ea de clasă şi ulterior generală, fie particulară, naţională), dar abordările şi soluţiile propuse diferă enorm. Genul de emancipare anticipat de Karl Marx pornea de la clase, nu de la naţiuni. De la identităţi orizontale, fondate pe criterii economice, nu ierarhice, compuse din exploatare codificată legislativ şi ideologic (Connor: 1984, 5). Clasele reprezintă o constantă de‑a lungul istoriei; se schimbă doar în funcţie de mijloacele şi de modul de producţie (infrastructura econo‑ mico‑socială) a fiecărei epoci. Pornind de la comuna primitivă, trecând prin Antichitate şi perioada medievală şi ajungând la capitalism, istoria a fost jalonată de raportul forţe‑relaţii de producţie. Primele, de obicei braţe de muncă propriu‑zise sau invenţii care îmbunătăţeau calitatea vieţii, erau recuperate cu timpul şi trans‑ formate în relaţii de producţie, în sensul în care erau astfel instituţionalizate încât profiturile pe care le aduceau erau acaparate doar de o mică parte a societăţii, de obicei de clasa care nu trebuia să muncească pentru a‑şi asigura existenţa (Marx, Engels: 1956, 18‑77; Marx: 1954, 9‑10). În capitalism, susţine Marx, situaţia se complică. Asta deoarece burghezia – clasa (semi)parazitară care deţine mijloacele de producţie şi caută să transforme în profit absolut orice – accentuează decalajul dintre sărăci şi bogaţi. Proletariatul, clasă creată de capitalul însuşi, devine, în procesul de producţie, tot mai organizată, şi în virtutea logicii interne acumulaţioniste a capitalului, tot mai numeroasă. Rezultatul va fi o explozie socială care va aboli distincţiile de clasă şi îi va oferi proletariatului mijloacele de producţie din mâinile burgheziei înfrânte şi deposedate. În scrierile din tinereţe, Marx pretinsese că explicase acest proces – în termeni ştiinţifici, nu morali – prin distincţia valoare de întrebuinţare/valoare de schimb. Fiecare marfă – obiect intrat în circuitul comercial specific epocii moderne – are, pentru cumpărător, o utilitate (valoare de întrebuinţare), iar pentru patronul care o plasează în dinamica economică, o valoare de schimb. Patronul, capitalistul, are tot interesul ca valoarea de schimb, esenţa mărfii, să crească pentru a‑i suplimenta profitul. Consumatorul, la rândul său, plăteşte pentru o valoare de schimb de obicei supradimensionată în raport cu utilitatea pe care o extrage de pe urma pro‑ dusului. Marfa – şi capitalul care o conţine – este deci o contradicţie între cele două tipuri de valori. Produsele necesare vieţii ar trebui vândute în funcţie de utilitatea lor pentru cumpărător, nu de ambiţiile de înavuţire ale comercianţilor. De la cel care îl creează, şi care îi imprimă o utilitate specifică, şi până la cel care îl cumpără pentru propria folosinţă, produsul trece prin stadiul intermediar, şi inutil, susţine Marx, de marfă. Abolirea capitalului, inevitabilă în măsura în care polarizarea socială se amplifică, conduce deci la decomodificarea produselor economice şi la emanciparea atât a producătorului, cât şi a cumpărătorului (Marx: 1954).

54

NaŢiunea socialistă

Capitalul, lucrarea principală a lui Marx, reia problematica valorii şi îi oferă noi dimensiuni. Pe lângă cele două valori mai sus amintite, de întrebuinţare şi de schimb, Marx introduce aici conceptul de valoare propriu‑zisă. În producerea fiecărei mărfi este inclusă acum o valoare echivalentă cu timpul de muncă necesar pentru producerea acesteia. Nu timpul individual de muncă, desigur variabil, ci o medie, numită de Marx „timpul de muncă socialmente necesar” (Marx: 1957, 79). Valoarea abstractă a mărfii este dată de timpul de muncă investit în crearea ei, iar valoarea forţei de muncă în resursele necesare pentru refacerea acesteia în unitatea de timp de care a fost nevoie pentru a efectua respectivul produs. De exemplu, un muncitor creează o pereche de pantofi în două ore: mâncarea, som‑ nul şi pauza necesare pentru a‑şi reface forţa de muncă – astfel încât să fie capabil să producă a doua zi încă o pereche de pantofi în două ore, deci patru perechi în opt ore –, cuantificate financiar, reprezintă valoarea reală a forţei de muncă nece‑ sare pentru producerea respectivei mărfi (vezi Marx: 1957, 199‑201, 527). Schimburile de mărfuri se realizează în baza echivalenţei valorilor reale pe care le conţin, adică a timpului abstract de muncă încorporat în ele. La rândul lor, banii sunt tot o marfă, având valoare reală (greutate – Marx se referă la monedele făcute din metale preţioase; bancnotele nu ajunseseră pe vremea sa la un nivel de utilizare compa‑ rativ cu cel de astăzi) şi convenţională, adică simbolică. În timp, valoarea simbo‑ lică tinde să o depăşească pe cea convenţională în sensul că banii se uzează şi contribuie la apariţia inflaţiei sau, pentru a reproduce clasica zicală economistă, banii răi îi alungă pe cei buni. Banii nu sunt doar o simplă marfă. Sunt cea mai importantă marfă deoarece reprezintă suprema ei „formă de echivalent”. În capitalism, valoarea în sine nu se poate exprima decât sub formă de marfă; Marx discută de „formă valoare relativă”, în sensul în care o marfă este echivalentă cu alta în funcţie de cantitatea de muncă abstractă (timp de muncă), nu concretă (munca efectivă: tăiat, lipit, cusut, mane‑ vrat etc.) pe care o încorporează. Mărfurile se schimbă sau se preschimbă unele în altele, reflectându‑şi şi sporindu‑şi valorile: pielea din care se produc pantofii, pentru a păstra exemplul de mai sus, este o „formă valoare relativă” în raport cu pantofii, care sunt, pentru piele, „formă de echivalent”. Forma supremă de echi‑ valent în lumea mărfurilor sunt banii, deoarece în ei se reflectă valorile tuturor celorlalte mărfuri (vezi Marx: 1957, 88‑107). Marfa este acum prizoniera unei duble contradicţii: cea între valoare, „cristalizare de muncă omenească nediferen‑ ţiată” (Marx: 1957, 101) şi utilitate (contradicţie numită de Marx internă), respec‑ tiv cea dintre utilitate şi valoarea de schimb, ultima alcătuind şi „forma naturală a mărfii” – contradicţie externă mărfii (Marx: 1957, 99‑100). Ceea ce încearcă Marx să ne convingă rezidă în faptul că procesul circulaţiei mărfurilor, capitalismul, are la bază valorile abstracte, timpul de muncă necesar pentru producerea lor; acestea se schimbă între ele, nu sunt create de schimbul propriu‑zis. De aici, Marx poate susţine în continuare că exploatarea începe în procesul producţiei, nu pe tărâmul circulaţiei mărfurilor. Să revenim la muncitorul producător de pantofi. În opt ore de muncă, acesta produce, în mod normal, patru

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

55

perechi de pantofi. Patronul vinde pantofii cu 150 de lei/bucată, iar muncitorului îi oferă, să zicem, 50 de lei pe zi salariu – suficient, în opinia sa, pentru repro‑ ducerea forţei de muncă. La finalul zilei, capitalistul vinde perechile de pantofi şi obţine 600 de lei, din care, după ce plăteşte salariul muncitorului, îi rămân 550. Surplusul, afirmă Marx, nu este nimic altceva decât plusvaloare. Muncitorul este exploatat după următorul algoritm: plata pe care o primeşte într‑o zi de muncă o câştigă practic în o treime din timpul necesar producerii unei perechi de pantofi, adică 40 de minute. Dar contractul pe care l‑a încheiat cu patronul prevede că trebuie să muncească un anumit număr de ore pe zi, nu doar cât să îşi câştige salariul pentru respectiva zi. Rămân şapte ore şi douăzeci de minute în care mun‑ citorul lucrează exclusiv pentru profitul patronului, fapt care îi permite lui Marx să susţină că întregul capital se reproduce din muncă neplătită: salariul şi contrac‑ tul de muncă oferă o formă juridică imbatabilă cu ajutorul căreia capitalistul legitimează o relaţie socială incorectă şi inegală ce conţine „mistificările modului de producţie capitalist” şi „iluziile sale despre libertate” (Marx: 1957, 546, 587), muncitorii fiind consideraţi oameni liberi, care se pot angaja şi pot demisiona oricând consideră de cuviinţă, neputând conştientiza că de fapt nu au o alternativă palpabilă, reală, la sistem. Numai că momentul trezirii se apropie, pe măsură ce proletariatul îşi dezvoltă conştiinţa de clasă îndurând nenumărate abuzuri şi privaţiuni din partea exploata‑ torilor. Cum? Apar grevele, protestele, scăderea nivelului de trai, tensiuni sociale. Capitalul funcţionează însă în continuare, implacabil, creând permanent ceea ce Marx a numit „diviziunea muncii”: specializări înguste care transformă munca dintr‑o activitate înnobilantă sau cel puţin plăcută într‑una repetitivă, mecanică, abrutizantă. Fără diviziunea muncii nu ar fi posibile însă schimburile de mărfuri, sângele sistemului economic modern (Marx: 1957, 368, 374, 380‑381; 1947, 121‑123). Diviziunea muncii creează nu numai nemulţumire, ci şi apatie, dezuma‑ nizare, regresie intelectuală. Iar asta nu e tot. Capitalul mai are un aliat important, „fetişismul mărfii”: „Ceea ce capătă (...) în ochii oamenilor forma fantasmagorică a unei relaţii între lucruri, nu e nimic altceva decât relaţia socială determinată dintre oamenii înşişi” (Marx: 1957, 110). Pentru că lucrurile, sub formă de măr‑ furi, sunt produse de oameni, fiind deci, ca întreg capitalul de altfel, o relaţie socială desfăşurată pe multiple paliere. Pentru a găsi o analogie, trebuie (...) să ne refugiem în regiunea nebuloasă a lumii religiei. Aici produsele omeneşti par a fi făpturi independente, însufleţite cu viaţă pro‑ prie şi având relaţii atât între ele, cât şi cu oamenii. Acelaşi lucru se întâmplă în lumea mărfurilor cu produsele muncii omeneşti. Iată ce numesc eu fetişismul care caracteri‑ zează produsele muncii din momentul când ele sunt produse ca mărfuri şi care, din această cauză, este inseparabil de producţia de mărfuri” (Marx: 1957, 110).

Dar capitalul se şi autosubminează, întinzând astfel o nesperată mână de ajutor revoluţiei sociale. Aşa cum am menţionat mai sus, muncitorii se organizează prin simplul fapt că învaţă să lucreze cu tehnologia care va produce, odată, bunuri

56

NaŢiunea socialistă

ieftine şi accesibile pentru ei şi pentru toată lumea în general, nu numai pentru profitul capitaliştilor. Deoarece utilajele tehnice în sine nu constituie problema, ci relaţiile de producţie care le transformă în ustensile ale arbitrariului capitalist (Marx: 1957, 442). La fel şi banii, care sunt o marfă în măsura în care sunt folosiţi pentru a cumpăra marfă care să fie revândută ulterior mai scump; dacă sunt întrebuinţaţi doar pentru a achiziţiona produse ce satisfac nevoi imediate, banii nu intră în circuitul capitalist, la fel ca şi mărfurile pe care le dislocă pentru a permite clientului să le extragă valoarea de utilizare. Capitalul, după cum ne amin‑ tim, operează cu valori de schimb, nu cu utilităţi; în cadrul său, argumentează Marx, banii sunt avansaţi pentru procurări ulterioare de mărfuri, niciodată cheltu‑ iţi. Capitalul, pentru a reveni la mecanismul revoluţionar prezis de Marx, se compune din forţă de muncă şi utilaje. Prima reprezintă capitalul variabil, fluctu‑ ând în funcţie de perioadele economice, ultimele fiind numite capital fix. De notat că numai capitalul variabil, munca umană, produce valoare; capitalul fix nu este capabil de aşa ceva, el doar transmiţând, printr‑un lent proces de uzură, o parte infimă din valoarea sa produsului final (Marx: 1957, 231‑238, 327‑328, 401‑404, 417, 420‑421). Pentru a ieşi în câştig, capitalistul caută prin orice mijloace să extragă plusvaloare, muncă neplătită. Putea face acest lucru mărind ziua de muncă, ceea ce se traducea prin „plusvaloare absolută”; dar, odată cu sporirea puterii sindicatelor în secolul al XIX‑lea, acest lucru nu a mai fost posibil. Patronilor nu le‑a rămas decât să crească productivitatea muncii, accentuând astfel „plusvaloarea relativă” (Marx: 1957, 336; 1959, 147‑148, 150). De exemplu, proprietarul fabricii de pantofi în care sunt angajaţi muncitorii noştri decide să îmbunătăţească producţia prin achiziţia de noi tehnologii performante. Productivitate muncii creşte şi, în loc să producă patru perechi de pantofi pe zi, muncitorul obţine acum mult mai mult, să zicem 16 perechi. Salariul său rămâne însă aproximativ acelaşi. În primă fază, poate creşte puţin datorită noii abundenţe de mărfuri. Capitalistul, primind zilnic de la fiecare muncitor câte şaisprezece perechi de pantofi pe care le vinde la acelaşi preţ, 150 de lei, câştigă acum 2.400 de lei, din care îi plăteşte salariul. Muncitorul, chiar dacă i‑a crescut salariul de la 50 la 75 de lei pe zi (o creştere de 50%, foarte puţin probabilă, dar, de dragul exemplului, să o admitem), nu mai lucrează însă 40 de minute pentru el şi restul timpului până la opt ore pentru capitalist, ci doar o jumătate de oră, ultimul primind acum şapte ore şi treizeci de minute de muncă neplătită. De ce? Pentru că produce acum o pereche de pantofi la jumătate de oră, nu la două ore, chiar dacă este plătit cu jumătate din valoarea ei. Plusvaloarea, adică exploatarea, creşte, tocmai pentru că produc‑ tivitatea muncii a crescut şi în ciuda faptului că şi muncitorul este mulţumit, nu numai patronul. Numai că acum încep să apară primele fisuri într‑un edificiu în aparenţă imbatabil. Stimulaţi de competitorul lor, alţi producători de pantofi decid să achiziţioneze la rândul lor noi tehnologii. Piaţa este inundată astfel de pantofi noi şi ieftini. Vânzările scad. Profiturile se diminuează în conformitate cu ceea ce Marx numeşte „legea tendinţei de scădere a ratei profiturilor”, bazată pe modificarea compoziţiei organice a capitalului în favoarea capitalului constant şi în defavoarea

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

57

capitalului variabil (Marx: 1956, 216‑217). Şi, un amănunt foarte important, achiziţia de tehnologie nouă costă enorm: capitaliştii trebuie să facă împrumuturi la bănci pentru a şi‑o putea permite. Dar acum, chiar dacă preţurile pantofilor scad, ratele bancare nu le urmează, din păcate, exemplul. Salariile muncitorilor, care într‑o primă fază au crescut, încep să scadă. Mai mult, apar disponibilizări, pe măsură ce maşinile înlocuiesc oamenii în procesul producţie, pentru ca patronii să îşi permită să vândă mărfurile la preţuri tot mai mici în vederea achitării cre‑ ditelor şi a salariilor angajaţilor care au mai rămas. „Compoziţia organică a capi‑ talului”, raportul între capitalul fix şi cel variabil, se modifică în defavoarea ultimului. Chiar dacă preţurile sunt în scădere, numărul crescut al şomerilor – din toate industriile, nu numai din cea aleasă ca exemplu, pentru că diviziunea muncii creează tocmai această interdependenţă a ramurilor industriale a capitalului care îi asigură, paradoxal, atât forţa, cât şi slăbiciunea – garantează că nu se vor vinde, cel puţin în ritmul necesar pentru ca patronii să nu dea faliment (Marx: 1958, 74‑75). Ne aflăm în plină criză de supraproducţie. Colapsul economic este o ches‑ tiune de timp. Numărul şomerilor, numiţi de Marx „armata industrială de rezervă”, creşte. Precarizarea socială generală se amplifică, pentru că proletarii au familii pe care nu le mai pot întreţine (Marx: 1957, 614‑641). Criza este inevitabilă. După ce se produce, capitalismul o ia de la capăt. Următoarea criză va fi şi mai profundă, numărul nemulţumiţilor şi mai mare. Şi tot aşa, până când ultima criză nu îi va mai surprinde pe proletari nepregătiţi: aceştia vor fi învăţat din fluctuaţiile ante‑ rioare ale capitalismului suficient de mult pentru a nu‑i mai permite să se refacă. Este momentul „în care ceasul din urmă al proprietăţii private capitaliste a sunat. Expropriatorii sunt expropriaţi” (Marx: 1957, 757; subl. în orig.). Capitalismul nu este un simplu fenomen imoral, avertizează Marx. Nu poate fi depăşit, cu alte cuvinte, printr‑o gândire pozitivă, ci numai prin practică revoluţi‑ onară concretă. Revoluţia lui Marx era însă una în primul rând socială, nu politică, aşa cum au deturnat‑o bolşevicii (Tucker: 1969, 10‑11; Marx în Marx, Engels: 1949, 354‑355). Dar vom ajunge la acest amănunt puţin mai încolo. Până atunci, să ne închipuim că un patron moral creşte salariile angajaţilor şi le asigură tot felul de facilităţi, total dezinteresat. Pentru a‑şi putea menţine afacerea, va trebui să ridice corelativ şi preţul produselor. Patronii mai puţin morali, dar cu produse mai ieftine vor avea numai de câştigat. Patronul animat de ideea de dreptate socială va da în curând faliment, deoarece, susţine Marx, logica acumulării capitaliste se află în relaţiile dintre mărfuri, relaţii de producţie şi în final relaţii umane (exemplu preluat din Ball, Dagger: 2000, 141). Capitalismul este produs de un anumit tip de interacţiune umană şi este reflectat în minţile lor. Capitalismul este deci un fenomen care ţine de structura (economia), nu de suprastructura unei societăţi (politică, religie, mass‑media, cultură), iar structura determină suprastructura, nu invers. Omul, obişnuia să afirme Marx, nu este nimic altceva decât suma rapor‑ turilor de producţie în care intră de‑a lungul vieţii: munca este deci trăsătura umană esenţială (Callinicos: 1996, 79). La prima impresie, nimic nu poate fi mai distant de filosofia marxistă decât naţionalismul. Marx şi apropiatul său colaborator Friedrich Engels menţionau

58

NaŢiunea socialistă

oricum rar termenul, naţiunea fiind un fenomen secundar printre preocupările lor intelectuale – şi îi rezervaseră o soartă sumbră: Marea industrie a produs peste tot în general aceleaşi relaţii între clasele societăţii şi prin aceasta a nimicit particularităţile diverselor naţionalităţi. Şi, în sfârşit, în timp ce burghezia fiecărei naţiuni mai păstrează încă interesele sale naţionale speciale, marea industrie a creat o clasă care la toate naţiunile are acelaşi interes şi la care naţionalita‑ tea este deja nimicită, o clasă care e realmente degajată de întreaga lume veche şi tot‑ odată îi este opusă. Ea face insuportabile pentru muncitor nu numai relaţiile sale cu capitalistul, ci şi munca însăşi” (Marx, Engels: 1956, 60).

Naţiunea reprezintă deci, în accepţiunea cea mai largă a filosofiei marxiste, o formă vetustă de înţelegere a societăţilor umane, una care camuflează „lupta de clasă” a cărei câştigătoare în era capitalistă era nimeni alta decât burghezia. Naţionalismul este un fenomen al epocii moderne şi, ca orice ideologie, aparţine suprastructurii (Connor: 1984, 7). Procesul dezvoltării industriale nu face decât să o dezintegreze, pe măsură ce proletariatul îşi dobândeşte adevărata conştiinţă de clasă, transnaţională. În acest sens scria Antonio Gramsi despre două culturi diferite în cadrul fiecărei societăţi, cea a guvernanţilor, respectiv cea a guvernaţi‑ lor (Gramsci: 1969, 138). În dezvoltarea ei ca clasă, burghezia imprimă o nouă formă societăţii civile, înţeleasă de Marx şi Engels ca incluzând „toate relaţiile materiale ale indivizilor în cadrul unui anumit stadiu de dezvoltare a forţelor de producţie”. Aceasta „cuprinde întreaga viaţă comercială şi industrială dintr‑un anumit stadiu şi, din acest punct de vedere, este mai largă decât statul şi naţiunea, deşi pe de altă parte ea trebuie să se afirme în afară ca naţionalitate, iar în interior să se organizeze ca stat” (Marx, Engels: 1956, 33). În sfârşit, de societate civilă autentică nu se poate vorbi decât odată cu ascensiunea burgheziei (Marx, Engels: 1956, 33). În acest sens, societatea civilă poate fi interpretată ca realitate socială dată şi în acelaşi timp ca o formă de dominare a societăţii de către burghezie. Prezentându‑se „în afară ca naţionalitate”, iar în interior creând un stat favorabil necesităţilor sale, burghezia caută să lase impresia că este, sau cel puţin că repre‑ zintă, întregul popor. Iar în procesul ascensiunii capitalismului, de care este indi‑ solubil legată, burghezia „antrenează în civilizaţie toate naţiunile, până şi pe cele mai barbare” (Marx, Engels: 2006, 16; Guibernau: 1996, 15). Concentrând iremediabil producţia în mâinile sale, burghezia, prin transformarea masivă a ţăranilor în orăşeni, în special în proletari, şi prin impunerea diviziunii muncii în interiorul statelor, dezvoltă o piaţă internă (Marx: 1957, 742). Aceasta îi va per‑ mite să îşi amplifice dominarea asupra întregii populaţii, dominare nu numai economică, dar şi politică – „provincii independente, aproape numai confederate, având interese, legi, guverne şi vămi diferite, au fost înglobate într‑o singură naţiune, cu un singur guvern, o singură lege, un singur interes naţional de clasă, o singură frontieră vamală” (Marx, Engels: 2006, 17; subl. în orig.) – şi ideo‑ logică: „Ideile clasei dominante sunt în fiecare epocă ideile dominante, ceea ce

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

59

înseamnă că clasa care este forţa materială dominantă a societăţii este totodată şi forţa ei spirituală dominantă” (Marx, Engels: 1956, 44). În acest sens discuta Marx despre „falsa conştiinţă”, semnificând impunerea ideologiei burgheziei asu‑ pra întregii societăţi; în cadrul procesului emancipator de dezvoltare a propriei conştiinţe de clasă, proletariatul va contesta însă nu numai relaţiile economice impuse de burghezie, ci şi pe cele politico‑ideologice. O singură clasă, cu interese particulare, se exprima în numele întregului popor, convingându‑l, fie prin mijloace coercitive, fie prin subjugare intelectuală, că se identifică integral cu el. Situaţia, era de părere Engels, era imposibil să dureze prea mult. „Dezvoltarea naţiunii îşi urmează între timp cursul, fie că burghezii au sau n‑au ochi s‑o vadă, iar într‑o bună zi ea va surprinde clasa posedantă cu lucruri la care înţelepţii ei nici nu visează.” (Engels: 1953, 135) Pentru că, în opinia lui Engels, burghezia nu face decât să camufleze cât mai bine posibil un adevărat război social în interiorul statelor unde îşi exercită dominaţia, făcut posibil de însuşi motorul capitalismului, principiul liberei concurenţe (Engels: 1953, 135). Pe de altă parte, naţiunile controlate de burghezie pot avea şi un rol istoric progresist. Pentru că burghezia distruge particularităţile fiecărui popor – deşi se prezintă ca o forţă legitimă naţională, ea este de fapt, precum capitalul pe care îl articulează, o categorie socială, sau în termeni marxişti, o clasă internaţională – grăbind astfel apariţia revoluţiei. Marx şi Engels teoretizau existenţa a două tipuri de popoare: cu şi fără istorie. Primele erau cele dezvoltate, civilizate, sau care îşi aduceau contribuţia la cauza revoluţionară generală: francezii, englezii, america‑ nii, germanii, italienii şi, în estul Europei, polonezii şi maghiarii. Slavii, în gene‑ ral (cehii, slovacii, croaţii, rutenii, sârbii), dar şi românii, chiar şi elveţienii, erau consideraţi populaţii fără istorie, care ar urma să dispară în mijlocul tumultului revoluţionar (Herod: 1976, 6‑29; Anderson: 2010, 42‑43; Szporluk: 1988, 169‑175; Guibernau: 1996, 17). Cu timpul, toate popoarele ar fi urmat să dispară odată ce revoluţia ar fi avut loc, doar că cele mai civilizate, mai progresiste, ar fi asigurat un timp tranziţia către acest ideal, înainte de propria dispariţie. O altă abordare a acestei distincţii, uşor diferită, este aceea dintre „naţionalism progre‑ sist”, respectiv „non‑progresist”. Naţionalismul rus, camuflat ca panslavism, aver‑ tiza Marx, era de‑a dreptul reacţionar, fiind o ameninţare pentru întreaga Europă civilizată (Callinicos: 1996, 191; Anderson: 2010, 43‑50). Naţionalismul turc, alături de cel rus, era considerat de asemenea non‑progresist (Zwick: 1983, 23‑25). Reies foarte clar, din rândurile anterioare, eurocentrismul lui Marx şi Engels, ataşamentul lor faţă de civilizaţia europeană, pe care nu o doreau neapărat distrusă, ci forţată să îşi îndeplinească până la capăt promisiunea iluministă originară con‑ stând în libertate şi egalitate. Ultima neînsemnând altceva decât drepturi sociale şi economice, şansa unui acces cât mai non‑discriminatoriu posibil la producerea şi distribuirea resurselor sociale şi în absenţa căreia prima nu este altceva decât încercarea celor puternici de a‑i controla pe ei slabi – nu fusese îndeplinită, dim‑ potrivă, fapt care eroda, aşa cum o face şi astăzi, de altfel, proiectul Luminilor (vezi Callinicos: 2006, 20‑23).

60

NaŢiunea socialistă

Împotriva voinţei ei, burghezia, falsul reprezentant al naţiunii, contribuie la apariţia clasei care, în termeni hegelieni, o neagă, grăbindu‑i sfârşitul. Poletariatul începe însă revoluţia nu la nivel internaţional, fapt de altfel aproape imposibil, ci la nivel naţional, luptând pentru eliberarea propriei naţiuni de exploatarea burgheză. Dar asta nu înseamnă că proletariatul conduce o revoluţie naţională: „Sursa iden‑ tităţii revoluţionare era incontestabil clasa”, proletariatul în sens de clasă, doar că, datorită numeroaselor specificităţi ale fiecărei naţiuni în parte, diferite strategii emancipatoare erau necesare (Zwick: 1983, 21). Sau, în celebrele cuvinte din Manifestul Partidului Comunist (a nu se confunda cu partid în sensul leninist al termenului, care, vom vedea, exprima ceva cu totul diferit), „muncitorii nu au patrie. Lor nu li se poate lua ceva ce nu au. Dar, deoarece proletariatul trebuie să cucerească mai întâi puterea politică, să se ridice la rangul de clasă naţională, să se constituie el însuşi ca naţiune, el mai este încă naţional, deşi nicidecum în înţelesul burghez” (Marx, Engels: 2006, 35). „Înţelesul burghez” semnifică aici orientare de clasă egoistă, motivată de îndeplinirea propriilor interese particulare; proletariatul devine naţional în sensul în care concentrează aspiraţiile întregii soci‑ etăţi spre un viitor mai bun şi se confundă cu aceasta, urmărind interesele între‑ gului social, nu doar ale propriei clase. Iar pentru îndeplinirea acestei sarcini, cucerirea puterii de stat era, după cum am văzut, imperativă. Statul, este de părere Engels, trebuie eliberat de burghezia care l‑a acaparat şi pus de către proletariat la dispoziţia întregului popor (cam aceasta înţelegeau Marx şi Engels prin „dicta‑ tura proletariatului”, un fel de situaţie excepţională, o stare de necesitate, nu o dictatură în sensul clasic, opresiv al termenului, mai ales că majoritatea societăţii fiind alcătuită din salariaţi, adică din proletari, cei care îşi vând forţa de muncă pentru un venit lunar, aceştia vor utiliza sistemul democratic burghez şi, prin vot liber, vor ajunge la putere – Lefort: 2002a, 29‑30), într‑o etapă intermediară pe drumul către revoluţia finală, globală, care va duce la dispariţia tuturor claselor, statelor şi a oricărei forme de exploatare. Conţinutul social al statului este profund schimbat, acesta nemaireprezentând interesele unei anumite clase sociale, burghe‑ zia, ci pe cele ale întregului popor deoarece, în timpul procesului revoluţionar intranaţional, proletariatul se dizolvă pe sine devenind, prin susţinerea tuturor celorlalte categorii sociale oprimate de burghezie (ţăranii, micii meşteşugari şi negustori, intelectualitatea progresistă), poporul însuşi. Transformând tot mai mult majoritatea covârşitoare a populaţiei în proletariat, modul de producţie capitalist creează forţa care este silită să înfăptuiască această revoluţie dacă nu vrea să piară. Împingând tot mai mult la transformarea marilor mijloace de produc‑ ţie sociale în proprietate de stat, modul de producţie capitalist indică el însuşi calea spre înfăptuirea acestei revoluţii. Proletariatul cucereşte puterea de stat şi transformă mij‑ loacele de producţie mai întâi în proprietate de stat. Dar prin aceasta el se desfiinţează pe sine însuşi ca proletariat, desfiinţează toate deosebirile de clasă şi toate contradicţi‑ ile de clasă, şi, odată cu aceasta, desfiinţează şi statul ca stat. Societatea de până acum, care s‑a dezvoltat în cadrul unor contradicţii de clasă, avea nevoie de stat, adică de o organizaţie a clasei exploatatoare din epoca dată, pentru a menţine condiţiile ei exterioare

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

61

de producţie, aşadar mai ales pentru a ţine prin forţă clasa exploatată în condiţiile de oprimare determinate de modul de producţie dat (sclavie, iobăgie sau dependenţă feudală, muncă salariată). Statul era reprezentantul oficial al întregii societăţi, sintetizarea ei într‑un organism vizibil, dar aceasta numai în măsura în care era statul acelei clase care reprezenta în epoca dată întreaga societate: în Antichitate stat al cetăţenilor proprietari de scalvi, în Evul Mediu stat al nobilimii feudale, în vremurile noastre stat al burghe‑ ziei. Devenind, în sfârşit, cu adevărat reprezentant al întregii societăţi, el se face pe sine însuşi de prisos. De îndată ce nu mai există nicio clasă socială care trebuie oprimată, de îndată ce împreună cu dominaţia de clasă şi cu lupta pentru existenţa individuală, generată de anarhia de până acum în producţie, sunt înlăturate şi conflictele şi excesele care izvorăsc de aici, nu mai este nimic de reprimat, nimic care să facă necesară o forţă specială de represiune, un stat. Primul act prin care statul se manifestă în mod real ca reprezentant al întregii societăţi – luarea în stăpânire a mijloacelor de poducţie în numele societăţii – este, în acelaşi timp, şi ultimul său act independent ca stat. Intervenţia unei puteri de stat în relaţiile sociale devine, rând pe rând, de prisos în tote domeniile şi încetează apoi de la sine. În locul guvernării asupra persoanelor apar administrarea lucrurilor şi conducerea proceselor de producţie. Statul nu este „desfiinţat”, el dispare treptat (Engels: 1966, 283‑284; subl. în orig.).

Iată numitorul comun al marxismului şi naţionalismului: statul, acapararea statului şi revendicarea lui în numele întregii societăţi, fie din perspectiva naţională, a unui trecut glorios şi a unui prezent independent, fie din perspectiva marxistă, a unui trecut mai puţin glorios şi chiar irelevant, a unui prezent promiţător şi a unui viitor într‑adevăr independent, la nivel general, global, nu particular în sen‑ sul de naţional. Marx, observă pertinent Walker Connor, nu a atribuit un înţeles lipsit de echi‑ voc naţiunii, tocmai pentru că ocupa un loc secundar în filosofia sa politică. Astfel, Marx înţelegea prin naţiune când stat, când „întreaga populaţie dintr‑un stat indi‑ ferent de compoziţia etnică”, când un popor extins de‑a lungul graniţelor mai multor state, cum erau pe atunci germanii şi polonezii, când naţiune în sensul de populaţie majoritară a unui stat, când naţionalism şi când cetăţenie (Connor: 1984, 9). Se pare că, dintre cei doi, Engels ar fi fost mai influenţat de naţionalism decât Marx, continuând să scrie până la sfârşitul vieţii despre „graniţele naturale” din‑ tre state, prin care înţelegea de altfel graniţe între naţiuni (Connor: 1984, 17). Ideea naţională a fost repudiată în ansamblu de ambii autori germani, recunos‑ cându‑i‑se însă cu timpul un rol strategic, în funcţie de potenţialul pus în slujba cauzei revoluţionare mondiale. Dincolo de aspectele deterministe, dogmatice ale ideilor lui Marx şi de tratarea eronată a modernităţii ca un fenomen uniform şi unilinear (Tucker: 1969, 109), influenţa operei acestuia în Occident a fost salutară. Salariile au crescut, condiţiile de muncă s‑au ameliorat, numărul de ore de muncă s‑a diminuat; patronatele şi guvernele au fost de‑a dreptul speriate de influenţa subversivă a ideilor socialiste, iar cu timpul acestea au fost resorbite în sistemul politic existent, contribuind din plin la democratizarea sa. Pentru că Marx avea oroare de orice formă de dictatură; proiectul său este unul al democraţiei sociale radicale, nu al dictaturii politice a

62

NaŢiunea socialistă

unui partid fanatizat şi nereprezentativ asupra societăţii, aşa cum sunt partidele leniniste. Dar despre asta puţin mai încolo. Până atunci, trebuie observat faptul că numeroase idei utilizate de Marx au fost preluate, dezvoltate (şi distorsionate) din filosofia hegeliană: munca în sensul de activitate umană esenţială nu numai pe plan material, ci şi pentru dezvoltarea unei conştiinţe de sine libere şi tolerante (Hegel: 2000, 118‑119), diviziunea muncii (Hegel: 1996, 99), dialectica, pe care acesta o numea „principiul care pune în mişcare conceptul, care nu numai că dizolvă particularizările universalului, ci le şi produce” (1996, 52), Hegel înţele‑ gând prin concept ideea raţională care, pe măsură ce se împlineşte, antrenează libertatea comunităţilor umane, libertatea, înţeleasă ca la Marx, în termenii unei necesităţi, ai unor constrângeri imposibil de depăşit într‑o epocă dată (Hegel: 2000, 213‑214; Engels: 1966, 116‑117) – Marx preia dialectica sub forma dina‑ micii forţe‑relaţii de producţie; trecerea de la o etapă istorică la alta are loc în primul rând la nivel economic, atunci când relaţiile de producţie sunt atât de osi‑ ficate încât sufocă forţele de producţie, adică posibilitatea oricărui progres; are loc atunci o revoluţie, care nu trebuie să fie neapărat violentă (Engels: 1966, 182‑183; Kubálková, Cruickshank: 1980, 54‑55), iar noile forţe de producţie emancipate se transformă cu timpul în relaţii de producţie, frânând avansul social şi anticipând viitoarea revoluţie – ideea popoarelor cu şi fără istorie, pe care Hegel o utiliza diferit, în sensul în care popoarele fără istorie nu dobândiseră încă un stat, formă supremă a libertăţii umane obiective (Herod: 1976, 29‑30) şi, în sfâr‑ şit, ideea unei teleologii orientate înspre eliberarea umanităţii de miturile şi ideile care au încorsetat‑o, nimic altceva decât creaţii proprii ridicate la rangul de reali‑ tăţi metafizice. Dacă Hegel vede emergenţa procesului eliberării în concept, adică în ideea de raţiune, călăuza emancipatoare a umanităţii, Marx o vede în schimb ferm ancorată în procesul de producţie care, după cum ne amintim, stă la baza suprastructurii, a ideilor despre lume. Revenind la posteritatea marxistă a naţiunii şi naţionalismului, diferită de cea leninistă atât în conţinut, cât şi în formă – şi la care vom ajunge imediat –, Etienne Balibar este unul dintre numele importante care s‑a aplecat asupra subiectului. Pentru el, ca şi pentru Hobsbawm, de altfel, naţionalismul se bazează pe o etnici‑ tate întotdeauna „fictivă” (Balibar în Balibar, Wallerstein: 2002, 49) care mas‑ chează lupta de clasă purtată în interiorul graniţelor statului şi care „face poporul să se producă pe sine continuu ca o comunitate naţională” (Balibar în Balibar, Wallerstein: 2002, 93). În proximitatea naţionalismului (dacă ar fi să instrumentăm categoriile discutate anterior, naţionalism liberal/naţionalism romantic, autorul ia în considerare preponderent versiunea romantică, dar o consideră pe cea liberală un fel de versiune edulcorată a primeia), susţine Immanuel Wallerstein, se găsesc întotdeauna fenomene ca rasismul sau sexismul. Capitalismul, „sistemul mondial modern” în termenii lui Wallerstein, este axat pe o ideologie universalistă, libera‑ lismul; la prima vedere, particularităţi ca rasismul sau sexismul, dezvoltate în cadre naţionale, îl dezavantajează deoarece îngreunează caruselul profiturilor. Şi totuşi, discutând în special de Lumea a Treia, furnizorul de resurse al Occidentului,

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

63

rasismul etnicizează forţa de muncă la nivel global şi menţine salariile mici, con‑ tribuind la transformarea sistemului în termeni non‑meritocratici, în timp ce sexis‑ mul, mai ales în gospodăriile unde capul familiei câştigă un salariu minim şi care nu s‑ar putea descurca în absenţa muncii domestice neplătite a femeilor, promovează la rândul său menţinerea salariilor scăzute şi a precarităţii sociale generate de capitalism, în diferite dozaje şi sub diferite forme, pe întregul glob (Wallerstein în Balibar, Wallerstein: 2002, 31‑35). Prejudecăţile existente în afara Occidentului, împreună cu altele impuse de centrul economic global asigură deci o maximă concentrare a capitalului concomitent cu o intensă sărăcire a proletariatului mon‑ dial, ne transmite Wallerstein. Aceasta nu este altceva decât „legea absolută, generală, a acumulării capitaliste”, formulată de Marx în Capitalul: capitalul nu poate prospera decât în măsura în care extinde nivelul „pauperism(ului) oficial”, pentru că între capital şi societate nu poate exista decât o permanentă şi progresivă contradicţie (Marx: 1957, 646). Sigur că Marx s‑a înşelat, deşi pe timpul său condiţiile de muncă ale angajaţilor în industrie erau incomparabil mai dificile decât cele contemporane, dar aceasta este o discuţie care nu îşi are locul aici. La fel ca Marx, Wallerstein consideră naţiunea un element al suprastructurii sistemului mondial, forma politică a statelor moderne care alcătuiesc sistemul şi sunt la rândul lor articulate de el (Wallerstein în Balibar, Wallerstein: 2002, 79). Naţiunea, creată de burghezie pe măsura consolidării violente a unei pieţe interne, reia Tom Nairn ideea lui Marx, este un produs al dezvoltării inegale iniţiate de capitalism şi tot mai vizibilă începând cu secolul al XVIII‑lea, care oferă o marfă supremă atât popoarelor, cât şi persoanelor: identitate (Nairn în Hutchinson, Smith: 1994, 70‑72). Ambiguitatea identităţii îi sporeşte importanţa, este de părere celebrul filosof Ludwig Wittgenstein, care o consideră „diavolul însuşi” (Wittgenstein, apud Taguieff în Cordellier, Poisson: 2002, 118). Identităţile, este de părere Linda Martin Alcoff, apar la intersecţia dintre „colonialism, subordonare rasială şi sexu‑ ală, şi conflicte naţionale”, ele nefiind alese în mod independent de către persoane sau grupuri umane, ci în funcţie de „felul în care suntem poziţionaţi de şi ne poziţionăm noi înşine în interiorul narativelor despre trecut” (Hall, apud Alcoff în Alcoff, Mendieta: 2003, 3). Iar identităţile politice, naţionale, sunt operaţio‑ nalizate de capitalism în propriul beneficiu. Forma naţională pe care burgheziile din interiorul statelor dezvoltate o impuneau în timp ce le acaparau a demonstrat, susţine Nairn, goliciunea ideologiei progresului abstract, tradus în termeni concreţi prin exploatare. Şi a mai demonstrat ceva: că universalismul iluminist nu este altceva decât o mască pentru interesele unei clase specifice, chiar dacă transnaţi‑ onală, care creează naţiuni artificiale pentru a asigura sustenabilitatea pieţelor interne, o creaţie proprie necesităţilor burgheziei, folosind forţe de muncă obediente şi chiar entuziaste (Nairn în Hutchinson, Smith: 1994, 72‑73). Popoarele aflate la periferia centrului capitalist au fost nevoite să adopte aceeaşi formă de organizare, naţiunea, fie în încercarea de a prospera, fie într‑un efort mai puţin optimist de a rezista tăvălugului modernizator capitalist (Nairn în Hutchinson, Smith: 1994, 74‑76) .

64

NaŢiunea socialistă

Contribuţiile contemporane ale lui Balibar, Wallerstein sau Nairn sunt ostile, în diferite măsuri, naţiunii. Dar au existat, la sfârşitul secolulului al XIX‑lea, teoreticieni marxişti care s‑au apropiat progresiv de concept, în special cei din şcoala austro‑marxistă. Otto Bauer, de exemplu, pe urmele lui Karl Kautsky, argu‑ menta în favoarea păstrării Imperiului Habsburgic sub forma unui stat federal. Departe de a demantela conştiinţa naţională, capitalismul o întăreşte, antrenând popoarele în lupta pentru dobândirea unui stat propriu (Herod: 1976, 45). Naţiunile, afirma în continuare Bauer, apar în Europa în tranziţia de la Evul Mediu la moder‑ nitate. Acestea sunt „comunităţi de destin” a căror compoziţie se schimbă din favoarea burgheziei în favoarea proletariatului, pe măsură ce acesta este încorporat în cultura şi practicile naţiunii. Capitalismul nu are niciun interes să permită naţi‑ unilor să îşi împlinească potenţialul istoric; educaţia gratuită pe care o oferă nu este altceva decât o formă de îndoctrinare. Dacă naţiunea ar beneficia de educaţie reală, dominaţia burgheziei ar fi mai mult ca sigur contestată şi apoi eliminată. Rolul istoric major al capitalismului a fost acela că a creat democraţia, deşi a limitat‑o la interesele de clasă ale burgheziei; pe măsură ce naţiunile dezvoltă o conştiinţă de sine, democraţia este extinsă la nivelul întregului corp social (Bauer în Balakrishnan: 2000, 47). În continuare, Bauer insistă asupra faptului că aşa‑zisele „naţiuni fără istorie” au tot dreptul la o statalitate proprie şi nici nu sunt atât de lipsite de istorie pe cât par, contribuind la multe dintre evenimentele cruciale din istoria Europei. Nu în ultimul rând, autorul este de părere că ostilitatea reciprocă a naţiunilor este de fapt, în subsidiar, ură de clasă. Burghezia are tot interesul să prezinte diviziunile naţionale ca fiind naturale şi să abată astfel atenţia muncitori‑ lor de la adevărata problemă. Capitalismul, afirma Bauer, în totală opoziţie cu scririle lui Marx şi Engels, creează sentimente şovine şi xenofobe în rândul prole‑ tariatului tocmai pentru a‑şi menţine nedisputat controlul material şi ideologic (Herod: 1976, 47‑53). Un caz interesant de încorporare a naţiunii şi naţionalismului în marxism este identificabil în scrierile politice ale lui Antonio Gramsci. Insistând la rândul său asupra naţiunii ca grup eterogen asupra căruia îşi exercită hegemonia (dominaţia) materială şi intelectuală burghezia (la Gramsci, structura şi suprastructura au pon‑ deri egale în descifrarea socialului), formând un aşa‑numit „bloc istoric”, adică susceptibil de schimbare în timp, şi preferabil într‑un sens mai puţin hegemonic, autorul italian, spre deosebire de alţi marxişti, acordă o importanţă constitutivă limbii în haşurarea identităţii naţionale. Prin limbaj, naţiunea se afirmă, în termeni hegelieni, ca un „în sine”, având nevoie corelativ de economie şi politică pentru a se transforma într‑un „pentru sine”. Dar poate cea mai importantă contribuţie gramsciană la problema naţională rezidă în identificarea naţiunii nu numai ca premisă a demersului revoluţionar, ci şi ca finalitate a acestuia (Lencan Stoica: 1987, 125‑133). Iată o deosebire fundamentală de viziunea marxistă a revoluţiei globale, deosebire petrecută pe măsură ce marxismul teoretic se diversifică în prima parte a secolului XX, ajungând să fie mai receptiv la naţiunea înţeleasă în sensul francez, politic şi deopotrivă popular, cetăţenesc, al termenului.

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

65

În sfârşit, Eric Hobsbawm observă că marxismul, numit de Gellner, alături de naţionalism, unul dintre marile mituri ale secolului XX (Gellner în Balakrishnan: 2000, 98‑145), s‑a confruntat în secolul XX cu un fenomen paradoxal: dezvoltarea industrială a accentuat naţionalizarea claselor, nu internaţionalizarea lor (Hobsbawm în Balakrishnan: 2000, 130). Terry Eagleton remarcă, nu fără ironie şi umor, că naţiunile şi clasele nu pot fi depăşite decât prin ele însele, prin ridicarea calitativă la un nivel superior; în caz contrar, dacă ne grăbim să renunţăm prea repede la clasa/naţiunea din care facem sau am putea face parte, riscăm să fim înşelaţi, „traşi pe sfoară” de către alte naţiuni şi/sau clase (Eagleton, Jameson, Said: 1990, 23). Se pare că Bauer, nu Marx, avusese dreptate în cele din urmă. Fenomenul s‑a petrecut în Occident în mod spontant, nedirijat în mod direct de vreo forţă anume. În „lagărul socialist” însă, apropierea dintre leninism, spre care ne vom întoarce atenţia acum, şi naţionalism a fost orchestrată tocmai de către elitele politice care, teoretic, ar fi trebuit să acţioneze în sens contrar. Apropierea celor două ideologii nu înseamnă că se urmărea neapărat contopirea lor sau că, încă de la început, comunismul la putere nu ar fi fost decât o formă de naţionalism deghizat (Tucker: 1969, 159‑160); pe cât posibil, distincţia a fost păstrată. Asta deoarece regimurile leniniste, pe măsură ce eşuau în exportarea revoluţiei la nivel global, au trebuit să încerce să câştige în definitiv încerederea populaţiei apelând la un mit cu rezonanţe locale, naţionalismul, circumscriindu‑l însă mitului oficial, ideologia leninistă. Strategia s‑a dovedit un efemer paleativ în raport cu problemele structurale care îşi făceau loc în statele comuniste; au existat însă şi regimuri leniniste în care naţionalismul – pretins epurat de elementele burgheze şi transformat într‑un bun al întregului popor, nedivizat, ca în regimurile capitaliste, în clase antagonice – avea aceeaşi pondere ca şi leninismul, regimuri în care era utilizat mai puţin ca o tactică politică şi provenea din convingeri ideologice ferme şi autentice. Este vorba de regimul impus de Nicolae Ceauşescu, asupra căruia vom stărui în detaliu în capitolele următoare. Până atunci, să trecem la concepţia leninistă asupra revoluţiei, claselor, capi‑ talismului, partidului şi naţionalismului. Spre deosebire de revoluţia socială mar‑ xistă, revoluţia lui Lenin este pur politică. Asta deoarece proletariatul nu mai dezvoltă singur o conştiinţă de clasă, ci trebuie asistat în acest proces de un partid format din „revoluţionari de profesie”, fanatici în devotamentul pentru şi în disci‑ plina manifestată faţă de idealul revoluţionar (Lenin: 1946, 186; Harding: 1996, 238‑239). În cadrul partidului, regulile sunt luate după principiul „centralismului democratic”, adică problemele sunt dezbătute până se decide asupra unor soluţii; odată adoptate, soluţiile nu mai pot fi contestate de absolut niciun membru. Marx nu înţelesese niciodată prin partid o organizaţie politică aptă de a se substitui proletariatului şi de a face revoluţia în numele său, ci o simplă „partidă” în sensul de grupare de intelectuali progresişti care să orienteze proletariatul şi să devină una cu el pe măsură ce avea loc schimbarea sistemului, începând cu nivelul statal şi terminând cu cel global. Mai mult, pretinzând că luptă în numele idealurilor muncitorilor, , după ce au ajuns la putere, bolşevicii – ramura radicală desprinsă

66

NaŢiunea socialistă

la începutul secolului XX din partidul socialist rus prin disocierea de menşevicii moderaţi –au instaurat o dictatură care nu a reflectat altceva decât propriile interese de clasă, o clasă în curs de birocratizare şi de stabilizare concomitent cu trecerea de la leninism la stalinism (Djilas: 1957). Astfel, leninismul devine în termeni marxişti o ideologie: pretenţia că exprimă interesele întregii societăţi, urmând ca, odată cu progresul global al revoluţiei, să devină vocea umanităţii în ansamblu, este falsă. Leninismul se comportă deci exact ca burghezia, utilizând o retorică universalistă pentru a exprima interese pur particulare (Kubálková, Cruckshank: 1980, 31‑34). Sau, aşa cum afirma ironic Nikolai Berdiaev, „oricât s‑au străduit bolşevicii să ascundă acest lucru, cei doi «clasici» (Marx şi Engels) n‑au fost în fond decât nişte «menşevici»” (Berdiaev: 1994, 100). Pentru Lenin, clasele sociale au aproximativ acelaşi înţeles ca la Marx, cu menţiunea că primul, dezamăgit de lipsa de militantism a proletariatului şi de afilierea partidelor socialiste la poziţiile oficiale ale propriilor guverne în timpul Primului Război Mondial, insistă asupra imaturităţii muncitorimii, asupra căreia burghezia ar fi avut o influenţă mai profundă decât anticipa Marx. Odată ce pute‑ rea de stat este cucerită, aceasta din urmă îşi păstrează doar forma, nu şi conţinu‑ tul: din reprezentant al burgheziei devine, prin intermediul partidului, reprezentant al întregii societăţi (Lenin: 1954a, 132‑214). În plan internaţional, Lenin extinde teoria marxistă a capitalismului, salvându‑i totodată premisele de rezultatele empi‑ rice nefavorabile. De ce a supravieţuit capitalismul războiului şi chiar s‑a întărit, în timp ce bolşevicii îi preziseră extincţia? Deoarece capitalismul a reuşit să îşi amplifice dominaţia la nivel global, devenind imperialism. „Capitalismul s‑a pre‑ făcut într‑un sistem mondial de asuprire colonială şi de sugrumare financiară a uriaşei majorităţi a populaţiei pământului, de către un pumn de ţări «înaintate». Şi această «pradă» se împarte între doi‑trei jefuitori, stăpânitori ai lumii, înarmaţi până‑n dinţi (America, Anglia, Japonia), care atrag întreg pământul în războiul lor pentru împărţirea prăzii lor” (Lenin: 1945, 9; subl. în orig.). Spre deosebire de etapele anterioare ale capitalismului, aceasta era cea mai importantă deoarece maximizase schimburile comerciale la nivel intra‑ şi interstatal, dar nu mai existau colonii care să acţioneze ca debuşee pentru logica acumulaţionistă a capitalului. Situaţia are un potenţial conflictogen ridicat deoarece „lumea se prezintă pentru întâi oară ca împărţită, aşa că în viitor mai sunt posibile numai reîmpărţiri, adică «trecerea» de la un posesor la altul, iar nu luarea în posesie de teritorii lipsite de stăpâni” (Lenin: 1945, 82). În acest context, proletariatul global, al cărui poten‑ ţial a fost contaminat de influenţa ideologică a burgheziei, va fi reprezentat de partidele bolşevice, comuniste, care vor impune tacticile şi strategiile combative. În viitor, considera Lenin, un nou război mondial al puterilor imperialiste care urmăreau să îşi sustragă una alteia coloniile, este inevitabil. Atunci când se va produce, mişcarea revoluţionară nu va precupeţi niciun efort pentru subminarea puterilor coloniale şi, pe măsură ce acestea se vor distruge mutual, vor pregăti terenul pentru viitoarea şi insurmontabila revoluţie mondială. În ceea ce priveşte problema naţională, bolşevicii s‑au raportat la ea cu preca‑ uţie şi pragmatism, în funcţie de scopurile politice imediate (Rakowska‑Harmstone:

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

67

1992, 521). Lenin argumenta că fiecare naţiune este în fapt una duală: naţiunea burgheză, respectiv naţiunea proletară, numai aceasta contând cu adevărat, deoa‑ rece interesele ei fundamentale rămâneau transnaţionale (Lenin: 1958, 87, 92, 101; Zwick: 1983, 43). Mai departe, Lenin distinge între două tipuri de naţiona‑ lism, al naţiunilor mici şi al naţiunilor mari. Primul tip, lăsând la o parte faptul că naţionalismul în general este un produs, aşa cum susţin şi marxiştii, al dezvol‑ tării mondiale inegale, este un naţionalism frustrat, statele mici dorind să fie tratate cu respect, ca parteneri egali cu marile puteri în relaţiile internaţionale. Acestea din urmă dezvoltă la rândul lor un naţionalism arogant şi autosuficient, reflectând egoismul de care sunt animate şi condescendenţa în raport cu naţiunile mici. „Este un sentiment de superioritate culturală perceput ca natural şi ca îndreptăţind o naţiune să îi domine pe cei mai puţin norocoşi şi mai puţin civilizaţi. Este ceea ce Lenin a numit şovinism.” (Zwick: 1983, 44; Lenin: 1958, 533) Revoluţia din octombrie 1917 îl obligă pe Lenin şi pe bolşevici să îşi revizuiască tacticile şi concepţiile referitoare la naţionalism. Pentru a şterge amintirea ţaris‑ mului, Lenin promisese deptul la autodeterminare naţională tuturor popoarelor înglobate forţat în imperiu şi care doreau un viitor politic separat. Dar, după revoluţie, dreptul se va dovedi unul iluzoriu. Lenin insista că, deşi în principiu dorinţa oricărei naţiuni de a părăsi viitoarea Uniune Sovietică este legitimă, bol‑ şevicii dezavuează acest posibil deznodământ, optând pentru „unitate revoluţionară proletară” (Jukoff‑Eudin: 1943, 33). Mai concret, „admiterea necondiţionată a luptei pentru libertatea autodeterminării nu ne obligă câtuşi de puţin să susţinem orice revendicare de autodeterminare naţională” (Lenin: 1958, 15). Asta deoarece mişcările proletare din interiorul naţiunilor au dreptul la autodeterminare, nimeni altcineva şi cu atât mai puţin burghezia (Lenin: 1958, 15), clasa care a creat, întocmai ca la Marx, naţiunea ca faţadă a intereselor sale de clasă în procesul constituirii unei pieţe interne (Lenin: 1958, 185‑186). Miza discursului era aceea că naţiunile avansate, în care proletariatul devine activ şi conştient de interesele sale şi ale revoluţiei în ansamblu, se vor pronunţa în favoarea păstrării uniunii; naţiunile (încă) reacţionare, deşi aveau dreptul să o părăsească, nu vor face uz de acest drept deoarece proletariatul se va emancipa şi în interiorul lor, contribuind astfel la menţinerea integrităţii teritoriale a fostului imperiu, pe baze politice, economice şi ideologice radical noi. Stalin va extinde această idee, anulând de facto dreptul la autodeterminare. În opinia sa, acesta nu putea fi acordat burghe‑ ziilor naţiunilor solicitante, deoarece rezultatul ar echivala cu încurajarea contra‑ revoluţiei. Separarea putea fi cerută doar de proletariatul respectivelor naţiuni. Iar cum acesta conştientizase că nu se poate dezvolta independent de farul revoluţiei mondiale, Moscova, lucrurile erau clare (Zwick: 1983, 46). „Există cazuri în care mişcarea naţională a unora dintre ţările asuprite vine în conflict cu interesele dez‑ voltării mişcării proletare. Este de la sine înţeles că în asemenea cazuri nici vorbă nu poate fi de sprijinire.” (Stalin: 1952, 47) Stalin elimina dubiile tuturor celor care ar fi îndrăznit să pretindă nu numai independenţă, ci, aşa cum vom constata, şi autonomie pe criterii naţionale.

68

NaŢiunea socialistă

Să revenim deocamdată la Lenin. Naţiunile sunt configurate de capitalism în două etape, una progresistă, respectiv una reacţionară. În perioada ascensiunii capitalismului, sentimentul naţional a reuşit să mobilizeze oarecum toate clasele sociale, chiar dacă era articulat în primul rând de burghezie, clasă pe atunci pro‑ gresistă şi democratică. Situaţia nu se mai prezenta deloc aşa în perioada târzie, imperialistă, a capitalismului. În cuvintele autorului, trebuie să deosebim în mod riguros două epoci ale capitalismului, fundamental diferite din punctul de vedere al mişcărilor naţionale. Avem, pe de o parte, epoca prăbuşirii feudalismului şi absolutismului, epoca de formare a societăţii burghezo‑democratice şi a statului burghezo‑democratic, când pentru prima dată mişcările naţionale devin mişcări de masă, atrăgând în arena politică, într‑un fel sau altul, toate clasele populaţiei, prin presă, prin participarea în instituţiile reprezentative etc. Avem, pe de altă parte, epoca statelor capitaliste pe deplin constituite, cu un regim constituţional de mult statornicit, cu un antagonism foarte dezvoltat între proletariat şi burghezie, epocă ce poate fi denu‑ mită ajunul prăbuşirii capitalismului. Pentru prima epocă este caracteristică deşteptarea mişcărilor naţionale, antrenarea ţărănimii la aceste mişcări, ca fiind pătura cea mai numeroasă a populaţiei şi care «se pune cu greu în mişcare» când e vorba de lupta pentru libertăţile politice în general şi pentru drepturile naţionale în special. Pentru a doua epocă este caracteristic faptul că nu există mişcări burghezo‑democratice de masă; în această epocă capitalismul dezvol‑ tat, apropiind şi amestecând tot mai mult naţiunile complet atrase în orbita comerţului, aduce pe primul plan antagonismul dintre capitalul fuzionat pe scară internaţională şi mişcarea muncitorească internaţională (Lenin: 1958, 190; subl. în orig.).

Simplu spus, naţiunea trebuia sustrasă până la capăt de sub influenţa ideologică a burgheziei; după revoluţiile naţionale, toate naţiunile ar fi devenit proletare, ar fi acaparat puterea de stat socializând mijloacele de producţie şi ar fi dispărut treptat, odată cu statele, într‑un viitor comunist nebulos, lipsit de acum de orice relevanţă. Până atunci, muncitorii trebuiau să conştientizeze, contrar argumentului marxist, că au patrie şi că trebuie să o apere împotriva propriei burghezii, chiar dacă asta echivalează cu susţinerea înfrângerii în cadrul unui război imperialist, cum a fost cel purtat între 1914 şi 1918 (Lenin: 1958, 248; 442‑443). Naţionalismul în sens burghez, devenit reacţionar în statele industrializate, avea însă un rol pro‑ gresist în părţi ale globului în care capitalismul de abia începuse să se dezvolte; de acolo, sub forma mişcărilor de eliberare naţională, acesta ar fi sprijinit revolu‑ ţia proletară din Occident, contopindu‑se apoi într‑o revoluţie globală în care orice caracter de clasă, orice diviziune socială, orice naţionalism şi orice stat ar fi dispărut (vezi Harding: 1996, 203‑204). Stalin va continua şi chiar va intensifica presiunile politice şi ideologice leniniste în privinţa problemei naţionalismului în Uniunea Sovietică. Acesta se va pronunţa pentru autonomie regională în cadrul uniunii, nu pentru autonomie naţională, deoarece prima o submina în accepţiunea sa pe a doua, grăbind procesul integării sociale şi economice de care bolşevicii aveau atâta nevoie (Jukoff‑Eudin: 1943, 32). Definind naţiunea „drept o comunitate umană stabilă, istoric constituită,

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

69

formată pe baza unei limbi, a unui teritoriu, a unei vieţi economice şi a unui profil psihologic comun, manifestat într‑o cultură comună” (Stalin în Hutchison, Smith: 1994, 20; subl. în orig.), Stalin – aspect de însemnătate fundamentală – se îndepărtează progresiv de teoria modernistă a naţiunii, la care subscriau atât Marx, cât şi Lenin. Concepţia sa despre naţiune este influenţată de naţionalismul roman‑ tic german, observă Olivier Roy, pentru care diviziunile între popoare sunt „natu‑ rale”, iar acestea evoluează gradual de la stadiul de trib la cel de naţionalitate în sensul burghez al termenului, dispunând de o piaţă internă şi de o limbă comună (Roy: 2001, 105‑106). Într‑adevăr, Stalin este un perenialist, chiar un primordialist, deoarece în cazul său triburile evoluează la stadiul de etnii şi apoi la cel de naţiuni, mai întâi burgheze, apoi proletare. Limba reprezenta pentru Stalin dovada ultimă care „determină în cele din urmă permanenţa unui popor”. În acest sens s‑a con‑ sumat disputa dintre Stalin şi celebrul lingvist Nikolai Iakovlevici Marr, care susţinea teza marxistă a caracterului suprastructural al limbii (Roy: 2001, 106). Dar, aşa cum am argumentat mai înainte, Marx devenise de mult timp în Uniunea Sovietică un menşevic, utilizat de către un regim care nu avea nimic în comun cu filosofia sa decât o retorică goală, propagandistică. Aşa cum vom vedea în capi‑ tolele următoare, Nicolae Ceauşescu a preluat concepţia primordialistă despre naţiune, pe lângă sursele autohtone, chiar din lucrările lui Stalin. Ne aflăm la ani‑lumină de tezele marxiste clasice, de concepţia modernă asupra naţiunii, de modernitate în general. În continuare, Stalin împărţea la rândul său naţiunile în burgheze, respectiv proletare, ultimele reprezentând viitorul, iar primele trecutul, un trecut care fusese odată progresist, acum însă nefiind altceva decât un impediment în calea procesu‑ lui revoluţionar. O naţiune, indiferent de conţinutul său, putea exista doar dacă toate cele patru condiţii menţionate (limbă, teritoriu, economie, cultură) erau îndeplinite (Hodnett: 1967, 5; Missirliu în Ciorănesco et al.: 1971, 210‑211). La nivelul Uniunii Sovietice, din raţiuni administrative de această dată, numai naţiunile consolidate puteau primi statutul de republică sovietică. Urmau apoi, descrescător, în funcţie de gradul de agregare naţională relativ la principiile staliniste, „republi‑ cile autonome”, „regiunile autonome” şi „teritoriile naţionale” (Roy: 2001, 108). Următorii lideri sovietici vor căuta noi şi inutile soluţii la spinoasa chestiune a diversităţii naţionale sovietice. Nikita Hruşciov a iniţiat o abordare mai conciliantă faţă de minorităţi, deşi fusese la rândul său format în timpul stalinismului şi par‑ ticipase din plin la abuzurile şi crimele petrecute în acea perioadă. Politica oficială a lui Stalin faţă de naţionalităţi încurajase tacit „şovinismul rus”; sesizând o oportunitate, restul naţiunilor conlocuitoare au cerut şi au primit, până la un anu‑ mit punct, mai multe drepturi culturale. Deşi schimbările nu erau la fel de profunde precum speranţele pe care le antrenaseră, nu erau în schimb nici neglijabile. Accentul se punea acum pe intensificarea legăturilor dintre naţiunile sovietice, acestea urmând să prospere şi să se dezvolte atât individual, cât şi în comun, până la fuzionarea prospectivă într‑un popor sovietic omogen (Hajda: 1988, 326; Nahaylo: 1987, 74‑75). Leonid Brejnev a jalonat o revenire la atitudinile şi practicile

70

NaŢiunea socialistă

staliniste, deşi nu la un nivel la fel de intens. În problema naţională a fost păstrat dezideratul hruşciovist al „cristalizării” poporului sovietic (Nahaylo: 1987, 77). Urmaşul său, fostul şef al serviciului de securitate sovietic, Iuri Andropov, era de părere că Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) permisese naţionalităţilor o prea mare libertate administrativă, problema fiind de‑a dreptul scăpată de sub control (Nahaylo: 1987, 84). Lui Konstantin Cernenko i‑a lipsit efectiv timpul necesar pentru a se concentra în acest sens, în timp ce ultimul lider sovietic Mihail Gorbaciov a redus foarte mult controlul partidului asupra societăţii şi implicit asupra naţiunilor sovietice, intrându‑se într‑o spirală a revendicărilor care, cuplată cu impasul economic structural al uniunii, a condus la colapsul regimului leninist sovietic în ansamblu. Pentru Katherine Verdery, o autoare a cărei importanţă ştiinţifică este centrală în cadrul prezentului volum, leninismul şi naţionalismul întâlnite în Europa de Est (şi cu precădere în România) înainte şi după 1989 nu sunt deloc incompatibile: ambele insistă asupra unei viziuni unitare, indivizibile, a „poporului”, ambele sunt ideologii politice dihotomice, ambele pornesc de la adevăruri „tari”, non‑relative, care lasă prea puţin sau deloc spaţiu pentru interpretare (Verdery: 1993, 179‑203). Şi Gáspár Miklós Tamás se apropie de această perspectivă, considerând că dispre‑ ţul marxismului originar faţă de politică în ansamblu, chiar şi reificat în forme leniniste, a pregătit terenul pentru naţionalismul „etnocultural” post‑comunist, la rândul său reactiv în raport cu orice formă instituţionalizată de politică. Foarte diferit de naţionalismul liberal, care are ca pietre unghiulare, aşa cum am consta‑ tat, ideea de cetăţenie dublată de cea de republică, naţionalismul etnocultural se auto‑izolează într‑un populism xenofob care nu se deosebeşte semnificativ de naţional‑comunismul care l‑a precedat decât prin intensitate (vezi Tamás, 2001, 213‑251).

1.5. P  articular şi universal, ideologie şi hegemonie: argumentul teoretic al lucrării Cadrul teoretic al acestui volum este tributar operei teoreticianului social argenti‑ nian Ernesto Laclau. Să trecem în revistă câteva concepte fundamentale ale acestui autor, începând cu acela de particularitate. Pandantul său dialectic este desigur universalitatea1. Când Laclau condamnă pretenţiile contestatare ale unui subiect privilegiat, generic („clasa muncitoare”, de exemplu, care pentru marxişti şi leni‑ nişti echivala, în ciuda specificului ei şi pe măsură ce revoluţia s‑ar fi extins la nivel global, cu o umanitate în curs de universalizare), nu o face pentru a dizolva 1. Acest subcapitol are la bază un articol mai complex despre filosofia politică a lui Ernesto Laclau intitulat „Subiectul non‑universal şi redemocratizarea stângii: In memoriam Ernesto Laclau”, publicat în revista Polis, nr. 4, 2014, pp. 106‑117.

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

71

definitiv universalitatea, ci pentru a demonstra impecabil că nu există, fiind doar o mască retorică pentru interesele unei categorii sociale particulare (intelectuali, femei, muncitori, ţărani, minorităţi etnice sau naţionale, minorităţi sexuale), dar că, în absenţa ei, democraţia însăşi este imposibilă. Asta deoarece, dacă o dizolvăm ca instanţă abstractă, suntem dezarmaţi discursiv în faţa unor grupuri extremiste de coloratură fascistă, de exemplu, care vor solicita la rândul lor să le fie recu‑ noscute şi îndeplinite propriile cerinţe. În aceasta rezidă capcana postmodernă, relativistă, pe care Laclau o evită cu măiestrie. Mai mult, particularismul autore‑ ferenţial se subminează singur dacă îşi refuză aspiraţia spre universalitate deoarece relaţiile dintre diferitele grupuri sociale se constituie efectiv pe raporturi antagonice, având în subsidiar relaţii de putere: dacă nu ar fi aşa, identitatea fiecărei particu‑ larităţi ar fi dată de interacţiunea cu celelalte, toate coexistând armonios într‑o totalitate coerentă, fapt evident imposibil (Laclau în Alcoff, Mendieta: 2003, 363). În cuvintele autorului, universalul este incomensurabil cu particularul, dar nu poate, cu toate acestea, exista fără ultimul. Cum este posibilă această relaţie? Răspunsul meu este că acest paradox nu poate fi rezolvat, dar că non‑soluţionarea sa este însăşi precondiţia existenţei demo‑ craţiei. Soluţionarea paradoxului ar implica găsirea unui corp particular, care ar fi adevăratul corp al universalului. Dar în acest caz, universalul îşi va fi găsit locul nece‑ sar şi democraţia ar fi imposibilă. Dacă democraţia este posibilă, este deoarece univer‑ salul nu are un corp şi un conţinut necesar; diferite grupuri, în schimb, concurează între ele pentru a oferi temporar particularismelor lor o funcţie de reprezentare univer‑ sală” (Laclau în Alcoff, Mendieta: 2003, 367).

Democraţia ca loc gol şi imposibil de umplut: ideea a fost discutată pertinent şi de Claude Lefort, pentru care „este mai bine să lupţi pentru a rezista iluziei unei puteri ce ar coincide într‑adevăr cu poziţia care îi este destinată şi pe care ar încerca să o ocupe, la fel şi iluziei unităţii ce ar deveni sensibilă, reală şi ar dizolva în ea toate diferenţele” (Lefort: 2002b, 74). Leszek Kołakowski notează la rândul său că „ideea de fraternitate umană este dezastruoasă ca program politic, dar indispensabilă ca jalon de orientare” (Kołakowski: 2007, 208). Fiecare particularitate se articulează pe sine în raport cu celelalte. Altfel spus, se decupează din întregul social şi avansează revendicări politice specifice (Laclau, Mouffe: 2001, 85). Invers, particularităţile pot fi articulate partizan şi de către alte particularităţi, până la a ajunge să îşi cristalizeze propriile identităţi politice. Mai departe, particularităţile aspiră la, sau, în cazul în care sunt deja închegate, îşi dezvoltă propriul discurs. Laclau şi Mouffe înţeleg prin discurs o tradiţie de interpretare, având consecinţe atât simbolice, cât şi materiale. Autorii plasează discursul în continuarea articulării: „Numim articulare orice practică ce stabileşte o relaţie între elemente astfel încât identitatea lor este modificată ca rezultat al prac‑ ticilor articulatorii. Totalitatea structurată rezultând din practica articulatorie o numim discurs” (Laclau, Mouffe: 1985, 105). Sau, altfel formulat, discursul reprezintă un „sistem în care semnificatul central, semnificatul original sau transcendental, nu

72

NaŢiunea socialistă

este niciodată prezent în afara unui sistem de diferenţe. Absenţa semnificatului transcendental extinde infinit domeniul şi jocul reprezentării” (Laclau, Mouffe: 2001, 112). Pentru a înţelege vocabularul kantian utilizat în acest paragraf, trebuie să începem cu termenul semnificat. Semnificatul îşi datorează condiţia unui sem‑ nificant, unui depozitar de sens cu rezonanţă intelectuală şi practică majoră care operează în interiorul unui discurs. În discursul neoliberal, de exemplu, astfel de semnificanţi ar fi „piaţa liberă” „cererea”, „drepturile omului”. În discursul mar‑ xist contemporan, ca şi în defunctul discurs marxist‑leninist, întâlnim, printre alţii, următorii semnificanţi: „proletariat”, „producător” (oferta contrapusă cererii din discursul neoliberal), „imperialism” sau „exploatare”. Aceşti semnificanţi transferă propriile semantici utilizatorilor, adepţilor unui tip sau altul de discurs, fiind la rândul lor consolidaţi sau erodaţi de‑a lungul utilizării. Dar conceptele, semnifi‑ canţii mai sus menţionaţi antrenează o anumită poziţionare faţă de şi o acţionare asupra realităţii sociale superioră utilizatorilor (indivizi şi/sau grupuri) semnificaţi. Aici apare foarte clar inspiraţia hegeliană a demersului lui Laclau: conceptul (emancipator şi progresist) înseamnă libertate, iar socialul echivalează cu negativul în măsura în care nu i se supune (Hegel: 2000, 338). Sigur, această obedienţă nu poate fi niciodată integrală deoarece elementul concret nu poate înocui propriul gen, iar în cazul în care îl înlocuieşte, îl transformă: ideea de stat al lui Hegel nu corespunde vreunui stat real, ci mai degrabă unei comunităţi religioase; împli‑ nindu‑se, devine cu totul altceva. Revenind la influenţa kantiană asupra semnificanţilor lui Laclau, putem spune că aceştia sunt oarecum asimilabili categoriile apriorice, transcendentale, care fac posibilă şi organizează în acelaşi timp cunoaşterea. Semnificatul „nu este niciodată prezent în afara unui sistem de diferenţe”, putem citi mai sus. Laclau face referire aici la „logica echivalenţei”: există un „noi” propriu unui tip de discurs şi care nu poate fi înţeles decât prin diferenţierea faţă de un „ceilalţi” mai mult sau mai puţin imaginar, prin raportarea deci la o alteritate discursiv construită. „Noi”, cei care muncim, suntem demni, moderaţi, avem conştiinţa adevăratelor valori euro‑ pene, înţelegem suferinţele şi sacrificiile ca demers necesar edificării unei societăţi cât mai autentice etc., versus „ceilalţi”, leneşii, cerşetorii, paraziţii, asistaţii social, „gloata agresivă” etc. Discursul neoliberal, de exemplu, creează astfel o logică a echivalenţei proiectând vehement în spaţiul social propriii semnificanţi. Fiecare discurs conţine însă şi un „punct nodal”, un semnificant major care subîntinde înţelesul unei „reţele de semnificaţii”, formate din semnificanţi de importanţă secundară. Asta deoarece fiecare discurs caută să domine „câmpul discursivităţii” pentru a‑şi impune propria semantică privilegiată (Laclau: Mouffe, 2001, 112). În cazul discursului neoliberal, vorbim despre „reformă” sau „tranzi‑ ţie”, respectiv despre „revoluţie” în cazul discursului marxist şi marxist‑leninist (în opinia mea, considerabil diferite). În măsura în care reuşeşte să impună o anumită formă de dominaţie asupra „câmpului discursiv”, particularitatea, adică discursul, se transformă în hegemonie. „Hegemonia este, foarte simplu, un tip de

Naţionalismul: origini, semnificaţii, consecinţe, metamorfoze

73

relaţie politică, o formă, dacă doriţi, a politicii, dar nu o locaţie determinabilă în interiorul unei topografii a socialului.” (Lalau, Mouffe: 2001, 141) Deci, dacă hegemonia este un tip de relaţie politică, şi nu un concept topografic, este clar că nu poate fi concepută nici ca o iradiere de efecte dintr‑un punct privilegiat. În acest sens, putem spune că hegemonia este metonimică: efectele sale provin întotdeauna dintr‑un surplus de semnificaţie care rezultă dintr‑o operaţie de re‑localizare (displace‑ ment). (De exemplu, un sindicat sau o organizaţie religioasă pot obţine funcţii într‑o comunitate care depăşesc practicile tradiţionale desemnate lor, şi care sunt combătute şi contracarate de diferite forţe.) (Laclau: Mouffe: 2001, 141).

Un discurs hegemonic reprezintă deci o particularitate care reuşeşte cu succes să mimeze universalitatea, transformându‑şi reţeaua de semnificanţi într‑un loc comun, în bun‑simţ, unde interesele private din spatele unor enunţuri sunt foarte eficient camuflate prin apeluri la universalitate, la un iluzoriu bine public. În măsura în care enunţurile sale sunt acceptate de un cadru social amplu, mult mai larg decât categoria socială care articulează respectivul discurs, acesta poate fi catalogat drept hegemonic. Eficienţa hegemoniei este dată, aşa cum menţionează Laclau, tocmai de absenţa punctului semantic privilegiat, diseminat atât de bine într‑o universali‑ tate imaginată încât ajunge să infuzeze profund categorii sociale şi discursuri aferente diverse şi să se prezinte, repet, ca enunţ(uri) general(e) de bun‑simţ. Distanţa dintre hegemonia lui Laclau şi hegemonia lui Gramsci rezidă tocmai în acest punct: pentru ultimul, locul hegemoniei poate fi identificat prin intermediul burgheziei, a cărei dominaţie este nu numai structurală (economică), ci şi supra‑ structurală (intelectuală), hegemonia fiind deci constituită pe terenul claselor, al particularităţilor „tari” şi, în cazul proletariatului, privilegiate, deoarece ar urma să opună cu succes hegemoniei burgheze, capitaliste, propria hegemonie (Laclau, Mouffe: 2001, 137‑138; pentru conceptul gramscian de hegemonie, vezi Stoica: 1987, 141‑150, iar pentru filosofia politică gramsciană în general, vezi Gramsci: 1969). Hegemonia este deci „universalitate contaminată de particularitate” având la bază inegalităţi de putere şi jocuri interpretative aflate în competiţie pentru reven‑ dicarea universalului (Laclau în Butler, Laclau, Žižek: 2012, 85‑96). Dar dacă hegemonia este inexorabilă, mai este democraţia posibilă? Şi dacă răspunsul este da, cum? Democraţia – în sensul social‑democrat, redistributiv, al termenului, parţial şi în sens liberal, plural (Laclau insistă asupra necesităţii recunoaşterii drepturilor individuale ca precondiţie fundamentală a oricărei democraţii care îşi merită numele; Laclau în Butler, Laclau, Žižek: 2012, 376‑409) – implică o formă de emancipare. Autorul argentinian enumeră şi analizează o serie de caracteristici ale emancipării, plasându‑le în ceea ce numeşte „viziunea hegelian‑marxistă a istoriei” (Laclau: 2007, 14): dihotomia (diferenţa insurmontabilă dintre subiectul emancipator şi ordinea socială existentă), holismul (emanciparea afectează direct toate aspectele vieţii sociale), transparenţa (odată alienarea teoretizată de Marx

74

NaŢiunea socialistă

fiind abolită, reprezentarea politică şi însăşi puterea nu mai sunt posibile, deoarece socialul există acum exclusiv în‑şi‑pentru‑sine, pentru a folosi expresia hegeliană, iar distincţia subiect‑obiect dispare), pre‑existenţa subiectului emancipator în raport cu emanciparea, înţeleasă aici ca semnificat, nu ca semnificant, care îi conferă subiectului emancipator identitatea specifică, nivelul radical, grassroots, la care emanciparea trebuie să se producă pentru a fi efectivă şi, în sfârşit, raţionalismul: momentul final (pseudo)hegelian (Hegel nu l‑a prezis însă niciodată, având oroare de anticiparea viitorului – D’Hondt: 1998, 107), al coincidenţei dintre real şi raţional în care transparenţa devine totală şi reprezentarea nu mai este posibilă; o adevărată teologie seculară. Pentru Laclau, genul acesta de emancipare radicală nu este pur şi simplu posibil (Laclau: 2007, 1‑18). Astfel că socialul nefiind integral transparent cu sine însuşi, ambiţia marxistă şi marxist‑leninistă a transformării lumii în sensul de eliminare a reprezentării politice devine iluzorie. Lumea nefiind deschisă, vizibilă fără rest pentru ea însăşi, va necesita în permanenţă o formă de conducere, de guvernare; din imperfectitu‑ dinea ei derivă insurmontabilitatea politicului. Din acest punct de vedere, aşa cum au observat deja Berdiaev şi Alain Besançon (1993), marxismul şi mai ales leni‑ nismul au o importantă componentă teologică, pe care o interiorizează nu în termeni metafizici, aşa cum procedează religiile oficiale, ci secularizaţi. Mântuirea este posibilă acum pe şi numai pe pământ, iar eliberarea pe care o promite este una materială, a condiţiilor de producere a bunurilor necesare vieţii, nu una sufle‑ tească; revoluţia mondială are pretenţia de a echivala, pe pământ, cu viaţa de apoi promisă în ceruri. Lumea aşa cum este face politica de nedepăşit, dar aceasta nu înseamnă renun‑ ţarea la „căutarea unei lumi mai bune”, pentru a folosi expresia lui Karl Popper (1998), una în care politica să fie cât mai apropiată posibil de societate. De obicei, prin limitarea sau chiar suprimarea mijloacelor instituţionale şi discursive de eva‑ luare exterioară, non‑politică, politica are tendinţa să se distanţeze de societate. Chiar şi, sau mai ales atunci când pretinde că o reprezintă integral şi că în timp această reprezentare se va perfecţiona până într‑acolo încât va elimina diferenţa dintre cele două părţi. Un astfel de caz s‑a întâlnit în România anilor 1965‑1989. Ideologia comunismului românesc din perioada ceauşistă a fost una duală, aşa cum am argumentat şi în altă parte (Copilaş: 2012, 402‑508): leninistă şi naţionalistă (în sensul romantic al termenului) în aceeaşi măsură. În următoarele capitole voi analiza cu precădere naţionalismul circumscris acestui interval istoric, atât din perspectivă internă, cât şi internaţională, insistând asupra mijloacelor prin inter‑ mediul cărora a încercat să devină, alături de leninismul rudimentar care l‑a înca‑ drat şi dublat deopotrivă, o hegemonie în accepţiunea dată de Laclau termenului, numai că a eşuat, nereuşind să depăşească stadiul de simplă ideologie. Dar pentru a demara acest demers dificil şi laborios, trebuie să ne oprim mai întâi asupra accepţiunilor naţionalismului din prima fază a comunismului românesc.

Capitolul 2

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea socialistă (1948‑1965) 2.1. I storie, cultură, politică: naţionalisme româneşti înainte de 1948 Emil Cioran se pronunţa sentenţios în Schimbarea la faţă a României despre tra‑ umele adânci şi orgoliile neîmplinite care caracterizează orice cultură mică (1990). Într‑adevăr, identitatea şi originile naţionale au fost întotdeauna intens şi vehement semnificate în culturile mici tocmai pentru a compensa absenţa unei ponderi poli‑ tice pe măsură, de care culturile mari beneficiază din plin. Cultura a fost în aceste cazuri puternic politizată, pe măsură ce drepturile, caracterul şi unicitatea erau afirmate asertiv fie pentru obţinerea unui stat, cum s‑a întâmplat în Europa de Est în secolul al XIX‑lea, fie pentru a intra pe orbita şi sub protecţia unei culturi majore, caz în care beneficiile, materiale şi nu numai, nu ar fi întârziat să apară. Desigur, nu gratuit. Dar oare nu se înşală Cioran în cazul Germaniei? Nu dispune(a) aceasta de o cultură majoră şi totuşi resentimentară, mai ales în perioada cuprinsă între înfrân‑ gerea lui Napoleon şi sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, o cultură care a dat naştere naţionalismului romantic, etnic, aflat la antipodul naţionalismului civic rezultat în urma Revoluţiei Franceze, şi care s‑a aflat în cele din urmă la baza ideologiei naţional‑socialiste? Faptul că Germania a devenit un stat unitar târziu, în ciuda ponderii economice şi culturale pe care o deţinea în spaţiul european reprezintă, aşa cum am discutat şi în capitolul anterior, un răspuns, chiar dacă incomplet, pentru acest deznodământ. Genul acesta de naţionalism romantic a influenţat constitutiv dezvoltarea dis‑ cursurilor despre naţiune în Principatele Române (Hitchins: 2013a, 233‑243, 272, 290; Neumann: 2013, 17, 21, 23, 25, 31‑32, 38; Verdery în Banac, Verdery: 1995, 104; Hitchins în Banac, Verdery: 1995, 136). Tocmai de aceea cultura română din secolul al XIX‑lea este una ultranaţionalistă şi vehementă în afirmarea originilor daco‑romane ale poporului român. Suntem aici de două mii de ani, fratele mai mic al Occidentului, până acum pe nedrept uitat şi părăsit: recunoaşteţi‑ne

76

NaŢiunea socialistă

apartenenţa la marea civilizaţie occidentală şi trataţi‑ne ca atare, compensând ignoranţa şi lipsa de recunoaştere de care ne‑am lovit până acum. Mai ales că din Evul Mediu şi până la începuturile modernităţii târzii am protejat, cu preţul pros‑ perităţii şi al afirmării noastre politice, creştinătatea occidentală de pericolul otoman. Vitejia noastră a stat la baza dezvoltării voastre; este timpul să ne întoar‑ ceţi favorul. Cam aşa s‑ar putea traduce în termeni deloc pretenţioşi discursul Şcolii Ardelene asupra identităţii şi originii românilor. Misiunea acesteia era în primul rând politică, dimensiunea ştiinţifică a demersului său fiind plasată pe un loc secund sau necontând aproape deloc: recunoaşterea drepturilor egale a românilor cu celelalte naţiuni din Transilvania şi afirmarea identităţii comune, de descendenţă latină, a românilor din toate cele trei provincii istorice. Sigur că, în acel context, scopul politic lăudabil justifica oarecum marginalizarea sau chiar sfidarea mijloa‑ celor ştiinţifice prin intermediul cărora a fost susţinut. Pe termen lung însă, dis‑ cursul istoric s‑a transformat într‑un vehicul direct al ambiţiilor politice ale momentului: 1821, 1848, 1859, 1877, 1881, 1918, 1907, 1944, 1948, 1965, toate aceste revoluţii şi momente capitale pentru jalonarea traseului modernităţii politice româneşti au fost instrumentate discursiv de către toate regimurile şi forţele poli‑ tice care au ajuns la sau şi‑au dorit puterea în acest lung interval. Istoria şi, inse‑ parabil legată de ea, cultura, ca forme explicite ale politicii. În felul acesta s‑a construit România modernă. Implicit însă, fiecare poziţionare istorică şi culturală este încadrată într‑un anumit discurs, o ideologie (ca formă mai laxă, mai vagă şi mai puţin tehnică a discursului), adică nu într‑o simplă descriere a realităţii soci‑ ale, ci de interpretare şi de acţionare asupra ei în conformitate cu anumite scopuri, mai mult sau mai puţin conştientizate sau asumate. În felul acesta, orice istorie şi orice cultură este şi politică, pe lângă faptul că dispune de propriile criterii ştiin‑ ţifice de autovalidare. Dar când istoria se angajează direct, entuziast şi fără rest în slujba politicului, plasând în derizoriu normele ştiinţifice care îi oferă consistenţă, independenţă şi recunoaştere ştiinţifică şi discursivă, situaţia se complică. Nu degeabă universităţile româneşti erau extrem de politizate (ca şi astăzi, de altfel) la sfârşitul secolului al XIX‑lea, fapt care l‑a determinat pe Mihai Eminescu – un autor al cărui naţionalism a fost recuperat pe coordonate leninist‑romantice în perioada ceauşistă, un proces care va fi discutat pe larg în capitolul următor – să scrie: „Nu este pe faţa pământului nicio ţară în care politica zilnică să consume atâtea puteri ca în România” (Eminescu în Murăraşu: 1999 [1931], 115). Revenind la Şcoala Ardeleană, membrii acesteia (Inocenţiu Micu‑Klein, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior) s‑au remarcat prin ardoarea cu care au încercat să demonstreze latinitatea românilor: românii ar fi astfel urmaşii direcţi ai coloniştilor romani instalaţi de Traian în Dacia cucerită, în timp ce dacii ar fi fost integral exterminaţi de către puterea ocupantă. Miza discursului consta în sensibilizarea opiniei publice occidentale referitor la situaţia delicată a românilor din Transilvania, nevoiţi să înfrunte permanent opresiunea austriacă, turcească sau rusească (Verdery: 1991, 31‑34). La fel ca în cazul Rusiei ţariste, divizată în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea între slavofili şi occidentalişti, şi tânărul stat

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea...

77

român a fost polarizat, politic şi cutural deopotrivă, între boierii conservatori, etichetaţi drept rusofili de mai tinerii boieri care studiaseră în Franţa, numiţi la rândul lor francofili. Xenofobia este de asemenea la cote înalte, mai ales că opre‑ siunea socială se confundă până la un punct cu cea naţională, mai sus amintiţii turci, austrieci şi ruşi obstrucţionând posibilităţile de dezvoltare a provinciilor (Verdery: 1991, 36). Populaţia s‑a convins însă ulterior că noile elite politice româneşti din Principatele Unite (1859‑1862), ulterior România, nu erau cu nimic mai puţin rapace, corupte şi indiferente la problemele sociale decât cele străine, accentuând distanţarea deja îngrijorătoare dintre politică şi societate (Gilberg: 1990, 27‑30). După revoluţia de la 1848, discursul latinist asupra originii românilor este treptat înlocuit de un discurs dacist. Departe de a fi fost exterminaţi după cuceri‑ rea romană, dacii ar fi alcătuit majoritatea populaţiei în teritoriile ocupate de romani, plus că în exteriorul acestora au continuat să existe numeroase triburi dacice care au fost ulterior romanizate pe filieră comercială şi culturală. Mulţi daci şi‑au romanizat, din pragmatism, numele, de aceea avem atât de puţine dovezi ale continuităţii lor după cucerirea din 106. Avantajele discursului dacist în raport cu cel latinist erau evidente: după unificarea din 1859, discursul latinist îşi pierduse din utilitate, în timp ce dacismul rezona mai bine cu ambiţiile de independenţă ale românilor şi cu extinderea continuităţii pretins neîntrerupte asupra teritoriului Daciei cu mai multe secole, poate chiar un mileniu. Mai mult, prin revendicarea unei origini dacice, pretenţiile teritoriale ale tânărului stat (Transilvania, Basarabia, Bucovina), mai mult sau mai puţin justificate, căpătau o nouă legitimitate şi puteau fi oricând suplimentate prin noi cereri (Verdery: 1991, 36‑40). Ce ideal putea fi mai romantic şi mai mobilizator deopotrivă decât reinventarea pe coordonate moderne a vechii şi miticei Dacii? Metamorfozelor culturale ale României, responsabile pentru apariţia unor naţi‑ onalisme virulente, îi corespund procese socio‑economice profunde. Capitalismul, susţinut de o burghezie tânără şi emancipată, erodează tot mai mult vechea struc‑ tură feudală. După abolirea iobăgiei în 1864, boierii şi vechii moşieri sunt înlo‑ cuiţi progresiv de industriaşi dinamici şi dispuşi cu orice preţ să se îmbogăţească. Chiar dacă se retrag la Bucureşti pentru a‑şi irosi averile şi dau terenurile din provincie în arendă, reproducând astfel, parţial, vechea ordine socială, viitorul politic al boierimii se închide. Aceeaşi Germanie unificată târziu, de la care România împrumută naţionalismul etnic, este frustrată de absenţa coloniilor şi de poziţia de inferioritate din acest punct de vedere faţă de celelalte mari puteri euro‑ pene. Aşa că face tot posibilul să îşi subordoneze micile economii emergente din estul continentului. Şi reuşeşte. Capitalul german contribuie la modernizarea infrastructurii ţării (poduri, şosele, căi ferate), trecând peste faptul că statul român s‑a confruntat cu falimente strategice ale unor companii germane ce construiau căi ferate în România, şi a fost nevoit, din cauza presiunilor politice ale Berlinului, să accepte pierderile, şi că, în momentul izbucnirii Războiului de Independenţă (1877), statul român deţinea doar 98 km din cei 1.236 construiţi până atunci (Adăniloaie:

78

NaŢiunea socialistă

1986, 78‑79). Chiar dacă elita politică de la Bucureşti era progermană, din raţiuni strict pragmatice şi cu aprobarea evidentă a regelui Carol I, opinia publică rămăsese pro‑franceză (Adăniloaie: 1986, 70) şi relativ critică la noua influenţă germană (Murăraşu: 1999, 127‑128, 163‑165). La sfârşitul secolului al XIX‑lea şi începutul secolului XX, naţionalismul româ‑ nesc se diversifică. Apar diferite tendinţe intelectuale care pun accentul pe tot atâtea forme de patriotism. Tot acum se configurează şi celebra dispută a „forme‑ lor fără fond”: curentele conservatoare şi romantice doreau păstrarea „fondului” tradiţional, agrar, şi renunţarea la „formele” goale (politice, juridice, culturale) impuse de adepţii modernizării. Junimiştii, un grup de intelectuali grupaţi în jurul asociaţiei culturale omonime fondate la Iaşi, au lansat practic dezbaterea. Junimiştii, reprezentaţi în primul rând de Titu Maiorescu, Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu şi Constantin Rădulescu‑Motru, denunţau influenţa franceză crescândă asupra culturii române, percepând Iluminismul ca pe un import exotic deloc potrivit pen‑ tru condiţiile social‑culturale ale României. Jurişti şi istorici erau puternic influ‑ enţaţi de romantismul german şi criticau vehement Revoluţia Franceză, făcând tot posibilul ca România să evite acelaşi traseu, considerat destabilizator şi periculos deoarece, desprinzându‑se voluntar de tradiţie, de propriile rădăcini culturale organice, Iluminismul nu putea fi altceva decât un construct artificial, superficial şi nociv pentru orice societate care îl experimentează. Tocmai în baza acestor criterii au fost criticaţi „paşoptiştii”, revoluţionarii de la 1848 (Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Christian Tell, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alecu Russo, Andrei Şaguna, August Treboniu Laurian etc.), animaţi de idei emancipatoare de sorginte franceză. Iluminismul nu este altceva decât o ideologie şi nu trebuie să i se permită să dicteze asupra dezvoltării unei ţări; experienţa, prudenţa şi tradiţia sunt singu‑ rele care au acest drept. Junimiştii se pronunţau de asemenea şi împotriva socia‑ lismului, pe care îl considerau neadecvat pentru structura socială a României, formată exclusiv din ţărani şi boieri. Nerecunoscând existenţa burgheziei, junimiş‑ tii contestau pe cale de consecinţă necesitatea socialismului. În plus, radicalismul destabilizator social‑democrat ameninţa dezvoltarea firească a ţării, prin care junimiştii înţelegeau armonizarea intereselor ţăranilor cu cele ale moşierilor, „uniţi de dragostea comună faţă de proprietate” (Hitchins: 2013b, 72‑75; Matei: 2007, 77‑98; pentru o opinie mai puţin critică la adresa junimismului şi a lui Titu Maiorescu, vezi Şiulea: 2003, 69‑130). A cui proprietate conta mai puţin pentru junimişti? Sămănătorismul, un curent intelectual puternic influenţat de junimism şi avându‑l ca reprezentant principal pe Nicolae Iorga, al cărui naţionalism virulent va fi comentat mai pe larg în următorul capitol, denunţa agresiv capitalismul, care ar fi deviat ţara de pe coordonatele ei istorice. Sămănătoriştii deplângeau dispariţia vechilor instituţii şi a boierimii, dar nu pledau pentru reactualizarea lor. Sperau ca impactul social negativ al capitalismului şi renunţarea la tradiţie să fie echilibrate printr‑o intensă campanie culturală prin care se urmărea întărirea fidelităţii faţă de naţiune. Iluminismul românesc, asociat integral cu paşoptismul, era de asemenea

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea...

79

repudiat, fiind o creaţie efemeră a unor intelectuali exaltaţi care s‑au ascuns în mod ruşinos atunci când armatele otomane avansau înspre Bucureşti, lăsându‑i doar pe ţăranii din regimentele de pompieri să le înfrunte pe Dealul Spirii (Stanomir: 2000, 307). Soluţiile sămănătoriste la problemele prezentului se rezumau la impe‑ rative moral‑educaţionale care, odată asumate de populaţie, ar fi consolidat tânărul stat român (şi România Mare, după 1918) şi l‑ar fi protejat de indezirabile imixti‑ uni externe, pe de o parte, şi interne, pe de altă parte, în măsura în care cetăţenii români de naţionalităţi diferite nu erau de acord cu acest vibrant ideal naţional. Iorga sublinia procesul formării „spiritului naţional” la scară istorică şi glorifica virtuţile sistemului politic feudal existent în Principatele Române în secolele ante‑ rioare, considerându‑l o formă de democraţie rurală, nu un tip de conducere dis‑ creţionar al potentaţilor locali şi al voievozilor. Iar o democraţie rurală adaptată nevoilor prezentului nu are nevoie de partide politice şi de parlament (Stanomir: 2000, 302‑305; vezi şi Rizescu: 2012, 260‑261). Preferinţa pentru rural l‑a con‑ vins pe Iorga că oraşul este un simbol al decadenţei societăţii româneşti, o pepi‑ nieră a capitalismului care erodează fundamentele morale tradiţionale: singurul viitor al României era cel agrar. Pentru a nu‑l compromite, campaniile de indus‑ trializare orchestrate de liberali, de reprezentanţii tinerei burghezii ascendente, trebuiau stopate (Hitchins: 2013b, 78‑82). Maniera în care concepţiile lui Iorga se apropie într‑o anumită măsură de cele ale populistului rus Aleksandr Herzen intrigă, deoarece este vorba de puncte de convergenţă între un curent intelectual tradiţionalist, conservator, şi unul progresist; problema ar merita studiată mai amănunţit în viitoarele cercetări de istorie a ideilor din Europa de Est şi Rusia. Poporanismul reprezintă o altă orientare naţionalistă din acea perioadă. Influenţat de sămănătorism şi de accentul pus de acesta pe o economie şi o societate agrară, este totuşi mai pragmatic. Constantin Stere, principalul teoretician poporanist, nu agreează ideea sămănătoristă a unei renaşteri morale a naţiunii, ci preferă reforme punctuale şi imediate. Stere nu era reticent la experienţa europeană, nici la indus‑ trializare, în măsura în care era subsumată necesităţilor unei economii agrare, şi recunoştea caracterul vetust al societăţii rurale româneşti şi urgenţa modernizării sale (Hitchins: 2013b, 82‑86). Există desigur şi voci alternative, dar ele sunt marginale. Constantin Dobrogeanu‑Gherea este una dintre ele. Social‑democrat de inspiraţie marxistă şi emigrat din Rusia ca urmare a persecuţiilor ţariste la adresa agitatorilor politici indezirabii, Gherea include România în categoria ţărilor sub‑ dezvoltate care au intrat pe orbita capitalismului mondial târziu. Spre deosebire de statele din Occident, unde structura economică a determinat suprastructura cultu‑ ral‑politică, în regiunile subdezvoltate raportul se inversează. Statului îi revine rolul de a moderniza economia şi societatea. O consecinţă firească a acestui fapt este creşterea birocraţiei, care devine un fel de castă, subordonând procesul moder‑ nizării în propriul beneficiu. Luând în considerare şi reforma agrară incompletă din 1864 care, deşi abolea iobăgia, nu dădea ţăranilor dreptul de a vinde pământul şi îi obliga practic să se înţeleagă cu boierii în privinţa producţiei („tocmelile agricole”), avem ingredientele primare pentru ceea ce Gherea a numit „neoiobăgia”.

80

NaŢiunea socialistă

Vechea aristocraţie latifundiară beneficia în continuare de munca prost plătită a ţăranilor, dar nu mai avea aceleaşi obligaţii (cheltuieli) faţă de ei ca atunci când erau iobagi, iar administraţia conferea o aparenţă de legalitate acestui simulacru de modernizare (Hitchins: 2013b, 87‑89; Rizescu: 2012, 54‑57). În perioada interbelică, discursurile naţionaliste se diversifică şi capătă amploare. Economia rămâne în continuare pe orbita capitalismului german (Verdery în Banac, Verdery: 1995, 108). Romania Mare având un procent însemnat de minorităţi şi o tradiţie intelectuală naţionalistă cu o vechime de aproximativ un secol, nu cunoaşte şi nici nu îşi doreşte să cunoască metode alternative de gestionare a gravelor pro‑ bleme sociale care o afectau. Acestea sunt abordate şi gestionate prin optici naţi‑ onaliste, arogante şi înguste; se dorea ralierea românilor în jurul ideii naţionale şi al împlinirii unui deziderat sistematic încălcat în ultimele secole sau chiar milenii. Naţionalismul îşi propunea să devină, dacă nu devenise deja, o forţă hegemonică. Katherine Verdery identifică trei discursuri principale asupra identi‑ tăţii româneşti în perioada dintre cele două războaie mondiale. Avem de‑a face în primul rând cu un discurs orientalist‑autohtonist, ai cărui principali protagonişti erau Nichifor Crainic şi Nae Ionescu, axat pe sublinierea ortodoxiei ca matrice identitară a românilor, un popor aparţinând Orientului din acest punct de vedere şi care trebuie să depună toate eforturile pentru a nu se contamina de nihilismul specific culturii europene. Revista Gândirea a coagulat acest discurs, foarte apro‑ piat de cel sămănătorist prin exaltarea virtuţilor unei societăţi rurale, organizată strict pe baza tradiţiilor ancestrale şi derivându‑şi tocmai de aici propria unicitate şi originalitate (Verdery: 1991, 46‑49; Hitchins în Banac, Verdery: 1995, 140‑148). Orientalismul influenţează direct ideologia legionară, la definitivarea căreia şi‑a adus contribuţia şi ultranaţionalistul şi antisemitul A.C. Cuza, un fost protejat al lui Iorga, aceştia înfiinţând în 1910 Partidul Naţionalist‑Democrat (Butaru: 2010, 95; Hitchins în Banac, Verdery: 1995, 140). Genul acesta de naţionalism influ‑ enţează profund „tânăra generaţie”, alcătuită din personalităţi ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu sau Petre Ţuţea. Grupaţi în jurul asociaţiei culturale Criterion, aceştia se consideră purtătorii unei misiuni speciale de resuscitate a sufletului românesc, împovărat de mediocritatea burgheză. Sunt interesaţi de istoria religiilor, misticism, teosofie şi orfism (Hitchins în Banac, Verdery: 1995, 148‑150). Afinităţile lor cu mişcarea legionară sunt evidente, ei angajându‑se frenetic în încercarea de a conferi respectabilitate intelectuală Legiunii Arhanghelului Mihail, o grupare naţionalist‑ortodoxă exaltată, iresponsabilă şi criminală. Un al doilea discurs identitar este numit de Verdery „indigen”. Autoarea include aici filosofi ca Lucian Blaga, Constantin Rădulescu‑Motru şi istorici ca Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga, ultimul abandonând sămănătorismul în 1906, atunci când demisionează de la revista omonimă în urma unei dispute cu editorii; până în 1910, sămănătorismul deja încetase să mai reprezinte un curent intelectual semni‑ ficativ (Hitchins: 2013b, 82). Indigenismul insista asupra originilor tracice ale românilor, a căror latinitate nu era definitorie, ci doar grefată pe acest fond atavic.

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea...

81

În rest, preluau de la orientalişti, cu mai puţină vehemenţă, necesitatea unei rein‑ ventări spirituale pe coordonate ortodoxe şi de la sămănătorişti aplecarea spre o formă de organizare rurală a societăţii, conformă „sufletului non‑latin” (Blaga) al românilor (Verdery: 1991, 49‑50). În sfîrşit, ultimul şi cel mai puţin naţionalist discurs referitor la originile şi identitatea românească este cel pro‑occidental. La rândul său, acesta comportă două dimensiuni. Prima, cea moderată, este dată de scrierile criticului literar Garabet Ibrăileanu şi ale poporanistului Constantin Stere, care a condus între 1906 şi 1933 publicaţia Viaţa Românească. De fapt, ceea de Verdery înţelege prin pro‑occidentalism moderat este tocmai poporanismul de care ne‑am ocupat în paginile anterioare, curent intelectual cu o viaţă destul de lungă şi bazat pe defi‑ nirea naţiunii în termeni agrari şi nerefractari la oportunităţile de provenienţă occidentală. Pro‑occidentalismul entuziast, în altă ordine de idei, trimite la inter‑ dependenţa de existentă în lumea modernă: nu putem să prosperăm dacă ne izolăm de Occident, dacă nu imităm modelul aplicat cu succes de cei superiori nouă. Fără a fi anti‑naţionalişti, pro‑occidentalii entuziaşti ca Eugen Lovinescu, de exemplu, sugerau că ideile şi practicile occidentale nu dăunează „sufletului naţional”, care oricum nu este static, ci se pliază pe un context mai larg; dimpotrivă, îl ajută să se pună în valoare relativ la cerinţele momentului. Teoria prin intermediul căreia Lovinescu traducea aceste aspiraţii a rămas în istoria culturală sub numele de „sincronism” (Verdery: 1991, 50‑54; vezi şi Verdery în Banac, Verdery: 1995, 111‑115; Papahagi în Banac, Verdery: 1995, 168‑172). În mare, acestea au fost principalele dezbateri asupra identităţii naţionale înainte de instaurarea comunismului. Nu am insistat deliberat asupra legionarismului, şi pentru că a fost cercetat în amănunţime până acum (Heinen, 1999), şi pentru că nu este altceva decât o combinaţie exacerbată de autohtonism orientalist cu sămă‑ nătorism, care nu aduce ca elemente de originalitate decât cultul jertfei şi al mor‑ ţii, ambalat într‑un creştinism mistic şi delirant despre renaşterea prin purificare morală a naţiunii şi antisemitism ridicat la cote patologice. Antisemitismul a reprezentat de asemenea o regretabilă constantă a tuturor curentelor naţionaliste până în perioada postbelică, finalizată cu transformarea României în republică populară şi aservită intereselor sovietice. Inclusiv a naţionalismului militar‑con‑ servator practicat de generalul Ion Antonescu în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Discursul naţional în ansamblu, alcătuit la rândul său dintr‑o serie de micro‑dis‑ cursuri, a fost şi rămâne o creaţie intelectuală atât cu mize politice, cât şi profe‑ sionale. Naţiunea reprezenta un proiect discursiv la care se adera şi din entuziasm şi convingere, după cum procedase Eminescu, dar în acelaşi timp şi pe filieră strategică, aşa cum a fost cazul lui Iorga şi, cu siguranţă, al multor altora. La fel s‑a întâmplat cu discursul naţionalist în perioada comunistă, în special după 1965: încerca să creeze o ordine socială favorabilă noului regim politic, solidaritate şi angajament total în „construirea socialismului”, beneficii şi sinecuri pentru inte‑ lectualii afiliaţi puterii. Adică imensa majoritate. Până atunci, să trecem în revistă

82

NaŢiunea socialistă

strategiile discursive utilizate exact pentru aceleaşi scopuri în prima fază a comu‑ nismului românesc (1948‑1965), când marele semnificant gol care este naţiunea a fost înlocuit, datorită rezonanţelor sale burgheze şi, în context românesc şi nu numai, fascistoide, cu internaţionalismul proletar, patriotismul socialist şi, spre finalul intervalului, cu naţiunea socialistă.

2.2. P  atriotismul socialist şi naţiunea socialistă: povara trecutului, precauţiile prezentului, imperativele viitorului Deoarece naţiunea şi naţionalismul fuseseră masiv recuperate la nivel discursiv de către regimurile fasciste şi „reacţionare”, şi deoarece marxismul şi leninismul erau inerent ostile, ca ideologii universale, acestui particularism care deranja cu obsti‑ naţie planul revoluţiei globale, termenii sunt puşi la index după 1948. Asta nu înseamnă că Partidul Muncitoresc Român (PMR) renunţă la strategia de a crea, pentru populaţie, o identitate politică bazată pe o ideologie comună cu cea adoptată de regim. Dimpotrivă, acest obiectiv este afirmat şi urmărit într‑o manieră extrem de intensă şi de agresivă şi în acelaşi timp mult mai vizibilă şi mai rudimentară decât în cadrul democraţiilor liberale, dar aceasta este deja o altă discuţie; doar parametrii discursivi se modifică. Subiecţii, cetăţeni ai noii republici, sunt depar‑ tajaţi acum în funcţie de criterii politice (apartenenţa la partid) şi ideologice (cât de „înaintaţi”, „ridicaţi” sau progresişti sunt sau cel puţin se declară). Regimurile leniniste, o ştim de la Kenneth Jowitt (1993), se izolează în raport cu societăţile asupra cărora îşi exercită puterea, partidele leniniste se „insulează” la rândul lor, pentru a utiliza un termen preferat de autor, în mediile în care nu deţin puterea politică. Partidul se asumă pe sine şi se comportă ca o fortăreaţă inexpugnabilă, dar, paradoxal, vulnerabilă permanent la impurităţi ideologice, la viziuni alternative asupra lumii. În cazul în care puterea este în cele din urmă preluată, partidele, transformate acum în regimuri leniniste, renunţă după un timp la izolare şi urmă‑ resc „penetrarea” societăţii, indiferente sau ostile, pentru a o transforma în final în conformitate cu propriile obiective ideologice. Fortăreaţa leninistă încearcă, pentru a obţine sau, în cazuri mai rare, pentru a‑şi păstra legitimitatea, să se extindă. Procesul este însă extrem de dificil şi de laborios, deoarece noii subiecţi antrenaţi în discurs sunt percepuţi totodată cu o profundă mefienţă. Noul discurs oficial este mai coercitiv şi mai punitiv decât cel anterior. Arsenalul său retoric dispune de forme de interpelare care merg de la variante „slabe” (decla‑ raţii oficiale, documente, programe instituţionale) până la variante „tari” (şantajul, intimidarea, persecuţiile, arestul, tortura, asasinatul politic). Datorită caracterului exotic al comunismului românesc şi al impunerii sale din exterior (Moscova), regimul are o incomensurabilă nevoie de a câştiga încrederea populaţiei. Sau cel

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea...

83

puţin toleranţa. Lipsit de o tradiţie şi de efecte palpabile, observabile în timp, noul discurs nu se are practic decât pe sine, de aceea se auto‑investeşte până la refuz cu deziderate ideologice şi imperative politice. Asta deoarece discursul funcţionează întotdeauna în sens ideologic, construind diferite viziuni generale despre lume care să transmită, corelativ, un anumit tip de reflexe politice (Morar‑Vulcu: 2007, 32‑33). Discursurile occidentale, de exemplu, liberale, conservatoare, creştin‑demo‑ crate, ecologiste, social‑democrate, au o anumită tradiţie, experienţă, au generat o serie de aşteptări din partea populaţiei; având asemenea avantaje, câştigate de multe ori şi pe merit, îşi permit interpelări mult mai nuanţate, mai complexe şi mai puţin agresive. Corelativ, nivelul de toleranţă faţă de alte discursuri sau de rezistenţa la propriul discurs este, cel puţin în aparenţă, mult mai ridicat; intole‑ ranţa nu ar face decât să le limiteze câmpul discursiv şi să le dezavantajeze în competiţia cu alte discursuri pentru semantizarea semnificanţilor goi (democraţie, drepturile omului, multiculturalism, energie regenerabilă, poluare, imigraţie, veni‑ turi, pensii, piaţă liberă, gen etc.). Ajungem astfel la subiectul acestui subcapitol, identitatea politică şi politica indentităţii în timpul regimului Gheorghiu‑Dej. Din motive deja expuse, naţiona‑ lismul este codificat discursiv, suferind însă şi o operaţie de chiuretare ideologică deloc neglijabilă – sub forma patriotismului socialist sau a patriotismului de clasă. Şi cum acest tip de patriotism era importat direct şi integral din Uniunea Sovietică, va trebui să începem cu o scurtă analiză asupra patriotismului sovietic. Dintr‑o broşură dedicată îmbunătăţirii nivelului conştiinţei politice a soldaţilor şi a populaţiei sovietice în general, publicată la Moscova în 1952 şi tradusă în Republica Populară România (RPR) un an mai târziu, aflăm că patriotismul este un sentiment „propriu oamenilor muncii şi în condiţiile orânduirii exploatatoare, dar în orânduirea exploatatoare el nu a fost şi nu a putut să fie niciodată o forţă spirituală a poporului atât de mare cum este patriotismul sovietic în condiţiile orânduirii sociale şi de stat sovietice” (Larcov: 1953, 3). Este tocmai definiţia marxistă a naţiunii, analizată pe larg în capitolul precedent. Numai că, spre deo‑ sebire de Marx, care percepea patriotismul drept un fel de surogat rezonabil al naţionalismului, asta până când graniţele ar fi fost abolite şi revoluţia ar fi trium‑ fat la nivel global şi critica social‑democraţia germană în anii 1870 pentru carac‑ terul tot mai pronunţat naţional pe care îl afişa (Szporluk: 1988, 181‑184), regimurile leniniste, ca urmare a constrângerilor politice externe (ostilitate inter‑ naţională) şi interne (mentalităţi „retrograde”, „mic‑burgheze”, „duşmani de clasă” infiltraţi chiar şi în partid), transformă patriotismul într‑o valoare în sine. Este vorba efectiv, nu numai la nivel propagandistic, de un nou tip de patriotism (naţi‑ onalismul devenise un termen tabu din cauza implicaţiilor ideologice nedorite de către regimurile leniniste), prin care noua instanţă hegemonică, emiţătoare a dis‑ cursului oficial, partidul, dorea să modeleze o identitate politică mult mai coagu‑ lată, coezivă şi prospectiv orientată decât identităţile politice existente în regimurile non‑leniniste, mai mult sau mai puţin burgheze. Legitimitatea fragilă, sentimentul urgenţei, concurenţa îngrijorătoare din partea discursurilor alternative, greu, chiar

84

NaŢiunea socialistă

imposibil de eradicat, ideologia însăşi, militantă, voluntaristă, puţin predispusă la compromisuri (şi atunci numai tactice) şi centrată exclusiv pe auto‑reproducere la o scară globală cât mai largă şi în cele din urmă definitivă, nelăsând loc unor paradigme ideologic‑discursive alternative, toate aceste elemente oferă măsura unui nou tip de identitate politică proiectată de regimurile leniniste. Invariabil, aceasta conţinea „rămăşiţe” burgheze; chiar Lenin afirmase că socialismul şi ulterior comunismul nu pot fi construite decât cu mijloacele pe care capitalismul le lasă la dispoziţia revoluţiei (Lenin: 1954, 593). În ciuda faptului că poporul creează „valorile materiale şi spirituale ale socie‑ tăţii”, acestea, în regimurile burgheze, nu îi aparţin. Clasa dominantă şi le însuşeşte arbitrar şi oprimă astfel proletariatul şi „ţărănimea muncitoare”, împiedicând aceste categorii sociale să îşi conştientizeze interesele comune. Totuşi, „oamenii muncii” îşi iubesc ţara, dar patriotismul acesta nu poate fi decât incomplet, un surogat de patriotism. „În condiţiile capitalismului, între patrie şi popor se află forţe duşmă‑ noase atât patriei, cât şi poporului – clasele exploatatoare, puterea lor de stat şi partidele lor politice. Aceste forţe duşmănoase împiedică poporul să se contopească cu patria, pe care ele o transformă într‑o mamă vitregă, ce încătuşează sentimen‑ tele patriotice ale poporului.” (Larcov: 1953, 3) Burghezia nu este deci patriotică, ci numai patriotardă. Interesele ei vizează, pe lângă exploatarea economică, utilizarea sentimentelor patriotice ale populaţiei în scopuri agresive, belicoase. Astfel, patriotismul şi naţionalismul declamate de burghezie amplifică sentimentele de animozitate între popoare, în loc să le dimi‑ nueze. Patriotismul burgheziei este limitat strict la propriile interese de clasă, deşi este permanent semnificat ca universal. Datoria patriotică a oamenilor muncii nu este să servească societatea şi statul burghez, ci să nimicească prin luptă revoluţionară orânduirea capitalistă şi să creeze orânduirea socialistă. Patriotismul burgheziei a fost întotdeauna limitat la interesele ei înguste de clasă şi de aceea el este un sentiment fals şi ipocrit. Burghezia face mare zarvă în legătură cu patria, în legătură cu interesele naţionale comune, atunci când ea are nevoie să vină la putere, să îşi asigure piaţa internă, s‑o îngrădească prin frontiere de stat şi prin bariere vamale. Ea înfăţişează interesele ei hrăpăreţe de clasă drept interese naţionale, dar deîndată ce şi le satisface, consideră rezolvate toate îndatoririle „patriotice”. Burghezul, cu ideologia sa de comerciant şi businessman, propovăduieşte principiul: „Banii nu au miros, banii nu au patrie”. Pentru burghez, patria este acolo unde poate „face bani”. Marx a arătat că: „...patriotismul burgheziei... a degenerat într‑o pură ipocrizie de când activitatea ei financiară, comercială şi industrială a căpătat un caracter cosmopo‑ lit”. Pe măsură ce se ascute lupta de clasă, caracteristică naţiunilor burgheze, burghezia se leapădă de masca patriotică, manifestându‑se ca o forţă duşmănoasă propriei ei naţiuni, fiind gata să încheie orice târg cu burghezia străină (Larcov: 1953, 4).

Se poate observa din acest citat faptul că patriotismul nu este folosit interşan‑ jabil cu naţionalismul, subsumabil în discursul leninist izolării agresive a popoarelor în propriile frontiere şi deteriorării relaţiilor internaţionale, dar şi schimbarea

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea...

85

sensului termenului „naţiune”, înţeles acum ca alianţă în curs de formare între clasele din interiorul unui stat exploatate de burghezie. Patriotismul constituie în discursul leninist marele semnificant gol, aflat la arbitrariul directivelor de partid, care este poporul. Adică naţiunea, după saltul calitativ ce i‑a permis epurarea discursivă, socială şi economică, deseori chiar fizică, epurare ghidată desigur de partid, avangarda proletariatului, a burgheziei, un alt mare semnificant gol în discursurile leniniste, prompt semantizat în funcţie de obiectivele politice ale momentului, subordonate în ansamblu obiectivului ideologic şi teleologic deopo‑ trivă, „construcţia socialismului”. Aceasta din urmă, pe măsură ce stagnarea regimurilor leniniste şi incapacitatea lor de a influenţa decisiv opinia publică mondială îşi spunea cuvântul, a devenit mai mult politică decât ideologică. Adică mai concesivă şi mai pragmatică, mai orientată spre asigurarea stabilităţii decât spre urmărirea cu fervoare revoluţionară a unor scopuri care se adânceau de acum într‑un viitor tot mai incert şi nebulos. Au existat însă şi excepţii, regimuri leniniste care nu au renunţat la, ba chiar şi‑au amplificat romantismul revoluţionar pe măsură ce discursul burghez eroda tot mai categoric discursurile tot mai anemice ale par‑ tidelor‑„fortăreţe”. Regimul Ceauşescu, după cum vom constata în capitolul urmă‑ tor, este unul dintre ele. Mai departe, propaganda sovietică distinge doi mari duşmani la adresa noului şi fragilului tip de patriotism, încă insuficient testat empiric în regimurile leniniste care şi‑au făcut apariţia în perioada postbelică: rasismul şi cosmopolitismul. Dacă în primul caz rasismul este facil de asociat cu fascismul, nazismul şi colonialismul (pentru a demonstra actualitatea fenomenului în cadrul Commonwealth‑ului brita‑ nic, de exemplu, dar şi în cazul Statelor Unite, unde segregarea nu fusese încă abolită) – ideologii influenţate de unele teorii (pseudo)antropologice din secolul XIX –, în al doilea caz, conţinutul semantic al cosmopolitismului este mai dificil de exprimat. Cu siguranţă nu este vorba de liberalism în sensul de capitalism, ci mai degrabă de un fel de republicanism universalist avându‑şi originea în filosofia kantiană. Pacea eternă propusă de Kant, având la bază un republicanism împărtă‑ şit (un fel de liberalism social) al actorilor internaţionali, constând în norme, idei, practici comerciale şi libera circulaţie a persoanelor şi urmând să se extindă în detrimentul monarhiilor absolutiste (Kant: 2006) – cam asta se înţelege în Occident prin cosmopolitism. În regimurile leniniste însă, cosmopolitismul este o formă insidioasă a imperialismului american şi nu numai, care încearcă să acrediteze ideea că naţiunile sunt constructe politice vetuste şi să atace fidelitatea „oamenilor muncii” faţă de propriile patrii socialiste. Într‑adevăr, Marx afirmase că muncitorii nu au patrie; în cea mai bună tradi‑ ţie dialectică, regimurile leniniste au denaturat sensul afirmaţiei pentru a‑l supra‑ pune peste propriile obiective politice: Proletariatul, ţinut sub exploatarea capitalistă, nu avea patrie, nu putea să aibă patrie. El trebuia să şi‑o cucerească, să‑şi cucerească propria sa patrie, smulgând‑o din mâna acaparatoare a burgheziei în fiecare ţară în parte. Obţinerea unei patrii de către proletariat

86

NaŢiunea socialistă

nu putea fi văzută decât ca rezultat al propriei sale lupte revoluţionare, ca rezultat al faptului că, alungând prin revoluţie burghezia de la putere, proletariatul – şi odată cu el întregul popor muncitor – îşi cucerea patria furată de exploatatori (Bellu: 1949, 62).

Desigur, burghezia condamna categoric o astfel de interpretare a patriei şi îi considera pe adepţii săi drept trădători. În romanul propagandistic scris de Nikolai Ostrovski, Aşa s‑a călit oţelul, un caporal polonez care a luptat de partea Armatei Roşii în timpul războiului civil din Rusia sovietică între 1917 şi 1922, perioadă în care noua putere se consolida, este condamnat la moarte pentru înaltă trădare de către un tribunal al forţelor „contrarevoluţionare” alcătuit din ofiţeri polonezi aliaţi ai ruşilor „albi”, antibolşevici. Acuzat de efectuarea de propagandă comunistă în rândurile soldaţilor polonezi „albi”, acesta răspunde: „«Mă puteţi spânzura, dar eu nu mi‑am trădat patria şi nici nu o voi trăda. Numai că patria mea şi a voastră nu este aceeaşi. A voastră e cea a boierilor, iar a mea – a muncitorilor şi ţăranilor. Şi în patria mea – care va fi, sunt sigur că va fi – nimeni nu mă va numi trădător»” (Ostrovski: 1949, 132). În procesul revoluţionar, proletariatul se trans‑ formă în popor şi, după exproprierea burgheziei, poate crea în sfârşit, sub condu‑ cerea partidului, o autentică patrie. O patrie ameninţată din plin de cosmopolitism, mai ales că noul concept de patrie nu avea încă forţa şi seducţia discursivă necesare pentru a obţine legitimitate şi efecte practice palpabile, concrete, cel puţin în absenţa utilizării mijloacelor coercitive. Iată cum unui discurs universalist, marxismul, i se oferă subtil o interpretare reducţionistă şi imobilă; regimurile leniniste au ajuns să se facă astfel vinovate tocmai de ce le reproşau partidelor social‑democrate în 1914: sprijinirea propriilor guverne autoritare în timpul Primului Război Mondial, nu denunţarea agresiunii imperialiste şi consolidarea unui front de stânga comun, transnaţional. De naţionalism, chiar dacă non‑burghez. Prea puţin contează faptul că aceleaşi raţiuni politice animau, la aproape o jumătate de secol distanţă, ambele părţi. Ce reproşează patriotismul socialist cosmopolitismului? Nimic altceva decât tentativele insidioase ale „imperialismului american” de a‑şi camufla apetenţa pentru supremaţie globală prin intermediul unui „guvenrn mondial unic” şi al unei „culturi globale”, concepte menite să abată atenţia „popoarelor” de la intensifica‑ rea luptei de clasă odată cu încheierea celui de al Doilea Război Mondial. Astfel, cosmopolitismul nu este perceput ca o simplă ideologie, lipsită de consecinţe, ci drept o practică sistematică de subminare a regimurilor leniniste atât din exterior, prin politicile agresive ale „burgheziei imperialiste”, cât şi din interior, prin dete‑ riorarea fidelităţii politice a „maselor populare” şi prin înfiinţarea de „cuiburi de spionaj” (Larcov: 1953, 6‑7). Dar tentativele imperialiste nu au şanse de materializare în faţa patriotismului sovietic, „de tip nou”, „liber de tot ceea ce goleşte de conţinut şi denaturează sentimentele patriotice ale masselor populare în condiţiile orânduirii bazate pe exploatare” (Larcov: 1953, 8). Deoarece ar fi distrus structura de clasă, bazată pe exploatare, Uniunea Sovietică ar fi eliminat astfel şi orice „clasă sau pătură

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea...

87

socială care să reprezinte o forţă antipopulară, antipatriotică” (Larcov: 1953, 8). Prin astfel de tehnici şi strategii discursive, propaganda sovietică făcea tot posibi‑ lul să ralieze populaţia în jurul noii instanţe hegemonice, partidul, articulând astfel o nouă formă de patriotism. Reprezentând tot ce era mai bun şi mai „înain‑ tat” în „tradiţiile de luptă” ale diferitelor popoare aflate acum sub regimuri leni‑ niste, partidul din fiecare ţară producea discursiv un nou punct de ancorare a permanent incompletei identităţi comune dintre guvernaţi şi guvernanţi. Acest patriotism nou trebuia să emane de la partid, reprezentantul clasei muncitoare, clasa cu potenţial generic în care urma să se topească în final întregul „popor muncitor” – nu de la tradiţii, deşi aveau şi acestea locul lor în propaganda oficială –, aşa cum se întâmpla în democraţiile liberale, adică regimurile burgheze. Patriotismul „de tip nou” se baza deci pe o legitimitate prospectivă, proiectată întotdeauna în viitor. Naţionalismele şi patriotismele burgheze insistau mai mult pe trecut şi pe prezent atunci când produceau şi reproduceau propriile discursuri pentru a‑şi extinde pon‑ derea politică. În permanenta luptă pentru sensurile cuvintelor, discursul oficial şi discursurile alternative, reprimate, uneori tolerate, dar în orice caz existente, aveau la dispoziţie un vocabular destul de limitat în ceea ce priveşte identităţile şi teh‑ nologia politică prin care sunt articulate. Patriotismul, naţiunea trebuiau să însemne acum partid, industrializare, viitor, producţie, „construirea socialismului”, în timp ce înainte de 1948 însemnaseră trecut, familie, tradiţii, ortodoxie, pluralism poli‑ tic (chiar dacă limitat), consum sau liberă asociere. Regimurile leniniste au pierdut până la urmă această intensă dispută discursivă – purtată şi în interior, şi în exte‑ rior – şi datorită faptului că termenii pe care i‑au utilizat, oricât de re‑cosmetizaţi ideologic, păstraseră inevitabil vechile accepţiuni, sedimentate într‑un interval temporal mult mai larg şi tocmai de aceea mult mai influente social. Intensitatea şi percutanţa discursivă care afirma patriotismul sovietic nu se constituiau în sim‑ ple descrieri ale unei construcţii politice, ci în proiectarea ei normativă, în mobi‑ lizare şi voluntarism pentru a convinge „oamenii muncii” că într‑adevăr cheia prosperităţii economice şi a stabilităţii politice este dată, în ciuda tuturor neajun‑ surilor prezente, de edificarea prin eforturi comune a acestei noi forme de patrio‑ tism. Forţând puţin limitele limbajului, patriotismul sovietic era obligat să îşi ofere sieşi un conţinut propriu, într‑un proces discursiv ce se imagina, pe coordonate moderne, prometeic. În Ţara Sovietică, pentru prima oară în istorie, dragostea poporului faţă de Patrie s‑a contopit cu devotamentul său faţă de orânduirea socială şi de stat, făurită de popor, sub conducerea Partidului Comunist. Devotamentul profund al poporului sovietic faţă de Patria socialistă constituie baza de nezdruncinat a patriotismului sovietic. În Uniunea Sovietică s‑a format o nouă idee despre îndatoririle pe care cetăţeanul le are faţă de Patrie. În URSS a fost nimicită contradicţia dintre popor şi stat, proprie societăţii bazate pe exploatare. Statul socialist sovietic este prima patrie adevărată a oamenilor muncii pe care o cunoaşte istoria. „În trecut noi n‑aveam şi nu puteam avea patrie – a spus I.V. Stalin –, dar acum, după ce am doborât capitalismul şi puterea este în mâinile noastre, în mâinile poporului,

88

NaŢiunea socialistă

acum avem patrie...”. Oamenii sovietici îşi dăruiesc toate forţele lor consolidării Statului Sovietic şi construirii societăţii comuniste. Poporul sovietic a apărat adeseori cu arma în mână libertatea şi independenţa Patriei sale, dând o ripostă hotărâtă tuturor imperi‑ aliştilor care atentau la cuceririle de importanţă istorică mondială ale marii Revoluţii Socialiste din Octombrie (Larcov: 1953, 9).

Cât de departe suntem de accepţiunea marxistă a patriotismului şi naţionalis‑ mului! Marx ar fi rămas pur şi simplu siderat la auzul propoziţiei „Partidul Comunist este partidul cel mai patriotic din lume”. Suntem departe chiar şi de accepţiunea leninistă a termenilor, deoarece Stalin, în timpul, dar şi după cel de‑al Doilea Război Mondial, a fost nevoit să apeleze masiv la naţionalism, mai mult decât Lenin în perioada post‑revoluţionară, un naţionalism codificat discursiv şi pliat pe un alt suport ideologic, pentru a mobiliza populaţia în jurul regimului şi împotriva agresorului nazist. După război, Stalin a utilizat patriotismul sovietic atât împotriva duşmanilor interni, mai mult sau mai puţin reali, cât şi a noilor duşmani externi, puterile occidentale. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) era singurul partid leninist al cărui patriotism echivala direct cu internaţionalismul proletar, cu un sprijin, deloc dezinteresat, oferit proletariatelor şi popoarelor muncitoare aflate încă sub domi‑ naţia de clasă a burgheziei. Într‑o măsură mai mică, şi patriotismul celorlalte partide de tip leninist, în speţă PMR, echivala cu internaţionalismul proletar, relaţia fiind însă asimetrică: PCUS reprezenta instanţa hegemonică, având dreptul să ofere conţinut semantic semnificantului gol internaţionalism proletar; semnifi‑ caţia atribuită de către partidele din „ţările frăţeşti” nu putea fi decât derivată din semantica impusă în mod privilegiat de PCUS. Situaţia se va schimba începând cu anii 1960. Până a ajunge la acea perioadă, trebuie observat faptul că, în competi‑ ţia discursivă cu naţionalismul burghez, patriotismul sovietic sugera că l‑ar putea destabiliza prin însăşi forţa idealului pe care îl reprezenta. La nivel global, a fi cu adevărat patriot, atât în cazul regimurilor leniniste, numite de Chalmers Johnson fie „derivate”, adică impuse din exterior, fie autonome, adică ajunse la putere prin mijloace proprii (Johnson: 1970, 1‑32), cât şi în cazul regimurilor burgheze, însemna acum fidelitate faţă de Uniunea Sovietică. „În toate ţările lumii, Uniunea Sovietică are milioane şi zeci de milioane de prieteni sinceri şi devotaţi, care înţe‑ leg profund că a fi patrioţi ai ţării lor, democraţi şi internaţionalişti, înseamnă a fi prieteni ai Uniunii Sovietice.” (Larcov: 1953, 14; vezi şi Bellu: 1949, 63, 92, 112‑113; Stalin în Dej: 1952, 401; Dej, 1956, 261; Congresul al II‑lea...: 1956, 154) Prin intermediul a ceea ce Laclau numeşte „logica echivalenţei”, patriotismul sovietic şi patriotismele socialiste în general îşi transferă semnificaţiie internaţio‑ nalismului proletar; pe lângă faptul că sunt semnificanţi goi, aceste sintagme reprezintă şi „puncte nodale” (Laclau, Mouffe: 2001, 112) în ceea ce Michel Foucault numea „ordinea discursului” (ansamblul de proceduri şi reguli care ges‑ tionează printr‑un mecanism recompensatoriu‑punitiv aderenţa sau rezistenţa la discurs, încercând totodată să îşi păstreze o anumită autonomie – Foucault în

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea...

89

Young: 1981, 52); ca „lanţ de echivalenţe”, termenii străbat întregul spectru discursiv leninist şi încearcă permanent să îl extindă, întărindu‑i în acelaşi timp centrul, instanţa hegemonică, la rândul ei compusă, pe principiul păpuşii Matrioşka, din mai multe straturi: Stalin, Biroul Politic al PCUS, Comitetul Central al PCUS, PCUS, Uniunea Sovietică, „lagărul socialist” şi, în cele din urmă, lumea întreagă. Putem considera partidele din „ţările frăţeşti” (relaţiile dintre partide erau consi‑ derate în regimurile leniniste cele mai importante, fapt care demonstrează cu prisosinţă natura lor eminamente ideologică; relaţiile dintre state, politice mai degrabă în sensul tehnic, administrativ al termenului, erau împinse pe un plan secund) drept instanţe hegemonice secundare, iar PCUS instanţa hegemonică pri‑ mară (a nu se confunda instanţa hegemonică, emiţătoare privilegiată a discursului oficial, cu hegemonia în ansamblu, pe care niciun partid leninist nu a reuşit să o materializeze), dar asta numai în perioada stalinistă şi cu excepţia Partidului Comunist Iugoslav (PCI), acesta alegând, cu mari riscuri, o direcţie independentă începând cu 1948. După 1960, şi în cazul României mai ales după 1965, o serie de partide comuniste contestă rolul central al PCUS la nivelul mişcării comuniste internaţionale şi aspiră să devină instanţe hegemonice primare în propriile lor ţări; unele dintre ele, cum ar fi Partidul Comunist Chinez (PCC), depune eforturi să devină o instanţă hegemonică primară la nivel regional, asiatic şi chiar global, negând activ preeminenţa discursivă a PCUS nu numai în China, ci în toată lumea. Aşa cum propaganda americană din perioada preşedenţiei lui Harry Truman (1945‑1953), care a dat numele unei doctrine prin care Washingtonul încuraja lupta pentru libertate a popoarelor din orice parte a lumii, o strategie anti‑sovietică declarată, la fel încerca şi Uniunea Sovietică să îşi submineze ideologic oponenţii prin afirmarea unui patriotism internaţional şi susţinerea factorilor subversivi din interiorul democraţiilor liberale: capitalismul şi leninismul, două ideologii uni‑ versaliste, se aflau în timpul Războiului Rece într‑un conflict desfăşurat la scară globală. În cuvintele fostului ministru britanic al Sănătăţii Aneurin Bevan, „ame‑ ricanii sunt tot atât de agresivi capitalişti după cum ruşii sunt agresiv comunişti” (Bevan în Grosser, 1999, 91). Discursul occidental s‑a dovedit până la urmă mai puternic; nici avantajele de care beneficiase la începutul disputei nu erau deloc de neglijat. De fapt, orice mare putere tinde să devină mai puţin democratică în urmărirea propriilor interese, deoarece, o ştim de la lordul Acton (2000), puterea corupe proporţional cu gradul în care este deţinută. Diferenţa a fost dată de faptul că Statele Unite şi aliaţii lor europeni dispuneau de mijloacele instituţionale nece‑ sare limitării abuzurilor politice (independenţa puterilor în stat sau pluralismul politic), în timp ce Uniunea Sovietică nu a fost atât de norocoasă; centralismul extrem, politic şi economic deopotrivă, deşi i‑a asigurat rate impresionante de dezvoltare până prin anii 1960 (Waltz, 2007), i s‑a dovedit în final fatal. Corelativ, capacitatea discursivă i‑a fost afectată de insuficienta inoculare a propriului sens unor semnficanţi goi ca democraţie, drepturile omului, pluralism, libertate de exprimare şi de asociere, în beneficiul discursului liberal, occidental, care s‑a grăbit să‑i recupereze şi să le ofere cu succes propria interpretare.

90

NaŢiunea socialistă

* Să ne oprim atenţia acum asupra patriotismului în optica PMR. Vom începe prin a analiza câteva „pagini din trecutul de luptă al poporului nostru” (Să ne cunoaştem patria...: 1961, 5). Oricât de orientat înspre viitor ar fi patriotismul specific regimurilor leniniste, acesta nu poate neglija trecutul. Mai ales că, aşa cum se glumea înainte de 1989, viitorul „luminos” este întotdeauna acelaşi; tre‑ cutul este cel care se schimbă în continuu. La fel ca în cazul patriotismului sovie‑ tic, comuniştii români considerau patriotismul un sentiment atrofiat şi incomplet înainte de 1948, dirijat în beneficiul exclusiv al burgheziei şi al „moşierimii”. Despre patrie vorbeau şi burghezia şi moşierimea, care ne‑au supt ţara până când oamenii muncii, sub conducerea partidului, au luat puterea în propriile lor mâini. Dar burghezii şi moşierii nu aveau nimic în comun cu poporul şi cu patria noastră. Ducând o viaţă de huzur, „patria” le slujea doar ca izvor de bogăţii, stoarse din sudoarea şi sângele poporului. Cum se arăta unda vreunei primejdii, fugeau şi‑şi puneau bogăţiile la adăpost. Ca să poată ţine în jug poporul nostru, ori de câte ori bogăţiile le erau în pericol exploatatorii chemau în ajutor oştiri străine, ale sultanilor turci sau ale împăra‑ ţilor Austriei. Numai poporul a iubit cu adevărat ţara, a muncit din greu pe meleagurile ei, pe care le‑a cântat cu drag, a apărat‑o cu vitejie de numeroşi cotropitori, a luptat eroic veacuri de‑a rândul pentru dreptate socială, pentru libertate şi independenţă. Câtă dreptate avea Tudor Vladimirescu când spunea: „Patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor” (Să ne cunoaştem patria...: 1961, 7‑8).

Dacă discursul despre patriotism al unui regim leninist autonom, stabilit prin propriile eforturi în postura politică dominantă (Uniunea Sovietică), era coercitiv, căutând să suplinească şi totodată să îşi producă o dimensiune socială de sine stătătoare, aptă de a reproduce discursul oficial din convingere, în absenţa inge‑ rinţelor propagandistice de la centru, discursul unui regim leninist derivat, impus din exterior şi deci şi mai lipsit de legitimitate, nu putea fi decât cel puţin la fel de intens şi agresiv. Construindu‑şi istoria, PMR trebuia să îşi valideze prezentul politic, o sarcină deosebit de dificilă, nemaivorbind de implicarea populaţiei în grandioasele proiecte de viitor. Lipsit de persuasivitate, tradiţie politico‑ideologică şi experienţă, discursul oficial punea pe primul loc formele „tari” de interpelare a subiecţilor: constrângerea psihică şi fizică, mergând până la suprimare. Originile românilor sunt plasate cu aproximativ o jumătate de mileniu înainte erei noastre, pe teritoriile locuite de „geto‑daci”. Regele Burebista este creditat pentru unificarea teritoriilor locuite de triburi dispersate şi înfiinţarea unui „stat sclavagist dac”. Se observă retorica marxistă: unităţile politice antice nu puteau fi decât sclavagiste, Evului Mediu îi corespundea modul de producţie feudal, iar perioadei moderne capitalismul. Istoriografia de după 1965 a preluat şi amplificat ideea de „stat sclavagist dac”, care este în termeni ştiinţifici un nonsens, aşa cum voi încerca să demonstrez în capitolul următor; mizele originii românilor erau însă – au fost vreodată altfel? – politice, nu ştiinţifice. Să speculăm puţin.

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea...

91

„Harnicii” şi „vitejii” daci au fost cuceriţi de romani, dar, din cauza „deselor răscoale ale sclavilor băştinaşi şi a atacurilor date de dacii liberi, uniţi cu popoarele migratoare, stăpânitorii romani au fost nevoiţi să părăsească Dacia”. Populaţia daco‑romană a rămas însă pe loc; în cadrul acestui melanj de populaţii din care ar fi rezultat poporul român (propaganda oficială uită să menţioneze că Traian a adus în Dacia coloni din toate părţile imperiului, nu neapărat romani în sensul etnic al termenului), „baza a alcătuit‑o elementul autohton geto‑dac, care şi‑a continuat în mod neîntrerupt existenţa pe pământul patriei noastre” (Să ne cunoaş‑ tem patria...: 1961, 10; Probleme de bază...: 1964, 44‑48; Ştefan: 1962, 3‑21). Dacă ar fi insistat asupra teoriei latinităţii românilor, aşa cum a procedat Şcoala Ardeleană, noul regim ar fi transmis un semnal pro‑ocidental, total indezirabil pentru Moscova. Dacă ar fi exagerat în direcţia dacilor, aşa cum se va proceda după 1965, Moscova ar fi interpretat gestul drept o tentativă de independenţă, ceea ce iarăşi, în perioada stalinistă, era de evitat. Putem presupune că PMR a dat dovadă de precauţie politică şi s‑a apropiat, probabil accidental, de cea mai plau‑ zibilă variantă a amestecului de populaţii rezultat în urma cuceririi, respectiv retragerii romane. Perioada medievală este jalonată de voievozi „înaintaţi”, care au luptat pentru independenţa, mai degrabă decât prosperitatea principatelor: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Destul de curios, eroismul acestor domnitori nu contrasta deloc în discursul istoric oficial cu faptul că „poporul român, aflat sub jugul unei îndoite exploatări – cea a pro‑ prietarilor feudali băştinaşi şi cea a Omperiilor Otoman şi Habsburgic – , a dus lupta atât împotriva jefuitorilor externi, cât şi a asupritorilor din propria lui ţară, a «turcilor de dinăuntru», cum li se spunea în acea vreme” (Să ne cunoaştem patria...: 1961, 12). Sunt evidenţiate apoi marile răscoale ale epocii, în primul rând ţărăneşti: răscoala de la Bobâlna (1437), răscoala din 1514 condusă de Gheorghe Doja, răscoalele din Moldova (1516), Moldova şi Ţara Românească (1655) şi, în sfârşit, răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan de la sfârşitul secolului al XVIII‑lea. În perioada modernă sunt menţionate elogios „răscoala antifeudală şi antiotomană” patronată de Tudor Vladimirescu, „revoluţia bur‑ ghezo‑democratică din 1848”, unirea din 1859, independenţa obţinută în 1877 şi ultima revoltă de proporţii a ţăranilor la nivelul întregii Europe, „răscoala din 1907”, a cărei înfrângere „a arătat (...) că numai în alianţă cu proletariatul şi sub conducerea acestuia ţărănimea îşi va cuceri drepturile sale” (Să ne cunoaştem patria...: 1961, 12‑36; subl. în orig.). În secolul XX, pe lângă începuturile socialismului românesc şi apariţia Partidului Comunist din România (PCdR), sec‑ ţie a Internaţionalei Comuniste (a III‑a, creată de Lenin în 1919), este prezentată pe larg greva de la Griviţa, „eroicele lupte din ianuarie‑februarie 1933 ale mun‑ citorilor ceferişti şi petrolişti, care s‑au ridicat cu hotărâre împotriva curbelor de sacrificiu, mizeriei, înrăutăţirii condiţiilor de trai ale clasei muncitoare, împotriva înfeudării tot mai mari a ţării faţă de puterile imperialiste, pentru a bara drumul fascismului şi războiului anti‑sovietic” (Probleme de bază...: 1964, 53‑64). Revoltele

92

NaŢiunea socialistă

muncitorilor de la Griviţa constituie momentul obţinerii de capital revoluţionar de către Gheorghe Gheorghiu‑Dej, unul dintre organizatorii evenimentului, dar nu principalul, aşa cum l‑a prezentat propaganda de partid (Tudor, Cătănuş, 2000, 120). În sfârşit, ajungem la momentul de importanţă capitală pentru comunismul românesc, 23 august 1944 şi ieşirea Românei din alianţa cu Axa pentru a lupta de partea coaliţiei anti‑naziste. Insurecţia a început în ziua de 23 August; în conformitate cu planul elaborat de partid, Antonescu şi ceilalţi membri ai guvernului fascist au fost arestaţi la palat, ridicaţi de una din formaţiunile patriotice de luptă (unităţi combative ale partidului în perioada războiului, alcătuite din „muncitori comunişti, utecişti şi fără partid” şi conduse de liderul de partid şi viitorul general Emil Bodnăraş – vezi Lecţii...:1960, 449‑450 – n.m.) şi puşi sub pază într‑o casă a CC (Comitetul Central, n.m.) al PCR. Unităţi ale armatei împreună cu formaţiuni de luptă patriotice din capitală şi alte centre ale ţării au ocupat principalele instituţii publice, au atacat şi au dezarmat unităţile hitleriste. Răspunzând chemării partidului şi exprimând voinţa şi hotărârea de luptă a poporului, Armata română a întors armele împotriva Germaniei fasciste. Masele largi populare, şi în primul rând clasa muncitoare, s‑au ridicat la luptă pentru izgonirea hoardelor hitle‑ riste; mii de muncitori şi intelectuali patrioţi au intrat în rândurile formaţiunilor de luptă patriotice. În imensa majoritate a întreprinderilor s‑au format comitete patriotice de fabrică, alese de muncitori, pentru a asigura paza şi securitatea întreprinderilor, continuitatea producţiei şi menţinerea ordinii revoluţionare în cartiere (Să ne cunoaştem patria...: 1961, 41‑42).

Nu numai că partidul comunist fusese principalul arhitect al actului de la 23 august – un fals cras; regelui Mihai, asistat de o parte din personalul Palatului şi cu girul partidelor numite de comunişti „istorice”, PNL, PSD (care va fi încor‑ porat forţat în 1948 în partidul comunist, rezultând de aici PMR), dar şi cu spri‑ jinul minusculului, pe atunci, PCdR, îi revine responsabilitatea pentru acest curajos gest (Ciobanu: 1991, 20‑25; Shafir: 1985, 31; Markham: 1996, 95‑109; Franck: 1992, 34‑49; Ionescu: 1994, 111‑115; Ionniţiu: 1993, 28‑85) , numai că acesta se erija şi în principalul reprezentant al „intereselor naţionale” în timpul „războiului criminal antisovietic”: „Înfruntând teroarea sălbatecă, comuniştii, devotaţi cauzei partidului şi însufleţiţi de patriotism fierbinte, au dus o luptă neîn‑ fricată pentru mobilizarea maselor împotriva dictaturii fasciste şi ocupanţilor hitlerişti, au organizat numeroase acţiuni de sabotare a maşinii de război fasciste” (Să ne cunoaştem patria...: 1961, 37; subl. în orig.). După 1945, aflăm în con‑ tinuare, partidele istorice au recurs din nou la naţionalism şi la antisovietism pentru a manipula populaţia şi a recâştiga puterea politică; demersul lor a fost stopat prin transformarea României în republică populară şi prin preluarea puterii de către PMR, acesta considerându‑se, după cum am constatat deja, singurul par‑ tid politic cu adevărat patriotic, apt de a galvaniza poporul în jurul construirii socialismului şi de a elimina clivajele socio‑economice, clasele, din cauza cărora patriotismului îi fusese imposibil să prospere în trecut. Fascismul şi nazismul

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea...

93

reprezentaseră „vârful veninos” al naţionalismului, dar nici pericolele antrenate de naţionalismul burghez nu trebuiau subestimate (Bellu: 1949, 15‑16). După acest scurt excurs istoric, este clară importanţa acordată de PMR „tradi‑ ţiilor de luptă” din trecut şi „patriotismului fierbinte”. Şi precauţia de a evita pe cât posibil utilizarea termenului „naţiune”, încărcat de conotaţii burgheze. În Constituţiile din 1948 şi 1952, de altfel, termenul nu apare, fiind suplinit de cel de „popor”. Acesta din urmă comportă la rândul său diferite nuanţe, de la „popo‑ rul muncitor”, care include „clasa muncitoare”, „ţărănimea muncitoare” şi oca‑ zional intelectualitatea, la „poporul‑masă”, imatur sub aspect politic şi a cărui condiţie improprie „construirii socialismului” este gestionată de către partid. Spre finalul anilor 1950, „poporul român” capătă un loc tot mai pronunţat în discursul oficial, reliefându‑se „prietenia frăţească” dintre acesta şi „naţiunile conlocuitoare” (Morar‑Vulcu: 2007, 310‑312). Patriotismul şi recuperarea trecutului pe cordonatele ideologice ale prezentului contribuiau la funcţia asumat pedagogică a partidului în raport cu societatea. „Tradiţiile revoluţionare au o înaltă valoare educativă” – atrăgea atenţia Gheorghiu‑Dej – „ele ţin trează în amintirea poporului vremurile de sângeroasă asuprire şi exploatare, amintirea luptei sale eroice pentru libertate şi îl mobilizează la noi fapte de eroism în muncă, pentru consolidarea şi dezvoltarea Patriei noastre...” (Dej: 1956, 614‑615). Recuperarea discursivă a trecutului pentru a legitima prezentul, şi mai ales viitorul, nu putea avea sorţi de izbândă în absenţa disocierii de şi blamării peremptorii a discursul burghez interbelic în primă instanţă, apoi a celorlalte dis‑ cursuri de secol XIX care se ocupau de istoria modernă a României. În cazul în care memoria populaţiei era oscilantă în această privinţă, „lupta de clasă” ar fi soluţionat problema – cu mai puţină gentileţe, dar cu siguranţă mai eficient. „Lupta de clasă” nu a fost o simplă retorică ideologică. A avut consecinţe politice drastice, după cum o dovedeşte acţiunea de reorganizare a PMR demarată în 1948. Sub pretextul că în perioada democraţiei populare (1945‑1948, etapa premergătoare comunizării integrale) au devenit membri de partid numeroase „elemente duşmănoase” sau „descompuse”, în principal foşti legionari şi foşti membri ai partidelor „istorice”, din aproximativ un milion de membri de partid au fost excluşi 21,13% (192 881), majoritatea pentru „activitate duşmănoasă şi diferite abateri grave” (Tudor‑Pavelescu, 2006, 92). Restructurarea partidului, finalizată în 1950, avea să fie instrumentată politic peste câţiva ani, cu ocazia „devierii de dreapta”, permiţându‑i lui Gheorghiu Dej să obţină controlul partidu‑ lui în detrimentul a trei rivali importanţi, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu. Episodul va fi analizat mai pe larg într‑una dintre secţiunile următoare ale acestui capitol; până atunci trebuie remarcat că Gheorghiu‑Dej considera reorganizarea partidului un mijloc de a întări atât controlul asupra acestuia, cât şi de a îmbunătăţi nivelul ideologic al membrilor săi. Naţionalismul burghez este încă o dată luat în colimator: „Partidul a demascat şi a zdrobit toate încercările ele‑ mentelor naţionaliste, care au reuşit să se strecoare în partid, de a propaga «teoria» duşmănoasă a aşa‑zisei «unităţi naţionale» între exploatatori şi exploataţi” (Dej: 1956, 676).

94

NaŢiunea socialistă

Nu era acceptată nicio formă de „împăciuire” cu această concepţie „retrogradă” pentru că, în condiţiile implementării noii ordini şi eradicării celei vechi, atitudi‑ nea concesivă faţă de naţionalism, departe de a dispărea de la sine pe măsură ce regimul urma să se consolideze, „corespunde în realitate părăsirii poziţiei de clasă în chestiunea naţională, corespunde în realitatea cu acceptarea cerinţei naţionaliş‑ tilor burghezi de a contrapune principiilor de clasă ale proletariatului în chestiunea naţională aşa‑zisa «unitate naţională» cu burghezia. Or, «unitatea naţională» cu burghezia este tocmai naţionalismul” (Bellu: 1949, 53). Nu există identitate de interese între burghezie şi poporul muncitor, doar manipulări voalate ale primeia, devenită acum o pepinieră a spionajului în favoarea imperialismului, pentru exploa‑ tarea ultimului; orice opinie diferită sau contrară îl plasa pe posesorul ei în cate‑ goria naţionalismului burghez şi în malaxorul implacabil al luptei de clasă (Bellu: 1949, 31‑36, 87). Îngrijorările lui Gheorghiu‑Dej erau întemeiate: în 1951, numai jumătate dintre membrii PMR „plătesc regulat cotizaţia” (Tudor‑Pavelescu, 2006, 240). Dacă partidul, avangarda clasei muncitoare şi a poporului muncitor, era atât de fragil sub aspectul coerenţei politico‑ideologice, construcţia socialismului era în pericol. Eforturile discursului oficial de a‑şi produce un conţinut se dovediseră insuficiente; vor fi reluate, dar rezultatele nu se vor dovedi nici pe viitor îmbu‑ curătoare. În ceea ce priveşte propaganda asiduă în favoarea Uniunii Sovietice de care erau acuzaţi aliaţii acesteia, avem de‑a face, după părerea lui Niculae Bellu, cu o impre‑ cizie terminologică. Pentru regimurile burgheze, imperialism şi defunctele regimuri fasciste, noţiunea se justifică, deoarece ne confruntăm cu o campanie sistematică de falsificare a adevărului. În cazul Uniunii Sovietice nu se poate discuta însă de propagandă în favoarea ei, ci despre a evidenţia adevărul în privinţa „farului revo‑ luţiei mondiale”, „a propaga acest adevăr”, nimic altceva decât „o datorie a fie‑ cărui om conştient” şi „o necesitate în profilul propriei sale lupte”. „În fond”, continuă autorul, Uniunea Sovietică ca atare, cu forţa ei economică de neîntrecut şi în continuă creştere, cu armata ei de neîntrecut şi în continuă creştere, nu este ea în primul rând interesată într‑o asemenea propagandă. Dar propagarea acestor lucruri este o cerinţă de bază a succesului în lupta fiecărui popor muncitor în parte. De aceea fiecare activist al acestei lupte nu poate accepta nici măcar în glumă ascunderea caracterului de clasă – interna‑ ţionalist – al unei asemenea acţiuni... (Bellu: 1949, 94‑95).

O simplă glumă, reliefând o stare de fapt, se transforma într‑o expresie camu‑ flată a luptei de clasă. Genul acesta de reprimare exacerbată denotă nu atât puterea, cât nesiguranţa şi fragilitatea discursului oficial, putere invers proporţională cu intensitatea mesajelor diseminate. Numai un partid puternic putea fi garantul unei „naţiuni socialiste” coezive. Dar naţiunea socialistă nu putea fi edificată decât disociind‑o de acel alter ego negativ, naţiunea burgheză. Numai că un secol şi jumătate de impregnare naţionalistă a discursului politic românesc până în momentul acaparării puterii de către comunişti

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea...

95

îşi spunea cuvântul. Semantica burgheză nu se lăsa înlăturată prea uşor; mai grav era faptul că însuşi sensul modern al termenilor „naţiune” şi „patriotism” fusese fixat, aşa cum ne amintim, în perioada iluministă – culminând în 1789 cu Revoluţia Franceză – de către clasa de mijloc, burghezia europeană, aflată în plin proces de ascensiune politică şi economică nu numai la nivelul bătrânului continent, ci, prin intermediul colonialismului, în toată lumea. Naţiunile burgheze, care s‑au format sub semnul naţionalismului burghez, sunt scindate în clase antagoniste, sunt măcinate de contradicţiile de neîmpăcat dintre aceste clase. În sânul fiecărei naţiuni burgheze – arăta Lenin – sunt, de fapt, două naţiuni, în fiecare cultură a unei ţări burgheze – două culturi, cultura dominantă a exploatatorilor şi ele‑ mente ale culturii prigonite, democratice şi socialiste, a masselor muncitoare. Naţiunile socialiste sunt conduse şi cimentate de clasa muncitoare şi de partidul ei revoluţionar‑internaţionalist. Fizionomia morală şi social‑politică a naţiunii socialiste este determinată de alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime urmărind construirea victorioasă a socialismului, nimicirea rămăşiţelor asupririi naţionale şi a ideologiei naţionalismului burghez în vederea asigurării egalităţii în drepturi a naţiunilor şi mino‑ rităţilor naţionale, stabilirii prieteniei între popoare şi triumfului ideilor internaţionalis‑ mului, stabilirii unui front unic cu toate naţiunile asuprite în lupta lor împotriva politicii de cotropire a imperialismului şi a războaielor cotropitoare organizate de el, în lupta lor împotriva imperialismului (Dej: 1956, 669‑679).

Traseul revoluţiei globale s‑a dovedit mult mai lung decât anticipase Lenin, care considerase revoluţia bolşevică o anomalie în absenţa revoluţiilor din statele dez‑ voltate ale Europei. Marx însuşi prezisese că de acolo va demara procesul revolu‑ ţionar, cel mai probabil din Germania, nu într‑o ţară subdezvoltată de la periferia Occidentului, cum era Rusia (Wallerstein, 1991). Pe cale de consecinţă, Uniunea Sovietică a fost nevoită să identifice o formă de reconciliere cu prezentul ostil ideologic şi cu propria condiţie de particularitate aspirând spre o universalitate inovatoare, revoluţia globală. Astfel a apărut ceea ce Stalin a numit „socialism într‑o singură ţară” (Stalin: 1952, 137‑146), o teorie opusă „revoluţiei perma‑ nente” preferată de rivalul său Lev Troţki (Deutscher: 1973, 64): pe măsură ce se birocratiza şi industrializa agresiv ţara, socialismul trebuia consolidat în interi‑ orul graniţelor sovietice, campaniile naive de exportare a revoluţiei la nivel global fiind, era de părere Stalin, lipsite de cel mai elementar simţ politic şi chiar peri‑ culoase pentru stabilitatea regimului sovietic, fragil şi având sub conducere un stat înapoiat economic. Din implementarea „socialismului într‑o singură ţară” derivă şi importanţa patriotismului socialist şi a naţiunii socialiste, constructe discursive menite să câştige încrederea cetăţenilor sovietici în PCUS şi în Uniunea Sovietică, sau cel puţin să obţină o adeziune chiar şi de faţadă, în speranţa că forma îşi va crea cu timpul propriul conţinut. O creaţie stalinistă, naţiunea socialistă s‑ar fi constituit ca parte a unui demers universal, divizat în patru etape: politică (dicta‑ tura proletariatului, în sens leninist, nu marxist, adică dictatura efectivă şi nelimi‑ tată a partidului), economică (construcţia socialismului), socială (alianţa între

96

NaŢiunea socialistă

proletariat şi ţărănimea muncitoare) şi ideologică (impunerea discursului mar‑ xist‑leninist şi eliminarea discursurilor alternative) (Morar‑Vulcu: 2007, 370). Algoritmul revoluţionar pornea de la nivel statal, urmând să ajungă, într‑un viitor care fusese împins în plan secund, dar niciodată abandonat, cel puţin în Uniunea Sovietică până la preluarea puterii de către Mihai Gorbaciov, la nivel global. În RPR şi Uniunea Sovietică, observă Morar‑Vulcu, naţiunea socialistă are semnificaţii diferite. În primul caz reprezintă identitatea politică supremă, în timp ce în al doilea caz, naţiunile socialiste alcătuind Uniunea Sovietică sunt circumscrise unei identităţi superioare şi inclusive, poporul sovietic (Morar‑Vulcu: 2007, 379‑380). Tot în cazul RPR, autorul identifică trei sensuri succesive ale naţiunii socialiste. Primul, „integrator şi deschis”, defineşte naţiunea socialistă ca o formă de iden‑ titate politică accesibilă tuturor rezidenţilor RPR în calitatea lor de cetăţeni. Al doilea sens, „integrator şi organic” alunecă înspre o accepţiune etnică a termenu‑ lui şi, la nivelul teoriilor naţionalismului, spre perenialism. Componenta etnică este integrată într‑o relaţie centru‑periferie, prima poziţie ocupând‑o poporul român, iar a doua naţionalităţile conlocuitoare. În final, al treilea şi ultimul sens al naţiunii socialiste este „segregator şi organic”. Termenul se suprapune aici cu poporul român în ansamblu. Minorităţile nu mai au aceeaşi pondere în cadrul naţiunii socialiste cu cea a poporului român şi devin, din „conlocuitoare”, grupuri alogene a căror existenţă este admisă, parţial, pe teritoriul ţării, dar cu mefienţă şi ocazional cu ostilitate. Acest ultim sens nu se impune definitiv decât după 1965 (Morar‑Vulcu: 2007, 384‑385). Un mijloc intens utilizat pentru insuflarea patriotismului socialist l‑a reprezen‑ tat educaţia. Ce alt punct de pornire mai bun pentru propaganda de partid în campania permanentă de modelare a conştiinţei socialiste, indispensabilă constru‑ irii socialismului, decât minţile receptive şi lipside de discernământ ale copiilor? „Nu putem admite” – considera Gheorghiu‑Dej – „ca unii profesori să considere că şi‑au îndeplinit datoria după ce şi‑au ţinut lecţia în faţa studenţilor. Munca de educare a tineretului, de cultivare a patriotismului tinerei generaţii, a dragostei şi devotamentului faţă de orânduirea democrat‑populară, de combatere ale oricăror încălcări ale disciplinei de partid constituie o îndatorire fundamentală a profesori‑ lor” (Dej: 1960, 205).

2.3. S  tahanovismul şi deschiaburirea ca forme ale patriotismului socialist În absenţa alcătuirii unei baze economice care să reflecte adecvat interesele şi ideologia dominantă, PMR nu putea funcţiona eficient ca instanţă hegemonică. Industrializarea şi colectivizarea s‑au constituit în pietrele unghiulare a ceea ce Marin Preda a numit „obsedantul deceniu” (1948‑1958), deceniu prelungit până

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea...

97

în 1962, când s‑a încheiat, după 13 ani apăsători, colectivizarea. Acum, când patria ar fi aparţinut exclusiv muncitorilor şi poporului muncitor şi dominaţia de clasă a burgheziei fusese înlăturată, PMR făcea tot posibilul să insufle populaţiei o „ati‑ tudine” diferită faţă de muncă în comparaţie cu epoca precedentă, „vădită prin avântul fără seamăn al întrecerii socialiste în fabrici, uzine, mine şi şantiere, nenumăratele cazuri de eroism în muncă, grija profund patriotică pentru dezvol‑ tarea necontenită a economiei naţionale” (Constantin în Probleme ale desăvârşi‑ rii...: 1962, 183‑184). Un astfel de devotament faţă de interesul colectiv şi bunurile publice nu ar fi fost posibil înainte de 1948 deoarece burghezia ar fi întreţinut o mentalitate de individualism agresiv şi rapace printre muncitori, reuşind astfel să îi controleze şi să îi exploateze eficient. Singurul aspect care menţinea anemica aparenţă a unui patriotism comun tuturor categoriilor sociale aflate în interiorul graniţelor României ar fi fost ostilitatea artificială faţă de alte naţiuni, prin care centrul de greutate al problemelor ţării (sărăcia, şomajul, alcoolismul, sănătatea precară, durata scăzută de viaţă) era eludat şi orientat înspre exterior. În condiţiile dominaţiei capitaliste, niciodată patriotismul oamenilor muncii nu putea pune în mişcare, nu putea stimula forţele lor creatoare. „Patria” care nu‑i dă ţăranului nici pământ pentru muncă, nici pâine, care nu‑i dă muncitorului nici lucru, nici locuinţă şi care‑i menţine pe amândoi într‑o stare de infe‑ rioritate animalică în raport cu dezvoltarea posibilităţilor de trai, duce inevitabil la teoria că „unde este bine, acolo e patria”. Pe acest fundament burghezia face să crească buruiana deasă a individualismului, a limitării fiecăruia la „propriile” sale interese. Se cultivă corupţia, dezinteresul pentru treburile publice, oroarea de muncă (fiindcă e silnică), aviditatea spre o cât mai uşoară şi rapidă căpătuire, oricum, în orice condiţii, cu orice preţ. Este climatul care convine în cel mai înalt grad exploatatorilor. Munca în fabrică este – în aceste condiţiuni – o muncă forţată. De aci până la beţie, înjositoare şi animalică, în care nemulţumitul se refugiază încercând „să uite”, nu este decât un pas. De unde ar mai fi putut să apară chiar numai şi un grăunte de dragoste pentru munca şi maşina sa, chiar numai şi un grăunte de interes pentru produsul muncii sale, de care el – muncitorul – nu se poate bucura? Burghezia vorbea din când în când cu foarte mult patos despre patriotism. Dar patriotismul era mâncat de viermii aceştia ai condiţiilor nedemne de viaţă şi muncă. „Patriotismul” moşierilor şi al exploatatorilor capitalişti era, ca rezultat al acestor stări, de neînţeles şi de neconceput pentru oamenii muncii. Aşa se şi explică pentru ce, în interesul de a cultiva totuşi o legătură cât de cât trainică între oameni şi statul bogaţilor, burghezia însămânţa artificial şi exalta separatismul şi dispreţul faţă de alte naţionalităţi, ura împotriva acestora (Bellu: 1949, 118‑119).

Oarecum ironic, comunismul a reuşit să amplifice aceste trăsături negative pe care oamenii muncii le‑ar fi moştenit de la burghezie: „buruiana deasă a indivi‑ dualismului” şi lipsa de scrupule în demersul „spre o cât mai uşoară şi rapidă căpătuire” şi‑au demonstrat pregnant existenţa după 1989, când s‑a ajuns totodată la un discurs public ce exagera în direcţia opusă, demantelând şi stigmatizând (aproape) orice formulă de solidaritate socială ca fiind tributară vechilor mentali‑ tăţi comuniste.

98

NaŢiunea socialistă

Alexei Stahanov, un miner sovietic utilizat masiv de propaganda stalinistă înce‑ pând cu anul 1935 pentru rezultatele sale deosebite în muncă, a inspirat PCUS să demareze mişcarea „stahanovistă”, o campanie de creştere a productivităţii indus‑ triale în primul rând, dar şi a celei agricole, şi de depăşire a celebrelor planuri cincinale cu cât mai multe procente posibil. Aproape de la sine înţeles, exemplul a fost preluat şi de celelalte „democraţii populare” într‑un efort de emulare menit să consolideze propriile regimuri şi, în acelaşi timp, să creeze o impresie bună „centrului moscovit” (expresia îi aparţine lui Jowitt: 1993, 159), de la care obţi‑ neau numeroase resurse, în special hidrocarburi. Consiliul Central al Sindicatelor din RPR a publicat, în 1953, o lucrare propagandistică intitulată Indicator de metode stahanoviste sovietice, în care tehnicile de îmbunătăţire a productivităţii muncii sunt defalcate pe diferite domenii: se începe cu „metode generale”, se ajunge apoi la mine (Stahanov însuşi fiind miner), petrol, siderurgie, metalurgie, transporturi, construcţii, textile‑pielărie, lemn, comerţ şi, în final la agricultură. Ne vom opri, selectiv, doar asupra unor procedee generale, urmând ca ulterior să ne concentrăm atenţia şi asupra unor tehnici stahanoviste utilizate în agricultură, domeniu economic relevant pentru prezentul subcapitol. Să începem cu „metoda Arseniev”, după numele unui muncitor de la o fabrică de încălţăminte din Moscova, care s‑ar fi remarcat printr‑o „raţionalizare a proce‑ sului tehnologic” constând, printre altele, în creşterea pregătirii mecanicilor, „modernizarea utilajelor”, stabilirea unui grafic de muncă, „repararea pieselor de rezervă în cadrul secţiei” şi îmbunătăţirea funcţionării benzii rulante. Arseniev i‑a determinat pe mecanici să se perfecţioneze la locul de muncă şi să rezolve singuri problemele utilajelor, fără a întrerupe producţia şi a aştepta ajutorul de la „brigă‑ zile speciale de reparaţii” şi a introdus o evidenţă riguroasă a consumului de material, a reparaţiilor preventive a utilajelor şi „ţinerea permanentă a unui regis‑ tru pentru predarea şi primirea schimbului” (Indicator...: 1953, 11‑13). Altă metodă de opimizare a productivităţii era aceea a „benzii rulante”. Piesele rezultate din acest proces erau produse acum de mai mulţi muncitori, fiecare înde‑ plinind câte o singură operaţie simplă: „Muncitorul stă pe loc, iar piesele com‑ ponente ale produsului se deplasează, căpătând la fiecare înaintare o formă mai avansată, în cadrul procesului tehnologic” (Sursa!!!!!!!). Nu numai produc‑ tivitatea muncii, ci şi calitatea produselor s‑ar fi îmbunătăţit prin introducerea acestui „sistem de lucru în bandă rulantă”, aplicat, aflăm în continuare, şi în „numeroase sectoare industriale din ţara noastră. El a găsit cea mai largă răspân‑ dire în sectorul de confecţii”, fabrica „Gheorghe Gheorghiu‑Dej” reuşind „o mărire a productivităţii muncii cu 28% faţă de sistemul pe echipe, folosit în trecut” (Indicator...: 1953, 13‑15). Propaganda de partid nu a observat însă că metoda aceasta reprezintă tocmai ceea ce Marx criticase sub numele de „diviziunea mun‑ cii”, un proces mecanic şi repetitiv de simplificare şi eficientizare a producţiei care îl abrutizează pe muncitor şi îi răpeşte satisfacţia de a munci. Pe scurt, îl alienează relativ la rezultatul eforturilor sale.

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea...

99

„Metoda Ciutchih”, inventată de postăvarul rus cu acelaşi nume, rezidă în intensificarea eforturilor colective pentru a creşte cantitatea şi a îmbunătăţi calita‑ tea postavului sovietic. În acest scop au fost create brigăzi speciale, alcătuite dintr‑un „responsabil”, „de obicei un maistru sau un muncitor stahanovist din secţie”, şi alţi câţiva muncitori. Responsabilul brigăzii urma să verifice fiecare loc de muncă, asigurându‑se că este întreţinut corespunzător, să elimine problemele apărute în procesul de producţie şi să asigure „iniţierea unor procedee înaintate de muncă şi perfecţionare continuă a procesului tehnologic”; subalternii săi aveau ca sarcini „respectarea unei cât mai riguroase discipline socialiste a muncii”, rezol‑ varea dificultăţilor şi luarea în calcul a unor noi propuneri în cadrul unor „şedinţe fulger”, exemplara „întreţinere” a locului de muncă şi a utilajului şi „întărirea necontenită a spiritului colectiv de muncă”; brigăzile constituite după această metodă aveau responsabilităţi la nivelul întregii fabrici, în sensul în care cultivau responsabilitatea pentru calitatea producţiei în ansamblu; era de dorit înfiinţarea lor în toate secţiile fabricii. Bineînţeles că exemplul lui Ciutchih nu putea lăsa fără emuli RPR, unde „filatoarea stahanovistă Elena Chişiu de la «Industria Bumbacului A»” s‑a inspirat din metoda stahanovistului sovietic şi „a reuşit să îmbunătăţească simţitor calitatea firelor de bumbac” (Indicator...: 1953, 15‑18). Inspirate de „iniţiativa patriotică” lansată de Ciutchih „pentru o calitate excepţională a produ‑ selor”, „stahanovistele laureate ale Premiului Stalin, Lidia Coronenco şi Maria Rojneva, de la combinatul de stofe fine din Cupavna” au dezvoltat o metodă simi‑ lară, asupra căreia nu vom insista, menţionând doar că „un maistru stahanovist de la fabrica de ciment din Turda”, Faur Simion, le‑a urmat exemplul „măreţ”, efort urmat ulterior „de massele largi ale muncitorilor noştri” (Indicator...:1953, 19‑21). O altă dovadă de patriotism socialist, de data aceasta „pentru realizarea de economii în producţie”, este aceea a „contului de eonomii”. Secţiile şi brigăzile din fabrică trebuie să solicite departamentului de contabilitate înfiinţarea unui astfel de cont, unde se trec „data când s‑a realizat economia”, „lucrarea executată”, „normativul de consum al piesei executate”, „cantitatea de material consumată” şi „cantitatea economisită”. În RPR, metoda ar fi fost pusă în practică de „maistrul Aurel Purceld de la întreprinderea «Ambalajul metalic» din Timişoara, care a reuşit să înscrie în contul său personal, pe anul 1950, suma de 693.977 lei vechi” (Indicator...:1953, 21). În 1947, România a trecut printr‑o reformă monetară menită să combată inflaţia; populaţia şi‑a pierdut economiile, noua paritate de schimb a unui leu vechi pentru un leu nou fiind de două sute, uneori chiar şi patru sute la unu (Copilaş: 2012, 129). Reforma era gândită deci şi ca expresie a luptei de clasă, pentru a neutraliza „speculanţii” de la oraşe şi „chiaburii” de la sate, asupra cărora ne vom apleca atenţia în paginile următoare. Revenind la metoda contului de economii, aflăm că şi stahanoviştii Ion Sârbu şi Ion Garaş au făcut economii importante „la combinatul «Sovrom‑metal (problema sovromurilor va fi analizată într‑unul din subcapitolele următoare, n.m.)» Reşiţa”, unde îşi desfăşurau activitatea (Indicator...:1953, 21‑24).

100

NaŢiunea socialistă

„Metoda Korabelnikova” a fost gândită pentru a o extinde şi perfecţiona pe cea a contului de economii. Lidia Korabelnikova, „şefă de echipă la fabrica de încăl‑ ţăminte «Comuna din Paris», din Moscova”, a creat prima brigadă „de economii complexe”. Miza acestor brigăzi era economisirea de suficient material pentru ca, în decursul unei luni, o zi întreagă să se producă exclusiv din materialele econo‑ misite în decursul respectivei luni. Uzinele „Chirov” (după numele liderului sovietic asasinat în circumstanţe neelucitate în 1934, Serghei Kirov) şi „23 August” din RPR ar fi aplicat cu succes această metodă. Altă iniţiativă stahanovistă care merită menţionată este „metoda Cotlear”, constând în „calificarea la locul de muncă a muncitorilor necalificaţi”. Aceştia din urmă vor fi pregătiţi de către un maistru, selecţionat cu grijă „din rândul munci‑ torilor stahanovişti sau fruntaşi, al celor care stăpânesc în mod temeinic meseria şi care dovedesc un nivel politic şi ideologic ridicat” (Indicator...: 1953, 26‑27). Antonina Jandarova, strungar la o uzină sovietică, a propus o metodă de muncă bazată pe „stabilirea unei legături permanente între schimburi la maşină şi într‑o serie de măsuri organizatorice menite să lichideze gâtuirile în producţie şi să reducă la minimum timpii morţi ai utilajului”; muncitorii trebuiau să păstreze utilajele curate şi în stare de funcţionare, să nu plece de la post fără a fi înlocuiţi sau fără o aprobare specială a superiorului şi „să vină la lucru cu 15 sau 20 de minute mai devreme pentru a îndeplini operaţiile pregătitoare preluării schimbului” (Indicator...: 1953, 37‑40). Un alt motiv de „întrecere socialistă” era dat de iniţiativa „pentru «executarea perfectă a fiecărei operaţiuni de producţie»”. Aceeaşi Antonina Jandarova, împreună cu o altă stahanovistă, Olga Sledkova, îşi asumă paternitatea metodei. Ne putem închipui reacţiile angajaţilor din mediul industrial faţă de această metodă. Ca şi faţă de tehnica următoare, de altfel, patentată de Maria Levcenco şi Grigorii Muhanov, ambii stahanovişti sovietici iniţiind „întrecerea socialistă pentru reduce‑ rea preţului de cost la fiecare operaţiune în parte” (Indicator...: 1953, 43). Metoda avea ca finalitate diminuarea preţurilor produselor în ansamblu. Iar asta, o ştim deja de la Marx, echivalează cu augmentarea „plusvalorii relative”: creşterea productivităţii, pe lângă faptul că este solicitantă pentru operatorii manuali şi nu numai, îl îmbogăţeşte direct proporţional pe proprietarul fabricii. Că acesta este patronul capitalist sau statul sovietic, nu cred că reprezenta o diferenţă prea mare pentru muncitori. Regimul care le‑ar fi aparţinut numai lor era în realitate un discurs care îi producea în aceeaşi măsură ca discursul despre piaţa liberă în Anglia primei jumătăţi a secolului al XIX‑lea: oprimant, agresiv, inexorabil. În ambele situaţii erau solicitaţi să muncească abuziv de mult, repetându‑li‑se că muncesc numai pentru ei şi că viitorul îi va recompensa cu prisosinţă pentru lipsurile pre‑ zentului. În ambele cazuri, lucrând până la extenuare, muncitorii îşi demonstrau patriotismul: „iniţiativa patriotică” a lui Levcenco şi Muhanov „a pornit din dorinţa celor doi stahanovişti de a da Patriei Socialiste cât mai multe acumulări este plan” (Indicator...: 1953, 43‑44). Anglia însă, un regim aflat pe atunci în faza unei democratizări liberale, a reuşit să identifice resurse proprii intelectuale, politice şi instituţionale, sedimentate în pluralismul său deja tradiţional şi în conştientizarea faptului că daunele aduse sănătăţii populaţiei de munca excesivă, chiar şi a copiilor

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea...

101

şi femeilor, puteau reduce profiturile pe viitor, şi a depăşit, prin politici de asistenţă socială, situaţia; Uniunea Sovietică nu beneficia însă de aceleaşi tradiţii, descon‑ siderând oricum ideea de tradiţie şi urmărind să îşi creeze în cel mai scurt timp posibil structura industrială necesară pentru a întrerupe (semi)dependenţa ţării de capitalul internaţional şi pentru a face faţă unei eventuale agresiuni externe, cum a fost cea nazistă din 1941. Pe de altă parte, sigur că muncitorii din statele comu‑ niste au lucrat, în special prin anii 1970‑1980, mai puţin decât un muncitor occi‑ dental, având şi o productivitate mai scăzută, dar asta s‑a datorat unei stagnări generale a economiilor socialiste şi lipsei de iniţiativă (şi de competitivitate) datorate aşteptării de propuneri sau validării oricăror iniţiative de la „centru”, un centru tot mai imobil, birocratizat şi ineficient (vezi Fukuyama, 2006). În perioada stalinistă însă, productivitatea muncii era ridicată (Allen: 2003), fie şi numai pentru că „abaterile” de la „disciplina socialistă” în fabrici erau prompt sancţionate. Sigur că nu neapărat din raţiuni morale, ci ţinând în primul rând de posibilitatea de a face o bună impresie superiorilor şi de a promova, dar acest tip de comportament nu poate fi limitat exclusiv la fabricile şi facilităţile de producţie din Uniunea Sovietică, chiar dacă acolo a fost accentuat ca efect secundar al însuşi discursului oficial. Ultimele metode stahanoviste generale pe care le vom aminti sunt „metoda Marşrut”, care „constă într‑o organizare superioară a muncii, prin urmărirea unui traseu fix, bine stabilit şi neschimbat, care dă posibilitatea deservirii mai multor maşini de către un muncitor”, „metoda Potapov”, gândită „pentru o înaltă capa‑ citate de producţie a utilajului” şi „metoda Voroşin”, o tehnică generală pentru dezvoltarea unei „înalte culturi în producţie” care să asigure productivitate, ran‑ damentul utilajelor şi „produse de calitate superioară la un preţ de cost redus”. Inutil de menţionat faptul că şi ultimele trei metode şi‑au găsit adepţi printre muncitorii din RPR (Indicator...: 1953, 46‑48, 53‑55, 57‑59). Toate aceste „metode” – stahanovismul nu era apreciat de muncitori deoarece facilita creşterea normelor de lucru şi crea resentimente, fiind perceput ca un „complot” în vederea îmbunătăţirii productivităţii muncii în absenţa unei salarizări corespunzătoare (deşi stahanoviştilor le erau suplimentate salariile în funcţie de rezultate); de menţionat faptul că, după iniţierea mişcării stahanoviste, productivitatea muncii în Uniunea Sovietică a scăzut în loc să crească (Gregory: 2004, 102‑106; vezi şi Kenney: 1994, 1‑25) – nu reprezentau decât o parte a unui vas sistem de control şi mobi‑ lizare prin care instanţa hegemonică primară, PCUS, urmărea consolidarea ideii staliniste de socialism într‑o singură ţară. Instanţele hegemonice secundare, parti‑ dele leniniste ale regimurilor est‑europene, doreau la rândul lor definitivarea „revoluţiei industriale” în propriile ţări. Pentru a‑şi îndeplini misiunea politico‑ideologică, socialismul nu putea fi con‑ struit numai la oraşe. Satele şi populaţia rurală reprezentau un alt front important al propagandei PMR. Lichidarea bazei economice vechi, capitaliste, şi construirea unei baze economice noi, socialiste, constituie latura esenţială şi hotărâtoare în procesul de formare a naţiunii

102

NaŢiunea socialistă

socialiste. Formarea naţiunii socialiste este indisolubil legată în etapa actuală de sarcina întăririi statului democrat‑popular şi a temeliei politice a regimului democrat‑popular – alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare. Ea este legată de sarcina lichidării rămânerii în urmă a agriculturii, a sporirii pe toate căile a producţiei agricole globale, de sarcina lărgirii sectorului socialist al agriculturii pe baza întăririi gospodă‑ riilor agricole colective şi a întovărăşirilor de a lucra în comun pământul existent şi a formării, pe baza principiului liberului consimţământ, de noi întovărăşiri şi gospodării agricole colective. De înfăptuirea cu succes a acestor sarcini depinde mersul nostru înainte spre socialism, depinde ridicarea nivelului de trai material şi cultural al popo‑ rului. De aceea, partidul îndreaptă toate forţele poporului muncitor spre realizarea cu succes a acestor sarcini (Dej: 1956, 678).

Înainte de a începe să discutăm despre „gospodăriile agricole de producţie” şi despre „întovărăşiri”, ne vom îndrepta pe scurt atenţia asupra câtorva metode stahanoviste în agricultură, cinci la număr. Prima, descoperită de Nicolai Brediuc, consta în organizarea treieratului după un grafic strict. Eficienţa metodei era dată de munca în echipă ca mijloc de „întărire” a „disciplinei”, introducerea a două schimburi (se treiera şi noaptea, câmpul fiind iluminat electric), o rigurozitate strictă în privinţa pauzelor şi a întreţinerii utilajelor, cântărirea la fiecare oră a producţiei realizate şi compararea ei cu planul de producţie. Metoda ar fi fost introdusă şi la Gospodăria Agricolă de Stat Brăila, având ca rezultat o depăşire a normei cu douăzeci şi cinci de procente. A doua, „metoda Bugacev”, era centrată pe regândirea reparaţiei tractoarelor, care nu se mai făcea acum de către „un sin‑ gur om sau de o echipă”, ci de către mai multe echipe, departajate pe „posturi de lucru” succesive, metodă prin care tractorul era dezasamblat complet, fiind astfel reparat şi mai rapid, şi mai eficient. „Metoda Buneev” are legătură tot cu optimi‑ zarea funcţionalităţii tractoarelor printr‑o evidenţă mai strictă a pieselor de schimb folosite, o mai bună întreţinere a plugurilor cultivatoarelor şi eliminarea timpului neproductiv, în care tractoarele erau oprite prin încărcarea sămănătoarelor cu sămânţă, din mers, organizarea aprovizionării cu combustibil şi apă şi reducerea timpului de predare a schimbului de la 2 ore la (o) oră. Ultimele două metode nu sunt bazate pe dezvoltarea mecanizării agriculturii, ci pe optimizarea productivi‑ tăţii agricole. Metoda ghivecelor nutritive în legumicultură prevedea plasarea răsadurilor, înainte de a fi plantate pe câmp, în ghivece nutritive care puteau conţine turbă 75% + ţelină 20% + bălegar de vacă 5%, mraniţă 70% + ţelină 25% + bălegar de vacă 5%, bălegar de cal 60% + ţelină 35% + bălegar de vacă 5% sau turbă 66% + rumeguş 22% + bălegar de vacă 12%. În sfârşit, metodele de semănat în rânduri şi în cruciş constau în reducerea intervalului de semănare a cerealelor la 8 cm, atât între rânduri, cât şi între plantele de pe fiecare rând. Seminţele erau distribuite uniform pe suprafaţa de însămânţare, întâi pe lungimea, apoi pe lăţimea terenului. Pe fiecare metru pătrat ar fi urmat să se semene în jur de 500 de boabe, cantitate corespunzând cu 228 kg de sămânţă la un hectar. „Calitatea esenţială a noilor metode de semănat constă în aceea că plantele cultivate nu permit dezvoltarea buruienilor şi le înăbuşă mai uşor în distanţele mai reduse dintre rânduri.” (Indicator...: 1953, 271‑281)

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 103

Aparent, construcţia socialismului la sate era mai eficientă şi mai entuziastă ca niciodată. Numai că dimensiunea tehnică a procesului avea ca pandant o altă dimensiune, cel puţin la fel de importantă: cea ideologică. Colectivizarea, sau „transformarea socialistă a agriculturii” era considerată de PMR necesară deoarece o agricultură înapoiată nu era capabilă să furnizeze suficiente alimente pentru mâna de lucru în creştere din mediul urban, punând astfel în pericol întregul proces de industrializare (Documente cu privire la politica agrară...: 1965, 45‑46). Dacă în 1945 se impusese împroprietărirea ţăranilor ca mijloc pentru a elimina „puterea politică şi economică a moşierimii, lichidând‑o ca clasă”, aproape un milion de ţărani primind peste un milion de hectare de pământ (Documente cu privire la politica agrară...: 1965, 91), în 1949, situaţie era complet diferită. Colectivizarea se impunea şi din raţiuni economice, dar şi din raţiuni ideologice. În primul caz, agricultura parcelară nu permitea utilizarea terenurilor la întregul potenţial. Situaţia putea fi remediată fie în manieră capitalistă, prin „ruinarea ţăranilor săraci şi mijlocaşi” şi „concentrarea pământului în mâinile unui mic număr de proprietari capitalişti”, fie în maniera socialistă a „unirii gospodăriilor individuale mici şi mijlocii în mari gospodării colective, adică unirea ţărănimii sărace şi mijlocaşe într‑un efort comun, în muncă colectivă pentru ridicarea bunăstării materiale şi a culturii celor ce muncesc” (Documente cu privire la politica agrară...: 1965, 46‑47; Aşa ne făurim...: 1949, 3‑5, 19‑26). Alegerea era simplă, pentru că nu exista de fapt o alegere. Cât despre subsidiarul ideologic al colectivizării, lupta de clasă la sate era departe de a se fi încheiat după dispariţia moşierilor ca urmare a împroprietăririi din 1945. Exista acum un nou, poate chiar şi mai periculos duşman de clasă: chiaburimea. După înlăturarea moşierimii, chiaburimea, burghezia satelor, a cărei gospodărie se bazează pe exploatarea muncii salariate, a rămas cea mai însemnată clasă exploatatoare din satele noastre. Deşi numărul lor este relativ restrâns, chiaburii au însemnate poziţii economice, care s‑au mai întărit după reforma agrară din 1945 şi după anii de secetă. Muncitorii agricoli, ţăranii săraci şi mijlocaşi, sunt exploataţi direct şi indirect de chia‑ burime. Prin poziţiile lor economice, prin faptul că trăiesc în mijlocul ţărănimii, prin viclenia lor, chiaburii reuşesc să menţină sub influenţa lor o parte a ţărănimii mijlocaşe şi chiar a celei sărace. Dar poziţia lor de clasă exploatatoare la sate face ca între chiaburi şi restul ţărănimii să existe contraziceri profunde, care se ascut mereu, contraziceri care fac ca interesele adevărate ale ţărănimii muncitoare să fie mult mai strâns legate de cele ale clasei muncitoare, care luptă pentru desfiinţarea exploatării omului de către om, decât de ale chiaburimii exploatatoare (Documente cu privire la politica agrară...: 1965, 76).

Chiaburul, o traducere a rusescului kulak, însemnând fermier relativ înstărit, iar clasa din care face parte reprezintă deci „burghezia satelor”. Aşa cum a fost desfiinţată în mediul urban, burghezia trebuia să cunoască aceeaşi soartă şi în

104

NaŢiunea socialistă

mediul rural. Un alt semnificant gol în cadrul discursului oficial, al cărui lanţ de echivalenţe este de acum facil de identificat, sensul chiaburimii oscila în funcţie de interesele conjuncturale ale PMR şi de poliţele pe care şi le plăteau ţăranii între ei. Mai departe, chiaburimea, scăpată de concurenţa moşierului, a încercat să tragă foloasele expropri‑ erii moşiilor şi să intre ea în stăpânirea pământului, pentru a exploata mai departe, cu forţe întărite, ţărănimea săracă şi mijlocaşă. Legea reformei agrare stabilea ca pământul expropriat să fie împărţit ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin, în primul rând soldaţilor de pe front, văduvelor, orfanilor şi invalizilor de război. Chiaburimea a cău‑ tat să împiedice aplicarea în acest fel a reformei agrare şi, pătrunzând în numeroase comisii săteşti şi de plasă însărcinate cu aplicarea pe teren a reformei, a izbutit să fal‑ sifice în unele locuri spiritul reformei şi să acapareze o oarecare parte din pământul expropriat, întărindu‑şi astfel poziţiile. Pe de altă parte, haosul economic şi financiar dintre anii 1945‑1947 şi efectele secetei consecutive din anii 1945‑1946 au împiedicat ţărănimea săracă şi mijlocaşă să îşi consolideze proprietatea şi au dat posibilitate chia‑ burimii să manevreze pentru acapararea pământului ţărănimii nevoiaşe. Numai datorită măsurilor luate de guvern, din iniţiativa partidului nostru, chiaburii au fost siliţi să dea înapoi ţăranilor pământurile pe care le‑au smuls (Documente cu privire la politica agrară...: 1965, 31).

Lupta de clasă la sate nu era deloc simplă şi nici identificarea categoriilor propuse de PMR şi preluate din vocabularul bolşevic – chiaburime, ţărănime mij‑ locaşă şi ţărănime săracă. Schematic însă, ţărănimea săracă era definită prin imposibilitatea de a‑şi asigura existenţa de pe urma pământului pe care îl deţinea. Săracii satelor „muncesc din zori şi până‑n noapte pe bucăţica lor de pământ, precum şi la chiaburi, dar nu reuşesc să scape de mizerie (Documente cu privire la politica agrară...: 1965, 75). Ţărănimea mijlocaşă era însă mai greu de înca‑ drat, terminologic şi politic deopotrivă. Stalin însuşi insista asupra caracterului şovăielnic al mijlocaşilor, o clasă care oscilează între linia corectă impusă de partid şi duşmanul de clasă, chiaburimea. Două „deviaţii” erau posibile: fie reconcilierea cu mijlocaşii prin „renunţarea la lupta împotriva chiaburimii”, care „ar putea să sperie şi să îndepărteze de noi o parte din ţărănimea mijlocaşă, partea ei înstărită”, fie „renunţarea la munca de organizare a ţărănimii sărace”, eventual „slăbirea acestei munci” pe considerentul că „organizarea ţărănimii sărace” ar conduce la izolarea ei, „iar această izolare poate speria şi îndepărta de noi pe ţăranii mijlocaşi” (Stalin: 1952, 199). Ambele atitudini erau, în opinia lui Stalin, eronate. Câştigarea mijlocaşilor de partea discursului oficial, care astfel îi şi pro‑ ducea/interpela, nu se putea obţine printr‑o atitudine conciliantă faţă de chiaburime, spre care mijlocaşii pot înclina, nici printr‑un eventual exemplu negativ dat de ţărănimea săracă, evidenţiată suficient de mult (adică persecutată) pentru a‑i orienta din nou pe mijlocaşi înspre chiaburi. Lupta de clasă era, dacă mai este nevoie să o spunem, criteriul principal de înfăptuire a colectivizării (Documente cu privire la politica agrară...: 1965, 71, 87‑88; 140). Mijlocaşii, aprecia Gheorghiu‑Dej,

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 105

sunt plasaţi pe o poziţie schizoidă, între „ţărănimea muncitoare”, pe de o parte, şi duşmanul de clasă, pe de alta, tocmai de capacitatea economică a chiaburilor, din orbita căreia îi este greu să se desprindă. Mijlocaşul „şovăie încă şi va şovăi atâta timp cât nu va fi convins că alianţa sa cu clasa muncitoare şi cu sărăcimea satelor îi apără gospodăria sa împotriva chiaburimii hrăpăreţe, atâta timp cât nu va simţi că această alianţă înseamnă un ajutor material şi politic pentru ridicarea rentabilităţii gospodăriei sale”; însă mijlocaşii, spre deosebire de chiaburi, „nu exploatează munca altor reprezentanţi ai poporului muncitor” (Documente cu pri‑ vire la politica agrară...: 1965, 40). Tocmai de aceea sunt recuperabili ideologic. Chiaburii, pe de altă parte, deţin în general o medie de nouă hectare de pământ arabil, în timp ce ţăranii şi mijlocaşii au puţin peste două hectare. Chiaburii bene‑ ficiază, în comparaţie cu celelalte două categorii de ţărani, şi de „o suprafaţă de vie altoită de 8 ori mai mare, de livadă de 5 ori, de pădure de 11 ori mai mare, apoi de 3 ori mai multe animale de muncă, de 2 ori mai multe vaci, de 3 ori mai mulţi porci, de 2 ori mai multe pluguri, de 12 ori mai multe semănători şi de 8 ori mai multe secerători” (Documente cu privire la politica agrară...: 1965, 41). Nici aceste instrumente clare de departajare a şi de generare a unei ostilităţi în ansamblu împotriva chiaburilor nu erau suficiente pentru a stopa „confuziile” şi abuzurile care au jalonat permanent colectivizarea. PMR le condamna fără echivoc (Documente cu privire la politica agrară...: 1965, 103‑104; 117‑118; 160‑161), dar pe filieră pur strategică, deoarece periclitau politica agricolă, şi implicit poli‑ tica industrială a regimului. Unii tovarăşi confundau deseori, în munca lor la ţară, gospodăria mijlocaşă cu cea chiabură, mijlocaşul cu chiaburul, şi invers, din cauza faptului că nu ţineau seama de toate elementele şi se orientau în mod unilateral, luând în considerare numai suprafaţa de pământ pentru a defini calitatea de chiabur sau mijlocaş. Acest lucru a fost păgubitor, pentru că a împins ţăranul mijlocaş în braţele chiaburului, slăbind alianţa clasei muncitoare şi a ţărănimii sărace cu ţărănimea mijlocaşă. Fără îndoială, întinderea de pământ pe care o posedă o gospodărie ţărănească este un element important în determinarea categoriei din care face parte. Dar aceasta nu este şi nu poate fi singurul criteriu. Pentru a deosebi muncitorul agricol – ţăranul sărac şi cel mijlocaş – de chiabur, trebuie să ţinem seama de următoarele criterii: dacă are pământ, în ce regiune se află pămân‑ tul, dacă mai posedă şi alte mijloace de producţie; felul de cultură; cât produce şi cât aduce din producţia sa pe piaţă; dacă exploatează sau nu muncă străină; dacă este sau nu exploatat de alţii; mărimea familiei, precum şi o serie de împrejurări locale pe care le putem aprecia numai cercetând fiecare caz concret în parte. Hotărâtor însă este dacă exploatează sau nu muncă străină şi dacă este sau nu exploatat de alţii; dacă are sau nu mijloace de producţie, câte şi ce fel de mijloace de producţie (Documente cu privire la politica agrară...: 1965, 37; subl. în orig.).

Deşi stigmatizată intens de propaganda oficială, chiaburimea nu putea fi lichi‑ dată cu rapiditatea pe care PMR şi‑ar fi dorit‑o din simplul motiv că gospodăriile individuale prospere asigurau o mare parte a produselor comercializate pe piaţa

106

NaŢiunea socialistă

urbană; eliminarea lor ar fi accentuat deja existenta penurie de alimente şi ar fi amplificat tensiunile sociale. Gradul de mecanizare a agriculturii şi de pregătire a „cadrelor” în acest domeniu, profesional şi ideologic în acelaşi timp, rămânea scăzut (Documente cu privire la politica agrară...: 1965, 124‑130). Dar care era ponderea procentuală a celor trei categorii de ţărani? În 1949, „o proporţie de circa 57%” era dată de gospodăriile ţăranilor săraci, 34% gospodării mijlocaşe şi 5,5% gospodării ale chiaburilor (Documente cu privire la politica agrară...: 1965, 38). Şase ani mai târziu, când lupta de clasă la sate se mai estompase, în sensul în care PMR obţinuse un control relativ confortabil asupra produţiei agricole, panorama era diferită. Asta şi datorită „întovărăşirilor”, o formă mai laxă de colectivizare şi un fel de compromis al partidului cu populaţia rurală. Astfel, numărul ţăranilor săraci scăzuse la 45,2%, cel al mijlocaşilor urcase la 40,5%, în timp ce numărul chiaburilor se diminuase la 2% (Documente cu privire la politica agrară...: 1965, 263). Dar asta nu însemna nici pe de parte că PMR era dispus să adopte, pe fond, o atitudine mai conciliantă în problema agriculturii socialiste. Dacă în 1953, chiaburii nu aveau dreptul să se înscrie în gospodăriile agricole de producţie, dar le era tolerată existenţa atâta timp cât „îşi îndeplinesc la timp şi în întregime obligaţiile faţă de stat, respectă legile ţării şi hotărârile guvernului şi se poartă loial faţă de regimul democrat‑popular” – doi ani mai târziu foştii chiaburi loiali regimului aveau dreptul să se înscrie în colectivele agricole: „De aici nu trebuie trasă concluzia că lupta de clasă la sate s‑ar stinge”, avertiza Gheorghiu‑Dej în primăvara anului 1958. „Desfăşurarea mai ascuţită sau mai puţin ascuţită a luptei de clasă nu depinde numai de clasa muncitoare, de ţărănimea muncitoare, de statul democrat‑popular, ci şi de atitudinea pe care o au foştii capitalişti şi moşieri, chiaburii, uneltele acestora.” (Documente cu privire la politica agrară...: 1965, 188, 278‑280, 321) Chiaburimea, deşi slăbită, ar fi continuat să existe sub forma unei clase specifice. Tocmai din acest motiv, PMR a interzis, un an mai târziu, darea terenurilor în arendă sau „lucrarea pământului cu muncă salariată, folosită de către elementele capitaliste chiabureşti” (Documente cu privire la poli‑ tica agrară...: 1965, 403‑404). Reţeta era direct împrumutată din arsenalul stali‑ nist (Stalin: 1952, 321). Specula era condamnată vehement încă din 1956, an în care Revoluţia Maghiară a convins regimul să renunţe la politica de colectare a unor cote fixe de produse vegetale şi lapte de la ţărani; doar cooperativele de stat aveau dreptul să acţioneze ca intermediari pe piaţa cerealelor, în niciun caz negus‑ torii particulari. Dar lipsurile şi gestionarea defectuasă a agricuturii, datorată unei birocraţii în creştere, îşi spuneau cuvântul. Regimul a acceptat tacit situaţia, dar în acelaşi timp depunea eforturi masive pentru a o stopa, pentru a acapara integral pârghiile de control asupra resurselor alimentare ale întregii populaţii (Documente cu privire la politica agrară...: 1965, 302, 290). Patriotismul socialist revine astfel ca element central în cadrul discursului oficial, ca normativitate agresivă menită să circumscrie integral şi permanent câmpul discursivităţii. De comun acord cu inamicii patriei, chiaburii se străduiesc să înfometeze poporul de la oraşe şi sate. Ei au stricat batozele când şi unde au putut; au amestecat grăunţele cu

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 107

nisip, au risipit spicele, au lăsat snopii să putrezească, numai să nu fie pâine destulă, numai să poată lovi măcar în felul acesta patria noastră. Pe acest teren s‑au lovit de patriotismul de clasă al ţăranilor săraci, al ţărănimii muncitoare. Cu sutele de mii femeile şi bărbaţii s‑au luptat apărând această bogăţie naţională, recolta. A fost o măreaţă luptă patriotică, încununată cu succes. Şi lupta aceasta pregăteşte altele, care nu vor întârzia. „Nu poţi să trăieşti în pace cu chiaburii” – se spune azi pe toate uliţele satelor noastre. „Ei sunt duşmani tot atât de răi ca hitleriştii, tot atât de nemiloşi ca şi moşie‑ rii. Ei nu‑şi iubesc ţara”. Milioane de ţărani au devenit astfel sprijinul sigur al regimu‑ lui popular, apărătorii patriei populare în drum spre socialism. Ce altceva este aceasta decât mărturisirea prin milioane de fapte, prin grija de zi şi de noapte faţă de nevoile patriei, a unui patriotism valoros şi real, forţă motrice a elanurilor în muncă, a serio‑ zităţii în răspunderi, forţă motrice a apărării patriei, care creează o morală nouă, patriotică, şi oameni noi, capabili să facă dovada dragostei lor de patrie în orice con‑ diţiuni (Bellu: 1949, 123).

Chiaburul era duşmanul şi ţapul ispăşitor al erorilor şi abuzurilor comise de PMR în procesul de subordonare exclusivă a agriculturii. Numai până în 1962, când, declara cu satisfacţie Gheorghiu‑Dej, a fost îndeplinit în sfârşit obiectivul principal al întregului travaliu al regimului în mediul rural: „Faţă de chiaburime, partidul a adoptat o politică de îngrădire, care a dus la micşorarea treptată a pute‑ rii ei economice, la îngustarea continuă a sferei ei de exploatare şi la lichidarea ei ca clasă” (Documente cu privire la politica agrară...: 1965, 519; vezi şi Aşa ne făurim...: 1949, 15‑19). Lupta de clasă fusese câştigată de acum şi la sate, nu numai la oraşe (Documente cu privire la politica agrară...: 1965, 603). Ţărănimea muncitoare se achitase deocamdată de „îndatoririle patriotice faţă de statul demo‑ crat‑popular” (Documente cu privire la politica agrară...: 1965, 255). Mai jos se pot consulta două tabele referitoare la evoluţia procesului de colectivizare a agri‑ culturii, respectiv structura producţiei agricole între 1950 şi 1965. Tabelul 2.1.. Evoluţia structurilor socialiste din agricultură în perioada 1950‑1962 Tipul unităţii socialiste

Caracteristici

Număr de unităţi Întreprinderi Număr mediu de personal (mii) agricole de Suprafaţă agricolă (mii ha) stat Suprafaţă arabilă (mii ha) Staţiuni Număr de unităţi pentru Număr mediu de personal (mii) mecanizarea Număr de tractoare agriculturii Număr de unităţi Cooperative Număr de familii (mii) agricole de Suprafaţă agricolă (mii ha) producţie Suprafaţă arabilă (mii ha)

Anul 1950 363 161, 8 753,2 549,8 138 17,5

1955 265 155,2 881,6 649,0 222 35,3

1960 1962 560 597 224,0 258,7 1.720,1 1.769,6 1.340,0 1.376,9 243 250 44,5 64,2

5.833

13.034

26.598

1027 67,7 288,9 262,5

2.152 183,2 905,8 792,8

4.887 5.398 1.420,1 3.294,8 4.580,2 9.084,7 4.099,6 7.677,7

39.696

108

NaŢiunea socialistă

Întovărăşiri agricole

Număr de unităţi Număr de familii (mii) Suprafaţă agricolă (mii ha) Suprafaţă arabilă (mii ha)

‑ ‑ ‑ ‑

4.471 206,3 395,4 387,0

8.798 1.563,7 3.065,4 2.485,9

1.317 241,8 433,1 151,6

Tabelul 2.2. Structura producţiei globale agricole în perioada 1950‑1965 Anul 1950 1955 1960 1965

Totală 100 100 100 100

Producţia globală (%) Vegetală 65,1 70,0 66,3 69,3

Animală 34,9 30,0 33,7 30,7

Sursa: Tătar: 2007, 355, 385.

2.4. P  roblema Transilvaniei şi politica PMR faţă de minorităţi Frustrările naţionaliste avându‑şi rădăcinile în istoria tumultuoasă a Europei de Est nu au ocolit deloc PCdR. Încă înainte de constituirea partidului, în 1921, ca releu politico‑propagandistic al Moscovei, socialiştii români din Ungaria revoluţionară condusă de Béla Kun (1919) au manifestat insatisfacţii faţă de politica noilor lideri maghiari în ceea ce priveşte situaţia minorităţilor din această ţară. Imperiul Austro‑Ungar tocmai se destrămase, lăsând Ungaria de după Primul Război Mondial cu aproximativ o treime din teritoriul deţinut în calitatea de parte a defunctului imperiu. Era firesc până la urmă ca populaţia – chiar şi comuniştii maghiari – să fie contrariată, nemulţumită şi să trateze cu atenţie doleanţele minorităţilor rămase pe teritoriul mult redus al ţării. De fapt, Béla Kun spera ca noul regim politic de la Budapesta va convinge „populaţiile nemaghiare atrase acum de statele vecine – Cehoslovacia, România, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor” (Constantiniu: 2001, 20) – să se reintegreze într‑o Ungarie „democratică”, în care politicile intense de maghiarizare demarate începând cu 1867, anul transformării Imperiului Habsburgic sub presiunea revoluţiilor de la 1848, erau de domeniul trecutului. Chiar şi parte‑ nerii din coaliţia de guvernare a comuniştilor (şi socialiştilor, majoritari numeric, dar inferiori politic, datorită girului oferit compozitului guvern de către bolşevici) sprijineau noul regim în condiţiile în care acesta ar fi avut şanse de refacere a Ungariei istorice cu ajutorul Uniunii Sovietice. Autonomie extinsă sau nu pentru minorităţi, aceasta era una dintre principalele dispute care polarizau guvernul fragil al efemerei Ungarii comuniste interbelice (Constantiniu: 2001, 20‑21). Socialiştii români, constituiţi în Partidul Socialist Român din Ungaria şi care îşi aduseseră aportul la funcţionalitatea acestui guvern, condamnând de asemenea

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 109

vehement trupele române care, în august 1919, au pus capăt, pentru câteva decenii, experimentului politic de factură bolşevică în Ungaria, au început, după ce consta‑ taseră că sunt trataţi ca un partener politic secundar – ceea ce de altfel şi erau – să îl critice public. Drepturile minorităţilor nu erau respectate, iar revenirea la Ungaria istorică, un anacronism evocând tentaţii imperiale, imposibilă. Comuniştii maghiari „au fost acuzaţi de şovinism” şi au fost atenţionaţi în termeni lipsiţi de ambiguitate „că, dacă Ungaria nu asigura un regim al naţionalităţilor de felul celui existent în Rusia sovietică”, adică bazat pe o anumită formă de autonomie, vor retrage spri‑ jinul guvernului; doleanţele părţii române au primit un răspuns satisfăcător, aceasta primind autonomie organizaţională şi demarând la scurt timp „organizarea unei Armate Roşii române” (Constantiniu: 2001, 20‑21), după ce în prealabil procla‑ mase Republica Sovietică Română. Deşi comuniştii români specificaseră că îşi doresc apartenenţa la o republică federală maghiară în curs de constituire şi care nu a mai apucat să se materializeze, obiectivul lor pe termen lung era configurarea unui stat care să includă provinciile tradiţionale româneşti (Constantiniu: 2001, 20‑22). Încă de la finalul Primului Război Mondial, socialiştii radicali români din Transilvania, respectiv Ungaria, dintre care majoritatea s‑au înscris în PCdR, au optat fie pentru includerea primeia în regatul român, fie pentru independenţa ei. Este posibil, nu însă şi sigur, aşa cum pare să considere Constantiniu, ca soluţiile internaţionaliste să fi găsit puţini adepţi sinceri în PCdR, cel puţin printre membrii de origine română ai acestuia care numărau, în anii 1930, aproximativ douăzeci de procente (Shafir: 1985, 26). Pe cale de consecinţă, este posibil ca directiva Cominternului din 1923 referitoare la problema naţională a României Mari – stat catalogat de Moscova ca multinaţional (ceea ce era totuşi adevărat) care prin „uni‑ rea tuturor românilor” şi‑a suspus însemnate părţi din naţiuni dezvoltate politiceşte, economiceşte şi culturaliceşte şi, în felul acesta, a devenit stat de naţionalităţi»”, directiva trasînd minusculului şi impopularului PCdR sarcina de „de a lupta pentru autodeterminare până la despărţirea unor provincii de statul existent” (Constantiniu: 2001, 31) – să fi fost primită cu sentimente amestecate de membrii partidului, subiect pe care îl vom discuta în capitolul următor. De menţionat şi faptul că, un an mai devreme, PCdR propusese ca soluţie la delicata situaţie a minorităţilor din întreaga regiune o Republică Socialistă Federativă a Sfaturilor din Balcani, adică o federaţie balcanică pe principii sovietice (Constantiniu: 2001, 31‑32). În timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, viziunea sovietică referitoare la Transilvania suferise modificări notabile. Ambele ţări care îşi disputau provincia, Ungaria şi România, au făcut parte din Axa nazistă. Prin Dictatul de la Viena din august 1940, România Mare pierduse nordul Transilvaniei în favoarea Ungariei; tot în cursul acelui an, autorităţile de la Bucureşti vor fi constrânse de cel de‑al Treilea Reich să cedeze Uniunii Sovietice Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţa. Situaţia, politic şi social deopotrivă, era tensionată. Aşa că atunci când, un an mai târziu, generalul Ion Antonescu se va angaja împreună cu Germania nazistă în invadarea Uniunii Sovietice, în speranţa de a recupera o parte din teritoriile pierdute

110

NaŢiunea socialistă

(a primit în schimb Transnistria, unde administraţia română a rămas până în 1944, când Armata Roşie a reinstalat regimul sovietic), Ungaria, la rândul ei impacien‑ tată, printre altele, de posibilitatea revenirii Ardealului de Nord la România, a trimis efective militare pe frontul de est (Constantiniu: 2001, 51; Giurescu, Savu, în Pascu, Ştefănescu: 1986, 270). Stalin, care va utiliza Transilvania tot ca mijloc de întreţinere a încordării din‑ tre cele două ţări în vederea derivării de avantaje politice, orientându‑se însă, spre deosebire de Hitler, în favoarea României, considera că Ungaria trebuie tratată punitiv pentru comportamentul antisovietic sistematic manifestat în decursul răz‑ boiului. La un moment dat, sovieticii vehiculaseră şi ipoteza transformării Transilvaniei în stat independent, sub patronaj sovietic, dar ideea a fost în cele din urmă aban‑ donată. Ungaria era dezavuată la Moscova deoarece aderase fără niciun fel de reţineri la Pactul Anti‑Ccomintern, creat în 1936 de Germania nazistă şi Japonia, ulterior alăturându‑li‑se şi Italia fascistă; apoi, Ungaria ar fi manifestat dintotdea‑ una un comportament vehement antisovietic, cel puţin după eşecul sovietizării ei din 1919, şi ar fi intervenit în agresiunea anti‑sovietică din 1941 în absenţa unui reproş direct şi justificat la adresa Moscovei (problema transilvănană fiind pe atunci o afacere internă a Axei), aşa cum aveau Finlanda şi România. În plus, sovieticii erau de părere că România postbelică, pentru a fi un aliat fidel, aşa cum şi‑l doreau de altfel, ar trebui să primească o compensaţie pentru pierderile teritoriale în favoarea Uniunii Sovietice; Transilvania se profila din nou ca moneda de schimb perfectă (Constantiniu: 2001, 52‑56; Fülop: 1994, 335‑346). Stalin a putut deci instrumenta din plin spinoasa problemă teritorială românomaghiară pentru a consolida infima pondere a PCdR, redenumit în 1945 PCR, pe scena politică a României postbelice. Garanţia reintegrării Ardealului de Nord între graniţele statului român era de acum condiţionată (nu atât de ferm pe cât şi‑ar fi dorit‑o Moscova, deoarece trebuia să se mimeze măcar un acord cu puterile occi‑ dentale din fosta coaliţie anti‑nazistă, a căror influenţă în România, deşi formală, conform unor acorduri nescrise, dublate de raţiuni geopolitice şi economice, putea cauza totuşi neplăceri) de ascensiunea politică a PCR (Olti în Olti, Gidó: 2009, 90; Constantiniu: 2001, 55; 214‑216; Şandru: 2007, 108), culminată în 1948 cu transformarea României în republică populară. Ana Pauker o afirmase tranşant la începutul anului 1945, înainte de instalarea, un an mai târziu, a Guvernului Groza, în care comuniştii aveau o majoritate confortabilă: „Trebuie arătat între‑ gului popor că Transilvania nu este împreună cu România, din cauza faptului că Uniunea Sovietică nu are încredere în guvernele care au fost până acum, pentru că nu au fost guverne democratice. Şi această atitudine nedemocratică s‑a mani‑ festat şi în atitudinea faţă de Transilvania. Deci, aceste guverne nu au încrederea Uniunii Sovietice şi vrem un guvern care să aibă această încredere” (Ciuceanu, Lungu, 2003, 221). Ne aflăm în perioada numită de Zbigniew Brzeziński „domes‑ ticism”, intervalul istoric dintre sfârşitul războiului şi comunizarea integrală a statelor est‑europene, atunci când partidele comuniste locale se putea implica în probleme interne, într‑o anumită măsură, şi din proprie iniţiativă, fidelitatea

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea...

111

„internaţionalistă” rămânând însă indisputabilă şi mai ales demonstrabilă, atunci când Moscova o solicita (Brzeziński: 1971, 52). Când, după semnarea armistiţiului cu Moscova în septembrie 1945 şi după tratatele de pace semnate la Paris în 1947, a devenit clar pentru toată lumea că Transilvania urma să rămână în interiorul graniţelor României, cel puţin deocam‑ dată, populaţia maghiară din această regiune a perceput PCR ca pe un refugiu împotriva eventualelor persecuţii române; amintirea politicii de maghiarizare din 1941‑1944 încă nu se estompase printre românii ardeleni, aşa cum nici maghiarii ardeleni nu uitaseră tentativele de românizare din perioada interbelică (vezi Luca în Constantiniu: 2001, 100‑104; vezi şi Şandru: 2007, 109 şi Reuben: 1996, 418). Românii, în schimb, fie ei ardeleni sau nu, se raportau cu susceptibilitate şi ostilitate la PCR; din pragmatism însă, deveneau la rândul lor membri de partid, deşi în proporţie mai mică. Dar, constata îngrijorată conducerea partidului, maghia‑ rii şi românii ardeleni înscrişi în PCR manifestau un comportament „şovin” şi „deformat”. Unii purtau numai tricolorul maghiar, iar ceilalţi tricolorul românesc. Desigur că, sub protecţia instituţională a PCR, ambele părţi încercau să îşi plătească poliţe; potenţialul conflictogen al situaţiei nu era însă de neglijat şi, dincolo de măsurile de precauţie luate de comunişti, polarizarea pe criterii etnice a provinciei nu prevestea nimic bun. Gheorghiu‑Dej avea dreptate să îşi facă probleme din cauza „spiritului local‑patriotic”. Mesajul oficial nu admitea drept la replică: „...să trimitem acolo cadre pregătite, ca să muncească pentru întărirea partidului, pentru lămurirea membrilor de partid asupra problemei naţionale în cadrul împrejurărilor actuale. Să ia poziţie împotriva acelor care subminează autoritatea centrală, de a‑şi îndeplini sarcinile. Aceste manifestări şovine, antiguvernamentale etc. trebuie înfrânte pe de o parte prin mijloace tari, pe de altă parte prin mijloace de lămurire, care sunt cele mai eficace. Dar nu trebuie neglijate nici mijloacele de represiune, indiferent că este vorba de români sau unguri” (Dej în Constantiniu: 2001, 114‑115). „Şovinismul” a reprezentat pretextul perfect pentru Gheorghiu‑Dej de a elimina politic şi ulterior fizic un rival periculos: Lucreţiu Pătrăşcanu. În scopul de a remedia lipsa de popularitate a PCR în Ardeal, de fapt la nivelul întregii ţări, problemă pe care elita partidului încerca să o contracareze prin propagandă intensă şi creşterea cu orice preţ a numărului de membri (Ciuceanu, Lungu, 2003, 219‑220; Tismăneanu: 2005, 109), Pătrăşcanu a fost trimis în iunie 1945 La Cluj, în calitate de ministru al Justiţiei, pentru a transmite un mesaj conciliant în primul rând românilor transilvăneni, suspicioşi, cum am amintit mai sus, şi neavând încredere în PCR, şi de a condamna oficial manifestările de naţionalism, indiferent de pro‑ venienţă. „Sute de ani”, afirmase Pătrăşcanu, „populaţia românească şi populaţia maghiară au fost frământate de curente şovine, exploatate nu o singură dată de minorităţile profitoare, fie că aceste minorităţi vorbeau în numele «românismului» sau al «Ungariei Mari»” (Pătrăşcanu în Constantiniu: 2001, 97). Numai că, observa ministrul Justiţiei, tribunalele ad‑hoc („populare”) înfiinţate pentru judecarea cri‑ melor de război funcţionau în mod unilateral. „Ar fi fost de aşteptat”, continuă

112

NaŢiunea socialistă

Pătrăşcanu, „ca aceste tribunale să fi procedat şi ele la arestarea, judecarea şi condamnarea tuturor elementelor fasciste ungare care au comis împotriva popula‑ ţiei româneşti şi a democraţilor maghiari acte de sălbăticie, de jaf şi asasinat. O asemenea judecată trebuia făcută spre binele populaţiei maghiare şi tocmai ca o dovadă că şi din partea elementelor responsabile ale maghiarimii democrate por‑ neşte dorinţa de a da satisfacţie suferinţelor pe care populaţia românească le‑a îndurat aici timp de patru ani (1940‑1944, n.m.)” (Pătrăşcanu în Constantiniu: 2001, 97). Prin acest puternic semnal de avertisment, Pătrăşcanu urmărea obţinerea unui capital de simpatie pentru partid din partea populaţiei române din Ardeal. Indiferent de faptul că avea sau nu dreptate factual, viitoarea victimă a lui Gheorghiu‑Dej comisese – aşa cum i se va reproşa un an mai târziu, după un alt discurs, mult mai antimaghiar în ton şi conţinut – o gravă abatere politică. Maghiarii ardeleni repre‑ zentau în acel moment singurul sprijin real al PCR în regiune; antagonizarea lor nu se putea repercuta decât negativ asupra partidului însuşi, care oricum nu ar fi reuşit într‑un timp suficient de scurt să atragă suficienţi membri de naţionalitate română pentru a compensa pierderea provocată de diminuarea capitalului de încre‑ dere acordat de comuniştii maghiari. Asta pe lângă faptul că tensiunile dintre cele două părţi fuseseră amplificate prin discursul lui Pătrăşcanu, nu diminuate, aşa cum se aştepta. În iunie 1946, Pătrăşcanu s‑a reîntors la Cluj, semnându‑şi de această dată sentinţa de execuţie politică (1948) şi, câţiva ani mai târziu, fizică (1954). Acum, ministrul Justiţiei declara deschis, în cadrul unei adunări publice: „Transilvania a aparţinut şi va aparţine Statului român, în întregime”, iar „interesul poporului maghiar de la noi, care va urma să trăiască laolaltă cu poporul român, este de a înţelege însă că nicio agitaţie sterilă niciun fel de afirmare lipsită de înţeles, goală de înţeles, venită de peste hotare, nu poate schimba situaţia” (Pătrăşcanu în Constantiniu; 2001, 144‑145; subl. în orig.). De data aceasta, retorica politicianului care reprezenta guvernul şi însuşi PMR în faţa clujenilor nu mai comporta niciun fel de nuanţă. Guvernul maghiar era nemulţumit desigur de decizia luată la Paris referitoare la atribuirea Transilvaniei României, devenită oficială un an mai târziu, şi nu pregeta să o critice, mai mult sau mai puţin voalat. Pătrăşcanu este însă intransigent, fără a ţine cont de faptul că şi Ungaria era un stat intrat pe orbita geopolitică şi ideologică a Uniunii Sovietice, că situaţia se schimbase radical sub raport politic de la sfârşitul războ‑ iului şi că afirmaţiile sale, oricât de adevărate în sensul empiric şi pragmatic al termenului (obţinerea încrederii românilor ardeleni), puteau cauza consecinţe politice ireparabile pe plan intern (îndepărtarea ardelenilor maghiari de partid, în acel moment unicul reazem al partidului în regiune) şi, un amănunt poate chiar mai important în circumstanţele respective, insatisfacţia Moscovei. Şi cum adevă‑ rurile nu există ca esenţe „tari”, transdiscursive, adevărul proclamat cu vehemenţă de Pătrăşcanu era unul naţionalist, dar nu în direcţia patriotismului socialist, ci mai degrabă într‑o direcţie conservatoare, tradiţionalistă şi chiar xenofobă, aşa cum

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 113

urmează să constatăm. În termenii discursului leninist, „reacţionară”. De fapt, Pătrăşcanu era probabil în acel moment singurul membru al PMR comunist şi naţionalist în aceeaşi măsură (Jowitt: 1971, 126; Shafir: 1985, 35). Nici mai mult nici mai puţin, Pătrăşcanu învinovăţea guvernul maghiar de „revizionism” (acuză extrem de gravă în termeni leninişti provenind de la revizu‑ irea marxismului de către socialistul democrat şi prieten al lui Friedrich Engels, Eduard Bernstein, reinterpretare care a stat la baza demarării social‑democraţiei moderne şi care era considerată total ilegitimă de bolşevici – Pătrăşcanu se pare însă că foloseşte aici termenul în accepţiune juridico‑politică, în sensul de revizu‑ ire a graniţelor) şi de „amestec direct în treburile noastre interne”. În optica lui Pătrăşcanu, revizionismul ar fi fost preluat în trecut „de forţele negre ale reacţiu‑ nii. Hitler şi Mussolini şi toate forţele reacţionare mondiale au ridicat steagul revizionismului. Ştiu că istoria nu se repetă. Dar dincolo de bunele intenţii ale oamenilor democratici din Ungaria, putem prevedea de pe acum că rămăşiţele hitlerismului, elementele reacţionare din toate ţările apusului şi de dincolo de ocean vor îmbrăţişa revizionismul ca pe o parolă” (Pătrăşcanu în Constantiniu: 2001, 145‑147; subl. în orig.). Chiar dacă încearcă să disocieze „bunele intenţii ale oamenilor democratici din Ungaria” de „revizionism”, asocierea însăşi este lipsită de echivoc: din democratică (având un guvern procomunist), Ungaria putea redeveni, dacă nu conştientiza importanţa pericolului, un stat în care tendinţele fasciste şi fascizante să fie tot mai dificil de menţinut sub control, nemaivorbind de eliminarea lor. Liderii maghiari au comis neiertata greşeală că s‑au lăsat con‑ duşi de un curent împotriva căruia n‑au înţeles să lupte. Total inacceptabil pentru un membru al unui partid comunist, care se reclama de la îndelungata tradiţie „internaţionalistă” a PCUS, chiar dacă aceasta s‑a estompat cu timpul în favoarea unor tendinţe mai naţionaliste în sensul de politic‑locale – cum erau stalinismul şi „construirea socialismului într‑o singură ţară”, şi exceptând chiar şi faptul că partidele comuniste est‑europene, dintre care PCdR fusese cel mai anemic din punct de vedere politic şi ideologic înainte de 1944, au înglobat încă de la apariţie, pentru a compensa oarecum crasa lipsă de legitimitate, o doză poate mai consistentă de naţionalism decât PCUS –, Pătrăşcanu departaja auditoriul clujean şi, prin extensie, populaţia Ardealului şi implicit pe cea a României pe criterii naţionale: „Eu mă adresez românilor, mă adresez poporului român din Transilvania”; se adresa însă şi ardelenilor maghiari, în termeni pe care aceştia cu siguranţă nu i‑au apreciat: „Trebuie să înţeleagă populaţia maghiară că apartenenţa ei la statul român este definitivă” (Pătrăşcanu în Constantiniu: 2001, 153, 155; subl. în orig.). Din punctul de vedere al convingerilor personale, Pătrăşcanu nu exagerase. Ca sprijin în sensul argumentului că naţionalismul său, dincolo de faptul că era în acelaşi timp un comunist devotat, era un naţionalism de inspiraţie conservator‑xeno‑ fobă, avem biografia pe care i‑o dedică Lavinia Betea. De aici aflăm că Pătrăşcanu manifesta opinii vehement anti‑maghiare, susţinând că ar fi fost mai bine ca, în timpul războiului, românii să fie preluat exemplul cehoslovacilor şi să fi evacuat

114

NaŢiunea socialistă

întreaga populaţie maghiară. Sau, afirmă unii martori, acesta ar mai fi susţinut că „în Transilvania, Partidul este în mâna ungurilor” (Betea, 2006). Ana Pauker şi Vasile Luca, asupra cărora voi insista într‑un subcapitol viitor, ar fi fost dezavuaţi de Pătrăşcanu deoarece „au fost cetăţeni sovietici şi pentru că sunt de origine maghiară şi evreiască”; în sfârşit, Pătrăşcanu se arăta nemulţumit de ministerul pe care îl conducea deoarece „celula de partid” de acolo ar fi fost dominată de „un grup de evrei afacerişti” (Betea: 2006, 223‑224). Între comunism şi naţiona‑ lism nu ar fi existat, după el, nicio contradicţie, primul străduindu‑se să „rezolve problemele democraţiei în cadrul propriei naţiuni. În soluţiile noastre, naţionalis‑ mul nu va însemna şovinism sau antisemitism; noi vom lega ideea naţională de ideea maselor, realizând ideea naţională în adevăr prin ridicarea maselor la o viaţă conştientă” (Pătrăşcanu în Verdery: 1991, 54). Greu de crezut. Şi, mai ales, mult prea departe de abordarea şi imperativele patriotismului socialist. Riposta lui Gheorghiu‑Dej nu a întârziat. Dincolo de considerentele politice, pe cei doi îi despărţeau şi conflicte personale. Astfel, Pătrăşcanu fusese singurul membru de partid proeminent implicat cu adevărat în lovitura de stat din 23 august 1944, fiind şi primul comunist român care a ocupat o funcţie într‑un guvern post‑ belic, în primul cabinet al generalului Constantin Sănătescu; de abia după rema‑ nierea cabinetului, operată de tânărul rege Mihai din cauza acţiunilor subversive ale comuniştilor, va prelua Dej portofoliul comunicaţiilor (Cioroianu: 2005, 55; Copilaş: 2012, 75‑76). Manierat şi cult, Pătrăşcanu îl complexa pe Dej, un elec‑ trician cu câteva clase, fiind de asemenea condescendent ori de câte ori avea ocazia. În timpul războiului Pătrăşcanu nu fusese încarcerat, cum se întâmplase în cazul lui Dej, ci primise domiciliu obligatoriu la o proprietate a familiei înstă‑ rite din care provenea (Tismăneanu: 2005, 151). Mai mult, prin aroganţa, sufici‑ enţa şi independenţa de care dădea dovadă, cochetând la un moment dat cu ideea de a emigra în Statele Unite, Pătrăşcanu reuşise să îi irite şi pe sovietici (Betea: 2006, 102; Levy: 1995, 150). „Pătrăşcanu nu înţelege să stabilească cu mine lucrurile înainte de a intra în şedinţă”, declarase Dej încă din 1944 (Ciuceanu, Lungu: 2003, 83). Criticând prompt discursul lui Pătrăşcanu din iunie 1946 la o şedinţă a Comitetului Central al PCR la doar două săptămâni după ce avusese loc, Dej remarca fără ocolişuri că intervenţia ministrului Justiţiei a condamnat mai agresiv revizionismul maghiar din Ardeal decât cel românesc (spre deosebire de accepţiunea juridico‑poli‑ tică atribuită termenului de Pătrăşcanu, Dej îi restabileşte nuanţa ideologică, „deviaţionistă”, specifică discursului leninist) şi că acest regretabil deznodământ ar fi avut loc „datorită influenţei curentelor şovine şi revizioniste care străbat azi Transilvania şi mai cu seamă partea de nord a Transilvaniei” (Dej în Constantiniu: 2001, 159). Dacă Pătrăşcanu acuzase guvernul maghiar de alimentarea unor tendinţe fasciste, reacţionare, se va trezi la rândul său blamat pe exact aceleaşi considerente: „Prin felul cum a prezentat lucrurile în declaraţiile făcute la Cluj, el dă credit moral şi politic regimurilor reacţionare din trecut” (Dej în Constantiniu: 2001, 160). La fel de grav, Pătrăşcanu nu primise aprobare din partea conducerii partidului „să

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 115

facă declaraţii politice de asemenea anvergură cu privire la poziţia internaţională a guvernului şi a partidului”; el „avea însărcinarea să deschidă focul central asu‑ pra provocatorilor din sânul populaţiei române, fără să uităm fără îndoială şi ele‑ mentele revizioniste şi provocatoare din sânul populaţiei maghiare”, numai că ministrul Justiţiei procedase tocmai invers, când ar fi trebuit să ştie, „după cum ştim cu toţii”, că „şoviniştii români” sunt responsabili pentru tulburările din Ardeal (Dej în Constantiniu: 2001, 159‑161). Pătrăşcanu şi‑a făcut, în cea mai bună tradiţie leninistă, autocritica. „A fost o greşeală – şi o greşeală care nu se va mai repeta, că am plecat la Cluj cu simple note, fără un text revizuit de Secretariat (Secretariatul Comitetului Central al PMR, n.m.), aşa că cuvântarea a fost pe trei sferturi improvizată. Aceasta m‑a pus în situaţia într‑adevăr de a trece dincolo de ceea ce hotărâsem în discuţia cu tovii” (Pătrăşcanu Constantiniu: 2001, 162‑163). Cinic, Dej îl consolează: „Fiecare din noi avem o ţârucă de şovinism”; din motive tactice, pentru a nu oferi impresia că monopolizează rechizitoriul, dar şi pentru a crea aparenţa a ceea ce se numea pe atunci „democraţie internă de partid” – Dej pasează sarcina „tovarăşilor din Ardealul de Nord” (Constantiniu: 2001, 166). Vasile Vaida este demolator: „Ai accentuat de zece ori că se dă (Transilvania, n.m.) României, dar n‑ai vorbit de România democratică. Discursul a fost de 50 de minute, dintre care 45 ai vorbit numai şi numai de reacţiunea maghiară”; apoi caustic: „Era o atmosferă în sală, că ne‑a părut bine că am nimerit tocmai în fund, pentru că reacţionarii au venit apoi cu critici, că ai văzut pe cutare cum aplauda? Reacţiunea e atentă la fiecare cuvânt şi la fiecare mişcare. Chestiunea aceasta naţională e aşa gingaşă, că depinde fiecare cuvânt cine‑l spune şi cu ce accent” (Vaida în Constantiniu: 2001, 177). Şi Ana Pauker şi‑a adus contribuţia la începutul sfârşitului lui Pătrăşcanu, criti‑ cându‑l pentru că în loc să încurajeze populaţia maghiară să consolideze, împreună cu cea română, regimul de la Bucureşti, de la egal la egal, acesta le‑ar fi transmis nimic altceva decât să îşi accepte noua condiţie de subordonaţi şi, dacă doresc cetăţenia română, să accepte situaţia, altfel vor avea de suferit, chiar dacă şi regi‑ mul, la rândul lui, va avea de suferit; „băgaţi‑vă minţile în cap”, cu alte cuvinte (Pauker în Constantiniu: 2001, 205‑206). Soarta ministrului de Justiţie era pecetluită. O lună mai târziu, Dej l‑a condam‑ nat public pe Pătrăşcanu într‑o şedinţă lărgită a Comitetului Central al partidului. Atitudinea lui Pătrăşcanu, era de părere Dej, le‑ar fi permis partidelor istorice, aflate acum în opoziţie, şi urmând a fi în scurt timp desfiinţate, să speculeze asu‑ pra poziţiei PMR în problema naţională, considerând acceptabil punctul de vedere prezentat de Pătrăşcanu în numele întregului partid. Or, după principiul maoist conform căruia atunci când eşti lăudat de duşmanul de clasă înseamnă că ai comis o gravă eroare politico‑ideologică, Pătrăşcanu nici că s‑ar fi putut îndepărta mai mult de „linia” partidului. Comitetul Central a fost unanim în aprecierea că Lucreţiu Pătrăşcanu (nici măcar „tova‑ răşul”! n.m.), în discursul său de la Cluj (cel din 1946, n.m.), unde a afirmat că după

116

NaŢiunea socialistă

1918 s‑ar fi deschis întregii populaţii din Transilvania, atât română, cât şi maghiară, noi izvoare de viaţă şi noi căi de progres, îndreptând focul principal împotriva revizio‑ niştilor unguri, nu a accentuat răspunderea politică a partidelor „istorice” în întreţine‑ rea urii şovine, în asuprirea naţională la care a fost supusă în trecut populaţia maghiară din Transilvania şi în provocările recente iniţiate şi organizate de către partidele „isto‑ rice”. În niciun caz partidul nostru nu poate să treacă sub tăcere vinovăţia regimurilor „isto‑ rice” în aţâţările şovine şi crimele săvârşite împotriva populaţiei maghiare, căci, dacă ar face aceasta, nu ar privi problema naţională în mod obiectiv, sub toate aspectele ei, nu ar fi credincios liniei sale politice şi s‑ar lăsa târât de curentele şovine. Ceea ce deosebeşte tocmai partidul nostru de partidele „istorice” în metoda de a trata problema naţională este că partidul nostru nu ascunde politica de asuprire a regimurilor reacţionare faţă de populaţia maghiară, ci, dimpotrivă, o scoate în evidenţă, o dezbracă de toată frazeologia ei naţionalistă şi o arată în adevărata ei lumină. Această abatere în discursul lui Pătrăşcanu a dat prilej partidelor „istorice” să arunce răspunderea provocărilor şovine din Transilvania exclusiv asupra elementelor revizioniste maghiare şi să pretindă că în problema naţională există unitate de vederi între partidele democratice şi partidele „istorice” (Dej: 1956, 93‑94).

* Oricâtă atenţie ar fi acordat unei tratări adecvate a delicatei probleme naţionale şi oricât credit politic minorităţilor, în special celei maghiare, PMR le trata la rândul său cu mefienţă. Nu putem şti exact cât din această atitudine se datora unor „rămăşiţe de naţionalism burghez” şi cât era de natură strategică, o politică menită să desfiinţeze orice centru de putere alternativă, indiferent cui aparţinea acesta, unor minorităţi sau unui grup fracţionist, adică, în traducere non‑leninistă, unui pol de putere rival în cadrul partidului. Înclin asupra celei de a doua variante. Patriotismul socialist din perioada dejistă, chiar dacă s‑a dovedit represiv cu mino‑ rităţile – numite la începuturile regimului naţionalităţi conlocuitoare, pentru a se sublinia faptul că populaţia majoritară nu este privilegiată într‑un fel sau altul, iar ulterior minorităţi, recunoscându‑se implicit o oarecare depreciere a statutul lor politic (Morar‑Vulcu: 2007, 342‑344) –, a procedat în acest fel din raţiuni în primul rând politice, legate de autoconsolidarea regimului; de abia după 1965 spinoasa problemă a minorităţilor va fi abordată, pe lângă dimensiunea politică, într‑o optică ideologizată şi în sens non‑leninist, romantică, xenofobă şi fascistoidă. În 1953, într‑o şedinţă a Biroului Politic al Comitetului Central al PMR s‑au vehiculat, în privinţa minorităţilor, o serie de cifre. Astfel, 17 naţionalităţi con‑ vieţuiau alături de românii majoritari, aproximativ „2.470.000 luaţi împreună”. Dintre acestea, maghiarii şi germanii erau, numeric şi politic, cele mai importante, dar şi cele mai ruralizate, în proporţie de peste 65%. Minorităţile cele mai urba‑ nizate erau albanezii, evreii şi grecii, în proporţie de peste 95%. Datorită dreptu‑ rilor înscrise în Constituţie pe care minorităţile le‑ar fi obţinut de la regimul democrat‑popular, necesitatea organizaţiilor proprii ale acestora devenise superfluă (Moraru, Moraru: 2012, 33). Conducerea, se pare, se simţea suficient de puternică

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 117

şi de consolidată pentru a elimina aceste mici centre locale de putere alternativă. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică lansase cu un an mai devreme o voalată cam‑ panie antisemită, evidenţiată prin aşa‑zisul „complot al halatelor albe”, doctori evrei care ar fi conspirat să otrăvească elita politică a PCUS. Raţiunile noii per‑ secuţii, cea mai importantă după perioada de teroare din 1937, erau însă externe: Israelul nu se alăturase, aşa cum a sperat Stalin, mişcării comuniste internaţionale, orientându‑se înspre „imperialismul” american (vezi Brent, Naumov: 2004). Cu siguranţă, primul semnal în direcţia dizolvării organizaţiilor minorităţilor naţionale a fost emis de Moscova. Acestea, se afirma în continuare în şedinţa conducerii PMR, „au devenit chiar o piedică în dezvoltarea muncii partidului nostru, au devenit o piedică în educarea maselor în spiritul internaţionalismului proletar şi al patriotismului” (Moraru, Moraru: 2012, 33). Mai mult, „au început să aţâţe popoarele unele împotriva altora” şi „s‑au izolat de partid, cu toate că avem mem‑ bri de partid acolo”; nu în ultimul rând, „s‑au transformat în mare măsură pentru a deveni organizaţii de intervenţii pentru comercianţi pentru chiaburi şi vin mem‑ brii de partid din aceste organizaţii cu intervenţii. Aceste organizaţii pot fi folosite şi probabil sunt folosite, mai ales unele, ca organizaţii legale, cu posibilităţi legale de muncă a spionilor imperialişti” (Moraru, Moraru: 2012, 33). Nici presa aces‑ tor organizaţii nu mai era văzută cu ochi buni. Pe scurt, se avansase soluţia tranşantă a suprimării „tuturor acestor organizaţii ale minorităţilor naţionale” (Moraru, Moraru: 2012, 34). Organizaţiile minorităţilor cehă, slovacă (conform datelor din 1948, în RPR ar fi trăit 28.000 de cetăţeni români de naţionalitatea cehă şi slovacă, 20% cehi şi 80% slovaci) şi poloneză erau blamate direct pentru acţiuni de spionaj, interzicerea lor fiind solicitată cu doi ani mai devreme. Un aspect interesant, ţinând cont că Polonia şi Cehoslovacia erau la rândul lor ţări frăţeşti. Explicaţia nu întârzie: se pare că aceste organizaţii ar „fi fost păstrate tocmai de cercurile duşmane din Cehoslovacia, Slánský, Gomułka etc.” (Moraru, Moraru: 2012, 35‑37). Rudolf Slánský fusese un lider comunist ceh căzut victimă în 1952 unui proces de tip stalinist, iar Władysław Gomułka un comunist polonez, pe atunci în dizgraţie, dar care va reveni la putere cu acordul sovieticilor în 1956, după o serie de revolte începută la Gdansk şi extinsă de‑a lungul întregii ţări. Ca fidel emul al centrului moscovit, PMR nu putea să nu accepte cu promptitudine noua modă în materie de persecuţii politice, mai ales că avea ocazia de a se debarasa de nişte mini‑centre de putere care obstrucţionau controlul integral al partidului asupra oricărei forme de organizare publică. Faptul că desfiinţarea asociaţiilor minorităţilor era parte a unei strategii pur politice, nu xenofobe o dovedeşte o intervenţie a lui Dej într‑o şedinţă a conduce‑ rii partidului din primăvara anului 1951, în care afirma că este necesar să fie eliminate nu numai organizaţii ale minorităţilor, ca Uniunea Populară Maghiară (UPM), despre care vom discuta puţin mai încolo, ci şi Frontul Plugarilor, orga‑ nizaţie patronată încă de la apariţia sa în perioada interbelică de fostul prim‑minis‑ tru Petru Groza; Uniunea Femeilor Democrate din România (UFDR) şi ARLUS

118

NaŢiunea socialistă

(Asociaţia Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), precum şi unele sindicate erau de asemenea indicate în acest sens (Moraru et al.: 2004, 537). Frontul Plugarilor, înfiinţat în Transilvania „în tradiţia veche a lui Horia şi Avram Iancu”, se considera, prin vocea liderului său, reprezentanul ţărănimii, „această pătură oropsită” care „a arătat adevărata cale de luptă pentru celelalte pături în suferinţă”; acest marxism ţărănesc, tributar maoismului, pe de o parte, şi concepţiei marxiste asupra naţiunii, pe de cealaltă parte (Groza: 1973, 104, 150‑151, 175‑176; Bîftoi: 2004, 183‑184), devenise acum desuet. Iar Frontul Plugarilor, tolerat în perioada postbelică datorită importanţei lui Groza pentru Moscova şi PCR ca dovadă vie a faptului că România ar respecta, chipurile, demo‑ craţia plurală atât de dragă aliaţilor occidentali – care aveau şi ei un (minuscul) cuvânt de spus în politica internă a ţării prin intermediul Comisiei Aliate de Control, ultima încetându‑şi misiunea în 1946, cu ocazia reintrării vieţii politice în „nor‑ malitate” prin alegerile trucate care au adus Guvernul Groza la putere (Copilaş: 2012, 79) –, se transformase într‑un impediment. Totuşi, nu trebuie uitat faptul că, spre deosebire de Pătrăşcanu, Groza, care provenea dintr‑un mediu social‑cultural divers şi tolerant, oraşul ardelean Deva, a fost o alegere inspirată a lui Stalin în ceea ce priveşte problema minorităţilor din România postbelică; în ciuda caracte‑ rului său duplicitar, liderul Frontului Plugarilor, care a ocupat funcţia de prim‑minis‑ tru între 1945 şi 1952, era un personaj tolerant şi realmente preocupat de nevoile şi interesele maghiarilor, germanilor, evreilor sau romilor (Bottoni: 2010, 61‑68; Bîftoi: 2004). Care erau motivele invocate pentru desfiinţarea UPM, organizaţie a cărei exis‑ tenţă divizase elita politică a PMR încă de la apariţia sa, Vasile Luca fiind de părere că era fondată pe „o ideologie ce semăna cu supremaţia unor grupuri etnice”, după modelul organizaţiilor naziste ale minoritarilor germani din timpul războiului (Nagy în Olti, Gidó: 2009, 141)? În 1934, când a fost înfiinţată sub denumirea MADOSZ, asociaţia, un paravan al PCdR, cuprindea maghiari „înaintaţi” din Ardeal şi avea rolul „de a lupta împotriva asupririi naţionale”. Zece ani mai târziu a fost redenumită UPM (Moraru, Moraru: 2012, 111; Banyai în Koppándi: 1981, 75‑87; Bottoni: 2010, 69‑70). Iar în intervalul 1944‑1948, apreciază Mihály Zoltán Nagy, înainte de a fi satelitizată complet, organizaţia „a reuşit totuşi să concretizeze interesele maghiare care contraveneau strategiei PCR” (Nagy în Olti, Gidó: 2009, 158). În noile împrejurări însă, UMP devenise anacronică. În cadrul unor şedinţe în care liderii acestor organizaţii solicitau ei înşişi desfiinţarea după un scenariu bine organizat, un „tovarăş” maghiar a declarat zelos că, de acum înainte „UPM ar fi jucat un rol de acoperire a elementelor duşmănoase şi şovine”, începând astfel „să lucreze contra regimului nostru” (Moraru, Moraru: 2012, 112). Chiar dacă subordonate, organizaţiile minorităţilor manifestau încă tendinţe autonome periculoase, motiv pentru care urmau să fie înlocuite de Sfaturile populare, struc‑ turi instituţionale în teritoriu care preluau atribuţiile fostelor primării şi prefecturi (Ţiu: 2007), evident, complet înregimentate. Deci, „odată cu crearea organizaţiior

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 119

economice şi administrative locale nu se mai pune problema că în aceste organi‑ zaţii nu sunt reprezentanţi membrii naţionalităţii respective pentru că ei sunt aleşi de către masele largi” (Moraru, Moraru: 2012, 113). Dacă cineva ar fi avut obiec‑ ţii, nu era indicat să le împărtăşească, deoarece „tovarăşul Stalin ne învaţă că minorităţile naţionale nu au nevoie de uniuni naţionale, ci minorităţile au nevoie de dreptul de a folosi limba lor maternă, de a avea şcoli, de a se bucura de egali‑ tate deplină” (Moraru, Moraru: 2012, 113). Pentru că maghiarii din România beneficiau, tehnic, de acest drept, li se dădea de înţeles că nu puteau emite pre‑ tenţii suplimentare, mai ales că, tot de la Stalin aflăm că, „organizaţi pe baza naţionalităţilor, muncitorii se izolează unii de alţii” (Moraru, Moraru: 2012, 113). Cu siguranţă că toate statele, democratice sau nu, se preocupă de integrarea pro‑ priilor minorităţi naţionale, dar numai primele procedează în acest fel fără a le leza identităţile particulare, fără a le constrânge. Integrarea represivă de factură stalinistă nu putea avea, pe termen lung, decât un efect contrar asupra naţionali‑ tăţilor spre deosebire de cel scontat de regim. Frustrările cetăţenilor români de naţionalitate maghiară în perioada de după 1989 îşi au originea în acest tip de abordare a problemei, accentuat ulterior de Ceauşescu. UPM, aflăm în continuare, a fost utilă un timp, „pentru că ştim foarte bine că în aceste organizaţii care au fost create pe baza naţiunii, sub conducerea partidului s‑a dezvoltat spiritul internaţionalismului proletar pentru a lichida neîncrederea reciprocă, artificială, creată de către naţionaliştii maghiari şi români. Astăzi însă, când spiritul internaţionalismului s‑a întărit în mod simţitor, nu mai avem nevoie de o asemenea organizaţie şi menţinerea mai departe a sistemului de organizare pe baza naţională numai subminează internaţionalismul proletar”, afirma un partici‑ pant la şedinţă a cărui nume, din motive care nu pot fi decât speculate, nu apare în stenogramă (Moraru, Moraru: 2012, 113). Deseori, aflăm din aceeaşi steno‑ gramă, „membrii UPM puneau chestiunile cu anumite condiţii” şi generau forme de „opoziţii organizate”. În alte cazuri, membrii de partid trimişi în cadrul UPM cu sarcini specifice se transformau în reprezentanţii UPM în partid. În concluzie, era evident că UMP „nu mai are cu cine să lupte şi pentru ce să lupte. Problemele cu care s‑au ocupat sunt rezolvate, care au mai rămas sunt probleme ale întregului popor, fără deosebire de naţionalitate” astfel că, „vrând nevrând, această organi‑ zaţie devine o frână” (Moraru, Moraru: 2012, 115). După UPM, a venit rândul Comitetului Democratic Evreiesc (CDE) să fie desfiinţat. Conform aceluiaşi scenariu: preşedintele organizaţiei enumeră plusurile aduse de aceasta, mai ales în perioada aparţiei (1945), invocând însă în contrapar‑ tidă şi motivele pentru care nu ar mai fi fost necesară. Alexandru Moghioroş, ilegalist cu o reputaţie deja consolidată în partid, atrăsese atenţia asupra necesită‑ ţii de a evita posibilitatea transformării chestiunii, o afacere internă a PMR, într‑o dezbatere publică. Principala problemă pe care CDE ar fi rezolvat‑o, deocamdată nu integral, era aceea a „sioniştilor”, adică a evreilor orientaţi către Israel şi dori‑ tori să emigreze. Adică aproape toţi. Sioniştii reprezentau un pericol deoarece, evident, nu erau devotaţi regimului. Se pare că, independent de dorinţa şi cunoaşterea

120

NaŢiunea socialistă

PMR, în rândul populaţiei evreieşti s‑ar fi făcut presiuni oficiale, la nivel local, în favoarea emigrării. Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, neutralizaţi politic cu un an înainte, în cadrul unui episod din istoria PMR pe care îl vom analiza în următorul subcapitol, îşi dovedeau şi de această dată utilitatea de ţapi ispăşitori (Moraru, Moraru: 2012, 204‑209). Se opera o distincţie care ne este deja familiară, între burghezia agresivă şi restul populaţiei evreieşti, care ar fi avut tot interesul să devină parte a poporului muncitor (Bellu: 1949, 29‑31). În gene‑ ral, populaţia de rit iudaic având preocupări preponderent de natură comercială, din raţiuni istorice şi politice ajungând până în Evul Mediu, nu se integra mai deloc în noua economie politică (Rotman: 2004, 32). În plus, religia, legată indi‑ solubil de identitatea minorităţii iudaice şi de cea a evreilor în general, cel puţin până la înfiinţarea în 1948 a statului Israel, „este una dintre canalele naţionalişti‑ lor”. În general, se impunea urgent „combaterea rămăşiţelor de influenţă sionistă pentru că mai există o rămăşiţă puternică a influenţei sioniste şi emisiunea de radio din Israel este încă ascultată”, fără a se neglija desigur – amintirea exemplului negativ dat de Pătrăşcanu era deosebit de vie în rândul membrilor de partid – „demascarea şi combaterea naţionaliştilor români, a rămăşiţelor naţionale, legio‑ nare, cuziste” (Moraru, Moraru: 2012, 210, 205). Iosif Chişinevschi, ideologul‑şef al PMR până la sfârşitul anilor 1950, se pro‑ nunţa deosebit de virulent împotriva comunităţii evreieşti din RPR. Interesant, pe de o parte, inteligibil pe de altă parte, în măsura în care urmărea să îşi exprime în mod exagerat fidelitatea faţă de „linia” partidului, ţinând cont de apartenenţa sa naţională, Chişinevschi era el însuşi evreu. Probabil că aversiunea lui Chişinevschi are şi o importantă componentă politică: marea majoritate a populaţiei evreieşti nu subscria la propunerile de integrare a minorităţilor avansate de către partid (Bottoni: 2010, 74). Relevantă pentru elocvenţa sa împotriva formelor de organi‑ zare politică a minorităţii iudaice care nu depindeau direct de PMR este următorul fragment dintr‑o şedinţă a Biroului Politic al Comitetului Central al partidului din anuarie 1953: Consider comunităţile evreieşti mai periculoase decât orice organizaţie evreiască, chiar decât organizaţiile sioniste când au fost deschise, în perioada când au fost organizaţii legale (înainte de 1948, n.m.). Comunităţile în tot timpul au fost un cuib de jefuitori, de exploatatori, de spioni. Comunităţile au avut întotdeauna pe un Filderman (lider al comunităţilor evreieşti la sfârşitul perioadei interbelice şi în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, n.m.) şi de la exploatare şi jefuirea oamenilor săraci cu cimitire etc. şi până la acte criminale de spionaj, acestea au fost în programul lor. De aceea cred că aici trebuie să mergem ferm. Să‑i ia dracu, vor urla, dar până la urmă vor amuţi, altfel vor dăuna nu numai nouă, dar şi întregului lagăr al păcii. Reducerea sinagogilor se poate face şi nu va fi nicio plângere din partea populaţiei evreieşti muncitoare. O bună parte din elementele muncitoare n‑au mers şi nici nu merg la sinagogă. Merg bătrânii şi o parte din marea burghezie în special pentru afaceri. Nu poţi merge la închiderea abatoarelor. Sfaturile Populare să preia pe bază de proces‑verbal abatorul şi cimitirul, la cimitir poate să fie un paznic evreu, să‑şi facă ritual dacă vor.

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 121

Sunt două comunităţi, una e de rit spaniol, aceasta este o agentură extrem de periculoasă, tăietori de capete şi sunt convins că obligaţia noastră faţă de statul nostru este să mer‑ gem ferm, cu acea grijă [pe] care trebuie s‑o avem. Sinagogile trebuie reduse, se pot reduce şi de văzut cine stă în cap. Aşa cum nu ne e milă de preoţi catolici spioni, aşa să nu ne fie milă de rabini şi cantori. Tov. Miron Constantinescu: Şi aşa‑zişi „învăţători religioşi” din Israel, cum este fratele lui Ana Pauker (sic!). Tov. Chişinevschi: Mai propun: şcolile de talmud să fie închise. Din întâmplare cunosc această problemă. Masele largi muncitoare ale populaţiei evreieşti în toate timpurile au urât aceste şcoli pentru că speriau copii, erau schingiuiţi, ca să înveţe o limbă care nu se vorbea. Se face acolo o educaţie şovină sălbatică. Tov. Bodnăraş: În Uniunea Sovietică există comunităţi evreieşti? Tov. Miron Constantinescu: Există temple, sinagogi, dar comunităţi evreieşti (în sensul de organizaţii având un oarecare caracter politic, n.m.) nu există. Tov. Gheorghiu‑Dej: E clară socoteala (Moraru, Moraru: 2012, 37‑38).

Într‑adevăr, socoteala nu avea cum să fie mai clară de atât. Dar trebuie subliniat încă o dată caracterul politic, deşi de o represivitate considerabilă, nu era, sau prea puţin xenofobic, al acestor măsuri. Pentru a justifica încă o dată pertinenţa deciziei PMR de a aboli organizaţiile minorităţilor naţionale şi nu numai, circumscriind sfera de acţiune a acestora Sfaturilor Populare, Moghioroş oferea ca exemplu negativ situaţia raionului Sânnicolau Mare (unitate administrativ‑teritorială inspi‑ rată, în timpul reformei teritoriale de la începutul anilor 1950, după modelul sovietic şi corespunzând cu aproximaţie unei comune actuale). Eu pot să vă dau un caz concret din Raionul Sânnicolau Mare, unde lucrează o brigadă a Comitetului Central. În această comună sunt români, sârbi, germani şi maghiari. Cum sunt divizaţi aceşti oameni? În GAC (gospodărie agricolă colectivă, n.m.), de exemplu, avem organizaţia de partid, Frontul Plugarilor, Uniunea Democrată Germană, Uniunea Populară Maghiară, Uniunea Antifascistă Sârbă, deci în cadrul GAC nu există o unitate completă, deşi GAC este o unitate de cooperare liber consimţită a ţărănimii muncitoare, fără deosebire de naţionalitate, şi iată astăzi, din cauză că au fost menţinute aceste forme de organizare, unitatea de acţiune, de luptă pentru consolidarea GAC este foarte mult împiedicată şi sunt divergenţe. Sau un alt exemplu, în acest sat căminul cultural este repartizat la următoarele divizii: o duminică este folosit de populaţia română, o altă duminică de populaţia germană, a treia duminică de populaţia maghiară şi a patra duminică de populaţia sârbă, în loc ca să aibă un program cultural‑artistic comun, care să unească aceste populaţii, care s‑ar duce la întărirea frăţiei între popoare, la întărirea unităţii de acţiune pentru apărarea cuceririlor şi realizărilor regimului nostru, dar în felul acesta terenul este larg pentru activitatea elementelor duşmănoase, naţionaliste. Şi în sfârşit, încă un aspect din acest domeniu este şi faptul că germanii care sunt membrii ai Uniunii Democrate Germane spun între ei „frider”, upemiştii „testver”, membrii Frontului Plugarilor „prieten”, sârbii „drug” şi însăşi acest lucru reprezintă un pericol foarte serios, adoră lupta de clasă şi creează teren favorabil duşmanului pentru a slăbi baza regimului nostru de democraţie populară, adică unirea în munca de construire a socialismului (Moraru Moraru: 2012, 108‑109).

122

NaŢiunea socialistă

Nici Comitetul Democrat German (CDG) nu a cunoscut o soartă diferită, Dej apreciind că influenţele profunde la care a fost supusă de către propaganda nazistă erau în continuare deosebit de vizibile, aceasta fiind caracterizată de către secre‑ tarul general al PMR în cursul istoriei şi după 23 august drept un avanpost al imperialismului german, cu spiritul, atitudinea şi obrăznicia accentuată. PCdR eşuase în a capta discursiv populaţia germană, în ciuda faptului că aceasta includea şi muncitori nemţi, nu numai mică burghezie, deoarece, admite Dej, „partidul nostru era slab”, iar minoritatea germană „pătrunsă de un spirit naţionalist şovin” şi având „legături cu anumite organizaţii din Germania”, care au instrumentat‑o politic; mai mult, populaţia germană s‑a constituit într‑o pepinieră de recrutare a unor soldaţi pentru „batalioane SS, cele mai periculoase” (Moraru, Moraru: 2012, 38‑39). Dej este de părere că situaţia nu se ameliorase de la finalizarea războiului: „Să nu vă închipuiţi că s‑au produs aşa serioase şi fundamentale schimbări în conştiinţa acestei populaţii încât să dărâme vigilenţa noastră. Este o masă com‑ pactă” (Moraru, Moraru: 2012, 39; vezi şi King: 1980, 129). Din orice unghi am privi chestiunea, cel puţin în acest caz, Dej nu se înşela. La nivel oficial însă, problema era pusă în termeni diferiţi, regimul dorind cu orice preţ să demonstreze că este capabil să distingă între „oamenii muncii cinstiţi din rândurile populaţiei germane, care slujesc construcţia socialistă a patriei noas‑ tre cu toată conştiinciozitatea”, respectiv „aventurierii fascişti hitlerişti”; ca dovadă în acest sens era adus un decret din 1954 prin care situaţia bunurilor şi proprietă‑ ţilor populaţiei germane fusese „rezolvată definitiv” şi „în mod echitabil şi satis‑ făcător” (Papp, Sperber: 1957, 26). Despre ce era vorba? În Ardeal şi Banat, o bună parte dintre etnicii germani s‑au retras odată cu armata germană, în 1944, abandonându‑şi imobilele şi terenurile. În locul germanilor s‑au instalat, cu ajuto‑ rul Casei de Asigurare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (CASBI), preponderent basarabeni, moldoveni şi maramureşeni, care la rândul lor urmăreau să se pună la adăpost datorită avansului Armatei Roşii şi să înceapă o viaţă nouă, preferabil mai bună. Treptat, datorită condiţiilor economice deloc de invidiat din Germania post‑ belică, devastată de război şi ocupată de către puterile aliate, etnicii germani au început să se întoarcă în ţară. Pentru a evita conflictele cu noii proprietari, guver‑ nele de după 23 august 1944 (Sănătescu, Rădescu, Groza) i‑au reintegrat profesi‑ onal pe etnicii germani, oferindu‑le posibilităţi de angajare în domeniul industriei. Locuinţele între timp ocupate le‑au fost retrocedate, iar pentru nou‑veniţi au fost create fie alte aşezări, fie li s‑au pus la dispoziţie bani şi/sau materiale pentru a‑şi construi locuinţe (interviu cu Ioan Pacev: 22. 12. 2014). Regiunea Autonomă Maghiară (RAM), înfiinţată în 1952 în baza unei iniţiative sovietice din anul precedent, deţinea 79% maghiari, dintr‑o populaţie totală de 612.000 de persoane (Bottoni în Olti, Gidó: 2009a, 264‑268; Bottoni: 2010, 95‑104). Populaţia de etnie română din cadrul regiunii a fost dezamăgită, „Acum vor comanda din nou ungurii” (Bottoni în Olti, Gidó: 2009a, 283); maghiarii, în schimb, s‑au arătat entuziaşti, o reacţie de altfel firească. S‑au înregistrat şi unele incidente împotriva românilor, care se considerau acum o minoritate, dar niciunul

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 123

serios. La nivel naţional, înfiinţarea RAM a generat o serie de animozităţi din partea populaţiei majoritare din cadrul PMR. În Scânteia, cotidianul oficial al PMR, ulterior PCR, apăreau, de exemplu, întrebări din partea unor muncitori români referitoare la necesitatea unei Constituţii separate pentru această regiune, în condiţiile în care există deja o Constituţie a RPR încă din 1948. RPR nu este o federaţie, pentru a accepta genul acesta de Constituţii specifice statelor federate. Pe de altă parte, în exteriorul RAM, membrii de partid maghiari şi evrei erau epuraţi în acea perioadă mai intens decât cei români (Bottoni în Olti, Gidó: 2009a, 283‑287; Bottoni în Olti, Gidó: 2009b, 382). Să nu uităm nici desfiinţarea în 1959 a Universităţii maghiare „János Bolyai” din Cluj, prin comasarea cu Universitatea „Victor Babeş” (Chelaru în Rusan 2000, 821‑835). În general, după Revoluţia Maghiară din 1956, care a demarat un val de nelinişte şi de aşteptări din partea populaţiei RPR, nu numai a maghiarilor transilvăneni, regimul îşi pierduse şi puţina încredere pe care o avea în această minoritate; până şi utilizarea limbii native putea echivala, în anumite cazuri, cu un atentat la sigu‑ ranţa naţională (Bárdi în Olti, Gidó: 2009, 58; Bottoni: 2010, 203‑248). De aceea, ipoteza conform căreia crearea RAM nu ar fi contrariat conducerea PMR –ba dimpotrivă, noua structură administrativă fiind promovată, mai mult sau mai puţin independent de intenţia sovietică iniţială, ca mijloc de a circumscrie popu‑ laţia maghiară în centrul ţării pentru a o putea ţine mai eficient sub observaţie şi ca mijloc de a facilita emigrarea internă a maghiarilor înspre această regiune, românizând astfel indirect alte centre de rezidenţă tradiţionale ale maghiarilor, Clujul, de exemplu – nu pare deloc nefondată (Bottoni în Olti, Gidó: 2009a, 287; Szász în Transilvania...: 1999, 397‑398; Sebök în Transilvania...: 410). Încurajaţi de aparentul succes al maghiarilor, şi evreii din Iaşi, împreună cu o mică parte a şvabilor din Banat, solicită, fără succes, autonomie teritorială (Bottoni în Olti, Gidó: 2009a, 285). Subdezvoltată economic, RAM va trece printr‑un relativ perceptibil proces de românizare, la începutul anilor 1960, atunci când ponderea membrilor Comitetului Regional al PMR va creşte de la 50,5% la 54%, în condiţiile în care 64% din populaţia regiunii era pe atunci de naţionalitate maghiară. În plus, unii membri de partid maghiari din importante funcţii de con‑ ducere la nivel regional au fost înlocuiţi de membri de partid români (Gagyi în Olti, Gidó: 2009, 344‑345). Şi administrativ, regiunea (numită acum Regiunea Mureş – Autonomă Maghiară) a fost reconfigurată teritorial, ponderea maghiarilor scăzând corelativ de la trei sferturi la două treimi (Szász în Transilvania...: 1999, 398‑399). Dar poate fi considerată această reorganizare una de „natură etnică”, aşa cum consideră Jósef Gagyi? Chiar dacă admitem, deşi ipoteza este contestabilă (Shafir: 1985, 66), că Dej, şi mai apoi Ceauşescu sau Chivu Stoica, un alt mem‑ bru proeminent al partidului, mai ales după 1965, „nu au crescut într‑un mediu autentic multicultural, nu vorbeau limbi străine şi îi ocoleau instinctiv pe străini” (Bottoni în Olti, Gidó: 2009b, 377), rămân la părerea că mutarea PMR, chiar dacă dezavantaja în mod cert maghiarii din RAM, era una în primul rând de natură strategică. Am observat şi în paginile anterioare că mefienţa liderilor comunişti

124

NaŢiunea socialistă

faţă de minorităţi era similară cu atitudinea reprobabilă pe care o manifestau şi faţă de alte asociaţii, formate pe criterii sociale sau de gen, Frontul Plugarilor şi UFDR, de exemplu; nu încerc să neg persecuţiile evidente la care au fost supuşi etnicii maghiari în perioada dejistă, dar ele au avut un conţinut eminamente poli‑ tic, eventualele atitudini „şovine” faţă de această minoritate, din partea PMR, nu a populaţiei în ansamblu, având un caracter cu totul şi cu totul secundar. De fapt, este foarte posibil ca Dej şi camarila sa să nu fi făcut altceva decât să înlocuiască oameni în care nu aveau neapărat încredere, cu care probabil nu fuseseră încarce‑ raţi la Doftana în anii 1930 şi care, întâmplător, erau maghiari, cu oameni de care erau mai apropiaţi personal şi în care considerau că puteau avea încredere, tot întâmplător, români. În ceea ce priveşte antisemitismul observabil în PMR în perioada dejistă, lucru‑ rile se nuanţează puţin, în sensul în care componenta xenofobică a acestuia este posibil să fi fost oarecum mai crescută în raport cu cea politică decât în cazul maghiar, ultima primând însă fără doar şi poate, exact ca în cazul tuturor celorlalte minorităţi de pe teritoriul RPR (Rotman: 2004, 161‑169).

2.5. Devierea de dreapta: un episod naţionalist? Pornind de la sprijinul de care au dispus partidele comuniste pentru a cuceri pute‑ rea, Chalmers Johnson distinge, aşa cum am menţionat deja, între regimuri comu‑ niste autonome, care au preluat guvernarea prin forţe proprii, respectiv regimuri derivate, instalate la conducere de o putere comunistă autonomă, de obicei de Moscova (Johnson: 1971, 1‑32). Dacă regimurile autonome au fost doar trei la număr, Uniunea Sovietică, Iugoslavia şi China, regimurile derivate, mult mai multe, au dat dovadă în acelaşi timp de mai multă fragilitate. Este şi cazul comunismului românesc, impus direct de către sovietici şi total insignifiant ca forţă politică în România interbelică. O consecinţă importantă a caracterului derivat al regimului comunist român în prima fază a existenţei sale a fost aceea că întreaga elită politică a încercat, în ciuda disensiunilor care au animat‑o, să câştige simpatia lui Stalin, indiferent de apartenenţa naţională a membrilor săi (Shafir: 1985, 35). Nu conta deci cât de români, evrei sau maghiari erau membrii eşalonului superior al PCR, ci cât de stalinişti: corelativ, interpretarea naţionalistă a conflictului dintre „autoh‑ toni” şi „moscoviţi” a fost aplicată mai degrabă retrospectiv, pe măsură ce regimul de la Bucureşti încerca să capteze bunăvoinţa populaţiei printr‑un discurs tacit anti‑sovietic şi aparent patriotic. Să ne oprim acum la conflictul politic propriu‑zis. Încep prin a menţiona că, odată ce procesul comunizării României s‑a încheiat la începutul anului 1948 prin RPR, disensiunile latente dintre Gheorghe Gheorghiu‑Dej şi susţinătorii săi, pe de o parte, respectiv Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, pe de altă parte,

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 125

au fost impulsionate1. Dacă Dej deţinea, aşa cum ştim deja, funcţia de secretar general al PMR, viitorii săi adversari conduceau ministerele cele mai importante: Externele, Finanţele şi Internele. Ana Pauker, evreică originară din Moldova, reprezenta un simbol al comunis‑ mului internaţional. La fel ca şi Vasile Luca, de origine maghiară, şi Teohari Geogescu, acesta din urmă român cu un stagiu de pregătire la Moscova mai scurt decât al tovarăşilor săi – a activat în Uniunea Sovietică în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, de unde s‑a întors în toamna anului 1944, după ce România a părăsit forţele Axei în 23 august, pentru a contribui activ la subminarea monarhiei şi a opoziţiei anticomuniste (vezi Tismăneanu: 1984, 68). Pe lângă experienţa pe care o căpătase în cadrul Cominternului, aceasta a adus în ţară ca instrument propagandistic un batalion de soldaţi români deveniţi prizoneri pe frontul de est şi cărora le fuseseră inculcate principii comuniste (Tudor‑Pavelescu: 2003, 340‑346; Buga: 2008, 145‑155). La finalul anilor 1940, Pauker era recunoscută neoficial drept liderul comuniştilor români, în ciuda faptului că Dej ocupa poziţia de secre‑ tar general al partidului. Fără a intra în amănunte, principalele acuze care i‑au fost aduse Anei Pauker la începutul anului 1952, când Dej obţinuse aprobarea Moscovei pentru a o elimina de pe scena politică (Levy: 1995, 164), au constat în tergiversarea procesului colectivizării, respectiv includerea în partid a sute de mii de foşti membri ai Gărzii de Fier. Într‑adevăr, în PMR s‑au înscris numeroşi legionari după încheierea răz‑ boiului, dar această măsură a fost aprobată de întreaga conducere a partidului în vederea consolidării poziţiei politice şi sociale a acestuia (Ciuceanu, Lungu: 2003, 224), fără a mai menţiona că întregul proces fusese controlat de activişti fideli lui Dej şi orientat, cel puţin parţial, în beneficiul rivalului Anei Pauker (Fischer‑Galaţi: 1967, 39; Raţiu: 1990, 28‑29). Însuşi Dej recunoscuse în 1950 că problema legionarilor din PMR era una „foarte grea” şi că, „deşi nu putem primi şi ţine în partid (...) foşti legionari decât în mod excepţional”, pe marea majoritate, în spe‑ cial cei ce nu deţinuseră funcţii de conducere, „am reuşit să‑i reeducăm”; deşi susceptibili încă din punct de vedere ideologic, foştii membri ai Gărzii de Fier constituiau o prezenţă tacit acceptată în eşaloanele inferioare ale partidului de către întreaga conducere, în niciun caz numai de Ana Pauker: „E destul ca la 100 de oameni să fie un singur comunist adevărat, ca el să poată încadra toată masa” încheia Dej pe un ton de optimism militant (Moraru et. al.: 2003, 610‑611). Apoi, în ceea ce priveşte colectivizarea, Pauker a încercat atenuarea procesului deoarece, 1. Se poate ajunge la această concluzie doar comparând numărul de lucrări propagandistice publicate între 1947 şi 1951 „dedicate activităţii revoluţionare” a lui Dej, „faţă de una consacrată Anei Pauker şi tot una lui Vasile Luca” (Şerban în Boia, 1998, 143; vezi şi Muraşko, Noskova în Rusan, 1999, 404). Această secţiune se bazează pe o lucrare mai amplă, intitulată „Comunişti nativi versus comunişti moscoviţi: strategii de reconstru‑ ire identitară a naţional‑comunismului în România postcomunistă”, publicată în volumul editat de Sergiu Gherghina şi Sergiu Mişcoiu, Miturile politice în România contempo‑ rană, Editura Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 151‑180.

126

NaŢiunea socialistă

pe de o parte, conştientizase că ţărănimea îşi dorea în acel moment pământ iar a nu îi satisface doleanţa echivala cu intensificarea sentimentelor anticomuniste şi a temerilor acesteia de colectivizare (Ciuceanu, Lungu: 2003, 96), în timp ce, pe de altă parte, propria experienţă în Uniunea Sovietică o convinsese de neajunsurile acestui demers (Levy: 2002, 82). În cazul ministrului de Finanţe Vasile Luca, acestuia i s‑a imputat o intolerabilă lipsă de atenţie în gestionarea reformei monetare începute în vara anului 1951. Concepută ca măsură de a elimina de pe piaţă intermediarii care acumulaseră capitaluri speculând neajunsurile legate de aprovizionarea populaţiei cu alimente şi totodată de a neutraliza economiile populaţiei pentru a o constrânge mai eficient să adopte directivele economice ale regimului, reforma a constat în devalorizarea monedei naţionale la un raport de 1: 100, 1: 200 sau chiar 1: 400, în funcţie de sumele deţinute de către posesori: cu cât acestea erau mai mari, cu atât raportul în defavoarea vechilui leu creştea. Pentru a nu fi subminată, reforma urma să fie ţinută secretă, însă o bună parte a populaţiei a anticipat‑o, grăbindu‑se să îşi achite taxele şi impozitele şi să achiziţioneze cât mai multe mărfuri de pe piaţă atâta timp cât moneda nu era depreciată. Gheorghe Apostol (1998, 91) susţine că Luca l‑a însărcinat pe guvernatorul Băncii Naţionale, Aurel Vijoli, „să comunice filialelor băncii din teritoriu procentul de schimb al monedei naţionale” (Moraru et al.: 2006, 85), compromiţând astfel secretul care ar fi asigurat eficienţa reformei financiare. Chiar şi o parte dintre ţărani şi micii meşteşugari au refuzat să vândă produse statului la preţuri fixe, conştienţi că vor fi plătiţi în lichidităţi care urmau să îşi piardă valoarea (Moraru et al.: 2006, 85). Deoarece Luca atrăsese atenţia asupra relativei inutilităţi a reformei, precum şi a tensiunilor sociale suplimentare pe care le va cauza, Dej s‑a grăbit să îi atribuie eşecul. De menţionat faptul că, la începutul anului 1952, Vasile Luca a fost primul cap de acuzare în procesul „devi‑ aţiei de dreapta” – în jargon leninist, atitudine insuficient de intransigentă în ceea ce priveşte urgentarea măsurilor de colectivizare şi industrializare în vederea accelerării cu orice costuri a procesului „construirii socialismului”, cu alte cuvinte, pactizarea indirectă cu „duşmanul de clasă” –, strategie menită să ricoşeze, cel puţin indirect, în primă fază, asupra Anei Pauker (Cioroianu: 2005, 201‑202). Ca şi în cazul reformei financiare din 1947, actuala reformă eroda masiv capi‑ talul de imagine al lui Luca, şi aşa o figură nepopulară. Desigur, ambele reforme au fost iniţiate şi coordonate de Moscova, fapt care se pare că nu i‑a convenit ministrului de Finanţe al RPR, cel puţin în ultimul caz, acesta sugerând că poate coordona procesul şi în absenţa consilierilor economici sovietici (Muraşko, Noskova în Rusan, 1999, 408‑410; Anton, 2007, 42‑45). Ana Pauker şi Teohari Georgescu l‑au sprijinit, gest care a fost adus la cunoştinţa lui Stalin, nemulţumindu‑l (Constantiniu: 2003, 10‑11; Stanciu, 2008, 78). Prin simplul fapt că şi‑a mani‑ festat sprijinul pentru Pauker şi Luca, Georgescu, de origine română, un alt argu‑ ment în defavoarea criteriului etnic de departajare a celor două tabere aflate în conflict, a fost marginalizat împreună cu aceştia, fără a fi însă exclus din partid. Ca ministru de Interne, Georgescu, „în mâinile căruia era concentrat controlul

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 127

organelor de represiune, ale securităţii statului şi cadrele partidului” nu a fost considerat de către Dej o cantitate neglijabilă; dimpotrivă, îl transformau pe acesta într‑un oponent „mult mai periculos decât Luca”, după cum se confesa secretarul general al PMR consilierilor sovietici (Muraşko, Noskova în Rusan, 1999, 411). Neutralizarea Anei Pauker este interpretată ocazional şi ca o consecinţă derivată din puseul de antisemitism (denumit oficial „cosmopolitism”) care a străbătut Uniunea Sovietică la finalul anilor 1940 şi începutul anilor 1950 (Floyd, 1965, 51; Muraşko, Noskova în Rusan, 1999, 406, 414‑415; Calafeteanu, 2005, 17; Jowitt, 1971, 126; Betea, 2001a, 146‑147; Brent, Naumov, 2004). Dar, după cum observă şi Dennis Deletant, succesorul Anei Pauker, „Simion Bughici, evreu şi el, dovedeşte că la mijloc nu a fost o măsură din cadrul campaniei antisemite în plin avânt, atunci, în celelalte state din Europa de Est” (Deletant, 1998, 65). Cu toate acestea, în anii 1950 şi 1960, se poate observa o reducere semnificativă a numărului de evrei care deţineau funcţii publice, raţiunile acestei evoluţii fiind, aşa cum am discutat în subcapitolul anterior, preponderent politice (Rotman: 2004, 156). „Devierea de dreapta” – înţeleasă în termeni leninişti ca „împăciuitorism”, lipsă de „intransigenţă revoluţionară”, pactizare (in)voluntară cu „duşmanul de clasă” – a însemnat, ca şi procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, un conflict de natură politică şi, în subsidiar, personală, între Gheorghiu‑Dej şi Ana Pauker, având ca miză centrală atât dominarea integrală a partidului (Shafir: 1985, 45‑46; FischerGalaţi, 1967, 39), cât şi „coezivitatea elitei politice” (King: 1980, 91), care va rezista astfel mult mai bine viitorului cutremur al destalinizării decât conducerile altor „democraţii populare”, mai puţin unite. Secretarul general al PMR obţinuse acum un ascendent incontestabil în cariera sa politică. Ana Pauker va fi arestată la începutul anului 1953, fiind eliberată la scurt timp după moartea lui Stalin; nu va mai primi însă nicio funcţie de conducere în partid. Ginerele său Gheorghe Brătescu menţionează că aceasta nu şi‑a făcut niciodată autocritica în interiorul familiei (Brătescu: 2003, 243). Vasile Luca, mai puţin norocos, va deceda în închisoare în 1963, în timp ce Teohari Georgescu a fost cu siguranţă cel mai puţin afectat de răzbunarea lui Dej: nu va fi arestat, dar va cunoaşte o marginalizare extremă, intrând, până la moartea lui Dej, într‑un total anonimat politic. În lucrarea O istorie sinceră a poporului român, Florin Constantiniu încearcă să acrediteze teza apartenenţei etnice ca factor catalizator al grupului „deviaţioniş‑ tilor de dreapta”. „Deşi Gheorghiu‑Dej vedea în Ana Pauker principalul său rival, în fapt, ea încerca să medieze în opoziţia dintre Dej şi violentul Vasile Luca, de care o lega însă statutul de minoritară etnică şi anii petrecuţi în URSS” (Constantiniu, 2002, 445). Într‑adevăr, personalitatea dificilă şi ieşirile violente ale ministrului de Finanţe contrastau în raport cu precauţia şi tactul politic de care dădea dovadă Dej şi nu este exclus ca atitudinea lui Luca să fi facilitat planul secretarului gene‑ ral al PMR de a se debarasa de Ana Pauker începând cu el. Dar nimic nu îi lega pe viitorii „deviaţionişti de dreapta” (după cum erau numiţi de Gheorghiu‑Dej şi de întreaga propagandă a PMR), în afara unei conjuncturi politice de care vor uza pentru a se susţine reciproc. Constantiniu recunoaşte de altfel că cele două tabere

128

NaŢiunea socialistă

se aflau în competiţie deschisă pentru câştigarea bunăvoinţei lui Stalin (Constantiniu: 2003, 10), dar nu extrage argumentul ultim al raţionamentului, acela al configură‑ rii disputei pe criterii politice, nu etnice. Mai sus amintitul Stephen Fischer‑Galaţi consideră că Dej şi acoliţii săi au speculat lipsa de popularitate a Anei Pauker şi a lui Vasile Luca în rândul popula‑ ţiei, aceştia neparticipând la înlăturarea mareşalului Antonescu din 23 august şi fiind direct asociaţi cu opresiunea sovietică (Galaţi: 1967, 30). După ce oscilează între „naţionalism” şi „oportunism” ca factori catalizatori ai taberei lui Dej, Fischer‑Galaţi optează în final pentru naţionalism, avertizând însă că este vorba de un produs aseptizat ideologic, nu de „naţionalism burghez”: „Naţionalismul lui Gheorghiu‑Dej avea rădăcini în convingerea că liderii români erau moştenitorii legitimi ai tradiţiei revoluţionare româneşti şi, de asemenea, executorii de drept ai ordinelor lui Stalin în România” (Fischer‑Galaţi: 1998, 44). În primul rând, trebuie menţionat faptul că nu a existat niciodată o tradiţie revoluţionară românească: România interbelică a avut o mişcare de stânga insig‑ nifiantă şi un partid comunist care număra aproximativ 1.000 de membri (Constantiniu, Chiper: 1995, 9‑11). Apoi, nu naţionalismul reprezintă, aşa cum am observat, factorul‑cheie al disputei consumate în 1952, ci politica sau, în exprimarea lui Fischer‑Galaţi, „oportunismul”. Aşa cum subliniază Michael Shafir, Miron Constantinescu fusese un apropiat al grupării reunite în jurul Anei Pauker, chiar dacă s‑a disociat de ea în ultimul moment, în timp ce „«moscoviţi puri» cum ar fi Chişinevschi sau L. Răutu (ambii evrei, n.m.), s‑au aliat cu Dej, cel puţin pentru moment” (Shafir: 1985, 35). Cum se mai poate discuta despre naţionalism în acest caz? La rândul său, Ghiţă Ionescu atrage atenţia asupra faptului că un grup de activişti basarabeni cu vechime, compus din Petre Borilă, Leonte Răutu, Dumitru Coliu, Pantelimon Bodnarenko, Emil Bodnăraş şi mai sus amintitul Iosif Chişinevschi, a decis să îl sprijine pe Dej în lupta pentru putere; fără aportul lor, rezultatul disputei ar fi fost incert (Ionescu: 1994, 246). Avem de‑a face deci cu bulgari, evrei şi români aliaţi într‑o conjunctură politică în care primau propriile interese, în niciun caz identităţile naţionale. Acelaşi Fischer‑Galaţi mai susţine faptul că Stalin i‑ar fi însărcinat pe „mosco‑ viţi” să răstoarne regimul antonescian odată ce Armata Roşie ar fi pătruns în România pentru a trece astfel direct la sovietizarea ţării. Etapa intermediară a democraţiei populare ar fi apărut ca urmare a inopinatei lovituri de stat din 23 august la care au participat şi „autohtonii” şi care ar fi anulat planurile Moscovei în vederea unei stalinizări imediate. Mai mult, acelaşi plan ar fi prevăzut „«lichi‑ darea» comuniştilor români încarceraţi de regimul Antonescu, pentru a preveni formarea oricărei coaliţii de guvernare înaintea sosirii Armatei Roşii şi a comu‑ niştilor «moscoviţi» conduşi de Ana Pauker, Vasile Luca şi alţi expatriaţi români, care îşi petrecuseră anii războiului în Rusia şi care fuseseră aleşi de sovietici ca viitorii conducători ai României” (Fischer‑Galaţi în Hammond: 1975, 310). Un astfel de plan nu a existat niciodată. Chiar dacă Ana Pauker i‑a reproşat lui Dej rapiditatea loviturii de stat, petrecută înaintea ajungerii la Bucureşti a Armatei Roşii

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 129

(Neagoe‑Pleşa, Pleşa: 2006, 165‑166), „moscoviţii” nu au avut niciodată aproba‑ rea Moscovei pentru preluarea puterii în partid. O dovedeşte din plin eliminarea lor politică din 1952. Nici problema lichidării comuniştilor aflaţi în ţară nu s‑a aflat vreodată pe agenda lui Stalin: Moscova a căutat mai degrabă să testeze între‑ gul eşalon superior al conducerii partidului, indiferent de apartenenţa etnică a membrilor săi, pentru a putea observa gradul de loialitate şi promptitudinea cu care reacţiona fiecare la sugestiile sau directivele Kremlinului. La rândul său, David Floyd se pronunţă pentru divizarea pe criterii etnice a elitei politice comuniste din perioada postbelică. Gruparea din jurul Anei Pauker ar fi fost sprijinită direct de Moscova – ipoteză, aşa cum am observat, lipsită de veridicitate –, impunându‑şi astfel concepţiile şi priorităţile în partid; Floyd recu‑ noaşte însă, la fel ca şi Constantiniu, că ambele tabere se arătau a fi, cel puţin la nivel oficial, la fel de staliniste (Floyd, 1965, 50‑51). Nu în ultimul rând, tipolo‑ gizarea conflictului pe criterii etnice este susţinută şi de Titu Georgescu, care distinge în PCR‑ul postbelic o facţiune „internaţionalist‑stalinistă”, având‑o în frunte pe Ana Pauker, respectiv un „curent naţional” format din comunişti români care se împotriveau, pe cât posibil, completei aserviri a ţării Uniunii Sovietice (Georgescu: 1993, 100), dar şi de istoricii americani Joseph Harrington şi Bruce Courtney. Mioara Anton recunoaşte că „devierea de dreapta nu lasă să se vadă o epurare pe criterii etnice”, dar asociază evenimentul cu derapajele anti‑semite care se desfăşurau concomitent în Uniunea Sovietică (Anton, 2007, 47‑48) – o ipoteză falsă, aşa cum am avut ocazia să constatăm în paginile de mai sus. Ion Raţiu sub‑ scrie la rândul său la divizarea protagoniştilor conflictului din 1952 în „moscoviţi” şi „autohtoni”, fără a menţiona însă nimic depre instrumentarea apartenenţei etnice a primilor (Raţiu: 1990, 27‑30). Nu toţi istoricii care au tratat problema sunt de aceeaşi părere. Astfel, pentru Michael Shafir, Dennis Deletant, Vladimir Tismăneanu, Liviu Ţîrău sau Liviu Rotman, lupta pentru putere care a zdruncinat PMR şi s‑a soldat cu neutralizarea politică a celor trei lideri de partid cu stagii cominterniste a fost una haotică, în care taberele nu erau omogene, compoziţia lor schimbându‑se permanent (vezi cazul Miron Constantinescu, care a abandonat‑o în ultima clipă pe Ana Pauker) în baza unor înclinaţii personale sau facilităţi politice, nicidecum datorită naţionali‑ tăţii oponenţilor (Shafir: 1985, 35; Deletant, 2001, 118; Deletant: 2006, 129‑130; Deletant, Pearton: 1998, 177; Tismăneanu: 2005, 123; Ţîrău, 2005, 334‑337; Rotman: 2004, 158‑159). Dimpotrivă, afirmă fostul redactor‑şef al Scânteii, Sorin Toma, Dej a început să fie apreciat la Moscova încă de când se afla în detenţie (1933‑1944) deoarece a iniţiat relaţii strânse cu anumiţi comunişti de naţionalitate rusă sau ucraineană „condamnaţi pentru spionaj în favoarea URSS” (Toma: 2004, 86). După 1948, mulţi dintre ei au fost recompensaţi cu funcţii de prim rang. Cel mai elocvent caz este acela al lui Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), care va fi însărcinat de Dej cu preluarea conducerii Securităţii (Toma: 2004, 86‑88; Deletant: 2001, Stanciu: 2008, 75‑76).

130

NaŢiunea socialistă

Gheorghe Apostol, fost membru al Biroului Politic al PMR şi colaborator apropiat al lui Dej, o acuză în memoriile sale pe Ana Pauker că ar fi intensificat procesul colectivizării, „cu rezultate nefavorabile pentru ţărani” (Apostol: 1998, 91; vezi şi Niculescu‑Mizil: 2001, 46). Dar, aşa cum am observat în paginile anterioare, militanta comunistă se opusese direct accelerării procesului; or, în acest caz, ea este acuzată tocmai de contrariu. Mai mult, „la eliminarea din con‑ ducerea de partid şi de stat a grupului Anei Pauker, au fost eliberaţi din închisori circa 10.000 de ţărani (majoritatea zdrobitoare nejudecaţi), pentru învinuirea că s‑au opus colectivizării şi predării în termen a cotelor obligatorii” (Apostol: 1998, 91). Dimpotrivă, dacă ar fi fost aplicat fără rezerve planul colectivizărilor propus de către Dej şi acoliţii săi, numărul ţăranilor încarceraţi ar fi fost cu siguranţă mult mai mare. Iată cum şi după o jumătate de secol, reflexele partinice şi fidelităţile politice rămân în continuare inamovibile. Alţi comunişti ajunşi la apogeul carierei politice în timpul conducerii dejiste care subscriu clişeului „nativi”‑„moscoviţi” sunt fostul şef de cabinet al lui Dej, Paul Sfetcu, respectiv economistul Gheorghe Gaston Marin. Primul, rămas fidel fostului protector, îi numeşte pe aliaţii Anei Pauker „fanarioţi” ai Moscovei şi susţine că atuul lui Dej consta în „faptul că era muncitor şi că petrecuse mai bine de 11 ani în închisori şi lagăre pentru activitatea în slujba mişcării muncitoreşti”, în timp ce „rivalii săi” nu obţineau niciun câştig dacă etalau public „anii petrecuţi în URSS”, respetiv „cetăţenia sovietică deţinută la momentul sosirii în ţară” (Sfetcu: 2008, 82). În plus, susţine Sfetcu, Stalin, care îl simpatiza pe Dej, „avea nevoie (...) în fiecare ţară de democraţie populară, pe lângă «fanarioţii» săi ce se întreceau în a‑i urma neabătut dispoziţiile şi a depăşi rezultatele cerute de el, de un conducător politic autohton care să‑şi asume rolul de paratrăsnet al politicii staliniste” (Sfetcu: 2008, 82‑83). Oare Mátyás Rákosi, cominternistul alintat drept „pupilul favorit al lui Stalin” şi lider al Ungariei comuniste până la jumătatea anilor 1950, se potriveşte profilului de „conducător politic autohton” trasat de Sfetcu? Sau Boɫeslaw Bierut, în cazul Poloniei, format de asemenea la şcoala Moscovei? Aşa cum am încercat să argumentez, deşi există indubitabil comunişti care au urmat stagii de formare în Uniunea Sovietică şi alţii care nu au făcut‑o, atât în România, cât şi în celelalte state est‑europene (Shafir în Schöpflin: 1986, 364), nu se poate aplica exclusiv primilor eticheta de „fanarioţi” fideli Moscovei: toţi erau stalinişti convinşi şi toţi urmăreau să îşi etaleze devotamentul faţă de „fratele cel mare”. Mijloacele la care au recurs pentru a câştiga încrederea lui Stalin – de cele mai multe ori calomnii şi manipulări – reflectă măsura conflicte‑ lor politice în care erau angrenaţi şi determinarea de a ieşi din ele câştigători. Nu vom putea înţelege cu adevărat acest fragment de istorie contemporană dacă nu renunţăm la clişeele partizane aduse în prim‑plan tocmai de către (unii) protagonişti. La fel, şi pentru Gaston Marin există „moscoviţi” şi, după o expresie preluată de la Chivu Stoica, „pământeni”. Aceştia din urmă, „care de regulă n‑au părăsit ţara” şi „au făcut ani lungi de puşcărie”, fiind fideli în primul rând „interesel[or] poporului din care făceau parte”, sunt consideraţi „elemente aservite întru totul

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 131

intereselor Moscovei, de obedienţă absolută faţă de directivele venite de acolo”; pe scurt, nişte „oportunişti”, „influenţabili” şi „fluctuanţi” (Gaston Marin: 2003, 128‑129, 142). Nu are rost să reiterăm întreaga pleiadă de argumente care contra‑ zic această concepţie. Nu trebuie decât să ne concentrăm asupra carierei politice a lui Gaston Marin, fost membru al Partidului Comunist Francez şi participant activ la rezistenţa anti‑nazistă din această ţară. Care, pe deasupra, mai era şi de origine evreiască. Un alt „străin” care nu a făcut ani lungi de puşcărie şi care a ales totuşi tabăra lui Dej. Nu în ultimul rând, fostul ministru de Externe în inter‑ valul 1961‑1972, Corneliu Mănescu, subscrie la stereotipul conform căruia PCR a fost infiltrat masiv de foşti legionari în perioada postbelică „datorită unor hotă‑ râri luate de Ana Pauker şi colaboratorii ei din acea vreme” (Betea: 2001b, 59), ştiind foarte bine că toată elita de atunci a partidului a insistat, aşa cum am discu‑ tat în paginile anterioare, asupra necesităţii sporirii numărului de membri cu orice preţ. Şi Ion Gheorghe Maurer, prim‑ministru între 1961 şi 1974 şi prieten personal al lui Dej, dacă este să dăm crezare propriei mărturii, achiesează la teza promo‑ vării stalinismului în România postbelică exclusiv de către Ana Pauker şi colabo‑ ratorii acesteia, deşi nu abordează problema în termeni etnici, ci doar politici. Faptul că Dej a luat funcţia de secretar general nu însemna că Dej avea puterea în partid. Dimpotrivă! Nu putea face faţă staliniştilor şi de aceea m‑a chemat şi pe mine să‑l ajut. În Secretariatul Biroului Politic, de exemplu, Dej nu putea lua nicio hotărâre pentru că îl anihilau ceilalţi (...) membri ai secretariatului. Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca. Acesta era forul cel mai înalt de conducere, iar Dej nu avea nicio putere. Era singur... Aşa mi‑a spus când m‑a chemat să intru în conducerea de partid: că nu poate face faţă, singur, celor de acolo. Aşa am intrat. Dar nu de plăcere. Nu cu satisfacţie. Am intrat pentru că mi‑am dat seama că trebuie să intru, să‑l ajut. Nu‑l puteam lăsa singur, în faţa celorlalţi, care‑mi dădeam seama că ar face mai mult rău fără el, decât aşa. Ana Pauker şi cu ceilalţi oameni ai ei s‑ar fi întrecut în înfăptu‑ irea stalinismului, cât mai grabnic şi prin orice mijloace, în România. Bunăoară ar fi vrut ca armatele sovietice să rămână aici (acestea au fost retrase în 1958, n. m.). Ar fi vrut ca ei să fie cei care coordonează economia ţării în favoarea URSS (Betea: 2001a, 146‑147).

Am rezerve serioase referitor la rolul important pe care şi‑l atribuie Maurer în eşalonul politic superior de la finalul anilor 1940, la fel cum nu sunt de acord cu faptul că „Ana Pauker şi cu ceilalţi oameni ai ei” ar fi urmărit să subordoneze economia românească celei sovietice. Am văzut că, dimpotrivă, principalul motiv pentru demiterea lor a fost tocmai încercarea de a atenua impactul social al colec‑ tivizării şi a reformelor monetare. Pactizare explicită deci cu „duşmanul de clasă”, încadrabilă în termeni leninişti la capitolul „deviere de dreapta”. Silviu Brucan, pe de altă parte, care şi‑a început cariera de jurnalist la Scânteia în anii 1940, admite, referindu‑se la Ana Pauker şi susţinătorii săi, drept „grupul exterior”, faptul că ambele facţiuni rivale erau staliniste ca mod de acţiune şi că principalul

132

NaŢiunea socialistă

criteriu de configurare a acestora îl reprezentau mizele politice (Brucan: 1998, 44‑46). Să trecem acum la analiza câtorva lucrări publicate de Neagu Cosma şi Ion Stănescu, foşti membri marcanţi ai Securităţii în timpul regimului Ceauşescu, în cadrul cărora discursul ideologic post‑decembrist îşi atinge zenitul. Aflăm de la Neagu Cosma, într‑o lucrare sugestiv intitulată Contribuţia unor minorităţi naţio‑ nale la bolşevizarea României, că „elementul alogen a jucat rolul principal în orchestra comunist‑stalinistă; a fost pe post de vioara întâi. Persoane din rândul unor minorităţi naţionale – am în vedere în primul rând pe evrei şi pe unguri – au jucat rolul de cal troian în cucerirea comunistă a României, în subminarea şi dis‑ trugerea ei din interior spre folosul unor puteri străine” (Cosma: 1996, 6). Considerându‑l, eronat, şi pe Teohari Georgescu, alături de Ana Pauker şi Vasile Luca, drept „alogen”, o eroare comisă şi de Dragoş Zamfirescu (1995, 18), Cosma îl disculpă cu generozitate pe Dej pentru eşecurile şi abuzurile comise în primii ani după instaurarea comunismului: acesta, „conform principiului democratic, se supunea votului majorităţii; în mod concret, hotărârilor luate de Ana Pauker, Luka Laszlo şi Teohari Georgescu” (Cosma: 1996, 10; Cosma, Stănescu: 1991, 20). „Democraticul” Dej se afla deci într‑un raport de inferioritate etnică transpus în termeni politici. Mai departe, încercând un răspuns la întrebarea „cine a instalat comunismul în România?”, Cosma scrie (1996, 23; Cosma: 1994, 34, 39): Vom observa că în posturile de decizie se aflau prea puţini români, predominând alo‑ genii, educaţi şi formţi pe alte meleaguri decât cele româneşti, în spiritul „internaţio‑ nalismului proletar”, dar nu al solidarităţii muncitoreşti internaţionale. Ei lansaseră deviza conform căreia patriotismul activistului de partid, al ofiţerului şi al funcţionaru‑ lui public se măsura în funcţie de gradul de ataşament faţă de Uniunea Sovietică. Nu erai „internaţionalist”, nu iubeai zgomotos Uniunea Sovietică, nu erai un bun patriot român. Iar cei mai mulţi dintre cei care ocupau funcţii de conducere în partid şi în administraţie erau şi „internaţionalişti” şi devotaţi Uniunii Sovietice. Dar erau şi destui români – am în vedere pe aceia care ocupau funcţii înalte – în care mocnea furia că nu puteau împiedica înfeudarea ţării faţă de „marele vecin de la Răsărit”, dar nutreau speranţa că va veni şi ziua când jugul va fi scuturat.

Să luăm, pe rând, faptele, respectiv interpretarea lor. Este adevărat că în acea perioadă multe dintre funcţiile de conducere la nivel de partid şi de stat erau ocu‑ pate de neromâni, dar asta se datora exclusiv încrederii pe care o avea Moscova în activiştii cominternişti pe care îi trimitea să supravegheze şi să participe activ la comunizarea statelor est‑europene. Aceştiau aveau diferite origini etnice, dar factorii care primau erau devotamentul şi competenţa. Sigur că un comunist lipsit de şcoala Cominternului avea şanse destul de mici să ocupe o poziţie de prim rang într‑un regim comunist oarecare, asta cel puţin până când nu câştiga încrederea Moscovei. Iar cum în perioada interbelică PCdR era realmente anemic din punctul de vedere al numărului de membri şi ai experienţei politice, caracteristici pe care le‑a păstrat destul timp şi după încheierea celui de‑al Doilea Război Mondial, fapt

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 133

recunoscut de altfel direct tocmai de către ambasadorul sovietic la Bucureşti din acea perioadă, Serghei Kavtaradze (Scurtu: 1996, 445‑446; Tismăneanu: 1989, 354‑355), era firesc din partea Moscovei să instaleze în posturi‑cheie oameni pe care îi formase şi pe care putea conta. În Polonia, Bulgaria, Ungaria, Republica Democrată Germania şi Cehoslovacia, prima fază a comunizării a fost gestionată de cominternişti experimentaţi: Bolesɫaw Bierut, Gheorghi Dimitrov, Mátyás Rákosi, Walter Ulbricht şi Klement Gottwald. Riscând un argument contrafactua‑ list, probabil că dacă Ana Pauker ar fi fost bărbat, ar fi ocupat cu siguranţă postul de secretar general al PMR. Fapt care ne ajută să înţelegem resentimentele nutrite de Dej faţă de ea, mai ales că, susţine Alexandru Bârlădeanu, un fost apropiat al lui Dej, Pauker şi Luca, cetăţeni sovietici care s‑ar fi întors în ţară în calitate de „ocupanţi îl considerau pe Dej un inferior” (Betea: 1997, 117). Este foarte pro‑ babil ca cei doi să îl fi privit pe Dej condescendent datorită experienţei cominter‑ niste de care dispuneau, dar nu înţeleg de ce acesta din urmă ar fi fost mai puţin „ocupant” decât ei. Revenind la cei cinci lideri comunişti mai sus menţionaţi, în afară de Rákosi, de origine evreiască, ceilalţi patru făceau parte din naţiunile pe care le conduceau, ceea ce demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, că mizele aflate în joc erau exclusiv politice, coloratura naţionalistă fiind adăugată în mare măsură retrospectiv. Asasinarea în aprilie 1944 a lui Ştefan Foriş, secretar general al PCdR numit de Comintern, „bun amic al lui Luka Laszlo şi Ana Pauker”, la ordinul direct al lui Dej, este considerată de Cosma „o primă victorie împotriva alogenilor trădători” (Cosma: 1996, 36). În schimb, executarea lui Pătrăşcanu, zece ani mai târziu, este atribuită „alogenilor”: Dej ar fi jucat în acest caz un rol complementar, prin ambiţia lui „de a scăpa de un concurent redutabil la funcţia supremă în partid” (Cosma: 1996, 54). La fel, reorganizarea Securităţii din prima jumătate a anilor 1960 este interpretată de Cosma drept „o continuare” a eliminării politice a „alo‑ genilor”. „Măsura a vizat în principal pe ruşi, pe evrei, şi pe românii căsătoriţi cu rusoaice, rămânând «pe loc» ungurii şi secuii, armenii, grecii, turco‑tătarii” (Cosma: 1996, 90; Cosma, Stănescu: 1991, 15‑30; Stănescu: 2009, 121‑123). Pe lângă faptul că se contrazice, deoarece o epurare pe criterii etnice i‑ar fi afectat şi pe cei din urmă, Cosma demonstrează involuntar că reorganizarea Securităţii reprezentase un gest pur politic: angajaţii înlăturaţi, ruşi, evrei, sau „români căsătoriţi cu rusoaice” erau cu siguranţă înlăturaţi ca spioni sovietici, recunoscuţi sau doar potenţiali. Noul curs autonom al RPR, analizat în ultima secţiune a prezentului capitol, impunea practic un astfel de demers. Faptul că s‑a produs la un deceniu după condamnarea „devierii de dreapta” demonstrează că Dej nu şi‑a simţit pozi‑ ţia consolidată decât la începutul anilor 1960. Cât despre asasinarea lui Foriş şi a lui Pătrăşcanu, politica (rudimentară şi agresivă, în buna tradiţie leninistă a lui kto kogo – „care pe care„) a constituit şi aici piatra unghiulară care a imprimat cursul evenimentelor, pentru al căror deznodământ poartă responsabilitatea Dej.

134

NaŢiunea socialistă

2.6. D  estalinizarea, noi reglări de conturi în partid şi retragerea trupelor sovietice: strategii naţionaliste pentru consolidarea regimului? În martie 1953, moartea lui Stalin a generat atât aşteptări, cât şi temeri. Nu numai în Uniunea Sovietică şi în „ţările frăţeşti”, ci în întreaga lume. În următorii doi ani, Gheorghi Malenkov, unul dintre protejaţii lui Stalin, părea favoritul în cursa pentru obţinerea celei mai influente poziţii politice. Malenkov a introdus principiul „conducerii colective”: funcţia de secretar general al PCUS urma să fie disociată de cea de prim‑ministru, pentru a evita centralizarea excesivă a puterii produsă în perioada stalinistă. Mai mult, secretarul general devenea prim‑secretar, atribuţiile fiindu‑i restrânse simţitor. Secretariatul Comitetului Central al PCUS era de ase‑ menea restructurat pentru a include acum doar cinci membri având, teoretic, ponderi decizionale egale. În plan economic, perioada este cunoscută sub numele de „noul curs”, constând într‑o anumită relaxare a industrializării în favoarea consumului (şi deci a creşterii calităţii vieţii), fapt care ulterior a fost utilizat de Hruşciov împotriva lui Malenkov şi, coroborat cu alte capete de acuzare, a condus la eliminarea sa de pe scena politică sovietică. La nivel internaţional, deşi noua conducere urmărea să păstreze aparenţa „monolitică”, au fost iniţiaţi primii paşi în vederea unei forme parţiale de relaxare geopolitică (Medvedev: 1983, 155‑156; Taubman: 2005, 258, 265; Brzeziński: 1971, 158; Ulam: 1968, 541). În RPR, noul curs nu a fost întâmpinat cu entuziasm, ci mai degrabă cu pre‑ cauţie şi chiar cu o uşoară anxietate; conducerile regimurilor comuniste est‑euro‑ pene fuseseră instalate la putere direct de către Stalin, iar orice potenţială ameninţare la adresa stalinismului le afecta direct (Cătănuş: 2002, 185). Dej şi acoliţii săi au profitat însă de noua conjunctură pentru a solicita un important ajutor economic sovieticilor, în valoare de aproximativ 400 de milioane de ruble; printre rânduri, se dădea de înţeles Moscovei că economia românească fusese grav afectată de sovromurile create la iniţiativa sovietică, unităţi economice având capital mixt şi funcţionând în perioada stalinistă (şi puţin timp după aceea) ca mijloc de refacere a economiei sovietice prin colonizarea directă a economiei române (şi nu numai) şi exploatarea în special a materiilor prime (vezi Banu: 2004; Roberts: 1969, 320); cu reticenţă, noua conducere de la Moscova acceptă să ofere un împrumut financiar, la jumătate din valoarea celui propus iniţial de partea română (Buga: 2002, 140; Volokitina în Anton, Anghel, Popa: 2006, 360, 362‑363). Conducerea de la Bucureşti este admonestată pentru obstinenţa cu care continua să îşi dezvolte industria grea, în condiţiile în care noul curs prevedea o ameliorare a consumului; Dej, pe de altă parte, va aplica nonşalant proverbul românesc „zi ca ei şi fă ca tine”, cauzând o primă, deşi minusculă, tensionare a relaţiilor sovieto‑române (Buga: 2002, 143; Stanciu: 2008, 111; Anton: 2006, 343). Pe plan extern se observă o augmentare a iniţiativelor româneşti comerciale în raport cu Occidentul;

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 135

pragmatismul şi necesitatea consolidării unui regim politic încă fragil, nemaivorbind de legitimitate, îşi spunea cuvântul (Dej: 1960, 18; Courtney, Harrington: 2002, 176). RPR devine, din 1955, membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), după mai multe încercări eşuate. Statele Unite s‑au opus în primă fază acceptării state‑ lor comuniste din Europa de Est în organizaţie, pe motivul încălcării sistematice a drepturilor civile; ulterior, s‑a ajuns la concluzia că statele comuniste ar putea fi influenţate mai eficient în sens democratic din interiorul, nu din exteriorul ONU. În plus, pentru a nu bloca extinderea şi implicit eficienţa şi funcţionalitatea orga‑ nizaţiei, superputerile au ajuns la un acord în privinţa acceptării de noi membri: acceptarea simultană a unor state având regimuri politice atât liberale, cât şi comu‑ niste (Ionescu‑Gură: 2006, 71‑76; Dobre: 2011, 61‑63; Nistor: 2006, 236; Weiner: 1984, 39). În ceea ce priveşte politica internă a RPR, este formulată pentru prima oară, de către partea română, iniţiativa retragerii trupelor sovietice, în contextul mai larg al unei reduceri a cheltuielilor militare a Moscovei din raţiuni economice (Cioroianu: 2005, 345‑346). Se mai observă şi unele mici fricţiuni cu privire la rolul Armatei Roşii în eliberarea României; dacă până atunci era acceptată varianta sovietică standard conform căreia Armata Roşie a scos România de pe orbita fascismului, eventual cu ajutorul armatei române, Dej insista în 1955, cu ocazia împlinirii a 11 ani de la lovitura de stat din 23 august 1944, în prezenţa lui Hruşciov, asupra rolului factorilor interni în desfăşurarea evenimentelor şi a eroismului partidului comunist. În plus, faptul că la Congresul al II‑lea al PMR, din 1955, nu a parti‑ cipat nici Hruşciov, nici premierul sovietic Nikolai Bulganin, ci un simplu secretar de partid din Ucraina, Aleksei Kiricenko, denotă un evident recul al raporturilor dintre cele două părţi (Fischer‑Galaţi: 1998, 168; Congresul al II‑lea...: 1956, 213‑222). Destalinizarea, operată de Hruşciov în februarie 1956 la Congresul al XX‑lea al PCUS, a însemnat un adevărat cutremur politic internaţional (Ulam: 1968, 575). Deşi îşi făcuseră simţită prezenţa şi până atunci anumite insatisfacţii legate de „cultul personalităţii” (denumirea oficială a destalinizării) şi dorinţa de a renunţa la unele metode politice şi economice din perioada stalinistă, nici nu se pusese problema expunerii lor directe. Consecinţele pentru stabilitatea internă şi prestigiul extern al Uniunii Sovietice, legate inextricabil în ultimele trei decenii de stalinism, ar fi fost, se aprecia, prea mari. La fel cum a fost şi impactul psihologic al lui Stalin asupra urmaşilor săi politici (Stîkalin în Cătănuş, Buga: 2006, 16‑17; Crankshaw: 1971, 343; Mikoyan în Pop: 2002, 49‑50). Sigur că dimensiunea morală a destalinizării – un termen care, în mod ironic, nu a fost utilizat niciodată de cei care au iniţiat‑o, nici de conducerile celorlalte regimuri comuniste est‑euro‑ pene – a fost surclasată de cea politică, noul lider de la Kremlin utilizând feno‑ menul ca un imens semnificant gol în care includea foştii, actualii sau chiar viitorii rivali politici; la fel de sigur este că întreaga elită politică sovietică era stalinistă la jumătatea anilor 1950, pentru că ideologia şi practica politică nu îi puseseră la dispoziţie nicio alternativă. Numai că procesul, odată declanşat, va

136

NaŢiunea socialistă

depăşi ca intenţii şi anvergură interesele particulare ale celor care l‑au gândit şi instrumentat, Hruşciov în principal. Destalinizarea nu putea fi limitată la obiecti‑ vele politice ale noului lider sovietic, deşi acesta a fost scopul ei iniţial, deoarece posibilităţile semantice şi practice pe care le‑a antrenat au fost pur şi simplu imense. Putem spune chiar că Hruşciov a pierdut partida încă de când părea stăpânitorul ei absolut; destalinizarea a făcut posibile noi ambiţii politice şi noi standarde de interrelaţionare la nivelul PCUS, mai ales în cadrul elitei partidului, extinzând masiv limitele discursului anterior, stalinist, în maniere probabil inconceptibile pentru protagoniştii demersului la jumătatea anilor 1950 (Shafir în McCauley: 1987, 156‑158; Yurchak: 2005, 36‑125; Stanciu: 2009, 130; Khrushchev în Jacobs: 1979, 162‑230; Soulet: 1998, 104; Werth: 2004, 23‑24). Un exemplu în acest sens este tocmai contestarea rolului Uniunii Sovietice de centru al comu‑ nismului internaţional de către comuniştii italieni; „policentrismul” avansat de aceştia s‑a lovit de refuzul ferm al elitei sovietice, care nu înţelegea ca o manevră politică, fie ea şi de anvergura destalinizării, să îi pună în discuţie rolul de „far” al revoluţiei mondiale (vezi Togliatti în McNeal: 1967, 88). Cum a fost întâmpinată destalinizarea la nivelul conducerii RPR? Cu răbdare şi prudenţă, Dej şi apropiaţii săi aşteptând ca „lucrurile să‑şi arate toate feţele” (Breazu: 2001, 150). Noua tendinţă impusă de Moscova prezenta un risc politic important pentru conducerea PMR, profund stalinistă; pe de altă parte, ţinând cont de influenţa socială redusă şi de nivelul ideologic precar al partidului, acesta nedispunând de o tradiţie intelectuală de stânga autentică şi fiind chiar cel mai anemic partid comunist din regiune înainte de 1945, paradoxal, PMR s‑a dovedit unul dintre cele mai puţin expuse partide comuniste din Europa de Est la impre‑ vizibila dinamică a destalinizării (Ionescu: 1994, 291‑292; Tănase: 2006, 42). Totuşi, la jumătatea anilor 1950, Dej şi‑a făcut griji pentru funcţia sa de secretar general al PMR, dar atenţia Uniunii Sovietice era concentrată pe chestiuni inter‑ naţionale presante, cum a fost de exemplu semnarea tratatului de neutralitate cu Austria, care a permis retragerea trupelor sovietice din această ţară şi, ulterior, din RPR (Ţîrău: 2005, 456‑457). Iar impactul destalinizării, în ciuda atuurilor elitei PMR, prin care aceasta s‑a menţinut de altfel la putere, nu a fost deloc neglijabil. Timp de o lună, partidul nu a formulat o reacţie oficială la evenimente. Ulterior, într‑un cadru foarte restrâns, au fost denunţate neconvingător abuzurile lui Stalin şi criticate o serie de excese comise de Securitate (înfiinţată în 1948) în timpul ministeriatului lui Teohari Georgescu. Abil şi convenabil, tripleta Pauker-LucaGeorgescu a fost învinută exclusiv de practicarea cultului personalităţii, de lipsă de respect pentru „principiul conducerii colective”, de subminare a forţei şi coe‑ ziunii partidului şi de comportament abuziv, prin care „au negat rolul Comitetului Central” şi „s‑au înconjurat de tot soiul de elemente străine, mic‑burgheze, decla‑ sate, care se prosternau în faţa lor, îi tămâiau şi‑i adulau. Ei duceau o politică de înnăbuşire a criticii, de cultivare a ploconelilor şi servilismului, de încălcare sis‑ tematică a liniei şi hotărârilor partidului în cele mai importante probleme, încercând să se suprapună partidului, conducerii sale” (Lecţii…: 1960, 620).

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 137

Stalin, considera Dej, prin înlocuirea „centralismului democratic” şi a meto‑ delor „leniniste” de convingere a membrilor de partid indecişi de „justeţea” cau‑ zei revoluţionare cu arbitrariul propriei sale conduceri şi cu o represiune intensă, a compromis PCUS în loc să îl consolideze (Tudor, Cătănuş: 2001, 31‑33). Prin faptul că nu s‑a implicat direct în disputele interne din cadrul PCUS şi datorită asistenţei necondiţionate oferite trupelor sovietice cu ocazia reprimării revoluţiei maghiare, Dej a reuşit să îşi păstreze şi chiar să îşi consolideze poziţia. Principala sa temere, aceea de a fi considerat un „mic Stalin”, nu s‑a materializat: a ştiut să se facă indispensabil pentru noua conducere de la Kremlin, chiar dacă, personal, îl detesta pe Hruşciov (Betea: 1997, 128), şi să o convingă că este un lider potri‑ vit pentru a implementa noua direcţie impusă de centrul moscovit prin Congresul XX al PCUS (Tudor, Cătănuş: 2001, 39‑40; vezi şi Frunză: 1990, 425). Astfel, Dej a transformat o reală ameninţare într‑un avantaj şi un mijloc de consolidare a propriei puteri şi a coeziunii PMR în jurul său (Dumitriu: 1961, 17‑18; Haupt: 1968, 676), cu excepţia lui Miron Constantinescu şi a lui Iosif Chişinevschi. Încă de când au călătorit împreună cu Dej şi alt veteran comunist, Petre Borilă, la Moscova cu ocazia Congresului XX, cei doi au început să manifeste, după audierea denunţului lui Stalin, o atitudine distantă în raport cu Dej (Sfetcu: 2008, 300). La prima şedinţă oficială a PMR în care a fost abordată problema „cultului personalităţii”, Miron Constantinescu, intelectual proeminent în cadrul partidului, l‑a atacat frontal pe Dej pentru excesele produse în activitatea Ministerului de Interne la finalul anilor 1940, care, tolerate fiind de conducerea PMR, s‑au reper‑ cutat negativ asupra partidului, pentru atitudinea condescendentă şi agresivă faţă de subalterni şi pentru crearea unui cult al personalităţii. Şi Emil Bodnăraş, vete‑ ran comunist având legături la Moscova la un nivel nici până acum identificat, s‑a raliat criticilor, afirmând că Dej planifica şedinţele restrânse ale conducerii fără a ţine seama de programul celorlalţi participanţi; aşa cum s‑a dovedit în cele din urmă, era doar o critică marginală, Bodnăraş păstrându‑şi fidelitatea faţă de Dej. A urmat Iosif Chişinevschi, ideologul‑şef al PMR, care de asemenea a condamnta cultul personalităţii lui Dej şi suprimarea de către acesta a oricăror opinii alterna‑ tive pe care nu le considera convenabile. În apărarea lui Dej s‑au pronunţat vehe‑ ment liderul sindicatelor Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu, cooptat cu doi ani în urmă în Biroul Politic, şi ministrul de Interne Alexandru Drăghici, care fusese vizat direct de acuzele lui Constantinescu. Confruntaţi cu o mobilizare solidă în favoarea lui Dej, Constantinescu şi Chişinevschi s‑au descurajat rapid şi au renunţat la acuzaţii (Tudor, Cătănuş: 2001, 54‑139). „Devierea de stânga” de care se făcuseră vinovaţi cei doi, adică imediateţea şi obtuzitatea cu care au achiesat la noua tendinţă a centrului moscovit fără a ţine cont de condiţiile politice specifice RPR, i‑a costat carierele politice, deşi li s‑a permis să rămână în continuare mem‑ bri ai Comitetului Central al Partidului (Tudor, Cătănuş: 2001, 196‑199). Faptul că nu au fost eliminaţi decât cu un an întârziere este o consecinţă directă a Revoluţiei Maghiare, influenţată direct de destalinizare şi despre care vom discuta în subca‑ pitolul următor.

138

NaŢiunea socialistă

Chiar dacă discuţiile referitoare la posibila retragere a trupelor sovietice de pe teritoriul RPR au început, aşa cum am văzut, în 1955, evenimentul s‑a consumat abia trei ani mai târziu. Chiar dacă există voci contrare, iniţiativa a aparţinut totuşi părţii române, deşi a fost pliată pe un climat extern favorabil: reducerea nivelului trupelor sovietice staţionate în afara ţării pentru a impulsiona creşterea bugetului statului şi obţinerea de noi braţe de lucru, pe de o parte, respectiv consolidarea capitalului de imagine a lui Hruşciov ca lider pacifist şi adept al relaxării mediului internaţional (Verona: 1990, 237‑238; Verona: 1992, 146‑148; Cioroianu: 2005, 355‑358; Crankshaw: 1971, 515; Scurtu: 1996, 220). Deoarece în 1955, ca urmare a semnării tratatului de pace cu Austria, Uniunea Sovietică nu mai avea niciun motiv legal pentru păstrarea de efective militare în RPR (acestea având oficial rolul de fi disponibile în cazul tensionării situaţiei din Austria, scopul real al rămânerii lor pe teritoriul românesc fiind însă intimidarea Iugoslaviei indepen‑ dente şi consolidarea poziţiei sovietice la Marea Neagră – Verona: 1990, 233‑234), comuniştii români au sesizat oportunitatea şi, profitând şi de condiţile mai sus amintite, s‑au decis să o fructifice. Motivând retragerea trupelor prin succesele obţinute de RPR în „construirea socialismului” şi de consolidarea propriilor forţe armate, dar şi prin propaganda negativă făcută în Occident acestei stări de fapt, Hruşciov a ţinut însă ca, oficial, partea sovietică să fie prezentată ca iniţiatoare a măsurii, părţii române rămânându‑i să joace rolul unui simplu beneficiar (Scurtu: 1996, 273; Moraru: 2008, 25). România a fost singurul stat est‑european pe teritoriul căruia, din 1958 până în 1989, nu au mai staţionat deloc trupe sovietice. Departe însă de a utiliza eveni‑ mentul în sensul relaxării situaţiei interne, Dej a profitat de ocazie pentru a impune noi măsuri coercitive: nimeni nu trebuia să aibă impresia că ordinea şi disciplina din RPR urmau să fie puse sub semnul întrebării de retragerea contingentelor Armatei Roşii (Verona: 1992, 148). Abilitatea cu care elita politică română a reuşit să întâmpine provocărilor majore la adresa stabilităţii sale în anii 1950 şi chiar să se consolideze nu trebuie suprapusă unor eventuale tendinţe de naţionalism (în sensul non‑leninist, burghez, al terme‑ nului) sau de anti‑sovietism. Dimpotrivă, strategia utilizată a adus beneficii de natură exclusiv politică; rolul conducător al Uniunii Sovietice nu era deocamdată negat, şi nici în plan intern, cimentarea regimului prin măsuri discutate în subca‑ pitolele anterioare nu echivala sub nicio formă cu vreun puseu naţionalist, în sensul de xenofob. RPR, având numai un deceniu de existenţă, nu făcea decât să susţină un îndelungat şi dificil examen de maturizare. Pe care l‑a promovat până la urmă cu notă maximă.

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 139

2.7. A  nti‑titoismul, Revoluţia Maghiară, disputele din interiorul CAER şi conflictul sino‑sovietic: de la dependenţă la autonomie via naţionalism sau anti‑sovietism? Iugoslavia lui Tito (Iosip Broz) a devenit independentă de „lagărul socialist” în 1948. Încă din perioada celui de al Doilea Război Mondial, partizanii conduşi de Tito, comunişti – chiar dacă Moscova a refuzat să îi susţină şi au trebuit să apeleze la ajutor britanic în lupta împotriva naziştilor, dar şi a cetnicilor, o grupare rivală, fidelă monarhiei iugoslave exilate –, au dovedit un spirit de iniţiativă periculos, din punctul de vedere al lui Stalin, arătându‑se prea intransigenţi faţă de aliaţii „burghezi” sau „imperialişti” ai Moscovei şi neţinând cont de sfaturile tactice ale sovieticilor (Constantiniu, Pop: 2007, 19; Brogan: 1990, 153‑155; Pijade în Lendvai: 1970, 78). Când Armata Roşie a ajuns la Belgrad, în octombrie 1944, partizanii învinseseră deja majoritatea trupelor Wermacht‑ului. Atitudinea condes‑ cendentă şi intruzivă a Moscovei îl deranja pe Tito, aşa cum ambiţiile teritoriale ale acestuia faţă de vecini, proiectul unei federaţii balcanice în afara controlului sovietic direct şi sprijinul acordat comuniştilor greci, ţinând cont de faptul că sovieticii se înţeleseseră tacit cu Marea Britanie ca Grecia să rămână în sfera de infuenţă a ultimeia, în schimbul unei influenţe compensatorii a Moscovei în state ca România sau Bulgaria, l‑au consternat pe Stalin (Constantiniu, Pop: 2007, 27‑28; Muraşko în Rusan 1998, 343; Stanciu: 2008, 24; Brogan: 1990, 157; „The Soviet Yugoslav Dispute”, Documentul 4, în McNeal: 1967, 58; Djilas: 1991, 60). În 1947 a fost creat Cominformul, un fel de instituţie suprastatală a „lagărului socialist”, care înlocuia, într‑o formă mai laxă, fostul Comintern (Internaţionala a Treia), desfiinţat de Stalin în 1943 ca un gest de bunăvoinţă faţă de aliaţii occidentali reticenţi la propaganda comunistă. Sediul noii organizaţii a fost plasat la Belgrad, mutându‑se ulterior, după izbucnirea conflictului sovieto‑iugos‑ lav, la Bucureşti, ceea ce denotă preocupările lui Stalin pentru supravegherea atentă a viitorului disident, Tito (Banu, Ţăranu: 2006, 189). După ce disputa Belgrad‑Moscova a devenit publică în 1948, lui Dej i‑a revenit rolul de acuzator public al liderului de la Belgrad, cu care fusese până atunci în relaţii foarte bune. Din „tovarăş”, Tito se transformase în „agent al imperialismu‑ lui”, urmărind restaurarea vechiului regim capitalist în Iugoslavia. Critica nu era doar pur descriptivă; se făcea apel direct la înlăturarea lui Tito şi a „clicii” sale de la conducerea PCI: „Oamenii muncii îşi exprimă convingerea că popoarele din Iugoslavia, în frunte cu clasa muncitoare, în frunte cu majoritatea comuniştilor devotaţi măreţelor şi invincibilelor idei ale lui Lenin şi Stalin, vor şti să izgonească fracţiunea naţionalistă a lui Tito din Partidul Comunist din Iugoslavia şi vor readuce Iugoslavia în rândurile frontului unic socialist” (Dej: 1952, 336). Adevăraţii patrioţi şi internaţionalişti nu urmau să ducă la îndeplinire singuri această dificilă

140

NaŢiunea socialistă

sarcină, fiind sprijiniţi de Uniunea Sovietică, de celelalte regimuri comuniste est‑europene şi de mişcarea comunistă internaţională în ansamblu (Dej: 1952, 336). Aşa cum ştim din subcapitolele anterioare, patriotismul socialist echivala direct cu internaţionalismul proletar, cu interesele conjuncturale şi pe termen lung ale Uniunii Sovietice; contestând supremaţia internaţionalismului proletar, Tito devenise nimic altceva decât un banal naţionalist burghez. Instanţa hegemonică primară (PCUS) interpela astfel ambiţia instanţei hegemonice secundare (PCI) de a se sustrage ordinii discursului leninist (pe atunci încă internaţional în sensul de subordonat exclusiv preeminenţei sovietice) pentru a crea un discurs propriu, independent, infuzând cu un sens diferit şi poate chiar opus celui sovietic marii semnificanţi goi socialism, democraţie, internaţionalism proletar sau construcţia socialismului. Pentru prima oară, discursul sovietic era contestat pe teren propriu, din interior: de acum înainte, termenii fundamentali ai ideologiei leniniste nu mai erau pur şi simplu daţi, produşi în manieră unilaterală, transmiţându‑şi sensul printr‑un com‑ plex şi complicat şir de echivalenţe în întregul „lagăr socialist”, până la cele mai intime nivele societale, ci urmau să fie rezultatul unor rivalităţi discursive având mize dincolo de interesele politico‑ideologice sovietice. Discursul‑părinte, dacă ne este permisă exprimarea, în loc să fie confirmat şi reprodus prin intermediul unor simple apendice obediente, subdiscursurile emise de instanţele hegemonice secun‑ dare care transmiteau semantica sovietică în „ţările frăţeşti”, se găsea acum în ipostaza de a fi tras la răspundere de către acestea. Exemplul iugoslav nu a rămas fără ecouri, de‑a lungul timpului, tot mai multe regimuri leniniste disociindu‑se de discursul sovietic fie pentru a achiesa la discursul rival cu pretenţii internaţionale al Chinei, fie pentru a se transforma la rândul lor în instanţe hegemonice primare, singurele în măsură să decidă asupra conţinutului semnificanţilor goi vehiculaţi pe propriul teritoriu. Şi în cazul Revoluţiei Maghiare, Dej s‑a dovedit un docil executant al ordinelor primite de la Moscova. Revoltele din toamna anului 1956, începute în capitala Ungariei şi continuate ulterior pe întregul teritori al acestei ţări, nu ar fi fost posi‑ bile în absenţa turbulenţelor sociale produse în vara aceluiaşi an în Polonia. Acolo, situaţia a fost amorsată mai repede datorită experienţei veteranului comunist Gomułka, marginalizat la începutul anilor 1950, şi a asigurărilor ferme din partea Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP), solidar cu noua conducere, că Polonia nu are nici cea mai mică intenţie de a părăsi lagărul socialist. În Ungaria însă, elita politică divizată şi rivalităţile intense au condus la deznodământul deja cunoscut, mai ales că fostul cominternist Imre Nagy, liderul Revoluţiei Maghiare şi totodată un comunist fidel în primul rând intereselor ţării sale, proclamase ieşi‑ rea Ungariei din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER – un fel de replică dată Pieţei Comune europene, fondată în 1949, dar fără o activitate notabilă până la sfârşitul anilor 1950), respectiv Organizaţia Tratatului de la Varşovia (OTV, la rândul ei o replică la NATO creată în 1955, la un an după ce NATO a inclus, în urma unei intense dispute publice, Germania Federală) (Copilaş: 2012, 174‑201).

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 141

Sesizând oportunitatea de a se face utilă conducerii de la Moscova, mai ales că nu manifestase un entuziasm prea mare în ceea ce priveşte destalinizarea, RPR va permite trupelor sovietice staţionate deja pe teritoriul său, dar şi unor contingente noi să traverseze ţara pentru a zdrobi insurgenţa maghiară. O asiduă campanie propagandistică a fost lansată pentru a condamna „contrarevoluţia” din Ungaria. În particular, liderii de partid maghiari erau criticaţi pentru naivitatea şi lipsa de experienţă datorită cărora permiseseră o serie de liberalizări la jumătatea anilor 1950 ce escaladaseră dincolo de intenţiile iniţiale ale regimului; în plus, amintirea vechiului regim horthyst, ultraconservator şi fascizant, era încă pregnantă printre maghiarii care ar fi susţinut, cu ocazia revoluţiei, retrocedarea Transilvaniei. O asemenea propunere nu a existat însă niciodată, deşi, tacit şi neoficial, comuniştii români au tolerat‑o şi chiar încurajat‑o până la un anumit punct, în încercarea de a desolidariza populaţia din RPR de revendicările maghiare cu care, în mare măsură, se identifica (Lungu, Reţegan: 1996, 149‑150, 205; Boca: 2001, 115; Stanciu: 2010, 44‑45; Dumitriu: 1961, 18; Purcăruş: 2009, 176‑181; Horváth în Jela, Tismăneanu: 2006, 136; Méray: 2000, 338‑339; Dej: 1960, 194‑197). De la începutul anilor 1960, 1962 şi mai ales 1963, între RPR şi Uniunea Sovietică începe un conflict latent, a cărei scenă instituţională va fi CAER şi care va culmina în 1964 cu o declaraţie oficială a PMR în ceea ce priveşte poziţia internaţională a partidului, cunoscută sub numele (impropriu) de Declaraţia de independenţă. Ce s‑a întâmplat? Hruşciov îşi propusese revitalizarea economiilor stagnante ale lagărului socialist prin eficientizarea CAER. Pe scurt, proiectul lui Hruşciov, inspirat de Piaţa Comună, prevedea specializarea producţiei statelor socialiste pe ramuri. O primă diviziunea era operată între agricultură, respectiv industrie. Pentru a creşte productivitatea şi a transforma lagărul socialist într‑o forţă cu adevărat competitivă pe piaţa internaţională, dar şi pentru a reduce depen‑ denţa economică împovărătoare a statelor est‑europene de Uniunea Sovietică, Hruşciov a propus ca statele având deja un avans industrial, cum ar fi Cehoslovacia, Republica Democratică Germania (RDG) şi, evident, Uniunea Sovietică , să se axeze strict pe dezvoltarea industriei, în timp ce state cu potenţial agricol ca România, Bulgaria sau Polonia să insiste pe dezvoltarea produselor alimentare. În acest fel, raţionalizarea producţiei şi a consumului i‑ar fi asigurat atât coezivitate mai mare în interior, cât şi o pondere crescută pe scena relaţiilor internaţionale. Aici se află originea insatisfacţiilor RPR. Genul acesta de specializare propus de Hruşciov funcţiona într‑o formă relativ laxă încă de la jumătatea anilor 1950, fiind desigur sprijinit de statele care beneficiau de pe urma ei, Cehoslovacia şi RDG; RPR în schimb, nevoită să vândă acestor state, din raţiuni de solidaritate, materii prime la preţuri sub nivelul pieţei internaţionale, nu se împăca prea bine cu situ‑ aţia. În 1962 însă, Hruşciov a propus potenţarea specializării prin crearea unui organ suprastatal al CAER care să se implice direct în politica economică a state‑ lor socialiste, într‑o măsură chiar mai mare decât guvernele respectivelor state. Este momentul în care polemica româno‑sovietică devine publică (Montias: 1964, 130; 1967, 205‑230; Gaston Marin: 2003, 245‑246; Costache: 2012, 43‑46;

142

NaŢiunea socialistă

Ţăranu: 2007, 94; Cătănuş: 2005a, 72‑74; 2005b: 78‑79; Moraru: 2008, 182; Cătănuş: 2004, 187; 2011, 265‑292; Reţegan, Duţu: 2004, 36, 141‑142; Buga: 2012, 108‑109). Datorită opoziţiei ferme a RPR, care îşi vedea planurile de industrializare şi implicit de consolidare politică internă ameninţate, Hruşciov a abandonat ideea planificării în cadrul CAER doar pentru a o relua în anul următor (Cătănuş: 2005b, 92). La fel, s‑a lovit de un refuz tranşant şi a fost nevoit să o abandoneze, de data aceasta definitiv. Ideea supranaţionalizării CAER i se părea părţii române foarte similară cu cea a sovromurilor, prin care economia românească a fost subordonată direct celei sovietice. La reproşurile Moscovei că sovromurile sunt o problemă din trecut, la care a renunţat tocmai pentru că şi‑a dat seama că sunt incompatibile cu relaţiile dintre statele socialiste, reprezentantul RPR la o întâlnire bilaterală din 1964, economistul Alexandru Bârlădeanu, a replicat că „sovromurile sunt un exemplu de întreprindere comună”. După care a continuat: Poate că pentru dvs. acest lucru este mai puţin clar, pentru că nu cunosc să aveţi sau să fi avut astfel de întreprinderi pe teritoriul Uniunii Sovietice. Este o problemă care, desigur, nu ne priveşte pe noi, dar pentru nevoia discuţiei eu aş pune o întrebare: aţi putea admite dvs. ca ramuri întregi ale economiei naţionale, cum au fost de pildă tot petrolul, toată producţia şi prelucrarea petrolului, toate transporturile navale, toate transporturile aeriene, sau anumite părţi ale altor ramuri, cum au fost industria de prelucrare a lemnului, producţia de utilaje, siderurgia, prelucrarea gazului metan, industria chimică, o bună parte din alte domenii de activitate economică, cum este activitatea bancară, activitatea de asigurări, până chiar şi distribuţia filmelor, să fie organizate în întreprinderi proprietate a statului dvs. şi a încă unui alt stat?! Cum se poate împăca suveranitatea statului socialist, proprietar al tuturor mijloacelor de producţie, cu această formă de organizare a producţiei materiale şi a activităţii eco‑ nomice, în care toate problemele de orientare şi dezvoltare a producţiei, de politică de investiţii, de repartiţie teritorială a forţelor de producţie, să nu fie în competenţa guver‑ nului respectiv, ci să trebuiască să fie coordonate cu anumite autorităţi dintr‑o altă ţară? (Buga: 2012, 60‑61).

Problema sovromurilor, argumenta în continuare Bârlădeanu, a fost pusă pe tapet tocmai din cauza aprehensiunii pe care tentativele de supranaţionalizare a CAER o creaseră la Bucureşti. Cu o impresionantă abilitate retorică, economistul încearcă să îi învingă pe sovietici cu propriile lor arme: „Aceste sovromuri sunt caracteristice epocii cultului personalităţii lui Stalin” (Buga: 2012, 63), ori, după Congresul XX al PCUS, genul acesta de relaţii între statele socialiste nu mai este nici posibil, nici dezirabil. Succint, sovromurile au reprezentat „o formă neechi‑ valentă de relaţii economice” din care „RPR a avut mai mult de pierdut şi URSS mai mult de câştigat” (Buga: 2012, 63). Pentru a contracara atacul, sovieticii afirmă că şi armata română a adus prejudicii enorme statului sovietic în timpul celui de al Doilea Război Mondial. La care prim‑ministrul Ion Gheorghe Maurer răspunde magistral: „Este pentru prima dată când se leagă sovromurile de pagubele

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 143

cauzate de trupele române care au participat la războiul anti‑sovietic”. Consecinţele acestui război fuseseră însă lichidate în 1947, prin tratatele de pace de la Paris, astfel că interpretarea sovromurilor drept „o formă de despăgubire” pare realmente stupefiantă. Sovieticii se repliază, obiectând că „puneţi probleme pe care nimeni nu le‑a pus” (Buga: 2012, 65). Partea română nu abandonează însă ofensiva, acuzându‑i pe sovietici de o presă defavorabilă în întregul lagăr socialist, prin care RPR este etichetată peiorativ, utilizându‑se apelative ca „îngustime naţională”, „naţionalism”, „autarhism” sau „neutralism” (Buga: 2012, 65‑69). De altfel, Maurer afirmase tranşant că prietenia româno‑sovietică este una între partide, având deci un caracter mai degrabă ideologic; statele, pe de altă parte, „sunt independente în acţiunile lor”, adică, în materie de politică, nu ne subordo‑ năm nimănui (Buga: 2012, 52). Dar animozităţile RPR faţă de Uniunea Sovietică erau mai intense şi mai complexe decât păreau la prima vedere. CAER era criticată şi pentru faptul că nu includea toate statele socialiste, cum ar fi de exemplu China, în raport cu care Uniunea Sovietică se afla deja, aşa cum urmează să constatăm, pe o poziţie ostilă. Socialismul nu putea fi incompatibil cu suveranitatea naţională, argumenta Gheorghiu‑Dej, mai ales într‑o perioadă de efervescenţă anti‑colonia‑ listă, când „ideea suveranităţii este o cauză sacră pentru sute de milioane de oameni”, astfel că „orice ştirbire şi chiar orice confuzie în problema suveranităţii nu poate decât să aducă prejudicii puterii de înrâurire a socialismului, să diminu‑ eze prestigiul şi autoritatea partidelor comuniste, care şi‑au binemeritat titlul de adevăraţi exponenţi şi cei mai hotărâţi apărători ai intereselor naţionale” (Croitor: 2012, 80, 205). Un eveniment neplăcut pentru conducerea RPR a avut loc în 1960, cu ocazia Congresului al III‑lea al partidului. Utilizând evenimentul pentru a pune la punct pe reprezentanţii Chinei, tot mai recalcitranţi, Hruşciov l‑a pus pe Dej într‑o situ‑ aţie neplăcută, de gazdă involuntară a unui cor oficial al regimurilor comuniste care admonestau şi excludeau din rândurile lor alt regim comunist, China. Din raţiuni aupra cărora nu voi insista, China, care a ajuns la rândul ei comunistă în absenţa vreunui sprijin extern, era tot mai nemulţumită de imixtiunile sovietice în afacerile ei interne şi de presiunile la care era supusă pentru a se conforma, ca celelalte regimuri comuniste est‑europene, directivelor centrului moscovit. Totuşi, China nu putea fi comparată cu un stat est‑european; era mult prea mare, prea puternică şi prea ambiţioasă. Aşa că, gradual, animozitatea dintre Moscova şi Beijing sporeşte, cele două părţi ajungând chiar să îşi adreseze invective publice (vezi Cătănuş: 2011, 216‑264; Copilaş: 2009, 89‑111). RPR, după ce iniţial s‑a poziţionat de partea Moscovei şi a criticat China şi aliata sa Albania pentru „sci‑ zionism” şi încercarea de a reduce influenţa sovietică la nivel global (Croitor: 2012, 19‑28), s‑a repliat ulterior, pe măsură ce propriul conflict cu Uniunea Sovitică în privinţa CAER căpăta amploare, devenind un fel de mediator public între cele două părţi şi convingându‑le chiar să renunţe pentru o lună la publicarea de mate‑ riale reciproc ostile (Croitor: 2012, 238‑243, 246, 261). Dej s‑a scuzat chiar faţă de ambasadorul chinez la Bucureşti printr‑o glumă: „Noi toţi am fost obişnuiţi cu

144

NaŢiunea socialistă

ce spune fratele mai mare şi iată că şi el poate să te încurce câteodată”. Tot în cadrul acelei discuţii, Stalin este apreciat de Dej pentru că nu a renunţat la indus‑ trializarea Uniunii Sovietice şi „a luptat cu Buharin, cu Troţki şi cu toţi duşmanii pentru industrializare, întrucât altfel Rusia ar fi rămas un colos cu picioare de lut” (Croitor: 2012, 198, 206). În continuare, Dej se arată siderat de faptul că Hruşciov a propus Comunitatea Economică Europeană drept model pentru activitatea CAER, o organizaţie capitalistă care nu putea avea alt mobil decât exploatarea, facilitată tocmai de o diluare corelativă a suveranităţii statale. Hruşciov, vitupera Dej, prezintă Piaţa Comună ca o lege obiectivă ireversibilă. Ce este ireversibil aici? Piaţa Comună este un instrument de opresiune, de discriminare, de exploatare a proletaria‑ tului de către monopoluri. Să consideri Piaţa Comună ca fenomen progresist, aşa cum este tratat de teoreticieni? Ce este progresist aci? Le este frică să spună deschis. Lucrurile trebuie spuse clar, să nu ne amăgim. Piaţa Comună trebuie distrusă ca oricare organism de această natură, care încalcă suverani‑ tatea statelor. Statele din Piaţa Comună nu sunt toate la acelaşi nivel, este o categorie de mărimi ca forţă, iar în capitalism acţionează legea: cel mai tare apasă pe cel slab. De ce să ne luăm noi după ei? Am studiat bine statutul Pieţei Comune şi am văzut că este mai democratic ca la noi. Acolo este proprietate monopolistă şi este firesc să se vorbească de libera circulaţie a forţelor de muncă şi a capitalului. Dar la noi? Cum vine asta, internaţionalizarea for‑ ţelor de producţie? De ce nu vorbiţi mai clar, ca cei din Piaţa Comună? Are nevoie Cehoslovacia de forţă de muncă? Are RPR forţă de muncă. Republicii Democrate Germane nu‑i ajunge forţa de muncă? Ştim ce a fost în timpul lui Hitler, când ducea muncitorii forţat la muncă. Astăzi, în capitalism, muncitorii sunt liberi, dar şi liberi să crape de foame. Este ceva absurd să fim de acord cu Piaţa Comună, să nu luptăm împotriva ei pentru ridicarea steagului suveranităţii şi independenţei (Croitor: 2012, 212).

Sovieticii erau deci acuzaţi, nici mai mult nici mai puţin, că încearcă restabi‑ lirea unor principii capitaliste între statele socialiste, principii conform cărora cei puternici îi domină pe cei slabi. Numai că, în conformitate cu declaraţiile oficiale ale consfătuirilor internaţionale ale partidelor comuniste din 1957 şi 1960, fiecare stat şi partid socialist aveau experienţe şi căi proprii în cadrul luptei revoluţionare comune, iar mijloacele unilaterale din perioada „cultului personalităţii” erau de domeniul trecutului (Croitor: 2012, 430‑490). Tocmai aceste declaraţii le utilizau atât RPR, cât şi China pentru a le reaminti sovieticilor că orice tentative de lezare a suveranităţii statelor comuniste, prin indiferent ce mijloace, CAER fiind pe atunci exemplul cel mai la îndemână, nu mai pot fi trecute cu vederea. Moscova, în con‑ trapondere, acuza de naţionalism sau „îngustime naţională” statele care se cram‑ ponau de propriile viziuni şi eşuau în a lua în considerare progresul lagărului socialist în ansamblu. „Ce va fi comunismul?”, îi întreba Hruşciov pe membrii unei delegaţii române la o dezbatere menită să clarifice divergenţele survenite între cele două părţi. „Vă închipuiţi că va fi un comunism sovietic, unul român, sau

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 145

bulgar? Dacă vorbim ca comercianţi este clar, însă dacă vorbim ca comunişti, ceea ce s‑a făcut până acum în CAER este abia germenele generaţiilor noastre viitoare, care, dezvoltându‑se, vor uni economiile lor” (Croitor: 2012, 117‑118). Traseul era clar, în ciuda opoziţiei RPR. „Ce fel de comunism va fi acela român, rus? Eu sunt comunist şi vreau să înţeleg aceasta cum au conceput‑o fondatorii comunis‑ mului.” (Croitor: 2012, 118) Deşi unificarea economiilor socialiste este o problemă a viitorului, nu a prezentului, ea este inevitabilă, „deoarece graniţele naţionale frânează dezvoltarea economiei”; orice abatere de la această direcţie prestabilită era considerată, aşa cum am argumentat mai sus, o formă de naţionalism burghez. „Dacă nu va fi aceasta atunci, eu nu sunt comunist, ci naţionalist. Eu ştiu că aceasta va fi, sunt convins ca de răsăritul soarelui de mâine” (Croitor: 2012, 118). Nu era necesar decât un efort comun pentru a se ajunge aici. „Condiţiile politice le avem în mână, trebuie creată însă baza economică, însă aceasta nu se poate crea decât în mod deliberat.” (Croitor: 2012, 118‑119) Naţionalismul, iată o clasificare pe care conducerea de la Bucureşti nu era dispusă să o accepte. Dar independenţa de gândire şi de acţiune nu trebuie echi‑ valată se argumenta, cu anti‑sovietismul: „Unii spun despre noi că suntem naţio‑ nalişti, că suferim de îngustime naţională, suntem dogmatici etc. Toate tinichelele ni se agaţă de coadă. Un lucru trebuie să fie clar că noi n‑avem nevoie de arbitru, de mediatori, noi singuri suntem în stare să ne susţinem părerea atunci când avem o părere într‑o poziţie sau alta”, iar „asta nu poate fi considerată ca o poziţie anti‑sovietică” (Croitor: 2012, 275‑276). Şi pentru că după război, mulţi viteji se arată, Dej îi spune franc ambasadorului sovietic la Bucureşti: „Noi întotdeauna ne‑am spus şi ne vom spune părerea. Chiar în perioada lui Stalin noi ne‑am spus părerea”, numai că anumite persoane, cum ar fi de exemplu Hruşciov şi cei din anturajul său, „s‑au obişnuit cu anumite stări de lucruri care de fapt erau anormale şi când se iau măsuri de îndreptare a acestor lucruri, imediat li se pare că e ceva” (Croitor: 2012, 276‑277). Succesorul lui Stalin era acuzat în continuare că se comportă ca ţarul Petru cel Mare, dorind să extindă teritoriul şi puterea Uniunii Sovietice, şi făcând de asemenea remarci la adresa Basarabiei şi Transilvaniei, două subiecte delicate pentru comuniştii români, fără a se consulta în prealabil cu aceş‑ tia. Filiera sovietică prin care PCdR a ajuns la putere este făţiş negată: „Pun accent pe armata sovietică, ca şi cum armata sovietică ne‑a adus pe noi la putere, reducând la zero rolul partidului, rolul forţelor patriotice, revoluţionare din România” (Croitor: 2012, 360‑365). Dacă totuşi partea sovietică avea de gând să insiste în privinţa supranaţionali‑ zării CAER, RPR era dispusă chiar să părăsească organizaţia: „În situaţia aceasta, România nu se mai consideră membru plin al CAER”; va continua să întreţină relaţii cu toate statele socialiste conform principiilor decurgând din declaraţiile de la Moscova din 1957 şi 1960 şi raporturi comerciale bilaterale, dar „ne considerăm dezlegaţi de obligaţiile care le‑am avut până acum” (Croitor: 2012, 358). RPR critica de asemenea şi intempestivitatea Moscovei de a organiza o nouă consfătuire, care nu ar fi reuşit, în condiţiile date, decât să consacre dezbinarea iremediabilă

146

NaŢiunea socialistă

a mişcării comuniste internaţionale, transformându‑se într‑un tribunal împotriva Chinei, Vietnamului, Albaniei, Iugoslaviei sau Coreei de Nord, state ale căror partide nu ar fi dat în niciun caz curs invitaţiei de a participa la întâlnire. Mai mult, chiar şi atitudinea „naţionalistă” a RPR ar fi putut fi adusă în discuţie, o perspectivă deloc plăcută pentru regimul de la Bucureşti (Croitor: 2012, 351‑356). Dej este şi rămâne inflexibil, comparând încercările de a supranaţionaliza CAER cu perioada în care România era un stat înapoiat, aflat la discreţia capitalismului global şi tratat ca un „hinterland agrar”. Numai că, afirma Dej, începând cu luna iunie a anului 1962, dată la care conducerea PMR a decis că se va opune presiu‑ nilor economice şi politice sovietice, apăruse un consens în privinţa necesităţii de a lua poziţie critică, de a face divergenţe faţă de problemele cu care noi nu suntem de acord, indiferent sub ce formă s‑ar manifesta aceste încercări de a se aduce atingere independenţie, suveranităţii; indiferent sub ce formă, trebuie respinse. Nu pentru că este vorba de un interes propriu, dar are importanţă colosală în împrejurările istorice actuale. Problema luptei pentru independenţă, pentru suveranitate, în împrejurările când cele mai mari monopoluri încalcă în mod brutal suveranitatea şi independenţa, trans‑ formă parlamentele în nişte păpuşi, în nişte jucării, tocmai în acest moment comuniştii trebuie să lupte pentru independenţă şi suveranitate, împotriva cosmopolitismului care neagă patriotismul (Croitor: 2012, 183‑184).

Impasul în care ajunsesră relaţiile dintre cele două părţi era iremediabil. Şi definitiv. Va fi consacrat prin „Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale”, supranu‑ mită şi Declaraţia de independenţă. Aceasta sintetiza, într‑o formă oficială, punc‑ tele problematice din relaţiile româno‑sovietice, specificând foarte clar că, „dată fiind diversitatea condiţiilor de construcţie socialistă, nu există tipare sau reţete unice; aşa cum nu se poate pretinde să existe un monopol al adevărului absolut, tot astfel nimeni nu poate să‑şi atribuie dreptul de a hotarî ce este just şi ce nu pentru alte ţări sau partide”, respectiv că „este dreptul exclusiv al fiecărui partid de a‑şi elabora, de sine stătător, linia politică, obiectivele concrete, căile şi meto‑ dele atingerii acestora, aplicând creator adevărurile generale ale marxism‑leninis‑ mului şi concluziile pe care le desprinde din studierea atentă a experienţei celorlalte partide comuniste şi muncitoreşti” (Banu, Ţăranu: 2004, 115, 134). RPR devenise cu adevărat autonomă pe scena internaţională. Nu independentă, deoarece, spre deosebire de Iugoslavia sau China, rămânea membră a CAER şi a OTV. În 1964, deja raporturile încordate dintre RPR şi Uniunea Sovietică au suferit un nou recul, după publicarea într‑o revistă ştiinţifică sovietică a unui articol al profesorului universitar E.B. Valev. Acesta argumenta în favoarea unei uniuni eco‑ nomice suprastatale între RPR, Bulgaria şi Uniunea Sovietică, pentru a se exploata mai bine potenţialul agricol al cursului inferior al Dunării. RPR ar fi urmat să contribuie la proiect cu 42% din teritoriu şi 48% din populaţie, mai mult, în ter‑ meni procentuali, decât celelalte două state (Preda în Rusan: 2001, 507). „Planul Valev”, aşa cum a fost denumit, a atras o imediată şi o denunţare vehementă din

De la dependenţă la autonomie: patriotismul socialist şi naţiunea... 147

partea RPR, care l‑a considerat o nouă încercare de a atenta la suveranitatea şi integritatea statului român (Montias: 1967, 219‑223). În acelaşi an a fost publicat şi un manuscris conţinând însemnări inedite ale lui Marx despre locuitorii celor două provincii româneşti, Ţara Românească şi Moldova. Din păcate pentru Moscova, Marx era extrem de critic la adresa opresiunii ţariste asupra celor două principate, scriind fără echivoc: „«Ţăranul român» nutreşte pentru «muscal» (moscovit) numai ură” (Marx: 1964, 167). Discursiv şi ideologic deopotrivă, Uniunea Sovietică se afla într‑un mare impas: nu putea afirma public faptul că Marx, transformat în părintele fondator al întregului eşafodaj ideologic leninist, se înşelase. Treptat, reproşurile pe care şi le aduc părţile se intensifică. Comuniştii români îi acuză pe cei sovietici de acţiuni de spionaj, prompt şi cu indignare negate de aceştia din urmă, chiar dacă se pare că ar fi fost adevărate (Croitor: 2012, 152‑153; Buga: 2012, 58‑59). În plan cultural apoi, Institutul „Maxim Gorki” din Bucureşti, creat pentru promovarea limbii ruse, a fost desfiinţat. Limba rusă a încetat să mai fie obligatorie în şcoli, ştirilor referitoare la Uniunea Sovietică a început să li se aloce un spaţiu tot mai redus în presa românească, denumirile ruseşti ale unor străzi şi bulevarde au început să fie schimbate, posturile occiden‑ tale de radio care emiteau în limba română nu au mai fost bruiate şi, în general, contactele cu lumea non‑comunistă s‑au intensificat. Însuşi Hruşciov se plângea: „Aţi început o curăţire a bibliotecilor de broşurile mele şi le‑aţi aruncat la coş” (Croitor: 2012, 155; BR/România, 24 septembrie 1963, 1‑2; Ionescu: 1994, 380). Populaţia, deşi nu era deloc refractară la aceste măsuri, le trata cu circum‑ specţie, o ezitare firească, dacă ţinem cont de cele aproape două decenii de intensă propogandă pro‑sovietică (Stan: 2010, 224‑225). În ciuda tuturor animozităţilor, RPR va rămâne fidelă lagărului socialist. Motivele sunt atât de ordin ideologic, PMR fiind convins de necesitatea şi justeţea menţi‑ nerii şi a intensificării centralizării politice, economice şi culturale, chiar dacă în manieră proprie, încetând să se mai justifice în faţa unei instanţe politice exterioare, cât şi geopolitic: „Noi suntem în imediata vecinătate a Uniunii Sovietice” prezenta Maurer situaţia în faţa unei delegaţii chineze aflate în vizită în RPR; „în afară de aceasta, suntem înconjuraţi din toate părţile, în afară de Iugoslavia, de ţări care se orientează necondiţionat după politica Uniunii Sovietice. Suntem, cum se spune, prinşi ca într‑un cleşte” (Croitor: 2012, 372). Pe cale de consecinţă, comuniştii români erau obligaţi practic să menţină „prietenia cu Uniunea Sovietică. Întâi, pentru că prietenia cu poporul sovietic este un lucru just, principial, şi al doilea pentru ca să nu dăm posibilitatea lui Hruşciov să facă ceea ce ar vrea să facă eventual şi ceea ce n‑ar trebui să facă” (Croitor: 2012, 372; subl. m.). * Liderii RPR erau deci perfect conştienţi de riscurile antrenate de diminuarea relaţiilor cu Uniunea Sovietică. Memoria Revoluţiei Maghiare era încă vie. Dar atâta timp cât nu aveau de gând să renunţe la obligaţiile care incumbau ţării ca urmare la apartenenţa CAER şi OTV, respectiv la „construcţia socialismului” în plan intern, nu aveau de ce să îşi facă griji.

148

NaŢiunea socialistă

Am putut observa, de‑a lungul întregului capitol, cum termenii „patriotism” şi „naţiune” au fost resemnificaţi ideologic, după ce au fost recuperaţi din discursul clasic liberal, respectiv din discursurile interbelice de extremă dreaptă, pentru a fi încadraţi într‑un discurs de factură leninistă, cu care, aparent, nu ar fi avut prea multe în comun. Dilema mişcărilor leniniste, observată cu acuitate de Hruşciov, a fost aceea că, odată ajunse la putere şi devenite regimuri, aveau obligaţia de a acţiona şi ca state, interesate de compromisuri şi stabilitate, nu numai ca mişcări revoluţionare, dinamice şi în acelaşi timp contestatare. „Noi suntem comunişti. Nenorocirea este că am preluat puterea şi am înlăturat pe capitalişti şi moşieri şi prin aceasta am devenit ostaşi ai revoluţiei mondiale şi purtăm răspundere pe linie de stat. Noi purtăm răspundere nu numai ca comunişti, ci avem şi o răspundere naţională. În această situaţie se află toţi cei care au luat puterea.” (Buga: 2012, 210) Statul – ca particularitate şi ca fază politică intermediară în direcţia revoluţiei globale, înţeleasă ca universalitate în curs de constituire – acapara o parte tot mai mare a unor resurse care în mod normal ar fi trebuit alocate scopurilor internaţio‑ naliste. Statul, politica, toate acestea se transformau încet, dar sigur, într‑o capcană pentru regimurile leniniste, nevoite să acorde o importanţă crescândă obiectivelor politice concrete în raport cu cele viitoare – revoluţia. Pe scurt, regimurile leniniste erau seduse tot mai mult de pericolul „îmburghezirii”. Este interesant de urmărit cum, în cadrul disputelor care au fragmentat lumea comunistă la începutul anilor 1960, protagoniştii utilizau termeni ca „naţiune” şi „naţionalism” pentru a‑şi compromite adversarii. RPR şi China au fost acuzate de sovietici, aşa cum am constatat, de „îngustime naţională”; în contrapartidă, şi China a făcut referire la „şovinismul de naţiune mare”, caracteristic Uniunii Sovietice (Croitor: 2012, 33). Divizarea discursului leninist oficial şi contestarea rolului tradiţional al PCUS de instanţă hegemonică primară au antrenat o conside‑ rabilă libertate de manevră pentru „rebeli”, preponderent pe plan statal. Din punct de vedere ideologic însă, aceştia vor trebui să se confrunte cu un nou balast seman‑ tic, fiind în situaţia de a critica de acum înainte nu numai sensul „burghez” al naţiunii şi/sau patriotismului, ci şi pe cel sovietic. Câştigurile politice trebuiau compensate printr‑un reînnoit efort ideologic, iar PMR, ulterior PCR, trebuia să se afirme acum ca instanţă hegemonică primară, adică să respingă şi să deconstru‑ iască orice sens al unor termeni politici importanţi veniţi din exterior. Iată cum, subtil şi totuşi insolit, observă Katherine Verdery (1991, 128‑129), partidul ajunge să devină sinonom cu naţiunea. Procesul va fi de abia schiţat în prima jumătate a anilor 1960, când va rămâne circumscris, aşa cum am încercat să demonstrez pe parcursul întregului capitol, unui obiectiv de natură politică; anti‑sovietismul din prima jumătate a anilor 1960 nu este subsumabil în niciun vreunei forme de naţi‑ onalism „burghez”. De abia odată cu instalarea regimului Ceauşescu la putere suprapunerea dintre partid şi naţiune va căpăta, cu timpul, şi o vădită tentă xeno‑ fobică, sensul leninist al patriotismului şi naţiunii fiind dublat, nu înlocuit – aşa cum consideră Verdery (1990, 140, 313‑314) –, de un sens ultraconservator cu valenţe fascizante. Dar despre toate acestea, mai pe larg, în capitolul următor.

Capitolul 3

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă şi patriotismul revoluţionar socialist, 1965‑1989 3.1. Naţionalismul pseudo‑hegemonic: o introducere Într‑una dintre lucrările sale clasice, Robert Tucker este de părere că „regimurile de masă naţionaliste” îşi canalizează energiile împotriva unei opresiuni străine, venite din exterior, în timp ce regimurile leniniste şi fasciste denunţă ordinea poli‑ tică internă căreia doresc să i se substituie şi la care se raportează de asemenea ca la un corp străin (Tucker: 1971, 8). În paginile următoare, vom avea ocazia să ne convingem că regimul comunist român existent între 1965 şi 1989 se încadrează perfect în ambele categorii, înclinând chiar înspre naţionalismul înţeles în accep‑ ţiunea lui Tucker. În 1965, noul lider Nicolae Ceauşescu a modificat denumirea partidului din PMR în PCR (Partidul Comunist Român) şi pe cea a republicii din RPR în Republica Socialistă România (RSR). Se considera acum că partidul este unitar, suficient consolidat, după înglobarea din 1948 a social‑democraţilor, pentru a se reveni la vechea denumire. Un exemplu în acest sens este modificarea numerotării congre‑ selor partidului. Congresul care ar fi trebuit să fie al IV‑lea pentru PMR a devenit, pentru PCR, al IX‑lea, dearece s‑au luat acum în calcul şi cele cinci congrese ale partidului din perioada interbelică, atunci când acesta nu funcţiona pe baze legale. Orientarea paseistă, insolită pentru un regim leninist se va răsfrânge însă, aşa cum urmează să constatăm, cu mult dincolo de limitele partidului, ajungând să cuprindă întreaga istorie a românilor, exacerbată pe coordonate mitice şi eroice deopotrivă. Ceauşescu gândea la fel şi în ceea ce priveşte modificarea titulaturii republicii, din populară în socialistă: perioada populară fusese una de consolidare, de precauţie, de docilitate şi învăţare din experienţă, fie proprie, fie a altora, dar şi o perioadă de excese şi abuzuri care se doarea acum uitată sau cel puţin depăşită. Regimul ajunsese cu adevărat stabil în plan intern şi independent în plan extern, cel puţin acesta era mesajul transmis de noul secretar general al PCR. Inventarea tradiţiei, nu numai în cazul partidului, ci a întregii istorii politice a ţării, începea astfel sub

150

NaŢiunea socialistă

auspicii favorabile, parţial moştenite din perioada dejistă, parţial construite pe parcurs. Decesul rapid şi neaşteptat al lui Dej, datorat unui cancer galopant, descoperit prea târziu, a reprezentat ocazia lui Ceauşescu de afirmare pe scena politică. Acesta avusese în prealabil responsabilităţi în agricultură şi în importantul domeniu al politicii de cadre, verificând intrarea în şi compoziţia socială a partidului, fapt care i‑a permis să‑şi plaseze oameni fideli lui în poziţii‑cheie, construindu‑şi astfel cu meticulozitate o bază instituţională de putere. Succesorul lui Dej a considerat oportună revenirea la denumirea de secretar general pentru liderul partidului, înlocuind‑o pe cea de prim‑secretar, care fusese impusă de Hruşciov după moartea lui Stalin, pentru a reduce din vastele atribute instituţionale de care Stalin se bucu‑ rase ca secretar general. Raţionamenul lui Ceauşescu a fost acela de a sublinia că niciun secretar al Comitetului Central al PCR nu poate avea întâietate în raport cu ceilalţi secretari; doar că unul dintre ei are, prin decizia partidului, competenţe generale, aspect care nu i‑ar conferi o pondere decizională crescută relativ la colegii săi. În continuare, Biroul Politic, forul executiv suprem al partidului, devine Prezidiu Permanent, apoi Birou Permanent, iar dimensiunile îi sunt extinse pentru a include cât mai mulţi membri ai noii camarile; apare de asemenea şi Comitetul Politic Executiv, un fel de organism intermediar între Prezidiu şi Comitetul Central, având atribuţii incerte şi chiar redundante în raport cu cele ale Prezidiului, însă util, pentru noul secretar general al PCR, ca mijloc de recompensare a propriei clientele politice (Medvedev: 1983, 155‑156; Taubman: 2005, 258; Fischer: 1989, 77; Shafir: 1985, 71‑72; Tismăneanu: 2005, 231; Tismăneanu: 1989, 368; Du Bois: 2008, 121; Congresul al IX‑lea…: 1965, 806). Reorganizării politice interne îi corespunde o tot mai pronunţată distanţare faţă de ceea ce Kenneth Jowitt numeşte „centrul moscovit” (1993, 159). Procesul de autonomizare demarat, aşa cum am constatat în capitolul precedent, la începutul anilor 1960, se amplifică. Nu se transformă însă într‑o autentică independenţă, ca în cazul Iugoslaviei lui Tito, de exemplu, deoarece RSR rămâne în continuare membră a CAER şi a OTV. Disidenţa sa nu transgresează limitele nescrise ale lagărului socialist, Ceauşescu neaflându‑se niciodată în pericolul de a fi înlocuit la conducerea RSR prin vreo maşinaţiune sau chiar intervenţie directă, aşa cum s‑a întâmplat în Cehoslovacia anului 1968. Dar despre manifestările ostentative de independenţă ale naţiunii socialiste vom discuta mai pe larg în capitolul următor. Până atunci, putem observa împreună cu acelaşi Robert Tucker faptul că durata politică a regimurilor leniniste le predispune, într‑o formă sau alta, la naţionalism (Tucker: 1969, 169). O variantă mai radicală a acestei ipoteze îi aparţine lui Peter Zwick, autor care consideră că regimurilor comuniste le este imposibil să supra‑ vieţuiască altfel decât într‑o formă naţionalistă (Zwick: 1983, 135‑136). Ambii autori ating un subiect intrigant din punct de vedere ideologic: trecerea treptată de la marxismul internaţionalist la naţional‑comunismul cu valenţe conservatoare şi chiar fascizante, aşa cum s‑a întâmplat în cazul RSR. Consider că problema poate fi adresată mai util, dincolo de această simplă constatare, prin analiza naturii

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

151

duale, contradictorii a regimurilor leniniste, reflectată asupra tuturor celor aflaţi sub incidenţa politică a unui astfel de regim. Regimurile leniniste sunt obligate de circumstanţe să funcţioneze ca state, însă dimensiunea lor partinică este aceea care contează în primul rând. Extinderea statului în cadrul unui regim leninist, chiar dacă are loc în paralel cu extinderea şi consolidarea partidului (nici nu există de fapt o alternativă în acest sens), produce inevitabil birocraţie, stabilitate, comodi‑ tate, îmburghezind astfel subiecţii politici, adică cetăţenii. Regimul are însă nevoie de revoluţionari, de comunişti devotaţi, nu de cetăţeni imaturi sub aspect politic, dar înseşi mecanismele sale interne, structura sa funcţională – industrializarea, mecanizarea agriculturii, extinderea şi consolidarea infrastructurii – tind să producă preponderent cetăţeni, deoarece toate aceste masive transformări socio‑economice nu pot avea loc, într‑un regim ultracentralizat cum este cel leninist, decât prin augmentarea birocraţiei producătoare de cetăţeni, comozi, individualişti, „mic‑bur‑ ghezi”, în detrimentul revoluţionarilor. Subiectul va fi discutat mai pe larg în urmă‑ toarea secţiune, centrată pe dimensiunea politică a naţionalismului pseudo‑hegemonic, un concept care urmează a fi definit în rândurile de mai jos. Dacă în a doua jumătate a anilor 1960, regimul a cunoscut o fază de liberalizare moderată, în deceniul următor situaţia se va schimba radical, Ceauşescu, sim‑ ţindu‑şi probabil poziţia suficient de consolidată pentru a lansa şi implementa directivele politico‑ideologice pe care nu avusese până atunci oportunitatea de a le pune în practică. Importurile culturale şi mediatice din exterior erau taxate acum drept „ploconire faţă de tot ce vine de peste hotare, fie că este valoros, fie că nu” (Plenara Comitetului Central...: 1971, 74). Îndemnurile de edificare a conştiinţei socialiste, amintind populaţiei şi chiar multor membri de partid de epoca stalinistă, erau relansate cu o nebănuită vigoare. Pe scurt, Ceauşescu era de părere că în procesul construcţiei socialismului dimensiunea materială a acestuia ajunsese la un nivel aproximativ satisfăcător (industrializare, infrastructură, mecanizarea agricul‑ turii), dimensiunea ideologică fiind în schimb neglijată. Noul program al PCR în acest sens, emis în vara anului 1971 şi cunoscut sub numele de Tezele din iulie, îşi propunea să umple acest gol. Arta şi literatura erau solicitate să îşi pună forţele creatoare la dispoziţia exclusivă a partidului, a cauzei revoluţionare, a afirmării omului nou, fără „să poleiască cu aur realităţile”, dar nici „să acopere cu noroi sau smoală aceste realităţi” (Plenara Comitetului Central...: 1971, 67). Datorită neglijenţei membrilor de partid din sectorul propagandistico‑ideologic, a simţului scăzut de răspundere şi a lipsei de fermitate ideologică, construcţia socialismului începuse să fie obstrucţionată în plan ideatic tocmai atunci când era mai necesară ca niciodată. Toţi membrii partidului şi până la urmă toţi cetăţenii trebuie să fie conştienţi de faptul că „mijloacele statului nostru socialist nu pot fi folosite sub nicio formă pentru propagarea unor concepţii despre viaţă opuse ideilor noastre. Nu putem admite ca pe diferite canale şi sub diferite forme să se propage concep‑ ţii rasiste, şoviniste, naţionaliste, să se facă apologia brutalităţii, a modului de viaţă burghez”; trebuiau deci intensificate măsurile „împotriva a tot ceea ce poate duce la poluarea spirituală” (Plenara Comitetului Central...: 1971, 11‑78).

152

NaŢiunea socialistă

Chiar dacă noua orientare are o tuşă stalinistă, în ciuda faptului că naţionalismul pe care îl va arbora progresiv excedează cu mult experienţele staliniste în acest sens, naţionalismul fiind utilizat în Uniunea Sovietică mai ales în timpul celui de al Doilea Război Mondial ca mijloc politic suplimentar, ferm grefat însă pe eşa‑ fodajul ideologic leninist, în niciun caz ancorat într‑o ideologie burgheză ca fas‑ cismul, conservatorismul sau, într‑o anumită măsură, liberalismul – de raliere a populaţiei în jurul unui regim a cărui supravieţuire era pe atunci incertă –, Ceauşescu nu îşi amintea cu plăcere de perioada interbelică şi de subordonarea integrală a PCdR Cominternului. Asta deoarece partidul fusese obligat să propage teze anti‑naţionale care echivalau în contextul României Mari cu nimic altceva decât cu o sinucidere politică, să refuze colaborarea strategică împreună cu „grupările de stânga democratice din cadrul unor partide burgheze, calificate fără discernământ drept fasciste sau fascizante” şi, până în 1941, când Germania nazistă a invadat Uniunea Sovietică, să se abţină integral de la condamnarea fascismului, blamând în schimb Anglia şi Franţa ca state conduse de o burghezie agresivă, instigatoare la război (PCR – continuator al luptei revoluţionare...: 1972, 79‑80, 93; Mazilu: 1978, 146). Într‑o serie de documente, rezoluţii, hotărâri ale Congreselor III, IV şi V (ale PCdR, n.m.), România a fost apreciată în mod greşit ca „un stat tipic cu multe naţiuni”, creat pe baza „ocupării unor teritorii străine”. Apreciindu‑se nejust procesul de formare a statului naţional, în aceste documente se stabilea sarcina desfăşurării unei permanente şi intense activităţi în vederea aşa‑zisei „eliberări de sub imperialismul român” a „popoarelor asuprite”, pe baza principiului dreptului naţiunilor la autodeterminare până la despărţirea lor totală de statul existent. Introducerea în documentele partidului a lozincii autodeterminării până la despărţirea de statul unitar, indicaţiile date partidului de a lupta pentru ruperea de România a unor teritorii locuite, în covârşitoarea lor majo‑ ritate, de români nu ţineau seama de condiţiile concrete ale României – stat unitar. Ele erau profund greşite, îndemnau, de fapt, la dezmembrarea statului naţional şi la destră‑ marea poporului român. Învăţătura marxist‑leninistă proclamă dreptul popoarelor la autodeterminare nu în scopul destrămării statelor naţionale constituite, ci, dimpotrivă, în vederea eliberării popoarelor asuprite şi constituirii lor în state naţionale suverane, în conformitate cu voinţa şi hotărârea maselor largi populare. Aceste aprecieri şi lozinci au fost părăsite în anii următori ca nejuste, în documentele partidului din anii 1938‑1939 luându‑se poziţie fermă pentru apărarea unităţii naţionale, a independenţei şi suveranităţii patriei. Tezele şi lozincile eronate întâlnite în documen‑ tele partidului în această perioadă s‑au datorat lipsei unei analize aprofundate a istoriei poporului român, a dezvoltării economice‑sociale şi a raportului de forţe din ţara noastră, cât şi însuşirii mecanice a unor teze elaborate în afară ca urmare a practicilor Cominternului, care stabilea directive ce nu ţineau seama de realităţile concrete din ţara noastră, dădea orientări tactice şi indicaţii ce nu corespundeau condiţiilor economice, social‑politice, naţionale din România (P.C.R. – continuator al luptei revoluţionare...: 1972, 80‑81).

Criticarea Cominternului echivala cu negarea rolului de centru al comunismu‑ lui internaţional pentru Uniunea Sovietică. Demersul nu era deloc unul nou: nu

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

153

puţini lideri sau partide comuniste în ansamblu se pronunţaseră până în 1965 în acest sens, predecesorul lui Ceauşescu nefăcând nici el excepţie; dar de aici până la afirma că instaurarea comunismului în România fusese în primul rând meritul PCdR şi de abia apoi al Uniunii Sovietice – aceasta reprezenta într‑adevăr o pre‑ mieră, cel puţin pentru un regim leninist nu numai „derivat”, în termenii lui Chalmers Johnson (adică adus la putere prin mijloace externe), dar unul având ca nucleu cel mai slab dezvoltat partid comunist din Europa de Est în perioada post‑ belică (vezi Tănase: 2006, 42). „Se ştie că nu o dată unele cercuri din ţările capitaliste”, afirma Ceauşescu, „au încercat să prezinte puterea populară din România ca fiind adusă din afară”, dar meritele aparţin în acest caz „poporului” care, „în frunte cu clasa muncitoare, este făuritorul revoluţiei, al tuturor victorii‑ lor dobândite de România socialistă” (PCR – continuator al luptei revoluţionare...: 1972, 160). Chiar dacă sprijinul sovietic a adus o contribuţie „de mare însemnătate în desfăşurarea cu succes a luptelor revoluţionare din ţara noastră”, nu trebuia uitat faptul că partidul a gestionat şi canalizat circumstanţele politice favorabile atât în plan extern, cât şi în plan intern în direcţia acestui deziderat; nu de puţine ori în istorie „forţele progresiste interne” au eşuat în procesul de prealuare al puterii, chiar dacă au fost masiv susţinute din exterior (P.C.R. – continuator al luptei revoluţionare...: 1972, 160‑161, 166; vezi şi Crowther: 1988, 122‑123). Turnura naţionalistă a discursului oficial nu s‑a putut opera în absenţa concur‑ sului intelectualităţii române. Încă o dată precizez, şi voi insista la momentul potrivit, că este vorba de un naţionalism leninist, de extremă stângă, care va împrumuta multe elemente de la naţionalismele clasice, provenite din dreapta spectrului politico‑doctrinar, conservatoare şi fasciste sau fascizante, dar cu care nu va ajunge niciodată să se confunde, în ciuda similarităţilor tot mai pronunţate. Din motive profesionale şi personale, evident că şi din convingere, intelectualitatea a acceptat tendinţele naţionaliste de după 1965, mai ales că, în ansamblu, discur‑ sul naţionalist fusese o constantă a culturii şi politicii româneşti încă de la înce‑ putul secolului al XIX‑lea (Verdery: 1991, 69‑70). Naţionalismul reprezenta deci singura ideologie cu potenţial hegemonic prin care PCR şi‑ar fi putut consolida dominaţia asupra subiecţilor politici, transformându‑i din simpli cetăţeni în revo‑ luţionari şi patrioţi (în discursul oficial, cei doi termeni sunt interşanjabili: „Comunistul nu poate fi decât patriot” – vezi Grigorescu în Sentimentul patriei: 1983, 86 şi Negulescu în Sentimentul patriei: 1983, 104). Fragilitatea reală a regimului în termeni de legitimitate, împreună cu expansiunea câmpului discursiv şi a practicilor aflate sub controlul direct al partidului au produs, la începutul anilor 1970, o reorientare discursivă de amploare, patriotismul şi fidelitatea faţă de naţiunea socialistă devenind acum noii semnificanţi goi prin care regimul dis‑ ciplina populaţia într‑o primă fază, sperând apoi şi într‑o îndoctrinare graduală. Aşa cum observă Verdery, limbajul este deosebit de important în regimurile leni‑ niste deoarece acestora le lipseşte tradiţia, experienţa şi naturaleţea prin care dis‑ cursurile occidentale, cel liberal, de exemplu, îşi interpelează mult mai convingător

154

NaŢiunea socialistă

subiecţii, inscripţionându‑i fără dificultăţi considerabile în propriile logici interne (Verdery: 1991, 91). Tocmai din acest motiv, discursul este exacerbat progresiv, transformându‑se în bine‑cunoscuta limbă de lemn, rigidă, ridicolă, obţinând rezultate diferite, dacă nu chiar opuse celor pe care regimul şi le propusese (vezi, mai pe larg, Yurchak: 2005, 77‑125). Numai că discursurilor leniniste le mai lipseşte ceva în raport cu cele occidentale – societatea civilă. Aceeaşi societate civilă stigmatizată de Marx ca mijloc de atenuare şi încorporare funcţională de către capitalism a propriilor contradicţii (Marx în Alcoff, Mendieta: 2003, 17‑28) prin oferirea iluziei parti‑ cipării şi a libertăţilor civice. Societatea civilă nu era, pentru Marx, decât un surogat al democraţiei; democraţia reală era de neconceput într‑o societate divizată în clase antagonice şi funcţionând în cadrul economiei politice de tip capitalist. Preluând şi reificând ideea marxistă, regimurile leniniste contestă posibilitatea separării între societate şi politică, adică tocmai societatea civilă, imperfectă, disfuncţională, ipocrită, dar asigurând însă acel mecanism defulatoriu intern nece‑ sar reproducerii ordinii sociale capitaliste în anumiţi parametri de stabilitate şi predictabilitate. Exact ceea ce regimurile leniniste nu au oferit, pretinzând în acelaşi timp că împlinesc: o suprapunere perfectibilă gradual între politică şi societate, abolirea contradicţiilor şi tensiunilor care fac posibil politicul ca răspuns la incapacitatea socialului de a fi integral transparent cu sine însuşi, aşa cum am observat deja că apare pusă problema în lucrările lui Ernesto Laclau. Numai că ten‑ siunile inerente regimurilor leniniste şi oricărui regim politic până la urmă nu au beneficiat de acel debuşeu atât de necesar perpetuării şi, în măsura posibilului, ame‑ liorării ordinii politice de care dispun regimurile capitaliste – societatea civilă –, dovedindu‑se în cele din urmă insurmontabile. Katherine Verdery consideră că, mai degrabă decât o ideologie unanim accep‑ tată de către regim şi impusă apoi populaţiei, naţionalismul s‑a constituit încă de la început într‑o vehementă dispută între elita politică, pe de o parte, repectiv intelectualii înregimentaţi, pe de altă parte. Aceştia din urmă, mulţi dintre ei sufi‑ cient de în vârstă pentru a ajunge la maturitate înainte de 1948, stăpâneau mai bine discursul naţionalist decât partidul şi îi puteau oferi valenţe uneori indezirabile, mai ales că PCR era constrâns de împrejurări să circumscrie naţionalismului rolul jucat de partid în viaţa socială. Naţionalismul a servit de asemenea şi ca instrument aflat la latitudinea diferitelor facţiuni intelectuale aflate în competiţia pentru a obţine cât mai multe resurse de la stat. Nu în ultimul rând, naţionalismul reprezenta o forţă cu un imens potenţial de disciplinare socială, într‑o perioadă în care acu‑ mularea economică în vederea industrializării va atinge procente astronomice în detrimentul fondului de consum alocat nevoilor populaţiei (Verdery: 1991, 101‑102): facem eforturi comune, prometeice chiar, pentru bunăstarea şi independenţa patriei. Există oare vreun ideal mai nobil? La nivelul partidului apoi, încă din 1952, după eliminarea devierii de dreapta, cei care nu achiesau fără rest sau erau rezervaţi în raport cu direcţia politică oficială erau numiţi dogmatici sau proletcultişti. Dogmatici erau fie cei cu nostalgii staliniste, sovietice, refractari la izolarea RSR în raport cu

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

155

centrul moscovit (cum era veteranul comunist Constantin Pârvulescu, de exemplu), fie, mai ales după 1980, cei care împărtăşeau unele valori occidentale (Verdery: 1991, 120, 147). Pe de altă parte, noua elită politică a obţinut un plus de legiti‑ mitate din partea populaţiei prin faptul că discursul pe care îl punea în practică acum nu mai era perceput ca unul extern‑agresiv, justificând pretenţiile imperiale ale unei puteri străine şi transformând de facto ţara într‑o colonie sovietică, ci unul provenind, cu toate tarele de care se făcea vinovat, din interior, din istoria şi tra‑ diţiile revoluţionare ale patriei, fiind deci un produs românesc endemic. Această turnură ideologică prin care discursul leninist în ansamblu era iremedi‑ abil fragmentat, instanţa hegemonică primară, PCUS, fiind contestată de către unele instanţe hegemonice secundare, cum este cazul PCR, care îşi afirmau asertiv prima‑ tul discursiv în interiorul graniţelor statelor în care îşi exercitau puterea, nu a fost operată pentru a integra cât mai organic intelectualitatea în ordinea discursului, consolidându‑se astfel noua şi fragila legitimitate obţinută de către regim. Mizele au fost mult mai ample, dar constatarea care se impune înainte de toate este că naţio‑ nal‑comunismul de după 1965 nu a fost numai o strategie, ci şi o convingere profundă a conducerii PCR, cel puţin a unei părţi a ei (Verdery: 1991, 221‑222). Nu vom putea disocia niciodată în această complexă ecuaţie manipularea poli‑ tică de certitudinea ideologică; nici nu avem de ce, până la urmă. Mai important este să observăm că existau în partid anumite resentimente la adresa Cominternului şi a Uniunii Sovietice încă din perioada interbelică, resentimente care au fost resorbite în noua tendinţă discursivă, transformându‑se într‑un mijloc de indepen‑ denţă (chiar dacă incompletă) politică şi ideologică deopotrivă faţă de centrul moscovit. Eterna dispută a particularităţilor pentru universalitate devenise tot mai vizibilă în cadrul discursului leninist internaţional, care era de acum iremediabil fragmentat. Partidele comuniste aflate la putere în Iugoslavia, China, Albania, Coreea de Nord sau RSR îşi propuneau readaptarea universalităţii (a tot mai înde‑ părtatei revoluţii globale) la propriile particularităţi, de acum consolidate şi capa‑ bile de a emite, cu excepţia PCI, pretenţii inconceptibile în perioada stalinistă. Ceea ce am numit instanţe hegemonice secundare se afirmau tot mai vehement ca instanţe hegemonice primare, rol rezervat până atunci exclusiv PCUS. Preţul plă‑ tit a fost sacrificarea revoluţiei mondiale, nimic altceva decât particularul sovietic extins la nivel global, în favoarea unor revoluţii având caracter preponderent naţi‑ onal sau cel mult regional (pretenţiile geopolitice ale Chinei în Asia sau, la o scară mai redusă, pretenţiile geopolitice ale RSR în Balcani). Sacrificarea universalităţii, aşa impregnată de particularitatea sovietică emanând dinspre centrul moscovit cum era ea, nu denotă decât epuizarea suflului revoluţionar al discursului leninist în ansamblu, fragmentarea şi pierderea dinamicii acestuia. Constrânse să existe şi să acţioneze tot mai mult ca state, partidele leniniste deveneau tot mai imobile, tot mai statice, tot mai conservatoare, tot mai puţin dispuse să îşi asume autentice riscuri revoluţionare, tot mai preocupate de societăţile pe care le conduceau decât de interesele mişcării comuniste internaţionale. Pe cale de consecinţă, majoritatea renunţau subtil la intransigenţa ideologică în favoarea compromisului practic.

156

NaŢiunea socialistă

Nu şi PCR. Mentalitatea de fortăreaţă asediată a partidelor leniniste, magistral analizată de Jowitt, se extinde în acest caz asupra întregii naţiuni. Pericolele nu mai sunt percepute ca venind numai din exteriorul partidului, ci mai ales de dincolo de graniţele ţării (Verdery: 1998, 128‑129). Dar în ce măsură putem considera, aşa cum este de părere Verdery, că după 1965 noua conducere a PCR a ghidat înlocuirea conţinutului marxist‑leninist al discursului oficial cu un conţinut exclu‑ siv naţionalist (Verdery: 1991, 124‑125, 140, 313‑314)? Noul tip de naţionalism, pe care l‑am numit, din motive ce urmează a fi clarificate în continuare, pse‑ udo‑hegemonic, este cum nu se poate mai diferit de naţionalismele xenofobe şi exclusiviste ale ideologiilor aparţinând dreptei radicale. Sigur, cu timpul, s‑a apropiat considerabil de acestea, dar şi‑a păstrat în permanenţă o identitate ideo‑ logică distinctă. Pentru început, naţionalismele clasice sunt pasesiste ca orientare generală, valorificând, pe linia romantismului în special de factură germană, comunităţile rurale şi, mai mult sau mai puţin explicit, o societate de tip agrar‑patri‑ arhal. Naţional‑comunismul românesc este ferm prospectiv, proiectând o societate industrializată în cel mai înalt grad, în care, aşa cum vom constata, dispar dife‑ renţele între sat şi oraş, munca fizică şi cea intelectuală şi implicit între proletar şi intelectual. Chiar dacă nu toate naţionalismele non‑comuniste sunt adeptele societăţii pastoral‑agrare, ele aparţin unui cadru ideologic diferit, conservator, fascist, fascizant sau, în cele mai fericite cazuri, liberal; de asemenea, orientarea lor paseistă se menţine, chiar dacă nu mai este atât de accentuată. Mai mult, aceste naţionalisme nu emană neapărat de la o instanţă hegemonică privilegiată şi produ‑ cătoare a discursului oficial, cum sunt partidele leniniste, ci sunt o creaţie atât a elitelor politice, cât şi a celor culturale şi a socializării urbane datorate, la scară istorică, revoluţiei industriale, putând exprima în acelaşi timp şi un anumit resen‑ timent al ruralului faţă de urban. Nu în ultimul rând, naţional‑comunismul româ‑ nesc a fost unul integrativ‑represiv, urmărind, aşa cum vom vedea, omogenizarea categoriilor sociale şi a minorităţilor etnice şi naţionale existente pe teritoriul RSR, în timp ce naţionalismele clasice sunt exclusiv represive, urmărind expunerea şi ulterior înlăturarea din corpul naţional a celor consideraţi alogeni, nu înglobarea lor coercitivă într‑un „popor unic muncitor”, aşa cum s‑a întâmplat în cazul RSR. Naţionalismul „burghez” nu avea deci cum să se substituie leninismului în cadrul discursului oficial, ci mai degrabă să îl completeze pe acesta din urmă într‑o com‑ binaţie ideologică insolită, agresivă şi totuşi pseudo‑hegemonică. Aşa cum observă Verdery, singura ideologie cu potenţial hegemonic existentă în RSR era naţionalismul (1991, 11). PCR l‑a transformat în conformitate cu pro‑ priile principii ideologice, lăsându‑se în acelaşi timp transformat de el; chiar dacă la nivel teoretic, retoric, noul naţionalism era fondat pe o bază ideologică diferită de cea a naţionalismelor clasice, la nivel practic nu a reuşit decât să readucă în prim‑plan stereotipiile şi agresivitatea ignară a naţionalismului xenofob pe care pretindea că îl repudiase din toate punctele de vedere; deznodământul nu a deve‑ nit însă vizibil decât după 1989, când tensiunile întreţinute timp de decenii între românii şi maghiarii din Transilvania s‑au soldat cu un regretabil conflict interetnic

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

157

consumat în 1990 la Târgu Mureş. Naţionalismul pseudo‑hegemonic, pentru că despre el este vorba, se referă la incapacitatea naţionalismului existent între 1965 şi 1989 de a se transforma realmente într‑o hegemonie, chiar dacă era produs de către o instanţă hegemonică privilegiată la nivelul emiterii şi distribuirii cunoaş‑ terii oficiale, la neputinţa de a se transforma într‑un discurs dacă nu unanim, atunci cel puţin general acceptat, la imposibilitatea de a convinge populaţia de universa‑ litatea sa, fie ea limitată la graniţele ţării, de identitatea deplină de valori, interese şi modalităţi de acţiune prezumtiv existentă între politic (partid) şi socialul perma‑ nent traversat şi acaparat de tendinţe individualiste, „mic‑burgheze”, ostile, fie şi pasiv şi dintr‑o diversitate de direcţii, proiectului revoluţionar oficial. Naţional‑comunismul românesc a fost pseudo‑hegemonic tocmai pentru că a fost (corect, fie şi numai parţial) receptat în toată nuditatea ideologică a unei particularităţi agresive (parti‑ dul) care are ca obiectiv suprem obţinerea unui camuflaj universal cât mai eficient. Simplu spus, PCR a încercat neabătut să se transforme în, să fie confundat cu, să devină una cu România, orice ar însemna ea. Eşecul său echivalează deci cu eşe‑ cul hegemoniei pe care nu a reuşit să o instituie, dar pe care ideologia rivală, capitalismul, izbutise să o instituie în societăţile occidentale, transformând intere‑ sele şi dorinţele subiective ale propriilor subiecţi politici în interesele şi dorinţele colective ale capitalului existent sub forma societăţii de consum, capitalismul devenind astfel pe deplin hegemonic (vezi Marcuse: 1977, 244‑245). Sigur, naţi‑ onalismul în general, în orice formă a sa, nu are cum să fie la fel de hegemonic precum capitalismul, deoarece reprezintă, oricât de expansionistă, o ideologie particulară. Capitalismul, pe de altă parte, este o ideologie cu adevărat universală şi în acest sens mult mai hegemonică. Nu se poate nega însă faptul că, în perime‑ trul limitat pe care îl ocupă, orice naţionalism are ambiţii hegemonice, chiar dacă numai în sens local şi regional, nu şi global. Aşa cum am afirmat şi în capitolul precedent, termenul „naţionalism” nu era foarte des utilizat în discursul oficial, fiind echivalat direct cu „şovinismul”, „aţâ‑ ţarea naţională” şi „dezvoltarea unui stat sau a unei naţiuni pe seama altor popoare, altor naţiuni, încălcându‑se brutal interesele acestora”. Chiar dacă patriotismul fusese uneori asociat conjunctural cu naţionalismul de către burghezia care îşi legitima astfel interesele de clasă în numele întregii societăţi, primul avea la bază relaţii de „colaborare şi egalitate deplină între popoare, între naţiuni; respect şi stimă faţă de cultura, limba, istoria oricărui popor”, respectiv „dezvoltarea nestân‑ jenită a patriei fără a periclita independenţa şi suveranitatea altor popoare. Patriotismul” nu poate fi altfel decât „diametral opus naţionalismului” (Petcu: 1969, 40‑41; vezi şi Vlad: 1971, 162; Ilie în Culegere de teze...: 1982, 275; „Patriotismul...” în Probleme ale materialismului...: 1977, 176; Matei în Probleme fundamen‑ tale...: 1980, 116; Petcu în Probleme fundamentale...: 1980, 123‑124; Gheorghe în Probleme fundamentale...: 1980, 137; Petric în Probleme fundamentale...: 1980, 204; Trăsnea, Achim în Probleme actuale...: 1966, 222‑223; Olaru: 1972, 107‑108). Se opta în schimb pentru denumirea „patriotism socialist” şi, pe măsură ce regimul devenea, spre îngrijorarea lui Ceauşescu, tot mai rigid şi birocratic,

158

NaŢiunea socialistă

pentru „patriotism revoluţionar socialist”. Patriotismul socialist, aflăm de la Dionisie Petcu, nu are nimic în comun cu patriotismele burgheze, axate idealist pe terenul psihologiei, fără a lua în calcul condiţiile structurale, concrete, care permit iden‑ tificarea unui patriotism autentic, de altfel imposibil în societăţile occidentale, încă defalcate în clase sociale antagonice, şi „rasist” pe terenul biologiei, al nocivelor şi perimatelor teorii ale purităţii rasiale. Numai patriotismul socialist este luat în calcul plenar ca „un fenomen social” şi ca un „produs al istoriei”. Patriotismul socialist este alcătuit dintr‑o dimensiune spaţială (geografică), una etnică (lingvis‑ tică, spirituală, ţinând de unicitatea acelui popor), respectiv o dimensiune istorică (originea şi parcursul istoric al respectivului popor, elemente centrale în configu‑ rarea identităţii sale), toate trei interdependente. Deşi patria reprezintă o „realitate obiectivă”, pentru progresul şi dezvoltarea acesteia nu este suficientă existenţa simplului „sentiment patriotic”, o condiţie subiectivă, fluctuantă şi deci mai greu de instrumentat politic; patria are nevoie de o „conştiinţă patriotică”, iar aceasta, în societăţile divizate pe criterii de clasă, nu poate fi decât incompletă politic, fiind dependentă de clasa a cărei expresie este de obicei burghezia. Numai în regimurile socialiste îi este permis patriotismului să evolueze la un nivel consecvent şi plenar, devenind patriotism al maselor populare acţionând sinergic, sub supravegherea şi conducerea partidului, în vederea construirii socialismului. „Prin sensul său isto‑ ric, întreaga activitate materială şi spirituală a maselor este o operă patriotică”, este de părere Petcu. Numai că acest patriotism spontan, individualist trebuie asumat până la capăt printr‑un salt calitativ la nivelul conştiinţei politice, la rândul ei în plin proces de formare pe coordonate leniniste. „Dacă nu am opera această distincţie, s‑ar putea impune concluzia că tot ceea ce realizează un individ sau o categorie socială, întrucât, în principiu, nu dăunează patriei, are caracter patriotic. Chiar dacă această activitate s‑a dus în virtutea obişnuinţei, a inerţiei sau pur şi simplu a profesiei ca profesie” (Petcu: 1969, 27). Patriotismul socialist este deci, pentru a utiliza sintagma marxistului italian Antonio Gramsci, o „practică teoretică” militantă şi perfect conştientă de sarcinile revoluţionare care îi incumbă şi totodată o continuare şi o transformare calitativă a patriotismului ca fenomen social existent la scară istorică. Rolul statului în producerea şi gestionarea patriotismului socialist este central, acesta devenind astfel forţa vitală capabilă de a antrena consecinţe radicale practice la scară naţional‑istorică. Nu numai prezentul patriei este impor‑ tant pentru patriotismul socialist, ci şi trecutul ei; patrioţii, comuniştii, cetăţenii „înaintaţi” trebuiau să fie în stare de sacrificiul suprem dacă şi când acesta se dovedea necesar partidului deghizat discursiv în patrie (Petcu: 1969, 6‑41; vezi şi Marinescu în Marinescu: 1985, 183‑192; Mocanu în Probleme fundamen‑ tale...: 1980, 130‑131). Generaţiile şi partidele politice care doar se laudă cu strămoşii, fără însă a continua şi a înfăptui cu toate mijloacele de care dispun, spiritul lor eroic, năzuinţele lor de dem‑ nitate şi dreptate socială, de independenţă naţională, de înălţare neîntreruptă pe scara progresului uman, nu fac dovada unui adevărat patriotism. În acest sens, practica socială

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

159

demonstrează că politica PCR de construire a formaţiunii socialiste este prin geneza şi prin finalismul ei social‑istoric funciarmente patriotică. Politica de industrializare a ţării, de dezvoltare a agriculturii, politica de perfecţionare a relaţiilor de producţie, a sistemului de instituţii, politica externă, întemeiată riguros pe principiile suveranităţii şi independenţei, neamestecului în treburile interne, întrajutorării, colaborării şi avan‑ tajului reciproc, asigură concret înflorirea generală a patriei. Şi prin aceasta reprezintă totodată realizarea şi continuarea idealurilor patriotice ale înaintaşilor. Se demonstrează astfel în procesul concret de creare a istoriei că patriotismul socialist este o continuare firească şi totodată un salt în manifestarea istorică a patriotismului. Pe de altă parte, această politică implică şi activitatea permanentă de educare a maselor în spiritul patriotismului socialist. Iar aceasta presupune nu numai dezvoltarea dragos‑ tei şi stimei faţă de conţinutul actual al patriei, ci şi faţă de trecutul ei glorios şi pro‑ gresist. Patriotismul dă maselor încrederea în forţele proprii, stăpânire de sine şi cutezanţă, sentimentul statorniciei, potenţându‑le vitalitatea, sporindu‑le eficacitatea atitudinii internaţionaliste, în timp ce absenţa lui le‑ar destrăma moraliceşte, impu‑ nându‑le cu timpul o viaţă vegetativă, amorfă, periclitându‑le însăşi existenţa lor ca naţiune (Petcu: 1969, 43‑44).

Patriotismul socialist reprezenta deci o piatră unghiulară în campania ideologică a naţionalismului pseudo‑hegemonic. Dar, pe măsură ce procesul de birocratizare amplificat pe filieră statală ca necesitate a industrializării căpăta proporţii îngrijo‑ rătoare, conducerea PCR a decis să riposteze prin apeluri tot mai vehemente la definitivarea conştiinţei socialiste, politică şi în acelaşi timp patriotică, şi prin proiectarea în câmpul discursiv pe care nu a ajuns niciodată să îl controleze inte‑ gral, doar să îl domine parţial, a „patriotismului revoluţionar socialist”, o variantă ameliorată în termeni de militantism şi combativitate a patriotismului socialist. Noul patriotism apărea pe fondul anxietăţii partidului în raport cu incapacitatea de a transforma ideologic simplii cetăţeni pe care îi avea în subordine pe filieră statală în autentici revoluţionari, patrioţi, comunişti convinşi; prin însăşi rezistenţa pasivă la discursul oficial, cetăţenii acţionau politic, în accepţiunea atotocuprinzătoare atribuită de naţionalismul pseudo‑hegemonic termenului, obişnuindu‑se progresiv să mimeze discursul oficial ca formă de adaptare la condiţiile politice existente. Dar, din punctul de vedere al PCR, mai ales al secretarului său general, valoarea patriotismului nu poate fi dată exclusiv de patetismul cu care unii membri ai societăţii declamă versuri patriotice din clasicii literaturii româneşti sau universale, fac referire la iluştrii noştri înaintaşi, la istoria atât de încărcată în momente dramatice, eroice a poporului nostru sau doar la critica severă asupra unora care şi‑au trădat ţara, patria sau care cochetează într‑un fel sau altul cu străinătatea. A concepe astfel patri‑ otismul înseamnă a‑l vulgariza, a rupe forma de conţinut, a cultiva principii abstracte, fanfaronade, declarative, fără acoperire în fapte. Adevăratul patriotism se gândeşte şi se obiectivează în acţiune revoluţionară nemijlocită pentru apărarea şi dezvoltarea patri‑ otismului istoric, participare activă responsabilă, cu demnitate şi modestie la înfăptuirea politicii partidului. Patriotismul nu se poate impune prin coerciţiune şi nu se învaţă numai din cărţi, nu se probează doar în momentele grele – războaie, catastrofe naturale – , unde desigur are un câmp nelimitat de manifestare, mergând până la sacrificii supreme de

160

NaŢiunea socialistă

viaţă. Noi am spune că manifestările patriotismului sunt adevărate, sunt autentice, profunde, eficiente doar atunci când ele sunt prezente în toate ipostazele vieţii şi mun‑ cii, doar atunci când ele devin constrângeri de nestrămutat, când ele nu pot fi supuse niciunui fel de eroziuni, indiferent de genul factorilor perturbatori. Aceasta înseamnă că în tot ce facem, în tot ce suntem şi ne manifestăm trebuie să acţionăm liber, conşti‑ ent, fără necesitatea de a fi controlaţi, dădăciţi, traşi la răspundere, pentru binele ţării, pentru ridicarea bunăstării materiale şi spirituale, pentru creşterea prestigiului patriei noastre pe plan internaţional (Răducu, Deliman 1983, 123‑124).

Dimesiunea statală a regimului o atrofia progresiv pe cea partinică nu involun‑ tar sau indirect, ci prin însuşi mecanismul său intern: construcţia în ritm alarmant a socialismului impunea, într‑un regim ultracentralizat, o augmentare corespunză‑ toare a birocraţiei, birocraţie producătoare de funcţionari, cetăţeni, oameni comozi, mizând pe stabilitate şi pe micile plăceri ale vieţii cotidiene – exact opusul revo‑ luţionarilor patrioţi de care PCR avea atâta nevoie. De fapt, pe măsură ce patina politică a regimului îşi spunea cuvântul în sens invariabil conservator, iar ideologia burgheză, individualistă şi lipsită de eroism se infiltra prin tot mai frecventele interstiţii ale eşafodajului discursiv al naţionalismului pseudo‑hegemonic, Ceauşescu a dezvoltat o atitudine şi un comportament mefient faţă de partidul considerat incapabil de a face faţă adecvat noilor imperative revoluţionare (vezi Fischer: 1989, 166, Popescu: 1993, 230, Conferinţa naţională...: 1988, 44‑45). În altă ordine de idei, intelectualii angajaţi în campania propagandistică gene‑ ralizată a PCR nu ezitau să critice direct definiţia stalinistă a naţiunii, pe care am discutat‑o în capitolul precedent (aceasta având ca elemente comune şi definitorii limba, teritoriul, economia şi psihologia), pe motiv că Stalin nici măcar nu men‑ ţionează rolul central al unităţii politice, a statului în configurarea naţiunii. Se înţelege că numai statul socialist, care reflectă interesele marii majorităţi a popu‑ laţiei, proletariatul şi „ţărănimea muncitoare”, poate reprezenta adecvat interesele naţiunii. Ioan Ceterchi este de părere că definiţia stalinistă, care a fost totuşi „corespunzătoare etapei respective a dezvoltării sociale”, ţinând cont că a fost formulată în 1913, trebuie actualizată; în noua conjunctură, economia unitară, limba, „viaţa spirituală” şi nu în ultimul rând statul reprezintă, „înţelese în sinteza lor dialectică, iar nu ca o sumă de elemente juxtapuse”, trăsăturile principale ale unei naţiuni socialiste (Ceterchi în Ceterchi: 1971, 30‑46; vezi şi Colceriu‑Leiss în Ceterchi: 1971, 244; Marinescu, Tănase: 1982, 273‑274). Acelaşi stat res‑ ponsabil, prin uriaşa maşinărie birocratică pe care o perpetua şi amplifica, de atenuarea fermentului revoluţionar al cetăţenilor, dacă a existat vreodată, dar mai ales de transformarea PCR într‑un partid de funcţionari, aşa cum se plângea Ceauşescu public (1989a, 233). O altă critică adusă analizei staliniste a naţiunii este aceea conform căreia „naţiunea socialistă se naşte, se formează pe ruinele naţiunii bur‑ gheze”. Stalin are însă în vedere „în mod unilateral şi neverosimil doar raportul de discontinuitate dintre naţiunea burgheză şi naţiunea socialistă, doar aspectul negator, în sens nedialectic” (Marinescu, Tănase: 1982, 273; vezi şi Gall: 1978, 41‑42). Dar, aşa cum patriotismul socialist continuă la un nivel superior patriotismul istoric,

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

161

presocialist, la fel şi naţiunea socialistă preia ideea de naţiune de la burghezie şi o dezvoltă în mod corespunzător, dincolo de limitele sale de clasă. Poziţia PCR era clară în acest sens: trecutul trebuia recuperat în sens progresist pentru a fi împletit dialectic cu prezentul şi proiectat astfel într‑un viitor revoluţionar, cel puţin la fel de glorios (PCR – continuator al luptei revoluţionare...: 1972, 19; Marinescu în Marinescu, Vlad: 1984, 144; Florea în Probleme fundamentale...: 1980, 225‑226; Rădulescu în Probleme actuale...: 1966, 183‑187; Roiban: 2014, 242‑243). O ultimă adăugire, înainte de a trece la dimensiunea politică a naţionalismului pseudo‑hegemonic. În timpul conducerii dejiste, mai ales după 1960 şi distanţarea precaută, dat totuşi indeniabilă faţă de Moscova, elementele de naţionalism care îşi făceau treptat apariţia indicau preferinţe de tip perenialist, ele însele intrigante şi neverosimile în cadrul unui discurs care se pretinde de factură marxistă în esenţă. Aşa cum ne amintim din primul capitol, perenialismul este o teorie a naţiunii care susţine continuitatea simbolică şi, până la un anumit punct, socială, între etniile antice, popoarele feudale şi naţiunile moderne. Teoriile moderniste ale naţiunii, liberale şi marxiste, sunt la polul opus: deşi recunosc, fără prea mult entuziasm, o anumită continuitate pur simbolică între etnie/etnii şi naţiune, nu uită să adauge că ultima este construită şi instrumentată selectiv şi partizan, în scopul obţinerii anumitor beneficii politice, şi că noile elite politice şi economice propulsate de către revoluţia industrială au tot interesul să creeze, prin mijloace administrative şi educaţionale, o forţă de muncă aptă să susţină necesităţile unei pieţe interne aflate în plin proces de constituire. În timp ce liberalii se raportează la problema naţională pe filieră preponderent politică, apreciind beneficiile participative şi civice ale modernităţii şi considerând în ansamblu întreaga evoluţie de la feudalism şi monarhiile absolutiste la societăţile industriale ale consumului şi spectacolului mediatic drept una pozitivă, marxiştii sunt de părere că noua economie politică de tip capitalist şi‑a dovedit limitele, în ciuda unei etape progresiste constând în demantelarea feudalismului şi a absolutismului, fiind necesară abandonarea ei în favoarea unui nou mod de producţie din care diviziunea muncii să fie absentă şi care să nu mai aibă ca rezultat polarizarea socială. Revenind, dacă la finalul perioadei dejiste perenialismul era prezent relativ moderat în propaganda de partid, Epoca de Aur va consfinţi natura eminamente primordialistă a naţionalismului pseudo‑hegemonic. Spre deosebire de perenialism, primordialismul nu se mulţumeşte cu o continuitate istorică fluctuantă şi insufici‑ ent de asertivă la nivel discursiv, fie ea şi bimilenară; începând cu ultimul mileniu înaintea erei noastre, când dacii erau consideraţi stăpânii absoluţi ai unui teritoriu nord‑dunărean aproximativ dublu în comparaţie cu cel al României de astăzi, tre‑ când prin „statul dac” creat de regele Burebista în secolul I î.e.n., prin cucerirea romană şi procesul de etnogeneză, prin voievodatele vlahilor medievali, perioada suzeranităţii otomane asupra principatelor şi ajungând la unirea din 1859, inde‑ pendenţa din 1877 şi întregirea din 1918 – întreg discursul istoric era rescris pentru a reliefa nu numai continuitatea istorică şi perenul ideal al unirii, dar şi supremaţia daco‑romanilor şi ulterior a românilor în raport cu toate celelalte etnii, popoare sau naţiuni care locuiseră sau încă locuiau pe teritoriul actualei RSR.

162

NaŢiunea socialistă

3.2. C  etăţenii şi revoluţia: dimensiunea politică a naţionalismului pseudo‑hegemonic În tradiţia izolaţionist‑agresivă tipică partidelor leniniste, PCR adoptase o poziţie mefientă faţă de populaţie, numită, în funcţile de oscilaţiile ideologice ale momen‑ tului şi de aşteptările/dezamăgirile partidului, fie „oamenii muncii”, „masele populare”, „masele largi”, „popor” sau „masele fără de partid”. RSR în schimb, dimensiunea statală a regimului, era obligată juridic să trateze toţi rezidenţii ţării drept cetăţeni. Categoria cetăţeni punea statul într‑o postură sensibilă, la fel de dependentă de fluctuaţiile ideologiei ca partidul căruia îi era de altfel subordonat, dar îl obliga în acelaşi timp să păstreze o anumită stabilitate, un compromis cu prezentul, chiar dacă strategic şi incomplet. Ceauşescu emite o teorie interesantă în această privinţă, aparent contradictorie cu militantismul solicitat în permanenţă populaţiei: „Ttrebuie să se renunţe complet la concepţia greşită, care se manifesta pe timpuri, că dictatura proletariatului este neîngrădită de lege” (Rolul şi locul omului... 1978, 107). Ideologia transformată într‑o anexă a juridicului, partidul într‑o anexă a statului? Cel puţin asta reiese din continuarea ideii. „Este neîngră‑ dită de legile societăţii vechi, burgheze, dar puterea clasei muncitoare, a oameni‑ lor muncii nu se poate întări şi dezvolta decât pe bază de lege, asigurându‑se respectarea strictă a legilor societăţii noastre socialiste!” (Rolul şi locul omului... 1978, 107; vezi şi Statutul partidului... 1974, 17) Natura duală a regimului, par‑ tid dinamic/transformator, respectiv stat static/birocratic, îşi spune din nou cuvân‑ tul. Putem considera însă că Ceauşescu nu făcea decât să condamne, prin sintagma „concepţiei greşite, care se manifesta pe timpuri”, perioada interbelică, în care minusculul partid comunist din România era subordonat Cominternului, a treia internaţională comunistă fondată de Lenin în 1919 şi perfecţionată de Stalin în deceniile următoare, înainte de a fi desfiinţată în 1943 ca un gest de bunăvoinţă faţă de aliaţii occidentali nemulţumiţi de propaganda subversivă a Moscovei şi prea puţin dispuşi să asiste Uniunea Sovietică în respingerea invadatorului nazist – peri‑ oadă în care partidul a fost constrâns să adopte poziţii explicite împotriva integri‑ tăţii României Mari (Constantiniu 2001, 31‑32). Este posibil ca afirmaţia să fi reprezentat şi o strategie de pacificare a cetăţenilor ostili politicii oficiale, urmată de o eventuală înregimentare a lor. Cert este că, nevoit să se comporte într‑o măsură tot mai mare ca stat, pe măsură ce industrializarea masivă şi „revoluţia agricolă” antrenau o augmentare corelativă a segmentului birocratic, PCR devine un partid tot mai individualist. Ceauşescu identifică soluţia în „organizarea timpului liber al activului nostru de partid şi de stat”, acesta din urmă trebuind să îşi desfăşoare cea mai mare parte a sarcinilor într‑o relaţie tot mai apropiată cu „masele de oameni ai muncii”, proces de natură să consolideze „spiritul de viaţă colectivă” şi să demanteleze „spiritul individualist care începe, din păcate, să se facă simţit”; asta deoarece comuniştii, revoluţiona‑ rii autentici, „trebuie să fie duşmani neîmpăcaţi ai individualismului mic‑burghez” (Rolul şi locul omului... 1978, 97, 117).

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

163

Comunist nu era acela ce achiesa mecanic la deciziile partidului, recunoscându‑i în orice împrejurare rolul conducător, deoarece aşa procedează „fiecare cetăţean al patriei noastre”; comunismul înseamnă mult mai mult, devotament autentic, neprecupeţirea niciunui efort pentru „înfăptuirea liniei partidului” pe toate planu‑ rile, în special în domeniile în care îşi desfăşoară activitatea; „aceasta este o problemă – ca să spun aşa – a ABC‑ului comunismului”, indispensabilă pentru revoluţia naţional‑comunistă: „Şi acest lucru trebuie înţeles de toţi tovarăşii” (Dezvoltarea şi perfecţionarea... 1972, 317; vezi şi Olaru: 1972, 46‑53). Devine astfel tot mai clar un mare paradox al Epocii de Aur, având în centru un lider mefient şi din ce în ce mai anxios în relaţie cu propriul partid, invadat de individualism mic‑burghez, lider care, în acelaşi timp, urmărea prin toate mijloa‑ cele creşterea excesivă a productivităţii în industrie şi agricultură şi eliminarea integrală a şomajului („trebuie să ne preocupăm serios ca fiecare cetăţean să fie încadrat în muncă” – Rolul şi locul omului... 1978, 99) – procese necesitând o inevitabilă circusmcriere birocratică şi deci statală. Era practic imposibil pentru un regim leninist să aibă şi un partid dinamic, militant, revoluţionar, şi o centra‑ lizare statală deplină a economiei şi societăţii, generatoare de mecanisme birocra‑ tice statice, stabile, tot mai comode şi inevitabil mic‑burgheze prin însăşi natura lor. Nu putem şti niciodată dacă secretarul general al PCR a înţeles acest amănunt. Probabil că da, încercând în acelaşi timp să contracareze osificarea regimului prin inocularea unui elan romantic cetăţenilor, transformarea lor, în „eroi ai muncii socialiste”. „Nu se poate spune că nu mai este loc pentru eroism revoluţionar, pentru dăruire, pentru sacrificiu închinat patriei şi socialismului. Dimpotrivă, toate şantierele patriei noastre oferă minunate posibilităţi de afirmare a eroismului revo‑ luţionar, a romantismului revoluţionar.” (Ceauşescu 1989a, 166) Realizarea impo‑ sibilului, în condiţii tot mai dificile şi într‑un mediu, domestic şi internaţional deopotrivă, mai ales începând cu a doua jumătate a anilor 1970, tot mai ostil, devine parte constitutivă a eroismului romantic‑revoluţionar. În acest scop, „trebuie să scoatem din vocabularul nostru de revoluţionari cuvintele «nu se poate!» Trebuie să avem în vedere că totul este posibil! Tot ceea ce ne propunem putem realiza!”; revoluţionarii autentici nu cunosc decât „verbul «totul se poate»” şi se ghidează permanent după „concepţia revoluţionară după care nu există probleme care să nu se poată rezolva!” (Ceauşescu 1989a, 166, 170, 173; vezi şi Zanc 1975, 42‑43 şi Matei 2011, 49‑82). Portretul comunistului, al „omului nou” necesar „construirii socialismului”, se conturează tot mai clar. El este „luptătorul de avangardă împotriva vechiului”, însuşindu‑şi activ concepţia revoluţionară, nu ascunzându‑şi imobilismul ideologic şi politic după „anumite teze şi idei generale, enunţate la timpul lor de clasicii marxism‑leninismului”; comunistul este de asemenea „cinstit, curajos, demn” şi nu se compromite prin „manifestări de admiraţie şi de ploconire faţă de tot ce vine peste hotare, fie că este valoros, fie că nu”, este convins că trebuie să privească numai „înainte, împreună cu partidul, spre făurirea comunismului în România”,

164

NaŢiunea socialistă

dispune de o morală nouă, „«ce serveşte la distrugerea soietăţii vechi, exploatatoare şi la unirea tuturor celor ce muncesc în jurul proletariatului»”, afirmă şi dezvoltă prin toate mijloacele posibile „spiritul revoluţionar (...) în toate sectoarele de acitivitate”, inclusiv, sau mai ales în etică, deosebită de moralitatea individuală prin amploare, o etică a „întregii societăţi”, capabilă să ofere „o autentică conşti‑ inţă a participării” tuturor cetăţenilor la configurarea „socialismului multilateral dezvoltat”, la dezvoltarea unei concepţii adecvate „faţă de proprietatea socialistă” căreia îi sunt străine „furturile, delapidările, sustragerile de orice fel” din bunul public, infracţiuni „ce lovesc în interesele tuturor oamenilor muncii” şi „sunt acte ostile construcţiei socialiste”, în ultimă instanţă „acte contrarevoluţionare” (Activitatea ideologică... 1972, 89; Rolul ştiinţei... 1972, 86; Plenara... 1971, 53, 74; Rolul conducător la partidului... 1972, 156; Lenin, apud Grigoraş 1974, 137; Damian 1975, 38; Zanc 1975, 37‑38; Pantazi 1975, 36; Perfecţionarea relaţiilor de producţie... 1972, 46; Turtoi 1979, 46). Pentru a identifica forme cât mai noi şi eficiente de pedagogie socială, comu‑ nistul trebuia să se preocupe de perfecţionarea şi fortificarea atitudinii critice, de „creşterea continuă a spiritului ofensiv” relativ la tarele societăţii, la imobilismul ei funciar şi în esenţă contrarevoluţionar (Bobocea 1973, 48; vezi şi Olaru: 1972, 92‑103). În acest sens, propaganda asiduă la nivel central şi local era chemată să devină un real „mijloc de combatere a fenomenelor negative” din sfera econo‑ mico‑socială, extirpându‑le pe cât posibil şi, ulterior, într‑un viitor tot mai nebulos şi mai incert, integral „din comportamentul cetăţenilor” (Paranici 1973, 59). Comunistul era preocupat nu numai de viaţa socială, ci şi de cea privată, atât a sa, cât şi a tuturor cetăţenilor. Familia, căsătoria, având ca ţel final creşterea populaţiei, nu puteau fi neglijate, deoarece „conduita în viaţa personală, în viaţa de familie constituie o condiţie de bază a bunului mers al întregii vieţi sociale” (Rolul şi locul omului... 1978, 101; Congresul al XII‑lea...: 1981, 45). De ase‑ menea, pe măsură ce individualismul detestat de Ceauşescu scinda conştiinţele membrilor de partid, de la care avea pretenţia să metamorfozeze întreaga societate într‑un gigantic furnicar revoluţionar, transformându‑i tot mai mult în simpli cetă‑ ţeni, comozi şi mic‑burghezi, PCR se confrunta frecvent cu „partizani ai «conta‑ bilităţii duble» – principiali la slujbă, neprincipiali după slujbă” (Rolul şi locul omului... 1978, 101‑108). Comunismul nu era însă o banală datorie de serviciu, ci un mod de viaţă recla‑ mând o dedicare absolută, dovedită la nevoie chiar şi prin sacrificiul suprem, acesta din urmă fiind solicitat de asemenea tuturor cetăţenilor, nu numai membrilor de partid (Congresul al XI‑lea... 1975, 818; Geoană: 1983, 10‑16) şi inclus în Constituţia din 1969 (1969, 12). Viaţa profesională şi publică a comunistului nu poate fi separată deci de viaţa sa personală (Etică şi echitate... 1972, 403). În măsura în care conştientiza acest aspect, membrul de partid devenea revoluţionarul înarmat cu ideologia practică şi monolitică necesară obiectivelor generale ale PCR: „Nu există domeniu care să nu intereseze partidul! Nimeni nu se poate sustrage, în vreun fel sau altul, de la controlul partidului, atât în ceea ce priveşte activitatea

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

165

politico‑socială, cât şi viaţa personală. Există o strânsă unitate dialectică între aceste laturi” (Rolul şi locul omului... 1978, 108). Nici comuniştii, dar nici restul cetăţenilor, nimic altceva decât comunişti în formare sau, în cel mai rău caz, în curs de înlocuire de generaţii noi, pe cât posibil mai conştiente politic. Înţelegând că procesul de maturare a „prototipului uman al comunismului” reprezintă „o problemă complexă, de mare amploare şi de lungă perspectivă” şi imposibil de conceput „în decursul unuia sau câtorva planuri cincinale”, mai ales dacă se ţine cont de nu puţinele „secole de istorie în care a dominat individualis‑ mul, generat de proprietatea privată” (Rolul şi locul omului... 1978, 161; Florea, Moraru 1973, 47), PCR spera să obţină, într‑un orizont de timp mai redus, măcar patrioţi. Am avut ocazia să constatăm că cele două dimensiuni ale subiecţilor politici sunt perfect superpozabile pentru naţional‑comunismul românesc. Numai că a doua, patriotismul, era mai accesibilă imperativelor ideologice ale prezentului decât ultima. Cu timpul, conţinutul ideologic al patriotismului şi al naţiunii socialiste lasă să se întrevadă o tot mai intensă contaminare cu un naţionalism tributar tocmai spec‑ trului ideologic pe care propaganda oficială se mândrea că îl surmontase: reacţi‑ onar, şovin, specific ideologiilor conservatoare şi de extremă dreaptă, xenofobe şi fasciste sau fascistoide. Stau mărturie în acest sens o politică de omogenizare forţată şi de integrare, prin relocări de populaţie în scopuri industriale, prin pri‑ varea de drepturi colective şi, în general, printr‑o campanie ideologică agresivă, a minorităţilor naţionale în „poporul unic muncitor”, asupra căreia vom reveni într‑o secţiune finală a capitolului (Ceauşescu 1989a, 340; Novák în Olti, Gidó 2009, 196; Programul PCR... 1975, 151; Connor 1984, 342; Ivan în Ivan 2009, 124‑126; Florea 1975, 81‑83; Florea în Culegere de teze... 1982, 220‑232; Florea în Tănase, Marinescu: 1981, 142‑161; Boda în Probleme fundamentale ale edu‑ caţiei revoluţionare... 1980, 233‑241; Shafir 2002, 28). Apoi, un aspect pe care l‑am mai menţionat, suprapunerea partidului cu naţiunea, fapt din care a rezultat echivalarea inamicilor ideologici ai RSR cu inamicii naţionali tradiţionali (Verdery 1991, 128‑129; Shafir 1989a, 3). Mai mult, îndemnul adresat de Ceauşescu tine‑ retului prin parafrazarea lui Lenin – „Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi! Cercetaţi, cercetaţi, munciţi! Legaţi strâns învăţătura cu cercetarea, cu munca! Numai aşa veţi deveni buni patrioţi, buni revoluţionari, cetăţeni de nădejde ai României soci‑ aliste” capabili de a garanta „permanenţa poporului român cât timp va exista viaţă pe planeta noastră!” (Ceauşescu 1989a, 291) – nu denotă deloc aderenţa la mar‑ xismul internaţionalist pe filieră socială, aproape că nici la leninismul internaţio‑ nalist politic, ci mai degrabă la un naţionalism cu valenţe eminesciene, tributar de asemenea şi concepţiei despre neam a lui Nicolae Iorga; Eminescu era de altfel apreciat ca patriot (probabil şi ca xenofob şi antisemit) şi menţionat direct în dis‑ cursurile oficiale (Ceauşescu 1989a, 266, 280‑281; Cernat în Cernat et al. 2004, 381‑399; Cernat în Cernat et al. 2005, 517‑536), în timp ce Iorga era cu siguranţă în asentimentul lui Ceauşescu atunci când scria: „Un popor se ridică, se menţine şi biruieşte numai prin cultivarea continuă a tuturor forţelor naţionale şi printr‑o

166

NaŢiunea socialistă

solidaritate nebiruită a tuturora în jurul aceluiaşi steag, ţinut şi apărat, cu minţi libere, de mâini sănătoase” (Iorga 1987, 47). Ne vom întâlni cu amândoi mai pe larg atunci când vom analiza dimensiunea istorică a naţionalismului pseudo‑hege‑ monic. Nu în ultimul rând, la ultimul Congres al PCR, desfăşurat în noiembrie 1989, Ceauşescu a criticat direct configurarea post‑belică a graniţelor est‑europene şi a „tuturor acordurilor”, a „dictatelor” „încheiate cu Germania hitleristă” (1989b, 114), transmiţând Moscovei un mesaj direct în sensul ocupării ilegitime a Basarabiei, Bucovinei şi Ţinutului Herţa în perioada stalinistă, condamnată oficial de comu‑ niştii sovietici încă din 1956. Nedispunând de prea mulţi comunişti (convinşi), nici de suficienţi patrioţi, PCR se vedea limitat şi subminat în proiectul său revoluţionar de către aceiaşi recalci‑ tranţi şi terni cetăţeni. Aşa că a utilizat diferite organizaţii‑paravan, „obşteşti”, pentru a‑i ţine sub permanentă observaţie (Ceterchi: 1974, 57‑72). Chiar dacă partidul, reprezentând poporul „prin cei mai buni fii ai săi”, avea în 1981 aproxi‑ mativ trei milioane de membri (Ceauşescu 1989a, 228‑309), marea majoritate a populaţiei o alcătuiau tot „masele fără de partid”. În acest sens, a fost înfiinţat încă din 1968 Frontul Unităţii Socialiste (FUS), redenumit în 1980 Frontul Democratic al Unităţii Socialiste (FDUS, probabil pentru a atenua criticile occidentale referi‑ toare la nerespectarea drepturilor omului de către regim) ca „expresie a întregului popor” (Buzatu 1975, 19; Cuciuc 1986, 85). Pe măsură ce proiectul revoluţionar al PCR devenea tot mai caduc, eşuând în impulsionarea mobilităţii voluntare şi a creării noii conştiinţe ideologice, naţio‑ nal‑comuniste, regimul a insistat tot mai des pe importanţa factorului politic, în ultimă instanţă represiv, în „construirea socialismului”. Inversând integral relaţia marxistă structură‑suprastructură, PCR argumenta că „perfecţionarea democraţiei socialiste”, ca „fenomen suprastructural complex” şi continuu, „nu rezultă automat din natura bazei economice a socialismului, ci depind(e) în mod hotărâtor de acţi‑ unea factorului subiectiv, înainte de toate de factorul politic, reprezentat de partidul comunist din fiecare ţară socialistă” (Buzatu 1975, 20; vezi şi Florea, Moraru 1973, 30‑31). Înlocuind transformarea socială, firească şi de durată, cu o transformare politică artificială şi alertă, PCR îşi propunea, prin intermediul FUS, formarea „cetăţenilor patriei în spiritul înaltelor idealuri ale socialismului, al devotamentu‑ lui neţărmurit faţă de patrie şi partid”, împreună cu „respectul şi dragostea pentru minunatele tradiţii de luptă ale poporului nostru pentru eliberarea socială şi naţi‑ onală”, respectiv „pentru triumful cauzei libertăţii, independenţei şi suveranităţii naţionale” şi „respectarea neabătută a legilor ţării” (Buzatu 1975, 42, 47; Olteanu, Ceauşescu în Statul socialist... 1976, 248‑252; Florea, Moraru 1973, 38, 41; Congresul al X‑lea... 1969, 71; Perfecţionarea organizării... 1972, 187‑189). Numai socialismul putea asigura drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, respectiv participarea conştientă şi liberă a tuturor cetăţenilor la activitatea politică în gene‑ ral. Observăm aici preluarea şi distorsionarea leninistă a ideii hegeliene, recuperată ulterior de Marx, a libertăţii înţelese ca necesitate. Pentru Hegel, libetatea trebuia înţeleasă ca inerent limitată de timpul şi de condiţiile intelectuale mai mult sau mai

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

167

puţin propice în care se afirma, fiind însă într‑un permanent avans. La Marx, pe de altă parte, libertatea era înscrisă în necesitatea structurală circumscrisă unui mod de producţie istoric determinat; libertatea este necesar să fie înţeleasă în limitele economiei politice existente şi este necesar să fie extinsă împotriva acestor limite; de abia după revoluţia globală, libertatea, nemaifiind condiţionată de moduri de producţie bazate pe forme de exploatare aferente şi de clase sociale polarizate, va fi fost în sfârşit eliberată de necesitate. În sfârşit, pentru Lenin şi regimurile politice avându‑l ca mentor ideologic, sfera libertăţii este drastic redusă la necesităţile şi oportunităţile conjuncturale ale acestora. Revenind, numai dacă este conştientă, dezvoltată pe coordonatele ideologice naţional‑comuniste, poate fi cu adevărat liberă implicarea cetăţenilor în treburile publice. În caz contrar, chiar dacă regimul înscrisese în Constituţia din 1969 cele mai largi şi mai generoase posibilităţi de asociere publică, niciuna dintre acestea nu putea fi utilizată „în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi interesele celor ce muncesc” (1969, 10). Am încercat să demonstrez până acum că regimurile leniniste în general şi RSR în particular urmăresc diminuarea şi în final eliminarea distanţei dintre politică şi societate, a opoziţiei dintre guvernanţi şi guvernaţi, deşi temporar mai persistă deosebiri în acest domeniu. Nu se poate ajunge însă aici decât „pe măsură ce mase tot mai largi şi, în ultimă instanţă, fiecare cetăţean va fi un participant activ la conducerea vieţii statale”. Pe cale de consecinţă, „organizaţiile obşteşti”, orice formă de asociere sindicală, artistică, a cooperativelor agricole de producţie (fos‑ tele gospodării agricole colective din perioada Gheorghiu‑Dej), organizaţii ale femeilor şi ale tineretului (Ceterchi în Statul socialist... 1976, 111, 119; Ceterchi: 1974, 60‑72; Dimitriu 1978, 111; Şerbănescu 1973, 67) – toate acestea sunt gândite ca mijloace indirecte şi totuşi eficiente de mobilizare a societăţii, astfel încât acesteia să i se insufle mândria că participă direct, prin dezvoltarea industriei grele, a industriei uşoare şi a infrastructurii, la progresul general al ţării, în speranţa că mobilizarea în scopuri practice, materiale, va antrena cu timpul şi transformarea conştiinţelor individuale, mic‑burgheze, conform convingerilor ideologice ale regi‑ mului (vezi Florea, Moraru 1973, 49‑50). Regimul spera astfel să producă o conştiinţă profesională, inocularea unei dato‑ rii nelimitate faţă de muncă a cetăţenilor, asta deoarece „conştiinţa revoluţionară nu se capătă decât în luptă, în muncă”; de abia după ce muncitorii vor fi înţeles că în socialism acţionează atât în calitate de producători, cât şi în calitate de „beneficiari integrali ai rodului muncii lor”, fiind parte a unei democraţii de tip superior, în cadrul căreia conflictele între clase au fost abolite, exploatarea capi‑ talistă fiind astfel o amintire tot mai îndepărtată – de abia atunci revoluţia naţio‑ nal‑comunistă ar fi intrat pe făgaşul ei natural (Iacob în Iordănescu 1976, 83‑98; Perfecţionarea relaţiilor de producţie... 1972, 44; Rolul şi locul omului... 1978, 155; Popescu 1975, 40‑41, 45‑53; Lucuţa 1979, 34‑77; Miroş 1980, 37‑38). Cetăţenii erau încurajaţi să exercite la rândul lor puterea, unii asupra altora, prin diverse forme de control obştesc.

168

NaŢiunea socialistă

Antrenarea largă a tuturor categoriilor de cetăţeni la acţiunile de gospodărire şi folosire cât mai bună a mijloacelor pe care le oferă societatea se realizează şi prin controlul obştesc asupra unor importante sectoare ale activităţii social‑economice (unităţi de stat şi cooperatiste producătoare de bunuri de consum, unităţi comerciale şi de alimentaţie publică, unităţi sanitare, de servire a populaţiei etc.). Activitatea de control obştesc este organizată şi condusă de Frontul Unităţii Socialiste, cu sprijinul nemijlocit al organiza‑ ţiilor care‑l compun. Organele de stat şi obşteşti în subordinea cărora se află unităţile supuse controlului sunt obligate să sprijine Frontul Unităţii Socialiste în această acţiune. Pentru efectuarea controlului obştesc se constituie echipe de trei‑cinci persoane, alcă‑ tuite din membri de sindicat, aleşi în adunările generale ale acestora, membri ai Uniunii Tineretului Comunist, ai cooperativelor, ai altor organizaţii obşteşti, precum şi din gospodine şi pensionari, a căror desemnare are loc în adunările cetăţeneşti pe cartiere ori pe sate. Constituirea comisiilor, compunerea şi repartizarea lor pe unităţi se stabilesc de către organele Frontului Unităţii Socialiste împreună cu comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare. Constatările echipelor de control obştesc sunt aduse la cunoştinţa conducătorului unităţii respective, care este obligat să ia măsurile necesare pentru înlăturarea deficienţelor stabilite” (Ceterchi în Statul socialist... 1976, 121; subl. în orig; vezi şi Rolul şi atribuţiile... 1972, 48‑52).

Toată lumea supraveghează pe toată lumea: panopticonul lui Jeremy Bentham, dezvoltat de Foucault în A supravegehea şi a pedepsi (2005), este în plin proces de constituire. Mai ales că are ca forţă motrice nu neapărat mult clamatele con‑ vingeri ideologice naţional‑comuniste – acestea sunt considerate rezultatele înde‑ lungatului proces de tehnologie socială, nu premisele lui –, ci mai ales invidii, resentimente şi animozităţi personale: echipele de control obştesc reprezintă un excelent debuşeu în acest sens. Corelativ, drepturile şi obligaţiile cetăţenilor sunt sudate într‑o implacabilă dialectică asimetrică, menită să le exacerbeze pe ultimele şi să le constituie pe primele exclusiv prin intermediul lor. Astfel că „democraţia socialistă” este iremediabil antitetică prin raportarea la „concepţiile anarhice des‑ pre o libertate absolută, ca o manifestare a bunului‑plac al fiecărui individ” (Ceterchi în Statul socialist... 1976, 123). Drepturile fundamentale ale cetăţenilor RSR erau date de egalitatea în faţa legii şi aveau la bază raţiuni sociale şi econo‑ mice. În acest sens, regimul îşi permitea să opună criticilor occidentale referitoare la încălcarea drepturilor omului argumentul că acestea, în viziune burgheză, erau doar politice şi nici măcar complet politice, în sensul de a oferi posibilităţi reale, radicale de contestare a sistemului capitalist. Drepturile „burgheze” nu erau altceva decât „drepturi‑bariere” (vezi Prisca 1978, 112, 132‑133), limitate de însăşi struc‑ tura de clasă a societăţilor capitaliste. Dreptul garantat la muncă, la o slujbă, la concedii subvenţionate parţial de stat era mai important în accepţiunea lui Ceauşescu decât dreptul de a vota liber şi de a te comporta anarhic, arbitrar, nesocotind şi până la urmă neînţelegând interesul public, dreptul de a‑ţi alege, parafrazându‑l pe Marx, pentru un interval de timp limitat la patru sau la cinci ani, exploatatorii. Altfel spus, drepturile structurale erau mai importante în regimurile leniniste decât cele suprastructurale, politice şi/sau culturale, incapabile să asigure hrana şi locuinţa,

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

169

resursele necesare vieţii cotidiene. Ceea ce acest tip de regimuri a uitat a fost tocmai dialectica prevăzută de Marx între social şi politic, emanciparea lor nefiind posibilă decât în condiţii de reciprocitate, nu prin suprapunerea integrală politicu‑ lui, potenţat astfel pe coordonate ideologice, peste social. În bună tradiţie naţional‑comunistă, „străinii” de pe teritoriul RSR, neavând cetăţenia română, nu beneficiau de drepturi legal recunoscute, ci doar de libertăţi provizorii acordate de stat (Prisca 1978, 135‑136). Interesant, şi o nouă dovadă în sprijinul intransigenţei ideologice şi al militantismului care a însoţit regimul până în ultimele zile ale existenţei sale, este faptul că RSR oferea „drept de azil cetăţe‑ nilor străini urmăriţi pentru activitatea lor în apărarea intereselor celor ce muncesc, pentru participarea la lupta de eliberare naţională sau de apărare a păcii” (Constituţia... 1969, 11‑12). Pentru secretarul general al PCR era clar că „numai atunci când vom ajunge ca fiecare cetăţean al patriei noastre să simtă răspunderea atât faţă de el, cât şi faţă de popor, de societate, când fiecare îşi va înţelege îndatoririle şi drepturile care le are şi va acţiona cu toată convingerea pentru dezvoltarea orândurii noastre”, numai după împlinirea acestui ardent şi totodată imposibil deziderat „vom putea spune că am realizat societatea socialistă multilateral dezvoltată atât din punct de vedere material, cât şi spiritual...” (Ceauşescu apud Florea, Moraru 1973, 33).

3.3. R  esponsabilitate şi patriotism: acumularea sau dimensiunea economică a naţionalismului pseudo‑hegemonic Dezvoltarea economică pe coordonate industriale şi în acelaşi timp dirijată, minu‑ ţios planificată (Negucioiu în Pascu et al.: 1972, 68‑82) reprezintă un obiectiv crucial al regimurilor leniniste, cel puţin la fel de important ca edificarea conşti‑ inţei socialiste. În acest sens, patriotismul înseamnă responsabilitate faţă de şi abnegaţie în raport cu avutul public, faţă de direcţiile economice trasate de partidul omniscient în procesul construirii socialismului. În regimurile leniniste, industri‑ alizarea excesivă avea ca obiectiv recuperarea handicapului faţă de un Occident mai bine plasat în competiţia globală de către nişte state care, în marea lor majo‑ ritate, fuseseră subdezvoltate până la sfârşitul celui de‑al Doilea Război Mondial, consolidarea internă şi obţinerea astfel a unui minim de legitimitate, respectiv angrenarea populaţiei într‑o permanentă dinamică incrementală şi obţinerea con‑ sensului acesteia în raport cu obiectivele materiale ale regimului, stimularea voluntarismului şi a mândriei patriotice de a construi, de a produce, de a deduce un anumit sens individual şi colectiv din angajarea permanentă soldată cu „măreţe realizări pentru toţi oamenii muncii”.

170

NaŢiunea socialistă

În RSR, economia pendula în jurul a doi poli principali, acumularea în vederea investiţiilor şi a creşterii produsului naţional brut, respectiv consumul. Dacă înainte de 1965, proporţia din venitul naţional anual alocată acumulării era de aproxima‑ tiv un sfert, în Epoca de Aur se va stabiliza undeva la o treime. Procentajul era enorm, chiar şi pentru o ţară comunistă est‑europeană, repercutându‑se direct şi depreciativ asupra nivelului de trai al populaţiei. O comparaţie utilă a evoluţiilor fondului de acumulare a statelor membre CAER între 1950 şi 1978 se găseşte în tabelul de mai jos. Tabelul 3.1. Rata de acumulare în ţările socialiste europene membre CAER în perioada 1950‑1978 Ţara R.P. Bulgaria R.P. Ungaria R.D. Germania R.P. Polonă URSS R.S. Cehoslovacia R.S. România

1950 20,0 (1952) 14,0 8,6 (1952) 23,8 23,9 17,1 17,6

1960

1970

1975

1977

1978

27,4

29,2

32,5

26,0

25,1

20,2

24,9

27,7

28,2

30,7

18,2

24,4

22,3

23,0

21,6

23,1 26,8 17,7 19,6

26,1 29,5 27,0 30,3

35,2 26,6 29,2 34,1

31,5 26,8 22,5 36,3

30,5 26,3 24,4 36,3

Sursa: Capanu, Wagner, Porojan 1985, 317.

Tabelul 3.2. Evoluţia fondului de acumulare şi a fondului de consum în perioada 1951‑1965 Anii 1951‑1955 1956‑1960 1961‑1965

Fond de consum (%) 75,70 82,90 74,50

Fond de acumulare (%) 24,30 17,10 25,50

Sursa: Tătar: 2007, 368.

Din tabelul 3.2. se poate observa că investiţiile au primit un procent însemnat din resursele economiei naţionale şi înainte de 1965, excepţie făcând intervalul 1956‑1960, când se observă o scădere abruptă, de peste 7%, în raport cu cincina‑ lul anterior. Cea mai probabilă explicaţie rezidă în temerile regimului că spiritul Revoluţiei Maghiare din 1956 ar putea contamina şi România, mai ales că anumite tensiuni sociale, concretizate prin proteste studenţeşti, nu au lipsit – fapt pentru care s‑a decis recurgerea la un compromis strategic cu populaţia în general nemul‑ ţumită prin sporirea resurselor financiare alocate fondului de consum. După 1960 în schimb, când Gheorghiu‑Dej şi‑a simţi poziţia consolidată, procesul industria‑ lizării s‑a reluat, cunoscând chiar o uşoară creştere faţă de intervalul 1951‑1955. Era însă departe de ceea ce îşi propusese Ceauşescu la acest capitol.

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

171

Într‑o coversaţie particulară cu Ceauşescu purtată în 1969, liderul iugoslav Iosip Broz Tito s‑a arătat intrigat de procentul de o treime din venitul naţional care urma să fie alocat fondului de acumulare. I se părea enorm. Liderul PCI a mai adăugat că ţara pe care o conducea nu a alocat niciodată mai mult de 22% investiţiilor (Stanciu: 2014, 236). Dar Ceauşescu avea alte planuri: crearea, până în anul 2000, a „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, adică a unei Românii urba‑ nizate, cu o populaţie de aproximativ 30 de milioane de locuitori, în care deose‑ birile dintre sat şi oraş, munca fizică şi munca intelectuală s‑ar fi redus considerabil, o Românie populată în mare măsură de „oameni noi”, patrioţi şi militanţi revolu‑ ţionari, nu de simpli, comozi şi imaturi ideologic cetăţeni – iar în plan internaţi‑ onal, o putere de talie medie (vezi Turtoi: 1979, 28‑29). Existau însă, la începutul anilor 1970, şi aprecieri oarecum mai rezonabile în ceea ce priveşte creşterea populaţiei până în anul 2000, populaţie care ar fi crescut numai până la aproxima‑ tiv 25 de milioane de locuitori. Tabelul 3.3. Numărul şi structura populaţiei pe categorii de vârstă (în mii persoane) Categoriile de vârstă Total 0‑14 ani 15‑59 ani 60 de ani şi peste

1970

1975

1980

1985

1990

1995

2000

20.252 5.252 12.322 2.678

21.270 5.325 12.845 3.100

22.402 5.792 13.556 3.054

23.208 5.702 14.018 3.388

24.033 5.720 14.492 3.821

24.860 5.870 14.740 4.250

25.743 6.027 15.084 4.632

Sursa: Constantin: 1973, 59.

Industrializarea înseamnă, printre multe altele, urbanizare. Din acest punct de vedere, ca şi din multe altele, regimurile leniniste nu au reprezentat altceva decât o imagine distorsionată a modernizării occidentale, înfăptuită într‑un orizont de timp mult mai larg şi în condiţii economice şi sociale mult mai favorabile. Mai jos se pot consulta trei tabele referitoare la nivelul urbanizării existent în RSR la mij‑ locul anilor 1970, respectiv o prognoză a urbanizării până în anul 1990. Tabelul 3.4. Evoluţia populaţiei urbane în perioada 1956‑1974 Anii

1956 Nu­ Nu­ Numărul măr măr populaţiei ora­şe ora­şe Total 170 oraşe 170 3.569.011 170 Sub 20.000 107 917.371 107 loc. 20.000‑ 99.999 51 1.312.701 51 loc. Peste 100.000 12 1.338.939 12 loc.

1966

1970 Nu­ Nu­ Numărul Numărul măr măr populaţiei populaţiei ora­şe ora­şe 4.855.209 170 5.431.921 170

1974 Numărul populaţiei 5 989 145

1.218.795

107

1.326.810

107

1 422 019

1.853.886

51

2.107.231

51

2 372234

1.782.528

12

1.997.880

12

2 194892

172

NaŢiunea socialistă

Tabelul 3.5. Evoluţia populaţiei oraşelor cu peste 100 000 de locuitori în perioada 1859‑1975

Anii

Populaţia urbană totală

Populaţia oraşe‑ lor cu peste 100.000 locuitori

1859 1900 1912 1930 1941 1948 1956 1959 1966 1974 1975

mii 954,2 1.731,9 2.095,2 3.051,3 3.801,3 3.713,1 5.474,6 5.838,4 7.305,7 8.979,0 9.295,0

mii 421,4 823,6 1.001,3 1.523,9 2.049,4 2.053,1 2.516,6 2.606,6 3.145,1 3.983,3 4.194,8

% 100,0 181,5 219,6 319,8 398,4 398,8 573,8 611,9 765,6 941,0 971,1

% 100,0 195,4 273,6 361,7 486,4 487,2 586,2 618,6 746,3 945,2 995,4

din care: Celelalte oraşe cu Bucureşti peste 100.000 locuitori mii % mii % 121,7 100,0 299,6 100,0 276,2 226,3 547,4 182,7 341,3 280,4 660,0 220,3 639,0 524,9 884,9 295,3 992,5 815,3 1.056,9 352,7 1.041,8 855,8 1.011,3 337,5 1.117,7 918,3 1.338,9 416,7 1.276,3 1.048,4 1.330,3 444,0 1.366,7 1.123,0 1.778,4 593,5 1.565,9 1.286,7 2.417,4 806,9 1.600,2 1.314,8 2.594,6 866,1

Tabelul 3.6. Prognoza populaţiei urbane a României în perioada 1975‑1990

Anii 1975 1980 1985 1990

Populaţia Populaţia Grad de totală urbană urbaniza‑ (mii) (mii) re (%) 21.240 22.418 23.682 24.941

9.534 11.206 13.438 16.507

44,9 50,0 56,7 66,2

Creşterea totală a populaţiei urbane faţă de cincinalul precedent (mii)

Sporul mediu anual (mii)

1.276 1.672 2.232 3.069

+ 255 + 334 + 446 + 614

Ritmul mediu anual de creştere (%) 2,9 3,3 3,7 4,2

Sursa: Measnicov, Hristache, Trebici: 1977, 56, 57, 177.

Dar populaţia urbană nu a evoluat în ritmul dorit de PCR. În 1989 nu reprezenta decât 53,2% din populaţia totală, departe de cifra de 66,2% avansată pentru 1990 de către cei trei autori mai sus citaţi în 1977. De fapt, cifrele au fost de la bun început exagerate: populaţia urbană nu avea cum să aibă în 1975 o pondere de 44,9% din populaţia totală în condiţiile în care de abia în 1977 avea 43,6%! Tabelul 3.7. Populaţia urbană a României comuniste în perioada 1948‑1989 Anul 1948 1956 1966

Număr total al populaţiei urbane 3.713.139 5.474.264 7.305.714

% din populaţia totală 23,4 31,3 38,2

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

1977 1989

9.395.729 12.311.803

173

43,6 53,2

Sursa: Murgescu: 2010, 349.

Ritmul urbanizării a fost totuşi alert, iar o astfel de evoluţie era corelată cu o diminuare corelativă a populaţiei din mediul rural. Revoluţia agricolă, colectiviza‑ rea şi mecanizarea agriculturii au permis reducerea forţei de muncă în acest dome‑ niu, concomitent cu creşterea productivităţii, nu însă în măsura în care şi‑ar fi dorit partidul. Tabelul 3.8. Evoluţia raportului populaţiei urbană‑populaţie rurală în perioada 1930‑1977

1. Populaţia totală 2. Populaţia urbană 3. Populaţia rurală

29 decem‑ brie 1930 14.280.729 100% 3.051.253 21,4% 11.229.476 78,6%

25 ianuarie 1948 15.872.624 100% 3.723.139 23,4% 12.149.485 76,6%

21 februarie 1956 17.489.450 100% 5.474.264 31,3% 12.015.186 68,7%

15 martie 1966 19.103.163 100% 7.305.714 38,2% 11.797.449 61,8%

5 ianuarie 1977 21.559.416 100% 10.236.846 47,5% 11.322.570 52,5%

Sursa: Economia României Socialiste...: 1978, 163.

Se înţelege că o astfel de ţară nu se putea construi, în viziunea PCR, decât prin dezvoltarea sistematică a industriei grele, într‑un ritm mult mai alert decât în timpul conducerii dejiste. Tabelele de mai jos conţin evoluţia raportului dintre industria grea şi cea uşoară în perioada 1948‑1967, structura populaţiei ocupate în perioada 1950‑1989, evoluţia numărului întreprinderilor industriale şi a dimen‑ siunilor acestora în funcţie de numărul angajaţilor, respectiv locul industriei în economia naţională în perioada 1970‑1989. Tabelul 3.9. Ritmul industrializării în perioada 1948‑1967 Anul (1938 = 1) 1948 1950 1951 1952 1953 1954 1955 1956 1957 1958

Total industrie 0,85 1,47 1,83 2,15 2,47 2,63 2,99 3,31 3,59 3,93

Grupa A (mijloace de producţie – industria grea) 0,92 1,67 2,12 2,61 3,13 3,23 3,63 4,15 4,54 5,00

Grupa B (bunuri de consum – industria uşoară) 0,79 1,29 1,57 1,72 1,86 2,08 2,40 2,55 2,72 2,96

174

NaŢiunea socialistă

1959 1960 1961 1962 1963 1964 1965 1966 1967

4,33 5,02 5,80 6,60 7,41 8,47 9,58 11,00 12,48

5,72 6,64 7,73 9,08 10,00 12,00 14,00 15,00 17,00

3,09 3,58 4,09 4,42 4,83 5,30 5,91 6,49 7,36

Sursa: Rausser: 1968, 28.

Tabelul 3.10. Evoluţia forţei de muncă în România socialistă (milioane persoane) Total popu‑ laţie 1950 1960 1970 1980 1989

16,3 19,0 20,2 22,2 23,1

Populaţia ocupată Agri­cul­ In­dus­ tură şi trie şi Servicii Total sil­vi­cul­ con­ struc­ţii tură 8,4 6,2 1,2 1,0 9,5 6,2 1,9 1,4 9,9 4,9 3,0 2,0 10,4 3,1 4,5 2,7 10,9 3,1 4,9 2,9

Total 2,1 3,2 5,1 7,3 8,0

Salariaţi Agri­cul­ In­dus­ tură şi trie şi sil­vi­cul­ con­ struc­ţii tură 0,2 1,0 0,3 1,6 0,5 2,7 0,6 4,1 0,7 4,5

Servicii 0,9 1,3 1,9 2,6 2,8

Sursa: Murgescu: 2010, 340.

Tabelul 3.11. Numărul întreprinderilor industriale în perioada 1970‑1989 Număr de întreprinderi Total

Anul 1970 1.731

1980 1.752

1985 1.913

1986 2.048

1987 2.072

1988 2.091

1989 2.102

Tabelul 3.12. Evoluţia dimensiunilor întreprinderilor industriale în funcţie de numărul salariaţilor în perioada 1970‑1989 Număr salariaţi Industrie – total până la 200 201‑500 501‑1.000

Număr de întreprin‑ deri (%) 1970 1980 1989

Număr de salariaţi (%) 1970 1980 1989

Producţia globală industrială (%) 1970 1980 1989

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

14,7 24,4 25,9

8,5 19,5 23,0

6,7 18,8 23,4

1,8 9,2 18,4

0,7 4,1 10,2

0,5 3,6 9,3

3,2 10,0 16,8

1,8 4,6 9,4

1,2 4,8 9,1

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

1.001‑2.000 2.001‑3.000 3.001‑5.000 peste 5.000

20,3 6,2 3,8 1,7

23,3 11,5 8,5 5,7

22,4 12,5 9,4 6,8

28,2 14,7 13,4 14,3

20,2 17,1 19,5 28,2

17,0 16,7 20,0 32,9

25,8 13,0 12,9 18,3

175

18,4 15,7 17,2 32,8

16,9 17,5 16,7 33,8

Tabelul 3.13. Locul industriei în economia naţională în perioada 1970‑1989 (total economic = 100%) Denumire indicatori 1. Populaţia ocupată 2. Salariaţi (număr mediu anual) 3. Produs intern brut 4. Produs social 5. Venit naţional 6. Cheltuieli materiale 7. Investiţii 8. Fonduri fixe 9. Consum de energie electrică (total destinaţii)

1970 23,0 40,4 ‑ 61,4 58,0 63,7 47,5 35,5 55,8

Anul 1980 1985 35,5 37,1 45,4 46,8 52,7 53,0 63,1 65,5 59,5 59,0 65,5 69,3 50,9 48,4 43,6 45,2 64,3 65,7

1989 38,1 47,5 52,9 66,8 58,1 71,0 43,4 47,5 66,4

Sursa: Tătar: 2007, 444, 445, 463.

Datele din tabelul 3.12 demonstrează foarte clar sporirea numărului de între‑ prinderi industriale cu peste 5.000 de angajaţi începând cu 1970. Creşterea pro‑ ductivităţii reprezenta desigur raţiunea principală a acestei evoluţii. Dar nu era singura. Disciplinarea muncitorilor, transformarea minţilor şi a corpurilor lor pe coordonatele revoluţionare al căror unic şi privilegiat posesor PCR se pretindea a fost de asemenea unul dintre motivele principale ale acestui gigantic demers. Doctorul Iulian Mincu, arhitectul celebrului şi în acelaşi timp detestatului program de alimentaţie raţională schiţat la finalul anilor 1970 şi pus în practică la începutul deceniului următor, era de părere că organizarea alimentaţiei la locul de muncă are (...) consecinţe asupra procesului mun‑ cii: cresc productivitatea şi randamentul, se reduc absenţele, se măreşte rezistenţa muncitorului la diferite noxe. Masa luată în comun la cantina instituţiei sau a întreprin‑ derii are rolul nu numai de a oferi salariaţilor o alimentaţie raţională echilibrată în factori nutritivi, ci şi un rol educativ, răspunzând necesităţii de contact social între membrii aceleiaşi comunităţi

şi că de multe ori este destul să vizitezi cantina unei instituţii sau întreprinderi în timpul mesei ca să‑ţi dai seama de adevărata stare de lucruri din întreprinderea respectivă. Masa la cantină poate contribui la educarea gusturilor şi preferinţelor alimentare ale consumatorilor şi la combaterea unor tradiţii dăunătoare sănătăţii (Mincu: 1982, 116).

176

NaŢiunea socialistă

Evident, cu cât sunt mai mari întreprinderile, cu atât sunt mai mari cantinele şi cu atât este mai eficientă supravegherea/disciplinarea. Aşa cum reiese din tabelul 3.9, industria grea (a construcţiilor de maşini, extractivă, de armament, metalurgia) şi cea uşoară (textile, îmbrăcăminte, încăl‑ ţăminte, pielărie) erau aproximativ egale în 1948, anul comunizării României. Decalajul dintre ele s‑a amplificat progresiv, în special în ultimii ani ai epocii Dej şi mai ales după preluarea puterii de către Ceauşescu; independenţa ostentativă, pe care o vom discuta în capitolul următor, şi transformarea RSR într‑o putere internaţională de talie mijlocie impuneau fără doar şi poate sacrificii populaţiei, care trebuia să fie conştientă de imperativele momentului şi mai ales ale viitorului, asumându‑şi neajunsurile tranzitorii inerente construcţiei socialismului şi dând dovadă de eroism în muncă. Numai gândind la superlativ „despre ţară se rotunjeşte definiţia noastră despre eroism. E un început care a însemnat muncă, un drum care va însemna şi mai multă”, iar munca indispensabilă proiectului revoluţionar al naţionalismului pseudo‑hegemonic era permanent jalonată de echilibristica din‑ tre „proporţie” şi „armonie”: Alături de cuvintele prea bine ştiute de noi: zidim, construim, muncim, planificăm, organizăm etc., trebuie neapărat să adăugăm şi noţiunile de proporţie şi armonie. Aceste noţiuni cu sensurile lor profunde sunt implicate în realitatea politică de astăzi. În legă‑ tură cu noţiunea de proporţie, partidul nostru a găsit, începând cu Congresul al IX‑lea, acele «numere de aur» care să exprime cel mai propriu condiţiilor noastre proporţia repartizării venitului naţional în fond de acumulare‑dezvoltare şi fond destinat consu‑ mului. S‑a găsit proporţia între diversele ramuri ale industriei în privinţa dezvoltării lor, a dezvoltării lor armonioase (Buşecan: 1976, 90, 66).

Numărul magic exprimând raportul adecvat dintre acumulare şi consum se afla deci în posesia – cum altfel – a partidului. Tabelul 3.14. Evoluţia fondului de acumulare şi a fondului de consum în perioada 1966‑1989 Anii 1966‑1970 1971‑1975 1976‑1980 1981‑1985 1986‑1989

Fond de consum (%) 75,7 66,3 64,0 69,3 74,3

Fond de acumulare ((%) 29,5 33,7 36,0 30,7 25,7

Sursa: Tătar: 2007, 441.

Chiar dacă se poate observa o uşoară scădere a acumulării în anii 1980 com‑ parativ cu deceniul precedent, trebuie avut în vedere faptul că RSR începuse să îşi achite datoria externă pe care o contractase în special la trecerea dintre cele două decenii, limitând drastic importurile în favoarea exporturilor, aşa cum vom vedea în capitolul următor. Pe cale de consecinţă, a crescut doar ponderea alocată consumului

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

177

din resursele interne, deloc satisfăcătoare din punctul de vedere al diversităţii şi calităţii. Ceauşescu însuşi recunoştea acest lucru, îndemnând în acelaşi timp la moderarea consumului şi la organizarea unui regim alimentar pe baze raţionale pentru a se limita frecvenţa afecţiunilor specifice societăţilor dezvoltate: obezita‑ tea, infarctul sau diabetul: „...în România, circa 30% din îmbolnăviri se datoresc supraalimentaţiei”, asta deoarece „se consumă mult, îndeosebi grăsimi” şi „acest consum exagerat a devenit un pericol pentru sănătatea poporului” (Rolul şi locul omului...: 1978, 125, 132‑133). În ciuda acestui furnicar de cifre demonstrând dincolo de orice dubiu priorita‑ tea exacerbată pe care regimul o acorda industriei grele şi urbanizării, industria uşoară nu era neglijată. Cel puţin la nivel statistic, PCR insistând de asemenea şi asupra faptului că speranţa de viaţă se dublase în între anii 1930 şi 1970, ca urmare a ameliorării nivelului educaţiei şi al sănătăţii publice, acestea din urmă imposibile în absenţa unei urbanizări corespunzătoare şi implicit a dezvoltării socio‑economice pe coordonate în primul rând industriale şi de abia în al doilea rând agricole. Tabelul 3.15. Dinamica înzestrării populaţiei cu obiecte de folosinţă îndelungată (la 1.000 de locuitori; 1965 = 100) Aparate de radio Televizoare Frigidere Maşini aragaz Maşini de spălat rufe Aspiratoare de praf Autoturisme

1970 144 284 252 140 200 213 533

1975 167 503 448 209 297 295 11 ori

1976 173 551 503 221 322 317 13 ori

Sursa: Economia României Socialiste...: 1978, 372.

Tabelul 3.16. Speranţa de viaţă la naştere în diferiţi ani în municipiul Bucureşti şi România (ani) Perioada 1931‑1932 1955‑1956 1956 1962 1964 1966‑1968 1969 1969‑1970 1972‑1974

Municipiul Bucureşti Speranţa de viaţă la naştere Perioada 1932 42,5 1956 68,2 1961 68,6 1963 70,6 1964‑1967 70,8 69,3 1969 69,7 69,8 1972‑1974 71,77

Sursa: Measnicov, Hristache, Trebici: 1977.

România Speranţa de viaţă la naştere 42,5 63,2 65,9 68,3 68,5 68,5 69,08

178

NaŢiunea socialistă

Uşoara scădere a speranţei de viaţă în Bucureşti în intervalul 1966‑1970 se datorează, presupun, intensificării ritmului industrializării, proces care a atras după sine o creştere corespunzătoare a numărului de locuitori ai capitalei, nou‑sosiţii provenind din regiuni ale ţării, urbane sau rurale, cu o medie a speranţei de viaţă mai scăzută. În orice caz, ideea fundamentală se păstrează: oamenii muncii erau datori să înţeleagă că dezvoltarea dialectică a societăţii trece întâi printr‑o amplă fază de acumulare, de augmentare şi perfecţionare a industriei şi de mecanizare a agriculturii, urmată apoi de posibilitatea dezvoltării consumului. Acesta nu putea fi conceput de către PCR în absenţa unei baze economice solide, de la care să emane în mod firesc, neputând fi realizat prin împrumuturi externe cu efecte destabilizatoare asupra dezvoltării de perspectivă. Doar înţelegând, acceptând şi contribuind activ la implementarea acestei cerinţe obiective, ştiinţifice, a progre‑ sului social, îşi puteau dovedi cetăţenii patriotismul şi abnegaţia pentru cauza socialismului (Perfecţionarea repartiţiei... 1972, 43; Dinu 1973, 16; Economia României Socialiste... 1978, 360‑361; Conferinţa naţională...: 1978, 21‑26). În caz contrar, manifestând reticenţă în îndeplinirea îndatoririlor faţă de patria socialistă, cetăţenii se lasă seduşi de „fantezia şi grandomania mic‑burgheză” şi ignoră posibilităţile economice efective şi deocamdată, dar nu pentru mult timp, limitate: „Să nu uităm că nicio societate, niciun popor nu poate consuma mai mult decât produce. Viitorul ţării depinde nu de ceea ce se consumă la un moment dat, ci în primul rând de mijloacele materiale destinate creşterii continue a bogăţiei naţionale” (Rolul şi locul omului... 1978, 118; vezi şi Rolul şi atribuţiile... 1972, 41‑48; Pitea, Iani: 1989, 223‑241). Producţia şi consumul socialist se fac de către şi pentru întregul popor, nu pentru profiturile proprietarilor privaţi, oprimatorii popoarelor mai puţin norocoase din regimurile capitaliste, condamnate de istoria al cărei mecanism ştiinţific se afla acum în posesia PCR (vezi Creţoiu, Zahiu 1974, 99‑100). Chiar dacă statele occi‑ dentale aveau un nivel de dezvoltare mult mai ridicat, neacceptarea acestui sacri‑ ficiu de a reduce consumul personal, cuplată cu riscantele tentative de emigrare ale unor cetăţeni români insuficient dezvoltaţi politic şi ideologic alcătuiau, pentru Ceauşescu, un peisaj dezamăgitor. De fapt, RSR nu putea rivaliza deocamdată cu statele occidentale deoarece „sute de ani a fost asuprită şi jefuită”, în timp ce acestea „şi‑au asigurat actualul stadiu pe baza exploatării marii majorităţi a ome‑ nirii”, inclusiv „pe seama petrolului, a produselor agricole şi a altor produse româneşti, a muncii poporului nostru” (Ceauşescu 1989a, 280). Iată ingredientele de bază ale propagandei: melanjul insidios şi percutant de adevăruri incomplete şi neadevăruri strategice. Este adevărat că o mare parte a prosperităţii istorice a Occidentului derivă din subordonarea şi exploatarea colo‑ niilor din Africa, Asia şi cele două continente americane (Wallerstein 1992, Wolf 2001; Gunder‑Frank 2008). Numai că, pe la începutul secolului XX, datorită avansului tehnologic şi al costului tot mai mare al întreţinerii unor armate care să disciplineze tot mai rebelele populaţii autohtone, marile puteri europene au renun‑ ţat la colonizarea directă, care oricum devenise neprofitabilă, acum că mâna de

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

179

muncă a băştinaşilor putea fi înlocuită facil de utilaje industriale moderne, trans‑ formându‑i pe aceştia în precari salariaţi, faţă de care nu mai aveau nici măcar responsabilităţile anterioare (vezi Bush 2003) – achiesând astfel fără probleme la discursul moralizant anticolonial al Statelor Unite prezidate de Woodrow Wilson. Pe de altă parte, resursele principatelor române nu au fost aservite niciodată eco‑ nomiei politice occidentale, ci Imperiului Otoman, care a impus, începând cu a doua jumătate a secolului al XV‑lea, un adevărat monopol asupra alimentelor provenind din Moldova şi Ţara Românească „atâta vreme cât nu erau satisfăcute nevoile otomane” (Hitchins: 2013a, 23). Revenind la construcţia socialismului în plan material, Ceauşescu argumenta insistent că „munca este o îndatorire de onoare pentru fiecare cetăţean al ţării”, mai ales pentru cei cu funcţii de conducere şi, evident, membri de partid, care trebuiau să dea dovadă de o doză suplimentară de responsabilitate şi militantism ideologic, fiecărui „om al muncii” oferindu‑i‑se „posibilitatea de a desfăşura, potrivit pregătirii sale, o activitate în domeniul economic, administrativ, social sau cultural, remunerată după calitatea şi cantitatea ei” (Perfecţionarea repartiţiei...: 1972, 34; vezi şi Berescu: 1976, 19‑29; Olaru: 1972, 54‑62; Crişan, Moldova, Degan în Pascu et al.: 1972, pp. 56‑67). Posibilitatea însemnând desigur obligaţia. Numai că munca depusă de cetăţeni pentru construcţia socialismului îl indis‑ punea pe Ceauşescu din mai multe motive. În primul rând, deoarece prea puţini dintre aceştia dovedeau că înţeleg necesităţile momentului şi sacrificiile aferente, impuse de însuşi ritmul veloce al dezvoltării economice. „Unii ar dori să fie retri‑ buiţi ca şi când am fi ajuns în comunism, în sensul de a primi de la societate după nevoi, dând în schimb după capacitate – sau chiar mai puţin”; astfel de atitudini „egalitariste”, imposibile de altfel şi după emergenţa comunismului, „nu au nimic în comun cu principiile după care se ghidează azi societatea noastră” (Perfecţionarea repartiţiei...: 1972, 54). Angajaţii nu pot fi însă remuneraţi decât în funcţie de „aportul fiecăruia la munca generală”; pe de altă parte, diferitelor categorii de oameni ai muncii le corespund necesităţi diferite (Perfecţionarea repartiţiei...: 1972, 54), „raţional”, „ştiinţific” validate, printre alţii, şi de către doctorul Iulian Mincu, mai sus citat. În acest sens, PCR, împreună cu toţi cetăţenii „înaintaţi” aveau ca misiune principală înmulţirea eforturilor „împotriva oricăror tendinţe de egalitarism mic‑burghez”, de egalitarism al comodităţii, suficienţei şi individua‑ lismului consumerist, ireconciliabil cu „eroismul” şi „romantismul revoluţionar”, pentru care nimic nu este imposibil (Ceauşescu: 1989a, 299, 173, 175). În al doilea rând, conducerea PCR era nemulţumită de tot mai frecventele „disproporţii flagrante şi nejustificate în nivelul de trai al unor categorii ale popu‑ laţiei, apariţia în tabloul vieţii noastre sociale a unor persoane privilegiate, ale căror venituri nu reprezintă nici echivalentul real al aportului lor la crearea avuţiei naţionale, nici expresia posibilităţilor materiale pe care societatea noastră le poate oferi în condiţiile actuale membrilor săi” (Perfecţionarea repartiţiei...: 1972, 37‑38). Cumulul nejustificat de funcţii, sub pretextul absenţei unui număr suficient de cadre, a creat, în opinia lui Ceauşescu, o categorie socială a privilegiaţilor, pe

180

NaŢiunea socialistă

care am putea numi‑o un fel de burghezie sui‑generis, existând în interiorul regi‑ mului şi dezvoltându‑se pe baza carenţelor acestuia. Privilegiaţii antrenau o rapor‑ tare injustă şi imorală a angajaţilor în raport cu produsul muncii lor, chiar dacă, nu obosea Ceauşescu să repete, cetăţenii nu (mai) sunt exploataţi în calitatea lor de muncitori deoarece sunt în acelaşi timp şi proprietari ai mijloacelor de produc‑ ţie, munca lor nemaifiind alienată prin însuşirea ei frauduloasă de către un patron burghez. Secretarul general al PCR atrăgea atenţia şi asupra suplimentelor salari‑ ale provenite din deţinerea unor titluri „ştiinţifice, didactice, artistice şi sportive”; o astfel de practică încuraja comoditatea, diminuând în acelaşi timp aportul pose‑ sorilor titlurilor la „perfecţionarea ştiinţifică sau culturală neîntreruptă” şi implicit la dezvoltarea RSR în ansamblu (Perfecţionarea repartiţiei...: 1972, 38‑40). Burghezia naţional‑comunistă, alcătuită din privilegiaţi deloc străini de activi‑ tăţi ca specula financiară şi/sau cu diferite tipuri de produse, există şi prosperă „din infracţiunile comise în dauna avutului obştesc” (Perfecţionarea repartiţiei...: 1972, 41). Reprezentanţii ei „provoacă indignarea îndreptăţită a cetăţenilor prin aceea că cheltuiesc incomparabil mai mult decât pot câştiga prin muncă cinstită, decât le oferă funcţia pe care o ocupă în ierarhia societăţii”; era evident că acest surplus nejustificat nu putea fi obţinut decât prin „încălcarea normelor ce carac‑ terizează relaţiile sociale în orânduirea noastră”, fapt pentru care Ceauşescu a dispus sancţionarea legală cu 80% a sumelor ce nu puteau fi justificate de către proprietari (Perfecţionarea repartiţiei...: 1972, 41‑42; vezi şi Leahu: 2013, 64‑65). Cetăţenii erau chemaţi să contribuie la demersul partidului de subminare a burgheziei naţional‑comuniste, îmbogăţită pe căi necinstite, în dauna „avutului obştesc” şi vinovată de „nepăsare faţă de bunul public”, de „parazitism”, „carierism” şi de obstrucţionare a augmentării „proprietăţii întregului popor” (Perfecţionarea repartiţiei...: 1972, 48‑50). Cheia succesului nu putea fi alta decât producerea unei atitudini generale intransigente în raport cu astfel de subminări ale „legalită‑ ţii socialiste” (Perfecţionarea repartiţiei...: 1972, 48‑50, 59). O atitudine impo‑ sibil de generat tocmai pentru că regimul extindea şi perfecţiona simultan uriaşul mecanism birocratic, hipercentralizat, rigid, dar totodată necesar ca infrastructură a economiei politice naţional‑comuniste – mecanism care depindea de stat şi ale cărui neajunsuri flagrante erau de asemenea subvenţionate de stat. Natura duală, schizoidă chiar a regimurilor leniniste, profund scindate între dimensiunea parti‑ nică, respectiv cea statală – cele două se confundau administrativ, da, dar ideolo‑ gic nu, disjuncţie având o contribuţie deloc neglijabilă la descifrarea imploziei acestor regimuri şi care ar merita cercetată în profunzime –, se manifesta încă o dată ca palimpsest al contradicţiilor în care pletora revoluţionară avea ca pandant negativ imobilismul administrativ; raportul dintre cele două părţi a crescut gradual în favoarea ultimei. Ideea marxistă conform căreia fiecare societate, fiecare mod de producţie, în special capitalismul, poartă în sine „germenii propriei autodistru‑ geri” prin construirea şi dezvoltarea neîntreruptă a „proprii[lor] săi gropari”, proletarii (Marx, Engels 2006, 11‑27), îşi găseşte mult mai rapid şi mai eficient confirmarea în regimurile leniniste, cele care au reificat şi distorsionat până la grotesc percutantele idei emancipatoare ale lui Marx.

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

181

Cointeresarea materială a fost soluţia propusă de conducerea PCR pentru ges‑ tionarea atitudinilor necorespunzătoare relativ la muncă ale unor cetăţeni mai puţin „înaintaţi” şi mai puţin dispuşi să accepte deontologia cercitivă naţional‑comunistă care nu le oferea alt rol decât acela de simpli executanţi, docili, dacă entuziasmaţi nu se putea, cel puţin nu deocamdată, şi în condiţii tot mai dificile, a unor sarcini progresiv hipertrofiate în raport cu stimulentele de‑a dreptul negative primite în acest sens. „S‑a creat un obicei ca atunci când ne propunem să realizăm ceva să se spună că pentru aceasta trebuie să plătim în plus, ca şi cum repartiţia principală după muncă, pe care o reprezintă salariul, nu ar fi şi cointeresare materială, iar cel care trebuie să execute o anumită muncă nu e plătit pentru a face aceasta.” (Perfecţionarea repartiţiei...: 1972, 56). Nu resursele, ci „romantismul revoluţi‑ onar” trebuia să asigure surplusul necesar pentru dezvoltarea unei economii pla‑ nificate până în cele mai mici amănunte, şi tocmai de aceea disfuncţională, greoaie şi dezinteresată în raport cu numeroasele pierderi care oricum erau acoperite de la bugetul de stat, falimentul nefiind – în regimurile leniniste în care proprietatea privată fusese abolită, excepţie făcând micile loturi de pământ aflate în proprieta‑ tea personală a familiilor de ţărani şi având o productivitate ridicată în raport cu CAP‑urile – o opţiune. Eficienţa angajaţilor din companiile de stat nu interesa, de la muncitori şi până la directori, pe nimeni; aceştia din urmă nu căutau decât să obţină o poziţie cât mai conformă cu cerinţele ministerului de resort. La fel, falsificarea datelor pen‑ tru a fi conforme cu planul era o practică generalizată, administratorii fabricilor solicitând cât mai multe resurse de la centru pentru planuri de producţie cât mai rezonabile, având grijă să le depăşească, pe hârtie, cu unul, maxim două procente, pentru a preveni suplimentarea lor în anii următori. Ministerele, perfect conştiente de aceste practici, exacerbau la rândul lor planurile pentru a ajunge la un echilibru în raport cu cerinţele „Tovarăşului” şi punând pe plan secund cerinţele şi posibi‑ lităţile economiei reale. În plus, un alt aspect care descuraja masiv competitivita‑ tea şi suprapunerea intereselor angajaţilor cu cele ale regimului era sistemul de salarizare, defalcat strict pe profesii. Dacă mai ţinem cont şi de faptul că întreprin‑ derile de stat se înfiinţau şi prosperau în funcţie de cât de eficient îşi negociau şansele cu birocraţia omniprezentă şi de cât de adecvat se pliau pe imperativele politice ale momentului (vezi Kornai 1992, 115‑127), obţinem o schiţă fidelă a economiei politice naţional‑comuniste şi a tarelor structurale ale acesteia, imposi‑ bil de surmontat prin apeluri patetice la eroism şi spirit de sacrificiu. Pentru a remedia aceste dificultăţi, patria nu ar fi avut nevoie de nimic altceva decât de muncă, aceasta din urmă reprezentând de altfel măsura autenticului patriotism (Popovici în Probleme fundamentale...: 1980, 151‑160). Ei, oamenii care servesc patria, nu grăiesc vorbe mari, dar îi poţi vedea din zori şi până în noapte la postul lor. Şi, fie că sunt conducători politici, înzăpeziţi prematur la tâm‑ ple, de veghe şi griji, sau muncitori cu spinările ude, ţărani cu palmele noduroase, sau oşteni aflaţi sub Tricolor, intelectuali sau tineri în formare, bătrâni înţelepţi sau mame iluminate de dragoste – ei, toţi aceşti oameni, alcătuiesc generaţia de astăzi a României,

182

NaŢiunea socialistă

muncind şi trăind după legile străvechi ale demnităţii şi patriotismului, înţelegând că, mai presus de nevoile lor individuale sau de familie, de cotele fluctuante ale nivelului de trai din lumea contemporană, se află fiinţa sacrosantă a patriei (Vadim Tudor: 1983a, 50; subl. în orig.).

O muncă asumată, conştientă, conţinând, pe lângă obişnuitele raţiuni profesi‑ onale şi economice, o importantă dimensiune politică. Dezvoltarea patriei socialiste avea ca forţă motrice principală nu hidrocarburile, nu materiile prime ale căror preţuri explodaseră în a doua jumătate a anilor 1970, îngrijorând profund condu‑ cerea de la Bucureşti deoarece industrializarea accelerată a RSR era dependentă de petrolul, gazele naturale şi cărbunele de import, nu ajustarea macroeconomică la noile tendinţe internaţionale, ci „iubirea de patrie”. Simpla ei prezenţă ar fi înlocuit miraculos lipsurile materiale accentuate şi eşecurile pe bandă rulantă ale unei succesiuni de planificări provenind de la un centru economico‑politic rigid şi inflexibil. „Într‑o epocă de căutări febrile a noi surse de energie pentru maşinile, motoarele, uzinele noastre – este bine să exploatăm, în paralel, uriaşele depozite de uraniu spiritual, moral, ale stării de patrie, ale iubirii de patrie. Fiindcă ataşa‑ mentul la patrie propulsează toate celelalte eforturi.” (Coşovei în Sentimentul patriei: 1983, 61) Înţelegem deci de ce eforturile pentru producerea conştiinţei socialiste a omului nou, revoluţionar şi patriot se amplificau în relaţie directă cu privaţiunile impuse populaţiei de un ritm de industrializare alert şi în cele din urmă nejustificat.

3.4. C  ontinuitate şi unitate: dimensiunea istorică a naţionalismului pseudo‑hegemonic Deşi regimurile leniniste posedă o fermă orientare proiectivă în toate domeniile de activitate, nu se poate spune că neglijează trecutul, permanent adaptat la modu‑ laţiile discursului oficial. Unele dintre ele, cum ar fi China maoistă, Coreea de Nord şi RSR, ultima puternic influenţată, aşa cum vom constata în capitolul urmă‑ tor, de combinaţia dintre paseism, naţionalism şi leninism pusă în practică de primele două, îl transformă chiar într‑un element central al propriei construcţii discursive, mai flexibilă şi mai adaptabilă la împrejurări decât ar părea la prima impresie. În cazul naţionalismului pseudo‑hegemonic, istoria era percepută ca un ingre‑ dient vital al imprimării în gândirea şi comportamentul subiecţilor politici aflaţi în etapa de tranzit de la cetăţenie la aceea de patriotism revoluţionar a acelei doze de fidelitate faţă de noua construcţie politică de care erau produşi discursiv până în cele mai mici detalii. Viziunea şi ambiţiile politice ale momentului sunt proiec‑ tate într‑un trecut recuperat ideologic în direcţia exclusivă a legitimării sacrificiilor prezentului şi a promisiunilor viitorului. De la daci şi romani la voievozii medievali,

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

183

monarhie şi instaurarea republicii populare, de la răscoalele ţărăneşti medievale şi moderne la răscoala lui Tudor Vladimirescu din 1821, „revoluţia burghezo‑demo‑ cratică” din 1848 şi „lupta întregului popor” pentru a înfăptui „revoluţia de elibe‑ rare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă” de la 23 august 1944 (Muşat în Ardeleanu, Arimia, Muşat: 1984, LVII), trecutul capătă o pondere centrală în discursul oficial, fiind articulat mult mai agresiv şi mai rudimentar decât în discursurile non‑leniniste, de factură occidentală, lipsite de nevoia presantă şi urgentă de legitimitate care incomoda tot mai mult naţional‑comunismul românesc începând cu a doua jumătate a anilor 1970. „În caracterul poporului român, în dorul său nestins de libertate şi neatârnare se regăsesc întruchipate înaltele virtuţi ale strămoşilor: dârzenia, mândria şi înţelepciunea dacilor şi romanilor, eroismul şi neînfricarea lui Decebal şi Traian”, era de părere Ceauşescu (Muşat în Pascu, Ştefănescu: 1986, 8; subl. în orig.). Combinaţia dintre daci, numiţi de anticul istoric Herodot „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”, şi romanii cei „mândri” a avut ca rezultat o sinteză superioară, „un nou popor bazat pe cele mai înalte virtuţi” atât ale învingătorilor, cât şi ale învinşilor din războaiele de la începutul secolului al II‑lea e.n., românii, caracte‑ rizaţi încă din cele mai vechi timpuri „prin dragostea de adevăr şi de dreptate” (Anghel în Sentimentul patriei: 1983, 26). Romanii ne‑ar fi lăsat ca moştenire limba, în timp ce de la daci am fi preluat „stăpânirea acestui pământ” şi „cugetul” (Anghel în Sentimentul patriei: 1983, 26). Sarcinile propagandei de partid erau deci clare: „Originea daco‑romană şi continuitatea existenţei pe aceste melea‑ guri”, se pronunţa în continuare secretarul general al PCR, „constituie caracteris‑ tici fundamentale ale poporului român. Stabilirea locului în istorie, a originii şi continuităţii în bazinul carpato‑danubian ale poporului român constituie funda‑ mentul oricărei activităţi ideologice, teoretice şi politico‑educative. Nu se poate vorbi de educaţie patriotică socialistă fără cunoaşterea şi cinstirea trecutului, a muncii şi luptei înaintaşilor noştri” (Preda, Pătroiu în Pascu, Ştefănescu: 1986, 324; subl. în orig.). Dacă în perioada Gheorghiu‑Dej filiaţia daco‑romană şi continuitatea bimilenară a urmaşilor acestora pe teritoriile Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei era menţionată pasager, Epoca de Aur o va transforma într‑una dintre pietrele unghiu‑ lare ale naţionalismului pseudo‑hegemonic, amplificând‑o în sens dacist (vezi Ştefan: 1973, 19‑48; Rădulescu în Probleme actuale...: 1966, 177; Stoian: 1981, 233‑241). Aşa cum am discutat la începutul capitolului precendent, latinismul şi dascismul au reprezentat două interpretări majore ale originii şi identităţii româ‑ nilor, apărute şi maturate la sfârşitul secolului al XVIII‑lea şi începutul secolului al XIX‑lea, respectiv în perioada finală a secolului al XIX‑lea şi începutul seco‑ lului XX, într‑un context politic şi geopolitic dinamic şi promiţător. Latinismul Şcolii Ardelene era axat pe ideea identificării totale a românilor cu Occidentul, aceştia fiind urmaşii colonilor romani care populaseră Dacia după presupusa deci‑ mare şi luare în sclavie a populaţiei autohtone în urma războaielor împotriva Romei, pe care le pierduseră; identitatea românească nu ar fi conţinut deci nimic estic,

184

NaŢiunea socialistă

oriental, fiind, în ciuda vicisitudinilor istoriei, a migraţiilor care i‑au plasat gradual pe români la periferia Europei, una pur occidentală. Discursul latinist a corespuns dezideratului obţinerii independenţei politice. Odată aceasta realizată în 1859, discursul dacist se va afirma, prin scrierile unor filologi şi istorici ca BogdanPetriceicu Hasdeu sau Vasile Pârvan, tot mai pregnant. Dacismul însemna conso‑ lidarea independenţei, rezistenţă susţinută împotriva secolelor de colonizare externă sau cel puţin de absenţă a unei organizări politice adecvate şi afirmarea asertivă a noului statut politic la care contribuţia puterilor europene, asiduu invocată până în 1959, era plasată acum într‑un con de umbră. Din motive lesne de înţeles, discursul naţional‑comunist a optat pentru varianta dacistă a originilor româneşti. Era mult mai potrivită pentru aspiraţiile de inde‑ pendenţă ale RSR în raport cu puterile imperiale capitaliste sau cu hegemonismul sovietic şi pentru aroganţa şi mândria ostentativă cu care naţionalismul pse‑ udo‑hegemonic recupera discursiv două milenii de istorie pentru a se revendica drept continuitate firească, lipsită de alternativă, a acestora. Această întreagă mitologie dacică dezvoltată gradual la adăpostul şi prin intermediul discursului oficial îi amintea sociologului Henri Stahl de mentalitatea legionară: mistică, şovină, excesivă (Rostás: 2000, 67). Prezentaţi drept „străvechi autohtoni ai aces‑ tui pământ” în raport cu grecii, cu care se aflau în intense relaţii de schimb comer‑ cial şi cultural, dacii sau geţii erau consideraţi două dintre cele mai puternice triburi tracice nord‑dunărene, „care şi‑au impus numele şi celorlalte” (Daicoviciu: 1968, 15). Zoe Petre demonstrează însă convingător că însăşi denumirea de daci sau de geţi se suprapune nejustificat peste un dinamism şi o identitate mult mai fragmentate şi mai deschise înspre spaţiul grecesc decât era prezentată în istorio‑ grafia dintre 1965 şi 1989 (Petre: 2004). În a doua jumătate a secolului I î.e.n., civilizaţia dacilor s‑ar fi aflat la apogeu. Drept mărturie pentru „înalta treaptă de dezvoltare la care ajunseseră strămoşii noştri” sunt invocate construcţiile, diversitatea meseriilor şi dezvoltarea artei, considerate mai importante, din punctul de vedere al rapidităţii progresului civili‑ zaţional, decât piramidele şi construcţiile Egiptului antic (Daicoviciu: 1968, 143; Zamfirescu: 1985, 14). „Nicăieri nu se găsesc aşezări mai mari, cetăţi mai puter‑ nice, unelte mai perfecţionate, opere de artă mai frumoase”; nici că se putea găsi o încununare politică mai bună pentru această majoră civilizaţie antică decât cre‑ area, de către regele Burebista între anii 60 şi 48 î.e.n., a unui „stat dac centrali‑ zat” care „se întindea către apus şi nord‑ vest până la Dunărea de Mjloc şi Morava, spre nord până la Carpaţii păduroşi, care se învecina la răsărit cu tyrageţii de pe Nistru, cuprindea Dobrogea în întregime şi ajungea, spre miazăzi, până la Haemus (Balcani)” (Daicoviciu: 1968, 143, 107). Cea mai bună dovadă în sprijinul (in) existenţei acestui imens stat dac rezidă în faptul că, după asasinarea lui Burebista în acelaşi an cu potenţialul său rival roman Cezar, 44 î.e.n. – primul căzând victima aristocraţiei dacice nemulţumite de ameninţarea unei centralizări care i‑ar fi redus considerabil puterile tradiţionale, iar ultimul pierzându‑şi viaţa în mijlocul unuia dintre cele mai importante războaie civile din Roma antică –, construcţia politică a lui Burebista, „marele stat pe care‑l făurise cu sabia, dar care era lipsit de o

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

185

adevărată unitate economică”, s‑a dizolvat aproape instantaneu (Daicoviciu: 1968, 102). În ciuda acestui aspect care îi invalidează ipoteza, orice stat (în cazul în care putem discuta într‑adevăr despre state, în accepţiunea politologică a termenului, înaintea erei noastre, state care îşi merită numele) funcţionând pe baze instituţio‑ nale, nu personale, şi supravieţuind desigur decesului unui lider sau altul, Daicoviciu insistă că nu este vorba despre o simplă şi temporară, deşi amplă „uniune de triburi” dacice; mai mult, „dezvoltarea forţelor de producţie în Munţii Orăştiei (centru militar al organizării politice a dacilor în scurtele şi intermitentele perioade de unificare a majorităţii triburilor acestora de către un lider mai ambiţios şi mai determinat decât rivalii săi, pe care reuşea astfel să îi marginalizeze, n.m.), precum şi complexul cetăţilor construite aici de Burebista presupun existenţa, în societatea dacică din sud‑vestul Transilvaniei, a unei faze premergătoare înjghebării unui stat anterioare lui Burebista” (Daicoviciu: 1968, 102, 110; subl. în orig.). Deoarece Burebista era rege, argumentează în continuare Daicoviciu, statul său nu putea fi altceva decât o formă incipientă de monarhie, numită, pentru a păstra canonul marxist distorsionat pe filieră leninistă, „stat sclavagist începător” (Daicoviciu: 1968, 118). Începător din cauză că sclavagismul, deşi nu ajunsese să obţină vreo‑ dată un rol central în procesul de producţie al economiei politice dacice, reprezenta totuşi un element de noutate, progresist în raport cu epoca anterioară a comunei primitive, pe care urma, „potrivit legilor obiective ale istoriei”, să o înlocuiască (Daicoviciu: 1968, 118‑119; subl. în orig.). Deşi într‑o flagrantă discontinuitate cu metodologiile de studiu utilizate de obicei în domeniul istoriei şi al politologiei, sintagma „stat dacic centralizat”, completată uneori cu „independent”, a făcut carieră ştiinţifică înainte de 1989, având evident girul „geniului Carpaţilor” (Crişan: 1977; Ceauşescu 1989a, 18; Potra în Potra, Stati, Crişan: 1982, 10; Popişteanu în Potra, Stati, Crişan: 1982, 256; Condurachi în Potra, Stati, Crişan: 1982, 50‑58; Gheorghiu în Potra, Stati, Crişan: 1982, 292; Vadim Tudor: 1983a, 58‑64; Hurezeanu în Probleme fun‑ damentale...: 1980, 194; Ceauşescu I.: 1987, 68; Zamfirescu: 1985, 17). Deloc surprinzător, expresia „stat dac” era utilizată şi de mareşalul Ion Antonescu (1991, 9). La rândul său, Burebista devine, ca ilustrul său urmaş de peste milenii, mai degrabă „artizan al unei politici înţelepte” decât războinic, fiind capabil „să cro‑ iască munţii după voinţa lui şi să clădească în vârful lor ceea ce alţii clădeau numai pe malul mării”; cei pe care îi conducea nu erau deloc mai prejos: „Cultivau ca valori morale supreme mândria libertăţii, vitejia într‑a o apăra, cumpătarea” şi, contrazicând făţiş conceptul lui Daicoviciu de „stat scalavagist începător”, emis ce‑i drept în 1965 şi deja perimat în raport cu intensificarea pe coordonate ideo‑ logice a naţionalismului pseudo‑hegemonic (în a cărui optică dacii se transforma‑ seră în cel mai democratic popor antic, pe lângă faptul că era deja cel mai „viteaz” şi cel mai „drept”, aşa cum ştim deja de la Herodot), „într‑o epocă de sclavagism, ei respingeau sclavia” (Gheorghiu în Potra, Stati, Crişan: 1982, 292). În plan extern, „vecinii paşnici găseau în ei parteneri de nădejde ai schimbu‑ rilor economice şi culturale, prielnice tuturor; năvălitorii însă au primit totodată

186

NaŢiunea socialistă

de la daci riposta ridicării generale la arme şi adesea au trebuit să înveţe amarul, dar meritatul preţ al înfrângerii” (Gheorghiu în Potra, Stati, Crişan: 1982, 292‑293; Zamfirescu: 1985, 21). Cam ce ar fi păţit şi Uniunea Sovietică în cazul în care s‑ar fi gândit să repete experienţa pragheză din 1968: i s‑ar fi opus, cum s‑au opus şi dacii romanilor, dar preferabil cu un rezultat diferit, o rezistenţă generală prin intermediul „războiului întregului popor”, concept ce va fi analizat într‑una dintre secţiunile ulterioare, când vom discuta şi despre dimensiunea militară a naţiona‑ lismului pseudo‑hegemonic. Numai că în capitolul următor vom putea să ne con‑ vingem că Uniunea Sovietică nu a avut niciodată această intenţie. Nu mai conta oricum; ce era cu adevărat important era faptul că regimul îşi propunea o perfectă suprapunere discursivă peste „statul centralizat unitar şi independent” al lui Burebista, reprezentând un pericol major pentru „imperialismul roman” (citeşte american şi/ sau sovietic) prin capacitatea Daciei (RSR) de a mobiliza „prin exemplul ei lupta de eliberare a populaţiilor sud‑dunărene supuse de Roma” (Daicoviciu: 1968). Adică de a obţine, concurând indirect cu China maoistă şi post‑maoistă, sprijinul mişcării nealiniate împotriva unei eventuale agresiuni imperialiste sau sovietice. Pericolul unei invazii sovietice, pentru că despre o invazie imperialistă nici nu putea fi vorba, nu a fost niciodată real, contând în schimb efectul pe care poziţia iritantă a RSR îl avea în presa şi în politica occidentală, unde Moscova nu se bucura oricum de o popularitate prea mare. Revenind însă la „Burebista întemeietorul”, aşa cum îl numeşte Corneliu Vadim Tudor, aflăm că unica sa raţiune a fost aceea de a prefigura continuarea şi perfec‑ ţionarea idealului politic al dacilor de către nimeni altul decât secretarul general al PCR (Vadim Tudor: 1983a, 81, 140). Astfel că pavăza dârză pusă împotriva migraţiilor, făurirea primelor formaţiuni statale şi apoi, începând cu anul 1290, a ţărilor române – totul, absolut totul, izvorăşte din conştiinţa comună a graniţelor şi a aceleiaşi fiinţe etnice, conştiinţă pe care a zămislit‑o acel gigant tarabostes care a fost Burebista. Laudă veşnică părintelui Burebista, şi fie‑i împodobită memoria cu foi de laur şi dafin verde! El e primul mare pilon al Arcului de triumf al ţării, în timp ce al doilea este, fără doar şi poate, Nicolae Ceauşescu (Vadim Tudor: 1983a, 64; subl. în orig.; vezi şi Zamfirescu: 1985, 70‑71, 177‑178).

Reţine atenţia, în cadrul acestui tablou de proporţii cosmice, expresia „hotarele fireşti” ale prezumtivei proto‑Românii din perioada lui Burebista, aproximativ dublă ca dimensiuni în raport cu actualele graniţe ale ţării. Cu toate acestea, autorul nu ezita să aplice cu nonşalanţă acuzaţia de iredentism, atunci ca şi acum, maghiari‑ lor transilvăneni şi celor din afara ţării, prin referinţe deloc voalate la „seminţii[le] trufaşe” care „nici nu apăruseră pe harta lumii şi încă peregrinau orbeşte în goana cailor” atunci când „ei, dacii, zideau în coroana Carpaţilor şi pe văile lor o cultură de factură clasică, originală şi încărcată de frumuseţi” (Vadim Tudor: 1983a, 61). În ciuda faptului că erau cei mai „viteji”, „drepţi” şi, am putea adăuga, cei mai democraţi dintre traci, dacii au pierdut totuşi războiul „cu sorţi schimbători” (Gheorghiu în Potra, Stati, Crişan: 1982, 293) purtat împotriva Romei. Sigur că

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

187

dacii nu au avut nicio şansă reală de a învinge cea mai mare putere din Antichitate. Dar când politica dublată de raţiuni ideologice implacabile penetrează nu numai câmpul ştiinţific, ci şi tot ceea ce înseamnă public şi oficial, nu trebuie să fim deloc surprinşi când citim că, dimpotrivă, puterea dacilor unificaţi de Burebista „ajusese atât de mare încât cel puţin în două rânduri a existat pericolul ca ei să‑i ocupe pe romani” (Vadim Tudor: 1983a, 61). Amintirea celor două ocazii ale lui Burebista de a cuceri Roma ar fi pur şi simplu de prisos. Nu este însă de prisos să menţionăm că Traian a purtat împotriva dacilor un război „agresiv, nejust”, în timp ce aceştia din urmă nu făceau decât să îşi apere patria, în ciuda ocazionalelor incursiuni de pradă în provinciile romane aflate la sudul Dunării: „Pericolul pe care statul dac îl reprezenta pentru Imperiul Roman era real, dar el nu ameninţa existenţa Romei şi a poporului roman, ci numai posesiunile romane de la sudul Dunării” (Daicoviciu: 1968, 250). Mai mult, aceste expediţii nu ar fi reprezentat nici pe departe campanii de jaf şi de pradă, ci tenta‑ tive de a încuraja triburile „traco‑gete” din acea regiune să reziste opresiunii romane; chiar dacă Decebal, ultimul rege dac, ar fi cucerit aceste regiuni în cadrul unui război în toată regula împotriva Romei (ceea ce nu a intenţionat niciodată), „acţiunea sa n‑ar fi fost un război de agresiune, ci unul de eliberare” a triburilor înrudite mai puţin norocoase, neameninţând deloc existenţa politică a Imperiului Roman; „expediţia pe care o pregătea Traian reprezenta însă un pericol de moarte pentru însăşi existenţa statului dac, pentru independenţa poporului Daciei. Romanii aveau să lupte pentru cuceriri, dacii pentru libertatea şi vetrele lor. În acest senti‑ ment că‑şi apără patria au găsit dacii puterea de a rezista eroic timp de aproape trei ani celei mai formidabile armate pe care a cunoscut‑o Antichitatea” (Daicoviciu: 1968, 250‑251). Intrigă, dacă mai poate intriga ceva, reciprocitatea pe care dacii ar fi pretins‑o de la romani: noi nu urmărim anihilarea voastră, aşa că nici voi nu ar trebui să urmăriţi anihilarea noastră. Frustrările lui Ceauşescu pentru că nu era liderul unei mari puteri mondiale (Popescu: 1993, 307), ci al unui stat redus ca dimensiuni şi pondere politică şi totodată lipsit de armament nuclear sunt transpuse în timp, devenind frustrările unei Dacii prospere şi independente în faţa unei imorale agre‑ siuni din partea unui imperiu ale cărui graniţe le‑a încălcat constant, chiar dacă urmărind nişte idealuri a căror nobleţe îi depăşea total pe romani. Întocmai ca „Burebista întemeietorul”, transformat de Vadim Tudor în piatra unghiulară a unei mitologii naţionaliste de‑a dreptul deşănţate (1983a, 81), Decebal devine la rândul său unul dintre precursorii antici ai lui Ceauşescu. Regele dac, numit „eroul străbunilor” şi „străbunul eroilor”, „vulturul din Carpaţi”, a cărui ameninţare pentru existenţa Romei este comparată indirect cu cea exercitată de generalul cartaginez Hanibal câteva secole mai devreme, este considerat un „om nou” pentru „vremuri noi”, un erou al cărui sacrificiu a jalonat, întocmai ca amintirea „statului dac centralizat” al lui Burebista, conştiinţa continuităţii şi a unităţii daco‑romane pe teritoriul României moderne: „Secolele au trecut, dar n‑au făcut decât să sporească valoarea de îndemn, de exemplu al faptelor lui

188

NaŢiunea socialistă

Decebal, întărind conştiinţele în lupta pentru menţinerea fiinţei de neam, pentru apărarea libertăţii pământului pe care Decebal însuşi îl apărase cu ardoare, cu sacrificiul vieţii” (Achim: 1981, 77‑89). Iar astăzi, „jertfa marelui rege” este înţeleasă şi valorificată mai mult ca niciodată, însuşi secretarul general al PCR demonstrându‑şi „adânca sa înţelegere şi preţuire a lecţiilor trecutului” prin înscri‑ erea memoriei regelui dac „la loc demn în marea carte a trecutului” (Tudor: 1977, 18, 64). În altă ordine de idei, este evident că populaţiile migratoare care s‑au succedat timp de aproape un mileniu pe teritoriul Daciei romanizate au modificat radical identitatea şi aşa plurivalentă a acestei foste provincii imperiale (vezi, despre plu‑ ralismul etnic al Daciei romane, o lucrare surprinzător de competentă ştiinţific pentru a fi publicată la sfârşitul anilor 1960 – Tudor: 1969, 21‑30). Nu putem discuta deci despre o continuitate biologică între vlahii, moldovenii şi ardelenii din perioada medievală, modernă sau contemporană şi populaţia Daciei de după cuce‑ rirea romană, numai de o parţială şi selectivă continuitate simbolică operată de anumite elite politice şi culturale interesate de atenţia unui Occident a cărui dez‑ voltare, prosperitate şi capacitate militară începuseră să se afirme tot mai pregnant şi în cadrul căruia amintirea fostei grandori a Romei era departe de a se fi estom‑ pat. În termenii lui Eric Hobsbawm, istoric al naţionalismului discutat în primul capitol, avem de‑a face cu o tradiţie „inventată” din raţiuni pur pragmatice: ca element indispensabil în cadrul oricărui tip de discurs, istoria nu există niciodată dincolo de anumite mize prezente, adică dincolo de o formă sau alta de politică. Voievozii medievali aveau nevoie de sprijinul papalităţii şi al puterilor occidentale în ascensiune în încercarea de a stopa sau măcar de a încetini expansiunea otomană, iar Ceauşescu avea nevoie de fonduri şi de tehnologie occidentală pentru a defini‑ tiva revoluţia în variantă naţional‑comunistă şi pentru a transforma RSR într‑o putere de talie mijlocie la nivel global. În accepţiunea naţionalismului pseudo‑hegemonic, perioada medievală este martoră a continuităţii populaţiei daco‑romane pe teritoriul fostei Dacii. Chiar şi după retragerea administraţiei romane în a doua jumătate a secolului al III‑lea din cauza tot mai frecventelor invazii ale goţilor, populaţia romanizată a rămas pe loc. A urmat apoi un întreg mileniu „de groaznice încercări, în care această ţară şi acest popor au fost un bastion în faţa valurilor popoarelor migratoare ce s‑au scurs neîntrerupt, frământând apocaliptic, sub copitele cailor sălbatici, brazdele pămân‑ tului românesc, o mie de ani de rezistenţă în faţa unui adevărat holocaust nu au putut distruge acest popor românesc” (Potra în Potra, Stati, Crişan: 1982, 10) care ar fi avut deja o identitate culturală şi politică ferm conturată chiar şi înaintea apariţiei primelor populaţii migratoare pe teritoriul fostei provincii romane. În termenii lui Vadim Tudor, românii medievali ar fi „păstrat în memoria sângelui ima‑ ginea simbolică a hărţii Daciei mari, de sub Burebista” (Vadim Tudor: 1983b, 190). Istoria acestui „popor a cărui vitalitate este de domeniul adevărurilor irefutabile” a fost organică, voinţa elitelor şi cea a populaţiei, majoritar rurală, contopindu‑se într‑un

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

189

tot unitar inexpugnabil. Tocmai de aceea istoria românilor este lipsită de „pete albe”, nefiind produsă „doar în câteva centre răzleţe, apărute şi trecute în nefiinţă ca un accident” de câteva „familii nobiliare sau case princiare apărute şi dispărute meteoric” (Potra în Potra, Stati, Crişan: 1982, 10‑11; vezi şi Ardeleanu în Culegere de teze...: 1982, 289; Petreanu în Probleme fundamentale...: 1980, 179). Nu se mai păstrează, în aceste expuneri bombastice şi infatuate, nici măcar rudimentele metodologice marxiste utilizate înainte de 1965, când se afirma că economia politică feudală, bazată pe exploatarea ţărănimii, se destrăma pe măsură ce influenţa capitalistă, având la început un rol progresist, va atrage povinciile româneşti şi ulterior România unificată pe orbita comerţului mondial şi pe măsură ce răscoalele ţărăneşti dezechilibrau la rândul lor acest fragil şi opresiv edificiu politico‑economic. Naţionalismul pseudo‑hegemonic era tot mai reticent în a admite existenţa diviziunilor de clasă în cadrul „poporului” român, fie şi la nivel istoric: genul acesta de fragmentare ar fi putut duce la concluzia că şi în interiorul RSR există diviziuni de clasă, tensiuni sociale şi implicit lipsa unei unităţi organice între „popor”, partid şi secretarul său general, care nu puteau decât să înainteze împre‑ ună sub stindardul militant al revoluţiei naţionale. Idealul naţional milenar al românilor se întrupase acum în „coeziunea de monolit a partidului şi ţării în jurul aceluia care a conferit timpului contemporan românesc redimensionări de sub‑ stanţă” (Muşat în Potra, Stati, Crişan: 1982, 201), după ce înainte ghidase „gân‑ direa social‑politică şi planurile politice, militare şi diplomatice ale înaintaşilor noştri” (Potra în Potra, Stati, Crişan: 1982, 14). Încă de la început, coordonatele principale ale identităţii româneşti au fost revoluţia, „o trăsătură specifică” şi o „stare de permanenţă” care a „accelerat devenirea istorică” a urmaşilor lui Decebal şi Traian, respectiv democraţia, „unul din steagurile sfinte ale acestui popor, sub care s‑au aliniat de‑a lungul a zeci de generaţii – cu încredere nestrămutată –, toţi truditorii acestui pământ” (Potra în Potra, Stati, Crişan: 1982, 14, 17‑18). În perioada medievală, conştiinţa naţională a românilor s‑a păstrat şi s‑a ampli‑ ficat, în ciuda „vicisitudinilor istorice” îndurate de‑a lungul secolelor (Netea în Potra, Stati, Crişan: 1982, 85; Adăniloaie: 1986, 7‑8). Voievozi ca Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul erau învestiţi cu o misiune politică de a păstra şi duce mai departe, în funcţie de cât le permiteau împrejură‑ rile, idealul unirii politice a tuturor teritoriilor locuite de români (Adăniloaie: 1986, 21‑24; Marinescu, Tănase: 1982, 147; Dumitrescu‑Buşulenga în Marcea: 1975, 286; Apărarea patriei...: 1972, 29; PCR – continuator al luptei revoluţi‑ onare...: 1972, 45, 50; Muşat în Pascu, Ştefănescu: 1986, 17‑18; King: 1980, 124; Zamfirescu: 1985, 40‑44, 64‑65, 82, 181‑182). Faptul că ideea naţională a apărut abia la sfârşitul secolului al XVIII‑lea, în partea de vest, nu cea de est a bătrânului continent, conta prea puţin: „Neiertători până dincolo de marginile morţii, voievozii ne‑au lăsat ca emblemă comportamentală măsura înălţimii lor de cuget şi simţire, a neîngenuncherii şi lucrării în folosul patriei” (Vadim Tudor: 1983a, 69). Chiar şi Nicolae Iorga, celebrul istoric naţionalist consacrat în prima jumătate a secolului XX, marginalizat ca reacţionar în perioada dejistă şi recuperat

190

NaŢiunea socialistă

apoi după 1965, recunoştea că, în Evul Mediu, populaţia celor trei principate care au alcătuit ulterior România nu manifesta o conştiinţă comună, în ciuda interacţi‑ unilor culturale şi economice în care erau angrenate. Cristalizarea cu câteva secole mai devreme a conştiinţei naţionale în Occident este atribuită de Iorga fenomenu‑ lui cruciadelor, care ar fi produs primele delimitări etnice în cadrul creştinătăţii catolice, pe măsură ce populaţiile care alimentau armata mixtă a papalităţii călă‑ toreau spre Est şi se cunoşteau reciproc. Din cauză că încă din secolul al XIV‑lea românii au avut ca obiectiv principal rezistenţa împotriva expansiunii otomane, în principate şi‑a făcut apariţia un tip de identitate diferit, „o conştiinţă creştină, ortodoxă, atât de puternică, încât i‑am consacrat toate silinţele noastre: prin ea am mântuit tot viitorul nostru, dar ea a împiedicat producerea unei conştiinţe naţionale deosebite, pronunţate. Şi de aceea legăturile care s‑au stabilit între noi, peste hotarele ţărilor, au fost înainte de toate legături de acestea ierarhice, religi‑ oase” (Iorga: 1987, 62‑65). Istoricul recunoaşte de asemenea faptul că ideea naţională promovată de Revoluţia Franceză a ajuns în principate abia la începutul secolului al XIX‑lea, contribuind la cristalizarea unei solidarităţi dincolo de gra‑ niţele acestora, dar consideră totodată că o identitate comună a celor trei provincii îşi făcuse apariţia cu mult mai înainte: „Începutul e mai vechi şi e al nostru” (Iorga: 1987, 248). Iorga era însă util campaniei naţional‑comuniste prin insistenţa cu care promova ideile de neam, unitate şi origine comună a locuitorilor Moldovei, Transilvaniei şi Ţării Româneşti. Neamul este o concepţie organicistă, exclusivistă, naţionalistă, rasistă, xenofobă şi antisemită, preluată de Iorga (şi nu numai) din vocabularul romantismului politic german. Din punct de vedere terminologic este de provenienţă maghiară, nem însemnând într‑o primă fază „gen” sau „specie”, apoi „nobleţe” şi în final „comunitate naţională” (Neumann: 2013, 62‑66). Această ironie cultu‑ ral‑istorică nu a împiedicat însă dezvoltarea termenului în România pe coordonatele ideologice ale extremei drepte. Apoi, când scria că „numai cu eroi înaintează o naţie, cu generaţii eroice” sau că „un popor se ridică, se menţine şi biruieşte numai prin cultivarea continuă a tuturor forţelor naţionale şi printr‑o solidaritate nebiru‑ ită a tuturora în jurul aceluiaşi steag, ţinut şi apărat, cu minţi libere, de mâini sănătoase”, când îndemna în sfârşit la dezvoltarea unor „forme politice venind de la însăşi obârşia neamului nostru, care este una singură”, fiind de părere că trebuie să „lepădăm zdrenţele împrumutate care nu se potrivesc trupului nostru şi care acum pentru trupul acesta sunt o jignire şi‑i împiedică dezvoltarea” – Iorga era cu siguranţă în asentimentul naţionalismului pseudo‑hegemonic (Iorga: 1987, 10, 47, 213). Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu devine, la fel ca bătăliile câştigate de voievozii mai sus amintiţi, un moment al traseului revoluţionar care nu putea avea ca finalitate decât Epoca de Aur, care urma să definitiveze demersul pe coordonate naţional‑comuniste. Vadim Tudor considera insurecţia lui Tudor Vladimirescu drept o „revoluţie autentică, nu de import, ci pur românească”; corelativ, revoluţia naţional‑comunistă trebuia să renunţe cât mai curând la originile sale bolşevice, externe, la epoca Dej în care, în ciuda trăsăturilor sale pozitive,

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

191

„ingredientele străine, nuanţele şi aspectele perisabile” ar fi reprezentat un „peri‑ col real” pentru imprudentul dispus să îşi afirme naţionalitatea românească, o perioadă când „nici nu îndrăzneam să ne gândim” la publicarea unor „strălucite cărţi consacrate istoriei naţionale” (Vadim Tudor: 1983a, 90, 12, 18, 161). Din fericire, după Congresul al IX‑lea al PCR, aparţinând nu numai partidului, ci şi întregii naţiuni, instaurarea lui Ceauşescu în funcţia de secretar general a coincis cu „reîntronarea în drepturi a trecutului naţional” şi a constituit în acelaşi timp o garanţie a faptului că „vechile servituţi şi erori nu vor mai fi posibile” (Vadim Tudor: 1986, 21, 19). Cam în acelaşi interval istoric în care s‑a consumat episodul revoluţionar al lui Tudor Vladimirescu, termenul „patrie”, invocat atât de frecvent de propaganda de partid, se transmite, odată cu începutul unui proces crescând de alfabetizare, din vocabularul elitelor politice în cel al majorităţii populaţiei urbane (Lemny: 1986, 64‑65). Asta nu înseamnă însă că în timpul „revoluţiei burghezo‑democratice” din 1848 ar fi existat dezideratul ca principatele să fie reunite în cadrul aceleiaşi con‑ strucţii politice, a unei „patrii” extinse. O afirma răspicat chiar Iorga, obligându‑i pe cei care îi adunau conferinţele şi discursurile în anii 1980 sub denumirea de Ideea unităţii româneşti să specifice în numeroase note de subsol faptul că opinia istoricului asasinat în 1941 de legionari „este depăşită de istoriografia actuală”, atunci când nu era considerată pur şi simplu „inacceptabilă” (Iorga: 1987, 86, 98). Iată ce scria Iorga, al cărui program public de intensificare a conştiinţei naţi‑ onale pentru a fi pe măsura României mari existente în perioada interbelică şi deci de utilizare a unui discurs istoric ale cărui raţiuni ştiinţifice erau estompate în favoarea celor politice nu i‑a amputat integral deontologia profesională, aşa cum s‑a întâmplat în cazul urmăşilor săi de după 1965: „La 1848, fiecare din ţări a făcut revoluţia pentru ea” sau „ar căuta cineva (...) în zadar la 1848, de la un român şi în interesul numai al românismului, o tendinţă către unitatea politică” (Iorga: 1987, 86, 91). Iorga sfida însă canonul naţional‑comunist. Deşi nu au reprezentat o ameninţare reală pentru Imperiul Otoman, aflat în declin accentuat, revoluţiile din cele trei provincii ar fi contribuit la „focul nestins al vechii şi vigu‑ roasei conştiinţe româneşti, înteţit, rând pe rând, fie de munteni, moldoveni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fie de toţi odată şi laolaltă sub numele general de români” (Netea: 1980, 157; vezi şi Berindei: 1974, 15‑16; Cristian în Edroiu, Răduţiu, Teodor: 1982, 308‑310; Netea în Potra, Stati, Crişan: 1982, 88‑89; Duţu: 1972, 168‑209; Matei: 2007, 73). În aceeaşi optică exacerbată propagandistic au fost tratate şi unirea din 1859 şi războiul de independenţă din 1877 (Adăniloaie: 1986; Berindei în Edroiu, Răduţiu, Teodor: 1982, 118‑127), deşi perioada înseşi reprezenta o fază de apogeu a dis‑ cursului naţionalist. În 1976 a fost publicată, sub titlul Imnurile neatârnării, o colecţie de poezii patriotice având ca subiect războiul de independenţă. Iată câteva versuri: „...dar azi, o Românie, prin fii‑ţi cu mândrie,/ Te‑ai înălţat la culmea ce soarta ţi‑a‑nsemnat,/ Pe aripi glorioase ce duc la nemurire/ Poporul care ştie să fie respectat.” (Rusu: 1976, 67‑68). În secolul XX, alipirea Transilvaniei la

192

NaŢiunea socialistă

monarhia română în 1918 şi lovitura de stat de la 23 august 1944, în ai cărei unici organizatori s‑au erijat comuniştii români atât înainte, cât şi după 1965, reprezintă cele mai importante evenimente istorice recuperate discursiv pentru legitimarea şi potenţarea naţionalismului pseudo‑hegemonic. Europa era parţial responsabilă pentru faptul că „poporul” român se unificase atât de târziu; în timp ce comerţul şi cultura se dezvoltau în partea de vest a continentului, provinciile române ar fi împiedicat avansul Imperiului Otoman în acea zonă cu preţul propriei dezvoltări şi independenţe politice (Vadim Tudor: 1983a, 8‑9; Potra în Potra, Stati, Crişan: 1982, 12; Crişan în Potra, Stati, Crişan: 1982, 237; Popişteanu în Potra, Stati, Crişan: 1982, 256). Numai Mihai Viteazul, este de părere Vadim Tudor, „a salvat Continentul de la un dezastru sigur într‑un moment de vârf al expansiunii turceşti” (1986, 56). Deşi ar fi avut de înfruntat atâtea calamităţi politice traduse prin înapoiere economică, parţial şi culturală, poporul român, condus astăzi de un partid dispus să recupereze cât mai rapid handicapul industrial al RSR în raport cu Occidentul, fără a se lăsa influenţat însă şi de ideologia liberală, burgheză, care rezultase în urma avansului material al Vestului, nu avea regrete: „Dominanta zbuciumatei, dureroasei şi eroicei istorii naţionale e că noi n‑am asuprit niciodată pe nimeni, ci am fost totdeauna asupriţi, că n‑am înăbuşit niciodată lupta altora pentru libertate naţională, ci am luptat noi înşine, cu imense sacrificii, pentru a ne cuceri acest drept sacru, că n‑am jefuit niciodată agoniseala altei naţiuni, ci abia ne‑am păstrat, cu greu, ultima îmbucătură, de mâinile hrăpăreţe ale altora” (Popescu în Marcea: 1975, 293‑294). O patrie „purtând pe hlamidă sânge şi noroi”, dar nefiind deloc răzbunătoare, „orgolioasă şi dominatoare peste mări şi continente” (Zamfirescu în Sentimentul patriei: 1983, 169). În ciuda faptului că a avut atât de mult de suferit din cauza ingerinţelor şi exploatărilor externe care s‑au succedat de‑a rândul secolelor, „poporul” român a utilizat această experienţă pentru a se delimita mai bine de invadatori şi pentru a‑şi oferi măsura propriei identităţi politice, morale şi culturale. Identitatea intersubiec‑ tivă a oricărei comunităţi umane, inconceptibilă în absenţa deschiderii înspre şi a importurilor de tot felul din exterior, ar fi fost construită diferit în cazul românilor, care nu ar fi dorit şi nu ar fi avut de ce să împrumute elemente din afara teritori‑ ilor pe care le locuiau pentru propria devenire culturală şi politică: îşi erau auto‑ suficienţi. Poporul român s‑a folosit întotdeauna de experienţa altora, dar aceasta pentru a rămâne el însuşi, nu pentru a deveni ce erau aceia. El avea conştiinţa valorii sale, a puterii sale lăuntrice, mândria personalităţii lui şi ceea ce a luat l‑a ajutat să se fortifice şi mai mult, să se îmbogăţească, să se apere şi să reziste. Desigur, au rămas şi aluviuni nedorite, obiceiuiri şi apucături străine ce se datorează păturii şovăitoare, cameleonice, dornice de a profita egoist şi vremelnic. S‑a păstrat însă şi conştiinţa că toate aceste corpuri sunt străine, rămăşiţe ale unor siluiri, ale unor ingerinţe. Străinii care au vrut să devină universali, anihilându‑se, au eşuat. N‑au făcut decât să ne sporească dârzenia în apăra‑ rea şi consolidarea fiinţei naţionale, să ne oblige să devenim şi mai conştienţi de noi înşine. Virtuţile celor care au trecut pe aici sau pe care i‑am cunoscut din auzite sau

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

193

din peregrinările noastre prin lume au fost reţinute şi adăugate tezaurului naţional. La rându‑ne, atât cât am putut, am dăruit altora din înţelepciunea şi bunătatea noastră, chiar atunci când ei veniseră cu gând neprietenesc. Pe cei pe care nu am putut să‑i facem mai înţelepţi şi mai buni, a trebuit fie să‑i lăsăm să treacă, fie să‑i învingem – când ursitoarele au fost cu noi –, fie să aşteptăm să‑i învingă şi să‑i spulbere timpul (Popescu în Marcea: 1975, 290).

PCR nu a omis niciodată să omagieze rolul emancipator jucat de ţărănimea română de‑a lungul istoriei. Ponderea agriculturii în economia RSR se menţinea ridicată, chiar dacă fuseseră depuse eforturi considerabile pentru a o diminua. Pe cale de consecinţă, deoarece ţăranii erau nemulţumiţi în ansamblu de colectivizare, nefiind deci foarte motivaţi pentru a se ocupa adecvat de producţia agricolă a sta‑ tului, ocupau în acelaşi timp un loc important în economia propagandistică a naţionalismului pseudo‑hegemonic, unde se reliefa în permanenţă alianţa „indes‑ tructibilă” dintre proletariat, categoria socială reprezentând „forţa socială condu‑ cătoare” a regimului, respectiv „ţărănimea revoluţionară” (PCR – continuator al luptei revoluţionare...: 1972, 34). Iar cum un prezent revoluţionar nu poate fi lipsit de un trecut pe măsură, ţărănimea era proiectată discursiv în istoria de dina‑ intea apariţiei capitalismului în principate ca fiind categoria socială al cărei poten‑ ţial contestatar la adresa feudalismului se concretiza ocazional prin răscoale de anvergură împotriva nobilimii opresive. Răscoala de la Bobâlnă din 1847, răscoala lui Gheorghe Doja din 1514, răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan din 1774 sau răscoala ţărănească din 1907, ultima de acest gen din Europa, reprezentau dovezi nu numai ale capacităţilor emancipatoare ale ţărănimii, ci şi contribuţii la creio‑ narea unei conştiinţe patriotice anti‑elitiste, din care care nobilimea feudală şi ulterior burghezia erau excluse. Desigur, numai după apariţia capitalismului, geneza şi dezvoltarea proletariatului şi unificarea, respectiv comunizarea României pe coordonate iniţial sovietice şi mai apoi pe coordonate interne, naţional‑comuniste, conştiinţa patriotică schiţată de ţărănime de‑a lungul secolelor se putea transforma în conştiinţă naţională, plenară, adăugându‑i‑se dimensiunea politică indispensabilă unui astfel de proiect (PCR – continuator al luptei revoluţionare...: 1972, 34‑36; Apărarea patriei...: 1972, 18‑19, 21, 108; Hurezeanu în Edroiu, Răduţiu, Teodor: 1982, 259‑268; Duţu în Edroiu, Răduţiu, Teodor: 1982, 269‑275). Erau elogiate nu numai răscoalele ţărăneşti medievale, ci şi momente ale istoriei moderne a României, războiul de independenţă, războaiele mondiale, în cadrul cărora armata română, alcătuită preponderent din ţărani, se distinsese prin numeroase episoade de bravură. În concluzie, „aceşti minunaţi fii ai patriei, ţăranii, au întemeiat şi îmbogăţit continuu civilizaţia noastră materială şi spirituală, au făcut ca numele ţării să fie asociat, din toate timpurile, acestor alese comori ale spiritului uman care sunt creativitatea, înţelepciunea şi originalitatea” (Vadim Tudor: 1983a, 27). Toată această istorie turbulentă şi apăsătoare ar fi condus, era de părere Vadim Tudor, la emergenţa unui nou tip de patriotism, specific exclusiv românilor şi „lipsit de parada manifestărilor trufaşe şi zgomotoase, sobru şi adânc, ponderat în timp de pace, dar înflăcărat şi eficient în momentele vitale” (Vadim Tudor: 1986,

194

NaŢiunea socialistă

14). Un patriotism în care trecutul, prezentul şi viitorul alcătuiau un întreg inse‑ parabil, potrivit pentru un popor imun la tentativele populaţiilor migratoare şi mai târziu la cele ale marilor imperii de a‑l elimina sau cel puţin marginaliza pe scena istoriei. „În compoziţia acestui inconfundabil tip de patriotism intră câte ceva din realităţile noastre esenţiale: virtuţile daco‑romane, dreapta credinţă în datinile vechi româneşti, pământul de flori al patriei, limba naţională, atât de frumoasă şi unitară pe toată întinderea ţinuturilor locuite de români, totul topindu‑se la tem‑ peratura înaltă a inimilor cotropite de o dragoste fără margini.” (Vadim Tudor: 1986, 14) Un adevărat „megasentiment”, aşa cum se exprimă Valeriu Pricină (în Sentimentul patriei: 1983, 124). Pe măsură ce se transformau din cetăţeni în comunişti patrioţi, românii ar fi urmat să se lase „modelaţi sufleteşte după matri‑ cea eternă a patriei”, aceasta din urmă reprezentând „maica noastră primordială” (Ciopraga în Sentimentul patriei: 1983, 53; Cioculescu în Sentimentul patriei: 1983, 49). Se poate observa, în urma acestui periplu prin dimensiunea istorică a naţiona‑ lismului pseudo‑hegemonic, faptul că teza dacistă asupra originii românilor şi a continuităţii neîntrerupte a populaţiei daco‑romane pe teritoriul actual al României este (re)afirmată concomitent cu unele critici directe la adresa „exceselor latiniste” ale Şcolii Ardelene (Marinescu, Tănase: 1982, 109‑117; Pascu: 1979, 64). Dacismul atinge cote aberante prin publicarea lucrărilor unor foşti legionari aflaţi în exil, cum este cazul cărţii lui Iosif Constantin Drăgan intitulată Noi, tracii. Istoria multimilenară a neamului românesc, în care se afirmă nici mai mult nici mai puţin decât faptul că tracii erau cel mai important popor al Antichităţii, că ei ar fi stat de fapt la baza civilizaţiei greceşti, a celei troiene, parţial şi la baza civilizaţiei romane. Homer este numit astfel „primul istoric al neamului trac”. Chiar dacă tracii din nord‑vestul Imperiului Roman, dacii, au fost învinşi în urma confruntărilor cu împăratul Traian, ei nu îşi schimbă decât numele, din geto‑daci în daco‑romani, iar mai apoi în români; permanenţa şi continuitatea lor pe actu‑ alul teritoriu al ţării şi nu numai, consideră Drăgan, nu poate fi pusă la îndoială (Drăgan: 1976, 145‑154, 309‑310). Motivele politice şi ideologice ale exacerbării dacismului, sau tracomaniei, cum a mai fost denumit fenomenul (Stanomir în Cernat et al.: 2008, 319), au fost expuse în paginile anterioare. Nu are rost să le repetăm. Nu putem însă încheia acest subcapitol fără să menţionăm faptul că hiperpolitizarea istoriei în cadrul discursului naţional‑comunist corespunde maro‑ tei regimului de a depăşi stadiul de produs exotic, de import, de a‑şi renega ori‑ ginile sovietice, de a se prezenta şi legitima ca o încununare firească a „legilor istoriei” acţionând de acum în sens naţional, nu internaţional (vezi King: 1980, 125‑126; Babias în Sîrbu, Polgár: 2009, 259‑261).

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

195

3.5. T  repte de civilizaţie românească: dimensiunea culturală a naţionalismului pseudo‑hegemonic Există două mari accepţiuni ale binomului conceptual cultură‑civilizaţie. Prima este cea franceză. Aici, cultura aparţine civilizaţiei, iar materialul şi spiritualul se întrepătrund în profunzime. Dimpotrivă, interpretarea germană a relaţiei cul‑ tură‑civilizaţie o favorizează pe prima, cultura devenind creuzetul care cuprinde toate posibilităţile de manifestare ale civilizaţiei. Explicaţia acestei evoluţii seman‑ tice diferite rezidă în finalizarea, în linii mari, a centralizării politice a statului francez încă din secolul al XV‑lea, pe de o parte, respectiv absenţa unificării Germaniei pentru o lungă perioadă de timp, încheiată abia în 1871. În primul caz, dimensiunea politică deja consolidată permite dezvoltarea artelor şi a diferitelor tipuri de ştiinţe într‑un cadru administrativ funcţional reprezentând oarecum o extindere, o potenţare şi o (re)confirmare a acestuia, în timp ce în al doilea caz cultura în sens literar, artistic şi ştiinţific funcţionează oarecum ca un substitut al dimensiunii politice absente. Pe cale de consecinţă, pentru francezi, cultura este văzută ca parte a civilizaţiei înţeleasă în sensul de aderare conştientă la un proiect raţional de guvernare, în timp ce pentru germani limba şi operele aparţinând unui anumit areal geografic locuit de o populaţie revendicându‑şi o descendenţă comună alcătuiesc un proiect cultural care devine forţa motrice a respectivului spaţiu în ciuda fragmentării sale politice (vezi Maliţa: 2001, 23‑26). La fel ca în cazul altor populaţii central‑europene, identitatea naţională româ‑ nească a fost construită pe filieră culturală germană, adică de lingvişti, istorici sau politicieni, şi mai puţin de către birocraţi sau avocaţi, care au jucat un rol impor‑ tant în proiectul naţional inspirat de Revoluţia Franceză (vezi Neumann: 2013, 47). „Limba”, considera poetul ardelean George Coşbuc, integrat în proiectul naţionalismului pseudo‑hegemonic, „e cea mai puternică legătură a unui neam. Ea e suflectul neamului, e firea şi fiinţa lui” („Creşterea limbii...” în Almanah Scânteia: 1982, 89). Şi cum romantismul politic german s‑a constituit într‑o reacţie ultra‑naţionalistă la iluminismul francez şi la armatele lui Napoleon care, învingând şi ocupând micile state germane, inclusiv o putere europeană de talia Prusiei, a contribuit masiv la cristalizarea unei identităţi comune a populaţiilor germane din centrul continentului, cultura politică română din secolul al XIX‑lea a fost la rândul ei infuzată de mitologia romantică germană preluată, alături de influenţele iluministe franceze care s‑au manifestat preponderent în Muntenia, ca instrument de edificare a unei culturi, respectiv a unui stat naţional. Influenţa romantismului german asupra culturii româneşti s‑a perpetuat şi în secolul următor; naţionalismele interbelice, respectiv naţionalismul pseudo‑hegemonic au resimţit din plin influenţa miturilor, eroilor şi naţionalismului organic înţeles în termeni de descendenţă etnică şi limbă comună pentru o populaţie dintr‑un anumit areal geo‑ grafic aspirând la o identitate politică pe măsură (Mamina: 2007, 197; Copilaş: 2012, 282‑309).

196

NaŢiunea socialistă

Înţeleasă deci preponderent în sens german, cultural, „civilizaţia românească” ar fi conţinut patru faze distincte. Prima este aceea a „Antichităţii clasice”, constând în relaţia dintre civilizaţiile geto‑dacă şi cea greacă; urmează apoi o fază bizantină, desfăşurată simultan cu procesul de „etnogeneză” a „poporului” român, proces pe care de altfel îl şi circumscrie, o fază renascentistă în care cultura română, deja pe deplin cristalizată, ar fi ajuns la apogeu, respectiv o fază iluministă corespunzând unei emancipări naţionale împotriva opresiunii otomane şi culminând cu unirea şi independenţa naţională a României (Marinescu, Tănase: 1982, 247; vezi şi Zamfirescu în Potra, Stati, Crişan: 1982, 220‑226). Aşadar, o civilizaţie deplină cu mult înainte de a căpăta o expresie politică, o civilizaţie ghidată de necesitatea transformării idealului patriei dintr‑o hartă mentală a locuitorilor vechii Dacii într‑o realitate materială cuprinzătoare şi impunătoare. Chiar dacă ar fi trecut, cu mult înainte de definitivarea pe coordonate naţional‑comuniste, printr‑o fază iluministă, patria în accepţiunea lui Voltaire, aceea de loc nu neapărat natal, ci unde ne putem bucura de prosperitate, se loveşte de dezacordul naţionalismului pseudo‑hegemonic, total refractar la un astfel de „patriotism mercantil” (Lemny: 1986, 18, 74). Sintagma ubi bene, ibi patria („patria este acolo unde este bine”) nu poate fi altfel decât deplorabilă, deoarece „rezumă toate sentimentele la punga de bani”, fiind practic o deturnare a autenticului patriotism (Storch în Sentimentul patriei: 1983, 150). Şi pentru că patria nu poate exista şi nu se poate manifesta plenar decât pe coordonate naţionale moderne, defazarea dintre apariţia statelor naţionale în vestul, respectiv în estul continentului este atribuită în discursul naţional‑comunist, de data aceasta pe bună dreptate, avansului industrializării, care a transformat radical din punct de vedere economic şi social Europa Occidentală, punând capăt totodată preeminenţei politice a monarhiilor absolutiste, exponente ale unei Europe medi‑ evale de acum dispărute (PCR – continuator al luptei revoluţionare...: 1972, 50‑51; Apărarea patriei...: 1972, 112). Aşa cum ideea stalinistă despre naţiune este criticată în termenii naţionalismu‑ lui pseudo‑hegemonic deoarece nu ar fi insistat suficient asupra rolului statului în dezvoltarea şi menţinerea unităţii politice a naţiunii (Ceterchi în Ceterchi: 1971, 30‑46; vezi şi Colceriu‑Leiss în Ceterchi: 1971, 244; Marinescu, Tănase: 1982, 273‑274), nici ideea leninistă de inspiraţie marxistă a naţiunii alcătuită din opozi‑ ţia ireconciliabilă între cultura naţională a elitelor (burgheziei), respectiv cultura naţională a majorităţii populaţiei, idee asupra căreia a insistat şi marxistul italian Antonio Gramsci, acesta distingând între „cultura guvernanţilor” şi „cultura guver‑ naţilor” (Gramsci: 1969, 138), nu este pe placul naţional‑comunismului românesc deoarece fragmentează unitatea organică pe care acesta o proiecta în trecutul, prezentul şi mai ales viitorul ţării. Astfel că, aflăm de la Gheorghe Marinescu şi Alexandru Tănase, cele două tipuri de culturi „nu se dezvoltă în paralel, ca în eprubetă, pe drumuri cu totul distincte, fără atingeri, fără influenţe reciproce”; dimpotrivă, „se intercondiţionează şi se întrepătrund într‑un mod extrem de com‑ plex”, neaflându‑se deci într‑o opoziţie directă, iar eforturile comune împotriva

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

197

opresiunii exterioare „au determinat evoluţia celor două culturi în sensul întăririi continue, până la o realitate spirituală de mare anvergură a culturii socialiste şi democratice” (Marinescu, Tănase: 1982, 143). Inamicii ideologici ai naţionalis‑ mului pseudo‑hegemonic, observă Michael Shafir, sunt în primul rând cei tradiţi‑ onali, naţionali, nu cei de clasă; pe cale de consecinţă, acest tip de comunism este fără doar şi poate xenofobic (Shafir: 1989a, 3). Deşi dezvoltată, din raţiuni obiective, mai târziu decât în vestul continentului, conştiinţa naţională românească ar fi fost întotdeauna anti‑şovină şi anti‑naţionalistă în sensul burghez, agresiv al termenului (Marinescu, Tănase: 1982, 189). Această afirmaţie se află în contradicţie directă cu recunoaşterea faptului că, la finalul secolului al XIX‑lea, a ajuns la zenit „o adevărată ideologie a specificului naţional românesc”. Dar, susţine Ion Rebedeu, „cu toate exagerările sau inadvertenţele, această mişcare culturală a jucat un important rol ştiinţific şi politic, a contribuit la autocunoaşterea de sine a poporului român, ceea ce a constituit o bază solidă, alături de altele, în fundamentarea imperativului unităţii noastre naţionale, a legi‑ timităţii statului naţional unitar român, a afirmării noastre specifice, dar viguroase în viaţa internaţională şi în cultura universală” (Rebedeu în Florea, Rebedeu: 1986, 135). Reiese foarte clar de aici că naţionalismul clasic, intolerant, exclusivist şi xenofob, reprezintă o componentă centrală a naţionalismului pseudo‑hegemonic, în ciuda amneziei strategice de care acesta dădea ocazional dovadă. Deoarece cultura naţională reprezintă „«cartea de vizită» a naţiunii” (Ştefan în Florea, Rebedeu: 1986, 108), a întregului „popor”, aceasta trebuie adaptată ide‑ ologic la cerinţele momentului. Ele nu mai erau, aşa cum am putut observa, nici staliniste, nici leniniste şi nici măcar marxiste. Damian Hurezeanu critica direct acea „interpretare a teoriei marxiste a naţiunii”, care „tindea să lege geneza aces‑ teia exclusiv de procesul dezvoltării capitalismului, al pieţei naţionale, să vadă în ea un fel derivat al modului de producţie capitalist” (Hurezeanu în Sándor: 1981, 92). Adică tocmai interpretarea marxistă clasică a naţiunii. Devenise inacceptabilă, în cadrul discursului oficial, considerarea naţiunii drept un simplu produs ideolo‑ gic al expansiunii capitaliste, o identitate politică perisabilă şi condamnată la dispariţie împreună cu modul de producţie care a propulsat‑o în istorie: „Astăzi, evident, găsim neconcludentă o asemenea viziune; ea estompează «firul genetic» al naţiunii, estompează necesitatea de a distinge în existenţa istorică, pe de o parte, aspectul social – felul în care este structurată şi funcţionează societatea –, iar pe de altă parte, prezenţa tipurilor de comunitate umană” (Hurezeanu în Sándor: 1981, 92). Observăm încă o dată, în termenii teoriilor naţionalismului, perenialis‑ mul extrem, primordialismul, total opus modernismului de la care se revendică liberalii şi marxiştii, care anima naţionalismul pseudo‑hegemonic: naţiunea este indestructibilă, reflectând şi propulsând pe o treaptă evolutivă superioară, începând cu perioada modernă, „existenţa multimilenară” a „poporului” român (Apărarea patriei...: 1972, 18, 30, 33; Marinescu, Tănase: 1982, 21‑31), acesta având în permanenţă un ascendent în raport cu populaţiile migratoare care au străbătut teritoriul vechii Dacii şi dintre care unele au ales să se stabilească aici devenind

198

NaŢiunea socialistă

cu timpul, alături de alte populaţii relocalizate aici în scopuri militare şi comerci‑ ale, „naţionalităţi conlocuitoare”. Naţiunea, nu obosea Ceauşescu să repete, era departe de a intra pe un traseu descendent în cadrul procesului revoluţionar global, urmând să‑şi păstreze existenţa chiar şi în etapa comunistă a existenţei „poporului” român sau a umanităţii în general (Florea în Florea, Rebedeu: 1986, 218; Ceauşescu: 1989a). Cum ar fi fost însă compatibilă particularitatea naţională cu universalul comunist, explicit anti‑naţional, în termeni maxişti, nu ni se aduce la cunoştinţă. Poate părea bizară pentru un regim leninist reticenţa cu care tratează accepţiu‑ nea marxistă a naţionalismului, subliniind în acelaşi timp aportul intelectual şi spiritual al ortodoxiei la configurarea conştiinţei naţionale româneşti. Nu numai accepţiunea naţionalistă a marxismului, ci marxismul în general; aşa cum bine scrie Gáspár Miklós Tamás, „marxismul nu le convenea, fiindcă, dacă‑l hrăneşti cum trebuie, marxismul produce revoltaţi” (Tamás: 2014, 137; vezi şi Karnoouh: 2014, 431, Roiban: 2014, 234, Ban în Sîrbu, Polgár: 2009, 247 şi Ianoşi: 2012, 669‑670). Or, naţionalismul pseudo‑hegemonic avea nevoie de supuşi, nu de revol‑ taţi. Revenind, în secolele al XVII‑lea şi al XVIII‑lea, susţine Ştefan Lemny, „adevărata ecloziune a ideii de patrie s‑a produs (...) la nivelul gândirii ecleziastice” pentru a fi preluată în secolul al XIX‑lea pe coordonatele laice şi civice specifice modernităţii (Lemny: 1986, 78‑80). Nicolae Iorga este de aceeaşi părere, afirmând că nu boierii care călătoreau dintr‑un principat în altul au contribuit la creionarea unei identităţi culturale comune, aceştia fiind interesaţi preponderent de aspecte politice, comerciale sau culinare, ci preoţii şi călugării care făceau schimb de literatură religioasă, contribuind astfel la cristalizarea unei vieţi culturale comune (Iorga: 1987, 188‑194). Într‑o cheie militantă şi asertivă, Vadim Tudor insistă la rândul său asupra ortodoxiei ca factor catalizator al viitoarei identităţi naţionale, disociind‑o de viaţa spirituală „a valurilor migratoare”, dar şi de cea „a turcilor în expansiune” şi ajungând la concluzia că „apărarea străvechilor sale norme era de fapt o armă de apărare a fiinţei etnice şi a ţării. Nimănui nu‑i serveşte escamo‑ tarea acestor adevăruri fundamentale, păcat care a adus prejudicii grave istoriei româneşti, mai cu seamă printr‑o serie de abuzuri dogmatice comise în primele două decenii de după eliberare” (Vadim Tudor: 1986, 287). A fost deci nevoie de ajungerea lui Ceauşescu la putere pentru ca naţionalismul, fundamentat acum pe un soclu ideologic diferit de cele din secolul al XIX‑lea şi perioada interbelică (liberalismul, conservatorismul, fascismul), leninismul, să fie repus „în drepturi” (1986, 21). Şi cum meritele Tovarăşului în acest sens erau cu adevărat remarcabile, Vadim îl elogia în nişte versuri pe măsură. Sigur că Vadim Tudor era doar unul dintre cei (numeroşi) care ridicau osanale Epocii de Aur şi cuplului Ceauşescu, dar era cu siguranţă unul dintre cei mai talentaţi şi mai dispuşi să parvină. În compania sa o mai putem aminti pe poeta Constanţa Buzea, care încheia poezia Laudă României Socialiste cu următorul catren: „Şi când vine viitorul şi egal în noi există/ De coloana lui de lume leg un cântec de noroc,/ Luminat pământ eroic, patrie socialistă,/ Românie, timp de aur, spaţiu cu cetăţi de

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

199

foc” (Iliescu: 1976, 213), respectiv pe poetul, prozatorul şi jurnalistul de inspi‑ raţie militară Nicolae Tăutu, a cărui poezie intitulată În post reprezintă de aseme‑ nea o mărturie a amprentei ideologice romantice, protofasciste, a naţionalismului pseudo‑hegemonic: „Când seva suie‑n ramuri însetate/ simt dragostea de patrie din adâncuri/ prin fiecare por cum mă străbate/ clădind prezentului arcade/ şi imn urcând în eternitate” (Tăutu: 1979, 129). Mihai Beniuc este un alt poet cultivat intens în perioada comunistă, mai ales după 1965, pentru elanul cu care versifica patria în accepţiunea militantă şi xenofobă a ideologiei oficiale: „E patria şi‑n pas şi‑n gând şi‑n vis,/ Se vede treaba că aşa ni‑i scris. Am încercat şi‑n alte părţi să văd ‑/ Un dor mă trage pururi îndărăt” (Beniuc în Mirea: 1986, 48). Naţiunea şi naţionalul reprezentau o parte integrală a sufletului, atât individual, cât şi colectiv (cultural) al românilor, în cadrul unui proces „nu conştient, voit, ci inconştient, fatal”, cel puţin aceasta este părerea istoricului Vasile Pârvan, dacist interbelic perfect consonant cu proiectul discursiv al naţionalismului pseudo‑hege‑ monic (Pârvan în Marcea: 1975, 43‑48). Şi filosofia mistică a lui Lucian Blaga se încadra la rândul ei în discursul naţional‑comunist. Acesta discuta despre un „românism spiritual” alcătuit din mai multe „potenţe creatoare”: un „orizont spaţial”, „mioritic”, dublat de un „sentiment al destinului” oscilând între „dealu‑ rile încrederii şi văile resignării”, respectiv „o preferinţă arătată categoriilor «organicului», ale lumii, şi o tendinţă de transfigurare «sofianică» a realităţii” (Blaga în Marcea: 1975, 86). Toate acestea se completează cu „o invincibilă dragoste de pitoresc” şi cu „un foarte vădit simţ al măsurii şi al întregului” (Blaga în Marcea: 1975, 86). După părerea lui Blaga, acest complex de „potenţe creatoare” justifică „existenţa unui apriorism românesc”, a unei spiritualităţi autosuficiente care doar modelează, fără a fi la rândul său modelată de influenţe exterioare şi care oferă măsura „geniului nostru etnic” (Blaga în Marcea: 1975, 87). Nici poetul antisemit şi politicianul interbelic Octavian Goga nu era ocolit de naţionalismul pseudo‑hege‑ monic aflat în permanentă căutare de legitimări istorice care să îi ateste originea românească şi continuitatea organică în raport cu trecutul, un trecut care excludea explicit orice referinţă la provenienţa de factură sovietică a comunismului românesc. Goga era convins, în plan etnografic, de „neasemănata noastră superioritate faţă de manifestările similare ale altor popoare”, total inaccesibilă unui „străin” inca‑ pabil de a „bănui această cascadă de senzaţii, care nu va avea niciodată putinţa de a coborî pe hârtie” (Goga în Marcea: 1975, 98). Dar probabil că cea mai bună descriere a „profilului spiritual” şi moral al „poporului” român din perspectiva naţionalismului pseudo‑hegemonic îi aparţine logicianului Athanase Joja. Melancolia şi umorul zicalelor, la care se adaugă vivacitatea coregrafică, constituie, desigur, o contradicţie reală, caracteristică poporului român, dar o contradicţie care manifestă puterea armonizatoare a ceea ce ni se pare a fi nota principală a complexului său psihologic, anume cuminţenia sa – cum mente –, ataşamentul său profund, dar sobru pentru limpezimea minţii, pentru raţiune, pentru dreapta judecată (în sens logic şi etic), pentru măsură – mensura, metrion. Românului nu‑i place ceea ce e exces, lipsă de măsură – hybris. El are o sensibilitate vie, se înfrăţeşte cu natura, care în România e,

200

NaŢiunea socialistă

aş spune, la scară umană, diversă, pitorească şi armonică, înalţă, dar nu zdrobeşte pe individ. Este obstinat şi, dacă e cazul, polemic; este pătruns de un patriotism tenace, dar patriotismul său e principial ostil şovinismului şi intoleranţei. Numai acest spirit de măsură şi toleranţă, de simpatie şi înţelegere pentru aproapele său de alt neam, numai această capacitate de a sesiza permanenţa universalului în particular şi singular explică remarcabila forţă de absorbţie spirituală a poporului român, care în decursul secolelor a asimilat pe deplin elementele etnice alogene care au dorit să se integreze în viziunea românească. Tot acest spirit de măsură şi înţelegere explică bunele raporturi existând între poporul român şi naţionalităţile conlocuitoare din ţara noastră, precum şi cu popoarele vecine, din timpuri vechi şi până azi (Joja în Marcea: 1975, 227‑228).

În sfârşit, românii ar mai fi „bolnavi iremediabil de boala sacră a poeziei, de devotamentul neclintit faţă de frumos”, manifestând totodată omenie şi generozitate (Popescu în Marcea: 1975, 301). În aceste condinţii, nu era de mirare că partidul insista atât de mult asupra adaptării artei şi literaturii la cerinţele ideologice ale „construcţiei socialismului”. Arta abstractă, specifică societăţilor capitaliste, ar fi fost una lipsită de militantism emancipator, pentru care existenţa umană rerezintă un nonsens, lipsită de „orice perspectivă de înţelegere a semnificaţiei vieţii şi a luptei duse în cadrul societăţii umane pentru viaţă mai bună” (Literatura şi arta...: 1972, 80). La fel, literatura nu putea fi decât militantă, angajată; nu numai pre‑ zentul şi viitorul, ci şi trecutul literaturii era înregimentat ideologic prin alcătuirea de vaste colecţii de „pagini eroice din literatura română”, cum este cea alcătuită şi publicată în 1967 de către Emil Manu, intitulată Vârstele Patriei (Literatura şi arta...: 1972, 80; „Arta şi naţiunea...” în Probleme ale materialismului...: 1977, 437‑439; Bulimar: 1978, 58; Manu: 1967). Campania de intensificare a creării „conştiinţei socialiste” a demarat, aşa cum am menţionat la începutul capitolului, în anul 1971, odată cu celebrele Teze din iulie: secretarul general al PCR era nemulţumit de defazarea existentă între pro‑ gresele materiale obţinute în edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate, respectiv cele ideologice. Contrar aşteptărilor sale, distanţa dintre cele două dimensiuni ale proiectului naţional‑revoluţionar se va accentua progresiv, atingând punctul culminant în decembrie 1989. Încă din mai 1965, imediat după preluarea puterii, Ceauşescu emisese opinii în favoarea unei arte mai militante, inspirate din trecutul „patriei”, în defavoarea importurilor culturale percepute drept sterile şi incapabile de a mobiliza populaţia în favoarea scopurilor de anvergură pe care regimul şi le propusese. „Este adevărat că se găsesc ulcioare frumos meşteşugite care te îmbie să bei din ele, dar oricât de atrăgătoare ar fi ele, nu pot egala nici‑ odată izvorul dătător de viaţă” din care „au sorbit strămoşii noştri, în vremurile grele, vitejia şi înţelepciunea care i‑a ajutat să răzbată prin secole” (Pavelescu, Dumitru: 2007, 23). Redescoperirea pe coordonate culturale a trecutului nu putea ocoli figura lui Mihai Eminescu, naţionalist romantic de inspiraţie germană (Murăraşu: 1999, 5), având o gândire politică perfect compatibilă cu principiile ideologice ale naţiona‑ lismului pseudo‑hegemonic. Activ într‑o epocă de efervescenţă naţionalistă, aceea

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

201

a războiului de independenţă, Eminescu este animat de ideea patriotismului auten‑ tic, sentiment care trebuie profesat lucid şi raţional: „Cu cât ne iubim mai mult ţara, cu atât mintea trebuie să rămână mai rece, pentru ca ea să ne fie o bună călăuză şi să ne împiedice de la agitaţii în întuneric şi lupte cu fantasme” (Murăraşu: 1999, 24). Patria şi naţiunea sunt sacrosante; numirea lor constantă le devalori‑ zează, astfel că ele trebuie trăite „cu inima”, nu numai „cu gura” (Murăraşu: 1999, 24‑26). Patriotismul se măsoară în „fapte”, în special în „«faptele pe care vom avea ocazia de a le îndeplini în viitor»”, nu în „profesarea cu nimic costisitoare a unor idei pe care individul şi le alege după plac” (Murăraşu: 1999, 26‑28). Dezideratul politic al lui Eminescu rezidă în revitalizarea „geniului naţional”, deocamdată aflat în stare pasivă. Acestuia poetul îi închină versuri febrile: „Popor de fală/ Cap de geniu, piept de foc/ Cu gândirea de prooroc/ dar cu inima regală/ Şi cu flamuri cu noroc” (Daţi‑mi arpă de aramă). Printre calităţile pe care Eminescu le atribuie românilor se numără ospitalitatea, perseverenţa, dreptatea, mărinimia, simţul libertăţii, dar şi „neîncre[derea] în străini” (Murăraşu: 1999, 29). În asentimentul naţionalismului pseudo‑hegemonic, Eminescu laudă originea noastră latină, fiind în acelaşi timp profund ataşat de memoria dacilor, „un popor plin de nobleţe, de iubire de patrie şi de libertate” (Murăraşu: 1999, 32). În acelaşi timp, poetul consideră că misiunea lui Traian „la gurile Dunării” era aceea de a impune aici „ordine şi cultură”, dar nici după aproape două milenii obiectivul împăratului roman nu fusese realizat (Murăraşu: 1999, 32‑33, 214‑215; vezi şi Eminescu în Căzănişteanu: 1977, 149‑150). Depindea numai de generaţia prezentă şi de cele viitoare să acţioneze hotărât în acest sens. Ceea ce nici Traian, nici Eminescu nu aveau cum să ştie era că ambiţia milenară nu putea fi definitivată decât de către şi prin naţional‑comunismul românesc; de abia acum ordinea şi cultura existau ca plenitudini, nu ca potenţialităţi. Eminescu glorifica de asemenea memoria unor voievozi ca Ştefan cel Mare şi îşi manifesta dezamăgirea pentru faptul că teritorii ca Bucovina, Basarabia sau Transilvania nu aparţineau monarhiei române. Bucovina era „plină de străini/ Ca iarba de mărăcini”, respectiv „plină de duşmani/ Ca iarba de bolovani”, în timp ce „Basarabia s‑a dus de unde nu se mai întoarce, în sânul negrei străinătăţi. În zadar moldoveanul va mai privi în zile străine din vârful Ceahlăului în zarea depăr‑ tată Ismailul, Cahulul şi ţărmii Mării Negre – în zadar va vedea departe ca margine a orizontului său Cetatea Albă şi Chilia; ceea ce va vedea din punctul din care Alexandru Voievod cel Bun va fi rotit ochii pentru a‑şi măsura ţara cu agerimea lor, ceea ce va vedea va fi pământ înstrăinat” (Murăraşu: 1999, 50). În circum‑ stanţele politice de la sfârşitul secolului al XIX‑lea, când oamenii politici români nu ar fi manifestat decât un surogat de patriotism prin care îşi camuflau numai interesele pur personale, recuperarea Basarabiei era imposibilă. „În zadar îşi va aduce aminte omul cunoscător de cele trecute, cum că tari or slabi în trecut nu s‑a găsit unul dintre noi, care să consfinţească pierderea pământului sfânt al patriei, astăzi va găsi sute de oameni, aleşi în sfatul ţării, care au căutat zile întregi formula ca să scape de acel pământ, căutând a masca cu fraze patriotice lipsa lor de statornicie

202

NaŢiunea socialistă

şi de bărbăţie, lipsa lor de adevărat şi energic patriotism.” (Murăraşu: 1999, 51) Nostalgia paseistă şi puseele xenofobe ale lui Eminescu se manifestă şi în ceea ce priveşte Transilvania, ai cărei locuitori români erau ameninţaţi de maghiarizarea culturală. Însuşi naţionalismul românilor ardeleni se manifesta, considera Eminescu, în manieră maghiară, „cu acel exclusivism radical, care‑i caracterizează pe ungu‑ rii înşişi”, aceştia uitând să mai fie „naţionalişti ca românii” (Murăraşu: 1999, 50). Frustraţi de lipsa de perspectivă politică, românii ardeleni erau incapabili de producţia culturală autentică necesară resurgenţei spirituale a majorităţii populaţiei transilvănene, nefiind în stare să îşi formuleze pretenţiile decât prin intermediul frazeologiei patriotiste (Murăraşu: 1999, 50‑51; 56). Eminescu era însă suficient de pragmatic pentru a nu antagoniza Imperiul Austro‑Ungar prin cereri de alipire a Transilvaniei la ceea ce se numea pe atunci România Mică. Întocmai ca Mihail Kogălniceau, om de cultură şi politician cu care a fost contemporan, Eminescu prefera în acele împrejurări ideea unei comu‑ niuni cultural‑lingvistice a tuturor românilor, considerând ideea unei „Dacii poli‑ tice” drept absurdă şi periculoasă pentru însăşi existenţa statului român. Astfel că Partidul Conservator, al cărui membru Eminescu era, „va combate orice tendinţă îndrăzneaţă, care sub pretextul ideilor mari ar pune în joc existenţa statului român. Veacuri întregi părinţii, bunii şi străbunii noştri s‑au luptat ca să apere romanitatea petecului de pământ pe care ne aflăm şi nu vom permite nimănui să pună în joc acest rod al muncii seculare pentru nişte iluzii care, chiar realizate fiind, nu ne‑ar da nicio garanţie de statornicie” (Murăraşu: 1999, 72‑73). Spre deosebire de naţionalismul pseudo‑hegemonic, a cărui orientare prospec‑ tivă este definitorie, în ciuda paseismului consistent care de asemenea îl animă, naţionalismul eminescian este pur romantic din acest punct de vedere, adică ataşat exclusiv de mitologia unui trecut glorios şi imposibil de repetat, cel puţin nu în climatul moral din acele vremuri. Prezentul, pentru Eminescu, era unul al politi‑ cianismului, al intereselor personale şi de partid deghizate în retorica patriotismu‑ lui, politicianism care nu însemna altceva decât disoluţia şi atomizarea naţiunii. Raportat la trecut, prezentul este dezolant: „sceptic, lipsit de ideal” şi de „orice merit în realizările politice ale vremii” (Murăraşu: 1999, 80). Iar poporul român, „cel mai numeros şi mai inteligent din Orient”, este „condamnat la mizerie” şi la o „sigură pieire”, fiind lipsit de capacitatea „de a rezista în afară, subminat de o imigraţiune lacomă, numeroasă şi dispreţuitoare de ţară, guvernat chiar de elemente străine, pentru care patrie şi naţionalitate nu sunt convingeri, ci pretexte de‑a parveni” (Murăraşu: 1999, 81). În cazul în care prezentul continua să se desfăşoare în acelaşi ritm şi pe aceleaşi coordonate, „istoria românilor se încheie în secolul acesta, poate pentru totdeauna” (Murăraşu: 1999, 84‑90). Liberalismul şi Partidul Liberal reprezintă pentru Eminescu o „pătură super‑ pusă” alcătuită din „roşii”, comunişti lipsiţi de sentiment patriotic, „elementul străin care n‑a avut timpul necesar ori n‑a fost în stare să se adapteze caracterului nostru naţional” şi totodată incapabil de a pătrunde „geniul neamului românesc” (Murăraşu: 1999, 92‑95). Consideraţi nimic altceva decât „o spumă cosmopolită”,

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

203

liberalii reprezentau o categorie socială parazită care urmărea doar să parvină, munca cinstită nefiindu‑le pe plac. Această evoluţie socială şi politică ar fi trans‑ format România într‑o „adunătură de naţionalităţi”, într‑o realitate pur geografică în care componenta istorică şi etnică era marginalizată progresiv, urmând să dispară (Murăraşu: 1999, 95‑100). Limbajul politic eminescian este deosebit de violent, trăsăturile sale xenofobe aflându‑se în prin‑plan: Înnecarea cu străini a tuturor ramurilor vieţii noastre economice, reducerea românului în ţara sa proprie la rolul de simplu salahor agricol, căderea repede a tuturor meseriilor, stingerea industriei casnice şi înlocuirea ei cu produse industriale străine, lipsa absolută a unei legi de incolat, ceea ce permite ca gunoaiele societăţilor vecine din câteşpatru unghiurile lumii să s‑aşeze la noi, prefacerea în fine a acestor elemente în elemente politice, cari au umplut funcţiile statului şi se strecoară în reprezentaţiunea naţională, toate acestea dovedesc că ţara noastră nu mai e vechea Românie, ci o Americă orientală deschisă tuturor imigraţiunilor, un Babilon a cărui decadenţă reprezintă o chestiune de timp (Murăraşu: 1999, 101; vezi şi Cernat în Cernat et. al.: 2004, 381‑400, Cernat în Cernat et. al.: 2005, 517‑536)

Procesul accelerat al modernizării României, cu toată dinamica şi metamorfozele care îl caracterizau, îi repugnă lui Eminescu, care responsabilizează străinii pentru ceea ce percepea drept decadenţa accelerată a naţiunii române. Un secol mai târziu, tema xenofobiei este resorbită în textura ideologică a naţionalismului pseudo‑hege‑ monic, cu singura diferenţă că, de data aceasta, străinii din exterior erau blamaţi pentru ritmul de dezvoltare necorespunzător al RSR (sovieticii, americanii, euro‑ penii), nu cei aflaţi între graniţele ţării. Naţionalismul lui Eminescu este unul compact, organic, în care pluripartidismul şi „liberalismul cosmopolit” nu au ce căuta. Poetul acuză importul lipsit de dis‑ cernământ al unor forme culturale şi politice din Occident care, în loc să contribuie la dezvoltarea ţării, o obstrucţionează. Eminescu se pronunţă de asemenea şi împotriva naturalizării evreilor; câştigarea de către aceştia a drepturilor cetăţeneşti ar echivala cu o adevărată catastrofă, deoarece evreii, speculanţi care „profitau de starea de beţie pentru a smulge ţăranilor poliţe”, meseria lor fiind deci profitul de pe urma ruinării social‑economice artificial induse, nu erau „capabili nici de sacri‑ ficii” şi „nici de muncă” (Murăraşu: 1999, 112‑126). Evreii ar fi indezirabili şi deoarece „hrănesc împotriva noastră duşmănia şi neîncrederea străinătăţii”, constituindu‑se într‑o adevărată „armă a străinilor împo‑ triva ţării noastre”; pe lângă asta, din cauza incapacităţii românilor de a se orga‑ niza şi gospodări adecvat, „toate arterele vieţii economice sunt pe mâna lor” (Murăraşu: 1999, 145‑146, 154‑160). În concluzie, „evreii sunt o primejdie şi fără drepturi. Atunci când le vor avea, vor fi şi mai primejdioşi” (Murăraşu: 1999, 160). Liberalismul politic a creat un sistem juridic avantajos pentru evrei, aceştia fiind unicii reprezentanţi ai clasei de mijloc din România; pe cale de consecinţă, liberalismul, doctrina „roşie” a internaţionaliştilor şi apatrizilor care, în numele retoricii naţionale, exploatează şi sufocă populaţiile Europei de Est, cu precădere

204

NaŢiunea socialistă

pe români, anunţă „o epocă de dominare a evreilor, faţă de care domnia fanariotă ar fi o epocă de aur” (Murăraşu: 1999, 303‑304). Ca un adevărat romantic, Eminescu considera ţărănimea „adevărata naţiune”, îndepărtându‑se astfel de comunismul naţional care considera proletariatul clasa cu potenţial naţional, fără a neglija la acest capitol, aşa cum am observat, nici ţărănimea. Tocmai de aceea aprecia poetul „cultura populară” în defavoarea „cul‑ turii cosmopolite”, de provenienţă externă (Murăraşu: 1999, 171‑175, 185, 211), la fel cum favoriza Ceauşescu un secol mai târziu şi pe coordonate ideologice diferite arta militantă emanând din „tradiţiile de luptă ale poporului”, fiind de asemenea ostil producţiilor culturale „burgheze” şi „cosmopolite” care diluau spiritul revoluţionar al „poporului”. În sfârşit, demonstrându‑şi încă o dată roman‑ tismul, Eminescu este de părere, la fel ca cei care se considerau, după 1965, urmaşii săi ideologici, că „limba şi naţiunea sunt noţiuni aproape identice”, „popo‑ rul” alcătuind „trupul naţiunii”, iar limba „sufletul” acesteia (Murăraşu: 1999, 200‑202). Naţionalismul pseudo‑hegemonic îl transformă pe Eminescu într‑unul dintre precursorii marxismului est‑european, în ciuda faptului că acesta era visceral opus teoriilor politice moderne, liberale şi/sau marxiste. Marx ar fi greşit atunci când ar fi considerat clasa categoria socială definitorie nu numai în vestul Europei, ci şi în est; aici, naţiunea ar fi jucat rolul emancipator pe care clasa l‑ar fi avut în Occident. „Capitalismul metropolitan” nu trebuie confundat, în opinia sociologu‑ lui Ilie Bădescu, cu „capitalismul periferial”, deoarece aceste două tipuri de capitalism erau defazate din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare pe care îl atinseseră; neputând niciodată, din raţiuni structurale, să ajungă la nivelul de dezvoltare al „capitalismului metropolitan”, unde naţiunea se transformase într‑o identitate politică perimată, fiind înlocuită de alte noi tipuri de identităţi, transver‑ sale şi orizontale, clasele, „capitalismul periferial”, mai puţin dezvoltat, nu putea fi depăşit decât prin intermediul naţiunilor. Eminescu este transformat astfel într‑un original exponent al „marxismului etnocratic” (Bădescu: 2003), deşi scrierile sale sunt explicit xenofobe, şovine şi antisemite. Desigur, o astfel de reinterpretare radicală a moştenirii politico‑ideologice a lui Eminescu nu putea fi înţeleasă de oricine, cu atât mai puţin de cei aflaţi „în afara românităţii” (Crişan în Potra, Stati, Crişan: 1982, 250). În ciuda romantismului său explicit, Eminescu se revendică şi de la tradiţia conservatoare, atât continentală, cât şi anglo‑saxonă. Poetul încerca să acrediteze ideea că nu ar fi ostil democraţiei şi pluripartidismului în sine, ci frivolităţii cu care aceste produse exotice, insuficient adaptate fondului cultural autohton, sunt implementate, forţat, în România. Instituţiile moderne, „formele fără fond”, sunt deci nocive pentru dezvoltarea ţării, acentuându‑i marasmul spiritual şi politic; numai nişte instituţii autentice, crescute organic din tradiţia politică românească, ar fi capabile să realizeze o modernitate în sensul deplin al termenului. Eminescu, autor ale cărui opinii politice nu pot fi comod relativizate prin raportarea la context, un context în care ideile iluministe şi democratice erau deja bine cunoscute nu

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

205

numai în Occident, ci şi printre contemporanii săi români, uită sau pur şi simplu omite faptul că tradiţia politică autohtonă, cu toate derapajele şi autorismele de care dăduse dovadă, nu putea produce instituţii mai potrivite; dimpotrivă, tocmai astfel de instituţii, având ca model Occidentul, puteau fi considerate drept forme apte de a‑şi produce cu timpul conţinutul, fondul (vezi Iliescu: 2006, 278‑291). Eminescu, al cărui naţionalism l‑a influenţat constitutiv pe Iorga (Stanomir: 2000, 273‑285), a intrat în atenţia naţionalismului pseudo‑hegemonic nu numai pe filieră ideologică şi sociologică, ci şi pe filieră literară, poetul devenind una dintre pietrele unghiulare ale protocronismului. Considerându‑se un fel de „patrioţi” literari ai regimului, protocroniştii manifestau ostilitate faţă de curentele literare deschise la cultura occidentală, ale cărei forme specifice ar fi fost anticipate în cultura română cu mult înainte de manifestările lor occidentale, dar din cauza lipsei (nejustificate) de notorietate a culturii române, acestea au fost revendicate drept produse culturale occidentale (Verdery: 1991, 169‑171). Creatorul mişcării protocroniste este considerat criticul literar Edgar Papu, personaj nemulţumit de faptul că numeroase „cuceriri” culturale româneşti nu erau recunoscute ca atare, fapt care antrena necesitatea (inutilă) de a imita şi importa în permanenţă idei şi valori dintr‑un Ocident care de fapt ar trebui să îşi conştien‑ tizeze limitele şi să îşi descopere adevăraţii precursori într‑o cultură considerată pe nedrept minoră. Papu este de‑a dreptul intrigat de „câtă risipă de ingeniozitate şi inventivitate a existat pe pământul nostru de‑a lungul vecurilor, mai înainte ca alţii să fi ajuns la aceleaşi cuceriri ale minţii” (Papu: 1977, 6). Astfel, suprarea‑ lismul şi dadaismul erau doar două dintre aceste „cuceriri ale minţii” care s‑ar fi dezvoltat mai întâi în spaţiul cultural românesc pentru a intra apoi în circuitul valoric al Occidentului (Verdery: 1991, 174‑175). Papu era elogiat de colegii săi drept cel mai important dintre savanţii care reproşează justificat „faptul că multe opere româneşti au rămas necunoscute altora şi că din acest motiv altele s‑au împopoţănat de gloria întâietăţii”, în timp ce „cultura veche” românească nu s‑a transformat, din cauza condiţiilor politice nefavorabile, într‑o „viaţă culturală” pe deplin dezvoltată. Mai mult, chiar dacă mijloacele necesare creării unei culturi şi unei arte de ţinută înaltă au lipsit creatorilor români şi strămoşilor lor daci, aceş‑ tia au transformat lipsa într‑un atu, suplinind‑o prin „viziune estetică”: „Românul şi, îndeobşte, locuitorul Daciei a avut viziunea estetică mai‑nainte de‑a poseda unealta şi materialul estetic, care altora le sugerează, le deschide şi le stimulează resursele creaţiei” (Voiculescu: 1985, 159‑160, 164). Protocroniştii erau convinşi că „poporul nostru a dovedit puteri, disponibilităţi creatoare, cu nimic inferioare altor popoare”, fiind de părere că orice patriot autentic este în acelaşi timp un protocronist; „Dacă prin protocronism înţelegem o conştiinţă de cultură care nu acceptă fatalitatea rămânerii în urmă, a caracterului provincial şi periferial al cul‑ turii noastre care îşi asumă cu mândrie valorile referenţiale şi directoare pe care le‑a produs, atunci niciun om de cultură patriot adevărat, niciun reprezentatnt autentic al etosului spiritual românesc nu poate refuza această formulă consonantă cu sentimentul mândriei şi demnităţii naţionale” (Marinescu, Tănase: 1982,

206

NaŢiunea socialistă

242‑243; subl. în orig.). Aşa cum cultura românească ar fi devenit, fără a fi recunoscută adecvat, una din marile culturi ale lumii în absenţa unui suport tehnic pe măsură, bazându‑se în primul rând pe resursele axiologice şi spirituale primor‑ diale, la fel putea fi pusă în practică, din punctul de vedere al secretarului general al PCR, şi societatea socialistă multilateral dezvoltată: fără prea multe mijloace materiale, acestea fiind suplinite de către o voinţă militantă dublată de etica soci‑ alistă şi de aprobarea însufleţită a strămoşilor. Deşi nu poate fi considerat un protocronist, datorită unei diferenţieri mai degrabă de grad decât de natură, filosoful Constantin Noica a contribuit la rândul său la legitimarea culturală a naţionalismului pseudo‑hegemonic. Scriind despre Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti”, anticipând un Eminescu al gândi‑ rii româneşti, nu numai unul al poeziei, afirmând „sentimentul românesc al fiinţei” şi „modulaţiile” sale unice („n‑a fost să fie”, „era să fie”, „va fi fiind”, „ar fi să fie”, „este să fie”, „a fost să fie”), Noica era de părere că prin determinările propriei sale istorii, civilizaţia noastră a fost întru un spaţiu dat. Ea nu a roit, cum a făcut civilizaţia helenică, dând colonii proprii pe toate coastele înve‑ cinate; nu şi‑a aproximat spaţiul, ca civilizaţia germană; nu a colonizat pe alţii, cum a făcut civilizaţia anglo‑saxonă. A fost întru spaţiul din jurul Carpaţilor. Prin acest spaţiu au trecut şi alte seminţii; dar au trecut, numai. Noi am rămas în el. Şi am stat aşa de bine întru el, încât unele popoare migratoare au trebuit să se aşeze în jurul lui, iar altele s‑au topit în fiinţa noastră” (Noica: 1975, Noica: 1987, 9; subl. în orig.; Noica: 1996, 24‑53; Noica în Potra, Stati, Crişan: 1982, 203, subl. în orig.).

Ne vom opri atenţia puţin mai încolo asupra unor astfel de „seminţii” care refuzau cu obstinaţie să se „topească” la rândul lor în „fiinţa” românească, dar nu înainte de a trece în revistă ultima, nu neapărat şi cea mai puţin importantă dimensiune a naţionalismului pseudo‑hegemonic, cea militară.

3.6. R  ăzboiul întregului popor: dimensiunea militară a naţionalismului pseudo‑hegemonic Invadarea Cehoslovaciei de către Organizaţia Tratatului de la Varşovia (OTV) în 1968 a atras o ripostă fermă din partea RSR, stat care, deşi membru al organizaţiei, nu a participat la lichidarea „primăverii de la Praga”. Chiar dacă Ceauşescu nu era de acord cu evoluţiile politice interne ale Cehoslovaciei, displăcându‑i tendinţele de liberalizare care ameninţau stabilitatea regimului de acolo, nu şi‑a manifestat deza‑ probarea decât în cadrul restrâns al conducerii de partid (Pavelescu, Dumitru: 2007, 159; Andrei: 2011, 107‑108). La nivel public, Ceauşescu şi‑a manifestat adeziunea faţă de dreptul conducerii cehoslovace de a gestiona aşa cum crede de cuviinţă, fără imixtiuni externe, problemele economice, sociale şi politice ale ţării.

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

207

Odată ce invazia s‑a consumat, Ceauşescu a exploatat mediatic subiectul pentru a pune Moscova într‑o ipostază sensibilă la nivel internaţional, anunţând ample măsuri de apărare militară şi civilă în cazul unei agresiuni externe, deşi RSR nu s‑a aflat niciodată, aşa cum ne vom convinge în capitolul următor, în ipostaza Cehoslovaciei, pentru că Moscova nu avea nicio îndoială referitoare la stabilitatea comunismului românesc. Dar, pentru a‑şi consolida în plan extern imaginea de comunist disident, aflat în pericol de a fi înlocuit cu forţa de către „fratele cel mare” cu un lider prosovietic, secretarul general al PCR a decis reorganizarea apărării ţării. Nu este deloc exclus ca la un moment dat Ceauşescu să se fi simţit cu adevărat ameninţat, dar este mult mai probabil să fi utilizat pretextul cehoslovac pentru a identifica noi forme de mobilizare şi de disciplinare a populaţiei în direc‑ ţia consolidării „patriotismului revoluţionar socialist”. În data de 21 august 1968, după ce în noaptea precedentă tancurile sovietice intraseră în Praga, Ceauşescu anunţa într‑un discurs public reînfiinţarea gărzilor patriotice, în componenţa cărora intrau muncitori, ţărani şi intelectuali, acestea având misiunea de a „apăra cuceririle revoluţionare”, respectiv „munca paşnică, independenţa şi securitatea patriei socialiste” (Ceauşescu: 1969, 416‑417). PCR ar fi putut mobiliza, până la finalul anului 1968, aproximativ jumătate de milion de militari şi aproape trei sferturi de milion de membri ai acestor gărzi patriotice, care nu se sfiau să defileze ostentativ la scurt timp după înfiinţare prin faţa amba‑ sadei sovietice din Bucureşti (Cătănuş: 2005, 86; Jones: 1981, 83; Jacobini: 1987, 84). Gărzile patriotice existau încă din perioada celui de‑al Doilea Război Mondial, când fuseseră constituite ca grupări paramilitare comuniste pentru declanşarea insurecţiei împotriva regimului antonescian şi crearea unei stări de spirit prosovie‑ tice. Pe atunci, gărzile se ocupau şi de sabotaje, având în general misiunea de a teroriza populaţia şi de a o convinge de inevitabilitatea instaurării unui regim comunist. Ulterior, gărzile şi‑au adus contribuţia şi la întărirea noului regim, acţionând ca forme de „control cetăţenesc împotriva speculanţilor, împotriva hoţi‑ lor şi a altor delicvenţi” (Lecţii...: 1960, 449‑450, 466; Loghin, Petricean: 1974, 94‑95; În sprijinul activităţii...: 1986, 20‑21). La începutul anilor 1950, aceste formaţiuni au intrat într‑un con de umbră, devenind din nou active cu ocazia Revoluţiei Maghiare din 1956 şi intrând apoi într‑o nouă perioadă de inactivitate după retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul RPR, doi ani mai târziu. Au fost desfiinţate în 1962, când regimul era deja suficient de consolidat pentru a le con‑ sidera dispensabile, ca relicve ale unei perioade de represiune şi instabilitate intensă (Loghin, Petricean: 1974). Iată că, în 1968, gărzile publice îşi dovedeau din nou utilitatea. Înţelegând că „hotarul de ţară care trece prin inimi este cel mai apărat, fiindcă se bizuie pe cea mai puternică armă: patriotismul” (Andras în Sentimentul Patriei: 1983, 20), Ceauşescu a considerat necesară reînfiinţarea şi augmentarea acestora ca forme ale unei apărări civile extinse. În ciuda propagandei intense prin care le‑a fost exacer‑ bată importanţa, starea reală a gărzilor patriotice nu era deloc de invidiat.

208

NaŢiunea socialistă

Începuturile Gărzilor Patriotice au fost penibile (este vorba despre reînfiinţarea lor din 1968, n.m.). Au fost luaţi mai toţi cei care făcuseră serviciul militar sau care aveau un grad în armată în calitate de rezervist. Alegerea fiecărui „voluntar” în parte a fost aprobată de organizaţia de bază. Au început apoi primele şedinţe în cursul cărora s‑a explicat din nou mânuirea puştii folosită încă în Primul Război Mondial. Aceste prime şedinţe prezentau un aspect jalnic, oamenii fiind speriaţi de cele petrecute în Cehoslovacia, fiind aproape convinşi că ruşii vor intra şi în România, iar ei nu vor fi decât o carne de tun inutilă. De altfel, instituţiile principale, cum erau radioteleviziunea sau ministe‑ rele, erau păzite de trupe astfel că nu se vedea la ce ar servi gărzile patriotice. Din primele momente, foartă multă lume s‑a manifestat împotriva acestor gărzi. Numeroşi salariaţi s‑au prezentat cu certificate medicale pentru a fi scutiţi. Alţii lipseau fără justificare de la aplicaţiile teoretice şi practice („Despre gărzile patriotice”: 28 sep‑ tembrie 1971, 1‑2). Profilul ideal al membrului gărzilor patriotice era următorul: disciplinat, repectând în permanenţă legile ţării, patriot convins de necesitatea apărării acesteia în orice împrejurare şi, pe cât posibil, membru de partid. Acesta trebuia de asemenea să manifeste „vigilenţă revoluţionară” atât faţă de inamicii interni (mentali‑ tatea mic‑burgheză, trădătorii de orice fel, spionii), cât şi faţă de inamicii externi (imperialismul, „şovinismul de mare putere” sau iredentismul). Ca parte componentă a conştiinţei socialiste şi a patriotismului revoluţionar, vigilenţa revoluţionară nu constituie un act de conjunctură, ci o normă de conduită care trebuie să călăuzească pe fiecare om al muncii, pe fiecare militar şi luptător din gărzile patri‑ otice în orice împrejurare. Pentru cetăţenii patriei noastre nu există cinste mai mare, îndatorire mai nobilă şi mai înălţătoare decât aceea de a‑şi iubi şi apăra patria socialistă. Înalta conştiinţă revoluţionară a poporului nostru, patriotismul său fierbinte, respectarea cu stricteţe a legilor ţării, ura faţă de cei care încearcă să atenteze la cuceririle sale revoluţionare, la independenţa şi suveranitatea naţională au făcut ca serviciile de infor‑ maţii străine să nu găsească teren propice pentru activitatea lor de spionaj. Este fapt dovedit că o caracteristică a societăţii noastre o constituie unitatea de monolit a popo‑ rului în jurul partidului, unitate ce se exprimă în hotărârea cu care toţi oamenii muncii, fără deosebire de naţionalitate, muncesc pentru dezvoltarea puterii economice şi a capacităţii de apărare a patriei (În sprijinul activităţii...: 1986, 153).

Neavând ocazia să îşi desfăşoare activitatea pe timp de război, gărzile patriotice, subordonate partidului şi forţelor armate, erau utilizate pentru numeroase activităţi auxiliare: paza unor obiective, menţinerea ordinii publice, sprijinirea unităţilor Ministerului de Interne sau a trupelor de grăniceri, asistenţă în caz de calamităţi naturale, incendii sau diferite tipuri de accidente (În sprijinul activităţii: 1986, 23; Apărarea naţională...: 1978, 549; Geoană: 1983, 171‑172). Vârsta minimă pentru înscrierea în gărzile patriotice, indiferent de sex, era de 21 de ani, iar vâr‑ sta maximă 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru femei, dar doritorii „pot activa în gărzile patriotice şi peste aceste limite de vârstă”; existau şi „detaşamente de tineret pentru scopuri de apărare”, în care înscrierile începeau de la 16 ani (Loghin, Petricean: 1974, 133; Chaplin: 1983, 273; Apărarea naţională...: 1978, 549). Ministerul Apărării Naţionale şi Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist (UTC) au publicat chiar un Manual de Pregătire a Tineretului pentru Apărarea Patriei. Dintre exerciţiile tactice cuprinse în acest manual, menţionăm

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

209

„reţinerea infractorilor de frontieră”, unde grupa de tineri membri ai gărzilor patriotice asista grănicerii în „cercetarea terenului şi a locurilor probabile de ascundere a infractorilor”, în „culegerea şi precizarea datelor asupra infractorilor urmăriţi” şi în „urmărirea infractorilor descoperiţi sau despre a căror prezenţă în raionul pichetului de grăniceri a fost înştiinţată” (Toma et al.: 1974, 456). Iată deci una dintre sarcinile concrete în care gărzile patriotice îşi puteau dovedi devota‑ mentul: luptând împotriva inamicilor interni, a „trădătorilor de ţară”. În definitiv, nu prea se vede utilitatea acestor gărzi patriotice decât doar ca o formă de mobilizare a cetăţenilor şi o atragere a lor de partea regimului care îi mobilizează împotriva URSS‑ului. Activitatea gărzilor a devenit pur formală, ca mai tot ce se face în ţară, şi ea tinde să răpească timp oamenilor. Lipseşte cu desăvârşire entuziasmul ce ar trebui să călăuzească tineretul. Cu mici excepţii, membrii acestor gărzi, în caz de conflict, ar căuta să se predea şi să arunce armele învechite de care dispun, indiferent de unde ar apare duşmanul. Armamentul de care dispun gărzile patriotice este învechit şi cu totul diferit de cel utilizat în zilele noastre. Membrii gărzilor nu sunt instruiţi în ce priveşte războiul de gherilă sau lupta în localităţi. Se face doar ceva instrucţie militară, trageri, după care se întocmesc tabele cu rezultate, în majoritatea lor exagerate, ca să existe justificare pentru militarii ce conduc exerciţiile. Aceşti militari îşi dau seama de inutilitatea lor, dar ordinul vine de sus, de la „comandantul suprem” şi deci nu poate fi discutat. Armele sunt decalibrate şi ruginite sau uneori pline de unsoare, căci nimeni nu are chef să se ocupe de ele. Există rastele special unde sunt ţinute armele în fiecare instituţie sau întreprindere, dar nu există armurier care să se ocupe de ele. Sunt unele arme atât de proaste, încât oricât ai fi de bun trăgător tot nu poţi nimeri ţinta. În ce priveşte muniţia, ea este foarte controlată. Fiecare trăgător primeşte pe linia de tragere câte 3 cartuşe şi în cel mai fericit caz 5 cartuşe. Cu asemenea cantităţi şi cu astfel de arme nu se poate face mare lucru chiar dacă ar exista bunăvoinţă („Despre gărzile patriotice”: 28 sep‑ tembrie 1971, 3‑4).

În ciuda acestor condiţii dezolante, în cazul unei agresiuni reale, gărzile patri‑ otice şi‑ar fi adus contribuţia, alături de armată şi sub comanda acesteia, la apă‑ rarea ţării. Este specificat foarte clar faptul că orice potenţial război în care RSR ar fi implicată ar fi unul de natură defensivă, în niciun caz ofensivă. Însă, în caz de război, acţiunile în care puteau fi implicate gărzile patriotice şi armata puteau fi, ţinând cont de împrejurări, şi ofensive. Într‑o astfel de eventualitate nefastă, întreaga populaţie, „tineri şi vârstnici, bărbaţi şi femei” avea datoria, înscrisă, după cum ne amintim, în Constituţie, să apere patria chiar şi cu preţul vieţii. Un amănunt deloc de neglijat şi ingenios la modul cinic este acela că, pentru a supli‑ menta sentimentul patriotic al combatanţilor, aceştia ar fi urmat să lupte pe raza localităţilor în care aveau domiciliul sau în care se născuseră (Loghin, Petricean: 1974, 135‑142). Un adevărat „război al întregului popor” sau „război popular”, concept fundamental în textura ideologică a naţionalismului pseudo‑hegemonic, preluat din doctrina militară iugoslavă şi care avea ca scop defensiv suprem şi exclusiv RSR, fără a se preocupa de securitatea lagărului socialist în ansamblu.

210

NaŢiunea socialistă

Încă din 1963 nu mai era permisă desfăşurarea unor activităţi comune sub egida OTV pe teritoriul ţării, deşi membri ai armatei române participau la exerciţii de acest gen în afara graniţelor ţării (Zimmerman în Meiklejohn Terry: 1984, 13; Apărarea naţională...: 1978, 515; Arsîntescu, Deaconu: 1986, 154‑164). Sigur, în măsura în care regimul percepea Uniunea Sovietică drept o potenţială ameninţare, nu este de mirare că dezvoltase o astfel de politică de securitate naţională. Obligată să conlucreze strâns cu gărzile patriotice, armata se transformase la rândul său într‑un „agent de socializare patriotică”, funcţia sa principală, cea militară, fiind plasată pe un loc secund; în acest fel, naţionalismul militar tradiţional ajunsese să se integreze perfect în naţionalismul pseudo‑hegemonic (Alexiev în Kolkowicz, Korbonski: 1982, 213‑222; Alexiev: 1981, 5‑18; Jones: 1981, 171). Toţi cei care îşi desfăşurau activitatea în domeniul militar trebuiau să conştien‑ tizeze faptul că „munca politică, de educaţie nu este în armata noastră o speciali‑ tate, nu este sarcina unei categorii distincte de cadre, ci o atribuţie de căpetenie a tuturor cadrelor” (Arsîntescu, Găinuşe, Lustig: 1985, 154‑155). În acest sens, fiecare militar, indiferent de grad, trebuia să se preocupe de propria cultură „poli‑ tică şi ideologică”, să manifeste „patriotism înflăcărat”, „militantism”, să‑şi dezvolte „spiritul revoluţionar”, să‑şi respecte toate îndatoririle, devenind un exemplu pentru subordonaţi (Arsîntescu, Găinuşe, Lustig: 1985, 160‑174; subl. în orig.). Militantismul necesar războiului întregului popor relevă o simbioză între valorile politice ale partidului şi naţionalismul specific militar, cele două părţi ajungând să conlucreze şi să se influenţeze reciproc într‑un permanent proces de intensă îndoctrinare naţional‑comunistă a populaţiei. După cum scrie Alexiev: „Urmărind un curs naţionalist, partidul însuşi a trecut printr‑un proces de resoci‑ alizare în valori naţionaliste. Asta l‑a făcut, în schimb, mai receptiv la valori intrinsec militare. O consecinţă logică a acestui proces a fost decizia partidului să readucă armata, trecută anterior în plan secund, la poziţia ei tradiţională de depo‑ zitar al ideilor naţionale” (în Kolkowicz, Korbonski: 1982, 207). Războiul întregului popor are o serie de caracteristici care îl departajează de războaiele clasice, unde „acţiunile de luptă sunt duse numai sau aproape numai de forţele armate regulate”; în acest caz, „acţionează şi joacă un rol important for‑ maţiunile de luptă populare (guerile, partizani, gărzi patriotice, formaţiuni de rezistenţă etc.) care, în funcţie de împrejurări, pot acţiona independent sau împre‑ ună cu armata regulată” (Soare: 1988, 216). Războiul popular există şi în statele capitaliste, dar numai în regimurile leniniste capătă o semnificaţie plenară, întoc‑ mai ca patriotismul, garantând „îmbinarea indisolubilă a spiritului patriotic cu cel revoluţionar în acţiunea socială şi militară” (Soare: 1988, 220). Forma, durata şi intensitatea războiului popular sunt direct proporţionale cu dimensiunile şi carac‑ teristicile statului care îl pune în practică, dar obiectivul fundamental este întot‑ deuna acelaşi: respingerea inamicului şi păstrarea fiinţei naţionale. Războiul întregului popor este unul de uzură, de durată, având propriile mecanisme interne, diferite de cele ale unui război clasic, şi este de asemenea un „război total” deoarece necesită, pentru a fi finalizat cu succes, o „angajare pe toate planurile – militar,

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

211

politic, ideologic, diplomatic, economic, moral psihologic” (Soare: 1988, 220‑225; vezi şi Braun: 1978, 173‑178, 184‑185; Ştoilică în Probleme fundamentale...: 1980, 244). Un astfel de război necesita reorientarea întregii activităţi economice înspre capacitatea de apărare a ţării (Pitea, Iani: 1989, 288‑293) şi, aşa cum am observat, nu ar fi avut nicio şansă de a se încheia cu o victorie. Dar ameninţările externe nu reprezentau o prioritate majoră pentru regim, din cauza posibilităţii lor reduse de materializare. Mai importante erau ameninţările interne, cum ar fi împo‑ trivirea minorităţilor naţionale la procesul de „omogenizare” naţională care ar fi culminat cu alcătuirea unui „popor unic muncitor”, militant, dinamic şi convins de necesitatea permanentizării revoluţiei naţionale. Gărzile patriotice şi războiul întregului popor nu sunt creaţii ex nihilo. Doctrina militară naţional‑comunistă are, cum altfel, o pronunţată componentă istorică, în care este evidenţiat angajamentul popular, încrederea „poporului” în domnitorii providenţiali, în contrast cu susceptibilitatea şi mefienţa care înconjoară „boieri‑ mea”, caracterizată drept laşă şi lipsită de patriotism. Dacă se făceau însă remar‑ caţi, în timpul războaielor, prin „fapte de vitejie”, unii boieri îşi puteau răsumpăra această culpă generică, „de clasă”, devenind astfel slujitori de încredere ai voie‑ vodului (vezi Bârdeanu: 1986, 7‑118). Aşa cum am arătat, naţionalismul militar tradiţional este cultivat cu grijă. Apar lucrări care menţionează elogios rolul armatei române în războiul de independenţă, în Primul, respectiv al Doilea Război Mondial (Suharu, Costăchescu: 1979, 15‑181). Unele dintre acestea sunt alcătuite din mărturii atent selectate ale participanţilor, aşa cum s‑a întâmplat cu ocazia semicentenarului Primului Război Mondial (Preda: 1968). Dar, oricât ar fi fost de încurajat de către PCR, naţionalismul militar nu putea exista de sine stătător, ci numai ca parte a mult mai cuprinzătorului naţionalism pseudo‑hegemonic.

3.7. N  aţionalităţile conlocuitoare, patria socialistă şi poporul unic muncitor: strategii de etnificare a minorităţilor în Epoca de Aur În cadrul discursului oficial, minorităţile naţionale ocupau un loc aparte. Bine integrate la nivel administrativ şi politic în prima fază a epocii Dej, acestea au început să fie marginalizate la începutul anilor 1960, când regimul ajunsese sufi‑ cient de consolidat încât să se delimiteze într‑o anumită măsură şi de centrul moscovit. Raţiunile aceste evoluţii au fost, aşa cum ne amintim, strict politice: majoritatea comuniştilor care nu erau etnici români nu fuseseră încarceraţi împre‑ ună cu Dej şi cu apropiaţii acestuia în perioada interbelică şi în timpul războiului, aşa că nu erau, din perspectiva acestei conduceri, cadre de încredere. În timpul Epocii de Aur însă, mefienţa politică este completată de o atitudine de‑a dreptul xenofobă, pe măsură ce minorităţile erau integrate forţat într‑un proces de omogenizare

212

NaŢiunea socialistă

care s‑ar fi soldat cu edificarea poporului muncitor unic; din acest punct de vedere, naţionalismul pseudo‑hegemonic se diferenţiază clar de naţionalismele de dreapta şi de extremă dreaptă, în cadrul cărora minorităţile sunt excluse, încercându‑se marginalizarea sau chiar eliminarea, mai puţin integrarea lor coercitivă în grupul etnic principal. Ceauşescu menţiona aproape de fiecare dată când făcea referire la „naţionali‑ tăţile conlocuitoare” – termenul „minorităţi” era considerat inadecvat deoarece ar fi minimalizat ponderea politică, economică şi culturală a acestora în raport cu grupul etnic majoritar, care nu se considera şi nici nu dorea să fie considerat, în propaganda de partid, dominant – eforturile comune ale tuturor locuitorilor pro‑ vinciilor române împotriva exploatării interne şi externe, „lupta seculară dusă împreună pentru eliberarea socială, pentru înlăturarea jugului dominaţiei străine” (Naţiunea socialistă: 1972, 85). Discursul naţional‑comunist interpela minorităţile ca parteneri cu drepturi, dar şi obligaţii egale cu cele ale etnicilor români în pro‑ cesul de construire a socialismului: „În strânsă unitate frăţească, poporul român şi naţionalităţile conlocuitoare, alcătuind marea familie a României socialiste, muncesc umăr la umăr, însufleţiţi de patriotism fierbinte, pentru înflorirea şi pro‑ gresul patriei comune” (Naţiunea socialistă: 1972, 94; vezi şi Florescu: 1973, 212; Florea: 1975, 46‑47; Plenara lărgită...: 1982, 44‑46). În acelaşi timp, nu exista niciun dubiu, pe termen lung, referitor la locul mino‑ rităţilor în cadrul proiectului naţional‑revoluţionar. Deşi „în condiţiile dezvoltării naţiunii socialiste se vor menţine şi păstra multe vreme caracterele distincte ale naţionalistăţilor”, nu trebuie neglijat „procesul istoric de apropiere care are loc şi care se va accentua şi mai mult în viitor” (Ceauşescu: 1989a, 340). Aşa cum diferenţele dintre proletari şi intelectuali, dintre munca fizică şi celelalte tipuri de munci, dintre sat şi oraş urmau să dispară în procesul unei sistematizări care ar fi definitivat pe coordonate materiale şi ideologice societatea socialistă multilateral dezvoltată, la fel s‑ar fi estompat şi elementele de discontinuitate dintre naţionali‑ tăţile conlocuitoare şi grupul etnic dominant, conducând în cele din urmă la „rea‑ lizarea unei omogenizări tot mai pronunţate a societăţii, atât cu caracter social, cât şi naţional, pe calea făuririi unei orânduiri unice, comuniste” (Ceauşescu: 1989a, 340; vezi şi Nica, Lupu, Stupar în Florea, Rebedeu: 1986, 53‑80). În ciuda disocierii oficiale de orice tip de naţionalism burghez, şovin şi xenofob, din această abordare reiese faptul că naţionalismul pseudo‑hegemonic este la rân‑ dul său o identitate politică pliată pe o formă de intoleranţă artificial creată şi întreţinută a grupului etnic majoritar, un naţionalism cu rădăcini adânc înfipte în romantismul german, nu în iluminismul francez şi un naţionalism care îi reproşează legionarismului interbelic, exceptând misticismul ortodox, numai faptul că ar fi reprezentat „agentura hitlerismului în România”, fiind „aservită în întregime imperialismului german” (PCR – continuator al luptei revoluţionare...: 1972, 88‑89;); legitimarea externă, cu alte cuvinte, nu conţinutul ideologic, de care era de altfel apropiat (Tamás: 2014, 177; vezi şi Pasti: 2006, 230). Aşa cum bine observă Robert King, regimul descuraja naţionalismul minorităţilor, încurajând în

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

213

acelaşi timp tacit naţionalismul populaţiei majoritare (King: 1971, 1‑24). Spre deosebire de naţionalismele interbelice, naţionalismul pseudo‑hegemonic este asi‑ milaţionist, nu excluzionar, dar asta nu îl face câtuşi de puţin mai tolerant faţă de minorităţi. Voi lua în calcul, în acest subcapitol, politica oficială a regimului faţă de trei grupuri minoritare: maghiarii, germanii şi evreii, insistând cu precădere asupra primilor deoarece reprezentau minoritatea cea mai importantă şi în acelaşi timp cea mai expusă în raport cu tentativele de omogenizare naţională coercitivă puse în practică de PCR. În termenii sociologului indian Tharaileth Koshy Oommen, maghiarii, ca toate celelelte minorităţi din RSR, au experimentat un proces de etnificare: statutul lor de locuitori ai Transilvaniei cu drepturi depline, de naţio‑ nalitate, s‑a transformat într‑unul de invitaţi, de minoritate tolerată. Când o naţi‑ onalitate cu drepturi irevocabile într‑un anumit spaţiu politic nu mai este recunoscută ca partener de guvernare, asupra ei se exercită o acţiune de etnificare, de minima‑ lizare în termeni de pondere decizională şi de capacitate de a participa la gestio‑ narea problemelor curente ale teritoriului pe care îl locuieşte (vezi Oommen: 1997). Până a ajunge la maghiari, ne vom opri puţin atenţia asupra minorităţii iudaice de pe teritoriul RSR. După 1948, în ciuda încercărilor depuse de autorităţi pentru a le limita emigrarea spre Israel, „construcţiei socialismului” fiindu‑i necesare cât mai multe braţe de muncă, evreii români se simţeau irevocabil străini de un sistem politc şi ideologic în totalitate ostil faţă de ethosul lor tradiţional comercial. Ceauşescu va extinde considerabil posibilităţile de emigrare a evreilor după ce RSR va primi din partea Statelor Unite, în 1975, clauza naţiunii cele mai favorizate, clauză legată de amendamentul Jackson‑Vanick, numit după cei doi senatori ame‑ ricani care au obţinut condiţionarea clauzei de respectarea drepturilor omului, inclusiv dreptul de emigrare. Însă majoritatea evreilor care doriseră să emigreze o făcuseră deja în timpul conducerii lui Dej, când a fost pusă la punct o afacere prin care serviciul de spionaj românesc încasa diferite sume de bani pentru fiecare persoană care dorea să emigreze în Israel. Ceauşescu a preluat şi perfecţionat comerţul cu oameni, extinzându‑l şi la nivelul emigranţilor de limbă germană. Guvernul israelian şi cel vest‑german au acceptat acest aranjament imoral atât din raţiuni umanitare, cât şi economice: economiile ambelor state erau în expansiune, necesitând deci cât mai multă forţă de muncă (Ioanid: 2005). Datorită unei dorinţe generalizate de emigrare, exceptându‑i pe bătrâni şi pe cei deja asimilaţi, regimul nu avea încredere în evrei, chiar dacă mulţi dintre aceştia aveau înclinaţii de stânga fireşti, raportate la istoria recentă, şi erau membri de partid. Numai că naţionalis‑ mul pseudo‑hegemonic era o ideologie care nu avea nimic de‑a face cu idealurile politice ale stângii, ale social‑democraţiei autentice, şi nici nu avusese vreodată. Din cauza procentului de evrei care doresc să plece domneşte totuşi neîncredere faţă de ei. Căci oricând un membru de partid verificat sau cineva care ocupa un post de răs‑ pundere poate să ceară paşaport de emigrare, dovedind astfel că nu este nici bun membru de partid nici ataşat realmente de ţara în care s‑a născut. Bineînţeles, oficial nu se poate

214

NaŢiunea socialistă

lua în considerare faptul că respectivul evreu vrea să plece numai din cauză că nu acceptă regimul comunist. Neîncrederea deci se manifestă sub forme mai ascunse: de exemplu, în promovarea în anumite posturi, în faptul că nu se eliberează decât cu mare greutate paşapoarte evreilor care doresc numai să voiajeze chiar în ţările comuniste. Dar în general evreii cunosc o situaţie normală atâta timp cât nu arată că doresc să emigreze. Ei pot lucra normal şi nu există probleme în ceea ce îi priveşte. Dacă însă doresc să emigreze şi se înscriu pentru plecare, atunci sunt atacaţi şi li se fac tot felul de mizerii. Li se spune că au trădat încrederea ce se punea în ei, că nu sunt buni socialişti, că în România erau totuşi în ţara lor şi au suferit mai puţin ca în alte ţări ocupate de nemţi etc. Din momentul când fac cerere de plecare, ei sunt boicotaţi permanent chiar şi de colegii lor, prietenii români sau chiar evrei ce nu pleacă evită să‑i vadă ca să nu se compromită, sunt daţi afară din serviciu şi cu greu pot găsi un lucru inferior ca să‑şi asigure existenţa etc. Deci, trebuie să faci dovada unui caracter ferm ca să rezişti la atâtea presiuni şi să te expui la un boicot ce poate dura tot restul vieţii dacă nu primeşti paşaport de plecare. Şi bineînţeles renunţi la avantajele de până atunci sau la orice bun în caz de emigrare. Totuşi plecările continuă, mai pe tăcute şi nu în mod regulat, astfel că până într‑o generaţie nu se va mai pune problema minorităţii evreieşti din România, prin dis‑ pariţia ei fizică sau prin asimilare completă („Aspecte privind politica...”: 1974, 6‑7).

În ceea ce priveşte minoritatea germană din RSR, aceasta era la rândul său apreciată pentru contribuţia istorică oferită la lupta „poporului” român împotriva exploatării sociale şi naţionale (Göllner în Göllner: 1981, 111‑132; Cicală, Ciobanu în Göllner: 1981, 163‑185; Wittstock în Göllner: 1981, 286‑328), amintindu‑i‑se, atunci când dorea să emigreze, că se află deja acasă, în „patria socialistă comună”, la a cărei edificare trebuie să îşi aducă în continuare aportul, tocmai pentru a înlătura cu succes prezentele inconveniente. În acest sens, era necesar să arătăm cum au acţionat românii, saşii, şvabii, maghiarii, secuii în diferite împrejurări istorice, cum au conlucrat, cum au luptat împreună. Astfel vom trage învăţămintele corespunzătoare şi vom putea răspunde la întrebarea: care este patria populaţiei de naţionalitate germană? Nu spun de origine germană, pentru că originea nu e tot una cu naţionalitatea! Originea lor este România pentru că aici trăiesc de sute şi sute de ani, şi este greu ca cineva ai cărui strămoşi au venit de 800 de ani în România să spună: „Originea mea este în altă parte” Deci la întrebarea: care este patria germanilor ce locuiesc de sute de ani pe aceste meleaguri, cred că nu se poate da decât un singur răspuns. Aceasta este: patria cetăţenilor de naţionalitate germană din ţara noastră este una singură – Republica Socialistă România! Noi considerăm că numai pornind de la această realitate istorică vom ajunge la concluzii juste în toate privinţele (Naţiunea socialistă: 1972, 99).

Cererile de emigrare erau deseori justificate prin invocarea reîntregirii famili‑ ilor: emigranţii legali sau ilegali care doreau să îşi aducă şi restul familiilor în statele ai căror cetăţeni deveniseră se adresau guvernului român în acest sens, neuitând să face referire şi la principiile umanitare care erau de partea lor. Ceauşescu riposta, argumentând că reîntregirea familiilor poate avea loc şi pe teritoriul RSR, nu numai în afara lui:

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

215

În ce priveşte problema reunirii familiilor, doresc să arăt că ea nu trebuie înţeleasă în mod unilateral. (...) Sunt sau au fost şi anumite cazuri întemeiate, pe care le‑am rezol‑ vat pozitiv; dar dacă am merge cu aşa‑zisa „reunire a familiilor” în sensul de a accepta că fiecare care pleacă din ţară să ceară să‑i vină şi familia – şi fiecare ar avea pe cineva de adus – arunci n‑am mai termina niciodată! Noi nu considerăm că aceasta este o problemă reală, care merită prea mare atenţie. Fireşte, sunt cazuri izolate şi, cum am mai spus, va trebui, în spiritual umanismului care caracterizează societatea noastră (nu în spiritul umanismului „burghez”, n. m.), să le rezolvăm în continuare. Dar reunifi‑ carea familiilor – dacă această problemă există (bagatelizarea problemei reflectă impor‑ tanţa ei reală, n.m.) – se poate realiza nu numai prin plecarea din România, ci şi prin aducerea în ţară a rudelor sau a membrilor de familie. Noi vom primi cu toată dragos‑ tea pe aceia care doresc să vină la familiile lor şi să se stabilească definitiv în România. Aceşti oameni se vor bucura de drepturile pe care Constituţia ţării le acordă tuturor cetăţenilor, fără deosebire de naţionalitate. În acest spirit trebuie să înţelegem poziţia partidului şi statului nostru în problema reunificării familiilor, poziţia noastră faţă de oamenii muncii de naţionalitate germană. Nu plecând din ţară, ci rămânând aici, mun‑ cind, luptând pentru a învinge greutăţile, pentru a dezvolta patria comună vom reuşi să facem din România un stat socialist înaintat. Eu am ferma convingere că marea majo‑ ritate a populaţiei de naţionalitate germană acţionează şi va acţiona în acest fel... (Naţiunea socialistă: 1972, 101).

Maghiarii, de departe cea mai importantă minoritate naţională din RSR, ar fi participat de asemenea la emanciparea socială şi naţională a teritoriului pe care îl locuiau împreună cu etnicii români de aproape un mileniu, mai ales începând cu a doua jumătate a secolului al XIX‑lea (Csucsuja în Bányai: 1976, 271‑299; Bodea în Bányai: 1976, 339‑371; Fodor în Bányai: 1976, 373‑396). Sub pretextul industrializării echilibrate a tuturor regiunilor ţării, PCR nu urmărea nimic altceva decât diluarea populaţiei maghiare din Transilvania prin aducerea de forţă de muncă din restul ţării în noile fabrici deschise aici, în timp ce etnicii maghiari erau la rândul lor relocalizaţi profesional forţat în afara Transilvaniei. În cadrul acestei campanii, în judeţul Covasna au fost înfiinţate fabrici de confecţii, şuruburi, textile, de producere a amidonului, de piese pentru autoturisme, de aparate electrice şi de prelucrare a lemnului, iar în judeţul Harghita fabrici de alcool etilic şi de aţă, înregistrându‑se totodată modernizări ale unor mine, uzine de fierărie, şcoli pro‑ fesionale şi hoteluri (Novák în Olti, Gidó: 2009, 218). Trebuie să ne fie clar că, dacă nu am industrializa în mod armonios întreaga ţară, dacă am menţine vechea stare de înapoiere a unor zone, oricât am vorbi de egalitate în drep‑ turi, de faptul că în şcoală se învaţă mai mult sau mai puţin limba maghiară, germană sau română, inegalitatea, de fapt, tot ar rămâne! Nu vreau să se înţeleagă prin aceasta că folosirea limbii materne n‑ar avea importanţa sa; dar trebuie să ne fie limpede tuturor că egalitatea adevărată – social şi naţională – se poate realiza numai cu dispa‑ riţia claselor exploatatoare, cu trecerea mijloacelor de producţie în mâinile clasei mun‑ citoare, ţărănimii, maselor populare, cu dezvoltarea unitară a tuturor zonelor ţării, cu crearea bazei material necesare ridicării nivelului de trai, material şi cultural, al tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naţionalitate” (Naţiunea socialistă: 1972, 71‑72).

216

NaŢiunea socialistă

Desigur, diluarea „pungilor” de populaţie maghiară prin industrializare era considerată de regim „neîntemeiată”, iar oricine ar încerca „să le demonstreze (maghiarilor, n.m.) că dezvoltarea industriei le afectează etnicitatea, s‑ar trezi în sfera ridicolului” (Nagy în Koppándi: 1981, 174). Asta deoarece numai industri‑ alizarea poate ar fi putut asigura o reală egalitate în drepturi a tuturor cetăţenilor RSR, indiferent de naţionalitate, iar minorităţile ar fi acceptat deja ideea că statul român reprezintă „instrumentul realizării aspiraţiilor, bunăstării lor şi afirmării multilaterale a personalităţii lor” (Colceriu‑Leiss în Ceterchi: 1971, 270; Florea în Moisuc, Tamaş: 1972, 437; Florea: 1982, 239‑240; Şeic, Cobianu‑Băcanu în Florea, Rebedeu: 1986, 183). Regimul a constatat însă cu stupoare că munci‑ torii români aduşi să lucreze în regiunile cu popuaţie majoritară maghiară „au învăţat ei mai degrabă ungureşte deoarece nu se puteau descurca altfel cu o popu‑ laţie atotprezentă ce nu vorbea decât maghiara” („Aspecte privind politica...”: 1974, 4). De asemenea, limba maghiară era tot mai puţin utilizată în învăţământ, în timp ce numărul editurilor şi al publicaţiilor în limba maghiară şi în limbile minorită‑ ţilor în general scădea, în special după anul 1968 (Bárdi în Olti, Gidó: 2009, 47; Vincze în Olti, Gidó: 2009, 171; Novák în Olti, Gidó: 2009, 203‑204). În învă‑ ţământul superior, cele mai multe specializări care asigurau o carieră aveau profil tehnic şi nu puteau fi urmate decât în limba română, o altă strategie de asimilare a minorităţilor care a sporit ostilitatea maghiarilor faţă de populaţia majoritară, chiar dacă nu s‑a soldat cu rezultate notabile (Fischer în Nelson: 1983, 198, 210; Gilberg: 1974, 455). Tabelul 3.17. Unităţi de învăţământ în limba minorităţilor în anul şcolar 1979‑1980. Din care Total unităţi şi Limba de predare secţii Grădiniţe Total: Limba Limba Limba Limba Limba Limba Limba

maghiară germană sârbă ucraineană slovacă cehă bulgară

3.252 2.479 675 44 11 36 5 2

1.436 1.079 319 18 7 8 3 2

Şcoli generale 1.650 1.276 317 25 3 27 2

Licee 162 120 39 1 1 1

Şcoli profesio‑ nale 4 4

Sursa: Koppándi, Lörincz în Koppándi: 1981, 23.

Pentru anul şcolar 1982‑1983, numărul de şcoli în limbile minorităţilor ajunsese la 3.517, iar faţă de anul 1957, de exemplu, numărul de grădiniţe cu program de predare în limba maghiară crescuse până în anul şcolar 1979‑1980 cu 54%, numă‑ rul şcolilor generale cu 21% şi numărul liceelor şi al şcolilor profesionale cu 72%.

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

217

Studenţii care optau pentru puţinele specializări în care puteau studia în limba maternă nu erau la rândul lor prea numeroşi. Astfel, pentru anul şcolar 1979‑1980 existau 9.622 de studenţi maghiari care studiau la Universitatea „Babeş‑Bolyai”, Institutul de arte plastice „Ion Andreescu”, Conservatorul „Gheorghe Dima” şi Institutul de Medicină şi Farmacie din Cluj‑Napoca, respectiv Institutul de Învăţământ Superior şi Institutul de Teatru „SzentGyörgyi István”, din Târgu‑Mureş (Debreczi în Koppándi: 1981, 187). În anul şcolar 1982‑1983, numărul studenţilor maghiari care studiau în limba maternă scăzuse la 8.900. Probabil că tinerii maghiari con‑ ştientizaseră că, în eventualitatea în care doreau să urmeze o carieră şi să nu aibă probleme cu autorităţile, „necesitatea folosirii limbii române ca limbă comună, pe lângă cea maternă, este impusă tot mai mult de participarea activă a naţionalităţi‑ lor conlocuitoare la viaţa economică, socială, politică a ţării, de cerinţele afirmării nestingherite a personalităţii lor în toate domeniile de activitate” (Şeic, CobianuBăcanu în Florea, Rebedeu: 1986, 185). În acelaşi timp însă erau înfiinţate în mai multe judeţe ale ţării consilii ale oamenilor muncii maghiari (13), germani (7) şi ucraineni (2). Încurajaţi de per‑ misivitatea existentă în primii ani ai regimului, scriitorii maghiari au propus înfi‑ inţarea unei secţiuni maghiare de sine stătătoare în cadrul Uniunii Scriitorilor, fiind însă refuzaţi (Vincze în Olti, Gidó: 2009, 179‑180, 185; Novák în Olti, Gidó: 2009, 214). De asemenea, maghiarii, dar şi celelalte minorităţi naţionale nu bene‑ ficiau de drepturi colective, numai de drepturi individuale, cetăţeneşti, o altă măsură represivă menită să îi anuleze cu timpul în calitate de colectivitate etnică separată (Novák în Olti, Gidó: 2009, 196). Dacă în anii 1960 naţionalismul pseudo‑hegemonic nu era atât de agresiv în politicile sale de omogenizare a minorităţilor naţionale, păstrând o anumită toleranţă strategică în vederea unei apropieri de Occident, o importantă sursă de tehnologie industrială şi de împrumuturi, situaţia se ve schimba treptat începând cu deceniile următoare şi va atinge punctul culminant în anii 1980, la finalul cărora Ungaria vecină, exasperată de încercările sabotate de către conducerea de la Bucureşti de a se apropia de etnicii maghiari din Transilvania – Ceauşescu fiind de părere că astfel este încălcată suveranitatea RSR sau pusă la îndoială capacitatea regimului de a se ocupa de problemele cetăţenilor români, indiferent de naţionalitate –, va face public faptul că nu întrevede posibilitatea de ameliorare a relaţiilor dintre cele două părţi decât cu o „o nouă conducere română, postceauşistă” (Novák: 2013, 46). În 1988, un angajat al Ambasadei Ungariei la Bucureşti a fost expulzat sub pretextul că ar fi dus o campanie de denigrare a imaginii statului în care era acre‑ ditat; statul maghiar a răspuns prin expulzarea unui consilier al ambasadorului român de la Budapesta (Novák: 2013, 51). În acelaşi deceniu, elita culturală maghiară din RSR, influentă în primii ani ai conducerii ceauşiste datorită compro‑ misurilor pe care a acceptat să le facă, a pierdut, prin refuzul de a se alătura unei campanii internaţionale împotriva Ungariei, orice posibilitate de a ameliora politica oficială a PCR faţă de maghiari (Bárdi în Olti, Gidó: 2009, 60‑61).

218

NaŢiunea socialistă

Confruntarea româno‑maghiară nu a rămas localizată doar la nivel politic, ci s‑a extins şi asupra istoriei moderne şi contemporane. Editura Politică a publicat în 1983 o culegere de texte aparţinându‑i lui Lucreţiu Pătrăşcanu, culegere cuprin‑ zând cele două luări de poziţie anti‑maghiare discutate în capitolul anterior, împre‑ ună cu un discurs şi o conferinţă mai puţin importante din 1945 care glosau pe aceeaşi temă a încadrării ireversibile a Transilvaniei în componenţa statului român, în ciuda insatisfacţiilor maghiarilor ardeleni în această privinţă (Pătrăşcanu: 1983, 33‑35, 36‑40, 89‑94, 131‑149). În 1986, după ce Academia maghiară a publicat la Budapesta o istorie a Transilvaniei în care ponderea politică a populaţiei române în istoria provinciei era destul de schematic şi reducţionist prezentată – dincolo de aparenţa ştiinţifică, volumul era o reacţie la deteriorarea relaţiilor dintre cele două ţări şi la strategiile asimilaţioniste ale regimului de la Bucureşti faţă de minoritatea maghiară –, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică a ripostat în acelaşi an, publicând sub coordonarea universitarilor Ştefan Pascu şi Ştefan Ştefănescu culegerea de studii intitulată Jocul periculos al falsificării istoriei. Sunt reluate aici vechile clişee ale continuităţii şi unităţii „poporului” român pe întregul teritoriu al Daciei antice, nu numai în Transilvania, unde continuitatea şi anterioritatea în raport cu triburile maghiare instalate aici în secolul X este ferm menţionată, sunt criticaţi revoluţionarii maghiari de la 1848 pe motiv că nu au dorit să se alieze cu revolu‑ ţionarii români pentru a putea integra Transilvania într‑o viitoare Ungarie inde‑ pendentă, refuz care a facilitat înăbuşirea mişcărilor revoluţionare de către Imperiile Habsburgic, Otoman şi Ţarist, sunt condamnate abuzurile comise în al Doilea Război Mondial de către Ungaria condusă de amiralul Miklós Horthy (Muşat în Pascu, Ştefănescu: 1986, 9‑12, 23, 37‑40; 46‑47), în special politica „de dezna‑ ţionalizarea şi maghiarizare a românilor” din Transilvania de Nord în perioada războ‑ iului, când teritoriul fusese alipit, prin dictatul de la Viena, Ungariei (Fătu, Muşat: 1985, 208‑248), sunt alcătuite liste de termeni pe care maghiarii medievali i‑ar fi împrumutat de la români (Ştefănescu‑Drăgăneşti în Pascu, Ştefănescu: 1986, 51‑53), sunt denunţate exagerările unor istorici maghiari conform cărora românii ar fi apărut în Transilvania de abia în secolul al XVIII‑lea, fiind colonizaţi după cucerirea otomană a provinciei (Pascu în Pascu, Ştefănescu: 1986, 66) şi, în sfârşit, este condamnat şi procesul de maghiarizare al Transilvaniei după 1867, an în care Imperiul Habsburgic devine Imperiul Austro‑Ungar (Muşat în Pascu, Ştefănescu: 1986, 119‑120). Istoricii români le reproşau celor maghiari întreţinerea „nostalgiei în sufletul propriei naţiuni” şi a unei agitaţii propagandistice „sterile prin posibilele ei efecte dincolo de hotare”, respectiv „punerea în circulaţie a unor vechi teze şoviniste, revizioniste, revanşiste”, „antiromâneşti, în flagrantă contradicţie nu numai cu adevărul istoric, dar şi cu principiile relaţiilor normale între state şi naţiuni”, activităţi care antrenează „stări de spirit tensionate între două popoare vecine de peste un mileniu, care trebuie să găsească în prietenie şi încredere temeiul nece‑ sarei lor convieţuiri istorice” (Ştefănescu, Petreanu în Pascu, Ştefănescu: 1986, 112). Pe cale de consecinţă, „e greu să înţelegi reeditatea unor teze horthyste, fasciste, şoviniste, inclusiv rasiste. Cum se poate ca o Academie de ştiinţe să dea

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

219

girul său unor texte şi lucrări care jignesc alte popoare?”, afirma Ceauşescu (Plenarele consiliilor...: 1987, 19, 43). „Ce ştiinţă e aceasta? Cui serveşte o asemenea aşa‑zisă ştiinţă decât celor mai reacţionare cercuri imperialiste? În niciun fel asemenea teze nu servesc cauzei prieteniei şi colaborării, cauzei socialismu‑ lui!”; mai mult, astfel de lucrări cu pretenţii de ştiinţificitate trebuie expuse în toată perniciozitatea lor, deoarece „lansează şi vehiculează ideea «dreptului de amestec» în treburile interne ale altor state, a «dreptului de a contribui» la rezol‑ varea problemei naţionale în alte ţări, de a fi mentori ai vieţii cultural‑spirituale a naţionalităţii respective” (Plenarele consiliilor...: 1987, 19, 43). La rândul lor, maghiarii le reproşau mai mult decât îndreptăţit autorităţilor române şi intelectualităţii aservite, prin vocea ambasadorului ungar la Bucureşti în 1989, următoarele: „înţeleg ca politica noastră să fie criticată: dar una este să critici politica unui stat şi alta să jigneşti sensibilităţile unui popor, să îl acuzi de barbarii milenare şi să aţâţi spiritele împotriva lui, mai ales dacă el este în ţara vecină, iar în ţara aceasta mai trăiesc încă alte două milioane de aceeaşi naţiona‑ litate” (citat în Novák: 2013, 53). Şi pentru că tot am ajuns la cifre, mai jos se poate consulta un tabel în care istoricul maghiar László Sebök prezintă evoluţia populaţiei maghiare conform ratei natalităţii acestei populaţii între 1920 şi 1990, argumentând că cifrele oficiale sunt, în această privinţă, mult diminuate. Tabelul 3.18. Evoluţia populaţiei de naţionalitate maghiară a Transilvaniei în perioada 1910‑1990

1910 1930 1948

Total locuitori (în mii persoane) 5.257 5.548 5.761

1956

6.232

1966 1977 1990

6.720 7.500 7.900

Anul

Limbă maternă, naţionalitate, maghiari conform estimărilor noastre, în mii persoane 1.662 31,6% 1.481 26,7% 1.353 24,4% 1.600 28,8% 1.482 25,7% 1.616 25,9%

1.559 25,0% 1.597 23,8% 1.690 22,5%

1.740 25,9% 1.925 25,7% 2.010 25,4%

Sursa: Sebök în Transilvania...: 1999, 408.

Comparativ, datele furnizate de istoricul György Gyarmati pentru populaţia maghiară din Transilvania şi România între 1920‑1977 sunt foarte asemănătoare cu cele de mai sus. Tabelul 3.19. Numărul de maghiari din România în perioada 1920‑1977 Anul

Transilvania

1920 1930

1.326.000 1.353.000

Alte teritorii ale României 137.573 73.000

Maghiari în România, total 1.463.573 1.462.000

220

1948 1956 1966 1977

NaŢiunea socialistă

1.482.000 1.559.000 1.597.000 1.651.000

18.000 29.000 22.592 20.000

1.500.000 1.588.000 1.619.592 1.671.000

Sursa: Gyarmati în Transilvania...: 1999, 403.

Revenind la deteriorarea relaţiilor româno‑maghiare în anii 1980, Securitatea declanşase mai devreme chiar cu un deceniu ample operaţiuni de supraveghere a unor „organizaţii iredentiste” maghiare care îşi desfăşurau activitatea în Occident. Era vorba despre organizaţii care pledau pentru respectarea drepturilor omului şi a minorităţilor în RSR, dar pe care regimul le percepea ca pe o forţă subversivă, având capacitatea de a periclita suveranitatea naţională. Astfel, numai în Statele Unite ar fi existat în 1978 aproximativ 30 de astfel de organizaţii, dintre care amintim: Uniunea Mondială Ardeleană, Federaţia Luptătorilor Maghiari pentru Libertate sau Comitetul pentru Drepturile Omului în România, în RFG 15, dintre care cea mai importantă era Comitetul Federal Maghiar, iar în Austria şase, dintre care se detaşase Uniunea Mondială a Ungurilor. Nu trebuie omis faptul că, dincolo de campania perfect îndreptăţită pentru respectarea drepturilor omului în RSR, unele organizaţii aveau în componenţă foşti simpatizanţi sau membri ai defunctului partid fascist Crucile cu Săgeţi, activ în Ungaria în perioada interbelică şi în tim‑ pul celui de al Doilea Război Mondial, când au fost comise indiscutabile atrocităţi în Ardealul de Nord, aceştia emiţând pretenţii în direcţia autonomiei sau chiar independenţei Transilvaniei, o adevărată impietate în optica naţionalismului pse‑ udo‑hegemonic (Banu: 2013, 142‑144). „Şi când te gândeşti”, scria Vadim Tudor (1986, 121), „că unii dintre călăii de atunci, pripăşiţi astăzi prin gropile de amne‑ zie ale lumii, ies de prin ascunzători şi vorbesc în numele drepturilor omului, scriind memorii şi articole vituperante cu aceeaşi mână cu care au dus pistolul la ceafa ţăranilor români, ţinând cuvântări cu aceeaşi gură cu care ne numeau «valahi scârboşi» în propria noastră ţară, pe vremea când proferau lichidarea etnică a românilor – te apucă o silă mai puternică decât glaciaţiunea”. Pe de altă parte, planurile Securităţii „pentru demascarea şi acuzarea energică” a acţiunilor acestor organizaţii prevedeau utilizarea „posibilităţil[or] informative şi de influenţă din mediul emigraţiei legionare române” şi implicarea „personalităţi‑ lor politice, culturale şi ştiinţifice originare din România” şi a „organizaţiilor, societăţilor, asociaţiilor, parohiilor, publicaţiilor şi posturilor de radio şi televiziune ale emigraţiei române” în vederea creării unui „puternic curent de opinie anti‑ire‑ dentist” (Banu: 2013, 208‑209). Compatibilitatea dintre legionarism şi naţio‑ nal‑comunism era încă o dată afirmată, mai ales că fostul legionar Iosif Constantin Drăgan, devenit între timp important om de afaceri, era primit în audienţă perso‑ nală în iunie 1980 la Ceauşescu, ocazie cu care îi oferea un exemplar din cartea sa Noi, tracii şi afirma că „deţine informaţii că şi în prezent se eliberează certifi‑ cate de naştere pentru români, dar mai ales pentru secui, în ungureşte”, atrăgând totodată îngrijorat atenţia asupra faptului că o cincime dintre copiii născuţi în RSR

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

221

sunt de etnie romă (Banu: 2013, 169‑171). Securitatea urmărea şi critica de ase‑ menea lucrările şi broşurile care puneau în discuţie teza continuităţii daco‑romane pe teritoriul Transilvaniei (Banu: 2013, 225‑226, 231‑232, 270‑271, 280‑281), acestea având la rândul lor în subsidiar raţiuni mai degrabă politice decât ştiinţifice, deşi în scopuri umanitare: plasarea în atenţia opiniei publice internaţionale a persecuţiilor şi abuzurilor la care erau supuşi maghiarii din RSR. Iată ce relata, pentru secţia în limba maghiară a Radio Europea Liberă, mun‑ citorul Kocsis László, „transfug” maghiar de cetăţenie română cu domiciliul anterior în oraşul Sfântul Gheorghe: Condiţiile de muncă din Ardeal sunt deosebit de grele, acestora li se adaugă persecuţi‑ ile naţionaliste, şovinismul. Iarna se lucrează în încăperi cu temperatura de 2‑3 ºC, iar vara plouă în interiorul atelierelor. Aş putea spune că muncitorii lucrează cu picioarele în apă, uneori nivelul acesteia fiind de 2‑3 cm. Maşinile sunt foarte deteriorate. Câştigul este deosebit de mic. Se lucrează într‑un ritm de muncă impus cu forţa. Muncitorii din fabrici şi uzine sunt trimişi, de două ori pe an, la Canal, unde înfruntă condiţiile inumane de muncă şi viaţă timp de 3‑6 luni (suspendate după moartea lui Stalin în 1953, lucrările la canalul Dunăre‑Marea Neagră au fost reluate şi finalizate în anii 1980, n.m.). Nici în filme nu se pot vedea imagini similare celor de acolo. Lucrătorii sunt obligaţi să se ducă la Canal, altfel li se desface contractul de muncă şi nu mai sunt angajaţi în alte întreprinderi. Acolo unde într‑adevăr se lucrează în ritm forţat, programul de lucru este de 10‑14 ore pe zi, asistenţa medicală este aproape inexistentă, masa şi cazarea sunt nesatisfăcătoare, oamenii locuiesc în barăci pline de ploşniţe şi păduchi. Zilnic se întâmplă accidente de muncă în urma cărora zeci şi sute de soţii de muncitori rămân văduve în Ardeal (Banu: 2013, 392).

În anul 1989, raporturile româno‑maghiare ajunseseră atât de tensionate încât guvernul de la Budapesta nu mai considera Occidentul drept principal inamic ideologic, ci RSR (Devlin: 1989, 1). Numeroase articole din presa maghiară făceau referire apreciativ la fostul prim‑ministru Petru Groza şi la politicile iniţiate de acesta relativ la minorităţile naţionale din RPR, reliefând astfel indirect eşecurile prezentei conduceri de la Bucureşti în acest sens (Pataki: 1984, 15‑21; SR/ Romania: 11 May 1978, 2‑7; Reisch, Pataki: 1982, 1‑11). În 1988, când din cauza situaţiei politice şi economice critice în care se afla Ungaria a introdus anumite măsuri de resuscitare a pluralismului politic, gestul a fost vehement con‑ damnat la nivel oficial în RSR, fiind considerat o măsură de tip capitalist (Shafir: 1988a, 605). În toamna aceluiaşi an era planificat, în faţa sediului ambasadei române din Budapesta, un protest faţă de încălcarea sistematică a drepturilor omu‑ lui în RSR. Pe lângă organizaţii civice maghiare, ar fi urmat să participe şi „Grupul Eliberaţi România”, în componenţa căruia intrau români ce emigraseră în urma deteriorării accelerate a nivelului de trai din ţara de origine. Manifestele împărţite înaintea evenimentului care nu a mai avut loc din cauza intervenţiei forţelor de ordine nu făceau referire în mod special la încălcarea drepturilor minorităţii maghiare din RSR, ci a drepturilor întregii populaţii din acest stat. O parte dintre

222

NaŢiunea socialistă

cei ce urmau să participe la demonstraţie s‑au adunat în incinta teatrului Jurtha unde au recitat poezii şi au cântat împreună pentru respectarea drepturilor omului şi a minorităţilor naţionale din RSR. „Într‑un gest fără precedent care ar fi putut fi considerat de asemenea inconceptibil, spectatorii maghiari şi refugiaţii români prezenţi au cântat împreună «Deşteaptă‑te române», imnul naţional al românilor transilvăneni.” (Socor: 1988c, 641‑642) Iar atunci când Imre Nagy, liderul revo‑ luţiei de la Budapesta din 1956, executat doi ani mai târziu, a fost reînhumat în cadrul unui eveniment public la care au participat sute de mii de oameni, mesajul transmis Moscovei fiind unul lipsit de echivoc, „presa română a prezentat ceremo‑ nia ca pe o demonstraţie majoră de iredentism maghiar direcţionată împotriva României şi de asemenea ca un asalt asupra socialismului şi a Tratatului de la Varşovia” (Shafir: 1989a, 2). Aluziile la un eventual conflict armat deveniseră, în presa ambelor state, tot mai frecvente (Shafir: 1989b, 5‑6). Poziţia regimului faţă de acuzele venite din partea Occidentului şi a organizaţiilor iredentiste în ceea ce priveşte încălcarea sistematică a drepturilor omului şi ale minorităţilor poate fi rezumată prin următorul citat aparţinându‑i lui Vadim Tudor, care comprimă per‑ fect izolarea arogantă şi ostilitatea naţionalismului pseudo‑hegemonic faţă de cri‑ ticile cărora nu înţelegea să răspundă altfel decât prin sfidări: În faţa valului imund de maculatură şovină prin care nişte suflete rătăcitoare şi atât de nenorocite încearcă să mintă istoria, opinia publică mondială, noi vom răspunde de aici prin realităţile noastre de astăzi, prin zdrobitoare date statistice acoperite pe deplin în practică şi chiar prin invitaţia sinceră, adresată oricărui doritor, de a ne vizita ţara pentru a se convinge pe viu de climatul profund uman în care trăiesc toţi cetăţenii patriei. Ne‑a pedepsit prea aspru o istorie vitregă, şi pe unii şi pe alţii, pentru a mai da acum înapoi, pentru a pierde şansa epocală pe care ne‑o oferă partidul nostru revoluţionar de a consolida şi mai mult simţămintele de fraternitate şi bună concordie care îi animă pe cetăţenii României socialiste. Aceasta este vocea de tunet a istoriei şi niciun sicofant din afară nu o poate acoperi cu vocea sa de scapete troglodit, niciun post de radio nu o poate bruia, oricât de tari i‑ar fi instalaţiile goniometrice şi oricât de vizibil i s‑ar înverzi microfoanele de teancurile de dolari pe care le absorb (Vadim Tudor: 1983a, 106‑107).

3.8. D  incolo de naţionalismul pseudo‑hegemonic: câteva fragmente din viaţa cotidiană Acest ultim subcapitol cuprinde analize şi impresii ale postului de radio Europa Liberă despre raportarea unor categorii sociale din RSR la regim, precum şi radi‑ ografii ale unor turişti care au vizitat ţara în prima jumătate a anilor 1970 şi care au fost supravegheaţi în permanenţă de către Securitate. Vom începe cu reacţia populaţiei la celelebrele Teze din iulie, aşa cum a fost ea interpretată de către un colaborator anonim al Radio Europa Liberă. Succint, noile măsuri represive din

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

223

sfera ideologică au creat o senzaţie de teamă relativ la o posibilă reîntoarcere la stalinism, de deziluzie printre cei care speraseră în continuarea cursului mai per‑ misiv demarat în ultima parte a conducerii dejiste şi în acelaşi timp de dezorientare: „O panică surdă domneşte peste tot. Toţi sunt nervoşi, în special cadrele de con‑ ducere care sunt deja toată ziua în şedinţe. Frânturi de fraze sinistre flutură pe buzele oricui. Îţi şopteşte: «... ne întoarcem la anii 1950», vom deveni o mică Albanie, «vor urma şi arestări»” („După plenara”...: 1971, 1). Angajaţii diferite‑ lor fabrici, dar şi superiorii acestora „sunt speriaţi la gândul că vor trebui cu siguranţă să sacrifice una două ore zilnic la tot felul de şedinţe de îndoctrinare şi de la care nu se vor mai putea sustrage” (După plenara”...: 1971, 1). Asta deoa‑ rece „prelucrarea” noilor tendinţe conţinute în şedinţa plenară a Comitetului Central al PCR din iulie 1971 avea loc în fiecare fabrică şi institut de cercetare din RSR. „Şedinţele politice s‑au multiplicat, se pierdea multă vreme cu ele după terminarea lucrului. Toate acestea se resimţeau în atmosfera de lucru, fiecare salariat fiind nervos şi gata pe ceartă.” („Motivele...”: 1972, 6) Majoritatea librăriilor fuseseră temporar închise pentru a fi eliminate de pe rafturi cărţile care nu mai corespundeau noilor mutaţii din structura discursului oficial („După plenara”...: 1971, 2‑4; „Ecouri...”: 1971, 3). Naţionalismul pseudo‑hegemonic îşi intra pe deplin în drepturi: puţinele emisiuni radio şi de televiziune care difuzau seriale şi muzică occidentală fuseseră înlocuite cu emisiuni politice şi programe de muzică naţională, penuria alimentară începuse să îşi facă simţită prezenţa, iar „apatia” şi „resemna‑ rea” erau cuvintele care caracterizau adecvat atitudinea populaţiei în acea perioadă. Cel puţin a populaţiei urbane, pentru că, în mediul rural, opoziţia faţă de regim este şi mai pe faţă. În timp ce orăşeanul se teme să‑şi spună părerea pentru a nu fi privat de anumite avantaje, ţăranul nu mai are ce pierde şi de aceea îşi manifestă pe faţă duşmănia faţă de regim. Mărturia opoziţiei ţăranilor faţă de regim stau grânele care zac pe câmpuri fără să fie adunate în hambare. Este scoasă în schimb armata şi elevii din şcoli pentru a suplini munca pe care ar trebui să o desfăşoare ţăranii („Starea de spirit...”: 1971, 1‑7).

În noile condiţii, călătoriile sau excursiile în exteriorul ţării, care nu fuseseră nici până atunci facile, deveniseră deosebit de grele, cel puţin pentru cel care nu era „membru de partid, verificat, element de încredere şi cu relaţii importante” („Rolul securităţii...”: 1972, 1). Obţinerea unui paşaport reprezenta o adevărată aventură care, în marea majoritate a cazurilor, se solda cu un eşec, chiar dacă începând cu anul 1967 regimul organiza oficial excursii în Occident, „prin avion sau autocar” („Rolul securităţii...”: 1972, 2‑4). Cum metodele Securităţii se perfecţionaseră, noii membri ai aparatului represiv fiind mai puţin vizibili şi agre‑ sivi, doritorul unui paşaport afla că a intrat în vizorul temutei instituţii destul de târziu, după ce era chemat la o audienţă, la câteva săptămâni după ce depusese o cerere scrisă, însoţită de o adeverinţă favorabilă din partea superiorului, nimic altceva decât un pretext pentru începerea urmăririi informative. Aici era chestionat de obicei de un maior de Securitate, care îi atrăgea atenţia asupra confidenţialităţii

224

NaŢiunea socialistă

discuţiei şi nu uita să menţioneze niciodată că „nicăieri pe lume nu te poţi simţi mai bine ca în ţara ta”. Interviul se încheia pe un ton foarte „calm şi politicos”, după o serie de întrebări foarte precise şi intime, din care cel în cauză îşi dădea seama că unii colegi pe care îi considera prieteni şi li se confesa ocazional îl tur‑ nau cu nonşalanţă. Imediat după acest episod intră în funcţiune un uriaş aparat de intimidare: unii colegi încep să pună întrebări frecvente despre obţinerea paşaportului, durata şi scopul călătoriei, includerea sau nu a unor membri ai familiei, discutând în acelaşi timp aprins despre „soarta jalnică a celor rămaşi în Apus” şi despre faptul că „ei n‑ar cheltui atâţia bani ca să meargă în excursie în Apus, că în fond ce este de văzut sau de cumpărat acolo ca să merite aşa un sacrificiu bănesc (aproximativ 10 000 de lei, o sumă considerabilă la acea dată, n.m.) sau oboseala. Mai ales că în ţară sunt atâtea locuri pitoreşti unde poţi merge în concediu” fără atâta cheltuială şi bătaie de cap („Rolul securităţii...”: 1972, 5). Mai departe, şi vecinii, portarul sau „personalul de serviciu al imobilului” sunt interogaţi „despre viaţa ta personală, dacă ai vândut apartamentul sau lucruri din casă, dacă asculţi posturile de radio Europa Liberă, Londra sau Vocea Americii, ce persoane te vizitează, etc. Toate acestea le poţi afla numai dacă eşti prieten bun cu respectivii vecini sau dacă te găseşti în cele mai bune relaţii cu personalul de serviciu” („Cum se obţine...”: 1971, 1). Iar după întreg acest travaliu, obţinerea paşaportului nu este deloc certă. În marea majoritate a cazurilor, „te trezeşti cu un anunţ de la ONT «Carpaţi» (Organizaţia Naţională a Turismului, n.m.) că Comisia guvernamentală de paşa‑ poarte (miliţia) nu ţi‑a aprobat cererea” („Cum se obţine...”: 1971, 1). În cazul în care respectivul nu era descurajat, depunea o contestaţie, era chemat la un sediu specializat al Miliţiei unde repeta motivele pentru care considera că se califică pentru primirea paşaportului – „arăţi că eşti destul de în vârstă, că ai locuinţă personală, că laşi în urmă membri apropiaţi ai familiei. Ofiţerul citeşte toate aces‑ tea, îţi mai pune câteva întrebări privind trecutul tău politic sau al părinţilor tăi, după care îţi spune că respectiva contestaţie va fi cercetată cu toată atenţia cuvenită de către o comisie specială. Pleci şi aştepţi alte 10‑15 zile după care primeşti răs‑ punsul care este în cele mai multe cazuri negativ” („Cum se obţine...”: 1971, 2). Procesul se putea perpetua pe o durată de câţiva ani, până când doritorul unei excursii în Occident renunţa la idee în favoarea unui loc mai „pitoresc”, în ţară ( „Cum se obţine...”: 1971, 3). Începând cu anul 1972, emigranţii români urmau să aibă o surpriză neplăcută: statul român putea „retrage cetăţenia aceluia care, aflându‑se în străinătate, se face vinovat de acte şi fapte ostile R.S. Române” („Cum se aplică...”: 1972, 1). Chiar dacă foştii cetăţeni români deveniseră între timp cetăţeni ai statelor‑gazdă, aceştia continuau să fie cetăţeni ai statului român deoarece dispoziţiile statului străin sunt fără efect faţă de dispoziţiile legii române. Despre ce era vorba? Cei care doreau să renunţe de bunăvoie la cetăţenia română, indiferent dacă erau sau nu naturalizaţi străini, trebuiau să facă o declaraţie în scris prin care se angajau că nu vor mani‑ festa în vreun fel ostilitate la adresa regimului şi că nu executau pedepse penale.

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

225

Declaraţiile puteau fi depuse fie la inspectoratele judeţene de miliţie, fie la oficiile consulare române din străinătate. Existau desigur slabe şanse ca un cetăţean român să depună o astfel de cerere la un inspectorat judeţean de miliţie: implicaţiile deloc patriotice ale gestului său ar fi avut repercusiuni majore, pe lângă faptul că pro‑ babilitatea reuşitei era minimă. Iar aprobarea declaraţiilor, incertă şi în cazul emigranţilor, nu era gratuită. Costa 1.000 de franci francezi, respectiv 300 de dolari pentru cetăţenii francezi sau americani care emigraseră la un moment dat din România. La o primă impresie, s‑ar putea spune că această măsură juridică nu avea cum să îi afecteze prea mult pe foştii cetăţeni români. Îi afecta însă pe cei care doreau, din când în când, să îşi viziteze rudele rămase acasă: dacă până atunci „guvernul român tolera perfect vizitele refugiaţilor politici sau [ale] celor plecaţi legal şi care obţinuseră între timp cetăţenia unui stat străin”, după intrarea în vigoare a noii legi, odată ajunşi „în ţară li se poate spune că sunt consideraţi cetăţeni români şi că dispoziţiile legilor de naturalizare străină nu pot fi opuse legilor române”, fiind deci nevoiţi să achite taxele mai sus amintite pentru a renunţa definitiv la cetăţenia română; în plus, „oricând li se va putea reproşa de a fi criticat regimul într‑o conversaţie cu prietenii şi deci, la faţa locului, ei riscă sancţiuni şi anularea dis‑ poziţiei de renunţare la cetăţenia română, cu toate consecinţele uşor de imaginat pe care această situaţie le implică” („Cum se aplică...”: 1972, 1‑4). Scopul acestei legi era deci acela acela al obţinerii de către regim a cât mai multe devize şi de a crea în acelaşi timp o importantă presiune psihologică asupra emigranţilor, descurajându‑i, dacă doreau să îşi mai vadă rudele rămase acasă, de la manifesta‑ rea unei ostilităţi directe, vocale, faţă de situaţia politică din ţara‑mamă. În ciuda intenselor politici de industrializare, ţărănimea reprezenta în continu‑ are aproximativ 60% din populaţia ţării. Mulţi dintre ţărani erau folosiţi de regim pentru a presta diferite munci necalificate, „pe şantiere şi în construcţii”; condi‑ ţiile de lucru fiind dure, iar retribuţia minimală, ostilitatea lor faţă de regim se amplifica. Deşi comparativ cu perioada pre‑comunistă situaţia infrastructurii se ameliorase, satele fuseseră în mare măsură electrificate, ţăranii dispuneau acum de aparate de radio şi televizoare, igiena şi gradul de alfabetizare crescuseră la rândul lor, populaţia rurală simţea instinctiv că îi fuseseră sustrase mijloacele de decizie în privinţa vieţii pe care ar fi dorit să o urmeze. Convingându‑se că nu poate ieşi învingătoare în lupta împotriva regimului, „ţărănimea s‑a închis în ea însăşi, devenind străină de tot ce nu era în interesul ei imediat şi refractară la tot ce vine din partea autorităţii” („Ce gândeşte...: 1972, 1‑2). Debusolaţi din cauza înlocuirii sistemului tradiţional meritocratic, atât, cât şi cum exista el înainte de 1948, printr‑un sistem de supraveghere în care locul central îl ocupau „elementele cele mai leneşe ale satului”, ţărănimea română a experimentat un important regres moral, mai ales generaţia tânără care, observând că munca ei alimentează „o reţea de interese şi combinaţii” formată din organizaţiile locale de partid şi autorităţile locale, cum ar fi sindicatele, forţele de ordine şi liderii cooperativelor agricole de producţie, „a învăţat (...) să nu mai aprecieze munca, să delase muncile de tot

226

NaŢiunea socialistă

felul şi să se ocupe numai de micile sale interese, de produsele curţii sale” („Ce gândeşte...: 1972, 3‑6). Un turist francez de origine română care a vizitat RSR în toamna anului 1971 a fost frapat de penuria alimentară generalizată din Piteşti, oraşul în care locuise. În Bucureşti, oraş pe care l‑a vizitat pentru câteva zile, lipsa alimentelor nu era atât de acută, dar calitatea lor lăsa de dorit, iar carnea era aproape imposibil de găsit, atunci când nu era stricată şi refrigerată în condiţii total improprii, fiind importată din China. Economia subterană era mult mai bine aprovizionată, dar la preţuri pe care nu şi le putea permite oricine. Exista de asemenea o mefienţă profundă faţă de mass‑media oficială, în care locul central îl ocupau vizitele de lucru şi indicaţiile lui Ceauşescu. Turistul a mai remarcat şi dezinteresul general pentru situaţia ce domneşte în ţară, pentru activitatea conducerii. Nimeni nu se mai interesează de ceva, nimeni nu ia în seamă ce face regimul, nimeni nu‑şi dă vreun interes pentru lucrul ce‑l are de făcut, nimeni nu ia vreo iniţiativă oare‑ care. Acest lucru, această atitudine, după părerea sursei, explică în bună parte dificul‑ tăţile economice ale ţării. După sursă, s‑ar putea spune că toate măsurile luate de regim alunecă pe o masă amorfă şi îşi pierd orice eficacitate. Totul este formalism şi rigiditate. La autorităţi nu ai cu cine sta de vorbă, nimeni nu ia vreo hotărâre, nimeni nu‑ţi dă vreo informaţie precisă şi toată lumea fuge de răspundere căutând să se facă mică şi uitată în colţul său. Energia se risipeşte doar pe căutarea de alimente sau pentru obţi‑ nerea unui post mai sigur şi mai fără răspundere. Ai impresia unei vaste maşini ce se învârteşte în gol. Nu mai există teama remarcată în trecut de sursă, cu toată aşa‑numita revoluţie culturală, dar lumea este convinsă că nu se poate schimba nimic şi nu are interes să activeze în zadar pentru un sistem ce nu‑i va aduce nimic bun („Impresiile unui turist...”: 1971, 2).

În această atmosferă deloc senină, una dintre puţinele distracţii posibile fără implicaţii politice consta în ieşirea, seara, la restaurant, unde se putea găsi o parte din mâncarea care lipsea în reţelele de aprovizionare ale statului. De asemenea, turistul a observat încetăţenirea unei culturi a bacşişului, în ciuda propagandei oficiale împotriva corupţiei. „Nu eşti servit fără bacşiş, nu poţi obţine nimic fără bacşiş. Lumea trăieşte din bacşişuri, furt şi combinaţii diverse, uneori chiar făţiş când situaţia se pretează.” („Impresiile unui turist...”: 1971, 1‑5) Turiştii sau vizitatorii străini erau permanent şi minuţios supravegheaţi de auto‑ rităţi. Nu aveau voie să primească vizitatori în camerele de hotel, ci numai pe holuri. Bagajele le erau controlate metodic atât la intrarea, cât şi la ieşirea din ţară. Cetăţenilor români li se atrăgea atenţia că discuţiile cu străinii, dincolo de strictul necesar, sunt indezirabile. Printre subiectele care nu trebuiau abordate sub nicio formă cu străinii se numărau: „situaţia economică a României, situaţia poli‑ tică internă, relaţiile internaţionale, situaţia politică şi economică internă a ţărilor din CAER, inundaţiile din 1970 şi consecinţele lor” („Controlul străinilor...”, nedatat, 1‑2). Securitatea pregătise o reţea întreagă de tineri cunoscători de limbi străine cărora le era permis să ia contact cu străinii şi chiar să facă mici afaceri

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

227

cu ei, în scopul de a obţine informaţii. Unii dintre aceştia fuseseră în prealabil şantajaţi să lucreze pentru Securitate datorită relaţiilor pe care le dezvoltaseră cu cetăţeni străini. Pentru supravegherea persoanelor cu domiciliul în afara ţării erau utilizate şi „semi‑prostituate care, luând bani de la străini, au fost obligate să fur‑ nizeze informaţii”; exista însă şi o categorie specială de prostituate, „cu funcţii precise şi care sunt atribuite persoanelor mai importante, oamenilor de afaceri etc. Aceste femei sunt inteligente şi vorbesc cel puţin o limbă (străină, n.m.) perfect. Ele au o locuinţă, studio, apartament sau vilă, unde invită pe străini şi unde sunt instalate aparate de înregistrat” ((„Despre supravegherea...”: 1971, 2). Automobilele cu numere de înregistrare străine erau de asemenea urmărite în permanenţă, din diferite puncte de observaţie de pe bulevarde sau din oraş. Pe litoral, în staţiunile balneo‑climatice, fiecare hotel are pe cineva din personal, la recepţie etc. ce lucrează pentru Securitate. Fiecare restaurant are de asemenea informa‑ torii săi, la care se adaugă şoferii de taxi, frizerii etc. Această vastă şi complexă reţea de urmărire a străinilor are şi scopul să nu permită cetăţenilor români să frecventeze prea mult străinii, să nu facă afaceri cu ei ca să câştige bani şi să compromită regimul arătând astfel ce lipsuri sunt în ţară pentru articole elementare. Plajele sunt şi ele foarte supravegheate, ele sunt cadrilate şi fiecare porţiune este dată în grija cuiva. Şi aici supraveghetorii sunt amestecaţi printre turişti, sunt îmbrăcaţi în costume de baie ca şi aceştia, dar cu o insignă sub costum. În aceste roluri se face apel la sportivii de la cluburile DINAMO şi STEAUA ce sunt detaşaţi vara pe litoral pentru a trage cu urechea la ce se vorbeşte şi ce se întâmplă în jur („Despre supravegherea...”: 1971, 1‑3).

În jurul turismului de pe litoral se dezvoltase o impresionantă economie subte‑ rană. Turiştii străini puteau achiziţiona diferite tipuri de produse din magazine speciale, plătind în valută. Pe plajă, aceştia erau pur şi simplu asaltaţi de mici comercianţi care încercau să cumpere valută sau diferite tipuri de produse inexis‑ tente pe piaţa românească pentru a le comercializa apoi la preţuri mult mai mari. În magazinele speciale pentru turişti străini, numite în limbaj uzual „shop”‑uri, vânzătorii erau piesele centrale într‑un mecanism al bursei negre a cărei amploare era greu de bănuit. Aceştia se lăsau convinşi de către diferiţi mici comercianţi români, contra cost, să le vândă, în valută, produse care apoi erau plasate pe piaţa neagră la preţuri de două sau chiar trei ori mai mari. Sumele obţinute erau rein‑ vestite în obţinerea ilegală de valută şi astfel procesul era reluat şi amplificat. „Aşa s‑au format «paraziţii», cum sunt numiţi cei ce practică acest comerţ şi care se găsesc mai ales în capitală, la Constanţa, Braşov, Timişoara şi Oradea, adică oraşe mult frecventate de turiştii apuseni. Sunt unii «paraziţi» care nu trăiesc decât din aceste operaţiuni.” („Turismul şi bursa neagră...”: 1973, 1‑5) Deşi Securitatea îi aresta ocazional, reţeaua în ansamblu era imposibil de demantelat, mai ales că şi unii membri ai Securităţii profitau de pe urma ei. Unii „paraziţi” nu erau arestaţi odată ajunşi în vizorul arestăţilor, dar li se solicita, cu permisiunea de a‑şi derula în continuare afacerile, să îşi denunţe cât mai mulţi dintre colegi. Ceea ce şi făceau,

228

NaŢiunea socialistă

bucuroşi probabil de reducerea concurenţei („Turismul şi bursa neagră...”: 1973, 1‑5). Cu timpul, turiştii străini s‑au obişnuit cu aceste practici, mai ales că reprezen‑ tau şi pentru ei o sursă de profit. Francezii şi vest‑germanii aduceau special produse, alimentare şi nu numai, care nu se găseau în RSR, în timp ce turiştii străini de origine română aduceau foarte multă valută, pe care o schimbau pentru sume de patru ori mai mari „faţă de cursul oficial şi dublu faţă de cursul turistic”, şi aur, imposibil de obţinut în RSR, pe care cetăţenii români care îşi permiteau îl achizi‑ ţionau pentru a‑şi confecţiona verighete sau pentru diferite lucrări dentare („Impresiile unui turist...”: 1974, 1‑3). În altă ordine de idei, exista o foarte mare concurenţă pentru postul de ghid turistic pe litoral, slujbă care oferea posibilitatea cadrelor didactice să îşi mai rotunjească veniturile foarte mici şi în acelaşi timp să îşi cre‑ eze contacte printre turiştii străini, având posibilitatea de a obţine, aşa cum am constatat, diferite tipuri de avantaje („Aspecte ale turismului”...: 1973, 1‑4). Ofertele turistice pentru vizitatorii externi nu impresionau prin diversitate. Majoritatea optau pentru un circuit de o săptămână prin ţară, dar se puteau face şi excursii de una sau maxim trei zile pentru vizitarea capitalei, de două zile pen‑ tru vizitarea văii Prahovei, de una sau două zile pentru vizitarea deltei Dunării sau de două‑trei zile pentru vizitarea mănăstirilor bucovinene. Circuitul de o săptămână începea la Mamaia, trecea prin Tulcea, Piatra‑Neamţ, Suceava, unde erau vizitate mănăstirile Agapia, Văratec, Neamţ, Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Dragomirna şi Arbore, se călătorea apoi înspre Braşov, Bucureşti, circuitul încheindu‑se în cele din urmă la Constanţa. Nu se putea vizita nimic în afara programului, contactul cu populaţia era strict supravegheat, iar rutele astfel alese încât să prezinte o ima‑ gine cât mai cosmetizată a ţării. Existau de multe ori probleme cu cazările, turiş‑ tii obţinând condiţii sub preţul achitat sau fiind nevoiţi să împărtă camera cu una sau chiar mai multe persoane. Organizatorii excursiei se deziceau de orice respon‑ sabilitate, invocând instanţe decizionale superioare. Mesele nu erau întotdeuana satisfăcătoare, deşi erau mai bogate decât cele oferite turiştilor români, iar şoferii care conduceau autocarele se aflau uneori în stare de ebrietate sau erau pur şi simplu prea în vârstă pentru a mai conduce, ajungându‑se astfel la accidente. „Turistul pleacă cu impresia că a fost neglijat şi că s‑a căutat doar să i se ia banii fără să se respecte clauzele contractului şi fără să poată cunoaşte ceva din lumea cea nouă ce a vizitat‑o” („Condiţiile de organizare...”: 1973, 1‑6; vezi şi „Deficienţele organizării...”: 1973, 3). În ceea ce priveşte turiştii străini din „ţările frăţeşti”, situaţia era diferită, dar nu neapărat la modul pozitiv. Aceştia erau familiarizaţi cu restricţiile şi represiunile şi nu încercau să forţeze nota în ceea ce priveşte contactele cu populaţia locală. Deoarece trăiau aproximativ în aceleaşi condiţii ca cetăţenii români, turiştii din regimurile est‑europene nu prezentau un interes prea mare pentru populaţia locală, lăsându‑se astfel loc pentru prejudecăţile uzuale, „vechile simpatii sau antipatii. Un român va arăta întotdeauna o simpatie deosebită faţă de un cehoslovac, curio‑ zitate faţă de un german din est, indiferenţă faţă de un maghiar şi ură faţă de un

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

229

rus. Şi în tot cazul moneda ţărilor estice este tot aşa de lipsită de valoare ca şi leul român, în ochii cetăţenilor români, astfel că nu se pot face afaceri cu aceştia aşa cum se fac cu turiştii apuseni” („Contactul turiştilor...”: 1973, 1‑5; „Deficienţele organizării...”: 1973, 5). În continuare se poate consulta un tabel conţinând veniturile obţinute din turism ale RSR în anii 1980 în comparaţie cu alte regimuri comuniste. De menţionat faptul că, după 1975, RSR a investit tot mai puţin în infrastructura turistică. Pe cale de consecinţă, serviciile slabe din punct de vedere calitativ, atmosfera închisă, suspicioasă a regimului faţă de turiştii străini, care puteau comunica populaţiei diferite tipuri de informaţii pe care acesta se străduise minuţios să le ascundă, precum şi limitarea drastică a perimetrelor în care le era permis accesul, toţi aceşti factori contribuie la explicarea înjumătăţirii, în mai puţin de un deceniu, a sume‑ lor obţinute de regim din turismul internaţional. Tabelul 3.20. Veniturile din turismul internaţional ale unor ţări socialiste europene (milioane de dolari SUA) Bulgaria Cehoslovacia Iugoslavia Polonia România Ungaria

1980 260 338 1.115 282 324 504

1985 343 307 1.061 118 182 512

1988 359 436 2.024 193 176 759

Sursa: Murgescu: 2010, 378.

O altă problemă, mai importantă decât turismul extern şi speculaţiile rezultate în urma lui, era aceea a cadrelor, adică a personalului cu funcţii de resposabilitate şi cu studii superioare: profesori de gimnaziu şi universitari, medici, ingineri, funcţionari sau diferiţi responsabili cu organizarea şi supravegherea producţiei în fabrici. Cadrele competente nu îşi puteau desfăşura activitatea în parametri normali din cauza cadrelor aservite regimului şi care profitau de pe urma inerţiei acestuia pentru a‑şi păstra şi securiza poziţiile, descurajând orice tentativă de dinamizare şi eficientizare a sistemului care le garanta confortul în ciuda incompetenţei şi/sau indiferenţei ostentative de care dădeau dovadă. Pe cale de consecinţă, specialiştii valoroşi se resemnau rapid, contribuind la deteriorarea situaţiei generale. Cadrele competente nu sunt stimulate şi pentru pregătirea lor sunt efectiv prost plătite. În plus intră mereu în conflict cu responsabilii de partid. Lucrul creează o stare de teamă perpetuă ce îi face timoraţi. Şi această teamă este mai cu deosebire redutabilă în contactul cu străinii, tocmai acolo unde cadrele competente ar putea fi în mod real de folos şi unde ar avea ceva de învăţat. Dar cadrele nepolitice nu sunt lăsate niciodată în contact liber cu străinii: ei sunt permanent supravegheaţi şi întotdeauna la discuţii ia parte unul din cadrele politice. Cât priveşte plecarea la un stagiu sau studiu în străinătate sunt desigur trimişi cei care pot trage cele mai puţine foloase, adică cadrele politice şi

230

NaŢiunea socialistă

mult mai puţin competente. Aici s‑ar mai putea adăuga abuzurile morale de tot felul la care se dedau cadrele politice, începând de la şantajul exercitat asupra celor competenţi pentru a acoperi anumite greşeli sau combinaţii şi până la presiunile ce se dedau asupra personalului feminin (secretare, dactilografe, proiectante) sub ameninţarea de a‑şi pierde postul dacă nu acceptă anumite favoruri („Cadrele din România...”: 1973, 3).

O categorie aparte de cadre o reprezentau intelectualii. Aceştia erau perfect conştienţi de falimentul general al regimului, preferând fie să nu se evidenţieze prea mult pentru a preveni eventualele neplăceri, fie să se angajeze făţiş şi cinic în favoarea regimului în schimbul unor privilegii consistente. Intelectualii erau deci fie înregimentaţi, fie anti‑comunişti, fie pur şi simplu debusolaţi şi indiferenţi. Intelectualitatea tehnică, medicii şi inginerii, lucrau pentru salarii relativ mici, dar reuşeau să îşi suplimenteze veniturile prin diferite activităţi oneroase pe care auto‑ rităţile, conştiente de nevoia acută de cadre în medicină şi construcţii, se prefăceau că nu le observă. Artiştii reprezentau o categorie de intelectuali ale căror posibi‑ lităţi de realizare erau mai ridicate, în cazul în care acceptau compromisul cu oficialităţile şi imprimau o tentă patriotic‑militantă propriilor creaţii. La modul gene‑ ral, Ceauşescu avea o neîncredere instinctivă în intelectuali, care le rândul lor nu aşteptau prea mult din partea conducerii. Din acest motiv, şi din multe altele, accesul în străinătate era pentru intelectuali, ca şi pentru celelalte categorii socio‑profesi‑ onale, foarte limitat. Asta în condiţiile în care majoritatea nu ar fi dorit să emigreze, ci să poată circula liber şi să se pună la punct cu noutăţile din domeniile în care erau specializaţi. Ceea ce irită mult pe mai toţi intelectualii este subordonarea lor totală faţă de cadrele conducătoare de partid la toate nivelurile ierarhiei. Nu există în România o tehnocraţie conducătoare aşa cum ar exista într‑o oarecare măsură în Ungaria sau Polonia de pildă. Conducerea efectivă în toate întreprinderile, organizaţiile, uniunile artistice, ministere sau alte instituţii aparţine militanţilor de partid. În marea lor majoritate aceştia fac o carieră pur politică pentru că nu sunt capabili de altceva şi pentru că această carieră le aduce multe avantaje materiale. Cunoscându‑şi posibilităţile intelectuale reduse şi inca‑ pacitatea lor, toţi aceşti militanţi dispreţuiesc pe tehnocraţi şi alţi intelectuali care muncesc efectiv să‑şi realizeze ţelurile şi care duc tot greul muncii efective. Există o tensiune netă în mai toate întreprinderile şi instituţiile între militanţii de partid ce ocupă posturile de conducere şi adevăraţii intelectuali. Drept rezultat, şi scârbiţi de faptul că eforturile lor se izbesc de nepăsarea şi incapacitatea cadrelor de conducere, intelectua‑ lii îşi pierd repede entuziasmul de creaţie şi de muncă. Ei renunţă să mai facă eforturi pentru obţinerea unor rezultate valabile şi se lasă duşi de rutină, căutând să muncească cât mai puţin şi având ca leitmotiv: „Pentru cât mi se dă e de ajuns”. Din această atitudine păgubeşte doar ţara, căci fiecare dă impresia că se agită mult, dar realizează prea puţin. Totul devine o vastă frescă teatrală unde fiecare caută să facă atât cât să‑şi justifice situaţia şi să fie acoperit la maximum în caz de anchetă oarecare, dar nimic mai mult. Nimeni nu ia iniţiative şi se mărgineşte să urmeze instrucţiunile date, chiar dacă se vede limpede că ele sunt greşite şi că ar exista totuşi posibilităţi de îndreptare. Sunt o serie de posturi importante în producţie, sau în comerţul exterior de pildă, unde un om capabil ar putea face multe pentru îndreptarea situaţiei, fără să se obosească prea

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

231

mult: e de ajuns să ia câteva măsuri indispensabile pentru suprimarea unor carenţe birocratice, de pildă. Dar toate aceste posturi sunt ocupate de politici care se găsesc (gândesc, n.m.) la situaţia lor şi cum să fie cât mai bine acoperiţi în caz că se întâmplă ceva. Sistemul deci continuă şi birocraţia înfloreşte, o birocraţie greoaie ce nu permite nicio iniţiativă şi care îmbracă multe aspecte de‑a dreptul ridicole („Evoluţia intelectu‑ alilor români”: 1973, 4‑5).

Într‑un astfel de regim, idealurile social‑democrate existau numai pe hârtie, fiind grav distorsionate de o formă rudimentară de „capitalism hibrid de stat, ineficace, şi care a creat o clasă de paraziţi şi de favorizaţi care fac ce vor, au vile luxoase cu valeţi şi şoferi, se îmbracă în străinătate, îşi trimit fiii la studii în apus, îşi promovează rudele şi prietenii în diverse posturi bine retribuite şi care sunt simple sinecuri” („Evoluţia intelectualilor români”: 1973, 1‑7). Burghezia naţio‑ nal‑comunistă despre care discutam într‑o secţiune anterioară a capitolului impreg‑ nase regimul într‑o asemenea măsură, încât orice tentativă de reformă era suprimată din start, fiind percepută ca o ameninţare la adresa unor poziţii şi privilegii cu greu obţinute, pentru care merita menţinerea sistemului într‑o inerţie ineficientă, dar profitabilă, decât restructurarea lui cu preţul destrămării unei întregi reţele de arivişti incompetenţi, dar extrem de ambiţioşi. Re‑radicalizarea discursului oficial după 1971 şi intensificarea măsurilor poli‑ tico‑ideologice pentru producerea „conştiinţei socialiste” şi transformarea cetăţe‑ nilor în patrioţi revoluţionari s‑a lovit deci de inerţia sau ostilitatea tacită a populaţiei. Nedispunând de canale oficiale, directe, pentru a‑şi exterioriza frustră‑ rile, „lumea este mai arţăgoasă şi mai certăreaţă” la modul general, fără a aduce însă în discuţie „neajunsurile sistemului” („În legătură cu...”: 1973, 1‑4). O categorie socială aparte pentru naţional‑comunismul românesc o reprezenta tine‑ retul, redus la „starea de turmă terorizată” de către supravegherea, represiunea şi omniprezenta propagandă a unui regim anxios la rândul său din cauza lipsei cronice de simpatie şi încredere pe care o înregistra printre tinerii pe care‑i trata ca pe „nişte animale periculoase”, ca pe un „pericol, o forţă care ar putea cândva să‑şi spună cuvântul hotărâtor” („Despre moralul tineretului...”: 1973, 1). Cuvântul şi l‑a spus mai repede decât s‑ar fi aşteptat cineva în 1973, şi cu atât mai puţin autorul anonim al raportului confidenţial care, discutând despre nemulţumirea generalizată şi chiar ura tinerilor faţă de un regim care le confisca pur şi simplu viitorul subordonându‑l unor ambiţii naţional‑revoluţionare absurde şi ireale, care nu le ofereau nicio satisfacţie, anticipa de‑a dreptul profetic: „Dacă odată va izbucni această ură strânsă de aproape 30 de ani, atunci va fi ceva în genul miş‑ cării din 1907, dar cu speranţa că epilogul va fi altfel” („Despre moralul tinere‑ tului...”: 1973, 2‑3). Per ansamblu, se estima că aproximativ 90% dintre tineri erau ostili regimului şi îşi puseseră problema emigrării în Occident. Pentru a‑i demoraliza, „propaganda Securităţii nu vorbeşte decât de inşi prinşi sau ucişi în timp ce încercau să treacă frontiera, desigur nu şi de cei care reuşesc să evadeze. Cum tineretul actual este în general înclinat spre pesimism, fiecare îşi face o mică statistică şi ajunge la concluzia că nu este el tocmai acel deştept sau norocos care

232

NaŢiunea socialistă

să reuşească ce nu au reuşit atâţia alţii ce aveau poate mai multe calităţi” („Din problemele tineretului...”: 1974, 4‑5). Un mare neajuns, din acest punct de vedere, îl reprezenta faptul că „nimeni nu ştie cum să facă ca să treacă frontiera şi cei care încearcă nu fac decât să improvizeze, cu şanse mici desigur” („Din problemele tineretului...”: 1974, 6‑7). * Naţionalismul pseudo‑hegemonic, ajuns la maturitate începând cu 1971, repre‑ zintă dovada unei duble mutaţii la nivelul structurii discursive oficiale: încorpo‑ rarea organică a trecutului pentru a oferi regimului posibilitatea de a se prezenta ca o revoluţie naţională, autohtonă, nu una sovietică, de import – interpelând astfel mai bine subiecţii politici în vederea integrării lor exhaustive într‑o logică discursivă care nu admitea referenţi externi, cu atât mai puţin superiori –, respec‑ tiv transformarea instanţei hegemonice secundare care era PCR în ansamblul discursului leninist internaţional într‑o instanţă hegemonică primară. Termenii principali ai discursului, semnificanţii goi (naţiunea socialistă, patriotismul revo‑ luţionar socialist, vigilenţa revoluţionară, cuceririle revoluţionare ale poporului, conştiinţa socialistă, omul nou, patria comună, naţionalităţile conlocuitoare, acu‑ mularea, continuitatea poporului român în spaţiul vechii Dacii, lupta comună împotriva exploatării sociale – când discursul îşi propunea interpelarea minorită‑ ţilor – lupta împotriva exploatării naţionale – când se făcea apel nu neapărat la naţiunea socialistă, ci la „poporul” român şi la capacităţile sale de integrare a alogenilor, completate la un nivel politic superior de strategiile de omogenizare aplicate prin intermediul semnificantului naţiune socialistă –, civilizaţia româ‑ nească, gărzile patriotice, războiul întregului popor) nu mai erau consideraţi acum de provenienţă externă, parte a unui discurs internaţional a cărui instanţă hegemo‑ nică primară era reprezentată în mod tradiţional de PCUS, ci de provenienţă internă, având ca unică sursă „măreţele tradiţii revoluţionare de luptă pentru eliberarea socială şi naţională”, culminând cu apariţia şi preluarea puterii de către PCR. Radicalizarea discursului oficial pe coordonate ideologice non‑leniniste, deşi păstrând eşafodajul discursiv leninist, a fost articulată utilizând valori şi simboluri tradiţionale, naţionaliste şi chiar xenofobe; nu se poate vorbi deci de o întoarcere la stalinism, aşa cum se punea problema în rapoartele de la Radio Europa Liberă şi nu numai, pentru că stalinismul, deşi reprezintă o variaţie a leninismului care a încercat împăcarea particularităţii prezente (Uniunea Sovietică) cu imperativul ideologic al universalităţii viitoare (revoluţia globală), nu a utilizat în cadrul aces‑ tui demers decât elemente disparate, fragmentate de naţionalism (similar cu naţi‑ onalismul burghez din punctul de vedere al obiectivelor imediate, dar diferite în termeni de construcţie discursivă) în scopuri pur politice, în special în războiul pentru apărarea patriei, când nevoia unei solidarităţi împotriva unui inamic extern, nazismul, era mai presantă ca oricând. Naţionalismul pseudo‑hegemonic reprezenta însă mult mai mult decât o simplă strategie politică, deşi a îmbrăcat şi această formă, întruchipând o convingere profundă în superioritatea „poporului” român şi

De la autonomie la pseudo‑hegemonie: naţiunea socialistă...

233

capacitatea lui de a se afirma pe toate planurile, la concurenţă strânsă cu marile puteri şi marile civilizaţii, în ciuda unei istorii „vitrege” şi pe nedrept marginali‑ zată la nivel global. Pe parcursul întregului capitol, am pus termenul „popor” între ghilimele. Motivul este simplu: nu există popor, nici măcar societate, argumentează Laclau şi Mouffe, „ca totalitate fondatoare a proceselor sale parţiale”. Pe cale de conse‑ cinţă, trebuie, astfel, să luăm în considerare deschiderea socialului ca fundament constitutiv sau „esenţă negativă” a existenţialului, şi diferitele „ordini sociale” ca tentative precare şi finalmente eşuate de a circumscrie câmpul diferenţelor. În mod corespunzător, diver‑ sitatea socialului nu poate fi abordată printr‑un sistem de mediaţii, nici „ordinea socială” înţeleasă ca un principiu subiacent. Nu există un spaţiu compact ca proprietate exclusivă a „societăţii”, din moment ce socialul în sine este lipsit de esenţă (Laclau, Mouffe: 2001, 96).

„Poporul” român nu era deci altceva decât o tehnică discursivă de a omogeniza şi confisca un „câmp de diferenţe”, imprimându‑i în acelaşi timp o direcţie mili‑ tant‑patriotică, maleabilă în funcţie de mizele pe termen lung ale regimului, dar „numai în contrast cu un discurs care îi postulează unitatea apare un ansamblu de elemente ca fragmentat sau dispersat” (Laclau, Mouffe: 2001, 96). În absenţa discursului naţional‑revoluţionar, „poporul” român nu era nimic altceva decât o sumă arbitrară de diferenţe: ţărani, muncitori, intelectuali, birocraţi, medici, profesori, ingineri, vânzători, monarhişti, liberali, comunişti, credincioşi, atei, bişniţari, comercianţi, oportunişti, copii, tineri, vârstânici, bărbaţi, femei, hetero‑ sexuali, homosexuali, prostituate, proxeneţi, optimişti, pesimişti, sănătoşi, bolnavi, blonzi, bruneţi, roşcaţi, scunzi, înalţi, având o greutate normală, supraponderali, rezidenţi în mediul rural, rezidenţi în mediul urban, provenind din familii biparen‑ tale, monoparentale, orfani, rezistenţi la efort fizic, mai puţin rezistenţi la efort fizic, dorind să emigreze, nedorind să emigreze, căsătoriţi, divorţaţi, văduvi, singuri – şi lista poate continua la nesfârşit. Numai că, aşa cum observă în conti‑ nuare Laclau şi Mouffe (2001, 96), „în afara unei structuri discursive, desigur că nu este posibil să discutăm despre fragmentare, nici măcar să specificăm elementele”. Cu alte cuvinte, nu se pot observa limitele unui discurs, tendinţele sale hegemonice, ambiţia particularităţii de a se erija în reprezentantă a universalităţii decât prin inter‑ mediul altui discurs; nu există un punct privilegiat de observaţie transdiscursiv. Chiar dacă nu vom putea ieşi niciodată dintr‑o construcţie discursivă sau alta, aceasta nu echivalează cu renunţarea la a critica limitele şi carenţele fiecărui discurs în încer‑ carea de a nu‑i permite o îndepărtare prea mare de fragmentul social în numele căruia pretinde că se exprimă. Sau că nu există discursuri dezirabile şi discursuri mai puţin dezirabile, cum este cazul discursului de care ne ocupăm în această carte. Înainte de a încheia capitolul, trebuie adusă în discuţie ideea (speculativă) conform căreia naţinalismul pseudo‑hegemonic ar fi funcţionat ca un mijloc spontan de disciplinare a minorităţilor naţionale de către majoritate în cadrul unei penurii

234

NaŢiunea socialistă

generalizate. S‑ar fi reîntărit, în acest fel, pornind de jos în sus, de la nivel social, nu politic, solidarităţile etnice, populaţia majoritară s‑ar fi integrat mai uşor în logica discursului oficial, în timp ce minoritarii ar fi fost astfel disciplinaţi, şi la nivel orizontal, social, şi la nivel vertical, politic, în sensul acceptării regimului şi al asimilării sugerate de acesta ca mijloc al unui acces nediscriminatoriu la resurse. Dacă în regimurile capitaliste, accentul este pus pe capacitatea de a vinde resursele, de a le integra într‑un circuit comercial aducător de profit, în regimurile leniniste contează prioritar capacitatea de a achiziţiona bunurile aflate în cantităţi insufici‑ ente; în acest fel, orice concurenţă potenţială sau reală va fi descurajată (Verdery: 1991, 127, 308‑309). Din păcate, Verdery nu oferă dovezi empirice în sprijinul acestei ipoteze îndrăzneţe. La rândul meu, nu am găsit în niciun material consul‑ tat până acum pe acest subiect vreo dovadă în acest sens. E drept că penuria ali‑ mentară cauza iritabilitate în rândul consumatorilor, aşa cum observau şi autorii rapoartelor confidenţiale de la Radio Europa Liberă, dar era vorba mai degrabă de o manifestare generalizată, deşi indirectă, de ostilitate la adresa regimului. Tot în cheie speculativă, am putea inversa argumentul lui Verdery, afirmând că lipsa bunurilor de consum atenua diferenţele între români şi minoritari, unindu‑i într‑o respingere comună a politicilor oficiale. Până la o cercetare sistematică, funda‑ mentată empiric, a ipotezei, nu ne putem pronunţa în niciun fel asupra validităţii ei. Ne putem pronunţa însă, şi o vom face în următorul şi ultimul capitol al cărţii, asupra manifestărilor internaţionale ale naţionalismului pseudo‑hegemonic, asupra ambiţiilor sale de a deveni un pol de coagulare a nemulţumirilor internaţionale ale statelor mici şi mijlocii, aflate în curs de dezvoltare, contestând în acelaşi timp „politica de bloc”, divizarea lumii în două tabere ideologice antagonice, situaţie care avea drept corolar cheltuirea unor sume anuale enorme pentru înarmarea globală, sume care ar fi putut fi alocate pentru consolidarea economiilor statelor mici şi subdezvoltate, constituindu‑se astfel o nouă ordine internaţională, în care inegalităţile flagrante dintre capacităţille statelor să reprezinte o chestiune de domeniul trecutului. Vom vedea cum această apetenţă pentru elemente discursive de provenienţă liberală sau social‑democrată nu se traduce deloc prin simpatia sau cel puţin deschiderea regimului faţă de aceste discursuri, ci prin încercarea de a insufla un conţinut discursiv nou unor termeni ca democraţie, drepturile omului, dezvoltare, suveranitate sau independenţă. O competiţie a sensurilor pe care până la urmă a pierdut‑o, dar de care s‑a agăţat până în ultimul moment.

Capitolul 4

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos şi lumea ca oglindă 4.1. N  aţiune înseamnă independenţă: RSR în context internaţional Dacă în plan intern naţionalismul pseudo‑hegemonic a reuşit să se afirme drept unicul producător al discursului oficial, fără a fi contestat de pe poziţii egale ca importanţă, în plan extern se confrunta în schimb cu o multitudine de discursuri alternative care îl privau de poziţia privilegiată de care se bucura în interiorul graniţelor RSR. Lipsit de capacitatea de interpelare cu care era obişnuit acasă, naţionalismul pseudo‑hegemonic a fost nevoit să adopte strategii flexibile pentru a‑şi promova cât mai eficient interesele: să devină parte a sau să susţină diferite tipuri de alianţe internaţionale, retoric şi efectiv deopotrivă, aşa cum a fost cazul aşa‑zisei mişcări nealiniate, să transforme diferite organizaţii internaţionale, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) fiind cel mai concludent exemplu în acest sens, într‑un vehicul pentru înfăptuirea noii ordini internaţionale, în care fiecare stat ar fi avut o pondere egală în luarea deciziilor cu impact global (acestea din urmă ar fi fost obţinute prin consensul tuturor protagoniştilor, nu prin votul majoritar, ale cărui carenţe democratice erau considerate evidente) şi , în sfârşit, să îşi facă prezenţa în lume cât mai vizibilă. Pe scurt, o mare parte din strategia internaţională a RSR poate fi rezumată prin expresia prim‑ministrului Ion Gheorghe Maurer care, într‑o convorbire cu secretarul general al PCR referitoare la oportunitatea implicării statului român ca potenţial mediator în războiul din Vietnam, a afirmat: „...trebuie să fim în zonă” (Niculescu‑Mizil: 2008, 32). Înţeleasă ca o perpetuă afirmare a unei identităţi fabricate politic până în cele mai intime detalii, „naţiunea socialistă” echivala pentru propagandiştii regimului cu independenţa, suveranitatea, democraţia şi mobilizarea neîntreruptă în favoarea scopurilor progresiste care reflectau cel mai bine interesele naţional‑comunismului românesc la un moment sau altul (Florea: 1982, 61). Fiecare naţiune ar fi urmat să se manifeste plenar, fructificându‑şi întregul potenţial economic, politic şi cul‑ tural numai în cadrul mai sus amintitei noi ordini internaţionale. Aflată deocamdată

236

NaŢiunea socialistă

în faza de deziderat, noua ordine internaţională avansa o serie de obiective ambi‑ ţioase şi legitime într‑o punere obiectivă a problemei, dincolo de interesele mascate ale naţionalismului pseudo‑hegemonic de a se consolida în plan intern, fapt care echivala cu o intensificare a represiunii şi cu întărirea unui regim politic deloc democratic, şi de a‑şi extinde influenţa şi capacitatea de persuasiune la nivel global: eradicarea subdezvoltării, a foametei, a accesului asimetric al statelor la „cuceririle ştiinţei”, reconfigurarea economiei mondiale după citeriul echitabilităţii, renunţa‑ rea la forţă şi la imixtiuni arbitrare în problemele interne ale statelor, eliminarea definitivă a colonialismului, dezarmarea generală şi non‑proliferarea nucleară (Stanciu: 1979). Succint, „concepţia românească” referitoare la noua ordine internaţională res‑ pingea „instituirea unui monopol asupra materiilor prime” şi orice „discriminări în ceea ce priveşte aprovizionările necesare altor ţări cu produse de bază”, pozi‑ ţionându‑se de asemenea critic faţă de posibilitatea emergenţei „unui alt fel de monopol, acela al folosirii tehnicii celei mai înaintate de unul sau mai multe state dezvoltate, fără ca aceasta să fie pusă la dispoziţia statelor slab dezvoltate” (Elian: 1977, 159). Cauza reducerii decalajelor internaţionale nu putea fi deci susţinută dacă marile puteri nu renunţau la egoismul lor tradiţional şi nu se implicau activ în eforturile de dezvoltare ale statelor mici şi mijlocii (Elian: 1977, 159). Un astfel de deznodămând nu putea fi însă atins fără luarea în calcul a „democratiză‑ rii relaţiilor internaţionale” şi a transformării organizaţiilor internaţionale, în special ONU, în promotoare ale intereselor statelor aflate în curs de dezvoltare; numai în acest fel eforturile de stopare a subdezvoltării ar fi căpătat o însemnătate practică (Năstăsescu: 1976, 79‑80, 93‑94). Noua ordine internaţională, la a cărei încadrare conceptuală secretarul general al PCR considera că aduce un aport substanţial, ar fi urmat să avantajeze, pe lângă statele în curs de dezvoltare şi pe cele comuniste, şi statele capitaliste. RSR, care se intitula, din raţiuni pe care le vom detalia puţin mai încolo, „ţară socialistă în curs de dezvoltare”, ar fi avut deci un câştig dublu. În ceea ce priveşte prima categorie de state, noua ordine internaţională le‑ar fi permis posibilitatea de a‑şi exploata singure resursele naturale, un acces echitabil la piaţa globală, configura‑ rea unor modele de dezvoltare optime, în funcţie de contextul politic, economic şi cultural în care îşi desfăşurau activitatea, respectiv conectarea la oportunităţile oferite de revoluţia tehnico‑ştiinţifică, considerat cel mai sigur mijloc de a depăşi asimetriile de dezvoltare existente la nivel global (Popescu în Mitran, Lotreanu: 1977, 43‑44; Belli în Concepţia preşedintelui...: 1976, 278‑289). La rândul lor, şi statele comuniste erau avantajate: şi‑ar fi extins palierele de colaborare echita‑ bilă cu restul statelor lumii, indiferent de regimul politico‑ideologic al acestora, şi‑ar fi definitivat, în condiţii internaţionale ameliorate, procesele interne de con‑ struire a socialismului şi ar fi pregătit, cu tact şi precauţie, perspectiva trecerii tuturor statelor la socialism. În sfârşit, statele capitaliste ar fi beneficiat de pe urma noii ordini internaţionale prin faptul că una dintre consecinţele acesteia ar fi fost atenuarea conflictelor de clasă şi intergeneraţionale din societăţile pe care le guvernau,

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

237

construind astfel premisele unei lumi „de pace şi progres economico‑social gene‑ ral”; apoi, statele capitaliste s‑ar fi redefinit din punct de vedere moral şi social, deocamdată fiind „în contradicţie cu însuşi spiritul epocii”; nu în ultimul rând, odată ce capitalismul ca eşafodaj structural al acestor state ar fi dispărut, crizele economice şi penuria de hidrocarburi ar fi încetat la rândul lor să mai existe. Într‑un mediu internaţional caracterizat tot mai pregnant de implicarea tuturor statelor în problemele globale şi de tendinţa de „mondializare” a acestora din urmă, noua ordine internaţională devenea un adevărat imperativ, fiind sigura formă de cooperare globală care nu ar fi erodat, aşa cum s‑ar fi întâmplat în prezent, suve‑ ranitatea statelor naţionale, obstrucţionată de diferite forme de organizare supra‑ naţională atât economice (CEE şi CAER), cât şi militare (NATO şi OTV) (Popescu în Mitran, Lotreanu: 1977, 44‑45, 49‑52; Mitran în Mitran, Lotreanu: 1977, 58; Şerbănescu: 1974, 2‑3; Şerbănescu: 1975, 7‑8). Un alt concept pe care RSR îl utiliza asiduu pentru a‑şi defini poziţia interna‑ ţională, în special în raport cu celelalte regimuri leniniste, era acela de „interna‑ ţionalism proletar”. Inserarea expresiei în discursurile RSR codifica discursiv aprecierea critică a acesteia asupra perioadei interbelice, parţial şi postbelice, perioadă care, în ceea ce priveşte mişcarea comunistă internaţională, fusese carac‑ terizată de implicarea discreţionară a Cominternului şi ulterior a Cominformului în problemele partidelor comuniste din exteriorul Uniunii Sovietice, lipsindu‑le de posibilitatea de a se prezenta ca partide politice independente, preocupare în primul rând de progresul naţiunilor pe care îşi propuneau să le emancipeze. În optica RSR, genul acesta de comportament nu fusese integral eliminat din relaţiile existente între ţările frăţeşti, stând mărturie în acest sens diferitele admonestări ale Moscovei la adresa unor regimuri est‑europene care făceau eforturi să se desprindă, pe cât posibil, de cadrul instituţional coercitiv pe care apartenenţa la CAER şi OTV îl presupunea. Sigur, RSR nu urmărise niciodată ieşirea definitivă din sfera de influ‑ enţă sovietică, aşa cum procedaseră Iugoslavia, China sau Albania, ci doar atenu‑ area exigenţelor Moscovei în privinţa a ceea ce era explicit permis şi implicit interzis în plan internaţional. RSR nu dispunea de resursele Chinei sau de contac‑ tele Iugoslaviei în Occident şi în Lumea a Treia pentru a se orienta într‑o astfel de direcţie aventuristă. În plus, în ciuda fricţiunilor politice dintre cele două părţi, relaţiile economice se menţineau, aşa cum urmează să constatăm, la nivele consi‑ derabile. Astfel că regimul de la Bucureşti trecea cu vederea etichetele ocazionale de „naţionalism”, „revizionism” sau „dogmatism” ale centrului moscovit, în ciuda faptului că erau „de natură să diminueze forţa de atracţie şi puterea de influenţare a socialismului” (Florea, Nicu: 1975, 79, 87; Politica internaţionalistă...: 1972, 112‑115), aşa cum şi Uniunea Sovietică nu îşi manifesta foarte vehement iritarea atunci când i se aduceau acuze de „hegemonism” sau „şovinism de mare putere”. La o analiză rece, obiectivă, raţiunile rămânerii RSR în lagărul socialist, fie şi ca regim disident sau ca aliat rebel (Linden în Nelson: 1981, 236), cântăreau mai greu decât eventualele câştiguri obţinute de pe urma izolării de mişcarea comunistă est‑europeană, ca să nu mai vorbim de riscurile considerabile pe care un astfel de

238

NaŢiunea socialistă

demers le‑ar fi antrenat. Pe cale de consecinţă, opinia lui Robert King cum că în cazul orientării internaţionale a RSR autornomia este un termen mai potrivit decât independenţa este pe deplin justificată (King: 1980, 136). Deşi s‑a sugerat că între politica internă a RSR şi cea externă a existat un (aproape) inexplicabil clivaj, prima fiind nedemocratică şi represivă, în timp ce ultima era tocmai opusul, emancipatoare şi progresistă (Tismăneanu: 1984, 65‑79; Bernard: 1990, 18), nu avem de‑a face aici cu vreo contradicţie; dimpotrivă, discursul naţi‑ onalismului pseudo‑hegemonic era continuat în mod firesc din plan intern în plan extern. Nu se schimba decât faptul că unor termeni/sintagme ca „democraţie”, „drepturile omului” sau „dezvoltare” li se oferea un conţinut discursiv total diferit de sensul care le era atribuit în interiorul regimurilor liberale care de altfel i‑au/le‑au şi produs, urmărindu‑se astfel instaurarea unui control total asupra gândirii şi com‑ portamentului cetăţenilor români şi transformarea regimului într‑un monolit în inte‑ riorul căruia distincţia politică societate ar fi fost abolită (o transformare care ar fi fost definitivată prin obţinerea recunoaşterii internaţionale). „Între politica internă şi externă a partidului nostru există o strânsă unitate dialectică, organică; aceste două laturi fundamentale ale uneia şi aceleiaşi activităţi – consacrate neabătut fericirii popo‑ rului român, triumfului socialismului şi comu­nismului – se împletesc şi se condiţionează reciproc, ilustrând teza că politica externă este continuarea pe planul vieţii internaţio‑ nale a politicii interne” (Florea, Nicu: 1975, 30‑31; vezi şi Florea: 1972, 4‑5). Aşa cum, spre deosebire de statul burghez, statul socialist reprezenta, din multe puncte de vedere, o inovaţie, la fel şi suveranitatea naţională pe care acesta o exprima s‑ar fi aflat pe o poziţie superioară. Pe cale de consecinţă, capacitatea statului socialist de a reprezenta naţiunea şi de a‑i consolida independenţa pe scena relaţiilor internaţionale era considerată net superioară în raport cu aceea a statului burghez (Năstăsescu: 1976, 19). De asemenea, noua formă de stat ar fi reprezen‑ tat mult mai eficient interesul naţional, antamând relaţii cu state cu care nu avu‑ seseră până atunci contacte sau ameliorând relaţiile cu vechii parteneri; în orice caz, atât cantitativ, cât şi calitativ, nivelul prezenţei RSR în lume a cunoscut, dincolo de denaturările propagandistice, un traseu ascendent. Dacă în 1945 România întreţinea relaţii diplomatice cu numai 15 state, în 1965 numărul acestora ajunsese la 62, iar în 1986 la 155 (Nicolaescu, Stoian în Florea, Rebedeu: 1986, 256). Tabelul următor cuprinde evoluţia relaţiilor diplomatice ale României între 1947 şi 1977. Tabelul 4.1. Dinamica relaţiilor diplomatice şi consulare ale României în perioada 1947‑1977 Anul 1947 1948 1949 1950 1951 1952

Numărul de state 26 29 31 33 33 33

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

1953 1954 1955 1956 1957 1958 1959 1960 1961 1962 1963 1964 1965 1966 1967 1968 1969 1970 1971 1972 1973 1977

239

33 33 34 38 41 44 45 48 50 54 57 60 67 70 77 90 95 97 101 109 110 129

Sursa: Potra: 1973, 116; Lache în Mitrean, Lotreanu: 1977, 428.

Se observă foarte clar în tabel creşterea numărului de raporturi diplomatice ale României, în special începând cu anul 1965. Lăsând la o parte retorica necesităţii extinderii raporturilor de colaborare ale statului român cu toate statele lumii, indi‑ ferent de regimul politico‑ideologic de la care acestea se revendică (Florea: 1972, 11‑12; Weiner: 1984, 46‑48; Betea: 2001a, 315‑319), extinderea relaţiilor RSR cu cât mai multe state posibil făcea parte din strategia acesteia de a se îndepărta progresiv de Moscova şi de a identifica tot mai multe surse de sprijin politic şi economic în cazul în care ar fi fost somată să nu mai devieze de la normele inter‑ naţionalismului proletar în accepţiunea sovietică a sintagmei. Cu cât prezenţa RSR se consolida în afara „lagărului socialist”, cu atât mai greu îi era Uniunii Sovietice să îi sancţioneze disidenţa; costurile de imagine deveniseră pur şi simplu prea mari. Tabelul 4.2. Privire geografică globală asupra relaţiilor diplomatice ale RSR în 1973 Numărul de state 26 32 36 16 Sursa: Potra: 1973, 8.

Continentul Europa Asia şi Oceania Africa America de Nord, America de Sud

240

NaŢiunea socialistă

Aşa cum reise din tabelul 4.2, eforturile diplomatice ale RSR erau canalizate în special înspre state din Lumea a Treia, acestea fiind constituite în aşa numita mişcare nealiniată care respingea logica dihotomică a Războiului Rece şi se pro‑ nunţa pentru respectarea independenţei naţionale şi reducerea decalajului Nord‑Sud, mişcare din care RSR nu a reuşit să facă parte deoarece nu a renunţat la apartenenţa la CAER şi OTV. A reuşit în schimb să devină membră a Grupului celor 77, nimic altceva decât denumirea sub care mişcarea nealiniată acţiona în cadrul ONU. Începând cu a doua jumătate a anilor 1970, statele cu care RSR va iniţia contacte diplomatice vor proveni în majoritate din Africa şi Asia, confirmând tendinţa de eludare de către aceasta a politicii de bloc, fără a renunţa totuşi la calitatea de membru al lagărului socialist. Toate aceste aspecte vor fi discutate mai pe larg într‑o secţiune specială a capitolului. Până atunci nu strică să identificăm, împreună cu Thomas Barnett, mizele naţionalismului de factură leninistă în politica externă a RSR şi corelarea lor cu obiectivele de dezvoltare ale regimului. Astfel, încurajând naţionalismul – chiar dacă dintr‑un unghi ideologic diferit de cel fascist, autohtonist sau conservator, curente care au stat la baza discursurilor naţionaliste interbelice –, PCR a urmărit reactivarea sentimentelor anti‑ruseşti ale populaţiei române, intensificate începând cu prima parte a secolului al XIX‑lea. În acelaşi timp însă, reversul medaliei a constat în faptul că au fost încurajate şi sentimentele naţionaliste ale minorităţilor, în special ale celei maghiare, exact ceea ce secretarul general al partidului dorea să evite. În altă ordine de idei, naţional‑comunismul românesc, pe care l‑am con‑ ceptualizat în această lucrare ca naţionalism pseudo‑hegemonic, nu s‑a transformat într‑un exemplu pentru celelalte regimuri est‑europene, caz în care ar fi devenit mult mai periculos din punctul de vedere al Moscovei. Barnett identifică două raţiuni pentru care nu s‑a ajuns aici. Prima ţine de subdezvoltarea economică a României în raport cu celelalte state est‑europene, exceptând Bulgaria. Acestora le era favorabil un model de creştere economică intensivă, adică perfecţionarea bazei economice existente, pe când România trebuie să îşi creeze în primul rând această bază, având nevoie deci de o ceştere economică extensivă. Aşa cum am constatat în capitolul precedent, industrializarea a reprezentat piatra unghiulară a acestui intens program de dezvoltare naţională. Iar societatea socialistă multilateral dez‑ voltată care codifica discursiv imperativul dezvoltării materiale împreună cu cel al remodelării ideologice reprezenta, argumentează Barnett, o iniţiativă de a combina dimensiunile naţională şi economică ale legitimităţii pe care regimul şi‑o construia cu atâta minuţiozitate. Şi inutilitate, am putea adăuga. A doua cauză pentru care celelalte regimuri est‑europene ar fi refuzat opţiunea naţionalistă rezidă în inevitabilul cult al personalităţii pe care aceasta îl produce (Barnett: 1992, 3‑4). Naţionalismul este într‑o permanentă căutare de eroi şi de mituri fondatoare. Aceştia sunt configuraţi discursiv şi proiectaţi atât la nivelul istoriei (antice, medievale, moderne, contemporane), cât şi la nivelul prezentului revoluţionar. Desigur, Ceauşescu reprezintă, nu supremul, ci unicul erou al naţio‑ nalismului pseudo‑hegemonic, în timp ce Congresul al IX‑lea al PCR, această

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

241

„primăvară a sufletului românesc descătuşat”, se constituie în mitul său fondator, punând bazele unei autentice „revoluţii săvârşite în studiul trecutului naţional” (Zamfirescu: 1985, 12, 98). Un adevărat „congres al naţiunii”, aşa cum îl numeşte Corneliu Vadim Tudor, „pregătit şi vestit de permanenţele noastre istorice. Echivalentul lui în trecutul patriei (păstrând proporţiile, fireşte) poate fi intrarea lui Mihai‑Voievod în Alba Iulia sau Proclamaţia de la Padeş a lui Tudor, pentru că toate înseamnă paşi importanţi pe calea afirmării demnităţii naţionale” (Vadim Tudor: 1986, 20). Modernizarea economică, socială, culturală şi ştiinţifică având ca premisă prome‑ teicul congres al PCR ar fi fost imposibilă în absenţa idealului suprem al naţiunii, „acea descătuşare fantastică de energii şi mândrii naţionale pe care, îndeobşte, o numim prin cuvântul Independenţă. Aici, în această sămânţă de foc, se află izvo‑ rul tuturor biruinţelor viitoare, iar brazda trasă atunci în ogorul vremii s‑a arătat a fi rodnică. Este unul dintre motivele pentru care astăzi îndrăznesc să afirm că acela a fost nu numai un congres al partidului, ci şi unul al naţiunii” (Vadim Tudor: 1986, 20‑21; subl. în orig.). Un congres făcut posibil de către „tânărul lider politic al naţiunii”, care i‑a trasat şi impus de asemenea „principiile fundamentale (...) cu o impetuozitate fără precedent”; lista elogiilor este departe de a se fi încheiat: La acea oră a istoriei, tovarăşul Ceauşescu avea 47 de ani şi împlinea peste trei decenii de activitate revoluţionară. Era un admirabil cunoscător al principiilor luptei de afirmare a noului, al specificului naţional românesc, al căilor şi mijloacelor de optimizare a vieţii noastre interne. Îndeplinise sarcini importante pe linie de partid, atât în anii grei ai ilegalităţii, cât şi mai târziu, în epoca inaugurată după 23 august 1944. Era un revo‑ luţionar de profesie, după cum, să nu uităm, fusese la vremea sa şi Nicolae Bălcescu. Ştia foarte bine istoria patriei, ca şi pulsul real al planetei. Profesiunea lui de credinţă, care se armoniza perfect cu maturitatea partidului nostru, constituia un motiv de plăcută surprindere numai pentru agenţiile internaţionale de presă, întrucât, în ceea ce ne pri‑ veşte, noi, românii, ştiam bine că la vremuri noi se cerea un om nou, iar un asemenea om făcuse din plin dovada patriotismului şi înzestrărilor sale extraordinare (Vadim Tudor: 1986, 18‑19; subl. în orig.).

La concurenţă cu Vadim Tudor în ceea ce priveşte panegiricile închinate lui Ceauşescu se află, printre mulţi alţii, şi Dan Zamfirescu. În opinia sa, alături de muncitorii anonimi, dar mobilizaţi de mesajul naţionalismului pseudo‑hegemonic, „cel ce ţine cârma României de azi în cel mai greu anotimp al Istoriei universale” creează „un destin românesc de implicaţii planetare”; desigur, procesul are loc „sub conducerea Omului în care şi prin care noi toţi ne‑am regăsit demnitatea de oameni şi fiinţa de naţie, dobândind totodată hotărârea de a birul strâmbătăţile şi apocalipsul şi a pune o temelie mai dreaptă pentru un nou Eon al Lumii” (Zamfirescu: 1985, 8). Pe cale de consecinţă, în bună tradiţie naţional‑revoluţionară, „gloria mondială” a lui Ceauşescu „vindecă” o „veche rană din inima înaintaşilor”: aceea de a nu fi cunoscuţi şi apreciaţi pe măsură; un astfel de lider prometeic, disemi‑ nând neabătut propria alegere politică în curs de transformare, „pe zi ce trece”,

242

NaŢiunea socialistă

în „unica alternativă a umanităţii întregi” (Zamfirescu: 1985, 44, 52), avea nevoie de o naţiune pe măsură. O naţiune de tip nou, recuperând elementele progresiste ale trecutului, dar având în acelaşi timp un nou centru constitutiv: PCR. Trecutul, cu ai săi eroi şi fapte de glorie devine, în cadrul discursului oficial, o simplă anti‑ cipare a prezentului revoluţionar. Pentru Constantin Vlad, PCR era „exponentul fidel al naţiunii”, deoarece era compus din aproximativ 50% muncitori şi 90% etnici români, reprezentând însă proporţional şi celelalte categorii sociale (ţărani, intelectuali), respectiv minorităţi naţionale (Vlad: 1971, 151‑152). O naţiune care, în termeni marxişti, inversează relaţia privilegiată structură‑suprastructură ajun‑ gând, ca fenomen suprastructural, să imprime un anumit tip de dinamică supra‑ structurii care, în mod normal, conform teoriei marxiste clasice, ar fi circumscris‑o. Naţiunea contribuie, cu experienţa şi elementele constitutive, de substanţă, proprii şi originale, la organizarea structurilor economice şi este un puternic factor revoluţionar în crearea suprastructurilor politice ale acestora – partide de clasă şi alte organizaţii, care sunt şi naţionale, precum şi state naţionale, având esenţă de clasă, dar reprezentând în sens mai larg şi pe planul relaţiilor internaţionale întreaga naţiune. Forţele, procesele şi suprastructurile politice ale societăţii la rândul lor, servind conso‑ lidării şi dezvoltării socio‑economice, sunt implicit şi mijloace şi modalităţi de organi‑ zare şi structurare a unor entităţi istorice concrete, etno‑lingvistice, naţionale, deschizând căile de progres şi potenţând deplina afirmare a acestora. Ele sunt profund ancorate în realităţile naţionale, ca şi în cele social‑economice, care le dau, deopotrivă, conţinut, nu au o existenţă în afara naţiunilor – anaţională sau supranaţională –, după cum nu fiinţează în afara structurilor social‑economice ale claselor sau deasupra acestora (Stoian în Florea, Duculescu, Opaschi: 1982, 63).

Naţiunea socialistă, căci despre ea este vorba, ar reprezenta un fel de câmp metafizic aflat undeva între structură şi suprastructură, condiţionându‑le pe amân‑ două conform unei logici ambiguu şi incomplet formulate. Astfel, aşa cum supra‑ structurile nu pot exista în afara naţiunii, care reprezintă o expresie superioară a acestora, nici structurile economice nu au sens în exteriorul naţiunii, chemată să le „organizeze” şi să le imprime o direcţie emancipatoare. Dintr‑un simplu element suprastructural, definit în termeni culturali în baza unei iniţiative politice născute din masivele transformări socio‑economice care au alcătuit procesul modernizării, naţiunea este investită cu mijloacele şi chiar misiunea de a transforma, structura şi de a coagula forţele dispersate ale suprastructurii. Naţiunea, apariţia, dezvolta‑ rea şi consolidarea ei devin acum forţa motrice a istoriei, înlocuind dialectica modurilor de producţie (comună primitivă, Antichitate, feudalism, capitalism) a căror succesiune ar fi culminat cu revoluţia globală şi crearea unei lumi lipsite de diviziuni de clasă în filosofia politică a marxismului clasic. În manieră tipic leninistă, revolu‑ ţia este mutată de la nvelul structurii la nivelul suprastructurii, statul întruchipând naţiunea transformându‑se în principalul actor al istoriei în curs de emancipare. Naţiunea socialistă avea de asemenea oroare de „politica zonelor de influenţă” şi de „hegemonism regional”, expresii alternative pentru „politica de bloc” responsabilă

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

243

pentru conflictul internaţional îndelungat şi complex care a fost Războiul Rece. Percepută, pe bună dreptate, drept un instrument de injoncţiune la adresa statelor mici şi mijlocii, cele două lagăre obstrucţionau posibilităţile de afirmare plenară a naţiunilor, inclusiv a celor din statele hegemonice responsabile pentru configu‑ rarea bipolară a lumii. În acest punct era invocată de obicei expresia lui Lenin, „ principiul fundamental al internaţionalismului şi socialismului”: „Nu poate fi liber un popor care asupreşte alte popoare” (Duculescu în Florea, Duculescu, Opaschi: 1982, 9‑23; Florea: 1970, 10). Pe cale de consecinţă, soluţia propusă pentru rezolvarea contradicţiilor internaţionale era aceea a dizolvării simultane a blocu‑ rilor militare NATO şi OTV (Shafir: 1985, 175‑176), respectiv renunţarea la „politica de forţă” şi înlocuirea „dreptului forţei” cu „forţa dreptului”. În acest sens, aşa cum am menţionat deja, RSR urmărea transformarea ONU într‑o tribună a statelor în curs de dezvoltare, pronunţându‑se pentru înlocuirea în cadrul acestei organizaţii a votului majoritar prin vot consensual (Popescu în Mitran, Lotreanu: 1977, 50‑51; Diaconu, Năstăsescu: 1977, 16‑17, 27‑48, 82; Nicolae: 1982, 28‑31; Niciu: 1973, 10‑43). Iniţiativa, deşi în esenţă democratică, ar fi blocat efectiv posibilitatea de funcţionare a ONU, scurtcircuitând sine die acest fie şi fragil şi imperfect mijloc de promovare a cooperării internaţionale. De altfel, RSR nu făcea decât să se plieze pe o tendinţă tot mai vizibilă în cadrul ONU în anii 1960 şi 1970, când organizaţia şi‑a extins considerabil numărul de membri, aceea de a utiliza Adunarea Generală drept portavoce a statelor mici şi mijlocii împotriva Consiliului de Securitate dominat de marile puteri victorioase în al Doilea Război Mondial (Ryan: 2000, 79‑80; Defarges: 1998, 12‑13; Preda în Popişteanu: 1989, 49‑86). Ne vom apleca atenţia în continuare asupra relaţiilor RSR, ca naţiune socialistă, cu celelalte naţiuni socialiste, cu naţiunile în curs de formare şi cu naţiunile din regimurile capitaliste, aşa cum au fost acestea teoretizate de Ioan Ceterchi (Ceterchi în Ceterchi: 1971, 54‑58). Vom începe, din raţiuni ideologice evidente, cu rapor‑ turile dintre naţionalismul pseudo‑hegemonic şi celelalte naţiuni socialiste, inclusiv, sau mai ales, cu poporul sovietic; aşa cum ne amintim, acesta din urmă era con‑ siderat o entitate aflată deasupra naţiunilor socialiste sovietice, pe care le integra într‑un tot unitar (Morar‑Vulcu: 2007, 379‑380).

4.2. Î mpotriva hegemonismului şi a şovinismului de mare putere: menţinerea relaţiilor cu naţiunile socialiste În calitate de naţiune socialistă, RSR a întreţinut în general relaţii satisfăcătoare cu ceilalţi membri ai lagărului socialist, cu excepţia parţială a Uniunii Sovietice şi, aşa cum am constatat deja în capitolul precedent, a Ungariei. RSR a colaborat

244

NaŢiunea socialistă

politic şi economic cu Iugoslavia, iar Ceauşescu poate fi considerat un fel de emul al lui Tito, unul dintre fondatorii mişcării de nealiniere în 1955 şi liderul unui stat socialist cu adevărat independent. Relaţiile RSR cu Bulgaria nu au cunoscut sinu‑ ozităţi spectaculoase, deşi s‑ar fi putut desfăşura la un nivel mai scăzut, ţinând cont de fidelitatea Sofiei faţă de Moscova. Raporturile româno‑albaneze au fost reduse, Albania izolându‑se în plan regional şi considerând, până la moartea lui Mao, că singurul stat comunist cu care merită să menţină legături este China. Cu Cehoslovacia, relaţiile au fost de asemenea amicale, atât înainte, cât şi după inva‑ zia sovietică orchestrată ca acţiune colectivă a OTV şi consumată în vara anului 1968, în timp ce Polonia nu a mai fost percepută cu atâta simpatie de către con‑ ducerea de la Bucureşti după 1980, pe motiv că nu a reuşit să gestioneze adecvat tulburările interne care au culminat cu crearea sindicatului protestatar Solidaritatea, acesta dovedindu‑se de altfel şi principalul factor dezintegrator al comunismului polonez. Cu RDG în schimb, RSR nu a avut raporturi deosebit de cordiale, mai ales după ce a iniţiat relaţii diplomatice cu RFG în 1967. Dar, la sfârşitul anilor 1980, atunci când reformele puse în practică de Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică reverberau ameninţător nu numai la nivelul Europei de Est, ci în întreaga lume comunistă, RSR a încercat să atragă RDG, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Coreea de Nord şi Cuba într‑un front comun împotriva tendinţelor destabilizatoare emanând dinspre centrul moscovit. Dar, deoarece fiecare dintre aceste state era confruntat cu probleme interne substanţiale, iniţiativa română nu a avut câştig de cauză (Devlin: 27 iunie 1989, 1; Shafir: 1989d, 1). Un loc aparte în relaţiile externe ale RSR îl ocupă raportarea la naţiunea soci‑ alistă moldovenească, parte a aşa‑numitului „popor sovietic”. Motiv de dispută între România Mare şi Uniunea Sovietică în perioada interbelică, ambele state considerând că provincia le aparţine în virtutea unor drepturi istorice (Suga în Ciorănesco et al.: 1971, 158‑161), Basarabia a fost intens sovietizată după 1944, an în care Armata Roşie a avansat considerabil înspre Vest, învingând armatele germană, italiană şi română şi îndepărtând administraţia românească din această provincie, ca şi din multe alte teritorii ocupate de nazişti şi aliaţii lor. Limba română a fost catalogată prompt drept limbă „burgheză”, „nemoldovenească”, fiind înlo‑ cuită cu limba „moldovenească”, dublată masiv de rusă. De asemenea, fondul slav al limbii moldoveneşti a fost exacerbat în detrimentul fondului latin, o exagerare evidentă şi pentru Stalin însuşi (Cojocaru: 2014, 70‑83; Ciorănescu în Ciorănesco et al.: 1971, 197‑203). Erau criticaţi naţionaliştii „moldavo‑români” care urmăreau „să îngunuioşeze limba vie a norodului moldovenesc cu felurite cuvinte, forme şi reguli împrumutate din limbile romanice de asfinţit şi care nu‑s limba vie»”, soli‑ citându‑se de asemenea renunţarea la „toate schimonosirile făcute în limbă şi în conţinutul lucrărilor scriitorilor moldoveni democraţi de către editorii burghezo‑români” (Cojocaru: 2014, 43). Este interesant de observat cum identitatea de clasă şi cea naţională apar ca fiind perfect superpozabile pentru propagandiştii sovietici, având ca obiectiv eradicarea cât mai rapidă a influenţelor culturale ale trecutului şi decu‑ parea unei identităţi separate, moldoveneşti, puţin sau deloc vulnerabilă la cântecul

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

245

de sirenă al naţionalismului românesc. Limba română, „cu ajutorul căreia burghe‑ zia reacţionară nu permitea limbii moldoveneşti să se dezvolte”, devenise, sperau noile autorităţi sovietice, o problemă revolută (Cojocaru: 2014, 43‑45). În produ‑ cerea discursivă a unui trecut compatibil cu cerinţele prezentului revoluţionar, literaţi ca Alecu Donici, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Ion Creangă, Vasile Alexandri şi însuşi Mihai Eminescu erau proiectaţi într‑o identitate naţională duală, moldovenească şi în acelaşi timp românească (Cojocaru: 2014, 75). Profitând de relaxarea cenzurii din perioada post‑stalinistă, identitatea comună româno‑moldovenească a început să fie afirmată tacit de anumiţi scriitori moldo‑ veni, nedepăşindu‑se însă, din perspectivă sovietică, pragul critic (Cojocaru: 2014, 197‑223). Eminescu moldoveanul, a cărui imagine era utilizată pentru a estompa identi‑ tatea românească, nu pentru a o hipertrofia, aşa cum proceda naţionalismul pse‑ udo‑hegemonic, se constituia cu siguranţă într‑o sfidare pentru orgoliul romantic al lui Ceauşescu. Acesta va aborda însă în cele din urmă problema Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM) cu precauţie, nedorind să rişte deterio‑ rarea relaţiilor cu Moscova, şi aşa aflate la un nivel foarte scăzut, dezamăgindu‑şi astfel susţinătorii aflaţi de cealaltă parte a Prutului (Dima: 1982, 57). Ceauşescu avea însă motive întemeiate să procedeze în acest fel, mai ales că tensiuni în rela‑ ţiile româno‑sovietice relativ la acest subiect existau încă din timpul conducerii dejiste (Buga: 2012, 92‑98; Croitor: 2012, 361‑364). În 1959, aparent spontan, Hruşciov menţionase problema Basarabiei, fără a utiliza însă acest termen şi inter‑ zicând de asemenea conducerii de la Bucureşti să îl folosească (Buga: 2012, 131‑133), la o conferinţă care a avut loc în RDG. Pornind de la faptul că „o parte a actualului teritoriu al Republicii Sovietice Moldoveneşti a fost cotropită de regele român”, fiind ulterior „reunită cu teritoriul sovietic”, Hruşciov considera că între cele două state, în calitate de aliaţi în procesul construirii socialismului şi a comu‑ nismului, „nu se pune problema frontierelor”, în ciuda faptului că „în rândurile unei anumite părţi a populaţiei din România” Moldova este considerată ca fiind o parte a acestui stat (Cojocaru: 2014, 224; vezi şi Anton: 2007, 176; Harrington, Courtney: 2001, 231; Suga în Ciorănesco et al.: 1971, 168). Mai mult, Hruşciov a făcut, cu alte ocazii, trimiteri şi la situaţia delicată a Transilvaniei, acuzând în acelaşi timp RPR că revendică Basarabia şi Bucovina de Nord, caz în care se impune organizarea unui plebiscit. Conducerea de la Bucureşti, Gheorghiu‑Dej în special, a fost de‑a dreptul scandalizată de falsitatea acuzaţiilor: „Noi n‑am căutat, n‑am făcut obiectul unei cereri sau al unei discuţii măcar cu ei (sovieticii, n.m.) pe această problemă. Însă, pentru a arăta cât de naţionalişti sunt românii, ne arată cu degetul – poftim până unde au ajuns, au pretenţii teritoriale de la Uniunea Sovietică. Noi i‑am întrebat, de unde aţi luat dvs., cu ce drept ne acuzaţi? Şi atunci spune: nu noi spunem, lumea spune. O fi spunând lumea, dar v‑am cerut noi?” (Croitor: 2012, 361). Disputa de abia începuse. Ivan Bodiul, secretarul general al Partidului Comunist din RSSM între 1961 şi 1980, şi‑a manifestat nemulţumirea faţă de politica externă

246

NaŢiunea socialistă

disidentă a lui Ceauşescu şi de criticile aduse de acesta Cominternului, gest pe care îl considera o punere în discuţie a graniţelor Uniunii Sovietice. Ceauşescu dezaproba comportarea conducerii PCdR, care s‑a conformat directivei Cominternului de a acţiona în favoarea dezmembrării României Mari, taxată drept stat imperialist, manifestându‑şi nemijlocit regretul pentru „înstrăinarea teritoriilor româneşti” în favoarea Uniunii Sovietice staliniste şi pentru rolul jucat de Internaţionala a Treia în acest proces (Dima: 1982, 51). Replica lui Bodiul a fost fermă, acesta condam‑ nând manifestările de „naţionalism şi şovinism” ale conducerii române (Dima: 1982, 51). Pe parcursul anilor 1960 conflictul s‑a intensificat, fapt care a avut repercursi‑ uni în plan social şi cultural. Astfel, vizitele moldovenilor în RSR căpătau tot mai greu aprobarea oficială necesară în astfel de împrejurări, în timp ce importul de reviste şi cărţi româneşti, populare printre moldoveni şi ajungând în cantităţi masive la sfârşitul anilor 1950 şi începutul deceniului următor în RSSM, a fost sever limitat, iar în 1970 suprimat în totalitate. La fel s‑a întâmplat şi cu spectacolele care aveau ca protagonişti artişti români. Izolarea culturală a RSSM în raport cu RSR nu a trecut neobservată de către locuitorii republicii sovietice, la Chişinău apărând pe ziduri inscripţii de genul: „Ruşilor, plecaţi acasă!”, „Moldova mol‑ dovenilor” sau „Vrem să fim împreună cu România!”. Autorităţile au răspuns prin urgentarea publicării unor lucrări istorice care să ateste evoluţia de‑a lungul tim‑ pului a unei identităţi moldoveneşti separate de cea românească, recunoscând în acelaşi timp că „rămăşiţele naţionalismului sunt extrem de adânci şi tenace”. În contrapartidă, în RSR apăreau articole care reliefau fragilitatea istorică a imperiilor multinaţionale în raport cu afirmarea statelor naţionale suverane, ultima fiind con‑ siderată o lege istorică definitorie pentru evoluţia progresistă a lumii contemporane, respectiv articole care ridicau semne de întrebare asupra legitimităţii apartenenţei Basarabiei şi Bucovinei de Nord la Uniunea Sovietică (Dima: 1982, 51‑56). În a doua jumătate a anilor 1970, relaţiile româno‑moldoveneşti au cunoscut o anumită ameliorare. Ceauşescu a vizitat RSSM şi a vorbit despre consolidarea prieteniei dintre poporul român şi familia popoarelor sovietice, la care apartenenţa poporului moldovean nu mai era contestată sub nicio formă, evitând în acelaşi timp utilizarea termenului Basarabia. Bodiul a vizitat la rândul lui RSR. Într‑o anumită măsură, situaţia părea să se fi stabilizat (Dima: 1982, 57). Cel puţin până în noiembrie 1989 când, cu ocazia ultimului Congres al PCR, Ceauşescu va revendica din nou şi mult mai direct de data aceasta Basarabia şi Bucovina de Nord. Vom discuta acest episod în paginile de mai jos, nu înainte însă de a face o trecere în revistă a relaţiilor româno‑sovietice după 1965 şi a rolului naţionalismului pse‑ udo‑hegemonic în deteriorarea progresivă a acestora. * Despre raporturile dintre RSR şi celelalte regimuri leniste est‑europene am scris pe larg în altă parte (Copilaş: 2012); miza prezentului subcapitol este însă alta, şi anume jalonarea progresivei distanţări a RSR de Uniunea Sovietică şi rolul jucat

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

247

de naţionalismul pseudo‑hegemonic ca independenţă afişată teatral şi ostentativ pentru a confirma şi extinde distanţa dintre fosta instanţă discursivă primară (PCUS), respectiv cea aflată în curs de afirmare (PCR). Acest întreg conflict dis‑ cursiv s‑a produs ca urmare a dezintegrării ireversibile de‑a lungul anilor 1960 a discursului unic existent în lagărul socialist, leninismul (Copilaş: 2014, 43‑86). În timp ce marea majoritate a regimurilor leniniste au rămas fidele, din raţiuni pragmatice, vechiului canon, state precum China, Coreea de Nord, Albania, RSR şi, încă din 1948, Iugoslavia s‑au desprins în diferite măsuri de centrul moscovit, aspirând să devină, printr‑un discurs exacerbat având ca principal semnificant gol naţiunea, instanţe hegemonice primare la nivel local, generându‑şi propria identi‑ tate revoluţionară, separată de cea a PCUS. Aşa cum ne amintim, în regimurile leniniste, binomul partid‑stat înclină în favoarea primului element, acesta fiind responsabil pentru producerea discursului oficial, în timp ce al doilea, statul, nu este decât o formulă politică de compromis pe care partidul revoluţionar este nevoit să o accepte până la definitivarea revoluţiei globale. Cu timpul, pe măsură ce imperativul comunismului mondial pierde teren în faţa realităţilor şi problemelor curente, statele şi birocraţiile pe care le produc nu fac altceva decâ să sufoce flerul revoluţionar al partidelor leniniste, condam‑ nându‑le astfel la neputinţă. În regimurile leniniste disidente, mai sus amintite, conceptul de revoluţie globală dispare sau devine nesemnificativ, acestea adaptând universalul revoluţionar la propriile particularităţi emergente. Revoluţia devine astfel una naţională, fapt care în accepţiune marxistă clasică echivalează cu o contradicţie în termeni. În viziunea naţionalismului pseudo‑hegemonic, revoluţia naţională nu putea fi dusă la bun sfârşit în absenţa unor condiţii propice atât în plan intern, cât şi în plan extern. Condiţiile interne necesare revoluţiei naţionale le‑am prezentat şi discutat în capitolul precedent. Urmează să ne ocupăm în acest capitol de condi‑ ţiile externe pe care PCR le considera indispensabile pentru finalitatea demersului în care era angrenat. Dintre acestea, cea mai importantă a fost deja abordată tan‑ genţial: internaţionalismul. Disputa discursivă dintre PCR şi PCUS pentru rede‑ finirea sensului internaţionalismului nu a reprezentat doar o simplă încleştare retorică, ci a fost de‑a dreptul o negociere asiduă a spaţiului de manevră pe care RSR îl revendica în relaţiile internaţionale. În accepţiunea PCR, internaţionalismul era profund incompatibil cu „hegemonismul şi şovinismul de mare putere, cu negarea sau subaprecierea rolului naţiunii sau al statului naţional” (Răducu, Deliman: 1983, 52). Internaţionalismul nu mai putea fi deci echivalat mecanic, aşa cum se întâmplase în perioada stalinistă, cu interesele sovietice impuse arbitrar noilor state comuniste. Pentru Ceauşescu, însăşi etimologia termenului „internaţionalism” (inter + natio) demonstra că acesta face trimitere la nimic altceva decât o „cola‑ borare între naţiuni. Este firesc să concepem internaţionalismul ca relaţii între naţiuni socialiste frăţeşti, libere, egale şi independente. Numai între naţiuni libere şi independente se poate vorbi de o colaborare egală în drepturi, de adevăratul internaţionalism socialist” (Naţiunea socialistă: 1972, 163; vezi şi Caraciuc în

248

NaŢiunea socialistă

Florea, Duculescu, Opaschi: 1982, 129‑130; Rădulescu: 1969, 16‑36). Mai pe larg, Internaţionalismul presupune în mod necondiţionat existenţa liberă şi egală în drepturi a naţiunilor, dezvoltarea partidelor comuniste independente ca premisă fundamentală şi hotărâtoare a legăturilor lor de solidaritate frăţească. Îndatorirea comuniştilor constă înainte de toate în a se preocupa de organizarea luptei revoluţionare din propria ţară, iar acolo unde sunt partide de guvernământ de a asigura făurirea societăţii socialiste. În niciun caz grija pentru progresul şi prosperitatea ţării lor, pentru dezvoltarea ei economică şi culturală, care nu se realizează pe seama altor popoare, în detrimentul sau prin negarea intereselor altora, nu poate fi prezentată ca expresie a naţionalismului. Dimpotrivă, numai în acest fel comuniştii îşi îndeplinesc rolul de avangardă şi forţă conducătoare a propriului popor, contribuie la statornicirea unor relaţii de respect şi încredere între toate popoarele – temelia unei reale solidarităţi cu mişcările revoluţionare din toate ţările (Naţiunea socialistă: 1972, 179‑180).

Aşa cum observă Kenneth Jowitt, PCR a redefinit radical sensul internaţiona‑ lismului proletar, transformându‑l din puterea întregului, închegat în jurul PCUS ca centru incontestabil şi în acelaşi timp legitim al lumii comuniste, în puterea părţilor. Astfel, cooperarea ca sumă de priorităţi ale naţiunilor socialiste înlocuieşte consensul, adică achiesarea necondiţionată la direcţia impusă de către centrul moscovit. Concluzia lui Jowitt, la care subscriu, este că PCR „a înlocuit noţiunea unităţii monolitice cu un concept foarte asemănător «mâinii invizibile» a lui Adam Smith” (Jowitt: 1970, 43). Mai mult, această „mână invizibilă” era prezentată de propagandiştii PCR drept o formă de „unitate nouă”, o tendinţă obiectivă, ştiinţi‑ fică a progresului mişcării comuniste, în perspectivă intrasistemică şi intersistemică deopotrivă. Partidul Comunist Român acţionează cu hotărâre pentru ca la baza relaţiilor dintre partidele comuniste şi muncitoreşti să fie aşezate principiile deplinei egalităţi în drepturi, neamestecului în treburile interne, respectului independenţei, al dreptului fiecărui par‑ tid de a‑şi elabora în mod autonom linia sa politică, principiile marxism‑leninismului şi internaţionalismului proletar. Statornicirea fermă a acestor principii în relaţiile din‑ tre partidele frăţeşti constituie o necesitate obiectivă a dezvoltării cu succes a mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, o cerinţă fundamentală a întăririi colaborării şi solidarităţii internaţionale. Partidul nostru subliniază în permanenţă faptul că divergenţele actuale din mişcarea comunistă şi muncitorească se datoresc atât uriaşei diversităţi de condiţii economice, sociale, naţionale în care acţionează partidele clasei muncitoare, cât şi, îndeosebi, neconcordanţei dintre vechea formă de unitate a mişcării – bazată pe concepţia centru‑ lui unic de conducere – şi noile realităţi istorice, noul stadiu de dezvoltare şi maturizare a partidelor comuniste şi muncitoreşti. Înlăturarea acestei neconcordanţe, realizarea unei unităţi noi pe baza principiilor sus‑amintite reprezintă condiţia esenţială a manifestării plenare şi influenţei mişcării comuniste şi muncitoreşti în lumea contemporană. „Se poate spune – arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu – că ne aflăm într‑un stadiu de afirmare

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

249

a acestei noi unităţi, care va da mişcării comuniste şi muncitoreşti noi dimensiuni naţionale şi internaţionale” (Florea: 1972, 10‑11; subl. în orig.).

Disidenţa RSR a fost produsă în mare măsură de presiunile economice ale Uniunii Sovietice, aplicate prin intermediul CAER; încurajată de reuşită, condu‑ cerea de la Bucureşti a dezvoltat premisa priorităţii localului, adică a naţionalului, în raport cu internaţionalul reprezentat de centrul moscovit. Metamorfoza, operată iniţial pe coordonate strict politice, a căpătat cu timpul o intensitate ideologică apreciabilă, naţionalismul transformându‑se pentru PCR dintr‑o strategie conjunc‑ turală în convingere, o evoluţie unică în cadrul lagărului socialist (Linden: 1979, 177‑203; King: 1980, 120, 149‑150). Conflictul din interiorul CAER, aşa cum ne amintim, este anterior ajungerii la putere a lui Ceauşescu. Consecinţele sale au devenit însă integral vizibile de abia la finalul anilor 1960, când relaţiile româno‑sovie‑ tice au cunoscut o depreciere considerabilă. O confirmare clară a acestui fapt se regăseşte în structura comerţului RSR cu statele membre CAER în general şi cu Uniunea Sovietică în particular. Tabelul 4.3. Comerţul exterior al României pe grupe de ţări (socialiste şi nesocialiste) în perioada 1950‑1965 Grupa de ţări

1950

Ţări socialiste Ţări nesocialiste Total

83,2 16,8 100,0

Anul 1960 % din totalul la export şi import 73,0 27,0 100,0

1965 65,0 35,0 100,0

Sursa: Tătar: 2007, 481.

Din tabelul 4.3 reiese că ponderea comerţului României cu celelalte regimuri leniniste cunoscuse un uşor declin între 1950 şi 1960, firesc dacă ţinem seama că însăşi Uniunea Sovietică post‑stalinistă îşi încurajase aliaţii est‑europeni în direcţia diversificării surselor comerciale, recunoscând implicit că nu îşi mai asumă integral responsabilitatea pentru stabilitatea lor economică şi că politicile economice postbe‑ lice pe care le pusese în practică se dovediseră în general falimentare (Buga: 2002, 140‑147; Volokitina în Anton, Anghel, Popa: 2006, 359‑374). După 1960, declinul se accentuează, comerţul RSR cu statele membre CAER continuând să scadă de‑a lungul deceniului 1965‑1975, aşa cum se poate observa din tabelele următoare. Tabelul 4.4. Exporturile României în ţările membre CAER în perioada 1950‑1975 (în % faţă de importurile globale) Ţara Albania Bulgaria

1950 1 0,6

1955 0,6 2,3

1960 ‑ 1,3

1965 ‑ 0,8

1970 ‑ 1,3

1975 ‑ 1,8

250

Ungaria RDG Polonia URSS Cehoslovacia

NaŢiunea socialistă

10,4 1,17 5,25 60,8 10

4,4 8,8 2,78 49,7 10,2

5,9 7,5 2,9 39,2 8,7

3,5 6,5 4,1 39,8 8,6

3,4 5,7 3,8 28,6 7,1

3,3 5 3,8 19,9 4,4

Tabelul 4.5. Importurile României din ţările membre CAER în perioada 1950‑1975 (în % faţă de importurile globale) Ţara Albania Bulgaria Ungaria RDG Polonia URSS Cehoslovacia

1950 0,2 0,8 10,5 1 5,5 43,5 16,5

1955 0,005 2 4,2 5,6 2,8 56,5 8,3

1960 – 1,3 4 8 3,6 41 9,9

1965 – 1,2 2,6 5,8 3,4 37 6,5

1970 – 2,2 2,4 5,9 3,9 25,5 8,1

1975 – 2 2,8 5,9 4 17,2 4,8

Sursa: Costache: 2012, 163.

Dacă raporturile comerciale ale RSR cu celelalte regimuri est‑europene au fluctuat, relaţiile economice cu Uniunea Sovietică, atât exporturile, cât şi impor‑ turile, au cunoscut o scădere abruptă, ajungând în 1975 la aproximativ o treime din volumul comercial bilateral existent în 1950. Acest fapt denotă o deteriorare substanţială a relaţiilor politice dintre cele două părţi. Procesul a continuat, aşa cum se observă din tabelul 4.6., până în anul 1980, după care raporturile econo‑ mice ale RSR cu regimurile leniniste, în cadrul cărora Uniunea Sovietică ocupa de departe, aşa cum se observă din tabelele 4.4 şi 4.5, locul central, au cunoscut un reviriment substanţial, ajungând în 1988 la nivelul existent în a doua jumătate a anilor 1960. Raţiunile acestei reapropieri economice, dar nu şi politice rezidă, aşa cum urmează să constatăm, în deteriorarea raporturilor RSR cu Occidentul şi, mai ales, în creşterea masivă a preţului petrolului după conflictul arabo‑israelian din 1973 (vezi Nouschi: 2007, 180‑187). Tabelul 4.6. Comerţul exterior al României pe grupe de ţări (socialiste şi nesocialiste) în perioada 1970‑1988 Grupa de ţări

1970

Ţări socialiste Ţări nesocialiste Total

56,0 44,0 100,0

Sursa: Tătar: 2007, 489.

Anul 1975 1980 1985 % din totalul export şi import 44,8 41,0 56,7 55,2 59,0 43,3 100,0 100,0 100,0

1988 61,9 38,1 100,0

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

251

Raporturile dintre RSR şi Uniunea Sovietică erau deja tensionate când Ceauşescu a devenit secretar general al PCR. Profitând de pe urma eroziunii accelerate a conducerii hruşcioviste în 1964, Bucureştiul şi‑a asigurat un relativ confortabil spaţiu de manevră la nivel internaţional. Succesorul lui Hruşciov, Leonid Brejnev, nu a ezitat să îşi manifeste dezaprobarea faţă de comportamentul internaţional sfidător al RSR dar, atâta timp cât nu erau întrecute anumite limite, cum ar fi punerea în discuţie a apartenenţei la CAER şi OTV sau, aşa cum urmează să vedem, delicata chestiune a RSSM, Brejnev era dispus să tolereze abaterea naţional‑comu‑ nistă a RSR (Linden în Nelson: 1981, 236‑237). Prima întâlnire oficială a noilor secretari generali s‑a produs în septembrie 1965, cu ocazia vizitei unei delegaţii române la Moscova. Principalele subiecte abordate au fost returnarea tezaurului statului român aflat la Moscova din perioada Primului Război Mondial, împreună cu arhiva PCdR, inclusă în arhiva Cominternului. Deoarece Lenin afirmase că tezaurul va fi restituit României numai după ce bur‑ ghezia va fi alungată de la putere de către un regim proletar, Ceauşescu şi cei care l‑au însoţit, economistul Alexandru Bârlădeanu şi ideologul Paul Niculescu‑Mizil, printre alţii, au considerat că cerinţa lui Lenin fusese satisfăcută şi tezaurul se putea întoarce în ţara de origine, confirmând astfel „trainica” prietenie româno‑sovietică (Anton, Chiper: 2003, 133‑134; Bârlădeanu: 1995, 181‑199). Faptul că, din cauza pierderii Basarabiei în 1918 în favoarea României, Lenin a întrerupt relaţiile cu această ţară, a dispus arestarea ambasadorului român la Moscova şi, oarecum previzibil, a decis păstrarea tezaurului român sine die, nu a fost menţionat (Dima: 1982, 21). În acelaşi timp, delegaţia română îşi exprimase dorinţa de a afla soarta activiştilor români din cadrul Cominternului care dispăruseră cu ocazia epurărilor masive din a doua jumătate a anilor 1930. Conducerea sovietică era plasată într‑o postură delicată: dacă ar fi divulgat genul acesta de informaţii, nu ar fi făcut decât să alimenteze discursul PCR referitor la încălcarea legalităţii socialiste din perioada stalinistă şi la indezirabilitatea existenţei unui centru unic în mişcarea comunistă mondială; prim‑ministrul sovietic Alexei Kosîghin s‑a mulţumit să răspundă recal‑ citrant că respectivii activişti, odată ce obţinuseră cetăţenie sovietică, nu mai aveau de ce să constituie o preocupare pentru statul român (Anton, Chiper: 2003, 137‑138). În ceea ce priveşte restituirea tezaurului, conducerea PCUS a argumentat că respectivul litigiu era unul între România regală şi Rusia ţaristă, aparţinând deci unei istorii de care niciuna dintre părţi nu îşi aducea aminte cu plăcere, nu pre‑ zentului în care ambele state sunt angajate, ca aliaţi, în construirea socialismului. În plus, încerca Brejnev să îşi convingă interlocutorii, o mare parte a tezaurului s‑a pierdut în timpul războiului civil purtat între 1917 şi 1922 între Armata Roşie şi forţele contrarevoluţionare, fidele ţarului, care au reuşit să sustragă o mare parte din aurul românesc. În sfârşit, liderul sovietic a recurs făţiş la intimidări, susţinând că şi România are culpe istorice faţă de Rusia, chiar faţă de Uniunea Sovietică, atunci când, împreună cu armatele germană şi italiană, armata română a cauzat numeroase pagube pe teritoriul sovietic, mai ales în Peninsula Crimeea, unde a şi

252

NaŢiunea socialistă

orchestrat de altfel masacrul de la Odessa, în care au fost ucişi cu bestialitate peste 20.000 de evrei (Anton, Chiper: 2003, 172‑173). Riposta lui Ceauşescu a fost însă neaşteptat de vehementă: Noi am ridicat un lucru simplu: între două guverne a intervenit un acord semnat de miniştrii de Finanţe de atunci; aceste valori au fost date spre păstrare, nu au fost date drept gaj, în contul unor datorii. După toate normele internaţionale şi interne, dacă îi dai cuiva să păstreze ceva, el este obligat să ţi‑l înapoieze. Consiliul Comisarilor Poporului – din care, după câte îmi amintesc, făcea parte şi Lenin – a considerat că trebuie să îşi asume răspunderea că va păstra şi va înapoia poporului român aceste valori, adoptând în acest sens o hotărâre specială. Aceasta este o dovadă a respectării dreptului internaţional, a dreptului unui alt popor, pentru că într‑adevăr, aşa cum se spune aici, acest tezaur aparţine poporului român. Este într‑adevăr o dovadă de internaţionalism proletar, cum numai Lenin putea să o facă. Noi aici nu ridicăm decât problema de a restitui ceea ce a fost depozitat şi ceea ce puterea sovietică a spus că va restitui poporului român. Nu înţelegem de ce să ridicăm problema decontărilor. Aceasta într‑adevăr nu are niciun rost. Nu înţelegem de ce să legăm problema aceasta simplă de problemele celui de‑al Doilea Război Mondial (Anton, Chiper: 2003, 191‑192).

În cele din urmă, problema a rămas suspendată, ambele părţi angajându‑se să colaboreze cât mai constructiv în acest sens. În altă ordine de idei, Brejnev a prezentat favorabil un proiect de conferinţă internaţională a partidelor comuniste, ultimul eveniment de acest gen având loc în 1960. RSR contestase public utilitatea unei astfel de conferinţe, care nu ar fi făcut decât să reconfirme rolul Uniunii Sovietice de lider al mişcării comuniste internaţionale (Anton, Chiper: 2003, 158‑161). În cele din urmă, conferinţa a avut loc în 1969, iar RSR a participat, expunându‑şi rezervele. Cea mai importantă era aceea că, neparticipând toate partidele comuniste (se făcea referire în special la Partidul Comunist Chinez, aflat în conflict deschis de la începutul anilor 1960 cu PCUS, partid cu care PCR con‑ sidera că are o relaţie privilegiată – Ceauşescu: 1970, 65‑66; SR/Romania: 10 June 1969, 3), conferinţa ar fi echivalat cu recunoaşterea oficială a diviziunii, nu a unităţii comunismului internaţional. Un alt neajuns indentificat de PCR a fost, ca şi în cazul ONU, acela al votului majoritar, care ar fi trebuit înlocuit prin vot consensual. Sigur că, într‑o astfel de eventualitate, conferinţa ar fi fost efectiv paralizată; iniţiativa punea însă PCR, cel puţin aşa se spera, într‑o lumină ultrademocratică, transformându‑l într‑un garant împotriva unei potenţiale resurgenţe a comporta‑ mentului autoritar sovietic la nivelul comunismului internaţional. Paul Niculescu‑Mizil (2001, 139) explică: „Am arătat că suntem împotriva votului majoritar, deoarece principiul centralismului democratic are valabilitate numai pe plan intern”, fiind „inaplicabil în relaţiile externe, între partide”. Cu toate acestea, PCR a decis că absentarea de la această conferinţă nu ar fi fost o decizie prudentă, în condiţiile în care Moscova se arătat tot mai indispusă de gesturile internaţionale de‑a dreptul

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

253

ofensatoare ale Bucureştiului, asupra cărora vom insista puţin mai încolo: iniţierea de relaţii diplomatice cu RFG, păstrarea relaţiilor cu Israelul după Războiul de Şase Zile, conflict în urma căruia Uniunea Sovietică şi celelalte regimuri est‑euro‑ pene întrerupseseră raporturile diplomatice cu acest stat, vizita preşedintelui Charles de Gaulle în RSR (mai 1968), condamnarea intervenţiei OTV în Cehoslovacia (august 1968), vizita preşedintelui american Richard Nixon în RSR (iulie 1969) ş.a.m.d. Condiţiile în care se ţine consfătuirea au – atât în ceea ce priveşte viaţa internaţională, cât şi în relaţiile dintre ţările socialiste, dintre partidele comuniste – un caracter deose‑ bit. Am în vedere complexitatea evenimentelor care au loc pe arena mondială, rolul ce revine partidelor comuniste în viaţa actuală a lumii. Ne referim totodată la faptul că la această întâlnire nu participă partidele din cinci ţări socialiste, precum şi dintr‑o serie de state capitaliste, că în mişcarea noastră există deosebiri de păreri, divergenţe, elemente de încordare care afectează relaţiile de colaborare dintre ţări socialiste, dintre partide comuniste. După cum se ştie, încă de la lansarea organizării consfătuirii Partidul Comunist Român a arătat că nu sunt întrunite cele mai favorabile condiţii pentru ţinerea ei. Astăzi putem spune că, din păcate, viaţa a confirmat justeţea celor arătate de partidul nostru. Partidul Comunist Român a hotărât să participe la consfătuire animat de dorinţa de a‑şi aduce contribuţia activă la buna desfăşurare a lucrărilor, astfel încât aceasta să creeze premise pentru depăşirea dificultăţilor existente în mişcarea comunistă şi muncitorească, pentru normalizarea relaţiilor dintre toate partidele frăţeşti pe baza principiilor mar‑ xism‑leninismului şi internaţionalismului proletar, pentru întărirea coeziunii forţelor antiimperialiste. Noi am pornit de la dorinţa ca, în ciuda divergenţelor existente, bazându‑ne pe ceea ce ne uneşte, pe ceea ce este comun şi fundamental în lupta noas‑ tră, să acţionăm astfel încât consfătuirea să slujească unităţii zecilor de milioane de comunişti din întreaga lume, a giganticelor forţe sociale care se ridică împotriva impe‑ rialismului, pentru victoria idealurilor revoluţionare, de pace şi prosperitate ale popoa‑ relor (Ceauşescu: 1970, 64‑65).

După 1969, conferinţele internaţionale ale partidelor comuniste au fost aban‑ donate; mişcarea devenise pur şi simplu prea diversă şi tot mai multe partide preferau să pozeze în promotoare ale valorilor şi aspiraţiilor naţiunilor din care făceau parte, nu în curelele de transmisie ale Moscovei. O ultimă mustrare adusă de Brejnev delegaţiei române cu ocazia vizitei din 1965 a constat în criticarea iniţiativei Editurii Politice de a publica manuscrisele inedite ale lui Marx, Însemnări despre români, în care, aşa cum ne amintim din capitolul 2, imixtiunile arbitrare ale Rusiei ţariste în politica internă şi externă a principatelor române era denunţată vehement. Argumentând că, la nivel general, populaţia RSR este ignorantă în ceea ce priveşte scrierile lui Marx, liderul sovie‑ tic a ajuns la concluzia că partea română a încercat să inducă deliberat în eroare publicul cititor „în ce priveşte adevăratele concepţii ale lui Marx” (Anton, Chiper: 2003, 162‑163). Desigur, nemulţumirea sovietică nu a fost făcută publică: în ce ipostază s‑ar fi aflat Brejnev şi acoliţii săi dacă ar fi încercat să îl critice, fie şi

254

NaŢiunea socialistă

voalat, pe cel ale căror scrieri erau considerate (impropriu) ca fiind pietrele unghiu‑ lare ale sistemului sovietic? Acesta a constituit principalul motiv pentru care con‑ ducerea de la Bucureşti a decis publicarea manuscriselor, punând Moscova într‑o postură incomodă şi în acelaşi timp în imposibilitatea de a oferi o replică pe măsură. Dar cel mai tensionat moment din cadrul relaţiilor româno‑sovietice se afla la câţiva ani distanţă. Se va consuma în august 1968 când, îngrijorat de evoluţiile politico‑ideologice din Cehoslovacia, care păreau să împingă tot mai departe ţara de lagărul socialist, în direcţia unei social‑democraţii de factură occidentală, Brejnev a decis stoparea abruptă a reformelor cehoslovace printr‑o intervenţie armată a OTV. RSR nu a participat, făcând apel la bine cunoscutul argument al libertăţii fiecărui partid de a construi socialismul aşa cum crede de cuviinţă şi invocând de asemenea faptul că OTV a fost creată în eventualitatea unei agresiuni externe, imperialiste, nu pentru a disciplina vreunul dintre statele membre (Betea: 2009, 145; Buga: 2013, 68‑118). Poziţia adoptată înaintea şi în timpul crizei cehoslovace se plia perfect pe obiectivele de politică externă ale RSR, deşi Ceauşescu exprimase în particular rezerve la adresa reformelor iniţiate de liderul comunist cehoslovac Alexander Dubcek, fiind de părere la rândul său că situaţia din această ţară luase o turnură regretabilă (Pavelescu, Dumitru: 2007, 159; Andrei: 2011, 107‑108; Stanciu: 2014, 188). În Scânteia apăreau însă articole care elogiau evoluţia internă a Cehoslovaciei şi influenţa pozitivă a transformărilor politice, economice şi culturale iniţiate de comuniştii cehoslovaci asupra politicii externe a ţării (SR/Romania: 29 mai 1968, 1). Chiar dacă Ceauşescu îşi manifestase zgomotos la nivel internaţional sprijinul pentru neintervenţia într‑un fel sau altul în problemele interne ale Cehoslovaciei, urmărind îmbunătăţirea capitalului de imagine al RSR şi confirmarea deplinei independenţe a acestui stat, Dubček a încercat într‑o primă fază să atenueze teme‑ rile Moscovei cum că ar avea ca model „calea românească”. Dacă ţinem cont de faptul că Cehoslovacia nu îşi propusese nicio schimbare de direcţie în ceea ce priveşte politica externă, menţinându‑şi orientarea prosovietică, poziţia lui Dubček pare credibilă. De abia după ce a fost pe deplin marginalizat la nivelul lagărului socialist, el a acceptat să se întâlnească la Praga cu secretarul general al PCR şi să adpote o poziţie comună în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale ale ţărilor frăţeşti. Era însă prea târziu (Hoppe în Rusan: 2001, 738‑739). La rândul său, RSR a fost marginalizată în cadrul OTV, nefiind invitată la întâlnirile organizaţiei anterioare invaziei. Moscova considera, şi nu se înşela, că participarea RSR ar fi împiedicat OTV să ajungă la o decizie comună, oferindu‑i de asemenea posibili‑ tatea de a‑şi îmbunătăţi capitalul de imagine în Occident prin noi luări de poziţie anti‑sovietice. Ceauşescu avea deci propriile motive de îngrijorare, chiar dacă public nu ezita să conteste legitimitatea acţiunii OTV pe motiv că nu au fost consultaţi şi nu s‑a obţinut consimţământul tuturor membrilor în această privinţă (Reţegan: 1998, Cătănuş: 2005, 66; Ceauşescu: 1969, 399). La o zi după invazie, Ceauşescu a ţinut un discurs public în care a condamnat în termeni lipsiţi de echivoc imixtiunea arbitrară a „trupelor celor cinci ţări socialiste

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

255

în Cehoslovacia”, catalogată drept „o mare greşeală şi o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume”, afirmând totodată hotărârea PCR de a nu „permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre” în cazul în care „se vor găsi poate mâine unii care să spună că şi aici, în această adunare, se manifestă tendinţe contrarevoluţionare” (Ceauşescu: 1969, 415‑418). Tot în acest moment a fost luată decizia resuscitării gărzilor patriotice, despre care am discutat în capitolul anterior. Dar dincolo de bravada oficială care a reprezentat, pentru secretarul general al PCR, his finest hour, aşa cum se exprimă istoricul Florin Constantiniu (2002, 478‑483), partidul cunoscând un val de simpatie populară pe care nu l‑a mai experimentat şi nu îl va mai experimenta niciodată, RSR nu s‑a aflat niciodată în proximitatea unei situaţii similare, deşi au fost publicate lucrări cu tentă memorialistică şi păreri ştiinţifice relativ avizate care susţin această vari‑ antă (Cosma, Stănescu: 1991, 72; Burakowski: 2011, 115‑125; Watts: 2011). Motivul este simplu: stabilitatea regimului de la Bucureşti nu era pusă sub semnul întrebării. Niculescu‑Mizil invocă un argument suplimentar, extras din arsenalul propagandistic naţional‑comunist mai degrabă decât dintr‑o analiză obiectivă, pertinentă a stuaţiei, şi anume consensul naţional real şi palpabil care s‑ar fi pro‑ dus în acele circumstanţe, PCR şi populaţia alcătuind un tot unitar (Niculescu‑Mizil: 2003, 84‑87). Au existat anumite utilizări demonstrative ale forţei militare sovietice la graniţa de est a ţării, dar lucrurile s‑au oprit aici (Betea: 2001b, 206; Dobrynin: 1995, 181‑183). De fapt, strategia Moscovei în relaţia cu RSR în contextul crizei cehoslovace a fost una defensivă, nu ofensivă, neurmărindu‑se nimic altceva decât reducerea manifestărilor de disidenţă ale Bucureştiului, care ar fi creat prejudicii suplimentare Uniunii Sovietice, şi aşa criticată vehement în mass‑media occidentală şi marginalizată de asemenea în contextul geopolitic global. Mai mult, sovieticii erau îngrijoraţi că poziţia RSR ar putea fi adoptată şi de alte regimuri est‑europene, fapt care ar fi multiplicat dificultăţile şi aşa considerabile cărora Moscova era nevoită să le facă faţă atât în plan regional, cât şi internaţional (SR/Romania: 6 noiembrie 1968, 2‑3; Paul: 1968, 25). Dar, la scurt timp după consumarea inva‑ ziei, atitudinea RSR a devenit mult mai conciliantă, aceasta insistând asupra dorinţei de a întreţine şi consolida relaţiile cu toate statele comuniste. Avea motive întemeiate: conducerea iugoslavă, la care Ceauşescu apelase în eventualitatea unor presiuni sovietice extinse, i‑a sugerat acestuia că se află pe cont propriu. De ase‑ menea, secretarul general al PCR era îngrijorat de posibilitatea ca Mosocova să utilizeze minoritatea maghiară din Transilvania ca instrument de şantaj, prin refe‑ rinţe la maniera necorespunzătoare în care aceasta este tratată de către o conducere care a alunecat pe panta periculoasă a naţionalismului (Brown: 1969, 35; SR/ Romania: 22 mai 1968, 1‑2; Betea: 2009, 157‑171; SR/Romania: 6 noiembrie 1968, 5; Willem Boss în Rusan: 2001, 812‑813). Într‑adevăr, pentru ca naţiona‑ lismul pseudo‑hegemonic să devină capabil de a câştiga încrederea populaţiei, acesta trebuia să efectueze o echilibristică riscantă între anti‑rusism, pe de o parte, respectiv necesitatea de a nu irita suplimentar Moscova până într‑acolo încât aceasta să ia cu adevărat în considerare posibilitatea disciplinării militare a incomodului său aliat (King: 1980, 126).

256

NaŢiunea socialistă

Doi ani mai târziu, cu ocazia unei alte întâlniri bilaterale, desfăşurate tot la Moscova, Brejnev i‑a reproşat fără ocolişuri lui Ceauşescu poziţia adoptată de RSR în august 1968: „V‑aţi pronunţat în mod deschis împotriva sprijinului dat Cehoslovaciei pentru apărarea socialismului. Puteaţi să vă abţineţi, dar aţi spus că este o inter‑ venţie, un amestec brutal în treburile altui stat socialist. Aţi ridicat un zgomot ca şi cum securitatea României era periclitată”, ajungându‑se în postura intolerabilă în care „o ţară socialistă condamnă întreaga comunitate socialistă” („Note de convorbire...”, în Mizil: 2001, 533, subl. în orig.). Ceauşescu, la rândul său, nu făcea un secret din faptul că între cei doi lideri existau şi animozităţi personale, recunoscând în 1968 faţă de Tito că are o părere mai proastă despre Brejnev decât despre Stalin sau Hruşciov (Stanciu: 2014, 146). Relaţiile româno‑sovietice se vor deteriora progresiv până la începutul anilor 1980, când, din cauza conjuncturii economice internaţionale nefavorabile, tradusă prin creşterea accelerată a preţuri‑ lor la hidrocarburi şi intensificarea tensiunilor dintre cele două mari puteri în contextul acuzelor aduse statelor comuniste că nu respectă drepturile omului deşi se angajaseră să o facă în conformitate cu documentele semnate la Conferinţa de la Helsinki din 1975, RSR este nevoită să intensifice raporturile comerciale cu Uniunea Sovietică. Pentru a susţine cheltuielile necesare unei industrii disproporţi‑ onat de mari, conducerea de la Bucureşti se va împrumuta de pe pieţele occidentale, ajungând în 1983, aşa cum vom constata în subcapitolul următor, la performanţa negativă a unei datorii externe de aproape 11 miliarde de dolari. Reapropierea economică româno‑sovietică nu va fi de natură să stimuleze şi o reapropiere politică. După 1985, când tânărul şi energicul Mihail Gorbaciov a ajuns secretar general al PCUS, disidenţa RSR şi aprecierea de care Ceauşescu se bucura în Occident pentru curajul de a nu achiesa la directivele impuse de către centrul mocovit erau chestiuni de domeniul trecutului. Nevoit, în virtutea circum‑ stanţelor, să identifice mijloace de conciliere cu noul lider sovietic, Ceauşescu era îngrijorat de inovaţiile ideologice operate de către acesta: renunţarea la „centra‑ lismul democratic”, element definitoriu pentru leninism, la susţinerea activă a revoluţiilor comuniste la nivel global, introducerea conceptelor de glasnost (reformă culturală) şi perestroika (reformă economică şi politică), inspirate făţiş din doctrina social‑democrată vest‑germană, al cărei susţinător declarat Gorbaciov era, intro‑ ducerea pluralismului politic limitat, respectiv deplângerea divizării stângii politice între comunişti şi social‑democraţi, diviziune care se cerea abolită (Gorbaciov: 2013, 196‑198, 405‑407; Brown: 1997, 115‑117; Gorbaciov: 1986, 15; Lorot: 2002, 92; Grachev: 2008, 73‑75; Iakovlev: 1991, 84‑86, 94). Gorbaciov era de asemenea un admirator declarat al fizicianului disident Andrei Saharov, care condamnase în termeni deosebit de duri la finalul anilor 1970 meto‑ dele psihiatriei punitive utilizate de către guvernul sovietic pentru a‑i reduce la tăcere, cu consecinţe psihologice traumatizante, pe cetăţenii recalcitranţi (Gorbachev: 2000, 176; Sakharov: 1990, 330‑331). Chiar dacă Gorbaciov a fost destul de moderat în primul an de conducere, pentru a atrage cât mai mulţi membri ai elitei politice de partea sa, acesta era convins încă de la început de necesitatea reformării

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

257

radicale a sistemului politic sovietic, pe care nu îşi dorea însă sub nicio formă să îl abolească, aşa cum s‑a întâmplat în cele din urmă, sub presiunea unor forţe politice şi sociale pe care ultimul lider al Uniunii Sovietice le declanşase, dar pe care era departe de a mai fi capabil să le controleze (Ruge: 1993, 207; Brown: 1997). În plan internaţional, Gorbaciov era de asemenea ferm convins că tensiunile dintre cele două mari puteri, mai ales în privinţa capacităţilor nucleare, trebuie înlocuite printr‑o politică de colaborare, care să ofere şi statelor cu o pondere redusă pe scena internaţională şansa de a aduce o contribuţie constructivă la solu‑ ţionarea problemelor omenirii, fiind chiar de acord, gest inconceptibil pentru un lider sovietic, cu reunificarea Germaniei („URSS – SUA...”: 1987, 19‑20; „Întâlnire la nivel înalt...”: 1988, 63‑64; „At historic crossroads...”: 2001, 237‑241; Gorbaciov: 1994, 250). La fel ca ceilalţi lideri est‑europeni, Ceauşescu nu s‑a aşteptat, la început, la reforme autentice din partea lui Gorbaciov. La propunerile acestuia de a reorganiza cooperarea în cadrul CAER de pe baze bilaterale pe baze multilaterale, secretarul general al PCR s‑a opus, considerând că se încalcă astfel suveranitatea statului al cărui preşedinte era. Încet, comerţul româno‑sovietic a început să crească, din simplul motiv că ajunseseră la un nivel prea redus pentru a se mai putea diminua în continuare, dar şi pentru că, presată de datoria externă care se acumula ame‑ ninţător, RSR a decis să intensifice la maximum exporturile, limitând importurile până într‑acolo încât a adus populaţia la limita subzistenţei. Cu toate acestea, deşi avea nevoie de materiile prime şi tehnologia sovietică, RSR nu ezita să le solicite de pe o poziţie infatuată, necorespunzătoare situaţiei precare în care se găsea (Moore: 26 mai 1987, 3‑6; Maier: 10 ianuarie 1986a, 3‑6; Gabanyi: 6 martie 1987a, 3‑7; Gabanyi: 6 noiembrie 1987b, 13‑16). La sugestiile lui Gorbaciov de reconfigurare calitativă a relaţiilor româno‑sovietice ţinând cont nu numai de pri‑ orităţile şi interesele Bucureştiului, ci şi de cele ale Moscovei, Ceauşescu a răspuns arogant că RSR începuse procesul de reformă cu mult mai devreme, încă de la Congresul al IX‑lea al PCR, dând de înţeles că tânărul lider sovietic ar avea chiar câte ceva de învăţat din experienţa românească. Deşi şi‑a afirmat sprijinul pentru iniţiativele de dezarmare ale Moscovei, pe care la rândul său le susţinea încă de când preluase puterea, Ceauşescu încerca să pozeze în apărătorul purităţii ideolo‑ gice a lagărului socialist împotriva tendinţelor capitaliste care începuseră să îl erodeze (Maier: 20 martie 1986b, 3‑6; vezi şi Shafir: 30 mai 1988b, 1‑5; Gabanyi: 29 mai 1987c, 3‑5). Într‑un climat de neîncredere şi ostilitate reciprocă, Gorbaciov a vizitat RSR în 1987, lăsând deliberat această ţară pe ultimul loc în seria periplurilor diplomatice est‑europene demarate după 1985, anul în care a preluat conducerea PCUS, la fel cum procedase de altfel şi Ceauşescu, acesta fiind la rândul său ultimul lider est‑european care a vizitat Moscova după schimbarea de ştafetă politică. Întâlnirea a decurs într‑o atmosferă glacială, Gorbaciov fiind succint, tranşant şi deloc dispus să ia parte la curtoaziile care au de obicei loc în astfel de momente. La rândul său, Ceauşescu a fost mai conciliant, încercând să găsească elemente comune în ceea

258

NaŢiunea socialistă

ce priveşte politicile externe ale celor două state, pentru că de identificarea unui numitor comun între politicile interne nu putea fi vorba. Odată evenimentul con‑ sumat, presa românească i‑a alocat spaţii largi, în timp ce presa sovietică doar l‑a menţionat în treacăt (Gabanyi: 29 mai 1987d, 9; Gabanyi: 21 iulie 1987d, Buga: 2013, 236‑266). Anul următor însă, când Ceauşescu a vizitat Uniunea Sovietică, a fost tratat mult mai cordial şi i s‑a înmânat chiar Ordinul Lenin. În aparenţă, Gorbaciov recunoscuse dreptul RSR de a construi socialismul în manieră proprie, cel mai probabil datorită opoziţiei căreia era nevoit să îi facă faţă în plan intern, pe măsură ce glasnost‑ul şi perestroika îşi urmau cursul. Cu toate acestea, liderul sovietic insistase asupra necesităţii respectării drepturilor omului, aşa cum apăreau acestea formulate în Actul Final de la Helsinki, o aluzie mai mult decât transparentă la adresa intransigenţei RSR în această privinţă. La rândul său, conştientizând depen‑ denţa tot mai accentuată a ţării pe care o conducea de resursele naturale sovietice, şi tonul lui Ceauşescu a devenit mai conciliant. Asta nu însemna însă că problemele de fond fuseseră rezolvate; confruntarea fusese doar amânată pentru un moment mai oportun (Socor: 9 noiembrie 1988a, 3‑8; Socor: 6 octombrie 1988b, 570‑572; Buga: 2003, 106; Socor: 19 iunie 1987, 16 ). La modul general, relaţiile internaţionale ale RSR deveniseră, la sfârşitul anilor 1980, „o fantomă a ceea ce fuseseră” (Maier: 11 septembrie 1986d, 3‑10). Aceasta era izolată atât la nivel regional, cât şi la nivel global, protestele Occidentului relativ la încălcarea susţinută a drepturilor omului şi demararea procesului de sistematizare – prin care o mare parte din localităţile rurale, mai ales cele locuite de etnici maghiari, urmau să fie urbanizate agresiv, casele fiind înlocuite cu blocuri de patru sau mai multe etaje, iar terenul câştigat astfel urmând să contribuie la augmentarea producţiei agricole a ţării – devenind mai vehemente ca niciodată. La al XIV‑lea Congres al PCR, ţinut în noiembrie 1989, Ceauşescu se încăpăţâna să condamne mecanic imperialismul, făcând de asemenea trimitere la necesitatea revizuirii consecinţelor teritoriale ale celui de‑al Doilea Război Mondial, consfin‑ ţite prin Conferinţa de la Yalta din februarie 1945, o aluzie clară la faptul că Basarabia şi nordul Bucovinei fuseseră încorporate ilegal de către Uniunea Sovietică la finalul conflagraţiei (Ceauşescu: 1989b, 114; Chiorean în Boari, Câmpeanu, Gherghina: 2011, 250). O astfel de afirmaţie releva nu curajul şi patriotismul secretarului general al PCR, ci disperarea de a juca ultima şi ceea ce considera a fi cartea cea mai impor‑ tantă a naţionalismului pseudo‑hegemonic: pretenţiile teritoriale ridicate tocmai faţă de părintele ideologic suprem, Uniunea Sovietică. Într‑adevăr, naţionalismul pseudo‑hegemonic îşi epuizase capacităţile persuasive atât în plan extern, cât şi în plan intern, populaţia nemanifestând niciun fel de receptivitate la insolita propunere avansată cu ocazia ultimului congres al PCR, aşa cum nu se arătase prea interesată nici de succesele obţinute în politica externă în anii 1970 (Nelson în Welsh: 1981, 446), propabil din cauza exacerbării propagandistice care nu a încetat să însoţească orice eveniment politic, fie el extern sau intern, până la sfârşitul regimului.

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

259

Izolându‑se progresiv în raport cu transformările de data aceasta cu adevărat revo‑ luţionare care aveau loc la nivelul întregii Europe de Est, naţionalismul pse‑ udo‑hegemonic îşi manifesta deschis caracterul xenofob (Shafir: 1989a, 1‑11) încercând, cu ultimele resurse, să creeze o alianţă a regimurilor leniniste nemul‑ ţumite de îmburghezirea ideologică a centrului moscovit, fie ele est‑europene sau nu (Devlin: 27 iunie 1989, Shafir: 1989d, 1‑6). După cum se putea uşor anticipa, iniţiativa RSR a eşuat, dar caracterul xenofob al regimului s‑a păstrat şi s‑a amplificat până în ultimul moment.

4.3. R  espectarea independenţei şi neamestecul în treburile interne: diversificarea relaţiilor cu naţiunile din capitalism Aşa cum am observat, RSR a acceptat să rămână parte a lagărului socialist mai degrabă de nevoie decât din convingere, fenomen numit de Michael Shafir „per‑ manenţă simulată” (1985, 175‑194). În schimb, relaţiile cu statele capitaliste au fost dezvoltate din proprie iniţiativă şi pe considerente pur pragmatice, subsumate marotei industrializării înţelese ca încununare a independenţei naţionale. În plan ideologic, două dimensiuni interdependente jalonau raportarea RSR la naţiunile existente în regimurile capitaliste: clasa şi naţiunea. Prin menţinerea într‑o stare de subdezvoltare voită a clasei muncitoare (şomaj, creat special pentru temperarea pretenţiilor salariale ale muncitorilor, dar şi din cauza crizelor de supraproducţie recurente în capitalism, inflaţie galopantă, responsabilă pentru scăderea nivelului de trai, sărăcie artificial creată şi întreţinută printr‑un sistem de producere şi dis‑ tribuţe a bunurilor total inechitabil – Dobrotă în Situaţia clasei muncitoare...: 1972, 60‑76; Stroja în Situaţia clasei muncitoare...: 1972, 77‑95; Pilat în Situaţia clasei muncitoare...: 1972, 96‑132), monopolurile financiare urmăreau obstruc‑ ţionarea conştientizării de către aceasta a cauzelor structurale cărora îi datorează condiţia precară în care se află. Asta deoarece disernământul politic, odată obţinut, ar fi insuflat automat clasei muncitoare o mentalitate revoluţionară care ar fi con‑ dus la implozia capitalismului şi la afirmarea plenară, neîncorsetată de diviziuni sociale, a naţiunii, al cărei exponent generic, conform teoriei leniniste, era prole‑ tariatul. Chiar dacă naţiunile din regimurile capitaliste erau pe „deplin formate, cu personalitate proprie bine precizată, ajunse la maturitate”, ele nu se puteau manifesta adecvat tocmai datorită economiei politice a capitalismului ajuns, aşa cum afirma Lenin încă de la începutul secolului XX, în stadiul de imperialism, şi a diviziunii şi oprimării de clasă pe care însăşi mecanismul său de funcţionare o producea şi reproducea continuu. Pe cale de consecinţă, naţiunile din capitalism erau fragmentate în raport cu naţiunile socialiste, fiindu‑le mai greu să îşi articuleze o expresie politică proprie (Ceterchi în Ceterchi: 1971, 54, 58).

260

NaŢiunea socialistă

Conştient însă de inevitabilitatea progresului, capitalismul făcea tot posibilul să îşi amâne sfârşitul printr‑o serie de teorii conform cărora naţiunea ar fi fost o categorie politică perimată, incapabilă să facă faţă noilor tendinţe globale, care impuneau drept condiţie a progresului asocieri de state sub forma organizaţiilor internaţionale şi renunţarea voluntară a fiecărui stat naţional la o parte din suve‑ ranitatea sa ca mijloc de adaptare a noului statu‑quo. Reunite sub denumirea de „mondialism”, „globalism”, „cosmopolitism” (a nu se confunda cu sensul acordat termenului la sfârşitul anilor 1940 şi începutul deceniului următor, când cosmpo‑ litism era un sinonim indirect pentru antisemitism), „europenism”, „integraţionism”, „holism” sau „nihilism naţional”, toate aceste teorii burgheze erau inacceptabile prin faptul că împingeau pe un plan secund noul subiect revoluţionar în viziunea naţionalismului pseudo‑hegemonic, şi anume naţiunea. Astfel, mondialismul (sau holismul), concepţie potrivit căreia rezolvarea contradicţiilor care împiedică pro‑ gresul omenirii nu ar putea fi abordată decât prin intermediul unui stat global, hrăneşte nostalgii imperialiste şi nu ţine cont de faptul că fiecare popor doreşte să obţină sau să îşi păstreze independenţa, nu să fie inclus într‑un mecanism decizi‑ onal care nu ţine cont de interesele şi aspiraţiile sale. Proiectele de factură mon‑ dialistă sunt incapabile „să ţină seama de diversitatea condiţiilor, aspiraţiilor, necesităţilor şi posibilităţilor fiecărei comunităţi naţionale”: regimurile politice diferite în care naţiunile fiinţează necesită soluţii diferite, contextualizate, nu impuse unilateral de către un centru decizional deconectat de realităţile locale. Progresul contemporan rezidă în resurgenţa naţiunilor ca principali actori globali, nu în reconstituirea imperiilor şi realimentarea iniţiativelor neocolonialiste. În concluzie, numai noua ordine internaţională era aptă de a asigura cadrul adecvat pentru noua etapă istorică în care omenirea se afla, o etapă istorică funciarmente incompatibilă cu teoriile mondialiste (Arsene în Florea, Duculescu, Opaschi: 1982, 211, 213‑214, 220‑221, 227‑229; Marinescu: 1986, 49). Globalismul, având ca pandant etnoregionalismul, este oarecum sinonim cu mondialismul, cele două diferenţiindu‑se prin simplu fapt că globalismul este interesat mai degrabă de parcursul supranaţionalizării şi al intensificării conexiu‑ nilor transstatale, pe când mondialismul are în prim‑plan finalitatea acestui proces, dată de constituirea unei autorităţi politice planetare. Etnoregionalismul, la rândul său, constă în tendinţa minorităţilor etnice de a‑şi afirma asertiv identităţile cir‑ cumscrise neadecvat de către statele naţionale. Astfel că statul naţional se găsea în faţa unui dublu asalt: pe plan extern, din partea forţelor globaliste, nimic altceva decât prezenta globalizare, aflată pe atunci într‑o fază mai mult sau mai puţin incipientă, iar pe plan intern din partea minorităţilor etnice. Cele două tendinţe erau doar în aparenţă contradictorii, fiind reunite într‑un tot unitar prin intermediul teoriei pluraliste, adică al liberalismului politic şi economic. Anticipabil, propa‑ gandiştii PCR se pronunţau împotriva globalismului şi etnoregionalismului, regimul demonstrându‑şi fără echivoc aversiunea atât faţă de orice formă de supranaţiona‑ lism (inclusiv sau mai ales CAER), cât şi faţă de ceea ce percepea ca fiind sub‑ versiunea iredentistă maghiară, întreţinută din exterior şi aducând mari prejudicii

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

261

de imagine RSR (vezi Florea: 1982, 73‑78; Florea în Florea, Duculescu, Opaschi: 1982, 75‑90; Marinescu, Tănase: 1982, 207‑211; Florea în Florea, Rebedeu: 1986, 19‑27; Andriş în Florea, Rebedeu: 1986, 229‑230; Maliţa în Florea, Duculescu, Opaschi: 1982, 193). Aşa cum am discutat în capitolul precedent, rolul minorităţilor era redus la acela de parte integrantă a naţiunii socialiste, urmând cu timpul ca identităţile distincte ale acestora să fie resorbite în marea familie a poporului muncitor unic. În ceea ce priveşte cosmopolitismul (denumit şi europenism sau integraţionism), acesta era de obicei subsumat, ca filosofie liberală supranaţională având ca nucleu conceptual teoria kantiană a păcii perpetue, criticii Comunităţii Europene. O formă edulcorată de capitalism, cu alte cuvinte, având ca obiectiv legitimarea monopo‑ lurilor prin care burghezia din statele occidentale îşi accentua dominaţia de clasă asupra proletariatului, proces al cărui rezultat, considerat provizoriu, purta numele proiectului european aflat în plină desfăşurare. „Monopolurile, capitalismul mono‑ polist de stat tind să rezolve problemele pe care le ridică revoluţia tehnică‑ştiinţifică, cerinţele progresului economic, cultural prin unificarea forţelor organizaţiilor monopoliste la nivel supranaţional, refuzând de cele mai multe ori să dea curs măsurilor de naţionalizare” care ar avantaja clasele muncitoare din cadrul regimu‑ rilor capitaliste dezvoltate (Vlad: 1971, 80). Potenţarea integrării nu conduce, avertiza Constantin Vlad, decât la amplificarea contradicţiilor dintre statele Comunităţii Europene şi dintre aceasta şi Statele Unite, respectiv celelalte naţiuni europene aflate în afara proiectului european. Dar neajunsul major al continuării integrării europene era dat de erodarea treptată a suveranităţii naţionale a statelor membre; pentru a putea să înlăture burghezia monopolistă şi interesele sale concretizate prin Comunitatea Europeană, naţiunile din Occident trebuiau să îşi afirme cu hotărâre independenţa şi să aducă la putere partidele comuniste reprezentând interesele claselor muncitoare şi ale popoarelor, singurele organizaţii politice capabile de a inversa tendinţa integraţionistă şi de a reda popoarelor europene propriile destine politice (Vlad: 1971, 92‑93; Ştefan în Florea, Duculescu, Opaschi: 1982, 37‑38; Trancă în Florea, Duculescu, Opaschi: 1982, 313; Marinescu: 1986, 144‑155). Alte critici aduse proiectului european erau exprimate sub forma restricţiilor pe care acesta le impunea, ca organizaţie economică închisă, comerţului cu anumite state terţe, în special est‑europene şi state în curs de dezvoltare. Deoarece CAER era o organizaţie bazată pe cooperare economică voluntară, fără a impune tarife vamale unor state terţe, nu atinsese nivelul de integrare al proiectului european, bazat tocmai pe genul acesta de comportament economic discriminatoriu. Pe cale de consecinţă, apartenenţa la CAER nu ar fi fost nici pe departe atât de restrictivă ca apartenenţa la Comunitatea Europeană. În ciuda aparenţei unitare şi a determi‑ nării pe care o afişa ostentativ, Comunitatea Europeană era o construcţie fragilă, în opinia lui George Elian, grefată pe interesele naţionale ale principalilor prota‑ gonişti (RFG, Franţa) şi lipsită de o politică externă comună. De asemenea, preten‑ ţia Comunităţii Europene de a se exprima în numele întregii Europe era catalogată drept„ciudată şi absurdă” (Elian: 1977, 31‑43).

262

NaŢiunea socialistă

Nemulţumirea principală a RSR în raport cu Piaţa Comună era dată de restric‑ ţiile pe care aceasta le impunea importului de mărfuri româneşti din domeniul industriilor metalurgică, uşoară şi alimentară, respectiv în ceea ce priveşte alimen‑ tele. Dintre membrii Comunităţii Europene, RSR întreţinea, în ordinea importan‑ ţei, relaţii comerciale cu: RFG, Anglia, Italia şi Franţa. De asemenea, structura comerţului RSR cu statele membre ale Comunităţii Europene era dezechilibrat, aceasta importând preponderent utilaje şi tehnologie industrială, în timp ce produ‑ sele industriale româneşti erau în marea lor majoritate refuzate la export din cauza unor „taxe vamale ridicate, restricţii cantitative, standarde tehnice” sau „prescrip‑ ţii excesive de ambalaj” (Din neajunsurile comerţului...”: 17 ianuarie 1972, 4). Pentru a reduce dependenţa de tehnologia occidentală, RSR avea ca obiectiv gene‑ ral producerea acestora în interiorul graniţelor ţării (Macarie în Mitran, Lotreanu: 1977, 104‑106). Numai că, datorită centralizării excesive şi a rigidităţii birocratice, ambele definitorii pentru economia românească, situaţia industriei din RSR era mult mai complicată decât părea la prima vedere. Una din marile deficienţe ale economiei române o constituie lipsa pieselor de schimb necesare. La acest punct se resime în mod deosebit lipsa de coordonare dintre diferitele organisme de comerţ exterior. Se importă din nenumărate ţări instalaţii şi utilaje de tot felul pentru zeci şi sute de activităţi industriale, dar ulterior nu se pot asigura pentru acestea piesele de schimb necesare. Situaţia se explică prin dorinţa normală a regimului de a asimila în ţară fabricarea pieselor de schimb. Este adevărat că statisticile oficiale arată că între 1968 şi 1972 planul de asimilare a crescut cu peste 400%, dar pe lângă faptul că această proporţie este în realitate departe de a fi atinsă, nu s‑a ţinut seama că necesităţile creşteau în progresie geometrică în timp ce aprovizionarea doar în progre‑ sie aritmetică. Progresul tehnologic la echipamentele occidentale explică şi el aceste diferenţe. Este o sarcină extrem de complexă şi de grea să se fabrice în ţară piese după tehnologii foarte complicate, executate de firme mari, cu posibilităţi şi tradiţii cu totul altele decât cele româneşti. Aci găsim una din principalele cauze care determină defi‑ nitiv menţinerea enormului decalaj între industria română şi cea apuseană. Nu există în mod practic nicio soluţie de îndreptare în actuala conjunctură economico‑politică din ţară. (...) Se merge înainte, căci nu există alternativă. Lucrul este ştiut, dar nu este nimic prevăzut pentru o îndreptare reală a situaţiei („Din neajunsurile comerţului...”: 17 ianuarie 1972, 4‑5).

Deşi RSR obţinuse în 1974 preferinţe vamale generalizate din partea Comunităţii Europene în urma unor dezbateri intense în care Franţa şi ulterior RFG s‑au opus acordării acestui privilegiu datorită economiei disfuncţionale pe care aceasta nu avea nici cea mai mică intenţie să o liberalizeze, fie şi parţial, existau încă nume‑ roase bariere tarifare care limitau posibilităţile de cooperare comercială a celor două părţi (Ceauşescu: 1980, 102; („După respingerea...”: 3 august 1972, 2). Obţinerea în sine a tarifelor preferenţiale s‑a produs în circumstanţe penibile. În momentul când România ceruse să profite de preferinţele vamale generalizate, ea s‑a izbit de un obstacol serios creat de propria sa propagandă. Aceasta nu înceta să proclame

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

263

că economia ţării cunoştea succese extraordinare şi că România ocupă locul de frunte în domeniul expansiunii anuale, astfel că venitul pe cap de locuitor crescuse foarte mult şi România intrase în rangul ţărilor industriale. Organismele Pieţei Comune au arătat în acel moment delegaţilor români că sistemul preferinţelor vamale fusese creat mai cu seamă pentru ţările subdezvoltate, ceea ce în mod oficial nu mai era cazul României. După o serie de discuţii, în cursul cărora delegaţii români stânjeniţi au arătat mai mult sau mai puţin că propaganda e una şi realitatea alta, România a sfârşit prin a obţine aceste preferinţe vamale la 1 ianuarie 1974, mai mult din motive politice. Aceste pre‑ ferinţe se aplică la importul de produse finite şi semi‑finite române, însă cu o întreagă serie de excepţii care reduc valoarea măsurii, mai ales că se aplică unor sectoare sen‑ sibile unde România avea tocmai posibilităţi mai mari de export: textile şi încălţăminte, produsele obţinute de Comunitatea de Cărbune şi Oţel, precum şi o serie de alte mărfuri cărora li se aplică contingente tarifare („România şi Piaţa Comună”: 22 octombrie 1974, 4).

Un alt mijloc prin care RSR încerca să obţină tehnologie industrială din Occident erau aşa‑numitele societăţi mixte. Având condiţii legale de funcţionare începând cu luna martie a anului 1971, acestea ar fi urmat să aibă un capital de stat în pro‑ porţie de minimum 51%, în cazul în care îşi desfăşurau activitatea în interiorul graniţelor ţării, restul fiind acoperit de către firmele străine care doreau să inves‑ tească în RSR. Guvernul român oferea cele mai ferme garanţii că societăţile mixte nu vor fi naţionalizate decât în cazuri excepţionale, urmând ca investitorul străin să fie despăgubit. Producţia de mărfuri a societăţilor mixte trebuia să fie compa‑ tibilă cu dezvoltarea economică şi socială a RSR, fapt care limita substanţial tipul de investiţii care urmau să aibă loc, subordonându‑le de asemenea imperativelor ideologice ale regimului. Practic, firmele partenere ar fi introdus capital şi know‑how în societăţile mixte, urmând să se ocupe de asemenea şi de comercializarea pro‑ duselor pe piaţa occidentală. Anticipabil, companiile occidentale nu au manifestat un interes deosebit faţă de oferta comercială a RSR. Au fost înfiinţate totuşi soci‑ etăţi mixte cu firme din Olanda, Liban, RFG, Israel, Italia, Elveţia, Grecia şi Statele Unite, aportul acestora la dezvoltarea economiei româneşti în ansamblu fiind însă neglijabil. La fel ca în cazul obţinerii de preferinţe vamale generalizate din partea Comunităţii Europene, RSR urmărea extinderea relaţiilor economice cu Occidentul, limitând în acelaşi timp influenţa ideologică a acestuia asupra cetăţe‑ nilor români, pentru care dragostea faţă de patrie şi devotamentul faţă de constru‑ irea socialismului trebuiau să primeze cu orice preţ. De menţionat şi faptul că în 1974, după trei ani de la constituirea cadrului legal pentru funcţionarea societăţi‑ lor mixte, „niciunul din acordurile încheiate nu a intrat în faza practică de aplicare” („După respigerea...”: 3 august 1972, 2; „Despre creaţia societăţilor...”: 5 decembrie 1973, 1‑4; „Câteva detalii privind...”: 16 ianuarie 1975, 6; Politica societăţior mixte...”: 9 decembrie 1974, 2; „Noi tentative de redresare...”: 1 februarie 1972, 3‑4; „Problema societăţilor mixte...”: 18 noiembrie 1974, 3; „Noi societăţi comerciale...”: 4 septembrie 1972, 1‑2; „În legătură cu...”: 11 martie 1974, 5; „Noua politică de împrumuturi...”: 16 septembrie 1974, 1; Elian: 1977, 145‑155; Macarie în Mitran, Lotreanu: 1977, 107‑108).

264

NaŢiunea socialistă

Relaţiile între RSR şi Statele Unite au cunoscut o evoluţie sinuoasă, fiind, de‑a lungul anilor 1970, deosebit de strânse pentru un regim leninist. După eliminarea monarhiei şi instaurarea forţată a republicii, relaţiile dintre cele două părţi, aproape inexistente, au fost relansate la jumătatea anilor 1950 pe fondul unui interes geo‑ politic în creştere al Statelor Unite faţă de Europa de Est (Courtney, Harrington: 2002, 176). Apoi, pe măsură ce disidenţa românească în cadrul lagărului socialist se contura tot mai pregnant, Washingtonul a devenit tot mai interesat de aliatul rebel al Moscovei, mai ales după poziţia adoptată de acesta în timpul crizei ceho‑ slovace. Momentul de apogeu al relaţiilor româno‑americane l‑a reprezentat însă vizita preşedintelui Richard Nixon la Bucureşti, consumată în vara anului 1969 după ce, în anul precedent, preşedintele francez Charles de Gaulle dăduse curs invitaţiei lui Ceauşescu de a veni la Bucureşti pentru a discuta despre un proiect geopolitic ambiţios în cadrul căruia RSR ar fi urmat să joace în estul Europei acelaşi rol pe care Franţa îl avea în Vest, acela de promotor al unei Europe a naţi‑ unilor, eliberată de sub tutela celor două superputeri. Cum RSR nu era însă dispusă să înfrunte riscurile unei independenţe reale din cauza poziţiei geopolitice sensibile în care se afla în raport cu Uniunea Sovietică, iniţiativa preşedintelui francez nu s‑a soldat cu niciun rezultat concret (Stolojan: 1994). Nixon vizitase şi mai înainte cu doi ani capitala României, în calitate de sena‑ tor, fiind primit cu onoruri deosebite. El nu a uitat gestul de bunăvoinţă al lui Ceauşescu şi, pentru a alimenta anxietatea Uniunii Sovietice în ceea ce priveşte posibila mediere a RSR între Statele Unite şi China (cele două vor iniţia relaţii diplomatice în 1971, deschidere la care RSR şi‑a adus contribuţia), respectiv în războiul din Vietnam, Nixon a decis să revină în RSR, dar de această dată revenea în calitate de preşedinte (Kissinger: 1979, 156; Petcu: 1994, 290). Ceauşescu a acordat evenimentului o importanţă atât de mare, încât a amânat, spre nemulţumi‑ rea lui Brejnev, Congresul al X‑lea al PCR, la care secretarul general al PCUS va refuza în cele din urmă să participe (Niculescu‑Mizil: 2001, 518‑552). La rândul său, şi partea americană a considerat vizita de maximă importanţă: Nixon a fost însoţit de 850 de jurnalişti, care au popularizat din plin evenimentul (Carp: 1997, 29‑32). Cei doi lideri aveau un caracter similar şi au dezvoltat cu timpul o auten‑ tică amiciţie; astfel, la zece ani de la depunerea mandatului de preşedinte, în 1983, Nixon a vizitat din nou RSR, întreţinându‑se cordial cu Ceauşescu (Nicolae: 2000, 62‑63). Cea mai importantă consecinţă a vizitei a fost însă acordul lui Nixon de a susţine dezideratul RSR de a obţine clauza naţiunii celei mai favorizate în faţa Congresului Statelor Unite („Notă”... în Dosarele istoriei: 2004, 30‑43). Clauza a fost obţinută însă şase ani mai târziu, în timpul preşedenţiei lui Gerald Ford. Va fi pierdută în 1988, când RSR se izolase considerabil pe plan internaţi‑ onal şi denunţa orice critică la adresa încălcării constante a drepturilor omului din partea Occidentului drept imixtiune arbitrară în politica sa internă. Contracarând acuzele occidentale conform cărora românilor le este refuzat sistematic dreptul la emigrare şi la liberă exprimare, conducerea PCR riposta afirmând că drepturile economice sunt mai importante decât cele politice, dreptul la muncă şi la eradicarea

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

265

şomajului fiind astfel o dovadă a respectării de către regim a drepturilor funda‑ mentale, structurale, ale omului, de departe superioare drepturilor politice, supra‑ structurale (Kirk, Răceanu: 1995, 48‑49; Copilaş: 2012, 407‑423). După ce depusese eforturi considerabile pentru a deveni, în 1973, membră a Fondului Monetar Internaţional şi al Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, obţinând în acest fel credite mai avantajoase pentru dezvoltarea indus‑ triei şi nemulţumind încă o dată Uniunea Sovietică (Alexandrescu: 2012, 46‑47, 62‑63; Albu: 1973, 27‑31), RSR a demarat o politică de împrumuturi masive care – în contextul crizei energetice din a doua jumătate a anilor 1970, criză ce a agravat problemele structurale ale economiei româneşti (Miroiu: 2009, 629‑646) – s‑a dovedit a fi o decizie neinspirată, preţurile la materiile prime şi dobânzile la credite înregistrând fluctuaţii deosebit de mari. Numai că, avertizează Cornel Ban, după ce în anii 1970 s‑a împrumutat prudent de pe pieţele internaţionale, spre deosebire de Polonia şi de Ungaria, din 1979 RSR a fost nevoită să se împrumute masiv datorită faptului că al doilea şoc petrolier, care a afectat incomparabil mai mult economia românească decât cel din 1973, convinsese Statele Unite să elimine fondurile ieftine pentru dezvoltare şi să perceapă dobânzi mai mari la credite pen‑ tru intervale de timp mai mici (Ban: 2014, 48‑61; Murgescu: 2010, 392‑397). Pe cale de consecinţă, au fost maximizate exporturile şi reduse importurile, deci‑ zia repercutându‑se negativ asupra fondului alocat consumului şi deci asupra bunăstării populaţiei. Dar datoria externă a RSR continua să crească, partenerii comerciali occidentali nefiind interesaţi de produsele româneşti de calitate modestă fără a li se oferi în acelaşi timp acces pe piaţa românească. În continuare se pot consulta două tabele, cuprinzând evoluţia datoriei externe a RSR între 1976 şi 1989, respectiv evoluţia importurilor de petrol ale RSR în perioada 1970‑1989. Tabelul 4.7. Evoluţia datoriei externe a RSR în perioada 1976‑1989 Anul 1976 1977 1978 1979 1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 1989 Sursa: Tătar: 2007, 493.

Datoria externă – total (milioane dolari SUA) 2.876 3.684 5.170 7.342 9.810 10.546 9.969 9.077 7.437 6.956 6.912 6.556 2.304 514

266

NaŢiunea socialistă

Tabelul 4.8. Importurile de petrol ale RSR în perioada 1970‑1989 (în milioane tone) Anul 1970 1971 1972 1973 1974 1975 1976 1977 1978 1979 1980 1981 1982 1983 1984 1985 1989

Cantitatea de petrol importată 2,3 3 3 4 4,5 5,1 8,8 8,9 11,1 14,3 16 13,1 11,1 12,7 13,8 14,6 21,8

Sursa: Barnett: 1992, 73; Murgescu: 2010, 392.

Penuria generalizată care îşi făcuse loc în anii 1980 a impulsionat eforturile românilor de a emigra. Am discutat fenomenul în capitolul precedent, dar nu am insistat asupra raportării propagandistice a regimului la emigranţi. Astfel, având o conştiinţă politică insuficient dezvoltată, emigranţii se lasă înşelaţi de discursul occidental al drepturilor omului, fondat pe perpetuarea asimetriilor între ţările capitaliste dezvoltate şi ţările aflate în curs de dezvoltare, primele exploatându‑le pe ultimele nu doar în ceea ce priveşte materiile prime, ci şi prin emigrarea spe‑ cialiştilor – medici, ingineri, profesori –, a căror educaţie a fost suportată financiar de statele aflate în curs de dezvoltare şi care sunt puse astfel în situaţia ingrată de a contribui în cele din urmă la dezvoltarea capitalismului, în timp ce trebuie să facă faţă astfel unor ameninţări suplimentare la adresa propriilor independenţe economice, şi aşa insuficient consolidate. Seduşi de „mirajul înşelător al aventurii”, unii cetăţeni români au ales să înceapă o nouă viaţă în Occident. Au regretat în scurt timp, dacă este să îi dăm crezare lui Vadim Tudor. Emigranţii români pe care acesta i‑ar fi întâlnit „într‑una din capi‑ talele Europei Occidentale” se descurcau foarte greu şi „mulţi aveau mari mustrări de conştiinţă, intraseră singuri şi pe nesimţite în psihoza fără întoarcere a culpa‑ bilităţii şi ratării. Un astfel de om, fost inginer‑şef la o întreprindere bucureşteană, ajunsese, pur şi simplu, maseur la o baie de aburi. Un altul, chiar scriitor de oarecare talent, vindea haine şi cărţi într‑un târg săptămânal”; acesta ar fi regre‑ tat decizia nechibzuită de a emigra şi l‑ar fi rugat pe tânărul jurnalist Vadim Tudor

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

267

să îl ajute să se întoarcă în ţară, „la părinţii înnebuniţi de gestul său necugetat” (Vadim Tudor: 1983b, 172). Imigranţii români din statele occidentale nu ar fi trăit numai drame individuale, ci şi de grup, fiind marginalizaţi de populaţia majoritară care nu ar fi vrut să îşi împartă slujbele cu ei şi, în general, discriminaţi din punct de vedere etnic. Călătorind prin ţările occidentale, ai prilejul adesea să‑i întâlneşti prin gări, prin resta‑ urante de clasă inferioară, dar mai ales pe străzi, lucrând la serviciile de salubritate sau, în cazul celor mai bine situaţi, pe vreun şantier de construcţii sau în birouri, ateliere sau fabrici. Muncitorii autohtoni nu‑i privesc bine, mai ales în aceste perioade de crize, când şi ei se văd frustraţi de locurile de muncă. De aceea, străinii, orice treaptă ar fi atins, se simt singuri, izolaţi, chiar şi în cazul cel mai fericit că au izbutit să spargă zidul discriminărilor de tot felul. Doar alături de alţi străini, ca şi ei, sau de conaţio‑ nalii lor, aflaţi în aceeaşi situaţie, se pot considera mai puţin izolaţi, mai puţin singuri, mai puţin înstrăinaţi şi mai puţin în afara societăţii. Dar toate aceste simţăminte îi înconjoară permanent; ele există şi fac parte din noua lor viaţă, urmărindu‑i ca un stigmat, chiar dacă vor să creadă că statutul lor ar fi egal cu al restului cetăţenilor unei societăţi în care ei sunt doar paria, societate care refuză cu încăpăţânare să îi integreze. Un univers al privaţiunilor, mai dureros şi mai şocant prin perpetua umilinţă, prin discriminările de tot felul şi, înainte de toate, prin spulberarea iluziilor – iată care este soarta acestor „străini în ţară străină”, ademeniţi de atracţiile amăgitoare ale societăţii de consum, uneori chiar sub masca „umanitarismului” şi a „apărării” drepturilor omu‑ lui (Plopeanu în Practici imperialiste...: 1982, 24).

Considerentele economice împotriva imigrării fiind insuficient de convingătoare, regimul recurgea tranşant la argumente de factură xenofobă: nicăieri nu eşti mai bine văzut şi mai preţuit decât în propria ţară. Naţionalismul pseudo‑hegemonic proiecta astfel la nivel discursiv o identitate politică a cărei agresivitate şi intoleranţă erau direct proporţionale cu fragilitatea şi lipsa de succes pe care regimul le înre‑ gistra în plan propagandistic. Soluţia, în accepţiunea lui Vadim Tudor, consta în intensificarea campaniei de configurare prin orice mijloace şi cu orice preţ a con‑ ştiinţei patriotice, indispensabilă pentru construirea socialismului şi menţinerea independenţei RSR: Toţi cei care îşi părăsesc ţara, fără a fi neapărat duşmani învederaţi, nu îşi cunosc nici interesele personale, nici istoria neamului. Ei nu ştiu, de pildă, că această epocă de mare mândrie naţională, în care vrem şi trebuie să construim o Românie nouă, puternică şi liberă din toate punctele de vedere, are greutăţile ei inerente, legice, procesuale. Ei nu cunosc că independenţa aceasta, care i‑a iluminat pe strămoşii lor în atâtea momente‑cheie ale istoriei naţionale, cere un preţ greu de muncă şi austeritate, de sacrificii chiar, pe care le‑au făcut şi înaintaşii, în condiţiile epocii lor, pe care suntem chemaţi să le facem şi noi. Ei nu ştiu, sau se fac că uită, istoria neamului, cu vitregiile extraordinare pe care le‑a avut, ei nu ţin cont în mod deliberat de jafurile şi cruzimile strigătoare la cer, prin care chiar ţările la sânul cărora caută ei acum un adăpost mai călduţ ne oprimau pe noi în trecut, ca să le fie lor bine. Această tragică moştenire se simte şi astăzi, propagându‑şi undele ca un enorm cutremur. Dar tocmai de aceea suntem, am fost şi vom fi noi drepţi

268

NaŢiunea socialistă

în bătaia arşiţei, a ploilor şi viscolelor, de aceea suntem noi bărbaţi şi femei în toată puterea cuvântului, oameni adevăraţi adică, pentru că nu ne speriem de nevoi şi trebuie să le ţinem piept. Altfel nu se poate! (Vadim Tudor: 1983b, 173‑174; subl. în orig.).

4.4. S  olidaritate militantă împotriva imperialismului şi neocolonialismului: intensificarea relaţiilor cu naţiunile în curs de formare Statele Lumii a Treia, al căror număr a explodat pur şi simplu după 1950 odată cu demararea pe scară largă a procesului de decolonizare, mai ales în Africa, unde, în decurs de 23 de ani (1945‑1968) şi‑au obţinut independenţa 66 de state (Guibernau: 1996, 117), au reprezentat pentru RSR o nouă oportunitate de a se manifesta inde‑ pendent în sfera relaţiilor internaţionale în raport cu Uniunea Sovietică. Astfel, odată ce evenimentele care au permis desprinderea aliatului disident de Moscova au devenit inactuale – conflictul sino‑sovietic sau încordarea Est‑Vest, substanţial dezamorsată în prima jumătate a anilor 1970 prin semnarea Acordurilor de la Helsinki –, aşa‑numita mişcare nealiniată a tinerelor state africane, sud‑americane şi asiatice s‑a transformat în noul teren de afirmare internaţională a RSR (Barnett: 1992, 41). Mişcarea nealiniată, numită în cadrul ONU Grupul celor 77, după numărul iniţial al fondatorilor, rapid depăşit, a fost anticipată în 1955 prin intermediul Conferinţei de la Bandung (Indonezia), deşi a apărut oficial de abia la începutul deceniului următor. Au fost adoptate, cu această ocazie, câteva principii internaţi‑ onale care vor fi preluate integral de către mişcarea nealiniată: respectarea drep‑ turilor omului, aşa cum sunt acestea înscrise în Carta ONU, luarea în considerare de pe poziţii egale a tuturor raselor, naţiunilor şi statelor, renunţarea la ingerinţe arbitrare în politicile interne ale statelor, recunoaşterea dreptului fiecărui stat de a se apăra în mod individual sau colectiv, în conformitate cu principiile ONU, neu‑ tilizarea agresiunilor de orice fel şi a ameninţărilor în relaţiile dintre state, soluţi‑ onarea conflictelor şi disputelor internaţionale prin mijloace exclusiv paşnice, susţinerea cooperării internaţionale pe baza intereselor reciproce şi respectarea normelor de drept internaţional (Sprinţeroiu: 1985, 29‑30). Unul dintre fondato‑ rii mişcării, preşedintele ghanez Kwame Nkrumah, bucurându‑se, aşa cum vom vedea, de o deosebită apreciere din partea lui Ceauşescu, a exprimat elocvent miza statelor nealiniate: „Ne‑am născut prin protest şi prin revoltă împotriva stării de lucruri din domeniul relaţiilor internaţionale, datorită divizării lumii în două blo‑ curi antagoniste. Trebuie să refuzăm neîncetat să ne aliniem unuia sau altuia” (Nkrumah, apud Sprinţeroiu: 1985, 20‑21). Sprinţeroiu refuză catalogarea mişcării nealiniate drept alianţă a statelor Lumii a Treia, considerând‑o mai degrabă o „forţă morală” aptă de a pune în perspectivă

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

269

interesele tuturor statelor aflate în curs de dezvoltare, fără a se constitui într‑un bloc politic, ideologic şi militar. De asemenea, mişcarea nealiniată nu putea fi echivalată nici cu o echilibristică mecanică prin care statele care se revendicau de la ea ar fi încercat să derive avantaje atât din partea Occidentului, cât şi a centrului moscovit, deoarece însăşi estenţa mişcării era dată de refuzul politicii de bloc şi a tuturor formelor de dependenţă, de constrângere a statelor în planul relaţiilor internaţionale. Mişcarea nealiniată îşi propunea democratizarea relaţiilor dintre state şi confi‑ gurarea unui mediu politic global diferit de cel al Războiului Rece, caracterizat de inegalităţi în amplificare şi crize recurente – o nouă ordine internaţională, la care şi RSR subscria, aşa cum am constatat, mai degrabă din pragmatism decât din convingere (vezi Sprinţeroiu: 1985, 44‑45, 64‑65). Nealinierea nu era numai o opţiune (geo)politică, ci şi una ideologică, astfel că nici capitalismul, nici comu‑ nismul, în forma sa europenă cel puţin, nu puteau fi extrapolate direct în gândirea şi practica tinerelor state, în marea lor majoritate africane, care reuşiseră să îţi proclame independenţa în ciuda opoziţiei metropolelor europene. „Unii ar dori ca mişcările de eliberare să se orienteze spre lupta de clasă, ca în Europa. Alţii ar dori ca ele să devină realiste: un Don Quijote care se aruncă asupra morilor de vânt cu piele albă” (Neto în Dragoş: 1982, 54). Era respinsă de asemenea şi federalizarea pe criterii tribale: naţiunile africane în curs de formare doreau doar să se inspire din soluţiile politice ale Nordului (capitalism, comunism), nu să le şi copieze, rezervându‑şi dreptul de a formula propriile răspunsuri politice la proble‑ mele pe care le întâmpinau. „Prietenii noştri europeni trebuie să facă loc în gân‑ direa şi concepţiile lor flexibilităţii necesare pentru a înţelege că ţările noastre, aflate în curs de dezvoltare, trebuie să‑şi descopere propriile lor formule politice în contextul situaţiilor şi civilizaţiilor lor, care diferă foarte mult de cele ale ţărilor europene sau americane” (Ahidjo în Dragoş: 1982, 91‑92). Radicalismul nealiniat a provocat încă de la început ostilitatea Statelor Unite, a Marii Britanii şi a Franţei, dar şi a Comunităţii Europene în ansamblu, aceasta reuşind prin presiuni economice să îşi asigure materiile prime şi pieţele fostelor colonii (Sprinţeroiu: 1985, 54‑58; Quenum: 1969, 18‑19; Ţurlea: 1970, 19‑20). Deşi polarizarea Nord‑Sud era în timpul Războiului Rece şi rămâne şi astăzi o realitate indiscutabilă, cei trei autori mai sus citaţi exagerează: tinerele state inde‑ pendente nu puteau supravieţui în absenţa unor relaţii economice strânse cu Occidentul dezvoltat, cel mai important consumator de materii prime la nivel global. Iar cum acestea, din raţiuni istorice ţinând de modelul de funcţionare a colonialismului, fuseseră împiedicate să îşi dezvolte industrii proprii, erau obligate efectiv de către structura economiei mondiale să joace rolul de furnizori de mate‑ rii prime lipsiţi de perspectiva dezvoltării unor industrii proprii capabile de a concura industria occidentală. Pe termen lung însă, reducerea asimetriilor globale nu putea fi pusă în practică în mod satisfăcător împotriva statelor bogate, ci numai împreună cu acestea. În tabelele de mai jos regăsim evoluţia decalajului economic dintre Nord şi Sud în prima jumătate a anilor 1980, respectiv o privire sociologică de ansamblu asupra inegalităţilor dintre cele două părţi.

270

NaŢiunea socialistă

Tabelul 4.9. Potenţarea decalajului Nord‑Sud în perioada 1980‑1985 Produsul brut pe locuitor în 1980 (în dolari 1980) Ţări occidentale industrializate Ţări în curs de dezvoltare Decalaj: • relativ (ca raport) • absolut (ca diferenţă în dolari)

Creşterea reală (%) Produsul intern în perioada brut pe locuitor în 1981‑1985 (în 1985 (în dolari, medie anual) 1980)

10.530

1,5

11.350

830

‑ 0,3

815

12,7: 1

‑

13,9: 1

9.700

‑

10.535

Sursa: Şerbănescu: 1987, 94.

Tabelul 4.10. Nord versus Sud, 1986

Populaţie Produsul anual brut naţional pe locuitor Speranţa de viaţă Rata de creştere anuală a populaţiei

Nord (Statele Unite, Canada, Japonia, Oceania, Sud (America de Sud, Europa Occidentală, America Centrală, Africa, Orientul Mijlociu – cu Asia – cu excepţia Japoniei excepţia Egiptului, Turciei şi a Orientului Mijlociu) şi Iranului) 1,18 miliarde 3,76 miliarde 9.510 dolari

700 dolari

73 ani

58 ani

0,6%

2,0%

Sursa: McWilliams, Piotrovski: 1988, 224‑225.

Înainte de a analiza cum a ajuns RSR să facă parte din Grupul celor 77, nu însă şi din mişcarea nealiniată ca alianţă internaţională existentă în afara ONU, va trebui să operăm un mic excurs asupra principalelor orientări ideologice ale nea‑ linierii, aşa cum au fost acestea exprimate pe continentul unde procesul de deco‑ lonizare a fost cel mai efervescent, şi anume Africa. Vom începe cu plurivalentul şi totodată contestatul naţionalism african, asupra căruia nici teoreticienii africani nu se puteau pune de acord în ceea ce priveşte originea fenomenului. Procesul decolonizării, centrat preponderent pe industrializarea rapidă a economiilor agrare tradiţionale în absenţa unei infrastructuri, educaţii şi capacităţi tehnologice adec‑ vate, a fost unul sinuos şi dificil, fiind responsabil pentru un lung şir de crize, violenţe, asasinate politice şi lovituri de stat (McWilliams, Piotrovski: 1988, 232‑245). Pe cale de consecinţă, identităţile politice asumate de noile state africane erau la rândul lor fragmentate şi contradictorii. Dilema fundamentală în ceea ce

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

271

priveşte naţionalismul asertiv pe care majoritatea acestor state îl adoptase consta în imposibilitatea de a afirma cu certitudine fie caracterul său de produs de import european, fie rădăcinile sale aflate în cultura şi economia politică africană din perioada pre‑colonială. În general, noile state, învestite cu misiunea de a construi naţiuni în cadrul unei diversităţi etnice şi tribale de‑a dreptul copleşitoare, consi‑ derau că, într‑o fază embrionară, unele naţiuni africane apăruseră înaintea invaziei europene, puterile coloniale având tot interesul să amplifice fragmentarea identitară existentă deja înainte de a se instala pe continent. În aceste condiţii, deşi revolu‑ ţiile naţionale africane erau circumscrise unor graniţe trasate de fostele puteri coloniale, acestea ar fi reprezentat mai degrabă o continuare a unei evoluţii brutal întrerupte de către europeni decât o preluare necritică a modelului identitar con‑ ceput de către aceştia (Voiculescu E., Voiculescu M.: 1979, 20‑26, 37‑38; Senghor: 1986, 41‑42; Stoian în Florea, Duculescu, Opaschi: 1982, 73; Opaschi în Florea, Duculescu, Opaschi: 1982, 327‑329, 340; Botoran, Unc: 1977, 35‑36). Teoreticienii africani distingeau, în demersul construirii naţiunilor, două alter‑ native majore. Prima era aceea a fundamentării noii identităţi politice pe substruc‑ turi tradiţionale africane cum ar fi familia extinsă africană şi tribul. Percepute drept etape necesare în cadrul articulării unei identităţi politice superioare, familia extinsă şi tribul ar fi reprezentat de asemenea garanţia unor naţiuni africane originale, fără a deveni nişte simple surogate ale naţiunilor occidentale (Voiculescu E., Voiculescu M.: 1979, 51‑54). A doua alternativă era dată de adaptarea naţional‑comunismu‑ lui est‑european la efervescenţa ideologico‑politică africană şi teoretizarea luptei de clasă ca forţă motrice a naţionalismului african. În această optică, tribalismul apare nu ca un element identitar central în redefinirea şi reafirmarea africană, ci ca un produs al subdezvoltării cauzate de colonialism, un mijloc de a menţine şi amplifica diviziunile etnice în beneficiul vechilor metropole, deloc interesate de emergenţa unor naţiuni africane puternice, independente şi contestatare la adresa statu‑quoului global. Iar acestor diviziuni etnice tribale le‑ar corespunde contra‑ dicţii de clasă mult mai profunde, pe care fostele puteri coloniale nu le doreau conştientizate, deoarece un astfel de deznodământ ar fi impulsionat dezvoltarea noii ordini internaţionale prin consolidarea statelor din mişcarea nealiniată şi prin erodarea relaţiilor de dependenţă dintre Nordul bogat şi Sudul sărac. În ciuda unor opinii conform cărora clasele sunt un produs al dezvoltării socio‑economice occidentale şi nu pot exista pe alte continente, care ar fi dezvol‑ tat stucturi socio‑economice diferite, cum ar fi de exemplu în Africa triburile, clanurile şi familiile extinse, politicieni şi intelectuali angajaţi ca Kwame Nkrumah, Sékou Touré sau Tom Mboya considerau lupta de clasă o permanenţă a istoriei africane, chiar dacă eludată de conflictele tribale; clasa rurală majoritară, prole‑ tariatul incipient şi burghezia, rurală sau urbană, creată de fostele puteri coloniale pentru a‑şi consolida şi extinde dominaţia, dovedeau faptul că „în Africa există clase sociale antagonice şi că acest antagonism sporeşte treptat” (Voiculescu E., Voiculescu M.: 1979, 40, 47‑48, 54‑60). Ambele tipuri de naţionalism african,

272

NaŢiunea socialistă

pe care le‑am putea numi naţionalism cultural, respectiv naţionalism pro‑comunist, reprezentau ceea ce Mary Matossian numeşte „ideologii ale industrializării întâr‑ ziate”, dedicate sincer progresului înţeles fie ca dezvoltare fondată pe elemente culturale autohtone, fie ca luptă de clasă bazată pe eforturile ţărănimii şi ale pro‑ letariatului în ascensiune de a elimina burghezia care îşi datora existenţa puterilor coloniale şi pe dublarea recent obţinutei independenţe politice de o mult mai importantă independenţă economică (Matossian în Hutchinson, Smith: 1994, 218‑225; Cabral în Alcoff, Mendieta: 2003, 55‑61). Este uşor de înţeles de ce alternativa comunistă de edificare a naţiunilor africane a găsit apreciere şi sprijin din partea RSR. Naţional‑comunismul african promovat de către preşedintele ghanez Nkrumah urma să aibă ca dimensiune centrală naţi‑ onalizarea, înţeleasă drept „un mijloc de eliberare vizând în mod esenţial degaja‑ rea resurselor naturale de sub stăpânirea străină, pentru a le plasa sub controlul naţional şi a da astfel exploatării lor o identitate naţională” (Boumediène în Dragoş: 1982, 40). De asemenea, „socialismul patriarhal” sau „socialismul african” promo‑ vat de Julius Nyerere sau de Léopold Sédar Senghor, axat pe exacerbarea resurselor culturale ale Africii tradiţionale şi pe negarea luptei de clasă, pe demonstrarea faptului că „civilizaţia negro‑africană este o civilizaţie colectivistă şi comunitară” în structurile sale arhaice, fiindu‑şi deci suficientă şi izolându‑se astfel în raport cu procesul revoluţionar global, departe de a contribui la emanciparea reală a Africii, nu făcea decât să o obstrucţioneze (Senghor: 1986, 148). Chiar dacă nu existau căi unice de tranziţie spre socialism, principiile socialismului ştiinţific îşi păstrau valabilitatea universală şi nu puteau fi respinse în numele unui iluzoriu progres bazat pe unicitate culturală: lupta de clasă era, în opinia lui Nkrumah, un fenomen global care se manifesta, sub forme specifice, şi în Africa (Marinescu: 1986, 174‑175; Voiculescu E., Voiculescu M.: 1979, 103‑105; Tănăsie în Popişteanu: 1989, 149). Istoria Africii relevă nu numai tradiţii progresiste ce merită a fi păs‑ trate, ci şi un feudalism agresiv bazat pe exploatare şi subîntins de relaţii de pro‑ prietate inechitabile (Voiculescu E., Voiculescu M.: 1979, 109; vezi şi Guibernau: 1996, 124). Pentru Nkrumah, socialismul african însemnase, în primii ani de după al Doilea Război Mondial, o viziune asupra „formelor concrete pe care socialismul le putea lua în Africa”, dar ajunsese cu timpul „lipsit de sens şi irelevant”, nemai‑ având nimic în comun cu semantica iniţială militantă, ancorată în sfera economiei politice: termenul ajunsese, datorită unor teoreticieni ca Senghor care îl utilizaseră pentru a‑şi legitima propriile proiecte culturale despre unicitatea şi viitorul Africii, să dezvolte un conţinut mai degrabă antropologic, transformându‑se din instrument al luptei de clasă într‑un simplu şi comod ornament terminologic pentru o descri‑ ere culturală a originalităţii africane complet retardată politic (Nkrumah: 1973, 440‑445). Conştientismul teoretizat de Nkrumah constă într‑o viziune sintetică asupra perspectivelor de dezvoltare ale Africii, un fel de materialism dialectic african inspi‑ rat în primul rând din experienţele socialiste est‑europene. „Conştientismul este planul, în termeni intelectuali, de dispunere a forţelor care vor permite societăţii

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

273

africane să asimileze elementele occidentale islamice şi euro‑creştine din Africa şi să le dezvolte în aşa fel încât să se potrivească personalităţii africane.” (Nkrumah, apud Tănăsie în Sprinţeroiu et al: 1989, 148). Adaptarea socialismului la realită‑ ţile africane urma să pornească de la comunalism, adică o societate fără clase sociale antagoniste, existentă în Africa pre‑colonială, care, pentru a face faţă cerinţelor socialismului ştiinţific şi luptei de clasă contemporane, trebuia să ser‑ vească drept exemplu, nu să fie resuscitată mecanic: „Gândirea socialistă din Africa trebuie să preia nu structura societăţii tradiţionale africane, ci spiritul ei, căci spiritul comunalismului se concretizează prin umanism şi prin reconcilierea prosperităţii individuale cu bunăstarea grupului” (Tănăsie în Sprinţeroiu et al.: 1989, 150). De asemenea, un socialism conform necesităţilor africane ar fi avut ca vehicul politic partidul militant de inspiraţie leninistă; multipartidismul liberal nu ar fi făcut decât să potenţeze marasmul şi dependenţa continentului de Occident (Nkrumah: 1970, 100‑101; Voiculescu E., Voiculescu M.: 1979, 68‑79, 83). În contrapartidă, teoreticieni social‑democraţi ca Senghor se pronunţau pentru multipartidism şi „democraţie parlamentară” (Voiculescu E., Voiculescu M.: 1979, 1987; Senghor: 1986, 148). Mai departe, Nkrumah se pronunţa pentru unitatea politică a Africii şi pentru un guvern continental: „Trebuie să ne opunem ferm, împreună, forţelor imperialiste care caută să ne dezbine şi să facă din Africa un teren de luptă pentru interesele lor rivale. Numai prin unitatea africană, şi nu prin relaţii de subordonare faţă de ţările care plănuiesc fărâmiţarea noastră vom putea contracara şi dejuca acest pericol machiavelic” (Nkrumah, apud Tănăsie în Sprinţeroiu et al.: 1989, 157; Nkrumah: 1973, 229‑248). Dar ceea ce îl deranja cel mai mult pe Nkrumah era lipsa de militantism a socialismului existent în Africa, sacrificat în favoarea discuţiilor nesfârşite şi sterile despre posibilele tipologii ale acestuia. O autentică mişcare de eliberare trebuia să înfăptuiască independenţa, nu să o teoretizeze, preluând de asemenea elementele culturale progresiste din perioada pre‑colonială, cât şi mijloacele de organizare economică şi administrativă implementate în timpul colonialismului, pentru a le orienta hotărât, cu ajutorul materialismului dialectic, în favoarea unei emancipări continue (Nkrumah: 1970, 105‑106). Spre deosebire de conştientismul dezvoltat de Nkrumah, conceptul de negritu‑ dine, care a găsit în Senghor unul dintre principalii săi exponenţi, desemna o formă specifică de umanism, „ansamblul de valori culturale ale lumii negre, în felul în care ele se exprimă în viaţa, instituţiile şi operele negrilor” (Senghor: 1986, 17, 21). Negritudinea ar fi avut ca piatră unghiulară emoţia, specific neagră, aşa cum raţiunea ar fi fost la rândul ei un produs al Greciei antice (Senghor: 1986, 17, 21). Desigur, în concepţia lui Nkrumah, negritudinea şi afirmarea caracterului mai degrabă emotiv decât raţional al africanilor reprezenta o pervertire culturală a socialismului ştiinţific, transformat prin pandantul său, socialismul african, într‑o „metafizică a cunoaşterii” complet incapacitată politic (Nkrumah: 1973, 443‑445; vezi şi Marinescu: 1986, 185‑187).

274

NaŢiunea socialistă

* Aşa cum am menţionat deja, mişcarea nealiniată reprezenta pentru RSR o oportunitate în vederea menţinerii politicii externe disidente pe care o demarase la jumătatea anilor 1960, dar şi un mijloc de legitimare a discursului oficial în plan intern (Barnett: 1992, 2). În ciuda apropierii diplomatice şi ideologice, RSR şi celelalte regimuri est‑europene concurau într‑o anumită măsură statele Lumii a Treia pentru acces comercial sporit pe piaţa occidentală. Departe de a fi îngrijorată de această evoluţie a relaţiilor dintre regimurile est‑europene şi statele Lumii a Treia, Uniunea Sovietică chiar avea de câştigat de pe urma ei din câteva puncte de vedere. În primul rând, Moscova putea retrage mai uşor asistenţa oferită unui astfel de stat în caz de război civil sau al unei reacţii ostile din partea Ocidentului, la rândul său interesat de resursele africane, fără a elimina întru totul influenţa comunistă în regiune. Apoi, ajutorul sovietic era eficientizat prin faptul că tehno‑ logia militară a Cehoslovaciei şi abilităţile comunicaţionale ale RDG, aliaţi fideli ai Moscovei, erau puse cu promptitudine la dispoziţia acesteia. De asemenea, prin participarea regimurilor est‑europene la efortul de ajutorare al statelor africane – chiar dacă involuntar, din motive pur egoiste, aşa cum era cazul RSR –, presiunea asupra bugetului sovietic scădea, Moscova fiind unul dintre principalii contributori în acest sens. Nu în ultimul rând, asistenţa est‑europeană atenua senzaţia că Uniunea Sovietică se implică în Lumea a Treia doar pentru a concura militar Occidentul (Barnett: 1992, 14‑17). Aşa cum se poate observa din tabelele următoare, RSR a iniţiat, în comparaţie cu celelalte regimuri est‑europene, cele mai substanţiale relaţii diplomatice şi comerciale cu statele Lumii a Treia. Tabelul 4.11. Relaţiile statelor est‑europene cu Africa în perioada 1969‑1989 (% din total) Volum comercial Bulgaria Cehoslovacia RDG Ungaria Polonia România

20% 12% 15% 14% 16% 25%

Interacţiuni diploma‑ tice 18% 11% 18% 11% 7% 35%

Ajutor de stat 18% 12% 29% 12% 5% 23%

Tabelul 4.12. Tratate de prietenie şi cooperare ale statelor est‑europene (inclusiv Uniunea Sovietică) cu state non‑comuniste din Lumea a Treia în perioada 1971‑1985 Bulgaria Afganistan Angola Argentina Burundi

1978

Ceho­slo­ vacia 1981 1981

RDG

Ungaria

Polonia

România

1982 1979

1982 1981

1979

1979 1974 1979

Uniunea Sovietică 1978 1976

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

Congo Costa Rica Egipt Etiopia Gabon Guineea India Irak Libia Mozambic Somalia Sudan Siria Yemenul de Sud Zair Zambia Zimbabwe

1985 1973 1980

1981

1979

275

1981 1971 1978

1980 1979 1974

1971 1972 1983 1978

1982 1979

1985

1985

1981

1981

1979

1980

1983 1979

1977 1974

1979 1980 1979

1981

1979 1980 1979 1981

Sursa: Barnett: 1992, 29, 33, 61.

Tabelul 4.13. Interacţiunile RSR la nivel global în anii 1970‑1971 şi 1975‑1976 (%) 1970‑1971 1975‑1976

Lumea comunistă 59% 37%

Occidentul 19% 29%

Mişcarea nealineată 22% 34%

Sursa: Barnett: 1992, 29, 33, 61.

RSR semnase mai multe tratate de prietenie şi de colaborare cu state din Lumea a Treia decât Uniunea Sovietică şi se evidenţiase de asemenea şi printre celelalte regimuri est‑europene în acest sens, fapt care justifică afirmaţia lui Thomas Barnett conform căreia RSR, care se intitula din 1972, pentru a‑şi sublinia solidaritatea cu mişcarea nealineată, „ţară socialistă în curs de dezvoltare”, aspira să devină o punte de legătură nu numai între Est şi Vest, ci şi, mai ales, între Nord şi Sud. Comparându‑se cu Tito sau cu Mao, Ceauşescu „dorea să se poziţioneze în raport cu Moscova ca un lider natural al unei tot mai radicalizate şi (posibil) socialiste Lumi a Treia. În acest timp, el plănuia să transforme România într‑o «Japonie a Europei», un stat de mărime medie cu o mare autoritate economică” (Barnett: 1992, 47; vezi şi Linden: 1987, 58‑59; King: 1978, 879). Numai că, la finalul anilor 1970, pe fondul creşterii alarmante a preţurilor la petrol, al oscilaţiilor economiei internaţionale şi al unor investiţii neinspirate, relaţiile dintre RSR şi Lumea a Treia au început să se deterioreze vizibil ca volum comercial, în ciuda păstrării retoricii bombastice orientate împotriva imperialismului şi neocolonialis‑ mului.

276

NaŢiunea socialistă

Tabelul 4.14. Repartizarea geografică a comerţului exterior al României în perioada 1970‑1988

Anul

1970 1975 1980 1985 1988

Comerţul cu ţările socialiste Comerţul cu ţările nesocialiste Cu alte Cu ţări Cu ţări în Cu ţări Total ţări Total capitaliste curs de CAER socialiste dezvoltate dezvoltare % din total export şi import 56,0 49,3 6,7 44,0 35,8 8,2 44,8 38,0 6,8 55,2 36,7 18,5 41,0 34,6 6,4 59,0 33,0 26,0 56,7 51,0 5,7 43,3 23,7 19,6 61,9 54,0 7,9 38,1 24,7 13,4

Sursa: Tătar: 2007, 490.

Maoismul a reprezentat principala sursă de inspiraţie ideologică pentru RSR în procesul apropierii sale de Lumea a Treia. Naţionalismul‑pseudohegemonic pre‑ luase de asemenea din maoism numeroase elemente definitorii: militantismul în artă şi literatură, voluntarismul, romantismul, corectitudinea şi responsabilitatea activiştilor, indispensabile construirii adecvate a socialismului, aversiunea faţă de manifestările anarhice şi faţă de libertate înţeleasă eronat, în absenţa necesităţii care îi incumbă în fiecare faţă a devenirii revoluţionare a istoriei, respectiv critica birocraţiei şi a comodităţii mic‑burgheze care atenuează spiritul revoluţionar al partidului (Mao: 1971, 134‑136, 275, 368‑369, 437, 445; Mao: 1955, 347‑348). Dar cel mai important punct de legătură dintre maoism şi naţionalismul pse‑ udo‑hegemonic era dat de interpretarea patriotismului şi a raportului naţional‑inter‑ naţional: Fiind marxişti, comuniştii sunt internaţionalişti, dar nu putem pune marxismul în prac‑ tică decât atunci când este integrat în trăsăturile specifice ale ţării noastre şi obţine o formă naţională definită. Marea putere a marxism‑leninismului stă precis în integrarea sa cu practica revoluţionară concretă a tuturor ţărilor. Pentru Partidul Comunist Chinez, problema este de a învăţa să aplice teoria marxist‑leninistă la circumstanţele specifice ale Chinei. Pentru comuniştii chinezi care sunt parte a marii naţiuni chineze, carne din carnea sa şi sânge din sângele său, orice discuţie despre marxism izolată de caracteris‑ ticile Chinei nu este decât marxism abstract, marxism într‑un vacuum. De aici aplicarea concretă a marxismului în China astfel încât fiecare manifestare a sa să aibă un indu‑ bitabil caracter chinez, i.e., aplicarea marxismului în lumina caracteristicilor specific Chinei devine o problemă urgent de înţeles şi rezolvat pentru întregul partid. Stereotipurile străine trebuie abolite, trebuie redus cântatul pe note goale şi abstracte, şi dogmatismul trebuie lăsat deoparte; ele trebuie înlocuite cu stil şi spirit chinez proaspăt şi viu, pe care oamenii obişnuiţi din China îl iubesc. A separa conţinutul internaţionalist de forma naţională este practica acelora care nu înţeleg primul lucru despre internaţionalism. Noi, dimpotrivă, trebuie să le gândim pe cele două apropiat. În această problemă există erori serioase în rândurile noastre care ar trebui depăşite conştient (Mao: 1971, 156; subl. în orig.).

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

277

Ceauşescu s‑a inspirat de asemenea şi din propaganda şi ideologia Coreii de Nord (Kim: 1976, 588‑593), la rândul ei derivată din maoism. Maoism care, aşa cum pertinent argumentează James Gregor, prin „naţionalismul reactiv şi dezvol‑ taţionist” prin care urmăreşte să mobilizeze masele în numele renaşterii naţionale, de prea mult timp obstrucţionată de către ceea ce Mao numea „jugul naţional străin”, şi prin catalogarea naţiunilor drept „proletare”, respectiv „burgheze”, postulând astfel un conflict revoluţionar global care se va încheia cu victoria pri‑ melor, devine inteligibil mai degrabă cu ajutorul teoriilor fasciste decât al celor marxiste (Gregor: 2000, 207‑208; Ţze‑Dun: 1957, 506‑507). În ceea ce priveşte Lumea a Treia, comuniştii chinezi afirmau încă de la sfârşitul anilor 1940, opinie care s‑a impus ulterior şi în RSR (Voiculescu E., Voiculescu M.: 1979, 58‑60; vezi şi Marinescu în Marinescu, Vlad: 1984, 141‑143), că naţionalismul eferves‑ cent manifestat de către fostele colonii europene, în ciuda faptului că este de factură burgheză, în ecuaţia revoluţionară globală este progresist, impunându‑se astfel necesitatea sprijinirii lui. Dat fiind că în aceste ţări imperialismul şi forţele reacţionare feudale din interiorul ţării vin în contradicţie în primul rând cu burghezia naţională, dat fiind că, în scopul de a îngrădi dezvoltarea burgheziei naţionale, forţele feudale se unesc cu imperialismul, burghezia naţională din aceste ţări, într‑o anumită perioadă a istoriei, este într‑o oare‑ care măsură revoluţionară. Naţionalismul burgheziei din aceste ţări are o anumită însemnătate progresistă, deoarece mobilizează masele populare la lupta împotriva impe‑ rialismului şi împotriva forţelor feudalismului, aşa că, după cum spunea Lenin, „acest tip de naţionalism îşi are justificarea sa istorică”. De aceea, pentru a răsturna domina‑ ţia imperialismului şi a forţelor feudalismului, proletariatul trebuie să sprijine un astfel de naţionalism burghez, care are un anumit rol antiimperialist şi antifeudal, cu condiţia, după cum spunea Lenin, ca aliaţii să nu‑l împiedice să lumineze şi să organizeze în spirit revoluţionar ţărănimea şi masele largi ale poporului exploatat (Chao‑Tsi: 1949, 43‑44).

În cazul în care „comuniştii nu vor organiza temeinic această colaborare, ci, dimpotrivă, se vor ridica împotriva ei sau o vor respinge, ei vor comite (...) o greşeală extrem de gravă. O astfel de colaborare trebuie stabilită chiar dacă ea este nesigură, vremelnică şi instabilă” (Chao‑Tsi: 1949, 47). Şi aceasta pentru că tocmai acest gen de colaborare va sta la baza a ceea ce peste două decenii se va numi noua ordine internaţională. Adoptată ca program al ONU în 1974 la iniţiativa mişcării nealiniate (Senghor în Dragoş: 1982, 375), noua ordine internaţională prevedea atenuarea şi în final eliminarea decalejelor economice existente între Nord şi Sud prin intensificarea eforturilor împotriva colonialismului care obstrucţiona emergenţa unui statu‑quo internaţional mai echitabil (Stanciu: 1979, 65‑70; Giorgios în Dragoş: 1982, 156‑157). Noile instrumente ale colonialismului, mai eficiente decât inimidarea militară şi exploatarea economică directă, erau compa‑ niile multinaţionale. Acestea se făceau vinovate de periclitarea independenţei tinerelor state aflate în curs de dezvoltare prin neglijarea şi chiar intensificarea

278

NaŢiunea socialistă

problemelor sociale din cadrul ţărilor în care îşi desfăşurau activitatea, sprijinind de asemenea forţele reacţionare din aceste ţări, şantajându‑le prin solicitarea de noi concesii pentru a nu‑şi transfera afacerile în statele vecine şi, în general, adâncind dependenţa Lumii a Treia de capitalul occidental (Bogdan în Florea, Duculescu, Opaschi: 1982, 251‑253; Moise în Florea, Duculescu, Opaschi: 1982, 269‑277; Seftiuc în Florea, Duculescu, Opaschi: 1982, 354; Elian: 1977, 125‑139). Cu toate acestea, ritmurile de creştere economică şi demografică ale Sudului se inten‑ sificau, iar prognozele pentru anul 2000 prevedeau noi salturi cantitative ale sta‑ telor în curs de dezvoltare care, se argumenta, trebuie încurajate printr‑o schimbare calitativă a mediului internaţional în ansamblu. Adică prin implementarea noii ordini internaţionale. Tabelul 4.15. Ritmurile medii anuale de creştere a produsului naţional brut în perioada 1981‑1987 Total mondial • Ţări capitaliste dezvoltate • Ţări în curs de dezvoltare

1981‑1985 2,7 2,3 1,4

1986 3,5 3,1 3,0

1987 3,7 3,3 3,5

Tabelul 4.16. Ritmuri medii anuale de creştere ale exportului mondial în perioada 1976‑2000

Total mondial – export Ţări capitaliste dezvoltate Ţări în curs de dezvoltare Ţări socialiste

Ritmuri medii anuale de Creştere în anul 2000 faţă creştere – % de anul 1975 8,9 8,4 ori 7,5 6 ori 11,0 13 ori 10,6 12 ori

Tabelul 4.17. Ritmurile de creştere ale populaţiei şi produsului intern brut în perioada 1970‑2000 Populaţia Ţări în curs de dezvoltare Ţări dezvoltate

2,0 0,6

Produsul intern brut total 6,9 3,6

Produsul intern brut pe locuitor 4,9 3,0

Tabelul 4.18. Ponderea produsului intern brut total în economia mondială în perioada 1970‑2000 (%) Total mondial Ţări nesocialiste • Dezvoltate • În curs de dezvoltare

1970 100,0 77,0 66,0 11,0

2000 100,0 73,0 51,0 22,0

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

Ţări socialiste • Dezvoltate • În curs de dezvoltare

23,0 19,0 4,0

279

27,0 21,0 6,0

Tabelul 4.19. Evoluţia produsului naţional brut pe locuitor în perioada 1970‑2000 (în dolari, 1970) 1970 880 2330 190

Total mondial (medie) Ţările industrializate Ţările Lumii a Treia

2000 2525 7920 970

Sursa: Obreja: 1988, 149, 158, 195, 197.

Datorită unei diplomaţii eficiente şi asertive, RSR încheiase, aşa cum am văzut, numeroase tratate cu state africane, în care se angajase să susţină financiar şi material consolidarea independenţei acestora. Puţine însă dintre acestea s‑au con‑ cretizat în ajutoare efective, cel puţin până la finalul anilor 1970 când, datorită recesiunii economice globale şi a creşterii preţurilor la petrol, RSR a început să investească masiv în Africa Subsahariană pentru a avea acces la sursele de energie ieftine şi pieţele din regiune, produsele industriale româneşti fiind, datorită cali‑ tăţii scăzute, refuzate tot mai des pe pieţele occidentale. Au fost create societăţi mixte, în care partea română contribuia cu tehnologie, experţi şi capital, iar partea africană cu forţa de muncă şi materiile prime. În acest fel, RSR a putut vinde anumite produse pe piaţa occidentală, acestea fiind prezentate ca produse de pro‑ venienţă africană. Când însă, datorită condiţiilor economice internaţionale, statele Lumii a Treia au cerut mai multe concesii din partea statelor membre CAER, RSR s‑a opus, argumentând că responsabilitatea pentru dezvoltarea economică aparţine fiecărei naţiuni în parte (Barnett: 1992, 67‑68; Roşu‑Hamzescu: 1979, 119‑120). Tabelul 4.20. Întâlniri ale lui Nicolae Ceauşescu cu lideri ai statelor din Lumea a Treia şi ai Mişcărilor de Eliberare Naţională în perioada 1970‑1979 Anul 1970 1971 1972 1973 1974 1975 1976 1977 1978 1979 Sursa: Barnett: 1992, 51.

În RSR 4 5 5 13 15 13 9 5 10 8

În afara RSR 1 1 8 10 8 12 1 6 1 14

280

NaŢiunea socialistă

Tabelul 4.21. State africane vizitate de Nicolae Ceauşescu în perioada 1970‑1988 Anul Statele vizitate 1970 Maroc Algeria, Republica Centrafricană, Republica Congo, Zair (astăzi Congo), 1972 Zambia, Tanzania, Sudan, Egipt 1973 Senegal, Maroc, Algeria 1974 Libia, Liberia, Guineea 1975 Tunisia, Egipt, Senegal 1977 Mauritania, Senegal, Ghana, Coasta de Fildeş, Nigeria, Egipt 1979 Libia, Gabon, Angola, Zambia, Mozambic, Burundi, Sudan, Egipt 1983 Etiopia, Zimbabwe, Mozambic, Zambia, Somalia, Egipt, Sudan 1985 Libia 1987 Angola, Zair (astăzi Congo), Republica Congo, Egipt 1988 Ghana, Liberia, Guineea, Mauritania, Kenya, Tanzania, Egipt Sursa: Gheorghiu, Macovei, Netedu, Olaru: 2014, 118.

Pe de altă parte, nu se poate nega faptul că RSR a contribuit considerabil la ajutorarea financiară a statelor din Lumea a Treia, mai ales înainte de a deveni membră a Grupului celor 77 (1976), furnizând, aşa cum s‑a observat în tabelul 4.8, aproximativ un sfert din suma acordată de către regimurile est‑europene miş‑ cării nealiniate. Pentru bugetul RSR, cifrele erau considerabile: Argentina şi Algeria – 100 milioane de dolari (1972); Brazilia – 180 milioane de dolari (1975); Egipt – 230 de milioane dolari (1972‑1974); Iran – 135 milioane de dolari (1968‑1969); Siria – 170 milioane de dolari (1971‑1974); Guineea – 80 milioane de dolari (1974) (SR/Romania: 22 decembrie 1975, 1‑8; „România şi schimbu‑ rile...”: 2 aprilie 1975, 7). PCR crease chiar şi un fond „de solidaritate şi de sprijinire a mişcărilor de eliberare naţională, a tinerelor state independente” şi „a ţărilor în curs de dezvoltare”, iniţiativă care ar fi fost „primită cu caldă aprobare de poporul român” (Botoran, Unc: 1977, 227). Suportul RSR nu era limitat strict la componenta financiară, extinzându‑se şi asupra formării cadrelor specializate în diferite ramuri ale ingineriei industriale care ar fi construit apoi socialismul în ţările de origine, asigurându‑le astfel prosperitatea şi independenţa (Roşu‑Hamzescu: 1979, 111‑122; Dezvoltarea colaborării şi solidarităţii...: 1978, 21‑22). Surse insuficient verificate afirmă că RSR ar fi acordat chiar şi sprijin militar statelor din Lumea a Treia (Leahu: 2013, 106). Tabelul 4.22. Ajutoare oferite de RSR statelor non‑comuniste în curs de dezvoltare în perioada 1970‑1978 (în milioane de dolari) Anul 1970 1971 1972 1973

Suma 10 140 370 30

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

1974 1975 1976 1977 1978

281

750 460 260 270 240

Sursa: Barnett: 1992, 62.

Tabelul 4.23. Studenţi din statele Lumii a Treia în RSR în perioada 1964‑1985 Anul şcolar 1964‑1965 1974‑1975 1976‑1977 1978‑1979 1984‑1985

Numărul de studenţi 561 peste 5.000 11.000 peste 12.000 peste 20.000

Sursa: Roşu‑Hamzescu: 1979, 115; Sprinţeroiu: 1985, 192.

Ca autoproclamată ţară socialistă în curs de dezvoltare, RSR avea de suferit de pe urma recesiunii economice de la sfârşitul anilor 1970: politicile de industrializare masivă, cu mult peste posibilităţile ţării, îşi dovedeau acum, odată cu preţurile tot mai mari la hidrocarburile pe care RSR era nevoită să le importe uneori de la mii de kilometri depărtare, lipsa de inspiraţie. Soluţia pe termen scurt a fost aceea a împrumuturilor de la FMI şi Banca Mondială, fapt care a antrenat o augmentare corelativă a datoriei externe deoarece o practică financiară curentă pe timp de criză este aceea a ridicării dobânzilor. Confruntat cu această evoluţie dezamăgitoare, pen‑ tru care Occidentul poartă o mare parte din responsabilitate, Ceauşescu blama „dobânzile de tip neocolonialist”, care nu făceau decât să limiteze posibilităţile de progres ale statelor în curs de dezvoltare şi să potenţeze inegalităţile dintre Occident şi Lumea a Treia (Cercelescu în Practici imperialiste...: 1982, 133). Pentru statele din Lumea a Treia, situaţia era şi mai gravă. Concret, la finalul anilor 1950 „un autoturism de teren putea fi cumpărat de un latino‑american cu echivalentul a 124 de saci de cafea, iar astăzi (1977, n.m.) necesită echivalentul a 344 saci de cafea. O ţară exportatoare de cauciuc putea achiziţiona, în 1960, cu 25 tone de produse, 6 tractoare, iar azi numai două tractoare” (Popescu în Mitran, Lotreanu: 1977, 47; vezi şi Galeano: 1983, 123). Pentru a contracara această tendinţă îngrijorătoare, RSR propunea reconfigurarea dobânzilor la credite după cum urmează: 5% pen‑ tru statele în curs de dezvoltare şi credite fără dobândă sau cu maxim 2‑3% dobândă pentru statele cele mai puţin dezvoltate. Înansamblu, era de dorit ca „nivelul maxim al dobânzii să nu depăşească 8%” (Şerbănescu în Practici imperialiste...: 1982, 108). Într‑adevăr, dincolo de orice exacerbare propagandistică, situaţia era alar‑ mantă. În 1970, de exemplu, din împrumuturile contractate de către statele în curs de dezvoltare (14,3 miliarde dolari), doar 45% erau încasate efectiv de către acestea, „restul reprezentând dobânzi, comisioane şi rate scadente ale împrumuturilor

282

NaŢiunea socialistă

anterioare”, în timp ce în 1980, din 96,5 miliarde dolari, numai 30% ajungeau în posesia debitorilor (Stănescu în Practici imperialiste...: 1982, 139). Tabelul 4.24. Sarcina anuală de rambursare a unui credit de 100 milioane dolari pe 5 ani cu 20% dobândă În cazul unor amortismente egale (mil. dolari) A (în contul D (în contul T (tranşa amor­ dobânzilor) totală) tismentelor) Până la sfârşi‑ tul anului I Până la sfârşi‑ tul anului II Până la sfârşi‑ tul anului III Până la sfârşi‑ tul anului IV Până la sfârşi‑ tul anului V Total:

În cazul unor tranşe egale (mil. dolari A

D

T

20

20

40

13,4

20,0

33,4

20

16

36

16,2

17,2

33,4

20

12

32

19,3

14,1

33,4

20

8

28

23,2

10,2

33,4

20

4

24

27,9

5,5

33,4

100

60

160

100,0

67,0

167,0

Sursa: Şerbănescu în Practici imperialiste...: 1982, 142.

Tabelul 4.25. Datoria externă a ţărilor în curs de dezvoltare în perioada 1980‑1987 (în miliarde de dolari) 1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 107 ţări care raportează curent Băncii Mondiale asupra datoriei externe – din care: Pe termen lung La guverne La bănci particulare Pe termen scurt La FMI Alte ţări în curs de dezvoltare Total

573

666

739

797

833

892

430 162 268 134 9 77 650

494 179 315 157 15 83 749

551 197 354 168 20 86 825

630 221 409 137 30 93 890

673 235 438 127 33 96 929

731 268 463 124 37 100 992

932

972

775 812 290 310 485 502 118 160 39 ‑ 103 108 1.035 1.080

Tabelul 4.26. Rata medie anuală a dobânzii la împrumuturile internaţionale în perioada 1975‑1985 Anul Rata dobânzii

1975

1978

1979

1980

1981

1982

1983

1984

1985

11,0

9,5

12,1

14,4

16,6

13,3

9,9

11,2

8,7

Sursa: Şerbănescu: 1987, 8, 57.

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

283

Datorită presiunilor conjugate ale statelor în curs de dezvoltare în cadrul ONU, rata dobânzilor a început să scadă în a doua jumătate a anilor 1980. Perspectivele rămâneau însă neliniştitoare pentru datornici, deoarece numărul creditelor cu dobânzi variabile se multiplicase, în timp ce termenul de rambursare al creditelor scăzuse. Tabelul 4.27. Ponderea creditelor cu dobânzi variabile în economia datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare în perioada 1973‑1985 (%) 1973‑1974 21,1

1975‑1978 34,7

1979‑1980 44,6

1981‑1982 51,1

1983‑1985 53,6

Tabelul 4.28. Evoluţia termenelor de rambursare a creditelor în perioada 1960‑1983

1960‑1965 1975‑1980 1980‑1983

Termenul mediu de rambursare al creditelor contractate pe termen lung (ani) 18,8 15,0 14,0

Sursa: Şerbănescu: 1987, 60.

Din tabelele anterioare reiese fără echivoc faptul că situaţia RSR ca ţară în curs de dezvoltare se deteriorase progresiv pe parcursul anilor 1980, iar alianţa cu mişcarea nealiniată începuse să devină o povară. Circumstanţele în care se produ‑ sese însă apropierea dintre mişcarea nealiniată şi RSR, concretizate prin acceptarea acesteia din urmă în cadrul Grupului celor 77, fuseseră însă cum nu se poate mai diferite. Prezentându‑se drept ţară socialistă în curs de dezvoltare, RSR urmărea nu numai o miză politică globală – continuarea politicii externe disidente –, ci şi una economică pe plan regional. În 1971, Comunitatea Europeană anunţase anumite concesii la importurile din statele în curs de dezvoltare, referindu‑se în primul rând la statele din Lumea a Treia, fapt care a trezit interesul conducerii de la Bucureşti. Pentru a‑şi legitima noul statut, RSR demarase la nivelul ONU o campanie politică intens mediatizată în vederea obţinerii calităţii de membru al Grupul celor 77 (Lawson: 1983, 366; King: 1978, 880‑882, Căpăţînă, Miga‑Beşteliu, Tănăsescu: 1973, 38‑39). Evidenţiind rapiditatea şi eficienţa cu care ar fi construit socialismul, RSR căuta să devină, aşa cum am constatat deja, un model pentru statele Lumii a Treia, din raţiuni economice (obţinerea de facilităţi la exporturile pe pieţele occi‑ dentale), politice (menţinerea şi consolidarea disidenţei în raport cu Moscova) şi nu în ultimul rând ideologice şi istorice (afirmarea independenţei şi a statului naţional ca principal actor al noii ordini internaţionale şi similitudinile între pre‑ zentul „popoarelor” din Lumea a Treia şi trecutul „poporului” român, subjugat la rândul său de către imperii opresive) (vezi Politica externă...: 1972, 129‑130; Vadim Tudor: 1983b, 237; Caraciuc: 1974, 72‑73; Lache în Mitran, Lotreanu: 1977, 430).

284

NaŢiunea socialistă

Ulterior, atât înainte, cât şi după ce RSR a devenit membră în 1976 a Grupului celor 77, numeroşi lideri africani, motivaţi, printre altele, şi de consistentele ajutoare financiare de care beneficiaseră datorită generozităţii interesate a lui Ceauşescu, s‑au referit la aceasta, printre altele, ca la un exemplu de la care „putem să învăţăm mult în elaborarea căii noastre (...) spre socialism” (Solidaritate militantă...: 1977, 77, 25, 109; Bourguiba Jr.: 1968, 9; Bourguiba: 1968, 6‑7; Okumba D’Okwatsegue: 1975, 8‑9; Malecela: 1974, 7‑8; Voiculescu E, Voiculescu M.: 1979, 117‑118). Integrarea RSR în Grupul celor 77 a reprezentat cel mai credibil moment din campania RSR de a se prezenta ca „ţară socialistă în curs de dezvoltare” (Barnett: 1992, 62) şi totodată rezultatul unui proces îndelungat şi anevoios, demarat încă din 1964. Numai că „grupul era organizat în secţiuni regionale, asiatică, africană şi latino‑americană, iar România nu era acceptabilă pentru niciuna dintre aceste secţii. Dubii legate de primirea unor membri ne‑regionali, despre motivele României şi efectul pe care poziţia ei ca membru al CAER l‑ar fi avut asupra posibilităţilor de negociere ale grupului au condus la respingerea ei” (Lawson: 1983, 365). Încurajată însă de faptul că Iugoslovia fusese inclusă în grup, în secţiunea asiatică, şi era de asemenea membră a mişcării nealiniate, RSR a perseverat, acordând constant sprijin grupului în cadrul ONU (Nicolae: 2000, 171‑172). În 1976, secţiunea latino‑americană a grupului şi‑a anunţat intenţia de a include RSR în cazul în care aceasta nu ar fi avut pretenţia de a lua parte la „deciziile spe‑ cifice ţărilor din această zonă”. Statele arabe şi‑au manifestat însă opoziţia datorită faptului că RSR nu a fost prezentă la votarea în cadrul ONU a unei rezoluţii pe care acestea o iniţiaseră şi în care era incriminat sionismul; datorită dorinţei de a menţine relaţii bune cu Israelul, RSR absentase şi rezoluţia nu avusese câştig de cauză. S‑au împotrivit apoi şi statele africane, împreună cu Iugoslavia. Oricât de independentă şi de nealiniată se pretindea RSR şi oricât de mult ar fi extins relaţiile cu Lumea a Treia, apartenenţa la CAER şi OTV o transformau indubitabil într‑o promotoare a politicilor blocului socialist (Nicolae: 2000, 174; Gafton and the Romanian Section: 23 mai 1979, 7‑8). În final, eforturile diplomaţilor români au fost încununate de succes, RSR fiind acceptată în Grupul celor 77. Evenimentul a fost prezentat emfa‑ tic de către presa română şi în lucrările de politică externă, calitatea RSR de mem‑ bru al Grupului celor 77 confirmând „un principiu susţinut cu convingere de partidul nostru, de secretarul său general, şi anume acela că nu există şi nu poate exista nicio raţiune valabilă ca o ţară socialistă care este în acelaşi timp ţară în curs de dezvoltare să nu acţioneze şi ca membru al Grupului celor 77” (Ene, Bogdan în Ene: 1985, 209). Sau, altfel spus, „esenţialul constă nu în apartenenţa sau neapar‑ tenenţa la diferite grupări politico‑militare, ci în poziţiile şi modul de acţiune a statelor pentru afirmarea noilor relaţii internaţionale, în promovarea activă a princi‑ piilor coexistenţei paşnice, a obiectivelor esenţiale, ale cauzei păcii, independenţei, suveranităţii, destinderii şi colaborării internaţionale” (Sprinţeroiu în Popişteanu: 1989, 30; vezi şi SR/ Romania: 19 august 1976, 2 şi Ciorănescu: 1976, 1‑8). În bună tradiţie naţionalistă pseudo‑hegemonică, sprijinul RSR pentru mişcarea nealiniată ar fi avut în subsidiar o îndelungată descendenţă revoluţionară. Astfel,

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

285

intelectualii români din perioada iluministă criticaseră comportamentul agresiv rapace al coloniştilor spanioli şi portughezi în cele două Americi, paşoptiştii con‑ damnaseră vehement „expansiunea colonială a marilor puteri în Africa”, în timp ce socialiştii de la sfârşitul secolului al XIX‑lea înfierau „esenţa reacţionară a colonialismului, metodele brutale de perpetuare a dominaţiei metropolei în ţările împilate din Asia, Africa şi America Latină” (Botoran, Unc: 1977, 9‑35). Dar, în ciuda eforturilor consistente şi consecvente pe care le‑a depus în cadrul şi în afara ONU, RSR nu a reuşit să fie inclusă şi în cadrul mişcării nealiniate, din exact aceleaşi motive care au periclitat şi integrarea ţării în Grupul celor 77. Relaţiile RSR cu statele din America Latină nu au ieşit prea mult în evidenţă, cel puţin nu în aceeaşi măsură ca relaţiile pe care aceasta le iniţiase cu statele africane. Au fost create câteva societăţi mixte româno‑venezuelene şi româno‑ecu‑ adoriene, afirmându‑se constant obiectivele politice comune ca lupta împotriva monopolurilor internaţionale, a imperialismului şi a neocolonialismului, respectiv eforturile conjugate ale protagoniştilor pentru „traducerea în viaţă” a noii ordini internaţionale („Pătrunderea economică română...”: 8 martie 1974, 1‑7; „România pe pieţele arabe...”: 22 iulie 1974, 4; „Din dificultăţile...”: 23 iulie 1974, 3). Legăturile RSR cu statele arabe au fost însă mai consistente, cel puţin într‑o primă fază, când, pentru a beneficia de petrol la preţuri cât mai mici, RSR a investit în facilităţi de producţie în Orientul Mijlociu, mai ales în Iran. Dar, datorită faptului că tehnologia industrială occidentală în domeniu era mai competitivă şi mai dina‑ mică decât cea română, firmele nou‑înfiinţate s‑au reorientat în scurt timp în detrimentul intereselor partenerului român. Pe de altă parte, relaţiile economice ale statelor arabe cu RSR comportau şi unele avantaje pe care Occidentul nu le oferea: posibilitatea de a recurge la troc ori de câte ori părţile se puneau de acord în acest sens, respectiv absenţa inflaţiei, preţurile produselor româneşti rămânând nemodificate pentru lungi perioade de timp, în vreme ce preţurile produselor occiden‑ tale oscilau vertiginos în funcţie de cerere şi ofertă. Sigur, în RSR inflaţia nu fusese eradicată complet şi exista în forme mascate, cel mai adesea în pierderile enorme care nu erau raportate, fiind acoperite cifric, respectiv în lipsurile vieţii cotidiene (România şi organizaţiile...: 8 iulie 1974, 2; „România pe pieţele arabe...”: 22 iulie 1974, 2; „Schimburile economice române...”: 19 martie 1975, 2‑3; Andrei: 2011, 84‑85). Dar accesul la petrol ieftin din Orientul Mijlociu conta mai mult în ecuaţia consolidă‑ rii independenţei naţionale decât bunăstarea cetăţenilor pe care regimul, aşa cum ne amintim din capitolul precedent, îi trata cu o nedisimulată mefienţă. Pe termen mediu şi lung, strategia RSR nu consta în perpetuarea la nesfârşit a statutului de ţară socialistă în curs de dezvoltare. Aşa cum se poate observa din tabelele de mai jos, obiectivul principal al PCR pentru anul 1990 era plasarea RSR în categoria ţărilor mediu dezvoltate, iar pentru anul 2000 includerea acesteia pe lista ţărilor dezvoltate, sub titulatura de „ţară socialistă multilateral dezvoltată”. În cadrul acestui demers, utilizarea energiei nucleare în scopuri paşnice urma să joace un rol tot mai important, astfel ca, „până în anul 1990, peste 20% din producţia de energie a României să fie furnizată de centrale nucleare” (Sprinţeroiu, Topor:

286

NaŢiunea socialistă

1978, 46). Sigur, mesajul din subtext era acela că, în cazul unei ameninţări impe‑ rialiste, eventual şi sovietice, energia nucleară ar fi putut fi canalizată şi înspre scopuri mai puţin paşnice. Tabelul 4.29. Venitul naţional pe locuitor şi produsul intern brut pe locuitor în România în perioada 1950‑1990 (în dolari) România Nivelul de dezvoltare economică Ţară slab dezvoltată

Ţară în curs de dezvoltare

Ţară mediu dezvoltată

Gruparea ţărilor după nivelul PIB/locuitor Grupa inferioară Până la 200 Grupa superioară 201‑400 Grupa inferioară 401‑1.650 Grupa superioară 1.651‑2.650 Grupa inferioară 2.651‑3.500 Grupa superioară 3.501‑5.500

Anul

Venitul naţional Produsul intern pe locuitor brut pe locuitor

1950 1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1986 1987 1988 1989 1990

125 230 305 455 615 1.115 1.500 1.880 2.075 2.280 2.510 2.755 2.950‑3.020

150 290 365 540 730 1.310 1.790 peste 2.200 2.450 2.690 2.960 3.250 3.450‑3.550

Tabelul 4.30. Produsul intern brut pe locuitor în perioada 1990‑2000 Produsul intern brut pe locuitor Ţări cu dezvoltare medie 2.651‑5.500 Grupa inferioară 2.651‑3.500 Grupa superioară 3.501‑5.500 Ţări dezvoltate 5.501‑7.500 Grupa inferioară 5.501‑6.500 Grupa superioară 6.551‑7.500

România în anul 1990 – ţară mediu dezvoltată

România în anul 2000 – ţară socialistă multila‑ teral dezvoltată

3.450‑3.550

6.650‑7.500

Tabelul 4.31. România în procesul trecerii la stadiul de ţară mediu dezvoltată (caracteri‑ zare generală a potenţialului economic şi a nivelului de dezvoltare) Indicatori

1950

1985

1990

Populaţia ocupată – mii persoane Numărul mediu al personalului muncitor – mii persoane

8.377,2

10.586,1

11.500

2000 (calcule estimative) 12.350

2.123,0

7.661,3

circa 7.900

peste 8.700

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

Fonduri fixe – mld. lei Producţia industrială – mld. lei Producţia globală agricolă – mld. lei Volumul comerţului exterior – mld. lei Venitul naţional – mld. lei Venitul naţional pe locuitor – lei Produsul intern brut pe locuitor – dolari

287

231,4 30,5

2.776,2 1.221,1

3.800 1.750‑1.820

peste 6.000 2.565‑2.930

51,4

225,6

305‑315

425‑450

8,7

340,7

390‑400

525‑540

41,7

750,8

1.205‑1.240

1.730‑1.950

2.560

33.000

150

peste 2.200

51.500‑53.000 68.000‑76.500 3450 – 3550

6.650‑7.500

Sursa: Obreja: 1988, 163, 182, 202.

* Politica externă a RSR a fost impresionantă prin anvergură şi diversitate. În afară de Uniunea Sovietică, China şi Iugoslavia, niciun alt stat comunist nu a beneficiat de atâta atenţie internaţională, cel puţin în primul deceniu de după Congresul al IX‑lea al PCR şi preluarea puterii de către Ceauşescu. Între 1965 şi 1975, capitalul de simpatie al Occidentului faţă de RSR ca regim comunist disident s‑a multiplicat constant, pentru ca începând cu a doua jumătate a anilor 1970 şi pe întreg parcursul anilor 1980 să descrească progresiv, ajungând la susceptibilitate şi chiar la ostilitate făţişă. În 1989, RSR era izolată nu numai în raport cu Occidentul, ci şi faţă de propriii aliaţi ideologici, regimurile est‑europene şi Uniunea Sovietică. În ceea ce priveşte politica regimului faţă de Lumea a Treia, aceasta cunoscuse după 1980, aşa cum am menţionat în paginile anterioare, un regres constant, a cărui principală explicaţie rezidă în turbulenţele economiei internaţionale şi în emergenţa neoliberalismului de factură reaganiană şi tatcheriană care a erodat ireversibil statul bunăstării care a prosperat în Europa Occidentală în primele trei decenii de după 1945. Politica internaţională a RSR a fost inextriabil legată de politica internă, cele două nefiind altceva decât faţete ale aceluiaşi discurs. Model politic şi ideologic pentru Lumea a Treia, vecin recalcitrant al celorlalte ţări frăţeşti şi partener cu drepturi egale în relaţia cu Occidentul, iată imaginea pe care regimul, Făt‑Frumosul aflat într‑o încleştare de proporţii epice cu „balaurii lumii moderne”, încerca să o proiecteze atât în afară, cât şi în interior, asupra propriilor cetăţeni. Marota inde‑ pendenţei reprezenta o continuitate firească a exacerbării naţionaliste în plan intern. Dar în timp ce în plan intern discursul naţional‑comunist deţinea controlul asupra semnificanţilor goi şi reuşise într‑o anumită măsură interpelarea subiecţilor politici, în plan extern nu deţinea acelaşi rol privilegiat de instanţă hegemonică primară, fiind nevoit să se confrunte cu o multitudine de discursuri, multe dintre ele ostile oricărei forme de comunism, fie el naţional sau nu. Semnificanţi goi ca democraţie, drepturile omului, responsabilitate, civism, libertate de expresie, democratizarea

288

NaŢiunea socialistă

relaţiilor internaţionale nu mai erau acum ancoraţi într‑un singur discurs, lupta pentru sensurile lor fiind una deosebit de intensă. În final, discursul liberal, propriu democraţiilor occidentale, mai experimentat şi mai flexibil decât discursul leninist şi diferitele variante ale acestuia, printre care şi naţional‑comunismul românesc, a reuşit să îşi impună semantica. Un ultim aspect legat de naţiunea socialistă în accepţiunea naţionalismului pseudo‑hegemonic. Dacă în plan intern, aceasta era constituită şi organizată în jurul partidului ca instanţă discursivă primară, poziţie pe care o ocupase, dar pe care nu va ajunge niciodată să o stăpânească integral – prin uzurparea rolului PCUS ca depozitar unic al discursului leninist în ansamblu – în plan extern, aceasta era reprezentată de dimensiunea statală a regimului, RSR. Astfel, contradicţia par‑ tid‑stat, discutată în capitolul anterior, este ramificată prin contradicţia partid‑naţi‑ une în plan intern, respectiv contradicţia stat‑naţiune în plan extern. Partidul, naţiunea şi statul devin componente ale unui triunghi echilateral contradictoriu ce reflectă însăşi suma negaţiilor care alcătuiau structura ideologică a naţionalismului pseudo‑hegemonic, negaţii care, cu toate eforturile discursive ale PCR, nu s‑au negat la rândul lor pentru a se topi şi suda în dialectica monolitică pe care regimul o aştepta, având ca orizont miticul an 2000, atunci când RSR ar fi devenit o ţară socialistă multilateral dezvoltată, iar orice distincţie între politică şi societate, mai exact între partid, stat şi naţiune, ar fi fost iremediabil abolită.

4.5. C  oncluzii: naţionalismul pseudo‑hegemonic şi proiectul unei modernităţi alternative Ca fenomen specific modernităţii, naţionalismul a cunoscut o impresionantă diver‑ sitate de forme. De la naţionalismul civic, liberal, de inspiraţie franceză, trecând prin naţionalismul romantic apărut în spaţiul cultural german şi ajungând la naţi‑ onalismele de factură comunistă – această perseverentă identitate politică apărută în secolul al XIX‑lea este departe de a‑şi fi epuizat resursele discursive. Am urmărit, de‑a lungul acestei cărţi, procesul prin care România comunistă a trans‑ ferat ideologia universalistă a leninismului în parametri particulari, naţionali, iniţial din raţiuni strict politice – distanţarea progresivă faţă de Uniunea Sovietică –, iar ulterior, pe măsură ce rezultatul îşi dovedea utilitatea şi la nivelul politicii interne, din raţiuni ideologice. Cu alte cuvinte, naţionalismul precaut din perioada dejistă, un simplu instrument în negocierea unei relaţii politice mult mai flexibile cu centrul moscovit, devine în timpul Epocii de Aur o convingere autentică a eli‑ tei politice a PCR. Dacă înainte de 1965 patriotismul socialist era echivalentul internaţionalismului proletar, adică al fidelităţii faţă de Uniunea Sovietică, după acest an relaţia este inversată, internaţionalismul proletar devenind expresia însu‑ mată a intereselor fiecărui stat comunist în ansamblu, nu convergenţa acestora cu

Naţiunea socialistă şi politica internaţionalistă sau Făt‑Frumos...

289

priorităţile şi obiectivele sovietice. În termenii analizei de discurs, PCR se recon‑ figurează din instanţă hegemonică secundară, reproducătoare a discursului general leninist emis de către PCUS, în instanţă hegemonică primară, producătoare a unei variante sui‑generis a discursului leninist în care ideologia naţionalistă va juca un rol central. Aparent incompatibile, naţionalismul şi leninismul au putut fi reconciliate în cadrul ideologiei oficiale a comunismului românesc în perioada 1965‑1989, pe care am numit‑o în altă parte leninism romantic (Copilaş: 2012). Conceptul pe care l‑am dezvoltat în această lucrare, naţionalismul pseudo‑hegemonic, nu este însă echivalentul leninismului romantic, deoarece face referire la o dimensiune a ideo‑ logiei romantic leniniste, cea naţionalistă, fără a insista prea mult asupra celeilalte dimensiuni, cel puţin la fel de importantă, cea leninistă. Naţionalismul pse‑ udo‑hegemonic rămâne un naţionalism de factură leninistă, diferit de subspeciile liberale, conservatoare sau fasciste ale fenomenului, deşi împrumută de la ultimele două elemente constitutive. Reprezintă în acelaşi timp o formă de naţionalism total diferită de accepţiunea marxistă a fenomenului care, în termenii teoriei naţiona‑ lismului, tratată în primul capitol al cărţii, este una modernistă, în timp ce naţio‑ nalismul pseudo‑hegemonic reprezintă o exacerbare pe coordonate primordialiste a teoriei perenialiste a naţionalismului. De ce pseudo‑hegemonic? Deoarece acest tip de naţionalism a încercat, ca orice tip de naţionalism până la urmă, să circum‑ scrie semantic întregul câmp discursiv existent la nivelul societăţii româneşti în vederea impunerii unui sens unic tuturor semnificanţilor goi pe care îi considera vitali în ceea ce priveşte producerea şi reproducerea propriei ordini discursive: patriotism, naţiune socialistă, democraţie, drepturile omului, partid, acumulare, consum, responsabilitate, vigilenţă revoluţionară, construirea socialismului ş.a.m.d. A eşuat din motive pe care le analizeze pe larg în carte, nereuşind să îşi camufleze adecvat particularitatea ideologică prin intermediul retoricii universaliste pe care a utilizat‑o asiduu şi prin permanenta interpelare a subiecţilor politici în cadrul noţiunii atotcuprinzătoare şi în acelaşi timp inexistentă de „popor”. Ca o paranteză, este interesant să observăm paralelele dintre naţionalismul pseudo‑hegemonic şi naţionalismele antebelice, interbelice şi cele de după 1989. Aceste naţionalisme nu au clarificat niciodată pe deplin accepţiunea relaţiei etnie‑naţi‑ une, raportarea la minorităţile naţionale, definirea „românilor din afara graniţelor” şi, în special după căderea regimului naţional‑comunist, relaţia cu fosta republică sovietică moldovenească, respectiv perpetuarea mitologiilor naţionaliste interbelice până în prezent. Înclin să cred că aceste ambiguităţi nici nu vor fi elucidate vreo‑ dată. Dar asta nici nu contează, în definitiv, capacitatea persuasivă a naţionalis‑ mului are prea puţin de‑a face cu raţiunea. Dualitatea contradictorie partid‑stat a afectat toate regimurile leniniste. Nevoite să accepte compromisul cu statu‑quoul politic în perspectiva revoluţiei globale care se lăsa aşteptată, regimurile leniniste au renunţat gradual la misiunea universalistă care le animase iniţial, concentrându‑se asupra propriilor particularităţi. Cauza revoluţionară, prospectivă, pierde tot mai mult teren în faţa necesităţilor politice

290

NaŢiunea socialistă

prezente. Dezvoltarea dimensiunii statale a acestora, tradusă prin centralizare şi birocratizare, inhibă dezvoltarea pe linie de partid, dinamismul şi romantismul revoluţionar, predispunând subiecţii politici la comoditate, flexibilitate şi acomo‑ dare. Adică la îmburghezire, un mod de a gândi şi de a acţiona total incompatibil cu dedicarea şi efervescenţa presupuse de sarcina transformării lumii aflată pe agenda partidelor comuniste. Aşa cum în Occident dezvoltarea statelor moderne, care a integrat transformările sociale şi economice generate de ascensiunea capi‑ talismului, a produs ideologia omogenizatoare a naţionalismului, acelaşi lucru a avut loc şi în cadrul regimurilor leniniste, responsabile pentru implementarea unei modernităţi brutale, agresive, comprimate într‑un orizont temporal de cîteva gene‑ raţii şi în numeroase privinţe diferită de modernitatea occidentală, care a dispus de câteva secole pentru a se maturiza şi pentru a‑şi remedia parţial păcatele tine‑ reţii, comise mai ales în exteriorul Europei, pe teritoriile bogate în resurse naturale şi umane ale coloniilor. În RSR, naţionalismul pseudo‑hegemonic a reprezentat atât o confirmare a atrofierii dimensiunii partinice a regimului în raport cu cea a statului, cât şi, mai ales, o expresie a reinventării capacităţilor discursive ale partidului pe coordonate ideologice noi, specifice ideologiilor de extremă dreaptă. Spre deosebire de naţi‑ onalismele pre‑comuniste, naţionalismul pseudo‑hegemonic nu valoriza trecutul glorios, eroii şi presupusul deziderat al unităţii naţionale multiseculare a românilor din perspectiva unui prezent dezolant, supus disoluţiei forţelor subversive alogene, aşa cum se întâmpla în a doua jumătate a secolului XX şi în perioada interbelică, ci din perspectiva unui prezent militant, ferm şi coerent al poporului muncitor unic în curs de formare, raliat în jurul PCR, erijat în unicul garant al viitorului revo‑ luţionar înfăptuit pe coordonate naţionale. O revoluţie naţională a cărei incisivitate discursivă masca nimic altceva decât o fragilitate politică ale cărei proporţii nu au fost înţelese cu adevărat decât în decembrie 1989.

Bibliografie Documente inedite „Aspecte ale turismului de pe litoralul românesc” (1973), I.D., Q‑135, R., 16 aprilie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Aspecte privind politica în problema minorităţilor” (1974), I.D., Q‑325, R., 17 mai, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Background Report. Romania” (1963), Radio Free Europe Research, 24 septembrie, Arhiva 1989. „Cadrele din România şi problemele lor” (1973), I.D., Q‑154, R., 7 iunie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Câteva detalii privind exporturile româneşti la sfârşitul anului 1974” (1975), I.D., Q‑362, V.R., 16 ianuarie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Ce gândeşte şi cum trăieşte ţărănimea română” (1972), I.D., Q‑160, R., 12 iunie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Condiţiile de organizare a excursiilor în ţară pentru turiştii străini” (1973), I.D., Q‑139, R., 25 aprilie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Contactul turiştilor cu populaţia ţării” (1973), I.D., Q‑138, R., 24 aprilie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Controlul străinilor se intensifică din nou în România”, nedatat, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Cum se aplică legea privind pierderea cetăţeniei române” (1972), I.D., Q‑144, V.R., 25 aprilie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Cum se obţine un paşaport în ţară” (1971), I.D., D. 131, R., 27 august, raport con‑ fidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Deficienţele organizării turismului român” (1973), I.D., Q‑151, R., 1 iunie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Despre creaţia societăţilor mixte în România” (1973), I.D., Q‑190, V.R., 5 decembrie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Despre gărzile patriotice” (1971), I.D., D. 149, R., 28 septembrie, raport confiden‑ ţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Despre moralul tineretului român” (1973), I.D., Q‑173, R., 1 octombrie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives.

292

Bibliografie

„Despre supravegherea străinilor în România” (1971), I.D., D. 102, L., 8 iunie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Din dificultăţile industrializării române” (1974), I.D., Q‑341, R., 23 iulie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Din neajunsurile comerţului exterior român” (1972), I.D., Q‑107 R., 17 ianuarie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Din problemele tineretului român” (1974), I.D., Q‑327, R., 4 iunie, raport confi‑ denţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „După plenara CC al PCR din 7 iulie 1971” (1971), I.D., D. 118, V.R., 28 iulie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „După respingerea cererii române adresate Pieţei Comune” (1972), V.R., Q‑170, 3 august, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Ecouri din România” (1971), I.D., D – 117, V.R., 23 iulie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Evoluţia intelectualilor români” (1973), I.D., Q‑174, V.R., 4 octombrie, raport con‑ fidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Hungarian‑Romanian relations: More than a polemic among writers” (1978), Radio Free Europe Research, nr. 12, 11 mai, Arhiva 1989. „Impresiile unui turist de origine română în vizită prin ţară” (1974), I.D., Q‑349, R., 16 octombrie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Impresiile unui turist în România” (1971), I.D., 165, V.R., 27 octombrie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „În legătură cu actuala politică de constrângere din ţară” (1973), I.D., Q‑176, R., 10 septembrie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „În legătură cu societăţile mixte din România” (1974), I.D., Q‑309, V.R., 11 martie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Motivele care m‑au determinat să aleg libertatea” (1972), I.D., Q‑141, V.R., 24 aprilie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Noi societăţi comerciale mixte române” (1972), I.D., D. 137, R., 4 septembrie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Noi tentative de redresare a economiei române” (1972), I.D., Q. 110, V.R., 1 februa‑ rie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Noua politică de împrumuturi a României” (1974), I.D., Q‑343, V.R., 16 septembrie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Pătrunderea economică română în America Latină” (1974), I.D., Q‑308, V.R., 8 martie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Politica societăţilor mixte în România” (1974), I.D., Q‑357, R., 9 decembrie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Problema societăţilor mixte şi deficitul balanţei comerciale române” (1974), I.D., Q‑354, V.R., 18 noiembrie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Rolul Securităţii în viaţa salariatului care doreşte să călătorească în Ocident” (1972), I.D., Q‑113, 7 februarie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „România pe pieţele arabe din Orientul Mijlociu” (1974), I.D., Q‑339, V.R., 22 iulie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives.

Bibliografie

293

„România şi organizaţiile economice internaţionale” (1974), I.D., Q‑334, R., 8 iulie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „România şi Piaţa Comună” (1974), I.D., Q‑350, V.R., 22 octombrie, raport confi‑ denţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „România şi schimburile comerciale Est‑Vest” (1975), I.D., Q‑376, R., 2 aprilie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Rumanian credits to other countries” (1975), Situation Report. Romania, nr. 180, 22 decembrie, Arhiva 1989. „Schimburile economice române cu ţările arabe” (1975), I.D., Q‑373, V.R., 19 mar‑ tie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Situation Report. Romania” (1976), Radio Free Europe Research, nr. 28, 19 august, Arhiva 1989. „Situation Report. Rumania” (1968), Radio Free Europe Research, nr. 42, 22 mai, Arhiva 1989. „Situation Report. Rumania” (1968), Radio Free Europe Research, nr. 45, 29 mai, Arhiva 1989. „Situation Report. Rumania” (1969), Radio Free Europe Research, nr. 53, 10 iunie, Arhiva 1989. „Speculations about Rumania” (1968), Radio Free Europe Research, nr. 16, 6 noiem‑ brie, Arhiva 1989. „Starea de spirit în România” (1971), I.D., D. 127, V.R., 19 august, raport confiden‑ ţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. „Turismul şi bursa neagră în România” (1973), I.D., Q‑134, R., 12 aprilie, raport confidenţial al Radio Europa Liberă, Open Society Archives. Ciorănescu, George (1976), „Rumania and the nonaligned countries”, Background Report. Romania, nr. 170, 4 august, Arhiva 1989. Devlin, Kevin (1989), „Ceausescu’s isolated internationalism”, Background Report. Romania, nr. 212, 27 iunie, Arhiva 1989. Devlin, Kevin (1989), „Hungary’s new defense doctrine: «Enemy not the West but Romania»”, Situation Report. Hungary, nr. 101, 16 iunie, Arhiva 1989. Gabanyi, Anneli Ute (1987a), „Ceausescu rejects dogmatic imitation of foreign prac‑ tice”, Situation Report. Romania, nr. 2, 6 martie, Arhiva 1989. Gabanyi, Anneli Ute (1987b), „Romania’s strained relations with the CMEA”, Situation Report. Romania, nr. 12, 6 noiembrie 1987, Arhiva 1989. Gabanyi, Anneli Ute (1987c), „Gorbachev goes to Romania: a prologue”, Situation Report. Romania, nr. 4, 29 mai, Arhiva 1989. Gabanyi, Anneli Ute (1987d), „Relations with the USSR in the wake of Gorbachev’s visit”, Situation Report. Romania, nr. 7, 21 iulie, Arhiva 1989. Gafton, Paul and the Romanian Section (1979), „Romania’s presence in Black Africa”, Background Report. Romania, nr. 118, 23 mai 1979, Arhiva 1989. King, Robert (1971), „Rumanian concern for national minorities”, Background Report. Romania, nr. 19, 23 iulie, Arhiva 1989. Maier, Anneli (1986a), „Ceausescu criticizes CMEA cooperation”, Situation Report. Romania, nr. 6, 10 ianuarie, Arhiva 1989.

294

Bibliografie

Maier, Anneli (1986b), „Ceausescu at the 27 CPSU Congress”, Situation Report. Romania, nr. 4, 20 martie, Arhiva 1989. Moore, Patrick (1987), „Ceausescu’s visit to Moscow”, Situation Report. Romania, nr. 43, 26 mai, Arhiva 1989. Pataki, Judith (1984), „Growing official impatience with Hungarian national minority in Romania”, Situation Report. Hungary, nr. 16, 29 decembrie, Arhiva 1989. Reisch, Alfred; Pataki, Judith (1982), „Hungarian‑Romanian polemics over Transylvania continue”, Background Report. Hungary, nr. 238, 15 noiembrie, Arhiva 1989. Shafir, Michael (1988a), „Ceausescu’s speech at the RCP CC plenum”, Situation Report. Romania, nr. 129, 29 noiembrie, Open Society Archives. Shafir, Michael (1988b), „Ceausescuism against Gorbachevism”, Background Report. Romania, nr. 95, 30 mai, Open Society Archives. Shafir, Michael (1989a), „Xenophobic communism: The case of Bulgaria and Romania”, Background Report. Romania, nr. 112, 27 iunie, Arhiva 1989. Shafir, Michael (1989b), „Romania and the reburial of Imre Nagy”, Background Report. Romania, nr. 117, 30 iunie, pp. 2‑7, Open Society Archives. Shafir, Michael (1989c), „Matyas Szuros’s interview with RFE’s Romanian service”, Background Report. Eastern Europe, nr. 127, 20 iulie, Open Society Archives. Shafir, Michael (1989d), „Eastern Europe’s «rejectionists»”, Background Report. Romania, nr. 121, 3 iulie, Arhiva 1989. Socor, Vladimir (1987), „Soviet media depict hardships in Romania”, Situation Report. Romania, nr. 5, 19 iunie 1987, Arhiva 1989. Socor, Vladimir (1988a), „Nicolae and Elena Ceausescu visit the USSR”, Situation Report. Romania, nr. 13, 9 noiembrie, Arhiva 1989. Socor, Vladimir (1988b), „A preliminary assesement of Nicolae Ceausescu’s visit to Moscow”, Situation Report. Romania, nr. 10, 6 octombrie, Open Society Archives.

Documente edite Activitatea ideologică şi politică‑educativă (1972), Bucureşti, Editura Politică. Ahidjo, Ahmadou (1982), „Raport politic al Uniunii Cameruneze”, în Dragoş, Gheorghe, (ed.), Gândirea politică africană. Antologie, Bucureşti, Editura Politică, pp. 87‑92. Anton, Mioara; Chiper, Ioan (2003), Instaurarea regimului Ceauşescu. Continuitate şi ruptură în relaţiile româno‑sovietice, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Institutul Român de Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu”. Apărarea Naţională a României Socialiste. Documente, 1965‑1977 (1978), Bucureşti, Editura Militară. Apărarea patriei – Parte integrantă a revoluţiei şi construcţiei socialiste (1972), Bucureşti, Editura Politică. „At historic crossroads: Documents on the December 1989 Malta summit” (2001), în Cold War International History Project, nr. 12‑13, pp. 229‑242. Banu, Florian (2013), „Şi nu ne duce pe noi în ispită…” România şi „războaiele minţii”: manipulare, propagandă şi dezinformare (1978‑1989), Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun.

Bibliografie

295

Banu, Florian; Ţăranu, Liviu (2004), Aprilie 1964. „Primăvara de la Bucureşti”. Cum s‑a adoptat „Declaraţia de independenţă” a României?, Bucureşti, Editura Enciclopedică. Betea, Lavinia (2009), 21 august 1968. Apoteoza lui Ceauşescu, Iaşi, Editura Polirom. Boumediène, Houari (1982), „De la incantaţie la fapte”, în Dragoş, Gheorghe (ed.), Gândirea politică africană. Antologie, Bucureşti, Editura Politică, pp. 37‑44. Buga, Vasile (2008), „Ana Pauker: sfaturi pentru «demoralizarea armatei române», 19 iunie 1944”, în Arhivele Totalitarismului, nr. 1‑2, pp. 145‑155. Buga, Vasile (2012), O vară fierbinte în relaţiile româno‑sovietice. Convorbirile de la Moscova din iulie 1964, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Calafeteanu, Ion (2005), Scrisori către tovarăşa Ana, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic. Cătănuş, Dan (2004), Între Beijing şi Moscova. România şi conflictul sovieto‑chinez, vol. I (1957‑1965), Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Ceauşescu, Nicolae (1969), „Conferinţa de presă organizată la Praga. Cu prilejul vizitei delegaţiei de partid şi de stat a Republicii Socialiste România în Republica Socialistă Cehoslovacia”, în România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, Bucureşti, Editura Politică, pp. 396‑402. Ceauşescu, Nicolae (1969), „Cuvânt la adunarea populaţiei din capitală în piaţa pala‑ tului republicii”, în România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, Bucureşti, Editura Politică, pp. 415‑424. Ceauşescu, Nicolae (1969), „Cuvânt la adunarea populaţiei din capitală în piaţa pala‑ tului republicii”, în România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, Bucureşti, Editura Politică, pp. 415‑424. Ceauşescu, Nicolae (1970), „Cuvântare la consfătuirea internaţională a partidelor comuniste şi muncitoreşti”, în România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, Bucureşti, Editura Politică, pp. 64‑104. Ceauşescu, Nicolae (1980), Finanţe – preţuri – monedă, Bucureşti, Editura Politică. Ceauşescu, Nicolae (1989a), Creşterea rolului conducător al partidului – Necesitate Obiectivă a făuririi societăţii socialiste. Texte alese, Bucureşti, Editura Politică. Ceauşescu, Nicolae (1989b), Raport la cel de‑al XIV‑lea Congres al Partidului Comunist Român, Bucureşti, Editura Politică. Ciuceanu, Radu; Lungu, Corneliu Mihail (ed.) (2003), Stenogramele şedinţelor con‑ ducerii PCR, 23 septembrie 1944‑26 martie 1945, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Arhivele Naţionale ale României. Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, 14‑16 Decembrie 1987 (1988), Bucureşti, Editura Politică. Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, 7‑9 Decembrie 1977 (1978), Bucureşti, Editura Politică. Congresul al II‑lea al Partidului Muncitoresc Român (1956), Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Politică. Congresul al IX‑lea al Partidului Comunist Român (1965), Bucureşti, Editura Politică. Congresul al X‑lea al Partidului Comunist Român (1969), Bucureşti, Editura Politică. Congresul al XI‑lea al Partidului Comunist Român (1975), Bucureşti, Editura Politică. Congresul al XII‑lea al Partidului Comunist Român (1981), Bucureşti, Editura Politică. Constantiniu, Florin (2003), Diplomaţii români şi devierea de dreapta, Bucureşti, Editura Tritonic.

296

Bibliografie

Constantiniu, Florin; Pop, Adrian (2007), Schisma roşie. România şi declanşarea conflictului sovieto‑iugoslav, Bucureşti, Editura Compania. Constituţia Republicii Socialiste România (1969), Bucureşti, Editura Politică. Croitor, Mihai (2012), În umbra Kremlinului. Gheorghe Gheorghiu‑Dej şi geneza Declaraţiei din Aprilie 1964, Cluj‑Napoca, Editura Mega. Dezvoltarea colaborării şi solidarităţii Partidului Comunist Român cu partidele comu‑ niste şi muncitoreşti, cu partidele socialiste şi social‑democrate, cu alte partide şi organizaţii democratice, progresiste, cu partide de guvernământ, cu toate forţele antiimperialiste de pretutindeni (1978), Bucureşti, Editura Politică. Dezvoltarea şi perfecţionarea învăţământului (1972), Bucureşti, Editura Politică. Documente cu privire la politica agrară a Partidului Muncitoresc Român (1965), Bucureşti, Editura Politică. Gheorghiu‑Dej, Gheorghe (1952), Articole şi cuvântări, Bucureşti, Editura pentru Literatură Politică. Gheorghiu‑Dej, Gheorghe (1956), Articole şi cuvântări, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Politică. Gheorghiu‑Dej, Gheorghe (1960), Articole şi cuvântări, 1955‑1959, Bucureşti, Editura Politică. Giorgios, Gedle (1982), „Pentru respectarea drepturilor fundamentale ale tuturor popoarelor”, în Dragoş, Gheorghe (ed.), Gândirea politică africană. Antologie, Bucureşti, Editura Politică, pp. 156‑168. Gorbaciov, Mihail (1986), Raportul politic al Comitetului Central al PCUS la Congresul XXVII al partidului, Moscova, Editura agenţiei de presă Novosti. Groza, Petru (1973), Articole, cuvântări, interviuri. Texte alese, Bucureşti, Editura Politică. Întâlnire la nivel înalt. Moscova, 29 mai – 2 iunie 1988 (1988), Moscova, Editura agenţiei de presă Novosti. Khrushcev, Nikita (1979), „Secret Speech”, în Jacobs, Dan (ed.), From Marx to Mao and Marchais. Documents of the Development of Communist Variations, New York, Longman, pp. 160‑230. Kim, Il Sung (1976), „De l’élimination du bureaucratisme. Rapport présenté à la Session plénière du Comité Central du Parti du Travail de Corée. Le 1er avril 1955”, în Oeuvres Choisies, vol. I, Pyongyang, Editions en Languages Etrangères, pp. 587‑602. Literatura şi arta în societatea noastră socialistă (1972), Bucureşti, Editura Politică. Lungu, Corneliu Mihai, Reţegan, Mihai (1996), 1956. Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic. Mao, Tsetung (1971), Selected Readings from the Works of Mao Tsetung, Peking, Foreign Language Press. Mao, Ţze‑Dun (1955), „Locul Partidului Comunist Chinez în Războiul Naţional (Octombrie 1938)”, în Opere alese, vol. II, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Politică, pp. 341‑370. Mao, Ţze‑Dun (1957), „Despre un guvern de coaliţie (24 aprilie 1945)”, în Opere alese, vol. IV, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Politică, pp. 457‑574.

Bibliografie

297

Marx, Karl; Engels, Friedrich (2006), Manifestul Partidului Comunist, traducere nespecificată, Bucureşti, Editura Nemira. Moraru, Camelia et al. (2003), Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, vol. II, 1949, Bucureşti: Arhivele Naţionale ale României. Moraru, Camelia et al. (2004), Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al PMR, vol. III, 1950‑1951, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României. Moraru, Camelia et al. (2006), Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al PMR, vol. IV, 1950‑1952, partea I, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României. Moraru, Camelia; Moraru, Constantin (2012), Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al PMR, 1953, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Neagoe‑Pleşa, Elis; Pleşa, Liviu (2006), Dosarul Ana Pauker, vol. I, Bucureşti, Editura Nemira, 2006. Neto, Agostinho (1982), „Câteva aspecte ale luptei de eliberare naţională în faza sa actuală”, în Dragoş, Gheorghe (ed.), Gândirea politică africană. Antologie, Bucureşti, Editura Politică, pp. 45‑55. „Notă. Convorbirile dintre tovarăşul Nicolae Ceauşescu, preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, şi Richard M. Nixon, Preşedintele Statelor Unite ale Americii” (2004), în Dosarele Istoriei, nr. 11, pp. 27‑47. Nkrumah, Kwame (1973), Revolutionary Path, Londra, Panaf Books. PCR – continuator al luptei revoluţionare şi democratice a poporului român, al tradi‑ ţiilor înaintate ale mişcării muncitoreşti şi socialiste (1972), Bucureşti, Editura Politică. Pavelescu, Alina; Dumitru, Laura (2007), PCR şi intelectualii în primii ani ai regi‑ mului Ceauşescu (1965‑1972), Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României. Pătrăşcanu, Lucreţiu (1983), Scrieri, articole, cuvântări, 1944‑1947, Bucureşti, Editura Politică. Perfecţionarea organizării şi conducerii vieţii sociale. Rolul statului socialist (1972), Bucureşti, Editura Politică. Perfecţionarea relaţiilor de producţie, a organizării şi conducerii economiei (1972), Bucureşti, Editura Politică. Perfecţionarea repartiţiei şi respectarea echităţii socialiste. Utilizarea fondurilor soci‑ ale de consum, (1972), Bucureşti, Editura Politică. Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român, 3‑5 noiembrie 1971 (1971), Bucureşti, Editura Politică. Plenara lărgită a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, 1‑2 iunie 1982 (1982), Bucureşti, Editura Politică. Plenarele Consiliilor oamenilor muncii de naţionalitate maghiară şi germană din Republica Socialistă România, 26‑27 februarie 1987 (1987), Bucureşti, Editura Politică. Politica externă a României socialiste (1972), Bucureşti, Editura Politică. Politica internaţionalistă a Partidului Comunist Român (1972), Bucureşti, Editura Politică.

298

Bibliografie

Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism (1975), Bucureşti, Editura Politică. Raţiu, Ion (1990), România de astăzi. Comunism sau independenţă?, Bucureşti, Editura Condor. Reţegan, Mihai; Duţu, Alexandru (2004), Război politic în blocul comunist. Relaţii româno‑sovietice, vol. II, Bucureşti, Editura Tritonic. Rolul conducător al partidului în întreaga viaţă politică, economică şi socială (1972), Bucureşti, Editura Politică. Rolul şi atribuţiile sindicatelor (1972), Bucureşti, Editura Politică. Rolul şi locul omului în construcţia societăţii socialiste multilateral dezvoltate (1978), Bucureşti, Editura Politică. Rolul ştiinţei în construirea socialismului în România (1972), Bucureşti: Editura Politică. Scurtu, Ioan (1996), România. Viaţa politică în documente, 1946, Bucureşti, Arhivele Statului din România. Scurtu, Ioan (coord.) (1996), România. Retragerea trupelor sovietice, 1958, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. Senghor, Léopold Sédar (1982), „Africa şi noua ordine economică mondială”, în Dragoş, Gheorghe (ed.), Gândirea politică africană. Antologie, Bucureşti, Editura Politică, pp. 374‑380. Solidaritate militantă. Întâlniri şi convorbiri ale preşedintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, cu şefii de stat ai Guineii‑Bissau, Senegalului, Siriei, R.P. Benin şi cu preşedintele Comitetului Executiv al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, în perioada aprilie 1976 – februarie 1977 (1977), Bucureşti, Editura Politică. Stanciu, Cezar (2014), Prietenul de la Belgrad. Întâlnirile Ceauşescu‑Tito (1966‑1970), Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun. Statutul Partidului Comunist Român (1974), Bucureşti, Editura Politică. „The Soviet‑Yugoslav Dispute” (1967), în McNeal, Robert (ed.), International Relations Among Communists, Englewood Cliffs, Prentice‑Hall, Inc., pp. 58‑60. „Togliatti’s speech on «polycentrism» to the CC of the Italian Communist Party, June 24, 1956” (1967), în McNeal, Robert (ed.), International Relations Among Communists, Englewood Cliffs, Prentice‑Hall. Toma, George et al. (1974), Manual de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei, Bucureşti, Editura Militară. Tudor, Alina, Cătănuş, Dan (2000), Amurgul ilegaliştilor. Plenara PMR din 9‑13 iunie 1958, Bucureşti, Editura Vremea. Tudor, Alina, Cătănuş, Dan (2001), O destalinizare ratată. Culisele cazului Miron Constantinescu – Iosif Chişinevschi, 1956‑1961, Bucureşti, Editura Elion. Tudor‑Pavelescu, Alina (2003), Partidul Comunist din România în anii celui de al doilea război mondial, 1939‑1944, Bucureşti: Arhivele Naţionale ale României. Tudor‑Pavelescu, Alina (2006), Politica de cadre a Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României. URSS – SUA să justificăm speranţele popoarelor lumii (1987), Bucureşti, Buletin de presă al Ambasadei URSS în România.

Bibliografie

299

Propagandă „Arta şi naţiunea. Specificul naţional al artei. Naţional şi universal în artă, dialectica lor. Contribuţii estetice româneşti la elucidarea specificului naţional al artei” (1977), în Probleme ale materialismului dialectic şi istoric şi ale rolului ştiinţei şi tehnicii în progresul economico‑social al ţării, Bucureşti, Editura Politică, pp. 435‑442. „Patriotismul şi solidaritatea internaţională. Documentele Congresului al XI‑lea al Partidului Comunist Român şi ale Congresului educaţiei politice şi al culturii soci‑ aliste despre necesitatea educării oamenilor muncii în spiritul patriotismului, al colaborării şi solidarităţii internaţionaliste” (1977), în Probleme ale materialismu‑ lui dialectic şi istoric şi ale rolului ştiinţei şi tehnicii în progresul economico‑social al ţării, Bucureşti, Editura Politică, pp. 171‑184. Andras, Süto (1983), „Întâiul şi ultimul cuvânt”, în Sentimentul Patriei, Bucureşti, Editura Militară, pp. 19‑20. Anghel, Paul (1983), „Legătura neîntreruptă”, în Sentimentul Patriei, Bucureşti, Editura Militară, pp. 24‑26. Ardeleanu, Ion (1982), „Cunoaşterea istoriei poporului român – fundament al activi‑ tăţii ideologice a PCR, al educaţiei patriotice, socialiste, a tuturor cetăţenilor Republicii Socialiste România”, în Culegere de teze pentru toate formele şi cursu‑ rile învăţământului politico‑ideologic, Bucureşti, Secţia de propagandă a CC a PCR, pp. 282‑295. Aşa ne făurim o viaţă mai bună (1949), Bucureşti, Editura Partidului Muncitoresc Român. Bellu, Niculae (1949), Naţionalismul burghez şi internaţionalismul proletar. Ce este patriotismul, Bucureşti, Editura Partidului Muncitoresc Român. Berescu, Gheorghe (1976), Munca – datorie fundamentală a fiecărui cetăţean, Bucureşti, Editura Politică. Berindei, Dan (1974), Revoluţia română din 1848, Bucureşti, Editura Politică. Boda, Iosif (1980), „Politica PCR de rezolvare a problemei naţionale în ţara noastră. Egalitatea deplină a tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naţionalitate. Sarcinile organelor şi organizaţiilor de partid privind întărirea unităţii şi prieteniei dintre oamenii muncii români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi, în lupta pentru înflorirea României socialiste”, în Probleme fundamentale ale educaţiei revoluţionare, patriotice, socialiste a maselor, ale activităţii politico‑ideologice a PCR, Bucureşti, Secţia de propagandă a CC al PCR, pp. 233‑241. Bulimar, M.T. (1978), Cultura socialistă – tip superior de cultură, Bucureşti, Editura Politică. Buşecan, Teofil (1976), Eroismul în muncă, Bucureşti, Editura Politică. Buzatu, Stana (1975), Frontul unităţii socialiste, expresie a unităţii întregului popor, Bucureşti, Editura Politică. Caraciuc, Traian (1974), România – factor activ al progresului contemporan. Opinii externe, Bucureşti, Editura Politică. Cercelescu, Gh. (1982), „Creşterea exagerată a dobânzilor – o nouă formă de spoliere a ţărilor în curs de dezvoltare”, în Practici imperialiste de jaf şi exploatare. Furtul creierelor. Dobânzi de tip neocolonialist, Bucureşti, Editura Politică, pp. 130‑134.

300

Bibliografie

Ceterchi, Ioan (1974), Democraţia socialistă. Principii şi acţiune politică, Bucureşti, Editura Politică. Chao‑Tsi, Liu (1949), Despre internaţionalism şi naţionalism, Bucureşti, Editura Partidului Muncitoresc Român. Cioculescu, Şerban (1983), „Orizontul existenţei noastre”, în Sentimentul Patriei, Bucureşti, Editura Militară, pp. 49‑50. Ciopraga, Constantin (1983), „Moştenirea sacră”, în Sentimentul Patriei, Bucureşti, Editura Militară, pp. 51‑53. Coşovei, Traian (1983), „Nesfârşite, necuprinse izvoare”, în Sentimentul Patriei, Bucureşti, Editura Militară, pp. 60‑62. Creţoiu, Gheorghe; Zahiu, Ioan, (1974), Principiile politicii economice a Partidului Comunist Român, Bucureşti, Editura Politică. Crişan, Ion Horaţiu (1977), Statul geto‑dac, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Cuciuc, Constantin (1986), Sistemul democraţiei socialiste, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Damian, E. (1975), Stil şi metodă în munca de partid, Bucureşti, Editura Politică. Diaconu, Ion; Năstăsescu, Ştefan (1977), Noi reguli de desfăşurare a negocierilor multilaterale internaţionale. Documentar, Bucureşti, Editura Politică. Dimitriu, E. (1978), Educaţia permanentă – educaţie a întregului popor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Dinu, Ion, (1973), Politica PCR de dezvoltare şi perfecţionare a bazei tehnico‑mate‑ riale, Bucureşti, Editura Politică. Florea, C.; Nicu, B. (1975), Partidul Comunist Român detaşament activ al mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, Bucureşti, Editura Politică. Florea, Elena (1972), „Dezvoltarea naţiunii în condiţiile făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Frăţia oamenilor muncii români cu cei aparţinând naţiona‑ lităţilor conlocuitoare”, în Moisuc, Constantin; Tamaş, Sergiu (coord.), Probleme fundamentale ale făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate, Bucureşti, Editura Politică, pp. 420‑441. Florea, Elena (1975), Principiile PCR în problema naţională, Bucureşti, Editura Politică. Florea, Elena (1980), „Naţiunea în socialism. Unitatea clasei muncitoare, ţărănimii şi intelectualităţii, a tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naţionalitate, factor major de cimentare a unităţii întregului nostru popor”, în Probleme fundamentale ale educaţiei revoluţionare, patriotice, socialiste a maselor, ale activităţii poli‑ tico‑ideologice a PCR, Bucureşti, Secţia de propagandă a CC al PCR, pp. 224‑232. Florea, Elena (1982), „Concepţia PCR, a secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cu privire la dezvoltarea naţiunii socialiste. Rezolvarea justă, mar‑ xist‑leninistă a problemei naţionale în România. Întărirea unităţii de nezdruncinat a tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naţionalitate, în slujba înfloririi României socialiste”, în Culegere de teze pentru toate formele şi cursurile învăţă‑ mântului politico‑ideologic, Bucureşti, Secţia de propagandă a CC a PCR, pp. 220‑232. Florea, Ion; Moraru, Ion (1973), Dezvoltarea multilaterală a conştiinţei socialiste, Bucureşti, Editura Politică.

Bibliografie

301

Gheorghe, Petre (1980), „Căi şi mijloace de educare a oamenilor muncii din ţara noastră, fără deosebire de naţionalitate, în spiritul patriotismului, al hotărârii de a înălţa patria pe trepte tot mai înalte de civilizaţie şi progres”, în Probleme funda‑ mentale ale educaţiei revoluţionare, patriotice, socialiste a maselor, ale activităţii politico‑ideologice a PCR, Bucureşti, Secţia de propagandă a CC al PCR, pp. 136‑143. Grigorescu, Ioan (1983), „Atestatul perenităţii”, în Sentimentul Patriei, Bucureşti, Editura Militară, pp. 85‑87. Hurezeanu, Damian (1980), „Cunoaşterea istoriei patriei – factor important al dezvol‑ tării conştiinţei de sine a poporului, condiţie a asimilării a ceea ce a fost înaintat, cu adevărat revoluţionar în trecutul său”, în Probleme fundamentale ale educaţiei revoluţionare, patriotice, socialiste a maselor, ale activităţii politico‑ideologice a PCR, Bucureşti, Secţia de propagandă a CC al PCR, pp. 190‑197. Ilie, Gheorghe (1982), „Dezvoltarea patriotismului revoluţionar – sarcină centrală a activităţii politico‑educative a organelor şi organizaţiilor de partid, de masă şi obşteşti, a tuturor factorilor educaţionali”, în Culegere de teze pentru toate formele şi cursurile învăţământului politico‑ideologic, Bucureşti, Secţia de propagandă a CC a PCR, pp. 270‑281. Indicator de metode stahanoviste sovietice (1953), Bucureşti, Editura Consiliului General al Sindicatelor. În sprijinul activităţii politico‑educative din cadrul gărzilor patriotice (1986), Bucureşti, Secţia de asigurare tehnico‑economică a presei şi publicaţiilor Ministerului Apărării Naţionale. Larcov, A.M. (1953), Patriotismul sovietic şi cultivarea lui în rândul ostaşilor sovietici, Bucureşti, Editura Militară a Ministerului Forţelor Armate ale RPR. Lecţii în ajutorul celor care studiază istoria PMR (1960), Bucureşti, Editura Politică. Matei, Eftimie (1980), „Conceptul de patriotism în viziunea Partidului Comunist Român, a secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Caracteristicile de bază ale patriotismului revoluţionar al comuniştilor. Sarcinile organelor şi orga‑ nizaţiilor de partid privind educarea maselor în spiritul patriotismului”, în Probleme fundamentale ale educaţiei revoluţionare, patriotice, socialiste a maselor, ale acti‑ vităţii politico‑ideologice a PCR, Bucureşti, Secţia de propagandă a CC al PCR, pp. 113‑120. Mincu, Iulian (1982), Noţiuni elementare de alimentaţie raţională, Bucureşti, Editura Medicală. Miroş, Liubomira (1980), Raportul dintre individ şi societate, realizarea libertăţii în condiţiile socialismului, Bucureşti, Editura Politică. Mocanu, Constantin (1980), „Patriotismul, dragostea şi devotamentul faţă de ţară – expresie a conştiinţei revoluţionare, comuniste, îndatoriri de onoare ale fiecărui comunist, ale fiecărui om al muncii faţă de glia strămoşească şi faţă de noua soci‑ etate”, în Probleme fundamentale ale educaţiei revoluţionare, patriotice, socialiste a maselor, ale activităţii politico‑ideologice a PCR, Bucureşti, Secţia de propagandă a CC al PCR, pp. 129‑135. Negulescu, Mihai (1983), „Columna în milenii”, în Sentimentul Patriei, Bucureşti, Editura Militară, pp. 104‑106.

302

Bibliografie

Niciu, Marţian (1973), Rolul ONU în promovarea principiilor dreptului internaţionale în relaţiile dintre state, Bucureşti, Editura Politică. Nicolae, Ion (1982), Rolul măsurilor de creştere a încrederii în întărirea păcii şi secu‑ rităţii internaţionale, Bucureşti, Editura Politică. Olaru, Tudor (1972), Comunistul. Însemnări despre responsabilitatea socială a mem‑ brului de partid, Bucureşti, Editura Politică. Pantazi, Radu (1975), Activitatea ideologică a Partidului Comunist Român, Bucureşti, Editura Politică. Papp, Ferenc; Margul Sperber, Alfred (1957), Înfrăţiţi, făurim cultura socialistă în patria noastră, Bucureşti, Frontul Democraţiei Populare. Petcu, Dionisie (1969), Patrie şi patriotism. Patriotismul socialist şi internaţionalismul proletar, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. Petcu, Dionisie (1980), „Conţinutul patriotismului socialist. Îmbogăţirea lui cu noi valori politice şi morale; îmbinarea în mod armonios a dragostei tradiţionale a maselor faţă de patrie cu devotamentul faţă de cauza socialismului şi comunismului”, în Probleme fundamentale ale educaţiei revoluţionare, patriotice, socialiste a mase‑ lor, ale activităţii politico‑ideologice a PCR, Bucureşti, Secţia de propagandă a CC al PCR, pp. 121‑128. Petreanu, Nicolae (1980), „Programul Partidului Comunist Român despre momentele fundamentale ale istoriei României. Critica punctelor de vedere neştiinţifice, reac‑ ţionare vehiculate în literatura istorică de peste hotare referitoare la istoria popo‑ rului român”, în Probleme fundamentale ale educaţiei revoluţionare, patriotice, socialiste a maselor, ale activităţii politico‑ideologice a PCR, Bucureşti, Secţia de propagandă a CC al PCR, pp. 177‑189. Petric, Aron (1980), „Cunoaşterea istoriei – factor puternic de educare a maselor în spiritul patriotismului şi al solidarităţii internaţionale, de formare a unei gândiri înaintate, pătrunsă de respect faţă de valorile autentice ale trecutului de luptă şi de muncă al fiecărui popor pentru independenţă şi suveranitate, pentru dreptate soci‑ ală şi naţională, armă de nădejde a prieteniei şi solidarităţii internaţionale, în promovarea colaborării şi păcii între naţiuni”, în Probleme fundamentale ale edu‑ caţiei revoluţionare, patriotice, socialiste a maselor, ale activităţii politico‑ideolo‑ gice a PCR, Bucureşti, Secţia de propagandă a CC al PCR, pp. 198‑207. Plopeanu, Nicolae (1982), „Gustul amar şi preţul dureros al pâinii câştigate «mai uşor»”, în Practici imperialiste de jaf şi exploatare. Furtul creierelor. Dobânzi de tip neocolonialist, Bucureşti, Editura Politică, pp. 19‑24. Popescu, Vasile (1975), Disciplina, iniţiativa, activitatea creatoare în socialism, Bucureşti, Editura Politică. Popovici, Constantin (1980), „Atitudinea înaintată faţă de muncă, participarea la efor‑ tul constructiv pentru înflorirea ecoomică a patriei – trăsături esenţiale ale patrio‑ tismului, ale eticii socialiste. Sarcinile organelor şi organizaţiilor de partid în combaterea atitudinii retrograde faţă de muncă, a oricăror manifestări de parazitism social, de superficialitate în îndeplinirea sarcinilor, pentru cultivarea unei înalte res‑ ponsabilităţi profesionale”, în Probleme fundamentale ale educaţiei revoluţionare, patriotice, socialiste a maselor, ale activităţii politico‑ideologice a PCR, Bucureşti, Secţia de propagandă a CC al PCR, pp. 151‑160.

Bibliografie

303

Potra, George G. (1973), România socialistă – factor activ al vieţii internaţionale contemporane, Bucureşti, Editura Politică. Pricină, Valeriu (1983), „Un megasentiment”, în Sentimentul Patriei, Bucureşti, Editura Militară, pp. 124‑125. Probleme de Bază ale Politicii PMR (1964), Bucureşti, Editura Politică. Rădulescu, I. (1966), „Dezvoltarea naţiunii în socialism”, în Probleme actuale ale politicii Partidului Comunist Român. Culegere de lecţii pentru cursurile şi cercurile de la oraşe, Bucureşti, Editura Politică, pp. 173‑197. Rădulescu, Ilie (1969), Raportul naţional‑internaţional şi colaborarea economică dintre state, Bucureşti, Editura Politică. Să ne cunoaştem patria socialistă (1961), Bucureşti, Editura Politică. Stănescu, N.S. (1982), „Dobânzile exagerate – mijloc de spoliere a statelor sărace”, în Practici imperialiste de jaf şi exploatare. Furtul creierelor. Dobânzi de tip neo‑ colonialist, Bucureşti, Editura Politică, pp. 135‑140. Storch, Franz (1983), „Tărâm solar”, în Sentimentul Patriei, Bucureşti, Editura Militară, pp. 148‑150. Şerbănescu, Ilie (1982), „Dobânzile excesive – expresie a politicii imperialiste de spoliere, de exploatare, factor de adâncire a decalajelor economice în lume”, în Practici imperialiste de jaf şi exploatare. Furtul creierelor. Dobânzi de tip neoco‑ lonialist, Bucureşti, Editura Politică, pp. 141‑150. Şerbănescu, Ilie (1982), „Sub semnul exigenţei unor relaţii economice noi, echitabile”, în Practici imperialiste de jaf şi exploatare. Furtul creierelor. Dobânzi de tip neo‑ colonialist, Bucureşti, Editura Politică, pp. 101‑109. Şerbănescu, Ion (1973), General şi particular, naţional şi internaţional în politica PCR, Bucureşti, Editura Politică. Ştefan, Gh. (1962), Formarea limbii şi a poporului român. Apariţia primelor state feudale pe teritoriul ţării noastre, Bucureşti, Editura Politică. Ştefan, Gh. (1973), Formarea poporului român şi a limbii sale, Bucureşti, Editura Politică. Ştoilică, Nicolae (1980), „Apărarea patriei – cea mai înaltă datorie morală şi patriotică a întregului popor. Sarcinile ce revin organelor şi organizaţiilor de partid în vede‑ rea pregătirii tuturor oamenilor muncii pentru a fi gata să asigure oricând apărarea patriei, a independenţei naţionale, a cuceririlor revoluţionare ale poporului nostru”, în Probleme fundamentale ale educaţiei revoluţionare, patriotice, socialiste a mase‑ lor, ale activităţii politico‑ideologice a PCR, Bucureşti, Secţia de propagandă a CC al PCR, pp. 242‑250. Trăsnea, O.; Achim, I. (1966), „Dezvoltarea conştiinţei socialiste”, în Probleme actuale ale politicii Partidului Comunist Român. Culegere de lecţii pentru cursurile şi cercurile de la oraşe, Bucureşti, Editura Politică, pp. 198‑225. Tudor, Dumitru (1977), Decebal şi Traian, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Turtoi, Mihalache (1979), Factorii progresului social în socialism, Bucureşti, Editura Politică. Zamfirescu, Dan (1983), „Dimensiunea interioară”, în Sentimentul Patriei, Bucureşti, Editura Militară, pp. 168‑170. Zanc, Grigore (1975), Etica spiritului revoluţionar, Bucureşti, Editura Politică.

304

Bibliografie

Periodice „Creşterea limbii româneşti şi‑a patriei cinstire” (1982), în Almanah Scânteia, pp. 81‑96. Achim, Silviu (1981), „Decebal, eroul străbunilor, străbunul eroilor”, în Almanah Scânteia, pp. 77‑89. Bobocea, Ion (1973), „Combativitatea – trăsătura definitorie a tuturor acţiunilor poli‑ tice”, în Munca de partid, nr. 15, pp. 47‑50. Bourguiba Jr., Habib (1968), „Normele de bază ale relaţiilor amicale”, în Lumea, nr. 37, 5 septembrie, p. 9. Bourguiba, Habib (1968), „«Demnitatea unui stat nu este condiţionată de proporţiile teritoriului ori ale populaţiei»”, în Lumea, nr. 30, 18 iulie, pp. 6‑7. Constantin, V. (1973), „Conspect demografic românesc”, în Almanah Scânteia, pp. 57‑64. Florea, Constantin (1970), „Leninismul şi dezvoltarea independentă a popoarelor”, în Lumea, nr. 6, 5 februarie, pp. 9‑10. Malecela, John Samuel (1974), „«Poporul nostru este deosebit de impresionat de per‑ sonalitatea preşedintelui Ceauşescu»”, în Lumea, nr. 43, 17 octombrie, pp. 7‑8. Okumba D’Okwatsegue, Paul (1975), „«Gabonul admiră dinamismul României şi înţelepciunea politicii preşedintelui Nicolae Ceauşescu»”, în Lumea, nr. 20, 15 mai, pp. 8‑9. Paranici, Ileana (1973), „Caracter concret, militant”, în Munca de partid, nr. 15, 59‑60. Pascu, Ştefan (1979), „Daci şi romani”, în Almanah Scânteia, pp. 64‑67. Quenum, Bienvenu Sébastien (1969), „Optsprezece ţări afro‑malgaşe decepţionate de «Piaţa Comună»”, în Lumea, nr. 51, 11 decembrie, pp. 18‑19. Şerbănescu, Ilie (1974), „Noua ordine internaţională – alternativă necesară şi posibilă”, în Lumea, nr. 51, 12 decembrie, pp. 2‑3. Şerbănescu, Ilie (1975), „Noua ordine economică internaţională – obiective şi struc‑ turi”, în Lumea, nr. 2, 9 ianuarie, pp. 7‑8. Ţurlea, Stelian (1970), „Africa. Interese proprii şi interese străine”, în Lumea, nr. 9, 26 februarie, pp. 19‑20.

Interviuri, memorialistică, jurnale Andrei, Ştefan (2011), Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, Bucureşti, Editura Adevărul Holding. Apostol, Gheorghe, Eu şi Gheorghiu‑Dej, Bucureşti, ediţie de casă, regie proprie, 1998. Betea, Lavinia (1997), Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc. Betea, Lavinia (2001a), Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Cluj‑Napoca, Editura Dacia.

Bibliografie

305

Betea, Lavinia (2001b), Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Iaşi; Editura Polirom. Brătescu, Gheorghe (2003), Ce‑a fost să fie. Notaţii autobiografice, Bucureşti, Editura Humanitas. Brucan, Silviu (1998), De la capitalism la socialism şi retur. O biografie între două revoluţii, Bucureşti, Editura Nemira. Carp, Mircea (1997), „Vocea Americii” în România, (1969‑1978), Iaşi, Editura Polirom. Ciobanu, Mircea (1991), Convorbiri cu Mihai I al României, Bucureşti, Editura Humanitas. Cosma, Neagu (1994), Cupola. Securitatea văzută din interior. Pagini de memorii, Bucureşti, Editura Globus. Crankshaw, Edward (1971), Khrushchev remembers, traducere de Strobe Talbott, Londra, André Deutsch Limited. Djilas, Milovan (1991), Întâlniri cu Stalin, traducere de Dorin Gămulescu, Craiova, Editura Europa. Dobrynin, Anatoly (1995), In Confidence. Moscow’s Ambassador to Six Cold War Presidents, Seattle, Londra, University of Washington Press. Gaston Marin, Gheorghe (2003), Consemnări, Bucureşti, Editura Semne. Gorbaciov, Mihail (2013), Amintiri. Viaţa mea înainte şi după perestroika, traducere de Justina Bandol, Bucureşti, Editura Litera. Iacob, Caius (1976), „Conştiinţa profesiunii – conştiinţa demnităţii cetăţeneşti”, în Iordănescu Mihai (ed.), A trăi şi a munci în chip comunist, Bucureşti, Editura Politică, pp. 83‑98. Iakovlev, Alexandr (1991), Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică (convorbire cu Lily Marcou), traducere de Sanda Grigoroiu, Bucureşti, Editura Humanitas. Ianoşi, Ion (2012), Internaţionala mea. Cronica unei vieţi, Iaşi, Editura Polirom. Interviu al autorului cu Ioan Pacev, 22.12.2014. Ionniţiu, Mircea (1993), Amintiri şi reflecţiuni, Bucureşti, Editura Enciclopedică. Kissinger, Henry (1979), White House Years, Boston, Toronto, Little, Brown and Company. Leahu, Gheorghe (1983), Arhitect în „Epoca de Aur”, Bucureşti, Editura Fundaţiei Academia Civică. Nicolae, Nicolae (2000), O lume aşa cum am cunoscut‑o. Amintirile unui fost amba‑ sador al României, Bucureşti, Editura Pro Domo. Niculescu‑Mizil, Paul (2001), De la Comintern la comunism naţional. Despre consfă‑ tuirea partidelor comuniste şi muncitoreşti, Moscova, 1969, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc. Niculescu‑Mizil, Paul (2003), O istorie trăită. Memorii. Bucureşti, Moscova, Praga, Bologna, vol. II, Bucureşti, Editura Democraţia. Niculescu‑Mizil, Paul (2008), România şi războiul americano‑vietnamez, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor. Popescu, Dumitru (1993), Un fost lider comunist se destăinuie: „Am fost şi cioplitor de himere” (convorbire realizată de Ioan Tecşa, ziarist), Bucureşti, Editura Express. Preda, Gh. (1968), Şi‑au făcut datoria (Amintiri din primul război mondial), Bucureşti, Editura Miliară.

306

Bibliografie

Rostás, Zoltán (2000), Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Bucureşti, Editura Paideia. Sakharov, Andrei (1990), Memoirs, New York, Alfred A. Knopf. Sfetcu, Paul (2008), 13 ani în anticamera lui Dej, Bucureşti, Editura Curtea Veche. Stan, Apostol (2010), Istorie şi politică în România comunistă, Bucureşti, Editura Curtea Veche. Stănescu, Ion (2009), Mărturisiri din anii unor entuziaste angajări şi a unor înalte răspunderi, Bucureşti, Editura Biblioteca Socialistă. Stolojan, Sanda (1994), Cu de Gaulle în România, Bucureşti, Editura Albatros. Toma, Sorin (2004), Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist, Bucureşti, Editura Compania.

Publicistică, proză, poezii Beniuc, Mihai (1986), „E patria”, în Mirea, George, (ed.), Cu tot ce am aparţin acestui pământ. Antologie de poezie patriotică, Bucureşti, Editura Eminescu, p. 48. Iliescu, Constanţa (1976), Poezii patriotice. Culegere, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. Ostrovski, Nicolae (1949), Aşa s‑a călit oţelul, traducere nespecificată, Bucureşti, Editura Cartea Rusă. Rusu, Victor, (ed.) (1976), Imnurile Neatârnării, Craiova, Scrisul românesc. Tăutu, Nicolae (1979), Iubirea mea, pământul românesc, Bucureşti, Editura Militară. Vadim Tudor, Corneliu (1983a), Idealuri, Bucureşti, Editura Eminescu. Vadim Tudor, Corneliu (1983b), Istorie şi Civilizaţie, Bucureşti, Editura Eminescu. Vadim Tudor, Corneliu (1986), Mândria de a fi români, Bucureşti, Editura Sport‑Turism. Vadim Tudor, Corneliu (1992), Carte românească de învăţătură, Bucureşti, Editura Fundaţiei România Mare. Zamfirescu, Dan (1985), Un om pentru istorie, Bucureşti, Editura Eminescu.

Lucrări şi articole ştiinţifice Acton, Lord (2000), „Nationality”, în Balakrishnan, Gopal, (ed.), Mapping the Nation, Londra, New York, Verso, pp. 17‑38. Acton, Lord (2000), Despre libertate, traducere de Ligia Constantinescu, Mihai‑Eugen Avădanei, Iaşi, Editura Institutul European. Adăniloaie, N. (1986), Independenţa naţională a României, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România. Albu, Corneliu (1973), Fondul Monetar Internaţional (FMI), Bucureşti, Editura Politică. Alcoff, Linda Martín (2003), „Introduction. Identities: Modern and Postmodern”, în Martín Alcoff, Linda; Mendieta, Eduardo, (ed.) (2003), Identities. Race, Class, Gender, and Nationality, Malden, Oxford, Blackwell Publishing, pp. 1‑8.

Bibliografie

307

Alexandrescu, Ion (2012), „Oportunităţi economice şi bariere politice”, în România între Est şi Vest. Aderarea la FMI şi BIRD (I), Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, pp. 25‑84. Alexiev, Alex (1981), „Romania and the Warsaw Pact: The defense policy of a reluc‑ tant ally”, în Strategic Studies, nr. 1, pp. 5‑18. Alexiev, Alex (1982), „Party‑military relations in Eastern Europe: The case of Romania”, în Kolkowicz, Roman; Korbonski, Andrzej (ed.), Soldiers, Peasants and Bureaucrats: Civil‑Military Relations in Communist and Modernizing Societies, Londra, George Allen & Unwin, pp. 199‑227. Allen, Robert (2003), Farm to Factory. A Reinterpretation of the Soviet Industrial Revolution, Princeton, Princeton University Press. Almond, Gabriel; Verba, Sidney (1996), Cultura civică. Atitudini politice şi demo‑ craţie în cinci naţiuni, traducere de Dan Pavel, Bucureşti, Editura DU Style. Amselle, Jean‑Loup (1998), Mestizo Logics. Anthropology of Identity in Africa and Elsewhere, traducere de Claudia Royal, Stanford, Stanford University Press. Anderson, Benedict (1991), Imagined Communities. Reflections on the Origins and Spread of Nationalism, Londra, New York, Verso. Anderson, Kevin (2010), Marx at the Margins. On Nationalism, Ethnicity and Non‑Western Societies, Chicago, Londra, The University of Chicago Press. Andriş, Alexe (1986), „Independenţa şi suveranitatea naţională – condiţii vitale ale dezvoltării naţiunii noastre socialiste”, în Florea, Elena; Rebedeu, Ion (coord.), Naţiunea română în etapa edificării societăţii socialiste multilateral dezvoltate, Bucureşti, Editura Politică, pp. 225‑240. Anton, Mioara (2006), „«Cetatea sub asediu». PMR şi redefinirea vigilenţei politice şi revoluţionare (septembrie 1953)”, în Arhivele Securităţii, vol. II, Bucureşti, Editura Nemira, pp. 342‑361. Anton, Mioara (2007), Ieşirea din cerc. Politica externă a regimului Gheorghiu‑Dej, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Antonescu, Ion (1991), Românii. Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor, Iaşi, Editura Moldova. Arsene, Mihai (1982), „Naţiunea şi problemele globale ale omenirii”, în Florea, Ion; Duculescu, Victor; Opaschi, Victor, (coord.), Naţiunea şi statul în relaţiile inter‑ naţionale, Bucureşti, Editura Politică, pp. 209‑229. Arsîntescu, Mihai; Deaconu, Victor (coord.) (1986), Coordonate ale doctrinei militare româneşti. Studiu politico‑militar, Bucureşti, Editura Militară. Arsîntescu, Mihai; Găinuşe, Gheorghe; Lustig, Oliver (1985), Componente ale doc‑ trine militare naţionale. Reflecţii, Bucureşti, Editura Militară. Babias, Marius (2009), „Eurosinele şi europeismul. Cum discursul naţional al comu‑ nismului capătă un chip nou, cel al antimodernismului postcomunist – cazul României”, în Sîrbu, Adrian, Polgár, Alexandru (coord.), Genealogii ale postcomunismului, Cluj, Editura Idea Design & Print, pp. 251‑266. Balibar, Etienne (2002), „Racism and nationalism”, în Balibar, Etienne; Wallerstein, Immanuel, Race, Nation, Class. Ambiguous Identities, Londra, New York, Verso, pp. 37‑67.

308

Bibliografie

Balibar, Etienne (2002), „The nation form: History and ideology”, în Balibar, Etienne; Wallerstein, Immanuel, Race, Nation, Class. Ambiguous Identities, Londra, New York, Verso, pp. 86‑106. Ball, Terence; Dagger, Richard (2000), Ideologii politice şi idealul democratic, tra‑ ducere colectivă, Iaşi, Editura Polirom. Ban, Cornel (2009), „Între transmitere şi interpretare: idei, apropieri genealogice şi traiectorii ale economiilor politice moderniste din România”, în Sîrbu, Adrian, Polgár, Alexandru (coord.), Genealogii ale postcomunismului, Cluj, Editura Idea Design & Print, pp. 217‑250. Ban, Cornel (2014), Dependenţă şi dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, traducere de Ciprian Şiulea, Cluj‑Napoca, Editura Tact. Banu, Florian, (2004) Asalt asupra economiei României. De la Solagra sa SOVROM, (1936‑1956), Bucureşti, Editura Nemira. Banu, Florian, Ţăranu, Liviu (2006), „Securitatea şi Miliţia la frontiera cu Iugoslavia (1949)”, în Arhivele Securităţii, vol. II, Bucureşti, Editura Nemira, pp. 287‑315. Banyai, Lászlo (1981), „De la oprimarea habsburgică la scuturarea jugului hitlerist”, în Koppándi, Sándor (coord.) Naţionalitatea maghiară din România, Bucureşti, Kriterion, pp. 60‑89. Bárdi, Nándor (2009), „Momente de cotitură şi grupări generaţionale în istoria mino‑ rităţii maghiare din România (1918‑1989)”, în Olti, Ágoston; Gidó, Attila, (ed.), Minoritatea maghiară în perioada comunistă, Cluj‑Napoca, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Editura Kriterion, pp. 11‑76. Barnett, Thomas P.M. (1992), Romanian and East German Policies in the Third World. Comparing the Strategies of Ceauşescu and Honecker, Westport, Londra, Praeger Publishers. Barreto, Amílcar Antonio (2009), Nationalism and its Logical Foundations, New York, Palgrave MacMillan. Bauer, Otto (2000), „The Nation”, în Balakrishnan, Gopal, (ed.), Mapping the Nation, Londra, New York, Verso, pp. 39‑77. Bădescu, Ilie (2003), Sincronism european şi cultură critică românească. Occidentul, imperiile şi românii în marea tranziţie, Cluj‑Napoca, Editura Dacia. Bârdeanu, Nicolae (1986), Pentru glia străbună (din luptele românilor), Craiova, Editura Scrisul Românesc. Bârlădeanu, Alexandru (1995), „Tezaurul român de la Moscova. Un litigiu vechi de 80 de ani”, în Arhivele totalitarismului, nr. 3, pp. 181‑199. Belli, Nicolae (1976), „Corelaţia dintre noua ordine economică internaţională şi creş‑ terea economică a ţărilor în curs de dezvoltare”, în Concepţia preşedintelui Nicolae Ceauşescu despre noua ordine economică internaţională, Bucureşti, Editura Politică, pp. 278‑289. Benoist, Alain de (1998), O perspectivă de dreapta. Antologie critică a ideilor con‑ temporane, traducere de Marius Bădiţescu, Bucureşti, Editura Anastasia. Berdiaev, Nikolai (1994), Originile şi sensul comunismului rus, traducere de Ioan Muşlea, Cluj‑Napoca, Editura Dacia. Berindei, Dan (1982), „Statul modern în viziunea făuritorilor Unirii Principatelor”, în Edroiu, Nicolae; Răduţiu, Aurel; Pompiliu, Teodor (ed.), Stat, Societate, Naţiune. Interpretări Istorice, Cluj‑Napoca, Editura Dacia, pp. 118‑127.

Bibliografie

309

Berlin, Isaiah (2001), Adevăratul studiu al omenirii. Antologie de eseuri, traducere de Radu Lupan, Bucureşti, Meridiane. Berlin, Isaiah (2004), Simţul realităţii, traducere de Laurian Kertesz, Bucureşti, Editura Univers. Bernard, Noël (1990), Aici e Radio Europa Liberă, Bucureşti, Editura Observator. Besançon, Alain (1993), Originile intelectuale ale leninismului, traducere de Lucreţia Văcar, Bucureşti, Humanitas. Betea, Lavinia (2006), Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, Bucureşti, Curtea Veche. Billig, Michael (1995), Banal Nationalism, Londra, Sage Publications. Birch, Anthony (1989), Nationalism and National Integration, Londra, Unwin Hyman. Bîftoi, Dorin‑Liviu (2004), Petru Groza, ultimul burghez. O biografie, Bucureşti, Compania. Blaga, Lucian (1975), „Apriorism românesc”, în Marcea, Pompiliu, (ed.), Naţional şi universal, Bucureşti, Editura Eminescu, pp. 86‑88. Boca, Ioana (2001), 1956 – un an de ruptură. România între internaţionalismul pro‑ letar şi stalinismul antisovietic, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică. Bodea, Gheorghe, I. (1976), „Acţiuni revendicative comune ale oamenilor muncii români şi maghiari împotriva exploatării capitaliste. 1938‑1940”, în Bányai, L. (coord.), Studii de istorie a naţionalităţii maghiare şi a înfrăţirii ei cu naţiunea română, vol. I, pp. 339‑372. Bogdan, Corneliu (1982), „Naţiunea şi forţele transnaţionale”, în Florea, Ion; Duculescu, Victor; Opaschi, Victor, (coord.), Naţiunea şi statul în relaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura Politică, pp. 245‑258. Boia, Lucian (2002), Două secole de mitologie naţională, Bucureşti, Editura Humanitas. Botoran, Constantin; Unc, Gheorghe (1977), Tradiţii de solidaritate ale mişcării muncitoreşti şi democratice din România cu lupta de emancipare naţională şi soci‑ ală a popoarelor din Asia, Africa şi America Latină, Bucureşti, Editura Politică. Bottoni, Stefano (2009a), „Înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare în anul 1952. Dictat sovietic sau strategie de consolidare?”, în Olti, Ágoston; Gidó, Attila (ed.) Minoritatea maghiară în perioada comunistă, Cluj‑Napoca, Editura Institutului pen‑ tru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Editura Kriterion, pp. 259‑290. Bottoni, Stefano (2009b), „Teroare politică şi naţională. Bilanţul statistic şi funcţiile represaliilor din anii 1956‑1961”, în Olti, Ágoston; Gidó, Attila (ed.) Minoritatea maghiară în perioada comunistă, Cluj‑Napoca, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Editura Kriterion, pp. 361‑384. Bottoni, Stefano (2010), Transilvania roşie. Comunismul român şi problema naţională 1944‑1965, Cluj‑Napoca, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Editura Kriterion. Bourdieu, Pierre (1999), Raţiuni Practice. O Teorie a Acţiunii, traducere de Cristina şi Costin Popescu, Bucureşti, Editura Meridiane. Brass, Paul (1994), „Elite competition and nation formation”, în Hutchinson, John; Smith, Anthony, (ed.), Nationalism, Oxford, New York, Oxford University Press, pp. 83‑89. Breazu, Florentin (2001), „Ecouri ale plenarei PMR din iunie‑iulie 1957”, în Arhivele Totalitarismului, nr. 1‑2, pp. 147‑155.

310

Bibliografie

Brent, Jonathan; Naumov, Vladimir (2004), Stalin’s Last Crime. The Doctors’ Plot, Londra, John Murray. Breuilly, John (1994), „The Sources f Nationalist Ideology”, în Hutchinson, John; Smith, Anthony, (ed.), Nationalism, Oxford, New York, Oxford University Press, pp. 103‑113. Breuilly, John (2000), „Approaches to Nationalism”, în Balakrishnan, Gopal, (ed.), Mapping the Nation, Londra, New York, Verso, pp. 146‑174. Brezinski, Zbigniew (1971), The Soviet Bloc. Unity and Conflict, New York, Columbia Brogan, Patrick (1990), Eastern Europe, 1939‑1989. The fifty years war, Londra, Bloomsbury. Brown, Archie (1997), The Gorbachev Factor, Oxford, New York, Oxford University Press. Brown, David (2000), Contemporary Nationalism. Civic, Ethnocultural and Multicultural Politics, Londra, New York, Routledge. Brown, J.F. (1969), „Rumania today. II. The strategy of defiance”, în Problems of Communism, nr. 18, pp. 32‑38. Brubaker, Rogers (1994), Citizenship and Nationhood in France and Germany, Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press. Brubaker, Rogers (2009), Nationalism Reframed. Nationhood and the National Question in the New Europe, Cambridge, New York, Cambridge University Press. Buga, Vasile (2002), „Convorbirile româno‑sovietice din ianuarie‑februarie 1954”, în Arhivele Totalitarismului, nr. 3‑4, pp. 140‑147. Buga, Vasile (2003), „Relaţiile româno‑sovietice în anii ’80”, în Politică externă comunistă şi exil anticomunist, Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, vol. II, Iaşi, Editura Polirom, pp. 101‑128. Buga, Vasile (2013), Pe muchie de cuţit. Relaţiile româno‑sovietice 1965‑1989, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Burakowski, Adam (2011), Dictatura lui Nicolae Ceauşescu, 1965‑1989. Geniul Carpaţilor, traducere de Vasile Moga, Iaşi, Editura Polirom, 2011. Bush, M.L, (2003), Servitutea în Epoca Modernă, traducere de Andreea Năstase, Bucureşti, Editura Antet. Butaru, Lucian (2010), Rasism românesc. Componenta rasială a discursului antisemit din România, până la al Doilea Război Mondial, Cluj‑Napoca, EFES. Cabral, Amilcar (2003), „Identity and dignity in the context of the national liberation struggle”, în Alcoff, Linda Martín; Mendieta, Eduardo (ed.), Identities. Race, Class, Gender, and Nationality, Malden, Oxford, Blackwell Publishing, pp. 55‑61. Calhoun, Craig (1997), Nationalism, Minneapolis, University of Minnesota Press. Callinicos, Alex (1996), The Revolutionary Ideas of Karl Marx, Londra, Chicago, Melbourne, Bookmarks. Callinicos, Alex (2006), Egalitatea. Sărăcie şi inegalitate în economiile dezvoltate, traducere de Andreea Petrescu, Bucureşti, Antet. Canonvan, Margaret (1996), Nationhood and Political Theory, Cheltenham, Edward Elgar Publishing Limited. Caraciuc, Traian (1982), „Relaţiile dintre ţările socialiste şi rolul lor în viaţa interna‑ ţională”, în Florea, Ion; Duculescu, Victor; Opaschi, Victor, (coord.), Naţiunea şi statul în relaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura Politică, pp. 123‑139.

Bibliografie

311

Castoriadis, Cornelius (2010), A Society Adrift. Interviews and Debates, 1974‑1997, traducere de Helen Arnold, New York, Fordham University Press. Căpăţînă, Octavian; Miga‑Beşteliu, Raluca; Tănăsescu, Victor (1973), Republica Socialistă România în organizaţii economice internaţionale, Bucureşti, Editura Politică. Cătănuş, Dan (2002), „The Romanian communists under the impact of destalinization 1956‑1951”, în Arhivele Totalitarismului, nr. 1‑2, pp. 174‑191. Cătănuş, Dan (2005a), „Divergenţele româno‑sovietice din CAER şi consecinţele lor asupra politicii externe a României, 1962‑1963 (I)”, în Arhivele Totalitarismului, nr. 1‑2, pp. 68‑80. Cătănuş, Dan (2005b), „Divergenţele româno‑sovietice din CAER şi consecinţele lor asupra politicii externe a României, 1962‑1963 (II)”, în Arhivele Totalitarismului, nr. 3‑4, pp. 77‑98. Cătănuş, Dan (2011), Tot mai departe de Moscova… Politica externă a României, 1956‑1965, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Cătănuş, Dan (ed.) (2005), România şi „primăvara de la Praga”, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Ceauşescu, Ilie (1987), Independence – A Fundamental Aim of the Romanian People, Bucharest, Military Publishing House. Cernat, Paul (2004), „În numele lui Eminescu (I)”, în Cernat, Paul et al. (ed.), Explorări în comunismul românesc, vol. I, Iaşi, Editura Polirom, pp. 381‑399. Cernat, Paul (2005), „În numele lui Eminescu (II)”, în Explorări în comunismul românesc, vol. II, Iaşi, Editura Polirom, pp. 517‑536. Ceterchi, Ioan (1971), „Naţiunea în epoca contemporană”, în Ceterchi, Ioan (ed.), Naţiunea şi contemporaneitatea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, pp. 5‑81. Ceterchi, Ioan, (1976), „Participarea maselor la conducerea societăţii – Esenţă a democraţiei socialiste”, în Statul Socialist Român în etapa actuală, Bucureşti, Editura Politică, pp. 102‑124. Chaplin, Ari (1983), „The «popular war» doctrine in Romanian defense policy”, în East European Quarterly, nr. 3, pp. 267‑280. Chelaru, Rafael‑Dorian (2000), „Crearea Universităţii «Babeş‑Bolyai» şi reforma învă‑ ţământului în limba minorităţilor. Cazul János Fazekas”, în Rusan, Romulus, (ed.), Anii 1954‑1960: Fluxurile şi refluxurile stalinismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, pp. 821‑835. Chiorean, Andru (2011), „În apărarea «omului nou»: cenzori şi cenzură instituţională în România comunistă”, în Boari, Vasile; Câmpeanu, Alexandru; Gherghina, Sergiu (coord.), Proiectul uman comunist. De la discursul ideologic la realităţile sociale, Cluj‑Napoca, Presa Universitară Clujeană, pp. 232‑254. Cicală, Ioan; Ciobanu, Vasile (1981), „Unitatea de acţiune în Mişcarea Muncitorească din Transilvania (1849‑1918), în Göllner, Carol, (ed.), Studii de istorie a naţiona‑ lităţii germane şi a înfrăţirii ei cu naţiunea română, vol. II, Bucureşti, Editura Politică, pp. 163‑185. Cioran, Emil (1990), Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Editura Humanitas. Ciorănescu, Geroge (1971), „La politique de russification”, în Ciorănesco, George et al., Aspects des relations soviéto‑roumaines, Paris, Minard, pp. 170‑207.

312

Bibliografie

Cioroianu, Adrian, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului româ‑ nesc, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005. Cojocaru, Gheorghe E. (2014), „Dezgheţul” lui N. Hruşciov şi problema Basarabiei, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun. Colceriu‑Leiss, Maria (1971), „Stat naţional şi naţiune (Rolul statului socialist român în înflorirea naţiunii române)”, în Ceterchi, Ioan (ed.), Naţiunea şi contemporane‑ itatea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, pp. 237‑272. Condurachi, Emil (1982), „Burebista – personalitate de primă mărime a lumii antice”, în Potra, George; Stati, Şerban; Crişan, Constantin (coord.), Trepte de civilizaţie românească, Bucureşti, Editura Politică, pp. 46‑58. Connor, Walker (1984), The National Question in Marxist‑leninist Theory and Strategy, Princeton, Princeton University Press. Connor, Walker (1994), „A Nation is a nation, is a state, is an ethnic group, is a...”, în Hutchinson, John; Smith, Anthony, (ed.), Nationalism, Oxford, New York, Oxford University Press, pp. 36‑46. Connor, Walker (1994), „When is a nation?”, în Hutchinson, John; Smith, Anthony, (ed.), Nationalism, Oxford, New York, Oxford University Press, pp. 154‑159. Connor, Walker (1994), Ethnonationalism. The Quest for Understanding, Princeton, Princeton University Press. Connor, Walker (2005), „The dawning of nations”, în Ichijo, Atsuko; Uzelac, Gordana, (ed.), When is the Nation? Towards an Understanding of Theories of Nationalism, Londra, New York, Routledge, pp. 40‑46. Constantin, P. (1962), „Transformări fundamentale în structura de clasă a ţării noastre”, în Probleme ale desăvârşirii construcţiei socialiste în RPR, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, pp. 164‑213. Constantiniu, Florin (2001), PCR, Pătrăşcanu şi Transilvania (1945‑1946), Bucureşti, Editura Enciclopedică. Constantiniu, Florin (2002), O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic. Constantiniu, Florin; Chiper, Ioan (1995), „Modelul stalinist de sovietizare a României (I)”, în Arhivele Totalitarismului, nr. 2, pp. 8‑28. Conversi, Daniele (ed.) (2004), Ethnonationalism in the Contemporary World. Walker Connor and the Study of Nationalism, New York, Routledge. Copilaş, Emanuel (2009), „Implozia leninismului. O reevaluare a conflictului sino‑sovie‑ tic din perspectivă ideologică”, în Sfera Politicii, nr. 141, pp. 89‑111. Copilaş, Emanuel (2012), Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asu‑ pra orientării internaţionale a comunismului românesc, 1948‑1989, Iaşi, Editura Institutul European. Copilaş, Emanuel (2014), Incursiuni în istoria politică şi intelectuală a secolului XX, Iaşi, Editura Adenium. Cosma, Neagu (1996), Contribuţia unor minorităţi naţionale la bolşevizarea României, Bucureşti, Editura Bravo Press. Cosma, Neagu; Stănescu, Ion (1991), În anul 1968 a fost programată şi invadarea României, Bucureşti, Editura Paco. Costache, Brânduşa (2012), Activitatea României în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, 1949‑1974, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului.

Bibliografie

313

Cotoi, Călin (2006), Primordialism cultural şi geopolitică românească interbelică, Bucureşti, Editura Mica Valahie. Courtney, Bruce; Harrington, Joseph (2002), Relaţii româno‑americane, 1940‑1990, traducere de Mihaela Sadovschi, Iaşi, Editura Institutul European. Crişan, Constantin (1982), „Civilizaţia românească şi spiritul universal”, în Potra, George; Stati, Şerban; Crişan, Constantin (coord.), Trepte de civilizaţie româ‑ nească, Bucureşti, Editura Politică, pp. 232‑250. Crişan, Constantin; Moldovan, Toader; Degan, Vasile (1972), „Atribute valorice ale cadrelor de conducere”, în Pascu, Ştefan; Szabó, Alexandru; Morar, Roman; Pop, Laurenţiu (coord.), Politică, ştiinţă, conducere, Cluj, Editura Dacia, pp. 56‑67. Crowther, William (1988), The Political Economy of Romanian Socialism, New York, Praeger Publishers. Csucsuja, István (1976), „Revoluţia paşoptistă din Transilvania în gândirea forţelor progresiste maghiare din România interbelică”, în Bányai, L., (coord.), Studii de istorie a naţionalităţii maghiare şi a înfrăţirii ei cu naţiunea română, vol. I, pp. 271‑300. D’Hondt, Jacques (1998), Hegel şi hegelianismul, traducere de Nicolae Râmbu, Iaşi, Editura Polirom. Daicoviciu, Hadrian (1968), Dacii, Bucureşti, Editura pentru Literatură. Debreczi, Árpád (1981), „Învăţământul în limba maternă”, în Koppándi, Sándor, (coord.), Naţionalitatea maghiară din România, Bucureşti, Editura Kriterion, pp. 184‑192. Defarges, Phillipe Moreau (1998), Organizaţiile internaţionale contemporane, traducere de Oana Ududec, Iaşi, Editura Institutul European. Delanty, Gerard; O’Mahony, Patrick (2002), Nationalism and Social Theory. Modernity and the Reclacitrance of the Nation, Londra, Sage Publications. Deletant, Dennis (1998), Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965‑1989, Bucureşti, Editura Humanitas. Deletant, Dennis (2001), Teroarea comunistă în România. Gheorghiu‑Dej şi statul poliţienesc, 1948‑1965, traducere de Lucian Leuştean, Iaşi, Editura Polirom. Deletant, Dennis 2006), România sub regimul comunist, traducere de Delia Răzdolescu, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică. Deletant, Dennis; Pearton, Maurice (1998), Romania Observed. Studies in Contemporary Romanian History, Bucureşti: Editura Enciclopedică. Deutsch, Karl (1994), „Nationalism and social communication”, în Hutchinson, John; Smith, Anthony, (ed.), Nationalism, Oxford, New York, Oxford University Press, pp. 26‑29. Deutscher, Isaac (1973), The Age of Permanent Revolution: A Trotsky Anthology, New York, Dell Publishing. Dima, Nicholas (1982), Bessarabia and Bukovina. The Soviet‑Romanian territorial dispute, New York, Columbia University Press. Djilas, Milovan (1957), The New Class. An Analysis of the Communist System, Londra, Thames and Hudson. Dobre, Mihail (2011), România la sfârşitul Războiului Rece, Bucureşti, Editura Enciclopedică.

314

Bibliografie

Dobrotă, N. (1972), „Şomajul şi politica veniturilor”, în Situaţia clasei muncitoare şi luptele de clasă în capitalismul contemporan, Bucureşti, Editura Politică, pp. 60‑76. Drăgan, Iosif Constantin (1976), Noi, Tracii. Istoria multimilenară a neamului româ‑ nesc, vol. I, Craiova, Editura Scrisul Românesc. Du Bois, Pierre (2008), Ceauşescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice, traducere de Ioana Ilie, Bucureşti, Editura Humanitas. Duculescu, Victor (1982), „Rolul statului naţional suveran în promovarea unei politici de independenţă, împotriva tendinţelor de reîmpărţire a lumii şi de stabilire a unor sfere de influenţă”, în Florea, Ion; Duculescu, Victor; Opaschi, Victor, (coord.), Naţiunea şi statul în relaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura Politică, pp. 7‑26. Dumitrescu‑Buşulenga, Zoe (1975), „Spiritul umanismului românesc în umanismul european”, în Marcea, Pompiliu (ed.), Naţional şi universal, Bucureşti, Editura Eminescu, pp. 283‑288. Dumitriu, Petru (1961), „The Hungarian revolution of 1956 an the Roumanians”, în The Review, nr. 4, vol. III, pp. 15‑25. Duţu, Alexandru (1972), Sinteză şi originalitate în cultura română (1650‑1848), Bucureşti, Editura Enciclopedică Română. Duţu, Alexandru (1982), „Conştiinţă naţională şi mentalitate ţărănească”, în Edroiu, Nicolae; Răduţiu, Aurel; Pompiliu, Teodor (ed.), Stat, societate, naţiune. Interpretări istorice, Cluj‑Napoca, Editura Dacia, pp. 269‑275. Eagleton, Terry; Jameson, Frederic; Said, Edward (1990), Nationalism, Colonialism, and Literature, Minneapolis, Londra, University of Minnesota Press. Economia României Socialiste în opera Preşedintelui Nicolae Ceauşescu (1978), Bucureşti, Editura Politică. Elian, George (1977), Suveranitatea permanentă asupra resurselor naţionale şi impli‑ caţiile sale internaţionale, Bucureşti, Editura Politică. Eminescu, Mihai (1977), „Mândria de a fi român (16 aprilie 1878)”, în Căzănişteanu, Constantin (coord.), Apărarea patriei, a independenţei şi suveranităţii naţionale, Bucureşti, Editura Politică, pp. 149‑150. Ene, Constantin; Bogdan, Radu (1985), „Instituirea unei noi ordini economice interna‑ ţionale şi lichidarea subdezvoltării”, în Ene, Constantin (coord.), România. Douăzeci de ani de diplomaţie multilaterală, Bucureşti, Editura Politică, pp. 191‑228. Engels, Friedrich (1953), Situaţia clasei muncitoare din Anglia, traducere colectivă, Bucureşti, Editura pentru Literatură Politică. Engels, Friedrich (1966), Anti‑Dühring. Domnul Eugen Dühring revoluţionează ştiinţa, traducere colectivă, Bucureşti, Editura Politică. Evola, Julius (2004), Revoltă împotriva lumii moderne, traducere de Cornel Nicolau, Bucureşti, Editura Antet. Fătu, Mihai; Muşat, Mircea (1985), Teroarea horthysto‑fascistă în nord‑vestul României, septembrie 1940 – octombrie 1944, Bucureşti, Editura Politică. Ferdinánd, Nagy (1981), „Imaginea contemporană a judeţului Covasna”, în Koppándi, Sándor, (coord.), Naţionalitatea maghiară din România, Bucureşti, Editura Kriterion, pp. 168‑183. Fischer, Mary Ellen (1983), „The politics of national inequality in Romania”, în Nelson, Daniel (ed.), Communism and the Politics of Inequalities, Toronto, Lexington Books, pp. 189‑220.

Bibliografie

315

Fischer, Mary Ellen (1989), Nicolae Ceauşescu. A Study in Political Leadership, Boulder & Londra, Lynne Riener Publishers. Fischer‑Galaţi, Stephen (1967), The New Romania. From People’s Democracy to Socialist Republic, Cambridge, MIT Press. Fischer‑Galaţi, Stephen (1975), „The communist takeover of Rumania: A function of Soviet power”, în Hammond, Thomas (ed.), The Anatomy of Communist Takeovers, New Haven, Yale University Press, pp. 310‑320. Fischer‑Galaţi, Stephen (1998), România în secolul al XX‑lea, Iaşi, Editura Institutul European. Florea, Constantin (1972), Poziţia României socialiste faţă de principalele probleme actuale ale vieţii internaţionale, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. Florea, Elena (1981), „Controverse privind rolul şi perspectivele naţiunii şi naţionali‑ tăţilor conlocuitoare”, în Tănase, Al.; Marinescu, Gh., (coord.), Confruntări ideologice contemporane, Iaşi, Editura Junimea, pp. 142‑161. Florea, Elena (1982), „Problema naţională în viaţa internaţională. Confruntări de idei”, în Florea, Ion; Duculescu, Victor; Opaschi, Victor, (coord.), Naţiunea şi statul în relaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura Politică, pp. 75‑90. Florea, Elena (1982), Naţiunea: realităţi şi perspective, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Florea, Elena (1986), „Naţiunea, statul naţional, independent şi suveran – factori şi cadru necesar al edificării cu succes a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi a comunismului în România”, în Florea, Elena; Rebedeu, Ion (coord.), Naţiunea română în etapa edificării societăţii socialiste multilateral dezvoltate, Bucureşti, Editura Politică, pp. 9‑20. Florea, Elena (1986), „Trăsături noi, caracteristici superioare ale naţiunii noastre socialiste”, în Florea, Elena; Rebedeu, Ion (coord.), Naţiunea română în etapa edificării societăţii socialiste multilateral dezvoltate, Bucureşti, Editura Politică, pp. 204‑224. Florescu, Radu (1973), „Ceauseschism: Romania’s road to communism”, în Current History, nr. 381, pp. 212‑215, 230. Floyd, David (1965), Rumania: Russia’s Dissent Ally, Londra:, Pall Mall Press. Fodor, László (1976), „Contribuţia maselor populare din partea de nord a Transilvaniei la eliberarea patriei de sub dominaţia fascistă (23 august – 25 octombrie 1944)”, în Bányai, L., (coord.), Studii de istorie a naţionalităţii maghiare şi a înfrăţirii ei cu naţiunea română, vol. I, Bucureşti, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii Socialiste România, Institutul de Istorie „N. Iorga”, pp. 373‑396. Foucault, Michel (1981), „The order of discourse”, în Young, Robert (ed.), Untying the Text: a Post‑Structuralist Reader, Boston, Londra, Henley, Routledge & Kegan Paul, pp. 48‑78. Foucault, Michel (2005), A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, traducere de Bogdan Ghiu, Piteşti, Editura Paralela 45. Franck, Nicoleta (1992), O înfrângere în victorie. Cum a devenit România, din Regat, Republică Populară (1944‑1947), Bucureşti, Editura Humanitas. Frunză, Victor (1990), Istoria stalinismului în România, Bucureşti, Humanitas. Fukuyama, Francis (2006), The End of History and the Last Man, New York, Free Press.

316

Bibliografie

Fülop, Mihaly (1994), „L’occupation soviétique en Europe Centrale et orientale”, în Revue Relations Internationales, nr. 2, pp. 335‑346. Gagyi, József (2009), „Începuturile modernizării într‑o regiune înapoiată din România. Putere, profesionalism, transformare”, în Olti, Ágoston; Gidó, Attila (ed.), Minoritatea maghiară în perioada comunistă, Cluj‑Napoca, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Editura Kriterion, pp. 323‑360. Galeano, Eduardo (1983), Venele deschise ale Americii Latine, traducere de Nina Ecaterina Popescu, Bucureşti, Editura Politică. Gáll, Ernö (1978), Dimensiunile convieţuirii. Studii despre naţiune şi naţionalitate, traducere de Francisc Pap, Bucureşti, Editura Kriterion. Gallo, Max (1969), Italia lui Mussolini, traducere de Anca Balaci, Paul Marian, Bucureşti, Editura Politică. Gasset, José Ortega y (2002a), Revolta maselor, traducere de Coman Lupu, Bucureşti, Editura Humanitas. Gasset, Jose Ortega y (2002b), Europa şi ideea de naţiune, traducere de Sorin Mărculescu, Bucureşti, Editura Humanitas. Gat, Azar (2013), Nations. The Long History and Deep Roots of Political Ethnicity and Nationalism, New York, Cambridge University Press. Geary, Patrick (2007), Mitul naţiunilor. Originile medievale ale Europei, traducere de Alexandru Madgearu, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun. Gellner, Ernest (1993), Nations and Nationalism, Oxford, Blackwell Publishers. Gellner, Ernest (1994), „Nationalism and modernization”, în Hutchinson, John; Smith, Anthony (ed.), Nationalism, Oxford, New York, Oxford University Press, pp. 55‑63. Gellner, Ernest (1994), Encounters with Nationalism, Oxford, Cambridge, Blackwell. Gellner, Ernest (1997), Nationalism, Londra, Weidenfeld & Nicolson. Gellner, Ernest (1998), Condiţiile libertăţii. Societatea civilă şi rivalii ei, traducere de Andrea Poruciuc, Iaşi, Editura Polirom. Gellner, Ernest (2000), „The coming of nationalism and its interpretations: The myths of nation and class”, în Balakrishnan, Gopal, (ed.), Mapping the Nation, Londra, New York, Verso, pp. 99‑145. Gellner, Ernest (2001), Raţiune şi cultură. Raţionalitatea şi raţionalismul în istorie, traducere de Ramona Lupaşcu, Iaşi, Editura Institutul European. Geoană, Ioan (1983), Apărarea civilă – componentă a sistemului naţional de apărare. Bucureşti, Editura Militară. Georgescu, Titu (1993), România între Yalta şi Malta, Bucureşti, Editura Casa de editură şi Presă ŞANSA SRL. Gerrans, Philip (2010), „Localizarea naţionalismului”, în Baertschi, Bernanrd; Mulligan, Kevin, (ed.), Naţionalismele, traducere de Ion Doru Brana, Bucureşti, Editura Nemira, pp. 21‑39. Gheorghiu, Mihai Dinu; Macovei, Irina; Netedu, Adrian; Olaru, Carmen (2014), „Les étudiants africains en Roumanie (1970‑1990). De l’internationalisme militant à la comercialisation des études”, în Revista de Psihologie Socială, nr. 34, pp. 117‑128. Gheorghiu, Mihnea (1982), „Personalitatea României contemporane”, în Potra, George; Stati, Şerban; Crişan, Constantin (coord.), Trepte de civilizaţie românească, Bucureşti, Editura Politică, pp. 289‑301.

Bibliografie

317

Gilberg, Trond (1974), „Ethnic minorities in Romania under socialism”, în East European Quarterly, nr. 4, pp. 435‑464. Gilberg, Trond (1990), Nationalism and Communism in Romania. The Rise and Fall of Ceausescu’s Personal Dictatorship, Boulder, San Francisco, Oxford, Westview Press. Gilbert, Paul (1998), The Philosophy of Nationalism, Boulder, Westview Press. Girardet, Raoul (2003), Naţionalism şi naţiune, traducere de Patricia Enea, Iaşi, Editura Institutul European. Giurescu, Dinu; Savu, Al (1986), „Kritika… pe poziţii elogioase faţă de un trecut condamnat de istorie”, în Pascu, Ştefan; Ştefănescu, Ştefan (coord.), Jocul peri‑ culos al falsificării istoriei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, pp. 263‑275. Goga, Octavian (1975), „Spiritualitatea românească”, în Marcea, Pompiliu, (ed.), Naţional şi universal, Bucureşti, Editura Eminescu, pp. 94‑99. Göllner, Carol (1981), „Năzuinţe comune româno‑maghiaro‑germane în timpul Revoluţiei de la 1848 în Transilvania”, în Göllner, Carol, (ed.), Studii de istorie a naţionali‑ tăţii germane şi a înfrăţirii ei cu naţiunea română, vol. II, Bucureşti, Editura Politică, pp. 111‑132. Gorbachev, Mikhail (2000), On My Country and the World, New York, Columbia University Press. Grachev, Andrei (2008), Gorbachev’s Gamble. Soviet Foreign Policy and the end of the Cold War, Cambridge, Malden, Polity Press. Gramsci, Antonio (1969), Opere alese, traducere de Eugen Costescu, Bucureşti, Editura Politică. Greenfeld, Liah (1993), Nationalism. Five Roads to Modernity, Cambridge, Harvard University Press. Gregor, James (1997), Interpretations of Fascism, New Brunswick, Londra, Transaction Publishers. Gregor, James (2000), A Place in the Sun. Marxism and Fascism in China’s Long Revolution, Boulder, Westview Press. Gregory, Paul (2004), The Political Economy of Stalinism. Evidence from the Soviet Secret Archives, Cambridge, New York, Cambridge University Press. Grigoraş, Ioan (1974), Principii de etică socialistă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Grosby, Steven (2005), Nationalism. A Very Short Introduction, New York, Oxford University Press. Grosser, Alfred (1999), Occidentalii. Ţările Europei şi Statele Unite după război, Bucureşti, Editura Du Style. Guéhenno, Jean‑Marie (1995), Sfârşitul Democraţiei, traducere de D. Popescu, Bucureşti, Editura Cristal. Guibernau, Montserrat (1996), Nationalisms. The Nation‑State and Nationalism in the Twentieth Century, Cambridge, Polity Press. Guiomar, Jean‑Yves (2002), „Revoluţia franceză şi ridicarea naţiunii”, în Cordellier, Serge; Poisson, Elisabeth, (ed.), Naţiuni şi naţionalisme, traducere de Brânduşa Prepeliceanu, Bucureşti, Editura Corint, pp. 150‑153. Gunder Frank, Andre, (1978), World Accumulation, 1492‑1789, New York, Algora Publishing.

318

Bibliografie

Gyarmati, György (1999), „Date statistice privind populaţia maghiară, 1920‑1980”, în Transilvania văzută în publicistica maghiară. Momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História, Miercurea‑ Ciuc, Editura Pro‑Print, pp. 400‑405. Habermas, Jürgen (2003), „The European Nation‑state: Its Achievements and Its Limits. On the Past and Furure of Sovereignty and Citizenship”, în Martín Alcoff, Linda; Mendirta, Eduardo, (ed.) (2003), Identities. Race, Class, Gender, and Nationality, Malden, Oxford, Blackwell Publishing, pp. 281‑294. Hajda L. (1988), „The Nationalities Problem in the Soviet Union”, în Current History, nr. 531, pp . 325‑352. Harding, Neil (1996), Leninism, Durham, Duke University Press. Harrington, Joseph; Courtney, Bruce (2002), Relaţii româno‑americane, 1940‑1990, traducere de Mihaela Sadovschi, Iaşi, Editura Institutul European. Hastings, Adrian (2003), The Construction of Nationhood. Ethnicity, Religion and Nationalism, Cambridge, Cambridge University Press. Haupt, Georges (1968), „La genèse du conflict soviéto‑roumain”, în Revue Française de Sciénce Politique, nr. 4, vol. XVIII, pp. 669‑683. Hegel, G.W.F. (1996), Principiile filosofiei dreptului, sau elemente de drept natural şi de ştiinţă a statului, traducere de Virgil Bogdan şi Constantin Floru, Bucureşti, Editura IRI. Hegel, G.W.F. (2000), Fenomenologia spiritului, traducere de Virgil Bogdan, Bucureşti, Editura IRI. Heinen, Armin (1999), Legiunea Arhanghelul Mihail. Mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Bucureşti, Editura Humanitas. Hermet, Guy (2005), Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, traducere de Silvia Dram, Iaşi, Editura Institutul European. Herod, Charles (1976), The Nation in the History of Marxian Thought. The Concept of Nations with History and Nations without History, New York, Springer Science + Business Media. Heywood, Andrew (1993), Political Ideologies. An Introduction, Houndmills, Londra, MacMillan. Hitchins, Keith (1995), „Orthodoxism: Polemics over ethnicity and religion in interwar Romania”, în Banac, Ivo; Verdery, Katherine (ed.), National Character and National Ideology in Interwar Eastern Europe, New Haven, Yale Center for International and Area Studies, pp. 135‑156. Hitchins, Keith (2013a), Românii, 1774‑1866, Bucureşti, Editura Humanitas. Hitchins, Keith (2013b), România, 1866‑1947, Bucureşti, Editura Humanitas. Hobsbawm, E.J. (1997), Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent. Program, mit, realitate, traducere de Diana Stanciu, Chişinău, ARC. Hobsbawm, Eric (1994), „The nation as invented tradition”, în Hutchinson, John; Smith, Anthony, (ed.), Nationalism, Oxford, New York, Oxford University Press, pp. 76‑83. Hobsbawm, Eric (2000), „Ethnicity and nationalism in Europe today”, în Balakrishnan, Gopal, (ed.), Mapping the Nation, Londra, New York, Verso, pp. 255‑266. Hodnett, G. (1967), „What’s in a nation?”, în Problems of Communism, nr. 16, pp. 2‑15.

Bibliografie

319

Holbraad, Carsten (2003), Internationalism and Nationalism in European Political Thought, New York, Palgrave MacMillan. Hoppe, Jiři (2001), „România şi «Primăvara de la Praga» din 1968”, în Rusan, Romulus (ed.), Anii 1961‑1972: ţările Europei de Est între speranţele reformei şi realitatea stagnării, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, pp. 735‑739. Horváth, Andor (2006), „Budapesta, 1956”, în Jela, Doina; Tismăneanu Vladimir, (coord.), Ungaria 1956: revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, pp. 120‑142. Hroch, Miroslav (1985), Social Preconditions of National Revival in Europe. A Comparative Analysis of the Social Composition of Patriotic Groups among the Smaller European Nations, Cambridge, Cambridge University Press. Huch, Ricarda (2011), Romantismul german. Ecloziune, expansiune şi decădere, tra‑ ducere de Viorica Nişcov, Bucureşti, Humanitas. Hurezeanu, Damian (1981), „Naţiunea română. Repere ale constituirii şi evoluţiei sale”, în Sándor, Koppándi, (coord.), Naţionalitatea maghiară din România, Bucureşti, Editura Kriterion, pp. 90‑126. Hurezeanu, Damian (1982), „Răscoalele ţărăneşti – moment specific al istoriei moderne a României”, în Edroiu, Nicolae; Răduţiu, Aurel; Pompiliu, Teodor (ed.), Stat, societate, naţiune. interpretări istorice, Cluj‑Napoca, Editura Dacia, pp. 259‑266. Hutchinson, John (1994), „Cultural nationalism and moral regeneration”, în Hutchinson, John; Smith, Anthony, (ed.), Nationalism, Oxford, New York, Oxford University Press, pp. 122‑131. Hylland Eriksen, Thomas (1993), Ethnicity and Nationalism. Anthropological Perspectives, Londra, Pluto Press. Iliescu, Adrian Paul (2006), Anatomia răului politic, Bucureşti, Editura Ideea Europeană. Ioanid, Radu (2005), Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România şi Israel, Iaşi, Polirom. Ionescu, Ghiţă (1994), Comunismul în România, traducere de Ion Stanciu, Bucureşti, Editura Litera, 1994. Ionescu‑Gură, Nicoleta (2006), „Tentativele de aderare a României la ONU. Blocajul ONU”, în Arhivele Securităţii, vol. II, Bucureşti, Editura Nemira, pp. 69‑80. Iorga, N. (1987), Conferinţe. Ideea unităţii româneşti, ediţie de Ştefan Lemny şi Rodica Rotaru, Bucureşti, Editura Minerva. Iorga, Nicolae (1987), Conferinţe. Ideea unităţii româneşti, ediţie îngrijită de Ştefan Lemny şi Rodica Rotaru, Bucureşti, Editura Minerva. Ivan, Ruxandra (2009), „Între internaţionalismul proletar şi naţional‑comunismul autarhic. Politica externă sub regimul comunist”, în Ivan, Ruxandra (coord.), „Transformarea socialistă”. Politici ale regimului comunist între ideologie şi admi‑ nistraţie, Iaşi, Editura Polirom, pp. 108‑128. Jacobini, H.B. (1987), „International law, defense and aspects of Romanian military doctrine”, în International Journal of Romanian Studies, nr. 1, pp. 85‑103. Johnson, Chalmers (1970), „Comparing communist nations”, în Johnson, Chalmers (ed.), Change in Communist Systems, Palo Alto, Stanford University Press, pp. 1‑32. Jones, Cristopher (1981), Soviet Influence in Eastern Europe. Political Autonomy and the Warsaw Pact, New York, Praeger Publishers.

320

Bibliografie

Jowitt, Kenneth (1970), „The Romanian Communist Party and the world socialist system: A redefinition of unity”, document al Institute of International Studies, Berkeley, University of California, pp. 38‑59. Jowitt, Kenneth (1971), Revolutionary Breaktroughs and National Development. The Case of Romania, 1944‑1965, Berkeley and Los Angeles, University of California Press. Jowitt, Kenneth (1993), New World Disorder. The Leninist Extinction, Berkeley, Los Angeles, Londra, University of California Press. Jukoff‑Eudin, X. (1943), „Soviet national minority policies 1918‑1921”, în Slavonic and East European Review, nr. 2, pp. 31‑55. Kant, Immanuel (2006), Spre pacea eternă, traducere de Ion Gorun, Bucureşti, Editura Mondero. Karnoouh, Claude (2011), Inventarea poporului‑naţiune. Cronici din România şi Europa Orientală 1973‑2007, traducere de Teodora Dumitru, Cluj, Editura Idea Design & Print. Karnoouh, Claude (2014), Raport asupra postcomunismului şi alte eseuri incorecte politic, traducere de Teodora Dumitru, Suceava, Alexandria Publishing House. Kedourie, Elie (1961), Nationalism, Londra, Hutchinson University Library. Kenney, Padraic (1994), „Remaking the Polish working class: Early Stalinist models of labor and leisure”, în Slavic Review, nr. 1, 1‑25. King, Robert (1978), „Romania and the third world”, în Orbis, nr. 4, pp. 875‑892. King, Robert (1980), A History of the Romanian Communist Party, Stanford, Hoover Institution Press. Kirk, Roger; Răceanu, Mircea (1995), România împotriva Statelor Unite. Diplomaţia absurdului, 1985‑1989, traducere de Melania Stela‑Rădulescu, Bucureşti, Editura Silex. Kohn, Hans (1982), Nationalism, its Meaning and History, Malabar, Robert E. Krieger Publishing Company. Kołakowski, Leszek (2007), Modernitatea sub un neobosit colimator, traducere de Mihnea Gafiţa, Bucureşti, Editura Curtea Veche. Koppàndi, Sàndor; Lörincz, Laszlo (1981), „Coordonate ale rezolvării problemei naţionale”, în Koppándi, Sándor, (coord.), Naţionalitatea maghiară din România, Bucureşti, Editura Kriterion, pp. 7‑29. Kornai, Janos (1992), The Socialist System. The Political Economy of Communism, New York, Oxford University Press. Kubálková, V.; Cruickshank, A. (1980), Marxism‑Leninism and Theory of International Relations, Londra, Boston, Henley, Routledge & Kegan Paul. Kymlicka, Will (2001), Politics in the Vernacular. Nationalism, Multiculturalism, and Citizenship, New York, Oxford University Press. Lache, Ştefan (1977), „Afirmarea independenţei naţionale a României în anii revoluţiei popular‑democratice şi ai socialismului”, în Mitran, Ion; Lotreanu, Nicolae (coord.), Naţiune, suveranitate, independenţă: studii şi comunicări, Bucureşti, Editura Politică, pp. 416‑431. Laclau, Ernesto (2003), „Universalism, particularism and the question of identity”, în Martín Alcoff, Linda; Mendieta, Eduardo, (ed.), Identities. Race, Class, Gender, and Nationality, Malden, Oxford, Blackwell Publishing, pp. 360‑368.

Bibliografie

321

Laclau, Ernesto (2007), Emancipation(s), Londra, New York, Verso. Laclau, Ernesto (2012), „Construind universalitatea”, în Butler, Judith; Laclau, Ernesto; Žižek, Slavoj, Contingenţă, hegemonie, universalitate. Dialoguri contem‑ porane despre stânga, traducere de Mircea Vlad, Cluj‑Napoca, Editura Tact, pp. 376‑409. Laclau, Ernesto (2012), „Identitate şi hegemonie: Rolul universalităţii în constituirea logicii politice”, în Butler, Judith; Laclau, Ernesto; Žižek, Slavoj, Contingenţă, hege‑ monie, universalitate. Dialoguri contemporane despre stânga, traducere de Mircea Vlad, Cluj‑Napoca, Editura Tact, pp. 76‑132. Laclau, Ernesto; Mouffe, Chantal (2001), Hegemony and Socialist Strategy. Towards a Radical Democratic Politics, Londra, New York, Verso. Lawson, Colin (1983), „National independence and reciprocal advantages: The poli‑ tical economy of Romanian‑South relations”, în Soviet Studies, nr. 3, pp. 362‑375. Leca, Jean (2002), „Despre ce vorbim?”, în Cordellier, Serge; Poisson, Elisabeth, (ed.), Naţiuni şi Naţionalisme, traducere de Brânduşa Prepeliceanu, Bucureşti, Editura Corint, pp. 12‑20. Lefort, Claude (2002a), Complicaţia. Recurs asupra comunismului, traducere de Dan Radu Stănescu, Bucureşti, Editura Univers. Lefort, Claude (2002b), Invenţia democratică. Limitele dominaţiei totalitare, traducere de Nicolae Baltă şi Vasile Mleşniţă, Piteşti, Bucureşti, Editura Paralela 45. Lemny, Ştefan (1986), Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română, Bucureşti, Editura Minerva. Lencan Stoica, Gheorghe (1987), Gramsci, cultura şi politica, Bucureşti, Editura Politică. Lendvai, Paul (1970), Eagles in Cobwebs. Nationalism and Communism in the Balkans, Londra, Macdonald and Company. Lenin, V.I. (1945), Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului, traducere colectivă, Bucureşti, Editura Partidului Comunist din România. Lenin, V.I. (1946), Ce‑i de făcut?, traducere colectivă, Bucureşti, Editura Partidului Comunist Român. Lenin, V.I. (1954a), „Stângismul – boala copilăriei comunismului”, în Opere alese, vol. II, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Politică, pp. 571‑646. Lenin, V.I. (1954b), „Statul şi revoluţia. Învăţătura marxismului despre stat şi sarcinile proletariatului în revoluţie”, în Opere Alese, vol. II, traducere colectivă, pp. 132‑214. Lenin, V.I. (1958), Despre problema naţională şi naţional‑colonială, traducere colec‑ tivă, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Politică. Levy, Robert (1995), „Did Ana Pauker prevent a «Rajk Trial» in Romania?”, în East European Politics and Societies, nr. 1, pp. 143‑178. Levy, Robert (2002), Gloria şi decăderea Anei Pauker, traducere de Cristina Pupeza, Ioana Gagea, Iaşi, Editura Polirom. Lilla, Mark (2005), Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică, traducere de Mona Antohi, Iaşi, Editura Polirom. Linden, Ronald (1979), Bear and Foxes. The International Relations of the East European States, 1965‑1969, Boulder, Columbia University Press.

322

Bibliografie

Linden, Ronald (1981), „Romanian foreign policy in the 1980s”, în Nelson, Daniel (ed.), Romania in the 80s, Boulder, Westview Press, pp. 219‑253. Linden, Ronald (1987), Communist States and International Change. Romania and Yugoslavia in Comparative Perspective, Londra, Sydney, Wellington, Allen & Unwin. Liphart, Arendt (2006), Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, traducere de Cătălin Constantinescu, Iaşi, Editura Polirom. Loghin, Leonida; Petricean, Alexandru (1974), Gărzile patriotice din România, Bucureşti, Editura Militară. Lorot, Pascal (2002), Perestroika, traducere de Cristina Jinga, Bucureşti, Editura Corint. Lucuţa, Gheorghe (1979), Democraţia socialistă şi responsabilitatea socială, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Macarie, Georgeta (1977), „Respectarea principiului suveranităţii în relaţiile economice cu ţările capitaliste dezvoltate”, în Mitran, Ion; Lotreanu, Nicolae (coord.), Naţiune, suveranitate, independenţă: studii şi comunicări, Bucureşti, Editura Politică, pp. 101‑109. Maliţa, Mircea (1982), „Modele globale în lumina intereselor naţionale”, în Florea, Ion; Duculescu, Victor; Opaschi, Victor, (coord.), Naţiunea şi statul în relaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura Politică, pp. 188‑208. Maliţa, Mircea (2001), Zece mii de culturi, o singură civilizaţie. Spre geomodernitatea secolului XXI, Bucureşti, Editura Nemira. Mamina, Alexandru (2007), Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun. Manent, Pierre (2007), Raţiunea naţiunilor. Reflecţii asupra democraţiei în Europa, traducere de Cristian Preda, Bucureşti, Editura Nemira. Manu, Emil (ed.) (1967), Vârstele patriei. Pagini eroice din literatura română, Bucureşti, Editura Militară. Marcuse, Herbert (1977), Scrieri filosofice, traducere de Ion Herdan, Sorin Vieru, Vasile Dem. Zamfirescu, Bucureşti, Editura Politică. Marinescu, Gh. (1985), „Conştiinţa naţională – conştiinţa patriotică. Patriotism soci‑ alist şi solidaritatea internaţională”, în Marinescu, Gh. (coord.), Spiritul creator şi valorile naţionale, Iaşi, Editura Junimea, pp. 165‑196. Marinescu, Gh.C. (1984), „Valenţe ale conştiinţei naţionale în lumea contemporană”, în Marinescu, Gh.C.; Vlad, Constantin (coord.), Conştiinţă şi progres, Iaşi, Editura Junimea, pp. 129‑152. Marinescu, Gh.C. (1986), Naţiunea şi conştiinţa naţională în lumea contemporană, Iaşi, Editura Junimea. Marinescu, Gh.; Tănase, Al (1982), Conştiinţa naţională şi valorile patriei, Iaşi, Editura Junimea. Markham, Reuben (1996), România sub jugul sovietic, traducere de George Achim, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică. Marx, Anthony (2003), Faith in Nation. Exclusionary Origins of Nationalism, New York, Oxford University Press.

Bibliografie

323

Marx, Karl (1947), Mizeria filosofiei. Răspuns la „filosofia mizeriei” a d‑lui Proudhon, traducere colectivă, Bucureşti, Editura Partidului Comunist Român. Marx, Karl (1949), „Rezultatele viitoare ale guvernării britanice în Indii”, în Marx, Karl; Engels, Friedrich, Opere alese, vol. I, traducere colectivă, Bucureşti, Editura Partidului Muncitoresc Român. Marx, Karl (1954), Contribuţii la critica economiei politice, traducere colectivă, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Politică. Marx, Karl (1957), Capitalul. Critica economiei politice, traducere colectivă, vol I. („Procesul de producţie al capitalului”), Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Politică. Marx, Karl (1958), Capitalul. Critica economiei politice, traducere colectivă, vol. II („Procesul de circulaţie a capitalului”), Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Politică. Marx, Karl (1956), Capitalul. Critica economiei politice, traducere colectivă, vol. III („Procesul de ansamblu al producţiei capitaliste”), Bucureşti, Editura de Stat pen‑ tru Literatură Politică. Marx, Karl (1959), Teorii asupra plusvalorii (volumul al IV‑lea al „Capitalului”), traducere colectivă, Bucureşti, Editura Politică. Marx, Karl (1964), Însemnări despre români. Manuscrise inedite, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare România. Marx, Karl (2003) „On the Jewish question”, în Martín Alcoff, Linda; Mendieta, Eduardo (ed.), Identities. Race, Class, Gender, and Nationality, Malden, Oxford, Blackwell Publishing, pp. 17‑28. Marx, Karl; Engels, Friedrich (1956), Ideologia germană. Critica filosofiei germane moderne în persoana reprezentanţilor ei Feuerbach, B. Bauer şi Stirner şi a soci‑ alismului german în persoana diferiţilor lui profeţi, traducere colectivă, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Politică. Marx, Karl; Engels, Friedrich (2006), Manifestul Partidului Comunist, traducere nespecificată, Bucureşti, Editura Nemira. Matei, Alexandru (2011), Mormântul comunismului românesc. „Romantismul revoluţi‑ onar” înainte şi după 1989, Bucureşti, IBU Publishing. Matei, Sorin Adam (2007), Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de pre‑ stigiu şi piaţa liberă a ideilor, Bucureşti, Editura Compania. Matossian, Mary (1994), „Ideologies of delayed development”, în Hutchinson, John; Smith, Anthony, (ed.), Nationalism, Oxford, New York, Oxford University Press, pp. 218‑225. Mazilu, Dumitru (1978), Independenţa naţională. Gândire şi acţiune românească, Bucureşti, Editura Militară. McWilliams, Wayne; Piotrowski, Harry (1988), The World since 1945. Politics, War and Revolution in the Nuclear Age, Boulder, Lynne Rienner Publishers, Inc. Measnicov, Ioan; Hristache, Ilie; Trebici, Vladimir (1977), Demografia oraşelor României, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Medvedev, Roy (1983), All Stalin’s Men, Oxford, Basil Blackwell Publishers. Méray, Tibor (2000), Budapesta 1956. Atunci şi după 44 de ani, traducere de Marilena Alexandrescu, Vlad Ranetescu, Tibor Szabó Zoltán, Bucureşti, Editura Compania.

324

Bibliografie

Mill, John Stuart (2005), Despre libertate, traducere de Adrian‑Paul Iliescu, Bucureşti, Editura Humanitas. Miller, David (2002), Citizenship ans National Identity, Cambridge, Polity Press. Miller, David (2010), „O apărare a naţionalităţii”, în Baertschi, Bernanrd; Mulligan, Kevin, (ed.), Naţionalismele, traducere de Ion Doru Brana, Bucureşti, Editura Nemira, pp. 41‑72. Miroiu, Andrei (2009), „Oil: The doom of communist Romania?”, în Studia Politica. Romanian Political Science Review, nr. 4, pp. 629‑646. Missirliu, Alexandre (1971), „Doctrines soviétiques des nationalités”, în Ciorănesco, George et al., Aspects des relations soviéto‑roumaines, Paris, Minard, pp. 208‑223. Mişcoiu, Sergiu (2006), Formarea naţiunii. O teorie socio‑constructivistă, Cluj‑Napoca, EFES. Mitran, Ion (1977), „Solidaritatea internaţională în lumea contemporană”, în Mitran, Ion; Lotreanu, Nicolae (coord.), Naţiune, suveranitate, independenţă: studii şi comunicări, Bucureşti, Editura Politică, pp. 53‑59. Moise, Aurelian (1982), „Corporaţiile transnaţionale şi suveranitatea statelor naţio‑ nale”, în Florea, Ion; Duculescu, Victor; Opaschi, Victor, (coord.), Naţiunea şi statul în relaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura Politică, pp. 259‑278. Montias, Michael (1964), „Background and origins of the Rumanian dispute with Comecon”, în Soviet Studies, nr. 2, vol. 16, pp. 125‑151. Montias, Michael (1967), Economic Ddevelopment in Communist Rumania, Cambridge, The MIT Press. Moraru, Constantin (2008), Politica externă a României, 1958‑1964, Bucureşti, Editura Enciclopedică. Morar‑Vulcu, Călin (2007), Republica îşi făureşte oamenii. Construcţia identităţilor politice în discursul oficial în România, 1948‑1965, Cluj‑Napoca, Editura Eikon. Muraşko, Galina (1998), „Represiunile politice în ţările Europei de Est la sfârşitul anilor ’40: conducerea sovietică şi nomenclatura naţională de partid şi de stat”, în Rusan, Romulus (ed.), Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, pp. 339‑349. Muraşko, Galina; Noskova, Albina (1999), „Mecanismul represiunilor intrapartinice din România anilor ’40‑’50”, în Rusan, Romulus, (ed.), Anii 1949‑1953: meca‑ nismele terorii, Bucureşti, Academia Civică, pp. 339‑349. Murăraşu, D. (1999 [1931]), Naţionalismul lui Eminescu, Bucureşti, Editura Atos. Murgescu, Bogdan (2010), România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500‑2010), Iaşi, Editura Polirom. Muşat, Mircea (1982), „Mase şi personalitate în istorie”, în Potra, George; Stati, Şerban; Crişan, Constantin (coord.), Trepte de civilizaţie românească, Bucureşti, Editura Politică, pp. 190‑202. Muşat, Mircea (1984), „Introducere”, în Ardeleanu, Ion; Arimia, Vasile; Muşat, Mircea (coord.), 23 august 1944. Documente, 1939‑1943, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, pp. XXII‑LVII. Muşat, Mircea (1986), „1867‑1918: Dualismul austro‑ungar o nefastă experienţă a trecutului”, în Pascu, Ştefan; Ştefănescu, Ştefan, (coord.), Jocul periculos al fal‑ sificării istoriei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, pp. 113‑131.

Bibliografie

325

Muşat, Mircea (1986), „Coordonatele dezvoltării unitare a poporului român în vatra străbună a Daciei”, în Pascu, Ştefan; Ştefănescu, Ştefan, (coord.), Jocul periculos al falsificării istoriei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, pp. 45‑48. Nagy, Mihály Zoltán (2009), „Protejarea intereselor entice sau urmărirea liniei PCR. Funcţia de reprezentare a intereselor a Uniunii Populare Maghiare”, în Olti, Ágoston; Gidó, Attila (ed.), Minoritatea maghiară în perioada comunistă, Cluj‑Napoca, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Editura Kriterion, pp. 115‑160. Nahaylo, B. (1987), „Nationalities”, în McCauley, Martin, The Soviet Union under Gorbachev, Londra, MacMillan, pp. 73‑97. Nairn, Tom (1994), „The maladies of development”, în Hutchinson, John; Smith, Anthony, (ed.), Nationalism, Oxford, New York, Oxford University Press, pp. 70‑76. Năstăsescu, Ştefan (1976), Suveranitatea şi dinamica relaţiilor internaţionale, Bucureşti, Editura Politică. Negucioiu, Aurel (1972), „Conţinutul şi trăsăturile conducerii economiei în socialism”, în Pascu, Ştefan; Szabó, Alexandru; Morar, Roman; Pop, Laurenţiu (coord.), Politică, ştiinţă, conducere, Cluj, Editura Dacia, pp. 68‑82. Nelson, Daniel (1981), „Romania”, în Welsh, William (ed.), Survey Research and Public Attitudes in Eastern Europe and the Soviet Union, New York, Pergamon Press, pp. 436‑481. Netea, Vasile (1980), Conştiinţa originii comune şi a unităţii naţionale în istoria poporului român, Bucureşti, Editura Albatros. Netea, Vasile (1982), „Independenţă, suveranitate, unitate”, în Potra, George; Stati, Şerban; Crişan, Constantin (coord.), Trepte de civilizaţie românească, Bucureşti, Editura Politică, pp. 84‑100. Neumann, Victor (2004), Conceptually Mystified: East‑Central Europe Torn Between Ethnicism and Recognition of Multiple Identities, traducere de Mihai Luca, Bucharest, Encyclopedica Publishing House. Neumann, Victor (2013), Essays on Romanian Intellectual History, Iaşi, Editura Institutul European. Nica, Constantin; Lupu, Maria; Stupar, Aurora (1986), „Omogenizarea socială a naţiunii noastre socialiste”, în Florea, Elena; Rebedeu, Ion, (coord.), Naţiunea română în etapa edificării societăţii socialiste multilateral dezvoltate, Bucureşti, Editura Politică, pp. 53‑80. Nicolaescu, Mircea; Gheorghe, Ştefan (1986), „Naţiunea noastră socialistă, factor activ al vieţii internaţionale”, în Florea, Elena; Rebedeu, Ion (coord.), Naţiunea română în etapa edificării societăţii socialiste multilateral dezvoltate, Bucureşti, Editura Politică, pp. 241‑259. Nistor, Paul (2006), Înfruntând Vestul. PCR, România lui Dej şi politica americană de îngrădire a comunismului, Bucureşti, Editura Vremea. Nkrumah, Kwame (1970), Consciencism. Philosophy and Ideology for De‑colonization, New York, Monthly Review Press. Noica, Constantin (1975), Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româ‑ neşti, Bucureşti, Editura Eminescu.

326

Bibliografie

Noica, Constantin (1982), „Fiinţă şi rostire românească”, în Potra, George; Stati, Şerban; Crişan, Constantin (coord.), Trepte de civilizaţie românească, Bucureşti, Editura Politică, pp. 203‑216. Noica, Constantin (1987), Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti, Editura Eminescu. Noica, Constantin (1996), Sentimentul românesc al fiinţei, Bucureşti, Editura Humanitas. Nouschi, André (2007), Petrolul şi relaţiile internaţionale din 1945 până în prezent, traducere de Irinel Antoniu, Iaşi, Editura Institutul European. Novák, Csaba Zoltan (2009), „Politica naţională a PCR la sfârşitul anilor ’60 şi înce‑ putul deceniului următor”, în Olti, Ágoston; Gidó, Attila (ed.), Minoritatea maghiară în perioada comunistă, Cluj‑Napoca, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Editura Kriterion, pp. 189‑225. Novák, Zoltán Csaba (2013), „Relaţiile româno‑maghiare şi schimbarea de regim din 1989”, în Anuarul Institutului de Cercetări Socio‑Umane „Gheorghe Şincai”, Târgu Mureş, XVI, pp. 43‑63. Oakeshott, Michael (1995), Raţionalismul în politică, traducere de Adrian‑Paul Iliescu, Bucureşti, Editura Bic All. Obreja, Gheorghe (1988), România în procesul trecerii la stadiul de ţară mediu dez‑ voltată, Bucureşti, Editura Politică. Olteanu, Constantin; Ceauşescu, Ilie (1976), „Apărarea patriei – funcţie a statului socialist, operă a întregului popor”, în Statul Socialist Român în etapa actuală, Bucureşti, Editura Politică, pp. 239‑266. Olti, Ágoston (2009), „Comuniştii români şi problema Ardealului, 1944‑1946”, în Olti, Ágoston; Gidó, Attila (ed.) Minoritatea maghiară în perioada comunistă, Cluj‑Napoca, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Editura Kriterion, pp. 77‑114. Oommen, T.K (1997), Citizenship, Nationality and Ethnicity. Reconciling Competiting Identities, Cambridge, Polity Press. Opaschi, Victor (1982), „Procesul constituirii în naţiuni a popoarelor africane”, în Florea, Ion; Duculescu, Victor; Opaschi, Victor, (coord.), Naţiunea şi statul în relaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura Politică, pp. 326‑349. Özkirimli, Umut (2010), Theories of Nationalism. A Critical Introduction, Londra, New York, Palgrave MacMillan. Özkirimli, Umut, Contemporary Debates on Nationalism. A Critical Engagement, New York, Palgrave MacMillan, 2005. Papahagi, Marian (1995), „The «National Essence» in Interwar Romanian Literary Life”, în Banac, Ivo; Verdery, Katherine (ed.), National Character and National Ideology in Interwar Eastern Europe, New Haven, Yale Center for International and Area Studies, pp. 157‑180. Papu, Edgar (1977), Din clasicii noştri. Contribuţii la ideea unui protocronism româ‑ nesc, Bucureşti, Editura Eminescu. Pascu, Ştefan (1986), „Răstălmăciri şi falsificări ale istoriei”, în Pascu, Ştefan; Ştefănescu, Ştefan, (coord.), Jocul periculos al falsificării istoriei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, pp. 56‑74. Pasti, Vladimir (2006), Noul capitalism românesc, Iaşi, Editura Polirom.

Bibliografie

327

Paul, David W. (1968), „Ceauşescu and Rumanian independence”, în SAIS review, nr. 13, pp. 17‑26. Pârvan, Vasile (1975), „Datoria vieţii noastre (fragment)”, în Marcea, Pompiliu (ed.), Naţional şi universal, Bucureşti, Editura Eminescu, pp. 43‑47. Petcu, Ion (1994), Ceauşescu, un fanatic al puterii. Biografie neretuşată, Bucureşti, Editura Românul. Petre, Zoe (2004), Practica nemuririi. O istorie critică a izvoarelor greceşti referitoare le geţi, Iaşi, Editura Polirom. Pilat, V. (1972), „Sărăcia – o sfidare a «societăţii belşugului»”, în Situaţia clasei muncitoare şi luptele de clasă în capitalismul contemporan, Bucureşti, Editura Politică, pp. 96‑132. Pisier, Évelyne (coord.) (2000), Istoria ideilor politice, traducere de Iolanda Iaworski, Timişoara, Editura Amarcord. Pitea, Simion; Iani, Bela (1989), Economia naţională şi capacitatea de apărare, Bucureşti, Editura Militară. Polanyi, Karl (2013), Marea transformare. Originile politice şi economice ale epocii noastre, traducere de Ciprian Şiulea, Cluj‑Napoca, Editura Tact. Poole, Ross, „National identity and citizenship”, în Martín Alcoff, Linda; Mendirta, Eduardo, (ed.) (2003), Identities. Race, Class, Gender, and Nationality, Malden, Oxford, Blackwell Publishing, pp. 271‑280. Pop, Adrian (2002), Tentaţia tranziţiei. O istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est, Bucureşti, Editura Corint. Popescu, Dumitru (1975), „Identitatea şi universalitatea artei noastre”, în Marcea, Pompiliu, (ed.), Naţional şi universal, Bucureşti, Editura Eminescu, pp. 289‑301. Popescu, Maria D. (1977), Statele naţionale şi noua ordine economică şi politică internaţională”, în Mitran, Ion; Lotreanu, Nicolae (coord.), Naţiune, suveranitate, independenţă: studii şi comunicări, Bucureşti, Editura Politică, pp. 43‑52. Popişteanu, Cristian (1982), „Istorie şi morală”, în Potra, George; Stati, Şerban; Crişan, Constantin (coord.), Trepte de civilizaţie românească, Bucureşti, Editura Politică, pp. 251‑258. Popper, Karl (1998), În căutarea unei lumi mai bune, traducere de Anca Rădulescu, Bucureşti, Editura Humanitas. Popper, Karl (2005), Societatea deschisă şi duşmanii ei. Vol. II, Epoca marilor profeţi: Hegel şi Marx, traducere de D. Stoianovici, Bucureşti, Editura Humanitas. Potra, George (1982), „Noi”, în Potra, George; Stati, Şerban; Crişan, Constantin (coord.), Trepte de civilizaţie românească, Bucureşti, Editura Politică, pp. 9‑45. Preda, Constantin; Pătroiu, Ion (1986), „Poziţie fermă împotriva falsificatorilor şi denigratorilor istoriei noastre naţionale”, în Pascu, Ştefan; Ştefănescu, Ştefan (coord.), Jocul periculos al falsificării istoriei. Culegere de studii şi articole, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, pp. 316‑326. Preda, Eugen (1989), „Organizaţia Naţiunilor Unite – for de manifestare activă a ţărilor nealiniate şi în curs de dezvoltare”, în Popişteanu, Cristian, (coord.), Independenţă, nealiniere, pace. Momente şi semnificaţii ale unei mişcări istorice a secolului XX, Bucureşti, Editura Politică, pp. 49‑86.

328

Bibliografie

Preda, Gavril (2001), „Reacţia oficialităţilor româneşti la «Planul Valev»”, în Rusan, Romulus (ed.), Anii 1961‑1972: Ţările Europei de Est între speranţele reformei şi realitatea stagnării, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, pp. 500‑510. Prisca, Nistor (1978), Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor în Republica Socialistă România, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Purcăruş, Alexandru (2009), În vâltoarea Războiului Rece. Revoluţia maghiară din 1956, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun. Puri, Jyoti (2004), Encountering Nationalism, Malden, Blackwell Publishing. Rakowska‑Harmstone, T. (1992), „Chickens coming home to roost: A perspective on Soviet ethnic relations” , în Journal of International Affairs, nr. 2, pp. 519‑548. Rausser, Vasile (1968), Bazele planificării economiei naţionale, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România. Răducu, Constantin; Deliman, Ecaterina (1983), Dimensiunea contemporană a patri‑ otismului revoluţionar socialist, Bucureşti, Editura Politică. Rebedeu, Ion (1986), „Dezvoltarea naţiunii socialiste şi afirmarea conştiinţei naţio‑ nale”, în Florea, Elena; Rebedeu, Ion (coord.), Naţiunea română în etapa edifi‑ cării societăţii socialiste multilateral dezvoltate, Bucureşti, Editura Politică, pp. 110‑145. Renan, Ernest (1994), „Qu’est‑ce qu’une nation?”, în Hutchinson, John; Smith, Anthony, (ed.), Nationalism, Oxford, New York, Oxford University Press, pp. 17‑18. Renant, Ernest (1982), „The meaning of nationality”, pp. 135‑140, în Kohn, Hans, Nationalism, its Meaning and History, Malabar, Robert E. Krieger Publishing Company. Reţegan, Mihai (1998), 1968 – din primăvară până în toamnă, Bucureşti, RAO. Riché, Pierre; Le Maitre, Philippe (2000), Invaziile barbare, traducere de Ecaterina Lung, Bucureşti, Editura Corint. Rizescu, Victor (2012), Tranziţii discursive. Despre agende culturale, istorie intelec‑ tuală şi onorabilitate ideologică după comunism, Bucureşti, Editura Corint. Roberts, Henry (1969), Rumania. Political Problems of an Agrarian State, Hamden, Archon Books. Roiban, Cristian (2014), Ideologie şi istoriografie: protocronismul, Timişoara, Editura Universităţii de Vest. Roşu‑Hamzescu, Ioan (1979), Formarea cadrelor naţionale în ţările în curs de dezvol‑ tare, Craiova, Editura Scrisul Românesc. Rotman, Liviu (2004), Evreii din România în perioada comunistă, 1944‑1965, Iaşi, Editura Polirom. Roy, Olivier (2001), Noua Asie Centrală sau fabricarea naţiunilor, traducere de Cristiana Macarovici, Cluj‑Napoca, Editura Dacia. Ruge, Gerd (1993), Mihail Gorbaciov. Biografie, traducere de Honoria Pohrib, Magdalena Georgescu, Bucureşti, Editura Doina. Ryan, Stephen (2000), The United Nations and International Politics, Londra, MacMillan Press Ltd. Santamaria, Yves (2002), „Statul naţional. Istoria unui model”, în Cordellier, Serge; Poisson, Elisabeth, (ed.), Naţiuni şi naţionalisme, traducere de Brânduşa Prepeliceanu, Bucureşti, Editura Corint, pp. 21‑34.

Bibliografie

329

Schnapper, Dominique (2004), Comunitatea cetăţenilor. Asupra ideii moderne de naţiune, Piteşti, Editura Paralela 45. Schulze, Hagen (2003), Stat şi naţiune în istoria europeană, traducere