Liviu Rebreanu Sau Paradoxul Organicului-Referat [PDF]

Zitiervorschau

Katona (Bereş) Andrea Anul III Secţia Ro.-La.

Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului „să nu ne amăgim, Liviu Rebreanu continuă să fie o adevărată problemă homerică pentru critica literară românească” (M.Muthu) Perioada dintre cele două războaie mondiale reprezintă una dintre cele mai strălucite epoci creatoare din istoria literaturii române, prin valorile cărora le-a dat naştere, prin inovaţiile pe care le-a adus. Proza românească s-a configurat ȋn funcţie deăcâteva tipologii: 1. romanul liric şi epopeic,prin proza lui Sadoveanu 2. romanul subiectiv prin C. Petrescu, M. Eliade sau Anton Holban 3. romanul de analiză psihologică prin Hortensia Papadat Bengescu 4. romanul obiectiv ȋn mod pragmatic (balzacian) prin George Călinescu 5. romanul realist obiectiv prin Liviu Rebreanu. După 1970 se vor mai include câteva tipuri de romane: romanul politic –“Vocile nopţii” de A. Buzura, romanul mitic prin Fănuş Neagu,romanul istoric sau romanul parabolic prin Radu Petrescu. Liviu Rebreanu a fost un scriitor cu gestaţie grea şi îndelungată. El va practica o artă prin definiţie anticalofilă, teoreticianul acesteia fiind considerat Camil Petrescu. Pentru mine arta — zic artă şi mă gândesc la literatură - înseamnă creaţie de oameni şi viaţă. Astfel, arta, întocmai ca şi creaţia divină, devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu viaţă proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităţii. Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume'' ("Cred", 1924). Poate anume în virtutea acestui crez artistic formulat în manifestul citat, Liviu Rebreanu a reuşit să se înscrie printre cei mai buni prozatori ai secolului XX. Exigenţele pe care i le-au dictat acest crez l-au îndreptat spre realism. Dovadă o fac chiar scrierile cu care intră în literatură, în special "Ion". Iar realismul aduce psihologie. "Ion" este un roman social în mare parte de formulă tradiţională. Dar totuşi aici scriitorul beneficiază nu o dată de analiză şi sugestie psihologică. "Pădurea Spânzuraţilor" e deja un roman psihologic în înţelesul deplin al cuvântului. Această lucrare îl recomandă pe Liviu Rebreanu ca un analist fin, interesat de procesele de conştiinţă. “O puternică senzaţie de închidere şi un sentiment al definitivului ne transmit azi romanele creatorului de fibră balzaciană, atent la mişcările sociale ample sau la traumele interioare ale individului din primele decenii ale veacului nostrum.” M.Muthu Realismul este un curent literar care ia naştere în secolul al XIX-lea şi domină în bună parte şi secolul nostru. Dintre speciile literare romanul se află în prim-planul

scriitorilor realişti. În principal, realismul preferă romanul desfăşurat pe mai multe planuri narative, cu acţiune amplă şi numeroase personaje şi în care sunt reconstituite cu minuţiozitate amănuntele unei epoci istorice. Scriitorul realist prezintă moravurile, viaţa culturală, mecanismul social, oferind impresionant de multe informaţii despre epoca transfigurată artistic. De multe ori, descrie arhitectura epocii, străzi şi clădiri cunoscute, reproduce articole de ziar, comentează cărţile de succes, copiază documente istorice, prezintă îmbrăcămintea personajului pentru a-i sublinia caracterul sau personalitatea, dar semnalizează şi amănunte stric legate de moda epocii. Toate acestea contribuie la formarea şi reliefarea unui tablou amplu ce surprinde toate sectoarele curente ale cotidianului, deci şi a realismului. Stendhal spunea: „Romanul realist este o oglindă purtată de-a lungul unui drum. Câteodată ea reflectă cerul albastru, altă dată noroiul din băltoacele de la picioarele dumneavoastră. Vreţi să acuzaţi de imoralitate omul care poartă oglinda? Acuzaţi mai bine drumul pe care se află băltoacele sau, şi mai bine, inspectorul de drumuri, care permite ca apa să se adune şi băltoacele să se formeze”. Există opere care se opun corodării temporale, ba dimpotrivă, tocmai timpul scurs între crearea lor şi momentul receptării, cu cât este mai lung, cu atât le certifică mai mult valoarea.Opera rebreniană se înscrie în această categorie. Puţini scriitori români au reuşit să reziste, prin opera lor, de la o generaţie la alta şi unul din aceştia este Liviu Rebreanu. Ignorat ani buni de mai toată lumea literară, publicat dar nerecunoscut ca cine ştie ce valoare, până în 1920,adulat deodată, pentru “Ion” şi Pădurea spânzuraţilor îndeosebi, ridicat ferm pe un piedestal ferm de apreciere şi recunoaştere, nu a mai putut fi coborât din acel Olimp literar sub nici o formă, generaţiedupă generaţie recunoscându-i calitatea de „patriarh” (cum maiestuos îl definea George Călinescu)al romanului românesc. Piatra de hotar la temelia romanului românesc modern este romanul“Ion” ( 1920) ce semnifică nu doar consacrarea autorului, ci şi o revoluţie în dezvoltarea prozei noastre. Romanul a primit premiul Academiei Române şi a fost tradus în numeroase limbi şi de U.N.E.S.C.O, socotindu-l unadin marile opere contemporane ale lumii. “Ion “este un roman al structurilor sociale ţărăneşti:intelectualitatea satului, în disputa pentru autoritate, reprezentată de preotul Belciug şi împovăratafamilie a învăţătorului Herdelea; ţărănimea înstărită, prin Vasile Baciu şi George, cea săracă prinfamilia Glanetaşului. Romanul, conceput astfel, extinde viziunea epică în toate straturile societăţiiromâneşti, prin diversitatea cotidianului, prin acumularea de întâmplări îndreptate spre firesculvieţii, în mijlocul căruia se constituie o întreagă lume, o multitudine de personaje, puternic individualizate. Determinarea lor este socială, însă conduita particulară diferenţiază structuri social-umane, potrivit cu rosturile intime ale fiecărui personaj. Destinul fiecărui personaj devine şi o problemă de psihologie umană, determinată nu numai de factori sociali, ci şi de impulsuri ale fiinţeice răbufnesc în împrejurări, uneori pătimaşe, alteori răscolind conştiinţe.Obiectiv, în desfăşurarea lui epică de frescă socială, romanul lui Rebreanu este şi analitic, prin motivarea psihologică a faptului uman. Prin Rebreanu romanul românesc se îndreaptă astfelcătre proza de analiză psihologică remarcabilă în romanele ulterioare ale lui Camil Petrescu, Cezar Petrescu sau H. Papadat Bengescu. În romanele Pădurea spînzuraţilor, Adam şi Eva, Ciuleandra, Jar, Amîndoi, războiul şi iubirea provoacă un zbucium intens personajelor.

2

Autorul surprinde existenţa pe dimensiunea unei întregi societăţi, prezintă revolta sufletului colectiv şi conflictele, care decurg din zbuciumul vieţii sociale. Setea ţăranului pentru pământ şi strigătul de nemulţumire al mulţimii le descoperim în romanele Ion, Răscoala, Crăişorul. Prozatorul prezintă dilemele personajelor şi motivarea psihologică a comportamentului social şi individual al acestora. În opera rebreniană, se frământă o lume bătută de soartă, astfel că, Avrum cârciumarul, Ana, Remus Lunceanu şi Iţic Ştrul se sinucid, iar alţii, ca Apostol Bologa şi Horia sunt condamnaţi la moarte. De cele mai multe ori, personajele îşi încheie viaţa în mod violent ca Ion, Miron Iuga, Toma Novac sau Toma Pahonţu, ca urmare a conflictelor fără rezolvare, în care au intrat. În proza lui Rebreanu, eroii sunt surprinşi în mişcarea vieţii într-o ,, lume dominată de însemnele tragicului, de coordonatele apăsătoare ale morţii, culpei, spaimei şi neliniştii” 3, iar conflictele ivite reprezintă o problemă, determinată nu numai de factorii sociali, ci şi de nemulţumirile din interiorul fiinţei umane, ce răbufnesc în situaţii tragice, fără soluţii de salvare. Văzut ca o consecinţă a diversităţii naturii umane, presupunând ,,neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism, ceartă, discuţie violentă” 4, termenul de conflict este utilizat pentru a descrie o serie de stări afective ale oamenilor, precum şi toate tipurile de opoziţie antagonistă între indivizi sau grupuri umane. Conflictele de natură internă exprimă tensiunile sufleteşti, iar cele externe pot implica persoane, instituţii, grupuri, dar şi valori şi ideologii. În literatură, dramaticul rezultă din confruntări, din răsturnări de situaţii şi treceri de la o stare la alta, alternanţe de fericire şi de nefericire, de împlinire, sau, nu. El oferă personajului posibilitatea de salvare din contradicţie, în timp ce tragicul duce totdeauna la înfrângerea eroului. În genul dramatic, conflictul se exprimă în special prin dialog. Monologul poate avea funcţia de a exprima o tensiune lăuntrică a personajului, sau de a relata fapte, care nu sunt prezentate direct. Dacă în Ion, viaţa este înfăţişată într-o stare de acalmie, în Răscoala, ruperea echilibrului şi dezlănţuirea mulţimii, duce la conflicte puternice între cele două tabere. În Ion masa ţăranilor era prezentată participând la evenimente paşnice, nunţi, botezuri, înmormântări, în Răscoala scriitorul prezintă mulţimea furioasă, care îşi cere drepturile. Ea este prezentată la început prin ceea ce gândeşte, apoi nemulţumirile ei, cunoscute la cârciumă, la horă, la minister se transformă în proteste. Ura şi mânia acumulate în timp îi fac aprigi pe ţărani, în revărsarea mâniei. Răzvrătirea masei ţărăneşti este plină de cruzime. Mulţimea reacţionează violent, pentru a se descărca de furia ce-o înăbuşă. Rebreanu este un artist desăvârşit în zugrăvirea maselor. El analizează stările obsesive de parcă ar fi vorba de un singur personaj. Pentru Ov. S. Crohmălniceanu, ,,suferinţele individuale se împletesc, se leagă, alcătuiesc o singură durere şi nenumărate voinţe deznădăjduite se strâng laolaltă, se învolbură, fierb şi izbucnesc ca o lavă fierbinte la suprafaţă, într-o adevărată explozie naturală”. Lumea operei lui Rebreanu este un univers fără ieşire. Indiferent că sunt personaje din lumea rurală sau citadină, dragostea este motiv de declanşare a conflictului interior. Autorul încearcă o pătrundere în lumea cauzelor morale şi psihologice ale conflictelor. Rebreanu scrie un roman al marilor ciocniri, al marilor conflicte dramatice, al momentelor de tensiune. Este un prozator al luptei şi al pasiunilor, fiind puternic atras de complexitatea dramatică a vieţii, pe care o prezintă în zbuciumul său, social şi psihologic.

3

Prin acumularea unor detalii mici şi uneori triviale, dar semnificative, redate întro formă de obicei banală, câteodată vulgară şi neîngrijită pe alocuri, cam încet şi cam greoi uneori, Rebreanu izbuteşte ceea ce nu se întâmplă întotdeauna artiştilor, să însufleţească o scenă, să dea viaţă unui caracter. Limbajul artistic este bogat şi variat; între procedeele stilistice preferate de autor se numără comparaţia şi epitetul. Se remarcă imaginile vizuale şi auditive. Fraza este sacadată şi armonioasă, cuprinzând uneori repetiţii obsesive de cuvinte. Din perspectiva artei narative, trebuie reţinut faptul că romanul lui Rebreanu se impune prin dinamizarea acţiunii, izvorâtă din acumularea treptată a faptelor semnificative. Dacă la începutul fiecărei cărţi naraţiunea se desfăşoară lent, acumulând treptat şi greoi tensiuni care mai târziu vor exploda, în cele din urmă discursul epic se bazează pe dialectica unor urcuşuri din ce în ce mai rapide, pregătind declanşarea furtunii. Referindu-se la structura textului, G.Călinescu este de părere că “frazele considerate singure sunt incolore, ca apa de mare ţinută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării”. Chiar dacă este supus reevaluărilor datorate noilor curente de critică, dar şi noilor cerinţe ale cititorilor, Liviu Rebreanu este încă prezent în atenţia iubitorilor de literatură. Reanalizată, opera saîşi păstrează valoarea, nealterată de timp, ci doar puţin modificată în percepţia cititorilor. Iar concluzia este una singură: „să nu ne amăgim, Liviu Rebreanu continuă să fie o adevărată problemăhomerică pentru critica literară românească”, după cum afirmă Mircea Muthu în cartea sa,”Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului”.

************************************* .

4