Liane Moriarty - Am Uitat Sa Fim Fericiti [PDF]

  • 0 0 0
  • Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden
Datei wird geladen, bitte warten...
Zitiervorschau

COLECŢIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

Liane Moriarty

Am uitat să fim fericiți Traducere din engleză de Luminița Gavrilă

Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mărculescu Redactor: Carmen Botoșaru Coperta colecţiei: Faber Studio Cover image © Amor y Casualidad Fotografia/Getty Images Director producţie: Cristian Claudiu Coban Dtp: Gabriela Chircea Corectură: Maria Mușuroiu Roxana Nacu

Titlul original: What Alice Forgot Autor: Liane Moriarty Copyright © Liane Moriarty 2009

Copyright © Editura Trei, 2016 pentru prezenta ediţie O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20 e-mail: [email protected] www.edituratrei.ro *4#/F16# *4#/1%' *4#/1SJOU

Pentru Adam

1

Plutea cu braţele desfăcute în apa ce-i lovea uşor corpul, respirând aerul verii cu aromă de sare şi nucă-de-cocos. În gură simţea mulţumită gustul plăcut al micului dejun: costiţă, cafea şi, posibil, croasanţi. A ridicat puţin bărbia şi soarele dimineţii a strălucit atât de tare pe suprafaţa apei, încât a trebuit să mijească ochii ca să-şi vadă picioarele prin văpăile de lumină. Avea unghiile de la picioare vopsite în diferite culori: roşu, auriu, mov… Ciudat. Lacul de unghii nu fusese aplicat prea bine, ci în strat gros şi neglijent. Lângă ea mai plutea cineva în apă. Cineva la care ţinea foarte mult, care o făcea să râdă şi care avea unghiile de la picioare lăcuite la fel. Cealaltă persoană a mişcat spre ea degetele cu unghii multicolore într-un gest de complicitate amicală, iar ea s-a simţit cuprinsă de o tihnită mulţumire. De departe se auzea vocea unui bărbat care striga „Marco?“ şi nişte voci de copii care răspundeau în cor „Polo!“ Bărbatul striga din nou: „Marco, Marco, Marco!“ Şi vocile îi răspundeau: „Polo, Polo, Polo!“ Un copil râdea. Avea un râs lung şi gâlgâit, ca un jet de baloane de săpun. O voce îi spunea încet şi insistent la ureche: — Alice? 7

Liane Moriarty

Ea și-a dat iar capul pe spate şi a lăsat apa rece să-i acopere uşor faţa. Înaintea ochilor îi dansau mici puncte de lumină. Era un vis sau o amintire? — Nu ştiu! spunea o voce speriată. N-am văzut când s-a întâmplat! Nu merită să te superi pentru atâta lucru. Visul sau amintirea s-a dizolvat, dispărând ca o reflexie pe apă, şi prin minte au început să-i treacă frânturi de gânduri, de parcă se trezea dintr-un somn lung şi adânc, într-o dimineaţă târzie de duminică. Crema de brânză este considerată o brânză moale? Nu este o brânză tare. În niciun caz nu e… … tare. Prin urmare, logic, ai zice… …ceva. Ceva logic. Lavanda este minunată. Logic, minunată. Trebuie să mai tăiem lavanda! Simt miros de lavandă. Nu, nu miroase. Ba da, miroase. Atunci şi-a dat seama că avea o durere la cap. O durea foarte tare într-o parte, de parcă cineva îi aplicase o lovitură zdravănă de ciocan. Gândurile i s-au mai limpezit. De ce o durea capul? Nimeni nu-i spusese că va avea dureri de cap. Era pregătită pentru o listă întreagă de simptome specifice: arsuri la stomac, gust de aluminiu în gură, ameţeli, oboseală extremă…, dar nu şi pentru această durere bubuitoare 8 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

într-o parte a capului. Ar fi trebuit menţionată şi aceasta deoarece era foarte puternică. Sigur, dacă o banală durere de cap i se părea insuportabilă… Mirosul de lavandă venea şi dispărea ca o adiere. S-a lăsat din nou să aţipească. Cel mai bine ar fi să adoarmă la loc şi să revină la visul acela frumos, cu apa şi unghiile multicolore. Totuşi, să-i fi spus cineva de durerile de cap şi ea să fi uitat? Da, cu siguranţă. Dumnezeule, durerile de cap! Nişte dureri foarte mari, groaznice… Trebuia să ţină minte atâtea lucruri. Să nu mănânce brânză moale, somon afumat sau sushi, deoarece risca să contracteze boala aceea despre a cărei existenţă nu auzise până atunci. Listeria. O specie de bacterie foarte periculoasă pentru făt. De-asta nu aveai voie să mănânci resturi. O singură îmbucătură dintr-un copan de pui rămas din ziua anterioară putea să fie fatală pentru copil. Responsabilităţile dure ale maternităţii. Deocamdată se va culca la loc. Era cel mai bine. Listeria. Wisteria1. Wisteria de pe gardul grădinii va arăta superb, măcar să înflorească. Listeria, wisteria. Ha! Ce se potrivesc! A zâmbit, dar o durea foarte rău capul. Încerca să suporte cu stoicism. — Alice? Mă auzi? Mirosul de lavandă se simţea din nou, mai tare. Dulceag şi uşor greţos. 1

Wisteria sinensis, denumirea științifică pentru glicină. (N. red.) 9

Liane Moriarty

Brânza moale este o brânză tartinabilă. Nici prea moale, nici prea tare, numai bună. Ca pătuţul unui ursuleţ. — I se mişcă pleoapele. Parcă visează. N-avea niciun rost. Nu va mai putea să adoarmă la loc, deşi se simţea atât de epuizată încât ar fi dormit o veşnicie. Oare toate femeile gravide trebuiau să suporte astfel de dureri de cap? Scopul era să le pregătească pentru durerile naşterii? Când se va trezi, să nu uite să caute chestia asta în cartea despre maternitate. Uita mereu că durerea era atât de deranjantă. Nemiloasă. Îţi ajungea până-n suflet. Nu-ţi doreai altceva decât să înceteze numaidecât. Injecţiile epidurale erau soluţia. Faceţi-mi o epidurală pentru durerea de cap, vă rog frumos. Mulţumesc… — Alice, încearcă să deschizi ochii. Oare crema de brânză putea fi considerată brânză? Nimeni nu punea o lingură de brânză moale pe un platou de brânzeturi. Poate că, în contextul cremei de brânză, „brânză“ nu însemna „brânză“. N-o să-l întrebe pe doctor, ca nu cumva să se facă de râs. Nu reuşea să găsească o poziţie comodă. Salteaua i se părea tare precum cimentul. Dacă se răsucea puţin, putea să-l înghiontească pe Nick cu picioarele până când el se întorcea somnoros, o trăgea spre el şi o cuprindea într-o îmbrăţişare mare şi călduroasă. Sticla ei umană, cu apă caldă… Unde era Nick? Se trezise deja? Poate că îi pregătea o ceaşcă de ceai. — Alice, încearcă să nu te mişti. Stai liniştită, scumpo, şi încearcă să deschizi ochii. Elisabeth ar şti ce-i cu crema de brânză. Ar pufni în stilul ei de soră mai mare şi ar clarifica lucrurile. Mama 10 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

ei, în schimb, n-ar şti nimic. S-ar speria şi ar spune: „Oh, Doamne, oh, nu! Sunt sigură că am mâncat brânză moale când eram însărcinată cu voi, fetelor! Pe vremea aceea nu se ştia de lucrurile astea.“ Ar vorbi întruna şi s-ar îngrijora că Alice a încălcat o regulă fără să-şi dea seama. Mama ei credea în reguli. La fel şi Alice. Frannie n-ar şti răspunsul, dar, orgolioasă, s-ar aşeza la noul ei calculator să se documenteze, la fel cum altădată consulta Enciclopedia Britannica pentru a le ajuta pe Alice şi Elisabeth să-şi pregătească proiectele pentru şcoală. Capul chiar o durea foarte tare. Probabil că asta nu era decât a mia parte din cât te durea când intrai în travaliu. Dar chiar o durea foarte tare. Oricum, din câte îşi amintea, nu mâncase cremă de brânză. — Alice? Alice! Ei nici nu-i prea plăcea crema de brânză. — A chemat cineva ambulanţa? Iar se simţea mirosul de lavandă. Odată, când se pregăteau să coboare din maşină şi îşi desfăceau centurile de siguranţă, Nick i-a spus (în replică la ceva ce zisese ea din dorinţa de a-i smulge un compliment), cu mâna pe mânerul portierei: „Cum poţi să spui una ca asta, nătăfleaţă mică? Ştii bine că sunt îndrăgostit de tine până peste cap“. Ea a deschis portiera şi a simţit căldura soarelui pe picioare şi mireasma lavandei pe care o plantase lângă uşa casei. „Îndrăgostit de tine până peste cap.“ Fusese un moment de fericire cu miros de lavandă, după cumpărăturile de la supermarket. 11

Liane Moriarty

— Vine. Am sunat la 000! E prima oară în viaţa mea când sun la urgenţe! Eram atât de agitată, încât era să sun la 911, ca americanii. Chiar am apăsat pe tasta 9. Se vede treaba că mă uit prea mult la televizor. — Sper că nu e ceva grav. Adică să mă dea în judecată, sau se poate s-o facă? Doar nu era atât de complicată coregrafia mea, nu? — Eu cred că ultima piruetă a fost puţin cam mult, mai ales când eşti deja ameţită de la întoarcerea după pasul dublu. — Este o grupă de avansaţi! Oamenii sunt nemulţumiţi dacă o fac prea uşoară. Eu ofer opţiuni. Adaptez programul la diferite niveluri. Dumnezeule, orice-aş face, mă aleg cu reclamaţii. Era cumva o discuţie radiofonică pe care o auzea? Nu-i plăcea deloc să asculte discuţii radiofonice. Cei care sunau vorbeau întotdeauna pe un ton iritat şi nazal. Erau în permanenţă scandalizaţi de ceva. Alice a spus odată că pe ea niciodată n-ar fi scandalizat-o nimic. Elisabeth replicase că asta i se părea deja scandalos. Fără să deschidă ochii, Alice a întrebat cu voce tare: — Nick, ai deschis tu radioul? Mă doare capul. Vocea i-a sunat iritată, ceea ce ei nu-i stătea în fire, dar la urma urmei era o femeie însărcinată, o durea capul, îi era frig şi nu se simţea prea… bine. Erau obişnuitele stări de rău matinale? Dar oare era dimineaţă? Oh, Alice! — Alice, mă auzi? Mă auzi, Alice? Sultana, mă auzi? Mă auzi, Sultana? În fiecare seară, înainte de culcare, Nick vorbea cu copilul printr-un tub gol de hârtie igienică lipit de 12 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

abdomenul lui Alice. Auzise chestia asta la o emisiune radio. Zicea că, în felul acesta, copilul va învăţa să recunoască vocea tatălui. La fel şi pe a mamei. „Alo!“ zicea el. „Sultana, mă auzi? Îţi vorbeşte tatăl tău.“ Citiseră că, în această fază, embrionul era de mărimea unei stafide1. De aceea îi ziceau aşa. Numai în particular, desigur. Erau nişte viitori părinţi sobri care nu-şi permiteau astfel de sentimentalisme în public. Sultana zicea că se simte perfect, mulţumesc, tati, uneori se cam plictisea, dar făcea bine. Se pare că voia ca mami să nu mai mănânce atâtea verdeţuri şi să treacă pe pizza. „Ajunge cu mâncarea pentru iepuri!“ protesta ea. Cu siguranţă, Sultana era băiat. Părea să aibă o personalitate masculină. Amândoi erau de acord că era un mic năzdrăvan. Alice stătea întinsă pe spate şi-i contempla creştetul lui Nick. Avea câteva şuviţe de păr argintiu, dar cum ea nu ştia dacă el le văzuse, nu i-a spus de ele. Nick avea treizeci şi doi de ani. Văzându-i şuviţele argintii, lui Alice i s-au umezit ochii. Of, hormonii de sarcină o luaseră razna… Alice nu-i vorbea niciodată copilului cu voce tare. Îi vorbea în gând, cu sfială, când era în cada de baie cu apă nu prea fierbinte… câte reguli! Hei, bebe! îi zicea ea în gând, apoi se lăsa atât de copleşită de această minune, încât lovea apa cu palmele ca un copil care de-abia aşteaptă Crăciunul. În curând împlinea treizeci de ani, avea o ipotecă imensă, un soţ şi un copil pe drum, dar nu se simţea altfel decât atunci când avea cincisprezece ani. 1

În engleză, sultana — stafidă. (N.t.) 13

Liane Moriarty

Diferenţa era că la cincisprezece ani nu avea momente de fericire după ce ieşea la cumpărături. Pe vremea aceea nu-l cunoştea pe Nick. Inima ei avea să fie frântă de câteva ori până să apară el şi să i-o vindece cu vorbe de genul „sunt îndrăgostit de tine până peste cap“. — Alice, te simţi bine? Deschide ochii, te rog. Era o voce de femeie. Prea puternică şi prea stridentă ca să nu o audă. O trăgea spre starea de conştienţă şi n-o lăsa să scape. Era o voce care îi producea o senzaţie de iritare familiară, ca nişte ciorapi prea strâmţi. Această persoană n-avea ce să caute în dormitorul ei. A întors capul într-o parte: — Au! A deschis ochii şi a zărit o ceaţă de culori şi forme pe care nu le recunoştea. Nu vedea nici măcar noptiera, ca să-și ia ochelarii. Probabil că vederea continua să-i slăbească. A clipit o dată şi încă o dată, apoi imaginea s-a focalizat ca printr-un telescop. Vedea genunchii cuiva. Ce ciudat! Nişte genunchi albi şi osoşi. A ridicat puţin bărbia. — În sfârşit! Era Jane Turner, colega ei de serviciu. Stătea îngenuncheată lângă ea, roşie la faţă, cu părul ud de transpiraţie, lipit pe frunte. Avea ochii obosiţi, iar pe gât o piele moale şi îngroşată, aşa cum Alice nu i-o văzuse până atunci. Era îmbrăcată într-un tricou cu pete mari de transpiraţie şi nişte pantaloni scurţi; avea braţele subţiri şi albe, cu pistrui maronii. Alice nu mai văzuse niciodată atât de mult din corpul lui Jane. Era jenant. Biata Jane! 14 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Listeria, wisteria, a spus Alice ca s-o facă să râdă. — Delirezi, a răspuns Jane. Nu încerca să te ridici. — Mmm… Nu vreau să mă ridic. Avea senzaţia că nu era în pat. I se părea că stă întinsă pe spate, pe o podea rece, de parchet laminat. Era beată? Uitase că este însărcinată şi băuse într-atât încât începuse să delireze? Obstetricianul ei era un bărbat educat, cu papion şi o faţă rotundă care semăna izbitor cu cea a unuia dintre foştii iubiţi ai lui Alice. După părerea lui, nu se întâmpla nimic dacă „să zicem… după un aperitiv, bem şi un păhărel de vin“. Alice a crezut că aperitivul era un fel de băutură. („Oh, Alice!“ a exclamat Elisabeth.) Nick i-a explicat că aperitivul era o băutură care se bea înainte de masă. Nick provenea dintr-o familie în care se beau aperitive. Alice, în schimb, provenea dintr-o familie care păstra o sticlă de Bailey prăfuită în fundul dulapului, în spatele cutiilor de spaghete. În ciuda celor spuse de obstetrician, nu băuse decât o jumătate de cupă de şampanie de când făcuse testul de sarcină şi se simţea vinovată, deşi toată lumea îi spunea că nu era nicio problemă. — Unde sunt? a întrebat Alice temându-se de răspuns. Se afla într-un club de noapte sordid? Cum o să-i explice lui Nick că uitase că era gravidă? — Eşti în sala de gimnastică, i-a răspuns Jane. Ai căzut şi ţi-ai pierdut cunoştinţa. M-ai speriat de moarte, dar pe de altă parte m-am bucurat că am avut o scuză ca să ne oprim. Sala de gimnastică? Alice nu se ducea la sală. Se trezise din beţie într-o sală de gimnastică? — Te-ai dezechilibrat, a explicat o voce stridentă şi jovială. Ce căzătură! Ne-ai tras o sperietură zdravănă, 15

Liane Moriarty

prostuţo! Am chemat ambulanţa, aşa că nu te îngrijora, ne vin ajutoare! Lângă Jane stătea în genunchi o fată zveltă şi bine bronzată, cu părul vopsit blond şi strâns în coadă de cal, îmbrăcată cu un şort lucios din lycra şi un tricou roşu care avea scris pe piept NEBUNĂ DUPĂ FITNESS. Instantaneu, Alice a simţit antipatie faţă de ea. Nu-i plăcea să i se spună „prostuţo“. I se părea o lipsă de respect. În opinia lui Elisabeth, unul dintre defectele lui Alice era că avea tendinţa de a se lua pe sine prea în serios. — Am leşinat? a întrebat Alice plină de speranţă. Femeile însărcinate leşină. Ea nu leşinase în viaţa ei, deşi îşi petrecuse aproape toată clasa a patra exersând, în speranţa că se va număra printre norocoasele care leşinau la biserică şi trebuiau să fie scoase afară în braţele musculoase ale domnului Gillespie, profesorul lor de sport. — Din cauză că sunt însărcinată, a spus ea. Să se ştie că „prostuţa“ merita puţin respect. Jane a rămas cu gura căscată. — Isuse! Alice, nu se poate! Nebuna-după-fitness a strâns din buze ca şi cum o prinsese pe Alice făcând o prostie. — Of, scumpo, am întrebat la începutul cursului dacă vreuna dintre voi este gravidă. N-ar fi trebuit să fii atât de timidă. Ţi-aş fi adaptat programul. Alice simţea în cap o durere pulsatilă. Nu înţelegea nimic. — Însărcinată, a repetat Jane. Acum… Ce nenorocire! — Ba nu e o nenorocire. Alice şi-a pus protectoare mâna pe burtă, astfel încât Sultana să nu audă comentariile jignitoare. Situaţia ei financiară nu era problema lui Jane. Se presupune 16 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

că oamenii ar trebui să se bucure când aud că eşti însărcinată. — Atunci ce ai de gând să faci? a întrebat Jane. Dumnezeule mare! — Ce am de gând să fac? Cum adică ce am de gând să fac? Voi avea un copil. A mirosit aerul. — Miroşi a lavandă. Mi s-a părut mie că mirosea a lavandă. Sarcina îi ascuţise simţul mirosului. — Este deodorantul meu. Jane arăta ciudat. Avea ochii ciudaţi. Era foarte vizibil. Poate că ar trebui să înceapă să folosească o cremă de ochi. — Te simţi bine, Jane? Jane a pufnit pe nas. — Sunt bine. Pentru tine îmi fac griji, femeie! Tu eşti cea însărcinată, care a căzut. Copilul! Fusese egoistă şi se gândise doar la durerea ei de cap, în loc să-şi facă griji pentru biata Sultana. Ce fel de mamă avea să fie? — Sper să nu-i fi făcut rău copilului când am căzut. — Lasă, copiii sunt foarte rezistenţi. Eu nu mi-aş face griji din cauza asta. Era o altă voce de femeie. Alice a ridicat privirea pentru prima dată şi a văzut că era înconjurată de o mulţime de femei de vârstă mijlocie, toate îmbrăcate în haine de sport. Unele stăteau aplecate şi o priveau cu aviditatea unor curioşi care se uită la un accident de circulaţie, în timp ce altele stăteau cu mâinile în şolduri şi discutau între ele de parcă ar fi fost la o petrecere. Părea că se aflau într-o sală lungă, cu lumină fluorescentă. Din depărtare 17

Liane Moriarty

se auzea încet muzică, zgomote de obiecte metalice şi, deodată, tare, hohotul de râs al unui bărbat. — N-ar trebui să faci exerciţii atât de solicitante dacă eşti însărcinată, a spus o altă femeie. — Dar eu nu fac deloc exerciţii, a replicat Alice. Ar trebui să fac mai multă mişcare. — Tu, fată dragă, n-ai putea să faci mai multă mişcare nici dacă ai vrea. — Nu înţeleg ce vrei să spui. Alice s-a uitat la figurile necunoscute din jurul ei. Totul era atât de… aiurea. — Nu ştiu unde mă aflu, a adăugat ea. — Probabil că a făcut o comoţie cerebrală, a comentat cineva pe un ton agitat. Comoţia provoacă ameţeli şi dezorientare. — I-auzi! Vorbeşte doamna doctor! — Tocmai am făcut un curs de prim ajutor la şcoală. Îmi amintesc exact fraza asta. Trebuie să fii atent la compresia cerebrală. Este foarte periculoasă. Nebuna-după-fitness a părut îngrozită şi a mângâiat-o pe Alice pe braţ. — Vai, scumpo, POATE CĂ NU-I DECÂT O COMOŢIE MICĂ. — Da, dar nu cred că din cauza asta a surzit, a spus Jane pe un ton sec. S-a aplecat spre Alice şi i-a spus cu o voce joasă: — Linişteşte-te. Eşti în sala de gimnastică, la ora de fitness de vineri, la care aşteptai de atâta timp să mă târăşti şi pe mine, îţi aminteşti? Adevărul e că nu-i prea văd farmecul. În fine, ai căzut spectaculos şi te-ai lovit la cap, atâta tot. O să fii bine. Întrebarea este: de ce nu mi-ai spus că eşti însărcinată? 18 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Ce oră de fitness de vineri? a întrebat Alice. — Oh, asta-i grav! a exclamat Jane. — A venit ambulanţa, a spus cineva. Nebuna-după-fitness a răsuflat uşurată. A sărit în picioare şi le-a gonit pe doamne cu gesturile energice ale unei gospodine care mătură. — În regulă, fetelor! Haideţi să le facem puţin loc, da? Jane a rămas îngenuncheată lângă Alice, bătând-o pe umăr cu un aer distrat. Apoi s-a oprit brusc: — Of, de ce tot ce-i bun ţi se întâmplă numai ţie? Alice a întors capul şi a văzut doi bărbaţi arătoşi care veneau hotărâţi spre ele, îmbrăcaţi în uniforme albastre şi ducând nişte echipamente de prim ajutor. Jenată, s-a străduit să se ridice în picioare. — Nu te mişca, frumoaso! i-a ordonat cel mai înalt. — Seamănă cu George Clooney, i-a şoptit Jane la ureche. Chiar semăna. Alice nu s-a putut abţine să nu se simtă mai veselă. Parcă se trezise într-un episod din serialul Spitalul de urgenţă. — Bună, a spus George Clooney aplecându-se lângă ele, cu mâinile apropiate între genunchi. Cum te cheamă? — Jane, a răspuns Jane. Oh! Pe ea o cheamă Alice. — Care e numele tău complet, Alice? George a apucat-o cu delicateţe de încheietura mâinii şi, cu două degete, i-a căutat pulsul. — Alice Mary Love. — Ai căzut zdravăn, nu-i aşa, Alice? — Se pare că da. Nu-mi amintesc. Alice se simţea specială şi îi venea să plângă, aşa cum i se întâmpla de obicei când vorbea cu un specialist în sănătate, chiar şi cu un farmacist. Pentru asta o învinuia 19

Liane Moriarty

pe maică-sa, pentru că făcea prea mare caz când se îmbolnăvea, în copilărie. Ea şi Elisabeth deveniseră nişte ipohondre sadea. — Ştii unde te afli? a întrebat-o George. — Sinceră să fiu, nu, a răspuns Alice. Se pare că sunt într-o sală de sport. — A căzut în timpul orei de fitness, a intervenit Jane, ajustându-şi breteaua sutienului pe sub tricou. Am văzut-o eu. A căzut pe spate, absolut spectaculos, şi s-a lovit cu capul de podea. A fost inconştientă aproximativ zece minute. Nebuna-după-fitness a reapărut, cu coada de cal legănându-i-se la spate, iar Alice s-a uitat la picioarele ei lungi şi suple şi la abdomenul ei tare şi plat. Părea un abdomen fals. — Cred că o clipă şi-a pierdut concentrarea, i-a explicat Nebuna-după-fitness lui George Clooney pe tonul confidenţial al unei discuţii între doi profesionişti. Eu nu recomand genul acesta de exerciţii unei femei însărcinate. Chiar am întrebat dacă este vreuna însărcinată. — Câte săptămâni de sarcină ai, Alice? a întrebat George. Alice a vrut să răspundă şi, spre surprinderea ei, a constatat că are un gol de memorie. — Treisprezece, a spus ea după o clipă de ezitare. Adică paisprezece. Paisprezece săptămâni. Făcuse ecografia de la douăsprezece săptămâni cu cel puţin două săptămâni în urmă. Sultana făcuse un mic salt ciudat, ca o mişcare de dans disco, de parcă o înghiontise cineva în spate, apoi Nick şi Alice au tot încercat să reproducă mişcarea ca să le-o arate prietenilor. Toţi fuseseră politicoşi şi comentaseră că era remarcabilă. 20 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Şi-a pus mâna pe burtă şi, pentru prima dată, a observat cu ce era îmbrăcată. Adidaşi şi şosete albe, un şort negru şi un top galben cu bretele, cu o aplicaţie aurie pe piept. Părea să fie desenat un dinozaur din gura căruia ieşea un balon pe care scria DANSEAZĂ FĂRĂ OPRIRE. Dansează fără oprire? — Ce-i cu hainele astea? a întrebat-o pe Jane pe un ton acuzator. Nu sunt hainele mele. Jane s-a uitat cu subînţeles la George Clooney, ridicând din sprânceană. — Am un dinozaur lipit pe tricou, a spus Alice şocată. — Alice, ce zi a săptămânii e astăzi? a întrebat George. — Vineri, a răspuns Alice. Trişa... Jane îi spusese mai devreme că erau la „ora de fitness de vineri“. Care o fi fost aceea… — Îţi aminteşti ce ai mâncat la micul dejun? a întrebat George în timp ce-i examina cu blândeţe o parte a capului. Celălalt paramedic îi înfăşurase un manşon pe braţ, pregătindu-se să-i măsoare tensiunea arterială. — Pâine prăjită cu unt de arahide? Asta mânca de obicei la micul dejun. I s-a părut cel mai sigur răspuns. — El nu ştie ce ai mâncat tu la micul dejun, i-a explicat Jane. Încearcă să vadă dacă îţi aminteşti ce ai mâncat la micul dejun. Manşonul tensiometrului s-a strâns tare pe braţul ei. — Ia să vedem, a spus George, aşezându-se mai bine pe vine. Spune-mi dacă ştii cum îl cheamă pe ilustrul nostru prim-ministru. — John Howard, a răspuns Alice ascultătoare. Spera să nu mai urmeze şi alte întrebări din politică. Nu era punctul ei forte. Nimic n-o îngrozea mai tare. 21

Liane Moriarty

Jane a pufnit într-un râs ironic şi amuzat. — Oh! Ah! Dar e încă prim-ministru, nu? Alice a simţit că moare de ruşine. Oamenii vor râde de ea ani de zile de-aici înainte. Vai, Alice, tu nu ştii cine e prim-ministru! Oare ratase ultimele alegeri? — Dar sunt sigură că el e prim-ministru, a insistat ea. — În ce an suntem? George nu părea prea îngrijorat. — În 1998, a răspuns prompt Alice. Măcar în privinţa asta era sigură. Copilul urma să se nască anul următor, în 1999. Jane şi-a acoperit gura cu mâna. George a vrut să spună ceva, dar Jane l-a întrerupt. I-a pus lui Alice mâna pe umăr şi a privit-o fix, cu ochii mari de emoţie. Avea picături mici de rimel pe vârful genelor. Combinaţia dintre mirosul de lavandă al deodorantului şi izul de usturoi al respiraţiei ei era dărâmător. — Câţi ani ai, Alice? — Am douăzeci şi nouă, Jane. La fel ca tine. Alice era iritată de tonul dramatic al prietenei sale. Ce naiba voia să spună? Jane s-a retras şi s-a uitat triumfător la George Clooney. — Tocmai m-a invitat la petrecerea ei de patruzeci de ani. Aceasta a fost ziua când Alice Mary Love s-a dus la fitness şi, din neatenţie, a pierdut o decadă din viaţa ei.

22 fiction connection

2

Jane a spus că ar fi venit cu ea la spital, dar că trebuia să ajungă la tribunal la ora două. — Pentru ce te duci la tribunal? a întrebat Alice, căreia nu-i părea rău deloc că Jane nu putea s-o însoţească la spital. Avusese destul parte de prietena ei pentru o singură zi. O invitaţie la aniversarea a patruzeci de ani… Ce anume voise să spună cu asta? Jane a avut un zâmbet ciudat şi nu i-a răspuns lui Alice la întrebarea despre tribunal. — Am să sun pe cineva să vină să te aştepte la spital. — Nu pe cineva, a spus Alice văzând că paramedicii pregăteau o targă ce părea cam fragilă. Pe Nick. — Da, sigur… Am să-l sun pe Nick… Jane a pronunţat cuvintele cu grijă, de parcă ar fi jucat într-o scenă de teatru pentru copii. — De fapt, sunt sigură că pot să merg, i-a spus Alice lui George Clooney. Nu i-a plăcut niciodată ideea de a fi ridicată pe braţe, nici măcar de către Nick, care era destul de puternic. Se temea că era prea grea. Dacă atunci când ridicau targa, 23

Liane Moriarty

paramedicii icneau şi se strâmbau de atâta efort, ca nişte muncitori care cărau mobilă? — Mă simt bine. Doar capul mă doare. — Ai suferit o contuzie destul de serioasă, a spus George. Nu putem să pierdem timpul când e vorba de traumatisme craniene. — Ascultă, partea care ne place cel mai mult în munca noastră este să transportăm femei frumoase cu targa, a spus celălalt paramedic. Nu ne lua plăcerea asta. — Chiar aşa, Alice, nu le lua plăcerea asta, a intervenit Jane. Creierul tău a avut de suferit şi acum crezi că ai douăzeci şi nouă de ani. Ce voia să zică, mai exact? Alice s-a întins pe spate şi i-a lăsat pe cei doi bărbaţi s-o ridice cu îndemânare pe targă. Când a întors capul pe-o parte, a simţit că ameţeşte din cauza durerii. — Ah, asta e geanta ei, a spus Jane aducând un rucsac din fundul sălii şi înghesuindu-l lângă Alice. — Ăsta nu-i al meu, a spus Alice. — Ba este. Alice s-a uitat mirată la geanta din pânză roşie. Avea trei aplicaţii lucioase cu dinozauri la fel cu cea de pe tricoul ei. S-a întrebat dacă o să i se facă rău. Cei doi paramedici au ridicat targa. Păreau să o care fără niciun fel de problemă. Alice s-a gândit că erau obişnuiţi să transporte persoane de toate mărimile. — La birou! a strigat Alice cuprinsă brusc de panică. Mai bine sună la birou să-i anunţi. De ce nu suntem la serviciu dacă azi e vineri? — Păi, chiar nu ştiu! De ce noi nu suntem la serviciu? a repetat Jane pe acelaşi ton teatral din scenetele pentru copii. Dar nu te îngrijora în privinţa asta. Am să-l sun pe 24 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

„Nick“, apoi am să sun la „birou“. Când spui „la birou“, presupun că te referi la Construcţii ABR, nu? — Da, Jane, sigur că da, a spus Alice grijulie. Se făcuseră trei ani de când lucrau la ABR. Oare biata Jane suferea de vreo tulburare mentală? — Cel mai bine ar fi să-i spui lui Sue că astăzi nu vin, a adăugat Alice. — Sue, a repetat Jane încet. Când spui Sue, să înţeleg că te referi la Sue Mason? — Da, Jane. Sue Mason. (Era clar că pe Jane n-o prea ducea mintea.) Sue Mason era şefa lor şi era strictă în privinţa punctualităţii, a certificatelor medicale şi a vestimentaţiei corespunzătoare. Alice abia aştepta să intre în concediu de maternitate ca să scape de serviciu pentru o vreme. Când paramedicii au plecat cu ea, Alice a observat că Jane îi privea cu atenţie. Îşi ciupea buza de jos cu două degete, ceea ce o făcea să semene cu un peşte. — Să te faci bine repede! a strigat Nebuna-după-fitness de pe o platformă din faţa sălii, cu vocea amplificată de microfonul din casca pe care o purta pe cap. În momentul când brancardierii au ajuns cu ea la uşă, a izbucnit o muzică asurzitoare. Alice s-a uitat înapoi şi a văzut-o pe Nebuna-după-fitness urcând şi coborând cu paşi repezi de pe o platformă joasă din plastic. Femeile care mai devreme se adunaseră în jurul lui Alice îi imitau fiecare mişcare, pe platformele lor. — Haideţi, DOAMNELOR! Unu, bază! Doi, flexează genunchiul! Trei, RODEO! Femeile urcau şi coborau de pe platformele lor, agitând deasupra capului lasouri imaginare. 25

Liane Moriarty

Măiculiţă! Trebuie să ţină minte fiecare detaliu din ziua asta absurdă ca să-i povestească lui Nick. O să-i facă şi o reprezentaţie cu mişcările de rodeo. Precis o să râdă. Da, ziua asta a fost de pomină. (Desigur, mai puţin faptul că a fost şi uşor neliniştitoare deoarece nu înţelegea ce dracului căuta ea într-o sală de gimnastică împreună cu Jane Turner care se comporta prosteşte?) Au trecut de o uşă de sticlă şi au intrat într-o sală lungă, mare cât un supermarket. Nimic nu i se părea cunoscut lui Alice. Erau acolo rânduri de aparate complicate la care lucrau bărbaţi şi femei, toţi chinuindu-se să ridice, să tragă sau să împingă diverse obiecte ce păreau mult prea grele. Domnea o atmosferă de linişte şi concentrare, ca într-o bibliotecă. Când au trecut cu targa, niciunul nu s-a întrerupt din ce făcea. Doar au urmărit-o cu priviri goale şi inexpresive, de parcă s-ar fi uitat la o ştire televizată. — Alice! Ce s-a întâmplat? a întrebat un bărbat care a coborât de pe o bandă de alergare, luându-şi căştile de pe urechi şi agăţându-le pe după gât. Lui Alice nu-i spunea nimic faţa lui roşie ca focul, acoperită cu broboane de transpiraţie. Se uita la el şi încerca să găsească un răspuns politicos. Era o situaţie de domeniul suprarealului să converseze cu un necunoscut în timp ce stătea întinsă pe o targă. I se părea că era într-unul din visele acelea când îşi făcea apariţia la un cocteil îmbrăcată în pijamale. — O lovitură la tărtăcuţă, a răspuns George Clooney în locul ei, folosind un limbaj deloc medical. 26 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Vai de mine! a exclamat bărbatul ştergându-şi fruntea cu un prosop. Asta îţi mai lipsea acum, când se apropie ziua cea mare! Alice a încercat să răspundă cu o figură mâhnită la comentariul despre ziua cea mare. Oare tipul era un coleg de-al lui Nick şi se referea la un eveniment despre care ea trebuia să ştie? — În fine… Vezi că nu-i bine să fii aşa obsedată de gimnastică, nu, Alice? — Oh! a răspuns ea. Nu ştia ce încercase să spună, dar asta îi ieşise pe gură: „Oh!“ Paramedicii şi-au văzut de drum, iar bărbatul a urcat din nou pe bandă şi a început să alerge. — Ai grijă, Alice! Am să-i spun lui Maggie să te sune! a strigat el şi a dus mâna la ureche cu două degete ridicate în chip de telefon. Alice a închis ochii. Simţea că i se întoarce stomacul pe dos. — Te simţi bine, Alice? a întrebat George Clooney. — Îmi este greaţă, a răspuns ea, deschizând ochii. — Da, e normal. S-au oprit în faţa liftului. — Chiar nu ştiu unde mă aflu, i-a amintit ea lui George. I se părea necesar să-i menţioneze din nou acest detaliu. — Acum nu te îngrijora din cauza asta, a spus George. Uşile liftului s-au deschis şi din el a coborât o femeie cu părul întins şi lucios, tuns în stil bob. — Alice! Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat? Vorbea cu un accent afectat. 27

Liane Moriarty

— Ce coincidenţă! a continuat ea. Tocmai mă gândeam la tine! Voiam să te sun în legătură cu… ah, micul incident de la şcoală. Biata de tine… Mi-a povestit Chloe! Oh, Doamne, asta-i tot ce-ţi mai lipsea! Nu mai zic de mâine seară şi ziua cea mare care se apropie! În timp ce ea continua să vorbească, paramedicii au intrat cu targa în lift, manevrând-o cu îndemânare, şi au apăsat pe butonul de coborâre. Uşile s-au închis încet în faţa femeii care a ridicat un telefon imaginar la ureche, exact ca tipul de pe banda de alergare, chiar când s-a auzit o voce strigând: — Aia de pe targă era Alice Love? — Cunoşti mulţi oameni, a comentat George. — Nu, a răspuns Alice. Chiar nu-i cunosc. S-a gândit la Jane care spusese: „Tocmai m-a invitat la ziua ei de naştere. Împlineşte patruzeci de ani.“ A întors capul şi a vomitat pe pantofii frumoşi, negri şi lustruiţi ai lui George Clooney. Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges M-a sunat chiar spre sfârşitul pauzei de prânz. Mai aveam doar cinci minute până să mă întorc şi ar fi trebuit să mă duc la baie să văd dacă mi-a rămas mâncare între dinţi. Mi-a zis: „Elisabeth? Bună, sunt Jane. Avem o problemă.“ De parcă în lumea asta exista o singură Jane (cineva cu numele Jane ar trebui să aibă obiceiul să-şi spună şi numele de familie). Eu mă gândeam Jane, Jane… o Jane care are o problemă, apoi mi-am dat seama că era Jane Turner. Jane, prietena lui Alice. Mi-a spus că Alice a căzut în sala de gimnastică, la ora de fitness. 28 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Iar eu eram cu 143 de persoane aşezate la mese, servindu-se cu apă rece, mestecând mentosane şi aşteptând cu privirea aţintită spre podium şi pixul pregătit; toţi plătiseră, numai ca să mă audă vorbind, 2 950 de dolari australieni sau 2 500 dacă beneficiaseră de discountul pentru înscriere anticipată. Atât costă ca să-i învăţ pe oameni cum să pregătească o bună campanie de publicitate prin poştă. Da, ştiu! Această dezgustătoare lume comercială din ziua de azi vă este complet străină, nu-i aşa, doctore Hodges? Îmi imaginez că în faţa încercărilor mele de a vă descrie cu ce mă ocup, v-aţi mulţumit să clătinaţi politicos din cap. Sunt sigură că nu v-a trecut niciodată prin minte că acele scrisori şi broşuri pe care le primiţi prin poştă sunt scrise de oameni reali. Oameni ca mine. Pun pariu că pe cutia poştală aţi lipit un autocolant pe care scrie NU PRIMESC CORESPONDENŢĂ COMERCIALĂ. Staţi liniştit. N-am să vă port pică. În fine, nu era cel mai potrivit moment să dau fuga s-o văd pe soră-mea numai pentru că avusese un accident la sală (unele dintre noi avem serviciu; nu avem timp să ne ducem „la sală“ în mijlocul zilei), mai ales că încă nu vorbeam cu ea după faza cu brioşele cu banane. Ştiu că am discutat în repetate rânduri că trebuie să încerc să privesc comportamentul ei dintr-o „perspectivă mai raţională“, dar tot nu vorbesc cu ea. (Sigur că Alice nu ştie că eu nu vorbesc cu ea, dar daţi-mi voie să am această satisfacţie copilărească.) Am întrebat-o pe Jane (pe un ton cam iritat şi plin de importanţă, recunosc): „Este grav?“ Adevărul este că nici nu mi-a trecut prin cap că lui Alice i s-ar putea întâmpla ceva grav. 29

Liane Moriarty

Şi Jane mi-a zis: „Crede că suntem în 1998, că are douăzeci şi nouă de ani şi că încă lucrăm amândouă la Construcţii ABR, aşa că e cel puţin ciudat.“ Apoi a adăugat: „Ah, şi presupun că ştii că e şi gravidă.“ Mă simt profund ruşinată de reacţia mea. Tot ce pot să spun, doctore Hodges, este că a fost involuntară şi de neoprit, ca un strănut din cauza alergiei la polen. A fost un sentiment brusc de furie care mi-a urcat năvalnic din stomac în cap VÂJJJJJ. Am spus: „Îmi pare rău, Jane, trebuie să plec“ şi am închis. George Clooney a fost foarte înţelegător în privinţa incidentului cu pantofii. Alice s-a simţit oripilată şi a vrut să se dea jos de pe targă pentru a-l ajuta să şi-i cureţe… măcar dacă ar fi găsit un şerveţel pe undeva, poate în acea ciudată geantă din pânză…, dar paramedicii au rămas neînduplecaţi şi i-au spus că trebuia să stea liniştită. Starea de rău la stomac i-a mai trecut când a fost urcată în ambulanţă. Plasticul alb şi curat din jurul ei era reconfortant; totul părea util şi steril. Drumul până la spital i s-a părut foarte liniştit, ca o plimbare cu taxiul. Din câte îşi dădea seama, nu goneau pe străzi cu sirenele pornite pentru ca maşinile să se dea la o parte. — Asta înseamnă că nu sunt pe moarte? l-a întrebat Alice pe George. Celălalt tip era la volan, iar George Clooney urcase cu ea în spate. Alice a observat că avea sprâncene groase. Şi Nick avea sprâncene mari şi stufoase. Într-o seară, Alice încercase să i le penseze, dar el urlase atât de tare încât ei îi fusese teamă că doamna Bergen de alături îşi va face datoria de vecină bună şi va chema poliţia. 30 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Cât de curând te vei putea duce din nou la sală, i-a răspuns George. — Eu nu mă duc la sală, a spus Alice. Mersul la sală mi se pare o prostie. — De acord cu tine. George a zâmbit şi a bătut-o uşor pe braţ. Ea se uita la frânturile de cer, afişe şi clădiri de birouri ce se zăreau pe geamul ambulanţei din spatele capului lui George. Bun, deci nu avea motive de îngrijorare. Nu era decât o „lovitură la tărtăcuţă“ care făcea ca totul să i se pară ciudat. Tot ce i se întâmpla nu era decât versiunea mai lungă şi mai intensă a confuziei pe care o simţi când te trezeşti în concediu şi nu ştii unde te afli. N-avea de ce să se sperie. De fapt, era interesant! Trebuia doar să se concentreze. — Cât este ora? l-a întrebat hotărâtă pe George. — Este aproape prânzul, a răspuns el uitându-se la ceas. Foarte bine. Ora prânzului. Vineri, la prânz. — De ce m-ai întrebat mai devreme ce am mâncat la micul dejun? a spus ea. — Este o întrebare standard pe care o punem unei persoane care a suferit un traumatism cranian. Încercăm să-ţi evaluăm starea mentală. Vasăzică dacă îşi amintea ce mâncase la micul dejun, totul se va lămuri. Micul dejun. Azi dimineaţă. Oh, haide odată. Trebuie să-şi amintească. Avea clar în minte ideea unui mic dejun din cursul săptămânii. Însemna două felii de pâine prăjită care săreau în tandem din prăjitor, ibricul care bolborosea furios şi razele dimineţii care cădeau pieziş pe podeaua 31

Liane Moriarty

bucătăriei, luminând pata maronie de pe linoleum ce părea că se putea îndepărta într-o clipită cu un burete, dar cu siguranţă nu se putea. Însemna să arunce o privire la ceasul de perete primit de la mama lui Nick drept cadou de casă nouă, cu speranţa arzătoare că era mai înainte decât credea ea (dar era întotdeauna în urmă). Însemna murmurul radioului la care se auzea talk-show-ul matinal de pe ABC: voci îngrijorate, discutând aprins despre actualitatea internaţională. Nick asculta emisiunea şi uneori zicea ceva de genul „Tu vorbeşti serios?“, în timp ce Alice încerca să ignore vocile de la radio şi făcea pe adormita. Şi ea, şi Nick se trezeau cu greu dimineaţa. Era un lucru pe care fiecare îl aprecia la celălalt deoarece, până atunci, amândoi avuseseră relaţii cu persoane care se trezeau dimineaţa cu o bună-dispoziţie insuportabilă. Vorbeau în fraze scurte şi concise, uneori era ca un joc în care amândoi exagerau indispoziţia matinală, alteori nu, dar asta nu-i deranja, deoarece ştiau că seara, după serviciu, redeveneau ei înşişi. Alice a încercat să-şi amintească un mic dejun concret. I-a venit în minte dimineaţa aceea friguroasă când mai aveau de zugrăvit jumătate din bucătărie. Afară ploua infernal şi mirosul puternic al vopselei îi gâdila nările în timp ce mâncau în linişte pâine prăjită cu unt de arahide, aşezaţi pe podea, deoarece toată mobila era acoperită cu folii de protecţie. Alice era în cămaşa de noapte, dar îşi pusese deasupra o jachetă de lână şi în picioare avea vechile jambiere ale lui Nick, ridicate până la genunchi. Nick se bărbierise şi îşi pusese hainele de serviciu, mai puţin cravata. În seara dinainte îi spusese că trebuia să facă o prezentare destul de complicată în faţa Dobitocului-cu-capul-ras, Parşivului-nenorocit şi a 32 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Marelui-barosan. Alice, care era îngrozită de ideea de a vorbi în public, simţise în stomac un nod solidar. În dimineaţa aceea, Nick a luat o gură de ceai, a pus cana jos şi, când a deschis gura să muşte din felia de pâine, a scăpat-o pe cămaşa cu dungi albastre, preferata lui. Amândoi s-au uitat unul la altul îngroziţi. Nick a desprins cu grijă felia de pâine de pe cămaşă, dând la iveală o ditamai pata dreptunghiulară de unt de arahide. Pe tonul unui om care tocmai primise o împuşcătură fatală, a spus: „Era singura mea cămaşă curată“, apoi a luat felia de pâine prăjită şi şi-a lipit-o pe frunte. Alice l-a liniştit: „Nu, nu este. Aseară, când ai fost să joci squash, am dus nişte rufe la spălat.“ Încă nu aveau maşină de spălat şi îşi duceau rufele la spălătoria din colţ. Nick şi-a dezlipit felia de pâine de pe frunte şi a spus „Tu glumeşti“, iar ea a zis „Ba nu glumesc“, apoi el s-a strecurat printre cutiile de vopsea, i-a pus lui Alice mâinile pe faţă şi i-a dat un sărut lung şi tandru, cu gust de unt de arahide. Dar acesta nu era micul dejun de azi-dimineaţă. Acesta fusese cu luni în urmă, sau săptămâni, sau cine ştie când. Atunci bucătăria nu era terminată şi nici ea nu era însărcinată. Încă obişnuia să bea cafea. Au mai fost câteva mic dejunuri la rând când adoptaseră un stil de viaţă sănătos şi mâncau iaurt cu fructe. Când fusese asta? Entuziasmul faţă de dieta sănătoasă nu i-a ţinut foarte mult, cu toate că la început au luat-o foarte în serios. Au fost mic dejunuri când Nick era plecat la muncă. Atunci Alice mânca pâinea prăjită în pat, savurând durerea romantică a dorului de el, de parcă el era marinar sau soldat. Era ca şi cum te-ai bucura de senzaţia de foame când ştii că vei avea parte de un adevărat festin. 33

Liane Moriarty

A mai fost acel mic dejun când s-au certat — figuri încruntate, priviri furibunde, uşi trântite — pentru că rămăseseră fără lapte. N-a fost prea plăcut. (Acel mic dejun sigur nu a fost în această dimineaţă. Şi-a adus aminte cum s-au împăcat în aceeaşi zi, seara, în timp ce o urmăreau pe sora mai mică a lui Nick interpretând un mic rol într-o piesă de teatru postmodern, îngrozitor de lungă, pe care niciunul dintre ei nu a înţeles-o. „Apropo, te iert“, îi şoptise Nick aplecându-se la urechea ei şi ea îi răspunsese tot în şoaptă: „Pardon, eu te iert pe tine“, apoi o femeie din faţă se întorsese spre ei şi le spusese „Ssst! Amândoi!“, ca o profesoară furioasă; ei au început să râdă pe înfundate şi nu se mai puteau abţine, aşa că au trebuit să iasă din sală, lovindu-se de genunchii spectatorilor, şi mai târziu au trebuit să suporte furia surorii lui Nick.) A mai fost un mic dejun când ea citea pe un ton morocănos propuneri de nume de copii dintr-o carte, în timp ce el răspundea da sau nu pe acelaşi ton morocănos. N-a fost nicio problemă, pentru că în dimineaţa aceea se prefăceau amândoi că erau indispuşi. „Nu-mi vine să cred că avem dreptul să punem nume unei persoane“, spusese Nick. „Am impresia că lucrul ăsta ar trebui să fie privilegiul unui rege.“ „Sau al unei regine“, replicase Alice. „Oh, femeilor nu li s-ar permite să dea nume unei persoane“, comentase Nick. „Cu siguranţă.“ Asta se întâmplase la micul dejun de azi-dimineaţă? Nu. Asta a fost… altă dată. Nu azi. Nu avea nici cea mai vagă idee despre ce mâncase la micul dejun de azi-dimineaţă. — Am spus că am mâncat pâine prăjită cu unt de arahide pentru că asta mănânc de obicei la micul dejun, i 34 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

s-a confesat ea lui George Clooney. De fapt, nu-mi aduc aminte deloc de micul dejun. — Linişteşte-te, Alice, i-a răspuns el. Cred că nici eu nu-mi amintesc ce am mâncat de dimineaţă. Ei, gata cu evaluarea stării ei mentale! Oare George ştia ce face? — Poate că şi tu ai suferit o comoţie, a spus Alice. George a râs politicos. Părea că îşi pierduse interesul faţă de persoana ei. Poate se gândea că următorul pacient va fi mai interesant. Probabil că îi plăcea să folosească chestiile alea de la defibrilator. Lui Alice i-ar plăcea, dacă ar fi paramedic. Într-o duminică în care încerca să-l convingă pe Nick să meargă cu ea la plajă, iar el nici n-o lua în seamă fiindcă era mahmur şi stătea întins pe canapea cu ochii închişi, Alice a spus „Oh, nu, a intrat în stop cardiac!“ şi a frecat două spatule una de alta, apoi i le-a apăsat pe piept strigând „La o parte!“ Amabil, Nick a răspuns cu un spasm bine simulat. Dar tot nu s-a ridicat, până când ea a strigat „Nu mai respiră! Trebuie intubat! Acum!“ şi a încercat să-i bage un pai pe gât. Ambulanţa s-a oprit la un semafor şi Alice s-a foit pe targă. Îşi simţea ciudat corpul. Simţea o oboseală până în măduva oaselor, dar în acelaşi timp o energie nervoasă care o făcea să vrea să sară în picioare să facă ceva. Probabil din cauza sarcinii. Toată lumea zicea că te simţi ca şi cum corpul tău nu-ţi mai aparţine. A ridicat puţin capul ca să se mai uite o dată la hainele ciudate şi ude pe care le purta. Nu păreau să fi fost alese de ea. Alice nu purta niciodată galben sau maiouri. A cuprins-o iar o senzaţie de panică, a lăsat capul jos şi a rămas cu ochii aţintiţi în plafonul ambulanţei. 35

Liane Moriarty

Problema era că nu-şi aducea aminte nici ce mâncase cu o seară în urmă. Nimic. Nici măcar nu-i stătea pe vârful limbii. Ton cu fasole? Miel cu curry, care îi plăcea atât de mult lui Nick? N-avea nici cea mai vagă idee. În orice caz, era normal ca zilele săptămânii să se confunde în memorie. Va încerca să-şi aducă aminte ce a făcut weekendul trecut. O învălmăşeală de amintiri din diverse weekenduri i s-a revărsat în minte, ca un coş de rufe răsturnat. Stătea pe iarbă în parc şi citea ziarul. Picnicuri. Plimbări prin centre de grădinărit, certându-se în legătură cu diverse plante. Filme. Cine. Cafele cu Elisabeth. Dimineţi de duminică cu sex, urmat de somn, apoi de croasanţi de la brutăria vietnameză. Petreceri de zilele de naştere ale prietenilor. Vreo nuntă. Excursii. Diverse lucruri cu familia lui Nick. Cumva ştia că nimic din toate acestea nu se întâmplase în ultimul weekend. Nu putea să spună când se întâmplaseră: cu puţin timp în urmă sau cu mai mult timp în urmă. Ştia doar că se întâmplaseră. Problema era că nu se putea raporta la un „azi“ sau „ieri“ sau măcar „săptămâna trecută“. Plutea incert deasupra calendarului ca un balon scăpat din mâna unui copil. Brusc i-a venit în minte imaginea unui cer acoperit de nori cenuşii, plin cu mănunchiuri de baloane roz legate cu panglică albă ca nişte buchete. Un vânt furios agita frenetic buchetele de baloane, iar ea se simţea cuprinsă de o tristeţe adâncă. Senzaţia i-a dispărut ca o undă de ameţeală. Dumnezeule! Ce-a fost asta? 36 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

A simţit o nevoie imperioasă de a-l vedea pe Nick. El ar şti să rezolve totul. I-ar spune exact ce au mâncat aseară la cină şi ce au făcut în weekend. Spera să o aştepte la spital. Poate că deja i-a cumpărat flori. Da, sigur că i-a cumpărat. Deşi era mai bine dacă nu i-a cumpărat, deoarece era un gest mult prea extravagant. Evident, în realitate, Alice spera ca Nick să-i fi cumpărat flori. Ea venise cu ambulanţa. Merita să primească flori. O nouă imagine i-a apărut în minte. De data asta era un imens aranjament floral din trandafiri roşii cu coadă lungă şi floarea-miresei într-o vază de cristal pe care vărul lui Nick le-o dăruise la nuntă. De ce avea această imagine în minte? Nick nu-i dăruia niciodată trandafiri. Ştia că ei nu-i plăceau decât în grădină. Trandafirii de la florărie nu aveau miros şi întotdeauna, nu ştia de ce, o făceau să se gândească la criminali în serie. Ambulanţa a oprit şi George a sărit în picioare, aplecându-se ca să nu dea cu capul de plafon. — Am ajuns, Alice. Cum te mai simţi? Pari foarte gânditoare. A tras de mâner şi a deschis uşa din spate, iar Alice a clipit când lumina soarelui s-a revărsat în interiorul ambulanţei. — Nici nu te-am întrebat cum te cheamă, a spus Alice. — Kevin, a răspuns George pe un ton dezolat, de parcă ar fi ştiut că o va dezamăgi. Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges Adevărul este că, uneori, munca mea îmi dă o uşoară stare de surescitare, doctore Hodges, mi-e ruşine să 37

Liane Moriarty

recunosc. Nu exagerată, dar categoric o doză de adrenalină. Când se reduce lumina şi publicul din sală face linişte şi eu mă văd singură pe scenă şi Lyla îmi dă semnalul de începere cu un gest atât de serios încât ai zice că ne aflăm în momentul lansării unei rachete la NASA. Spotul de lumină îmi luminează faţa şi nu aud decât clinchetul paharelor de apă şi ici-colo cineva tuşind reţinut. Îmi place mirosul curat, fără tot felul de parfumante, al sălilor de conferinţă din hoteluri şi răcoarea aerului condiţionat. Îmi limpezeşte mintea. Şi când vorbesc, microfonul îmi transmite vocea clar, conferindu-i autoritate. Alteori însă urc pe scenă şi simt ca o presiune în ceafă, ceea ce mă obligă să stau cu capul plecat şi umerii căzuţi, ca o babă. Atunci îmi vine să iau microfonul şi să spun: „Ce rost are, doamnelor şi domnilor? Îmi păreţi nişte oameni de treabă, aşa că ajutaţi-mă şi spuneţi-mi ce rost are?“ În realitate ştiu care-i rostul. Ei mă ajută să-mi plătesc ipoteca. Fiecare contribuie la plata cheltuielilor noastre pentru mâncare, electricitate, apă şi cardurile Visa. Îmi finanţează cu generozitate injecţiile, cămăşile lălâi de spital şi munca acelui anestezist cu ochi blânzi, ca de căţeluş, care mă ţinea de mână şi-mi spunea: „Acum ai să dormi puţin, drăguţă“. În fine, divaghez. Dar dumneavoastră vreţi să divaghez. Vreţi să scriu tot ce-mi trece prin minte. Mă întreb dacă mă consideraţi plictisitoare. Păreţi că mă ascultaţi mereu cu un interes amabil, dar poate că aveţi şi zile când eu vin la consultaţie cu o figură de om amărât care abia aşteaptă să-și povestească patetica lui viaţă şi dumneavoastră aveţi chef să vă spijiniţi cu coatele pe birou şi bărbia în mâini şi să-mi spuneţi „Ce rost are, Elisabeth?“ şi apoi vă amintiţi că rostul este acela 38 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

că eu vă plătesc cardul Visa, ipoteca, cheltuielile pentru mâncare… şi uite aşa merg lucrurile. Îmi spuneaţi zilele trecute că sentimentul de inutilitate este un semn al depresiei, dar, vedeţi dumneavoastră, eu nu sufăr de depresie deoarece mie mi-e foarte clar care este rostul: banii. Imediat după ce i-am închis lui Jane, telefonul a sunat din nou (presupun că era tot ea, crezând că se întrerupsese) şi eu l-am oprit fără să răspund. Un tip care a trecut pe lângă mine a spus „Mă-ntreb uneori dacă nu ne-ar fi mai bine fără afurisitele astea de telefoane!“ şi eu i-am răspuns „Aşa e, fir-ar al dracului să fie!“ (Până atunci nu mai folosisem niciodată expresia „Fir-ar al dracului să fie!“; mi-a venit în minte într-un mod bizar. Îmi place cum sună. Aş putea s-o folosesc la următoarea noastră întâlnire să văd dacă clipiţi). Şi tipul a spus: „Apropo, felicitări. Am fost la o mulţime de conferinţe de acest gen şi niciodată n-am auzit pe nimeni vorbind cu atâta claritate.“ Flirta cu mine. Se întâmplă uneori. Probabil din cauza microfonului şi a luminii puternice. Curios lucru, deoarece mă gândesc întotdeauna că ar trebui să-i fie clar oricărui bărbat că în mine n-a mai rămas niciun strop de sexualitate. Mă simt ca un fruct stafidit. Da, asta e. SUNT O CAISĂ USCATĂ, doctore Hodges. Nu unul dintre fructele acelea frumoase, moi şi gustoase, ci o caisă uscată, tare, veştejită şi fără gust, în care ţi se rup dinţii atunci când muşti din ea. Am tras adânc în piept de câteva ori aerul condiţionat răcoritor şi mi-am prins din nou microfonul pe jachetă. Eram atât de dornică să mă reîntorc pe scenă, încât tremuram. Mă simt de parcă am avut un atac de nebunie 39

Liane Moriarty

temporară în această după-amiază, doctore Hodges. Putem discuta acest aspect la următoarea noastră întâlnire. Sau poate că această nebunie temporară nu este decât o scuză pentru comportamentul meu inexplicabil. Poate că îmi va fi prea ruşine să vă povestesc faptul că m-a sunat cineva să-mi spună că singura mea soră avusese un accident, iar eu i-am închis telefonul. Mă pregătesc să mă prezint în faţa dumneavoastră. Vreau să par un om care face greşeli, astfel încât dumneavoastră să aveţi impresia că faceţi ceva util pentru mine, dar totodată vreau să credeţi că sunt un om bun, doctore Hodges. Un om bun care face greşeli. Am păşit pe scenă ca un star rock — am început să le vorbesc despre „vizualizarea obiectivului“ şi am fost extrem de inspirată. I-am făcut să râdă. Le-am cerut să se întreacă între ei şi să-mi dea răspunsuri şi, în tot acest timp în care ei vizualizau obiectivul, eu o vizualizam pe sora mea mai mică. Mă gândeam: loviturile la cap pot fi foarte periculoase. Mă gândeam: Nick e plecat şi asta nu era responsabilitatea lui Jane. Şi la sfârşit m-am gândit: în 1998, Alice era însărcinată cu Madison.

40 fiction connection

3

Nick nu o aştepta la spital cu un buchet de flori. N-o aştepta nimeni, ceea ce a făcut-o pe Alice să se simtă oarecum eroică. Cei doi paramedici au dispărut de parcă nici n-ar fi existat. Nu-şi amintea ca aceştia să-şi fi luat rămas-bun de la ea, aşa că nu a avut ocazia să le mulţumească. În spital erau momente de activitate frenetică, urmate de perioade în care aştepta singură pe targă, într-o cameră mică şi albă, cu ochii pironiţi în tavan. A apărut un medic care i-a examinat pupilele cu o lanternă subţire ca un pix şi i-a cerut să-i urmărească cu privirea mişcările degetelor. O asistentă cu nişte ochi verzi superbi, care se asortau cu uniforma de spital, stătea la picioarele ei cu o fişă în mână şi îi punea întrebări despre asigurarea medicală, alergii şi rude apropiate. Când Alice a complimentat-o, spunându-i că are ochi frumoşi, asistenta i-a explicat că erau lentile de contact colorate, iar Alice a spus „Oh“ şi s-a simţit prost. I s-a aplicat o pungă cu gheaţă pe cucuiul pe care asistenta cu ochi verzi l-a comparat cu un „ou de struţ“ şi i s-a dat un păhărel de plastic cu două tablete de culoare 41

Liane Moriarty

albă pentru durere, dar Alice a explicat că n-o durea atât de tare şi că nu voia să ia nimic deoarece era însărcinată. Diferite persoane îi puneau mereu întrebări cu o voce mult prea ridicată, ca şi cum ea era adormită, deşi se uita în ochii lor. Îşi amintea cum a căzut? Își amintea drumul cu ambulanţa? Ştia ce zi a săptămânii era? Ştia în ce an suntem? — În 1998? a repetat o doctoriţă cu o faţă de om hărţuit, aruncându-i o privire prin ochelarii cu rame de plastic roşii. Sunteţi sigură? — Da. Ştiu că suntem în 1998 deoarece copilul meu urmează să se nască pe 8 august 1999. Opt, a opta, 99. Uşor de ţinut minte. — De fapt, suntem în anul 2008, a spus doctoriţa. — Este imposibil, a contrazis-o Alice cât a putut de politicos. Poate că doctoriţa era una dintre acele persoane extrem de inteligente, dar incapabile să ţină minte lucruri simple precum datele. — De ce este imposibil? — Pentru că încă n-am intrat în noul mileniu, a răspuns Alice cu abilitate. Se zice că va fi o mare pană de curent din cauza unui virus informatic. S-a simţit mândră că ştia lucrul acesta. O făcea să pară bine informată în legătură cu ce se întâmpla în lume. — Eu cred că vă înşelaţi. Nu vă amintiţi intrarea în noul mileniu? Acele spectaculoase focuri de artificii de la Harbour Bridge? — Nu, a răspuns Alice. Nu-mi amintesc nimic despre focuri de artificii. Încetează, te rog, îi venea să zică. Nu mă amuză deloc glumele tale… şi-aşa abia mai suport durerea asta de cap. E chiar groaznică. 42 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Şi-a amintit că Nick îi spusese într-o seară: „Îţi dai seama că atunci când vom sărbători intrarea în noul mileniu vom avea un copil de patru luni?“ Ţinea în mâini un baros, pentru că voia să dărâme un zid. Alice coborâse aparatul de fotografiat pe care îl ţinea pregătit să surprindă căderea zidului. „Aşa e!“ exclamase ea emoţionată şi totodată îngrozită de această idee. Un copil de patru luni: o persoană în miniatură, concepută de ei, aparţinându-le lor, separată de ei. „Da, presupun că va trebui să angajăm o bonă pentru micul ticălos“, spusese Nick cu o nonşalanţă studiată. Apoi a ridicat cu voioşie barosul, iar Alice a apăsat pe butonul aparatului chiar când o ploaie de fragmente de plastic roz a căzut peste ei. — Poate ar fi bine să-mi faceţi o ecografie să vedem dacă n-a păţit ceva copilul după cădere, a spus Alice cu fermitate uitându-se la doctoriţă. Aşa s-ar comporta Elisabeth într-o astfel de situaţie. De câte ori trebuia să fie categorică, Alice se întreba mereu: Ce ar face Elisabeth? — În câte săptămâni sunteţi? a întrebat doctoriţa. — Paisprezece, a răspuns Alice, dar din nou i-a apărut acel gol mental ciudat, ca şi când nu era absolut sigură că era corect. Sau măcar aţi putea să verificaţi dacă are puls, a insistat Alice pe tonul pe care ar fi vorbit Elisabeth. — Mmmm, a mormăit doctoriţa împingându-şi ochelarii pe nas. În mintea lui Alice a răsărit amintirea unei voci de femeie cu un uşor accent american. „Îmi pare rău, dar nu are puls.“ Îşi amintea foarte clar. Pauza scurtă după „îmi pare rău“. 43

Liane Moriarty

„Îmi pare rău, dar nu are puls.“ Cine era? Cine a spus asta? Se întâmplase în realitate? Lui Alice i s-au umplut ochii de lacrimi şi s-a gândit din nou la buchetele acelea de baloane roz purtate de vânt pe cerul cenuşiu. Văzuse acele baloane într-un film de mult uitat şi extrem de trist? A simţit că o inundă un sentiment extraordinar, exact ca atunci când era în ambulanţă. Un sentiment de supărare şi furie. Se vedea suspinând, bocind, strângând din pumni până îi intrau unghiile în carne (nu se purtase aşa în viaţa ei). Şi chiar când credea că nu mai putea suporta, senzaţia aceea s-a estompat şi a dispărut. Era extrem de ciudat. — Câţi copii aveţi? a întrebat-o doctoriţa. Îi ridicase lui Alice tricoul şi îi trăsese şortul puţin mai jos, ca să-i palpeze abdomenul. Alice a clipit ca să-şi reţină lacrimile. — Niciunul. Este prima sarcină. Doctoriţa s-a oprit şi s-a uitat la ea. — Eu aş zice că aveţi aici cicatricea unei operaţii de cezariană. Alice a ridicat capul cât a putut şi a văzut că doctoriţa arăta spre abdomenul ei cu o unghie frumos manichiurată. S-a forţat puţin să vadă şi a zărit ceea ce părea a fi o linie uşor roşiatică deasupra părului pubian. — Habar n-am ce-i asta, a spus Alice stupefiată. S-a gândit la solemnitatea cu care mama ei le spunea când erau mici: „Nu trebuie să arătaţi nimănui părţile voastre intime.“ Nick era să leşine de râs când i-a povestit. El de ce nu observase cicatricea aceea ciudată? Petrecuse destul timp inspectându-i părţile intime. — Uterul dumneavoastră nu pare dilatat pentru paisprezece săptămâni, a comentat doctoriţa. 44 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Alice şi-a privit abdomenul şi a văzut că era foarte plat. Era abdomenul unei persoane suple, ceea ce, în mod normal, ar fi un bonus neaşteptat, doar că ea era însărcinată. Nick chicotea amuzat de câte ori Alice purta ceva care îi arăta rotunjimea abdomenului. — Sunteţi sigură că aveţi atât? a întrebat doctoriţa. Alice şi-a privit abdomenul plat — foarte plat! — şi n-a zis nimic. S-a simţit plină de nedumerire, teamă şi o ruşine groaznică. Şi-a dat seama că sânii ei, care între timp deveniseră foarte grei şi umflaţi, un ditamai bustul, reveniseră la dimensiunea lor normală, modestă şi discretă. Nu se simţea însărcinată. Se simţea ciudat, dar în niciun caz însărcinată. (Ce era cicatricea aceea? S-a gândit la poveştile care circulau despre oameni care te droghează pentru a-ţi scoate organele interne ca să le vândă. Se dusese la sala de gimnastică, băuse până n-a mai ştiut de ea şi cineva profitase ca să-i fure vreun organ?) — Poate că nu am paisprezece săptămâni, i-a spus ea doctoriţei. Poate am calculat eu greşit. Sunt cam confuză. Dar cât de curând va veni soţul meu. Va explica el totul. — Bun, atunci relaxaţi-vă şi nu vă îngrijoraţi, i-a spus doctoriţa trăgându-i hainele la loc cu gesturi blânde. Mai întâi vom face o tomografie ca să excludem existenţa vreunei probleme grave, dar cred că în curând veţi începe să vă dumiriţi cum stau lucrurile. Vă amintiţi cum îl chema pe obstetricianul dumneavoastră? Aş putea să-i telefonez ca să întreb câte săptămâni de sarcină aveţi. Nu vreau să vă faceţi griji dacă nu simţim pulsul fătului, deoarece acum este prea devreme. „Îmi pare rău, dar nu are puls.“ 45

Liane Moriarty

Amintirea era foarte clară. Alice avea impresia că auzise acea frază în realitate. — Domnul doctor Sam Chapple. Din Chatswood. — Foarte bine. Staţi liniştită. Este perfect normal să vă simţiţi confuză după o lovitură puternică la cap. Doctoriţa i-a zâmbit cu compasiune şi a plecat. Alice a aşteptat până a ieşit din cameră, apoi şi-a ridicat din nou bluza, să-şi vadă abdomenul. Nu doar că era plat, dar avea şi nişte linii argintii de-o parte şi de alta a ombilicului. Vergeturi. Şi-a trecut degetele peste ele, cuprinsă de teamă. Ăsta chiar era abdomenul ei? O cicatrice de la operaţia de cezariană, spusese doctoriţa. (Dacă nu cumva o confundase cu altceva, desigur; poate că nu era o cicatrice de cezariană, poate că era doar o cicatrice… obişnuită. Cine ştie de la ce.) Dar dacă avea dreptate, înseamnă că un doctor (oare doctorul Chapple?) o tăiase cu bisturiul şi îi scosese din burtă un bebeluş plin de sânge care ţipa şi de care ea nu-şi amintea absolut deloc. Oare o lovitură la cap putea să-i şteargă din memorie un eveniment atât de important? Nu era cam mult? Alice s-a gândit la momentele când adormea uitându-se la televizor, cu capul pe genunchii lui Nick. Nu-i plăcea deloc, pentru că se trezea cu gura uscată şi vedea că viaţa personajelor din film se schimbase, iar cei doi care se urau la început, stăteau acum sub aceeaşi umbrelă la picioarele Turnului Eiffel. — Ai născut copilul, şi-a spus ea fără prea multă convingere. Nu-ţi aduci aminte? Era absurd. Sigur că n-avea să-şi dea o palmă peste frunte şi să spună: „Ah, da, copilul, normal că am născut un copil! Ce ciudat că nu mi-am adus aminte.“ 46 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Cum a putut să uite că un copil creştea în ea, o lovea cu piciorul şi se mişca în burta ei? Dacă deja născuse, însemna că participase deja la cursurile prenatale împreună cu Nick, îşi cumpărase primele haine de gravidă, terminaseră de renovat camera copilului, cumpăraseră pătuţul, căruciorul, scutecele şi masa de înfăşat. Însemna că exista un copil. S-a ridicat în capul oaselor şi şi-a pus mâinile pe abdomen. Atunci unde era copilul ei? Cine avea grijă de el? Cine îi dădea să mănânce? Era mult mai grav decât o simplă zăpăceală de genul „Oh, Alice!“. Era o confuzie imensă, terifiantă. Unde Dumnezeu era Nick? O să-l certe puţin când va apărea, chiar dacă va avea o scuză bună. Asistenta cu ochii verzi a intrat din nou în salon. — Cum te simţi? — Bine, mulţumesc, a răspuns Alice automat. — Ştii de ce te afli aici şi ce s-a întâmplat? Se presupunea că acest interogatoriu constant avea scopul de a-i evalua starea mentală. Lui Alice îi venea să strige „DE FAPT, SIMT CĂ-MI IES DIN MINŢI!“, dar nu voia s-o facă pe asistentă să se simtă prost. Comportamentul iraţional îi pune pe oameni în situaţii jenante. În loc de asta a întrebat: — Ai putea să-mi spui în ce an suntem? Vorbea repede, de teamă să nu se întoarcă doctoriţa cu ochelari şi s-o prindă interesându-se de unele lucruri pe ascuns. — În 2008. — Sigur în 2008? 47

Liane Moriarty

— Sigur. Azi e 2 mai 2008. Săptămâna viitoare este Ziua mamei. Ziua mamei! Ar fi pentru prima dată când Alice ar sărbători Ziua mamei ca mamă. Numai că, dacă erau în 2008, înseamnă că nu sărbătorea pentru prima dată Ziua mamei. Dacă erau în 2008, Sultana avea nouă ani. Şi nu mai era cât o stafidă. Crescuse şi ajunsese de la dimensiunea unei stafide la cea a unui bob de strugure, a unei piersicuţe, a unei mingi de tenis, a unei mingi de baschet… a unui copil. Alice a simţit că izbucneşte într-un hohot de râs absolut deplasat. Copilul ei avea nouă ani. Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges Spre groaza Laylei, m-am întrerupt la mijlocul explicaţiei despre „Vizualizarea obiectivului“ şi am trecut la „Olimpiada ideilor“. Sunt sigură, doctore Hodges, că veţi fi fascinat să ştiţi că în acel moment i-am făcut să se uite pe sub mese şi să caute „Produsul misterios“. Toţi devin foarte încântaţi şi bagă capul pe sub masă. Este impresionant că atâtea persoane diferite ajung să facă mereu exact aceleaşi glume. Asta îmi întăreşte ideea că timpul trece, dar nimic nu se schimbă. Sunt întruchiparea perfectă a expresiei „orice-aş face, tot acolo ajung“. Uite, în zece minute începe Anatomia lui Grey. Scrierea acestui jurnal n-ar trebui să interfereze cu consumul meu nocturn de emisiuni TV. Nu-mi pasă ce spune soţul meu, Ben; fără efectele narcotice ale televizorului, de mult cred c-aş fi luat-o razna. 48 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

În timp ce studenţii mei îşi notau pe o bucată de hârtie nişte idei despre comercializarea respectivelor produse misterioase, am încercat s-o sun pe Jane. Numai că, bineînţeles, de data asta îşi închisese mobilul, aşa că am zis „Futu-i!“ cu voce tare şi am văzut că Layla mi-a aruncat un mic zâmbet tensionat. O pusesem într-o postură neplăcută schimbând agenda, ca şi cum agenda n-avea nicio importanţă, când de fapt agenda este viaţa ei. I-am explicat că sora mea suferise un accident, că nu ştiam la ce spital era şi că aveam nevoie de cineva care să-i ia copiii de la şcoală. Layla a zis „OK, dar când o să termini partea cu vizualizarea obiectivului“? (Presupun că este un lucru bun genul acesta de dedicare la un angajat, dar nu vi se pare un picuţ patologic, doctore Hodges? Ca expert, ce părere aveţi?) Pe urmă am sunat-o pe mama şi mi-a răspuns tot căsuţa vocală. Mi-e dor de zilele când mama nu avea o viaţă a ei. Nu cu mult timp în urmă, aş fi sunat-o pe Frannie. Ea îşi păstra întotdeauna calmul în situaţii de criză. Însă Frannie s-a hotărât să renunţe la maşină când s-a mutat în acel complex rezidenţial pentru pensionari. (Nici acum nu înţeleg de ce a făcut-o, deoarece era o şoferiţă bună.) Am sunat la şcoală şi m-au lăsat pe aşteptare, ascultând un mesaj înregistrat despre valorile familiale. Am sunat la sala de gimnastică a lui Alice să văd dacă ştiau la ce spital o duseseră şi m-au lăsat pe aşteptare, ascultând un mesaj despre alimentaţia sănătoasă. Până la urmă, l-am sunat pe Ben. A răspuns după primul apel, a ascultat bolboroseala mea şi mi-a spus: „Am să mă ocup eu.“

49

4

Se pare că rezultatul tomografiei a ieşit „normal“, ceea ce a făcut-o pe Alice să se ruşineze de mediocritatea ei. I-a adus aminte de rapoartele şcolare în care primea numai calificativul „satisfăcător“ şi comentarii de genul „O elevă tăcută. Trebuie să participe mai mult la ore.“ Puteau la fel de bine să-i pună o ştampilă în frunte: „Este atât de anostă, încât nici nu ştim cine e.“ În rapoartele lui Elisabeth apărea „remarcabil“ la unele subiecte, „sub media clasei“ la alte subiecte şi comentarii de genul „Uneori cam turbulentă“. I-ar fi plăcut şi lui Alice să fie mai turbulentă, dar nu ştia de unde să înceapă. — Ne îngrijorează pierderea memoriei, aşa că în noaptea asta veţi rămâne aici sub observaţie, a spus doctoriţa care purta ochelari cu rame roşii de plastic. — Oh, în regulă, mulţumesc. Alice şi-a netezit părul uşor jenată, imaginându-se înconjurată de medici şi asistente cu fişe medicale în mână, privind-o în timp ce doarme. (Uneori sforăia.) Doctoriţa şi-a strâns la piept plăcuţa de scris şi s-a uitat la ea cu interes, ca şi cum ar fi vrut să înceapă o conversaţie. 50

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Oh, fir-ar să fie! Alice căuta în minte un subiect interesant. — L-aţi sunat pe obstetricianul meu? a întrebat ea în cele din urmă. Doctorul Chapple? Desigur, dacă aţi avut când… Nu voia ca doctoriţa s-o repeadă spunându-i: „Scuze, dar am fost ocupată să-ţi salvez viaţa.“ Doctoriţa părea îngândurată. — L-am sunat. Se pare că Sam Chapple s-a pensionat în urmă cu trei ani. Secretara mi-a zis că şi-a cumpărat o mică insulă, ceea ce mi se pare super-tare. — Şi-a cumpărat o insulă, a repetat Alice. O deranja faptul că doctoriţa folosea expresii de genul „super-tare“. O făcea să pară mult prea tânără şi nepregătită. Pe un medic n-ar trebui să-l ia nimic pe nepregătite. Era exact ca George Clooney în ambulanţă. Aceşti profesionişti păreau atât de speciali la început, apoi se dovedeau a fi nişte oameni obişnuiţi, ceea ce era o mare dezamăgire. Oricum, lui Alice i s-a părut puţin probabil. Oamenii nu cumpărau insule. — Probabil că şi dumneavoastră l-aţi ajutat să-şi cumpere insula! a spus jovială doctoriţa. Lui Alice nu-i venea să creadă că doctorul Chapple nu mai stătea în fotoliul lui din piele, notând cu scrisul lui caligrafic pe fişe albe şi cartonate răspunsurile la întrebările lui politicoase. Acum stătea într-un hamac şi sorbea dintr-un cocteil cu umbreluţă din hârtie. Oare mai purta papion? Şi-l imagina în bermude, cu bustul gol şi un papion la gât, ca un stripper. A arhivat imaginea în memorie ca să i-o descrie mai târziu lui Nick. (Pe unde umbla băiatul ăsta?) Desigur, dacă erau în anul 2008, trecuseră zece ani şi era de aşteptat să se fi schimbat multe în viaţa domnului 51

Liane Moriarty

Chapple şi, lucru mai important, în viaţa ei — pe lângă faptul că, DUPĂ CÂT SE PARE, NĂSCUSE DEJA. Multe, multe lucruri se întâmplaseră în ultimii zece ani. Un milion de lucruri. Un bilion de lucruri. Un trilion de lucruri! Ar fi fascinant dacă n-ar fi atât de înspăimântător. Trebuia să rezolve această… această problemă cât de curând. Acum! Imediat! Cum ar zice Frannie. Mai trăia Frannie în 2008? Bunicile mor. Era de aşteptat. Atât de previzibil, că nici măcar nu puteai să fii prea trist din cauza asta. Dă, Doamne, ca Frannie să nu fi murit. Te rog, să nu fi murit nimeni. „Nu va mai muri nimeni din familia noastră“, promisese Elisabeth când erau copii. „Pentru că n-ar fi drept.“ Alice crezuse tot ce spusese Elisabeth. Dacă murise Elisabeth? Sau Nick? Sau mama? Sau copilul? („Îmi pare rău, dar nu are puls.“) Pentru prima dată după mult timp, Alice a retrăit sentimentul pe care îl avusese în copilărie, după moartea tatălui lor: spaima că altcineva drag urma să moară. Îşi dorea să-i adune pe toţi cei pe care îi iubea şi să-i ascundă sub pat împreună cu păpuşile ei preferate. Câteodată neliniştea devenea atât de copleşitoare, încât uita să mai respire şi Elisabeth trebuia să-i aducă o sacoşă de hârtie maro ca să respire în ea. — Cred că am nevoie de o sacoşă, i-a spus Alice doctoriţei. — O sacoşă? Ridicol! Nu era un copil care hiperventila la gândul că vor muri nişte oameni. — Aveam o sacoşă, i-a spus ea doctoriţei. O geantă roşie cu nişte stickere pe ea. Ştiţi cumva ce s-a întâmplat cu ea? 52 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Doctoriţa a părut vag iritată de această întrebare administrativă, dar a răspuns: — Ah, da. E aici. Vreţi să v-o dau? A ridicat o geantă ciudată de pe un raft dintr-un colţ al camerei şi Alice s-a uitat la ea cu teamă. — Nu. Da. Ba da, vă rog. Doctoriţa i-a dat-o. — Bun, acum odihniţi-vă puţin, a spus aceasta. Cât de curând va veni cineva să vă conducă într-un salon. Îmi pare rău că trebuie să aşteptaţi atât. Aşa e la spital. A bătut-o uşurel cu palma pe umăr, apoi a ieşit din cameră cu o grabă subită, ca şi cum îşi adusese aminte că mai avea de văzut un pacient. Alice şi-a trecut degetele peste cele trei stickere lucioase cu dinozauri de pe capacul genţii. DINOZAURII LA PUTERE! sau DINOZAURII DANSEAZĂ! S-a uitat la stickerul de pe reverul tricoului şi l-a dezlipit. Era identic cu celelalte. L-a lipit la loc pe tricou (nu ştia de ce, dar a simţit că aşa trebuia să facă) şi a aşteptat să simtă ceva sau să-şi amintească ceva. Erau ale Sultanei? Mintea a respins această idee, ferindu-se de ea ca un animal speriat. Nu voia să ştie. Nu voia un copil deja crescut. Voia copilul pe care îl aşteptase. Nu putea să creadă că i se întâmpla una ca asta. Dar iată că ţi se întâmplă, aşa că stăpâneşte-te, Alice. A vrut să deschidă geanta de sport şi privirea i-a fost atrasă de unghiile ei. A ridicat mâinile în faţa ochilor. Avea o manichiură frumoasă, cu unghii lungi şi lăcuite cu un bej foarte pal. De obicei le avea rupte, roase şi murdare de pământ din grădină sau de vopsea, pentru că pe vremea aceea renovau casa. Singura dată când au mai arătat aşa 53

Liane Moriarty

a fost la nunta ei, când şi-a făcut manichiura la salon. Toată luna de miere îşi fluturase mâinile în faţa lui Nick spunându-i: „Uite, sunt o doamnă.“ În afară de asta, mâinile ei arătau încă aşa cum le ştia. De fapt, arătau foarte bine. Nu purta bijuterii, dar ea îşi punea inelele numai la ocazii speciale — probabil că nu la sală —, pentru că i se agăţau mereu, mai ales atunci când făcea diverse lucruri prin casă. A ridicat mâna stângă şi a observat că în locul verighetei avea o dungă albă şi subţire pe care înainte n-o mai văzuse. Îi dădea o senzaţie ciudată, ca atunci când văzuse vergeturile de pe abdomen. Mintea ei gândea că totul rămăsese la fel, dar corpul îi spunea că timpul trecuse peste ea. Timpul. Şi-a mângâiat faţa cu mâinile. Dacă trimisese deja invitaţii la petrecerea de ziua ei de naştere, când se pare că împlinea patruzeci de ani, dacă avea… treizeci şi nouă de ani — şi-a reţinut un geamăt şi un oftat la acest gând —, înseamnă că faţa ei arăta altfel. Mai bătrână. Într-un colţ al camerei, pe partea dreaptă, era o chiuvetă cu o oglindă deasupra. Îşi vedea reflexia picioarelor cu şosete albe; una dintre asistentele care se perindaseră pe-acolo îi scosese adidaşii aceia ciudaţi (nişte încălţări cu tălpi groase din cauciuc) şi îi pusese jos, lângă pat. Alice putea să sară din pat şi să se ducă la oglindă să se privească. Probabil că era împotriva regulamentului din spital să se dea jos din pat. Avea un traumatism cranian. Putea să leşine şi să se lovească iar la cap. Nimeni nu-i spusese să nu se dea jos din pat, dar probabil că li se păruse că era evident. Ar trebui să se uite în oglindă. Dar nu voia să vadă. Nu voia să ştie. Nu voia să fie adevărat. Oricum, în acel 54 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

moment era ocupată. Trebuia să se uite prin geantă. Cu mişcări rapide, a desfăcut cataramele genţii, a băgat mâna înăuntru de parcă urma să facă o extragere norocoasă… Şi a scos… un prosop. Un prosop simplu, nevinovat şi curat, de culoare bleu. Alice s-a uitat la el şi n-a simţit decât jenă. Cotrobăia prin lucrurile altcuiva. Cu siguranţă că Jane Turner luase din greşeală geanta altcuiva şi insistase că era a ei fără să se uite cu atenţie. Tipic pentru Jane. Mereu autoritară şi nerăbdătoare. În fine. Alice şi-a examinat din nou unghiile frumos manichiurate. A băgat din nou mâna în geantă şi a scos o pungă de plastic împăturită. Era de la Country Road. Oho, scump. I-a răsturnat conţinutul în poală. Hainele unei femei. Lenjerie de corp. O rochie roşie. O jachetă de culoarea untului cu un singur nasture mare din lemn. Cizme bej până la genunchi. O cutiuţă de bijuterii. Lenjeria era din satin de culoare crem, cu bordură din dantelă. Alice obişnuia să folosească lenjerie de corp comodă şi decolorată: chiloţi cu căluţi-de-mare şi sutien violet din bumbac, care se închidea în faţă. A ridicat rochia să se uite la ea şi i s-a părut frumoasă. Era croită simplu, dintr-o mătase cu nişte flori mici de culoare crem. Culoarea jachetei se potrivea perfect cu imprimeul rochiei. S-a uitat la eticheta rochiei. Era mărimea 38. Era prea mică pentru ea. Imposibil să fie a ei. A împăturit din nou hainele, a deschis caseta de bijuterii şi a scos un lănţişor fin de aur de care atârna un topaz. Piatra era mult prea mare pentru gustul ei, dar când 55

Liane Moriarty

a pus-o deasupra rochiei, a văzut că se potrivea perfect. Bună alegere, cine o fi făcut-o… Cealaltă bijuterie era brăţara de aur cu pandante de la Tiffany. „Ce ciudat să te găsesc aici“, a zis Alice în sinea ei. A luat brăţara, şi-a pus-o la mână şi s-a simţit mai liniştită, de parcă în sfârşit ar fi venit Nick. Îi cumpărase această brăţară a doua zi după ce aflaseră că era însărcinată cu Sultana. N-ar fi trebuit să-i cumpere un cadou atât de scump deoarece treceau prin ceea ce el numea „situaţie financiară dificilă“ din cauză că, orice îmbunătăţire făceau în casă, costa în final mai mult decât plănuiseră, dar Nick a spus că îl va trece la categoria „aspecte excepţionale“ (ce-o fi vrut să însemne asta), întrucât faptul că vor avea un copil era ceva excepţional. Sultana fusese concepută într-o seară de miercuri, o seară care nu părea suficient de interesantă pentru un eveniment atât de memorabil, şi nici sexul nu fusese prea pasional sau romantic. Dar la televizor nu fusese nimic interesant şi Nick zisese căscând somnoros: „Ar trebui să zugrăvim holul“, iar Alice spusese: „Oh, mai bine să facem sex“ şi Nick căscase din nou şi zisese: „Mmmm. Bine.“ Apoi constataseră că nu mai aveau prezervative în sertarul noptierei, dar erau deja în plină acţiune, niciunul dintre ei nu a vrut să se ducă să ia unul de la baie şi, în plus, era miercuri, ar fi doar o dată şi, oricum, erau căsătoriţi. Aveau voie să procreeze, astfel că apariţia unei sarcini era foarte puţin probabilă. A doua zi, Alice a văzut că mai rămăsese un prezervativ în fundul sertarului şi, dacă ar fi întins mâna puţin mai mult, l-ar fi găsit, dar atunci era deja prea târziu. Sultana începuse să facă ceea ce trebuia pentru a deveni o persoană. 56 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

A doua zi după ce au făcut opt teste de sarcină care au ieşit pozitive (în caz că primele şapte fuseseră false), Nick venise acasă de la serviciu şi îi dăduse o cutiuţă de cadouri cu o felicitare pe care scria Pentru mama copilului meu, şi în ea era brăţara. Dacă era să fie sinceră, Alice trebuia să recunoască faptul că brăţara îi plăcea mai mult decât inelul de logodnă. Iar dacă era să fie şi mai sinceră, de fapt ei nu-i plăcea deloc inelul de logodnă. Ba chiar îl ura. Dar nu ştia nimeni. Era singurul ei secret, păcat că nu era mai savuros. Inelul de logodnă era o bijuterie veche, în stil eduardian, care aparţinuse bunicii lui Nick. Alice nu apucase să o cunoască pe bunica Love, care, după câte se spunea, fusese o femeie aprigă, dar încântătoare (ei i se părea mai degrabă dată naibii). Cele patru surori ale lui Nick, pe care el le numise „Fiţoasele“ din cauza excentricităţilor lor, erau înnebunite după inel şi făcuseră câteva comentarii înţepătoare când bunica Love i-l lăsase moştenire lui Nick. Mereu se găsea când una, când alta să-i ia lui Alice mâna stângă şi să zică suspinând: „Bijuterie ca asta nu mai găseşti!“ Lui Alice i se părea urât. Era un smarald enorm montat în mijlocul unor diamante dispuse în formă de floare. Îi amintea de un hibiscus, plantă care ei nu-i plăcuse niciodată, dar ce ştia ea, fiindcă orice altă fată din lume găsea că inelul era divin şi valora o mică avere. Şi asta era o altă problemă. Inelul era cea mai scumpă bijuterie pe care o purtase Alice în viaţa ei, iar Alice obişnuia să piardă lucruri. În mod constant. Întotdeauna se întorcea pe unde trecuse, golea găleata de gunoi, telefona în staţiile de metrou, la restaurante şi magazine să 57

Liane Moriarty

întrebe dacă găsiseră o geantă, nişte ochelari de soare sau o umbrelă. „Oh, nu“, exclamase Elisabeth când auzise că inelul lui Alice era o preţioasă moştenire de familie. „Nu ştiu… Va trebui să găseşti un chirurg să ţi-l coasă de deget.“ În cea mai mare parte a timpului, mai puţin în ocaziile speciale sau când trebuia să se întâlnească cu vreuna dintre surorile lui Nick, Alice nu purta inelul. Îşi punea doar verigheta sau nu purta nimic. De fapt, ea nu fusese niciodată pasionată de bijuterii. Brăţara Tiffany, în schimb, îi plăcea foarte mult. Spre deosebire de inel, ea reprezenta toate lucrurile minunate care se întâmplaseră în ultimii ani — Nick, copilul, casa. Şi-a pus brăţara la mână, şi-a sprijinit capul pe perna albă de spital şi a strâns geanta la piept. I-a trecut prin minte că probabil există un milion de brăţări identice şi că aceasta ar putea să aparţină altcuiva — de fapt, nu recunoştea nimic altceva din geantă —, dar cumva ştia că era a ei. Începea să fie furioasă pe ea însăşi. Hai odată! Adu-ţi aminte! De ce eşti întotdeauna aşa de proastă? De ce întotdeauna ţi se întâmplă numai ŢIE astfel de lucruri? Furioasă, a băgat mâna în geantă şi a scos o poşetă neagră. Era un obiect de lux, de formă dreptunghiulară, din piele neagră. Alice a întors-o în mâini pe toate părţile. Gucci, scria pe ea cu litere mici şi discrete. Măiculiţă! A deschis poşeta şi primul lucru pe care l-a văzut a fost figura ei privind-o din fotografia de pe permisul de conducere. Propria ei figură. Propriul ei nume. Propria ei adresă. În fine, iată dovada că geanta era a ei. 58 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Fotografia era neclară, cum sunt de obicei astfel de fotografii, dar se vedea că purta o bluză albă şi ceea ce părea a fi un colier lung din mărgele negre. Colier? Se transformase în genul de persoană care purta coliere? Avea o tunsoare bob până la umeri şi părea că se vopsise blond-deschis. Îşi tunsese părul! Nick îi ceruse cândva să promită că n-o să şi-l taie niciodată. Lui Alice i se păruse o cerere extrem de romantică, deşi Elisabeth, când i-a povestit, a pufnit cu dispreţ: „Nu poţi să promiţi că vei continua să porţi părul ca o adolescentă şi la patruzeci de ani.“ La patruzeci de ani. Oh! Alice şi-a dus o mână la ceafă. Era vag conştientă că înainte avea părul lung prins în coadă de cal; nu-şi dăduse seama că era mai degrabă o coadă foarte scurtă. Şi-a scos elasticul şi şi-a trecut degetele prin păr. Era mai scurt decât în fotografia de pe permisul de conducere. S-a întrebat dacă lui Nick îi plăcea. Cât de curând va trebui să-şi facă curaj şi să se privească în oglindă. Desigur, în acel moment, avea multe lucruri de făcut. Nicio grabă. A pus permisul de conducere înapoi şi a început să caute prin portofel. A găsit carduri de debit şi de credit cu numele ei, printre care un card Gold American Express. Nu era un simbol al statutului, precum BMW-ul? Un card de bibliotecă. Un card de asigurare auto. Un card de asigurare medicală. O carte de vizită albă cu numele Michael Boyle, Fizioterapeut autorizat. Adresa era din Melbourne. A întors-o pe partea cealaltă şi a văzut un mesaj scris de mână. 59

Liane Moriarty

Alice, Ne-am instalat şi suntem bine. Mă gândesc des la tine şi la vremurile mai fericite. Sună-mă când vrei tu. M.xxx A lăsat cartea de vizită în poală. Ce voia să spună acest Michael Boyle când se referea cu neobrăzare la „vremuri mai fericite“? Ea nu voia să fi trăit vremuri mai fericite cu un fizioterapeut din Melbourne. Suna oribil. Îşi imagina un tip chelios şi burtos, cu mâini moi şi buze umede. Pe unde dracului umbli, Nick? Poate că Jane uitase să-l sune. Se purtase atât de ciudat la sală! Alice ar trebui să-i telefoneze chiar ea, să-i spună că situaţia era gravă şi că trebuia să plece imediat de la serviciu. De ce nu se gândise la asta până acum? Brusc, a devenit nerăbdătoare să găsească un telefon şi să audă vocea încântător de familiară a lui Nick. Avea o senzaţie ciudată, de parcă ar fi trecut o veşnicie de când nu mai vorbise cu el. A căutat cu febrilitate prin cameră şi bineînţeles că nu a găsit niciun telefon. În încăpere nu mai era nimic altceva în afară de chiuvetă, oglindă şi un afiş cu explicaţii despre cum să te speli corect pe mâini. Un telefon mobil! De asta avea nevoie. De curând făcuse şi ea rost de unul. Era un mobil mai vechi, care aparţinuse tatălui lui Nick, dar care funcţiona bine, doar că avea carcasa legată cu un elastic. Ceva îi spunea că probabil acum avea altul mai scump şi, când a deschis fermoarul compartimentului din faţă al genţii de sport, a văzut că avea dreptate: era un telefon modern, de culoare argintie, parcă ştiuse că îl va găsi acolo. (Oare ştiuse? Nu-şi dădea seama.) 60 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Mai era şi o agendă cu coperte din piele, pe care Alice s-a grăbit să o deschidă numai ca să-şi confirme că erau într-adevăr în anul 2008, şi a observat cu uimire şi nelinişte adnotările făcute cu propriul ei scris. În partea de sus a fiecărei pagini scria negru pe alb: 2008, 2008, 2008, 2008… S-a oprit din răsfoit agenda şi, respirând precipitat, de parcă i se înţepenise în piept o imensă bară metalică, a luat telefonul în mână. Oare ea ar şti să folosească telefonul acesta ciudat? Întotdeauna se descurca greu cu electronicele noi, dar se pare că degetele ei frumos manichiurate ştiau ce să facă, apăsând butoanele argintii de ambele părţi ale telefonului şi deschizându-l. A format numărul direct al lui Nick şi a dus telefonul la ureche. Suna. Te rog, răspunde. Te rog, răspunde. Simţea că va izbucni în plâns când îi va auzi vocea. — Departamentul de vânzări. Spuneţi, vă rog! Era vocea unei femei tinere, debordând de jovialitate. În fundal se auzea cineva râzând în hohote. — Aş putea vorbi cu Nick, vă rog? Nick Love? a spus Alice. A urmat o mică pauză. Când a răspuns, tânăra a vorbit ca şi cum tocmai fusese aspru dojenită. Râsul din fundal a încetat brusc. — Îmi pare rău, aţi greşit interiorul, dar aş putea să vă fac legătura cu asistenta personală a domnului Love. Alice n-a zis nimic; era nedumerită de faptul că Nick avea o „asistentă personală“. Ce fiţe! — De fapt, domnul Love este plecat în Portugalia săptămâna aceasta, aşa că cel mai bine ar fi să vorbiţi cu asistenta dumnealui, a continuat fata ca şi cum Alice ar fi avut ceva de obiectat. 61

Liane Moriarty

Portugalia! — Ce face în Portugalia? a întrebat ea. — Cred că este la o conferinţă internaţională, a spus fata pe un ton nesigur. Dar aş putea să vă fac legătura… Portugalia şi o asistentă personală. Probabil că a fost promovat. Ar trebui să deschidă o sticlă de şampanie! — Ăă, aţi putea, vă rog, să-mi amintiţi ce funcţie deţine domnul Love în cadrul companiei? a întrebat Alice (ce viclenie!). — Este directorul general, a răspuns fata pe un ton care voia să spună: „Cine nu ştie?“ Dumnezeule mare! Nick avea funcţia de Mare Ticălos! Era mai mult decât o simplă promovare. Era un salt imens în ierarhia companiei. Alice a simţit că nu-şi mai încape în piele de mândrie, imaginându-şi-l pe Nick mergând cu pas ferm prin birou şi spunându-le oamenilor ce să facă. Oare oamenii n-ar râde de el? — Acum vă fac legătura cu asistenta lui, a spus fata cu hotărâre. S-a auzit un clic, apoi din nou tonul de apel. — Biroul domnului Love, sunt Annabelle, cu ce vă pot ajuta? s-a auzit o altă voce feminină melodioasă. — Oh, a spus Alice. Sunt soţia lui Nick, soţia domnului Love. Am tot încercat să vorbesc cu el, dar, ămm… Vocea femeii a devenit tăioasă ca o lamă de ras. — Bună, Alice. Ce mai faci? — Bine. Adică… — După cum ştii, Nick se întoarce în Sydney abia duminică dimineaţă. Evident, dacă este ceva ce nu poate aştepta până atunci, pot să încerc să-i trimit un mesaj, dar aş prefera să nu-l deranjez. Are o agendă extrem de încărcată. 62 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

De ce era atât de nesuferită cu ea această femeie? Era evident că se cunoşteau. Ce putuse să-i facă Alice de n-o plăcea deloc? — Deci, spune-mi, Alice: e ceva ce poate aştepta sau nu? Nu era o părere; vocea acestei femei exprima o ură reală. Alice a simţit că o doare şi mai tare capul. Ar fi vrut să-i spună: „Ascultă, don’şoară, sunt la spital. Am fost adusă cu ambulanţa.“ „Aş vrea să nu te mai laşi călcată în picioare“, îi spunea mereu Elisabeth. Uneori, după ce Alice uitase deja incidentul, Elisabeth îi spunea: „N-am dormit toată noaptea gândindu-mă la ce ţi-a zis femeia aia la farmacie. Nu-mi vine să cred că i-ai permis să te trateze ca pe o cârpă!“ Alice se lăsa să cadă pe podea, făcându-se moale ca o cârpă, şi Elisabeth zicea: „Pentru Dumnezeu, Alice!“ Problema era că Alice avea nevoie să se pregătească dinainte ca să se impună în faţa celorlalţi. Or, aceste situaţii erau neaşteptate. Ei îi trebuiau ore întregi ca să evalueze lucrurile. Ceilalţi se purtau urât cu ea sau era ea prea sensibilă? Dacă cealaltă persoană tocmai aflase în dimineaţa aceea că are o boală în fază terminală şi avea tot dreptul să fie indispusă? Chiar când era pe punctul de a bolborosi un răspuns patetic pe un ton rugător asistentei personale a lui Nick, corpul ei a iniţiat o serie de mişcări neobişnuite, împotriva voinţei ei. Spatele i s-a îndreptat. Bărbia i s-a ridicat. Muşchii abdomenului i s-au încordat. Când a început să vorbească, nu şi-a recunoscut vocea. Era încordată, tăioasă şi categoric dispreţuitoare. — Nu, nu poate să aştepte, a răspuns ea. Este urgent. A avut loc un accident. Te rog să-i spui lui Nick să mă sune cât mai curând posibil. 63

Liane Moriarty

Alice n-ar fi fost mai surprinsă nici dacă ar fi făcut un triplu salt mortal. — Foarte bine, Alice. Am să văd ce pot să fac, a răspuns femeia oftând. Dispreţul ei era încă palpabil. — Mulţumesc. Alice a închis, apoi a exclamat: — Vaco! Căţea! Curvă ce eşti! Scuipa cuvintele ca pe nişte pastile otrăvitoare. A înghiţit în sec. Lucrurile deveneau din ce în ce mai surprinzătoare: se comporta ca o tipă tatuată gata să se năpustească asupra alteia la cea mai mică nemulţumire. Mobilul din mâna ei a început să sune, făcând-o să tresară. Precis era Nick, s-a gândit ea uşurată. Încă o dată, degetele ei au ştiut ce aveau de făcut. A apăsat tasta cu simbolul telefonului verde şi a răspuns: — Nick? — Mamă? a întrebat supărată o voce de copil.

64 fiction connection

5

Cugetările unei străbunici! Sper că mă veţi ierta, dar simt nevoia să mă răcoresc. Astăzi sunt cam „şucărită“, cum spun tinerii. (Nu-mi place deloc expresia asta, dar limbajul este atât de molipsitor!) După cum ştiţi mulţi dintre voi, sunt preşedinta comitetului social de-aici, de la Pădurea Liniştii. În ultimele luni ne-am ocupat de organizarea Serii Talentelor din Familie. Este miercurea viitoare şi contăm pe participarea membrilor familiilor noastre — copii, nepoţi şi-aşa mai departe. Precis va fi o seară pe cinste! În fine, probabil că unele numere din spectacol vor fi groaznice, dar cel puţin mai uităm de artrită. La şedinţa comitetului de astăzi a apărut un membru recent al comunităţii noastre. Cum pe mine mă bucură întotdeauna să aud păreri noi, am fost încântată să-i urez bun venit „domnului X“. (Nu cred că cineva din Pădurea Liniştii citeşte blogul meu — majoritatea bătrâneilor de-aici habar n-au de internet —, dar prefer să fiu prudentă şi să nu dau nume.) 65

Liane Moriarty

Domnul X avea o mulţime de sugestii. Noi ne gândiserăm să servim ceai, cafea, sendvişuri şi fursecuri la Seara Talentelor din Familie. Domnul X s-a ridicat şi a propus să instalăm un bar de cocteiluri. Zicea că odată a lucrat un an de zile ca barman pe o insulă din Caraibe şi că ştie să prepare un cocteil „de stă mâţa-n coadă“. Nu glumesc. Aşa s-a exprimat. Apoi a spus că el cunoaşte o fată care nu îi este chiar rudă, dar nu s-ar putea să participe şi ea? Bineînţeles, am spus. El a zis că e grozav, pentru că fata se pricepe de minune să danseze la bară. Toţi bărbaţii au izbucnit în hohote de râs, bătându-se cu palmele peste genunchi. Nu-i de râs, oameni buni! Mi se pare o propunere sexistă şi ieftină. Chiar şi unele femei au râs. Rita râdea ca o necioplită. Ştiu, suferă de demenţă, totuşi. A fost ceva foarte ciudat. Am simţit o dorinţă absurdă şi jenantă de a izbucni în lacrimi. Brusc m-am văzut în prima mea sală de clasă după ce am terminat facultatea. (Pentru cei care n-au citit secţiunea Despre mine, am lucrat timp de douăzeci de ani ca profesoară de matematică, zece ani ca director adjunct şi încă zece ani ca director. Mi-am dedicat toată viaţa sistemului educaţional.) În clasa mea era un băiat pe nume Frank Neary. Parcă îi văd şi acum figura obraznică. Un băiat inteligent, dar imposibil de controlat. Era mereu pus pe glume. Îi făcea pe ceilalţi băieţi să râdă. Pe mine mă făcea să mă simt plictisitoare şi lipsită de simţul umorului. Ca o mătuşă fată bătrână. Bineînţeles, în fiecare an am avut câte un Frank Neary şi curând am învăţat să-i pun la punct. Dar în anul acela, când eram tânără şi neexperimentată, Frank m-a făcut 66 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

să mă simt lipsită de simţul umorului. Exact aşa m-am simţit astăzi. Şi totuşi, să ştiţi că am un extraordinar simţ al umorului. Apreciez o glumă bună. Dar un dans la bară…! Nici vouă nu vi se pare amuzant, nu-i aşa? În fine. Următorul punct pe ordinea de zi a fost această excursie controversată despre care v-am vorbit în ultima postare. (Cu toţii aţi avut multe comentarii! Unora nu le-a picat prea bine ce-am spus!) Mă aşteptam ca domnul X să nu mă sprijine în această problemă şi evident… ŞTIRE DE ULTIMĂ ORĂ! Oh, Doamne! Sunt foarte agitată. Tocmai am fost întreruptă de un telefon de la „fiica“ mea Barb, care mi-a dat vestea neplăcută că Alice, „strănepoata“ mea, a avut un accident urât la sala de gimnastică unde se duce (mult prea regulat, după gustul meu) şi că este în spital. Sunt foarte îngrijorată pentru că, în ultimul timp, Alice a trecut printr-o perioadă grea şi asta este tot ce-i mai lipsea. Se pare că Alice suferă de amnezie ca urmare a unei lovituri la cap şi crede că suntem în anul 1998. Vai de mine! Sunt sigură că în curând îşi va recăpăta memoria, dar este o situaţie complicată care mă face să pun în perspectivă banalele mele griji. Trebuie să închei aici postarea mea de azi. Am să vă informez şi pe voi îndată ce voi avea noutăţi. COMENTARII Beryl a spus…. Sunt alături de tine, Frannie! Spune-i antipaticului domn X că nu este binevenit în comitetul social! Îmbrăţişări şi urări de bine pentru Alice. 67

Liane Moriarty

Tipul din Brisbane a spus… Presupun că sunt singurul bărbat care comentează pe acest blog şi că voi stârni furia tuturor prietenelor tale, dar nu pot să nu te întreb ceva: de ce te deranjează instalarea unui bar de cocteiluri la un bairam cu familia? Mie mi se pare o idee excelentă. Sunt de partea lui X! (Şi, scuze, Frannie, dar pe mine mă amuză. Lasă omul în pace. El nu încerca decât să mai destindă atmosfera.) DorisDinDallas a spus… Ce-ar fi să-l inviţi pe domnul X la un pahar şi să încerci să discuţi cu el? Foloseşte-ţi armele de femeie! Ai putea să-i găteşti plăcinta aceea cu brânză şi ceapă despre care ne-ai vorbit în postarea de data trecută. Super Buni a spus… Îmi pare rău pentru tine şi Alice. Un necaz nu vine niciodată singur. Să ne ţii la curent. Lady Jane a spus… Spune-i lui Alice că eu odată am leşinat la raionul de produse congelate din supermarket şi când m-am trezit şi m-au întrebat cum mă cheamă, le-am spus numele meu de domnişoară! Şi eram căsătorită de 43 de ani! Ce curios cum funcţionează mintea! Frank Neary a spus… Bună ziua, domnişoară Jeffrey. Astăzi m-am gândit să-mi caut numele pe Google şi aşa am găsit blogul dumneavoastră. Îmi pare rău că făceam pe deşteptul clasei, dar am nişte amintiri foarte plăcute despre 68 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

orele noastre de matematică. Ba chiar mi se pare că eram cam îndrăgostit de dumneavoastră. Am studiat ingineria şi sunt sigur că succesul meu profesional se datorează educaţiei pe care ne-aţi dat-o. NebunaMabel a spus… Am descoperit blogul tău de curând. Felicitări! Este amuzant! Şi eu sunt străbunică, dar dintr-un alt colţ al lumii (Indiana, SUA!), şi mă gândesc să-mi fac şi eu un blog. O întrebare: ce părere au rudele tale că scrii despre ele? Cred că alor mei li s-ar părea puţin cam aiurea. AB44 a spus… Cel care a postat comentariul anterior este chiar Frank Neary, fostul tău elev? Ce tare! Iată ce putere are internetul! — Mamă? a repetat nerăbdătoare o voce de copil. Alice nu-şi dădea seama dacă era băiat sau fată. Era o voce de copil obişnuit: şoptită, precipitată, uşor nazală. Destul de plăcută. Rareori vorbea la telefon cu copiii — doar când era ziua de naştere a vreunuia dintre nepoţii lui Nick —, dar întotdeauna o impresiona dulceaţa glasurilor lor. Când îi vedea în carne şi oase, păreau mult mai mari, mai fioroşi şi mai murdari. Îi transpirase palma. A strâns telefonul în mână, şi-a umezit buzele şi a spus cu o voce răguşită: — Alo? — Mamă! Eu sunt! Vocea copilului a devenit mai animată şi se auzea la telefon de parcă el sau ea îi ţipa direct în ureche. 69

Liane Moriarty

— De ce ai crezut că era tata? Te-a sunat din Portugalia? Oh! Dacă mai vorbeşti cu el, te rog, poţi să-i spui că jocul Xbox pe care îl voiam se cheamă Lost Planet, Extreme Condition? Bine? Ţii minte? Pentru că mi se pare că eu i-am spus alt nume. Şi, mamă, este foarte important, aşa că poate ar fi bine să notezi. Vrei să-ţi repet mai rar? Lost. Planet. Extreme. Condition. Dar tu unde eşti? Am terminat lecţia de înot şi ştii că nu-mi place când ajungi târziu, pentru că trebuie să stau să aştept cu placa în mână. Ah, uite-l pe unchiul Ben! Ne ia el astăzi de la piscină? OK! Super! De ce nu ne-ai spus? BUNĂ, UNCHIULE BEN! Bine, tre’ să plec. Pa, mamă! S-a auzit un hârşâit, urmat de un zgomot înfundat şi ţipete de copii în depărtare. O voce de bărbat a spus „Bună, campionule“, apoi convorbirea s-a întrerupt. Alice a lăsat telefonul în poală şi a rămas cu privirea aţintită spre uşa deschisă a salonului. Pe coridor a trecut grăbită o persoană care purta pe cap o cască de duş verde şi care a strigat: — Lasă-mă-n pace! În depărtare se auzea plânsul unui nou-născut. Oare tocmai vorbise cu Sultana? Nici măcar nu ştia numele copilului. Atunci încă discutau ce nume să-i pună. Nick voia Tom — „un nume onest şi demn pentru un bărbat“ — şi Alice voia Ethan — un nume sexy, de bărbat de succes. Sau dacă Sultana avea să fie fată, Alice voia Madeline şi Nick voia Addison — deoarece se pare că fetele n-aveau nevoie de „un nume onest şi demn“. Este imposibil să fiu mama unui copil şi să nu ştiu cum îl cheamă. Nu se poate. Asta întrece orice închipuire, s-a gândit Alice. 70 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Poate că a fost un număr greşit! Copilul zisese ceva de un unchi pe nume Ben. Nu exista niciun unchi Ben în familia lui Alice. Nu ştia niciun Ben. Nici măcar nu ştia dacă vreodată cunoscuse pe cineva cu numele ăsta. A căutat în memorie şi singurul Ben care i-a venit în minte a fost un vânzător de firme luminoase, corpolent şi bărbos, care lucrase o perioadă de timp la magazinul de produse ezoterice al Dorei, sora mai mare a lui Nick (cea mai fiţoasă dintre Fiţoase). De fapt, posibil să-l fi chemat Bill sau Brad. Problema era că o întrebase „De ce ai crezut că era tata?“ când ea spusese Nick. În plus, ştia că Nick era plecat în Portugalia. Era dincolo de limita verosimilului, dar, pe de altă parte, părea destul de concludent. A închis puţin ochii şi i-a deschis iar, încercând să vizualizeze un puşti de zece ani. Cât de înalt ar fi? Ce culoare ar avea ochii lui? Ce culoare ar avea părul? Situaţia era atât de terifiantă încât pe de o parte îi venea să urle şi pe de altă parte îi venea să râdă în hohote pentru că era atât de absurdă. O farsă imposibilă. O întâmplare hilară pe care o va povesti ani de zile de-aici înainte. „Şi-atunci l-am sunat pe Nick şi o femeie mi-a spus că era în Portugalia! Iar eu m-am gândit: În Portugalia?“ A ridicat telefonul cu grijă, de parcă ar fi fost o bombă gata să explodeze, şi s-a gândit să sune pe altcineva: pe Elisabeth, pe mama, pe Frannie? Nu. Nu mai voia să mai audă voci necunoscute spunându-i lucruri neştiute despre oamenii pe care îi iubea. Îşi simţea corpul slăbit şi greoi. Nu, n-o să sune pe nimeni. N-o să facă nimic. Până la urmă se va întâmpla 71

Liane Moriarty

ceva: va veni cineva. Medicii o vor vindeca şi totul va fi bine. A început să-şi pună lucrurile la loc în geantă. Când a ridicat agenda legată în piele, din ea a căzut o fotografie. Era o fotografie cu trei copii în uniforme de şcoală. Se vedea că li se ceruse să pozeze, deoarece stăteau unul lângă altul pe o treaptă, cu coatele pe genunchi şi bărbia în mâini. Erau două fete şi un băiat. Băiatul stătea la mijloc. Avea părul zbârlit, de un blond aproape alb, urechile clăpăuge şi nasul cârn. Stătea cu capul lăsat pe-o parte şi dinţii încleştaţi într-o grimasă grotescă ce se dorea a fi un zâmbet. Alice ştia lucrul acesta pentru că văzuse cel puţin o sută de fotografii cu sora ei făcând aceeaşi figură. „De ce fac mereu aşa?“ se lamenta Elisabeth când vedea fotografia. În dreapta băiatului era o fată care părea mai mare. Avea o faţă lungă şi apatică, părul şaten şi drept, prins într-o coadă de cal ce-i cădea pe umăr. Era înclinată în faţă într-un fel care spunea clar „Nu vreau să stau în poziţia asta ridicolă.“ Ţinea gura strânsă într-o linie dreaptă şi privea posacă într-o parte a camerei. Avea o julitură urâtă la un genunchi şi pantofii cu şireturile desfăcute. Trăsăturile ei nu i s-au părut nici pe departe familiare. În stânga băiatului era o fetiţă cu părul blond şi creţ, strâns în două cozi împletite. Avea un zâmbet extatic, cu gropiţe în obrajii de îngeraş. Avea ceva lipit pe reverele cămăşii. Alice s-a uitat mai de-aproape. Erau nişte stickere lucioase cu dinozauri, identice cu cel de pe tricoul lui Alice. A întors fotografia pe partea cealaltă şi a văzut o etichetă cu scris de tipar: 72 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Copiii (de la stânga la dreapta): Olivia Love (grădiniţă, grupa mijlocie), Tom Love (clasa a 4-a B), Madison Love (clasa a 5-a M). Părinte: Alice Love Număr de exemplare comandate: 4 Alice a întors fotografia şi s-a uitat din nou la cei trei copii. Nu v-am văzut în viaţa mea. Auzea un bâzâit înfundat în urechi; simţea că respiră precipitat, că pieptul i se ridică şi coboară rapid, de parcă s-ar fi aflat la mare altitudine. „Oh, a fost atât de ciudat! Adică eu mă uit la o fotografie cu trei copii şi, când colo, sunt copiii mei! Iar eu nici măcar nu-i recunosc! Ce hilar!“ O asistentă pe care Alice n-o văzuse până atunci a intrat în cameră, i-a aruncat o privire şi a luat plăcuţa cu fişa medicală de la capătul patului. — Îmi pare rău, dar va trebui să mai aşteptaţi puţin. Şefii mei m-au asigurat că nu mai durează mult şi, în câteva minute, se va elibera un pat pentru dumneavoastră. Cum vă simţiţi? Alice şi-a dus la tâmple degetele tremurânde. — Problema e că nu-mi amintesc ultimii zece ani din viaţa mea. Avea în glas un tremur de isterie. — Am să văd dacă pot să vă aduc o ceaşcă de ceai şi nişte sendvişuri. Asistenta s-a uitat la fotografia pe care Alice o ţinea în poală. — Copiii dumneavoastră? a întrebat ea. — Aşa se pare, a spus Alice cu un surâs care s-a transformat într-un suspin. 73

Liane Moriarty

A simţit în gură gustul sărat al lacrimilor şi în minte i-a venit un gând: „Ajunge! Sunt sătulă până peste cap de atâta plâns“; dar nu ştia ce înseamnă, pentru că nu mai plânsese aşa de când era copil şi, în orice caz, nu s-ar fi putut opri, oricât ar fi vrut.

74 fiction connection

6

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges În timpul pauzei de ceai de după-amiază l-am sunat pe Ben pe mobil şi, într-o gălăgie ce părea produsă de douăzeci de copii, nu de trei, mi-a spus că îi luase de la şcoală şi acum erau în drum spre piscină, la cursul de înot. Zicea că, după cum fusese informat, nu puteau să rateze nicio lecţie de înot, pentru că Olivia tocmai devenise un crocodil sau ornitorinc, nu mai ştiu, şi am auzit-o pe Olivia strigându-i printre hohote de râs „DELFIN, prostuţule!“ Se auzea şi Tom care probabil stătea în faţă, lângă Ben, spunând monoton „Mergi cu 5 kilometri PESTE limita de viteză, mergi cu 4 kilometri PESTE limita de viteză, mergi cu 2 kilometri SUB limita de viteză.“ Ben părea stresat, dar fericit. Nu l-am văzut mai fericit de-atât în ultimele săptămâni. În mod normal, Alice nu ne-ar cere (n-ar avea încredere) să-i luăm copiii de la şcoală şi să-i ducem la cursul de înot şi mi-am dat seama că Ben era probabil entuziasmat de această nouă responsabilitate. Îmi şi imaginam cum îl priveau ceilalţi şoferi când opreau la semafor, văzând un tată normal 75

Liane Moriarty

(poate mai corpolent şi mai păros decât unul obişnuit) cu trei copii. Dacă mă mai gândesc mult la asta, o să încep să sufăr enorm, aşa că nu mai vreau să mă gândesc. Ben mi-a spus că Tom tocmai vorbise la telefon cu Alice şi, după câte zicea Tom, ea nu-i spusese nimic de accidentul de la sală şi părea „cum e mama, dar cu zece-cincisprezece la sută mai morocănoasă decât de obicei“. Cred că zilele astea învaţă la şcoală despre procente. Curios este că mie nici nu-mi trecuse prin minte s-o sun pe Alice pe mobil. Aşa că am format imediat numărul ei. Mi-a răspuns cu o voce atât de ciudată, încât nici n-am recunoscut-o, am crezut că era vreo asistentă. Am spus: „Oh, mă scuzaţi, aş dori să vorbesc cu Alice Love“, apoi mi-am dat seama că era Alice care îmi spunea printre suspine: „Oh, Libby, bine că eşti tu!“ Părea îngrozită, chiar isterică, şi bălmăjea ceva despre o fotografie, nişte stickere cu dinozauri şi o rochie roşie în care era imposibil să încapă, dar care era foarte frumoasă, despre o beţie cruntă în sala de gimnastică, apoi că de ce Nick era în Portugalia, că ea nu ştia dacă era gravidă sau nu şi că ea credea că suntem în anul 1998, dar toată lumea îi spunea că suntem în 2008. M-a speriat. Nu-mi aduc aminte când am văzut-o sau auzit-o ultima dată pe Alice plângând (sau spunându-mi Libby); chiar dacă de un an de zile a avut destule motive să plângă, se fereşte să plângă în faţa mea. În ultimul timp, conversaţiile noastre au devenit îngrozitor de politicoase şi de reţinute, şi amândouă ne străduim să vorbim ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Într-un fel, parcă mi-a părut bine s-o aud pe Alice plângând. Părea ea însăşi. De mult nu mai are nevoie de 76 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

mine, dar a fost o vreme când faptul că eram sora ei mai mare care o apără de restul lumii era o parte importantă a identităţii mele. (Ar trebui să economisesc banii şi să mă analizez singură, doctore Hodges.) Aşa că i-am spus să nu se îngrijoreze, că voi veni acolo imediat şi voi rezolva problema, apoi m-am întors pe scenă, le-am spus că am o urgenţă în familie şi că trebuia să plec, dar că Lyla, asistenta mea foarte capabilă, va prelua conducerea seminarului, şi când m-am uitat la ea, am văzut-o îmbujorată şi radioasă de parcă tocmai îşi descoperise religia. Aşa că totul s-a aranjat. Bineînţeles, spitalul trebuia să fie Royal North Shore. De câte ori intru în parcarea de-acolo, mă simt de parcă am înghiţit ceva imens, care are formă de ancoră, şi mi se duce pe gât în jos, presând în ambele părţi ale abdomenului. Încă ceva: acolo, cerul mi se pare întotdeauna enorm, ca o imensă găoace. De ce? Poate pentru că întotdeauna trebuie să privesc în sus când intru în parcare și asta mă face să mă simt mică și neputincioasă, sau este o simplă problemă de geografie, deoarece drumul urcă și apoi coboară în pantă pentru a intra în parcare. Sunt aici pentru Alice, mi-am spus în timp ce coboram din maşină. Dar oriunde mă uitam, vedeam numai variante vechi de-ale mele şi de-ale lui Ben. Bântuiam pe-acolo ca nişte fantome. Dacă ajungeţi vreodată la Royal North Shore, doctore Hodges, uitaţi-vă şi ne veţi vedea coborând agale spre parcare într-o zi rece şi însorită, eu în fusta aceea hippy care nu mă avantajează deloc, dar pe care mă încăpăţânez s-o port pentru că nu trebuie călcată, ţinându-l de mână pe Ben, lăsându-l să mă conducă, 77

Liane Moriarty

în timp ce stau cu privirea în pământ şi îmi repet ca o mantră: „Nu te gândi. Nu te gândi. Nu te gândi.“ O să ne vedeţi la recepţie, completând formulare: Ben stând mai în spatele meu, frecându-mi mijlocul cu mici mişcări circulare, eu simţind că aceste mişcări circulare mă ajută să respir… inspir, expir, inspir, expir, ca un ventilator. O să ne vedeţi înghesuiţi în fundul liftului cu o familie fericită, cu braţele pline cu flori şi baloane pe care scrie E fetiţă! Noi doi ţinem braţele încrucişate peste abdomen, în exact aceeaşi poziţie, de parcă ne-am proteja ca să nu ne facă rău atâta bucurie. Mi-aţi spus săptămâna trecută că asta nu mă defineşte, dar se pare că da, mă defineşte, domnule doctor. Nu te gândi. În timp ce mergeam pe coridoarele lungi (clop, clop, clop, îmi răsunau tocurile, învăluită în acel miros, presupun că ştiţi, doctore Hodges, acel miros oribil de cartofi fierţi, care îţi inundă sinusurile cu amintirile altor vizite la spital), am ignorat acele fantome prost îmbrăcate din trecut şi am încercat să mă gândesc numai la Alice, întrebându-mă cum trebuie să se simtă din moment ce credea în continuare că suntem în anul 1998. Singura comparaţie care mi-a venit în minte a fost o beţie crâncenă de-a mea din adolescenţă, când, la o petrecere fiind, m-am ridicat în picioare şi am ţinut un toast lung şi afectuos în cinstea sărbătoritului care împlinea douăzeci şi unu de ani şi pe care îl cunoscusem abia în seara aceea. A doua zi nu-mi aminteam nimic, dar absolut nimic, nici măcar nişte detalii vagi. Mi s-a spus că folosisem cuvântul „penurie“ în discursul meu, ceea ce m-a nedumerit, deoarece nu-mi aminteam să-l fi pronunţat vreodată 78 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

când eram trează şi nici nu ştiam prea bine ce înseamnă. Niciodată nu m-am mai îmbătat aşa. Sunt mult prea obsedată să mă controlez pentru a-i lăsa pe alţii să leşine de râs în timp ce-mi povestesc lucruri pe care le-am făcut, dar pe care eu nu mi le amintesc. Dacă un gol de memorie de două ore este insuportabil, mă întreb cum o fi să nu-ţi aminteşti zece ani? În timp ce căutam salonul lui Alice, mi-a venit în minte imaginea cu mine, mama şi Frannie, toate trei zăpăcite de emoţie, ca familia din lift, alergând pe coridoarele altui spital şi căutând salonul lui Alice când a născut-o pe Madison. Chiar atunci l-am văzut pe Nick departe, în faţa noastră, şi l-am strigat toate trei „Nick!“, iar el s-a întors şi, în timp ce ne aştepta să-l ajungem din urmă, a început să alerge în cerc şi să lovească în aer cu pumnii ca Rocky, şi Frannie a zis cu duioşie „Ce dulce e!“, şi eu, care pe vremea aceea mă întâlneam cu un arhitect îngâmfat, m-am hotărât pe loc să-l părăsesc pentru că Frannie n-avea să spună niciodată despre el că este „un dulce“. M-am gândit că, dacă Alice uitase într-adevăr tot ce se întâmplase în ultimii zece ani, înseamnă că nu-şi amintea ziua aceea şi nici de Madison care tocmai se născuse. Nu-şi amintea că, în momentul când a intrat pediatrul să o vadă pe Madison, mâncam cu toţii dintr-o cutie de bomboane Quality Street. Pediatrul a palpat-o pe micuţă şi a ţinut-o într-o palmă cu o îndemânare de expert, ca un baschetbalist care învârte o minge, iar Alice şi Nick au exclamat la unison „Atenţie!“, şi atunci am râs cu toţii, şi pediatrul a zâmbit şi a spus „Aveţi o fetiţă de nota zece cu felicitări!“ Toţi am izbucnit în aplauze şi urale pentru Madison care lua prima ei notă bună, în 79

Liane Moriarty

timp ce el a învelit-o la loc cu păturica albă, de parcă era o porţie de peşte cu cartofi prăjiţi, şi i-a prezentat-o ceremonios lui Alice. Chiar când începusem să mă gândesc la enormitatea celor întâmplate lui Alice în ultimii zece ani, am găsit salonul în care era şi, uitându-mă prin geamul uşii, am văzut-o după perdelele primului compartiment, sprijinită de perne, cu mâinile în poală şi privirea drept înainte. N-avea niciun pic de culoare. Era îmbrăcată în cămaşa de spital albă, sprijinită de perna albă, înfăşurată la cap cu un bandaj alb; până şi faţa ei avea o paloare de mort. Era ciudat s-o văd aşa de nemişcată, pentru că Alice face tot timpul mişcări bruşte şi iuţi. Trimite mesaje de pe telefon, îşi zornăie cheile maşinii, apucă de braţ pe unul dintre copii pentru a-l certa la ureche. Bate mereu darabana cu unghiile: am multe, multe lucruri de făcut. (Cu zece ani în urmă nu era aşa. Duminica, ea şi Nick dormeau până la prânz. „Cum vor să mai termine vreodată de renovat casa aia mare?“ îi bombăneam eu, mama şi Frannie, ca nişte mătuşi bătrâne.) La început nu m-a văzut şi, când m-am apropiat, a clipit, iar ochii ei mi s-au părut mai mari şi mai albaştri pe figura ei palidă. Dar, lucru şi mai important, m-a privit într-un mod diferit, deşi familiar, pe care nu ştiu cum să-l descriu, decât că mi-a venit în minte gândul ciudat Te-ai întors. Vreţi să ştiţi care a fost primul lucru pe care mi l-a spus, doctore Hodges? A spus. „Oh, Libby, ce-ai păţit?“ V-am spus eu că asta mă defineşte. Sau poate că erau doar ridurile. 80 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

* În sfârşit, Alice fusese mutată într-un salon şi i se dăduse o cămaşă de noapte, o telecomandă pentru televizor şi o comodă mică, cu sertare. O doamnă care împingea un cărucior i-a adus o ceaşcă de ceai slab şi patru sendvişuri minuscule, triunghiulare, cu brânză şi şuncă. Asistenta a avut dreptate: ceaiul şi sendvişurile o făcuseră să se simtă mai bine, doar că nu reuşiseră să o scape de acel gol imens din memorie. Când auzise vocea lui Elisabeth la telefonul mobil, se simţise ca atunci când suna acasă din acea călătorie jalnică pe care o făcuse prin Europa pe vremea când avea nouăsprezece ani şi încerca să arate că avea o altă personalitate, cea a unei tinere aventuroase şi extrovertite, genul de persoană care ziua se bucura să viziteze singură catedrale şi ruine, iar noaptea discuta în cămine studenţeşti cu băieţi beţi din Brisbane, deşi în realitate ei îi era dor de casă, se simţea singură şi adesea plictisită, şi nu pricepea deloc orarul trenurilor. Când auzea vocea lui Elisabeth, puternică şi clară, într-o cabină telefonică străină din celălalt capăt al lumii, Alice simţea cum îi tremurau genunchii de uşurare, îşi lipea fruntea de geam şi se gândea: Uite, sunt o persoană reală. — În curând trebuie să vină sora mea, i-a spus ea asistentei când a intrat în salon, ca şi cum s-ar fi legitimat ca persoană reală, cu familie, o familie pe care ea o recunoştea. Deşi, când a văzut-o pe Elisabeth apropiindu-se de patul ei, la început nu a recunoscut-o. A presupus că această doamnă cu părul lung până la umeri, cu ochelari şi costum de culoare bej, era cineva de la biroul administrativ al spitalului care trebuia să rezolve o problemă 81

Liane Moriarty

administrativă, până când ceva din atitudinea ei, acel gest de „mă ocup eu de tot“ atât de propriu ei, a dat-o de gol. A fost un şoc, deoarece părea că Elisabeth se îngrăşase peste noapte. Întotdeauna avusese un corp puternic, suplu şi atletic, deoarece făcea canotaj, jogging şi, în general, făcea multă mişcare. Nici acum nu era grasă, dar se făcuse mai mare, mai pufoasă şi mai pieptoasă. Era ca o versiune expandată a ei înseşi, ca şi cum cineva o umflase ca pe o păpuşă de plastic. Nu cred că-i place că e aşa, s-a gândit Alice. Elisabeth fusese întotdeauna amuzant de critică în privinţa alimentelor care îngraşă, refuzând o felie de tort de parcă ar fi fost o priză de cocaină. Odată, când Nick, Alice şi ea au plecat împreună într-un weekend, Elisabeth a stat la micul dejun să studieze îndelung informaţiile nutriţionale de pe un borcănel de iaurt, avertizându-i pe un ton sobru: „Trebuie să aveţi mare grijă cu iaurtul.“ De atunci, de fiecare dată când Alice şi Nick mâncau iaurt, unul dintre ei exclama întotdeauna: „Mare grijă!“ Când Elisabeth s-a apropiat mai mult şi lumina puternică de deasupra patului i-a luminat faţa, Alice a văzut că avea o reţea de riduri fine în jurul gurii şi la coada ochilor, în spatele ochelarilor eleganţi. Ca şi ea, Elisabeth avea nişte ochi mari, albaştri, cu gene negre, moştenire de la tatăl lor; ochi care atrăgeau complimente, dar care acum păreau mai mici şi mai palizi, de parcă începuseră să se decoloreze. Acei ochi decoloraţi aveau o expresie de suferinţă, tristeţe şi oboseală, de parcă pierduse o bătălie pe care ea se aşteptase să o câştige. Alice s-a simţit brusc îngrijorată. Probabil că surorii ei i se întâmplase ceva groaznic. 82 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Dar când a întrebat-o şi Elisabeth i-a răspuns scurt şi răspicat: „Cum adică? Ce-am păţit eu?“, Alice s-a îndoit de ea însăşi. Elisabeth a tras un scaun de plastic şi s-a aşezat pe el. Alice a văzut că fusta i se întindea dizgraţios peste burtă şi s-a uitat repede în altă parte; îi venea să plângă. — Tu eşti în spital. Întrebarea e: ce-ai păţit tu? Fără să vrea, Alice s-a pomenit din nou în rolul de soră mai mică şi neajutorată. — Totul e absolut bizar. Ca un vis. Se pare că am căzut în sala de gimnastică. Eu, la gimnastică! Ştiu! După cele spuse de Jane Turner, eram la „ora de fitness de vinerea“. Acum putea să se comporte ca un copil, deoarece venise Elisabeth şi avea cine să fie adultul rezonabil. Elisabeth s-a uitat la ea cu o privire atât de severă şi de îngrijorată, încât surâsul infantil al lui Alice a dispărut. A întins mâna să ia fotografia pe care o lăsase pe comoda cu sertare de lângă pat şi i-a dat-o lui Elisabeth. — Aceştia sunt…, a început ea cu o voce mică şi politicoasă, simţindu-se mai penibil decât s-a simţit vreodată în viaţa ei. Aceştia sunt copiii mei? Elisabeth a luat fotografia, s-a uitat la ea şi pe chipul ei a apărut o expresie ciudată, ca un tremur aproape imperceptibil, care s-a disipat imediat. — Da, Alice, a răspuns ea cu un zâmbet prudent. Alice a inspirat adânc şi a închis ochii. — Nu i-am văzut în viaţa mea. A auzit că şi Elisabeth a inspirat adânc. — Sunt sigură că nu-i decât o problemă temporară. Probabil că trebuie să te odihneşti, să te relaxezi şi… — Cum sunt? a întrebat Alice deschizând ochii. Copiii? Sunt… simpatici? 83

Liane Moriarty

— Sunt minunaţi, Alice, a spus Elisabeth pe un ton mai sigur. — Dar eu sunt o mamă bună? a întrebat Alice. Ştiu să am grijă de ei? Ce le dau să mănânce? Sunt atât de mari! — Copiii sunt viaţa ta, Alice, a liniştit-o Elisabeth. Îţi vei aminti asta cât de curând. Îţi vei recăpăta memoria. Trebuie doar să… — Cred că pot să le fac nişte cârnaţi, a spus Alice înveselindu-se la acest gând. Copiilor le plac cârnaţii. Elisabeth a privit-o cu un aer serios. — Tu nu le-ai da niciodată cârnaţi. — Credeam că sunt însărcinată, a spus Alice. Dar mi-au făcut o analiză de sânge şi mi-au spus că sigur nu sunt. Nu că mă simt ca şi cum aş fi, dar nu-mi vine să cred că nu sunt. Nu-mi vine să cred. — Nu eşti. Adică nu cred că eşti însărcinată… — Trei copii! a exclamat Alice. Noi ne doream doar doi. — Olivia nu a fost programată, a precizat Elisabeth cu răceală, ca şi cum nu era de acord. — Totul mi se pare atât de ireal! a spus Alice. Parcă aş fi Alice în Ţara Minunilor. Îţi aminteşti că nu-mi plăcea deloc cartea asta? Pentru că totul părea neverosimil. Nici ţie nu-ţi plăcea. Nouă ne plăceau lucrurile care aveau sens. — Îmi dau seama cât de ciudat trebuie să ţi se pară totul, dar n-o să dureze; o să-ţi aminteşti totul dintr-o clipă în alta. Probabil că lovitura la cap a fost destul de… severă. — Da. Foarte severă. Alice a luat din nou fotografia în mână. — Deci această fetiţă… Dacă această fetiţă este cea mai mare, înseamnă că e primul meu copil, nu? E fată… — Da, aşa e. — Noi am crezut că era băiat. 84 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Îmi aduc aminte. — Şi travaliul! Am trecut printr-un travaliu de trei ori? Cum a fost? Mi-e atât de frică de el! Adică, îmi era… — Cred că a fost destul de uşor cu Madison, dar cu Olivia a fost mai complicat. Elisabeth s-a foit pe scaunul de plastic. — Uite, Alice, cred că ar trebui să mă duc să vorbesc cu medicii. Mi se pare foarte dur ce ţi s-a întâmplat. E ciudat. Mă… sperie. Alice a întins mâna spre Elisabeth, cuprinsă de panică. Nu suporta să rămână din nou singură. — Nu, nu, nu te duce. Va veni cineva cât de curând. Mereu vin să vadă ce fac. Ştii, Libby, i-am telefonat lui Nick la serviciu şi mi-au spus că e plecat în Portugalia! Ce face acolo? I-am lăsat un mesaj la secretara lui antipatică. Să ştii că am pus-o la punct. Ai fi foarte mândră de mine! I-am arătat că am coloană vertebrală. O coloană vertebrală de oţel! — Bravo ţie, a spus Elisabeth. Avea o expresie de parcă ar fi mâncat ceva ce nu i-a căzut bine. — Dar Nick tot nu m-a sunat, a oftat Alice. Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges Abia când a început să mă întrebe de ce Nick era în Portugalia am înţeles, şi mi s-a părut mai şocant decât atunci când m-a întrebat dacă sunt simpatici copiii ei. Era clar că uitase tot. Inclusiv de Gina.

85

7

— Deci tu chiar nu-ţi aminteşti nimic, absolut nimic din 1998 încoace? Elisabeth şi-a tras scaunul de plastic mai aproape de pat şi s-a aplecat spre Alice ca şi când venise momentul să lămurească această problemă. — Absolut nimic? — De fapt, îmi vin în minte nişte frânturi de imagini ciudate, a spus Alice. Dar nu înţeleg nimic. — Ia să vedem… Povesteşte-mi, a îndemnat-o Elisabeth. Stătea acum mai aproape şi Alice a văzut că ridurile din colţurile gurii ei erau mai profunde decât crezuse iniţial. Dumnezeule! Cu un gest involuntar, Alice şi-a pipăit faţa. Încă nu se privise în oglindă. — Când mi-am recăpătat cunoştinţa, tocmai visam, dar de fapt nu-mi dădeam seama dacă era un vis sau ceva ce s-a întâmplat cu adevărat. Înotam, era o dimineaţă frumoasă de vară, şi aveam unghiile de la picioare lăcuite în diferite culori. Mai era cineva cu mine care avea unghiile lăcuite la fel. Crezi că persoana aceea erai tu? Sunt sigură că tu erai! — Nu, asta nu-mi spune nimic. Altceva? a întrebat Elisabeth. 86

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Alice s-a gândit la buchetele de baloane roz înălţându-se spre cerul cenuşiu, dar nu voia să-i povestească lui Elisabeth despre tristeţea profundă care o invada şi nici nu era dornică să afle ce însemna asta. — Îmi amintesc de o femeie cu accent american care zicea: „Îmi pare rău, dar nu are puls“, s-a limitat ea să spună. Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges Recunosc că mi s-a părut ciudat de înduioşător faptul că, dintre toate amintirile suficient de importante încât să iasă la suprafaţa minţii lui Alice, aceasta a fost printre primele. Alice a avut întotdeauna talentul să imite accentul cuiva şi a reprodus la perfecţie vocea femeii. Tonul şi ritmul erau exact aşa cum mi le aminteam şi, preţ de o clipă, m-am revăzut în camera aceea sinistră, încercând să înţeleg. Nu m-am mai gândit la asta de foarte mult timp. Imaginaţi-vă, doctore Hodges, că aş putea să mă întorc în timp până în ziua aceea şi mi-aş şopti în ureche: „E abia începutul, scumpa mea.“ Aş da capul pe spate şi aş izbucni într-un râs isteric, de vrăjitoare. De fapt, dumneavoastră nu prea vă place când afişez acest umor negru, nu-i aşa? Am observat că zâmbiţi politicos şi cam trist, ca şi cum eu aş fi penibilă şi dumneavoastră aţi şti exact de ce, ca şi când aş fi o adolescentă incapabilă să-şi controleze emoţiile, făcându-se de râs. În fine, nu voiam să discut cu Alice despre femeia cu accent american. Evident. Mai ales cu Alice. Nu vreau să discut nici cu dumneavoastră sau să mă gândesc sau să 87

Liane Moriarty

scriu despre asta. E ceva ce s-a întâmplat şi gata. Ca tot restul. Elisabeth a netezit cu podul palmei pătura albă, lângă piciorul lui Alice. Expresia feţei părea că i se asprise. — Îmi pare rău, dar nici asta nu-mi spune nimic, a zis ea. De ce vorbea ca şi cum ar fi fost furioasă? Alice avea impresia că greşise cu ceva, dar nu-şi dădea seama cu ce. Se simţea teribil de stângace, ca un copil care încerca să priceapă un lucru important pe care adulţii nu voiau să i-l spună. Elisabeth a privit-o pe Alice în ochi, i-a zâmbit puţin şi s-a uitat repede în altă parte. O femeie cu un buchet de flori în mână a intrat în salon, le-a aruncat o privire plină de speranţă, a clipit dezinteresată când şi-a dat seama că nu le cunoaşte şi a trecut mai departe, pe lângă cubiculul lor cu draperiile trase la o parte. Apoi s-a auzit vocea cuiva spunând: — Tocmai mă gândeam la tine! — Ar fi trebuit să-ţi aduc flori, a murmurat Elisabeth. — Te-ai măritat! a exclamat deodată Alice. — Poftim? Alice a apucat-o de mâna stângă. — Porţi inel de logodnă! E superb. Exact genul de inel pe care mi-ar fi plăcut să-l am dacă ar fi fost să mi-l aleg singură. Nu că nu mi-ar plăcea inelul de la bunica Love. — Alice, tu deteşti inelul bunicii Love, a spus sec Elisabeth. — Oh, aşa ţi-am spus eu? Nu-mi amintesc să-ţi fi spus. — Cu ani în urmă, într-o zi când cred că băusei prea mult, de-asta nu înţeleg de ce… în fine. 88 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Ei, mă mai ţii mult în suspans? a insistat Alice. Cu cine te-ai măritat? Cu arhitectul acela simpatic? — Dean? Nu, nu m-am măritat cu Dean şi, oricum, n-am ieşit cu el decât foarte puţin. A şi murit între timp. Într-un accident de scufundări acvatice. Tragic. În fine, m-am măritat cu Ben. Îţi aduci aminte de Ben? În momentul ăsta se ocupă de copiii tăi. — Oh, ce drăguţ, ce amabil din partea lui, a bâiguit Alice şi a simţit din nou că i se face rău deoarece se presupunea că o mamă bună trebuia să verifice imediat cine avea grijă de copiii ei. Problema era că, în continuare, existenţa lor i se părea neverosimilă. Şi-a pus mâna pe abdomen, un abdomen plat în care nu mai avea niciun bebe, şi a simţit că o cuprinde ameţeala. Dacă se mai gândeşte mult la treaba asta, s-ar putea să înceapă să plângă fără să se mai oprească. — Ben, a repetat Alice, concentrându-şi atenţia la Elisabeth. Te-ai măritat cu cineva pe nume Ben. Şi-a amintit că auzise la telefon vocea nazală a acelui copil spunând „unchiul Ben“. Parcă era şi mai rău când lucrurile începeau să se lege, ca şi cum totul era clar pentru toată lumea, mai puţin pentru ea. — Ce ciudat, mă gândeam mai devreme că singurul Ben pe care îl ştiu este un proiectant de firme luminoase pe care l-am întâlnit o dată la magazinul surorii lui Nick. Îmi amintesc de el pentru că era un tip masiv, încet şi tăcut, parcă era un urs grizzly încarnat în om. Elisabeth a izbucnit în râs, iar râsul ei (generos, deschis, care mereu o făcea pe Alice să vrea să repete lucrurile amuzante pe care tocmai le spusese) şi felul cum îşi dădea capul pe spate au făcut-o pe Alice să se simtă din nou ea însăşi. 89

Liane Moriarty

— Nu înţeleg, a spus Alice zâmbind, gata să asculte. — Ăsta e Ben cu care m-am măritat. L-am cunoscut când Dora şi-a deschis magazinul. Suntem căsătoriţi de opt ani. — Da? Elisabeth s-a căsătorit cu proiectantul acela de reclame luminoase, mătăhălos ca un urs? Ea prefera corporatişti de succes şi îngrozitor de inteligenţi care o făceau pe Alice să se simtă proastă pe lângă ei. — Dar parcă avea barbă… Elisabeth nu s-ar fi măritat niciodată cu un bărbat cu barbă. Elisabeth s-a cutremurat de râs. — Da, şi încă o are. — Şi încă vinde firme luminoase? — Da, şi încă foarte frumoase. Preferata mea este cea de la Rob’s Ribs and Rumps din Killara. Anul trecut a ieşit a doua la Concursul anual de firme luminoase. Alice s-a încruntat neîncrezătoare, dar Elisabeth părea perfect serioasă. — Deci el e cumnatul meu. Presupun că-l cunosc. Îl cunosc foarte bine. Nick se înţelege bine cu el? Ieşim împreună toţi patru? Elisabeth a tăcut o clipă şi Alice n-a ştiut cum să interpreteze expresia de pe chipul ei. Apoi a răspuns: — Cu ani în urmă, înainte ca eu şi Ben să ne căsătorim, când Madison era mică şi tu erai însărcinată cu Tom, am închiriat împreună o casă la Jervis Bay, de Paşti. Era chiar lângă plaja Hyams — ştii tu, plaja cu cel mai alb nisip din lume —, vremea era frumoasă şi Madison era foarte dulcică, toţi o adoram. Jucam cărţi, jocuri stupide, gen Popa Prostu’, şi într-o noapte Nick şi Ben s-au îmbătat, 90 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

au pus muzică din anii ’80 şi au dansat. Ben nu dansează niciodată. Cred că a fost singura dată când l-am văzut dansând. Ce se mai prosteau! Noi am râs până am trezit-o din somn pe Madison, care s-a dat jos din pat şi, îmbrăcată în pijamale, s-a dus să danseze cu ei. A fost o vacanţă deosebită. Mi-o amintesc cu nostalgie. De multă vreme nu m-am mai gândit la ea. — Eu nu-mi amintesc absolut nimic, a spus Alice. I se părea atât de dureros că nu putea să-şi amintească o vacanţă frumoasă, ca şi cum o altă Alice trăise în locul ei. Tonul lui Elisabeth s-a schimbat brusc. — Mă mir că nu-ţi aminteşti de Ben. Era o undă de agresivitate în vocea ei. Se uita încruntată la Alice ca şi cum o provoca să spună ceva. — L-ai văzut chiar ieri. A venit la tine să te ajute pentru că aveai o problemă cu maşina. L-ai servit cu nişte brioşe pe care tocmai le făcuseși, din cele cu banane care îi plac lui. Aţi avut o discuţie foarte interesantă. — Aşa vasăzică, a spus Alice neliniştită. Acum avem maşină? — Mmmm. Da, Alice, aveţi. — Şi fac brioşe cu banane? Expresia lui Elisabeth s-a îmblânzit. — Cu puţină grăsime şi multe fibre, dar surprinzător de delicioase. Lui Alice îi sărea mintea de la una la alta până a cuprins-o ameţeala: de la cei trei copii necunoscuţi, aşezaţi unul lângă altul, la brioşe cu banane, la maşină (ei nu-i plăceau maşinile: îi plăceau autobuzele, feribotul; şi nici nu era o şoferiţă prea bună), la Elisabeth căsătorită cu proiectantul de firme luminoase pe nume Ben. 91

Liane Moriarty

Deodată, mintea ei s-a fixat asupra unui gând dureros. — Hei! Probabil că ai făcut nunta fără mine! Lui Alice îi plăceau nunţile. N-ar fi uitat niciodată o nuntă. — Alice, tu ai fost domnişoara mea de onoare şi Madison a dus coşul cu flori, a liniştit-o Elisabeth. Aţi purtat rochii identice, de culoarea orhideei de Singapore. Ai ţinut un discurs amuzant, apoi tu şi Nick aţi făcut un adevărat spectacol când aţi dansat „Come on Eileen“. Ne-aţi făcut cadou un blender. — Of, a exclamat Alice simţindu-se din ce în ce mai frustrată. Dar nu-mi vine să cred că nu-mi amintesc nimic din ce-mi spui. Nici măcar nu-mi sună cunoscut! A apucat pătura cu care era învelită pe picioare şi a tras-o tare cu ambele mâini, într-un gest copilăresc. — Sunt atâtea… lucruri! — Hei, hei… Elisabeth a frecat-o pe Alice pe umăr puţin cam prea tare, ca pe un boxer, şi s-a uitat agitată în jur căutând parcă ajutor. — Lasă-mă să mă duc să caut un doctor care să-mi explice cum stă treaba. Elisabeth era o tipă descurcăreaţă. Întotdeauna era dispusă să rezolve problemele celor din jur. Din cubiculul alăturat s-au auzit nişte râsete feminine ascuţite: — Nu se poate! — Ba da! Alice şi Elisabeth s-au uitat una la alta ridicând din sprâncene într-un gest de dezgust, iar Alice a simţit un val liniştitor de afecţiune frăţească. 92 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

A lăsat să-i cadă pătura şi şi-a pus din nou liniştită mâinile în poală. — Te rog, nu pleca, a spus ea. Cât de curând va veni o asistentă să vadă ce fac şi poţi să discuţi cu ea. Rămâi aici şi vorbeşte cu mine. Cred că asta mă ajută să mă vindec. — Nu ştiu ce să-ţi spun, a zis Elisabeth uitându-se la ceas, dar nu s-a ridicat de pe scaun. Alice s-a tras mai sus pe perne, aşezându-se mai confortabil. Se gândea să întrebe mai multe despre copiii din fotografie (Trei! Era un număr atât de mare! Imposibil!) Situaţia era atât de ireală, încât devenea amuzantă, ca un film cu un scenariu atât de tras de păr, încât te foieşti întruna pe scaun ca să nu pufneşti în râs. Mai bine să întrebe ceva despre viaţa lui Elisabeth. Elisabeth stătea cu capul plecat, frecându-şi încheietura mâinii ca şi cum voia să şteargă ceva invizibil. Alice i-a observat din nou ridurile ce păreau să-i tragă colţurile gurii în jos, într-o expresie tristă, ca o grimasă. Era doar vârsta? (Şi ea avea colţurile gurii căzute la fel? Curând va afla. Curând.) Nu, era mai mult decât atât. Figura surorii ei exprima un soi de tristeţe ascunsă, profundă. Oare nu avea o căsnicie fericită cu bărbatul acela care semăna cu un urs? (Era posibil să iubească un tip cu barbă? Ce prostie! Bineînţeles că era posibil. Chiar dacă avea o barbă deosebit de stufoasă.) În timp ce Alice o privea, Elisabeth înghiţea în sec şi gâtul i se mişca vizibil. — La ce te gândeşti? a întrebat Alice. Elisabeth a tresărit şi a ridicat privirea. — Nu ştiu… La nimic. Şi-a înghiţit un căscat. 93

Liane Moriarty

— Scuze. Nu că mă plictisesc. Sunt foarte obosită. Azi-noapte n-am dormit decât câteva ore. — Ah, a spus Alice. Nu avea nevoie de explicaţii. Ea şi Elisabeth sufereau de-o viaţă întreagă de nişte episoade de insomnii teribile. Era o moştenire de la mama lor. După ce tatăl lor a murit, Alice şi Elisabeth stăteau nopţile să-i ţină companie mamei lor; aşezate toate trei pe canapea, în cămăşi de noapte, se uitau la video şi beau lapte cu malţ, şi nu se culcau până dimineaţa, când lumina soarelui începea să se infiltreze în casa liniştită şi tăcută. — Eu cum mă descurc cu insomnia în ultimul timp? a întrebat Alice. — Nu ştiu. Nu ştiu dacă mai ai. — Nu ştii? s-a mirat Alice deoarece ea şi Elisabeth se ţineau la curent una pe alta cu lupta lor împotriva insomniei. Dar noi nu… noi nu vorbim? — Bineînţeles că vorbim, dar cred că eşti foarte ocupată cu copiii şi toate celelalte; deci conversaţiile noastre sunt puţin mai grăbite. — Ocupată, a repetat Alice. Nu-i plăcea deloc ce auzea. Oamenii ocupaţi îi inspiraseră întotdeauna o oarecare neîncredere; oamenii aceia care spuneau despre ei „Sunt stresat! Înnebunit!“ De ce atâta grabă? De ce nu încetineau ritmul? Ce făceau de erau atât de ocupaţi? — Ei, da…, a spus ea simţind o jenă inexplicabilă. Avea impresia că lucrurile nu mergeau tocmai bine între ea şi Elisabeth. Uneori părea că între ele exista o politeţe amicală, distantă, ca între două bune prietene care nu se mai întâlneau atât de des. 94 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Trebuia să-l întrebe pe Nick. Asta era una dintre calităţile lui: îi plăcea să discute despre oameni, să-i observe şi să-i înţeleagă. Îl interesau complexităţile relaţiilor interumane. În plus, ţinea foarte mult la Elisabeth, iar când glumea pe seama ei sau se plângea de ea (pentru că uneori putea fi extrem de antipatică), o făcea pe un ton frăţesc, astfel încât Alice nu se vedea nevoită să-i ia apărarea. Alice s-a uitat la minunatul costum bej al lui Elisabeth (se pare că în 2008 garderoba lor se îmbunătăţise) şi a întrebat: — Lucrezi tot la firma aceea pentru cataloage? Lada cu comori? Elisabeth redacta texte pentru un imens catalog lunar de vânzări prin poştă care se numea Lada cu comori. Trebuia să găsească fraze inteligente şi convingătoare pentru a vinde sute şi sute de produse, de la luciu de buze cu aromă de banane şi fierbător de ouă instant, până la radiouri rezistente la apă, bune pentru a asculta muzică la duş. Primea gratuit o mulţime de lucruri, ceea ce nu era rău, şi în fiecare lună când apărea catalogul, toţi membrii familiei citeau cu voce tare frazele care le plăceau cel mai mult. Frannie păstra la loc de cinste toate numerele din Lada cu comori şi îşi convingea toţi prietenii care veneau în vizită să-l citească. — Oh, a trecut atâta timp de-atunci, a spus Elisabeth. S-a uitat la Alice şi a clătinat gânditoare din cap, ca şi cum nu-i venea să creadă ce auzea. — Parcă ai face o călătorie în timp, zău aşa. — Să înţeleg că nu mai lucrezi acolo? Alice simţea că începe să se enerveze. Avea să devină obositor dacă toată lumea se uita la ea cu uimire de 95

Liane Moriarty

fiecare dată când întreba ceva. Câte lucruri se putuseră schimba în zece ani de zile? Părea că toate. — Lada cu comori este acum un site pe internet, i-a explicat Elisabeth. Iar eu nu mai lucrez acolo de şase ani. Am lucrat la o agenţie timp de patru ani, iar de doi ani ţin nişte seminarii de instruire pentru elaborarea de campanii publicitare prin poştă. Sau junk mail, cum spun majoritatea oamenilor. Adevărul este că au mare succes, oricât ar părea de ciudat. În orice caz, am din ce să trăiesc. Astăzi tocmai aveam o prezentare când m-a sunat Jane să-mi spună de tine. — Deci ai propria ta afacere? — Da. — Uau! Impresionant. Eşti o femeie de succes. Am ştiut dintotdeauna că vei fi o femeie de succes. Pot să vin şi eu într-o zi să te văd? — Să vii să mă vezi? Pe mine? a pufnit Elisabeth. — Oh! Presupun că am făcut-o deja, nu? — Nu, Alice, niciodată n-ai arătat nici cel mic semn că te-ar interesa să asişti la un seminar de-al meu, a răspuns Elisabeth. Vocea ei căpătase din nou acel ton agresiv. — Oh, a exclamat Alice nedumerită. Mi se pare că… în fine, mă întreb de ce nu? Elisabeth a scos un oftat. — Pentru că eşti foarte ocupată, Alice. De-asta. Din nou acest cuvânt: „ocupată“. — În plus, cred că profesia pe care mi-am ales-o ţi se pare… de prost-gust. — De prost-gust? Am spus eu asta? Aşa ţi-am spus eu? Niciodată n-aş spune aşa ceva! 96 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Alice era îngrozită. Se transformase într-o ticăloasă care judeca oamenii după profesia aleasă? Ea întotdeauna fusese mândră de Elisabeth. Ea era cea deşteaptă, cea care mergea în diverse locuri, în timp ce Alice rămânea pe margine. — Nu, nu, n-ai spus-o niciodată. Probabil că nici nu te gândeşti la asta. Uită ce-am spus. „Poate că cealaltă Alice care mi-a trăit viaţa în ultimii zece ani este o tipă antipatică“, s-a gândit Alice temătoare. — Bun, dar eu? Eu ce lucrez? a întrebat Alice. Alice lucrase ca asistent administrativ la departamentul de contabilitate al ABR. Nu-i plăcea, dar nici nu-i displăcea, era o slujbă şi-atât. Pe ea n-o interesa în mod special să-şi construiască o carieră. „Eşti o zeiţă a gospodăriei. Parcă ai fi o casnică din anii ’50“, îi spusese odată Elisabeth după ce Alice îi povestise că a petrecut cea mai plăcută zi ocupându-se de grădină, croind perdele noi pentru bucătărie şi pregătind un tort de ciocolată pentru Nick. — Tu nu lucrezi. Elisabeth i-a aruncat o privire indescifrabilă. — Oh, mă bucur să aud asta! a spus Alice fericită. — Şi totuşi eşti foarte ocupată. De ce naiba tot auzea cuvântul ăsta? — Faci o mulţime de lucruri la şcoală. — La şcoală? Ce şcoală? — Şcoala copiilor. Oh, copiii. Cei trei mici necunoscuţi care o înfricoşau. — Frannie, şi-a amintit Alice. Ce face Frannie? Sper că nu… s-a îmbolnăvit sau aşa ceva, nu? 97

Liane Moriarty

Nu voia nici măcar să se gândească la cuvântul „moartă“. — E bine, a spus Elisabeth. E în plină formă. Telefonul mobil rămas pe noptieră lângă patul lui Alice a început să sune. — Cred că e Nick, în sfârşit! a spus Alice repezindu-se să răspundă. Elisabeth a sărit de pe scaun. — Lasă-mă să vorbesc mai întâi eu cu el! — Nici nu mă gândesc, a protestat Alice ferind telefonul. De ce? Fără să mai aştepte un răspuns, a apăsat pe butonul verde şi a dus telefonul la ureche. — Alo? — Bună, eu sunt. Era Nick. Alice a simţit o minunată uşurare curgându-i prin vene, de parcă ar fi băut un păhărel de coniac. — Ce s-a întâmplat? a întrebat el. A păţit ceva vreunul dintre copii? Vocea lui Nick suna mai profundă şi mai aspră decât de obicei, ca şi cum ar fi fost răcit. Vasăzică şi Nick ştia de existenţa copiilor. Toată lumea ştia de existenţa copiilor. Elisabeth se agita în jurul ei, dând din mâini şi făcându-i semn să-i paseze telefonul. Alice a scos limba la ea. — Nu, e vorba de mine, a spus Alice. Avea atâtea să-i spună, încât nu ştia cu ce să înceapă. — Am căzut la, ăăă... gimnastică, cu Jane Turner, şi m-am lovit la cap. Mi-am pierdut cunoştinţa. Au trebuit să cheme ambulanţa, oh, şi în lift mi-a fost rău şi am vomitat pe pantofii unui tip… Ce ruşine mi-a fost! Da’ să 98 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

vezi când o să-ţi povestesc cum făceau femeile alea rodeo! Ce comic! Hei, eşti în Portugalia… Nu-mi vine să cred că eşti în Portugalia. Cum e? Avea atâtea să-i spună, parcă nu-l văzuse de ani de zile. Când se va întoarce din Portugalia, vor ieşi la restaurantul acela mexican care le plăcea lor şi vor vorbi câte-n lună şi-n stele. Vor comanda nişte margaritas. Acum putea să bea, pentru că nu mai era însărcinată. Oh, râvnea să fie în restaurantul acela împreună cu el chiar în clipa asta, să stea într-un separeu mai retras în timp ce el îi mângâia mâna cu degetul. La celălalt capăt al firului era linişte. Probabil că este şocat. — Dar sunt bine! l-a asigurat Alice. Nu este grav. Am să mă vindec! Mă simt bine! — Atunci de ce mama dracului trebuia să te sun? a spus el. Alice a tresărit ca şi cum ar fi primit o palmă peste faţă. Nick nu-i vorbise niciodată aşa, nici măcar atunci când se certau. El trebuia să rezolve coşmarul, nu să-l agraveze. — Nick? Ce s-a întâmplat? Vocea îi tremura. Mai târziu se va supăra foarte tare pe el. Se simţea extrem de ofensată. — Asta e cumva o nouă strategie de-a ta? Fiindcă să ştii că nu accept şi, sincer să fiu, n-am timp de prostii. Sper că n-ai de gând să schimbi planurile pentru weekendul ăsta, da? Asta e problema? Sau cumva iar e vorba despre ziua de Crăciun? — De ce îmi vorbeşti aşa? a întrebat Alice. Inima îi bătea din ce în ce mai repede. Era mai îngrozitor decât tot ce i se întâmplase în ziua aceea. — Ce ţi-am făcut? 99

Liane Moriarty

— La dracu’! În momentul ăsta n-am timp de glumele tale tâmpite! Nick ţipa. Chiar ţipa la ea în timp ce ea era în spital. — Va trebui să-ţi speli gura cu boia de ardei iute, Nick, a şoptit Alice. Elisabeth s-a ridicat în picioare. — Dă-l încoace, i-a ordonat ea. A luat telefonul din mâna tremurândă a lui Alice, l-a pus la o ureche şi pe cealaltă şi-a astupat-o cu un deget. S-a întors cu spatele la Alice şi a lăsat bărbia în jos. — Nick, sunt eu, Elisabeth. Chiar e foarte grav. S-a lovit la cap şi şi-a pierdut memoria. Nu-şi mai aminteşte nimic din ce s-a întâmplat din 1998 încoace. Înţelegi ce spun? Nimic. Alice a lăsat capul pe pernă şi a început să respire precipitat. Ce însemna asta? Elisabeth s-a oprit un moment, ascultând cu sprâncenele încruntate. — Da, da, înţeleg, dar ea nu-şi aminteşte absolut nimic. Altă pauză. — Sunt cu Ben. I-a luat de la bazinul de înot şi cred că în seara asta vor rămâne la noi. Pe urmă… Pauză. — Da, bine. Pe urmă mama ta poate să vină să-i ia ca de obicei şi sunt sigură că, până duminică seară, Alice se va simţi mai bine şi totul va reintra în normal. Pauză. — Nu, încă n-am vorbit cu doctorul, dar am să vorbesc cât de curând. Pauză. — Bine. În regulă. Vrei să ţi-o mai dau pe Alice la telefon? Alice a întins mâna spre telefon — cu siguranţă că Nick şi-a revenit acum —, dar Elisabeth a spus: 100 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Oh. Bine. Pa, Nick. A închis. — Nu a vrut să vorbească cu mine? Chiar n-a vrut să vorbească cu mine? Simţea împunsături de durere în tot corpul, ca şi cum un deget lung şi rău o împungea cu cruzime. Elisabeth a închis clapeta telefonului şi a pus mâna pe braţul lui Alice. — În curând îţi vei recăpăta memoria, i-a spus ea cu blândeţe. E-n regulă. Doar că tu şi Nick nu mai sunteţi împreună. Alice a avut senzaţia că totul în jurul ei se prăbuşeşte, îndreptându-se vertiginos spre punctul central: buzele lui Elisabeth care se mişcau. Şi-a fixat privirea pe acele buze. Ruj de culoarea zmeurei, cu o linie mai închisă care le definea conturul. Fără îndoială că Elisabeth folosea creion de contur. Ce chestie! Sora ei îşi contura buzele. Ce spunea? Imposibil să spună că… — Cum? a întrebat Alice. — Sunteţi în divorţ, a repetat Elisabeth. Îţi vine să crezi?

101

8

Alice a băut o cupă de şampanie cu domnişoarele de onoare în timp ce se machiau, o jumătate de cupă în limuzină, trei cupe şi un sfert la recepţia de nuntă (cu căpşuni) şi încă una când stătea cu Nick pe marginea patului matrimonial din camera de hotel în noaptea aceea. Se simţea puţin cam ameţită, dar nu s-a întâmplat nimic pentru că ea era mireasa şi era nunta ei şi toată lumea îi zisese că arăta superb, aşa că era o beţie romantică, frumoasă, care cu siguranţă nu avea să fie urmată de o mahmureală. — Nu-i aşa că-ţi place mult rochia mea? l-a întrebat ea pe Nick probabil pentru a treia oară, trecându-şi palma peste materialul scump şi mătăsos. Era un satin de mătase Ducesa de culoare ivorie şi, la fiecare atingere, îi producea aceeaşi satisfacţie senzorială ca atunci când era mică şi îşi trecea degetul peste minunata căptuşeală roz a cutiei muzicale, doar că de data asta era chiar mai bine, deoarece pe-atunci îşi dorea să fie în cutia muzicală, făcând piruete pe satinul roz. — Ador rochia mea de mireasă. Parcă e o îngheţată magică, nu ţi se pare? Nu că-ţi vine să mănânci din ea? 102

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— În mod normal, aş devora-o, a spus Nick. Dar mi-a ajuns tortul. Am mâncat trei felii. A fost un tort a-ntâia! Toată lumea o să vorbească ani de zile de tortul de la nunta noastră. De regulă, torturile de nuntă sunt anoste, dar al nostru… Ce mândru sunt de tortul nostru! Nu l-am făcut eu, dar sunt mândru de el. Să trăiască tortul nostru! Se pare că şi Nick băuse destul de multă şampanie. Alice a pus cupa de şampanie pe noptieră şi s-a întins pe spate în foşnete de satin. Nick s-a lăsat să cadă lângă ea. Îşi scosese cravata şi îşi desfăcuse cămaşa smokingului. Avea un început de barbă şi ochii uşor injectaţi, dar părul îi rămăsese perfect pieptănat, cu un onduleu bine marcat într-o parte. Alice l-a mângâiat pe păr şi şi-a tras repede mâna. — Parcă ar fi sârmă! — Surorile mele, a explicat Nick. Au venit înarmate cu gel. A mângâiat-o pe Alice pe păr şi a comentat: — Şi-al tău parcă ar fi sintetic, măi nevastă. — De la fixativ. Foarte mult fixativ, măi bărbate. — Chiar aşa, nevastă? — Chiar aşa, bărbate. — Ce interesant, nevastă. — Aşa vom vorbi mereu, bărbate? — În niciun caz, nevastă. Au rămas cu privirea în tavan şi n-au mai zis nimic. — Ce minunat discursul Ellei, a zis Alice. — Cred că a încercat să fie emoţionant. — Ah! — Ce minunată rochia mătuşii Whatsie! — Cred că a încercat să fie… elegantă. — Ah! 103

Liane Moriarty

Au râs amândoi pe înfundate. Alice s-a rostogolit pe-o parte. — Imaginează-ţi…, a spus ea şi ochii i s-au umplut de lacrimi (Întotdeauna devenea sentimentală când bea prea multă şampanie.). Imaginează-ţi ce-ar fi fost dacă nu ne-am fi întâlnit. — Aşa a fost soarta, a spus Nick. Dacă nu ne întâlneam atunci, ne întâlneam a doua zi. — Dar eu nu cred în soartă! a protestat Alice, bucurându-se de senzaţia voluptuoasă a lacrimilor fierbinţi ce-i curgeau pe obraz; probabil că cele trei straturi de rimel îi curgeau lăsându-i dâre pe obraz. Gândul că îl cunoscuse pe Nick printr-o simplă întâmplare i se părea absolut înfricoşător. Ar fi putut să nu se întâlnească deloc şi în cazul ăsta ea ar fi dus o existenţă tristă şi mohorâtă, ca un animal din adâncul pădurii care nu vede niciodată soarele, fără să afle vreodată cât de mult putea să iubească şi cât de iubită putea să fie. Elisabeth îi spusese odată — pe un ton foarte categoric şi serios — că nu trebuie să cauţi bărbatul care să te completeze, că trebuie să cauţi fericirea singură, iar Alice a clătinat ascultătoare din cap în timp ce în sinea ei zicea: „Oh, ba trebuie să-l caut.“ — Dacă nu ne-am fi întâlnit, a continuat Alice, ziua de azi ar fi o zi ca oricare alta şi în clipa asta ne-am uita la televizor fiecare în casa lui, eu aş fi îmbrăcată în trening şi, şi… mâine nu am pleca în luna de miere. Brusc s-a simţit îngrozită în faţa unei astfel de perspective. — Ne-am duce la serviciu! La serviciu! — Vino-ncoace, mireasa mea iubită şi în stare de ebrietate. 104 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Nick a tras-o spre el, iar ea s-a sprijinit cu capul pe pieptul lui, inspirând mirosul loţiunii lui după bărbierit; era mai tare decât de obicei, probabil că în dimineaţa aceea se dăduse cu o cantitate mai mare, şi gândul că el făcuse asta a înduioşat-o atât de mult încât a început să plângă şi mai tare. — Important este că…, a continuat el. Un moment, vreau să spun un lucru foarte important şi inteligent… eşti pregătită? — Da. — Important este că ne-am întâlnit. — Da, a încuviinţat Alice. Ne-am întâlnit. — Şi totul a ieşit bine. — Aşa e, a răspuns Alice printre suspine. Totul a ieşit bine. — Totul a ieşit bine. Apoi, obosiţi, au căzut amândoi într-un somn profund, învăluiţi în falduri învolburate din satin ivoriu Ducesa şi cu o mică bulină roşie de confeti lipită pe obrazul lui Nick, care avea să-i lase o urmă roşie în primele trei zile din luna de miere. — Probabil că doar ne-am certat rău, i-a spus Alice lui Elisabeth. Nu suntem în divorţ. Noi n-am divorţa niciodată. Era atât de urât cuvântul ăsta: divorţ… Buzele i se strângeau ca gura unui peşte când pronunţa a doua silabă. Di-vorţ. Nu. În niciun caz ei. Ei, niciodată. Părinţii lui Nick divorţaseră când el era mic. El nu uitase. De fiecare dată când auzeau că cineva divorţează — fie că era vorba de un jalnic cuplu de celebrităţi —, Nick comenta cu tristeţe, ca o femeie bătrână: 105

Liane Moriarty

„Ah, ce păcat!“ Nick credea în căsnicie şi era de părere că oamenii renunţau prea uşor la relaţiile lor. Odată i-a spus lui Alice că, dacă ei vor avea vreodată probleme în căsnicie, el ar muta cerul şi pământul ca să le rezolve. Alice nu l-a luat în serios pentru că nu era nevoie să mute cerul şi pământul; orice problemă din relaţia lor se putea rezolva cu câteva ore petrecute în camere separate, o îmbrăţişare în hol, o ciocolată strecurată discret pe sub mână sau un ghiont blând care voia să spună: „Hai să nu ne mai certăm.“ Pentru Nick, divorţul era ca o fobie, singura lui fobie! Dacă ar fi adevărat, el ar fi devastat, distrus. Lucrul de care se temea cel mai mult se întâmplase. O durea sufletul pentru el. — Ne-am certat foarte rău dintr-un motiv anume? a întrebat-o Alice pe Elisabeth. Era dispusă să lămurească lucrurile şi să rezolve problema. — Nu cred că este vorba despre o singură ceartă. Cred că s-au acumulat mai multe probleme mărunte. Sinceră să fiu, niciodată nu mi-ai vorbit prea mult despre asta. Mi-ai telefonat a doua zi după ce Nick s-a mutat şi ai spus… — S-a mutat? Adică nu mai stă acasă? Era ceva aiuritor. A încercat să-şi imagineze cum s-a întâmplat: Nick aruncându-şi lucrurile într-un geamantan, trântind uşa la plecare, în timp ce afară îl aştepta un taxi galben; trebuia să fie galben, ca un taxi american, deoarece toată povestea asta nu putea fi adevărată, era o scenă dintr-un film cu o coloană sonoră îngrozitor de tristă. Nu era viaţa ei. — Alice, v-aţi separat de şase luni, dar să ştii: când îţi vei recupera memoria, îţi vei da seama că nu este atât de 106 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

grav. Este ceea ce-ţi doreşti tu. Chiar săptămâna trecută te-am întrebat: „Eşti sigură că asta vrei?“ Şi tu ai spus: „Absolut sigură. Căsnicia noastră este moartă şi îngropată de mai mult timp.“ Mincinoasa mincinoaselor. Nu putea fi adevărat. Cu siguranţă, era o invenţie. Alice a încercat să-şi stăpânească furia în timp ce vorbea. — Inventezi asta doar ca să mă faci să mă simt mai bine, nu? Eu n-aş spune niciodată „moartă şi îngropată“! Ăsta nu e stilul meu! Eu nu vorbesc aşa. Te rog, nu mai inventa lucruri. Şi-aşa mi-e destul de greu. — Oh, Alice, a spus Elisabeth cu tristeţe. Crede-mă, e doar din cauza loviturii la cap… Oh, bună! Elisabeth a salutat cu vizibilă uşurare o asistentă pe care Alice n-o mai văzuse până atunci şi care a dat la o parte draperia compartimentului, cu un gest energic. — Cum vă simţiţi? Asistenta a pus din nou manşonul tensiometrului pe braţul lui Alice. — Bine, i-a răspuns Alice cu resemnare. Ştia deja procedura. Tensiune arterială. Pupile. Întrebări. — Tensiunea v-a crescut de la ultimul control, a comentat asistenta notând ceva în fişa medicală. Soţul meu tocmai a ţipat la mine de parcă aş fi fost cel mai mare duşman al lui. Dragul meu Nick. Nick al meu. Vreau să-i spun chestia asta, fiindcă dacă ar auzi că mi-a vorbit cineva aşa, s-ar supăra foarte tare. El este primul căruia aş vrea să-i spun când cineva mă supără; apăs pedala de acceleraţie, disperată să ajung mai repede acasă doar ca să-i spun şi, în momentul când îi spun, când figura lui se aprinde de indignare, mă simt mai bine, s-a rezolvat. 107

Liane Moriarty

Nick, n-o să-ţi vină să crezi cum m-a tratat omul acesta! Când vei auzi, vei vrea să-i tragi un pumn în nas. Doar că de data asta e foarte ciudat, fiindcă omul acela ai fost chiar tu, Nick. — A avut câteva şocuri, a explicat Elisabeth. — Trebuie neapărat să încercaţi să vă relaxaţi. Asistenta s-a aplecat şi a deschis pleoapele lui Alice cu gesturi rapide în timp ce-i lumina fiecare pupilă cu o mică lanternă. Parfumul asistentei îi amintea lui Alice de ceva — sau de cineva —, dar impresia a dispărut imediat ce asistenta s-a îndepărtat de ea. Oare aşa va fi de-aici înainte toată viaţa ei — o senzaţie constantă şi iritantă de déjà-vu, ca o erupţie cutanată? — Acum am să vă pun din nou câteva întrebări plictisitoare, bine? Cum vă numiţi? — Alice Mary Love. — Unde vă aflaţi şi ce faceţi aici? — Mă aflu la spitalul Royal North Shore deoarece m-am lovit la cap în sala de gimnastică. — Ce zi este astăzi? — Este vineri, 2 mai… 2008. — Foarte bine, excelent! Asistenta s-a întors spre Elisabeth ca şi cum se aştepta s-o vadă impresionată. — Vrem să vedem dacă nu cumva traumatismul i-a afectat funcţiile cognitive. — Da, sigur, foarte bine, dar ea crede în continuare că suntem în anul 1998, a spus Elisabeth clipind iritată. Pârâcioasa! s-a gândit Alice. — Nu-i adevărat, a protestat ea. Ştiu că suntem în 2008. Tocmai am spus asta. 108 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Dar tot nu-şi aminteşte nimic din 1998 încoace. Sau prea puţin. Nu-şi aminteşte de copiii ei, nu-şi aminteşte de ruperea căsătoriei ei. Ruperea căsătoriei ei. Ca şi cum căsătoria ei era ceva ce putea fi rupt, feliat ca o pizza. Alice a închis ochii şi s-a gândit la faţa lui Nick, încreţită de somn, aşezată pe pernă lângă a ei, într-o dimineaţă de duminică. Uneori, când se trezea, avea părul zbârlit în creştetul capului. „Ai creastă“, i-a spus Alice prima dată când a observat fenomenul. „Bineînţeles“, i-a răspuns el. „E duminică. Ziua când port creastă.“ Chiar şi cu ochii închişi îşi dădea seama când Alice era trează, întinsă lângă el şi privindu-l, sperând să-i aducă la pat o cană de ceai. „Nu“, îi zicea el înainte ca ea să-i ceară. „Nici să nu te gândeşti, femeie.“ Dar întotdeauna se ridica şi i-l prepara. Alice ar fi dat orice, absolut orice, ca în clipa asta să fie în pat, alături de Nick, sperând să-i aducă o cană de ceai. Oare se săturase să-i prepare ei ceaiul? De-asta? Ce crezuse ea, că i se cuvine? Cine se crezuse? O prinţesă care aştepta întinsă în pat să-i fie servit ceaiul înainte chiar de a se fi spălat pe dinţi? Nu era atât de frumoasă încât să i se permită un astfel de comportament. Ea ar fi trebuit să sară din pat înainte să se trezească el, să se pieptăne, să se machieze şi să-i facă nişte clătite cu căpşuni, îmbrăcată într-o cămaşă de noapte lungă, din dantelă. Aşa se menţine vie o căsnicie; că doar erau atâtea sfaturi în revistele pentru femei pe care le citea. Era de bază! Se simţea ca şi cum comisese o neglijenţă impardonabilă — câtă neatenţie! câtă nepăsare! — faţă de cel mai preţios şi minunat dar pe care îl primise. 109

Liane Moriarty

Alice a auzit-o pe Elisabeth vorbind cu asistenta pe un ton scăzut şi insistent; dorea să discute cu medicul pentru a şti ce analize fuseseră făcute. — De unde ştiţi că nu are vreun cheag de sânge în creier? Vocea lui Elisabeth a devenit uşor isterică şi Alice a zâmbit în sinea ei. Era întotdeauna atât de dramatică! (Şi totuşi, era oare posibil să se fi format vreun cheag de sânge? Ceva întunecat şi ameninţător, ghemuindu-se în capul ei ca un liliac? Da, chiar ar trebui să analizeze situaţia.) Poate că Nick se plictisise de ea. Asta era? Odată, când era la liceu, a auzit o fată spunând: „Oh, Alice e o fată bună, dar e o persoană absolut neinteresantă.“ O persoană neinteresantă. Fata aceea o spusese pe un ton atât de firesc, fără răutate, ca şi cum constata un fapt; şi la paisprezece ani, Alice o luase ca pe o confirmare oficială a ceea ce crezuse dintotdeauna. Da, sigur că era plictisitoare, se plictisea şi pe ea însăşi! Ceilalţi aveau personalităţi mult mai interesante. În acelaşi an, la bowling, un băiat s-a aplecat spre ea şi, cu o respiraţie care mirosea a Cola, i-a spus: „Ai o faţă ca de purcică.“ Asta i-a confirmat alt lucru pe care Alice îl bănuise dintotdeauna: mama ei se înşela când spunea că avea un nas cârn şi simpatic; nu era un nas, ci un rât. (Băiatul acela avea o faţă suptă, cu ochi mici, ca de şobolan. Alice avea douăzeci şi cinci de ani când s-a gândit că şi ea ar fi putut să-l insulte comparându-l cu un animal, dar regula era că băieţii trebuiau să decidă care fete erau drăguţe şi care nu, fără să conteze cât de urâţi erau ei.) Poate că într-o dimineaţă, când i-a adus o cană de ceai la pat, lui Nick i-a căzut vălul de pe ochi şi s-a 110 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

gândit: Ia stai, cum am ajuns eu să mă însor cu fata asta leneşă, fără niciun pic de personalitate şi cu faţa asta ca de purcică? Oh, Doamne! Cum de simţea cu atâta intensitate toate aceste nesiguranţe? Era adultă. Avea douăzeci şi nouă de ani! Parcă ieri se întorcea de la coafor simţindu-se frumoasă şi, când a trecut pe lângă un grup de puştoaice, râsetele lor stridente au făcut-o să trimită un mesaj înapoi în timp pentru ea, cea de la paisprezece ani: „Nu te îngrijora, totul se rezolvă. Trebuie să ai personalitate, să ai o slujbă, să înveţi cum să-ţi aranjezi părul şi vei găsi un băiat care să te considere frumoasă.“ Se simţea atât de stabilă, ca şi cum toate neliniştile adolescenţei şi relaţiile eşuate dinainte de Nick ar fi făcut parte dintr-un plan perfect acceptabil care o conducea până în acel moment, când ea avea douăzeci şi nouă de ani şi, în sfârşit, totul era aşa cum ar trebui să fie. Treizeci şi nouă, nu douăzeci şi nouă. Avea treizeci şi nouă de ani. Iar ziua aceea cu adolescentele probabil că fusese cu zece ani în urmă. Elisabeth s-a întors şi s-a aşezat lângă Alice. — Va încerca s-o convingă pe doctoriţă să mai treacă pe-aici. Se pare că este foarte greu deoarece te-a pus sub observaţie şi doctoriţa este „extrem de ocupată“, dar „va vedea ce poate să facă“. Deci cred că şansele noastre sunt probabil zero. — Te rog, spune-mi că nu este adevărat ce mi-ai zis de Nick, a spus Alice. — Oh, Alice… — Pentru că eu îl iubesc. Îl iubesc cu adevărat. Îl iubesc atât de mult… — L-ai iubit. 111

Liane Moriarty

— Ba nu, îl iubesc. În momentul ăsta. Încă îl iubesc, ştiu eu. Elisabeth a scos un „nţ“ plin de compasiune şi a ridicat mâinile într-un gest de neputinţă. — Când îţi vei recăpăta memoria… — Dar noi suntem foarte fericiţi! a întrerupt-o Alice pe un ton agitat, încercând s-o facă pe Elisabeth să înţeleagă. Cum nu se poate mai fericiţi. Lacrimile îi alunecau pe tâmple şi i se prelingeau în urechi gâdilând-o. — Ce s-a întâmplat? S-a îndrăgostit de altcineva? Asta e? Sigur că nu. Era imposibil. Dragostea lui Nick pentru Alice era un fapt. Un fapt. Iar faptele sunt incontestabile. Odată, un amic a început să râdă de Nick pentru că acceptase să meargă cu Alice la un musical (cu toate că lui nu-i plăceau musicalurile). „Văd că te ţine sub papuc“, îi spusese prietenul, şi Nick îi răspunsese ridicând din umeri: „Amice, ce pot să fac? O iubesc mai mult decât aerul pe care îl respir.“ Sigur, Nick băuse atunci mai multe beri, dar a zis-o într-un pub, când încerca să facă pe grozavul. O iubea mai mult decât aerul pe care îl respira. Şi-acum ce? Băiatul nu mai avea nevoie de aer? Elisabeth i-a pus dosul mâinii pe frunte şi a mângâiat-o pe păr. — Din câte ştiu eu, n-a cunoscut pe nimeni, şi da, ai dreptate: aţi fost foarte fericiţi împreună şi aţi avut o relaţie minunată, specială. Îmi aduc aminte. Dar lucrurile se schimbă. Oamenii se schimbă. Se mai întâmplă. Aşa e viaţa. Faptul că sunteţi în divorţ nu înseamnă că nu aţi trăit împreună nişte vremuri minunate. Şi îţi jur că 112 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

atunci când îţi vei recăpăta memoria, îţi va părea bine că divorţaţi. — Nu, a spus Alice închizând ochii. Nu, n-o să-mi pară bine. Nu vreau să-mi pară bine. În timp ce Elisabeth continua să o mângâie pe frunte, Alice şi-a adus aminte de ziua aceea din copilărie când a fost adusă acasă cu maşina de la o petrecere de ziua de naştere, încă emoţionată deoarece câştigase unul dintre concursuri. Ţinea în mâini un balon şi un coşuleţ făcut din carton lucios, plin cu dulciuri. Elisabeth o întâmpinase la uşa casei şi-i ordonase: „Vino cu mine.“ Alice mergea în urma ei, dispusă să joace orice joc organizase sora ei şi să împartă dulciurile cu ea — mai puţin bomboanele gumate în formă de proteză dentară, care erau preferatele ei —, şi când a trecut pe lângă sufragerie, cu balonul în mână, a văzut o mulţime de adulţi necunoscuţi adunaţi în jurul mamei ei care stătea pe canapea cu capul sprijinit de pernă într-un unghi ciudat (era curios, dar poate că o durea capul). Alice n-a strigat-o, pentru că nu voia să vorbească cu acei adulţi necunoscuţi, şi a mers mai departe pe hol, până în camera ei, unde Elisabeth i-a spus: „Trebuie să-ţi spun ceva care te va întrista foarte mult, aşa că ar fi bine să te îmbraci în pijamale şi să te bagi în pat, şi să fii pregătită ca să nu te afecteze atât de mult.“ Alice n-a întrebat: „De ce? Ce este? Spune-mi acum!“ deoarece avea şase ani şi niciodată nu i se întâmplase nimic rău, şi în plus întotdeauna făcea ce-i zicea Elisabeth. Aşa că şi-a pus ascultătoare pijamalele în timp ce sora ei a ieşit din cameră şi s-a întors cu o sticlă cu apă caldă învelită într-o faţă de pernă ca să n-o ardă. A mai adus şi o lingură de miere, borcănelul de VicksVapoRub, 113

Liane Moriarty

o jumătate de aspirină şi un pahar cu apă. Erau lucruri pe care le făcea mama lor când ele erau bolnave, iar lui Alice îi plăcea să fie bolnavă. După ce a învelit-o şi a frecţionat-o pe piept cu VicksVapoRub, Elisabeth a început s-o mângâie pe frunte cum făcea mama lor când pe una dintre ele o durea foarte tare burta, iar Alice a închis ochii şi s-a bucurat de avantajele faptului de a fi bolnav, fără disconfortul de a fi bolnav. Apoi Elisabeth a spus: „Şi acum am să-ţi spun lucrul cel rău. Este un lucru trist şi neaşteptat, aşa că pregăteşte-te, bine? Poţi să-ţi sugi degetul dacă vrei.“ Alice a deschis ochii şi s-a încruntat, deoarece ea nu-şi mai sugea degetul decât atunci când avea o zi extrem de proastă, şi chiar şi-atunci îşi sugea doar vârful degetului, nu tot degetul. Atunci Elisabeth i-a spus: „Tata a murit.“ Alice nu-şi mai amintea ce s-a întâmplat mai departe, nici cum s-a simţit când i-a auzit cuvintele. Îşi amintea doar cum încercase Elisabeth s-o protejeze de acel lucru „rău şi neaşteptat“. Abia când era adult şi-a dat brusc seama că şi Elisabeth era doar o fetiţă pe atunci. I-a telefonat ca să vorbească despre asta şi să-i mulţumească, dar culmea a fost că Elisabeth avea cu totul alte amintiri despre ziua când a murit tatăl lor şi nici măcar nu-şi amintea s-o fi pus pe Alice în pat. Desigur, a mai fost şi ziua aceea când Elisabeth a aruncat cu o forfecuţă de unghii care i s-a înfipt lui Alice în ceafă. Totuşi… Acum Alice a deschis ochii şi i-a spus lui Elisabeth: — Eşti o soră mare nemaipomenită. Elisabeth şi-a retras mâna. — Nu, nu sunt, a spus ea sec. Amândouă au tăcut câteva clipe. 114 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Tu eşti fericită, Libby? a întrebat Alice. Pentru că pari… „Disperat de nefericită“, a vrut să spună. — Sunt bine. Elisabeth a părut că vrea să zică ceva, dar s-a răzgândit. „Fii tu însăţi!“ îi venea lui Alice să strige. — Cred că viaţa noastră este foarte diferită de cum ne-o imaginam când aveam treizeci de ani, a spus Elisabeth până la urmă. — În sfârşit, te-am găsit! Credeam că nu te mai găsesc! le-a întrerupt o voce. La picioarele patului stătea o femeie cu faţa momentan ascunsă de un imens buchet de lalele galbene pe care îl ţinea ceremonios în sus. Femeia a lăsat buchetul în jos, arătându-şi faţa. Alice a clipit o dată, apoi încă o dată.

115

9

— Mamă? a spus Alice. La picioarele patului stătea mama ei, Barb Jones, numai că această Barb Jones era complet diferită de cea pe care o cunoştea ea. Pentru început (şi erau multe lucruri cu care putea să înceapă), nu mai avea părul castaniu şi tuns scurt, în stilul modest al unei călugăriţe, aşa cum îl purtase de când o ştia Alice. Acum îl avea vopsit într-o nuanţă vie de mahon şi lung până mai jos de umeri, cu două şuviţe de pe-o parte şi alta a feţei strânse la spate (ceea ce făcea ca urechile ei ascuţite să iasă comic în evidenţă) şi prinse cochet în creştet cu o floare tropicală din mătase. Mama ei, modesta şi discreta ei mamă, care de obicei se dădea pe buze cu un strat aproape imperceptibil de ruj de la Avon, într-o nuanţă foarte deschisă de roz, purta acum ceea ce s-ar putea numi „machiaj teatral“. Buzele ei aveau aceeaşi nuanţă de mahon ca şi părul, pleoapele erau violet şi obrajii roşii, fondul de ten aplicat în strat gros era prea închis la culoare şi… alea erau cumva gene false? Purta un top cu paiete şi bretele pe după gât, strâns în talie cu o centură neagră, şi o fustă creaţă de culoare roşie. Alice 116

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

a ridicat puţin bărbia şi a văzut că ţinuta era completată de nişte ciorapi gen plasă şi sandale cu barete şi toc înalt. — Te simţi bine, scumpo? a întrebat-o mama ei. Ţi-am spus mereu că stepul este prea dur pentru articulaţii şi uite ce s-a întâmplat. — Te duci la un carnaval? a întrebat Alice având brusc un moment de inspiraţie. Asta ar explica totul, dar chiar şi aşa ar fi surprinzător. — Oh, nu, prostuţo! Tocmai făceam o demonstraţie la şcoală când am primit mesajul de la Elisabeth — am venit direct aici, fără să mai trec să mă schimb. Pe drum se uitau oamenii la mine, dar acum m-am obişnuit. În fine, să nu vorbim despre mine. Spune-mi ce s-a întâmplat şi ce zic doctorii. Eşti albă ca o coală de hârtie. Mama ei s-a aşezat pe marginea patului şi a bătut-o uşor cu palma pe picior. Mai multe brăţări strălucitoare i-au alunecat pe braţ în sus şi-n jos. Era cumva bronzată? Avea decolteu? — O demonstraţie de ce? a întrebat Alice. Nu-şi putea lua privirea de la această apariţie exotică. Era mama ei, şi nu era mama ei. Spre deosebire de Elisabeth, ei nu îi apăruseră alte riduri. De fapt, stratul acela gros de machiaj îi netezea tenul şi o făcea să pară mai tânără. — Alice a suferit o imensă pierdere de memorie, mamă, a spus Elisabeth. Nu-şi mai aminteşte nimic din 1998 încoace. — Oh, a exclamat Barb. Nu-mi place deloc cum sună. Ţi-am spus eu că eşti prea palidă. Ai o comoţie cerebrală, presupun. Să nu adormi! După o comoţie trebuie să rămâi trează. Alice, scumpa mea, orice s-ar întâmpla, nu trebuie să adormi! 117

Liane Moriarty

— Ăsta e un mit, a spus Elisabeth. Acum medicii sunt de altă părere. — Ei bine, nu ştiu cum stau lucrurile acum, dar am citit de curând în Reader’s Digest despre un băieţel pe nume Andy, care a căzut de pe o minibicicletă şi s-a lovit la cap… exact cum s-a întâmplat cu nepotul Sandrei, şi crede-mă, Alice, eu nu l-aş lăsa pe Tom pe una din astea, deşi sunt convinsă că împieliţatului i-ar plăcea, pentru că sunt foarte periculoase, chiar dacă porţi cască, iar băieţelul ăsta, Andy, nu purta, parcă Andy îl chema, sau poate că Arnie, era un nume ciudat şi demodat, pe care nu-l mai auzi în ziua de azi… — Mamă! a întrerupt-o Alice, ştiind că nu exista ieşire din labirintul format în jurul lui Andy/Arnie. Mama ei fusese dintotdeauna o vorbăreaţă patologică, deşi, în mod normal, când se afla în public, cum era acum, cobora vocea enervant de mult, din respect pentru cei din jur, astfel încât trebuia să-i spună mereu: „Vorbeşte mai tare, mamă!“ Dacă apărea vreo persoană pe care n-o cunoştea personal de cel puţin douăzeci de ani, se întrerupea în mijlocul frazei, ca un radio pe care îl închizi, lăsa capul în jos, evita orice contact vizual şi afişa un surâs exasperant de umil. Era atât de timidă încât, atunci când Alice şi Elisabeth erau la şcoală, devenea efectiv isterică înainte de şedinţele cu părinţii, iar când venea acasă, era palidă, tremura de epuizare şi nu-şi mai aducea aminte nimic din ce spusese profesorul, ca şi cum important era să asiste, nu să asculte, lucru care o înfuria întotdeauna pe Elisabeth fiindcă ea voia să ştie toate lucrurile bune pe care le spuneau profesorii despre ea. (Lui Alice nu-i păsa întrucât majoritatea profesorilor probabil că nici nu ştiau cine era, 118 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

deoarece suferea de aceeaşi timiditate ca şi mama ei. Parcă moştenise o boală inacceptabilă social, cum ar fi eczema.) Acum, mama lui Alice vorbea la un volum normal (de fapt, puţin mai tare decât era strict necesar) şi nu mai arunca în jurul ei priviri precaute să vadă dacă n-a apărut vreun necunoscut. În plus, părea că avea un nou mod de a-şi ţine capul, cu bărbia înainte şi gâtul încordat, ca un păun. Îi amintea lui Alice de cineva; o persoană de care era sigură că nu uitase şi pe care o cunoştea perfect, deşi în clipa asta nu reuşea să spună cum o cheamă. — Dar tot nu înţeleg de ce eşti îmbrăcată aşa, mamă, a spus Alice. Arăţi… incredibil. Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges Îmi spuneam: „Te rog, mamă, să nu aduci vorba de Roger. Nu cred că mai suportă încă un şoc. O să-i explodeze creierul!“ — Păi, după cum îţi spuneam, scumpa mea, când am primit mesajul de la Elisabeth, eu şi Roger făceam o demonstraţie de salsa la şcoală. Am fost şocată când am auzit… — Salsa ai spus? — Nu se poate să fi uitat de dansurile noastre! Și-am să-ți spun de ce: pentru că ai spus că ultima noastră demonstrație a fost de neuitat. Chiar miercurea trecută, seara! Am invitat-o şi pe Olivia cu noi pe scenă, dar bineînţeles că pe Madison şi Tom n-am reuşit să-i convingem, şi nici pe tine… Roger a fost puţin dezamăgit, dar am vrut să-i explic… — Roger? s-a mirat Alice. Cine-i Roger? 119

Liane Moriarty

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges Pe cine credeam că păcălesc? E imposibil să treacă cinci minute fără ca mama să aducă vorba de Roger. — Da, Roger, bineînţeles. Nu se poate să fi uitat de Roger. Nu? Mama ei s-a uitat spre Elisabeth cu o figură înspăimântată. — E grav, nu? Mi s-a părut mie că e prea palidă. Nu mai are niciun strop de culoare în obraz. Alice a încercat să se gândească la alte nume asemănătoare cu Roger. Rod? Robert? Mama ei avea obiceiul de a schimba numele oamenilor, la modul că Jamie devenea Johnny, Susan devenea Susannah şi tot aşa. — Singurul Roger pe care îl cunosc este tatăl lui Nick, a spus Alice pufnind uşor în râs, deoarece tatăl lui Nick era puţin ridicol. Mama ei a privit-o cu un aer serios. Arăta ca o păpuşă cu genele acelea rimelate. — Păi chiar despre acest Roger îţi vorbesc, scumpa mea. Soţul meu, Roger. — Soţul tău? — Doamne Dumnezeule, a oftat Elisabeth. Alice s-a întors spre ea. — Mama s-a măritat cu Roger? — După cum vezi. — Dar… Roger? Serios? — Da. Serios. Încă o nuntă la care participase cealaltă Alice în locul ei, numai că, de data asta, era o nuntă pe care nu şi-o putea imagina. 120 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

În primul rând, mama ei refuzase întotdeauna să ia măcar în calcul posibilitatea de a ieşi cu alţi bărbaţi. „Oh, sunt prea bătrână pentru asta“, zicea. „Trebuie să fii tânără şi drăguţă ca să ieşi cu bărbaţi! Ca să nu mai spun că în viaţă ai o singură iubire şi, în cazul meu, a fost tatăl vostru. Cum s-ar putea compara cineva cu el?“ Şi, cu toate că Alice şi Elisabeth încercaseră mereu s-o convingă de faptul că era încă tânără şi atrăgătoare şi că tatăl lor nu ar fi dorit ca ea să ţină veşnic doliu după el, Alice se simţise mândră în sinea ei de loialitatea maică-sii. Era o atitudine frumoasă şi emoţionantă, dar totodată enervantă, deoarece însemna că Alice şi Elisabeth erau responsabile de viaţa ei socială. Foarte bine, îşi depăşise teama de a ieşi cu alţi bărbaţi (probabil că despre asta fusese vorba, nu de loialitate eternă faţă de soţul ei), dar să se mărite chiar cu tatăl lui Nick? — Dar de ce? a întrebat Alice neajutorată. De ce să te căsătoreşti cu Roger? „Acum am înţeles: Roger îşi ţine capul sus, ţanţoş ca un păun“, s-a gândit ea. Barb a făcut ochii mari şi a strâns sfioasă din buze, cu o expresie atât de puţin tipică ei încât Alice a trebuit să se uite în altă parte, de parcă ar fi prins-o pe maică-sa comiţând o perversitate. — M-am îndrăgostit nebuneşte de el, a explicat ea. Nu-ţi aminteşti? Trebuie să-ţi aminteşti. Totul a început la botezul lui Madison, când Roger mi-a zis că se gândea să se ducă la un curs de salsa şi m-a întrebat dacă vreau să merg cu el, şi de fapt nici nu mi-a dat ocazia să spun nu, părea convins că voi merge şi eu, iar eu n-am vrut să-l dezamăgesc, mi se părea o impoliteţe, cu toate că 121

Liane Moriarty

aveam emoţii, chiar m-am gândit să-mi fac o programare la doctorul Holden ca să-mi dea ceva de calmare, şi voi, fetelor, aţi protestat, de parcă aveam de gând să devin o dependentă de droguri sau cine ştie ce, Doamne Dumnezeule! nu voiam decât puţin Valium, care se pare că doar îţi dă o senzaţie plăcută de plutire, dar n-am reuşit să mă programez… tipic, bineînţeles… recepţionera aia nouă era o greţoasă, chiar mă întreb ce s-a întâmplat cu Kathy care era aşa de drăguţă… — De cât timp sunteţi căsătoriţi? a întrerupt-o Alice. O cuprinsese din nou acea spaimă terifiantă de a nu şti ce se întâmplase în viaţa ei. Parcă era într-un montagne russe care te aruncă ba la stânga, ba la dreapta, apoi întoarce lumea cu fundul în sus, făcându-te să vezi lucrurile obişnuite din perspective neaşteptate. Lui Alice nu-i plăcea să se dea într-un montagne russe. — Se împlinesc cinci ani. Dar, Alice, sunt sigură că îţi aminteşti nunta. Madison a dus coşul cu flori. Arăta adorabil cu rochiţa aceea galbenă, îi stă foarte bine în galben, nu multora le stă bine… i-am cumpărat o bluză galbenă de Crăciun, dar dacă o poartă sau nu…, asta e altă treabă… — Mamă, a întrerupt-o sec Elisabeth. Alice nu-şi aminteşte nici măcar de Madison. Ultimul lucru de care-şi aduce aminte este când era gravidă. — Nu-şi aminteşte de Madison, a repetat Barbara cu glas şoptit. A tras adânc aer în piept şi a continuat pe un ton agitat şi jovial, ca şi cum ar fi vrut s-o scoată pe Alice din această situaţie absurdă. — Înţeleg că în clipa asta vrei să uiţi de urâcioasa aia mică de Madison, deşi sunt convinsă că în curând o să-i 122 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

treacă, dar cu siguranţă îţi aminteşti de Tom şi de Olivia, draga de ea, nu? Nu-mi vine să cred că te întreb aşa ceva. Sigur îţi aminteşti. Nu se poate să fi uitat de propriii tăi copii! E ceva… de neimaginat. În vocea ei se simţea un tremur de spaimă care lui Alice i s-a părut neaşteptat de liniştitor. „Da, mamă, e ceva de groază. Da, este de neimaginat.“ — Mamă, a repetat Elisabeth. Te rog, încearcă să înţelegi. Nu-şi aminteşte nimic de după 1998. — Nimic? — Sunt sigură că e ceva temporar. — Oh, bineînţeles. Temporar! Mama ei a rămas tăcută şi şi-a trecut o unghie pe marginea buzelor acoperite cu un strat prea gros de ruj. Alice a încercat să asimileze în minte această noutate: Mama mea s-a căsătorit cu tatăl soţului meu. Era ceva de neuitat, la fel ca Am trei copii şi Adoratul meu soţ s-a mutat de-acasă, dar iată că uitase. Nimic din toate astea nu putea fi adevărat. Fără îndoială că era o farsă imensă şi bine pusă la punct. Sau un vis incredibil de realist. O halucinaţie vie. Un coşmar care nu se mai termina. Roger! Ce demon o îndemnase pe dulcea şi temătoarea ei mamă să se „îndrăgostească nebuneşte“ (mama ei nu folosea niciodată expresii extravagante de genul „îndrăgostită nebuneşte“) de unul ca Roger? Roger, cu aftershave-ul lui care te intoxică, cu vocea lui de crainic radio şi obiceiul lui de a spune „Eu socot că“ şi „E cu putinţă“? Roger, care după ce bea câteva pahare la reuniunile de familie, o aborda pe Alice într-un colţ al camerei şi se lansa într-un monolog interminabil despre el însuşi şi multiplele particularităţi ale personalităţii lui fascinante. „Sunt genul sportiv? Da, 123

Liane Moriarty

categoric. Sunt un intelectual? Bun, poate că nu în sensul academic al cuvântului. Dar să formulăm altfel: sunt o persoană inteligentă? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ; Alice, mi-am dat doctoratul la Universitatea Vieţii. Poate te întrebi dacă sunt o persoană spirituală. Eu socot că răspunsul trebuie să fie da, categoric da.“ Alice clătina ascultătoare din cap, respirând superficial ca să nu i se facă rău de la mirosul aftershave-ului, până când apărea Nick şi spunea: „Socot că doamna are nevoie de un pahar, tată.“ Dar ce-ar zice Nick? Ce părere ar avea el despre această evoluţie a lucrurilor? Relaţia cu tatăl lui era complicată şi fragilă. Nick îl imita fără jenă pe la spate şi în vocea lui se simţea ceva aproape de ură când vorbea despre felul cum o tratase Roger pe mama lui în timpul divorţului, dar în acelaşi timp Alice a observat că, de câte ori se afla în compania lui Roger, vorbea pe un ton mai grav, îşi umfla pieptul şi deseori aducea vorba, chipurile întâmplător, despre un contract important pe care îl negociase la serviciu sau despre altă realizare de-a lui de care Alice nici nu ştia, ca şi cum, în adâncul sufletului lui, încă avea nevoie de aprobarea tatălui său, deşi ar fi negat asta cu vehemenţă, ba chiar cu furie. Alice nu-şi putea imagina cum ar reacţiona el la o astfel de veste. În plus, asta însemna că ea şi Nick erau acum rude, nu? El era fratele ei vitreg! Primul ei gând a fost că ea şi Nick au râs probabil de s-au prăpădit, au considerat-o un joc stupid, au făcut remarci deocheate despre incest şi s-au prefăcut că erau Greg şi Marcia Brady. Dar poate că n-a fost deloc amuzant. Poate că el s-a supărat din cauza mamei lui, deşi mama lui părea să-şi trateze fostul soţ ca pe un unchi îndepărtat şi cam greoi. 124 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Şi Fiţoasele? Aoleu, Fiţoasele! Sonatele alea, surorile lui Nick, deveniseră acum surorile ei vitrege. Fără îndoială că ele n-au reacţionat cu indiferenţă la această veste; ele nu reacţionau cu indiferenţă la nimic — leşinau, suspinau, nu mai vorbeau, se simţeau ofensate la cele mai inofensive comentarii. În permanenţă cel puţin una dintre ele se afla într-o criză. Alice nu ştiuse că relaţiile de familie pot fi atât de dramatice până să cunoască familia lui Nick, cu toată armata aceea de surori, cumnaţi, iubiţi, mătuşi şi veri. Prin comparaţie, familia ei mică, aşezată, amabilă, i se părea prea liniştită şi anostă. — Din cauza asta eu şi Nick vrem să…? a întrebat Alice. S-a supărat că tatăl lui s-a însurat cu mama? — Bineînţeles că nu! Maică-sa îşi recăpătase energia. — Divorţul vostru este un mare mister pentru noi toţi, dar cu siguranţă că n-are nicio legătură cu Roger şi cu mine! Roger ar fi devastat să audă că ţi-a trecut aşa ceva prin cap. Sigur, Roger are teoriile lui în legătură cu divorţul… — Mama şi Roger sunt împreună de câţiva ani, a intervenit Elisabeth. Tu şi Nick v-aţi amuzat la început, surorile lui au făcut criză de isterie, normal, dar toată lumea s-a liniştit şi acum nimeni nu mai zice nimic. Crede-mă, Alice, toate lucrurile care în clipa asta ţi se par atât de şocante, în realitate nu sunt aşa. Când îţi vei recăpăta memoria, vei râde de reacţia ta. Alice nu voia să se întoarcă la o Alice căreia nu i se părea şocant faptul că ea şi Nick divorţau; nu-i venea să creadă cu câtă detaşare se referise mama ei la „divorţ“, ca şi cum era ceva palpabil şi real, ca şi cum era un obiect! — Ei bine, eu nu mai vreau să divorţez, a spus Alice. Nu există niciun divorţ. 125

Liane Moriarty

— Oh! a exclamat maică-sa împreunându-şi mâinile cu încântare, ca pentru rugăciune. Oh, dar e minunat… — Mamă, a spus Elisabeth, promite-mi că nu spui o vorbă despre asta, nici lui Roger, nici altcuiva. Nu ştie ce vorbeşte. — Ba ştiu, a protestat Alice. Se simţea puţin euforică. — Poţi să spui cui vrei tu, mamă. Spune-i lui Roger. Spune-le Fiţoaselor. Spune-le celor trei copii ai noştri. Nu va fi niciun divorţ. Nick şi eu vom rezolva problema, indiferent care ar fi ea. — Minunat! a exclamat Barb. Mă bucur atât de mult! — N-o să ţi se mai pară minunat când îţi vei recăpăta memoria, a prevenit-o Elisabeth. Ai început deja demersurile legale. Jane Turner o să facă infarct dacă mai continui cu ideea asta. — Jane Turner? a întrebat Alice. Ce legătură are Jane Turner cu treaba asta? — Jane este avocata ta, i-a explicat Elisabeth. — Avocata mea? Ea nu e avocat. Lui Alice i-a trecut fugitiv prin minte imaginea unei discuţii în contradictoriu la serviciu, când un coleg i-a spus lui Jane: „Ar trebui să te faci avocat“, iar Jane i-a răspuns: „Da, ştiu.“ — Şi-a luat licenţa în urmă cu câţiva ani şi acum s-a specializat în divorţuri, a spus Elisabeth. Te ajută să… ăăă... divorţezi de Nick. Ce ridicol, ce stupid, să spui că Jane Turner o ajuta „să divorţeze de Nick“. „Jane asta o să ajungă departe“, spusese odată Nick şi Alice fusese de acord cu el. Cum era posibil ca Jane Turner să se amestece în viaţa lor? 126 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Tu şi Nick vă bateţi pentru custodia copiilor, a spus Elisabeth. Situaţia e foarte complicată. Se bat pentru custodie… Parcă zici că se bat pentru o jucărie… Alice se şi imagina luptându-se cu Nick să pună prima mâna pe o jucărie, râzând, ţipând şi împingându-se ca doi copii. Cu siguranţă că o luptă pentru custodie nu era atât de amuzantă. — Ei bine, s-a terminat şi cu asta, a anunţat Alice. (De ce naiba şi-ar dori custodia celor trei copii pe care nici nu-i cunoştea?) Nu mai e nevoie să ne batem pentru custodie, pentru că nu vom divorţa. Punct! — Uraa! a exclamat mama ei. Sunt atât de încântată că ţi-ai pierdut memoria! Până la urmă, accidentul ăsta este o binefacere deghizată. — Bine, dar tot rămâne o mică problemă, a spus Elisabeth. — Care? — Nick nu şi-a pierdut memoria.

127

10

— Nick? a spus Alice. — Scuze, scumpo. Sunt tot eu, a răspuns asistenta. O trezeau din oră în oră ca să vadă cum se simte, îi examinau pupilele cu minilanterna şi îi puneau aceleaşi întrebări. — Alice Mary Love. Spitalul Royal North Shore. M-am lovit la cap, a mormăit Alice. Asistenta a râs. — Foarte bine. Scuze pentru deranj. Acum culcă-te la loc. Alice a adormit şi a visat numai asistente care o trezeau din somn. „Deşteptarea! Începe ora de salsa!“ zicea o asistentă cu o pălărie mare pe cap care era de fapt un profiterol. „Am visat că divorţam“, îi spunea Alice lui Nick. „Aveam trei copii, mama era măritată cu tatăl tău şi Elisabeth era foarte tristă.“ „Şi mie de ce mama dracului mi-ar păsa?“ întreba Nick. Alice deschidea gura şi îşi sugea degetul mare. Nick îşi dezlipea un fir de confetti de pe gât şi i-l arăta ei. „Am glumit!“ zicea el. 128

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

„Nick?“ zicea Alice. „Nu te mai iubesc pentru că şi-acum îţi sugi degetul.“ „Dar nu-i adevărat!“ Lui Alice îi venea să intre în pământ de ruşine. „Cum te cheamă?“ striga o asistentă, dar aceasta nu putea fi reală deoarece zbura prin aer ţinându-se de un buchet de baloane roz. Alice n-o lua în seamă. — Sunt tot eu, a spus asistenta. — Nick? a întrebat Alice. Mă doare capul. Mă doare foarte tare. — Nu, nu e Nick. Sunt eu, Sarah. — Nu eşti o asistentă adevărată. Eşti altă asistentă din vis. — Ba da, sunt adevărată. Poţi să deschizi ochii şi să-mi spui cum te cheamă? Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges Bună, sunt tot eu, doctore Hodges. Este ora trei şi jumătate dimineaţa şi somnul mi se pare un lucru stupid şi imposibil pe care îl fac doar alţii. M-am trezit cu gândul la Alice şi la ce mi-a spus ieri: „Eşti o soră mare grozavă.“ Nu sunt. Nu sunt deloc. În continuare ţinem una la alta, sigur că ţinem. Nu asta e problema. Niciuna n-ar uita niciodată când e ziua de naştere a celeilalte. De fapt, în fiecare an are loc un soi de competiţie tacită să vedem cine face cel mai frumos cadou, de parcă am concura mereu pentru rolul de cea mai atentă şi mai generoasă soră. Ne vedem destul de des. Încă râdem când suntem împreună. Suntem ca un milion de alte surori. Aşa că nu ştiu foarte bine cum să explic. Doar că nu mai e ca atunci când eram mai tinere. 129

Liane Moriarty

Dar asta-i viaţa, nu-i aşa, doctore Hodges? Relaţiile se schimbă. Nu e timp. Întrebaţi-o pe Alice! A adoptat rolul de supermamă mereu ocupată, ca pe o religie. Oare ar fi trebuit să fiu mai atentă? Poate că era de datoria mea, ca soră mai mare, să păstrez mai bine legătura. Numai că singurul mod în care am reuşit să depăşesc ce s-a întâmplat în ultimii şapte ani a fost să mă înfăşor într-o mulţime de straturi protectoare, ca pe un obiect fragil. M-am înfăşurat atât de strâns încât, dacă vreau să vorbesc despre un lucru (altul decât campania perfectă de publicitate directă), simt că mă strânge ceva de gât şi nu pot să deschid bine gura ca să fac o conversaţie normală, fără să mă gândesc dinainte la ce vreau să spun. Problema este furia. Fierbe în mine tot timpul, chiar dacă nu sunt conştientă de ea. Dacă mă lovesc sau sunt în bucătărie şi scap pe jos un castron cu afine, debordează ca laptele care dă în clocot. Ar fi trebuit să auziţi strigătul de furie ancestrală pe care l-am scos când m-am lovit cu fruntea de uşa dulapului, pe care o lăsasem deschisă în timp ce goleam maşina de spălat vase. M-am aşezat pe jos în bucătărie, rezemată cu spatele de frigider, şi am plâns douăzeci de minute. E un pic jenant. Înainte ca Alice şi Nick să se separe, când vorbeam cu sora mea, simţeam uneori că-mi stăteau pe limbă cuvinte de neiertat, cum ar fi: „Tu crezi că lumea începe şi se sfârşeşte cu tine, cu familia ta perfectă, cu viaţa ta perfectă, şi că stresul înseamnă să cauţi pernele care să se asorteze perfect cu culoarea noii tale canapele de zece mii de dolari.“ Şi acum simt nevoia să scriu aceste lucruri deoarece sunt foarte urâte şi nici măcar nu sunt adevărate. În 130 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

realitate eu nu cred aceste lucruri, dar aş fi putut să le spun, încă aş putea să le spun, şi dacă le-aş fi spus, aceste cuvinte ar fi rămas în memoria mea şi a lui Alice pentru totdeauna. Aşa că am preferat să tac şi să mă prefac şi ea ştia că mă prefac şi se prefăcea şi ea, până când am uitat cum să fim sincere una cu alta. De aceea am fost absolut şocată când m-a sunat să-mi spună că Nick s-a mutat de-acasă. Nu aveam nici cea mai vagă idee, nici măcar o bănuială, că aveau probleme. A fost dovada incontestabilă a faptului că încetaserăm să ne împărtăşim secretele. Eu ar fi trebuit să ştiu ce se întâmpla în viaţa ei. Ea ar fi trebuit să-mi ceară sfatul ca unei surori. Dar n-a făcut-o. Aşa că am dezamăgit-o la fel cum ea m-a dezamăgit pe mine. Şi de aceea n-am ştiut ce trebuia să fac atunci când am auzit de Gina. Trebuia să-i telefonez lui Alice? Trebuia să mă urc în maşină şi să mă duc s-o văd? Trebuia să-i telefonez mai întâi şi s-o întreb? Habar n-aveam ce ar fi vrut Alice. Îmi făceam griji pentru o chestiune de protocol, de parcă Alice era o persoană pe care n-o cunoşteam prea bine. BINEÎNŢELES că ar fi trebuit să mă urc în maşină şi să mă duc direct la ea, fir-ar să fie! Nici nu trebuia să mai stau pe gânduri, nu ştiu ce-a fost cu mine… Ieri, când plecam de la spital, mama m-a întrebat cu o voce ezitantă, altfel decât de obicei: „Presupun că nu-şi aminteşte nici de Gina, nu?“ Iar eu i-am spus: „Presupun că nu.“ Niciuna dintre noi nu ştia ce să spună. Cum să te întorci în timp, pe firul lucrurilor, printr-o serie întreagă de conversaţii telefonice, reuniuni de familie de Crăciun, petreceri pentru copii, până la început, când eram doar Alice şi Libby Jones? Dumneavoastră ştiţi, domnule doctor? 131

Liane Moriarty

În fine… poate ar fi mai bine să încerc să dorm. Nu. Nici măcar nu-mi vine să casc. Mâine am să mă duc la spital ca s-o iau pe Alice şi s-o duc acasă. O externează la ora zece. Părea convinsă că eu voi fi cea care va veni s-o ia. Dacă ar fi într-o stare normală, ar avea ea grijă să nu depindă de mine. Acceptă doar ajutorul altor mame de la şcoală, pentru că lor le poate întoarce favoarea cu complicate aranjamente pentru întâlniri cu copiii. Mă întreb dacă până mâine îşi va recăpăta memoria. Mă întreb dacă se va ruşina de ce-a spus azi după-amiază, mai ales despre Nick. Mă întreb dacă era ea însăşi sau vechea ea sau doar o Alice confuză, după o lovitură la cap. Oare în adâncul sufletului ei suferă enorm că divorţează? Reacţia ei a trădat ce simte în realitate? Nu ştiu. Chiar nu ştiu. Doctoriţa cu care am vorbit părea convinsă că îşi va recăpăta memoria până dimineaţă. A fost una dintre puţinele persoane mai amabile cu care am stat de vorbă în toţi anii aştia de când am de-a face cu doctorii. M-a privit în ochi şi m-a lăsat să termin ce aveam de spus înainte să vorbească ea. Dar mi-am dat seama că n-o interesa decât faptul că tomografia lui Alice nu arăta niciun semn din ceea ce ea numea „hemoragie intercraniană“. A clipit puţin când am spus că Alice nu-şi aminteşte de existenţa copiilor ei, dar a spus că oamenii reacţionează foarte diferit după o comoţie cerebrală şi că ar fi cel mai bine s-o lăsăm să se odihnească. A mai spus că pe măsură ce se va vindeca, îşi va recăpăta şi memoria. Părea să insinueze că, ţinând-o toată noaptea sub observaţie, făcuseră deja tot ce se putea face într-un caz obişnuit de comoţie. 132 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

M-am simţit ciudat de vinovată când am plecat, lăsând-o pe Alice singură la spital. Mi se pare mult mai tânără. Asta n-am reuşit eu să-i explic doctoriţei. Nu că Alice este confuză, ci faptul că, atunci când vorbesc cu ea, efectiv am impresia că vorbesc cu Alice cea de douăzeci şi nouă de ani. Inclusiv felul de a vorbi este diferit. Vorbeşte mai lent, pe un ton mai blând şi mai puţin controlat. Pur şi simplu spune ce-i trece prin minte. „Am dat o petrecere când am împlinit treizeci de ani?“ m-a întrebat înainte să plecăm, dar eu n-am putut să-mi amintesc nici în ruptul capului. Apoi, în drum spre casă, mi-am adus aminte că au organizat un grătar. Alice era gravidă şi avea burta mare, iar casa lor era în plină renovare. Peste tot erau numai scări pliabile, cutii cu vopsele şi găuri în pereţi. Îmi amintesc că eram în bucătărie, ajutându-i să pună lumânările pe tort, când Alice a spus: „Cred că bebe sughite.“ Nick i-a pus mâna pe burtă, apoi mi-a luat şi mie mâna, mi-a pus-o pe burta ei şi atunci am simţit şi eu mişcările acelea ciudate, ca de peşte. Îmi amintesc foarte bine cum mă priveau amândoi cu ochi strălucitori, plini de emoţie şi uimire. Amândoi aveau stropi de vopsea albastră în sprâncene pentru că tocmai zugrăveau camera copilului. Erau adorabili. Erau cuplul meu preferat. De multe ori mă uitam pe furiş la Nick când o asculta pe Alice povestind ceva: o privea cu tandreţe şi mândrie şi râdea mai tare decât ceilalţi când ea zicea ceva amuzant sau tipic ei. Nick o înţelegea la fel de bine ca noi, poate chiar mai bine. O făcea să se simtă mai încrezătoare, mai amuzantă, mai inteligentă. Nick scotea la iveală toate calităţile pe care le avea ascunse în ea şi o făcea să fie pe deplin ea însăşi, astfel încât Alice părea să strălucească cu 133

Liane Moriarty

un fel de lumină interioară. O iubea atât de mult, încât o făcea să pară şi mai demnă de a fi iubită. (Oare Ben mă iubeşte la fel? Da. Nu. Nu ştiu. Poate la început. Acum, toate lucrurile acestea strălucitoare, specifice dragostei, nu mai par atât de relevante. Sunt pentru oamenii mai tineri, mai supli şi mai fericiţi; în plus, e practic imposibil ca o caisă uscată să strălucească.) Mi-e dor de Nick şi Alice, cei de altădată. Când mă gândesc la ei cum stăteau în bucătărie şi puneau lumânări pe tort, parcă îmi aduc aminte de nişte oameni pe care i-am cunoscut cândva, dar care s-au mutat în altă ţară şi am pierdut legătura cu ei. La ora 4:30 dimineaţă, Alice s-a trezit din somn cu o tresărire şi cu un gând clar în minte: N-am întrebat-o pe Elisabeth câţi copii are. Cum era posibil să nu ştie răspunsul la această întrebare? Dar, mai ales, cum a putut să uite s-o întrebe dacă nu ştia? Era o superficială, o egoistă şi o egocentrică. Probabil că de-asta voia Nick să divorţeze de ea. Probabil că de-asta Elisabeth nu se mai uita la ea la fel ca altădată. Când se va trezi, îi va telefona mamei ei să vadă ce mai face, apoi se va purta ca şi cum n-a uitat de existenţa copiilor lui Elisabeth (doar de cea a copiilor ei) şi o va întreba: „Ah, apropo, ce mai face gândăcelul ăla?“ Problema era că nu ştia dacă mama ei mai avea sau nu acelaşi număr de telefon. Nici măcar nu ştia unde locuia. Se mutase în luxosul apartament al lui Roger din Potts Point? Sau Roger se mutase în casa mamei ei, cu mileuri, bibelouri şi ghivece cu flori? Ambele posibilităţi i se păreau absurde. 134 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Fata din cubiculul alăturat sforăia. Era un sunet slab şi plângăcios, ca bâzâitul unui ţânţar. Alice s-a întors pe burtă şi şi-a îngropat faţa în pernă ca şi cum ar fi vrut să se sufoce. E cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat vreodată, s-a gândit ea. Dar, de fapt, nici măcar de asta nu putea fi sigură. Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges După ce am plecat de la spital, mama şi cu mine ne-am dus să ne întâlnim cu Ben şi copiii acasă la Alice. Cu toţii am mâncat pizza. (Din fericire, Roger avea o întâlnire la Clubul Rotary; n-aveam chef de Roger. Nu cunosc pe nimeni care să aibă chef de Roger, în afară poate de mama şi de Roger însuşi, bineînţeles.) Nu le-am spus copiilor că Alice şi-a pierdut memoria. Le-am spus doar că s-a lovit la cap în sala de gimnastică, dar că se va face bine. Olivia şi-a împreunat mâinile şi a spus: „Săraca mami! E o adevărată tragedie!“, şi am văzut că Ben, care deschisese sertarul pentru tacâmuri şi era întors cu spatele, râdea pe înfundate fiindcă îi tremurau umerii. Madison s-a strâmbat şi a spus dispreţuitoare: „Şi tata ştie?“, apoi a fugit în camera ei ca şi cum ştia deja care va fi răspunsul. Tom a aşteptat până când Olivia s-a instalat la masa din bucătărie, înconjurată de carioci şi cutii cu sclipici, ca să confecţioneze o felicitare imensă pentru Alice în care îi dorea însănătoşire grabnică, apoi m-a luat tăcut de mână şi m-a dus în camera de zi. M-a pus să mă aşez, m-a privit direct în ochi şi a zis: „În regulă, spune-mi adevărul. Mama are o tumoare pe creier?“ Înainte să apuc să-i răspund, a adăugat: „Să nu mă minţi! 135

Liane Moriarty

Sunt un detector de minciuni uman! Dacă te uiţi spre dreapta, înseamnă că minţi.“ A trebuit să fac un efort supraomenesc ca să nu mă uit spre dreapta. A fost o seară amuzantă. Nu ştiu de ce. O seară amuzantă pe seama sărmanei Alice. Oh, un căscat! Un căscat zdravăn, mult aşteptat! Trebuie să vă părăsesc, domnule doctor Hodges. S-ar părea că mi-e somn. Când cerul a început să se lumineze, Alice a căzut în cel mai adânc somn din acea noapte lungă, ciudată şi întreruptă. A visat că Nick stătea la o masă mare de pin pe care ea n-o mai văzuse până atunci. El a clătinat din cap, a luat cana de cafea şi a zis: „Mereu e vorba de Gina, nu? Gina, Gina, Gina.“ Apoi a luat o gură de cafea şi Alice a simţit o aversiune clară faţă de el; i-a întors spatele şi a început să frece energic o pată de grăsime uscată de pe blatul de granit. În somn, Alice a tresărit atât de violent, încât patul s-a mişcat. A visat că stătea în picioare într-o cameră mică şi întunecoasă, în timp ce Elisabeth era întinsă alături, se uita la ea cu o figură speriată şi zicea: „Ce vrea să spună, că nu are puls?“ A visat un făcăleţ uriaş. Trebuia să-l împingă în sus, pe un deal, sub privirile a mii de oameni. Era important să le dea impresia că nu făcea niciun efort. — Bună dimineaţa, somnoroaso! a salutat-o o asistentă. Vocea ei veselă şi vioaie a răsunat ca un pahar care se sparge. Alice a sărit din somn şi a icnit, trăgând aer în piept, ca şi cum până atunci îşi ţinuse respiraţia. 136 fiction connection

11

Cugetările unei străbunici Astăzi m-am trezit cu noaptea-n cap! N-am mai dormit de la ora cinci şi până la urmă m-am hotărât să mă scol şi să scriu pe blog. Mulţumesc tuturor pentru emailurile de încurajare. Am veşti bune despre accidentul lui Alice. Aseară mi-a telefonat Barb şi m-a asigurat că se va face bine. I-au făcut o tomografie sau aşa ceva (presupun că este un fel de radiografie, dar mai avansată) şi se pare că totul era normal. Barb zicea că au oprit-o la spital ca s-o ţină peste noapte sub observaţie, dar că astăzi îi vor da drumul acasă. Ciudat este că aseară Alice încă nu-şi amintea nimic din ce s-a întâmplat după 1998. Credea că este încă împreună cu soţul ei Nick, iar acum Barb este foarte încântată deoarece crede că Alice şi Nick se vor împăca, ceea ce mie mi se pare puţin probabil. 137

Liane Moriarty

Barb a devenit atât de optimistă de când s-a apucat să danseze salsa! Amnezia lui Alice îmi aminteşte de scumpa mea prietenă Ellen, care de curând a fost diagnosticată cu demenţă. Zilele astea am vorbit cu ea la telefon şi mi s-a părut perfect lucidă. Povestea că a făcut un tort cu balerină pentru ziua de naştere a nepoatei ei, apoi a remarcat că nu mai aude maşina de tuns iarba, deci probabil că Ernie terminase de tuns gazonul, şi-a zis că trebuie să închidă pentru că se grăbea să-i pună masa. Ei bine, Ernie a murit în 1987. M-a înfiorat. I-am amintit că Ernie a decedat şi ea a început să plângă de parcă atunci auzise vestea. M-am simţit groaznic, dar nu voiam să-și petreacă următoarele două ore curăţând cartofi pentru Ernie. (Odată l-am văzut mâncând şaptesprezece cartofi copţi fără să clipească. Ce om nesătul!) Din fericire, Alice este mult prea tânără ca să aibă demenţă! Şi sunt sigură că va fi ca o floare când am să mă duc s-o văd. Va trebui să-i cumpăr un mic dar. Mi-aş dori să ştiu ce să-i cumpăr. E dificil. Mereu am impresia că nu mai ştiu să aleg. Era atât de simplu când erau mici! Îmi plăcea să văd încântarea de pe feţele lor. Acum mă tem că ele zâmbesc doar din politeţe. Aveţi vreo sugestie? Parcă Doris din Dallas mă întreba de ce îi spun lui Barb „fiica“ mea şi lui Alice „nepoata“ mea. Ei bine, motivul este că ele nu sunt familia mea biologică. Am fost vecina lor timp de mulţi ani. Sinceră să fiu, dacă soţul lui Barb n-ar fi murit când fetele erau mici, probabil că n-aş fi fost decât o cunoştinţă foarte cumsecade. Dar lui Barb i-a fost foarte greu 138 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

când a murit soţul ei. Nu mai avea pe nimeni, aşa că am intrat în viaţa ei şi am devenit bunică cu titlu onorific. Întrucât eu nu am fost niciodată căsătorită şi nu am nepoate sau nepoţi, pentru mine a fost o binecuvântare. Acum am trei strănepoţi frumoşi, o minunăţie! Dar să trecem mai departe! În ultima mea postare tocmai vă povesteam despre şedinţa comitetului social. După ce au încetat râsetele prosteşti despre propunerea cu dansul la bară, următorul eveniment de pe agendă a fost excursia cu autobuzul pe care am organizat-o eu. Ar trebui să fie o ieşire agreabilă. Ideea era să auzim opiniile unui grup de experţi (un doctor, un avocat etc.) despre eutanasie şi apoi să ne oprim să mâncăm la restaurantul centrului de grădinărit. Ei bine, aşa cum era de aşteptat, domnul X este genul care nici nu vrea să audă de dreptul de a-ţi alege propria moarte. „Viaţa este ca s-o trăieşti!“ spunea el cu emfază; „Trăieşte clipa!“ şi alte asemenea clişee. Se vede că n-a văzut niciodată pe cineva drag în suferinţă, aşa cum mi s-a întâmplat mie în urmă cu treizeci de ani, când scumpa mea mamă a murit de cancer. I-am explicat cât am putut mai simplu (deoarece, în mod evident, nu e o persoană cultă) că eu mi-aş dori să aleg cum şi când voi părăsi această viaţă. E vorba de demnitate, de control. Cred că am fost destul de elocventă. Domnul X m-a privit atent câteva clipe şi am crezut că i-a intrat în căpăţână ce-am explicat eu. Apoi a spus: „Nu mai bine ne ducem noi să facem sărituri cu paraşuta?“ şi prostul de Harry Palisi ridică repede mâna şi zice: „Eu sunt de acord!“ (Aş vrea să semnalez faptul că Harry 139

Liane Moriarty

Palisi este în scaunul cu rotile.) În secunda următoare, şedinţa s-a dizolvat. De atunci s-au retras mulţi de pe lista pentru excursia organizată de mine „Dreptul tău de a alege“ şi s-au înscris la excursia organizată de domnul X pentru aceeaşi dată. Se cheamă „Trăieşte-ți viaţa!“ Nu ştiu unde vor să se ducă. Se aude că programul include un tur al barurilor, o cursă de maşini şi scufundări subacvatice la Coogee Beach. Încă mai am un număr respectabil de participanţi la excursia organizată de mine, însă, nu-mi place să recunosc, cei mai mulţi dintre ei nu sunt o companie tocmai plăcută. Sunt antipatici şi morocănoşi. Genul de persoane care s-ar plânge de cafeaua servită la restaurantul centrului pentru grădinărit. Până şi Shirley, cea mai bună prietenă a mea de aici din sat, m-a întrebat dacă mă deranjează dacă se înscrie la excursia lui X. Sunt foarte supărată. Nu vi se pare că a fost o grosolănie din partea lui X (nu-i mai zic „Domnul X“) să organizeze excursia lui în aceeaşi zi cu a mea? Asta mă face să mă simt şi eu antipatică şi morocănoasă. La vârsta mea n-ar trebui să mai am îndoieli în legătură cu personalitatea mea! Sunt prea bătrână pentru asta. E prea târziu să mai schimb ceva! Şi totuşi, în adâncul sufletului meu mă simt la fel de nesigură ca în urmă cu patruzeci de ani. Vreau să vă povestesc ceva ce n-am mai povestit nimănui. În 1975, când eram profesoară de matematică, nişte colege de-ale mele au organizat o excursie la plajă numai pentru fete. Eu am fost singura pe care n-au invitat-o! Am aflat mai târziu din întâmplare, când am văzut nişte fotografii de-atunci pe care le dădeau şi 140 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

altora să le vadă. Doamne Dumnezeule, m-am simţit jignită. Şi-acum mă simt. În fine. Ce porcărie! Cred că am să ies la o plimbare. Oh, era să uit. Mă îndoiesc foarte tare că persoana care a lăsat un comentariu semnat Frank Neary este fostul meu elev. Eu am auzit că a murit în Vietnam. COMENTARII DorisdinDallas a spus… Mulţumiri pentru explicaţiile despre „fiica“ ta, despre „nepoata“ ta şi restul. Vă vedeţi des? Povesteşte-ne mai mult! Eu nu cred că ai nevoie de acele ghilimele. Mie mi se pare că eşti o adevărată străbunică. Ah, mi-ai urmat sfatul de a-l invita pe X la un pahar? Cred că ăsta e secretul. Să te împrieteneşti cu el! S-ar putea să aveţi în comun mai multe decât crezi. Beryl a spus… Când aveam zece ani, toţi copiii din clasa mea au fost invitaţi la ziua de naştere a lui Mary Murray, în afară de mine. Asta s-a întâmplat cu şaizeci de ani în urmă, dar tot n-am uitat. Pe mine de ce nu m-au invitat? Cu ce-am greşit? Aşa că, Frannie, te înţeleg foarte bine. Sunt de aceeaşi părere cu Doris: cred că trebuie să te împrieteneşti cu X. Ştii vorba aia: ţine-ţi prietenii aproape, iar duşmanii şi mai aproape. Ah, şi ce-ai zice să-i cumperi lui Alice o cutie cu pudră de talc? Nepoatelor mele le place foarte mult. Tipul din Brisbane a spus… Şi eu sunt pentru eutanasie în anumite circumstanţe, dar nu-mi place să vorbesc mereu despre asta. Poate că 141

Liane Moriarty

la fel simte şi X. Sau poate că nu-i place să vorbească despre moarte. Lasă omul să facă turul barurilor dacă asta vrea! Frank Neary a spus… Nu, sunt viu şi nevătămat, domnişoară Jeffrey! Hei, spuneţi-mi: de ce nu v-aţi căsătorit? În tinereţe arătaţi foarte bine. Aş fi zis că v-a convins cineva până la urmă. (Pun pariu că de-aia nu v-au invitat la plajă celelalte profesoare. Dumneavoastră eraţi cea mai frumoasă dintre toate. N-au vrut să le eclipsaţi cu nişte minusculi bikini galbeni cu buline!) NebunaMabel a spus… Am fost surprinsă şi dezgustată să citesc postarea ta. Sinuciderea este un păcat de moarte. Aici nu există cale de mijloc. Aveţi încredere în înţelepciunea lui Dumnezeu. Îmi pare rău, dar n-am să mai revin să citesc acest blog. Super Buni a spus… Mă bucur să aud că Alice se simte mult mai bine. Ignoră-l pe X. Nici eu nu cred în eutanasie (cu o îngrijire paleativă adecvată nici n-ar fi necesară), dar este dreptul lui Frannie să trateze subiectul. Nimeni nu te obligă să citeşti acest blog, NebunaMabel! Apropo, mai e cineva de părere că Frank Leary a scris un comentariu la limita inacceptabilului? Cred că meriţi o bătaie cu rigla la palmă, tinere!

* 142 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Perfect! E timpul să te pui pe picioare. Fă-ţi un duş cu apă caldă. Îmbracă-te. Piaptănă-te. Machiază-te. Ultima asistentă plecase, şi acum, în capul lui Alice se auzea o voce energică, dominatoare, care îi spunea ce să facă. „Sunt prea obosită“, răspundea Alice cu ostilitate. Îşi simţea ochii uscaţi şi înţepători. „Tocmai am avut cea mai urâtă noapte din viaţa mea. Şi oricum, mai bine aştept să vină o asistentă ca s-o întreb.“ Prostii! O să te simţi mai vioaie după ce faci duş. Întotdeauna se întâmplă aşa! „Oare?“ Da! Şi e timpul să te uiţi în oglindă, pentru Dumnezeu! Ai doar treizeci şi nouă de ani, nu optzeci şi nouă! Cât de rău poate fi? „Şi prosopul? Nu ştiu ce prosop trebuie să folosesc. Poate că există nişte proceduri.“ Miroşi a transpiraţie, Alice. De la ora de gimnastică. Trebuie să faci duş. Alice s-a ridicat în capul oaselor. Nu suporta gândul că emana cine ştie ce miros corporal. Era umilinţa supremă. Se simţea oribil chiar şi atunci când, după ce mânca seara o mâncare mai usturoiată, a doua zi Nick îi spunea în treacăt că-i mirosea respiraţia a usturoi. Alice îşi acoperea gura cu mâna, dădea fuga la baie să se spele pe dinţi şi tot restul zilei mesteca gumă. Nick se amuza că se agita din cauza asta. El nu dădea atâta importanţă propriului său miros. După ce muncea toată ziua prin casă, îşi adulmeca subţiorile ca o maimuţă şi anunţa vesel: „Put!“ Ca şi cum era o mare realizare. Poate că Nick divorţa pentru că ei începuse să-i miroasă urât gura. 143

Liane Moriarty

Şi-a pipăit cucuiul din cap. Încă o mai durea, dar categoric durerea scăzuse; era ca amintirea unei migrene din ziua precedentă. Dar nu-şi amintea de cei trei copii şi nici de faptul că Nick se mutase. Şi-a sprijinit picioarele goale pe gresia rece şi s-a uitat în jur. Lalelele galbene, imense, pe care i le adusese mama ei, contrastau cu peretele alb al salonului. A încercat să şi-o imagineze pe Barb dansând salsa cu Roger, amândoi unduindu-şi şoldurile la unison. Pe Roger nu era greu să şi-l imagineze mişcându-şi şoldurile, dar pe mama ei? Gândul acesta o fascina şi o oripila în acelaşi timp. Alice era nerăbdătoare să-i povestească lui Nick. În fine! Şi-a amintit cum i-a vorbit ieri la telefon, cu vocea aceea plină de ură. Probabil că era vorba de ceva mult mai grav decât respiraţia neplăcută. Dacă acesta ar fi fost motivul, Nick i-ar fi vorbit pe un ton jenat, plin de compasiune. Dar chiar şi cu acel telefon (ce cuvinte urâte îi aruncase!), tot i se părea imposibil ca Nick să nu apară dintr-un minut în altul, gâfâind şi ciufulit, cerându-şi scuze pentru neînţelegere, strângând-o la pieptul lui. Nu se simţea cu adevărat îngrijorată de problema divorţului deoarece i se părea prea absurdă. Era Nick! Nick al ei. Când îl va revedea, totul va fi bine. Geanta de sport cu stickerele cu dinozauri rămăsese pe noptieră, lângă pat. S-a gândit la rochia aceea roşie atât de frumoasă; poate că va reuşi să încapă în ea. Şi-a pus geanta sub braţ şi cu cealaltă mână şi-a strâns pudică despicătura din spate a cămăşii de spital ca să nu i se vadă chiloţii, deşi nu era nevoie. Perdelele de la 144 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

patul fetei de alături erau închise şi aceasta încă dormea, scoţând un uşor sforăit ca un bâzâit de ţânţar. Poate că pe măsură ce au trecut anii, Alice a început să sforăie mai tare decât fata aceea şi de-aia a plecat Nick. Ar putea să-şi cumpere o pereche din acele oribile clipsuri antisforăit de la farmacie. Era uşor de rezolvat. Vino acasă, Nick. Era atât de obosită, încât avea impresia că mergea printr-o masă de ciment moale. Cred că ar trebui să mă bag înapoi în pat. Nici să nu te gândeşti să te bagi înapoi în pat. Iar vor întârzia la şcoală şi nu vor mai înceta cu reproşurile. Alice a ridicat bărbia, surprinsă. De unde a venit vocea asta? S-a gândit la fotografia cu cei trei copii îmbrăcaţi în uniforme de şcoală. Probabil că era responsabilitatea ei să-i ducă la şcoală la timp, în fiecare dimineaţă. Parcă, doar parcă, i-a trecut fugitiv prin minte amintirea vagă a unor paşi alergând pe hol, uşi trântite, claxonul unei maşini, protestele unui copil, o durere sfredelitoare în mijlocul frunţii. Dar când a încercat să o reţină, a dispărut de parcă ar fi inventat-o. Se simţea ca şi cum nu putea să privească decât drept înainte, în timp ce la dreapta şi la stânga ei erau zece ani de amintiri; nu-i rămânea decât să găsească un mod de a întoarce capul să se uite la ele. A intrat în mica sală de baie pe care o împărţea cu fata de alături, a încuiat uşa şi a aprins lumina. A clipit în lumina fluorescentă care a învăluit-o. Aseară reuşise să meargă la toaletă şi să se spele pe mâini fără să se privească în oglinda de deasupra chiuvetei. Dar acum nu avea de gând să facă la fel. Astăzi era gata să treacă la acţiune. 145

Liane Moriarty

Şi-a desfăcut legăturile de după gât şi de la spate, a lăsat cămaşa să-i cadă pe jos şi a păşit în faţa oglinzii. Se vedea de la mijloc în sus. Ce slabă, s-a gândit ea, pipăindu-şi cu degetele curba taliei, apoi trecându-le în sus şi-n jos peste coaste. Chiar i se vedeau coastele. Eşti o tipă slabă. Avea abdomenul tare şi plat ca al fetei de la sala de gimnastică. Cum a reuşit? Sigur, mereu zisese că trebuia să facă exerciţii şi să slăbească, dar nu făcuse niciodată nimic în sensul ăsta. Era un lucru pe care îl spuneai prietenelor din când în când, ca să arăţi că eşti o femeie responsabilă: „Oh, Doamne, ce grasă sunt!“ Pe vremea când era cu Richard, iubitul ei de dinaintea lui Nick, care îi zicea „Trage bine!“ de câte ori o vedea cum se chinuie să-şi îmbrace blugii, slaba satisfacţie pe care Alice o simţea faţă de corpul ei se transforma uneori în autodispreţ şi o zi întreagă nu mai mânca nimic, pentru ca seara să mănânce un pachet de biscuiţi de ciocolată. Dar apoi l-a cunoscut pe Nick care i-a spus că era frumoasă şi care, de fiecare dată când o atingea, o făcea să se simtă la fel de frumoasă cum o vedea el. Şi-atunci de ce să-şi refuze încă o felie de tort sau încă un pahar de şampanie, dacă Nick era cu cuţitul în mână sau cu sticla pregătită, spunându-i cu un zâmbet diavolesc: „N-ai decât o viaţă“, ca şi când fiecare zi era o sărbătoare. Lui Nick îi plăceau dulciurile ca unui copil mic şi se bucura de o mâncare gustoasă, un vin bun şi o vreme frumoasă; să mănânci şi să bei cu Nick în aer liber era ca şi cum ai face sex. O făcea să se simtă ca o pisică fericită şi bine hrănită: durdulie, cu blana lucioasă, torcând cu o plăcere senzuală. Alice nu ştia dacă noul ei abdomen plat îi plăcea sau nu. Pe de o parte, simţea o mândrie evidentă, de parcă 146 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

îşi descoperise o nouă abilitate. Uite ce-am reuşit! Am un abdomen de supermodel! Pe de altă parte, avea o uşoară repulsie când îşi simţea oasele pe sub piele, ca şi cum cineva îi scosese toată carnea. Oare ce credea Nick despre acest nou corp subţire? Poate că nu-l interesa. „Atunci de ce mama dracului m-ai sunat?“ A observat că avea sânii mult mai mici şi mai puţin fermi. De fapt arătau oribil, erau alungiţi şi atârnau ca nişte şosete agăţate peste abdomen. I-a ridicat cu mâinile şi le-a dat din nou drumul. Îh! Nu-i plăcea deloc. Îi era dor de sânii frumoşi, rotunzi şi săltăreţi pe care îi avea înainte. Din cauză că alăptase trei copii îi avea aşa? Ar fi perfect dacă măcar ar avea amintirea nostalgică a unor nopţi târzii petrecute într-un balansoar cu un copil adormit în braţe, dar nu avea. Aştepta cu nerăbdare să-şi alăpteze copilul. Era ceva ce trebuia să se întâmple în viitor, nu în trecut. În fine, să uităm de sâni. Faţa. Venise momentul să-şi vadă faţa. A mai făcut un pas spre oglindă şi şi-a ţinut respiraţia. La început s-a simţit uşurată, deoarece figura care o privea nedumerită din oglindă era încă faţa ei. Nu era deformată îngrozitor, nici nu-i crescuseră coarne. De fapt, chiar îi plăcea figura aceea mai subţire. Părea mai definită, iar ochii i se vedeau mai mari. Avea sprâncenele perfect conturate şi genele negre. Parcă avea mai puţini pistrui ca înainte. Pielea arăta netedă şi curată, deşi avea câteva mici zgârieturi în jurul gurii şi al ochilor. Oare de când căzuse? S-a aplecat să le vadă mai de-aproape. Oh! 147

Liane Moriarty

Nu erau zgârieturi. Erau riduri, ca ale lui Elisabeth, poate chiar mai pronunţate decât ale ei. Între sprâncene avea două cute adânci. Nu dispăreau nici când nu se mai încrunta. Sub ochi avea nişte pungi rozalii şi, văzându-le, şi-a adus aminte că primul gând care i-a venit în minte când a văzut-o ieri pe Jane a fost acela că era ceva în neregulă cu ochii ei. Nu era nimic în neregulă cu Jane; era doar cu zece ani mai bătrână. Şi-a frecat cu vârful degetului ridurile fine din jurul gurii şi al ochilor, de parcă ar fi putut să le şteargă. Păreau o eroare, ca şi cum n-ar fi trebuit să fie acolo. Mulţumesc frumos, dar nu, astea nu sunt pentru mine, n-au ce să caute pe faţa mea. A renunţat şi s-a îndepărtat de oglindă astfel încât să nu-şi mai vadă ridurile. Încă avea părul prins la spate cu elastic, de ieri. Şi l-a scos şi l-a ţinut în palmă, mirându-se din nou că nici măcar nu recunoştea acea bandă neagră şi nu-şi amintea să şi-o fi pus. Părul îi ajungea până la umeri. Şi-l tăiase, exact cum bănuia. S-a întrebat ce anume o împinsese să ia această decizie. Şi culoarea era diferită: mai degrabă blond decât castaniu, o nuanţă de blond cenuşiu-închis. Îl avea ciufulit pentru că toată noaptea se zvârcolise în pat, dar când şi-a trecut degetele prin el, a văzut că era tuns elegant, cu o formă care se curba la ceafă, făcându-l să pară mai lung. Nu era stilul ei, dar trebuia să admită că o prindea mai bine decât alte tunsori pe care le avusese până atunci. Se maturizase. Asta era. Din oglindă o privea o femeie matură. Doar că ea nu se simţea matură. Gata. Asta eşti tu, Alice. Asta eşti cine ai devenit. O femeie matură şi zveltă, mama a trei copii, aflată într-un proces de divorţ neplăcut. 148 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

A mijit ochii şi şi-a imaginat că din oglindă o privea ea, cea de altădată, ea cea adevărată. O fată cu părul lung şi castaniu, fără un stil anume, cu o faţă mai plinuţă şi mai dulce, cu sâni mai mari şi mai fermi, cu un abdomen mai rotund (foarte rotund), cu mai mulţi pistrui, dar fără riduri vizibile — îndrăgostită de Nick şi însărcinată cu primul ei copil. Dar fata aceea dispăruse. Nu mai avea rost să se gândească la ea. Alice s-a îndepărtat de oglindă şi, rotindu-şi privirea prin baia aceea necunoscută, s-a simţit copleşită de singurătate. Şi-a amintit de călătoria pe care o făcuse de una singură prin Europa; de câte ori se spăla pe dinţi în vreo baie străină şi se privea în vreo oglindă murdară, o invada o senzaţie ameţitoare de disociere, fiindcă nu reuşea să-şi dea seama cine era ea în realitate fără oamenii care o iubeau şi în care vedea reflectată propria ei personalitate. Acum nu era într-o ţară străină unde se vorbea o limbă străină, dar se afla într-o lume nouă şi necunoscută unde toţi ştiau ce se întâmplă, în afară de ea. Ea era proasta care se făcea de râs, spunând ce nu trebuie, neştiind regulile. A inspirat adânc, cutremurându-se. Era ceva temporar. Curând îşi va recăpăta memoria şi viaţa ei îşi va relua cursul normal. Dar oare voia să-şi recapete memoria? Voia să-şi amintească? De fapt, ea voia să sară în maşina timpului şi să se întoarcă direct în anul 1998. Asta e. Ghinion. Descurcă-te, scumpo. Fă un duş. Bea o cafea şi mănâncă o chiflă cu cremă de brânză până se trezesc copiii. „Înainte să se trezească copiii.“ Această voce autoritară şi dură care îi tot venea în minte o înnebunea de-a 149

Liane Moriarty

binelea. Şi „o chiflă cu cremă de brânză“? Despre ce era vorba? Ea nu mânca aşa ceva la micul dejun. Sau mânca? Şi-a lins buzele experimental. O chiflă cu cremă de brânză sau pâine prăjită cu unt de arahide? Ambele variante i se păreau delicioase şi dezgustătoare totodată. Lasă, Alice, că doar nu-i o chestiune de viaţă şi de moarte, nu? Ia mai taci din gură. Nu te supăra, dar pari a fi cam a dracului, Alice. Şi-a luat rucsacul şi a scos din el o trusă de toaletă elegantă. Cu siguranţă că noua Alice pusese în ea şampon şi balsam pentru păr. A căutat printre borcănele şi sticluţe voluminoase şi scumpe (Dumnezeule, toate astea pentru un drum la sala de gimnastică?) şi a găsit două sticle plate şi înalte, de culoare închisă. Marca nu-i suna cunoscută, dar promitea „rezultate profesionale“. În timp ce stătea sub duş şi îşi masa părul cu şampon, mirosul de piersici care i-a umplut nările i s-a părut atât de familiar, încât au început să-i tremure genunchii. Desigur, desigur. A scos un suspin gâtuit şi şi-a amintit cum stătea sub un duş din care apa ţâşnea cu putere, învăluită în aburi, cu fruntea sprijinită de un perete cu faianţă albastră şi plângea încet în timp ce spuma cu miros de piersici îi intra în ochi. Nu mai suport. Nu mai pot… Nu mai pot… Preţ de o clipă, amintirea i s-a părut atât de reală, ca şi cum scena s-ar fi petrecut chiar atunci, apoi, în secunda următoare s-a risipit ca spuma şamponului sub jetul de apă. Mirosul şamponului a rămas în continuare intens, inexplicabil de familiar, dar Alice n-a reuşit să reţină o altă amintire. 150 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Doar un sentiment de tristeţe insuportabilă şi dorinţa de a înceta s-o mai simtă. Îşi amintise că plângea după Nick? Dacă acestea erau amintirile care rămăseseră blocate în mintea ei — dezintegrarea unei căsnicii absolut minunate, o criză de plâns cu fruntea lipită de peretele unui duş — chiar voia să le recupereze? A închis duşul şi s-a şters cu prosopul albastru pe care îl avea în rucsac. S-a înfăşurat cu el, a scos borcanele şi sticlele din trusa de toaletă şi le-a aliniat în faţa ei. Ce naiba făcea cu toate astea? Haide, haide. Mâna i s-a dus instinctiv spre un borcănel cu capac auriu. L-a deschis şi a văzut că era o loţiune hidratantă, densă şi cremoasă. Cu mişcări rapide şi eficiente s-a dat cu ea pe faţă. Dab, dab, dab. Fără să se oprească să se gândească, a luat o sticluţă cu fond de ten, a turnat puţin pe un burete şi a început să-l întindă pe faţă. O parte din mintea ei observa totul cu uimire. Fond de ten? Ea nu folosea niciodată fond de ten. Rareori se machia. Dar mâinile ei se mişcau atât de repede, capul i se întorcea într-o parte şi-n alta ca şi cum făcuse asta de un milion de ori până atunci. Apoi a venit rândul unui tub auriu cu care s-a dat în obraji. Deschidea borcănele, sticluţe, recipiente. Rimel, tuş de pleoape, ruj. Cât ai zice peşte — nu durase nici cinci minute —, a terminat şi a pus toate recipientele la loc în trusa de toaletă. Fără să se oprească, a deschis fermoarul unui buzunar lateral al genţii, întrebându-se ce caută, şi a scos un uscător de păr portabil şi o perie rotundă. Ah, normal. Acum trebuia să-şi usuce părul. A băgat uscătorul în priză şi din nou mâinile ei s-au mişcat fără să fie nevoie să le 151

Liane Moriarty

spună ce să facă. Peria se mişca înainte şi înapoi în timp ce uscătorul sufla aer cald. În regulă. Când pleci de-aici, trebuie să… Avea un lapsus. …trebuie să… Terminase să-și aranjeze părul. A oprit uscătorul, l-a scos din priză şi a înfăşurat cablul pe el, apoi l-a băgat în geantă şi a început să caute altceva. Doamne Dumnezeule! De ce se mişca atât de repede? Unde ardea? A scos punga de plastic în care avea hainele, a deschis-o cu un gest brusc şi a scos din ea lenjeria crem şi rochia. Lenjeria era moale la atingere şi mătăsoasă, iar sutienul îi ridica sânii, redându-le fermitatea de odinioară. Cu siguranţă că rochia asta frumoasă n-o să-i vină, dar a trecut-o totuşi peste cap, după ce i-a desfăcut fermoarul lateral fără să fie nevoie să-l caute, şi iată că n-a mai dat de colăcei de grăsime inestetici, pentru că nu-i mai avea. Bijuterii. A găsit un colier cu topaz şi brăţara de la Nick pe care şi le-a pus. Pantofi. S-a încălţat cu ei. S-a oprit, s-a uitat la femeia din oglindă şi a rămas cu gura căscată când s-a văzut. Arăta… ei bine, trebuia să spună că arăta foarte bine. S-a întors într-o parte şi-n alta şi s-a uitat la ea peste umăr. Era o femeie suplă, elegantă şi atrăgătoare. Genul de femeie care nu crezuse niciodată că ar putea fi. Devenise una dintre acele femei, acele alte femei, care păreau prea bine puse la punct pentru a fi reale. De ce naiba voia Nick s-o părăsească, dacă ea arăta atât de bine? Mai lipsea ceva. Parfumul. 152 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

L-a găsit în buzunarul lateral al trusei de toaletă. Şi-a stropit încheieturile şi deodată a trebuit să se prindă de marginea chiuvetei ca să nu cadă. Mirosea a vanilie, mandarine şi trandafir. Toată viaţa ei era cuprinsă în acel miros. A simţit că o înghite un vârtej imens de tristeţe şi furie, în care se auzea soneria insistentă a unui telefon, scâncetul ascuţit al unui copil, sunetul înfundat al televizorului şi în care Nick stătea pe marginea patului, cu mâinile împreunate la ceafă. — Mă scuzaţi… S-a auzit o bătaie în uşa de la baie. — Mă scuzaţi. Mai staţi mult? Am şi eu nevoie la toaletă! Alice s-a îndreptat încet de spate. Devenise foarte palidă. O să vomite iar, cum s-a întâmplat ieri? Nu. — Scuze! a strigat ea. Numai o secundă. A băgat mâinile sub jetul de apă de la chiuvetă şi şi-a frecat încheieturile cu săpunul roz din dozator ca să îndepărteze orice urmă de parfum. În timp ce nările i s-au umplut cu mirosul proaspăt şi reconfortant de căpşuni, amestecat cu dezinfectant, vârtejul a dispărut. Nu-mi amintesc. Nu-mi amintesc. Nu-mi amintesc. Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges Când m-am dus s-o iau de la spital, era deja îmbrăcată şi mă aştepta. Avea ochii roşii şi încercănaţi, dar era coafată şi machiată perfect, ca întotdeauna. Semăna atât de bine cu ea, cea normală, încât am fost convinsă că şi-a recăpătat memoria şi că acel interludiu ciudat din vieţile noastre a luat sfârşit. 153

Liane Moriarty

Am întrebat-o: „Acum ţi-ai amintit tot?“ şi ea mi-a răspuns: „Aproape“ şi mi-a evitat privirea, iar eu am crezut că probabil se simţea prost pentru ce spusese despre Nick. A zis că doctoriţa a trecut s-o vadă, că a semnat toate hârtiile care trebuiau semnate şi că abia aştepta să ajungă acasă, în patul ei. N-a prea vorbit când am plecat de la spital, şi nici eu. Abia când eram în drum spre casă a început să vorbească şi am crezut că va vorbi despre milionul de lucruri pe care trebuia să le facă la sfârşit de săptămână şi de cât timp pierduse stând la spital. Dar ea a zis: „Câţi copii ai?“ Eu am exclamat: „Alice!“ şi era cât pe ce să virez aiurea. A zis: „Îmi pare rău că nu te-am întrebat ieri, dar cred că eram în stare de şoc. Aş fi sunat-o pe mama ca s-o întreb, dar nu ştiam dacă mai are acelaşi număr de telefon şi pe urmă m-am gândit: Dacă răspunde Roger?“ I-am spus că eu am crezut că îşi recăpătase memoria şi ea a zis că nu prea. Am început să-i spun că trebuie să ne întoarcem imediat la spital şi am întrebat-o dacă a minţit-o pe doctoriţă ca să poată să se externeze, dar ea a scos bărbia înainte (semăna cu Madison) şi a zis că, dacă o duc înapoi la spital, le va spune că nu ştie despre ce vorbesc deoarece memoria ei este perfectă şi atunci spitalul va trebui să decidă care dintre noi era nebună şi probabil că vor ajunge la concluzia că eu şi mă vor pune în cămaşă de forţă. I-am spus că nu cred că se mai folosesc cămăşile de forţă. (Am dreptate, domnule doctor? Ţineţi şi dumneavoastră una în sertar, gata s-o scoateţi imediat în caz de urgenţă?) Alice şi-a încrucişat braţele la piept şi a început să se agite ca şi când ar fi purtat o cămaşă de forţă, strigând: 154 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

„Daţi-mi drumul! Sora mea e mai nebună! Eu sunt cea normală!“ Eram stupefiată. Se purta atât de… prosteşte. Parcă era Alice de altădată. Imediat după aceea am început să ne hlizim ca nişte şcolăriţe. Amândouă am râs nonstop, iar eu am continuat să conduc spre casa ei, pentru că nu ştiam ce altceva să fac. Era foarte ciudat să râd în halul ăla cu Alice. Parcă gustam dintr-o mâncare delicioasă de care nu mai mâncasem de ani de zile. Uitasem de acea senzaţie euforică, de beţie, pe care ţi-o produce o repriză zdravănă de râs. E o trăsătură de familie moştenită de la tata. Ce chestie! Uitasem şi asta. Până la urmă, s-au oprit din râs şi au devenit tăcute. Alice se întreba dacă Elisabeth va insista din nou să se întoarcă la spital, dar ea n-a zis nimic. Doar şi-a şters lacrimile cu vârful degetului, şi-a şters nasul şi s-a întins să deschidă radioul din maşină. Alice s-a înarmat cu curaj; lui Elisabeth îi plăcea muzica heavy-metal, genul zgomotos şi agresiv pe care în mod normal îl ascultau adolescenţii în maşină, dar care ei îi dădea dureri de cap. Când colo, în maşină au răsunat nişte acorduri lente şi o voce feminină suavă, de parcă s-ar fi aflat într-un club de jazz plin de fum. Gusturile lui Elisabeth în materie de muzică se schimbaseră. Alice s-a relaxat şi a privit pe geam. Străzile din Sydney arătau aproape la fel cum şi le amintea. Oare cafeneaua aceea fusese acolo dintotdeauna? Clădirea aceea părea nouă, deşi era foarte posibil să fi fost acolo de douăzeci de ani, iar ea să n-o fi observat până acum. 155

Liane Moriarty

Era un trafic incredibil, iar maşinile păreau toate identice. Când era mică, se gândea că în anul 2000 vor trăi deja într-o eră spaţială, cu maşini zburătoare. A privit profilul lui Elisabeth. Pe buze îi rămăsese un zâmbet din repriza de râs de mai devreme. — Azi-noapte am visat-o iar pe femeia cu accent american care zicea de puls şi de data asta erai şi tu. Eşti sigură că nu-ţi spune nimic? Lui Elisabeth i-a dispărut surâsul de pe chip, iar obrajii ei îmbujoraţi de atâta râs au părut că se înfundă. Alice a regretat că vorbise. — Asta a fost acum şase ani, a spus Elisabeth într-un târziu. Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges Aşa că i-am spus totul ca pe o poveste. De fapt, am simţit brusc nevoia disperată de a-i povesti eu, înainte să-şi amintească ea. Înainte s-o bifeze ca pe un mic incident trist care se întâmplase cu mult timp în urmă. Asta s-a întâmplat, domnule doctor. Ca să ştiţi şi dumneavoastră. Eu şi Alice am fost însărcinate în acelaşi timp. Ea trebuia să nască exact cu o săptămână după mine. A treia sarcină a lui Alice a fost un alt accident, desigur, ceva complicat şi tipic pentru ea (tipic pentru vechea Alice, nu varianta ei nouă şi îmbunătăţită, manichiurată, pedichiurată, epilată şi vopsită), o confuzie între pilule de mărci diferite. Sarcina mea nu a fost un accident. Însăşi ideea unei sarcini accidentale mi se pare atât de frivolă şi iresponsabilă! Mă face să mă gândesc la vacanţele de vară din tinereţe, 156 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

când aveam pielea frumoasă şi netedă, cu ore întregi de îndelungi sărutări şi… nu ştiu, multă piña colada. Mi se pare ceva absolut imposibil în cazul meu, nu doar din cauza corpului meu stupid, ci din cauză că nu am personalitatea necesară. Nu sunt suficient de smucită. Nu ştiu să mă las pradă clipei. Îmi vine să le strig: „De ce dracului n-aţi folosit PILULE CONTRACEPTIVE?“ Alice mi-a spus odată că, dacă ar fi întins mai mult mâna, ar fi găsit prezervativul în sertarul noptierei şi Madison n-ar fi fost concepută. Chestia asta mi s-a părut îngrozitor de enervantă deoarece cât de greu era, ALICE, să întinzi mai mult braţul? Eu şi Ben am încercat doi ani de zile să rămân însărcinată pe cale naturală. Am încercat tot ce se putea încerca. Temperatura bazală, metoda calendarului, acupunctura, ceaiuri chinezeşti, vacanţe în care ne prefăceam că nu ne gândim la subiectul ăsta, teste de salivă care îţi arată dacă eşti la ovulaţie. Aveam relaţii sexuale încă satisfăcătoare. Asta era înainte să devin o caisă uscată, domnule doctor, când eram suplă şi în formă. Deşi uneori observam că Ben avea aceeaşi expresie hotărâtă ca atunci când încerca să repare ceva la maşină. Eram îngrijorată că nu reuşeam să rămân însărcinată, dar eram încă foarte optimistă, pentru că, de felul meu, eram o persoană optimistă. Pe atunci citeam o mulţime de cărţi autodidactice. Ba chiar mă duceam la seminarii de dezvoltare personală unde îmi descopeream forţa interioară, strigam şi mă îmbrăţişam cu necunoscuţi. Oh, da, credeam în mine. Luam viaţa aşa cum era. Aveam bileţele cu citate motivaţionale lipite pe panoul de deasupra biroului. Aceasta era Golgota mea şi trebuia s-o urc. (Eram o conştiincioasă.) 157

Liane Moriarty

Aşa am început fertilizarea in vitro. Am rămas însărcinată după primul tratament. Ceea ce rareori se întâmplă! Ei bine, eram în al nouălea cer. Beţi de fericire. De fiecare dată când ne uitam unul la altul, izbucneam în râs, atât eram de fericiţi. Asta dovedea puterea gândirii pozitive! Era miracolul ştiinţei moderne. Adoram ştiinţa. Ştiinţa clasică. Îl adoram pe medicul nostru. Adoram şi acele injecţii zilnice — nu puseseră nicio problemă, nici măcar nu dureau, nu erau aşa groaznice cum se spunea! Medicaţia nu mă balonase prea tare şi nici nu-mi dăduse schimbări de dispoziţie. De fapt, întregul proces fusese interesant şi amuzant! Dispreţuiesc persoanele care eram atunci şi totodată simt o mare compasiune pentru ele, deoarece atât ştiam şi noi pe vremea aceea. (Adică, după părerea mea, ar trebui să ne trăim viaţa pesimişti, aşteptându-ne la ce e mai rău, ca să nu părem penibili la sfârşit?) Nu suport să mă gândesc cum ne îmbrăţişam, plângeam şi chicoteam la telefon, de parcă eram într-un sitcom stupid. Discutam inclusiv despre nume pentru copil. Nume! Îmi vine să strig la femeia care eram atunci: „Dacă eşti însărcinată, nu înseamnă că veţi avea un copil, tâmpiţilor!“ Am pe-aici, pe undeva, o fotografie cu Alice şi cu mine stând spate în spate, cu mâinile puse sugestiv pe burtă. Arătăm foarte bine. Eu nu am zâmbetul meu forţat, ca un rânjet stupid, şi Alice n-a ieşit cu ochii închişi. Am fost extrem de încântate când am aflat că vom naşte la câteva zile diferenţă. „Ar putea să se nască în aceeaşi zi!“ ziceam noi fascinate de coincidenţă. „Vor fi ca nişte gemeni!“ strigam. Voiam să facem fotografii în fiecare lună, în aceeaşi poziţie, ca să se vadă cât ne-au crescut burticile. Era atât de frumos, futu-i! (Îmi cer scuze că vorbesc urât, 158 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

domnule doctor, dar o clipă am vrut să par interesantă şi să-mi exprim furia. Drept pedeapsă, ar trebui să mănânc o lingură de boia de ardei iute. Aşa ne zicea mama când eram mici şi vorbeam urât, în loc să ne spălăm gura cu apă şi săpun, lucru care i se părea neigienic. Nu pot să zic niciodată „futu-i“ fără să simt în gură gustul de boia iute. Ben râde de câte ori mă aude înjurând. Nu ştiu s-o fac cum trebuie. Nici Alice nu ştie. De vină e boiaua iute. Probabil că ne strâmbăm imaginându-ne gustul iute.) Alice a venit cu mine să-mi fac ecografia din a douăsprezecea săptămână de sarcină deoarece Ben era plecat la un salon automobilistic în Canberra. Madison era la grădiniţă, însă Tom a venit cu noi şi stătea ţeapăn în cărucior, molfăind un biscuite şi studiind cu atenţie pe toată lumea. Îmi plăcea la nebunie să-l fac pe Tom să râdă când era mic. Mă uitam la el cu o figură foarte serioasă, apoi, brusc, îmi umflam obrajii şi scuturam din cap dintr-o parte în alta ca un căţeluş. Lui Tom i se părea ceva demenţial. Se uita la mine foarte atent, cu ochii lui jucăuşi, şi când scuturam din cap, începea să râdă în hohote şi se arunca pe spate în cărucior, lovindu-se cu palma peste genunchi cum făcea taică-su, Nick, fiindcă aşa credea el că trebuie să faci atunci când râzi. Îi ieşiseră doi dinţişori în faţă şi râsul lui era dulce ca o bomboană. Alice îl luase pe Tom în cabinet cu noi şi lăsase căruciorul într-un colţ, iar eu mi-am scos fusta şi m-am întins pe pat. Nu eram foarte atentă la femeia cu părul creţ şi accent american care îmi întindea pe burtă gelul acela rece şi tasta ceva la calculator, pentru că eram cu ochii la Tom, gata să-l fac din nou să râdă. Şi Tom se uita la mine şi aştepta, tremurând de emoţie din tot corpul lui mic, dar solid, iar Alice vorbea cu femeia cu părul creţ, zicând 159

Liane Moriarty

că îi plăcea mai mult când era frig afară decât atunci când era cald, dar nu foarte frig, desigur. Femeia se uita pe monitor în timp ce plimba sonda de plastic pe burta mea. Am aruncat o privire spre ecran şi am văzut numele meu scris în colţul din dreapta sus, deasupra unui peisaj lunar care se pare că avea legătură cu corpul meu. Aşteptam ca femeia să înceapă să-mi arate copilul, dar ea tăcea, apăsând diverse taste şi încruntându-se. Alice se uita fix în monitor şi îşi rodea o unghie. Eu iar m-am uitat la Tom, am deschis ochii mari, am ridicat bărbia şi am scuturat din cap. Tom a căzut pe spate în cărucior, hohotind de râs, şi femeia a spus cu voce tare, peste râsul lui: „Îmi pare rău, dar nu are puls.“ Avea un uşor accent de sudistă, ca Andy McDowell. Nu înţelegeam la ce se referă, deoarece Ben şi cu mine auziserăm deja inima fătului în timpul primei vizite la ginecolog; era un sunet ciudat, precum galopul unui cal sub apă, şi nu părea deloc real, dar părea să-i fi încântat pe Ben şi pe doctorul meu, pentru că amândoi mi-au zâmbit cu mândrie de parcă lor li se datora. Eu am crezut că femeia cu părul creţ a vrut să spună că avea o problemă cu aparatul, că se defectase ceva. Era cât pe ce să spun politicoasă: „Nu face nimic.“ Dar apoi m-am uitat la Alice, şi cred că ea înţelesese imediat, deoarece îşi acoperise gura cu mâna făcută pumn şi, când s-a întors spre mine, avea ochii roşii şi plini de lacrimi. Femeia m-a atins pe braţ cu vârful degetelor şi a spus: „Îmi pare rău.“ Puţin câte puţin am înţeles şi eu că probabil se întâmplase ceva grav. M-am uitat la Tom care surâdea în căruciorul lui, molfăind biscuitele şi gândindu-se: Iar o să facă lucrul ăla amuzant! şi am întrebat zâmbind involuntar: „Ce vreţi să spuneţi?“ 160 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

După aceea mă simţeam vinovată pentru că nu fusesem atentă la copilul meu. Nu trebuia să mă joc cu Tom în timp ce bietul meu copilaş se străduia să-i bată inima. Aveam impresia că îşi dăduse cumva seama că eu nu-i acordam atenţie. Ar fi trebuit să stau cu ochii lipiţi de ecran. Ar fi trebuit să-l ajut, repetând în gând: Bate, bate, bate. Ştiu că sună aiurea, domnule doctor Hodges. Ştiu că nu puteam să mai fac nimic. Dar mai ştiu că o mamă bună ar fi fost atentă la pulsul inimii copilaşului ei. Niciodată n-am mai făcut figura aceea care atâta îl amuza pe Tom! Mă întreb dacă mintea lui de copilaș i-a simţit lipsa. Bietul Tom! Bietul astronaut mititel pierdut în spaţiu! — Îţi aminteşti? a întrebat Elisabeth. De femeia aia cu părul creţ? Tom era mânjit la gură cu resturi de biscuit. Era o zi călduroasă şi foarte umedă şi tu purtai nişte pantaloni kaki cu un tricou alb. În drum spre casă, a trebuit să opreşti să bagi benzină şi când te-ai întors la maşină, eu şi Tom plângeam. Cumpăraseși un Twix de la benzinărie şi ne-ai dat la fiecare câte o bucată, şi un tip care aştepta la rând ne-a claxonat, şi atunci tu ai scos capul pe geam şi ai urlat la el. Am fost foarte mândră de tine că ai urlat la el. Alice încerca să-şi amintească. Voia să-şi amintească lucrul acesta. I se părea o trădare faţă de Elisabeth că uitase. Își storcea creierii, sforţându-se ca un halterofil, încercând să extragă ceva imens care îi rămăsese blocat în memorie. I-au trecut fugitiv prin minte nişte imagini cu un copil mic râzând într-un cărucior, cu Elisabeth plângând în 161

Liane Moriarty

maşină şi cu un bărbat claxonând furios; dar nu-şi dădea seama dacă erau amintiri reale sau imagini fabricate de imaginaţia ei aţâţată de vorbele lui Elisabeth. Nu păreau amintiri reale; erau vagi şi confuze, scoase din context. — Acum îţi aminteşti? a întrebat Elisabeth. — Parcă… puţin. Nu voia s-o dezamăgească; părea plină de speranţă. — Lasă, nu-i nimic. — Îmi pare rău, a spus Alice. — Pentru ce? Nu e vina ta. Doar nu te-ai aruncat singură în cap la sală. — Nu, vreau să spun că îmi pare rău pentru copilul tău.

162 fiction connection

12

Alice se gândea ce să zică în continuare. Firesc era să întrebe: „Ai mai încercat să rămâi însărcinată?“, dar părea ca şi cum ar spune: „Ei şi? Mergi mai departe!“ S-a uitat la Elisabeth. Purta ochelari de soare, deci nu putea să-i vadă ochii, şi conducea cu o mână în timp ce cu cealaltă se freca insistent pe o parte a feţei de parcă ar fi avut ceva acolo. Alice s-a uitat pe geam şi a văzut că erau la o stradă distanţă de casă. Ea şi Nick se plimbaseră de multe ori seara prin această zonă, oprindu-se să se uite la casele altora în căutare de idei de renovare. Asta chiar se întâmplase cu zece ani în urmă? I se părea imposibil. Amintirea era atât de clară şi de banală încât i se părea că se întâmplase ieri. Nick îi saluta întotdeauna primul pe vecinii cu care se întâlneau. „Ce seară frumoasă!“ striga el vesel şi cordial, apoi se oprea să stea de vorbă cu ei de parcă ar fi fost prieteni vechi, în timp ce Alice aştepta zâmbind încordată şi se gândea: De ce pierdem vremea cu nişte necunoscuţi? Dar era foarte mândră de stilul sociabil şi dezinhibat al lui Nick, de faptul că era capabil să intre la o petrecere cu persoane pe care nu le cunoşteau şi să 163

Liane Moriarty

întindă mâna unui necunoscut spunându-i: „Eu sunt Nick. Ea e soţia mea.“ Parcă ar fi avut un talent înnăscut, ca acela de a cânta la un instrument muzical complicat pe care Alice nici nu visa să ajungă să-l stăpânească. Partea cea mai bună era că se simţea în siguranţă alături de el la orice eveniment social, aşa că petrecerile au încetat să fie o tortură pentru ea şi au devenit atât de plăcute şi de amuzante, încât ajunsese să se întrebe dacă fusese vreodată cu adevărat timidă. Chiar şi atunci când el nu era pe-aproape, Alice ştia că, dacă interlocutorul ei pleca să discute cu alţi invitaţi, ea nu se simţea singură în mulţime pentru că putea să-l găsească pe Nick şi să se ducă la el cu o privire hotărâtă, iar el îi punea un braţ pe după umeri şi o includea firesc în conversaţie. Acum trebuia să meargă din nou singură la petreceri? Şi-a amintit de acea senzaţie dureroasă pe care o avea de fiecare dată când se terminaseră relaţiile anterioare. Luni la rând după aceea se simţea ca şi cum ar fi pierdut un strat de piele. Dacă aşa se simţise după despărţirea de nişte iubiţi fără importanţă, oare cum se simţea după despărţirea de Nick? Se simţise atât de bine în acel cocon al relaţiei lor! Crezuse că va rămâne în el pentru totdeauna. A ridicat privirea din poală unde se juca cu brăţara şi a văzut că intrau pe Rawson Street. Când a văzut şirul lung de arţari cu coroana stufoasă şi maşina din faţă semnalizând dreapta pentru a intra pe King Street, a cuprins-o brusc un sentiment de panică. Inima a început să-i bată cu putere, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un coşmar; ceva parcă o strângea de gât şi un sentiment pur de spaimă a ţintuit-o pe scaun. A vrut s-o apuce pe Elisabeth de braţ şi să-i spună că e pe punctul de a face un atac de cord, dar n-a putut să se 164 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

mişte. Elisabeth a frânat şi s-a uitat la stânga şi la dreapta ca să intre pe King Street. Alice simţea că face un infarct lângă ea, şi Elisabeth nici nu-şi dădea seama. Au cotit pe King Street şi bătăile inimii ei au început să se potolească. Acum putea să respire din nou. A scos un oftat de uşurare când a simţit că aerul îi intra din nou în plămâni. Elisabeth s-a uitat la ea. — Te simţi bine? — Acum o clipă m-am simţit foarte, foarte ciudat, a spus Alice cu o voce ascuţită. — Erai ameţită? Pentru că, dacă vrei, putem să ne întoarcem chiar acum la spital. Nu e nicio problemă. — Nu, nu, acum mi-a trecut. A fost… în fine, n-a fost nimic. Spaima îi trecuse, lăsând-o slăbită şi tremurând de parcă tocmai coborâse dintr-un carusel. Ce însemnau acele valuri de emoţie care veneau şi plecau? Mai întâi fusese acea tristeţe inimaginabilă. Acum această groază. Când au intrat pe strada unde locuiau Alice şi Nick, a văzut că la casa de vizavi era o pancartă pe care scria De vânzare. — Oh, familia Pritchett vinde casa? a întrebat ea. Elisabeth a aruncat o privire spre pancartă şi o expresie ciudată, impenetrabilă, i-a străbătut chipul. — Ăăă… mi se pare că au vândut acum câţiva ani. Acum a fost pusă în vânzare de familia care a cumpărat de la ei. Aşa că… A cotit pe aleea casei lui Alice şi Nick şi a tras frâna de mână. — Casă, dulce casă. 165

Liane Moriarty

Alice s-a uitat pe geam la casa ei şi şi-a acoperit gura cu mâna. A deschis portiera şi a sărit din maşină; pietrişul mărunt scrâşnea sub paşii ei. Pietriş alb! — Oh, a exclamat ea extaziată. Uite ce-am realizat! Prima dată au văzut casa într-o zi mohorâtă de iulie. — Vai de mine! au exclamat amândoi când au parcat în faţa ei, apoi au rămas câteva secunde uitându-se la ea şi scoţând diverse sunete de genul „hmmm?“ care însemnau „Crezi c-o avea ceva bun?“ Era o dărăpănătură cu două nivele în stil federal, cu acoperişul abrupt, pături atârnate la ferestre în loc de perdele şi un gazon netuns, acoperit de deşeuri. Avea un aspect trist şi dezolant, dar dacă o priveai cu ochii mijiţi, vedeai casa impunătoare care fusese în vremurile de odinioară. Pe pancarta din faţă pe care scria De vânzare era specificat ARE MULT POTENŢIAL şi toată lumea ştia ce înseamnă asta. — Prea multă muncă, a spus Nick. — Mult prea multă, a recunoscut Alice şi s-au uitat unul la altul neîncrezători. Au coborât din maşină şi au rămas tremurând în stradă, în aşteptarea agentului imobiliar care trebuia să sosească. Uşa casei s-a deschis scârţâind şi o bătrână cocârjată, îmbrăcată cu o cămaşă cadrilată pe sub un pulover bărbătesc, încălţată cu şosete lungi şi adidaşi, s-a apropiat de cutia poştală cu paşi târşâiţi. — Oh, Doamne! a spus Alice neliniştită. Era destul de neplăcut când vedeai un cuplu de patruzeci de ani grăbindu-se spre maşină ca să plece înainte să intri în casa lor şi să faci remarci critice la adresa 166 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

covorului pe care l-au ales. Lui Alice i se rupea inima când vedea ce eforturi făceau proprietarii în încercarea de a-şi vinde casa — buchete de flori proaspete, blaturi de bucătărie cu urme de la cârpa umedă cu care tocmai le şterseseră bine, cafetiere şi ceşti aşezate pe masa din camera de zi ca să creeze o atmosferă plăcută. Nick pufnea cinic pe nas când oamenii aprindeau lumânări parfumate în baie, ca şi cum ăsta era un lucru pe care îl făceau de obicei, dar pe Alice o impresiona întotdeauna când îi vedea atât de plini de speranţă. „Nu-i nevoie de atâta efort ca să mă impresionaţi pe mine“, îi venea să le spună. Şi acum iat-o pe această bătrânică firavă. Unde se ducea ea într-o zi atât de friguroasă în timp ce ei îi vizionau casa? Frecase podelele aşezată în genunchii bolnavi de artrită, deşi poate că ei nici n-o vor cumpăra? — Bună ziua! a strigat Nick în timp ce Alice se ascundea în spatele lui zicând „Ssst!“ A tras-o de mână, iar Alice, care nu voia să înceapă să se lupte cu el în public, n-a avut de ales decât să iasă din spatele lui şi să se apropie de bătrânică. — Aşteptăm să vină agentul imobiliar, a explicat Nick. — Vizita dumneavoastră este programată abia la ora trei, a spus bătrâna, fără să zâmbească. — Oh, nu, a zis Alice. Ora trei îi suna oarecum familiar, iar ea şi Nick întotdeauna confundau astfel de lucruri („Dumnezeu să vă ajute dacă voi doi veţi avea vreodată copii“, le spusese odată mama lui Nick.) — Scuze, a răspuns Nick. Ne ducem să dăm o tură prin cartier. Este foarte frumos. — Dacă vreţi, intraţi acum, a spus bătrâna. Eu pot să vă explic mai bine decât linguşitorul ăla. 167

Liane Moriarty

Fără să mai aştepte un răspuns, s-a întors şi a pornit pe alee spre casă. — O să ne bage în nişte cuşti şi o să ne pună la îngrăşat înainte să ne mănânce, a şoptit Nick. — Să lăsăm o dâră de firimituri, i-a răspuns Alice. Tremurând de un râs înfundat, au urmat-o ascultători pe femeie. În capul scărilor de la verandă tronau doi lei de piatră maiestuoşi care păzeau casa. Când au trecut pe lângă ei, păreau că îi urmăresc cu privirea. — Raaah! i-a şoptit Nick lui Alice ridicând mâna ca o gheară. — Ssst, a murmurat ea. În interior, casa arăta în același timp și mai bine și mai prost decât se așteptaseră. Avea plafoane înclinate, cornişe şi rozete ornamentale, şeminee de marmură originale. Nick a ridicat discret cu piciorul un colţ al covorului vechi şi rărit ca să-i arate lui Alice podeaua originală din lemn. Pe de altă parte, aerul era impregnat cu un miros neplăcut de umezeală şi delăsare, tencuiala se scorojea, băile erau vechi şi mucegăite, iar bucătăria avea un linoleum din anii ’50 şi o sobă ce părea adusă de la muzeu. Femeia i-a invitat să se aşeze în faţa unui calorifer electric cu o singură rezistenţă şi le-a adus nişte ceşti cu ceai şi o farfurie cu fursecuri, refuzând ofertele disperate ale lui Alice de a o ajuta. Era înfiorător s-o vezi cum merge. Într-un final s-a aşezat şi ea ţinând în braţe un album foto vechi şi prăfuit. — Aşa arăta casa acum cincizeci de ani, a spus ea. Erau nişte fotografii mici, alb-negru, dar se vedea că fusese o casă frumoasă şi impozantă, nu dărăpănătura în care se transformase. 168 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Bătrâna le-a arătat cu o unghie îngălbenită fotografia unei tinere care stătea cu braţele deschise în faţa grădinii. — Asta eram eu în ziua când ne-am mutat. — Ce frumoasă eraţi, a spus Alice. — Da, a răspuns femeia. Dar eu nu ştiam. Cum nici dumneata nu ştii acum ce frumoasă eşti. — Aşa e, nu ştie, a spus Nick care mânca al treilea fursec rânced de parcă nu mai văzuse mâncare de o lună. — Ar trebui să las casa copiilor şi nepoţilor mei, a spus bătrâna. Dar fiica mea a murit când avea treizeci de ani, iar fiul meu nu mai vorbeşte cu mine, aşa că am scos-o la vânzare. Vreau două sute de mii pe ea. Nick s-a înecat cu fursecul. În anunţ zicea peste trei sute de mii. — Agentul imobiliar o să vă spună că vreau mult mai mult, dar ascultaţi-mă, dacă îmi oferiţi suma asta, eu accept. Ştiu că aş putea să obţin mai mult de la un investitor, care ar face câteva îmbunătăţiri şi ar vinde-o repede, dar eu speram să o cumpere un cuplu de tineri care să o renoveze pe îndelete şi s-o readucă la starea ei din vremurile bune. Am multe amintiri frumoase în casa asta; chiar dacă voi nu le simţiţi, ele sunt aici. A pronunţat cuvintele „amintiri frumoase“ cu un oarecare dezgust. — Ar putea fi frumoasă, a continuat femeia ca şi cum i-ar fi mustrat. Ar trebui să fie frumoasă. Are nevoie doar de puţină muncă şi puţină răbdare. Mai târziu, când erau în maşină, stăteau şi se uitau în tăcere la casă. — Doar puţină muncă şi puţină răbdare, a spus Alice. Nick a izbucnit în râs. — Da, o tonă de muncă şi-o tonă de răbdare. 169

Liane Moriarty

— Ce părere ai? a întrebat Alice. Ar trebui să renunţăm? Ar trebui să renunţăm şi asta e, nu? — Spune tu prima. Ce părere ai? — Nu, spune tu primul. — Doamnele au prioritate. — Bine, a spus Alice. A inspirat adânc şi s-a uitat la casă, încercând să şi-o imagineze proaspăt zugrăvită, cu gazonul tuns, cu un copil mic alergând pe iarbă. Era o nebunie, desigur. Le-ar lua ani de zile ca s-o pună la punct. Nu aveau bani. Lucrau amândoi cu normă întreagă. Hotărâseră să cumpere o casă care nu avea nevoie decât de o renovare superficială. — O vreau, a spus ea. — Şi eu o vreau, a spus Nick. Alice era în al nouălea cer. Oriunde se uita, vedea ceva nou care o încânta. Dalele mari de ciment, în formă pătrată, care duceau spre verandă (ideea lui Nick); ferestrele cu tocăria de lemn vopsită alb, în spatele cărora se ghiceau nişte perdele de culoare crem; un spalier acoperit cu o tufă de bougainvillea roz într-o parte a verandei (ar fi jurat că ideea asta îi venise cu numai câteva zile în urmă. „Putem să luăm micul dejun acolo şi să ne imaginăm că suntem pe o insulă grecească“, îi spusese ea lui Nick); Doamne, până şi uşa de la intrare — probabil că până la urmă s-au hotărât s-o şlefuiască şi s-o vopsească din nou. — Am avut o listă, i-a explicat ea lui Elisabeth. Îţi aminteşti? Erau trei foi cu tot ce trebuia să facem în casă. O listă cu nouăzeci şi nouă de puncte. Am numit-o „Visul imposibil“. Ultimul era „o alee cu pietriș alb“. 170 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

S-a plecat să ridice o piatră albă pe care i-a arătat-o lui Elisabeth. Oare bifaseră toate punctele de pe listă? Era un miracol. Realizaseră Visul imposibil. Elisabeth a zâmbit obosită. — Aţi reuşit să aveţi o casă frumoasă — şi stai să-i vezi interiorul. Presupun că ai cheile în rucsac. Fără să mai stea pe gânduri, Alice s-a aplecat şi a scos o imensă legătură de chei din buzunarul lateral al rucsacului. Pe inelul de chei era un breloc în formă de clepsidră. Ştiuse unde să le caute, dar nu le văzuse niciodată. Ea şi Elisabeth au urcat pe verandă unde se simţea o răcoare plăcută. Alice a văzut un set de scaune din răchită cu perne albastre (îi plăcea nuanţa de albastru) şi un pahar de suc pe jumătate plin, rămas pe o măsuţă rotundă cu blatul din mozaic. Automat s-a aplecat şi a luat paharul în timp ce şi-a pus rucsacul pe umăr; a lovit cu piciorul în ceva şi a văzut că era o minge de fotbal. Mingea s-a rostogolit şi a lovit roata unui scuter de copii răsturnat pe jos, cu nişte panglici lucioase legate de ghidon. — Oh, a spus ea cuprinsă brusc de panică. Copiii. Sunt acasă? — Sunt la mama lui Nick. Weekendul ăsta a fost rândul lui să-i ia. Nick se întoarce din Portugalia mâine dimineaţă. Aşa că o să vină să ţi-i aducă duminică seara, ca de obicei. — Ca de obicei, a repetat Alice cu glas pierdut. — Se pare că asta a fost înţelegerea voastră, a spus Elisabeth pe un ton de scuză. — Foarte bine, a răspuns Alice. Elisabeth a luat paharul cu suc de portocale dintre degetele obediente ale lui Alice. 171

Liane Moriarty

— Intrăm? Ţi-ar prinde bine să te întinzi puţin. Încă eşti palidă. Alice s-a uitat în jur. Lipsea ceva. — Unde sunt George şi Mildred? a întrebat ea. — Nu ştiu unde sunt George şi Mildred, a spus Elisabeth pe tonul exagerat de amabil cu care te adresezi unui nebun. — Aşa se chemau leii din piatră, a explicat Alice arătând spre locul gol de pe verandă. Ni i-a lăsat fosta proprietară. Ne plac foarte mult. — Oh, da, cred că mi-i amintesc. Presupun că ai renunţat la ei. Nu sunt stilul tău, Alice. Alice n-a înţeles ce voia să spună. Ea şi Nick n-ar renunţa niciodată la lei. „George şi Mildred, noi am plecat la cumpărături“, ziceau ei când plecau de-acasă. „Să păziţi bine casa.“ Nick trebuia să ştie. Îl va întreba când va veni. S-a întors şi a ridicat cheile ca să descuie. Uşa era nouă pentru ea. Avea o încuietoare aurie solidă, dar degetele ei au găsit imediat cheia potrivită, mâna ei a apăsat clanţa şi umărul ei a împins uşa într-o mişcare perfect exersată. Era impresionant cum corpul ei ştia să facă anumite lucruri — să folosească telefonul mobil, să se machieze, să descuie uşa —, deşi mintea ei nu-şi amintea să le fi făcut vreodată. Era pe punctul să comenteze asta, dar chiar atunci a văzut holul şi a rămas mută. „În regulă. Ascultă ce-ţi spun, pentru că sunt un vizionar“, îi zisese Nick stând în holul întunecat şi mucegăit în prima săptămână de groază de când se mutaseră în casă. (Mama lui plânsese când o văzuse.) Imaginează-ţi lumina soarelui pătrunzând în acest hol prin lucarnele pe care le vom pune aici, aici şi aici. Imaginează-ţi că tapetul 172 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

nu mai există şi pereţii au fost zugrăviţi cu un verde-pal. Imaginează-ţi că acest covor a dispărut şi că podeaua de lemn a fost lustruită şi reflectă lumina. Imaginează-ţi o măsuţă cu flori pentru hol, plicuri de corespondenţă pe o tăviţă de argint — ştii tu, ca şi cum au fost lăsate acolo de majordom —, un suport pentru umbrele şi un cuier pentru pălării. Imaginează-ţi fotografiile minunaţilor noştri copii atârnate pe perete — nu portrete din alea oribile, ci fotografii reale, cu ei jucându-se la plajă sau, nu ştiu, scobindu-se în nas.“ Alice încercase să-şi imagineze, dar era foarte răcită, o nară o înţepa atât de tare încât îi lăcrimau ochii, mai aveau două sute unsprezece dolari în cont şi, în urmă cu douăzeci de minute, constataseră că trebuiau să schimbe toată instalaţia de apă caldă. N-a putut să zică decât: „Cred că n-am fost în toate minţile“ şi Nick s-a schimbat la faţă şi i-a spus disperat: „Alice, nu-mi spune asta.“ Şi-acum iată că holul arăta exact cum îl descrisese el: cu lucarne, măsuţă de hol, podele de lemn strălucind ca aurul topit. Era chiar şi un simpatic cuier antic într-un colţ, plin cu pălării de paie, şepci de baseball şi câteva prosoape de plajă. Alice a înaintat încet pe hol, fără să se oprească, doar atingând obiectele cu un deget ca într-o mângâiere. A aruncat o privire spre fotografiile înrămate: un bebeluş dolofan care se târa în genunchi prin iarbă şi se uita cu ochii mari spre aparatul de fotografiat; un copilaş cu părul blond care râdea incontrolabil lângă o fetiţă îmbrăcată în costum de Spiderman şi cu mâinile în şolduri; un băieţel sfrijit şi bronzat, într-un şort pentru surf ud şi lălâi, prins într-un moment când sărea fericit în aer, pe fundalul unui cer albastru şi senin, fluturând braţele şi 173

Liane Moriarty

picioarele, înainte să cadă în apa care nu se vede, stropind obiectivul aparatului. Fiecare fotografie era o altă amintire care lui Alice îi lipsea. Holul ducea spre ceea ce altădată fusese salonul în care bătrâna îi servise cu ceai şi fursecuri. Planul lor fusese să dărâme trei pereţi în zona din spate — lui Alice îi venise ideea; îl desenase pe un şerveţel de la Domino’s Pizza — ca să creeze un imens spaţiu deschis de unde puteai vedea până la copacul jacaranda din fundul grădinii în timp ce găteai în bucătărie. „Nu eşti singurul vizionar de-aici“, îi zisese ea lui Nick. Şi acum iat-o: o bucătărie aproape identică cu cea desenată de ea, dacă nu chiar mai bună. A admirat blaturile de granit lungi şi lucioase, un imens frigider de inox şi complicatele aparate electrocasnice. Elisabeth a intrat în bucătărie — ca şi când ar fi fost o bucătărie oarecare! — şi a golit paharul de suc în chiuvetă. Alice şi-a lăsat rucsacul pe podea. Nu se poate ca povestea cu „divorţul“ să fie ceva serios. Într-o casă ca asta, era imposibil să nu fii absolut fericit. — Nu-mi vine să cred, i-a spus ea lui Elisabeth. Oh, uite! Ştiam eu că la fereastra din spate se potrivesc perfect nişte obloane albe. Nick le voia din lemn natural. Deşi văd că şi-a impus părerea în privinţa gresiei. Dar trebuie să recunosc că a avut dreptate. Oh, şi am rezolvat şi cu colţul acela ciudat! Da! Perfect! Oh, nu ştiu ce să zic de perdelele alea. — Alice, a întrerupt-o Elisabeth. Ţi-ai recuperat cât de cât memoria? — Oh, Doamne! Aceea e o piscină? O piscină adevărată? O piscină încastrată? Libby, suntem bogaţi? Asta s-a întâmplat? Am câştigat la loterie? 174 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Ce le-ai spus celor de la spital? — Nu vrei să te uiţi la dimensiunea televizorului? Parcă e un ecran de cinema. Ştia că vorbea întruna, dar nu se putea opri. — Alice, a spus Elisabeth. Alice a simţit că i se înmoaie picioarele. S-a dus şi s-a aşezat pe sofaua din piele maro (scumpă!) în faţa televizorului. Îi intrase ceva în talpă. Era o mică jucărie de plastic; un soldat cu o figură furioasă şi cu o mitralieră sub braţ. A pus-o cu grijă pe măsuţa de cafea. Elisabeth a venit să se aşeze lângă ea şi i-a dat o foaie de hârtie împăturită. — Ştii de la cine e? Era o felicitare făcută manual, cu sclipici pe partea din faţă şi un desen minimalist reprezentând o femeie cu colţurile gurii lăsate în jos şi cu un bandaj pe frunte. A deschis-o şi a citit. „Dragă mami, să te faci bine cât mai curând. Pupici, Olivia.“ — De la Olivia, bineînţeles, a spus Alice pipăind cu degetele sclipiciul. — Ţi-o aminteşti pe Olivia? — Puţin. Nu-şi amintea deloc de această Olivia, dar existenţa ei părea incontestabilă. — Şi ce le-ai spus la spital? Alice şi-a pipăit cucuiul încă dureros de la ceafă. — Le-am spus că sunt puţin confuză în anumite privinţe, dar că, în general, îmi aduc aminte. Mi-au recomandat un neurolog şi mi-au spus că, dacă în continuare voi avea probleme semnificative, să sun pentru o programare. Mi-au spus că într-o săptămână ar trebui să revin la normal. În orice caz, cred că îmi amintesc una-alta. 175

Liane Moriarty

— Una-alta? Chiar atunci s-a auzit soneria de la intrare. — Oh! Ce frumoasă e! Cea veche suna oribil! a spus Alice. Elisabeth a ridicat din sprâncene. — Răspund eu. Apoi s-a oprit. — Sau poate vrei să răspunzi tu. Alice s-a uitat mirată la ea. De ce să nu răspundă Elisabeth la uşă? — Nu, e-n regulă, du-te tu. Elisabeth a dispărut în hol, iar Alice şi-a sprijinit capul de speteaza sofalei şi a închis ochii. A încercat să-şi imagineze cum vor decurge lucrurile când va veni Nick să aducă copiii mâine seară. Reacţia ei firească ar fi să-l întâmpine cu o îmbrăţişare aşa cum făcea când el se întorcea dintr-o călătorie. (Avea impresia clară că nu-l mai văzuse de mult timp, ca şi când el ar fi fost plecat mai multe săptămâni.) Dar dacă el rămânea nemişcat şi nu-i răspundea la îmbrăţişare? Sau dacă o îndepărta cu delicateţe? Sau, mai rău, o dădea la o parte? Nu, n-ar face asta. De ce se gândea la aşa ceva? În plus, „copiii“ ar fi de faţă. Ar mişuna pe-acolo, făcând ce fac copiii. Alice le-a repetat numele în gând. Madison. Tom. Olivia. Olivia era un nume frumos. Ce le-ar spune? „Scuze, îmi păreţi cunoscuţi, dar nu ştiu de unde să vă iau.“ Nu putea să le spună asta. Ar fi groaznic pentru un copil să audă că mama lui nu-şi mai 176 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

aminteşte de el. Va trebui să se prefacă până când îşi va recăpăta memoria, ceea ce se va întâmpla fără îndoială foarte curând. Va încerca să le vorbească pe un ton firesc. Nu cu vocea aceea falsă pe care o folosesc oamenii când vorbesc cu copiii. Cei mici sunt inteligenţi. Şi-ar da seama imediat ce gândeşte. Oh, fir-ar să fie! Ce-o să le spună? Era mai rău decât atunci când încerca să găsească subiecte de conversaţie înainte să meargă la una dintre acele petreceri terifiante cu colegii lui Nick. Dinspre hol s-au auzit apropiindu-se nişte voci. A intrat Elisabeth, urmată de un bărbat care împingea un cărucior cu trei cutii de carton stivuite. — Se pare că sunt pahare, a spus Elisabeth. Pentru diseară. — Unde le vreţi? a mormăit bărbatul. — Păi… Pentru diseară? a întrebat Alice. — Lăsaţi-le aici, în bucătărie, a spus Elisabeth. Bărbatul a pus cutiile pe tejghea. — Semnaţi aici, a spus el. Elisabeth a semnat. Bărbatul a rupt chitanţa, i-a dat-o şi a aruncat o privire în preajmă. — Frumoasă casă, a spus el. — Mulţumesc! a răspuns Alice cu un zâmbet radios. Dinspre hol s-a auzit altcineva strigând: — Comanda pentru băuturi! — Alice, a spus Elisabeth. Nu-i aşa că nu-ţi aminteşti nimic de petrecerea planificată pentru astă-seară?

177

13

Împreună au căutat data în agenda lui Alice. — Cocteil cu părinţii copiilor de la grădiniţă, a citit Alice cu voce tare. Ora 19.00. Ce înseamnă asta? — Aş zice că e o petrecere cu toţi părinţii copiilor din grupa Oliviei, a explicat Elisabeth. — Şi eu voi fi gazda? a întrebat Alice. De ce aş fi eu gazda? — Cred că tu eşti frecvent gazda unor astfel de evenimente. — Crezi? Nu ştii sigur? Tu nu vii la aceste evenimente? — Păi, nu. Asta are legătură cu şcoala, a spus Elisabeth. Vin numai mame. Eu nu sunt mamă. Alice și-a ridicat privirea din agendă. — Nu eşti? a întrebat ea. Elisabeth a părut că tresare. — Nu, nu sunt. N-am avut noroc în privinţa asta. În fine, ce ai de gând să faci cu petrecerea? Dar Alice nu se gândea la petrecere. În niciun caz nu va găzdui acest Cocteil cu părinţii copiilor de la grădiniţă. — Vrei să-mi povesteşti ce s-a întâmplat? Te rog. Ai mai încercat să rămâi însărcinată după ce ai pierdut sarcina aceea? 178

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Elisabeth şi-a mutat privirea în altă parte.

* Cugetările unei străbunici DorisDinDallas m-a pus pe gânduri cu comentariul ei despre faptul că nu-i nevoie de ghilimele când mă refer la „fiica“ mea şi „nepoata“ mea. Are dreptate. Barb este fiica mea. Elisabeth şi Alice sunt nepoatele mele. Când a murit soţul lui Barb, viaţa mea s-a schimbat pentru totdeauna. Până atunci nu erau decât familia tânără şi simpatică din casa de alături. Tatăl lor a fost un bărbat înalt şi cumsecade, cu ochelari. Electrician. Mă ajuta să scot containerele de gunoi. Fiicele lui îl adorau. Parcă le văd şi acum cum alergau pe alee, cu codiţele împletite fluturând în vânt, ca să-l întâmpine când se întorcea de la muncă. Eu eram o femeie singură. Ca să răspund la întrebarea lui Frank Neary (habar n-am dacă eşti într-adevăr acel Frank Neary căruia i-am fost profesoară atâţia ani sau un impostor obraznic!), nu m-am căsătorit niciodată. Mă tem că am fost dezamăgită în dragoste, cum se spune. Şi totuşi, nu am fost niciodată o femeie neîmplinită sau singuratică. Aveam munca mea pe care o iubeam, prieteni şi „interese“. Nu aveam nevoie de familie. Apoi am auzit că vecinul meu tânăr şi simpatic a murit de infarct. Ce tragedie! N-am să uit niciodată când le-am văzut pe fetele astea ieşind în faţa casei în ziua înmormântării tatălui lor. Cu feţişoarele lor palide şi îndurerate. 179

Liane Moriarty

Într-o zi le-am dus o caserolă cu mâncare şi mi-am dat seama că Barb nu mai făcea faţă. Cedase, pur şi simplu. Rămăsese fără părinţi când era adolescentă şi cred că s-a simţit copleşită. Mi-am făcut obiceiul să trec pe la ele în fiecare dimineaţă. La început a fost o chestiune de respect. Aşa mi s-a părut că trebuie să fac. Apoi m-am îndrăgostit de fetiţele alea. Amândouă păreau să creadă că trebuiau să crească mari cât mai repede cu putinţă. Alice voia să înveţe să gătească. Am învăţat-o să facă friptură de cotlet. După câteva săptămâni începuse să experimenteze, adăugând condimente şi tot aşa! Pe Elisabeth o interesa mai mult să ştie cum funcţiona lumea. „Ce trebuie să faci ca să ai un serviciu?“ mă întreba ea. „Cum deschizi un cont în bancă?“ Am făcut tot ce-am putut ca să le ajut, dar şi-acum mă întreb uneori cum le-a afectat pe fete perioada aceea. Amândouă se străduiesc mereu să creeze „familia perfectă“. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva încearcă să se întoarcă în acea perioadă a inocenţei, dinainte de pierderea tatălui lor. Până la urmă, toţi am vrea ca lucrurile să fie perfecte, nu? N-am să uit ziua când Alice m-a rugat să vin cu ea la şcoală de Ziua Bunicilor. „Ea este Frannie. Locuieşte în casa de alături şi este bunica mea“, i-a spus ea profesoarei, apoi s-a uitat la mine ca şi cum ar fi zis „E bine aşa?“. Îmi aduc aminte că n-am putut să scot o vorbă, pentru că mă abţineam să nu plâng. 180 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Iată o fotografie cu mine, alături de Elisabeth şi Alice. Era de Crăciun, primul după moartea tatălui lor. (Uitaţi-vă ce rochie aveam, în stilul „psihedelic“ al anilor ’70!) Amândouă s-au străduit cât au putut ca să-i ofere mamei lor un Crăciun fericit. Au fost o adevărată binecuvântare. COMENTARII DorisDinDallas a spus… Mulţumim că ne-ai povestit şi nouă. Erau nişte fetiţe frumoase. Au fost norocoase să te aibă alături. Şi tu erai o femeie atrăgătoare! PS: Nu te supăra că te întreb, dar cum ai fost dezamăgită în dragoste? Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges Mi s-a părut ceva suprarealist s-o aud pe Alice că mă întreabă, preocupată şi cu ochii mari, dacă am mai încercat să rămân însărcinată. Era cât pe ce să izbucnesc în râs. Mă întrebam dacă nu cumva joacă teatru. O perioadă foarte lungă de timp nu m-am mai gândit la acele prime „pierderi“, cum le numiţi dumneavoastră cu rânjetul acela constipat. Nu vă suport când faceţi faţa aia, doctore Hodges, şi sunt sigură că nici soţia dumneavoastră nu vă suportă. De câte ori o faceţi, mă gândesc la tot ce-aş putea cumpăra cu cei o sută cincizeci de dolari cu cât vă plătesc. Mai ţineţi minte şedinţa aceea când m-aţi pus să vă vorbesc despre „primele pierderi“ (rânjet, rânjet) şi eu am oftat din rărunchi şi v-am zis că nu cred că pot? În realitate, mă enerva cumplit mutra aia pe care o făceaţi. 181

Liane Moriarty

Acum mă gândesc la acele „pierderi“ ca la nişte puncte pe istoricul meu medical. Dacă un doctor îmi cere să-i spun istoricul meu, pot să-i detaliez toate tratamentele, analizele şi cruntele dezamăgiri fără să-mi tremure vocea, ca şi cum n-ar avea importanţă, ca şi cum ar fi experienţele altcuiva. De exemplu, pot să spun fără să clipesc: „Al doilea avort spontan în primul trimestru“ şi nici măcar nu mă gândesc cum a fost şi cum m-am simţit în acel moment. Vreau să ştiţi că am pierdut tot episodul din Anatomia lui Grey. Fac eforturi mari ca să urmez această terapie. Mi-aş dori să-mi daţi o notă bună pentru asta. Ar trebui să le daţi note pacienţilor care au nevoie de aprobare. Îmi amintesc ce fericiţi am fost când am rămas din nou însărcinată pentru că, de data asta, incredibil, am reuşit o concepţie „naturală“. Trebuia să fie copilul meu din ianuarie; urma să se nască pe şaptesprezece (a doua zi după ziua de naştere a lui Ben: imaginaţi-vă ce-ar fi fost dacă se năştea în aceeaşi zi! Dar nu, sst, mai bine să nu spun asta cu voce tare). De data asta, am păstrat secretul. Credeam că a fost o greşeală de începători faptul că spuseserăm la toată lumea de prima sarcină. Mă vedeam anunţând a doua sarcină cu o seninătate şi încredere feminină, după ce treceam de primul trimestru. Mi se părea o formă mai matură şi mai raţională de a trata lucrurile. „Oh, nu, de data asta n-a fost o fertilizare in vitro“, aş fi spus pe un ton firesc. „A fost o concepţie naturală.“ De data asta n-am vorbit de nume şi Ben nu mă mai mângâia pe burtă când pleca la serviciu dimineaţa. Spuneam lucruri de genul: „Dacă mai sunt însărcinată de Crăciun“ şi coboram vocea până la şoaptă când pronunţam cuvântul „bebe“, ca şi cum 182 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

fusese o greşeală faptul că nutriserăm atâtea speranţe, ca şi cum am fi putut să-i păcălim pe zei să nu observe că încercam pe furiş să facem un copil. De data asta, Ben a mers cu mine la prima ecografie şi am avut grijă amândoi să ne îmbrăcăm frumos, de parcă mergeam la un interviu pentru ocuparea unui post de muncă şi hainele făceau diferenţa. Femeia care mi-a făcut-o era o australiancă tânără şi cam greţoasă. Eu eram îngrijorată, dar, într-un fel, simulam această îngrijorare de ochii lumii, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. În aparenţă eram încordată toată, dar în adâncul meu, o parte din mine se bucura observând această angoasă: Ooh, uitaţi-vă la ea cum stă întinsă, cu mâinile crispate, săraca, traumatizata de ea, dar nicio problemă, SIGUR că de data ASTA copilul va avea puls, pentru că astfel de lucruri nu se întâmplă de două ori. Simţeam deja uşurarea enormă care mă va invada la terminarea ecografiei. Păstram o rezervă de lacrimi de bucurie care abia aşteptau să le zic „daţi-i drumul“. Eram pregătită să trimit un emoţionant mesaj de dragoste primului meu copil, ceva de genul: „N-am să te uit niciodată, te voi păstra mereu în inima mea“, apoi era momentul să mă concentrez la al doilea copil, cel adevărat. Copilul lui Alice ar fi fost mai mare cu doar câteva luni. Încă puteam să-i numim gemeni. „Îmi pare rău“, a spus tipa cea greţoasă. Ben şi-a încordat maxilarul şi s-a dat un pas înapoi, de parcă se afla în mijlocul unei încăierări într-un bar şi cineva ameninţa să-i dea un pumn, iar el încerca să se ferească. Am auzit de atâtea ori „îmi pare rău“ pe un ton profesional, domnule doctor Hodges! „Îmi pare rău“, „îmi pare rău“, „îmi pare rău“… Da, colegii dumneavoastră 183

Liane Moriarty

de breaslă sunt plini de păreri de rău. Mă întreb dacă şi dumneavoastră veţi spune într-o zi pe un ton amabil şi dezolat: „Îmi pare rău, dar nu vă pot vindeca. Ar fi mai bine să încercaţi altceva, un transplant de personalitate, de exemplu.“ Mi-a fost ruşine că s-a întâmplat de două ori, aproape în acelaşi fel. Parcă aş fi irosit timpul oamenilor, obligându-i mereu să facă ecografii unor feţi morţi. Cum? Credeai că ai un făt viu? Nu fi ridicolă. Tu nu poţi să-l ţii. Nu eşti o femeie adevărată, cu încercările astea absurde de a avea un copil. Există femei cu burţi de gravide autentice şi feţi vii, care mişcă. Apoi mi s-a părut o greşeală faptul că n-am spus familiei că eram însărcinată pentru că voiam să ştie de avort şi astfel să ştie că bebe a existat. Dar când le-am spus, păreau mai interesaţi de faptul că am ţinut sarcina secretă. S-au simţit înşelaţi. Mi-au spus lucruri de genul: „Oh, chiar m-am mirat că n-ai băut atunci când am făcut grătarul ăla de Paşte şi ai zis că n-ai poftă să bei.“ Cu alte cuvinte: MINCINOASO. Mama lui Ben a fost foarte ofensată. A trebuit s-o invităm de două ori să mănânce la restaurantul ei preferat până să ne ierte. Parcă problema era că eu ascunsesem sarcina, nu că pierdusem copilul. Oamenii nu s-au mai simţit atât de afectaţi ca la primul, dar cum puteau să se simtă, din moment ce ei abia aflaseră că existase. Nutream un ridicol sentiment de protecţie faţă de bebeluşa mea de ianuarie ca şi cum nimeni n-o iubise, ca şi cum nu fusese la fel de frumoasă sau de deşteaptă ca primul bebe. Ştiu că a fost fetiţă. De data asta, au trimis „materialul fetal“ la analize şi au spus că era un embrion de 184 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

sex feminin, normal din punct de vedere cromozomial. Au mai spus că le pare foarte rău, dar nu ştiau motivul pentru care am pierdut sarcina. Ziceau că încă nu ştiau multe lucruri despre avorturile spontane, dar că, după statistici, aveam totuşi şanse excelente de a avea un copil sănătos data următoare. Bărbia sus. Mai încercaţi o dată. La o săptămână după D&C (ce nume vesel pentru un lucru aşa oribil; mă simt mai pustie ca niciodată atunci când mă trezesc la reanimare după un chiuretaj), m-am dus la Alice la spital să-i văd fetiţa nou-născută. Evident, Alice mi-a zis că nu era nevoie să vin şi Ben mi-a zis că nu voia să mă duc, dar eu m-am dus. Nu ştiu de ce, dar eram hotărâtă să fac tot ce făceam în mod normal. M-am dus la librărie şi am ales o felicitare presărată cu sclipici roz, pe care scria Felicitări pentru scumpa ta fetiţă. M-am dus la Pumpkin Patch şi am cumpărat o rochiţă galbenă cu fluturaşi brodaţi. „Îţi vine să faci o fetiţă, nu?“ a gângurit vânzătoarea. Am împachetat rochiţa în hârtie roz, am scris felicitarea, m-am dus cu maşina la spital, am găsit un loc de parcare şi am parcurs holurile cu cadoul într-o mână şi o revistă despre celebrităţi pentru Alice în cealaltă. Şi în tot timpul ăsta mă observam şi mă admiram singură: „Te descurci foarte bine. Bravo! În curând vei termina şi vei sta acasă liniştită, uitându-te la televizor.“ Alice era singură în salon; o hrănea pe Olivia la sân. Şi pe mine încă mă dureau sânii. Ce cruzime din partea propriului tău corp să se comporte ca şi cum ai fi gravidă, chiar şi după ce ţi s-a extras din uter copilul mort. „Oh, ia uite la ea!“ i-am spus eu lui Alice, gata să mă lansez în obişnuitele platitudini despre nou-născuţi. 185

Liane Moriarty

Acum mă pricep de minune la lucrurile astea. Chiar săptămâna trecută am fost în vizită la o prietenă care a dat naştere celui de-al treilea copil şi, chiar dacă nu e în regulă s-o spun, mi-am făcut numărul impecabil. „Ia uite ce mânuţe mici are!“ „Oh, seamănă cu tine la ochi/nas/ gură!“ „Bineînţeles că vreau să-l ţin în braţe!“ Şi respiră adânc. Şi vorbeşte. Şi zâmbeşte. Nu te gândi la asta, nu te gândi la asta, nu te gândi la asta. Ar trebui să se dea Oscaruri pentru genul ăsta de actorie. Dar Alice nu m-a lăsat să-mi fac numărul. Cum m-a văzut, a întins spre mine braţul cu care nu ţinea copilul şi privirea i s-a umplut de tristeţe. „Aş fi vrut ca eu să te vizitez pe tine“, a spus ea. M-am aşezat pe marginea patului şi am lăsat-o să mă îmbrăţişeze. Lacrimile îi picurau pe feţişoara delicată a Oliviei care continua să sugă din sfârcul lui Alice de parcă ar fi fost izvorul vieţii. Copilului ăstuia i-a plăcut întotdeauna să mănânce bine. Până astăzi uitasem tot despre ziua aia, cât de mult au însemnat pentru mine lacrimile sincere ale lui Alice. Era ca şi cum lua o parte din povara tristeţii mele. Mi-am zis: E-n regulă, pot s-o fac, am să depăşesc momentul, o să-mi treacă. Dar nu mi-am dat seama că „momentul“ se va repeta iar, şi iar, şi iar. Mmmm. Cred că tocmai am făcut mici progrese în terapia asta prin scrierea unui jurnal. Deşi nu e cazul să te umfli prea tare în pene, domnule doctor. Nu că îmi reprimasem acea amintire cu Alice. Pur şi simplu nu m-am gândit la ea de câtva timp, dar poate că, totuşi, da, e un lucru bun că mi-am amintit, deşi am ratat ceea ce promitea a fi un episod „exploziv“ din Anatomia lui Gray. 186 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Mă întărisem pentru următoarea „pierdere“.

* — Nu te prefaci că ţi-ai pierdut memoria doar ca să demonstrezi ceva, nu? a spus Elisabeth. Alice s-a simţit de parcă a primit un pumn în stomac, exact ca atunci când Nick ţipase la ea la telefon. Şi el o întrebase dacă nu cumva voia să demonstreze ceva. Oare devenise o femeie care ţinea să demonstreze diverse lucruri? — Ce să demonstrez? — Lasă! Sunt puţin paranoică. Elisabeth s-a ridicat în picioare, a intrat în bucătărie şi s-a oprit în faţa frigiderului care era acoperit cu magneţi, bileţele, fotografii şi desene de-ale copiilor. — Mă întreb dacă există pe-aici vreo invitaţie pentru petrecerea asta a voastră. Alice s-a răsucit pe sofa ca să se uite la ea şi a simţit că o săgetează o durere în cap. — Libby. Te rog. Ce să demonstrez? Nu înţeleg. Câteodată vorbeşti cu mine de parcă… nu ştiu, de parcă nu ţi-ar mai plăcea de mine. — Ha! Elisabeth a luat un bileţel de pe frigider şi i l-a adus. — Uite invitaţia. E şi numele unei femei la care trebuie să se trimită confirmarea participării. Ar trebui s-o suni şi s-o întrebi dacă poate schimba locul întâlnirii. A vrut să i-l dea, dar Alice nici nu l-a luat în seamă. Elisabeth a oftat. — Bineînţeles că te plac. Nu te îngrijora din cauza asta. Uite — femeia se numeşte Kate Harper. Cred că te-am 187

Liane Moriarty

mai auzit vorbind de ea. Mi se pare că sunteţi foarte bune prietene. S-a uitat la Alice aşteptând. — N-am auzit de ea, a spus Alice pe un ton sec. — Bine. Atunci ce-ai zice s-o sun eu, iar tu să te duci sus să te odihneşti? Arăţi groaznic de obosită. Alice s-a uitat la faţa ridată şi neliniştită a surorii ei. Te-am dezamăgit? V-am pierdut pe tine şi pe Nick?

188 fiction connection

14

Alice stătea în picioare în mijlocul propriului dormitor pe care nu-l recunoştea, aşteptând să vadă ceva — orice — care-i aparţinea lui Nick. Nu era nimic care să-i amintească de el. Niciun teanc de cărţi sau reviste pe noptiera lui. Îi plăceau romanele de groază (şi ei îi plăceau), relatările de război şi revistele de afaceri. Nici teancuri cilindrice de monede scoase de prin buzunarele pantalonilor în fiecare zi. Nici cravate agăţate de clanţa uşii. Nici uriaşii lui adidaşi murdari. Nici măcar o cămaşă mototolită sau o şosetă. Amândoi erau dezordonaţi. De obicei îşi lăsau hainele aruncate pe jos, într-o învălmăşeală colorată. Uneori îşi invitau prietenii acasă la ei numai ca să fie nevoiţi să facă în grabă puţină ordine înainte să sosească musafirii. Dar acum, covorul (maro-închis; nu-şi amintea cum l-au ales) era impecabil de curat, aspirat de curând. S-a dus la dulapul de haine (îl găsiseră aruncat pe stradă, unde îl lăsase cineva ca să-l ridice primăria; era toamnă, ca acum, şi când au dat la o parte stratul de frunze ruginii şi uscate, au văzut că era din lemn de mahon cu model). Era plin cu umeraşe din lemn masiv, pe 189

Liane Moriarty

care atârnau haine frumoase care probabil erau ale ei. Deşi a simţit o plăcere trecătoare când s-a uitat printre umeraşe şi a pipăit materialele scumpe, ea îşi dorea să găsească măcar o cămaşă de-a lui Nick. Fie şi o simplă cămaşă albă cu care se ducea la birou. Şi-ar pune mânecile în jurul corpului ei ca şi cum ar fi braţele lui. Şi-ar îngropa faţa în gulerul ei. După ce a închis uşa dulapului, s-a uitat încet în jurul ei şi şi-a dat seama că mirosul şi aspectul dormitorului erau în esenţă feminine. Patul era acoperit cu o cuvertură albă croşetată şi un rând de pernuţe dintr-un material albastru lucios. Lui Alice i s-a părut că patul arăta absolut minunat (de fapt, era patul visurilor ei), dar Nick ar fi spus că în atâta drăgălăşenie ar deveni impotent instantaneu, aşa că, treaba ei, dacă asta şi-a dorit, el a avertizat-o. Deasupra tăbliei de la capul patului atârna o litografie de Margaret Olley cu o vază plină cu flori, pe care, dacă Nick ar fi văzut-o, Alice era sigură că ar fi strâmbat din nas ca şi cum i-ar fi venit să vomite. Pe măsuţa de toaletă erau mai multe rânduri de borcănele de sticlă divers colorate („La ce ţi-or trebui?“ ar fi spus Nick) şi o vază de cristal cu un imens buchet de trandafiri. Acesta era dormitorul pe care Alice şi l-ar fi creat pentru ea dacă ar fi locuit singură. Dintotdeauna îşi dorise să colecţioneze recipiente de sticlă frumoase, dar se gândea că nu va reuşi să facă asta niciodată. Singurul lucru care nu se potrivea erau trandafirii. Şi-a amintit că exact imaginea acelor trandafiri îi apăruse în minte ieri, când era în ambulanţă. S-a apropiat de măsuţa de toaletă şi i-a studiat cu atenţie. De la cine îi primise? Şi de ce îi ţinea în dormitor când ei nu-i plăcea genul ăsta de aranjament? 190 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Lângă vază era şi o mică felicitare pătrată. De la Nick? Îi spunea că voia să se întoarcă la el şi uitase că ei nu-i plăceau trandafirii? Voia şi el să demonstreze ceva trimiţându-i nişte flori care ştia bine că ei nu-i plac? A luat felicitarea şi a citit: Dragă Alice, sper că o vom repeta într-o zi — în aer liber data viitoare? Dominick. Dumnezeule! Avea un iubit. S-a lăsat să cadă pe marginea patului, cu felicitarea în mână, nevenindu-i să creadă. Să aibă un iubit era ceva ce făcea parte din trecutul, nu din viitorul ei. Şi oricum, nu-i plăcuse niciodată prea mult. Jena şi reţinerea pe care le simţi prima dată când staţi amândoi în maşină; teama oribilă şi permanentă de a avea resturi de mâncare în dinţi; senzaţia bruscă de plictiseală epuizantă când îţi dai seama că era rândul tău să alegi următorul subiect de conversaţie: Spune-mi… Ce faci de obicei la sfârşit de săptămână? Oh, sigur, când întâlnirea ieşea bine, era minunat. Îşi amintea euforia primelor întâlniri cu Nick. Într-o noapte văzuseră focurile de artificii de ziua naţională într-un bar din cartierul Rocks. Ea îşi comandase un cocteil mare şi cremos, iar Nick îi povestea ceva despre surorile lui, şi era atât de sexy şi de amuzant, şi ea era frumos pieptănată, şi n-o strângeau pantofii, şi în cocteilul ei pluteau fulgi de ciocolată rasă, şi Nick o masa uşor pe spate, şi ea simţea o fericire atât de intensă încât o speria pentru că, fără îndoială, avea un preţ ce trebuia plătit. (Oare acesta a fost preţul? După atâţia ani? Nick să-i vorbească urât la telefon din cealaltă parte a lumii. Primise până la urmă o notă de plată exorbitantă?) Să iasă cu orice alt bărbat în afară de Nick i se părea plictisitor, jenant şi stupid. Dominick. Ce nume mai era şi ăsta? 191

Liane Moriarty

Cuprinsă brusc de furie, a luat felicitarea şi a rupt-o în bucăţele mici. Cum putea să-l trădeze pe Nick în felul ăsta, păstrând acele flori în dormitorul ei? Şi mai era şi celălalt, psihoterapeutul din Melbourne, care îi trimisese o felicitare cu menţiunea unor „vremuri mai fericite“. Cine era el? Trecuse deja la a doua relaţie după despărţirea de Nick? Devenise o dezmăţată? O dezmăţată care mergea la sală ca să demonstreze ceva, care o supăra pe scumpa ei soră şi care găzduia cocteiluri cu părinţii copiilor de la grădiniţă? O ura pe femeia în care se transformase. Singura parte bună era noua ei garderobă. Toate astea trebuiau să înceteze. Monedele, şosetele şi adidaşii lui Nick trebuiau să se întoarcă în dormitor, iar trandafirii trebuiau să dispară. S-a întins pe pat. Elisabeth era la parter, telefonându-i acelei Kate Harper şi încercând să anuleze petrecerea de diseară. S-a tras mai bine în pat, a dat la o parte cuvertura şi s-a strecurat în aşternuturile curate şi netede, fără să-şi scoată rochia roşie. Stătea cu ochii aţintiţi în tavan (chituit şi zugrăvit; petele de apă şi crăpăturile dispăruseră ca şi când n-ar fi existat vreodată) şi s-a gândit la momentul acela din baia de la spital, când crezuse că era pe punctul de a-şi recupera toate amintirile. A fost ca şi cum opusese rezistenţă în mod conştient, ca şi cum se dăduse un pas în spate de la marginea abisului în loc să se arunce în gol. Ar fi mult mai uşor şi mai puţin confuz dacă şi-ar aminti odată ce naiba se întâmpla în viaţa ei. Şi-a mirosit încheietura mâinii unde se dăduse cu parfumul acela atât de evocator, dar de data asta i-a stârnit doar nişte sentimente vagi 192 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

şi confuze; erau inconsistente şi evazive şi au dispărut până să apuce să le numească. Nu era cel mai rău lucru care i se întâmplase în viaţă, s-a gândit ea în timp ce somnul începea s-o cuprindă. Doar cel mai ridicol. Când s-a trezit, a dat cu ochii de Frannie care stătea la picioarele patului, cu un cadou în mână. — Bună, somnorilă. — Bună. Alice a zâmbit uşurată, deoarece Frannie arăta exact cum trebuia. Purta o cămaşă roz, închisă cu nasturi până la gât, pe care Alice o văzuse de mai multe ori până atunci, sau cel puţin una asemănătoare, şi pantaloni drepţi, de culoare gri. Avea spatele drept ca lumânarea. Parcă era un spiriduş. Avea acelaşi păr alb şi scurt, dat după urechile mici, tenul alb ca laptele şi ochelarii cu lentile ochi de pisică atârnaţi pe un lănţişor de aur. — Nu te-ai schimbat deloc, a spus Alice fericită. Arăţi la fel ca înainte. — Vrei să spui ca acum zece ani? — Frannie şi-a aranjat ochelarii pe nas. — Cred că nu-mi mai încăpeau alte riduri. Poftim, a spus ea, întinzându-i cadoul. Probabil că n-o să-ţi placă, dar am vrut să-ţi aduc ceva. Alice s-a ridicat în capul oaselor. — Bineînţeles c-o să-mi placă. A desfăcut hârtia şi a găsit un flacon cu pudră de talc. — Minunat. I-a desfăcut capacul, a turnat puţin în palmă şi a mirosit. Era un miros simplu şi floral, care nu-i amintea de nimic. — Mulţumesc. 193

Liane Moriarty

— Cum te simţi? a întrebat Frannie. Ne-ai speriat pe toţi. — Bine, a răspuns Alice. Confuză. Câteodată am impresia că sunt pe punctul de a-mi aminti tot, alteori am impresia că mi se joacă o imensă farsă şi că voi toţi vă prefaceţi că eu am treizeci şi nouă de ani, când de fapt ştiţi foarte bine că abia urmează să împlinesc treizeci. — Cunosc sentimentul ăsta, a spus Frannie gânditoare. Acum două zile m-am trezit simţindu-mă ca la nouăsprezece ani. M-am dus la baie şi m-am speriat când am văzut că din oglindă mă privea o femeie bătrână. Mi-am zis: Cine-i baba asta oribilă? — Tu nu eşti o babă. Frannie a dat din mână a lehamite. — În fine, cred că ai şi o cădere nervoasă. Nu te uita aşa la mine! Oamenii mai au şi căderi nervoase, iar tu ai fost extrem de stresată în ultimul timp. Cu tot divorţul ăsta… — Da, apropo. De ce ne despărţim eu şi Nick? a întrerupt-o Alice. Nu era în stare să spună cuvântul „divorţ“ cu voce tare. Frannie nu va încerca să-i ascundă nimic. Îi va spune exact ce se întâmplă. Dar Frannie i-a răspuns: — N-am nici cea mai vagă idee. E ceva între tine şi Nick. Tot ce ştiu este că amândoi sunteţi foarte hotărâţi în privinţa asta. Se pare că nu există şanse de împăcare. Aşa că toţi a trebuit să închidem gura şi să acceptăm. — Dar nu se poate să n-ai o părere. Tu întotdeauna ai o părere! Frannie a zâmbit. — Aşa e, întotdeauna am o părere, nu? Dar în cazul ăsta, chiar nu ştiu. Nu mi-ai destăinuit nimic. Este foarte 194 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

trist pentru copii. Mai ales această luptă oribilă pentru custodie. Cu asta nu sunt de acord absolut deloc, după cum bine ştii. — Nu ştiu. Nu-mi amintesc. — Oh. Păi, eu mi-am exprimat foarte clar opinia. Prea clar, aş putea spune. — Crezi că aş putea să-l fac să se întoarcă la mine? a întrebat Alice. — Pe cine? Pe Nick? Dar tu nu-l mai vrei, a explicat Frannie. De fapt miercuri, când ai vorbit cu mine, mi-ai spus că ai primit flori de la un tip. Păreai foarte încântată. Alice s-a uitat dezgustată la buchetul de trandafiri. — Parcă ziceai că eram stresată, a spus ea pe un ton sec. — Păi, da, erai stresată, dar ai fost fericită când ai primit florile. — Dar tu ce mai faci, Frannie? a întrebat Alice oftând. Locuieşti în continuare lângă mama, nu? — Nu, scumpo. Frannie a bătut-o uşurel cu mâna pe picior. — M-am mutat într-un complex rezidenţial pentru pensionari acum cinci ani. Chiar după ce mama ta s-a mutat la Roger. — Oh. Şi îţi place în complexul acela? Te simţi bine acolo? — Mă simt bine, a spus Frannie. Asta contează în ziua de azi, nu? Totul ar trebui să fie bine şi să n-ai griji. — Ei, nu chiar totul, clar. — Crezi că eu am simţul umorului? a întrebat Frannie şi s-a uitat la Alice cu o privire surprinzător de vulnerabilă. — Bineînţeles că ai simţul umorului! — Şi mai spune-mi: ce părere ai despre eutanasie? 195

Liane Moriarty

Alice a clipit nedumerită şi s-a ridicat de pe pernă, speriată. — Frannie, ce s-a întâmplat? Eşti bolnavă? — Nu, nu, sunt perfect sănătoasă. Dar mă interesează subiectul. Vreau să fiu informată. Adică, la vârsta mea e normal să ştiu ce opţiuni am, nu? Ce e aşa neobişnuit în asta? Este un subiect care merită dezbătut! Începuse să devină agitată. — Da, sunt de acord, dar… sigur eşti bine? De ce te gândeşti la treaba asta, dacă nu eşti bolnavă? Frannie a oftat şi a zâmbit. Nu era o femeie prea jovială, aşa că, atunci când îţi zâmbea, era ca şi cum primeai un cadou. — Te asigur că nu sunt deloc bolnavă. Doar… mă interesează subiectul. Haide, să mergem jos. Mama ta pregăteşte masa. În timp ce coborau scările, Alice a studiat-o pe Frannie cu atenţie. Îi părea mai firavă ca înainte. Se ţinea strâns de balustradă. — Alice, draga mea! Chiar voiam să vin să te chem! — Ce mai faci, Roger? a spus Alice îngrozită să-l vadă la baza scării. I se părea complet ieşit din context fără Nick. Era un vizitator pentru care te pregăteai (te întăreai), nu cineva care te priveşte relaxat din capătul scărilor, ca şi cum ar fi unul de-al casei. — Eu, sunt în plină formă! a răspuns Roger cu vocea lui bubuitoare. Pentru tine ne facem griji! Când a ajuns jos, Roger a luat-o de braţ şi a condus-o în camera de zi, ţinând-o de talie cu o atenţie binevoitoare. 196 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Ai dormit bine, Alice? a întrebat-o mama ei care ieşea din bucătărie ştergându-şi mâinile cu un şervet. Sunt sigură că odihna o să-ţi facă cel mai bine. Cred că ţi-a revenit memoria complet, nu? Apoi, fără să aştepte răspunsul, a continuat: — Frannie, dragă, în ce scaun te-ai simţi mai comod? Doar n-o să stai acolo, în curent? — Nu mă mai cocoloşi atâta, Barbara! i-a retezat-o Frannie în timp ce Barbara o ajuta să se aşeze într-un scaun. Din fericire, Barbara nu mai purta exotica ţinută de salsa din ziua anterioară, ci un tricou cam decoltat şi pantaloni trei sferturi. Părul îl avea prins într-o elegantă coadă de cal. Alice observa fascinată felul relaxat în care mama ei înclina capul cu cochetărie când se uita la Roger. — Am pregătit o minunată salată de ton. Am ales-o special pentru tine, Alice, pentru că peştele este hrană pentru creier. Eu şi Roger luăm untură de peşte în fiecare zi, nu-i aşa, iubire? Iubire. Mama ei tocmai îi spusese iubire lui Roger. Roger părea că nu se schimbase deloc în ultimii zece ani. Era tot bronzat, ferchezuit şi încântat de propria persoană. Se operase cumva? Alice nu excludea posibilitatea. Purta un tricou polo de culoare roz şi un lănţişor de aur ce se odihnea în părul cărunt de pe piept. Pantalonii scurţi îi veneau un picuţ cam strâmţi, lăsând să se vadă picioarele musculoase şi bronzate. Când Barb s-a întors să se ducă iar până în bucătărie, Roger i-a dat o pălmiţă nu tocmai discretă peste fund. Alice s-a uitat oripilată în altă parte. (Şi-a adus aminte că Roger avea un pat cu saltea cu apă. „Doamnelor le place“, îi spusese el odată lui Alice.) 197

Liane Moriarty

Frannie a chicotit şi a pus mâna peste mâna lui Alice într-un gest de compasiune. Ca să-şi distragă atenţia, Alice examina masa lungă, din lemn de pin, la care erau aşezaţi. Visase această masă când era la spital. Nick stătea aşezat la ea, în timp ce Alice făcea curat prin bucătărie. El zisese ceva ce nu avea sens, dar ce? Elisabeth a intrat în cameră punându-şi geanta pe umăr. — Eu trebuie să plec. — Unde te duci? a întrebat Alice disperată. Avea nevoie de ajutor ca să se descurce cu mama ei şi cu Roger. — Te mai întorci? Elisabeth i-a aruncat o privire ciudată. — Mă întâlnesc cu nişte persoane la masa de prânz. Vin mai târziu dacă vrei. — Cu cine? a întrebat Alice încercând s-o reţină cât mai mult. Cu cine te întâlneşti? — Cu nişte prieteni, a răspuns Elisabeth evaziv. În orice caz, să fii atentă la telefon…, am lăsat trei mesaje pentru Kate Harper în legătură cu petrecerea de diseară, dar tot n-a sunat înapoi. S-a uitat la Alice. — Încă eşti foarte palidă. Cred că ar trebui să te odihneşti din nou după masă. — Sunt de acord! a spus mama lor ieşind din bucătărie cu un castron mare de salată. O expediez direct în pat după masă, nicio grijă. Trebuie să-şi revină complet până se întorc teroriştii ăia mici. Alice s-a uitat la salatiera din mâinile mamei ei şi, fără niciun motiv anume, i-a venit în minte numele Gina. 198 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Întotdeauna e vorba de Gina. Gina, Gina, Gina. Exact. Asta era ce îşi amintise sau visase că îi spunea Nick atunci când stătea la această masă. — Cine e Gina? a întrebat Alice. Toţi cei de faţă au tăcut brusc. Frannie a tuşit uşor. Roger și-a lăsat privirea în jos şi a început să se joace cu lănţişorul de la gât. Barb a rămas nemişcată în uşa bucătăriei, strângând salatiera la piept. Elisabeth îşi muşca întruna buza de jos. — Ei, cine e? a repetat Alice.

* Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges Un lucru la care mă tot gândesc în ultimul timp este cum m-aş simţi eu dacă mi s-ar şterge ultimii zece ani din memorie, ce lucruri din viaţa mea de acum m-ar surprinde, m-ar încânta sau m-ar întrista. Acum zece ani nici măcar nu mă întâlneam cu Ben. Deci, ar fi un străin pentru mine. Un străin corpolent, cu barbă… m-aş speria să-l văd dormind în acelaşi pat cu mine. Cum aş putea să-mi explic mie, femeia din trecut, că m-am îndrăgostit întâmplător de un munte de om tăcut care îşi câştigă existenţa din proiectarea de reclame luminoase şi a cărui principală pasiune sunt maşinile? Până să-l cunosc pe Ben, eram una dintre acele fete care în mod deliberat nu ştiau nimic despre maşini. Le descriam după mărime şi culoare. O maşină mare şi albă. O maşină mică, albastră. Acum cunosc mărcile şi modelele. Mă uit la cursele de Formula 1. Uneori chiar răsfoiesc revistele de specialitate cumpărate de Ben. 199

Liane Moriarty

Vă plac maşinile, domnule doctor? Păreţi mai degrabă genul care merge la operă şi la galerii de artă. Am văzut că ţineţi pe birou o fotografie cu soţia şi cei doi copii. Mă uit pe furiş la ea în timp ce-mi scrieţi reţeta la sfârşitul fiecărei şedinţe. Pun pariu că soţia dumneavoastră n-a avut probleme ca să rămână însărcinată, nu-i aşa? Aţi mulţumit vreodată Cerului că nu v-aţi căsătorit cu o femeie ca mine, cu probleme de reproducere? Vă uitaţi cu drag la fotografia aceea după ce plec de la consultaţie, gândindu-vă: Slavă Domnului că nevastă-mea e bună de prăsilă? Lăsaţi, nu-i nimic. Sunt sigură că e ceva înnăscut, pur biologic, ca un bărbat să vrea o femeie capabilă să-i dăruiască urmași. Odată, într-o discuţie cu Ben, am adus vorba de asta. I-am spus că eu cred că probabil mă urăşte în sinea lui şi că îl înţeleg. S-a înfuriat foarte tare. Nu l-am mai văzut aşa furios. „Să nu mai spui niciodată asta“, mi-a zis. Dar sunt convinsă că tocmai de-asta s-a înfuriat aşa tare, pentru că ştia că era adevărat. Înainte să-l cunosc pe Ben, mă întâlneam numai cu tipi aroganţi, de succes. N-aş fi ieşit niciodată cu un bărbat care avea o trusă cu scule. Vreau să spun o trusă de scule în toată regula, uzată şi murdară, ştiţi şi dumneavoastră, plină cu şurubelniţe şi alte chestii. Mi-e ruşine să recunosc ce excitată am fost când l-am văzut prima oară pe Ben scoţând din trusă o cheie groasă şi uleioasă. Tatăl meu avea o trusă de scule. Poate că, în subconştientul meu, aşteptam un bărbat cu o trusă de scule. Presupun că dumneavoastră nu aveţi o trusă de scule, nu-i aşa, domnule doctor? Nu, nu cred. Înainte credeam că una dintre principalele mele condiţii pentru a ieşi cu un bărbat era să-şi joace bine rolul la dineuri. Ca Nick, soţul lui Alice. Dar Ben este un dezastru 200 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

la dineuri. Întotdeauna pare mult prea mare pentru scaunul care i se oferă. Pune o faţă de om încolţit. Parcă aş fi ieşit în lume cu un ditamai cimpanzeul îmblânzit. Uneori se simte şi el bine dacă se întâmplă să întâlnească un alt bărbat (sau femeie — nu e misogin) cu care să vorbească despre maşini, dar de obicei se simte oribil, şi când urcăm în maşină la plecare, scoate un oftat adânc de parcă tocmai ar fi fost eliberat din închisoare. E ciudat. Mulţi ani de zile, mama şi Alice m-au exasperat cu spaima lor faţă de evenimentele sociale. „Oh, nu!“ ziceau ele îngrozite şi eu credeam că murise cineva, dar rezulta că fuseseră invitate la o petrecere sau o cină unde nu cunoşteau decât o persoană, apoi căutau tot felul de strategii ca să scape de invitaţie, se dădeau de ceasul morţii şi se compătimeau una pe alta. „Oh, biata de tine! O să fie groaznic! Mai bine nu te duce!“ Nu suportam chestia asta şi totuşi am ajuns să mă mărit cu un bărbat pentru care socializarea este un chin. Nu că ar fi timid, cum sunt ele. El nu se agitată şi nici nu-şi bate capul cu ce cred alţii despre el. De fapt, nici nu cred că e un ruşinos de felul lui. Este un bărbat fără vanităţi. Dar nu e vorbăreţ. N-are nici cea mai mică aptitudine pentru a face conversaţie. (Pe când mama şi Alice erau nişte vorbăreţe şi le interesa să cunoască alţi oameni. În realitate, ele erau mai sociabile decât mine. Dar timiditatea le împiedica să se comporte ca nişte persoane deschise, aşa cum sunt de fapt. Erau ca nişte atleţi ţintuiţi în scaune cu rotile.) După cum vă daţi seama, eu şi Ben nu prea mai mergem la dineuri. Nu le mai suport. Mi-am pierdut şi eu abilitatea de a face conversaţie. Îi ascult pe oameni vorbind despre vieţile lor interesante şi pline. Se antrenează pentru maratoane, învaţă japoneză, se duc cu copiii 201

Liane Moriarty

cu cortul, îşi renovează baia… Şi viaţa mea a fost la fel cândva. Eram o persoană interesantă, activă şi informată. Dar acum viaţa mea se limitează la trei lucruri: serviciu, televizor, fertilizare in vitro. Nu mai am ce să povestesc. Oamenii mă întreabă: „Care mai e viaţa ta, Elisabeth?“ şi eu trebuie să mă abţin să nu le înşir tot istoricul meu medical. Acum înţeleg de ce oamenii foarte bolnavi şi bătrânii au această dorinţă nestăpânită de a vorbi despre sănătatea lor. Infertilitatea îmi ocupă fiecare colţişor al minţii. Ce s-au mai schimbat lucrurile! Acum eu sunt cea care mormăi când mă caută cineva la telefon şi mă întreabă pe un ton vesel dacă sunt liberă sâmbăta viitoare, în timp ce Alice organizează petreceri la ea acasă şi mama se duce să danseze salsa trei seri pe săptămână. Lui Alice nu-i vine să creadă că are trei copii. Mie nu-mi vine să cred că n-am niciunul. Nu m-am aşteptat niciodată să am probleme ca să rămân însărcinată. Evident, nimeni nu s-a aşteptat. Asta nu mă face specială. Doar că eu m-am aşteptat la cu totul alte probleme medicale. Tatăl nostru a murit de infarct, aşa că întotdeauna mi-a fost frică şi de cea mai mică arsură la stomac. Bunica din partea tatălui şi bunicul din partea mamei au murit de cancer, aşa că m-am aşteptat în permanenţă să-mi apară celule canceroase. Mult timp am trăit cu groaza că aş putea fi lovită de o boală neuromotorie, şi asta pentru simplul fapt că citisem un articol foarte emoţionant despre un bărbat care suferea de aşa ceva. Primul lucru pe care l-a observat a fost că au început să îl doară picioarele când juca golf. De atunci, de câte ori simţeam un junghi în picior, mă gândeam Gata, a început. I-am spus lui Alice despre articol şi a început să se îngrijoreze şi ea. 202 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Amândouă am renunţat la pantofii cu toc, ne făceam masaje la picioare şi discutam despre cum ne-am descurca să mergem în scaune cu rotile, în timp ce Nick își dădea ochii peste cap şi zicea: „Voi chiar vorbiţi serios?“ Alice este un alt motiv pentru care nu mă aşteptam să fiu sterilă. Întotdeauna ne-am asemănat în ce priveşte sănătatea. În fiecare iarnă, ne căpătuim amândouă cu o tuse seacă şi iritantă care ne ţine exact o lună. Avem genunchi slabi, probleme cu vederea, o uşoară intoleranţă la produse lactate şi o dantură excelentă. Cum ea nu a avut probleme să rămână însărcinată, am crezut că nici eu nu voi avea. Aşa că e vina lui Alice că nu am investit suficient timp preocupându-mă de problema infertilităţii. Şi cum nu m-a preocupat, nu m-am protejat împotriva ei. N-am să mai fac niciodată greşeala asta. Acum nu uit să mă gândesc în fiecare zi că Ben ar putea muri într-un accident cu maşina, în drum spre serviciu. Mă asigur că periodic îmi fac griji pentru copiii lui Alice — tăind de pe listă una câte una bolile copilăriei. Înainte să mă duc la culcare, îmi fac griji că cineva drag ar putea muri în noaptea aceea. În fiecare dimineaţă mă gândesc că un cunoscut ar putea muri într-un atac terorist în ziua aceea. „Asta înseamnă că teroriştii au câştigat“, îmi spune Ben. El nu înţelege că îngrijorarea mea este o formă de luptă împotriva lor. Este lupta mea împotriva terorismului. Asta a fost o glumă, domnule doctor. Mi se pare că uneori nu vă prindeţi la glumele mele. Nu ştiu de ce vreau să vă fac să râdeţi. Ben mă consideră o persoană amuzantă. Râde apreciativ la glumele mele. Sau râdea, când încă nu eram o femeie acrită şi obsedată de un singur subiect de conversaţie. 203

Liane Moriarty

Cred că ar merita să alocăm o şedinţă acestui obicei de a mă îngrijora deoarece e clar că e o superstiţie stupidă şi infantilă — parcă eu aş fi centrul universului şi gândurile mele produc o schimbare. Dar îmi şi imaginez comentariile inteligente pe care le-aţi face, întrebările perspicace pe care mi le-aţi pune în încercarea de a mă conduce cu delicateţe spre propria mea iluminare. Totul pare atât de inutil şi absurd! Nu voi înceta să mă îngrijorez. Îmi place să mă îngrijorez. Provin dintr-un lung şir de oameni care îşi fac griji. E în sângele meu. Singurul lucru pe care vi-l cer este să nu mă mai doară, domnule doctor Hodges. De-aia vă plătesc atât de gras. Vreau să mă simt cum mă simţeam altădată. Dar să revenim la subiect. Mă întrebam cum ar fi dacă eu aş suferi de amnezie. Să zicem că mă lovesc la cap, mă trezesc şi constat că suntem în anul 2008, m-am îngrăşat, Alice a slăbit, şi sunt măritată cu un tip pe nume Ben. Mă întreb dacă m-aş mai îndrăgosti de Ben. Ar fi frumos. Îmi amintesc că sentimentul s-a aprins în mine atât de lent, ca perna aceea electrică veche care îmi încălzea aşternuturile reci cu o lentoare exasperantă, secundă cu secundă, până când mi-am zis: Hei, uite c-a trecut ceva timp de când nu mai tremur. De fapt, chiar m-am încălzit. Ce bine mi-e! Aşa a fost cu Ben. Am trecut de la „N-ar trebui să-i dau speranţe acestui tip dacă nu mă interesează“ la „În fine, nu arată chiar atât de rău“, „Îmi place să fiu cu el“ şi în final „Sunt nebună după el“. Mă întreb dacă Ben ar încerca să mă protejeze de veştile proaste, aşa cum evităm noi anumite subiecte cu Alice. Nu se pricepe să mintă. I-aş zice: „Câţi copii avem?“ şi el ar bâigui: „Păi, nu prea am avut noroc în 204 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

privinţa asta“, s-ar scărpina în bărbie, ar tuşi încurcat şi ar privi în altă parte. Eu aş insista pe un ton autoritar să ştiu toate detaliile şi până la urmă el va trebui să cedeze şi să-mi spună. „În ultimii şapte ani ai avut trei fertilizări in vitro şi două sarcini naturale, dar niciunul dintre copiii aceia teoretici nu s-a materializat. Cea mai avansată sarcină pe care ai avut-o a fost de şaisprezece săptămâni şi, atât de mult am suferit după aceea, încât am crezut că nu ne vom reveni niciodată. Ai mai suportat şi opt tratamente hormonale nereuşite. Da, toate acestea te-au schimbat. Da, au afectat căsnicia noastră, relaţiile tale cu familia ta şi cu prietenii tăi. Eşti furioasă, amărâtă şi, sincer, câteodată te comporţi cam ciudat. În prezent mergi la psiholog după un incident jenant într-o cafenea. Da, toată povestea asta ne-a costat mulţi bani, dar mai bine să nu menţionăm cifre.“ (De fapt, domnule doctor, am avut şase avorturi spontane, dar Ben nu ştie. Am ajuns la numai cinci săptămâni, aşa că aproape nici n-a contat. Ben era plecat cu un prieten la pescuit, iar eu numai ce făcusem testul de sarcină cu o zi înainte, că a doua zi am şi început să sângerez şi asta a fost. Când s-a întors, era atât de bronzat, de murdar şi de încântat de ieşirea aceea, încât n-am putut să-i spun. Nu era decât pierderea unui alt copil teoretic. Un alt astronaut mititel pierdut în spaţiu.) Aşadar, ce-aş spune eu după ce Ben ar termina de povestit această istorie lungă şi tristă? Aici e problema, domnule doctor, pentru că îmi amintesc ce femeie hotărâtă şi activă eram altădată şi primul meu gând a fost că aş spune ceva de genul: „Lucrurile nu ies întotdeauna din prima.“ La urma urmei, eu eram femeia care începea fiecare zi uitându-se la o 205

Liane Moriarty

fotografie înrămată cu un munte înzăpezit şi un citat de Leonardo da Vinci: „Obstacolele nu mă pot înfrânge; toate obstacolele cedează în faţa deciziilor ferme.“ Bine spus, Leonardo. Dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai mult cred că n-aş spune ceva motivaţional. Este foarte posibil să spun, lovindu-mă cu palmele peste genunchi: „Cred că ar fi timpul s-o laşi baltă.“

206 fiction connection

15

Până la urmă, mama ei a fost cea care a rupt tăcerea. — Gina a fost o prietenă de-a ta, a spus ea punând salatiera pe masă fără să se uite în ochii lui Alice. De fapt, cred că salatiera asta este un cadou de la Gina. Probabil că de aceea te-ai gândit la ea. Alice s-a uitat la salatieră şi a închis ochii. A văzut o hârtie galbenă mototolită. A simţit în gură gust de şampanie. Parcă auzea şi un hohot de râs feminin. Apoi, nimic. A deschis iar ochii. Toţi se uitau la ea. — Bine, eu chiar trebuie să plec, a spus Elisabeth uitându-se la ceas. Toţi s-au întors uşuraţi la activităţile lor. — Cred că ţi-am blocat maşina! a spus Roger pe un ton jovial, scoţând din buzunar o imensă legătură de chei şi sărind în picioare. — Nu uita să fii atentă să vezi dacă sună Kate, a spus Elisabeth ieşind grăbită din cameră. Altfel o să fii gazda petrecerii diseară. — Vin să te conduc. Barb a urmat-o pe Elisabeth în hol, cu intenţia evidentă de a-i spune ceva între patru ochi. 207

Liane Moriarty

Când a rămas singură cu Frannie, Alice a luat o roşie cherry din salată şi a întrebat-o: — Spune-mi, de unde o cunosc eu pe această Gina? — Locuia în casa de peste drum, i-a spus Frannie. Mi se pare că s-au mutat aici chiar înainte să se nască Olivia. Nu-ţi aminteşti nimic de ea? — Nu. Deci nu mai locuieşte peste drum? Frannie a tăcut o clipă, părând să caute răspunsul potrivit. — Nu. Familia s-a întors în Melbourne. Nu cu mult timp în urmă. Brusc, Alice şi-a dat seama. Ceva se întâmplase între această Gina şi Nick. Asta explica totul. De aceea toată lumea se comporta atât de ciudat. Gina. Da. Numele acesta se asocia clar cu un soi de tristeţe profundă. De ce crezuse ea că era scutită de infidelitate? Chestia asta se întâmpla tot timpul. Trăise una dintre acele experienţe de telenovele care păreau întotdeauna oarecum comice când li se întâmplau altora, dar care erau devastatoare când ţi se întâmplau ţie. Alice s-a gândit la biata Hilary Clinton. Îţi dai seama cum e să ştie toată lumea că soţul tău te-a înşelat într-un mod ordinar? Dacă Bill Clinton a căzut pradă tentaţiei (şi-ai fi zis că, dacă eşti preşedintele SUA, nu prea ai timp de aşa ceva), atunci putea să i se întâmple şi lui Nick. La urma urmei, şi-a dat ea seama cu uimire, erau căsătoriţi de peste zece ani. Poate că Nick o fi contractat o formă uşoară a crizei de la şapte ani de căsnicie (care, practic, era un fenomen medical; nu era chiar vina lui) şi această femeie oribilă şi manipulatoare a profitat şi l-a sedus. 208 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Nemernica! Probabil că el era băut. Probabil că s-a întâmplat doar o dată. Poate erau la o petrecere şi Nick a sărutat-o (Un sărut fugitiv! Nu cine ştie ce!), Alice a reacţionat exagerat şi Nick s-a scuzat, dar Alice a rămas fermă pe poziţie (proasta de ea!) şi acum divorţau din cauza asta. Toată vina era a lui Alice. Şi a Ginei. Probabil că este foarte frumoasă. Gândul la frumuseţea ei şi la faptul că lui Nick i se părea frumoasă a durut-o atât de tare, încât n-a putut să-şi reţină un geamăt. — Îţi aminteşti? a întrebat Frannie neliniştită. — Cred că da, a răspuns Alice masându-şi fruntea. — Oh, scumpa mea, a spus Frannie. Alice a ridicat privirea şi, când a văzut compasiunea de pe chipul bunicii, a înţeles că fusese mai mult decât un simplu sărut. Cum ai putut, Nick? Nu, n-o să-i sară în braţe sâmbătă seară. O să-l bată cu pumnii în piept. Cum a putut să construiască o relaţie în care ea să se simtă atât de sigură, de satisfăcută şi de liniştită, pentru ca apoi s-o distrugă cu atâta cruzime? S-o pună într-o situaţie atât de ridicolă? Şi totuşi, Hilary a decis să rămână alături de soţul ei, în timp ce alţii analizau petele de spermă de pe rochia celeilalte femei. Brusc, Alice şi-a dat seama că probabil trecuseră zece ani de la afacerea Lewinsky. S-a întrebat dacă soţii Clinton au rămas căsătoriţi. În clipa aceea a sunat telefonul. Alice s-a ridicat automat şi s-a dus să răspundă. — Alo? 209

Liane Moriarty

— Alice? Kate sunt! Am avut un milion de lucruri de făcut şi abia acum am văzut mesajele de la sora ta! Am fost foarte îngrijorată când te-am văzut ieri dimineaţă la sală, le-am spus tuturor şi am vrut să te sun, dar ştii bine în ce nebunie sunt acum, plus că Melanie a zis că te-a văzut râzând într-o maşină oprită la semafor la Roseville, aşa că mi-am zis Pfiu, înseamnă că e bine! Dar acum sora ta zice că se pare că nu te simţi prea bine şi că nu putem să ţinem petrecerea la tine? Alice a recunoscut vocea aceea teribil de afectată. Era tipa blondă şi suplă pe care o văzuse la sală înainte să vomite pe pantofii lui George Clooney. — Ah! a răspuns ea. — Desigur, în alte împrejurări, aş spune că nu e nicio problemă! S-o ţinem aici! Fără ezitare! Dar cu renovările, cu mama lui Sam care stă la noi, e literalmente imposibil. Uite, nu trebuie să faci nimic diseară, chiar nimic, dacă încă te mai doare capul. Am să mă ocup eu de tot. Adevărul este că nici eu nu mă simt prea bine, dar nu-i nimic grav, doar un început de răceală. Melanie mi-a zis: „Eşti o super-femeie, Kate, cum faci faţă?“ I-am zis: „Nu, Melanie, nu sunt o super-femeie, doar o femeie super-obosită care încearcă să facă ce poate.“ Sam zice că trebuie să învăţ să spun nu şi să nu mă mai las pe mine pentru alţii, dar pur şi simplu nu pot, aşa am fost dintotdeauna. În fine, cum îţi ziceam, dacă te mai doare capul, îţi promit că diseară tu poţi să te aşezi confortabil, iar noi o să ne ocupăm de tot şi o să te servim cu ceva de băut. Vreau să spun că nu va trebui să faci pe amfitrioana sau mai ştiu eu ce. Alice s-a simţit cuprinsă de o apatie ciudată în timp ce o asculta pe Kate. Femeia asta era prietena ei? Alice 210 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

nu se vedea vorbind cu ea mai mult de cinci minute. Ar prefera oricând stilul repezit şi tăios al lui Jane Turner în locul acestei false dulcegării presărate cu mici împunsături. — Oh, sigur, foarte bine, a spus ea. Ce-i păsa dacă o sută de necunoscuţi vor apărea în seara asta la uşa casei? Viaţa ei era deja un coşmar şi n-avea decât s-o lase să continue aşa. — Atunci nu mai trebuie să schimbăm locul? Ei, slavă Domnului! Ştiam că mă pot baza pe tine! M-am gândit eu că n-avea cum să fie aşa cum zicea sora ta. E şi ea o femeie amărâtă, care se chinuie cu serviciul şi problemele de fertilitate. Presupun că habar n-are ce poate face o mamă dacă trebuie? În fine, te las şi abia aştept să ne vedem diseară. Pa! Şi a închis. Alice a trântit receptorul în furcă atât de tare, încât telefonul s-a zguduit cu totul. Cum îşi permitea femeia aia oribilă să vorbească aşa de Elisabeth? S-a gândit la expresia abătută a lui Elisabeth când i-a spus de pulsul bebeluşului şi a simţit că-i venea să-i dea femeii ăleia un pumn în nasul ăla ţinut pe sus. — S-a întâmplat ceva? a întrebat Frannie. Dar oare asta însemna că Alice se plângea de Elisabeth în faţa lui Kate Harper? Din gura ei trădătoare ieşiseră cuvintele „amărâtă“ şi „chinuită“? — Alice? În vocea lui Frannie se simţea un tremur de femeie bătrână şi Alice a văzut-o brusc aşa cum ar vedea-o un străin: o bătrânică măruntă şi fragilă. A încercat să se liniştească. Avea aproape treizeci de ani… Pardon! Patruzeci de ani. Nu mai putea să se ducă să plângă în poala bunicii. 211

Liane Moriarty

— Nu s-a întâmplat nimic, a zis ea. I-am spus lui Kate Harper că putem să ţinem petrecerea aici. — Aşa i-ai spus? a întrebat mama ei, care tocmai intrase în cameră urmată de Roger. Eşti sigură că o să faci faţă? — Bineînţeles, a spus Alice. Bineînţeles, de ce nu? — Îşi aminteşte de Gina, a intervenit Frannie. — Oh, scumpo, a spus Barb în timp ce faţa lui Roger s-a schimonosit într-o expresie teribil de îndurerată care voia probabil să transmită compasiune. Alice şi-a adus aminte că Roger avusese mai multe aventuri extraconjugale pe vremea când era căsătorit cu mama lui Nick. „Mă tem că fostul meu soţ a fost un mare crai“, îi spusese odată mama lui Nick, cu un oftat delicat, şi Alice fusese impresionată de modul elegant şi preţios în care aceasta făcuse aluzie la infidelităţile soţului ei. Oare Roger o înşela acum şi pe mama ei? Poate că nu era atât de surprinzător faptul că şi Nick devenise un soţ infidel. Nu se zice că „aşchia nu sare departe de gard“? Ar trebui să-i spună asta lui Roger, să-l privească în ochi şi să-i zică cu dispreţ: „Ai văzut, Roger, că aşchia nu sare departe de gard?“ Dar, cunoscându-se pe ea, n-ar spune-o aşa cum trebuie şi nimeni n-ar înţelege ce a vrut ea să zică. „Ce vrei să spui, scumpo?“ ar întreba mama ei, devenind brusc interesată, stricând momentul. Şi, de fapt, nici nu era prea sigură dacă era vorba de „gard“ sau „trunchi“. „Aşchia nu sare departe de trunchi“. A simţit că îi urcă în gât un râs isteric. Ce proastă era. „Oh, Alice“, ar exclama toţi. — Alice? a spus mama ei. Vrei o ceaşcă de ceai? Sau un algocalmin? — Sau ceva de băut? a sugerat Roger încruntând sprâncenele. Un coniac? 212 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— În situaţia ei, nu-i trebuie alcool, Roger, i-a tăiat-o Frannie. Mai lipseşte să-i propui o partidă de poker. — Cum? s-a mirat Roger. — Nu-mi trebuie nimic, a spus Alice. Se va gândi la asta mai târziu, când Roger nu va mai fi acolo să-şi etaleze expresia aceea grotesc de compătimitoare. Nu-i păsa cât de mult se schimbase lumea ei. Indiferent că aşchia sărea departe de „gard“ sau de „trunchi“, Nick nu semăna deloc cu tatăl lui. Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges Alice mi-a aruncat o privire atât de rugătoare, încât am fost cât pe ce să-mi anulez prânzul, dar nu pentru că o lăsam singură cu Roger-Boier. Aşa îi zice Ben. I se potriveşte. În fine, eu nu voiam să încep o conversaţie despre Gina. Sentimentele mele faţă de Gina sunt complexe. Sau poate ar fi mai potrivit să spun „copilăreşti“. Trebuia să iau prânzul cu Infertilele. Ne-am cunoscut în urmă cu cinci ani, când m-am înscris la „grupul de sprijin pentru persoanele cu probleme de fertilitate“. La început ne întâlneam la centrul comunităţii şi aveam un facilitator, o profesionistă ca dumneavoastră, domnule doctor, care avea grijă de noi să n-o luăm razna. Problema era că ea încerca mereu să ne determine să avem o atitudine pozitivă. „Haideţi să încercăm să reformulăm această idee într-o manieră mai pozitivă“, zicea ea. Dar noi nu voiam să fim pozitive, mersi frumos. Noi doream să ne exprimăm în mod deschis toate gândurile urâte, negative şi pline de amărăciune care ne roiau 213

Liane Moriarty

în cap. Tratamentele medicale, hormonii şi permanenta frustrare din viaţa noastră ne transformă în nişte fiinţe răutăcioase şi nu ai voie să-ţi verşi răutăţile în public, pentru că pe urmă oamenii nu te mai plac. Aşa că ne-am format propriul grup de sprijin. Acum ne întâlnim o dată pe lună, la un restaurant elegant, unde ştim că nu vin grupuri de mame cu cărucioare cu copii. Mâncăm, bem şi dăm frâu liber răutăţilor din noi — despre doctori, familie, prieteni şi, mai ales, despre lipsa de sensibilitate a „Fertilelor“. La început am rezistat ideii de a împărţi lumea în „Fertile“ şi „Infertile“, de parcă am fi fost într-un film SF, dar curând a intrat în noul meu limbaj. „Ce nu înţeleg Fertilele niciodată…“, ne spunem între noi. Lui Ben nu-i place să mă audă vorbind aşa. Nu-i place nici grupul, deşi nu le-a cunoscut pe prietenele mele. Odată am vorbit să organizăm ceva şi să-i chemăm şi pe partenerii noştri, dar n-a ieşit nimic. Aşa cum vorbesc despre ele, par a fi nişte fiinţe groaznice, dar nu sunt. Sau poate că sunt şi eu nu văd, pentru că și eu sunt exact la fel. Tot ce ştiu este că uneori am impresia că întâlnirile cu aceste femei sunt singurul lucru care mă împiedică să-mi pierd minţile. Şi duminica viitoare este Ziua mamei (aşa cum ni se reaminteşte la televizor din două în două minute). Este cea mai dureroasă zi din an pentru o Infertilă. Dimineaţa mă trezesc întotdeauna simţindu-mă ruşinată. Nu atât tristă, cât ruşinată. Sau proastă. Este o versiune a acelui sentiment pe care îl aveam în liceu când eram singura din clasă care încă nu avea nevoie de sutien. Nu sunt o femeie aşa cum ar trebui. Nu sunt o adultă. Astăzi ne-am întâlnit la un restaurant din Manly, chiar în port. Când am ajuns eu, ele stăteau deja afară, 214 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

la soare, lângă mare, şi se uitau la ceva care era în mijlocul mesei, toate cu ochelarii de soare cocoţaţi pe vârful capului. „Testele de sarcină ale lui Anna-Marie“, a spus Kerry când m-a văzut. „Evident că noi nu suntem de acord, dar vino să vezi şi tu.“ După o fertilizare in vitro, Anna-Marie face de fiecare dată la fel. Ei recomandă să nu faci un test de sarcină acasă după ce ţi s-a făcut un transfer de embrioni, deoarece rezultatele nu sunt concludente. Poţi obţine un rezultat pozitiv deşi nu eşti gravidă, deoarece în corpul tău mai rămân hormoni după injecţia de stimulare, care simulează o sarcină, sau poţi obţine un rezultat negativ doar pentru că este prea devreme. Cel mai bine este să aştepţi până la testul de sânge. Eu nu fac niciodată un test de sarcină, pentru că îmi plac lucrurile concludente şi pentru că sunt o fată ascultătoare, dar Anna-Marie începe să le facă încă din a doua zi după transfer şi odată a recunoscut că a făcut şapte teste. Toate avem propria versiune de comportament obsesiv-compulsiv, aşa că nu râdem de ea. M-am chiombit la testele lui Anna-Marie. Erau trei, învelite în folie de aluminiu, ca de obicei. Toate mi s-au părut negative, dar n-avea niciun rost să-i spun asta. I-am spus că parcă se vede vag o liniuţă roz pe unul dintre ele şi ea a zis că soţul ei fusese convins că toate erau negative, iar ea ţipase la el spunându-i că era clar că el nu voia să colaboreze. „Trebuie să vrei să vezi a doua linie“, îi spusese ea şi până la urmă au ajuns să se certe. Anna-Marie n-a avut niciodată un rezultat pozitiv şi de peste zece ani încearcă fertilizarea in vitro. Doctorii, soţul şi familia ei încearcă mereu s-o convingă să renunţe. Are doar treizeci 215

Liane Moriarty

de ani, este cea mai tânără dintre noi, aşa că are destul timp să mai piardă încă zece ani din viaţă. Sau poate că nu, fireşte. Aşa se întâmplă cu noi toate. Finalul fericit şi greu de atins poate fi la doar un ciclu distanţă. Kerry (doi ani de FIV cu ovule de la donatori şi o sarcină extrauterină care era s-o omoare) i-a spus Annei-Marie: „Elisabeth a făcut transferul acum zece zile şi pun pariu că nici măcar nu s-a gândit să-şi facă testul.“ Toate ne informam una pe alta prin email despre tratamentele noastre de fertilizare in vitro. Anna-Marie, Kerry şi cu mine suntem chiar acum în mijlocul unui astfel de tratament. Celelalte trei sunt între sau abia se pregătesc de următorul. Sinceră să fiu, nici măcar nu m-am gândit dacă tratamentul acesta va funcţiona sau nu. În primii ani, când credeam încă în puterea minţii, obişnuiam să meditez în fiecare dimineaţă după un transfer. „Te rog, rămâi acolo, embrionaşule“, repetam eu. „Rămâi, rămâi, rămâi.“ Îl mituiam: O să te duc la Disneyland când o să împlineşti cinci ani. Niciodată n-am să te oblig să te duci la şcoală dacă n-o să ai chef. Dar, te rog, lasă-mă să fiu mama ta, bine? Dar toate astea n-au folosit la nimic. Aşa că acum prefer să cred că n-o să funcţioneze şi, chiar dacă o să funcţioneze, oricum am să pierd sarcina. Ăsta e un fel de a mă proteja, deşi în realitate nu e, pentru că o fărâmă de speranţă tot reuşeşte să se strecoare în sufletul meu. Nu sunt conştientă de ea până în clipa când se năruie şi dispare ca un covor tras de sub picioare de fiecare dată când aud iar „Îmi pare rău“. Chelneriţa a venit să ne aducă băuturile şi a spus: „Să ghicesc… Aţi lăsat copiii cu taţii şi voi aţi fugit să petreceţi o zi ca fetele!“ 216 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Ah, dulcea inocenţă a Fertilelor. Ele presupun că orice grup de femei de o anumită vârstă trebuie să fie cu siguranţă mame. „Ce rost are să ne comportăm ca şi cum am fi mame când, de fapt, nu suntem“, a comentat Sarah, cea mai nouă din grupul nostru. A făcut un singur tratament FIV şi deja vorbeşte cu un cinism înverşunat despre infertilitate. Datorită ei îmi dau seama că am obosit să fiu obosită. O admir când o aud cum înjură. Asta ne provoacă să facem o listă cu jignirile primite de la ultima noastră întâlnire. Am avut aşa: Şeful care a spus: „Tratamentul FIV este voluntar, nu este ca gripa, aşa că nu, nu pot să-ţi semnez biletul de învoire.“ Mătuşa care a spus: „Relaxează-te şi tu, du-te la un masaj… Nu rămâi gravidă pentru că eşti prea tensionată.“ (Oh, întotdeauna se găseşte cineva care să spună asta.) Fratele care a spus (în timp ce un copil mic ţipa în fundal): „Concepţia ta despre a avea copii este prea romantică. În realitate este o treabă al naibii de grea.“ Verişoara care a spus cu compasiune: „Ştiu exact prin ce treci. Şi eu încerc să-mi termin doctoratul ăsta de şase ani.“ „Şi sora ta?“ m-a întrebat Kerry. „În ultimul email ziceai că a spus ceva care te-a înfuriat.“ „Ea e super-mama cu trei copii, nu?“ Anna-Marie a făcut o grimasă. „Cea care nu trebuie să muncească pentru că are un soţ bogat.“ Toate m-au privit cu aviditate, gata să fie dezgustate de Alice, pentru că, sinceră să fiu, domnule doctor, ultima dată mă plânsesem de ea. 217

Liane Moriarty

Dar m-am gândit la Alice cum se prefăcea că era în cămaşă de forţă când ne întorceam de la spital şi la expresia ei rănită când a vorbit cu Nick la telefon. M-am gândit cum mă întrebase: „Nu-ţi mai place de mine?“ şi cum, când am plecat azi de la ea, îi stătea părul ridicat într-o parte şi avea rochia şifonată pentru că se culcase îmbrăcată. Era atât de tipic pentru ea, Alice cea de altădată, să nu se uite în oglindă când cobora la masă. Şi m-am gândit cum a plâns cu mine la spital când a născut-o pe Olivia şi cum ne-a întrebat astăzi pe toţi cu un aer inocent: „Cine e Gina?“ Mi-a fost groaznic de ruşine, domnule doctor. Îmi venea să le spun: „Hei, aveţi grijă cum vorbiţi despre sora mea.“ Le-am spus însă că Alice îşi pierduse memoria şi credea că are douăzeci şi nouă de ani, şi că povestea asta m-a pus pe gânduri, făcându-mă să mă întreb ce-aş zice eu, cea de altădată, despre viaţa mea de acum. Le-am spus că probabil eu, cea de altădată, aş considera că este momentul să renunţ. Să uit. Să-mi văd mai departe de viaţa mea. Fără injecţii. Fără probe cu sânge cald. Fără suferinţă. Evident, ele mi-au atras imediat atenţia, ca nişte soldaţi de nădejde care îşi cunosc datoria. „Să nu renunţi niciodată“, mi-au spus, şi una câte una mi-au relatat teribile poveşti despre infertilitate şi avorturi care s-au încheiat cu câte un bebe durduliu şi sănătos. Eu ascultam, clătinam din cap şi zâmbeam în timp ce admiram pescăruşii. Nu ştiu, domnule doctor. Chiar nu mai ştiu ce să zic. În timpul mesei, Roger şi-a asumat sarcina de a o pune pe Alice la curent cu propria lui interpretare a 218 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

evenimentelor istorice care au avut loc în ultimii zece ani, în timp ce mama ei a decis să facă acelaşi lucru cu viaţa personală a tuturor cunoscuţilor ei. — Şi apoi SUA au invadat Irakul pentru că individul ăsta, Saddam, deţinea arme de distrugere în masă, intona Roger. — Numai că armele astea nu existau, a intervenit Frannie. — Mă rog, cine ştie? — Glumeşti, Roger… — Pe urmă, Marianne Elton… ah, cu siguranţă îţi aduci aminte de ea…, antrena echipa de netball a lui Elisabeth…, s-a căsătorit cu Jonathon Knox, instalatorul acela tânăr şi drăguţ care a venit la noi când am avut o problemă cu toaletele, de Paştele acela friguros…, au făcut nunta pe o insulă tropicală, foarte inconvenabil pentru toată lumea…, fata cu florile a făcut insolaţie, biata de ea…, în fine, acum doi ani au făcut o fetiţă căreia i-au pus numele Madeline, îţi dai seama ce fericită a fost Madeline… Am zis: „Eu nu m-am aşteptat niciodată ca fiicele mele să le pună numele Barbara fetelor lor“, şi aşa a fost, dar Madeline este acum un nume foarte la modă…, în fine, până la urmă biata Madeline… — …şi dă-mi voie, dragă Alice, să-ţi spun ce anume ar fi trebuit să facă guvernul imediat după atacurile de la Bali… — Ah, şi unul dintre băieţii lui Felicity a fost în Bali! a spus Barb, bucuroasă că dintr-odată lumea personală se intersecta cu cea politică. A plecat de-acolo chiar cu o zi înainte. Felicity crede că s-a întâmplat aşa pentru că era destinat să facă ceva măreţ, deşi până acum se pare că nu face decât să stea pe Facebook…, parcă aşa se cheamă, nu, Roger? Facebook?… 219

Liane Moriarty

— Ştii despre ce vorbim, Alice? a întrebat Frannie. Dar Alice asculta doar pe jumătate. Era preocupată să se gândească la conceptul de iertare. Era o idee atât de frumoasă, de generoasă, când nu o legai de un lucru oribil care trebuia iertat. Era ea o persoană iertătoare? Habar n-avea. Niciodată nu trebuise să ierte ceva atât de grav ca infidelitatea. În plus, Nick voia iertarea ei? — Nu sunt sigură, i-a răspuns ea lui Frannie. O parte dintre lucrurile pe care i le spunea Roger îi păreau cunoscute, ca şi cum le-ar fi învăţat la şcoală şi apoi le-ar fi uitat. Când auzea de atentatele teroriste, avea automat un sentiment de groază şi parcă îi veneau în minte nişte imagini fugitive cu o femeie care avea un cozoroc parasolar pe cap şi zicea, acoperindu-şi gura cu mâna: „Vai de mine, vai de mine.“ Dar nu îşi amintea unde era când a auzit-o, dacă era cu Nick sau singură, dacă o văzuse la televizor sau auzise la radio. Totodată avea impresia că recunoştea o parte din cele povestite de mama ei. De exemplu, îi suna familiară fraza „fata cu florile a făcut insolaţie, biata de ea“, ca finalul unei glume pe care o auzise mai demult. — În fine, va trebui să se ducă iar la doctor, zicea Frannie. Ceva nu merge bine. Uitaţi-vă la ea. Se vede clar, zicea Frannie. — Mă îndoiesc că vor putea să-i transplanteze memoria la loc, a spus Roger. — Vai, scuză-mă, Roger. Uitasem că eşti neurochirurg…, a replicat Frannie. — Cine mai vrea o felie de tartă? a întrebat Barb pe un ton vesel.

220 fiction connection

16

Alice era singură. După masă avusese loc o discuţie aprinsă despre cât era de înţelept să fie lăsată singură acasă. Barb şi Roger aveau cursul de salsa, nivel avansat, ca în fiecare sâmbătă după-amiaza. Ziceau că puteau foarte bine să nu se ducă de data asta, deşi era un curs foarte important, bineînţeles, întrucât repetau pentru Seara Talentelor din Familie a lui Frannie, dar zău, sincer, nu era nicio problemă să rămână dacă Alice avea nevoie de ei. Frannie avea o şedinţă importantă la complexul rezidenţial pentru pensionari, ceva în legătură cu Crăciunul. De obicei ea prezida şedinţa, dar putea foarte bine să-i telefoneze lui Bev sau poate Dorei şi s-o roage să-i ţină locul, deşi niciuneia dintre ele nu-i plăcea să vorbească în public şi probabil că se vor lăsa convinse de noul rezident care era cam dominator, dar n-ar fi sfârşitul lumii, nepoata ei era pe primul loc. — N-o să se întâmple nimic, le repetase Alice întruna. Am aproape patruzeci de ani! spusese ea în treacăt, dar probabil că o spusese într-un mod ciudat, deoarece toţi s-au uitat la ea o clipă şi pe urmă iar au început să se ofere să rămână cu ea. 221

Liane Moriarty

— Elisabeth trebuie să se întoarcă dintr-o clipă în alta, le spusese ea, gonindu-i afară din bucătărie şi conducându-i pe hol până la ieşire. Plecaţi! N-o să se întâmple nimic! În câteva minute erau toţi urcaţi în maşina mare şi elegantă a lui Roger şi ieşeau de pe aleea din faţă, în scrâşnetul roţilor pe pietriş. „Mă descurc eu…“, repeta Alice în sinea ei. A văzut că bătrâna doamnă Bergen ieşise din casa de alături, cu o pălărie mexicană pe cap şi nişte foarfeci de grădină în mână. Îi plăcea doamna Bergen. O învăţa pe Alice cum să aibă grijă de grădină. Îi dăduse o mulţime de sfaturi când avusese probleme cu lămâiul (i-a sugerat lui Nick să facă pipi din când în când la rădăcina lui, ceea ce el a şi făcut, cu un entuziasm revoltat), îi aducea mereu răsaduri din grădina ei şi îi arăta cu răbdare ce plante trebuiau udate, plivite sau tăiate. Cum doamnei Bergen nu prea îi plăcea să gătească, Alice îi mulţumea ducându-i cutii cu mâncare, felii de plăcintă şi prăjituri cu morcov. Doamna Bergen îi dăruise deja trei perechi de botoşei pentru copil şi începuse să croşeteze o jachetă şi o boneţică. Dar asta a fost acum zece ani. Alice a ridicat mâna şi a salutat-o cu drag, dar doamna Bergen a lăsat capul în jos şi s-a concentrat pe azalee, ferindu-şi intenţionat privirea. Nu încăpea îndoială. Doamna Bergen evitase să-i răspundă la salut. Oare simpatica doamnă Bergen cea durdulie va ţipa la ea şi îi va vorbi urât, aşa cum a făcut Nick, dacă se ducea s-o salute? Ar fi ca atunci când fata din Exorcistul întorcea capul să te privească. Alice a intrat repede în casă şi a închis uşa, simţind o dorinţă absurdă de a plânge. 222 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Poate că doamna Bergen începuse să se senilizeze şi n-o mai recunoştea pe Alice. Era o explicaţie perfect rezonabilă. Da, mergea. Deocamdată. După ce îşi va recăpăta memoria, totul se va lămuri. Ah, bineînţeles! va spune ea atunci. În fine. Ce mai urma? S-a întrebat ce anume făcea în weekendurile când „copiii erau la Nick“. Îi plăceau aceste pauze? Se simţea singură? Aştepta nerăbdătoare întoarcerea copiilor? Cel mai bine era să exploreze casa pentru a găsi indicii despre viaţa ei. În felul acesta va fi pregătită când Nick se va întoarce mâine seară. Ar avea pregătit un discurs convingător: zece argumente pentru care nu ar trebui să divorţăm. Poate va găsi ceva despre Gina. Scrisori de dragoste către Nick? Dar probabil că le-a luat cu el când a plecat. Sau poate că ar trebui să pregătească ceva pentru petrecerea de diseară? Dar ce? Petrecerea i se părea ciudat de irelevantă. De fapt, nu voia deloc să stea în casă. Îşi simţea stomacul neplăcut de plin după ce mâncase prea multă tartă cu cremă. „Mai vrei încă o felie?“ o întrebase mama ei, plăcut surprinsă, şi Alice şi-a dat seama că era un lucru neobişnuit pentru ea. Va ieşi la o plimbare. Asta îi va limpezi gândurile. Era o zi superbă. De ce s-o petreacă între patru pereţi? A coborât la parter, apoi s-a oprit în hol, uitându-se la uşile celorlalte trei dormitoare. Cu siguranţă că acolo dormeau copiii. Ea şi Nick le lăsaseră goale, mai puţin pe cea pe care se gândeau s-o transforme în camera copilului. Au petrecut mult timp acolo, aşezaţi pe podea cu picioarele încrucişate, făcând planuri şi 223

Liane Moriarty

imaginându-şi cum va arăta. Aleseseră culoarea vopselei: albastru ocean. Mergea chiar dacă bebeluşul, în ciuda aşteptărilor, ieşea fetiţă (ceea ce s-a şi întâmplat — a născut fată!). Alice a deschis uşa cu ezitare. Da. La ce se aştepta? Bineînţeles că acolo nu era niciun pătuţ alb, nicio masă de înfăşat şi niciun balansoar. Nu mai era o cameră pentru un copil mic. A găsit acolo un pat de o persoană, nefăcut, cu haine aruncate de-a valma, şi o bibliotecă plină cu cărţi, sticluţe goale de parfum şi borcănele de sticlă. Pereţii erau acoperiţi aproape în întregime cu imaginile melancolice, în alb-negru, ale unor oraşe europene. Alice a văzut un mic pătrăţel albastru între două postere. S-a dus şi a pus degetul pe el. Albastru ocean. Lipit de un perete era un birou. Alice a văzut un biblioraft cu eticheta: Madison Love. Scrisul îi era cunoscut. Semăna cu scrisul lui Alice când era în şcoala primară. A observat o carte de reţete deschisă şi aşezată cu faţa în jos, pe care a ridicat-o. O reţetă cu lasagna. Oare Madison nu era prea micuţă ca să gătească? Şi posterele cu oraşele europene? La vârsta ei, Alice încă se juca cu păpuşile. Propria ei fiică o făcea să se simtă complexată de cum era ea la vârsta de nouă ani. A pus cu grijă cartea de reţete la locul ei şi a ieşit tiptil din cameră. Uşa următoare era închisă şi avea un afiş lipit pe ea. NU INTRAŢI FĂRĂ PERMISIUNE. INTRAREA FETELOR ESTE STRICT INTERZISĂ. ABATERILE SE PEDEPSESC CU MOARTEA. Vai de mine! Alice a luat mâna de pe clanţă şi s-a îndepărtat. La urma urmei, ea era fată. Cu siguranţă că aici 224 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

era camera lui Tom. Poate că pusese acolo nişte capcane. Băieţeii ăștia… Ce frică îmi este… Următoarea cameră era mai primitoare. A trebuit să dea la o parte o perdea de mărgele ca să intre. Patul era visul oricărei fetiţe: un baldachin cu patru stâlpi şi perdea din voal violet. Nişte aripi de zână atârnau într-un cuier pe perete. Erau acolo mici ornamente din sticlă în formă de prăjituri, zeci de animăluţe din pluş, o oglindă de machiaj înconjurată de beculeţe, clipsuri şi funde pentru păr, o cutie muzicală, brăţări strălucitoare şi şiraguri de mărgele, un radio portabil de culoare roz, un cufăr plin cu haine. Alice a îngenuncheat şi a început să se uite prin cufărul cu haine. A scos din el o rochiţă verde de vară care i s-a părut cunoscută şi a ridicat-o să se uite la ea. Şi-a amintit că o cumpărase special pentru luna de miere. A fost una dintre cele mai scumpe rochii pe care le-a avut vreodată. Acum avea o pată maro pe decolteu şi un tiv zimţat unde fusese tăiată cu foarfeca. Alice i-a dat drumul din mână, ameţită. În cameră se simţea un miros dulce greţos, ca de luciu de buze cu aromă de căpşuni. Aer curat! Avea nevoie de aer! S-a întors în camera ei unde şi-a pus repede un şort şi un tricou pe care le-a găsit în comodă, adidaşii şi ochelarii de soare din rucsacul cu care fusese la spital. Apoi a coborât în grabă la parter şi a luat o şapcă de baseball din cuierul de pălării. Scria pe ea PHILADELPHIA. A ieşit afară şi a încuiat uşa casei, observând cu uşurare că doamna Bergen nu mai era în grădină. Acum încotro? A luat-o la stânga în pas vioi. Din direcţia opusă se apropia o femeie, împingând un cărucior în care stătea rigid şi solemn un copilaş cu figură serioasă. Când s-a apropiat, copilaşul s-a uitat la ea încruntat în timp ce femeia a întrebat-o zâmbind: 225

Liane Moriarty

— Astăzi nu alergi? — Astăzi nu, i-a răspuns Alice zâmbind şi trecând mai departe. Să alerge? Doamne Dumnezeule! Ei nu-i plăcea să alerge. Şi-a amintit cum ea şi Sophie abia îşi târau picioarele pe pista de alergare din liceu, gâfâind şi ţinându-se cu o mână de sub coaste, în timp ce domnul Gillespie striga: „Of, fir-ar să fie, fetelor!“ Sophie! Îi va telefona când se va întoarce acasă. Dacă acum nu-i mai făcea confidenţe lui Elisabeth, poate că Sophie ştia mai multe despre ce se întâmpla între ea şi Nick. A mers mai departe şi a văzut că unele case îşi dublaseră dimensiunea, ca prăjiturile la cuptor. Căsuţele din cărămidă roşie de altădată se transformaseră acum în vile elegante de culoare bej, cu coloane şi turnuleţe. Era ciudat, pentru că mergea din ce în ce mai repede, aproape că sălta pe asfalt, iar ideea de a alerga nu i se mai părea deloc stupidă. I se părea… plăcută. Ar fi o imprudenţă, după lovitura la cap? Probabil că da. Dar poate o va ajuta să-şi recapete memoria. A început să alerge. Braţele şi picioarele ei au adoptat un ritm susţinut; a început să inspire adânc pe nas şi să expire uşor pe gură. Oh, dar era plăcut! I se părea firesc. I se părea ceva cu care era obişnuită. La intersecţia cu Rawson Street, a luat-o la stânga şi a mărit viteza. Frunzele roşii şi cărnoase ale lichidambarilor tremurau în lumina soarelui. A trecut o maşină albă plină cu adolescenţi, cu muzica bubuind la maximum. Alice a traversat o străduţă unde un grup de copii ţipau şi se jucau stropindu-se cu pistoale cu apă. Cineva a pornit o maşină de tuns iarba. 226 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Puţin mai în faţă, maşina albă cu adolescenţi a oprit pe colţ, la intersecţia cu King Street. Alice a simţit că îi explodează în piept o puternică senzaţie de panică. Se întâmpla din nou, ca atunci când se afla în maşina lui Elisabeth. Picioarele au început să-i tremure atât de tare încât a trebuit să se chircească în mijlocul trotuarului, aşteptând — ce o fi fost — să-i treacă. Un ţipăt de groază îi stătea în gât. Dacă l-ar lăsa să iasă, ar fi teribil de jenant. Cu mâinile sprijinite pe sol ca să-şi ţină echilibrul şi respirând din greu, s-a uitat în jur şi a văzut cum copiii cu pistoalele de apă încă se alergau unul pe altul, ca şi cum lumea nu devenise sumbră şi rea. S-a uitat spre capătul străzii unde maşina albă aştepta o pauză în trafic. Ce simţea ea avea legătură cu o maşină care oprise pe colţ. Îi era cald şi totodată frig, de parcă ar fi avut gripă. Ce naiba? Iar o să vomite? De la tarta aia cu cremă… Copiii puteau s-o spele cu pistoalele cu apă. S-a auzit un claxon. — Alice? Alice a deschis ochii. O maşină oprise pe cealaltă parte a drumului şi şoferul scosese capul pe geam. Bărbatul a deschis portiera şi a traversat repede strada, apropiindu-se de ea. — Ce-ai păţit? Stătea în picioare în faţa ei, blocând lumina soarelui. Alice s-a uitat la el cu ochii mijiţi, dar n-a zis nimic. Nu-i vedea trăsăturile feţei. Părea extrem de înalt. Bărbatul s-a aplecat spre ea şi i-a pus mâna pe braţ. — Ai leşinat? 227

Liane Moriarty

Acum îi vedea faţa. Era figura obişnuită, subţire şi amabilă, a unui bărbat de patruzeci de ani; genul de figură neînsemnată, dar prietenoasă, a unui vânzător de ziare cu care mai schimbi impresii despre vreme. — Haide. Sus, a spus el şi a apucat-o de ambele braţe ca s-o ridice în picioare. Te duc eu acasă. A ajutat-o să traverseze strada şi să urce în maşină, pe locul de lângă şofer. Alice nu ştia ce să zică, aşa că n-a zis nimic. — Ai căzut şi te-ai lovit? a întrebat o voce care venea dinspre bancheta din spate. Alice s-a întors şi a văzut un băieţel cu nişte ochi căprui expresivi care o priveau cu îngrijorare. — Sunt bine, a răspuns ea. M-am simţit puţin ameţită. Bărbatul s-a urcat în maşină şi a pornit motorul. — Eram în drum spre tine şi te-a văzut Jasper. Ai ieşit să alergi? — Da, a spus Alice. S-au oprit la intersecţia dintre Rawson şi King. Alice n-a simţit nimic deosebit. — Azi-dimineaţă m-am întâlnit cu Neil Morris la supermarket, a spus bărbatul. Mi-a spus că ieri te-a văzut în timp ce te luau cu targa de la sala de gimnastică! Ţi-am lăsat câteva mesaje, dar n-am… A lăsat fraza neterminată. — Am căzut şi m-am lovit la cap la ora de fitness, a spus Alice. Astăzi mă simt mai bine, dar nu trebuia să ies să alerg. Ce proastă am fost. Băieţelul pe nume Jasper a început să chicotească pe bancheta din spate. — Tu nu eşti proastă! Tata e prost câteodată! De exemplu, azi a uitat trei lucruri şi a trebuit să oprim şi el zicea: 228 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

„Cap sec!“ A fost foarte simpatic. Deci, primul lucru a fost portofelul. Al doilea a fost telefonul mobil. Al treilea — mmm, da, al treilea lucru — tată, care a fost al treilea lucru pe care l-ai uitat? Tocmai intrau pe aleea din faţa casei lui Alice. Au oprit maşina şi băieţelul a renunţat să-şi amintească cel de-al treilea lucru, a deschis portiera şi a fugit spre verandă. Bărbatul a tras frâna de mână, apoi s-a întors să se uite la Alice cu o îngrijorare blândă. I-a pus mâna pe umăr. — Ar fi mai bine să te odihneşti cât timp ce eu şi Jasper ne ocupăm de baloane. Baloane. Pentru petrecere, probabil. — Mi se pare puţin aiurea…, a început Alice să spună. Bărbatul a zâmbit. Avea un zâmbet frumos. — Ce anume? a întrebat el. — Habar n-am cine eşti, a spus Alice. (Deşi, în realitate, ceva din felul cum el îi zâmbea şi îi ţinea mâna pe umăr îi dădea de înţeles.) Mâna bărbatului s-a retras brusc, ca un elastic. — Alice! a spus el. Sunt eu, Dominick. Cugetările unei străbunici! Doar o postare rapidă, deoarece mulţi dintre voi mi-au trimis emailuri ca să se intereseze de soarta lui Alice. Îmi pare rău să spun că Alice NU e ea însăşi. Nu-şi aminteşte nimic de prietena ei Gina. (Am postat despre acele evenimente tragice aici.) Este înfiorător. Gina a jucat un rol important în viaţa lui Alice mult timp. (Alice are o uşoară tendinţă spre idolatrizare.) Îmi aduc 229

Liane Moriarty

aminte că, odată, Gina a făcut un comentariu despre ţinuta pe care Alice şi-o alesese pentru aniversarea zilei de naştere a unuia dintre copii. A fost ceva de genul: „Bluza cutare arată mult mai bine cu fusta aia.“ Era una dintre acele femei cu opinii solide despre orice. Ei bine, Alice a fugit imediat în camera ei şi şi-a schimbat bluza. A fost un incident minor, dar îmi aduc aminte că pe Nick l-a deranjat. COMENTARII Super Buni a spus: Şi eu am avut odată o prietenă aşa de băgăcioasă. Nici soţului meu nu-i plăcea! Sper că Alice se tratează la un medic bun. DorisDinDallas a spus: Sunt sigură că Alice îşi va reveni în curând. Ce se mai aude cu Domnul X? Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges Să vezi ce fază când m-am întors de la prânzul cu Infertilele! N-a fost ceva comic, ci doar o ironie stupidă. În timp ce mergeam cu mașina spre casă, mă gândeam Să Renunţ. Ideea asta îmi tot vine în minte din ce în ce mai des. Brusc, mi se pare foarte clar. Nu pot să mai trec printr-un alt avort spontan. Nu pot. M-am săturat. N-am ştiut că m-am săturat, dar se pare că da, m-am săturat. Înainte ne stabileam nişte termene. Până la patruzeci de ani şi gata. Până la Crăciun. Dar de fiecare dată ne gândeam: lasă, că şi-aşa n-avem altceva de făcut. Am 230 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

călătorit, am mers la petreceri, la concerte, la filme, am dormit până târziu dimineaţa în weekenduri… Am făcut toate lucrurile cărora le duc dorul cei cu copii. Nu ni le mai doream. Ne doream un copil. Îmi aduc aminte că mă gândeam la mamele care erau gata să intre într-o clădire în flăcări pentru a-şi salva copiii. M-am gândit că şi eu ar trebui să fiu în stare să trec prin puţină suferinţă şi câteva inconveniente pentru a da viaţă copilului meu. Credeam că toate astea mă înnobilează. Dar acum îmi dau seama că sunt o femeie nebună care aleargă într-o casă în flăcări după nişte copii care nu vor exista niciodată. Copiii mei nu au fost destinaţi să existe. Erau doar în capul meu. Asta e cel mai jenant. De fiecare dată când suspinam după o sarcină pierdută, era ca şi cum suspinam după o relaţie cu un tip cu care nici măcar n-am ieşit. Copiii mei nu erau copii. Ci doar nişte aglomerări microscopice de celule şi nişte păpuşele minuscule, neterminate, care niciodată n-aveau să devină altceva. Erau doar visurile mele disperate. Copii din vis. Şi oamenii trebuie să ştie să renunţe la vise. Sunt femei care aspiră să devină balerine şi trebuie să accepte că nu au un corp potrivit pentru balet. Pe ele nu le compătimeşte nimeni. Lasă, găseşte-ţi altă profesie. Corpul meu nu este potrivit pentru a face copii. Ghinionul meu. La o trecere de pietoni am văzut o femeie însărcinată, alta care împingea un cărucior şi alta care ţinea un copil de mână. Şi eu nu am simţit nimic, domnule doctor. Nimic! Mare lucru pentru o Infertilă să vadă o femeie însărcinată şi să nu simtă nimic. Niciun nod în stomac de atâta tristeţe. Nici gustul neplăcut al invidiei în gură. Iată şi faza de care spuneam. 231

Liane Moriarty

Am ajuns acasă şi, de data asta, Ben nu mai era în garaj, făcându-şi de lucru la maşină. Stătea la masa din bucătărie înconjurat de hârtii şi am observat că avea ochii umflaţi şi cam roşii. „M-am gândit“, a spus el. I-am zis că şi eu m-am gândit, dar să vorbească el primul. El a mi-a povestit că s-a gândit la ce îi spusese Alice săptămâna trecută şi a decis că ea avea perfectă dreptate. Of, Alice. Aşezată pe canapea, Alice se uita la Dominick care umfla baloane albastre şi argintii cu ajutorul unui rezervor de heliu. Până la urmă, el şi Jasper s-au săturat să inhaleze aburii de heliu şi să vorbească cu voci de desene animate. Jasper râsese atât de tare de tatăl lui care cânta cu voce piţigăiată „Somewhere over the Rainbow“ încât Alice crezuse c-o să se sufoce. Acum Jasper ieşise în curtea din spate, manevrând ca un expert comenzile unui mic elicopter teleghidat. — E foarte simpatic, a spus Alice uitându-se la el. Dedusese că băieţelul era coleg de clasă cu Olivia. Fiica ei. Cea cu părul blond, prins în codiţe. — Când nu se transformă într-un monstru psihopat, a spus Dominick. Alice a râs. Poate cam prea tare. Nu înţelegea umorul unui părinte. Poate că puştiul chiar era un monstru psihopat şi asta nu era de râs. — Spune-mi, de cât timp tu şi cu mine… ăă, ieşim împreună? a întrebat ea. Dominick i-a aruncat o privire fugitivă şi s-a uitat repede în altă parte. A legat un balon umflat, apoi l-a privit cum se înalţă spre tavan. 232 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— De aproape o lună. Alice îi explicase lui Dominick că doctorii erau de părere că amnezia ei era temporară. El făcuse o figură speriată şi începuse să-i vorbească cu o blândeţe grijulie, de parcă Alice ar fi avut un uşor retard mintal. Dacă nu cumva aşa îi vorbea mereu, desigur. — Şi… ăăă..., merge bine? a îndrăznit Alice să întrebe. Era o situaţie ciudată. Îl sărutase? Se culcase cu el? El era foarte înalt. Nu era urât. Doar un necunoscut. Ideea o dezgusta şi totodată o excita într-o oarecare măsură. Îi amintea de conversaţiile presărate cu chicoteli de pe vremea adolescenţei. Doamne! Imaginează-ţi că faci sex cu ăsta… — Da, a răspuns Dominick. A făcut o mişcare nervoasă şi amuzantă din gură. Părea a fi unul din tipii aceia foarte inteligenţi, dar lipsiţi de abilităţi sociale. A mai luat un balon şi l-a pus în duza rezervorului de heliu. A privit-o serios, direct în ochi, şi a spus pe un ton aproape aspru: — Cel puţin aşa cred. De fapt, nu era deloc un tip urât. — Oh, a exclamat Alice simţindu-se agitată şi neajutorată. Foarte bine. Mă bucur. Îşi dorea enorm ca Nick să stea lângă ea, cu o mână caldă sprijinită pe coapsa ei, lăsând să se înţeleagă clar relaţia ce-i leagă. Atunci ea ar fi putut să discute cu plăcere, poate chiar să flirteze, cu acest bărbat cumsecade, pentru că ştia că nu există niciun pericol. — Eşti altfel, a spus Dominick. — În ce sens? — Nu ştiu cum să-ţi explic. 233

Liane Moriarty

El n-a mai zis nimic. Spre deosebire de Nick, se pare că nu era un vorbăreţ. Alice se întreba ce văzuse la el. Măcar îi plăcea de el? Părea cam insipid. — Tu cu ce te ocupi? a întrebat Alice. Întrebare tipică pentru prima întâlnire. O încercare lipsită de eleganţă de a-l încadra într-un anumit tip de personalitate. — Sunt contabil, a răspuns el. Fabulos. — Oh, foarte bine. El a zâmbit. — Voiam să văd dacă într-adevăr ţi-ai pierdut memoria. Sunt băcan. Vând fructe şi legume. — Serios? Se imagina mâncând gratis mormane de mango şi ananas. — Ei, nu! Of, Doamne, omul ăsta era un nătărău. — Sunt director de şcoală. — Nu, nu eşti. — Acum vorbesc serios. Sunt directorul şcolii. — Care şcoală? — La care merg copiii tăi. Aşa ne-am cunoscut. Directorul şcolii. Mergi imediat la biroul directorului! — Înseamnă că şi tu vei veni la petrecerea de diseară? — Da. În dublă calitate, deoarece Jasper este la grădiniţă, iar petrecerea este pentru părinţii copiilor de grădiniţă. Aşa că voi fi… Avea obiceiul să lase frazele neterminate. Vocea îi rămânea în suspans, convins probabil că era atât de evidentă continuarea încât n-avea niciun rost s-o spună cu voce tare. 234 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Şi de ce dau eu această petrecere? a întrebat Alice. I se părea extraordinar. De ce s-ar gândi ea să facă aşa ceva? Dominick a ridicat din sprâncene. — Pentru că tu şi prietena ta, Kate Harper, sunteţi mame pe clasă. — Adică mame de „mare-clasă“? El a zâmbit nesigur. — Mamele pe clasă organizează evenimente sociale pentru toate mamele copiilor, păstrează legătura cu profesorii, organizează grupuri de lectură… în fine, lucruri de genul ăsta. Oh, Doamne! Suna oribil. Devenise una dintre acele persoane model, implicate în problemele comunităţii. Probabil că era foarte mândră şi arogantă; ştia că dintotdeauna avusese o anumită tendinţă spre aroganţă. Se şi vedea defilând în hainele ei scumpe. — Colaborezi foarte mult cu şcoala, a continuat Dominick. Suntem norocoşi că putem conta pe tine. Apropo, se apropie ziua cea mare. Uau! Sper să te faci bine până atunci. La sala de gimnastică, tipul de pe banda de alergare zisese şi el ceva de „ziua cea mare“. — La ce te referi? a întrebat Alice având o presimţire rea. — Vrei să câştigi pentru noi un record pentru Guiness Book. Alice a zâmbit, gata să râdă, crezând că era încă o glumă. — Nu, serios. Tu chiar nu-ţi aminteşti nimic? De Ziua Mamei vei prepara cea mai mare tartă cu lămâie şi merengue din lume. E un mare eveniment. Jumătate din 235

Liane Moriarty

încasări vor fi destinate şcolii şi jumătate cercetării în domeniul cancerului la sân. Alice şi-a amintit visul cu un gigantic sucitor pentru aluat. — Eu o prepar? a întrebat ea panicată. Tarta asta uriaşă cu lămâie şi merengue? — Nu, nu. Tu eşti una dintre cele o sută de mame care o pregătesc, a liniştit-o Dominick. Va fi senzaţional. A înnodat capătul altui balon. Alice a ridicat privirea şi a văzut că tavanul era acum acoperit cu baloane albastre şi argintii. În seara asta dădea o petrecere la ea acasă şi weekendul viitor plănuia să doboare recordul mondial. Doamne Dumnezeule! Cine devenise? A coborât privirea şi a observat că Dominick se uita la ea. — M-am prins, a spus el. Ştiu ce e diferit la tine. S-a aşezat lângă ea. Mult prea aproape. Alice a încercat discret să se îndepărteze, dar era prea greu să se mişte pe canapeaua de piele fără să producă zgomot. Aşa că a rămas pasivă, cu mâinile în poală, ca o şcolăriţă; fără îndoială că el nu va încerca nimic cu fiul lui la câţiva metri mai încolo. Era atât de aproape, încât Alice îi vedea perii negri de pe bărbie şi îi simţea mirosul de pastă de dinţi şi detergent de rufe. (Nick mirosea a cafea, a aftershave şi a usturoi de la masa de seară.) De aproape, ochii lui aveau aceeaşi culoare ciocolatie ca ochii fiului său. (Ai lui Nick erau când căprui, când verzi, în funcţie de lumină; irişii aveau marginile aurii, iar genele erau atât de blonde, încât păreau albe la soare.) 236 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Dominick s-a aplecat spre ea. Oh, cerule mare! Directorul şcolii voia s-o sărute şi nu mergea să-i dea o palmă peste faţă deoarece probabil că se sărutase deja cu el. Nu. El a apăsat-o pe frunte cu degetul mare. Ce naiba făcea? Era vreun ritual ciudat pe care îl fac oamenii de patruzeci de ani? Cumva trebuia să-i facă şi ea la fel? — Nu te mai încrunta, a spus el. Întotdeauna faci o cută mică aici, ca şi cum ai fi concentrată sau preocupată de ceva, chiar şi atunci când eşti mulţumită. Dar acum… A îndepărtat degetul. Alice a răsuflat uşurată. — Nu ştiu dacă e frumos să-i spui unei doamne că are cute, a spus ea. Vorbele ei au sunat ca o cochetărie. — În orice caz, ai rămas frumoasă, a spus el. Apoi a cuprins-o cu o mână de după ceafă şi a sărutat-o. N-a fost neplăcut. — V-am văzut! a strigat Jasper care stătea în faţa lor, ţinând elicopterul de elice. Îi privea cu ochii mari, plini de încântare. Alice a dus degetul la buze. Se sărutase cu un alt bărbat. Nu doar că îl lăsase să o sărute, dar şi ea îl sărutase. Poate doar din curiozitate. Sau din politeţe. (Poate dintr-o minimă atracţie faţă de el.) A simţit în piept o împunsătură de vinovăţie. Jasper râdea satisfăcut. — Am să-i spun Oliviei că tati a sărutat-o pe mama ei! A început să danseze pe loc, lovind cu pumnii în aer, exaltat şi transfigurat de plăcere şi dezgust. — Tati a sărutat-o pe mama ei! Tati a sărutat-o pe mama ei! 237

Liane Moriarty

Dumnezeule! Oare şi copiii ei erau aşa? Aşa de… nebuni? Dominick i-a pus lui Alice mâna pe braţ cu blândeţe şi respect, apoi s-a ridicat în picioare. L-a luat pe Jasper şi l-a ridicat în aer, ţinându-l de glezne cu capul în jos. Jasper ţipa, hohotind de râs, şi a scăpat elicopterul din mână. Uitându-se la ei, Alice a simţit un ciudat sentiment de disociere. Oare ea doar se sărutase cu bărbatul acesta? Cu acest director de şcoală timid? Cu acest tată fericit? Poate că din cauza loviturii la cap s-a comportat aşa. Da, avea o problemă medicală. Nu se simţea în apele ei. Apoi şi-a amintit că n-avea de ce să se simtă vinovată, dat fiind că şi Nick avusese o aventură cu femeia aceea, Gina. Foarte bine. Acum erau chit. Jasper a observat că din elicopter căzuse o piesă şi a început să urle şi să se zbată de parcă ar fi fost într-o teribilă agonie. — Ce e? Ce-ai păţit, amice? a întrebat Dominick şi l-a lăsat jos, în picioare. Pe Alice iar începuse să o doară capul. Când se întorcea Elisabeth? Avea nevoie de Elisabeth. Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges În timp ce mă întorceam acasă la Alice, mă gândeam la Gina. Deseori mă gândesc la ea acum. A căpătat o aură de mister. Altădată mi se părea pur şi simplu enervantă. Nu ştiu de ce am simţit atâta aversiune faţă de ea încă de la început. Poate pentru că era evident că ea, Michael, Alice şi Nick formau un cvartet atât de intim. Întotdeauna se duceau unii la alţii acasă fără să fie nevoie 238 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

să bată la uşă. Aveau tot felul de glume de-ale lor. Le dădeau copiilor să mănânce împreună. Gina venea de la ea de-acasă doar în costum de baie — fără tricou, fără prosop de baie, dezinvoltă ca un copil. Avea un corp rotunjor, cu pielea moale şi cafenie. Sâni obraznici şi frumoşi care atrăgeau privirile bărbaţilor. Mi se pare că mi-a spus cineva odată că într-o seară de vară s-au îmbătat toţi patru şi au ajuns să înoate în piscină în pielea goală. Parcă erau din anii ’70. Ea şi Alice erau mereu vesele, râdeau şi beau şampanie, în timp ce eu eram rigidă ca o mătură. Dacă râdeam, o făceam cu un râs forţat. Aveam impresia că, de la o zi la alta, Gina ajunsese s-o cunoască pe sora mea mai bine decât mine. Gina a făcut copiii cu ajutorul fertilizării in vitro. Se interesa de mine şi-mi punea o mulţime de întrebări avizate. Îmi freca mâna cu compasiune (era o femeie foarte afectuoasă fizic, care te saluta cu un sărut delicat şi parfumat pe fiecare obraz de câte ori te vedea; odată l-am auzit pe Roger spunându-i: „Oh, ce-mi place cum vă sărutaţi voi, europencele, când vă întâlniţi!“) şi îmi spunea că înţelege perfect prin ce trec. Cu siguranţă că înţelegea, numai că la ea totul era de domeniul trecutului. Îmi dădeam seama că, în cazul ei, finalul fericit îi colora amintirile în roz. Ai zice că povestea ei — o poveste de succes — ar fi trebuit să mă inspire. Ea reuşise să traverseze terenul minat al infertilităţii şi să ajungă în siguranţă de partea cealaltă. Cu toate astea, găseam că avea un aer condescendent. E uşor să zici că efortul n-a fost atât de mare după ce ai ajuns în siguranţă dincolo şi te uiţi la alţii cum explodează minele sub ei. Simţeam că nu mă puteam plânge la Alice deoarece Gina, cu experienţa ei, 239

Liane Moriarty

îi spunea probabil că nu era chiar aşa de rău şi că eu doar mă lamentam şi dramatizam. Într-o seară, am sunat-o pe Alice să-i spun că am mai pierdut o sarcină. Avusesem nişte greţuri groaznice cu sarcina aceea. Vomitam de fiecare dată când mă spălam pe dinţi. Odată a trebuit să ies în fugă dintr-o sală de cinema din cauză că parfumul Opium al femeii de alături, combinat cu mirosul floricelelor de porumb, mi-a întors stomacul pe dos. Am crezut că precis era un semn că de data asta va fi cu noroc. Ha-ha. N-a însemnat nimic. Când am sunat, Alice a răspuns la telefon râzând. În fundal se auzea vocea Ginei care striga ceva despre ananas. Inventau cocteiluri pentru nu ştiu ce eveniment de la şcoală. Evident, Alice n-a mai râs când i-am dat vestea şi a adoptat un ton trist, dar parcă tot nu reuşea să scape de ecoul râsului de dinainte. M-am simţit ca o soră plictisitoare care suna să vorbească despre un alt avort plictisitor, stricându-le dispoziţia cu necazurile ei ginecologice cam dezgustătoare. Probabil că Alice îi făcuse semn Ginei pentru că râsul a încetat brusc, de parcă ai fi apăsat pe un buton. I-am spus să nu se îngrijoreze, că putem vorbi mai târziu, şi am închis repede. Apoi am aruncat cu telefonul în cameră şi am spart o vază frumoasă pe care o cumpărasem din Italia când aveam douăzeci de ani, m-am întins pe canapea şi am bocit într-o pernă. Şi-acum îmi pare rău după vaza aia. Alice nu m-a sunat a doua zi. Iar a treia zi Madison şi-a fracturat clavicula. Aşa că ne-am luat cu altele; ne-am dus cu toţii la spital şi am fost preocupaţi de sănătatea ei. Sarcina pe care o pierdusem a rămas uitată între 240 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

cocteilurile cu Gina şi accidentul lui Madison. Alice nici măcar n-a mai adus vorba de ea. Mă întrebam dacă a uitat. Cred că atunci s-a instalat răceala dintre noi. Da, ştiu. E o meschinărie şi o copilărie din partea mea, dar asta e situaţia.

241

17

Cugetările unei străbunici Ieri, fiica mea, Barb, m-a întrebat dacă doresc ceva anume de Ziua mamei. Vreţi să ştiţi care a fost primul lucru care mi-a venit în minte? O pungă de final. E o pungă specială pe care o pui pe cap ca să mori liniştit în somn din cauza lipsei de oxigen. Sau, dacă nu, mi-ar plăcea o pilulă de serenitate. Este o pilulă ca să te sinucizi fără durere. Din păcate, Barb ar trebui să se ducă până în Mexic ca s-o ia, şi o călătorie cu maşina până la Parramatta i se pare o mare aventură. În fine, parcă vă şi văd pufnind în faţa monitorului. Staţi liniştiţi, i-am spus că mi-aş dori un nou prosopel pentru mâini şi un săpun parfumat. Nu sunt bolnavă. Din câte ştiu, sunt sănătoasă tun. Oricum, în august împlinesc şaptezeci şi cinci de ani. Atât avea biata mea mamă când a murit de cancer. Mă îngrozeşte gândul că aş putea trece prin aceleaşi umilinţe prin care a trecut ea. Şi mă refer nu atât la durere, cât mai ales la pierderea controlului. La infirmierele care te 242

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

întreabă pe un ton condescendent: „Cum mai stăm astăzi?“ La faptul că nu pot decide eu când să mănânc, când să dorm sau când să fac duş. Oh, numai când mă gândesc şi mă trec fiorii! Mi-ar lua o greutate de pe suflet să ştiu că am o pungă de final sau o pastilă de serenitate pusă la păstrare în sertarul noptierei; atunci nu m-aş mai gândi şi nu mi-aş mai face griji pe tema asta. Ar fi un cadou cu adevărat special. Între timp, alţi opt colegi de-ai mei mi-au cerut să-i şterg de pe lista pentru excursia cu autobuzul la masa rotundă despre eutanasie. Se pare că toată discuţia aceea despre turul pe la diverse terase a fost o prostie. Domnul X a organizat o plimbare cu vaporul absolut respectabilă. Toată lumea este foarte bucuroasă şi se pare că a uitat că eu am fost cea care a organizat o plimbare cu vaporul anul trecut de Crăciun. Ai zice că X a inventat plimbările cu vaporul. Trebuie să recunosc că mă deprimă puţin toată povestea asta. Dar să trecem la lucruri mai vesele: frumoasa mea strănepoată Olivia va apărea în Seara Talentelor din Familie! Voi încerca să nu uit să postez câteva fotografii. Barbara şi soţul ei, Roger, vor prezenta un număr de salsa. M-au întrebat dacă printre rezidenţii noştri există persoane interesate să înveţe dansuri latine. Asta ar fi exact ce-i trebuie lui X. Cu cât mai lasciv, cu atât mai bine. COMENTARII Beryl a spus… Vai, Frannie, era să mă înec cu sendvişul când ţi-am citit postarea. Frannie, scumpo, nu crezi că devii cam obsedată de chestia asta? Mă îngrijorezi. 243

Liane Moriarty

AB74 a spus… E simplu. Ia-ţi un pistol. Repede, eficient, un singur glonţ în cap. Pac! Şi acum du-te în excursia cu vaporul şi nu te mai gândi! (Trimite-mi un email privat dacă doreşti câteva sfaturi ca să faci rost de un pistol ieftin şi bun.) DorisDinDallas a spus… Nu ne-ai spus dacă l-ai invitat pe Domnul X la un pahar. PS: Şi încă nu ne-ai povestit de ce ai fost dezamăgită în dragoste. PPS: Te rog, nu-i scrie lui AB74! Vorbeşte ca un mafiot! Mama Sportivă a spus… Citesc acest blog încă de la început şi până acum nu am postat niciun comentariu, dar trebuie să spun că această ultimă postare este iresponsabilă şi imorală. Mi-a făcut greaţă. Nu voi mai reveni. Tipul din Brisbane a spus…. !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Frank Neary a spus… Îmi pare rău să aud că aţi fost decepţionată de vreun dobitoc, domnişoară Jeffrey! Dar niciodată nu e prea târziu să întâlneşti dragostea! Aş fi încântat să vă invit în oraş, La un dans? La un film? Unde v-ar plăcea? Super Buni a spus…. Poate e o binecuvântare deghizată pentru Alice faptul că a uitat ce s-a întâmplat cu Gina. 244 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Nick! Alice a sărit din somn, cu inima bătând să-i sară din piept, cu respiraţia întretăiată. A pipăit patul cu mâna ca să-l trezească pe Nick şi să-i spună de coşmar, deşi detaliile începeau deja să se estompeze şi să i se pară absurde. Era despre… un copac? Un copac uriaş. Cu crengi întunecate pe fondul unui cer acoperit de nori de furtună. — Nick? De câte ori avea un coşmar, el se trezea imediat şi o liniştea automat, cu vocea răguşită de somn. „Nu s-a întâmplat nimic, a fost doar un vis, un vis urât.“ Iar ea îşi zicea mereu: „Va fi un tată minunat.“ A pipăit aşternuturile. Probabil că Nick s-o fi dus să-şi ia un pahar cu apă. Sau încă nu se culcase. Alice, Nick nu este aici. El locuieşte în altă parte. Mâine dimineaţă se întoarce din Portugalia şi tu nu te vei duce să-l aştepţi la aeroport. Probabil că se va duce Gina. Oh, azi te-ai sărutat cu un director de şcoală. Ai uitat? Ai uitat? Te rog să-ţi AMINTEŞTI odată viaţa ta, fraiero!! A aprins veioza, a aruncat pătura la o parte şi s-a dat jos din pat. Nu mai putea să adoarmă la loc. Foarte bine. Şi-a trecut palmele peste cămaşa de noapte. Era fără mâneci, din mătase de culoarea perlei. A costat probabil o avere. Ce aiurea i se părea că nu-şi amintea când a cumpărat-o. Gata! Voia să-şi amintească totul, chiar acum. S-a dus la baie şi a găsit sticla de parfum pe care o folosise la spital. A pulverizat o cantitate generoasă, apoi a inspirat adânc mirosul. Era gata să sară din nou în acel abis al memoriei. 245

Liane Moriarty

Parfumul i-a invadat nările, provocându-i o uşoară senzaţie de greaţă. A aşteptat să-i vină în minte imaginile din ultimii zece ani, dar n-a reuşit decât să vadă figurile necunoscute şi zâmbitoare de la petrecerea de aseară, ochii căprui şi catifelaţi ai lui Dominick, zâmbetul cochet pe care mama ei i-l arunca lui Roger şi ridurile de amărăciune de la gura lui Elisabeth. Toate aceste amintiri erau prea recente şi derutante. Asta era problema. Nu mai rămânea loc pentru amintirile de demult. S-a aşezat pe gresia rece, strângându-şi genunchii la piept. Vedea toate persoanele de aseară care forfoteau vesele prin casa ei, se serveau cu pahare de şampanie şi mici tartine oferite de chelnerii cu şorţuri albe (care apăruseră la ora 5 după-amiază şi preluaseră bucătăria cu discreţie şi eficienţă), stăteau în mici grupuri în curtea din spate, afundându-şi tocurile în iarbă. „Alice!“ o salutau pe un ton foarte familiar, sărutând-o pe amândoi obrajii. În 2008, aproape toată lumea se săruta pe obraji. „Ce mai faci?“ Pieptănăturile erau mai lejere şi mai puţin voluminoase decât în 1998. Toţi păreau să aibă capul mai mic, ceea ce era comic. Oamenii au discutat despre preţul petrolului (ce se poate spune despre un subiect atât de banal?), preţurile caselor, solicitările de amenajări şi despre un scandal politic. Au vorbit despre copiii lor — „Emily“, „Harry“, „Isabel“ — ca şi când Alice îi cunoştea foarte bine. Au făcut glume amuzante despre o excursie cu şcoala în care se pare că mersese şi ea şi unde lucrurile ieşiseră total anapoda. Au scăzut vocea şi au adoptat un ton serios când s-au referit la o profesoară pe care n-o plăcea nimeni. I-au vorbit despre lecţiile particulare de balet, de saxofon, 246 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

de înot, despre formaţia şcolii, festivalul şcolii, cantină, clase suplimentare pentru copiii „dotaţi şi talentaţi“. Toate astea nu aveau niciun sens pentru ea. Conversaţiile conţineau prea multe detalii, nume, fapte, date şi abrevieri — ora de EF, profesoara de ME. În două ocazii, două invitate diferite i-au şoptit la ureche un cuvânt necunoscut, „botox“, în timp ce o alta a trecut pe lângă ele. Alice n-a înţeles dacă era o insultă dispreţuitoare sau un compliment plin de invidie. Dominick stătea pe-aproape şi le explica oamenilor că ea nu se simţea prea bine după accident şi că ar fi trebuit să stea în pat. „Aşa e Alice, mereu pe baricade!“ ziceau ei. (Aşa era ea de obicei? Ce ciudat! În mod normal îi plăcea să găsească o scuză ca să se ducă să se culce.) Nu părea să conteze pentru nimeni că ea nu ştia cine erau acele persoane. Era de-ajuns să zâmbească şi să clatine din cap pentru a menţine conversaţia, în timp ce ea, de fapt, se gândea la lucrurile din propria curte. În colţul acela era o grădiniţă de legume? Un leagăn scârţâia uşor, mişcat de briza serii — oare Sultana sărise din el în braţele ei? Acum, în baie, Alice îşi trecea degetele peste rosturile plăcilor de gresie albă. (Ea şi Nick făcuseră împreună un curs practic de aplicat gresia înainte de renovarea băii — punctul 46 pe lista Visului Imposibil.) Nu-şi amintea când au pus gresia. Se poate să fi pierdut mii şi mii de amintiri. Oare în acel moment Nick era în pat cu Gina? La petrecere venise vorba de Gina. Alice s-a simţit incomod. Tocmai discuta (sau, mai precis, asculta) cu o femeie care purta nişte cercei cu diamante atât de mari, încât era imposibil să-ţi iei ochii de la ei, şi un bărbat care 247

Liane Moriarty

urmărea chelnerii cu un ochi vigilent, obsedat să mai ia o mini-samosa. Se plângeau că temele pentru şcoală erau un motiv de stres pentru părinţi. — La ora trei dimineaţa stăteam să lipesc beţişoare ca să construiesc căsuţa lui Erin şi, vă spun, la un moment dat… pac! am simţit că cedez. Femeia cu cercei a pocnit din degete şi cerceii cu diamante au strălucit. — Îmi imaginez, murmurase Alice, deşi nu, nu-şi putea imagina. De ce această fetiţă, Erin, nu-şi făcuse singură proiectul pentru şcoală? Sau de ce nu-l făcuse împreună cu mama ei? Alice se imagina râzând fericită alături de o fetiţă dulce, fiica ei, în timp ce lipeau împreună beţişoare şi beau ciocolată caldă. De altfel, Alice se pricepea de minune la lucru manual. Căsuţa copilului ei ar fi cea mai frumoasă din clasă. — Bine, ei trebuie să înveţe disciplina, nu? Nu ăsta e scopul temelor? era de părere bărbatul. Hei! Vă rog frumos, acolo aveţi samosa? Oh, kebab. În fine, în ziua de azi poţi să găseşti orice pe Google. Pe ce? Pe Alice începuse s-o doară capul. — Google nu te ajută să construieşti o căsuţă din beţe! Oricum, pun pariu că nu tu trebuie să-i ajuţi pe copii la teme, nu? Femeia îi aruncase lui Alice o privire tipic feminină, care transmitea exasperare faţă de atitudinea bărbaţilor, şi Alice încercase să-i răspundă cu o privire asemănătoare. (Deşi ea era convinsă că Nick i-ar fi ajutat pe copii la teme.) — Sunt sigură că Laura se ocupă de tot până ajungi tu acasă. Mi-aduc aminte că odată am auzit-o pe Gina Boyle zicând că, după părerea ei, temele ar trebui… 248 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Femeia s-a oprit în mijlocul frazei cu o exagerată grimasă de jenă. — Oh, îmi pare rău, Alice. Ce lipsă de delicateţe din partea mea! — Ştim cât de greu ţi-a fost, a spus bărbatul cuprinzând-o pe Alice pe după umeri ca un frate. Oh, uite! Stai să-ţi aduc o samosa. Alice a fost îngrozită. Chiar toată lumea ştia că Nick o înşelase cu Gina? Era un fapt cunoscut public în această gaşcă ciudată de prieteni? Dominick a apărut ca din senin şi a scos-o cu delicateţe din încurcătură. Alice începea să aibă încredere în el. Ba chiar de câteva ori s-a surprins căutându-l cu privirea prin mulţime şi spunându-şi în sinea ei: Unde e Dominick? în timp ce-şi imagina că-i povesteşte lui Nick întâmplarea: „Şi tipul ăsta s-a comportat toată noaptea ca şi cum era iubitul meu. Ce părere ai?“ La petrecere au mai fost Elisabeth şi soţul ei, Ben, deoarece Alice îi spusese lui Elisabeth că va face un atac de panică dacă nu vine. Ben era şi mai corpolent şi mai ursuz decât şi-l amintea Alice. Arăta ca un tăietor de lemne ieşit dintr-o carte cu poveşti pentru copii şi contrasta mult cu ceilalţi bărbaţi proaspăt bărbieriţi, cu cămăşi impecabile şi corpuri bine lucrate la sala de gimnastică. Se pare că Ben ţinea la Alice. I-a spus că „s-a gândit mult la conversaţia de alaltăieri“, apoi şi-a dat o palmă peste frunte şi a adăugat „Oh, dar probabil că tu nici nu-ţi mai aminteşti.“ Elisabeth a strâns din buze şi s-a uitat în altă parte. „Ce conversaţie?“ a întrebat Alice. „Nu acum“, a spus Elisabeth pe un ton sever. Elisabeth şi Ben nu au socializat prea mult la petrecere. Au discutat mult cu Dominick, pe care se pare 249

Liane Moriarty

că nu-l cunoscuseră până atunci. Era ciudat s-o vadă pe Elisabeth aşa retrasă şi nedezlipită de Ben. Altădată, la petreceri, se ducea să discute când cu unii, când cu alţii, ca şi cum era datoria ei să converseze cu toată lumea. Curios este că Alice a avut impresia că putea să se descurce perfect şi fără ajutorul lui Elisabeth, Dominick sau chiar Nick. Deşi i se păruse o experienţă absolut suprarealistă să-i întâlnească pe toţi acei necunoscuţi care ştiau cum o cheamă, inclusiv detalii intime despre sănătatea ei (o femeie încercase s-o tragă într-un colţ pentru a continua o conversaţie din urmă cu câteva săptămâni ce părea să fi fost despre „centura pelviană“ a lui Alice), nu a simţit acea panică pe care de obicei o simţea la petreceri. Era ca şi cum ştia instinctiv cum să stea, ce să facă cu mâinile şi ce expresie a feţei să adopte. Se simţea energică şi binevoitoare, ba chiar le-a povestit invitaţilor cum căzuse la gimnastică şi acum credea că era cu zece ani mai tânără şi însărcinată cu primul copil. Cuvintele îi veneau cu uşurinţă. Stabilea contact vizual cu fiecare interlocutor. A ştiut să spună o glumă. Se vedea că, la cei aproape patruzeci de ani ai săi, devenise o persoană foarte sociabilă şi dezinvoltă. Poate pentru că arătase atât de bine se simţise atât de stăpână pe ea. Căutase în dulap şi alesese o rochie albastră cu broderie în jurul gâtului şi la poale. „Alice, scumpo, tu ai avut întotdeauna nişte rochii superbe“, îi spusese Kate Harper. Accentul britanic al lui Kate devenea tot mai afectat pe măsură ce creştea numărul paharelor de băutură pe care le golea, aşa încât, pe la miezul nopţii vorbea ca regina Angliei. Alice nu putea s-o suporte. Petrecerea s-a terminat pe la ora unu. Dominick a plecat printre ultimii, după ce i-a dat un sărut cast pe 250 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

obraz şi i-a spus că o va suna a doua zi. Se pare că nu s-a pus problema dacă să rămână sau nu peste noapte, deci poate că relaţia lor nu ajunsese până acolo. Era un bărbat foarte cumsecade, o persoană pe care ea ar fi recomandat-o din toată inima unei prietene, însă ideea de a se dezbrăca în faţa lui i se părea penibilă. Totuşi, poate că el voise să fie discret deoarece ştia că Elisabeth şi Ben urmau să rămână peste noapte la ea. Poate că ei chiar aveau o viaţă sexuală activă. S-a cutremurat. Peste nici douăzeci şi patru de ore îi va vedea pe Nick şi pe copii şi totul se va lămuri. Pardoseala din baie se simţea tot mai rece. S-a ridicat în picioare şi şi-a studiat în oglindă faţa subţire şi obosită. Cine ai devenit, Alice Love? S-a întors în dormitor cu gândul să se culce la loc, dar ştia că va fi imposibil. Soluţia era un pahar cu lapte cald. Sigur, nu asta era adevărata soluţie. N-o vindeca de insomnie, dar ritualul în sine, sentimentul că făceai un lucru pe care îl recomandau revistele pentru femei, era reconfortant şi o ajuta să-şi treacă timpul. Când a trecut pe hol, a văzut că uşa de la dormitorul musafirilor era închisă. Avusese surpriza plăcută să constate că mai aveau o cameră liberă (una dintre multele folosite anterior pentru depozitare) prevăzută cu un pat dublu, comodă şi prosoape de toaletă. „Aşteptam să rămână cineva?“ o întrebase pe Elisabeth. „Întotdeauna o ai pregătită“, îi răspunsese Elisabeth. „Eşti foarte organizată, Alice.“ Vocea îi redevenise dură, iar Alice nu ştia de ce. Elisabeth începea s-o irite. A mers în linişte pe holul acoperit cu mochetă, dar la capătul scării era cât pe ce să rateze o treaptă şi s-a prins 251

Liane Moriarty

de balustradă. Poate era mai bine să cadă şi să se lovească iar la cap. Poate aşa îşi recăpăta memoria. A coborât scările ţinându-se de balustradă. Când a ajuns la parter, a văzut lumină în bucătărie. — Bună, a zis ea. — Oh, bună. Elisabeth era în faţa cuptorului cu microunde. — Încălzeam nişte lapte, a explicat ea. Vrei şi tu? — Da, te rog. — Nu că m-ar ajuta să mă vindec de insomnie. — Nici pe mine. Alice s-a sprijinit de tejghea şi s-a uitat cum Elisabeth a umplut încă o cană cu lapte. Purta un imens tricou bărbătesc, probabil de-al lui Ben. Alice s-a simţit prea aranjată în cămaşa ei lungă de satin. — Cum te simţi? a întrebat Elisabeth. Cum mai stai cu… memoria? — Nicio noutate, a spus Alice. Tot nu-mi amintesc nimic, nici despre copii, nici despre divorţ. Deşi mi-am dat seama că divorţul are legătură cu Gina. Elisabeth s-a uitat la ea surprinsă. — Ce vrei să spui? — Stai liniştită, nu trebuie să mă protejezi, a spus Alice. Am ajuns la concluzia că Nick s-a culcat cu ea. — Nick s-a culcat cu Gina? — Nu e aşa? Se pare că ştie toată lumea. — Pentru mine e o noutate. Elisabeth părea cu adevărat şocată. — Sunt sigură că acum e în pat cu ea, a spus Alice cu nonşalanţă. Dinspre cuptorul cu microunde s-a auzit un ding, dar Elisabeth nu l-a luat în seamă. 252 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Alice, eu mă îndoiesc că e aşa, a spus ea. — De ce? — Pentru că Gina e moartă.

253

18

— Oh, a spus Alice. Apoi a adăugat, după un scurt moment de tăcere: — Sper că n-am omorât-o eu, nu? Într-o criză de gelozie. Deşi presupun că aş fi la închisoare acum. Sau poate că nu m-au prins! Elisabeth a râs scandalizată. — Nu, n-ai omorât-o tu. Vrei să zici că îţi aminteşti că Nick s-a culcat cu ea? a întrebat-o ea încruntându-se. — Nu chiar, a recunoscut Alice. Dar i se păruse atât de clar! S-a mai înviorat puţin. Vasăzică de-asta au tratat-o toţi cu atâta compasiune când a venit vorba de Gina: pentru că era moartă! Nu fusese vorba de nicio aventură extraconjugală! Acum se simţea plină de uşurare şi de dragoste vinovată faţă de Nick. Bineînţeles că n-ai făcut-o, dragul meu, niciodată nu te-am bănuit, nici măcar o secundă. Şi dacă nu existase nicio aventură extraconjugală, poate că Gina fusese o persoană foarte drăguţă. Păcat că murise! Elisabeth a scos cănile de lapte din cuptorul cu microunde, le-a pus pe masa de cafea şi a aprins o veioză. 254

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Baloanele cu heliu pe care le umflase Dominick pluteau încă aproape de tavan. Pe pervazul ferestrei rămăseseră două pahare de şampanie pe jumătate goale, lângă o grămadă de beţe de la frigăruile de pui. Alice s-a aşezat cu picioarele încrucişate pe canapeaua de piele, trăgându-şi cămaşa de noapte peste genunchi. — Cum a murit Gina? a întrebat ea. — A avut un accident. Elisabeth a băgat un deget în cană şi a amestecat puţin laptele, evitând privirea lui Alice. — Un accident de maşină. În urmă cu aproape un an. — Mi-a părut rău? — Era cea mai bună prietenă a ta. Cred că ai fost devastată, a spus Elisabeth luând o înghiţitură zdravănă de lapte şi punând repede cana jos. Ah! E prea fierbinte! „Devastată“. Ce vorbă mare, impresionantă! Alice a sorbit din cana cu lapte şi s-a ars la limbă. Era atât de ciudat când se gândea că fusese „devastată“ de moartea acestei necunoscute, în schimb se pare că acceptase divorţul cu seninătate. Nu avea nicio experienţă în care să se fi simţit devastată. Nu i se întâmplase niciodată ceva atât de groaznic. Avea şase ani când a murit tatăl ei, dar nu-şi aducea aminte decât că se simţise confuză. Maică-sa îi spusese odată că, după ce a murit, Alice a purtat săptămâni la rând un pulover vechi de-al tatălui ei pe care nu voia deloc să şi-l dea jos şi că a ţipat şi s-a zbătut când Frannie a reuşit până la urmă să-l scoată de pe ea. Alice nu-şi amintea nimic. Îşi amintea în schimb că la pomana de după înmormântare, una dintre colegele de tenis ale mamei ei o certase deoarece băga degetul în prăjitura cu brânză, dar lui Elisabeth nu-i zicea nimeni nimic, deşi şi ea făcea la fel, ba chiar mai mult decât Alice, 255

Liane Moriarty

dar ea nu intra niciodată în bucluc. În loc să-şi amintească tristeţea şi dezolarea de atunci, ea îşi amintea teribila nedreptate cu prăjitura. Mai fusese şi seara din ajunul nunţii când, la culcare, s-a pus pe jelit pentru că tatăl ei nu mai trăia ca să poată s-o conducă la altar. S-a mirat şi ea de lacrimile neaşteptate şi le-a pus pe seama nervozităţii dinaintea nunţii. S-a temut că erau lacrimi nesincere deoarece aşa credea că trebuia să se simtă, când de fapt ea habar n-avea cum e să ai tată. În acelaşi timp s-a bucurat, deoarece asta însemna că, în adâncul inimii, îşi amintea de tatăl ei şi încă îi era dor de el, şi a început să plângă şi mai tare când şi-a amintit cum, de câte ori se bărbierea în baie, îi punea în mâini un nor parfumat de spumă de ras pentru ca Alice să şi-o întindă pe faţă, ce drăguţ şi emoţionant, şi ea spera ca a doua zi coafeza să-i pieptăne bretonul cum trebuie deoarece, când nu-l avea aranjat, arăta ca un arici şi… poftim, era o persoană înfiorător de superficială, mai preocupată de cum o să-i stea părul decât de tatăl ei mort. Acum, după câte se pare, trăise o dezolare reală, de om matur, pentru o femeie pe nume Gina. — Tu ai fost de faţă, a spus Elisabeth cu glas scăzut. — Poftim? Unde am fost? — Ai văzut accidentul. Erai cu maşina în spatele maşinii ei. Cred că a fost îngrozitor pentru tine. Nici măcar nu-mi imaginez… — La intersecţia dintre Rawson şi King? a întrerupt-o Alice. — Da. Îţi aminteşti? — Nu chiar. Cred că îmi amintesc doar senzaţia de-atunci. Mi s-a întâmplat de două ori. Când văd 256 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

intersecţia aia, brusc mă cuprinde panica de parcă aş fi într-un coşmar. Oare va dispărea acea senzaţie acum, când ştia din ce cauză e? Nu era sigură că voia să-şi amintească faptul că a văzut când cineva a fost omorât în faţa ei. Au stat câteva secunde în linişte, bându-şi laptele. Alice a întins mâna, a apucat sfoara unui balon şi a tras de ea. L-a privit cum saltă în aer şi din nou şi-a amintit de buchetele de baloane roz care se zbuciumau pe un cer de furtună. — Baloane roz…, i-a spus ea lui Elisabeth. Îmi amintesc de nişte baloane roz şi de o tristeţe groaznică. Are legătură cu Gina? — Asta a fost la înmormântarea ei, i-a explicat Elisabeth. Tu şi Michael, soţul ei, aţi aranjat să fie eliberate în aer nişte baloane la cimitir. A fost foarte frumos. Foarte trist. Alice a încercat să se imagineze vorbind despre baloane cu un bărbat îndoliat pe nume Michael. Michael. Ăsta era numele de pe cartea de vizită pe care a găsit-o în portofel. Michael Boyle — fizioterapeutul din Melbourne… Probabil că el era soţul Ginei. De aceea scrisese pe spatele cărţii de vizită despre „alte vremuri mai fericite“. — Gina a murit înainte ca eu şi Nick să ne despărţim? a întrebat Alice. — Da. Cu şase luni înainte, cred. A fost un an foarte greu pentru tine. — Se vede. — Îmi pare rău, a spus Elisabeth. — Stai liniştită. 257

Liane Moriarty

Alice și-a ridicat privirea cu o expresie vinovată; nu voia să dea impresia că se autocompătimea. — Nici măcar nu-mi amintesc de Gina. Sau de divorţ. — Trebuie să mergi la un neurolog, a zis Elisabeth, dar a spus-o fără convingere, ca şi cum nu voia să se deranjeze insistând. Au stat câtva timp în linişte. Nu se auzea decât gâlgâitul intermitent al acvariului cu peşti. — Ar trebui să dau de mâncare la peşti? a întrebat Alice. — Nu ştiu, a răspuns Elisabeth. Mi se pare că asta e treaba lui Tom. Cred că nimeni altcineva nu are voie să se ocupe de ei. Tom. Băieţelul cu părul blond şi vocea nazală cu care a vorbit la telefon. Gândul că urma să-l întâlnească o îngrozea. El se ocupa de peşti. Avea responsabilităţi şi opinii. Toţi cei trei copii aveau opinii. Opinii despre Alice. Poate că nici n-o plăceau prea mult. Poate era prea severă. Sau poate le era ruşine cu ea. Se îmbrăca nepotrivit când se ducea să-i ia de la şcoală. Poate îl preferau pe Nick. Poate o învinuiau că l-a alungat pe Nick din viaţa lor. — Cum sunt? a întrebat. — Peştii? — Nu, copiii. — Ah! Păi… sunt minunaţi. — Explică-mi mai bine. Descrie-mi personalitatea lor. Elisabeth a deschis gura şi a închis-o la loc. — Mă simt aiurea să-ţi vorbesc despre copiii tăi. Tu îi cunoşti mult mai bine decât mine. — Dar nici măcar nu-mi amintesc că i-am născut. — Ştiu. Dar e foarte greu de crezut. Arăţi exact ca înainte. Am impresia că, dintr-o clipă în alta, o să-ţi recapeţi 258 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

memoria şi atunci o să-mi spui: „Oh, te rog, nu-mi vorbi mie de copiii mei“. — Haide, zău aşa! a protestat Alice. — Bine, bine, a spus Elisabeth ridicând mâinile. Am să încerc. Deci, Madison… ei bine, Madison este… S-a oprit. — Mama s-ar descurca mult mai bine decât mine la treaba asta. Ea îi vede pe copii tot timpul. Pe ea ar trebui s-o întrebi. — Ce vrei să spui? Îi cunoşti pe copiii mei, nu? Credeam că-i cunoşti mai bine ca oricine. Tu mi-ai adus primul cadou pentru copil. Nişte botoşei. Elisabeth fusese prima persoană pe care o sunase Alice după ce ea şi Nick întinseseră pe măsuţa de cafea toate testele de sarcină pozitive. Fusese atât de emoţionată! Venise cu o sticlă de şampanie („Pentru Nick şi pentru mine, nu pentru tine!“), cu un exemplar din cartea La ce să te aştepţi când aştepţi un copil şi nişte botoşei. — Ah, da? Nu-mi amintesc, a spus Elisabeth. A lăsat cana jos şi a luat o fotografie înrămată de pe măsuţa de alături. — Îi vedeam tot timpul când erau mici. Îi adoram. Îi ador şi acum, desigur. Doar că tu eşti foarte ocupată. Copiii au foarte multe activităţi. Toţi se duc la cursul de înot. Olivia merge la balet şi netball. Tom joacă fotbal şi Madison hockey. Şi petreceri aniversare! Mereu se duc la ziua de naştere a cuiva. Au o viaţă socială incredibilă. Îmi aduc aminte când erau mici. Întotdeauna ştiam exact ce să le cumpăr de ziua lor. Desfăceau cadourile cu atâta nerăbdare! Acum trebuie să te sun mai întâi pe tine ca să-mi spui exact unde să mă duc şi ce să iau. Sau cumperi tu şi eu îţi dau banii. Apoi le spui copiilor să-mi trimită 259

Liane Moriarty

o felicitare de mulţumire. Dragă mătuşă Libbie. Îţi mulţumim foarte mult pentru bla-bla-bla. — O felicitare de mulţumire, a repetat Alice. — Da. Ştiu, ştiu, aşa învaţă bunele maniere şi aşa mai departe, dar mie tot nu-mi plac felicitările de mulţumire. Întotdeauna mi-i imaginez pe copii protestând pentru că sunt obligaţi să le scrie. Mă fac să mă simt ca o mătuşă decrepită. — Oh, îmi pare rău! — Lasă! Nu-mi vine să cred că m-am plâns de felicitările de mulţumire. Am devenit o acritură. N-ai observat? — Mi se pare că mai degrabă eu am devenit… Alice nu ştia cum să descrie persoana în care se transformase. Nesuferită? — În fine, a spus Elisabeth cu dezinteres. Copiii tăi… Ei bine, Madison e pur şi simplu Madison. A zâmbit cu afecţiune. „Madison e pur şi simplu Madison.“ Fraza aceea cuprindea un întreg univers de amintiri. Dacă acel univers ar fi fost uitat pentru totdeauna, ar fi fost insuportabil pentru Alice. — Mama zice mereu: „De unde am scos-o?“ — a explicat Elisabeth. — Înţeleg…, a spus Alice. Descrierea n-o ajuta prea mult. — Întotdeauna a fost foarte sensibilă, încă de când era mică. Simte totul foarte intens. În Ajunul Crăciunului devenise atât de surescitată, şi pe urmă, după ce a trecut Crăciunul, nu mai suporta. O găseai plângând într-un colţ pentru că trebuia să aştepte un an întreg până să vină iar Crăciunul. Ce să-ţi mai spun? E predispusă la accidente. Acum un an a trecut prin uşile alea de sticlă 260 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

şi a trebuit să i se pună patruzeci şi două de copci. A fost traumatizant. Mult sânge. Se pare că Tom a chemat ambulanţa şi Olivia a leşinat. N-am ştiut că e posibil ca un copil de cinci ani să leşine. Dar Olivia are hemofobie. Adică avea. Nu ştiu dacă mai are. De fapt, nu zicea ea la un moment dat că îşi doreşte foarte mult să devină asistentă? Când i-a cumpărat mama uniforma de asistentă? Alice s-a uitat la ea fără să zică nimic. — Scuze, a spus Elisabeth fâstâcită. Nici nu pot să-mi imaginez cât de ciudat trebuie să fie pentru tine… uit mereu. — Mai povesteşte-mi despre Sultana. Adică Madison. — Lui Madison îi place să gătească, a spus Elisabeth. Adică presupun că încă îi place. Cred că în ultimul timp a devenit cam năzuroasă. Înainte inventa propriile ei reţete. Erau foarte bune. Numai că bucătăria arăta întotdeauna ca după un bombardament şi la partea cu curăţenia nu era aşa de bună. Era şi cam pretenţioasă când gătea. Dacă reţeta nu ieşea exact aşa cum dorea ea, începea să plângă. Odată am văzut-o aruncând la gunoi un tort de ciocolată cu trei straturi pe care se chinuise ore întregi să-l decoreze. Ai explodat de furie! — Oh, da? Alice a încercat să asimileze această nouă imagine despre sine. Ea nu se enerva niciodată. Cel mult se bosumfla. — Mi se pare că a trebuit să te duci la mai multe magazine ca să găseşti ingredientele potrivite pentru tortul ăla, aşa că nu-i de mirare că te-ai enervat aşa. — Madison îmi aminteşte de Fiţoase, a spus Alice. Nu-i trecuse niciodată prin minte că genele cumnatelor ei s-ar putea infiltra în copilul ei. Presupusese 261

Liane Moriarty

întotdeauna că, dacă va avea o fată, aceasta va fi o versiune miniaturală a ei înseşi; o nouă Alice pe care putea s-o îmbunătăţească, poate cu ochii lui Nick, ca să fie mai interesantă. — Nu, nu seamănă cu Fiţoasele, a spus Elisabeth pe un ton categoric. Madison e Madison. Aşa e ea. Alice şi-a pus mâinile pe abdomen şi s-a gândit cât de tare o iubiseră ea şi Nick pe Sultana. Fusese o dragoste simplă, curată, aproape narcisistă. Acum Sultana dădea cu capul în uşi de sticlă, arunca torturi la gunoi şi o făcea pe Alice să explodeze de furie. Totul era mult mai complicat şi haotic decât își imaginase ea. — Şi Tom? El cum e? — E inteligent, a spus Elisabeth. Şi surprinzător de ironic uneori. E un copil suspicios. Nu poţi să-l păcăleşti cu nimic. Se duce şi verifică pe internet. Devine obsedat de diverse lucruri şi învaţă totul despre ele. O perioadă a fost obsedat de dinozauri. Apoi de montagne russe. Acum nu ştiu ce-l mai interesează. Învaţă foarte bine la şcoală. Este premiant şi căpitanul clasei. Lucruri de genul ăsta. — E bine, a spus Alice. — Probabil că a fost o uşurare după Madison. — Ce vrei să spui? — Nimic, doar că Madison a avut mereu probleme la şcoală. „Probleme de comportament“, aşa le spui tu. — Înţeleg… — Dar cred că totul e sub control. N-am auzit de nicio dramă în ultimul timp. „Drame“. În viaţa lui Alice aveau loc „drame“. — Şi mai e Olivia, a continuat Elisabeth. E unul dintre acei copii pe care îi adoră toată lumea. Când era mică şi o scoteam la plimbare, te opreau oamenii pe stradă să 262 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

te complimenteze. Chiar şi bărbaţii maturi, directori cu figuri serioase care se grăbeau să ajungă la cine ştie ce şedinţe, zâmbeau când o vedeau pe Olivia în cărucior. Parcă aveam cu noi o celebritate; toată lumea întorcea capul după ea. Şi acum e la fel de frumoasă. Ne aşteptăm mereu să se transforme într-un monstru, dar nu se-ntâmplă aşa. E foarte afectuoasă — poate prea afectuoasă. Îmi aduc aminte că, odată, se ghemuise jos în bucătărie zicând „Bună, drăguţule“ şi când ne-am uitat, am văzut că voia să mângâie un gândac de bucătărie. Mama era să moară pe loc. Elisabeth s-a oprit şi a căscat îndelung. — Probabil că tu i-ai descrie altfel, a spus ea pe un ton defensiv. Tu eşti mama lor. Alice s-a gândit cum a fost pentru prima oară când a pus ochii pe Nick. Ea purta un şorţ cu dungi şi stătea pe un taburet înalt în faţa unei lungi tejghele din lemn, gata să înveţe secretele bucătăriei thailandeze. Trebuia să fie acolo şi prietena ei Sophie, dar aceasta îşi luxase glezna şi a lipsit de la prima lecţie. Nick a venit mai târziu, însoţit de o tipă despre care Alice a crezut iniţial că era iubita lui, dar care mai târziu s-a dovedit a fi Dora, cea mai fiţoasă dintre surorile lui. Când au intrat, râdeau amândoi, şi Alice, care era tristă fiindcă de curând rămăsese singură, s-a simţit extrem de iritată. Tipic. Uite încă un cuplu fericit care râde. Alice şi-a adus aminte cum privirea ei a întâlnit-o pe cea a lui Nick atunci când el se uita prin sală după nişte locuri libere (în timp ce Dora se uita aiurea în tavan cu o privire cucernică, fermecată parcă de ventilatorul de acolo). Nick a ridicat din sprâncenele lui groase cu un aer întrebător şi Alice a zâmbit politicos, zicând în sinea ei: Da, da, 263

Liane Moriarty

bine, porumbeilor, veniţi să staţi aici şi să mă plictisiţi cu conversaţia voastră. Mai fusese un loc liber în faţă. Dacă privirile lor nu s-ar fi întâlnit, dacă ea s-ar fi uitat în jos, la reţeta de tartă cu peşte pe care o avea în faţă, sau dacă Sophie ar fi pus piciorul cu doi centimetri mai la stânga şi nu şi-ar fi scrântit glezna în adâncitura aceea, sau dacă s-ar fi hotărât să meargă la cursul de degustări de vinuri în locul celui de bucătărie thailandeză, ceea ce era să se întâmple, atunci acei trei copii nu s-ar fi născut. Madison Love, Thomas Love, Olivia Love. Trei fiinţe care aveau deja propria lor personalitate, propriile capricii şi propriile experienţe. În clipa când Nick a ridicat din sprâncenele lui groase în direcţia ei, toţi au primit aprobarea oficială. Da, da, da, veţi exista. Alice se simţea euforică. Era uimitor. Sigur, în fiecare secundă se năşteau milioane de copii, deci nu era chiar atât de uimitor, şi totuşi… Cum de nu se simţeau copleşiţi de bucurie de fiecare dată când se uitau la aceşti copii? De ce naiba divorţau? — Vasăzică eu şi Nick ne luptăm pentru custodia copiilor? a întrebat. I se părea un concept atât de străin, tipic pentru adulţi. — Nick vrea să-i ţină la el jumătate din timp. Nu ştim cum crede el că se va descurca pentru că lucrează foarte mult. Tu ai fost întotdeauna „principala îngrijitoare“, cum se zice. Dar totul a… s-a transformat într-o poveste urâtă. Presupun că aşa sunt divorţurile. — Dar Nick crede… Alice se simţea rănită şi copleşită. 264 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Crede că nu sunt o mamă bună? Era ea o mamă bună? Elisabeth a ridicat bărbia şi ochii i-au scăpărat ca în vremurile de altădată. — Dacă el crede asta, se înşală, iar noi avem o mie de martori gata să depună mărturie şi să spună că nu-i aşa. Tu eşti o mamă extraordinară. Nu te îngrijora. Nick nu va câştiga. N-are nicio şansă. Nu ştiu ce încearcă să demonstreze. Cred că pentru el nu-i decât un joc de putere. Alice se simţea derutată deoarece, pe de o parte, era încântată s-o vadă pe Elisabeth revoltându-se în locul ei, dar pe de altă parte, se simţea automat loială faţă de Nick. Elisabeth îl adorase întotdeauna pe Nick. De câte ori Alice şi Nick se certau, Elisabeth îi lua partea lui Nick. Zicea că era „o partidă bună“. Elisabeth începuse să se ambaleze. — Mi se pare atât de absurd! El habar n-are să aibă grijă de ei. Nu găteşte. Mă îndoiesc că a folosit vreodată maşina de spălat rufe. E plecat mereu în călătorii. E atât de… Alice a ridicat mâna ca s-o oprească. Nu suporta s-o audă pe Elisabeth criticându-l pe Nick. — Presupun că nu suportă ideea de a fi un tată cu jumătate de normă, ca taică-su. Nu-i plăcea deloc când Roger venea să-i scoată în oraş pe el şi pe surorile lui. Zicea că întotdeauna Roger se străduia prea tare să fie drăguţ — numai imaginează-ţi —, că era ceva forţat, iar fetele se certau mereu şi profitau de cardul lui de credit. De câte ori ieşeam la un restaurant şi vedeam un bărbat stând la masă singur cu copiii lui, Nick zicea: „Tată divorţat“, şi se cutremura. Adică asta făcea cu zece ani în urmă. A încercat să-şi controleze vocea. 265

Liane Moriarty

— Voia să fie în fiecare seară lângă copiii lui, să audă ce au făcut la şcoală, să prepare micul dejun împreună la sfârşit de săptămână. Vorbea mult despre asta. Ai fi zis că voia să compenseze pentru propria lui copilărie, iar pe mine mă încânta să-l aud vorbind aşa, pentru că astfel compensa şi pentru copilăria noastră şi faptul că nu l-am avut pe tata lângă noi. Avea o viziune foarte romantică asupra familiei. De fapt, amândoi aveam. Nu-mi vine să cred… nu-mi vine să cred… N-a mai putut continua. Elisabeth a venit şi s-a aşezat lângă ea. A îmbrăţişat-o cu stângăcie. — Poate că…, a încercat ea să spună. Poate că amnezia asta a ta este cu noroc, pentru că te va ajuta să priveşti lucrurile cu mai multă obiectivitate, eliberată mental de tot ce s-a întâmplat în ultimii zece ani. Şi când îţi vei recăpăta memoria, vei avea şi o altă perspectivă, iar tu şi Nick veţi putea să vă rezolvaţi problemele fără atâta luptă. — Dacă nu mi-o voi recupera niciodată? — Ba ţi-o vei recupera. Ai început deja să-ţi aminteşti unele detalii, a liniştit-o Elisabeth. — Poate că m-am întors la cine eram odată tocmai ca să opresc divorţul, a spus Alice jumătate în glumă, jumătate în serios. Poate că n-o să-mi recapăt memoria până nu rezolv problema asta. — Posibil! a răspuns Elisabeth cu un optimism exagerat. A tăcut o clipă, apoi a adăugat: — Dominick mi s-a părut drăguţ. Foarte drăguţ. Alice s-a gândit cum l-a lăsat pe Dominick s-o sărute pe aceeaşi canapea pe care stăteau acum şi s-a simţit cuprinsă de vinovăţie. — Este foarte drăguţ. Dar nu e Nick. 266 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Aşa e. Este foarte diferit de Nick. Ce voia să spună cu asta? Ar trebui să se simtă ofensată şi să-i ia apărarea lui Nick? Alice n-avea de gând să înceapă o discuţie pro şi contra fiecăruia, ca şi când ar fi fost vorba de doi pretendenţi rivali. Nick era soţul ei. A schimbat subiectul. — Apropo de bărbaţi, mi-a plăcut Ben. — Mi se pare ciudat să te aud vorbind de el ca şi când abia l-ai cunoscut. — La ce s-a referit când a zis că s-a gândit la discuţia noastră de-acum două zile? Alice ştia că era vorba de un subiect delicat, dar venise momentul să lămurească motivul acestei distanţări dintre ea şi Elisabeth. Elisabeth a căscat şi s-a întins. — Mmmm…  Apoi a întrebat-o: — Vrei un pahar cu apă? — Nu. Mulţumesc. — Mie chiar mi-e sete. S-a ridicat în picioare şi s-a dus la bucătărie. Alice s-a uitat după ea, întrebându-se dacă se va preface în continuare că nu a auzit-o. Elisabeth s-a întors cu un pahar de apă şi s-a aşezat pe divanul din faţa canapelei. — E târziu, a spus. — Libby. Elisabeth a oftat. — Joi — cu o zi înainte de accidentul tău —, Ben a venit să te ajute pentru că aveai o problemă cu maşina. Numai că se pare că nu era nicio problemă. A fost o mică înscenare. 267

Liane Moriarty

Doamne Dumnezeule! Ce făcuse? Alice s-a crispat. Şi-a dat seama că se înroşise la faţă. Nu cumva se dăduse la soţul surorii ei? (În primul rând, tipul era înfiorător de corpolent.) Oare despărţirea de Nick o schimbase într-atât încât întrecuse măsura? — L-ai servit cu brioşe cu banane proaspăt scoase din cuptor. Îi plac la nebunie brioşele cu banane. Oh, nu se poate! — Cu mult unt. Eu nu-l las să mănânce unt. Are colesterolul mare, ştii. În fine, tu eşti cea preocupată de alimentaţia sănătoasă. A încercat să-l seducă pe cumnatul ei, atrăgându-l cu nişte unt. Alice simţea că-i sare inima din piept. — Şi pe urmă i-ai servit un mic discurs. — Un mic discurs? a întrebat Alice cu glas pierit. — Da, un mic discurs despre faptul că ar trebui să renunţăm la fertilizare in vitro şi să încercăm să adoptăm. Aveai pregătite broşuri. Formulare. Adrese de pagini pe internet. Făcuseși o documentare în toată regula. Alice n-a reuşit să înţeleagă nimic timp de câteva secunde. În mintea ei se şi văzuse urcând scările să se „împrospăteze“ şi făcându-şi apariţia într-o lenjerie roşie. — Să adoptaţi…, a repetat ea confuză. — Da. După părerea ta, ar trebui să ne ducem într-o ţară din lumea a treia, ca Angelina şi Brad, şi să ne luăm de-acolo un orfănel. — Ce obrăznicie din partea mea, a spus Alice pe un ton sec, uşurată că nu încercase să-l seducă pe Ben. Să mă bag aşa în vieţile voastre! În acelaşi timp s-a gândit: Dar adopţia nu era totuşi o idee bună? 268 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— În fine, a spus Elisabeth. Eu m-am enervat foarte tare. Când Ben a venit acasă şi mi-a zis, te-am sunat şi ne-am certat din cauza asta. După părerea ta, este timpul „să înfruntăm realitatea“. — Chiar aşa am spus? — Da. — Îmi pare rău. — Stai liniştită. Ai spus-o cu o intenţie bună. Doar că m-ai făcut să mă simt proastă. Ca şi cum tu n-ai fi lăsat lucrurile să ajungă atât de departe. Ca şi cum tu n-ai fi făcut greşeala de a avea avorturi unul după altul. Ca şi cum… nu ştiu… ca şi cum eu am luat totul prea în tragic. — Îmi pare rău, a repetat Alice. Îmi pare foarte rău. — Tu nici măcar nu-ţi aminteşti, a spus Elisabeth. Când o să-ţi aminteşti, o să gândeşti altfel. În fine, ţi-am spus şi nişte răutăţi. — Cum ar fi? — Nu vreau să le mai repet! Nici măcar n-am vorbit serios. Mă scuteşte de neplăceri. Au rămas tăcute câteva clipe. — Angelina şi Brad sunt prieteni de-ai tăi? a întrebat Alice. Elisabeth a pufnit în râs. — Brad Pitt şi Angelina Jolie. Ai uitat şi bârfele despre celebrităţi. — Eu credeam că Brad Pitt era logodit cu Gwyneth Paltrow. — Poveste veche. Între timp s-a căsătorit şi a şi divorţat de Jennifer Aniston, iar Gwyneth a născut un copil pe care îl cheamă Apple. Vorbesc serios, Apple! — Oh! 269

Liane Moriarty

Alice a simţit o tristeţe inexplicabilă pentru Brad şi Gwyneth. — Păreau fericiţi în fotografii. — Toţi par fericiţi în fotografii. — Dar Bill şi Hillary Clinton? a întrebat Alice. Au rămas împreună? — Vrei să spui după faza cu Lewinsky? Da, au rămas împreună. Nici nu cred că se mai gândeşte cineva la povestea asta. Alice s-a uitat la Elisabeth. — Să înţeleg că nu vrei să adopți un copil? a întrebat ea cu maximă detaşare. Elisabeth a zâmbit trist. — Aş fi fost dispusă să iau în calcul şi posibilitatea asta cu ani în urmă, dar Ben nici nu voia să audă. Întotdeauna a fost împotriva adopţiei din principiu, pentru că şi el a fost adoptat, iar mama lui este… dificilă. N-a avut o copilărie prea fericită. Minunata de soacră-mea îi spunea că mama lui biologică n-a avut bani să-l crească, aşa că Ben a început să facă economii. Se gândea că, după ce va strânge o sută de dolari, va putea să-i scrie mamei lui reale ca să-i spună că acum își câştiga singur existenţa şi s-o roage să-l ia înapoi. De ziua lui de naştere dădea fuga la cutia poştală cu gândul că anul ăsta, cine ştie, mama lui reală se hotărâse brusc să-i trimită o felicitare. Zicea că fotografiile lui de când era mic erau urâte — a fost un copil cu o figură haioasă — şi se întreba dacă nu cumva mamei lui biologice nu-i plăcuse cum arăta când l-a născut. A avut întotdeauna impresia că părinţii lui adoptivi şi-ar fi dorit un copil mai micuţ, mai isteţ. Şi-a petrecut toată copilăria făcându-şi ordine în cameră, vorbind puţin, simţindu-se ca un vizitator mare şi 270 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

neîndemânatic în propria casă. Mă doare sufletul când mă gândesc. Când ziceai mai devreme că Nick voia să fie un tată bun ca să compenseze pentru faptul că al lui l-a părăsit, ei bine, şi Ben gândea la fel. Îşi dorea un copil biologic. Voia pe cineva care să semene cu el, să aibă ochii lui, fizicul lui. Şi eu îmi doream să i-l dăruiesc. Îmi doream enorm. — Bineînţeles. — De-asta am respectat întotdeauna opiniile lui despre adopţie. — Îmi imaginez. Elisabeth a surâs cu amărăciune. — Ce-i? a întrebat Alice. — Joi îi spuneai lui Ben că trebuie să treacă peste asta. — Peste ce? — Peste problema lui cu adopţia. Ai zis că sunt atâţia care nu se înţeleg bine cu părinţii lor biologici, că este o loterie, dar că orice copil care ne-ar avea pe mine şi pe Ben ca părinţi ar câştiga potul cel mare. Îţi mulţumesc, apropo. A fost frumos din partea ta să spui asta. — Pentru puţin. Măcar spusese şi ea un lucru bun. — Dar probabil că lui Ben nu i-a plăcut ce i-am spus. — Ei, tocmai asta e. Ieri când m-am întors de la restaurant, mi-a spus că s-a gândit la ce i-ai spus şi crede că ai dreptate. Ar trebui să adoptăm un copil. Era foarte bucuros. Se pare că asta trebuia să-i fi spus eu de-acum cinci ani: „Treci peste asta.“ Ce proastă am fost! Să tratez cu atâtea menajamente traumele lui din copilărie. Alice a încercat să-şi imagineze cum i-a spus acelui bărbat masiv şi posac „Treci peste asta“ în timp ce îi oferea brioşe cu banane. (Brioşe cu banane. S-a întrebat ce 271

Liane Moriarty

reţetă a folosit. Probabil că are forme speciale.) Ea nu-şi dăduse niciodată cu părerea despre cum ar trebui Elisabeth să-şi trăiască viaţa, deşi Elisabeth nu se sfia niciodată să-şi dea cu părerea despre cum ar trebui Alice să şi-o trăiască pe-a ei. Nu era nicio problemă, deoarece ea era sora mai mare. Ea trebuia să fie cea raţională şi autoritară, preocupată să plătească taxele la timp, să ducă maşina la revizie, să-şi facă o carieră, în timp ce Alice îşi putea permite să fie capricioasă şi neajutorată şi să râdă de posterele cu peisaje montane şi apusuri de soare cu texte motivaţionale pe care le ţinea Elisabeth pe pereţi. De fapt, dacă se gândea bine, Elisabeth fusese cea care se băgase în viaţa ei bătând-o la cap să se înscrie la cursul de bucătărie thailandeză cu Sophie în loc să-şi piardă vremea plângând după IT-istul acela îngâmfat. Acum Alice era cea care se băga în viaţa surorii ei. — Şi nu-i un lucru bun faptul că Ben se gândeşte acum să adoptaţi? a întrebat ea încrezătoare. — Nu, nu e, a răspuns Elisabeth pe un ton dur şi s-a îndreptat de spate. Iar începem, s-a gândit Alice. — Nu-i deloc un lucru bun. Tu nu ştii despre ce vorbeşti, Alice. — Dar… — Acum e prea târziu. Am renunţat prea târziu. Cred că nu-ţi dai seama cât durează un proces de adopţie. Prin câte trebuie să trecem. Nu e ca şi când ai comanda un copil online. Noi nu suntem Brad şi Angelina. Noi trebuie să facem tot felul de manevre şi să plătim mii de dolari, bani pe care nu-i avem. Durează ani de zile, este stresant, lucrurile pot să iasă prost, iar eu nu mai am energie. Mi-a ajuns. Am avea aproape cincizeci de ani 272 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

până să ne dea un copil. Sunt prea obosită ca să mai am de-a face cu nişte birocraţi pe care să încerc să-i conving că aş fi o mamă bună, cărora să le spun câţi bani câştig şi bla-bla-bla. Nu ştiu de ce te interesează brusc viaţa mea, dar ai ajuns prea târziu. — Mă interesează brusc viaţa ta? Alice s-a simţit rănită, voia cu disperare să se apere, doar că nu avea argumente la dispoziţie. Nu-i venea să creadă. Pe ea o interesase întotdeauna ce se întâmpla în viaţa lui Elisabeth. — Vrei să spui că înainte nu mă interesa? Elisabeth a oftat zgomotos, parcă s-ar fi dezumflat un balon, şi s-a lăsat pe speteaza canapelei. — Ba sigur că te interesa. — Atunci de ce-ai spus asta? — Nu ştiu. Uneori aşa aveam impresia. Uite, retrag comentariul. — Nu suntem la tribunal. — Nici măcar nu vorbeam serios. Oricum, probabil că şi tu ai spune acelaşi lucru despre mine. Nu-i mai văd pe copii atât de des ca înainte. Ar fi trebuit să fac mai mult pentru tine după povestea cu Gina, după povestea cu Nick. Dar tu întotdeauna eşti atât de… nu ştiu cum să spun. Ocupată. Auto-suficientă. — A căscat. — Las-o baltă. Alice a lăsat ochii în jos, privindu-şi mâinile neobişnuit de îmbătrânite. — Ce s-a întâmplat cu noi? a întrebat ea cu glas scăzut. N-a primit niciun răspuns. Când a ridicat privirea, a văzut că Elisabeth închisese ochii şi stătea cu capul lăsat pe speteaza canapelei. Părea epuizată şi tristă. — Ar trebui să mergem la culcare, a spus ea într-un târziu fără să deschidă ochii. 273

19

Era ora cinci şi jumătate, duminică după-amiază. Mai era o jumătate de oră până când Nick îi aducea pe copii acasă. Alice avea o stare de agitaţie şi de gol în stomac, de parcă urma să se ducă la prima întâlnire cu un băiat. Se îmbrăcase cu o rochie drăguţă, cu model floral, se machiase şi îşi ondulase părul ca o mamă serioasă ce era, dar pe urmă s-a gândit că exagerează. Probabil că de obicei nu se îmbrăca precum o casnică din anii ’50 când se duce la o petrecere. Aşa că s-a întors în camera ei, s-a demachiat şi şi-a scos panicată rochia. Şi-a pus nişte blugi cu un tricou alb şi şi-a întins părul. Fără bijuterii. Doar brăţara de la Nick şi verigheta pe care o găsise în fundul unui sertar, împreună cu inelul de logodnă al bunicii Love. S-a întrebat de ce nu-i returnase inelul de logodnă. Nu aşa se întâmpla în timpul unui divorţ? La un moment dat, ea îşi scotea verigheta de pe deget şi i-l arunca lui în faţă într-o criză de furie. S-a privit în oglinda din dormitor. Era mult mai bine: avea un aspect lejer, natural — deşi arăta mai palidă şi foarte îmbătrânită. A rezistat tentaţiei puternice de a mai 274

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

trece prin acea uluitoare rutină compusă din tot felul de gesturi care îi transformau chipul. Probabil că de obicei nu se machia pentru a petrece acasă o seară de duminică. Mai devreme, după ce plecaseră Elisabeth şi Ben, îşi dăduse brusc seama că probabil ea trebuia să le dea de mâncare copiilor. O sunase pe maică-sa şi o întrebase ce ar trebui să gătească pentru cină, zicând că ea dorea să le pregătească mâncarea preferată. Barb stătuse douăzeci de minute ca să-i descrie toate preferinţele şi aversiunile alimentare ale fiecărui copil în parte de-a lungul timpului. „Ţii minte când Madison a trecut prin faza vegetariană? Şi normal, trebuia să fie exact când Tom refuza categoric legumele. Iar Olivia nu se hotăra dacă să mănânce numai legume ca Madison sau să refuze legumele ca Tom! Vai, îţi smulgeai părul din cap când venea ora mesei!“ Până la urmă, după ce s-a gândit şi s-a răzgândit de mai multe ori, s-a hotărât să le pregătească nişte hamburgeri de casă. „Mi se pare că ai găsit o reţetă bună într-o carte despre alimentaţia sănătoasă de la Fundaţia Inimii. Chiar săptămâna trecută ziceai că te-ai săturat de ea până peste cap, dar copiii erau tare încântaţi. Sunt sigură că îţi aminteşti, nu, draga mea? S-a întâmplat chiar săptămâna trecută.“ Alice găsise cartea de reţete şi o deschisese exact la pagina cu hamburgerii, pătată de ulei. Toate ingredientele se găseau în frigider sau în cămară, ambele uimitor de bine aprovizionate. Părea că avea mâncare cât să hrănească o sută de copii. În timp ce pregătea tocătura pentru hamburgeri, şi-a dat seama că nu se mai uita în cartea de bucate. Părea să ştie din instinct că acum trebuie să radă doi morcovi, apoi un zucchini şi în final să adauge două ouă. Când a terminat, a pus hamburgerii cruzi în frigider, a decongelat nişte chifle ca să le prăjească şi a 275

Liane Moriarty

făcut o salată verde. Copiii mâncau salată verde? Cine ştie? Dacă nu, o vor mânca ea şi Nick. Nick o să rămână la masă, nu? Sau doar o să-i aducă pe copii şi o să plece? Avea sentimentul neplăcut că aşa procedau nişte părinţi divorţaţi. Va trebui să-l roage să rămână. Să-l implore, dacă va fi cazul. Nu se putea s-o lase singură cu copiii. Nu era prudent din partea lui. Ea nu ştia procedurile. De exemplu, îşi făceau baie singuri? Le citea o poveste? Le cânta cântece de leagăn? La ce oră se culcau? Cum îi convingea s-o asculte? (Maică-sa se oferise să vină s-o ajute cu copiii, dar Alice nu trebuia să-i spună asta lui Nick.) A coborât îmbrăcată în blugi şi s-a uitat în jur la casa ei frumoasă şi impecabilă. Pe la prânz apăruseră la uşă doi angajaţi de la o firmă de curăţenie, încărcaţi cu mopuri şi găleţi, întrebând-o cum fusese petrecerea în timp ce băgau aspiratoarele în priză. Frecaseră şi lustruiseră totul în timp ce Alice se fâţâise jenată de colo-colo, neştiind ce trebuia să facă. Să-i ajute? Să stea deoparte? Să-i supravegheze? Să ascundă obiectele de valoare? Şi-a pregătit geanta ca să-i plătească cu cât aveau să-i ceară, dar ei nu i-au cerut niciun ban. I-au spus că vor reveni joi, la ora obişnuită, şi au dispărut, făcându-i veseli cu mâna. Ea a închis uşa în urma lor, a inspirat aerul cu miros de spray de mobilă şi s-a gândit: Sunt o femeie cu piscină, aer condiţionat şi personal pentru curăţenie. Acum se uita prin bucătărie şi privirea i-a căzut pe un rastel cu vinuri. Ar trebui să deschidă o sticlă şi s-o lase să răsufle până vine Nick. A ales o sticlă şi, când s-a dus să ia tirbuşonul, şi-a dat seama că sticla nu avea dop de plută, ci un capac obişnuit. Ce ciudat. Mirosul de vin i-a umplut nările şi, fără să se gândească, s-a servit cu o porţie generoasă. A băgat nasul în pahar. O parte din 276 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

mintea ei întreba: Ce faci, beţivo? Cealaltă zicea: Mmmm. Fructe de pădure. În timp ce vinul îi aluneca lejer pe gât, ea s-a întrebat dacă nu cumva devenise alcoolică. Nu era nici măcar ora şase. Ea nu fusese niciodată o mare băutoare de vin. Şi totuşi, i se părea ceva normal şi familiar să bea vin, dar totodată ciudat şi greşit. Poate că ăsta era motivul pentru care Nick o părăsise şi dorea custodia copiilor. Că ea devenise o beţivă. Nu ştia nimeni, doar Nick şi copiii. Era un secret groaznic. Dar ce, nu putea să ceară ajutor? A luat o înghiţitură zdravănă de vin. Să se înscrie la Alcoolicii Anonimi şi să urmeze programul în doisprezece paşi? Să nu se mai atingă niciodată de băutură? A mai luat o înghiţitură şi a început să bată darabana cu degetele pe blatul de lemn. Curând îl va vedea pe Nick şi în sfârşit tot acest mister se va rezolva. Era ilogic, dar avea convingerea că în clipa când va vedea chipul lui Nick, toate amintirile îi vor reveni în minte, intacte. Dominick trecuse s-o vadă în această după-amiază. Cumpărase două pahare cu ciocolată caldă pe o tavă de carton şi nişte prăjiturele de mălai (Alice a avut impresia că erau preferatele ei şi s-a arătat recunoscătoare). A fost surprinsă de bucuria pe care a simţit-o când l-a văzut la uşă. Poate din cauza comportamentului lui uşor emoţionat. O făcea să se simtă adorată. Şi Nick o adora, dar şi ea îl adora pe Nick, deci erau chit. În schimb, când vorbea cu Dominick, se simţea ca şi cum fiecare cuvânt pe care îl spunea era primit cu admiraţie. — Cum mai stai cu memoria astăzi? a întrebat-o el politicos în timp ce beau ciocolata caldă şi mâncau prăjiturile pe veranda din spate. — Oh, parcă puţin mai bine, a răspuns ea. 277

Liane Moriarty

Oamenilor le place să creadă că mergi spre bine când vine vorba de probleme de sănătate. Se pare că Jasper era la „mama lui“. Alice şi-a dat seama că şi Dominick era divorţat. Ce ciudat era totul. N-ar fi mult mai simplu dacă fiecare ar rămâne cu cine s-a căsătorit? Asta însemna că divorţul era un subiect de interes comun. Într-un moment de inspiraţie l-a întrebat: — Noi am discutat vreodată despre Nick, de ce divorţăm? — Da, a răspuns el aruncându-i o privire suspicioasă. Aha! — N-ai vrea să-mi faci un rezumat despre ce ţi-am spus? l-a rugat ea cu nonşalanţă, încercând să ascundă disperarea cu care voia să ştie răspunsul. — Nu-ţi aminteşti deloc de ce te-ai despărţit de Nick? a întrebat el precaut. — Nu! Nu mi-a venit să cred! A fost un şoc pentru mine. Cuvintele i-au scăpat înainte să-şi dea seama că puteau să supere un bărbat care spera să înceapă o relaţie cu ea. El s-a scărpinat insistent pe nas. — Păi… Evident, eu nu ştiu toate detaliile, dar… ăă… se pare că el — Nick — era prea ocupat cu serviciul. Călătorea mult, lucra până seara târziu şi de aceea cred, parcă aşa ai spus, v-aţi îndepărtat unul de altul. Aşa s-a întâmplat. Şi… ăăă… cred că… poate au fost şi nişte probleme sexuale. Ai menţionat că… A tuşit tare şi s-a oprit. Probleme sexuale? Discutase cu bărbatul acesta despre sex? Era o trădare de neiertat faţă de Nick. Şi-apoi ce probleme sexuale ar fi putut să aibă? Ei aveau o viaţă sexuală minunată, amuzantă, tandră şi extrem de satisfăcătoare. 278 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Era atât de jenant să audă cuvântul „sex“ din gura lui Dominick! El era un bărbat atât de fin! Atât de matur şi de serios! Chiar şi acum, când era singură şi se gândea la asta, Alice simţea că i se aprind obrajii de ruşine. Şi Dominick păruse jenat. De atâtea ori îşi dresese vocea, încât Alice îi oferise un pahar cu apă şi puţin după aceea a şi plecat, spunându-i să aibă grijă de ea. La uşă a îmbrăţişat-o scurt şi afectuos, spunându-i la ureche „Eu ţin mult la tine“, şi dus a fost. Aşa că nu-i fusese de prea mare ajutor. „Se îndepărtaseră unul de altul“ din cauză că Nick muncea prea mult. Părea un clişeu, unul din acele lucruri care duc la destrămarea căsniciei altora. Dacă Nick trebuia să lucreze până târziu, ei ar fi trebuit să profite la maximum de timpul pe care îl aveau la dispoziţie. S-a uitat la sticla de vin şi a văzut că nivelul lichidului scăzuse considerabil. Dacă i se învineţiseră buzele şi dinţii şi când le deschidea uşa lui Nick şi copiilor arăta ca un vampir? S-a dus repede în hol şi s-a uitat în oglindă. Buzele erau curate. Doar ochii aveau o expresie cam răvăşită şi îngrijorată, iar ea arăta în continuare foarte îmbătrânită. În timp ce se întorcea în bucătărie, s-a oprit lângă camera verde care acum nu mai era verde. Era o cămăruţă lângă vestibul, care iniţial fusese zugrăvită într-un verde lime aprins. Acum pereţii erau de un bej elegant. Sprijinită de pragul uşii, Alice şi-a dat seama că îi era dor de verdele acela. Îi făcea pe oameni să râdă şi să-şi ferească ochii cu mâna când îl vedeau. Sigur, trebuiau să-l schimbe… totuşi… Casa arăta perfect acum. În loc să se simtă încântată, brusc i s-a părut că o deprimă. Camera verde fusese transformată într-un birou, aşa cum plănuiseră de la bun început. Avea o masă de lucru 279

Liane Moriarty

cu un calculator, iar pereţii erau acoperiţi cu rafturi de cărţi. A intrat şi s-a aşezat la calculator. Imediat, fără să se gândească, s-a aplecat şi a apăsat butonul argintiu al unei cutii negre aşezate pe podea. Calculatorul a pornit şi ea a apăsat un alt buton de pe monitor. Ecranul a devenit albastru. Nişte litere albe îi ordonau: Daţi clic pe numele dumneavoastră pentru a începe. Erau patru iconuri: Alice, Madison, Tom şi Olivia. (Înseamnă că şi copiii foloseau acest calculator? Nu erau prea mici?) A dat clic pe numele ei şi pe ecran a apărut o fotografie colorată. Erau cei trei copii ai ei. Îmbrăcaţi în hanorace şi cu fulare la gât, stăteau într-o sanie care zbura la vale pe un derdeluş. Madison era aşezată în spate, Tom la mijloc şi cea mică, Olivia, în faţă. Madison ţinea frâul. Toţi aveau gurile deschise ca şi cum ar fi râs sau ar fi ţipat, şi ochii mari, plini de teamă şi încântare. Alice şi-a dus mâna la piept. Erau extraordinar de frumoşi. Își dorea atât de mult să-şi amintească ziua aceea. Se uita la fotografie şi, pentru o clipă, i s-a părut că percepe vag nişte ţipete de copii, atingerea unui nas şi a unor degete reci ca gheaţa…, dar când să identifice amintirea, senzaţia s-a volatilizat. Mai departe a dat clic pe un icon unde scria Email. Îi cerea o parolă. Evident că n-o ştia, dar când a pus mâinile deasupra tastaturii, degetele i-au luat-o înainte şi au tastat cuvântul OREGANO. Ce naiba? Se pare că mai multe îşi amintea corpul ei decât mintea ei deoarece imaginea de pe ecran a dispărut ascultătoare, fiind înlocuită de imaginea unui plic cu textul Aveţi 7 mesaje noi. De ce alesese ca parolă o iarbă aromatică? 280 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Era un email de la Jane Turner cu subiectul: Ce-ţi face capul?, altul de la Dominick Gordon (Cine? Ah, da. El. Iubitul ei.) cu subiectul: Weekendul viitor? şi cinci de la nişte nume pe care nu le-a recunoscut, toate cu titlul: Mega-merengue de Ziua Mamei. „Mega-merengue de Ziua Mamei“. Îi venea să pufnească într-un râs ironic. Părea mai degrabă genul de eveniment pe care l-ar fi organizat Elisabeth — fosta Elisabeth cea plină de energie. Nu ea. Era şi un email mai vechi de la Nick Love, unul pe care ea probabil îl citise, fără subiect, cu data de vineri, ziua când ea s-a lovit la cap. L-a deschis şi a citit: Înseamnă că de-aici înainte vor trebui să se schimbe o mulţime de tradiţii, nu? Ce aiureală! CRĂCIUNUL va fi altfel, orice-am face. Dar nu te aştepta să-i ţii la tine dimineaţa ŞI seara, iar eu să-i văd doar cinci minute la prânz. Mi se pare logic să petreacă Ajunul Crăciunului la Dora acasă. Le place foarte mult să stea cu verii lor. N-ai putea să te gândeşti şi la EI, măcar o dată? Tu nu te gândeşti decât la TINE. Ca de obicei. PS: Te rog să le pregăteşti costumele de baie pentru weekendul ăsta. Îi duc la centrul acvatic duminică, după ce mă întorc din Portugalia. PPS: Aseară, cele două surori ale mele au plâns la telefon după inelul de la bunica Love. N-ai putea să fii puţin mai rezonabilă? Mai ales că nici nu prea l-ai purtat. Dacă te gândeşti să-l vinzi, înseamnă că te-ai coborât foarte jos. Mult prea jos chiar şi pentru tine. Alice a trebuit să facă un efort ca să-şi recapete răsuflarea. Parcă i-ar fi suflat din faţă un vânt puternic. Aceeaşi răceală, aceeaşi agresivitate, acelaşi disconfort. 281

Liane Moriarty

I se părea incredibil că mesajul fusese scris de acelaşi bărbat căruia i s-au umplut ochii de lacrimi când ea a acceptat să se mărite cu el; care se băga lângă ea în pat, îi ridica părul de la ceafă şi o săruta; care îi spunea când putea să se uite iar la televizor pentru că trecuseră scenele sângeroase; care ştia toate cuvintele melodiei „Living next door to Alice“ pe care i-o cânta când ea era la duş. Şi ea de ce dracului nu-i returna inelul ăla de la bunica Love? Era o moştenire de familie. Normal că familia Love trebuia să-l primească înapoi. A plimbat cursorul mai jos şi a văzut că mesajul lui Nick făcea parte dintr-o conversaţie care se întindea pe mai multe zile în urmă. Era şi un mesaj de la ea trimis cu trei zile în urmă. Anul ăsta, de Crăciun, copiii ar trebui să se trezească în paturile lor. Nici nu mă gândesc să cedez. Evident, vreau să se păstreze aceleaşi tradiţii — săculeţii pentru cadouri puşi la capul patului etc. Şi-aşa au trecut prin destule schimbări până acum. Pentru tine, nu-i decât un alt joc de putere. Pe tine nu te interesează decât să câştigi. Pe mine mă interesează prea puţin ce câştigi în faţa mea, dar nu vreau să câştigi în detrimentul copiilor. Apropo, te-am rugat de cel puţin două ori până acum să nu le dai copiilor, mai ales Oliviei, atâtea prostii de mâncare în weekend. Sunt convinsă că te simţi ca un tată extraordinar să le cumperi tot ce vor, dar lunea, după un weekend petrecut cu tine, sunt obosiţi şi iritaţi şi eu sunt cea care trebuie să se descurce cu ei. 282 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Era luna mai! Deja discutau de ce urma să se întâmple de Crăciun? O impostoare îi trăia viaţa. Era uluită de tonul ei făţarnic şi dispreţuitor. A plimbat cursorul în josul paginii şi a dat de alte cuvinte şi expresii acide. Aş dori să-ţi reamintesc faptul că… Eşti atât de meschin… Cred că nu eşti zdravăn la minte dacă îţi închipui că… Ce dracului ai? N-am putea încerca să discutăm mai raţional? Tu eşti ăla care… A auzit scrâşnetul unor roţi pe pietriş şi a văzut licărul unor faruri. O maşină a oprit pe aleea din faţa casei. Alice s-a ridicat de pe scaun cu inima bătându-i în piept ca un ciocan. Şi-a trecut o mână prin păr în timp ce a ieşit pe hol îndreptându-se spre uşa de la intrare. Ce proastă fusese că nu-şi refăcuse machiajul! Era pe punctul de a se vedea cu un bărbat care o ura. Portierele maşinii s-au trântit cu zgomot. O voce de copil protesta: — Dar, tată, nu-i corect aşa! Alice a deschis uşa de la intrare. Îi tremurau atât de tare picioarele, încât credea că o să se prăbuşească. Poate că era un lucru bun. — Mami! O fetiţă a urcat în fugă treptele verandei şi s-a aruncat cu braţele în jurul lui Alice, lovind-o tare cu capul în burtă. Vorbea înăbuşit, cu faţa înfundată în tricoul ei: 283

Liane Moriarty

— Te mai doare căpşorul? Ai primit felicitarea mea? Cum a fost să dormi la spital? Alice a strâns-o în braţe, neputând să vorbească. Nici măcar nu-mi amintesc când am fost însărcinată cu tine. — Olivia? a spus ea cu voce gâtuită şi a pus o mână pe părul ei blond şi încâlcit. Părul se simţea moale pe craniul tare şi, când a ridicat privirea, Alice a văzut că era incredibil de frumoasă: avea un ten catifelat, stropit cu pistrui de culoarea scorţişoarei, şi ochii mari, albaştri, cu gene negre. O priveau nişte ochi exact ca ai ei, dar mult mai mari şi categoric mult mai frumoşi. Alice a simţit că o cuprinde ameţeala. — Oh, mami, s-a alintat Olivia. Încă mai eşti puţin bolnăvioară? Biata de tine. Ştiu! Am să-ţi ascult inima şi am să fiu infirmiera ta! Da! După care a intrat în casă, trântind uşa cu sită şi luând-o la fugă pe hol. Alice a ridicat privirea şi a văzut că Nick se aplecase să scoată nişte lucruri din portbagajul unei maşini elegante, de culoare argintie. Când s-a ridicat, avea în braţe numai rucsacuri şi prosoape de plajă ude. — Bună, a spus. Părul lui parcă dispăruse. Când s-a apropiat, Alice a văzut că îl avea complet încărunţit şi tuns foarte scurt. La faţă mai slăbise, dar la corp se îngrăşase: avea umeri mai solizi şi o burtă mai proeminentă. În jurul ochilor avea o reţea de riduri fine. Purta un tricou verde şi nişte pantaloni scurţi pe care ea nu-i mai văzuse până atunci. Nu era rău, totuşi derutant. 284 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Nick a urcat scările verandei şi s-a oprit în faţa ei. Ea s-a uitat la el. Arăta ciudat, altfel, dar în esenţă tot Nick era. Alice a uitat tot ce citise în mesaje şi felul cum el îi vorbise la telefon în urmă cu două zile, şi a simţit doar plăcerea simplă şi sinceră de a-l vedea întorcându-se acasă după o lungă călătorie în străinătate. I-a zâmbit jovială. — Bună şi ţie. A vrut să se apropie de el, dar Nick a făcut un pas în spate. A fost un gest involuntar, de parcă Alice era o insectă dezgustătoare. Ochii lui aveau o privire inexpresivă ce părea fixată în fruntea ei. — Ce mai faci? a întrebat el. Avea acel ton rece pe care îl folosea când un vânzător incompetent îl făcea să-şi piardă timpul. — Mamă! La centrul acvatic aveau o maşină nouă de făcut valuri! Să fi văzut ce val mare am prins! Era înalt… cred că de zece metri. Era cât acoperişul de-acolo. Uite. Nu, uite, mamă, cât acoperişul de-acolo. Da, de-acolo. Atât era de înalt. Bine, poate cu câţiva centimetri mai mic. Oricum, tata a făcut cea mai tare fotografie! Tată, arată-i şi mamei fotografia pe cameră. Poţi să i-o arăţi? Deci el era Tom. Purta pantaloni scurţi pentru surfing şi o şapcă pe care acum şi-o scosese ca să se scarpine în creştetul capului. Avea părul de aceeaşi culoare ca al Oliviei — atât de blond, încât părea alb. Nick a avut părul aşa când era mic. Braţele şi picioarele lui Tom erau subţiri, puternice şi bronzate. Parcă era un surfer în miniatură. Şi avea categoric nasul lui Roger. Lui Alice îi venea să râdă. Nasul lui Roger pe această feţişoară veselă de copil. Îi venea să-l îmbrăţişeze, dar nu ştia dacă era potrivit s-o facă. — Da, arată-mi fotografia, Nick, a spus ea în loc să-l îmbrăţişeze pe copil. 285

Liane Moriarty

Nick şi Tom au privit-o miraţi. Probabil că tonul ei fusese nepotrivit. Prea glumeţ, oare? — Vorbeşti cam ciudat, mamă, a spus Tom. Ţi-au pus copci la spital? Am întrebat-o pe mătuşa Libby dacă era o tumoră pe creier şi ea a zis că nici vorbă. Am testat-o cu detectorul de minciuni. — N-a fost o tumoră pe creier, a spus Alice. Doar am căzut şi m-am lovit. — Mor de foame, a oftat Tom. — Fac hamburgeri pentru cină. — Nu, vreau să spun că mi-e foame acum. O fată a urcat scările verandei, a aruncat prosopul ud pe podeaua de lemn şi a spus cu mâinile puse în şolduri: — Ai spus că faci hamburgeri la cină? — Da, a răspuns Alice. Madison. Sultana. Cele două liniuţe albastre pe testul acela de sarcină. Inimioara care pâlpâia pe monitorul ecografului. Prezenţa invizibilă şi misterioasă care asculta ce-i spunea Nick prin tubul de carton de la sulul de hârtie igienică. Madison avea o piele albă, aproape translucidă. Pe gât se vedea o arsură roşie cu nişte urme albe de degete, ca şi când cineva renunţase mult prea devreme să aplice crema protectoare. Avea părul castaniu şi drept, care îi venea peste ochi, şi o superbă dantură albă şi puternică. Ochii ei aveau forma ochilor lui Nick, dar culoarea lor era mai închisă şi neobişnuită, iar sprâncenele erau ale altcuiva… ale lui Elisabeth când era mică! Erau uşor ridicate la capete, ca ale lui Mr. Spock din Startrek. Nu era adorabilă, ca Olivia şi Tom. Era grăsuţă la corp şi avea buza inferioară uşor proeminentă, ceea ce îi dădea un aer îmbufnat. Dar într-o zi… într-o zi vei 286 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

fi o femeie remarcabilă, draga mea Sultana, s-a gândit Alice. — Ai promis, i-a spus Sultana lui Alice. Avea o privire criminală. Era formidabilă. Pe Alice a înfiorat-o. — Ce-am promis? — Că o să cumperi ingrediente ca să fac lasagna în seara asta. Ştiam că n-o s-o faci. De ce zici că faci ceva când ştii bine că n-o să faci? Şi-a punctat ultima propoziţie bătând ritmic din picior. — Nu fi obraznică, Madison! a intervenit Nick. Mama ta a avut un accident. A trebuit să stea o noapte la spital. Lui Alice i-a venit să râdă de tonul serios, „de tată“, al lui Nick. Madison a ridicat sfidătoare bărbia. Ochii îi scăpărau de furie. A intrat val-vârtej în casă, trântind uşa în urma ei. — Nu trânti uşa! a strigat Nick după ea. Şi întoarce-te să-ţi iei prosopul de pe jos. Linişte. Nu s-a întors. Nick îşi rodea buza de jos în timp ce nările îi fremătau. Alice nu-l văzuse niciodată cu figura asta. — Intră în casă, Tom. Vreau să vorbesc ceva cu mama ta. Şi te rog frumos, poţi să iei tu şi prosopul lui Madison? Tom stătea lângă peretele din faţă şi desena cu vârful degetelor modelul cărămizilor. — Tată, câte cărămizi crezi că sunt în toată casa asta? — Tom? Tom a oftat teatral, a luat de pe jos prosopul lui Madison şi a intrat în casă. Alice a inspirat adânc. Nu-şi putea imagina cum era să locuiască cu aceşti trei copii douăzeci şi patru de ore 287

Liane Moriarty

din douăzeci şi patru. Nu şi-i imaginase niciodată vorbind. Debordau de energie. Personalitatea fiecăruia era la vedere, fără scutul protector al vârstei adulte. — Sultana…, a început Alice, dar nu-şi găsea cuvintele. Madison nu putea fi definită în cuvinte. — Poftim? a întrebat Nick. — Sultana. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că va arăta aşa când va creşte. E atât de… nu ştiu cum să spun. — Sultana? Nick habar n-avea despre ce vorbeşte. — Îţi aminteşti… când eram gravidă cu Madison, îi ziceam Sultana. El s-a încruntat. — Nu-mi amintesc. În fine, voiam să ştiu dacă putem rezolva cu Crăciunul. — Ah, da. S-a gândit la toate emailurile acelea răutăcioase şi a simţit un gust amar în gură. — De ce vorbim de pe-acum despre Crăciun? Abia suntem în luna mai. El s-a uitat la ea ca la o nebună. — Poftim? Tu eşti aia obsedată de minunata ta fişă de calcul. Tu ziceai că vrei să fie totul foarte bine clarificat cu un an înainte. Fiecare zi de naştere. Fiecare concert. Ziceai că aşa e cel mai bine pentru copii. — Aşa ziceam? Oare chiar ştia cum se lucrează cu o fişă de calcul? — Da! — Foarte bine. Uite, facem cum vrei tu. Poţi să-i iei tu de Crăciun. — Cum vreau eu…, a repetat el neîncrezător, aproape iritat. N-am înţeles eu bine? 288 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Ba da. Hei… cum a fost în Portugalia? — Foarte bine, mersi, a răspuns el pe un ton formal. Alice simţea că-i intraseră unghiile în carne de tare ce strângea din pumni ca să nu se apropie de el şi să-şi lase capul pe pieptul lui. Îi venea să-i spună: „Vorbeşte cu vocea ta normală.“ — Trebuie să plec, a spus el. — Cum? Nu. Nu se poate să pleci. Trebuie să rămâi la masă. Era cât pe ce să-l tragă de braţ, cuprinsă de panică. — Nu cred că ar fi potrivit. — Ba da, tati, rămâi la masă! Era Olivia. Îşi pusese pe umeri o pelerină roşie şi un stetoscop de jucărie la gât. S-a agăţat de braţul lui Nick. Alice s-a simţit geloasă că ea putea să-l atingă nestingherită. — Cred c-ar fi mai bine să plec, a spus Nick. — Te rog, rămâi, a insistat Alice. La masă avem hamburgeri. — Vezi, mami vrea să rămâi. Olivia a început să alerge de colo-colo pe verandă, dansând încântată. — Tom! a strigat ea. Ia ghiceşte! Tati rămâne la masă! — Doamne, Alice! a murmurat Nick, şi de data asta a privit-o în ochi. — Am deschis un vin foarte bun pentru noi doi, a spus Alice şi i-a zâmbit. N-avea nevoie de ruj pe buze ca să-şi recapete bărbatul.

289

20

După ce a intrat în casă, Nick a părut foarte stingher. Şi-a îndesat mâinile în buzunarele pantalonilor şi a început să se plimbe prin camera de zi, oprindu-se să se uite la diverse obiecte, de parcă ar fi fost într-o casă străină. — Ai reuşit să controlezi piscina? a întrebat el arătând cu bărbia spre curtea din spate. Alice era în bucătărie unde umplea două pahare cu vin. Habar n-avea la ce se referă. Cum adică să controlezi o piscină? — Piscina a fost foarte calmă, a răspuns. Foarte liniştită. Cred că am îmblânzit-o. Nick s-a întors de la fereastră şi a privit-o tăios. — Foarte bine. Alice a ieşit din bucătărie şi i-a întins un pahar de vin. A observat că el a luat paharul cu grijă din mâna ei, ca să n-o atingă. — Mersi, a zis el. Alice a rămas în faţa lui şi Nick s-a îndepărtat din nou de ea, de parcă ar fi fost contagioasă. 290

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Tom se fâţâia prin bucătărie, uitându-se prin dulapuri. S-a oprit în faţa frigiderului şi i-a deschis uşa, legănând-o înainte şi înapoi. — Mamă, ce să mănânc? a întrebat el. Alice s-a uitat în jur, căutând-o pe mama ei. — Mamă, a insistat Tom. Alice a tresărit. Ea era mama. — Să vedem, a spus ea, încercând să pară veselă şi iubitoare. Tu ce-ai vrea? Un sendviş? — Poţi să aştepţi până pune masa, Tom, a intervenit Nick. Ah, deci ăsta era răspunsul corect. — Da, a zis ea, adoptând acelaşi ton ca Nick. Tatăl tău are dreptate. Apoi a pufnit în râs. N-a putut să se abţină. I-a aruncat lui Nick o privire jucăuşă. Nu i se părea şi lui amuzant că se jucau de-a mama şi tata? Nick s-a uitat la ea nerăbdător. Ea a observat că a aruncat o privire involuntară spre paharul ei de vin. Credea cumva că e beată? Băieţelul a trântit uşa atât de tare încât frigiderul s-a cutremurat. — Dacă nu mănânc ceva imediat, cred c-am să mă îmbolnăvesc de malnutriţie. Uite. Mi s-a umflat burta ca la ăia care mor de foame. Uite. Şi-a umflat abdomenul. Alice a izbucnit în râs. Nick i-a răspuns tăios: — Ia nu te mai prosti! Du-te şi schimbă-ţi hainele alea ude! Da, probabil că nu era cea mai bună idee să-ţi încurajezi copiii să râdă de situaţia grea a celor care suferă de foame. 291

Liane Moriarty

A apărut şi fetiţa cea mică. Olivia. Se dăduse pe buze cu un ruj roşu-aprins care i se întinsese pe dinţi. Avea voie să facă asta? Alice s-a uitat la Nick sperând s-o ajute, dar el se dusese la uşa din spate şi se uita la piscină. — Mi se pare cam verde, a spus el. Când a venit tipu’ ăla ultima dată? — Mami, sunt gata să fiu infirmiera ta. Aşază-te să-ţi iau temperatura. Olivia a luat-o de mână. Fermecată de atingerea acelei mânuţe calde de copil, Alice s-a lăsat condusă la canapea. — Întinde-te aici, bolnăvioaro, a spus Olivia. Alice s-a întins pe canapea, iar Olivia i-a băgat în gură un termometru de jucărie. I-a dat la o parte părul de pe frunte şi i-a zis: — Acum o să ascult inima pacientului. Şi-a pus stetoscopul la urechi şi a lipit celălalt capăt de pieptul lui Alice. S-a încruntat cu un aer de profesionistă. Alice s-a abţinut să nu râdă. Fetiţa asta era adorabilă. — În regulă. Inima pacientei bate, a concluzionat ea. — Pfiu, a făcut Alice. Olivia i-a luat termometrul şi s-a uitat la el. Imediat a devenit foarte serioasă. — Pacienta are febră mare! Arde toată! — Oh, nu! Ce să fac? — Ar trebui să te uiţi la mine cum fac tumbe. Asta o să te vindece. Olivia a făcut o roată perfectă. Alice a aplaudat şi Olivia a făcut o plecăciune. Apoi a vrut să mai facă o roată. — Olivia, nu în casă! a repezit-o Nick. Ştii treaba asta! Olivia s-a bosumflat. 292 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Te rog, tati, te rog. Doar o dată. — O laşi să se dea cu rujurile tale? a întrebat Nick. — Ah, păi… Nu ştiu sigur, a răspuns Alice. — Las-o pe mama ta să pregătească masa. Nick avea aceeaşi privire epuizată şi abătută ca Elisabeth în seara precedentă. Toată lumea era obosită şi ţâfnoasă în anul 2008. — Scuze, tăticule, a spus Olivia cuprinzându-l pe Nick de picioare. — Du-te şi schimbă-te de costumul de baie, a spus Nick. Olivia a ieşit din cameră în paşi de dans, cu pelerina fluturând în jurul ei. Au rămas singuri. — Apropo, n-am reuşit să termin temele Oliviei, a spus Nick. Vorbea pe un ton defensiv, ca şi cum ar fi mărturisit un delict. — Vrei să spui că tu faci temele în locul Oliviei? a întrebat Alice. — Normal că nu! Doamne! Mă crezi un incompetent, aşa-i? Alice s-a ridicat de pe canapea. — Ba nu. — I-a mai rămas de răspuns la opt întrebări. Evident, e mai complicat când suntem toţi într-un apartament mic. Ah, şi n-am terminat nici ce-avea Tom de citit. Astăzi am petrecut trei ore cu experimentul lui Madison la fizică. Voia să-l facă Tom în locul ei. — Nick. El s-a oprit din vorbit, a luat o gură de vin şi s-a uitat la ea. — Ce? 293

Liane Moriarty

— Noi doi de ce divorţăm? — Ce întrebare mai e şi asta? — Vreau doar să ştiu. Dorinţa de a se ridica şi de a-l atinge era atât de puternică încât a trebuit să-şi apese mâinile pe coapse ca să nu sară în braţele lui şi să nu se cuibărească la pieptul lui. — Nu contează de ce divorţăm, a spus Nick. Nu vreau să deschid discuţia asta. Ce ţi-a venit acum? N-am poftă de glume în seara asta, Alice. Sunt obosit. Dacă încerci să mă faci să zic ceva ce-ai putea folosi împotriva mea, să ştii că nu merge. — Oh, a spus Alice. Oare îşi va epuiza vreodată capacitatea de a fi surprinsă? Şi-a dat seama că din clipa în care Elisabeth rostise cuvântul „divorţ“ la spital, ea îl aşteptase pe Nick pentru ca el să îndepărteze de ei această posibilitate, s-o facă să dispară. — Cred că trebuie să mă duc şi eu acasă, a spus Nick, punând paharul pe măsuţa de cafea. — Cândva mi-ai spus că, dacă vreodată vom avea probleme în căsnicie, vei muta cerul şi pământul ca să le rezolvi. Eram la restaurantul acela italienesc care tocmai se deschisese când ai spus asta. Rupeam bucăţi de ceară din lumânare. Îmi aduc aminte foarte, foarte clar. — Alice. — Ziceai că vom îmbătrâni împreună şi, când vom fi doi bătrâni morocănoşi, vom merge în excursii cu autocarul şi vom juca bingo. Pâinea cu usturoi era rece, dar nu ne-am plâns, pentru că ne era prea foame. Nick o privea cu gura căscată şi o expresie tâmpă. — Într-o seară aşteptam taxiul în faţa casei lui Sarah O’Brien, iar eu te-am întrebat dacă nu ţi s-a părut că 294 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Sarah arătase mai bine în seara aia decât de obicei şi tu mi-ai spus: „Alice, n-aş putea să iubesc pe nimeni aşa cum te iubesc pe tine“ şi eu am râs şi-am zis: „Nu asta era întrebarea“, dar de fapt aia era, pentru că în realitate mă simţeam nesigură şi de-asta mi-ai răspuns aşa. Afară era frig. Tu purtai jacheta aia mare de lână pe care ai pierdut-o la Katoomba. Îţi aminteşti? Alice a simţit că începea să i se înfunde nasul. Nick ridicase mâinile panicat, ca şi cum ar fi izbucnit un incendiu chiar în faţa lui, dar n-avea cu ce să-l stingă. Alice şi-a tras nasul cu zgomot. — Scuze, a spus ea lăsând privirea în jos pentru că nu suporta să se uite la faţa aceea cunoscută şi totuşi străină. Culoarea gresiei este absolut perfectă. De unde am luat-o? — Nu ştiu, a răspuns Nick. Cred c-a fost acum zece ani. Ea a ridicat privirea spre el. El a lăsat mâinile în jos şi a făcut ochii mari în timp ce pe faţa lui se citea că abia acum înţelegea totul. — Alice, tu nu ţi-ai recăpătat memoria, nu? Eu am crezut că… Adică te-au externat din spital. Doar nu crezi în continuare că suntem în 1998, nu? — Ştiu că suntem în 2008. Cred. Dar nu mă simt ca şi cum aş fi. — Bine, dar îţi aminteşti ultimii zece ani, nu? Sper că nu de-asta îmi pui astfel de întrebări ciudate, nu? — M-ai înşelat cu femeia care locuia vizavi de noi? Cea care a murit? Gina? — Să te înşel? Cu Gina? Glumeşti. — Oh, ce bine. — Nu-ţi aminteşti de Gina? — Nu. Îmi aduc aminte de baloanele de la înmormântarea ei. 295

Liane Moriarty

— Dar, Alice… Nick s-a aplecat spre ea cu un aer îngrijorat. S-a uitat în jur să se asigure că erau singuri în cameră şi a coborât vocea. — De copii îţi aminteşti, nu? Alice l-a privit în ochi şi a scuturat din cap fără să zică nimic. — Deloc? — Ultimul lucru de care îmi aduc aminte este că eram însărcinată cu Sultana. Adică Madison. Nick s-a lovit cu palmele peste genunchi. (Avea numai gesturi de adult antipatic.) — Pentru Dumnezeu, cum de te-au lăsat să pleci din spital? — M-ai înşelat cu altă femeie în afară de Gina? a întrebat Alice. — Ce? Nu, normal că nu. — Dar eu? — Nu, din câte ştiu. Putem să revenim la subiect? — Deci nu din cauză că am avut aventuri extraconjugale? — Nu! Doamne! Noi n-aveam timp de aventuri extraconjugale. N-aveam energie pentru aşa ceva. Eu, cel puţin. Poate ai avut tu, între preţioasele tale ore de fitness şi vizite la cosmetică. Dacă a fost aşa, norocul tău. Alice şi-a amintit cum s-a sărutat cu Dominick. — Acum ai o iubită? a întrebat ea. Stai, nu-mi răspunde. N-aş suporta să ştiu că ai o iubită. Nu-mi răspunde. Şi-a acoperit urechile cu mâinile, apoi s-a răzgândit şi le-a luat de la urechi. — Ai? a întrebat ea. — Alice, cred că te-ai lovit foarte tare la cap, a spus Nick. 296 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

O clipă a fost ca şi cum se întorsese Nick cel de odinioară. Scutura amuzat din cap, nevenindu-i să creadă, ca atunci când a surprins-o plângând la reclama aceea la margarină în care apăreau nişte răţuşte, sau înjurând şi sărind într-un picior după ce s-a lovit în maşina de spălat rufe, sau stând în genunchi în faţa frigiderului şi cotrobăind în el după o bucată de ciocolată uitată pe-acolo. Apoi privirea aceea i-a dispărut, ca şi cum tocmai îşi amintise ceva foarte enervant. — Oricum, după cum spune Olivia, se pare că tu ai un iubit. Pe tatăl lui Jasper. Directorul şcolii, nici mai mult, nici mai puţin. De el îţi aminteşti? Alice a simţit că-i ard obrajii. — Nu mi-am amintit de el, dar l-am întâlnit ieri. — Perfect, a spus Nick ţâfnos. Ei, pare a fi un tip simpatic. Cred că mi-l amintesc de la şcoală. Un tip înalt şi slăbănog. În fine, mă bucur că îţi merge atât de bine. Întrebarea e: te simţi în stare să ai grijă de copii în seara asta? Sau e mai bine să-i iau înapoi la mine acasă? — Dacă niciunul dintre noi nu l-a înşelat pe celălalt, de ce nu mai suntem împreună? Ce-a fost atât de rău, încât a trebuit să ne despărţim? Nick a răsuflat zgomotos. S-a uitat stupefiat prin cameră, de parcă ar fi căutat ajutor din partea unui public la fel de stupefiat. — Am impresia că lovitura aia la cap este foarte gravă. Nu-mi vine să cred că te-au lăsat să pleci din spital. — Mi-au făcut o tomografie. Fizic, n-am nimic. Şi le-am spus că mi-a revenit memoria. Nick a ridicat ochii spre cer. Alt gest pompos. — Oh, minunat. Genial. Să-i minţi pe doctori. Bravo, Alice. 297

Liane Moriarty

— De ce eşti rău cu mine? — Acum vorbeşti de parcă am fi copii mici? Nu sunt rău cu tine. — Ba eşti. Şi parcă n-ai fi tu. Eşti sarcastic, previzibil şi… banal. — Mersi. Mersi frumos. Previzibil şi banal. Da, şi te mai miri de ce căsnicia noastră s-a dus de râpă. S-a uitat din nou în jur la publicul lui invizibil, cu o privire triumfătoare şi plină de batjocură, ca şi cum ar fi spus: „Acum vedeţi ce trebuie să îndur.“ — Îmi pare rău, s-a scuzat Alice. N-am vrut să… N-a terminat ce avea de spus, pentru că începea să-şi aducă aminte cum era când se despărţea de cineva. Discuţiile deveneau incredibil de încâlcite. Trebuia să fii politicos şi precis. Nu mai puteai să-l critici pe celălalt pentru că nu mai aveai dreptul. — Oh, Nick, a spus ea disperată. Experimenta obişnuitele simptome ale sfârşitului unei relaţii. Starea de rău, senzaţia unei enorme greutăţi în mijlocul pieptului, tremurăturile şi nevoia de a plânge întruna. Nu credea că va mai simţi vreodată aşa ceva. Despărţirile trebuiau să facă parte din tinereţea ei. Amintiri dureroase. De fapt nu chiar atât de dureroase, deoarece era destul de plăcut să-şi aducă aminte de când era tânără şi să se gândească: Oh, ce prostuţă, să plângi după nemernicul ăla. Relaţia ei cu Nick trebuia să fie definitivă. Cea care dura la nesfârşit. A pus paharul de vin pe măsuţă şi s-a întors cu faţa spre el. — Doar spune-mi de ce divorţăm. Te rog. 298 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— E o întrebare la care e imposibil de răspuns. Există un milion de motive. Şi probabil că şi tu ai avea un milion de motive diferite. — Încearcă să le sintetizezi. — În douăzeci şi cinci de motive sau mai puţin. — Da, te rog. El i-a aruncat un mic surâs şi pentru o clipă a redevenit adevăratul Nick. Cel care tot apărea şi dispărea. — Păi, cred că…, a început el să zică, apoi s-a oprit şi a lăsat capul în jos. Oh, Alice… Chipul lui a căpătat o expresie de pură nefericire. Alice n-a mai răbdat. Reacţia ei instinctivă a fost să-l consoleze, şi chiar şi ea avea nevoie de consolare, şi pentru Dumnezeu, era Nick. A luat-o la fugă din celălalt capăt al camerei, s-a aruncat în braţele lui şi şi-a îngropat faţa la pieptul lui, respirând precipitat. Era acelaşi Nick. Şi mirosul lui era acelaşi. — Orice-ar fi, vom rezolva noi, bâiguia Alice. Vom cere consiliere psihologică. Vom pleca într-o vacanţă frumoasă pe undeva! — Era inspirată. — Cu copiii! Putem să-i luăm şi pe ei! Copiii noştri! Ce bine ne-am distra, nu? Sau putem să rămânem aici liniştiţi. Să înotăm în piscină. Piscina! Îmi place! Cum de ne-am permis s-o plătim? Presupun că datorită noii tale slujbe. Îţi place noua ta slujbă? Nu mi-a venit să cred! Ai şi o asistentă personală. N-a fost prea amabilă cu mine, dar nu-i nimic, nu mă supăr. — Alice. Nick rămăsese impasibil la îmbrăţişarea ei în timp ce ea turuia întruna. Era dispusă să discute până la rezolvarea problemei. 299

Liane Moriarty

— Sunt slabă, nu? Poate prea slabă. Ce părere ai? Cum am ajuns atât de slabă? Am renunţat la ciocolată? Nu găsesc niciun strop de ciocolată în toată casa. Parola mea este „oregano“. Ce ciudat. Hei, de ce doamna Bergen nu mai vorbeşte cu mine? Am supărat-o cu ceva? Şi Elisabeth pare supărată pe mine. Dar tu mă mai iubeşti? Nu se poate să nu mă mai iubeşti. — Încetează. Nick a apucat-o de umeri şi a îndepărtat-o cu delicateţe. — Pentru că avem trei copii. Şi eu încă te iubesc. — Nu, Alice. Nick a clătinat din cap cu severitate, ca şi când ea era o fetiţă care voia să bage degetul în priză. — Acum de ce vă mai certaţi? Alice şi Nick s-au întors şi au dat cu ochii de Madison care stătea sprijinită de pragul uşii. Probabil făcuse duş. Purta un halat de baie, era proaspăt spălată pe faţă şi avea părul ud, pieptănat pe spate. — Oh, ce frumoasă eşti, a spus Alice fără să se abţină. Madison s-a schimonosit la faţă, cuprinsă de furie. — De ce spui mereu lucruri stupide şi retardate? — Madison! a tunat Nick. Să nu vorbeşti aşa cu mama ta. — Păi, aşa face! Şi oricum, te-am auzit când i-ai zis mătuşii Ella că mama e o nemernică afurisită, aşa că de ce te mai prefaci că-ţi place de ea? Ştiu c-o urăşti. Lui Alice i s-a tăiat respiraţia. — Nu o urăsc pe maică-ta, a spus Nick. Alice a observat că gura i se crispase de atâta nervozitate. Părea foarte îmbătrânit. — Ba o urăşti, a spus Madison. — N-o urăşte pe mama! 300 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Era Tom. — Eu te urăsc pe tine, i-a spus el lui Madison lovind-o cu pumnul în braţ. — Tom! a strigat Nick. — Aaauu! Madison s-a apucat cu mâna de braţ, genunchii i s-au îndoit şi s-a lăsat să cadă grămadă pe jos. — M-a lovit! Nu ai voie să dai într-o fată. Asta e violenţă domestică. E violenţă împotriva femeii. — Tu nu eşti femeie, i-a întors-o Tom batjocoritor. Eşti doar o fată proastă. Madison l-a lovit cu sete în picior. Tom a dat capul pe spate şi a scos un urlet. S-a uitat la Alice cu faţa roşie de indignare justificată. — Mamă, ai văzut ce tare m-a lovit cu piciorul? Eu am dat cu pumnul şi n-am dat tare! — N-ai dat tare? Ăsta ce e? a întrebat Madison ridicându-şi mâneca halatului. Ăsta e un semn! O să se facă vânătaie! O ditamai vânătaia! — Dumnezeule, a oftat Alice. Şi-a luat paharul de vin şi s-a uitat în jur, căutând ajutorul vreunui adult care să preia controlul situaţiei. — Trebuie să plec, a spus Nick. — Glumeşti? a întrebat Alice. Nu se poate să mă laşi singură cu ei! Madison şi Tom păreau acum hotărâţi să se omoare între ei. Se încăierau pe jos ca două pisici turbate. Loveau cu picioarele, se trăgeau de păr şi ţipau ca din gură de şarpe. Era incredibil. — Aşa fac mereu? a întrebat Alice băgându-şi degetele în urechi. Poate că n-ar fi o idee bună să plecăm în vacanţă cu ei. 301

Liane Moriarty

Nick a pufnit în râs, un râs sincer şi zgomotos, dar s-a oprit imediat. — Chiar i-ai spus Ellei că sunt o nemernică afurisită? a întrebat Alice. După o pauză a adăugat: — Sunt o nemernică afurisită? Nick s-a dus la copii şi l-a apucat pe Tom de tricou. Cu o singură mână l-a ridicat în aer şi l-a dus aşa până la canapea unde i-a dat drumul. Apoi s-a întors la Madison. — Du-te în camera ta, i-a ordonat el. — Eu? Dar el a început! El a dat primul! Nu-i drept! Mamă? Madison s-a ridicat cu spatele lipit de perete şi s-a uitat la Alice cu o privire rugătoare. În acel moment a apărut Olivia îmbrăcată doar într-un tricou şi o pereche de chiloţi cu un imprimeu cu căpşune. — Mamă, unde sunt pantalonii mei scurţi? Cei din denim. Să nu spui să-i caut în sertar pentru că da, i-am căutat şi i-am căutat bine şi da, i-am căutat cu ochii deschişi. A făcut o piruetă, ridicând graţioasă braţele deasupra capului. — Dansezi foarte bine, a spus Alice încântată de distracţie. — Da, dansez destul de bine, a oftat Olivia ca şi când ar fi fost vorba de o responsabilitate grea. A ridicat piciorul subţire şi bronzat şi şi-a admirat vârful degetelor. Brusc i-a venit în minte un gând şi a întrebat: — Mamă, pe mine cine mă duce la Seara Talentelor din Familie la complexul lui Frannie? Tu sau tati? Şi la cine o să dorm? 302 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Nu prea ştiu, a spus Alice. — Dormim la tata doar în weekenduri, a intervenit Madison care i-a aruncat lui Alice o privire tăioasă. Spectacolul lui Frannie e miercuri seară, nu? — O fi cum zici tu, Madison, a spus Alice. — Mi-e foame rău, s-a plâns Tom de pe canapea. Când mâncăm? Mamă? Te rog frumos, mai aşteptăm mult? Cred că mi-a scăzut glicemia. — Bine, Tom… — De ce ne spui pe nume tot timpul? a întrerupt-o Madison. — Oh, scuze. Eu doar… scuze. — Nu-ţi aminteşti de noi, aşa e? a insistat Madison. Pe canapea, Tom a devenit brusc foarte atent, iar Olivia s-a oprit din dans. — Nici măcar nu ştie cine suntem, le-a spus Madison.

303

21

Alice a strâns din buze cu aerul unei mame severe, preocupate, încercând să-şi ascundă panica. — Bineînţeles că ştiu cine sunteţi, i-a spus ea lui Madison. Nu vorbi prostii! — Cum să nu-şi amintească mama de noi? a protestat Olivia punându-şi mâinile în şolduri şi scoţând burta mai în faţă. Madison, ce înseamnă asta? Madison i-a aruncat o privire de superioritate blazată. — Mama a căzut şi s-a lovit la cap la gimnastică. Am auzit-o pe mătuşa Libby când îi zicea unchiului Ben că nu-şi mai aminteşte nimic din ultimii zece ani. Şi ia ghiceşte… Noi nici nu eram născuţi acum zece ani! — Da, şi? Ea tot ştie cine suntem noi! Suntem copiii ei! Olivia părea neliniştită şi încântată totodată. — Copii, ce-ar fi să vă duceţi să vă uitaţi la televizor? i-a îndemnat Nick. Sau să vă jucaţi la Playstation? Şi poate ar fi timpul să nu mai tragi cu urechea la ce vorbesc adulţii, Madison. — Da’ n-am tras cu urechea! Am fost acolo! În bucătărie! Îmi luam o gustare din frigider. Ce-ai vrea să fac? Să merg aşa? 304

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Şi-a băgat degetele în urechi. — Amnezie, a spus Tom. Se cheamă amnezie. Asta ai tu, mamă? — Mama voastră se simte foarte bine, a spus Nick. — Mamă? a insistat Tom. — Să-i facem un test, a propus Madison. Să-i punem nişte întrebări. — Despre ce? a întrebat Olivia. — Ştiu eu! a strigat Tom ridicând mâna ca un elev la şcoală. Ştiu eu! Deci, mamă, care e mâncarea mea preferată? — Cartofii prăjiţi, a răspuns Nick. Hai, gata. — Greşit! a strigat Tom. Şniţel de pui. Uneori. Alteori, sushi. — Poftim, şi eu sufăr de amnezie. Acum ajunge. — Mâncarea mea favorită e tot şniţelul de pui, a comentat Olivia. — Ba nu e, a zis Tom. Găseşte-ţi alta! Tu te iei tot timpul după mine. — Mamă, cum o cheamă pe profesoara mea? a întrebat Madison. — Am spus că ajunge, a repetat Nick. — Ah, asta ştiu! Alice s-a abţinut să nu ridice şi ea mâna. Văzuse pe uşa frigiderului un bileţel despre o excursie a clasei a 5-a cu numele unei profesoare pe el. — Doamna Ollaway! Adică Alloway. Ollaway? Cam aşa. Toţi au amuţit de uimire. — Doamna Holloway este directoarea adjunctă, a spus încet Madison pe tonul cuiva care sesizează o greşeală stupidă, potenţial periculoasă. — Ah, da, sigur, aşa am vrut să spun şi eu, a zis Alice spăsită. 305

Liane Moriarty

— Ba n-ai vrut, a zis Madison. — Mamă, când e ziua mea de naştere? a întrebat Tom şi imediat a îndreptat un deget spre Nick în semn de avertisment. Să nu răspunzi tu în locul ei! Nick a bătut din palme, scoţând un zgomot sec. — Gata! Mama voastră a avut un accident şi e puţin confuză în anumite privinţe, atâta tot. Are nevoie s-o ajutaţi mai mult şi să fiţi mai cuminţi, nu s-o interogaţi. Aşa că vreau acum să vă văd că puneţi masa. Olivia s-a apropiat de Alice şi a luat-o de mână. — Tu ştii că ziua mea de naştere este pe 12 iunie, nu-i aşa? a întrebat-o în şoaptă. — Bineînţeles că ştiu, scumpo, a răspuns Alice şi brusc s-a simţit ca o mamă. Atunci te-ai născut. N-aş putea uita asta niciodată. A ridicat capul şi a văzut-o pe Madison în pragul uşii uitându-se la ea cu o privire insistentă şi pătrunzătoare. — Minţi, a spus ea. Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges Ştiţi ceva, domnule doctor Hodges? Vreau să renunţ şi de-aici înainte am să vă spun pe numele mic. Chiar azi îmi aduceam aminte că aţi ţinut să-mi spuneţi asta încă de la prima noastră întâlnire. „Jeremy“, insistaţi cu fermitate de fiecare dată când vă ziceam „domnule doctor Hodges“. Probabil că nu vă place numele pe care îl purtaţi. Nu mă mir. „Hodges“ mă duce cu gândul la un ţăran gras şi năduşit, iar dumneavoastră nu sunteţi deloc aşa. De fapt, chiar arătaţi foarte bine, ceea ce nu mă ajută deloc să mă concentrez. Înfăţişarea dumneavoastră îmi aduce mereu aminte că sunteţi o persoană reală, iar eu 306 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

nu vreau să fiţi o persoană reală. Persoanele reale nu au răspunsuri. Ele comit greşeli. Vorbesc cu autoritate şi se înşală. Dar oricum, fie ce-o fi, v-am coborât oficial de pe piedestal. Deci, ce mai faci, Jeremy? Ce faci duminică seara? Bei vin roşu cu soţia ta drăguţă şi fertilă în timp ce ea pregăteşte cina şi tu îi ajuţi pe copilaşii voştri blonzi să-şi facă temele? În casa voastră e cald şi bine şi miroase a friptură cu usturoi şi rozmarin? Aici nu se face nicio friptură la cuptor. Nu vorbeşte nimeni cu nimeni. Se aude doar televizorul. Întotdeauna se aude televizorul. Nu suport să stau cu el închis. Nu suport să fie linişte. „Nu mai bine am pune nişte muzică?“ zice Ben. Nu. Eu vreau să ascult la televizor. Vreau împuşcături, râsete înregistrate şi reclame la mâncarea pentru câini. Nimic nu pare atât de tragic când merge televizorul. Deci, ce voiam să-ţi spun? Ah, da. Despre Ben. Ne-am certat. Pe drum spre casă, când ne întorceam de la Alice, Ben a început să-mi povestească despre un tip pe care l-a cunoscut la petrecerea de seara trecută. Eu îi văzusem discutând în timp ce stăteam de vorbă cu noul iubit al lui Alice, care, apropo, este drăguţ şi timid. M-a făcut să mă simt puţin aiurea. Ca şi cum i-aş fi fost neloială lui Nick. Dar mi-a plăcut de el. În fine, mi-am zis: Oh, ce bine. Ben a găsit cu cine să discute despre maşini. Dar, nu. Ei discutau despre infertilitate şi adopţii. Brusc, Ben a devenit genul de persoană care le dezvăluie unor străini detalii din viaţa personală, la un cocteil 307

Liane Moriarty

cu părinţii copiilor de grădiniţă. L-am înţeles greşit în toţi aceşti ani. Nu-i deloc genul de bărbat tăcut, dur, neliniştit. Sora tipului respectiv a trecut prin unsprezece tratamente de FIV până să adopte o fetiţă din Thailanda, şi acum fetiţa este o violoncelistă talentată, şi au trăit cu toţii fericiţi până la adânci bătrâneţi. Ben şi-a notat numărul de telefon al acestei femei. Vrea s-o sune. Soţul meu are o strălucire nouă în priviri. Parcă a descoperit credinţa în Dumnezeu sau golful. Domnul Nu-adopt-niciodată a devenit domnul Abia-aştept-să-adopt. Am întrebat câţi ani a durat procesul de adopţie, dar Ben nu ştia. Am schimbat subiectul. Apoi, astă seară, ne uitam la ştiri unde arătau imagini cu ciclonul din Birmania. Era o femeie într-o rochie roşie care semăna puţin cu cea a lui Alice. Stătea în faţa unor dărâmături unde altădată fusese şcoala fiicei ei. Avea în mână fotografia unei fetiţe cu figură serioasă care părea a fi de vârsta Oliviei. Mama vorbea cu reporterul pe un ton politicos şi într-o engleză corectă, explicându-i că autorităţile locale făceau tot ce le stătea în puteri. Avea o atitudine calmă, aproape profesionistă. Obiectivul camerei de filmat s-a mutat în altă parte. Apoi a revenit asupra femeii şi atunci am văzut-o căzută în genunchi, muşcându-şi pumnii şi urlând de durere. Reporterul a explicat că femeia tocmai aflase că vor fi întrerupte operaţiunile de salvare în zona şcolii deoarece era prea periculos. Eu mâncam fulgi de porumb şi mă uitam la o femeie care trecea prin cel mai crunt moment din viaţa ei. 308 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Eu n-am dreptul să fiu tristă. N-am dreptul să fac terapii costisitoare cu psihologi ca tine pentru că am pierdut nişte copii care n-au existat niciodată. În lume există oameni care suferă cu adevărat. Există mame adevărate care au pierdut copii adevăraţi. Mi-e silă de mine. Şi chiar atunci, Ben a spus: „Cred că mulţi copii şi-au pierdut părinţii.“ A spus-o pe un ton solemn, dar şi cu o tentă clară de bucurie. Adică: ia te uită, ce convenabil! Atâţia părinţi morţi! Atâţia copii disponibili! Poate, chiar acum, o micuţă violonistă ieşea pe brânci dintre mormanele de dărâmături. Doamne! „Da, noroc cu ciclonul ăsta!“ am replicat eu ironic. „Nu fi aşa“, a zis el. Atunci nu m-am abţinut şi am început să ţip: „Aş fi adoptat şi eu! Da! Aş fi adoptat! Dar TU AI SPUS NU. Ai spus că te-a afectat psihic faptul că ai fost adoptat, ai spus…“ „Eu n-am folosit NICIODATĂ expresia afectat psihic“, m-a întrerupt el. Asta aşa e. Dar a spus-o implicit. Am zis: „Ba ai folosit-o.“ Adică, Jeremy, voiam să spun că se poate s-o fi folosit. „Rahat“, a replicat el. Urăsc cuvântul ăsta. Îmi provoacă greaţă şi el ştie treaba asta. Nici măcar n-are legătură. Un rahat cu… Apoi — şi asta m-a deranjat foarte tare, Jeremy — a spus: „Eu am crezut că tu nu vrei să adoptăm.“ După ce-am simţit că-mi explodează capul, l-am întrebat: „Şi de ce ai crezut tu asta?“ Şi el a spus: „De fiecare dată când ne întreba cineva dacă ne-am gândit să adoptăm, tu te enervai şi ziceai că noi ne dorim un copil biologic.“ 309

Liane Moriarty

„Dar eu spuneam asta pentru tine“, i-am explicat. „Pentru că de la început ai fost împotriva ideii de adopţie.“ „Am fost, da“, a recunoscut el, „dar după ce-ai pierdut atâtea sarcini, mi s-a părut soluţia logică, dar n-am vrut s-o pun în discuţie pentru că am văzut că ideea te deranja foarte tare.“ Ei, poftim. Nu se spune că într-o căsnicie contează foarte mult comunicarea? Asta îmi aminteşte de emisiunile alea de la televizor, despre investigarea accidentelor aviatice. Uneori, cele mai mari catastrofe se produc din cauza celor mai mici şi mai stupide erori. Am spus: „Oricum, e prea târziu acum.“ Şi el a zis: „Ba nu e.“ „N-am de gând să adopt. Mă simt prea obosită“, am zis. Ăsta e adevărul, Jeremy. De curând mi-am dat şi eu seama că, în ultimii ani, am fost într-o permanentă stare de oboseală. M-am săturat să tot încerc şi iar să încerc. Nu mai am energie. Am ajuns la capătul puterilor. Mi-ar plăcea să dorm un an sau doi. „Nu vom fi părinţi. Am terminat“, am spus. Iar el, după câteva minute de mestecat fulgi de porumb (îi ronţăia de zor în dinţi ca un porcuşor de guinea), a zis: „Deci o să ne petrecem tot restul vieţii stând aici şi uitându-ne la televizor?“ „Pe mine nu mă deranjează“, am spus. El s-a ridicat şi a ieşit din cameră. Acum nu ne mai vorbim. Nu l-am mai văzut din clipa aia. Dar ştiu că, atunci când se va întoarce, nu vom vorbi. Sau dacă vom vorbi, o vom face într-un mod foarte, foarte politicos şi rece — ceea ce e totuna. 310 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

În clipa asta… nu simt nimic. Chiar nimic. Doar un gol imens, pe care îl umplu cu fulgi de porumb şi cu Cele mai amuzante filmuleţe video din Australia.

311

22

Familia Love se aşezase în jurul mesei. A fost un moment incomod când Alice a dat să se aşeze pe locul Oliviei, dar Nick a salvat situaţia făcându-i semn din cap să se aşeze vizavi. Copiii chicoteau şi se foiau pe scaunele lor, de parcă erau în stare de ebrietate. Era imposibil să stea liniştiţi. Se trăgeau de pe scaune, scăpau tacâmurile pe jos, vorbeau unii peste alţii cu voce stridentă. Alice nu ştia dacă aşa se comportau de obicei sau nu. Era cam deranjant. Nick stătea cu maxilarul încleştat de parcă masa era o procedură medicală neplăcută pe care trebuia s-o suporte. — Ştiam eu că n-o să-ţi aminteşti că mi-ai promis că pot să fac lasagna, a protestat Madison împungând dezgustată cu degetul în hamburgerul din faţa ei. — Are amnezie, proasto, a spus Tom cu o voce groasă şi cu gura incredibil de plină. — Comportă-te frumos, l-a atenţionat Alice automat. Imediat a tresărit, mirată. Spusese „Comportă-te frumos“? Ce însemna asta? — Ah, da, a spus Madison ţintuind-o pe Alice cu ochii ei negri. Scuze. 312

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Nu-i nimic, a răspuns Alice lăsând prima privirea în jos. Copilul ăsta o speria. — Mamă, ce avem la desert? a întrebat Olivia, care lovea ritmic în piciorul mesei în timp ce mânca. Îngheţată? Sau budincă de ciocolată? — Ce e budinca de ciocolată? a întrebat Alice. — Prostuţo, ştii şi tu ce e! a zis Olivia. Tom s-a lovit cu palma peste frunte. — Fetelor! Are amnezie! — Mami, mami, a spus Olivia. Ţi-a trecut am… aia cum îi zice? Vrei un Panadol? Pot să-ţi aduc eu. Ţi-l aduc chiar acum! Şi-a împins scaunul de la masă. — Termină de mâncat, Olivia, a intervenit Nick. — Tati, a protestat Olivia. Încercam să ajut. — De parcă un Panadol ar ajuta cu ceva, a spus Tom. Probabil că are nevoie de operaţie. De operaţie pe creier. De un neurochirurg. Am văzut aseară la televizor un neurochirurg, a continuat el luminându-se la faţă. Hei! Mi-ar plăcea să fac o disecţie pe un şoarece ca să-i văd creierul şi intestinele! Cu un bisturiu. Ar fi super! Madison a lăsat din mână cuţitul şi furculiţa şi a pus capul pe masă. — O, Doamne! Îmi face greaţă. Îmi vine să vomit. — Încetează, a spus Nick. — Uite un creier de şoarece, Madison, a continuat Tom zdrobind carnea de hamburger cu furculiţa. Toc, toc, toc, creier de şoricel! — Spune-i să înceteze! s-a smiorcăit Madison. — Tom, a oftat Nick. — Ei! a intervenit Alice. Cum a fost azi la parcul acvatic? 313

Liane Moriarty

Madison a ridicat capul de pe masă şi i-a spus lui Alice: — Ţi-ai amintit că tu și tata divorțați? După ce te-ai lovit la cap? Asta ţi-ai amintit? Nick a scos un mormăit în semn de protest, dar neconvingător. Alice s-a gândit puţin la întrebare. — Nu, a spus ea. Nu mi-am amintit. Toată lumea a tăcut. Olivia a lovit farfuria cu cuţitul. Tom îşi îndoise braţul şi îşi cerceta încruntat cotul. Madison se făcuse roşie în obraji. — Asta înseamnă că încă îl mai iubeşti pe tata? a întrebat Madison. Se simţea un uşor tremur în vocea ei. Acum părea mult mai mică. — Alice, a intervenit Nick încercând s-o avertizeze. În acelaşi timp, Alice a răspuns: — Bineînţeles că da. — Atunci tati poate să vină înapoi acasă? a întrebat entuziasmată Olivia. Şi să doarmă iar în patul lui? — Gata, e cazul să schimbăm subiectul, a spus Nick evitând privirea lui Alice. — S-ar certa tot timpul, a spus Tom. — De ce ne certăm? a întrebat Alice dornică să afle mai multe. — Nu ştiu, a răspuns Tom pe un ton iritat. Ziceai că de-asta nu mai puteaţi locui împreună. Pentru că vă certaţi prea des. Dar eu trebuie să locuiesc cu surorile mele proaste deşi ne certăm tot timpul. Aşa că nici măcar nu era logic. — Vă certaţi din cauza Ginei, a spus Madison. — Nu vorbi despre Gina! a strigat Olivia. Mă întristează. E o adevărată tragedie. 314 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— DOP, a spus Tom. Aşa se spune când vorbeşti despre cineva care a murit. Înseamnă „Dumnezeu s-o odihnească-n pace“. Trebuie s-o spui de câte ori îi pomeneşti numele. — De ce ne certam din cauza Ginei? a întrebat Alice. — DOP! a strigat Tom. Suna de parcă destupa o sticlă. — Să ştii că ne-am distrat bine la centrul acvatic, a spus Nick. Nu-i aşa, copii? — Eu cred că tata avea impresia că o iubeai pe Gina mai mult decât pe el. — DOP! au strigat la unison Tom şi Olivia. — Mai tăceţi odată! a spus Madison. Nu vă mai amuzaţi pe seama cuiva care a murit! Alice s-a uitat la Nick. Avea faţa roşie şi congestionată de parcă ar fi fost ars de soare. Nu-şi dădea seama dacă din cauză că era furios sau jenat. Doamne Dumnezeule! Cumva ea avusese o aventură lesbiană toridă cu Gina? — Vă certaţi mult de la American Extrem, a spus Tom. — American Express, l-a corectat Madison. — American Extrem îmi place mai mult, a intervenit Nick ridicând paharul de vin într-un salut ironic, dar tot nu s-a uitat la Alice. — Odată v-aţi certat extrem-extrem de tare din cauza mea, a spus Olivia cu satisfacţie. — De ce? a întrebat Alice. Olivia a privit-o îngrijorată. — Oh, nu-ţi aminteşti? În ziua aia… La plajă. — Am spus de un milion de ori: nu-şi aminteşte! a strigat Tom. — Olivia s-a pierdut, a explicat Madison. A venit poliţia. Tu plângeai. 315

Liane Moriarty

I-a aruncat lui Alice o privire maliţioasă, apoi a continuat: — Cam aşa: „Olivia! Olivia! Fetiţa mea! Unde e fetiţa mea?“ Şi-a îngropat faţa în mâini şi s-a prefăcut că suspină. — Aşa făceam? Alice s-a simţit ridicol de ofensată de felul cum o imitase Madison. — În caz că nu ştiai…, a continuat Madison. Olivia este copilul tău preferat. — Mama voastră nu are preferinţe, a intervenit Nick. Avea? Spera că nu. — Când eram însărcinată cu tine, Madison, a spus Alice, eu şi tatăl tău îţi spuneam Sultana. Ştiai? Pentru că erai micuţă cât o stafidă. — Nu mi-ai spus niciodată asta. Madison părea neîncrezătoare. — Mie cum îmi spuneai? a întrebat Olivia. — Serios? Nu ţi-am spus niciodată? s-a mirat Alice. Madison s-a întors spre Nick. — Aşa e? Îmi spuneaţi Sultana? — Tatăl tău vorbea cu tine printr-un tub de carton de la hârtia igienică pe care îl punea pe burta mea, a spus Alice. Zicea: „Alo, Sultana! Sunt eu! Tatăl tău!“ Madison a zâmbit. Alice a privit-o uimită. Era cel mai frumos zâmbet pe care îl văzuse vreodată. A simţit un val de dragoste atât de intensă, încât o durea inima în piept. A lăsat privirea în farfurie şi chiar atunci i-a revenit în minte o amintire. Era într-o maşină inundată de o lumină aurie. Se simţea miros de sare şi alge marine. O durea ceafa. S-a întors să vadă ce face fetiţa. Miracol. Dormea. Avea obrăjorii rotunzi 316 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

şi îmbujoraţi, gene lungi. Capul îi atârna pe marginea scaunului de maşină. În timp ce Alice o privea, o rază de soare a căzut pe faţa fetiţei care a deschis ochii, a căscat şi s-a întins somnoroasă. Apoi a văzut-o pe Alice şi chipul i s-a luminat într-un imens zâmbet de surpriză, ca şi cum ar fi zis: „Hei! Nu-mi vine să cred! Şi tu eşti aici!“ Dinspre scaunul şoferului s-a auzit un sforăit puternic şi fetiţa a tresărit. „Nu s-a întâmplat nimic. E tati.“ — Când era bebe nu dormea decât dacă o plimbam cu maşina, a spus Alice uitându-se la Nick. Nick a continuat să mănânce şi s-a uitat drept înainte. Alice a privit-o cu atenţie pe Madison şi a clipit. Fetiţa aceea ciudată şi ursuză de la masă era bebeluşul din amintirea ei. Bebeluşul care gângurea în maşină era Sultana. — Am mers cu maşina toată noaptea, i-a spus Alice lui Madison. De câte ori opream, tu începeai să plângi. — Ştiu, a răspuns Madison, care devenise din nou posacă. M-aţi dus până în Manly, aţi oprit într-o parcare, am dormit toţi trei în maşină şi pe urmă tu m-ai dus pe plajă şi eu m-am răsucit pe burtă pentru prima dată. În fine. — Da! a exclamat Alice emoţionată. Fetiţa s-a răsucit pe pătura de picnic! Ne-am luat cafele de la barul acela cu copertină albastră. Şi sendvişuri cu brânză şi şuncă. Parcă se întâmplase ieri şi totodată cu o mie de ani în urmă. — Eu dormeam toată noaptea când aveam opt săptămâni, a spus Olivia. Nu-i aşa, mami? Eram o campioană la dormit. — Ssst… numai puţin, a spus Alice ridicând mâna şi încercând să se concentreze. 317

Liane Moriarty

Îşi amintea foarte clar dimineaţa aceea. Salopetuţa cu dungi a fetiţei. Faţa nerasă a lui Nick şi ochii lui roşii. Un pescăruş alb care ţipa în zbor pe un cer albastru şi curat. Se simţeau ameţiţi din cauza oboselii. Senzaţia reconfortantă a cofeinei intrându-le în sânge. Erau plini de încântare, spaimă, oboseală şi fericirea de a fi părinţi. — Mami, s-a plâns Olivia. Dacă îşi amintea ziua aceea, ar trebui să poată să se întoarcă în timp şi să-şi amintească momentul când s-a născut Madison. Ar trebui să se întoarcă în timp să-şi amintească ziua când Nick şi-a făcut bagajele şi a plecat. — Mami, a insistat Olivia. Oh, TACI, te rog. Orbecăia în întunericul memoriei, dar nu găsea nimic. Doar amintirea acelei dimineţi. — Dar, Nick…, a început ea. — Ce-i? a întrebat el pe un ton aspru şi iritat. Lui chiar nu-i mai plăcea de ea. Nu că n-o mai iubea, dar nici măcar n-o mai plăcea. — Eram atât de fericiţi! Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy Ora trei dimineaţa. Bună, J. Ben a luat maşina şi a plecat. Nu ştiu unde este. Sunt atât de obosită! Hei! Ştii că dacă repeţi de multe ori un cuvânt, începe să sune ciudat? Să zicem că acel cuvânt ar fi… nu ştiu… INFERTILITATE. Infertilitate. Infertilitate. Infertilitate. Infertilitate. 318 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

E un cuvânt urât, sucit, îmbârligat. Cu multe silabe. În fine, Jeremy, dragul meu psiholog (cum ar zice Olivia), ce vreau eu să spun este că lucrurile devin ciudate şi absurde dacă le analizezi prea mult timp. Atâţia ani de zile mi-am dorit să fiu mamă încât noţiunea de maternitate a început să mi se pară ciudată. Îmi doresc, îmi doresc, îmi doresc. Şi acum nici măcar nu-mi este clar dacă mai vreau sau nu. Uite, Alice şi Nick, de exemplu. Erau atât de fericiţi până să aibă copii! Sigur, îşi iubesc copiii, dar să fim sinceri, copiii sunt greu de crescut. Şi nici nu rămân nişte bebeluşi adorabili. Bebeluşii dispar. Cresc. Devin nişte copii care nu sunt întotdeauna atât de drăguţi. Madison era o fetiţă superbă. O adora toată lumea. Dar Madison de azi nu mai are nimic din fetiţa de altădată. E atât de răzvrătită şi de ciudată şi uneori te face să te simţi proastă. (Da, Jeremy, o fată de nouă ani poate să mă facă să mă simt inferioară. Asta arată o lipsă de maturitate emoţională, nu-i aşa?) Tom se cuibărea cu feţişoara la pieptul meu şi acum mă respinge dacă vreau să-l ating. Şi îţi povesteşte ce vede la televizor, cu o mulţime de detalii inutile. E cam tâmpiţel. Câteodată mă gândesc la altceva în timp ce vorbeşte. Olivia este încă o dulceaţă, dar uneori poate fi manipulatoare. Sunt momente când am impresia că este perfect conştientă că este drăguţă. Şi CERTURILE! Ar trebui să-i vezi când se ceartă. E incredibil. Vezi? Sunt o mătuşă sub orice critică. Fac remarci răutăcioase despre aceşti trei copii minunaţi pe care în ultimul timp abia i-am mai văzut. Ce fel de mamă aş fi? Una groaznică. Poate chiar abuzivă. Cred că mi-ar 319

Liane Moriarty

lua copiii şi i-ar da altcuiva. I-ar putea adopta o femeie infertilă. Ştii, Jeremy, odată, când Olivia era micuţă, a trebuit să am grijă de ea o zi întreagă. Alice şi Gina se duseseră la o serbare şcolară. Olivia s-a purtat impecabil şi a fost atât de dulcică; ar fi putut câştiga premiul pentru cel mai scump copilaş din lume, dar ştii, spre sfârşitul zilei, MĂ SĂTURASEM PÂNĂ PESTE CAP să umblu după ea peste tot şi să-i spun: „nu pune mânuţa acolo“, „oooh, ia uite ce străluceşte“ şi tot aşa. Eram plictisită, obosită şi puţin nervoasă. M-am bucurat să scap de ea când a venit Alice s-o ia acasă. M-am simţit uşoară ca un fulg. Cum vine asta? Îmi plâng de milă şi sunt atât de obsedată să devin mamă, dar după o singură zi mă săturasem. Întotdeauna am crezut în secret că Anna-Marie, prietena mea din grupul Infertilelor, ar fi o mamă groaznică. N-are deloc răbdare şi se enervează repede. Dar poate că şi ele gândesc la fel despre mine. Poate că toate am fi nişte mame oribile. Probabil că mama lui Ben are dreptate când spune că „natura ştie ce face“. De fiecare dată când rămân însărcinată, Natura zice: „Copilul ăsta ar fi mai bine să moară decât să aibă o mamă ca ea.“ La urma urmei, nici mama lui Ben n-a putut să aibă copii şi, uite, a fost o mamă rea. Concluzia este că n-ar trebui să adoptăm. Nu mai vreau să fiu mamă, Jeremy. Mamă. Mamă. Mamă. Mamă. Rimează cu „dramă“. Ce cuvânt ciudat. Nici măcar nu ştiu de ce plâng. 320 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

* Cugetările unei străbunici Ei bine, nu ştiu de ce m-am decis să urmez sfatul tău, DorisDinDallas, dar am făcut-o! L-am invitat pe domnul X la cină. Îi prepar faimoasa mea quiche cu brânză şi ceapă. Nu ştiu ce sper să obţin, dar nu mai suport. Toată lumea mă compătimeşte. Atâtea babe neputincioase îmi spun că am nevoie „să mi se ridice moralul“. Mă întrebai cum am fost dezamăgită în dragoste. E o poveste simplă şi banală. Pe la începutul războiului, eram îndrăgostită de un băiat pe nume Paul. Credeam că vom ajunge să ne căsătorim. Când s-a înrolat în armată, am fost să-l conduc la gară. La fel a făcut şi cealaltă iubită a lui. Parcă o şi văd. O tipă brunetă, frumuşică. Băiatul avea două la dispoziţie: una blondă şi una brunetă. Era un „jongler“. A şi râs când a văzut că am apărut amândouă în acelaşi timp. Am crezut că era o farsă. Pesemne atunci mi-am pierdut simţul umorului. El a murit într-o tabără japoneză de prizonieri de război. Bietul Paul, atât de frumos şi de egoist. Păcat că s-a dus atât de tânăr. Mai avea atâtea inimi de frânt… Cealaltă fată şi-a revenit foarte repede. S-a măritat cu altul şi a făcut şase copii. Eu n-am fost atât de rezistentă. De fiecare dată când un tânăr se arăta interesat de mine, spuneam „nu, mulţumesc“. Poate a fost o greşeală, poate nu, dar din câte am observat, căsătoria nu este un pat de trandafiri! Am fost scutită 321

Liane Moriarty

să gătesc, să spăl cămăşi, să am un bărbat care să-mi spună ce să fac! Am avut o meserie minunată, de care eram pasionată, şi am călătorit mult. N-am avut o viaţă atât de rea. COMENTARII Super Buni a spus… Căsnicia este o binecuvântare, Frannie. Dacă eşti bărbat! Glumeam. Postarea ta m-a pus pe gânduri. În august, Ed şi cu mine vom sărbători nunta de aur. 50 de ani de căsătorie, cu bune şi cu rele. Nu-mi pot imagina cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi ales altă cale. Bineînţeles, n-aş schimba nimic. (Cu toate că mi-ar fi plăcut ca Ed să nu fie atât de strâns la pungă!) AB74 a spus… Căsnicia înseamnă dragoste. Dragostea este oarbă. Prin urmare, căsnicia este o instituţie a orbilor. HA HA HA HA HA. Asta e una dintre poantele mele preferate. Îmi place s-o spun la nunţi. Întotdeauna îi face pe oameni să râdă. (Şi eu am fost burlac toată viaţa.) Frank Neary a spus… Dacă ai fi întâlnit bărbatul potrivit…! Unul mai tânăr. Un bărbat care să te fi tratat ca pe o prinţesă! Nu mi-e ruşine să recunosc că am plâns când mi-am imaginat cum stăteai în gara aia.

322 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

DorisDinDallas a spus… Ce mă bucur să văd că încerci să spargi gheaţa cu domnul X! Bravo ţie! Ţine-ne la curent! Apropo, vorbeşti despre viaţa ta ca şi cum s-a terminat! Mai ai mulţi ani înainte, Frannie. Sunt sigură.

323

23

— Gata. V-aţi pus centurile? a întrebat Alice. Când a răsucit cheia în contact, mâna i-a tremurat puţin. Chiar conducea în fiecare zi maşina asta uriaşă? Ai fi zis că era un camion. Se pare că îi zicea SUV. „Eşti sigură că te simţi în stare să-i duci mâine la şcoală? Pentru că, dacă ţi se pare riscant pentru copii, mai bine îi duc eu“, îi spusese Nick aseară, înainte să plece. Alice voise să-i răspundă: „Normal că nu mă simt în stare, prostule! Nici măcar nu ştiu unde-i şcoala!“ Dar ceva din tonul lui Nick făcuse să i se zbârlească părul la ceafă şi să simtă ceva intens şi familiar care aducea a… furie? El obişnuia acum să i se adreseze pe un ton dispreţuitor. Vocea aceea tăioasă pe care o tot auzea în mintea ei i-a şoptit: Ipocritul ăsta nenorocit încearcă să mă facă să par o mamă rea. „Nu e nicio problemă“, i-a răspuns. Şi el a scos din nou acel oftat ţâfnos, iar ea l-a privit cum se urcă în maşina lui luxoasă şi a simţit ceva aproape ca o uşurare în timp ce se gândea: De ce nu rămâi să te culci cu mine? Acum, cei trei copii stăteau pe bancheta din spate. Erau teribil de indispuşi. Dacă aseară păreau în stare de ebrietate, acum parcă sufereau de mahmureală. Erau 324

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

palizi, nemulţumiţi şi încercănaţi. Dormiseră prost din cauza ei? Bănuia că îi lăsase să stea prea mult după ora lor de culcare. Când îi întrebase la ce oră se culcă de obicei, îi dăduseră nişte răspunsuri foarte vagi. Alice a potrivit oglinda retrovizoare. — Îţi aminteşti cum să conduci? a întrebat Tom. — Da, bineînţeles. Mâna lui Alice a ezitat nervoasă deasupra frânei de mână. — Am întârziat, a spus Tom. Cred că va trebui să depăşeşti puţin limita de viteză. Fusese o dimineaţă ciudată şi stresantă. Tom apăruse la uşa dormitorului ei la ora şapte fix, întrebând-o: „Ţi-ai recăpătat memoria?“ „Nu chiar“, i-a răspuns Alice ameţită, după ce toată noaptea visase că Nick ţipa la ea. „Nu şi-a recăpătat-o!“ l-a auzit pe Tom strigând şi imediat după aceea s-a auzit televizorul pornit. Când s-a dat jos din pat, i-a găsit pe Madison şi Tom în pijamale, mâncând cereale în faţa televizorului. „De obicei vă uitaţi la televizor înainte de şcoală?“ a întrebat Alice. „Uneori“, a răspuns Tom prudent, fără să-şi ia ochii de la ecran. Douăzeci de minute mai târziu era agitat şi ţipa că trebuiau să plece în cinci minute. Abia atunci şi-au dat seama că Olivia încă dormea dusă. Se pare că era treaba lui Alice s-o trezească. „Am impresia că Olivia nu se simte bine“, a spus Alice când a văzut cum i se bălăbănea capul în timp ce se prăbuşea la loc pe pernă, spunând somnoroasă: „Nu, mulţumesc, rămân aici, mulţumesc, la revedere.“ „Mamă, aşa face în fiecare dimineaţă“, i-a explicat Tom dezgustat. Până la urmă, după ce Alice a reuşit să îmbrace în uniforma şcolară o Olivia semicomatoasă şi să-i bage 325

Liane Moriarty

câteva linguri de cereale în gură, în timp ce Madison stătea de-o jumătate de oră în baie de unde se auzea vâjâitul puternic al uscătorului de păr, au ieşit din casă incredibil de târziu, după cum s-a exprimat Tom. Alice a apucat frâna de mână. — Mamă, te-ai pieptănat în dimineaţa asta? a întrebat Madison. Arăţi… ca naiba. Nu te supăra. Alice a dus o mână la cap şi a încercat să-şi aranjeze puţin părul. Crezuse că nu era necesar să se dichisească pentru a-i duce pe copii la şcoală. Nu se deranjase să se pieptăne sau să se machieze, ci îşi trăsese pe ea o pereche de blugi, un tricou şi o bluză de un roşu-pepene pe care o găsise în fundul unui sertar. Bluza era uzată şi decolorată, iar Alice a tresărit, dându-şi seama că îşi amintea momentul când a cumpărat-o împreună cu Elisabeth de parcă ar fi fost săptămâna trecută. Săptămâna trecută, cu zece ani în urmă. — Nu fi rea cu mami, i-a spus Olivia lui Madison. — Nu fi rea cu mami! a imitat-o Madison cu o voce dulce. — Nu mă mai imita! Alice a simţit în spate loviturile pe care Olivia le dădea cu piciorul în scaun. — Întârziem, s-a plâns Tom. — Toţi trei, n-aţi putea să tăceţi odată? i-a repezit Alice pe o voce care nu era a ei şi în acelaşi timp a tras frâna de mână, apoi a ieşit cu spatele de pe alee şi a virat la stânga, manevrând volanul îmbrăcat în piele cu mâini de expert, ca şi când ar fi spus aceleaşi cuvinte şi ar fi făcut aceleaşi manevre de un milion de ori până atunci. S-a apropiat de semafor, cu mâna pe manetă, pregătită să semnalizeze dreapta. Pe bancheta din spate se lăsase o linişte apăsătoare. 326 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Şi? Ce faceţi astăzi la şcoală? a întrebat. Madison a scos un oftat exagerat, ca şi cum nu mai auzise niciodată un comentariu atât de stupid. — Vulcanii, a răspuns Tom. Discutăm despre cum erup vulcanii. Mi-am notat câteva întrebări pentru doamna Buckley. Nişte întrebări foarte grele. Săraca doamnă Buckley! — Noi facem un cadou surpriză pentru Ziua Mamei, a spus Olivia. — Acum nu mai e surpriză, a comentat Madison. — Ba e! a strigat Olivia. Este, nu-i aşa, mami? — Da, sigur că e surpriză fiindcă nu ştiu ce faci, a spus Alice. — Facem nişte lumânări speciale, a continuat Olivia. — Ha! a strigat Madison. — Bine, dar tot nu ştiu ce culoare au, a remarcat Alice. — Roz! a spus Olivia. Alice a început să râdă. — Proasto, a zis Madison. — Nu-i spune aşa, a intervenit Alice. Ea şi Elisabeth îşi vorbeau la fel de urât? Bine, s-a întâmplat odată ca Elisabeth să arunce în ea cu forfecuţa de unghii. Pentru prima oară, lui Alice i-a părut rău de mama lor. Nu-şi amintea să fi ţipat la ele când se certau; doar ofta şi le spunea pe un ton plângăcios: „Purtaţi-vă frumos, fetelor.“ Au oprit la lumina roşie a unui semafor. Când s-a făcut verde, Alice n-a ştiut încotro s-o ia. — Mmm, a mormăit ea. — Drept înainte. A doua la stânga, i-a explicat Tom laconic de pe locul din spate, pe un ton care semăna atât de bine cu al tatălui său, încât lui Alice i-a venit să râdă. 327

Liane Moriarty

A mers mai departe. Maşina i se părea din nou imensă şi nefamiliară. Alice a observat că în faţa ei mergea o maşină la fel de mare, cu o femeie la volan şi două capete mici mişcându-se care se vedeau pe geamul din spate. Alice era o mamă care îşi ducea cei trei copii la şcoală. Făcea asta în fiecare zi. Era incredibil. Hilar. — Spuneţi-mi, comparativ cu alte mame, eu sunt severă? a întrebat ea. — Eşti o nazistă, a spus Madison. Parc-ai fi de la Gestapo. — Eşti aşa şi-aşa, a spus Tom. De exemplu, mama lui Bruno nici măcar nu-l lasă să meargă în excursiile cu şcoala, atât e de rea. Dar mai e şi mama lui Alistar, care îl lasă să stea până la ora nouă seara, se duc la KFC de câte ori vor şi se uită la televizor în timp ce mănâncă micul dejun. — Aha! a exclamat Alice. Tom a râs sec. — Oh, da. Scuze, mamă. — Când sunt ca o nazistă? a întrebat Alice. — Stai liniştită, a oftat Madison. N-ai încotro. — Eu nu cred că eşti severă, a spus Olivia. Doar că… uneori te cam enervezi. — Şi ce anume mă enervează? a întrebat Alice. — Eu, a spus Madison. Numai cât te uiţi la mine şi te enervezi. — De obicei te enervezi foarte tare când întârziem la şcoală, a spus Tom. Mmm, ia să vedem… ce altceva… Uşile trântite. Nu suporţi când se trânteşte o uşă. Ai nişte urechi foarte sensibile. — Tati te enervează, a spus Olivia. 328 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Oh, da, a confirmat Tom. Tata te enervează cel mai tare. — De ce? a întrebat Alice încercând să nu pară prea interesată. Ce face el de mă enervează atât de tare? — Îl urăşti, a spus Tom. — Sunt sigură că nu-i aşa, a protestat Alice. — Ba da, a spus Madison plictisită. Doar că tu ai uitat. Alice i-a privit în oglinda retrovizoare pe cei trei copii minunaţi ai ei. Tom se uita încruntat la un voluminos ceas de plastic pe care îl avea la mână; Olivia se uita drept înainte cu o privire visătoare şi Madison stătea cu fruntea lipită de geam şi cu ochii închişi. Ce le făcuseră ea şi Nick? Vorbeau de ură cu atâta lejeritate… A simţit că se umple de ruşine. — Scuze, a spus ea. — Pentru ce? a întrebat Olivia care părea a fi singura care asculta. — Pentru mine şi pentru tata. — Oh, nu-i nimic, a spus Olivia. Putem să luăm ciocolată caldă după şcoală? — E săgeata verde, a direcţionat-o Tom laconic. Alice a intrat pe o stradă flancată de maşini mari ca nişte camioane, asemănătoare cu cea pe care o conducea ea. Parcă era un festival. Un festival de mame şi copii. Femeile stăteau în grupuri de câte două–trei, cu ochelarii de soare ridicaţi pe creştetul capului, cu fulare la gât. Purtau blugi, ghete şi jachete din velur cu croială modernă. Toate mamele acestea erau mereu atât de suple şi de atractive? Alice a încercat să-şi aducă aminte cum erau mamele pe vremea când era ea elevă. Parcă erau mai grase şi mai urâte, nu? Discrete şi insipide. Câteva femei i-au făcut cu mâna când au văzut-o. A recunoscut 329

Liane Moriarty

pe cineva care se cherchelise bine la cocteilul cu părinţii copiilor preşcolari. Fir-ar să fie! Ar fi trebuit să-şi aranjeze părul. Copiii mişunau peste tot în uniformele albastre de şcoală, ca nişte stoluri de păsărele. Numai feţişoare inocente, cu pielea catifelată. — Nu-i târziu, a remarcat Alice. — Pentru noi este, a mormăit Tom. Am o întâlnire la clubul spionilor. Nu ştiu ce să facă fără mine. Au găsit un loc de parcare. — Ai grijă, a sărit Tom când maşina a lovit cu roata în bordură. Alice a răsuflat uşurată când a scos cheile din contact. Imediat copiii şi-au desfăcut centurile de siguranţă, au deschis portierele grele cu o lovitură şi au coborât din maşină cu ghiozdanele pe umăr. — Hei, aşteptaţi-mă şi pe mine! a strigat Alice, preocupată de protocolul despărţirii. În timp ce cobora din maşină, l-a văzut pe Dominick. Purta cravată şi o cămaşă cu mânecile suflecate cu grijă până la cot, şi se aplecase să stea de vorbă cu trei băieţi care îi explicau ceva în legătură cu un meci de fotbal. Dominick clătina din cap cu un aer serios, de parcă ar fi fost în toiul unor importante negocieri de afaceri. În apropiere stăteau două mame care aşteptau să discute cu el. Dominick a văzut-o pe Alice şi i-a făcut cu ochiul. Alice i-a zâmbit ruşinată. Era simpatic. Nu încăpea îndoială. Era foarte, foarte, foarte… simpatic. — Deja te-ai culcat cu el? i-a şoptit la ureche o voce afectată şi nările i s-au umplut de un miros dulce şi greu, de salon de frumuseţe. Iarăşi antipatica aia de Kate Harper. 330 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Oh, bună, a răspuns Alice trăgându-se înapoi un pas. Kate era îmbrăcată într-un trenci foarte elegant, avea tenul fardat impecabil şi buzele date cu un luciu strălucitor. Cam exagerat pentru această oră a dimineţii. Kate n-a aşteptat un răspuns. — Mor de gelozie. La noi s-a făcut anul. — Ce an? — Un an de când am făcut-o. Precis am făcut pânze de păianjeni acolo… Ce lucruri îţi spuneau străinii… Kate încă se uita la Dominick. — Apropo, pregăteşte-te de luptă. Miriam Dane a pus ochii pe el de mult timp. Cică i-ar fi spus lui Felicity că, după părerea ei, e foarte urât din partea ta să fugi după el aşa de curând după ce te-ai separat de Nick. Am promis că n-o să-ţi spun, dar normal că m-am gândit că ai vrea să ştii! A coborât vocea şi chipul ei frumos a căpătat o expresie răutăcioasă. — O să mori de râs când o să-ţi spun. Se pare că la petrecerea de ieri, după ce-a băut câteva pahare, Miriam te-a făcut… ştii tu, vorba aia care începe cu „c“. Alice s-a uitat la ea fără să înţeleagă. Kate a coborât şi mai mult vocea şi i-a şoptit: — Curvă! Apoi a ridicat-o din nou şi a adăugat pe un ton strident: — Nu-i aşa că-i amuzant? Sună atât de desuet! Mi-am zis: „Trebuie să-i povestesc lui Alice, o să-i placă!“ O roade invidia! Şi bineînţeles că nu i-a convenit când Tom a marcat golul ăla la fotbal, doar ştii bine cât îl antrenează în particular pe Harry pentru că, vezi Doamne, e atât de talentat. Ha, ha! Ce să zic…, purcelul ăla! 331

Liane Moriarty

Alice a simţit că i se face rău. S-a uitat în jur după copiii ei, căutând o scuză ca să scape de Kate. Tom stătea pe o bancă şi vorbea cu doi băieţi care îl ascultau cu mare atenţie; unul dintre ei părea să ia notiţe. Olivia făcea roata în timp ce un grup de fete o aplaudau. N-o vedea pe Madison. — Ştii, a spus ea, poţi să-i spui acelei Miriam să nu-şi facă griji. Eu şi Nick ne vom împăca. Kate a apucat-o pe Alice de braţ atât de tare încât a durut-o. — Tu vorbeşti serios? — Da. Alice s-a gândit la răceala cu care o tratase Nick la plecare în seara precedentă. — În fine, aşa intenţionăm, a adăugat ea. — Dar ce s-a întâmplat? Numai ce spuneai săptămâna trecută că… Doamne, părea că situaţia e absolut iremediabilă! Ziceai că nu mai suporţi să-l vezi în faţa ochilor, că te-a îmbolnăvit psihic, că n-o să-l ierţi niciodată! Zicea că… — Pentru ce să-l iert? a întrerupt-o Alice. — E de-a dreptul surprinzător! Kate şi-a îndepărtat o şuviţă din părul ei auriu care i se lipise pe luciul de buze. Era atât de agitată încât îi mai dispăruse din accentul afectat cu care vorbea. — Pentru ce trebuie să-l iert? a insistat Alice, reprimându-şi dorinţa de a-şi pune mâinile în jurul gâtului perfect al lui Kate Harper şi de a strânge de el. — Bună, doamnelor! O mână s-a aşezat delicat pe umărul lui Alice. Ea a ridicat privirea şi a văzut că era Dominick. — Ce mai faci, Kate? a întrebat Dominick. 332 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Mâna lui a rămas pe umărul lui Alice, mângâind-o pe ascuns. Era plăcut, dar Nick făcea asta la vedere. — Felicitări amândurora! Seara de sâmbătă a fost excelentă. Era un amestec ciudat de autoritate şi timiditate. — Ce mai faci tu, Dominick? l-a întrebat Kate. Faţa ei strălucea de simpatie şi speranţa de a afla bârfe noi. — Ca lunea dimineaţa… mă lupt să-mi intru-n formă. Dominick şi-a retras mâna de pe umărul lui Alice şi, depărtându-şi puţin picioarele, a dat câţiva pumni în aer, într-o încercare penibilă de a imita un boxer. I-a zâmbit lui Alice şi a atins-o puţin pe braţ. — Vorbim mai târziu. I-a zâmbit şi Alice. Dominick se uita la ea exact cum se uita Nick când începuseră să iasă împreună. Era o privire care o făcea să se simtă atrăgătoare şi extrem de interesantă. S-a gândit cum o privea Nick acum. — Bine, a spus ea. — Oh, Dominick, avem nevoie de tine aici! a strigat o femeie. Ascultător, el s-a grăbit într-acolo. — Să înţeleg că lui nu i-ai spus încă? Despre tine şi Nick? a întrebat Kate cu o curiozitate avidă. — Oh, nu. Încă nu. — Dar e hotărâtă treaba? — Cred că da. Sper. E oarecum secret. — Am priceput! Am buzele sigilate. Kate a mimat că îşi închide gura cu un fermoar. — Pentru ce trebuia să-l iert pe Nick? — Mmmm. Poftim? a întrebat Kate neatentă. Ah, păi, ştii tu… vorbeam despre Gina. 333

Liane Moriarty

— Ce-i cu Gina? În gând, Alice o apucase pe Kate de umeri şi o scutura cu putere, făcând-o să-i clănţăne dinţii în gură. — Ştii tu… Ziceai că Nick nici nu s-a deranjat să vină la înmormântare. Păreai atât de… vezi, de-asta ziceam că mă surprinde. Vasăzică Nick nu a venit la înmormântarea celei mai bune prietene a lui Alice. De ce? Probabil că a avut un motiv întemeiat. Cu siguranţă că nu din cauza asta divorţau. — Pot să-ți mai zic un lucru? a întrebat Kate. Se juca cu un nasture de la jachetă şi, când a ridicat privirea, se vedea după expresia feţei că se simţea jenată. — Ascultă, nu te întoarce la el numai pentru copii. Părinţii mei au rămas împreună „pentru copii“, a spus ea desenând nişte ghilimele în aer cu degetele încovoiate. Şi dă-mi voie să-ţi spun: copiii ştiu când părinţii se urăsc unul pe altul. Nu-i plăcut. Nu-i plăcut să creşti în atmosfera asta. Şi să ştii, Dominick e o partidă bună. Chiar e. În fine, ăsta a fost sfatul lui Kate pe ziua de azi, draga mea! Trebuie să plec! Am atâtea de făcut! Kate s-a îndepărtat cu ţăcănit de tocuri înalte, legănându-şi geanta ce-i atârna pe umăr şi strângându-şi mai bine cordonul trenciului. Poate că nu era atât de groaznică până la urmă. Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy Mă gândeam să nu mă mai duc să-mi fac analiza de sânge în dimineaţa asta. Uite-aşa! Să chiulesc. Dar bineînţeles că am fost acolo la ora opt fix. Mi-am înscris numele la recepţie. I-am întins braţul 334 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

asistentei. Am verificat dacă numele meu şi data mea de naştere de pe eticheta probei erau scrise corect. Am ţinut apăsat tamponul de vată peste înţepătură ca să nu curgă sânge. „Mult noroc“, mi-a zis asistenta când am plecat. Ea e cea care îmi spune întotdeauna „mult noroc“. Pe un ton condescendent. Da’ mai du-te dracului cu norocul tău cu tot, i-am răspuns eu şi i-am tras un pumn în bot. Glumeam! N-am spus asta. Îţi dai seama. I-am spus „Mulţumesc!“ Apoi m-am dus la birou unde am găsit-o pe Lyla care, veselă ca o vrăbiuţă, mi-a povestit că seminarul de vineri a descurs foarte bine după ce am plecat eu, că toate evaluările au fost pozitive şi că a primit douăsprezece rezervări la seminarul pentru avansaţi. „Nu mă întrebi de ce a trebuit să plec mai devreme? Ţi-aduci aminte că era vorba de sora mea care a ajuns la spital?“ am întrebat-o. Şi să fi văzut, Jeremy, cum i-a căzut faţa aia plină de încântare. Părea atât de ruşinată încât am avut impresia că dădusem cu piciorul într-un pisoi. Nu mai ştia cum să-şi ceară scuze. Zicea că ea a crezut că nu-mi place să discut chestii personale. Aşa e, nu-mi place! Nu mi-a plăcut niciodată! Biata femeie. Asta e dovada finală că sunt o fiinţă rea. Alice stătea jos pe treptele verandei, bucurându-se de soarele de toamnă, mâncând restul de tartă cu cremă pe care o lăsase mama ei şi întrebându-se dacă nu cumva trebuia să fie undeva. În agenda ei scria „L — ora 10“. „L“ era o persoană care o aştepta undeva? Cineva important? 335

Liane Moriarty

Se gândea că ar trebui s-o sune pe Elisabeth sau pe mama ei ca să afle, dar parcă n-avea chef. Mai bine ar trage un pui de somn. Un pui de somn! Tu vorbeşti serios? Ai un milion de lucruri de făcut. Din nou, vocea aceea tăioasă. — Cară-te, a spus Alice cu voce tare. Nu-mi amintesc care sunt alea un milion de lucruri de făcut. A închis ochii şi a simţit pe faţă căldura soarelui. Nu se auzea decât zgomotul îndepărtat al unei motociclete. Liniştea impresionantă care domnea în suburbii la miezul zilei. În mod normal, de această senzaţie de pace avea parte numai când era bolnavă sau când îşi lua o zi liberă de la serviciu. A deschis din nou ochii şi a căscat. Putea să mănânce acum şi restul tartei. Nu mai rămăsese decât o bucată. De unde stătea se vedea panoul pe care scria De vânzare pe casa de vizavi. Vasăzică acolo locuise Gina. Fără îndoială că Alice intrase de multe ori în această „casă elegantă, proaspăt renovată“ ca să împrumute zahăr sau ce-o mai fi fost. Dacă ar fi stat să se gândească, ar fi zis că nu şi-ar fi făcut mulţi prieteni noi după vârsta de treizeci de ani. Îi ajungea câţi avea. Că să nu mai spună că ea nu-şi dorea decât să iasă cu Nick şi Elisabeth şi că era pe punctul de a deveni mamă. Îi ajungea atâta distracţie. Şi totuşi, părea că prietenia cu Gina fusese un element important în viaţa ei. Apoi Gina murise, iar ea fusese „devastată“. Asta o făcea pe Alice să se simtă uşor penibil. Ca şi cum luase totul mult prea în serios. Zgomotul motocicletei s-a apropiat. Ia te uită! Intra pe aleea din faţa casei ei. Era cumva „L“? 336 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Alice s-a şters la gură cu mâna şi a pus farfuria alături, pe treaptă. Un bărbat cu jachetă din piele neagră, cu faţa ascunsă de casca neagră cu vizieră opacă, a tras chiar în faţa ei şi a ridicat o mână înmănuşată în chip de salut. A oprit motocicleta, a tras propteaua cu piciorul şi a oprit motorul. — Salut, gagico, a spus el scoţându-şi casca de pe cap şi desfăcându-şi fermoarul jachetei. — Salut, a răspuns Alice şi a tuşit impresionată deoarece nu mai spusese „Salut“ nimănui niciodată. Tipul arăta atât de bine, încât părea o glumă. Era tot numai umeri laţi, bicepşi, privire pătrunzătoare şi barbă nerasă. Fără să vrea, Alice s-a uitat în jur, căutând o altă femeie. Degeaba se afla în compania unui bărbat superb dacă nu era nicio prietenă sau soră prin preajmă cu care să schimbe o privire. Doar nu ieşea şi cu el, nu? Ar fi imposibil. Nu putea aspira la un astfel de bărbat. Părea un personaj dintr-un film de desene animate. Alice a simţit că o umflă râsul. — Ce faci? Mănânci înainte de sesiune? a întrebat acel zeu al sexului. — Ce sesiune? a întrebat Alice. Îi vâjâia mintea. Vai de mine… poate era un gigolo şi venise ca să-i ofere serviciile lui. La urma urmei era o femeie matură cu piscină. — Parcă n-ai fi tu. Tipul şi-a scos jacheta de piele şi tricoul i s-a ridicat puţin lăsând să i se vadă abdomenul. Oricum, n-ar fi sfârşitul lumii. Nuuu. Dacă ar fi plătit în avans, de exemplu… Alice nu s-a putut abţine şi a izbucnit în râs. 337

Liane Moriarty

— Care-i poanta? a întrebat el zâmbind rece. A lăsat casca pe motocicletă şi a venit spre ea. Ce putea să-i spună? „Arăţi atât de bine că-mi vine să râd“? Râdea atât de tare, că-i tremurau picioarele. El părea speriat. Doamne Dumnezeule! Şi persoanele atractive erau tot oameni. Aveau sentimente. Alice a încercat să se stăpânească. — Am avut un accident, a explicat ea, ridicând privirea spre el. Săptămâna trecută. La gimnastică. M-am lovit la cap. Mi-am pierdut puţin memoria. Aşa că, îmi pare rău, dar nu ştiu cine eşti sau… de ce eşti aici. — Glumeşti, a spus el privind-o neîncrezător. Azi nu e 1 aprilie, ziua păcălelilor, nu? — Nu, a oftat Alice. Îi trecuse râsul şi o durea puţin capul. — Nu ştiu cine eşti. — Sunt eu, Luke. — Îmi pare rău, Luke. Îmi trebuie mai multe date. El a râs scurt şi s-a uitat neliniştit în jur ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nu mai era nimeni care să-l vadă făcându-se de râs. — Sunt antrenorul tău personal. Vin în fiecare luni dimineaţa pentru şedinţa de antrenament. Ei, vezi? De-asta era ea atât de suplă. — Vasăzică ne antrenăm… Şi ce anume facem? — Păi, diverse… Puţin cardio, gantere. În ultimul timp mergea bine antrenamentul pe intervale. Alice habar n-avea despre ce vorbea. — Tocmai am mâncat trei felii de tartă cu cremă, a spus ea arătându-i farfuria. Luke s-a aşezat lângă ea şi a luat ce mai rămăsese. — Nu-i nevoie să-ţi spun câte calorii ai ingurgitat. 338 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Ah, cred că mii! a spus Alice. Mii de calorii cu un gust divin. Tânărul s-a uitat la ea curios. — Bine, dacă te-ai lovit la cap, presupun că astăzi n-ar trebui să facem antrenament. — Nu, a spus Alice. Nu voia să facă exerciţii în faţa lui. I se făcea ruşine numai la gândul ăsta. — Am să te plătesc totuşi, normal. — Stai liniştită. — Nu, nu, insist. — Bine, atunci doar o sută. Măiculiţă! Dar cu cât îl plătea în mod normal? — Şi zi, chestia asta cu memoria este temporară, nu? a întrebat el. Ce zic doctorii? Alice a dat din mână a lehamite. Nu voia să discute cu el despre asta. O sută de dolari! — De cât timp eşti antrenorul meu personal? Luke şi-a întins picioarele lungi şi s-a lăsat pe spate, sprijinindu-se în coate. — Păi, cred că se fac vreo trei ani. Tu şi Gina aţi fost… cum să zic? Poate cele mai bune ajutoare ale mele. Să dea naiba, la început mă făcea să râd. Ţi-aduci aminte ce figuri făcea când trebuia să urcăm scările din parc? „Nu scările, Luke, orice, numai scările nu.“ Dar a progresat foarte mult. Amândouă aţi căpătat o formă fizică bună. S-a oprit şi Alice a văzut cu surprindere că încerca să-şi reţină lacrimile. — Scuze, a spus el cu voce înăbuşită. Dar e prima oară când moare o persoană pe care o cunosc. Mă impresionează foarte tare. De câte ori vin să te antrenez pe tine, 339

Liane Moriarty

mă gândesc la ea. Bine, sunt sigur că tu îi simţi lipsa mult mai mult decât mine. Probabil că par penibil. — Nu-mi amintesc de ea, a spus Alice. Luke a privit-o uluit. — Nu-ţi aminteşti de Gina? — Nu. Adică ştiu că a fost prietena mea. Şi ştiu că a murit. — Uau! Părea că nu-şi găseşte cuvintele. După câteva clipe a exclamat: — Ce tare! Alice şi-a întins gâtul înclinând capul într-o parte şi-n alta. Simţea o dorinţă puternică de a mânca sau de a bea ceva anume, dar nu ştia ce. Sincer, chestia asta o enerva la culme. — Luke, l-a abordat ea pe neaşteptate, ţie ţi-am vorbit vreodată de Nick? Dacă tot îi plătea o sută de dolari ca să stea de vorbă, măcar să scoată de la el nişte informaţii utile. Luke a zâmbit, dând la iveală o dantură albă şi frumoasă. Parcă era dintr-o reclamă la pastă de dinţi. — Tu şi Gina îmi cereaţi mereu părerea masculină despre problemele conjugale. Şi eu ziceam: „Uşurel, fetelor! Sunt în inferioritate numerică!“ — Da, a spus Alice surprinsă de cât de iritată se simţea, dar eu nu-mi amintesc de ce eu şi Nick ne despărţim. — Ah, a spus Luke. S-a întors cu faţa în jos şi a început să facă flotări pe treapta de sus a verandei. — Mi-aduc aminte că odată ai spus că, în final, divorţul se reduce la un singur lucru. Seara, când am ajuns acasă, i-am povestit iubitei mele. Ştiam că o interesează. 340 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Şi-a dus o mână la spate şi a început să facă flotări sprijinit într-un singur braţ. Chiar era necesar? — Şi…? a întrebat Alice în timp ce el a icnit schimbând braţul. Care era acel lucru? — Nu-mi amintesc. S-a răsucit înapoi şi a zâmbit când a văzut expresia de pe chipul ei. — Vrei s-o sun? — Ai putea? Luke a scos telefonul mobil din buzunar şi a apăsat un buton. — Ce faci, iubi? Da… nu, nu s-a întâmplat nimic. Sunt la o clientă. Ţi-aduci aminte că ţi-am povestit de o doamnă care zicea că divorţul ei se reduce la un singur lucru? Îhâm… Nu, vreau doar să ştiu… care era lucrul ăla? A ascultat un moment. — Serios? Eşti sigură? OK. Te pup. Pa. A închis şi s-a uitat la Alice. — Lipsa de somn. — Lipsa de somn? a repetat Alice. Nu prea are sens. — Nu, aşa zicea şi prietena mea, dar îmi aduc aminte că Gina părea să înţeleagă. Alice a oftat şi s-a scărpinat pe obraz. Se săturase să tot audă de Gina. — Mă simt cu capsa pusă. Simt nevoia să mănânc nişte ciocolată sau… ceva. — Probabil că îţi lipseşte doza zilnică, a spus Luke. — Doza zilnică? Asta mai lipsea! Era dependentă de droguri? Îşi lăsa copiii la şcoală, apoi se întorcea acasă şi trăgea pe nas câteva linii de cocaină? Probabil că asta făcea! Altfel de unde să ştie ea expresii de genul „linii de cocaină“?! 341

Liane Moriarty

— Doza de cofeină. Organismul îţi cere cu disperare un cappuccino. — Dar eu nu beau cafea, a spus Alice. — Eşti o cafegioaică, a spus Luke. Nu te văd niciodată fără un pahar cu cafea în mână. — N-am mai băut o cafea de când am avut accidentul. — Te-a durut capul? — Da, dar am crezut că din cauza loviturii. — Probabil că şi din cauza lipsei de cofeină. Ar fi o ocazie bună să renunţi. De un secol încerc să te fac să renunţi. — Nu, a spus Alice. Dorinţa pe care o simţea avea acum un nume. Parcă şi simţea mirosul boabelor de cafea, gustul ei… Avea nevoie urgent. — Ştii cumva de unde îmi cumpăr cafeaua? — Sigur. De la Dinos. După părerea ta, ei fac cea mai bună cafea din Sydney. Alice l-a privit fără să înţeleagă. — Lângă cinema. Pe autostradă. — Aha, a spus Alice ridicându-se în picioare. Bine, mulţumesc. — Oh. Am terminat? În regulă. S-a ridicat şi Luke în picioare, impresionând-o cu statura lui. Părea să aştepte ceva. Alice a tresărit, dându-şi seama că tipul aştepta banii. A intrat în casă şi şi-a căutat geanta. A durut-o fizic în momentul când i-a întins două bancnote de cincizeci de dolari. Acum nu i se mai părea atât de frumos. Mâna imensă a lui Luke a apucat banii cu jovialitate. — Sper să-ţi revii până săptămâna viitoare, bine? Vom face o sesiune intensivă ca să recuperăm! 342 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Super! a răspuns Alice radioasă. Îl plătea pe tipul ăsta cu peste o sută de dolari doar ca să-i spună ce exerciţii să facă în fiecare săptămână? L-a urmărit cu privirea în timp ce ieşea cu motocicleta de pe alee şi a clătinat din cap. Foarte bine. Cafea. S-a uitat la treapta pe care Luke făcuse flotări şi deodată s-a aplecat, s-a sprijinit în mâini, cu corpul întins la orizontală, cu muşchii abdominali încordaţi, şi a început să îndoaie coatele şi să se lase uşor cu pieptul în jos. Unu, doi, trei, patru… Dumnezeule mare, făcea flotări! A numărat până la treizeci, apoi s-a prăbuşit epuizată, cu pieptul arzând şi braţele dureroase, şi a strigat „Na, c-am făcut-o!“, uitându-se triumfătoare în jur şi căutând pe cineva care nu era acolo. Era doar tăcere. Alice s-a aşezat cu picioarele strânse la piept şi s-a uitat la panoul de peste drum pe care scria „De vânzare“. Avea sentimentul că persoana pe care se aşteptase s-o vadă era Gina. Gina. Era foarte ciudat că îi era dor de o persoană pe care nici măcar n-o cunoştea.

343

24

Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy Nu ştiu, dar parcă în dimineaţa asta ai fost cam morocănos. Este permis aşa ceva? Psihoterapeuţii au voie să aibă sentimente? Eu cred că nu, J. Păstrează-le pentru propria ta şedinţă de terapie. Nu pe timpul meu, prietene. Mă aşteptam să primesc mai multe laude când ţi-am arătat câte pagini am scris până în acest moment. Nu puteai să faci şi tu efortul ăsta ca terapeut? Bine, ştiu că nu trebuie să le citeşti, dar motivul pentru care am adus jurnalul cu mine a fost ca tu să spui ceva de genul „Uau! Mi-ar plăcea ca toţi clienţii mei să fie atât de conştiincioşi ca tine!“ Sau ai fi putut să spui că am un scris frumos. E doar o sugestie. Tu eşti cel care trebuie să fie amabil cu oamenii. Când colo, m-ai privit surprins, ca şi cum nici măcar nu-ţi aminteai că mi-ai cerut să fac aceste însemnări. Întotdeauna m-au enervat profesorii care uitau să ne ceară temele pe care tot ei ni le dăduseră. Făceau ca lumea să pară nedemnă de încredere. În fine, azi ai vrut să discutăm despre incidentul de la cafenea. 344

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Personal, cred c-a fost doar o curiozitate din partea ta. Pentru o dimineaţă de luni, erai puţin plictisit şi te-ai gândit că aşa vei mai anima puţin atmosfera. Nu prea ţi-a convenit când am spus că aş prefera să vorbesc despre Ben şi problema adopţiei. Clientul are întotdeauna dreptate, Jeremy. Dacă tot vrei să ştii, iată ce s-a întâmplat la cafenea. Era într-o vineri dimineaţa şi mă oprisem la Dinos în drum spre serviciu. Mi-am luat un cappuccino cu lapte deoarece nu eram însărcinată şi nu urmam niciun tratament. La masa alăturată stătea o femeie cu un bebeluș şi cu o fetiţă de vreo doi ani. Fetiţa avea părul castaniu şi ondulat. Şi Ben are părul castaniu şi ondulat. Bine, la el nu se vede pentru că şi-l tunde foarte scurt, zici că-i un hoţ de maşini, dar ştiu din fotografiile făcute înainte să ne cunoaştem. Când îmi imaginam cum ar arăta copiii noştri, întotdeauna îi vedeam cu părul castaniu şi ondulat, la fel ca Ben. Ei bine, aşa era şi fetiţa asta, dar nu era deosebit de frumoasă sau cine ştie cum. Era murdară pe faţă şi cam smiorcăită. Mama ei vorbea la telefonul mobil şi fuma o ţigară. Vorba vine, deoarece în realitate nu fuma. Dar arăta ca o fumătoare. Cu faţa ascuţită şi uscată. Povestea cum a pus ea la punct pe cineva şi spunea întruna: „A fost supertare.“ Cum poate fi ceva supertare, Jeremy? Oricum, nu era atentă la fetiţă. Parcă uitase de existenţa ei. Dinos se află pe autostrada Pacificului. Uşa se deschide şi se închide întruna fiindcă oamenii intră şi ies continuu. 345

Liane Moriarty

Aşa că eu am început să mă uit după fetiţă. Nu la modul ciudat sau obsesiv, ca o femeie infertilă. Doar mă uitam, pur şi simplu. Uşa s-a deschis şi a intrat un grup de mame. Mame cu cărucioare. E timpul să plec, mi-am zis. M-am ridicat în timp ce mamele se apropiau, împingând mesele şi scaunele cu cărucioarele lor enorme ca să-şi facă loc, şi atunci am văzut că fetiţa s-a strecurat pe uşă şi a ieşit în stradă. Femeia cu telefonul continua să vorbească. I-am spus: „Mă scuzaţi!“, dar nu m-a auzit nimeni. Două mame se aşezaseră deja pe scaune şi, în timp ce-şi comandau cafeaua strigând din celălalt capăt al sălii, începuseră să-şi descheie nasturii cămăşilor ca să-şi scoată sânii şi să-şi alăpteze copiii (dacă mă întrebi pe mine, atitudinea asta relaxată faţă de alăptatul la sân mi se pare mult prea relaxată). Am ieşit din cafenea şi am văzut că fetiţa se apropia de bordură. Pe autostradă treceau o mulţime de camioane şi maşini de teren. A trebuit să alerg ca s-o prind. Am ridicat-o în braţe chiar când era să cadă în şanţul de pe marginea drumului. I-am salvat viaţa. Când m-am uitat spre cafenea, am văzut că femeia cu faţa îngustă continua să vorbească liniştită la telefon, grupul de mame continua să fie absorbit de conversaţie, iar fetiţa stătea în braţele mele, mirosind a dulce, cu o vagă urmă de fum de ţigară. Mânuţa ei grăsulie se sprijinea cu încredere pe umărul meu. Şi atunci am continuat să merg. Pur şi simplu, am plecat cu ea. 346 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Nu mă gândeam la nimic. Nu că aş fi plănuit să-i vopsesc părul blond şi să fug cu ea în Teritoriul din Nord, să trăiesc cu ea într-o caravană la marginea mării, unde să ne prăjim amândouă la soare, să ne hrănim cu alge şi fructe de mare, iar eu s-o educ singură şi… Aiurea! Nu mă gândeam la nimic din toate astea. Pur şi simplu, mergeam înainte. Fetiţa râdea, ca şi cum ne-am fi jucat. Dacă ar fi plâns, aş fi dus-o imediat înapoi, dar ea râdea. Îi plăcea de mine. Poate era recunoscătoare că am salvat-o. Atunci am auzit paşi grăbiţi în urma mea şi femeia cu faţa îngustă m-a apucat de umăr ţipând: „Hei!“, apoi m-a privit îngrozită, m-a zgâriat cu unghiile când mi-a smuls fetiţa din braţe şi atunci copilul s-a speriat şi a început să plângă, iar mama îi spunea: „Linişteşte-te, draga mea, nu s-a întâmplat nimic!“ în timp ce mă privea plină de dezgust. Oh, Doamne, ce groază şi ce ruşine! Câteva mame ieşiseră din cafenea şi stăteau acolo tăcute, protejând cu o mână căpşorul copiilor pe care îi ţineau în braţe, de parcă s-ar fi uitat la un accident de maşină. A ieşit şi proprietarul cafenelei, însuşi Dino, presupun. Până atunci îl văzusem doar în spatele tejghelei, dar mi-am dat seama că era mai scund decât mi-l imaginasem. A fost o surpriză: cum ai vedea un prezentator de ştiri din cap până în picioare. Este singura dată când l-am văzut serios. De obicei este genul de persoană care râde întruna. Atâţia oameni care mă priveau şi mă judecau. Parcă aş fi sângerat în public. Am simţit că o parte din creierul meu cedează. A fost o senzaţie fizică reală că îmi pierd minţile. Există un cuvânt pentru asta, Jeremy? 347

Liane Moriarty

Am căzut în genunchi pe trotuar, un gest absolut inutil şi de altfel extrem de dureros. Rănile mi s-au vindecat abia după câteva săptâmâni. În momentul acela a apărut Alice. Purta o jachetă cu care n-o mai văzusem până atunci şi se grăbea să intre la Dinos, încruntată, cu geanta pe umăr. I-am văzut expresia feţei când m-a recunoscut. S-a dat un pas înapoi, de parcă ar fi văzut un şobolan. Probabil că s-a simţit îngrozitor de ruşinată. A trebuit să aleg cafeneaua ei preferată ca să-mi fac numărul… Dar s-a purtat frumos cu mine, trebuie să recunosc. A venit, a îngenuncheat lângă mine şi, când ni s-au întâlnit privirile, mi-am adus aminte de când eram copii şi ne-am întâlnit în curtea şcolii şi brusc am avut impresia că toată ziua interpretasem un rol, deoarece Alice era singura care mă cunoştea cu adevărat. „Ce s-a întâmplat?“ m-a întrebat în şoaptă. Eu plângeam prea tare şi nu puteam să răspund. Alice a rezolvat totul. Pe urmă am văzut că o cunoştea pe mama fetiţei şi o parte din grupul de femei cu copii. Au fost discuţii aprinse între mame cât timp am stat îngenuncheată pe trotuar. Alice a reuşit să le îmbuneze şi, până la urmă, mulţimea s-a dispersat. Apoi m-a ajutat să mă ridic, m-a condus la maşina ei şi m-a urcat pe locul din dreapta şoferului, după care mi-a pus centura de siguranţă. „Vrei să vorbim?“ a zis. Am răspuns că nu. „Unde vrei să mergi?“ m-a întrebat. I-am spus că nu ştiam. Atunci a făcut exact ce trebuia să facă şi m-a dus acasă la Frannie. Am stat pe micuţa ei terasă şi am băut ceai, 348 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

am mâncat biscuiţi din făină de arorut unşi cu unt, am vorbit despre problemele transportului public din NSW şi despre oamenii care, naiba ştie de ce, cumpără pungi de plastic în supermarketuri. (Şi eu mă număr printre ei, dar n-am recunoscut în faţa lui Frannie.) A fost ceva atât de simplu, de firesc şi de reconfortant! Ştiu că Frannie e de părere că ar trebui să renunţ la încercările de a rămâne însărcinată. A spus asta de-acum doi ani. Zicea că uneori trebuie să ai suficient curaj pentru „a-ţi îndrepta viaţa în altă direcţie“. La momentul acela m-a cam deranjat. I-am spus că un copil nu este „o direcţie“. În afară de asta, după câte văd, nici ea nu şi-a îndreptat viaţa într-o direcţie nouă. Pur şi simplu, noi am dat buzna în viaţa ei după ce a murit tata. Slavă Domnului că a fost aşa, nu zic nu. Şi cine ştie, poate va fi o moarte convenabilă în cartierul nostru! Hai să gândim pozitiv! Acel tată care locuieşte la două case mai încolo arată de zici că mai are puţin şi dă ortul popii când tunde peluza. În orice caz, a doua zi după acest episod psihotic, m-am dus la medicul meu de familie şi i-am cerut să-mi recomande un psihiatru bun. Mă întreb dacă îi plăteşti comision. Aşa am intrat eu în viaţa ta, Jeremy. Când Alice a intrat în cafeneaua lui Dino, au năpădit-o o mulţime de senzaţii familiare. Aroma de cafea şi de produse de patiserie. Şuieratul ritmic al expresorului. — Alice, iubito! i-a strigat bărbatul scund şi brunet care servea la bar. Manevra maşina de cafea cu ambele mâini, cu gesturi elegante, de expert, de parcă ar fi fost un instrument muzical. 349

Liane Moriarty

— Mi-a şoptit o păsărea că ai avut un accident! Că ţi-ai pierdut memoria! Dar pe Dino nu-l uiţi niciodată, nu-i aşa? — Păi, a spus Alice cu ezitare, cred că n-am uitat de cafeaua ta. Dino a râs ca de-o glumă bună. — Normal că nu, iubito! Normal că nu! Vin acuşica. Ştiu că te grăbeşti. Doamnă ocupată. Ţi-o aduc imediat. Fără să mai aştepte comanda, i-a adus o cafea în pahar de carton. — Cum te simţi? Eşti mai bine? Îţi aminteşti tot? Ești pregătită pentru ziua cea mare? Pentru un Mega-Merengue de Ziua Mamei! Fiică-mea abia aşteaptă! Întruna îmi spune: „Tati, tati, va fi cea mai mare tartă din lume!“ — Mmmm, a făcut Alice. Spera că până duminică îşi va recupera memoria, deoarece habar n-avea cum se face cea mai mare tartă cu cremă de lămâie şi merengue din lume. Deodată şi-a adus minte de visul despre sucitorul uriaş. Aha! Sucitorul nu era un simbol. Era pur şi simplu un sucitor uriaş. Visele ei erau întotdeauna dezamăgitor de evidente. A scos capacul paharului şi a luat o gură de cafea. Bleah! Fără zahăr şi extrem de tare. A mai luat o gură. De fapt, era foarte bună. N-avea nevoie de zahăr. A mai luat o gură, apoi încă una şi încă una. Îi venea să-și dea capul pe spate şi să și-o toarne pe gât. Cofeina începuse să-i alerge prin vene, limpezindu-i mintea, făcându-i inima să bată mai repede şi ascuţindu-i vederea. — Ai mai vrea una pe ziua de azi? a întrebat Dino amuzat. — Cred că da, a acceptat Alice. — Apropo, ce mai face sora ta? a întrebat Dino încă râzând. 350 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Părea a fi un tip vesel. S-a oprit şi a pocnit din degete. — Ah, mi-am adus aminte! Era să uit… Nevastă-mea mi-a dat ceva pentru ea. — Pentru sora mea? Alice a şters cu un deget marginea paharului şi a lins spuma, întrebându-se cât de bine o cunoştea Dino pe Elisabeth. — E bine, cred. Este complet schimbată. Pare îngrozitor de nefericită. Nu prea ştiu cu ce i-am greşit. — Când am ajuns acasă, i-am spus nevesti-mii toată povestea… că uite, o clientă a fugit cu copilul şi apoi a început să plângă în genunchi pe trotuar în timp ce noi nu ştiam ce să facem! Îi preparam o cafea! Dar cafeaua nu ajută, nu-i aşa? Nici măcar cafeaua lui Dino! Şi proastele alea care voiau să cheme poliţia… Doamne Dumnezeule! Elisabeth încercase să răpească un copil? Alice a simţit milă faţă de ea (scumpa şi biata ei soră, cât de rău trebuie să-i fie dacă a încălcat o regulă în mod public?), o ruşine îngrozitoare (ce penibil! ce ilegalitate!) şi un sentiment de vinovăţie (cum putea ea să se îngrijoreze de ce credeau alţii, în timp ce sora ei suferea atât de mult?). — Le-am spus „Nu s-a întâmplat nimic!“, a continuat Dino. Ce noroc că ai apărut tu şi le-ai calmat, şi când mi-ai povestit despre sora ta, ce trist! În fine, nevastă-mea mi-a dat asta. E o figurină care reprezintă zeiţa africană a fertilităţii. Dacă ai o păpuşă din astea, dai naştere unui copil frumos. Aşa zice legenda. I-a dat o mică statuetă din lemn negru, cu un post-it lipit pe ea pe care scria Alice. Figurina părea a fi o femeie africană cu veşminte tribale şi un cap supradimensionat. 351

Liane Moriarty

— Ce drăguţ din partea soţiei tale! Alice a luat păpuşa cu un aer reverenţios. Oare soţia lui era africană şi păpuşa făcea parte dintr-o moştenire mistică tribală? — A cumpărat-o de pe internet, i-a mărturisit Dino. Pentru o verişoară de-a ei care nu reuşea să rămână însărcinată. După nouă luni — pac! Un bebe! Deşi nu foarte frumos, sincer să fiu. Dino s-a lovit cu palma peste genunchi şi faţa i s-a încreţit de atâta râs. — Îi zic nevesti-mii: „Mă, da’ urât copil! Are capul mare, ca păpuşa!“ Râdea atât de tare, încât abia mai putea să vorbească. — „Căpăţânos“, i-am zis, „ca păpuşa!“ Alice a zâmbit. Dino i-a mai dat o cafea şi a redevenit serios. — Nick a trecut ieri pe-aici, a spus el. Nu arăta prea bine. Zic: „Ar trebui să te împaci cu nevastă-ta. Nu e bine ce faci.“ Îmi aduc aminte când am deschis cafeneaua şi veneaţi aici în fiecare weekend cu Madison. Toți trei în salopete. Cea mică te ajuta la zugrăvit. Voi doi eraţi foarte mândri de ea. N-am văzut niciodată nişte părinţi atât de mândri! Ţi-aduci aminte? — Hmmmm, a făcut Alice. — I-am spus lui Nick că voi doi ar trebui să vă împăcaţi, să fiţi iar o familie, a explicat Dino. Zic: „Ce-i atât de rău de nu se poate repara?“ Bine, nu-i treaba mea, aşa-i? Nevastă-mea zice: „Dino, nu-i treaba ta!“ Eu zic: „Nu-mi pasă, spun ce cred, asta e părerea mea.“ — Nick ce-a spus? a întrebat Alice. Băuse deja o jumătate din al doilea pahar de cafea. — A zis: „Frate, aş repara-o dacă aş putea.“ 352 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

* Tot drumul până acasă Alice a repetat în gând cuvintele lui Nick. Ar repara-o dacă ar putea, prin urmare… de ce nu? Lăsase paharul cu cafea într-un suport special pe care îl avea lângă volan. A constatat că putea să conducă maşina aceea enormă cu o singură mână şi să bea cafea cu cealaltă. Câte abilităţi noi şi utile! Cofeina o făcea să vibreze de energie. Simţea că îi ieşeau ochii din orbite. Când s-a aprins lumina verde a semaforului şi maşina din faţă nu a pornit imediat, a obligat-o s-o ia din loc cu un claxon insistent. Vocea aceea tăioasă îi răsuna din nou în minte, amintindu-i tot ce avea de făcut până să-i ia pe copii de la şcoală la ora trei şi jumătate după-amiaza. „Trebuie să fii punctuală, mamă“, o avertizase Tom. „Luni după-amiaza aveam un program foarte încărcat.“ Da, nu poţi să stai toată ziua să mănânci tartă cu cremă şi să trândăveşti. N-o să mai încapi în hainele alea frumoase, nu? Apropo, ce se întâmplă cu rufăria? Cred că ar trebui să bagi nişte rufe la spălat când ajungi acasă. Mamele se plâng mereu de câte rufe au de spălat. De ce altceva se mai plâng? De cumpărături! Când mergi la cumpărături? Uită-te în cămară. Fă o listă. Probabil că ai pe undeva o listă de cumpărături. Pari genul de persoană care îşi face listă. Şi cina de astă seară? Mănâncă snacks-uri când se întorc de la şcoală? Sau sunt obişnuiţi cu prăjiturele proaspăt scoase din cuptor? Sun-o pe Sohie. S-ar putea să ştie unele lucruri. În agenda ta scrie că ai o întâlnire la ora 13 în legătură cu organizarea evenimentului MegaMerengue. Cu siguranţă că tu vei prezida şedinţa. Super! Ar trebui să fie interesant. 353

Liane Moriarty

Află unde va avea loc! Cum? Sună pe cineva. Sun-o pe Kate Harper, dacă trebuie. Sau pe „prietenul“ tău. Ar repara-o, frate, dacă ar putea. Ar repara-o dacă ar putea. Rufe de spălat. Da, ai spus deja asta. Rufele! Da, linişteşte-te. N-ar fi trebuit să bea două cafele. Inima îi bătea mult prea repede. A inspirat adânc de câteva ori ca să se liniştească. Nu reuşea să ţină ritmul cu propriul ei corp. Simţea că-i venea să alerge nebuneşte pe o imensă întindere de iarbă, să zburde ca un căţel scăpat din lesă. Când a ajuns acasă, a început să fugă dintr-o cameră în alta de parcă ar fi participat la cine ştie ce concurs, adunând grămezi de rufe din coşuri, de pe jos, din camerele copiilor şi din baie. Erau multe. A coborât grăbită în spălătorie. N-a fost surprinsă când a găsit acolo o imensă şi modernă maşină de spălat care ocupa jumătate din spaţiu. Când a ridicat capacul, gata să arunce rufele înăuntru, a simţit brusc un amestec ciudat de sentimente: ruşine, trădare, şoc. Ce însemna asta? Amintirea a accesat imediat partea frontală a creierului, ca o fişă dintr-o arhivă perfect ordonată. Evident. Ceva se întâmplase chiar aici! Chiar aici, în această spălătorie extraordinar de curată. Ceva oribil. Exact. A fost o petrecere. Într-o vară. Serile erau încă foarte călduroase. Pe podeaua spălătoriei erau vase cu gheaţă. Sticle de bere, de vin şi de şampanie se vedeau dintre cuburile de gheaţă ce se topeau. Ea a coborât să mai ia o sticlă de şampanie. Râdea când a deschis uşa şi, când i-a văzut, a spus automat „Bună!“, ca proasta, după care creierul ei a procesat ce făceau ei, ce văzuse ea. O femeie minionă şi drăguţă, cu părul roşu, tuns scurt, era 354 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

aşezată pe maşina de spălat, cu picioarele desfăcute, şi Nick stătea în picioare în faţa ei, cu mâinile sprijinite pe maşină, de-o parte şi de alta a picioarelor ei, cu capul înclinat în faţă. Soţul ei se săruta cu o altă femeie, în spălătorie. Alice se uita pierdută la grămada de rufe din maşina de spălat. O vedea pe femeie atât de clar! Îi vedea oasele delicate ale feţei. Ba chiar îi auzea şi vocea. O voce dulce, ca de copil, care se potrivea cu statura ei minionă. A simţit un imens dezgust. A turnat în cuvă o măsură de detergent şi a trântit capacul maşinii. Cum îndrăznise Nick să râdă când îl întrebase dacă o înşelase vreodată? Sărutul acela era mai rău decât dacă i-ar fi prins împreună în pat. Era mai rău pentru că, fără îndoială, era un sărut de început. Săruturile de la început erau mult mai erotice decât sexul de la început. Sexul de la începutul unei relaţii era stângaci şi oarecum penibil, vag ginecologic, ca o programare la doctor. Dar săruturile cu hainele pe tine, când încă nu v-aţi culcat împreună, erau senzuale şi misterioase. Nick o sărutase prima oară sprijinită de maşină, după ce văzuseră Armă letală 4 la cinema. Gura lui avea gust de floricele de porumb, cu un strop de ciocolată. Purta o jachetă neagră cu un tricou alb şi blugi, şi avea puţină barbă sub buza de jos. În timp ce o săruta, ea salva deja scena în memorie, ştiind că a doua zi o va retrăi în timp ce stătea în faţa calculatorului. Acum accesase această amintire şi o derula de multe ori în minte, ca pe un film vechi. I-o descrisese cu cele mai mici detalii lui Sophie, care avea o relaţie de cinci ani şi, prin urmare, murea de gelozie, deşi Jack era iubirea vieţii ei. Sophie. Prietena ei cea mai veche. Domnişoară de onoare la nunta ei. 355

Liane Moriarty

Îi va telefona lui Sophie chiar acum. Nu se poate să n-o fi sunat pe Sophie să-i povestească despre acel sărut oribil din spălătorie. Probabil că mai întâi o sunase pe Elisabeth. Apoi pe Sophie. Făcuse o descriere a scenei pentru fiecare. Pentru Elisabeth, ar fi insistat pe sentimentele ei. „Cum a putut să-mi facă una ca asta?“ ar fi întrebat cu vocea tremurată. Pentru Sophie, ar fi lungit suspansul ca să creeze un efect maxim: „Am coborât în spălătorie ca să iau o sticlă de şampanie şi nici într-un milion de ani n-o să ghiceşti ce-am văzut. Ia ghiceşte.“ De la Elisabeth ar fi primit compasiune şi instrucţiuni foarte clare despre ca avea de făcut mai departe. Sophie ar fi fost şocată, ar fi reacţionat cu indignare şi ar fi invitat-o imediat în oraş să se îmbete. A găsit agenda cu numărul de telefon al lui Sophie. Se pare că Sophie locuia în Dee Why. Pe coasta de nord. Bravo ei. Dintotdeauna îşi dorise să locuiască lângă plajă, dar Jack prefera să rămână aproape de capitală. Înseamnă că ea câştigase până la urmă. Probabil că se căsătoriseră şi acum aveau copii, dar Alice şi-a amintit că nu trebuia să facă astfel de presupuneri. Spera ca Sophie să nu fi avut probleme cu fertilitatea ca Elisabeth. Sau poate că se despărţise de Jack? Nu. Imposibil. — Sophie Drew. Doamne Dumnezeule! Toată lumea devenise atât de profesională şi de matură! — Sophie, bună. Sunt eu, Alice. A urmat o scurtă pauză. — Ah, bună, Alice. Ce mai faci? — N-o să-ţi vină să crezi ce mi s-a întâmplat, a spus Alice şi imediat şi-a dat seama că se simţea ciudat de prost, aproape nervoasă. 356 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

De ce? Doar era Sophie. Încă o pauză. — Ce ţi s-a întâmplat? Ceva nu era în regulă. Vocea lui Sophie era prea politicoasă. Lui Alice îi venea să plângă. Of, fir-ar să fie, nu se poate să te fi pierdut şi pe tine, nu? Cu cine vorbesc? A renunţat să-i mai povestească scena cu sărutul. — Am avut un accident. M-am lovit la cap. Mi-am pierdut memoria. De data asta, a urmat o pauză şi mai lungă. Apoi a auzit-o pe Sophie spunând cuiva în fundal „Nu durează mult. Spune-le să aştepte.“ Apoi a revenit la telefon şi a spus cu voce mai tare, parcă uşor nerăbdătoare: — Scuze, Alice. Ce ziceai? Că ai avut un accident? — Noi două mai suntem prietene? a întrebat Alice exasperată. Mai suntem prietene, nu, Soph? — Bineînţeles că suntem, s-a grăbit Sophie să spună cu cordialitate, numai că tonul vocii ei parcă zicea: „Aici se întâmplă ceva ciudat. Trebuie să fiu atentă!“ — Ultimul lucru de care îmi amintesc bine este că eram însărcinată cu Madison. Şi acum aflu că am trei copii, că nu mai sunt împreună cu Nick şi nu înţeleg de ce, că Elisabeth… — Nu, nu, nu aceea! Cea verde! s-a repezit Sophie să spună. Scuze. Sunt în mijlocul unei şedinţe foto pentru noua linie. Aici e ca la balamuc. — Oh. Cu ce te ocupi? Altă pauză. — Aia ţi se pare că e verde? Pentru că eu n-o văd verde. Alice, scuză-mă, dar pot să te sun eu mai târziu? — Ah, sigur că da. 357

Liane Moriarty

— Uite, ştiu că mereu spunem asta, dar trebuie să ne mai auzim. — Bine. Deci nu mai erau prietene. Adică prietene adevărate. Erau prietene care „trebuiau să se mai audă“. — Mi se pare că ultima dată când ne-am văzut a fost la cocteilul acela de la prietena ta. Vecina ta… Gina. Ce mai face? Gina. Gina. Gina. Alice şi-a dat seama că n-ar fi sunat-o pe Elisabeth sau Sophie ca să-i povestească faza cu sărutul din spălătorie. Ar fi sunat-o pe Gina. — A murit. — Cum? Ce-ai spus? Verde! Verde! Tu nu distingi culorile? Ascultă, Alice, trebuie să închid. Te sun eu, bine? — Spune-mi un singur lucru, a insistat Alice, dar în telefon se auzea deja tonul. Sophie plecase. Ca toată lumea, se pare. Telefonul i-a sunat în mână şi Alice a tresărit speriată, de parcă telefonul ar fi prins viaţă. — Alo? — Oh, se pare că eşti mult mai bine. Era mama ei. Alice s-a relaxat. Poate că Barb era acum dansatoare de salsa şi soţia decoltată a lui Roger, dar tot mama ei rămăsese. — Numai ce-am vorbit cu Sophie. — Oh, ce drăguţ! A devenit atât de faimoasă, nu zici? După articolul acela. Chiar vorbeam cu cineva despre ea zilele astea. Cine era? Ah, da. Doamna care vine să-i maseze picioarele lui Roger. Chiropracticiana. Nu, nu-i zice aşa. Podologa. Zicea că fiica ei îşi doreşte o poşetă de Sophie Drew de ziua ei de naştere. Am zis că eu o cunosc pe Sophie 358 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

de când avea unsprezece ani şi era cât pe ce să mă ofer să-i obţin o reducere pentru că, sinceră să fiu, Roger are nişte picioare înfiorător de păroase şi mi-e milă de ea, săraca, dar pe urmă m-am gândit că tu şi Sophie nu prea vă mai vedeţi în ultimul timp, nu? Doar vă trimiteţi felicitări de Crăciun, nu? Aşa că am schimbat repede subiectul ca să nu mă roage, pentru că îmi pare a fi genul de persoană care încearcă să se folosească de relaţii ca să obţină diverse avantaje. Şi Gina era cam aşa, nu crezi? Nu că ar fi ceva rău. De fapt, e un mod inteligent de a-ţi trăi viaţa. Of, draga mea, ce tragedie, zău aşa. Dar cum am ajuns să vorbesc despre Gina? Ah, da, am pornit de la relaţii. În fine, am trei motive pentru care te-am sunat. Chiar mi le-am notat, pentru că în ultimul timp a început să mă lase memoria. Apropo, tu cum te mai simţi, scumpa mea? — Bine, a început să zică Alice. — Foarte bine, mă bucur. Frannie îşi făcea atâtea griji din pricina asta! I-am spus: „O să vezi, până luni îşi recapătă memoria.“ — Am început să-mi amintesc unele lucruri, a spus Alice. S-o întrebe pe mama ei despre povestea cu Nick şi sărutul din spălătorie? — Minunat! Mama ei a ezitat un moment, dar s-a hotărât să adopte în continuare un ton optimist: — Minunat! Uite, draga mea, mă întrebam, că tot ai spus la spital că ai vrea să te împaci cu Nick… E ceva ce poate n-ar fi trebuit să spun? Pentru că azi m-am întâlnit la magazin cu Jennifer Turner. — Jennifer Turner? Numele nu-i suna cunoscut. — Da, ştii tu, tipa aceea foarte energică. Avocata. 359

Liane Moriarty

— Ah, vrei să zici Jane Turner. Mmmm. Prima figură pe care a văzut-o când s-a trezit în această existenţă nouă şi ciudată. Jane, cea care o ajuta cu divorţul. — Da, Jane. Voia să ştie cum te mai simţi. Zicea că nu i-ai răspuns la SMS-uri. SMS-uri. Ce-or mai fi și astea? — În fine, i-am spus că te simţi bine, apoi i-am zis că tu şi Nick aţi vrea să vă împăcaţi. Mi s-a părut extrem de surprinsă. Mi-a zis să-ţi spun să nu semnezi nimic, sub nicio formă. Insista întruna. Mă gândesc că poate n-ar fi trebuit să-i spun. Am făcut o gafă? — Bineînţeles că nu, mamă, a răspuns Alice automat. — Slavă Domnului, pentru că eu şi Roger suntem foarte încântaţi. Extrem de încântaţi! Ne gândeam că am putea să luăm noi copiii în weekend, iar tu şi Nick să plecaţi pe undeva, într-un loc romantic. Ăsta era al doilea lucru pe care voiam să ţi-l spun. Să-l tai de pe listă. Tu decizi. Ne-am bucura să-i ţinem la noi. Roger zicea că o să le facă cinste cu o masă în oraş unde vor ei. E foarte generos. — Mi se pare o idee excelentă. — Serios? Oh, ce mă bucur! Pentru că i-am spus lui Elisabeth şi ea mi-a zis că atunci când o să-ţi recapeţi memoria, o să schimbi macazul. Dar o ştii, în ultimul timp e mai pesimistă, săraca de ea, şi ăsta e al treilea motiv pentru care te-am sunat. Mai ştii ceva de ea, întâmplător? Sunt nerăbdătoare să ştiu dacă a aflat rezultatele. Am sunat-o de o mie de ori şi nu răspunde. — Ce rezultate? — Astăzi a făcut analizele de sânge. Ştii tu, pentru ultimul ovul. Ah, stai puţin, mereu greşesc: embrion. Vocea mamei ei a început să tremure. 360 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Of, Alice, nu trece zi fără să mă rog la Dumnezeu, dar trebuie să recunosc că uneori sunt cam supărată pe el. Elisabeth şi Ben s-au străduit atâta. Doar un copil, n-au cerut prea mult, nu? — Nu, a spus Alice. S-a uitat la zeiţa fertilităţii pe care i-o dăduse Dino şi care era aşezată pe tejghea. De ce nu-i spusese Elisabeth că astăzi făcea analizele de sânge? Mama ei a oftat. — I-am spus lui Roger: „Eu sunt atât de fericită acum… De ce nu pot şi fetele mele să fie fericite?“ Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy Astăzi am primit o mulţime de mesaje. Mama m-a sunat de cinci ori. Tocmai am văzut un apel pierdut de la Alice. Ah, şi asistenta m-a sunat de două ori ca să-mi dea rezultatul analizei. M-a sunat şi Lyla, probabil se întreba unde sunt, deoarece am ieşit să iau masa şi, nu ştiu de ce, n-am mai avut energie ca să mă întorc la birou. Precis crede că sunt supărată pe ea. Ben m-a sunat de trei ori. N-am chef să sun pe nimeni. Stau în maşină, în faţa biroului tău, şi îţi scriu. Iar sună telefonul. Ring, ring! Ring, ring! Lumea încearcă să ia legătura cu tine, Elisabeth! Ia mai lăsaţi-mă-n pace! Alice tocmai întindea rufele pe sârmă (dura o veşnicie) când a sunat iar telefonul. A trebuit să alerge ca să răspundă. 361

Liane Moriarty

— Alo? a răspuns ea cu răsuflarea întretăiată. — Ah, bună, sunt eu, a spus Nick. — Pauză. — Nick. — Da, ţi-am recunoscut vocea. Te-ai sărutat cu o altă femeie în spălătorie! Nu pot să cred că mi-ai făcut asta! Să-i spună de sărut? Nu. Mai întâi trebuia să se gândească cum să abordeze subiectul. — M-am gândit să te sun să văd cum… cum mai e cu lovitura la cap. Ai reuşit să te descurci când i-ai dus pe copii la şcoală? — Dacă nu mă descurcam, ai sunat cam târziu, a spus Alice. Seara trebuise să le calce toate uniformele şcolare, să facă ordine prin casă şi să pregătească o anumită gustare pentru fiecare (după ce Tom îi atrăsese politicos atenţia că asta făcea ea de obicei duminică seara). — Ah, bine, a spus Nick. Se pare că ţi-ai recăpătat memoria, nu? — De fapt, mi-am amintit un anumit lucru, a izbucnit Alice. Se pare că până la urmă avea să-i spună de sărut. Îi era fizic imposibil să nu-i spună. — Mi-am amintit cum te sărutai cu o tipă în spălătorie. — Mă sărutam cu o tipă în spălătorie? — Da. La o petrecere. Eu intrasem să iau o sticlă de băutură. S-a făcut linişte, apoi Nick a râs scurt. — Stătea pe maşina de spălat, aşa-i? — Da, a spus Alice întrebându-se cum de vorbea Nick pe un ton atât de îngâmfat, de parcă el avea să-i reproşeze ceva ei, nu ea lui. — Îţi aminteşti că eu mă sărutam cu o femeie care stătea pe maşina noastră de spălat? 362 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Da! — Ştii ceva? Cât am fost împreună, eu nu m-am uitat niciodată la altă femeie. Nu m-am sărutat niciodată cu alta. Nu m-am culcat niciodată cu alta. — Dar eu îmi aduc aminte că… — Da. Ştiu foarte bine ce-ţi aduci aminte şi mi se pare foarte interesant. — Dar… Alice era complet bulversată. — Foarte interesant. Ascultă, acum trebuie să plec, dar e clar că încă nu prea ţi-ai recuperat memoria şi trebuie să consulţi un doctor. Dacă nu eşti capabilă să ai grijă de copii, trebuie să-mi spui. Ai responsabilităţi faţă de ei. Oh, dar aseară n-a fost nicio problemă să-i lase cu ea, deşi ştia foarte bine că nici măcar nu era în stare să-i recunoască, darămite să aibă grijă de ei. Era ilogic şi, totuşi, el continua să vorbească pe tonul acela îngâmfat care spunea cu fiecare cuvânt „eu sunt raţional, tu eşti absurdă“, convins că doar el avea dreptate. Alice îşi amintea de certuri din trecut, ca în dimineaţa când rămăseseră fără lapte la micul dejun, sau în seara când întârziaseră la botezul primului său nepot, sau atunci când niciunul dintre ei nu mai avea destui bani ca să plătească biletele de feribot, şi de fiecare dată Nick îi vorbise exact la fel. Pe tonul acela superior, tăios şi rece, cu un mic oftat de iritare. O scotea din minţi. De câte ori îi vorbea aşa, îi amintea de toate ocaziile când el făcuse la fel şi Alice se gândea: Nu suport să-mi vorbeşti aşa! — Ştii ceva? a exclamat ea. Mă bucur că divorţăm! Şi, în timp ce închidea telefonul, l-a auzit râzând. 363

25

Membrii comitetului de organizare a evenimentului Mega-Merengue şi-au făcut apariţia la uşa lui Alice la ora unu. Uitase complet de ei. Când au sunat la uşă, ea era aşezată pe jos în sufragerie, înconjurată de albume de fotografii. Stătea aşa de ore întregi, răsfoind paginile şi scoţând fotografiile ca să le privească mai de-aproape, în căutare de indicii. Erau fotografii de la picnicuri, din excursii la ţară şi zile la plajă, de la petreceri aniversare, de Paşte şi de Crăciun. Pierduse atâtea Crăciunuri! O durea sufletul când vedea fotografii cu copiii ciufuliţi, îmbrăcaţi în pijamale, desfăcând cadourile cu o expresie solemnă şi concentrată, sub un brad imens, frumos împodobit. Dacă ar putea să se ducă la doctor şi să-i ceară să-i dea înapoi toate amintirile, mai puţin cele urâte… În majoritatea fotografiilor apăreau copiii şi Nick. Probabil că Alice era cea care le făcea. Nick arăta întotdeauna foarte capabil când făcea o fotografie, adoptând o expresie gravă şi profesională, dar de fapt nu se pricepea deloc şi mereu tăia capetele oamenilor. 364

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Alice descoperise că se pricepea la fotografie încă de când era mică. După ce murise tatăl lor, nimeni nu le mai făcuse fotografii. El fusese fotograful familiei, iar mama ei nu mai avea de gând să înveţe să folosească aparatul de fotografiat, după cum nu mai avea de gând nici să înveţe să schimbe un bec. În anii aceia, când mama ei se închidea în ea, iar fosta vecină, domnişoara Jeffrey, a devenit Frannie, bunica lor adoptivă, Alice a învăţat să schimbe singură becurile, să repare rezervorul unei toalete, să gătească un cotlet cu legume, în timp ce Elisabeth a învăţat cum să solicite rambursarea unei taxe, să plătească facturi, că completeze formulare şi să discute cu necunoscuţi. De câte ori dădea peste o fotografie cu Nick, încerca să citească privirea din ochii lui. Oare era posibil să descopere semne ale declinului căsniciei lor? Nu. Putea să descopere declinul podoabei capilare a lui Nick, dar zâmbetul lui către persoana din spatele aparatului de fotografiat părea mereu sincer şi fericit. În fotografiile unde apăreau împreună, erau mereu înlănţuiţi cu braţele unul de celălalt, cu corpurile foarte apropiate. Dacă unui expert în limbajul trupului i s-ar fi cerut să evalueze stadiul căsniciei lor pe baza acestor albume de fotografii, acesta ar fi spus fără îndoială: „Este o familie fericită, iubitoare şi veselă, iar probabilitatea de a se despărţi este nulă.“ Nu a insistat prea mult pe fotografiile cu oameni pe care nu-i recunoştea, dar o figură apărea frecvent şi atunci i-a venit în minte că probabil era Gina. Era o femeie cu sânii mari, cu o dantură sănătoasă şi un păr bogat, de culoare închisă. Ea şi Alice apăreau mereu ridicând spre cameră un pahar de şampanie sau de cocteil ca pe nişte 365

Liane Moriarty

trofee. Păreau a fi foarte apropiate fizic, ceea ce era neobişnuit pentru Alice. Ea nu avusese niciodată astfel de prietene cu care să se îmbrăţişeze excesiv de afectuos, dar Alice şi această femeie păreau să stea mereu cu capetele apropiate şi obrajii lipiţi, zâmbind spre cameră cu gurile rujate. Văzând aceste fotografii, Alice s-a simţit puţin ruşinată. — Oh, încetează! Nici măcar n-o cunoşti, a exclamat ea cu voce tare când a găsit o fotografie în care aplica o pupătură zdravănă pe obrazul Ginei. Alice s-a uitat îndelung la fotografiile cu Gina, aşteptând s-o recunoască şi să simtă acea tristeţe profundă. Dar, nimic. Părea o persoană simpatică, dar nu genul de femeie pe care Alice şi-ar fi ales-o ca prietenă. Dădea impresia că la un moment dat putea fi cam dominatoare. Genul de femeie gălăgioasă, smucită şi obositoare. Sau poate că nu era aşa. De fapt, Alice părea cam gălăgioasă şi smucită în unele fotografii. Poate că acum, când era atât de suplă şi bea multă cafea, devenise gălăgioasă şi smucită. Mai erau fotografii cu Alice şi Nick, alături de Gina şi încă un bărbat care probabil că era soţul ei. Mike Boyle. Fizioterapeutul care se mutase în Melbourne. Acestea erau „vremurile mai fericite“ la care făcea aluzie pe cartea de vizită. Erau poze cu restaurante, grătare şi mese între prieteni (cu multe sticle de vin goale pe masă, într-o încăpere necunoscută, probabil acasă la Gina şi Mike). Alice a dedus din imagini că Gina şi Mike aveau două fete brunete foarte drăguţe (gemene?), cam de aceeaşi vârstă cu Tom. Erau fotografii cu copiii jucându-se împreună, mâncând imense felii de pepene roşu, stropindu-se în piscină, dormind ghemuiţi pe canapea. Cele două 366 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

familii merseseră împreună în excursii cu cortul. Se pare că închiriau frecvent o anumită vilă cu nişte vederi spectaculoase spre mare. Prieteni şi vacanţe. O piscină. Şampanie, soare şi râsete. O viaţă de vis. Dar poate că viaţa oricui pare minunată dacă te iei după albumele de fotografii. Oamenii zâmbesc întotdeauna şi înclină capul ascultători dacă îi pui în faţa aparatului de fotografiat. Poate că la câteva secunde după ce butonul declanşatorului făcea clic, ea şi Nick se îndepărtau imediat unul de altul, evitând să se privească, şi zâmbetele erau înlocuite de grimase acre. Tocmai studia fotografiile de la nunta lui Elisabeth şi Ben (arătau atât de tineri şi de inocenţi, cu feţele îmbujorate; Elisabeth era mai suplă şi mai radioasă), când a sunat cineva la uşă. A sărit în picioare şi a lăsat pe jos albumele cu toate acele amintiri uitate. În faţa uşii erau două femei şi alte trei tocmai se apropiau pe alee. Două dintre ele îi erau total necunoscute, dar pe celelalte le-a recunoscut de la petrecere şi de când îi dusese pe copii dimineaţă la şcoală. — Comitetul pentru Mega-Merengue? a întrebat Alice ţinând uşa ca să le lase să intre. Aveau cu ele dosare şi carnete de notiţe şi păreau teribil de eficiente. — Mai sunt doar şase zile! a spus o femeie înaltă şi elegantă, cu părul grizonant, ridicând şi coborând sprâncenele de după ochelarii cu ramă pătrăţoasă. — Ce mai faci? a întrebat o alta, cu gropiţe, sărutând-o cu afecţiune pe obraz. Am vrut să te sun în weekend. Bill zicea că nu i-a venit să creadă când a văzut în timp ce alerga pe bandă că te scoteau pe targă. Zicea că niciodată 367

Liane Moriarty

nu şi-a imaginat că o va vedea vreodată pe Alice Love căzută. Vai, nu sună prea bine. Alice şi-a amintit de bărbatul cu faţa roşie de pe banda de alergare, care zicea că o să-i spună lui „Maggie“ s-o sune. — Maggie? a întrebat ea nesigură. Femeia a strâns-o de braţ. — Scuze! Astăzi parcă sunt proastă! Fără să aştepte să fie invitate, femeile au intrat în sufragerie şi s-au aşezat la masă, pregătindu-şi agendele. — Ceai? Cafea? a întrebat Alice cu jumătate de glas, întrebându-se dacă trebuia să le dea şi ceva de mâncare. — Toată dimineaţa m-am gândit la brioşele tale, a spus femeia care ridica din sprâncene. — Te ajut eu să aduci tot ce e de adus, a spus Maggie. Of, Doamne! Se pare că erau obişnuite cu o trataţie serioasă. Alice a observat expresia de surprindere de pe chipul lui Maggie când a văzut în ce hal era bucătăria. Farfuriile de la cină şi vasele de la micul dejun erau nestrânse. Alice avusese de gând să le spele după ce termina cu rufele, dar se luase cu albumele de fotografii. Pe tejghea erau numai stropi de lapte şi resturi de hamburgeri. În timp ce Alice se grăbea să deschidă frigiderul şi să se uite după brioşe, Maggie a pus pe foc ibricul cu apă. — M-am întâlnit azi-dimineaţă cu Kate Harper. Zicea că tu şi Nick vreţi să vă împăcaţi. „Da!“ a exclamat Alice în gând, scoţând din frigider un recipient pe care scria Brioşe cu banane, cu o dată din urmă cu două săptămâni. Se simţea foarte mândră de ea. Oh, ce soldat disciplinat eşti, Alice. — Sinceră să fiu, m-a cam surprins, a spus Maggie. 368 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Alice a ridicat privirea la auzul tonului cu care a spus-o. Maggie părea ofensată. — Pentru că ştiu că Dominick are aşteptări foarte mari, a continuat Maggie străduindu-se să adopte un ton cât mai diplomatic. — Tu şi Dominick sunteţi prieteni? a întrebat Alice. Maggie a ridicat repede capul, surprinsă. — Vreau doar să spun că Dominick este fratele meu şi că este destul de vulnerabil. Dacă relaţia asta nu duce la nimic, n-ar fi mai bine să-i spui? Doamne Dumnezeule! Era sora lui. Uitându-se mai bine la ea, Alice a observat o uşoară asemănare la ochi. Mare figură, Kate Harper asta. — Nu ştiu, Alice, a continuat Maggie. Alaltăieri spuneai tot felul de lucruri, că Nick nu-ţi respecta niciodată opiniile şi că te făcea să te simţi proastă, dar că tu şi Dominick aveţi o relaţie mai de la egal la egal, că te încântă faptul că îţi vorbeşte despre ce face la şcoală, pe când Nick nu-ţi vorbea niciodată despre munca lui. Ce înseamnă asta? Nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar mă întrebam, nu cumva are legătură cu lovitura la cap? Adică ştiu că s-ar putea să pară că îţi spun că eşti nebună dacă nu-l vrei pe frate-meu! Dar eu cred că… nu ştiu… că n-ar trebui să te grăbeşti… A lăsat fraza neterminată, la fel cum făcea Dominick. Nick nu-i respecta opiniile? Ba sigur că i le respecta! Îi mai zicea câteodată că are o viziune cam naivă asupra problemelor curente, dar i-o spunea într-un mod adorabil. Alice a dat să deschidă gura fără să ştie ce voia să spună, dar s-a auzit din nou soneria. — O secundă, a spus ea ridicând mâna. 369

Liane Moriarty

A alergat pe hol, trecând pe lângă murmurul de voci feminine din sufragerie, şi a deschis uşa. — Scuze că am întârziat, a spus o femeie minionă, cu părul roşcat şi cu o voce dulce, ca de copil. Era femeia cu care se sărutase Nick pe maşina de spălat.

* Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy Aşa că am sunat şi am aflat rezultatul testului de sânge. — Intră! a spus Alice. Fără îndoială, corpul ei îşi amintea de această femeie. De fapt, vocea ei mieroasă îi provoca o uşoară greaţă, exact ca atunci când vedea avocado, pentru că, odată, vomitase înfiorător după ce mâncase guacamole. — Am auzit că ai căzut la gimnastică, a spus femeia. Eu ţi-am zis că nu-ţi face bine atâta sport. Oh, Doamne, se întindea spre ea s-o sărute pe obraz. Chestia asta cu pupatul pe obraz i se părea cam deplasată. Era o întâlnire a comitetului pentru Mega-Merengue! N-ar trebui să aibă un comportament mai profesional? Femeia şi-a desfăcut fularul de la gât, l-a atârnat repede în cuierul de pălării şi s-a uitat la Alice cu o privire senină, fără nicio umbră de vinovăţie. Ar face asta dacă l-ar fi sărutat pe soţul lui Alice în spălătorie chiar în această casă? „Niciodată nu m-am uitat după o altă femeie. Niciodată nu m-am sărutat cu alta“, îi spusese Nick. Atunci ea de ce îşi amintea atât de clar? Şi cum de ştia el că se întâmplase pe maşina de spălat? 370 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Aţi întârziat, doamnă Holloway! a strigat o voce din sufragerie. Holloway. Holloway… Lui Alice i-a picat fisa. Era directoarea adjunctă. Era mult prea micuţă, mult prea dulcică şi mult prea drăguţă ca să fie directoare adjunctă. Doamna Holloway a intrat în sufragerie cu un aer nonşalant, de parcă era stăpâna casei, în timp ce Alice s-a întors în bucătărie. Sora lui Dominick pusese deja brioşele în cuptorul cu microunde şi aroma de banane plutea în aer. — Doamna Holloway, a explicat Alice. — Bleah! a făcut Maggie şi s-a strâmbat, fără să ridice privirea de la apa fiartă pe care o turna într-un şir de căni. Apoi a pus vasul jos şi i-a făcut cu ochiul. — Ai grijă s-o ţii în banca ei pe madam Holloway dacă mai încearcă să facă pe şefa. E şedinţa ta. Tu o conduci. — Apropo, a spus Alice. Nu pot să conduc şedinţa asta. — De ce nu? — E clar că Dominick nu ţi-a spus… — Dominick nu-mi spune tot. Ştii cum sunt fraţii. Ah, pardon! Tu nu ştii. În fine, surorile sunt altfel. Alice a explicat încă o dată că suferea de amnezie, că da, se va duce la doctor, că nu, nu credea că trebuia să stea în pat, că nu, nu glumea şi că da, probabil c-a fost o lovitură zdravănă. — Ce faceţi acolo? Miroase a brioşe! a strigat cineva din sufragerie. — Aveţi răbdare că venim! a răspuns Maggie. Apoi s-a întors spre Alice şi a spus fericită: — De-asta ziceai că vrei să te împaci cu Nick! Ai uitat ultimii zece ani din viaţă! Doamne! Probabil că e o senzaţie 371

Liane Moriarty

extrem de ciudată. Încerc să-mi imaginez. Ce făceam eu când aveam douăzeci şi şase de ani? Alice şi-a dat seama cu surprindere că Maggie era cu patru ani mai tânără decât ea. De fapt, toate aceste femei mature care se aflau astăzi aici erau probabil din aceeaşi grupă de vârstă ca ea. Maggie a râs amuzată. — Aş zice: „Vai de mine, cum ai ajuns să te măriţi cu grăsuţul ăla de la benzinărie?“ Pe urmă m-aş uita la şoldurile mele şi m-aş gândi: „Ce s-a întâmplat aici?“ S-a plesnit cu palma peste coapse, care lui Alice i s-au părut a fi absolut zvelte. — Începe să devină plictisitor aici. Femeia înaltă, cu părul gri şi ochelari, a intrat în bucătărie şi s-a urcat dintr-un salt cu fundul pe tejghea, legănându-şi picioarele lungi şi subţiri. A coborât vocea şi a spus: — Alice, ar trebui să te întorci acolo înainte ca madam Holloway să dea o lovitură de stat. Nu te îngrijora, deocamdată i-am sabotat subtil toate propunerile. A coborât şi mai mult vocea. — Dacă îşi închipuie că o să trecem peste incidentul acela jenant din spălătorie, se înşală amarnic. Piticoata dracului! — Ştiţi şi voi despre incidentul din spălătorie? a întrebat Alice strângând în mână cuţitul cu care voia să taie brioşele. — Alice suferă de amnezie, a explicat Maggie. Probabil că nici nu ştie cine eşti. Alice, ţi-o prezint pe Nora. A făcut o pauză, apoi a continuat: — De fapt, cred că nu ştii nici cine sunt eu! Eu sunt Maggie! Ştiai? 372 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Avea pe chip acea expresie jenată, de om căruia nu-i venea să creadă, pe care Alice o văzuse deja de atâtea ori. Oamenilor nu le venea să creadă că puteai să-i uiţi. — Umblă zvonul că ţi-ai pierdut memoria, a spus Nora. Eu n-am crezut. Am auzit pe cineva comentând la Dinos, dar m-am gândit că sunt baliverne. Vai! Şi doctorii ce zic? — Nick s-a sărutat cu doamna Holloway în spălătorie? a întrebat Alice simţindu-se ca un copil care discută despre săruturi cu această femeie elegantă, cu părul gri. — Nick? s-a mirat Nora. Nu, scumpo. A fost Michael, soţul Ginei. Gina a intrat şi a dat peste ei. Chiar că şi-a pierdut memoria, a adăugat ea uitându-se la Maggie. — Nu-şi aminteşte nimic, a spus Maggie tulburată, muşcând zdravăn dintr-o brioşă. Parcă ar fi Rumpelstiltskin din povestea aia pentru copii. — Poate vrei să spui Rip Van Winkle. — A, da? — Dar îmi amintesc atât de clar, a spus Alice gânditoare. Îmi amintesc de parcă aş fi fost acolo. — Bine, te-ai supărat foarte tare pentru Gina, a spus Maggie. Of, Doamne, nici acum nu-mi vine să cred că Gina nu mai e… să intre în clipa asta pe uşă, cu încă o sticlă de şampanie. De câte ori aud sărind un dop de şampanie, mă gândesc la ea. Cred că nici acum nu am acceptat moartea ei. — Asta dacă nu cumva piticoata s-a pupat şi cu Nick, a spus Nora gânditoare. — Pot să vă ajut şi eu cu ceva? s-a auzit din hol o voce ca de copil. — Holloway! a spus Nora calmă. Tocmai vorbeam despre tine. 373

Liane Moriarty

— Sper că numai de bine. Directoarea adjunctă s-a uitat la Nora cu ochii ei albaştri şi inocenţi. — Bineînţeles! Sunt sigură că tu n-ai rufe murdare de spălat, a spus Nora. Maggie s-a înecat cu brioşa. — Poftim, a spus Nora. Du tu cănile astea. Doamna Holloway părea imperturbabilă. — Desigur. Începem şi noi mai repede, Alice? a întrebat ea uitându-se la ceas. Nu de alta, dar trebuie să mă întorc la şcoală. — Nu durează mult, i-a tăiat-o Nora, privind-o aspru. Doamna Holloway a luat cănile şi a plecat. Cum a ieşit din cameră, Maggie i-a dat Norei o palmă după ceafă, zbârlindu-i părul întins. — Eşti de groază! Parcă era cu fetele la şcoală, numai că fetele aveau riduri, părul grizonant şi discutau despre copii. Lucrul acesta a liniştit-o pe Alice. Se părea că puteai să te prosteşti şi când erai adult. — Dar nu înţeleg, a spus ea. Cum e posibil ca doamna Holloway să fie în continuare directoare adjunctă dacă… — Dacă se sărută cu taţii prin spălătorii? a continuat Nora. Doar noi ştim povestea asta. Gina ne-a pus să jurăm că nu mai spunem nimănui. Copiii lui Holloway merg la aceeaşi şcoală. Gina zicea că nu voia să fie vinovată pentru destrămarea altei căsnicii. — Nu ştii de câte ori a trebuit să-mi muşc limba când Dominick aducea vorba de ea, a spus Maggie. O consideră o profesionistă. În fine, presupun că în seara aia a băut prea mult. Cu toţii facem greşeli. 374 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Maggie, nu fi atât de indulgentă cu ea, a spus Nora. Nu merită să fie iertată. Căţeaua nici n-a tresărit când am zis de „rufele murdare“. — Poate a şi uitat, a spus Maggie. Au trecut trei ani de-atunci. — Doamna Holloway şi Mike erau amanţi? a întrebat Alice şi şi-a dat seama că îşi făcea curaj ca să audă răspunsul. Deşi ştia că nu fusese Nick, îi rămăsese gustul amar al trădării. — Din câte ştim noi, n-a fost vorba decât de un sărut la beţie, a explicat Maggie. Dar se pare că asta a declanşat toate problemele dintre Gina şi Mike. A fost foarte nedrept. Gina şi Mike s-au despărţit, în schimb soţii Holloway apar în continuare ca un cuplu de aur. Săptămâna trecută i-am văzut la un spectacol ţinându-se de mână şi mi-am zis: „Vomit. Să-mi aducă cineva o găleată.“ Maggie şi-a scuturat umerii. — În fine, hai mai bine să începem şedinţa aia. — Poate ar fi mai bine să rămân aici, a spus Alice. Spune-le că nu mă simt bine. Habar n-avea cum „se ţine o şedinţă“. — Am să trec eu prin ordinea de zi, a spus Nora. Tu doar să dai din cap aprobator. Oricum, ai organizat totul atât de bine dinainte încât ştie fiecare exact ce are de făcut. Alice, eşti cea mai eficientă persoană pe care o cunosc. — Mă întreb cum s-a întâmplat, a oftat Alice. Şi-a lins degetul şi l-a folosit ca să culeagă firimiturile de brioşă de pe farfuria din faţa ei. A văzut că femeile o priveau cu atenţie, ca şi cum ar fi făcut ceva nelalocul lui. 375

Liane Moriarty

În loc să bage degetul în gură, a lăsat mâna pe masă şi a spus: — De ce vrem să facem cea mai mare tartă cu lămâie şi merengue din lume? De ce nu o prăjitură cu brânză sau altceva? — Era specialitatea Ginei, a explicat Maggie. Ai uitat? Evenimentul va fi dedicat Ginei. Normal. Până la urmă, totul se învârtea în jurul Ginei. Când îşi va aminti de Gina, îşi va aminti totul. Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy Simt că aş putea face cu uşurinţă unul dintre următoarele două lucruri: Aş putea să ies cu maşina din Sydney. Poate s-o iau pe autostrada care şerpuieşte pe coasta de sud printre colinele înverzite, de unde se văd crâmpeie din marea de culoarea turcoazelor. M-ar înveseli. Apoi aş căuta o şosea dreaptă şi pustie, cu un stâlp de telegraf pe margine. Unul din alea care parcă aşteaptă o cruce memorială. Aş putea intra în el cu viteză. Ar mai fi o alternativă! M-aş putea întoarce la birou. Aş ruga-o pe Lyla să-mi cumpere o salată Caesar — da, cu anşoa —, o Cola dietetică sau poate un smoothie de banane, şi în timp ce-aş mânca, mi-aş pregăti alocuţiunea pentru conferinţa Asociaţiei Australiene de Marketing Direct de luna viitoare. Aş putea s-o aleg pe prima. Sau pe a doua. Stâlpul de telegraf sau biroul. 376 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Nu mi se pare o decizie mai importantă decât aceea de a alege între o Cola dietetică sau un smoothie de banane. — Oh, Alice ce mă bucur că te-am prins. Mă întrebam… weekendul viitor am treaba aia de care îţi spuneam, şi mă gândeam… ce-ar fi dacă l-aş lua eu pe Tom de la petrecerea lui Harry, pentru că ştiu că tu ziceai că trebuie să te duci la un prânz, aşa încât să-i duc eu pe băieţi la fotbal şi pe urmă să-i iei tu pe-amândoi după ce se termină meciul? — Mami, scuză-mă, te rog. Mami, scuză-mă, te rog. Mami, scuză-mă, te rog. — Alice! Olivia s-a hotărât cum vine îmbrăcată la petrecerea Ameliei? Ai auzit? E o adevărată tragedie. Şapte fete vor să vină ca Hannah Montana, dar se pare că şi Amelia vrea să se costumeze în Hannah Montana şi cum, la urma urmei, ea e sărbătorita, se pare că restul nu au voie să se costumeze la fel! — Se apropie ziua cea mare, Alice! — Mamă, ţi-am spus scuză-mă şi tu nici nu m-ai luat în seamă! — Mamă, poate să vină Clara pe la mine după-amiază? Te rog, te rog, te rog, te rog? Mama ei a zis că-i dă voie! — Mami? — Mamă? — Nu mai e mult, Alice! — Doamnă Love? — Alice, pot să vorbesc ceva cu tine? Alice stătea în curtea şcolii, şi lumea serviciilor la cantină, a meciurilor de fotbal şi a petrecerilor pentru copii se învârtea în jurul ei ca un carusel. 377

Liane Moriarty

Nu-şi amintea nimic din toate astea. Şi totuşi, i se păreau ciudat de familiare. Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy În caz că te întrebai, m-am decis să mă duc la birou astăzi. Nu vorbeam serios când am zis de stâlpul de telegraf. Niciodată n-aş face asta. Sunt mult prea raţională şi neinteresantă. Apropo, am anulat următoarea noastră şedinţă. Îmi cer scuze pentru deranj. Cugetările unei străbunici Ce seară neobişnuită şi, sincer, neplăcută! X a venit la ora stabilită, îmbrăcat elegant, cu părul pieptănat cu grijă şi cărare pe-o parte, şi a adus o sticlă de vin şi un buchet de flori, vă rog frumos. Nu am dat înapoi. L-am poftit să se aşeze şi, în timp ce-l serveam cu quiche, l-am întrebat fără ocolişuri de ce mi-a sabotat excursia la masa rotundă pe tema eutanasiei. I-am spus că mi se părea un fel de răzbunare şi că n-am înţeles de ce planificase croaziera în aceeaşi zi. El mi-a spus că motivul pentru care subiectul eutanasiei îl afecta foarte mult era faptul că, la vârsta de opt ani, mama lui s-a sinucis. Ei, vă daţi seama ce prost m-am simţit! Mi s-a făcut gol în stomac! N-am ştiut ce să spun. Mi-au dat lacrimile. El mânca de zor din quiche când a ridicat spre mine o privire şireată şi a spus că de fapt maică-sa a murit 378 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

liniştită în patul ei, la vârsta de nouăzeci de ani, dar că ar fi putut să se sinucidă, deoarece avea nişte depresii severe. Îmi venea să-i răstorn în cap castronul cu salată. Şi pornind de-aici, am avut o discuţie foarte aprinsă, sau poate ar fi mai bine să spun ceartă. Am ţinut-o aşa cu orele, dar niciunul dintre noi nu a cedat. El n-a adus niciun argument nou. Crede că „fiecare clipă de viaţă e un dar preţios şi că e o gravă impoliteţe să iroseşti fie şi numai o secundă“. Până la urmă i-am spus că, deşi este împotriva eutanasiei, ar putea totuşi să aleagă altă zi pentru croazieră. El a replicat: „Nu ştii că atunci când unui băiat îi place de o fată, o trage mereu de codiţe şi fuge cu fundiţa ei?“ I-am spus că sigur că ştiu. Şi el: „Ei bine, eu tot copil am rămas.“ Spuneți-mi, dragi internauţi, ce naiba a vrut să spună cu asta? COMENTARII DorisDinDallas a spus… Frannie, tu chiar te faci că nu-nţelegi? Încearcă să-ţi spună că ÎI PLACE de tine! Tu ce simţi faţă de el? Mie mi se pare un tip amuzant. Unul dintre acele diamante neşlefuite. Tipul din Brisbane a spus… Sunt de acord cu Doris, dar nu eşti prea bătrână pentru astfel de lucruri? Auuuu! 379

Liane Moriarty

Frank Neary a spus… Hei! Văd că a apărut concurenţa! Eu sunt mult mai tânăr decât individul X. Dă-mi o şansă! Super Buni a spus… Scuză-mă că sunt atât de directă, dar X mi se pare un tip alunecos. Eu nu i-aş da prea multă atenţie. Spune-mi, Alice şi-a recuperat memoria? Cineva ţipa. — Mami, opreşte-l! Opreşte-l! Mami! Alice a sărit din pat ca arsă şi a ieşit repede pe hol, pe jumătate adormită, cu gura uscată şi ameţită de cap din cauza somnului întrerupt. Cine era? Olivia? Ţipetele isterice veneau din camera lui Madison. Alice a deschis uşa. Prin întuneric a zărit o figură care se zvârcolea în pat şi striga: — Ridică-l de-acolo! Ridică-l de-acolo! Ochii i s-au acomodat cu întunericul şi Alice a reuşit să distingă veioza de pe noptieră. A aprins-o. Madison avea ochii închişi şi faţa crispată. Se încurcase în aşternuturile răvăşite, iar perna era pe pieptul ei. Madison o lovea cu mâinile. — Ridică-l! Alice a dat perna la o parte şi s-a aşezat pe marginea patului. — E doar un vis, scumpo, a spus ea. E doar un vis. Ştia din propriile ei coşmaruri că probabil lui Madison îi bătea inima cu putere, dar că vocea din lumea reală se va infiltra încet în lumea visului şi îl va face să dispară. 380 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Madison a deschis ochii şi s-a aruncat în braţele lui Alice, apăsându-şi capul cu putere în coastele ei şi ţinând-o strâns de mijloc. — Mami, ridică-l de pe Gina! Ridică-l de pe ea! suspina Madison. — E doar un vis, a spus Alice dându-i de pe frunte părul ud de transpiraţie. Crede-mă, e doar un vis urât. — Dar, mami, trebuie să-l iei de pe ea! Ia-l de pe Gina! — Ce să iau de pe ea? Madison n-a răspuns. A slăbit strânsoarea mâinilor şi a început să respire regulat. S-a cuibărit mai bine în poală la Alice. Adormea la loc? — Ce să iau de pe ea? a întrebat Alice în şoaptă. — E doar un vis, a spus Madison cu voce adormită.

381

26

— Mătuşă Alice! Mătuşă Alice! Un băieţel de vreo trei ani a venit alergând în braţele lui Alice. Ea l-a ridicat instinctiv şi a început să se învârtă cu el, în timp ce copilul se agăţa cu picioarele de mijlocul ei ca un ursuleţ koala. Alice şi-a lipit obrazul de părul lui negru şi i-a simţit mirosul uşor acrişor. Era profund familiar, delicios de familiar. L-a mirosit încă o dată. Îşi amintea de acest băieţel? Sau de alt băieţel? Uneori se gândea că poate-ar fi mai bine să-şi înfunde nasul cu ceva ca să evite acele frustrante străfulgerări de memorie care dispăreau înainte ca ea să le capteze şi să le identifice. Băieţelul şi-a lipit palmele grăsuţe de obrajii lui Alice şi a gângurit câteva cuvinte neinteligibile, privind-o cu ochi serioşi. — Te întreabă dacă i-ai adus bomboane Smarties, a spus Olivia. Întotdeauna îi aduci Smarties. — Ah, vai! a exclamat Alice. — Nu ştii cine e, aşa-i? a spus Madison cu o satisfacţie dispreţuitoare. — Ba ştie, a spus Olivia. 382

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— E vărul nostru, Billy, a explicat Tom. Mătuşa Ella e mama lui. Sora cea mică a lui Nick a rămas gravidă! Ce scandalos! Avea cincisprezece ani, mergea încă la şcoală! Nu prea-ţi merge mintea, nu-i aşa, Alice? Suntem în 2008! Are douăzeci şi cinci de ani! Probabil că este acum o persoană complet schimbată. De fapt, nu foarte schimbată, s-a gândit Alice când a văzut-o apropiindu-se cu un aer foarte serios, făcându-şi loc printre oameni. Ella avea aceeaşi înfăţişare gotică. Piele albă, ochi sumbri, conturaţi cu mult dermatograf negru, păr negru tăiat drept, cu cărare pe mijloc. Purta o fustă lungă şi neagră, ciorapi negri, balerini negri şi o helancă neagră, împodobită cu ceea ce părea a fi un colier cu patru sau cinci şiraguri de perle de diferite lungimi. Numai Ella putea să aleagă un astfel de look. — Billy! Vino-aici, a spus ea tăioasă, încercând fără succes să-l smulgă pe copil din braţele lui Alice. — Ella, a spus Alice în timp ce Billy se agăţa şi mai tare cu picioarele şi îşi ascundea faţa în gâtul ei. Nu mă aşteptam să te văd aici. Dacă ar fi trebuit să aleagă dintre surorile lui Nick una care îi plăcea mai mult, ar fi ales-o pe Ella. Fusese o adolescentă iritabilă şi plângăcioasă, care uneori izbucnea în hohote de râs isteric, şi pe vremea aceea îi plăcea să vorbească cu Alice despre haine şi să-i arate rochiile vintage pe care le cumpăra de la second-hand şi care o costau mai mult ca să le dea la curăţătorie decât plătise pe ele. — Te deranjează prezenţa mea aici? a întrebat Ella. — Ce? Nu, bineînţeles că nu. Era Seara Talentelor din Familie în complexul rezidenţial pentru pensionari unde locuia Frannie. Se aflau 383

Liane Moriarty

într-o sală mare, cu podele din lemn şi radiatoare electrice suspendate în partea de sus a pereţilor laterali, care dădeau atâta căldură încât toţi invitaţii îşi scoteau jachetele şi paltoanele. Mai multe rânduri de scaune de plastic fuseseră dispuse în semicerc în faţa scenei cu un singur microfon ce părea oarecum patetic în faţa cortinei uzate, din catifea roşie. Lângă scenă erau aliniate mai multe cadre de mers de diferite dimensiuni, unele legate cu fundă ca să fie recunoscute, ca bagajele pe aeroport. De-a lungul unui perete fuseseră instalate mese demontabile lungi, acoperite cu feţe de masă albe, pe care erau aşezate ceainice, teancuri de pahare de unică folosinţă şi farfurii din carton cu sendvişuri cu ou, prăjituri cu ciocolată şi cocos şi clătite cu gem, acoperite cu o cremă care se topea din cauza căldurii. Rândurile de scaune din faţă erau deja ocupate de rezidenţii complexului. Băbuţe zbârcite, îmbrăcate cu rochiile lor cele mai bune şi cu broşe prinse în piept, bătrânei cocârjaţi, cu părul pieptănat cu grijă peste chelie şi cravate ce se vedeau de sub jachetele cu anchior. Pe bătrâni nu părea să-i deranjeze căldura. Alice a văzut-o pe Frannie stând chiar pe rândul din centru, angajată în ceea ce părea o conversaţie destul de aprinsă cu un domn cu părul alb şi faţă zâmbitoare, care ieşea în evidenţă deoarece purta o vestă lucioasă cu buline, peste o cămaşă albă. — De fapt, a spus Ella care în sfârşit a reuşit să-l desprindă pe Billy din braţele lui Alice, mama ta a fost cea care ne-a telefonat şi ne-a spus să venim. Zicea că tata are trac pe scenă, ceea ce nu prea îmi vine să cred, totuşi. Ceilalţi n-au vrut să vină. Ce ciudat i se părea ca Barb să le sune pe surorile lui Nick şi să le roage ceva, de parcă ar fi fost pe picior de egalitate. 384 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Alice s-a mirat că putea să gândească aşa. Bineînţeles că erau egale. Ce idee stupidă îi venise în minte! Şi totuşi, adânc — sau poate nu chiar atât de adânc — în sufletul ei, crezuse întotdeauna că familia ei era mai prejos decât familia lui Nick. Familia Love locuia în zona de est a oraşului. „Rareori traversez Podul“, îi spusese odată mama lui Nick. Alteori se ducea la operă vinerea aşa cum mama lui Alice se ducea la tombola din sala parohiei (unde spera să câştige o tăviţă de carne sau o lădiţă cu fructe!). Familia Love cunoştea mulţi oameni. Oameni importanţi: deputaţi, actori, doctori, avocaţi şi oameni cu nume sonore. Erau anglicani şi se duceau la biserică numai de Crăciun, fără tragere de inimă, ca la un mic şi plăcut eveniment. Nick şi surorile lui studiaseră la colegii private şi la Universitatea Sydney. Cunoşteau cele mai bune baruri şi restaurantele care trebuie. Parcă ar fi fost stăpânii oraşului. Familia lui Alice, în schimb, provenea din partea de nord-vest, o zonă mai puţin selectă, unde locuiau funcţionari, contabili şi mărunţi avocaţi specializaţi în transferul de proprietăţi, majoritatea evanghelişti fervenţi. Şi mama lui Alice rareori traversa podul, dar asta pentru că nu cunoştea prea bine oraşul. Când lua trenul ca să meargă în centru era un mare eveniment. Alice şi Elisabeth au mers la şcoala catolică pentru fete din cartier, ale cărei absolvente se presupunea că vor deveni asistente medicale şi profesoare, nu medici şi avocaţi. Mergeau la slujbă în fiecare duminică şi copiii din cartier cântau la chitară în timp ce enoriaşii cântau cu voci subţirele şi ascuţite, urmărind cuvintele proiectate pe perete, deasupra capului chel al părintelui, în timp ce lumina care 385

Liane Moriarty

pătrundea prin ferestrele cu vitralii se reflecta în ochelarii lui. Alice se gândise de multe ori că prefera să se fi născut în mahalalele din vest. Atunci ar fi fost o gagică tupeistă şi tare de gură. Poate ar fi avut şi un tatuaj pe gleznă. Sau măcar dacă părinţii ei ar fi fost nişte imigranţi care vorbeau engleza cu accent străin. Aşa, Alice ar fi fost bilingvă, iar mama ei ar fi gătit paste de casă. Dar nu, erau o familie de rând dintr-un cartier modest. Simplă şi banală. Până a apărut Nick şi a făcut-o să se simtă interesantă şi exotică. „Spune-mi, despre ce lucruri vă confesaţi la confesiune?“ o întrebase el odată. „Ai voie să spui?“ Se uitase la fotografiile în care Alice purta fusta plisată, specifică şcolii catolice, ce-i cobora cu mult peste genunchi, şi îi spusese la ureche: „M-ai excitat teribil.“ Se aşezase pe fotoliul înflorat al mamei lui Alice, de lângă măsuţa pătrată şi cafenie (cea mai mare din setul de măsuţe de cafea), cu un mileu brodat pe spetează, şi, în timp ce mânca o felie de chiflă cu glazură roz, unsă cu unt din belşug, şi bea o ceaşcă de ceai, a spus: „Când a fost construită casa asta?“ Ca şi cum casa aceea simplă, din cărămidă roşie, merita o întrebare atât de respectuoasă. „În 1965“, răspunsese Barb. „Ne-a costat cinci sute de lire.“ Alice nu ştiuse acest lucru! Datorită lui Nick, casa lor avea o istorie. El clătinase din cap şi comentase ceva în legătură cu instalaţia electrică, comportându-se exact ca şi când ar fi stat la masa din sufrageria mamei lui, cumpărată de la magazinul de antichităţi, mâncând smochine proaspete, brânză de capră şi bând şampanie. Alice simţise atunci o imensă adoraţie faţă de el. — O să stăm cu tati când vine? a întrebat Olivia trăgând-o pe Alice de mânecă. Voi doi o să staţi unul lângă 386 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

altul? Aşa, când dansez, o să puteţi să spuneţi: „Oh, ea e fiica noastră! Ce mândri suntem!“ Olivia era îmbrăcată în costum de gimnastă, cu un tutu de tul, şi purta pantofi de balet, gata de spectacol. Alice o machiase, deşi, după părerea Oliviei, nu suficient de tare. — Bineînţeles că vom sta împreună, a răspuns Alice. — Eşti cea mai penibilă persoană din lume, Olivia, a spus Madison. — Nu-i adevărat, a spus Ella îmbrăţişând-o pe Olivia. Apoi i-a aranjat lui Madison marginea bluzei bordo, cu mâneci lungi, şi a adăugat: — Bluza asta îţi vine superb. Ştiam eu că o să-ţi stea bine. — E preferata mea, a spus Madison cu mândrie. Doar că durează un secol până o spală mama. Alice se uita cum o privea Ella pe Madison şi a văzut că expresia de pe faţa ei s-a îndulcit. Se pare că sora lui Nick îşi iubea nepoţii şi, judecând după felul cum Billy trăgea întruna de geanta lui Alice ca să caute în ea bomboane, şi Alice îl iubea pe băieţelul ei. Fiecare era mătuşă pentru copiii celeilalte. Alice a simţit brusc un val de afecţiune faţă de Ella. — Te-ai făcut atât de frumoasă şi de elegantă, i-a spus Ellei. — E o glumă cumva? Ella a devenit rigidă şi și-a încordat maxilarul. — S-ar putea ca mama să-ţi pară puţin cam ciudată în seara asta, mătuşă Ella, a spus Tom. A suferit un traumatism cranian. Dacă vrei să citeşti, am tipărit câteva chestii pe care le-am găsit pe internet, CTI. Înseamnă „cu titlu informativ“. Aşa se zice când vrei să-i spui cuiva ceva. CTI. 387

Liane Moriarty

— Tăticule! a strigat Olivia. Nick tocmai intrase pe uşă şi se uita prin sală. Era îmbrăcat într-un costum scump — se vedea —, cu gulerul cămăşii descheiat şi fără cravată. Arăta ca un bărbat de succes, matur şi atrăgător. Un bărbat care lua decizii importante, care îşi ştia locul în lume şi care nu-şi mai murdărea cămaşa cu gem înainte să facă o prezentare. Nick i-a văzut mai întâi pe copii şi faţa i s-a luminat. În secunda următoare, a văzut-o pe Alice şi s-a întunecat. A venit înspre ei şi Olivia s-a aruncat în braţele lui. — Mi-a fost dor de voi, gândăceilor! a spus Nick cu vocea înăbuşită de îmbrăţişarea Oliviei care se atârnase de gâtul lui, în timp ce cu o mână l-a ciufulit pe Tom şi cu cealaltă a bătut-o pe Madison pe umăr. — Hei, tată, ghiceşte câţi kilometri sunt de la noi de-acasă până aici, a spus Tom. Să vedem dacă ghiceşti. — Mmm, cinşpe. — Aproape! Treisprezece kilometri. CTI. — Bună, piciule! a salutat-o Nick pe Ella, folosind apelativul cu care i se adresase întotdeauna. Ella s-a uitat la el cu o privire plină de adoraţie. În privinţa asta nu se schimbase nimic. — Uite şi pe piciul piciului! a spus el ridicându-l şi pe Billy în braţe, fără s-o lase jos pe Olivia. Billy a început să râdă şi să repete întruna: — Piciul piciului! Piciul piciului! — Ce mai faci, Alice? a întrebat-o Nick fără să-şi ia ochii de la copii. Nu s-a uitat la ea. Pe ea a salutat-o ultima. Ea nu se număra printre persoanele favorite. Cu ea, Nick folosea tonul profesional. 388 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Mulţumesc, bine. Să nu cumva să plângi, orice-ar fi. Spre surprinderea ei, şi-a dat seama că, în mod inexplicabil, îi era dor de Dominick. De cineva care ştia bine că o apreciază. Era groaznic să fii dispreţuit. Să te simţi înjosit. O voce tremurătoare şi cunoscută s-a auzit la microfon. — Doamnelor şi domnilor, dragi copii, îmi face o deosebită plăcere să vă urez bun venit la Seara Talentelor din Familie de la complexul rezidenţial pentru pensionari Pădurea Liniştii. Vă invit să luaţi loc. — Frannie! a spus Olivia. Pe scenă era Frannie, care arăta superb în rochia ei de un albastru regal şi care vorbea pe un ton calm, deşi uşor afectat. — Nu pare să aibă emoţii, a spus Madison. Dacă eu ar trebui să vorbesc în faţa atâtor oameni, aş leşina de emoţie. — Şi eu la fel, a spus Alice. Madison a făcut o grimasă. — Nu, tu nu. — Ba da! a protestat Alice. Au urmat câteva momente de confuzie până s-au aşezat toţi la locurile lor. Madison, Tom şi Olivia voiau să stea lângă Nick; Olivia trebuia să stea la capătul rândului ca să poată ieşi mai repede când era chemată pe scenă, dar totodată voia ca Nick şi Alice să stea unul lângă altul, în timp ce Billy dorea să stea la Alice în poală, ceea ce Ella clar nu voia. Până la urmă a cedat şi Alice s-a pomenit aşezată între Madison şi Nick, cu micul Billy cuibărit în poala ei. Măcar el o plăcea. Unde era Elisabeth? Alice s-a răsucit pe scaun ca să se uite după ea prin sală. Trebuia să vină la spectacol, dar 389

Liane Moriarty

poate că se răzgândise. Barb telefonase să-i spună că testul de sânge ieşise negativ şi că Elisabeth părea liniştită, deşi puţin ciudată. „La un moment dat am crezut că era băută“, spusese mama ei. Alice avea în geantă figurina fertilităţii de la Dino pe care voia să i-o dea. Oare acum ar supăra-o? Dar dacă o priva pe Elisabeth de puterile ei magice? O să-l întrebe pe Nick ce părere are. S-a uitat la profilul lui sobru. Mai putea să-i ceară părerea despre astfel de lucruri? Poate că nu. Poate că lui nu-i păsa de astfel de lucruri. După ce lumea din sală s-a aşezat, Frannie a bătut în microfon şi a spus: — Primul număr din spectacolul nostru este susţinut de nepoata lui Mary Barber, care va interpreta „My Heart Will Go On“. Pe scenă a urcat o fetiţă îmbrăcată în rochie cu paiete şi machiată excesiv („Vezi, mami?“ a şoptit Olivia, aplecându-se prin faţa lui Nick şi uitându-se la Alice cu reproş), legănându-şi umerii ca o cântăreaţă de cabaret mai în vârstă. — Dumnezeule, s-a minunat Nick cu glas scăzut. Fata a apucat microfonul cu ambele mâini şi a început să cânte, cu vocea tremurând de o emoţie exagerată, făcând publicul să tresară la unison de fiecare dată când atingea notele înalte. A urmat un număr de step cu un grup de nepoţi cu jobene şi bastoane, un număr de magie al unui strănepot („SIT, ştiu exact cum a făcut asta“, a şoptit Tom cu voce tare) şi un număr de gimnastică al unei nepoate. Băieţelul Ellei s-a plictisit şi a început să se joace, mutându-se de la unul la altul în poală, punându-le mâna pe nas şi zicând „bărbie“ sau punându-le mâna pe 390 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

bărbie şi zicând „nas“, apoi râzând amuzat de propriile năzbâtii. — Urmează Olivia Love, a anunţat în sfârşit Frannie, strănepoata mea cu titlu onorific, cu un număr de dans pe care l-a coregrafiat singură şi l-a intitulat „Fluturele“. Alice s-a speriat. L-a coregrafiat singură? Ea crezuse că Olivia va dansa ceva din ce învăţase la şcoala de balet. Doamne Dumnezeule, probabil că va fi oribil! Au început să-i transpire mâinile. Se simţea de parcă ea trebuia să urce pe scenă. — Hmmm, a făcut Olivia fără să se mişte. — Olivia, a strigat-o Tom. Tu urmezi. — Mi-e puţin rău, a spus Olivia. — Toţi marii artişti păţesc la fel, scumpo, i-a explicat Nick. E un semn. Înseamnă că vei fi grozavă. — Nu trebuie să…, a început Alice să zică. Nick i-a pus mâna pe braţ şi Alice a tăcut. — Imediat după ce începi, o să-ţi treacă, i-a spus el Oliviei. — Pe cuvântul tău? l-a întrebat Olivia încrezătoare. — Jur pe roşu şi să mă muşte un câine turbat dacă mint. Olivia și-a dat ochii peste cap. — Ce prostuţ eşti, tati! S-a dat jos de pe scaun şi a pornit ţanţoşă spre scenă, fluturându-şi tutu-ul. Lui Alice i s-a făcut inima cât un purice. Era atât de micuţă! De singură! — I-ai văzut numărul? a întrebat Nick în şoaptă, reglând obiectivul unui mic aparat foto argintiu. — Nu… Sau cel puţin nu cred. Tu l-ai văzut? — Nu. S-au uitat amândoi cum Olivia urca scările spre scenă. — Parcă şi mie mi s-a făcut puţin rău, a comentat Nick. 391

Liane Moriarty

— Şi mie. Olivia s-a oprit în mijlocul scenei cu capul plecat, cu braţele strânse în jurul ei şi cu ochii închişi. A început muzica. Olivia a deschis încet un ochi, apoi pe celălalt. A căscat îndelung şi s-a întins. Era o omidă ce ieşea alene dintr-un cocon. S-a uitat peste umăr ca şi cum ar fi observat că-i crescuse o aripă şi a deschis gura cu o mirare comică. Publicul a început să râdă. Râdeau! Fiica lui Alice era amuzantă! Ştia să amuze publicul! Olivia s-a uitat peste celălalt umăr şi s-a cutremurat de încântare. Era un fluture! A sărit încoace şi-ncolo, încercându-şi noile aripi, la început căzând, apoi învăţând să zboare. Era adevărat că nu prea dansa în ritmul muzicii şi că unele mişcări erau… în fine, cam neobişnuite, dar expresia de pe chipul ei era un deliciu. După părerea lui Alice — şi simţea că era foarte obiectivă —, nu mai văzuse niciodată o interpretare a unui fluture mai amuzantă şi mai graţioasă decât aceasta. Când s-a terminat muzica, Alice s-a simţit plină de mândrie şi o durea faţa de cât zâmbise. S-a uitat la public şi a văzut că oamenii zâmbeau şi aplaudau, vizibil încântaţi, deşi poate se abţineau să aplaude prea tare ca să nu-i supere pe ceilalţi artişti (de ce să nu ovaţioneze ridicându-se în picioare?), dar a fost şocată când a văzut că o femeie tocmai scria un SMS pe telefonul mobil. Cum de putuse să-şi ia ochii de la scenă? — E un geniu al comediei, i-a şoptit ea lui Nick. Nick a lăsat camera jos şi, când s-a întors să se uite la ea, expresia de pe chipul lui reflecta aceeaşi plăcere şi încântare. 392 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Mamă, am ajutat-o şi eu puţin, i-a spus Madison cu ezitare. — Ah, da? Alice a cuprins-o cu braţul de după umeri şi a tras-o spre ea. — Sunt convinsă că ai ajutat-o mai mult, i-a şoptit. Eşti o soră grozavă. Cum a fost şi mătuşa Libby pentru mine. O clipă Madison a părut uluită, apoi a afişat zâmbetul acela superb care îi lumina toată faţa. — Cum de am nişte copii atât de talentaţi? a spus Alice şi vocea i-a tremurat. De ce Madison părea atât de surprinsă? — Îl moştenesc pe tatăl lor, a spus Nick. Olivia a venit în pas de dans pe culoarul dintre scaune şi s-a aşezat lângă Nick, zâmbind ruşinată. — Am fost bine? Am fost minunată? — Ai fost cea mai bună! a asigurat-o Nick. Toată lumea zice că acum, după ce a dansat Olivia Love, putem să ne luăm bagajele şi să plecăm. — Glumeţule! a chicotit Olivia. Au mai stat să vadă încă patru numere din spectacol, printre care un moment umoristic interpretat de fiica în vârstă de patruzeci de ani a unui rezident, care a fost atât de lipsit de haz, încât a devenit aproape amuzant, şi un băieţel care a început să recite o poezie de Banjo Paterson şi pe la jumătatea ei s-a blocat din cauza emoţiei, aşa încât bunicul lui a urcat pe scenă cu pas nesigur, l-a luat de mână şi au terminat citind-o împreună, lucru care a făcut-o pe Alice să plângă. Frannie s-a apropiat din nou de microfon. — Doamnelor şi domnilor, dragi copii, a fost o seară foarte specială şi în curând vă vom invita la cină, dar 393

Liane Moriarty

mai avem să vă oferim un ultim moment, şi sper să mă iertaţi, deoarece va fi susţinut tot de nişte rude de-ale mele. Vă rog să-i aplaudaţi pe Barb şi Roger care ne vor face o demonstraţie de salsa! Pe scenă s-a făcut întuneric. Într-un spot de lumină au apărut mama lui Alice şi tatăl lui Nick, îmbrăcaţi în costume de salsa, stând complet nemişcaţi. Roger ţinea un genunchi între picioarele lui Barb pe care o cuprinsese cu un braţ de mijloc. Barb stătea înclinată spre spate, expunându-şi gâtul. Roger ţinea capul înclinat spre ea, cu o privire dramatică, teribil de încruntată. Nick a scos un sunet gâtuit, de parcă i-ar fi rămas ceva în gât. Ella a scos un geamăt compătimitor. — Bunica şi bunicul arată ca nişte dansatori de la televizor, a spus Tom încântat. Par faimoşi. — Nu-i adevărat, l-a contrazis Madison. — Ba da. — Sssst, au protestat Alice şi Nick la unison. Muzica a început şi părinţii lor au început să se mişte. Nu dansau rău, dar stilul era groaznic. Îşi unduiau şoldurile cu pricepere. Se apropiau şi se depărtau unul de altul. Doar că era un dans dezgustător de sexual — în faţa atâtor oameni bătrâni! După cinci minute agonizante, Roger s-a oprit în faţa microfonului şi Barb a dansat în jurul lui, ridicându-şi părţile laterale ale fustei şi bătând din picioare provocator. Alice simţea că o cuprinde un atac de râs isteric. — Dragi prieteni! a spus Roger pe cea mai bună voce de crainic radio de care era în stare. În spotul de lumină i se vedeau broboanele de sudoare de pe fruntea bronzată. 394 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— După cum poate ştiţi, eu şi scumpa mea soţie vom oferi lecţii de salsa marţea, din două în două săptămâni. Este un exerciţiu excelent şi foarte distractiv! Oricine poate dansa salsa şi, ca să vă dovedesc, voi invita pe scenă două persoane din public care nu au dansat niciodată salsa. Haideţi să vedem! Spotul de lumină a început să se plimbe peste public. Alice l-a urmărit prin sală, sperând ca Roger să aibă suficient tact şi să aleagă două persoane capabile să meargă fără baston. Spotul de lumină s-a oprit asupra lui Alice şi Nick şi amândoi şi-au dus mâinile la frunte ca să-şi protejeze ochii. — Da, cei doi care clipesc ca nişte iepuraşi orbiţi de lumină par a fi victimele perfecte, nu crezi, Barb? a spus Roger. Olivia, Tom şi Madison au sărit de pe scaune de parcă ar fi câştigat la loterie şi au început să-i tragă de braţe pe părinţii lor. — Da, da! Mamă, tată, duceţi-vă să dansaţi! Haide! strigau ei. — Nu, nu! Alegeţi pe altcineva! Alice încerca să scape din mâinile lor, cuprinsă de panică. Ea niciodată nu se oferise voluntar pentru astfel de lucruri. — Cred că ar fi perfecţi, Roger, a spus Barb de pe scenă, cu un zâmbet larg, de asistentă dintr-un show televizat. — Îi omor, a spus Nick cu glas scăzut. Apoi a strigat spre ei: — Îmi pare rău! Mă doare spatele! Bătrânii din sală nu s-au lăsat convinşi. Ei erau cei care sufereau de artrită. 395

Liane Moriarty

— Te doare spatele…! Haida-de! a strigat o doamnă în vârstă. — Du-te, măi, blegule! — Nu ne stricaţi petrecerea! — Nu-ţi fie teamă, tati! După ce începi, o să-ţi fie bine, l-a încurajat Olivia cu drăgălăşenie. — Dansaţi! Dansaţi! Dansaţi! strigau bătrânii din sală, bătând din picioare cu o energie surprinzătoare. Nick a oftat şi s-a ridicat în picioare. S-a uitat la Alice. — Vino şi să scăpăm odată! Au urcat pe scenă, Alice trăgându-şi ruşinată de fustă, de teamă să nu se fi ridicat la spate. De pe locul ei din rândul din faţă, Frannie a ridicat din umeri şi din mâini, într-un gest care voia să spună că ea n-avea nicio legătură cu asta. — În regulă. Întoarceţi-vă unul cu faţa la celălalt, vă rog, a spus Roger. Roger s-a aşezat în spatele lui Nick şi Barb în spatele lui Alice. Cei doi părinţi le-au ajustat poziţia, punând mâna lui Alice pe umărul lui Nick şi braţul lui în jurul taliei ei. — Apropiaţi-vă mai mult! le-a spus Roger cu voce tunătoare. Nu fiţi timizi. Şi acum, uitaţi-vă unul în ochii celuilalt. Alice s-a uitat la Nick cu o privire rugătoare. Chipul lui avea o expresie rece şi politicoasă, de parcă ar fi fost doi necunoscuţi chemaţi din rândul publicului. Era chinuitor de neplăcut. — Acum haide, eşti bărbat sau şoarece? a spus Roger bătându-l cu palma pe umăr pe fiul său. Bărbatul e cel care conduce! Tu eşti şeful. Ea te urmează! Lui Nick îi fremătau nările, semn că era extrem de iritat. 396 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Cu un gest scurt, a cuprins-o pe Alice de mijloc şi a tras-o spre el, imitând exagerat încruntătura artistică a tatălui său. Publicul a izbucnit în aplauze. — Dragi prieteni, cred că avem aici pe cineva cu un talent înnăscut! a spus Roger. A privit-o pe Alice în ochi, ca şi cum ar fi vrut să-i transmită un mesaj liniştitor. Era un gogoman bătrân şi îngâmfat, dar avea intenţii bune. — Foarte bine, uşor pe vârfuri! a spus Barb, făcând o mişcare demonstrativă pentru Nick. Piciorul drept înainte, piciorul stâng înapoi, balans înapoi pe piciorul drept, un pas înapoi cu piciorul stâng. Laşi greutatea corpului pe piciorul stâng, un pas înapoi cu piciorul drept. Aşa! E foarte bine! — Să nu uităm să mişcăm şoldurile! a strigat Roger. Alice şi Nick nu prea dansau în public. Alice a fost întotdeauna prea ruşinoasă, iar lui Nick îi era indiferent, dar uneori acasă, când beau un pahar de vin la cină şi puneau o muzică adecvată în timp ce puneau vasele în maşina de spălat, dansau în bucătărie. Un dans spontan, cu mişcări exagerate. Întotdeauna Alice era cea care începea, deoarece chiar îi plăcea să danseze şi chiar se descurca destul de bine. A început să-şi mişte şoldurile la fel ca mama ei, încercând totodată să ţină spatele drept. Publicul îi aclama şi o voce de copil, probabil Olivia, a strigat: „Bravo, mami!“ Nick râdea. O tot călca pe picioare. Barb şi Roger zâmbeau cu gura până la urechi. Îi auzeau pe copiii lor strigând din sală. Încă exista acea atracţie reciprocă. Alice o simţea în atingerea mâinilor lor, o vedea în ochii lui Nick. Chiar 397

Liane Moriarty

dacă nu mai era la fel de puternică. Tot mai rămăsese ceva. Alice se simţea beată de fericire. Muzica s-a oprit. — Vedeţi? Oricine poate învăţa să danseze salsa! a strigat Roger în timp ce Nick a lăsat-o pe Alice de mijloc şi s-a îndepărtat. Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy Când eram în maşină, în drum spre Seara Talentelor din Familie, mi-a venit un chef nebun să mă uit la televizor. Era House. Simţeam nevoia să văd cum antipaticul şi sarcasticul doctor House diagnostica boli imposibile. Mie ce mi-ar zice doctorul House? Mi-ar fi plăcut să semeni mai mult cu el, Jeremy. Tu eşti atât de amabil şi de politicos. E chiar enervant. Amabilitatea nu vindecă pe nimeni. De ce nu-mi trânteşti în faţă câteva adevăruri dure? „Nu eşti fertilă. Obişnuieşte-te cu asta“, mi-ar spune House dispreţuitor, fluturându-şi bastonul, şi eu aş rămâne şocată, dar întărită. „Am putea să ne întoarcem?“ i-am zis lui Ben. El n-a încercat să mă facă să mă răzgândesc. Acum se poartă foarte frumos şi e atent cu mine. Formularele pentru cererea de adopţie au dispărut de pe tejgheaua din bucătărie. Le-a ascuns. Provizoriu. Încă nu i-a dispărut sclipirea aceea din ochi. Încă mai speră. Şi tocmai asta e problema. Eu nu mai pot să-mi permit să am speranţe. I-am telefonat imediat după ce am primit rezultatul analizei şi când am vrut să-i spun, am constatat că am rămas fără cuvinte; cum el nu zicea nimic, mi-am dat 398 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

seama că se abţinea să nu plângă. Întotdeauna îţi dai seama când se abţine să nu plângă. Parcă s-ar lupta cu ceva invizibil care vrea să-i acapareze mintea. „Ne descurcăm noi“, a spus el în final. Ba n-o să ne descurcăm, mi-am zis eu. „Da“, am răspuns. Am fost cât pe ce să-i spun adevărul. După House, m-am uitat la Medium, pe urmă la Boston Legal, pe urmă la Cheaters! Ăsta e un show în care sunt filmaţi cu camera ascunsă oameni reali care îşi înşală soţiile, apoi cei doi sunt puşi să se confrunte în faţa camerelor de filmat. E vulgar, trist şi sordid. Dar trăim într-o lume vulgară, tristă şi sordidă, Jeremy. Se poate ca starea mea mentală să nu fie foarte bună în momentul ăsta. Spectacolul se terminase şi adulţii stăteau prin sală, bând ceai şi cafea din pahare de carton, şi gesticulând cu clătitele în mână, aşezate pe şerveţele de hârtie. Un grup mare de nepoţi şi strănepoţi ţipau bucuroşi, întrecându-se cu cărucioarele cu rotile în partea din faţă a sălii. — Pot să se joace cu alea? a întrebat-o Alice pe Frannie, încercând să pară un adult responsabil, când a văzut că Madison împingea un cărucior în care erau înghesuiţi Olivia şi Tom, cu picioarele întinse în faţă. — Normal că nu, a oftat Frannie. Dar mă tem că unul dintre rezidenţii noştri a organizat cursa. A arătat spre domnul cu părul alb cu care discutase aprins mai devreme, cel cu vesta lucioasă, cu buline. Bărbatul se urcase într-un cărucior şi împingea de roţi, strigând: 399

Liane Moriarty

— Nu mă prinzi! Frannie a strâns nervoasă din buze. — Are optzeci şi cinci de ani, dar se comportă de parcă ar avea cinci. A tăcut un moment, apoi a adăugat: — De fapt, cred că am să mă duc să fac nişte fotografii pentru buletinul informativ. Şi s-a îndepărtat grăbită, lăsând-o pe Alice cu Nick şi Ella. — A fost un spectacol pe cinste, a spus Ella. Îl ţinea în braţe pe Billy care stătea cu degetul în gură şi cu capul plecat pe umărul ei. S-a uitat la ei pieziş, peste capul copilului, ca la două specimene ştiinţifice. — A fost ultimul lucru pe care mă aşteptam să-l văd. — Am vrut doar să-i dau o lecţie lui tata, a spus Nick. Apoi a îndoit clătita cu două degete şi a băgat-o pe toată în gură. — Ţi-e foame? l-a întrebat Alice. Şi-a plimbat privirea peste mese. — Nu vrei un sendviş? Au cu ou şi curry. Lui Nick îi plăceau sendvişurile cu ouă şi curry. El şi-a dres vocea stânjenit, aruncând o privire spre Ella. — Nu, mulţumesc. Mi-e bine. Ella deja se uita lung la ei, fără să se mai ferească. — Şi cum de n-au venit şi surorile tale, Ella? a întrebat Alice. În mod normal, Fiţoasele ieşeau în gaşcă peste tot. — Alice, sinceră să fiu, n-au vrut să fie în aceeaşi încăpere cu tine. Alice a tresărit. — Vai de mine! 400 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Nu era obişnuită să le stârnească oamenilor reacţii atât de virulente, deşi nu-i displăcea ideea de a avea această putere asupra cumnatelor ei. Nu era rău deloc. — Ella, a dojenit-o Nick. — Dar aşa e, a spus Ella. Încerc să rămân neutră. Sigur, ar fi mai bine dacă ne-ai da înapoi inelul de la bunica Love, Alice. — Ah! Că mi-ai adus aminte! Alice a deschis geanta şi a scos o cutiuţă de bijuterii. — L-am adus în caz că ne vedeam în seara asta. Poftim! Nick a luat inelul cu un aer neîncrezător. — Mersi. A ţinut cutiuţa în palmă, de parcă nu ştia ce să facă cu ea, apoi a băgat-o în buzunarul de la pantaloni. — Ei, dacă tot a fost atât de uşor, a spus Ella, poate ar trebui să discutăm şi despre alte lucruri, cum ar fi… nu ştiu… situaţia financiară. — Ella, asta chiar nu-i treaba ta, a protestat Nick. — Atunci de ce eşti vacă şi te încăpăţânezi în privinţa custodiei? — Ella, depăşeşti măsura, a insistat Nick. — Muu, a făcut Alice. Ella şi Nick s-au uitat miraţi la ea. — „Cine face muu? Vaca face muu!“ a recitat Alice zâmbind. Scuze. Mi-a venit în minte când ai spus vacă. Billy a ridicat capul de pe umărul Ellei, a scos degetul din gură şi a spus şi el muu! I-a zâmbit lui Alice încântat, apoi a băgat din nou degetul în gură şi a sprijinit capul de umărul mamei. Ella şi Nick au rămas fără cuvinte. — Presupun că e dintr-o carte din care obişnuiam să le citim copiilor, a spus Alice. 401

Liane Moriarty

I se întâmpla frecvent. Îi tot veneau în minte cuvinte ciudate, fraze şi versuri din cântece. Părea că amintirile din acei zece ani fuseseră înghesuite într-un sertar mult prea mic din creierul ei, de unde ocazional scăpau fragmente de neînţeles. Din clipă în clipă, acel sertar avea să se deschidă brusc şi să-i inunde mintea cu amintiri despre tristeţi şi bucurii şi cine mai ştie ce. Nu îi era foarte clar dacă îşi dorea să vină acel moment sau nu. — Ieri, când am scăpat ceva pe jos, am spus „Bai de mine!“ Şi mi-a sunat foarte familiar. Bai de mine! — Aşa zicea Olivia când era mică, i-a explicat Nick şi a zâmbit. Aşa am zis toţi o vreme. „Bai de mine!“ Uitasem. Bai de mine! — Îmi scapă mie ceva? a întrebat Ella nedumerită. — Poate ar fi timpul să-l duci pe Billy la culcare, a spus Nick. — Ai dreptate. Foarte bine… Ne vedem duminică, a spus Ella şi l-a sărutat pe Nick pe obraz. — Duminică? — E Ziua Mamei. Nu vii la mama la masă? Mi-a zis că vii. — A, da. Sigur că vin. Cum se descurca Nick cu viața socială fără Alice? Era treaba ei să-i spună lui Nick ce avea de făcut la sfârşit de săptămână. Cu siguranţă că uita o mulţime de lucruri. — Pa, Alice, a spus Ella fără să schiţeze gestul de a o săruta pe obraz. Singura persoană din 2008 care nu părea obsedată de pupături! După o mică pauză, a adăugat: — Mersi că ne-ai dat inelul înapoi. Înseamnă foarte mult pentru familia noastră. 402 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Cu alte cuvinte: Tu nu mai faci parte din familia noastră. — Cu plăcere, a răspuns Alice. Să stăpâniţi sănătoşi inelul ăla oribil. După ce a plecat Ella, Nick s-a uitat la Alice şi a întrebat-o: — Tot nu ţi-ai recăpătat memoria? — Nu încă. Dar sper că în curând. — Cu copiii cum te descurci? — Bine. Nu era cazul să-i mai spună de problemele cotidiene cu biletele de voie pierdute, de uniformele nespălate şi temele nefăcute, de faptul că nu ştia cum să procedeze când se certau pe calculator sau pe PlayStation. — Sunt adorabili, a spus Alice. Am făcut nişte copii adorabili. — Ştiu, a spus Nick, şi imediat s-a întristat. Ştiu. A tăcut o clipă, ca şi când nu ştia dacă să vorbească sau nu, apoi a continuat: — De-asta mi se pare oribil că n-o să pot să-i văd decât în weekend. — Ah, asta…, a spus Alice. Păi, dacă n-o să ne împăcăm, atunci sigur că ar trebui să facem jumi-juma. O săptămână tu. O săptămână eu. De ce nu? — Tu nu vorbeşti serios, a zis Nick. — Ba sigur că vorbesc serios. O să semnez ce trebuie! — Bine. Atunci am să vorbesc cu avocatul meu să redacteze un document şi mâine ţi-l trimit prin curier. — În regulă. — Când o să-ţi recapeţi memoria, o să te răzgândeşti, a spus Nick şi a râs cinic. Şi n-o să mai vrei să ne împăcăm, pun pariu că aşa va fi. 403

Liane Moriarty

— Pe douăzeci de dolari, a propus Alice întinzând mâna spre el. Nick i-a strâns mâna. — S-a făcut. Ei încă îi plăcea să simtă atingerea mâinii lui. Oare corpul ei nu i-ar spune dacă l-ar urî? — Am aflat că soţul Ginei a fost cel care se săruta cu femeia aia în spălătorie, a spus Alice. Nu tu. — A, da, abominabilul incident din spălătorie. Nick a zâmbit spre o bătrână cu baston care încerca să-i servească cu nişte sendvişuri de pe o farfurie pe care abia o ţinea. — Oh, bine, dacă insistaţi…, a spus el luând un sendviş. Alice a observat că era cu ou şi curry. — De ce-ai spus că ţi se pare interesant că eu cred că ai fost tu? a întrebat Alice luând şi ea un sendviş care mai avea puţin şi aluneca din farfurie. — Pentru că mereu trebuia să-ţi spun că eu nu sunt Mike Boyle. Deşi vorbea cu gura plină, Alice a sesizat o urmă de furie în vocea lui. — Te identificai atât de mult cu Gina, încât era ca şi cum ţi se întâmpla ţie. Eu îţi spuneam mereu: „N-am fost eu.“ Dar ţie îţi intrase în cap că toţi bărbaţii sunt porci. — Îmi pare rău, a spus Alice. Sendvişul ei era cu şuncă şi muştar, iar gustul muştarului îi amintea de ceva. Senzaţia aceasta constantă că îi veneau în minte amintiri care imediat dispăreau, semăna cu zumzăitul unui ţânţar care îţi bâzâie în ureche când dormi şi ştii că atunci când vei aprinde lumina, va dispărea, iar când vei pune capul jos şi vei închide ochii, iar… bzzzzzz. 404 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Nick s-a şters la gură cu şerveţelul. — Nu trebuie să-ţi pară rău. Ce-a fost a fost. A tăcut un moment şi a rămas cu privirea pierdută, cufundat într-un trecut comun pe care Alice nu-l putea vedea. — Mă gândesc deseori că noi patru am fost prea apropiaţi. Am ajuns să ne implicăm prea mult în problemele din căsnicia lui Mike şi a Ginei. Divorţul lor ne-a molipsit şi pe noi. Ca un virus. — Atunci hai să ne vindecăm, a spus Alice. Cum îndrăzneau Gina şi prostul acesta de Mike să se bage în viaţa lor şi să-i infecteze cu problemele lor conjugale. Nick a zâmbit şi a scuturat din cap. — Vorbeşti ca… S-a oprit, căutând cuvintele potrivite. — Ca în tinereţe, a adăugat el. După o scurtă pauză a continuat: — În fine, problema n-au fost doar Mike şi Gina. Ar fi prea simplu. Poate că eram prea tineri când ne-am căsătorit… Mmmmm. Crezi că faima i s-a urcat Oliviei la cap? Alice s-a uitat în direcţia în care se uita el şi a văzut că Olivia urcase iar pe scenă. Ţinea microfonul foarte aproape de gură şi interpreta cu un dramatism grandios un cântec pe care nu-l auzeau deoarece sunetul era oprit. Tom se pusese în patru labe şi urmărea cablul microfonului spre pupitrul de comandă. Madison stătea pe rândul din faţă care era gol, adâncită în conversaţie cu domnul cu părul alb, organizatorul cursei pe scaunele cu rotile. — Povesteşte-mi o amintire frumoasă din ultimii zece ani, a spus Alice. — Alice… 405

Liane Moriarty

— Haide. Care-i primul lucru care îţi vine în minte? — Mmmm. Doamne! Nu ştiu. Cred că atunci când s-au născut copiii. E un răspuns prea previzibil? Nu mă refer la momentul naşterii. Asta nu mi-a plăcut. — Nu? a spus Alice dezamăgită. Se imaginase pe ea şi pe Nick plângând de fericire şi îmbrăţişându-se, cu o muzică de film în fundal. — De ce nu? — Cred că din cauză că eram panicat tot timpul, nu puteam să controlez nimic şi nici să te ajut. Nu făceam nimic cum trebuie. — Sunt sigură că n-a fost aşa. Nick a privit-o un moment, apoi s-a uitat repede în altă parte. — Era atâta sânge, tu urlai de durere şi obstetricianul ăla incompetent care n-a apărut decât după ce ai născut-o pe Madison… Am vrut să-l bat. Dacă nu era moaşa aia… Ea a fost de nota zece. Aia de care ziceam noi că parcă ar fi sora geamănă a lui Posh Spice. Şi-a privit mâinile cu un aer absent. Alice se întreba dacă îşi dădea seama că îşi freca degetul acolo unde ar fi trebuit să aibă verigheta. Devenise un obicei de-al lui: când cădea pe gânduri, se juca cu verigheta. Şi acum făcea la fel, deşi n-o purta. — Şi când ai născut-o pe Olivia şi au trebuit să-ţi facă o cezariană de urgenţă, a continuat Nick băgând mâinile în buzunare, am crezut că o să fac infarct. — Sărăcuţul de tine, l-a compătimit Alice. Deşi, s-a gândit ea, probabil că nici ei nu-i fusese mai bine. Nick a zâmbit şi a scuturat din cap minunându-se. — Îmi aduc aminte că n-am vrut să le distrag atenţia de la tine şi de la copil, ştii, ca în filmele alea în care 406 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

soţul leşină. Mi-am zis: Am să mor discret, în colţul ăsta. Credeam că o să mori şi tu, iar copiii vor rămâne orfani. Ţi-am mai spus asta vreodată? Probabil că da. — Credeam că vom vorbi despre momente frumoase. Alice era consternată. Fără amintiri, era ca şi cum scenele acelea cu sânge şi ţipete o aşteptau, că încă nu trecuse prin ele. — Partea frumoasă era după ce se termina totul cu bine şi ne lăsau singuri cu copilul înfăşat, iar noi puteam să-i bârfim pe doctorii şi asistentele care nu ne plăceau în timp ce beam un ceai şi ne uitam liniştiţi la copil pentru prima oară. Îi număram degetele de la mâini. Era o mică persoană nou născută. Era… magic. Şi-a dres puţin vocea. — Care este cea mai tristă amintire a ta din ultimii zece ani? l-a întrebat Alice. — Oh, aici am de unde alege. Nick a zâmbit ciudat. Ea nu şi-a dat seama dacă era un zâmbet răutăcios sau unul trist. — Ziua în care le-am spus copiilor că ne despărţim. Ziua când m-am mutat. Noaptea când m-a sunat Madison plângând în hohote şi m-a rugat să vin acasă. În jurul lor, oamenii discutau, râdeau şi beau ceai. Alice simţea în cap căldura radiatoarelor. Avea impresia că i se topeşte creştetul capului, înmuindu-se ca o ciocolată. Şi-o imagina pe Madison plângând la telefon şi rugându-l pe tatăl ei să se întoarcă. El ar fi trebuit să pună telefonul jos şi să vină imediat acasă, iar ei ar fi trebuit să pună un film video la care să se uite îmbrăţişaţi pe canapea, mâncând peşte cu cartofi prăjiţi. Ar fi trebuit să fie simplu să fii fericit. Uite, Elisabeth şi Ben, bieţii de ei, se luptau ca disperaţii să aibă o 407

Liane Moriarty

familie, în timp ce Nick şi Alice tocmai o lăsau pe-a lor să se destrame. — Nu crezi că ar trebui să încercăm din nou? a întrebat ea apropiindu-se de Nick. Pentru ei? Pentru copii? De fapt, nu doar pentru ei. Pentru noi. Pentru noi, cei care am fost cândva. — Mă scuzaţi! Era o altă bătrână, cu un permanent albăstrui şi o faţă zbârcită şi veselă. — Voi sunteţi Nick şi Alice, nu-i aşa? S-a aplecat spre ei şi a continuat pe un ton confidenţial: — Sunt o cititoare a blogului lui Frannie. Cu mult timp în urmă, am postat un comentariu despre voi! Vreţi să ştiţi ce-am spus? — Despre noi? Nick părea oripilat. — Frannie are un blog? Nu ştiam. Vreţi să spuneţi că Frannie scrie despre noi? — Oh, linişteşte-te, drăguţă, nu spune lucruri foarte personale, a spus bătrâna bătându-l uşurel cu palma pe braţ. Dar a menţionat că voi doi v-aţi separat şi eu am spus că, după umila mea părere, voi doi sunteţi făcuţi unul pentru altul. Din fotografii mi-am dat seama că între voi există dragoste adevărată! — Pune fotografii cu noi pe internet? a întrebat Nick. Mie de ce nu mi-a spus nimeni treaba asta până acum? — Aoleu! a spus bătrâna ducând mâna la gură. Cred că mi-a luat-o gura pe dinainte! Apoi s-a întors spre Alice. — Ţi-ai recăpătat memoria, drăguţă? Să ştii că la fel a păţit o prietenă de-a mea în 1954. N-am putut s-o convingem că războiul se sfârşise. Sigur, până la urmă a uitat 408 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

şi cum o chema, dar sunt convinsă că ţie n-o să ţi se întâmple asta. — Nu, a spus Alice. Pe mine mă cheamă Alice. Alice. Alice. — Spune-mi că nu postează fotografii de-ale copiilor pe internet, a insistat Nick. — Oh, dar aveţi nişte copii atât de frumoşi, a spus bătrâna. — Super. O invitaţie pentru criminali şi pedofili, a comentat Nick. — Sunt sigură că nu invită pe nimeni să ne omoare copiii, a spus Alice. Criminalilor, ia priviţi aici nişte victime perfecte! — Eu vorbesc serios. De ce crezi mereu că nouă nu ni se poate întâmpla nimic rău? Este exact ca atunci când ai pierdut-o pe Olivia pe plajă. Eşti atât de blazată. — Da? a spus Alice uluită. Chiar o pierduse pe Olivia? — Nu suntem imuni la tragedie. — Am să ţin minte, a spus Alice, şi Nick a făcut o grimasă de iritare, ca şi cum l-ar fi muşcat un ţânţar. — Ce? s-a mirat Alice. Ce-am spus? — Sora ta e aici? a întrebat-o bătrâna. Voiam să-i spun că ar trebui să adopte un copil. Probabil că au rămas o mulţime de copii orfani după ciclonul acela din Burma. Sigur, pe vremea mea, mulţi bebeluşi erau abandonaţi pe treptele bisericii, dar se pare că în ziua de azi nu se mai întâmplă aşa, din păcate. Ah, uite-o pe mama ta! a exclamat femeia zărind-o pe Barb care, încă machiată şi costumată de dans, cu un clipboard în mână, era înconjurată de o mulţime de bătrâne entuziasmate. Mă duc să mă înscriu la cursul de salsa! Voi doi m-aţi inspirat! 409

Liane Moriarty

Şi s-a îndepărtat cu mers clătinat. — Te rog să-i spui lui Frannie că i-aş fi foarte recunoscător dacă n-ar mai scrie pe blogul ei despre mine şi familia mea, a spus Nick revenind la tonul distant şi arogant. — Spune-i tu! a zis Alice. Nick o adora pe Frannie. Nick cel de altădată s-ar fi dus s-o abordeze şi să aibă cu ea o discuţie aprinsă. La reuniunile de familie se certau pe teme politice şi jucau cărţi împreună. Nick a oftat din greu. Şi-a masat obrajii ca şi cum l-ar fi durut o măsea, împingând de carne în sus până i se îngustau ochii şi i se încreţea pielea, făcându-l să semene cu un gargui. — Să nu faci asta, a spus Alice trăgându-l de braţ. — Ce? a întrebat Nick. Ce naiba vrei? — Of, Doamne! a spus Alice. Cum a ajuns relaţia noastră atât de spinoasă? — Cred că ar trebui să plec. — Ce s-a întâmplat cu George şi Mildred? a întrebat Alice. Nick s-a uitat la ea fără să înţeleagă. — Leii de piatră, i-a reamintit Alice. — Habar n-am, a spus Nick.

410 fiction connection

27

„Of, Alice“, a spus Alice în sinea ei. Era în dimineaţa de după Seara Talentelor din Familie. Pe copii îi dusese cu bine la şcoală, iar ea se aşezase la birou, căutând indicii care s-o ajute să-şi recapete memoria. Tocmai dăduse peste motivul pentru care doamna Bergen nu mai vorbea cu ea. A împins scaunul în spate, a pus picioarele pe birou şi s-a lăsat pe spetează, cu ochii în tavan. „La ce te gândeai?“ Se pare că Alice era un membru activ al asociaţiei de rezidenţi care făceau presiuni asupra consiliului local pentru a permite construirea unor blocuri de apartamente cu cinci etaje pe strada lor. Doamna Bergen conducea asociaţia de rezidenţi care se opuneau acestei propuneri. A coborât picioarele de pe birou şi a scos următoarea filă din dosar în timp ce muşca dintr-un baton de Twix ca să se învioreze. (Făcuse un stoc de ciocolată în cămară. Copiii au fost super încântaţi, deşi se prefăceau că nu era nimic neobişnuit.) Era un articol dintr-un ziar local, cu titlul: CONFLICT ÎNTRE REZIDENŢII CARTIERULUI RAWSON, ilustrat cu 411

Liane Moriarty

fotografii cu doamna Bergen şi Alice. Doamna Bergen apărea în grădina din faţa casei ei, lângă tufele de trandafiri, cu pălăria de soare pe cap şi o ceaşcă de ceai în mână, cu o figură dulce, dar tristă. „Este o propunere scandaloasă. Va distruge caracterul şi stilul tradiţional al acestei străzi frumoase“, a declarat doamna Beryl Bergen, care locuieşte de patruzeci de ani în casa sa din strada Rawson, unde şi-a crescut cei cinci copii. — Bineînţeles că-l va distruge, a spus Alice cu voce tare. Alice apărea în fotografie stând pe acelaşi scaun pe care stătea acum, cu o figură sobră şi formală care o arăta categoric de patruzeci. A mormăit cu voce tare în timp ce îşi citea propria declaraţie. „Este inevitabil“, a declarat doamna Alice Love care s-a mutat în zonă în urmă cu zece ani. „Sydney are nevoie de zone rezidenţiale mai dense şi mai apropiate de mijloacele de transport public. Când am cumpărat această casă, ni s-a spus că recalificarea zonei se va face în următorii cinci ani. Noi am ţinut cont de acest lucru când am investit în proprietate. Municipalitatea nu poate să dea acum înapoi, lăsând în pierdere atâţia oameni.“ Cum? Despre ce naiba vorbea? Ei nici n-au ştiut că era posibilă recalificarea zonei. Ea şi Nick vorbiseră 412 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

că vor îmbătrâni în această casă. Nici nu se gândiseră s-o vândă unui dezvoltator zonal care s-o demoleze şi să construiască în locul ei un oribil bloc de apartamente. A citit mai departe şi, într-un fel, nici n-a fost surprinsă când a ajuns la ultimul paragraf. Alice Love a preluat preşedinţia Asociaţiei Rezidenţilor pentru Recalificarea Zonei, după moartea tragică a fondatoarei, Gina Boyle. Bineînţeles. Gina. A naibii Gina! S-a ridicat hotărâtă şi s-a dus în bucătărie unde lăsase să se răcească o tavă cu negrese. — V-am mai făcut din astea până acum? îi întrebase pe copii cu o seară înainte, arătându-le fotografia din cartea de bucate. — Te-am rugat eu odată, dar ai zis că au prea mult zahăr, îi spusese Olivia. — Da, au. Şi ce dacă? întrebase Alice în timp ce Olivia a început să chicotească, iar Tom şi Madison şi-au aruncat unul altuia priviri îngrijorate, de oameni mari. A luat un recipient de plastic, l-a umplut cu negrese şi, fără să se mai gândească, s-a dus la vecina de alături şi a sunat la uşă. Doamnei Bergen i-a dispărut zâmbetul de bun venit de cum a văzut-o pe Alice şi nici n-a mai deschis uşa cu plasă. — Doamnă Bergen, a spus Alice punând palma pe plasa uşii de parcă ar fi venit în vizită la o cunoştinţă aflată la închisoare. Îmi pare foarte, foarte rău. Am făcut o greşeală groaznică. 413

Liane Moriarty

Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy Astăzi ţineam un seminar de o zi cu titlul „Folosirea marketingului direct în scopul creşterii vânzărilor“, destinat Asociaţiei Comercianţilor de Carne cu Amănuntul. Nu, nu glumesc. Orice profesionist sau mic comerciant poate beneficia de marketingul direct. Chiar şi tu, Jeremy. Îţi vine să intri cu maşina în primul stâlp de telegraf? Jeremy Hodges, psiholog, te poate îndrepta într-o direcţie mai bună. O cutie de antidepresive GRATUITĂ pentru primele 10 şedinţe. Sau ceva de genul ăsta. Acum nu prea am inspiraţie. Oricum, măcelarii au fost foarte simpatici şi s-au arătat extrem de interesaţi. Au fost multe glume specifice branşei şi câteva întrebări surprinzător de perspicace. (Mă gândeam că măcelarii sunt nişte oameni simpli, rumeni la faţă şi joviali, dar cred că doar se prefac a fi aşa, ca să vândă mai mulţi cârnaţi.) Seminarul mergea bine. Este imposibil să ai gânduri suicidare în timp ce explici cum să dai personalitate unui anunţ despre cotlete de miel. La un moment dat am văzut în public pe cineva care n-avea nici pe departe înfăţişarea unui măcelar. Era Alice. Arată schimbată în ultimul timp. Cred că din cauză că se machiază mai puţin. Şi nu se mai coafează. Poartă aceleaşi haine, dar într-un stil diferit, şi a recuperat lucruri vechi pe care nu le-am mai văzut de ani de zile. Astăzi era îmbrăcată cu o fustă lungă, un jerseu 414 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

crem cam decolorat, strâns în talie cu o curea lată, şi o eşarfă sclipicioasă cu ciucuri pe care am văzut-o odată în comoda Oliviei. Era frumoasă, Jeremy, şi pentru prima dată n-am mai urât-o pentru că are timp şi bani ca să se menţină în formă perfectă şi pentru că nu trebuie să-şi bage ace în burtă în fiecare seară. Când am văzut-o, mi-a zâmbit şi mi-a făcut cu mâna, apoi şi-a acoperit ochii cu palma ca şi cum ar fi spus: „Prefă-te că nu sunt aici.“ Nu ştiu de ce, dar văzând-o, m-am simţit ciudat de emoţionată. Când am vrut să răspund la întrebarea despre costurile poştale pusă de Bill de la Carne Proaspătă Ryde, mi-a tremurat vocea. În pauza de dimineaţă a venit la mine şi mi-a zis cu o voce încântată: „Sunt emoţionată. Parcă aş vorbi cu o celebritate!“ Nu cred că a fost sarcasm. A spus-o cu simpatie. M-a întrebat: „De ce n-ai venit aseară la serbarea lui Frannie?“ Era cât pe ce să-i spun adevărul. Îmi stătea pe vârful limbii, gata să-mi iasă din gură. Doar că nu era un răspuns la întrebarea ei şi, oricum, ştiam că ar reacţiona greşit. Ceea ce nu e din vina ei. Oricine ar reacţiona greşit. Însă reacţia ei m-ar împinge în prăpastia nebuniei, iar eu abia reuşesc să rămân pe partea asta a sănătăţii mintale. Cred că aş putea să fac o programare ca să-ţi povestesc, Jeremy. Dar nu. N-am s-o spun cu voce tare. Cred că am să aştept să-mi treacă. Am să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, voi aştepta inevitabilul şi nu-l voi lăsa să mă afecteze. 415

Liane Moriarty

Cugetările unei străbunici Astăzi m-am dus la masa rotundă despre eutanasie, iar ceilalţi s-au dus să se plimbe în port. Întâlnirea a fost foarte interesantă şi informativă. Sunt atâtea aspecte de luat în calcul. Dar parcă mi-aş fi dorit să nu fie o zi atât de frumoasă şi de senină. Mă cam deranja gândul că ei erau pe vaporaş, simţind în faţă briza mării. În orice caz, mi-a părut bine că m-am dus! Am scris deja o scrisoare adresată reprezentantului nostru local. Spuneţi-mi ce părere aveţi. În altă ordine de idei, mă simt groaznic de prost şi de jenată citind comentariile voastre despre X. Sunt absolut convinsă că nu încerca să mă curteze şi dacă da, atunci aş muri de ruşine! Ar fi penibil, la vârsta noastră! De mult nu mai suntem tineri. Apropo, Seara Talentelor din Familie a avut un succes enorm! Iată aici câteva fotografii. Strănepoţica mea Olivia a fost genială cu dansul ei în care imita un fluture. A câştigat premiul al treilea. (Şi nu, eu n-am făcut parte din juriu!) Am primit felicitările fără să le dau prea multă importanţă. Nu voiam să par vanitoasă. X a discutat îndelung cu strănepoata mea mai mare, Madison. Zicea că e o „isteaţă“, şi are dreptate. Şi a aflat de la strănepotul meu Tom că mă pricep destul de bine la PlayStation. M-a provocat la o partidă. El a mai jucat cu nepotul lui şi zice că „o să şteargă cu mine pe jos“. În seara asta mă duc pe la el. Mă aşteaptă cu PlayStation-ul instalat! Mai zice că va pregăti ceva la cuptor pentru cină. 416 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Trebuie să recunosc că este totuşi un om bun. Apropo, mă îngrijorează foarte mult nepoata mea Elisabeth. Nu a venit la Seara Talentelor din Familie şi nu-i stă în fire să facă asta. Nu-mi place s-o spun, dar aceste nesfârşite încercări eşuate de a rămâne însărcinată îi distrug viaţa. Ah, şi Alice tot nu şi-a recăpătat memoria. S-o fi văzut când a dansat cu Nick! Dacă n-aş şti, aş zice că au totuşi şanse de împăcare. COMENTARII AB74 a spus… Individul vrea să-ţi bage mâna sub fustă, Frannie! Super Buni a spus… Ultimul comentariu a fost absolut dezgustător. Ovulul Bun a spus… Bună! Numai ce-am descoperit blogul tău şi am citit toată arhiva. Super blog! Dar trebuie să spun că sunt de acord cu primul comentariu. Lui X îi place de tine! Şi de ce nu? Bunica mea s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit a treia oară la 83 de ani. Cât timp există viaţă, există şi speranţă. DorisDinDallas a spus… Ce-o să faci, Frannie, dacă X vrea să te sărute? O să-l săruţi şi tu? Frank Neary a spus… Domnişoară Jeffrey, cred că e momentul să mă retrag. Mi-aţi frânt inima. (Hei, aţi ţinut cumva legătura cu 417

Liane Moriarty

doamna Pascoe? A fost profesoară de geografie. Mă întrebam dacă aveţi datele ei de contact.) — Uite, Tom, maşina poliţiei! a strigat Alice în timp ce trecea pe lângă ei o maşină a poliţiei cu sirena pornită. Ni-no, ni-no! A întors capul, sperând să vadă o feţişoară radioasă pe bancheta din spate, dar şi-a dat seama că era singură în maşină şi că, în orice caz, Tom era prea mare ca să se mai bucure când vedea maşini de poliţie, iar ea nu şi-l amintea când era mic. Astfel de străfulgerări de memorie, sau ce erau ele, se repetau acum la câteva minute. Ca un tic nervos ciudat. Mai devreme, la seminarul lui Elisabeth, în pauza de ceai, văzuse că unul dintre măcelari a luat la un moment dat două fursecuri cu ciocolată şi ea abia s-a abţinut să nu-l apuce de încheietura mâinii păroase şi să-i spună: „Unul e destul!“ Mereu se pomenea că se îndrepta hotărâtă spre un anume loc — birou, bucătărie sau spălătorie — şi, când ajungea acolo, nu ştia de ce venise. Odată a traversat strada şi, când a intrat pe aleea din faţa casei unde altădată locuia Gina, s-a oprit şi a spus cu voce tare: „Oh“. Ridica telefonul şi forma un număr, apoi închidea repede fără să ştie pe cine sunase. Altă dată, în timp ce-i aştepta pe copii să iasă de la şcoală, s-a surprins legănându-şi geanta ca o fetiţă, bătând-o cu palma şi murmurând un cântecel necunoscut. „Asta e pentru mami!“ spusese într-o seară la cină, îndreptând lingura plină spre gura Oliviei. „Cred că începi s-o iei puţin razna, mămicuţo“, spusese Olivia făcând ochii mari. Dintr-un moment în altul memoria avea să-i revină. Simţea că se apropia tiptil, ca o răceală anunţată de 418 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

ameţeli şi usturimi de gât. Doar că nu ştia dacă să i se opună sau s-o încurajeze. Tocmai se întorcea de la seminarul lui Elisabeth şi se îndrepta spre şcoala copiilor pentru colaborarea cu biblioteca. Aparent făcea asta în fiecare joi, ceea ce i se părea excesiv de generos din partea ei. În timp ce conducea, se gândea la Elisabeth, la cât de confortabil se simţea ea pe scenă, vorbind în faţa acelor măcelari, făcându-i să râdă, spunându-le ce să facă. I se păruse atât de relaxată în timp ce vorbea la microfon. Atât de naturală. La fel ca vedetele care vorbeau în interviuri cu jurnaliştii, ca şi cum nu s-ar fi aflat în faţa camerelor de filmat. Dar în pauză, când a stat de vorbă cu ea, a avut ciudata impresie că Elisabeth nu era ea însăşi, ci doar interpreta un rol. Parcă era mai autentică atunci când se afla pe scenă, decât atunci când vorbea cu sora ei. Alice încă nu reuşise să discute cu ea despre insuccesul tratamentului de fertilizare in vitro. Îi telefonase cu o seară în urmă, după ce se întorsese de la Seara Talentelor din Familie, dar Ben îi spusese că Elisabeth se uita la o emisiune televizată care îi plăcea foarte mult şi o s-o sune ea după ce se termină. Dar Elisabeth n-a sunat-o şi, evident, nu avea cum să discute cu ea când lucra. Era ridicol că nu ştia ce se petrece în mintea surorii ei. Nici măcar nu putea să bănuiască cum se simţea. Furioasă? Distrusă? Sătulă de toate? Va încerca s-o sune iar diseară, dar era atât de complicat să găsească un moment liber printre atâtea lucruri de făcut: să-i ducă pe copii la activităţile lor, să-i ajute la teme (Aveau atât de multe! Pe Alice o apuca durerea de cap. Într-o seară chiar a început să bombăne nemulţumită când a văzute câte fişe de lucru scotea Tom din 419

Liane Moriarty

ghiozdan, o reacţie deloc profesională din partea ei.), să pregătească cina, să facă ordine prin casă, să le pregătească pacheţelele pentru a doua zi, să încerce să-i convingă să nu se mai certe pe calculator şi televizor. În final, era frântă de oboseală. Se pare că în 2008 nu mai avea timp pentru toate. Timpul devenise o resursă limitată. În 1998, zilele erau mult mai spaţioase. Când se trezea dimineaţa, ziua i se aşternea în faţă ca un hol lung pe care ea urma să-l parcurgă liniştită, zăbovind asupra celor mai bune momente. Acum zilele erau atât de zgârcite! Felii de timp prea subţiri. Treceau cu viteza unor maşini de curse. Zum! În fiecare seară când trăgea pătura ca să se bage în pat, avea impresia că numai ce-o dăduse la o parte când se trezise dimineaţă. Poate pentru că nu era obişnuită cu această viaţă. Viaţa unei femei singure cu trei copii. Făcea lucrurile în mod diferit, încercând să încetinească timpul. Avea impresia că noua Alice, cea cu tonul repezit, n-ar fi fost de acord cu unele dintre aceste schimbări. Ieri, când îi luase pe copii de la şcoală, Olivia spusese pe un ton plângăcios: „Nu vreau să mă duc la vioară“, şi Alice, care habar n-avea că trebuia să meargă la vioară, răspunsese „Bine, nu te duci“, apoi îi dusese pe toţi trei la Dinos, unde îşi făcuseră temele aşezaţi la o masă rotundă, bând o ciocolată caldă, şi Dino îl ajutase pe Tom să rezolve problemele la matematică. Mai târziu primise un telefon de la cineva care i-a spus pe un ton iritat că tot trebuia să plătească ora de vioară, dat fiind că nu anunţase cu douăzeci şi patru de ore înainte. „Ah, bine“, spusese Alice şi primise o tăcere şocată drept răspuns. 420 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Ajungând acasă de la Seara Talentelor din Familie, o lăsase pe Madison să stea până după ora unsprezece ca să pregătească un tort Pădurea Neagră pentru Ziua Bucătăriei Multiculturale care fusese organizată la şcoală. — N-am nevoie de ajutorul tău, insistase Madison dinainte ca Alice să se ofere s-o ajute. Vreau să-l fac singură. — Perfect, a spus Alice. — Aşa zici mereu, a spus Madison. Şi până la urmă te bagi să mă ajuţi. — Pun pariu pe o mie de dolari că n-am să ridic un deget ca să te ajut, spusese Alice întinzând mâna spre ea. Madison a privit-o serioasă, apoi a afişat acel superb zâmbet spontan şi i-a strâns mâna. — Vreau să pariezi şi cu mine pe o mie de dolari, a spus Tom. Hai să pariem ceva! — Şi eu vreau! a strigat Olivia. Mamă, pariază şi cu mine! — Ba nu, cu mine faci următorul pariul, a protestat Tom. Mamă, pun pariu că… hmmm, pun pariu că, stai puţin, să mă gândesc la ceva ca lumea. — Pun pariu că poţi să stai în mâini cinci minute! a strigat Olivia. Ba nu, două! Nu, hai mai bine un minut. — Pun pariu pe o mie de dolari că nu pot să număr până la un milion! a spus Tom. Adică pun pariu că pot! Ideea e că tu îmi dai o mie de dolari dacă pot. — Nimeni nu poate să numere până la un milion, a spus Olivia pe un ton foarte serios. I-ar trebui o săptămână. — Ba nu, a spus Tom. Să zicem că durează şaizeci de secunde ca să numeri până la şaizeci. Sau stai! Uite, să zicem că poţi număra până la nouăzeci în şaizeci de secunde. Deci, mmmm, unde-i calculatorul? Mamă? Ştii unde e calculatorul? Mamă, tu auzi ce spun? 421

Liane Moriarty

— Copii, voi sunteţi întotdeauna atât de obositori? întrebase Alice. Uneori avea impresia că îi absorbeau toată energia mentală. — Cam da, i-a răspuns Tom.

* Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy În timp ce măcelarii adunaţi în grupuri făceau brainstorming pe tema hârtiei de ambalat (ha ha!), eu stăteam şi mă gândeam la ultimul embrion pe care mi l-au transferat în urmă cu două săptămâni. Stătuse îngheţat un an de zile. O potenţială mică persoană încrustată în gheaţă. Când am început tratamentul FIV, stăteam la uşa congelatorului, luam o fărâmă de gheaţă scânteietoare pe vârful degetului şi mă gândeam la potenţialii mei copii congelaţi. La toate acele potenţiale persoane. Aveam congelaţi şapte la un moment dat. Un tezaur de posibilităţi. Unul putea să fie înotător. Altul putea să fie muzician. Unul putea să fie înalt. Altul putea să fie scund. Unul putea să fie scump şi timid. Altul putea să fie amuzant. Unul putea să fie ca Ben. Altul putea să fie ca mine. Eu şi Ben vorbeam despre asta tot timpul. Le trimiteam mesaje de susţinere prin telepatie. „Rezistaţi“, le spuneam. „Să sperăm că nu vă e prea frig.“ Odată cu trecerea anilor, n-am mai vorbit aşa. Ne-am detaşat de proces. Era ceva ştiinţific, nimic mai mult. Doar o procedură medicală neplăcută. Un aspect ştiinţific de care nici măcar nu ne mai minunam. Da, da, 422 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

se fac copii în eprubetă. Incredibil. Dar pentru noi nu funcţionează. Ultima dată am ajuns cu întârziere şi am luat şi o amendă pentru că am ignorat un indicator care interzicea să virezi la dreapta. A fost ideea mea, ca să ajungem mai repede, şi Ben s-a enervat atât de tare că m-a ascultat, pentru că până la urmă am întârziat şi mai mult. „Cum de n-aţi văzut indicatorul?“ a întrebat poliţistul şi Ben s-a strâmbat ca şi cum ar fi spus „Din cauza ei!“ Poliţistului i-a trebuit incredibil de mult timp ca să scrie amenda; parcă ştia că suntem în întârziere şi asta făcea parte din pedeapsă. „Hai să mergem acasă“, i-am spus lui Ben. „Oricum nu va ieşi nimic. Ăsta e un semn. N-are rost să mai dăm banii pe parcare.“ Aş fi vrut să zică şi el ceva pozitiv, de încurajare, dar era deja indispus. „Frumoasă atitudine. Foarte frumoasă“, a spus. De obicei, nu e sarcastic. Oricum, ştiu că nici el nu credea că va funcţiona. O săptămână mai târziu mânca brioşe cu banane la Alice acasă şi începea să se entuziasmeze în faţa ideii de adopţie înainte să aflăm dacă de data asta a funcţionat sau nu. Specialista era o fetişcană care nu părea a fi mai mare ca Madison. Când am intrat în sala de tratament, s-a împiedicat de ceva, lucru care nu cred că a fost de bun augur. Hop! Vine embrionul dumneavoastră! Când stăteam întinsă pe scaun cu picioarele elegant desfăcute, aşteptând să vină cu acul acela imens, specialista a murmurat ceva ce nici eu, nici Ben n-a auzit. „Aici e embrionul dumneavoastră“, a repetat ea jenată. Poate era prima oară când făcea asta. Ne-am uitat, şi pe ecran se vedea proiectat copilul nostru potenţial. 423

Liane Moriarty

Semăna cu non-fraţii şi non-surorile lui. Un bulgăraş de spumă. Un strop de apă mărit cu lupa. N-am mai pierdut vremea stând să mă minunez. Nici să zic ceva de genul „Oh, e fantastic“. Nu m-am deranjat să fixez imaginea în memorie în caz că într-o zi va trebui să i-o descriu copilului meu: „Te-am văzut când nu erai decât o mică blastocită, dragul meu.“ Nu-l cunoşteam pe medicul care a făcut transferul. Scumpa mea doctoriţă este plecată la Paris, deoarece fiică-sa se mărită cu un avocat francez. Medicul era un bărbat cu faţă lungă şi sobră, care îmi amintea de consultantul nostru fiscal. Un semn deloc bun. (Nu ne returna niciodată taxele.) De obicei, doctoriţa mea vorbeşte despre orice îi vine în minte, dar domnul ăsta n-a zis nimic până n-a terminat. Apoi ne-a arătat embrionul la ecografie. „În regulă. L-am introdus în punctul corect“, a spus el sec, de parcă uterul meu era un echipament industrial. Arăta la fel ca toți ceilalţi la ecografie. O steluţă care strălucea intermitent. Ştiam că nu va mai străluci mult timp. Mi-am luat privirea de la ecranul ecografului, m-am uitat la Ben şi am văzut că îşi studia mâinile. Numai semne rele din toate părţile. Inspiră. Expiră. Inspiră. Expiră. După ce măcelarii au terminat cu brainstormingul, am urcat pe scenă şi le-am spus că asistenta mea Lyla se va ocupa de restul zilei, ca şi când de obicei ăsta era planul. Măcelarii au aplaudat-o amabili când ea s-a ridicat în picioare nedumerită. Eu am ieşit din sală. Nu reuşeam să-mi scot din cap acea steluţă intermitentă. 424 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

* Alice se îndrepta spre biblioteca şcolii (corpul ei părea să ştie perfect că se afla dincolo de uşile duble din colţul curţii), când a apărut Dominick. Arăta răvăşit şi avea o figură crispată de îngrijorare. — Alice, a spus el. Te-am văzut de la fereastra biroului. Am tot încercat să te sun. — Îmi pare rău, s-a scuzat Alice. Uit mereu să-mi încarc telefonul. Memoria! Dominick n-a schiţat niciun zâmbet. — L-am sunat şi pe Nick, a spus el. E pe drum încoace. — L-ai sunat pe Nick? De ce? Voia să se lupte cu el pentru ea? Să-l provoace la duel? (Numai că Nick nu mai voia mâna ei. Aşa că, probabil, nu avea rost să se mai bată. Sigur, prietene, ia-o tu.) — Avem o problemă, a spus Dominick. O problemă gravă cu Madison. Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy După ce-am plecat de la seminar, am primit un telefon de la Ben. Avea o voce aspră ca şmirghelul. „De ce nu mi-ai spus?“ m-a întrebat. I-am închis. Nu mi-a plăcut tonul lui.

425

28

— A păţit ceva? Alice a simţit că groaza îi inundă venele şi picioarele au început să-i tremure atât de tare, încât a trebuit să se prindă de braţul lui Dominick, de teamă să nu cadă. — Ah, nu, stai liniştită. Dominick a zâmbit zăpăcit şi a bătut-o pe Alice pe braţ. — Fizic, e bine. Numai că a avut loc un alt incident şi nu cred că pe acesta putem să-l ignorăm. — Alt incident? — Alt incident de agresiune. — Cineva a agresat-o pe Madison? O să-l strângă de gât pe copilul ăla. Va cere să discute cu părinţii lui. Cineva o maltratase pe Sultana şi ea avea de gând să-l mănânce pe ticălos cu fulgi cu tot. Turba de furie. — Alice, a spus Dominick. Avea un aer serios, de director de şcoală sever. — Madison este cea care a agresat pe cineva. — Madison n-ar agresa pe nimeni. O cunoştea pe fiica ei. Sigur, de doar cinci zile, dar o cunoştea. 426

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Şi da, poate că uneori era ţâfnoasă şi puţin cam agresivă când se supăra pe fratele şi sora ei, dar nu era decât o rivalitate între fraţi (spera ea). Madison avea un fond sufletesc bun. Uite cum o ajutase pe Olivia la coregrafia pentru dansul fluturelui. Uite cum îl ajutase pe Tom să-şi facă tema la geografie. Bine, Tom zicea că era enervantă şi până la urmă Madison a plecat supărată, vărsând şiroaie de lacrimi, iar Tom s-a lovit cu palma peste frunte şi și-a dat ochii peste cap, ca o versiune în miniatură a tatălui său, dar, oricum… fiica lui Alice nu era, nu putea să fie un copil agresiv. — Încă nu… ţi-ai revenit? a întrebat-o Dominick precaut. — Nu chiar, a răspuns Alice. — Să ştii că nu e prima dată când avem probleme cu Madison. Acum câteva zile, un băieţel s-a ales cu capul spart după o altercaţie cu Madison. Ah, s-a gândit Alice. Ăsta era „micul incident“ la care se referise Kate Harper la gimnastică. — Ştiu că are probleme, cu moartea Ginei… cu divorţul…, a continuat Dominick cu fruntea încreţită de îngrijorare. Dar, Alice, îmi pare foarte rău, de data asta chiar… oh! A schimbat tonul vocii când a zărit pe cineva peste umărul lui Alice. — Uite că vine… şi el… Alice s-a întors şi l-a văzut pe Nick îndreptându-se spre ei. Era îmbrăcat în costum, cu cravată, şi vorbea la telefonul mobil. Cu aerul lui de om de afaceri care ia decizii importante şi nu poate fi deranjat din şedinţe, părea rupt dintr-o altă lume în curtea însorită a şcolii unde, prin fereastra deschisă a unei săli de clasă din apropiere, se revărsau glasuri de copii recitând ceva. 427

Liane Moriarty

— Cam neplăcut, a spus Dominick uitându-se la Alice. — Da… Când Nick s-a apropiat mai mult, l-au auzit spunând: — Hai să lăsăm două milioane. Îţi convine? Excelent. Te salut. A închis telefonul cu o mână şi Alice a vrut să-i zică: „Oh, Nick, iubitule, nu mai fi aşa fiţos.“ — Dominick, aşa e? l-a salutat Nick întinzând mâna, ca şi cum Dominick era acolo ca să le vândă ceva. — Da, salut. Ce mai faci? a spus Dominick. Era cu un cap mai înalt decât Nick şi, pe lângă el, arăta ca un licean deşirat. Lui Alice îi venea să-l îmbrăţişeze, dar ar fi vrut să-l îmbrăţişeze şi pe Nick. Parcă erau nişte băieţi deghizaţi în adulţi. — Probabil că e ceva foarte important dacă ne-ai chemat pe amândoi, a spus Nick pe un ton uşor iritat. — Da, a răspuns Dominick, şi tonul lui a fost pe măsură. Madison a ameninţat-o pe Chloe Harper cu o foarfecă. În plus, i-a tăiat părul şi a împins-o cu faţa într-un tort. Va trebui s-o suspend, cel puţin până la vacanţa şcolară. Cred că are nevoie să meargă la un psiholog. — Înţeleg, a spus Nick şi parcă dintr-odată s-a dezumflat. Puterea trecuse de partea lui Dominick. — Trebuie să fie o explicaţie, a spus Alice. Probabil că a avut un motiv. — Nu contează ce motiv a avut, a spus Dominick (cu o oarecare aroganţă, s-a gândit Alice, pentru unul care avea pretenţia să fie iubitul ei). E inadmisibil. Şi vă puteţi imagina cum va reacţiona Kate Harper. Chiar acum e în drum spre şcoală. Deci Chloe era antipatica fiică a lui Kate Harper. Ei, da. Asta explică totul. 428 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Va trebui să… nu ştiu… să le oferim un fel de compensaţie, a oftat Nick. — Nu cred că banii ar fi soluţia în acest caz, a spus Dominick. — N-am vrut să spun… — În fine, cele două fete ne aşteaptă în biroul meu, l-a întrerupt Dominick. Alice şi Nick l-au urmat ca doi şcolari obraznici. Alice s-a uitat la Nick cu o figură care spunea „Ce îngrozitor, nu?“, iar Nick a răspuns cu o grimasă. În biroul lui Dominick, Madison şi cealaltă fetiţă stăteau pe scaune în faţa mesei. Cealaltă fată plângea indignată, subliniind parcă acest drept, şi legăna ceva în mâini. Alice a văzut îngrozită că era o coadă împletită lungă şi blondă. Pe faţă şi pe uniformă era mânjită cu ciocolată, cremă şi cireşe, iar părului ei blond, acum retezat, îi ieşea la ceafă ca un ciot peste gulerul uniformei. — Oh, Madison, a spus Alice involuntar. Cum ai putut să faci una ca asta? Madison era albă la faţă ca varul şi ochii îi scăpărau de furie. Stătea pe scaun foarte liniştită şi foarte dreaptă, cu pumnii încleştaţi în poală, ca o tânără criminală psihopată adusă în camera de interogatorii a poliţiei. — Ai de dat nişte explicaţii, domnişoară, a spus Nick, şi Alice era cât pe ce să izbucnească în râs auzindu-l. Parcă era un bărbat care interpreta rolul unui tată supărat într-o piesă de teatru de amatori. Madison n-a spus nimic. — Nu vrei să le spui părinţilor tăi ce s-a întâmplat? a spus Dominick pe un ton mult mai autentic. 429

Liane Moriarty

Madison a scuturat viguros din cap de parcă refuza să divulge un secret de stat torţionarilor ei. — N-a scos o vorbă, a spus Dominick uitându-se la Alice. Cealaltă fetiţă și-a fluturat coada de păr în faţa ei, în timp ce lacrimile continuau să-i curgă şiroaie pe obraji. — Uită-te la părul meu! Mama o să te omoare, Madison Love! Părul meu frumos! Va dura ani de zile până să crească la loc. Voi avea atunci patruzeci de ani. Ai făcut-o pentru că eşti invidioasă şi nici măcar nu ai… Vocea i-a tremurat ca şi cum ar fi fost doborâtă de oroarea situaţiei. — Nici măcar nu ţi-ai cerut scuze! — Bine, Chloe, a spus Dominick. Hai să ne calmăm. — Madison, cere-ți scuze faţă de Chloe, a spus Alice pe un ton sobru şi autoritar pe care nu l-a recunoscut. Chiar acum. — Scuze, a mormăit Madison. — Nu vorbeşte serios! s-a smiorcăit Chloe uitându-se la Alice şi Nick. Zice doar aşa… Lasă că o să vezi tu când vine mama mea! — De fapt, a spus Dominick, nu cred că vom aştepta până atunci. Cred că domnul şi doamna Love pot s-o ia pe Madison acasă. S-a aplecat în faţa lui Madison ca s-o privească de la acelaşi nivel. — Madison, începând din acest moment eşti suspendată de la şcoală, a spus el. Nu poţi fi eleva acestei şcoli dacă te comporţi aşa, ai înţeles? Ce-ai făcut tu este foarte, foarte grav. Madison a clătinat din cap. Faţa ei albă devenise roşie ca focul. 430 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Bine, a spus Dominick şi s-a ridicat. Du-te să-ţi iei geanta şi aşteaptă-i pe părinţii tăi la poartă. Madison a ieşit glonţ şi Chloe a izbucnit din nou în plâns. — Gata, Chloe, a spus Dominick pe un ton obosit. Mama ta va veni în curând. Aşteaptă aici. I-a scos pe Nick şi pe Alice din birou şi a închis uşa după el. — Probabil că n-are niciun rost să vă vedeţi cu Kate acum, când toată lumea este atât de supărată, a spus el. Cred că ar fi bine s-o luaţi pe Madison acasă şi să încercaţi să staţi de vorbă cu ea, să vedeţi ce e în mintea ei. Vă recomand cu insistenţă să o duceţi la un psiholog. Vă pot da câteva recomandări. Din depărtare s-a auzit un ţăcănit grăbit de tocuri. — Cred că e Kate. Plecaţi. Îi gonea de parcă voia să-i salveze de poliţia secretă. — Să nu vă vadă! Nick şi Alice au traversat cât au putut de repede curtea şcolii şi s-au oprit la poartă. Nick gâfâia. Alice, nu. Era mult mai în formă decât el. — A fost groaznic, a spus Alice. Mă simt de parcă eu aş fi tăiat părul copilei ăleia. Şi tortul! I-a trebuit atâta timp ca să-l facă! Biata de ea! — Cine, Chloe? a întrebat Nick. — Nu, Madison. Cui îi pasă de Chloe? — Alice, fiica noastră a ameninţat că o înjunghie cu o foarfecă! — Da, ştiu, a spus Alice. Nick a scos telefonul mobil din buzunar şi l-a deschis. — Nu văd cu ce ajută faptul că a suspendat-o, a zis el uitându-se încruntat la ecranul telefonului. E ca şi cum 431

Liane Moriarty

ar recunoaşte: „Nu ştim ce să facem cu ea.“ Ei îşi declină orice responsabilitate. S-a uitat la Alice şi a spus: — Nu că vreau să-l critic pe iubitul tău. — Presupun că asta e politica şcolii, a spus Alice, simţind nevoia să-l protejeze pe Dominick şi totodată simţindu-se trădată de el. Faptul că te săruţi cu directorul şcolii n-ar trebui să-ți garanteze un tratament privilegiat când vine vorba de suspendarea copiilor tăi? — În fine, a spus Nick uitându-se la ceas. Trebuie să mă întorc la birou. Discutăm despre asta mai târziu. Nu ştiu la ce pedeapsă te gândeşti, dar e clar că trebuie să fie una severă… — Cum adică? a protestat Alice. Eu cred că acum ar trebui să discutăm cu ea. În clipa asta. Amândoi. Nick a părut surprins. — Acum? Vrei să particip şi eu? — Bineînţeles, a spus Alice. Cred că ar trebui s-o luăm la o plimbare cu maşina. Şi nu vreau să sărim repede cu pedeapsa. Urăsc cuvântul ăsta: pedeapsă. — Oh, scuze. Atunci poate vrei să-i dăm un premiu şi să-i spunem: „Bravo, scumpo, poate ar fi bine să te faci coafeză când o să fii mare.“ Alice a pufnit în râs. Nick a zâmbit. Lumina soarelui îi bătea direct în faţă. Şi-a pus mâna streaşină la ochi şi a spus: — Am să ştiu când ţi-ai recuperat memoria. — Cum? — După felul cum mă priveşti. Când îţi vei reveni, am să văd asta în ochii tăi. — Vor lansa săgeţi otrăvite? a spus Alice. 432 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Cam aşa. Nick a zâmbit trist. S-a uitat din nou la ceas. — Am o şedinţă la prânz. Cred că aş putea s-o amân pentru altă dată. Părea nesigur. — Deci zici să ieşim amândoi cu ea la o plimbare? — E ceva atât de neobişnuit? — În mod normal, te-ai ocupa tu de tot şi mie mi-ai spune clar că n-ai nevoie de ajutorul meu. — A sosit o nouă Alice în oraş. — Mie-mi spui? Nick a dat să zică ceva, dar s-a oprit şi s-a uitat peste umărul ei. — Uite că vine şi mica noastră cuţitară. Madison venea spre ei cu capul plecat, ţinând ghiozdanul în mână fără vlagă, aproape târându-l pe jos. — Cu cine merg? a întrebat ea fără să ridice privirea când a ajuns lângă ei. — Cu amândoi, a spus Alice. — Cu amândoi? s-a mirat Madison ridicând capul încruntată. Părea speriată. — Vino-ncoace, a spus Alice. Madison s-a apropiat de ea temătoare, fără să ridice privirea din pământ, iar Alice a tras-o mai aproape şi a îmbrăţişat-o. — Vedem noi cum o rezolvăm, a spus Alice cu glas scăzut, lipindu-şi faţa de părul ei. Tu, tati şi cu mine vom face o plimbare până la plajă, vom mânca îngheţată şi vom rezolva problema, oricare-ar fi ea. Madison şi-a înăbuşit un suspin de surprindere şi a izbucnit în lacrimi. 433

Liane Moriarty

Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy Îmi zice întruna: „Închide televizorul.“ Şi eu îi răspund: „Încă nu.“ Acum câtva timp l-a închis chiar el şi, cum l-a închis, am început să ţip ca şi cum m-ar fi lovit. O reacţie puţin cam exagerată. Mai târziu o să-mi fie ruşine. Dar chiar m-a durut. Tăcerea asurzitoare care s-a aşternut după ce a închis televizorul îmi spărgea timpanele. Probabil că i-a fost teamă că vecinii vor chema poliţia. Adevărul e că pare a fi genul de bărbat pe care te-ai aştepta să-l vezi arestat pentru violenţă domestică. Aşa că a ridicat din umeri şi l-a deschis iar. Acum mă uit la Oprah. Vorbeşte despre o nouă dietă interesantă. Publicul este entuziasmat. Şi eu sunt entuziasmată, J. Poate am s-o încerc. Acum iau notiţe. S-au aşezat pe plaja din portul Manly, în apropiere de staţia de feribot, în acelaşi loc în care băuseră o cafea în dimineaţa aceea devreme, după ce toată noaptea au plimbat-o cu maşina pe Madison când era mică. Aveau cu ei chiar şi pătura de picnic cu pătrate alb-albastre pe care stătuseră atunci. Era în portbagajul maşinii lui Nick. Albastrul nu mai era la fel de intens ca în amintirea lui Alice, dar palmele ei şi-au amintit de asprimea materialului. — De unde am cumpărat pătura asta? a întrebat Alice când s-au aşezat. — Nu ştiu, a răspuns Nick pe un ton defensiv. Poţi s-o iei tu dacă vrei. Nici nu mi-am dat seama că era în maşină. 434 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Of, fir-ar să fie! Ea nu voise să spună că o vrea. Uite încă o dovadă a stupizeniei în care se transformase viaţa lor. Chiar ar fi vrut să pună în discuţie cine să păstreze pătura? Madison s-a lăsat să cadă pe pătură şi s-a aşezat cu genunchii strânşi la piept, cu capul plecat şi părul căzându-i de-o parte şi de alta a feţei. (Alice murea să i-l taie. Ar fi mult mai frumoasă cu părul scurt. De fapt, asta ar fi „pedeapsa“ perfectă. Tu i-ai tăiat părul lui Chloe, aşa că am să ţi-l tai şi eu ţie.) După lacrimile din curtea şcolii, Madison nu mai scosese o vorbă. Nick petrecuse mult timp vorbind la hands-free în timp ce conducea noua lui maşină. Râdea. Asculta. Dădea instrucţiuni scurte şi precise. Zicea „Lasă-mă să mă gândesc“ sau „Bine, e un dezastru“ în timp ce se uita în spate pentru a schimba benzile de circulaţie. Sau zicea: „Bravo. E o veste bună“. Era un şef atât de ocupat. — Îţi place munca pe care o faci acum? l-a întrebat Alice la un moment dat între două apeluri telefonice. Nick s-a uitat la ea. — Da, a răspuns el după câteva secunde. Îmi place. — Atunci e minunat, a spus Alice fericită pentru el. — Aşa crezi tu? a întrebat Nick ridicând ironic din sprânceană. — Desigur. De ce n-aş crede aşa? — Lasă…, a spus Nick, şi Alice şi-a dat seama că Madison asculta cu atenţie de pe bancheta din spate. Nick închisese telefonul şi îşi lăsase jacheta şi cravata în maşină. Acum îşi scotea pantofii şi șosetele. Alice se uita la picioarele lui goale adâncite în nisip. I se păreau la fel de familiare ca ale ei. Cum putea să nu rămână pentru totdeauna cu un om când chiar şi picioarele lui — imense 435

Liane Moriarty

şi nu prea atrăgătoare, cu degete lungi şi păroase — i se păreau atât de cunoscute, de apropiate? — Frumos, a spus Nick arătând cu un gest spre nisipul fin şi auriu, spre imensitatea albastră a cerului, spre feribotul care traversa golful înspre oraş. A spus-o pe acelaşi ton satisfăcut cu care aprecia o mâncare bună la un restaurant, ca şi cum vremea şi plaja fuseseră pregătite special pentru el şi servite pe un platou, şi da, mulţumesc, totul a fost la nivelul aşteptărilor lui, prin urmare bacşişul va fi unul generos. Tipic pentru Nick. A lăsat capul pe spate ca să stea cu faţa la soare şi a închis ochii. Alice şi-a scos ghetele (avea gusturi impecabile, şi-a spus în sinea ei) şi şosetele. — Sunt şosetele de fotbal ale lui Tom, a observat Madison ridicând bărbia de pe genunchi. — M-am îmbrăcat în grabă, a spus Alice. Madison i-a aruncat privirea ei obişnuită. — Şi eşarfa pe care o porţi e din cufărul Oliviei. — Ştiu, dar e superbă, a spus Alice ridicând în aer materialul fin şi vaporos. Madison i-a aruncat încă o privire impenetrabilă şi și-a lăsat din nou bărbia pe genunchi. Nick a deschis ochii. — Ei bine, Madison… — Ai promis că iei îngheţată, a spus Madison uitându-se furioasă la Alice de parcă asta era încă una dintr-o lungă listă de promisiuni nerespectate. — Ai dreptate, aşa am promis, a spus Alice. — Mă duc eu să cumpăr, a spus Nick oftând. Şi-a pus pantofii, s-a ridicat în picioare şi s-a uitat la Madison. 436 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Să nu cumva să le spui fratelui şi surorii tale că am mâncat îngheţată pe plajă, bine? Altfel mâine ne pomenim cu toţi copiii familiei Love suspendaţi de la şcoală. — Bine, a răspuns Madison pufnind în râs. Apoi, după ce Nick s-a îndepărtat, a spus: — Nu vreau să povestesc de faţă cu tata ce s-a întâmplat. Probabil că erau lucruri de fete. — Bine. Povesteşte-mi doar mie. Madison și-a lăsat din nou bărbia pe genunchi şi a spus cu voce înăbuşită: — Chloe a zis că tu şi domnul Gordon aţi făcut… — Ce spui? a întrebat Alice, care nu auzise ultimul cuvânt. — Sex! a spus Madison cu glas pierdut. Zicea că tu şi domnul Gordon aţi făcut sex în biroul lui. De o sută de ori. Domnul Gordon? Ah, Dominick. — Scumpa mea, a spus Alice, neştiind de unde să înceapă. În primul rând, pentru că nu ştia dacă era adevărat. Cu siguranţă că ei n-ar fi făcut sex în biroul lui, nu? — Mi-a venit să vomit. A trebuit să respir adânc şi mi-am acoperit gura cu mâna. N-aţi făcut-o, nu? Niciodată nu te-ai dezbrăcat în faţa domnului Gordon, aşa-i? Ei bine, şi dacă ar fi făcut-o, cu siguranţă că fata aia n-avea de unde să ştie. Se presupunea că Dominick nu făcuse un anunţ public în faţa adunării elevilor şi profesorilor. — Chloe Harper este o mare mincinoasă, a spus Alice cu hotărâre. — Ştiu, a exclamat Madison uşurată. Asta am spus şi eu! S-a uitat spre mare şi şi-a dat părul după urechi. 437

Liane Moriarty

— Apoi a spus că sunt cea mai urâtă fată din toată şcoală, dar aici n-a minţit, aici a spus adevărul. Alice a simţit că i se frânge inima. — Dar nu-i adevărat! — Atunci am simţit ceva ciudat. Am simţit că o să-mi explodeze capul. Cum ea stătea în faţa mea, am luat foarfeca pentru lucru manual şi i-am tăiat coada. Hârşti şi gata! I-a căzut pe jos. Şi când s-a întors să se uite la mine, i-am aruncat tortul în faţă. Tortul a fost distrus. Nimeni n-a apucat să guste din el. Şi a fost cel mai bun tort pe care l-am făcut vreodată. — Ai ameninţat-o cu foarfeca? — Nu! Pe-asta a inventat-o ca să-mi facă necazuri şi mai mari. — E adevărat ce-mi spui? — Da, a spus Madison. — Bine, a spus Alice. A fost un început. Ştii, Madison, de-a lungul vieţii vei întâlni oameni care vor spune lucruri urâte despre tine şi dacă vei continua să reacţionezi aşa, vei ajunge la închisoare. Madison a stat puţin să se gândească. — Bine, dar sunt prea mică să merg la închisoare, a spus ea. — Aşa e, acum eşti copil, dar când vei fi mare… — Când voi fi mare, nu mai contează. — Vrei să spui că n-o să-ţi pese dacă vei ajunge la închisoare? Eu nu cred. Madison a dat ochii peste cap. — Nu, n-o să-mi pese dacă oamenii spun lucruri rele despre mine pentru că voi fi mare. Pot să le spun. „Nu-mi pasă, eu plec în Franţa.“ Ah, normal. Alice şi-a adus aminte că şi ea gândea ceva asemănător când era copil. Când eşti mare, nimeni 438 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

nu-ţi poate răni sentimentele deoarece… cum te poate afecta cineva când poţi să iei maşina şi să pleci unde vrei? Până să apuce să formuleze un răspuns care să n-o decepţioneze pe Madison (la ce altceva să spere?), o umbră s-a ridicat asupra lor. — Comanda dumneavoastră. Lângă ele stătea Nick, cu trei cornete de îngheţată. — Presupun că încă îţi place cu rom şi stafide, i-a spus el lui Alice. — Bineînţeles. Ce ciudat să-i pună o astfel de întrebare… S-au aşezat să mănânce îngheţată în timp ce contemplau marea. — Madison mi-a povestit ce i-a spus Chloe, a zis Alice. A fost ceva urât şi neadevărat. — Înţeleg, a spus Nick circumspect. A lins din îngheţată şi le-a privit pe amândouă. — Prin urmare, trebuie să o învăţăm pe Madison să reacţioneze altfel când o supără ceva. — Eu, când mă supăr, întotdeauna respir adânc de zece ori înainte să zic ceva, a spus Nick. — Nu-i adevărat, l-a contrazis Madison. Tu ţipi imediat. La fel şi mama. Da’ atunci când mama a aruncat cu cutia de pizza în tine? Vai! Ce frumos exemplu le dădeau copiilor lor! Alice şi-a dres puţin vocea. — Păi, problema e că… — Tată, te întorci acasă, te rog? l-a implorat Madison. Eu cred că acum ar trebui să vii acasă şi să fii din nou soţul mamei. Sunt sigură că atunci n-o să mă mai înfurii. Şi n-o să mai fac ceva rău toată viaţa mea. Pot să scriu asta într-un contract, dacă vrei. Aşa ai putea să mă dai în 439

Liane Moriarty

judecată dacă vreodată m-aş purta urât, ceea ce nu s-ar întâmpla. S-a uitat la tatăl ei cu o privire disperată şi rugătoare. — Iubita mea, a început Nick cu o figură crispată, de parcă l-ar fi durut măseaua. Apoi s-a oprit când atenţia i-a fost distrasă de ceva ce se întâmpla pe plajă. Se auzeau strigăte şi oamenii alergau. Alice a văzut că pe vârful stâncii de mai sus de acvariu se aduna un mic grup de oameni care arătau spre ceva din apă. — Balene cu cocoaşă în port! le-a strigat un bărbat care a trecut alergând cu un aparat foto atârnat de gât. Nick a sărit imediat în picioare, cu îngheţata în mână, în timp ce Madison şi Alice au rămas uitându-se la el. — Ce mai aşteptaţi? le-a strigat şi într-o clipă toţi trei au rupt-o la fugă pe plajă până la aleea de pe margine şi de-acolo spre stânci, abia ţinând îngheţatele să nu le cadă. Au trebuit să urce nişte trepte abrupte, din ciment, şi Alice a luat-o înainte, sărind cu uşurinţă câte două trepte odată, ţinând îngheţata cu o mână şi fusta cu cealaltă. A ajuns sus exact în clipa când din apele de la poalele stâncii a ţâşnit un jet mare de apă. — E o mamă cu puiul ei, i-a spus o femeie. Priviţi! Chiar acolo! O să-i vedeţi din nou! Nick şi Madison abia urcau scările în urma ei. Nick gâfâia din greu (Cum de era într-o formă fizică atât de slabă?) — Unde? Unde? a întrebat Madison. Era îmbujorată şi nerăbdătoare. — O să le vezi imediat, a spus Alice. 440 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Timp de câteva secunde nu s-a întâmplat nimic. Briza a încreţit suprafaţa apei şi un pescăruş a scos nişte ţipete tânguitoare. — Au plecat, a spus Madison. Le-am ratat, ca de obicei. Nick s-a uitat la ceas. Haide, baleno, a spus Alice în gând. Ieşi odată. Apele s-au despicat şi un animal enorm s-a ridicat în aer. Părea că o fiinţă preistorică rupsese o barieră invizibilă şi pătrunsese în viaţa obişnuită. Alice i-a zărit burta albă, acoperită cu colonii de mici crustacee. Animalul a părut că rămâne suspendat în aer, apoi s-a prăbuşit din nou în apă, aruncându-le în faţă o rafală de picături sărate. Madison a apucat-o pe Alice de braţ. Faţa ei stropită de apă radia de fericire. — Mamă, uite! Uite! Balena s-a răsucit voluptuoasă în apă, lăsând să i se vadă porţiuni imense de piele neagră şi catifelată şi lovind apa cu coada, ca şi cum s-ar fi jucat într-o piscină. — Madison, Alice, priviţi acolo — e puiul! a strigat Nick entuziasmat ca un puştan de şaisprezece ani. Puiul lovea apa cu coada, ca o versiune în miniatură a mamei lui. Alice şi-l imagina scoţând hohote de râs. — Ha! Ha! exclama Nick înmărmurit. În jurul lor erau numai figuri vesele şi fascinate. Simţeau pe obraji răcoarea brizei mării şi pe spate căldura soarelui. — Încă o dată! a spus Madison. Mai sari o dată, mamă balenă! — Da! a spus şi bărbatul cu aparatul foto. Încă o dată. Şi chiar atunci, ascultătoare, balena a mai făcut un salt. 441

Liane Moriarty

Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy Ben ameninţă că o să-ţi telefoneze. Crede că mă comport ca o nebună. Cugetările unei străbunici L-am bătut la PlayStation. Şi el a încercat să mă sărute. Comentarii dezactivate. S-au întors unde lăsaseră pătura, cu Madison dansând în jurul lor. Era euforică. Se zbenguia. Ţopăia. Se agăţa când de mâna lui Nick, când de mâna lui Alice, când de amândoi odată. Oamenii care treceau pe lângă ei o priveau zâmbind. — A fost cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în viaţa mea! zicea ea fără încetare. Am să măresc fotografia şi am să fac din ea un poster pe care să mi-l pun deasupra patului! Bărbatul cu aparatul foto îşi notase adresa de email a lui Nick şi promisese să-i trimită fotografia pe care o făcuse. — Să sperăm că n-a ratat-o, a spus Nick. — Nu, nu, a prins-o, a zis Madison. Sigur a prins-o. Pot să mă bag cu picioarele în apă? Doar să văd cum e apa. S-a uitat la Alice, Alice s-a uitat la Nick şi el a ridicat din umeri. — Sigur, a spus Alice. De ce nu? Au privit-o alergând spre apă şi s-au aşezat din nou pe pătură. 442 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Crezi că are nevoie de consiliere psihologică? a întrebat Alice. — A trecut prin destule, a spus Nick. Accidentul Ginei. Noi doi. Şi ea a fost dintotdeauna foarte sensibilă. — Ce vrei să spui cu accidentul Ginei? Alice şi-a amintit de coşmarul lui Madison. Dă-l la o parte! — Madison era cu tine, a explicat Nick. A văzut când s-a întâmplat. Tu nu-ţi aminteşti, nu? — Nu. Îmi amintesc doar senzaţia. Numai că senzaţia aceea de groază părea imposibilă în acel moment, cu soarele, marea, îngheţata şi balenele. — A fost o furtună, a continuat Nick. Un copac a căzut peste maşina Ginei. Tu şi Madison mergeaţi în spatele ei. Un copac. Vasăzică acea imagine sinistră a unui copac negru şi desfrunzit care se legăna pe fondul unui cer de furtună era adevărată. — Probabil că a fost oribil pentru amândouă, a spus Nick încet. A luat un pumn de nisip şi l-a lăsat să se scurgă printre degete. — Şi eu n-am… n-am fost… — Cum? — Nu te-am sprijinit aşa cum ar fi trebuit, a spus Nick. Mă simţeam departe de tine. Credeam că nu vei accepta compasiunea mea. Aveam impresia că… dacă ai fi avut de ales, ai fi preferat să fi murit eu în locul Ginei. Îmi aduc aminte că am vrut să te îmbrăţişez şi tu m-ai respins de parcă ţi-aș fi făcut silă. Trebuia să mă străduiesc mai mult. Îmi pare rău. — Dar de ce credeai că preferam să fi murit tu în locul Ginei? a întrebat Alice. 443

Liane Moriarty

I se părea o idee stupidă şi copilărească, total absurdă. — Pe vremea aia nu ne înţelegeam prea bine, iar voi două eraţi foarte bune prietene, a explicat Nick. Sigur, era minunat, foarte frumos, faptul că eraţi prietene, dar… A făcut o grimasă comică. — I-ai spus Ginei că erai însărcinată cu Olivia înainte să-mi spui mie. — Ah, da? De ce să fi făcut una ca asta? — Îmi pare rău. — Bine, ăsta a fost un lucru mărunt, a spus Nick. A tăcut o clipă, apoi a adăugat: — În afară de asta, odată te-am auzit povestindu-i despre viaţa noastră sexuală. Sau mai bine spus despre lipsa ei. Bine, eu ştiu că între voi, femeile, vorbiţi despre sex. Dar pe mine m-a frapat tonul cu care ai spus-o. Plin de dispreţ la adresa mea. Apoi, când Gina şi Mike s-au despărţit, ieşeai în baruri cu ea, încercând s-o ajuţi să agaţe bărbaţi. Aveam senzaţia că erai geloasă. Voiai să fii o femeie singură, la fel ca ea. Iar eu îţi stăteam în cale. Te incomodam. — Îmi pare foarte rău, a spus Alice. Avea impresia că altă femeie se purtase atât de urât cu Nick. Era ca şi cum el îi vorbea despre o fostă iubită îngrozitoare care îi frânsese inima. — Apoi Gina a murit. Şi gata. Te-ai răcit de tot faţă de mine. Exact aşa părea: că erai din gheaţă. — Nu înţeleg de ce-am făcut asta, a spus Alice. Dacă prietena ei Sophie ar fi murit, ea ar fi plâns ore în şir în braţele lui Nick, unde se simţea protejată. — De-asta n-ai venit la înmormântare? a întrebat ea. Nick a oftat. 444 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Trebuia să fiu la New York. Era o şedinţă extrem de importantă. Era ceva ce pregăteam de câteva luni, dar ţi-am spus de o mie de ori că nu mă deranja să anulez. Te-am tot întrebat dacă vrei să vin la înmormântare şi tu spuneai doar atât: „Fă ce vrei.“ Atunci m-am gândit că poate tu preferai să nu vin. Eu am vrut să vin. A fost şi prietena mea — cândva. Dar se pare că tu uitai mereu lucrul ăsta. Mă scotea din sărite când o vedeam cum făcea pe şefa cu tine, dar ţineam la ea. Doar că lucrurile s-au complicat foarte mult după ce ea şi Mike s-au despărţit. Eu voiam să păstrăm prietenia cu Mike, dar tu o considerai o trădare faţă de Gina. Şi ea simţea la fel. Era foarte supărată pe mine. De câte ori o vedeam, mă întreba: „Te-ai mai întâlnit cu Mike?“ şi amândouă îmi aruncaţi priviri răutăcioase de parcă eu eram ticălosul. Nu vedeam de ce să renunţ la un prieten bun doar pentru că se îmbătase o dată… oricum, am discutat asta de o mie de ori. Încerc doar să-ţi explic că m-am simţit… nu ştiu… foarte aiurea, când a murit Gina. Nu ştiam cum trebuia să mă comport. Îmi doream ca tu să-mi spui: „Normal că trebuie să anulezi călătoria! Bineînţeles că trebuie să vii la înmormântare!“ Simţeam ca şi cum aveam nevoie de permisiunea ta. — Deci toate problemele noastre au fost din cauza lui Mike şi a Ginei, a spus Alice. Aceşti doi străini îi distruseseră căsnicia. — Nu cred că trebuie să dăm vina pe ei pentru tot, a spus Nick. Ne certam. Ne certam din tot felul de mărunţişuri. — Cum ar fi? — Cum ar fi… nu ştiu, de la nişte cireşe. Într-o zi trebuia să mergem la mama la masă şi eu am mâncat nişte cireşe pe care trebuia să i le ducem ei. A fost crima secolului. Nu mai terminai. Mi-ai scos ochii cu cireşele alea luni de zile. 445

Liane Moriarty

— Cireşe, a repetat Alice gânditoare. — Mă duceam la serviciu unde oamenii îmi respectau opiniile, apoi veneam acasă unde eram tratat de parcă aş fi fost prostul satului. Că nu puneam bine vasele în maşina de spălat vase. Că nu ştiam cu ce să-i îmbrac pe copii. Aşa că am încetat să-ţi mai ofer ajutorul meu. Cu atâtea critici, nu merita. Câteva clipe au tăcut amândoi. Lângă ei, o familie cu un copil de câţiva ani şi unul de câteva luni întindeau o pătură ca să se aşeze. Copilul mai măricel a luat hotărât o mână de nisip şi s-a dus să-l arunce pe faţa surioarei lui. Au auzit-o pe mamă strigând: „Ai grijă!“ şi tatăl l-a oprit la timp. Mama a dat ochii peste cap şi tatăl a bombănit ceva ce n-au auzit. — Nu spun că eu am fost perfect, a continuat Nick. Eram prea absorbit de muncă. Tu mă acuzai că eram obsedat. Vorbeai mereu de anul când am lucrat la proiectul Goodman. Călătoream foarte mult. Tu rămâneai să te descurci singură cu copiii. Mi-ai zis odată că „te-am abandonat“. Am considerat întotdeauna că anul acela a fost hotărâtor pentru cariera mea, dar poate că… S-a oprit şi s-a uitat spre port cu ochii mijiţi. — Poate că a fost şi anul care ne-a distrus căsnicia. Proiectul Goodman. Cuvintele au făcut-o să simtă un gust amar. Blestematul ăla de proiect Goodman. Cuvântul „blestemat“ părea să se potrivească perfect înainte de „Goodman“. Alice a oftat. Totul părea atât de complicat! Greşelile ei. Greşelile lui Nick. Pentru prima oară s-a gândit că poate căsnicia ei nu putea fi salvată. S-a uitat spre familia cu cei doi copii mici. Acum tatăl îl învârtea pe băieţel în aer, iar mama râdea şi le făcea 446 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

fotografii cu un aparat foto digital. Mai târziu, când vor rememora această zi, îşi vor aminti cum tatăl îl învârtea pe băieţel în aer sau cum băieţelul era să arunce cu nisip în surioara lui? Madison ieşise din apă şi venea spre ei, cu o faţă radioasă şi aducând ceva în căuşul palmelor. Nick se sprijinea cu o mână pe pătură, chiar lângă mâna lui Alice. Alice a simţit că degetul lui îl atingea uşor pe-al ei. — Poate că ar trebui să încercăm din nou, a spus el.

447

29

George şi Mildred au apărut vineri. Alice i-a găsit în fundul garajului. George era căzut pe-o parte, ca şi cum l-ar fi răsturnat cineva. Figura lui leonină, altădată atât de maiestuoasă, era acum pătată de un mucegai verde, ceea ce îl făcea să pară jenat, ca un bătrân mânjit pe la gură de mâncare. Mildred era abandonată pe un raft, lângă o grămadă de oale vechi. Îi lipsea o bucată dintr-o labă şi avea o expresie tristă şi resemnată. Amândoi erau mizerabili. Alice i-a scos pe veranda din spate şi a început să-i frece cu apă şi înălbitor, aşa cum îi recomandase vecina, doamna Bergen, care s-a bucurat enorm că Alice schimbase tabăra în problema cu dezvoltatorul, şi acum îi zâmbea din nou, îi făcea cu mâna când o vedea şi o ruga să-i trimită pe copii pe la ea ca să cânte la pian oricând doreau. — Nu mai avem cinci ani, a spus Tom plictisit. Nu ştie că avem PlayStation? Barb se oferise să o ia pe Madison la cumpărături în prima zi de suspendare. 448

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Nu te îngrijora, n-am s-o răsfăţ, îi spusese lui Alice. N-am să-i cumpăr haine sau altceva. Numai dacă vede ceva foarte special, desigur, caz în care am să-l păstrez pentru ziua ei. În timp ce-i freca, Alice se întreba dacă George şi Mildred vor mai arăta vreodată la fel. Era prea târziu? Erau prea marcaţi de cicatrici după atâţia ani de neglijenţă? Oare era la fel pentru ea şi Nick? Fiecare ceartă, fiecare trădare şi fiecare insultă formaseră un strat dur de jeg care acoperea ceea ce altădată a fost atât de frumos şi de delicat? Ei bine, dacă era aşa, îl vor râcâi până îl vor îndepărta. Va fi bine. Va fi ca nou! Freca atât de viguros coama lui Mildred încât îi clănţăneau dinţii în gură. Telefonul a sunat şi Alice a lăsat peria jos, răsuflând uşurată. Era Ben. Avea o voce gravă, lentă şi foarte australiană, de parcă ar fi sunat din cine ştie ce regiune îndepărtată. Zicea că Elisabeth stătea în pat şi se uita la televizor de douăzeci şi patru de ore, că începea să ţipe dacă el încerca să-l închidă, şi că nu ştia cât timp s-o mai lase aşa. — Probabil că a afectat-o foarte mult eşecul ultimului tratament in vitro, a spus Alice, uitându-se la fotografiile copiilor şi anunţurile şcolare lipite cu magneţi pe frigider, dorindu-şi ca şi sora ei să se poată bucura de o astfel de viaţă. A urmat un moment de pauză, apoi Ben a spus: — Păi, tocmai că nu-i aşa. Am aflat că tratamentul a reuşit. Au sunat de la clinică să ne confirme programarea pentru prima ecografie. Este însărcinată. 449

Liane Moriarty

Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy Îl aud în camera de alături, vorbind la telefon cu Alice. L-am pus să-mi promită că nu va spune nimănui că sunt însărcinată. Ştiam că va spune. Mincinosul! N-ai idee câtă furie simt. Furie împotriva lui. Împotriva mamei lui. Împotriva mamei mele. Împotriva lui Alice. Împotriva ta, Jeremy. Vă urăsc pe toţi. Fără un motiv anume. Cred că pentru compasiune, milă şi înţelegere, dar mai ales, pentru speranţe. Pentru comentariile pe care va trebui să le aud: „De data asta o să fie!“ „Am o presimţire că va fi de data asta!“ Simt în mine o furie clocotitoare. Încerc s-o stăpânesc aşa cum îmi imaginez că aş încerca să fac cu durerile naşterii. Mi-e greaţă, mă dor sânii şi am un gust ciudat în gură şi… am trecut prin asta de atâtea ori până acum, nu pot să mai trec iar, nu pot. Şi ceea ce mă înfurie cel mai rău, Jeremy, este că, deşi spun asta şi cred ceea ce spun şi ştiu foarte bine că voi pierde această sarcină aşa cum le-am pierdut pe toate celelalte, mai ştiu că în adâncul fiinţei mele încă se aude acea voce patetică şi absurd de optimistă care îmi şopteşte: „Dar dacă…?“ Alice a luat maşina şi s-a dus acasă la Elisabeth. Ben a trebuit să-i explice cum să ajungă, deoarece nicio stradă şi nici zona nu-i păreau deloc familiare. Poate că n-o vizita prea des pe Elisabeth? Pentru că era atât de ocupată. Mereu ocupată. 450 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Locuiau într-o căsuţă de cărămidă roşie, cu un gazon bine tuns. Era un cartier pentru familişti. În grădina din faţa casei vecine se vedea un leagăn pentru copii, iar peste drum o femeie tocmai se aplecase în maşină şi desfăcea centurile unui scăunel în care stătea un copil mic. Lui Alice îi amintea de strada ei cu zece ani în urmă. Când a deschis Ben uşa, a auzit zgomotul televizorului. — Vrea cu sonorul foarte tare, a spus Ben. Pregăteşte-te. Dacă încerci să-i iei telecomanda, începe să ţipe ca un animal încolţit. Mă înnebuneşte. Azi-noapte a trebuit să dorm în camera de oaspeţi. Nici nu ştiu dacă ea a dormit vreo clipă. — Tu ce crezi că se întâmplă? a întrebat Alice. Ben a ridicat din umerii lui masivi. — Cred că îi e frică să n-o piardă iar. Şi mie mi-e frică. Adică, într-un fel, aproape că m-am simţit uşurat când am crezut că testul a ieşit negativ. Alice a intrat după el în casă (era foarte curată, îngrijită şi goală, fără niciun pic de dezordine) şi l-a însoţit în dormitor unde Elisabeth stătea aşezată în pat, cu telecomanda într-o mână şi o agendă cu un pix în poală. Era îmbrăcată în aceleaşi haine pe care le purtase la seminarul pentru asociaţia măcelarilor, dar avea părul încâlcit şi îi cursese rimelul, formând umbre negre sub ochi. Alice n-a zis nimic. Şi-a aruncat pantofii din picioare şi s-a aşezat în pat lângă Elisabeth, acoperindu-se cu pătura şi proptindu-şi o pernă la spate. Ben a rămas în pragul uşii, neştiind ce să facă. — Bine, a spus el. Mă duc să lucrez în garaj. — În regulă, a răspuns Alice zâmbind. 451

Liane Moriarty

Alice a aruncat o privire spre profilul lui Elisabeth. Avea o figură serioasă şi stătea cu ochii aţintiţi la televizor. Alice a rămas tăcută. Nu ştia ce să zică. Poate că era de-ajuns să fie acolo. La televizor era un episod mai vechi din serialul MASH. Personajele familiare şi râsetele publicului o trimiteau pe Alice cu gândul direct în anul 1975, când ea şi Elisabeth stăteau pe canapeaua bej după ce ieşeau de la şcoală şi mâncau sendvişuri cu cârnaţi şi sos de tomate, aşteptând-o pe mama lor să se întoarcă de la serviciu. Mintea a început să-i rătăcească. S-a gândit la acea etapă ciudată din viaţa ei care începuse vineri dimineaţă, când îşi recăpătase cunoştinţa în sala de gimnastică. Era ca şi cum ar fi petrecut ultima săptămână într-un loc exotic, unde trebuia să înveţe nişte abilităţi noi şi neobişnuite. Se întâmplaseră atâtea lucruri! Îi cunoscuse pe copii. O văzuse pe mama ei cuplată cu Roger. Participase la Seara Talentelor din Familie. Într-un târziu, a simţit-o pe Elisabeth mişcându-se lângă ea. Alice şi-a ţinut respiraţia. — Tu n-ai treabă? a întrebat-o Elisabeth iritată. — Nimic mai important decât asta. Elisabeth a făcut o grimasă şi a tras mai mult de pătură, lăsând-o pe Alice cu picioarele dezvelite. Alice a tras-o la loc să se învelească. Filmul s-a terminat şi Elisabeth a schimbat canalul. Trăsăturile delicate ale lui Audrey Hepburn au umplut ecranul. Elisabeth a apăsat din nou pe butonul telecomenzii şi a trecut la o emisiune culinară. Alice simţea nevoia să bea nişte cafea. S-a întrebat dacă va strica momentul — ce moment o fi fost şi acesta — dacă se va duce la bucătărie să-şi prepare o 452 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

cană pe care s-o ia cu ea în pat. Of, ce n-ar da pentru un cappuccino dublu cu lapte de la Dino. Dino. S-a aplecat după geanta pe care o lăsase pe jos, lângă pat, şi a scotocit prin ea. A scos figurina fertilităţii şi a aşezat-o cu grijă pe aşternuturi, între ea şi Elisabeth. Păpuşa le privea cu ochii ei bulbucaţi şi enigmatici. Alice a întors-o puţin, astfel încât să stea cu faţa spre Elisabeth. — Ce mai e şi asta? a întrebat Elisabeth după câtva timp de tăcere. — Este o păpuşă a fertilităţii. Dino de la cafenea mi-a dat-o să ţi-o dau ţie. Elisabeth a luat-o şi s-a uitat la ea cu atenţie. — O vrea să mă împiedice să mai răpesc copiii clienţilor lui. — Probabil, a spus Alice. — Ce trebuie să fac cu ea? — Nu ştiu. Poate să-i aduci jertfe… Elisabeth și-a dat ochii peste cap şi a scăpat un mic zâmbet. A pus păpuşa alături, pe noptieră. — Ar trebui să fie în ianuarie, a spus ea. Dacă… — Mi se pare o perioadă potrivită pentru a face un copil, a spus Alice. N-ar fi aşa de frig când te trezeşti noaptea să-i dai să sugă. — N-o să fie niciun bebe, a spus Elisabeth cu răutate. — Putem să-l rugăm pe tata să pună o vorbă bună pentru tine. Cred că el ar putea să tragă nişte sfori acolo sus. — Tu crezi că eu nu l-am rugat pe tata şi la celelalte sarcini? a spus Elisabeth. M-am rugat la toţi. La Iisus. La Fecioara Maria. La Sfântul Gerard, care se zice că este patronul fertilităţii. Nu m-a ascultat niciunul. Nu le-a păsat de mine. 453

Liane Moriarty

— Lui tata i-ar păsa de tine, a insistat Alice şi brusc figura tatălui lor i-a răsărit clar în minte. De obicei îşi amintea figura lui din fotografii, nu pe cea din memoria ei. — Poate că în cer e multă birocraţie…, a continuat ea. — Oricum, eu nu cred în viaţa de apoi, a spus Elisabeth. Înainte aveam viziunea asta romantică în care tata avea grijă de copiii pe care i-am pierdut, dar pe urmă a fost prea de tot. Probabil că în clipa asta are o ditamai creşa. — Cel puţin aşa are o preocupare şi nu se mai gândeşte la mama dansând salsa cu Roger. De data asta, Elisabeth a zâmbit de-adevăratelea. — Mama nu uită niciodată datele când ar fi trebuit să nasc. Mă sună dimineaţa la prima oră şi stă puţin de vorbă cu mine. Nu zice nimic despre dată, doar stă de vorbă. — Pare că se înţelege bine cu copiii, a spus Alice. Ei o adoră. — E o bunică bună, a oftat Elisabeth. — Îmi imaginez că am iertat-o. Elisabeth s-a întors şi s-a uitat la ea tăios, dar n-a spus „S-o iertăm? Pentru ce?“ Era ceva despre care ele nu discutaseră serios niciodată (din câte ştia Alice, ele nu vorbiseră despre asta niciodată); faptul că Barb încetase să-şi mai asume rolul de mamă după moartea tatălui lor. Renunţase, pur şi simplu. A fost şocant. Peste noapte s-a transformat într-o mamă căreia nu-i păsa dacă ele plecau de-acasă suficient de bine îmbrăcate ca să nu le fie frig, dacă se spălau pe dinţi sau dacă mâncau legumele din farfurie — şi nu cumva asta însemna că până atunci ea doar se prefăcuse că-i pasă? Luni de zile după aceea nu făcea altceva decât 454 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

să rătăcească prin casă toată ziua, ţinându-le de mână, şi să plângă în timp ce se uita la albumele cu fotografii. Atunci a apărut Frannie în viaţa lor şi au avut din nou ordine şi reguli. Alice şi Elisabeth au încetat să se mai gândească la Barb ca la mama lor, ci mai degrabă ca la o soră mai mică şi ceva mai prostuţă. Chiar şi-atunci când şi-a revenit până la urmă şi a încercat să-şi exercite autoritatea, ele n-au mai lăsat-o să fie mama lor. A fost o formă de răzbunare subtilă, dar clară. — Da, a răspuns Elisabeth după un timp. Cred că până la urmă am iertat-o. Nu ştiu exact când, dar am iertat-o. — E ciudat cum se aşază lucrurile. — Da. S-au uitat la o reclamă pentru covoare, apoi Elisabeth a continuat: — Mă simt foarte furioasă. Nu pot să-ţi spun cât de furioasă. — Cred, a spus Alice. Din nou, linişte. — Am irosit ultimii şapte ani încercând să ne construim o viaţă a noastră, o viaţă de cartier obişnuită, cu unu–doi copii. Doar asta am făcut — practic, noi nu am trăit — şi acum va trebui să las totul în aşteptare timp de câteva luni până pierd din nou sarcina, apoi va trebui să trec peste asta, Ben o să mă bată la cap cu documentele pentru adopţie şi toţi ne vor încuraja şi ne vor spune entuziasmaţi: Ah, da, adopţie. Ce frumos, ce multicultural! Şi toţi se vor aştepta ca eu să uit acest copil. — Poate că n-o să-l pierzi, a spus Alice. Poate că vei avea acest copil. — Sigur am să-l pierd. 455

Liane Moriarty

Gazda emisiunii culinare a adăugat câţiva stropi de miere într-o cratiţă în timp ce spunea: „Trebuie să folosiţi unt nesărat. Acesta e secretul.“ — Nu-mi rămâne decât să mă comport ca şi cum n-aş fi însărcinată, a spus Elisabeth, aşa încât, dacă pierd sarcina, să nu sufăr prea tare, dar se pare că nu reuşesc. Pe de altă parte mă gândesc: E în regulă. Nu-ţi pierde speranţa! Gândeşte-te că vei reuşi. Apoi, în clipa următoare mă panichez. De fiecare dată când mă duc la baie, mi-e frică să nu văd sânge. De fiecare dată când mă duc la ecografie, mi-e frică să nu-i văd cum se schimbă la faţă. Se zice că nu trebuie să te stresezi pentru că stresul dăunează copilului, dar cum să nu-ţi faci griji? — Ai putea să-mi delegi mie grijile tale, a spus Alice. Aş putea să-mi fac griji pentru tine cât e ziua de lungă! Mă pricep foarte bine la asta, să ştii. Elisabeth a zâmbit şi s-a uitat din nou spre televizor. Bucătarul emisiunii a scos ceva din cuptor şi a mirosit aroma cu nesaţ. „Voilà!“ — Ar fi trebuit să vin imediat să te văd când a murit Gina, dar n-am făcut-o. Îmi pare rău. Ce ciudat, s-a gândit Alice. Toţi se scuzau pentru ceva care avea legătură cu moartea Ginei. — De ce n-ai venit? — Nu ştiam dacă voiai să mă vezi, a spus Elisabeth. Simţeam că n-am să găsesc cuvintele potrivite. Tu şi Gina eraţi foarte apropiate, pe când tu şi eu… ne-am îndepărtat una de alta. Alice s-a dat mai aproape de Elisabeth până când coapsele lor s-au atins. — Atunci hai să ne apropiem din nou. Pe ecranul televizorului curgea genericul emisiunii. 456 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Am să pierd copilul ăsta, a spus Elisabeth. Alice i-a pus mâna pe burtă. — Am să pierd copilul ăsta, a repetat Elisabeth. Alice şi-a apropiat faţa de burta ei. — Haide, nepoţelule sau nepoţico, nu-i aşa că de data asta vei rezista? Mama ta a suferit mult pentru tine. Elisabeth a luat telecomanda, a închis televizorul şi a început să plângă. Cugetările unei străbunici L-am sărutat şi eu. N-aveaţi cum să fiţi mai şocaţi decât mine. Comentarii dezactivate. — Îmi plac leii, a spus Dominick. Era ora nouă sâmbătă seara şi el stătea în faţa uşii de la intrare, cu braţele încărcate cu un pachet de fursecuri cu ciocolată, o sticlă de lichior şi un buchet de lalele. Venise îmbrăcat în blugi şi o cămaşă în carouri cam decolorată şi era nebărbierit. Alice s-a uitat la George şi Mildred, care fuseseră aşezaţi din nou la posturile lor pentru a proteja casa. Nu ştia clar dacă arătau excentrici şi amuzanţi, sau răpănoşi şi de prost-gust. — M-am gândit să trec pe la tine în caz că aveai nevoie de companie, a spus el. Dacă eşti prea ocupată cu planurile pentru mâine… Alice nu făcea altceva decât să stea tolănită pe canapea cu ochii în tavan şi să se gândească vag la copilul lui Elisabeth şi la propunerea lui Nick de „a încerca din 457

Liane Moriarty

nou“. Nick era de părere că ar trebui să înceapă cu o „întâlnire“. „Poate o ieşire la cinema“, zisese el, şi Alice se întrebase cum vor putea „să încerce“, din moment ce vor sta la cinema. Vor trebui să mănânce floricelele de porumb cu mai mult entuziasm? Să aibă o conversaţie deosebit de jovială după aceea? Să numere de câte ori s-au arătat amuzanţi şi afectuoşi unul faţă de celălalt? Vor trebui să încerce să se sărute cât mai romantic cu putinţă? Nu, ea nu voia o astfel de încercare. Voia doar ca Nick să se întoarcă odată acasă şi totul să fie la fel ca înainte. Era sătulă de atâtea prostii. Fusese o zi extenuantă. Toţi copiii avuseseră meci, unul după altul. Olivia juca netball (multe salturi spectaculoase, dar prea puţin contact cu mingea), Tom juca fotbal (foarte bine — a marcat două goluri) şi Madison, hockey (catastrofal, mizerabil. „Te-ai distrat bine?“ a întrebat-o Alice când a ieşit de pe teren. „Ştii că nu-mi place deloc“, i-a răspuns Madison. „Atunci de ce joci?“ „Pentru că-mi spui tu că trebuie să joc un sport de echipă“, a replicat Madison. Alice s-a dus imediat la antrenor şi a retras-o pe Madison din echipă. Atât antrenorul, cât şi Madison au fost teribil de încântaţi.) La fiecare partidă, Alice a avut diverse îndatoriri pe care a reuşit cumva să le îndeplinească la perfecţie, aproape ca şi cum n-ar fi fost o impostoare în propria ei viaţă. A ţinut scorul la meciul de hochei al lui Madison. A ajutat la prepararea cârnaţilor la grătar la meciul de fotbal al lui Tom. Şi, lucru incredibil, a arbitrat meciul de netball al Oliviei. Cineva i-a dat un fluier şi, chiar când protesta „Nu, nu, nu mă pricep“, a simţit în mână forma rece şi familiară a fluierului. Pe urmă fugea pe marginea terenului, fluierând scurt, în timp ce-i ieşeau din gură 458 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

indicaţii ciudate „Fault!“ „Repune mingea!“ „Atacant în off-side!“ Jucătorii au ascultat-o fără discuţii. Nick asistase la toate cele trei partide, dar nu avuseseră timp să vorbească. Şi el a avut de îndeplinit nişte sarcini. A trebuit să fie arbitru în meciul de fotbal al lui Tom. Ce părinţi minunaţi suntem, se gândise Alice cu un amestec de mândrie şi teamă, deoarece asta era problema? De-asta trebuiau ei „să încerce“? Pentru că ea era „mamă“ şi el era „tată“, iar mamele şi taţii erau generici, plictisitori şi nu prea sexy? (De-asta se sărutau prin spălătorii la petreceri? Ca să-şi aducă aminte că au fost cândva nişte adolescenţi zburdalnici?) Mâine era Ziua Mamei. Ziua prevăzută pentru acel Mega-Merengue. Probabil că Alice ar fi trebuit să facă diverse pregătiri — să termine formalităţile, să dea ultimele telefoane ca să vadă dacă toată lumea a făcut ce avea de făcut, dar ea nu era prea interesată de acest Mega-Merengue de Ziua Mamei. Oricum, la întâlnirea de ieri, comitetul organizator părea să aibă situaţia sub control. — Intră, i-a spus ea lui Dominick cu ochii la fursecuri. — Copiii s-au culcat? a întrebat el. — Da, deşi… Alice era cât pe ce să spună în glumă că probabil Tom se juca pe Nintendo pe sub pătură, dar a renunţat, aducându-şi aminte de întâmplarea cu Madison şi tăiatul părului. Era ca şi cum l-ar fi pârât pe fiul ei la directorul şcolii. — Ce-a făcut Kate când a văzut-o pe Chloe? a întrebat ea. — A devenit isterică, aşa cum era de aşteptat, a răspuns Dominick. — I-am lăsat un mesaj în care îi ceream scuze, dar nu m-a sunat. 459

Liane Moriarty

— Înţelegi că n-am avut încotro şi a trebuit s-o suspend pe Madison? a întrebat Dominick în timp ce Alice îi lua florile din mână. N-am vrut… — Ah, sigur că da, nu-ţi face griji. Ce frumoase sunt… Mulţumesc. Dominick a pus fursecurile cu ciocolată pe bancă şi a început să învârtă sticla de lichior în mână. — Am să ştiu când îţi vei recupera memoria, a spus el. — Cum? a întrebat Alice. — După privire. Acum mă priveşti într-un mod politicos, amical, ca şi cum nu m-ai cunoaşte, ca şi cum niciodată… Vai de mine! Micuţa Chloe Harper avea dreptate! „Au făcut sex.“ El a pus jos sticla de lichior şi s-a apropiat. Nu, nu, nu. Alt sărut, nu! N-ar fi bine. Nu s-ar potrivi cu spiritul unei noi „încercări“. — Dominick, a spus ea. Chiar atunci a sunat cineva la uşă. — Scuză-mă, a spus Alice. La uşă era Nick. Adusese o sticlă de vin, brânză, fursecuri şi nişte lalele identice cu cele aduse de Dominick. Probabil că erau la ofertă la vreun magazin din zonă. — Ai restaurat leii, a remarcat Nick încântat. S-a aplecat şi l-a bătut pe George cu palma pe cap. — Sal’tare, bătrâne! — Eu trebuie să plec, a spus Dominick care venise la uşă. Alice a observat că s-a uitat la flori şi la sticla de vin. — Ah, bună, a spus Nick îndreptându-se de spate în timp ce zâmbetul i-a dispărut de pe buze. Nu mi-am dat seama. Nu stau… 460 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Nu, nu. Eu tocmai plecam, a spus Dominick pe un ton hotărât. Ne vedem mâine. A mângâiat-o fugitiv pe Alice pe braţ şi a coborât scările verandei alergând uşor. — V-am întrerupt cumva? Nick a intrat după ea în vestibul şi a văzut buchetul de lalele de la Dominick. — Ia te uită! Toată lumea ţi-a adus cadouri în seara asta. Alice a căscat. Îşi dorea atât de mult ca viaţa ei să revină la normal! Să petreacă o seară de sâmbătă liniştită acasă. Voia să spună: „Sunt obosită. Cred că mă duc să mă culc“ şi Nick să-i răspundă, fără să-şi dezlipească ochii de la televizor: „Du-te. Eu mai stau până se termină filmul şi vin şi eu.“ Voia să stea amândoi în pat, fiecare să citească o carte, apoi să stingă lumina şi să se culce. Cine ar fi crezut că o seară de sâmbătă petrecută acasă i se va părea la un moment dat atât de plăcută? În loc de răspuns, Alice a deschis cutia cu fursecuri de la Dominick, a luat unul şi s-a uitat la Nick care rămăsese în picioare în propria bucătărie, neştiind ce să facă. — Să deschid asta? a întrebat el. — Sigur. El a deschis sticla de vin şi a turnat pentru fiecare un pahar. Alice a pus brânza pe farfurie şi s-au aşezat amândoi, fiecare la câte un capăt al mesei lungi din bucătărie. — Vii mâine? a întrebat Alice luând încă un fursec cu ciocolată. La Mega-Merengue? — Nu intenţionam. Vrei tu să vin? — Bineînţeles! Nick a râs privind-o oarecum consternat. — Atunci, vin. 461

Liane Moriarty

— Cred că până la prânz se termină, a spus Alice. Aşa că vei avea timp să ajungi la mama ta. Nick s-a uitat la ea fără să înţeleagă. — La prânzul de Ziua Mamei, i-a explicat Alice. Ai uitat? La Seara Talentelor din Familie i-ai spus Ellei că te duci. — Ah, da! Ai dreptate. — Cum te descurci fără mine? l-a întrebat Alice pe un ton jovial. Nick a redevenit serios. — Mă descurc bine. Nu sunt chiar atât de neajutorat. Alice a tresărit auzindu-i tonul. — Niciodată n-am zis că eşti, a spus ea luând o bucăţică de brânză. Sau am zis? — Tu nu crezi că sunt în stare să am grijă de copii jumătate din timp. După părerea ta, aş uita să-i duc la activităţile extraşcolare, să le semnez biletele de voie sau ce-o mai fi. Aş uita să citesc anunţurile alea şcolare atât de importante… Nu ştiu cum reuşesc să conduc o companie. Bine, dar ai o secretară personală care se ocupă de toate mărunţişurile astea. Ea nu ştia prea bine care dintre cele două Alice a spus asta: Alice cea ţâfnoasă din viitor sau Alice cea adevărată. Nick a fost întotdeauna un om cu viziune. El a umplut din nou paharele. — Nu suport ideea de a-i vedea doar în weekend. Nu pot să mă comport natural cu ei. Uneori mă aud vorbind ca tata când îi văd. Cu o veselie prefăcută. În timp ce vin încoace să-i iau cu maşina, mă surprind gândindu-mă ce glume să le spun. Şi mă întreb: „Cum de-am ajuns aici?“ — Petreceai mult timp cu ei în weekend? — Ştiu ce vrei să insinuezi. E adevărat că lucrez mult peste program, dar tu nu vrei să-ţi aminteşti de câte ori 462 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

am venit acasă mai devreme. Ieşeam să mă plimb cu Madison cu bicicleta, iar vara, în serile de vineri, petreceam ore întregi jucând cricket cu Tom. Bine, tu întotdeauna spui că a fost doar într-o singură seară, dar eu ştiu că s-a întâmplat de cel puţin două ori şi… — Eu n-am vrut să insinuez nimic. Nick a răsucit în mână piciorul paharului de vin şi s-a uitat la Alice cu o expresie care spunea „Vreau să fiu sincer cu tine.“ — Nu m-am priceput prea bine să păstrez echilibrul între viaţa privată şi viaţa profesională. Aici mai am de lucru. Dacă ne împăcăm, am să mă străduiesc mai mult. Promit să fac asta. — Bine, a spus Alice. Îi venea să râdă de el pentru că spusese „Promit să fac asta“, dar Nick se comporta ca şi cum ar fi fost vorba de un moment decisiv. Doar că ei nu i se părea mare brânză. Şi ce dacă uneori rămânea să lucreze până seara târziu. Dacă asta trebuia să facă pentru a avansa în carieră, foarte bine. — Presupun că rivalul meu nu lucrează atât de mult peste program, a spus Nick. — Ce rival? Alice simţea că vinul începuse să i se urce la cap. În minte îi apăreau frânturi de gânduri neclare, imagini fugitive cu figuri de oameni pe care nu-i cunoştea şi amintiri vagi ale unor emoţii intense pe care nu le putea descrie. — Dominick. — Ah, el. E drăguţ, numai că eu sunt măritată cu tine. — Suntem separaţi. — Da, dar încercăm. 463

Liane Moriarty

Alice a pufnit în râs. — Scuze. Nu ştiu de ce mă face să râd. Nu-i de râs. Chiar nu e de râs. Cred că am nevoie de un pahar de apă. S-a ridicat şi, când a trecut pe lângă Nick, s-a trântit la el în poală ca o adolescentă care flirtează la o petrecere. — O să încerci, Nick? i-a gângurit ea la ureche. O să încerci din toate puterile? — Te-ai ameţit, a spus el, apoi a sărutat-o şi în sfârşit totul era aşa cum ar trebui să fie. Alice şi-a lipit trupul de-al lui cu o delicioasă uşurare. Era ca atunci când te scufunzi într-o cadă cu apă caldă după ce te-a prins ploaia, sau ca atunci când te strecori în nişte aşternuturi de bumbac proaspăt călcate, după o zi extenuantă. — Tati? s-a auzit o voce din spatele lor. Ce faci aici? Nick a tresărit atât de tare, încât a catapultat-o pe Alice direct în picioare. Olivia stătea în pijamale în mijlocul bucătăriei, cu obrajii îmbujoraţi de somn, şi se freca la ochi cu pumnii. A căscat îndelung, întizându-şi mâinile deasupra capului. S-a încruntat, privindu-i perplexă, apoi faţa i s-a luminat de fericire. — O iubeşti iar pe mami? Cugetările unei străbunici Îmi pare rău că am dezactivat comentariile la ultimele două postări, mai ales pentru că ştiu că eraţi nerăbdători să comentaţi, dar, nu ştiu de ce, am vrut doar să vă informez şi, timp de câteva zile, să nu citesc răspunsurile voastre. 464 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Daţi-mi voie să lămuresc un lucru înainte să vă entuziasmaţi prea tare. Nu este vorba de o relaţie sau de altă prostie de genul acesta. Doar o aventură inofensivă. De ce nu? Este chiar distractiv! Mâine vreau să-l iau cu mine la Mega-Merengue de Ziua Mamei, un eveniment organizat de Alice. Ah, şi încă o noutate interesantă. Tocmai m-am întors de la o altă bătălie pe PlayStation cu X (eu am câştigat, bineînţeles!) şi el mi-a făcut o mărturisire. Se pare că şi el citeşte acest blog! Am fost şocată, dar nu pot să mă plâng. Un blog este de domeniu public şi nu am restricţionat niciodată accesul cu o parolă, dar nu mi-am dat seama că mai mulţi rezidenţi de-aici au dat peste el. Şi se pare că X a lăsat şi comentarii, sub pseudonim. Hoţomanul! N-a vrut să-mi spună care. Aveţi idee? COMENTARII Super Buni a spus… Am rezerve serioase în privinţa asta, Frannie. Deja te-a înşelat! Aşa se construieşte o relaţie? (Eu cred că a fost AB74. Întotdeauna mi s-a părut un tip grosolan.) AB74 a spus… Super Buni, n-am fost eu. Aş zice că a fost mizerabilul ăla de Frank Neary! Frank Neary a spus… N-am fost eu, domnişoară Jeffrey. Eu vorbesc întotdeauna din inimă. 465

Liane Moriarty

Beryl a spus… Eu cred c-a fost Super Buni! Ce acoperire genială! Oricum i-ai spune — aventură, poveste de dragoste sau aiureală —, eu zic să te bucuri de fiecare clipă, Frannie! DorisDinDallas a spus… Săruţi foarte bine, Frannie.

466 fiction connection

30

Era „ziua cea mare“. Alice se simţea ca o rufă mică, poate o şosetă, într-o maşină de spălat încărcată, în plin ciclu de centrifugare. Toţi trăgeau de ea. La un moment dat, avea o persoană (necunoscută) agăţată de un braţ şi alta (tot necunoscută) de celălalt braţ, fiecare încercând s-o tragă într-o altă direcţie. Feţe îngrijorate, feţe emoţionate, feţe zâmbitoare şi entuziasmate se apropiau şi se îndepărtau. Oamenii se adunau în jurul ei în grupuri mici, punând îngrijoraţi o mulţime de întrebări, spunându-i că au avut probleme, că livrările n-au sosit la timp. „Unde trebuie să punem ouăle?“ „Unde trebuie să stea cofetăresele?“ „Presa vrea să confirme că vor fi aici la ora 12. Vor să facă un interviu cu tine la 12:30. Este în regulă? Ne încadrăm în timp?“ Presă? Interviu cu ea? Bliţurile camerelor de fotografiat străluceau ca nişte lumini stroboscopice. Ar fi trebuit să fie mai atentă la şedinţa comitetului organizator. Nu îşi dăduse seama de amploarea acestui proiect. Era… mega. Se aflau într-un imens cort colorat, amplasat în curtea şcolii, cu un afiş imens pe care scria Mega-Merengue de 467

Liane Moriarty

Ziua Mamei: 100 de mame vor prepara cea mai mare tartă cu lămâie şi merengue din lume! Intrarea 10$ (copiii, gratuit). Câştigurile vor fi donate şcolii şi Fundaţiei pentru lupta împotriva cancerului la sân. Interiorul cortului fusese amenajat ca o sală de spectacole, pe părţile laterale cu bănci supraînălţate unde spectatorii puteau să stea şi să privească. Pe pereţii cortului erau atârnate afişe cu numele companiilor care „cu mândrie au sponsorizat evenimentul Mega-Merengue de Ziua Mamei“. Alice a văzut unul şi cu cafeneaua lui Dino. În mijloc se afla tot echipamentul necesar pentru prepararea tartei. Semăna cu un şantier de construcţii. Erau acolo un motostivuitor, un mixer de beton, o macara, o formă de copt special concepută pentru această ocazie şi un cuptor unde aveau să coacă tarta. Fusese instalată şi o imensă masă rotundă cu boluri dispuse la anumite intervale. Lângă fiecare bol erau aşezate frumos ingredientele necesare: ouă, făină, unt, lămâi şi zahăr. Soţul lui Maggie, tipul cu faţa roşie de pe banda de alergare, care se pare că era manager de fabrică, se ocupa de echipament şi dădea ordine unor muncitori descumpăniţi. — Vreau să ştiu dacă am înţeles bine. Mai întâi coacem aluatul fără umplutură, da? a întrebat-o el pe Alice. Măcar ştia răspunsul la întrebarea asta. — Da, a spus ea. Apoi a adăugat pe un ton mai ferm: — Da. Aşa e. — Foarte bine, şefa, a spus el şi s-a îndepărtat grăbit. Oamenii începeau să intre în cort, după ce plăteau la două membre ale comitetului organizator care stăteau la intrare. Băncile se umpleau repede. Un grup de copii cu instrumente muzicale au început să cânte o melodie. 468 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Un colţ al cortului fusese rezervat activităţilor pentru copii, toate având o „mega“ temă. Puteau să facă uriaşe baloane de săpun, să rostogolească o imensă minge de spumă şi să picteze pe un şevalet masiv cu pensule supradimensionate. Alice îi lăsase pe Madison, Tom şi Olivia să se distreze acolo. — Totul merge bine? a întrebat cineva. Era Dominick, care venise cu Jasper de mână. Când a ridicat capul şi i-a întâlnit privirea, Alice s-a uitat repede în altă parte, cu un sentiment de vinovăţie. Avea impresia că îl înşelase, ceea ce… în fine, poate chiar aşa era. — Îmi pare rău pentru aseară, a spus ea. — Nici măcar să nu te gândeşti la asta astăzi, a răspuns el. Oh, dar… nu ştiu dacă-ţi aminteşti că am stabilit ceva pentru diseară… Fantoma de la Operă? După sărutul întrerupt de aseară, Nick o dusese pe Olivia înapoi în patul ei, apoi plecase. Stabiliseră ca prima lor „întâlnire“ să fie în seara asta. Se duceau la ceea ce altădată era restaurantul lor italienesc preferat. Nick spusese că va suna să facă rezervarea. — Ăăă... de fapt uitasem, a început să zică Alice. Trebuia s-o rupă cu bărbatul acesta cumsecade. — Ascultă, Dominick, cred că… — Alice, draga mea! Era Kate Harper care strălucea mai mult ca niciodată în lumina dimineţii ce se filtra prin pânza cortului. În urma ei venea un bărbat cu o faţă tristă, însoţit de o Chloe foarte posacă. Părul ei retezat fusese tuns într-un stil modern, dar Alice trebuia să recunoască faptul că nu mai era la fel de frumoasă fără pletele ei lungi. — Nu-i nimic, vorbim mai târziu, a spus Dominick. Anunţă-mă dacă ai nevoie de ceva. Sunt la dispoziţia ta. 469

Liane Moriarty

— Şi eu sunt la dispoziţia ta, Alice! a adăugat vesel Jasper. — M-a surprins s-o văd pe Madison aici, a spus Kate cu o voce tăioasă. Credeam că ai lăsat-o acasă, având în vedere… incidentul. — Madison este pedepsită foarte sever, a replicat Alice pe un ton sec. În fine, va fi, după ce Alice şi Nick se vor gândi la o pedeapsă adecvată. A aruncat o privire spre colţul copiilor şi a văzut-o pe Madison încântată că-i venise rândul la gigantica pompă de săpun. Fusese într-o dispoziţie atât de fericită în ultimele zile! Era păcat să i-o strice. — Sper, a spus Kate. Apoi a adăugat pe un ton scăzut: — Deoarece Chloe este traumatizată. Nu mai mănâncă, nu mai doarme. Asta o va marca pentru tot restul vieţii. — Kate, lasă femeia în pace, a spus soţul lui Kate. Deocamdată are destule pe cap. Lui Kate i-au fremătat nările, ca şi cum Alice era cea care ceruse să fie lăsată în pace. — Îmi dau seama că eşti foarte ocupată, dar nu ştiu dacă înţelegi pe deplin gravitatea situaţiei. Mesajul pe care mi l-ai lăsat pe telefon suna aproape neserios. Ce a făcut Madison este inacceptabil. — Scuze! Mă tem că trebuie să ţi-o răpim pe Alice. Erau Nora şi Maggie, prietenele ei din comitetul organizator, care au apucat-o pe Alice de coate şi au luat-o frumuşel de-acolo. — Tu nu participi la prepararea Mega-Merengue-lui, nu-i aşa, Kate? i-a strigat Nora peste umăr. Mai bine ai lua loc. 470 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Alice a văzut-o pe Kate că s-a întors şi a plecat cu un aer ofensat, strângând braţul soţului ei şi şoptindu-i furioasă ceva la ureche. — Nu ştiu ce am de făcut, a recunoscut Alice în faţa Norei şi a lui Maggie. Nu fac decât să clatin din cap când mă întreabă cineva ceva. Nu era ca la arbitrarea meciului de netball când creierul ei a început să funcţioneze pe pilot automat. — Nu-i nimic, a spus Maggie. Totul merge strună, mulţumită ţie. A fluturat în faţa lui Alice o foaie de hârtie cu desfăşurătorul zilei şi adnotări scrise de mâna ei, dar pe care nu-şi aducea aminte să le fi scris. A văzut că scrisese Respectaţi programul întocmai!! cu litere mari şi subliniase de două ori. Pe figura lui Maggie a apărut o expresie de dezgust. — Vai de mine, a venit şi fostul tău. Ce naiba caută aici? Presupun că vrea să arate că e un tată care se implică. Fostul. Când a auzit cuvântul „fostul“, Alice a vizualizat imediat imaginea fostului ei iubit de dinaintea lui Nick. Richard Bourke. Încrezutul ăla care-i frânsese inima. Dar când s-a întors, a văzut că era Nick care tocmai intra în cort, arătând superb într-o cămaşă albastră. Ea îi spusese odată că ar trebui să poarte întotdeauna albastru. — Eu l-am invitat, i-a explicat Alice. Maggie a privit-o cu atenţie. — Ah! Atunci, foarte bine. — Apropo, presupun că una dintre noi va prelua rolul de maestru de ceremonii, a spus Nora. Putem spune că nu te simţi prea bine. Altfel, piticoata aia de madam 471

Liane Moriarty

Holloway abia aşteaptă să pună mâna pe microfon şi să-şi asume toate meritele dacă n-o oprim. — Microfon? a întrebat Alice nedumerită. Nora a arătat spre un microfon pe un stativ instalat în centrul cortului. Doamne Dumnezeule! Era prevăzut ca Alice să vorbească în faţa atâtor oameni. — Oh, nu, nici nu mă gândesc. Adică da, sigur, poate să prezinte una dintre voi. — În regulă, a spus Nora. Apoi expresia feţei i-a devenit neutră când Nick s-a apropiat de ele. — Bună, Nick. — Bună, Nora, Maggie. Ce mai faceţi voi? Nick le-a salutat înclinând din cap, cu un aer stânjenit. Văzându-l în rolul de fost soţ antipatizat, Alice a simţit nevoia să-l protejeze. Era ca atunci când sora lui o făcuse „vacă“ la Seara Talentelor din Familie. — La mulţi ani de Ziua Mamei, i-a spus Nick lui Alice în timp ce Nora şi Maggie au dispărut în mulţime. Ai primit micul dejun în pat? Alice a dat din cap. — Clătite. Cred că au început să le facă de pe la ora cinci dimineaţa. Se auzeau zgomote de vase şi ţipete. Să vezi cum arată bucătăria acum. Dar trebuie să recunosc, clătitele au fost excelente. Cred că Madison o să ajungă o mare bucătăreasă într-o bună zi. Un chef autoritar, care ţipă şi face multă mizerie. — Îmi pare rău că n-am fost acolo ca să-i supervizez, a spus Nick. Sărbătoreşti pentru prima oară Ziua Mamei fără mine. — Şi sper că ultima, a spus Alice. 472 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Categoric, a spus Nick susţinându-i privirea. Eu aşa cred. — Măi, măi, măi… Pe cine avem noi aici, Barb? Pare-mi-se că sunt minunaţii noştri elevi de la cursul de salsa! Mama lui Alice şi tatăl lui Nick s-au apropiat de ei. Roger i-a bătut pe amândoi cu palma pe umăr ca un vânzător de maşini, învăluindu-i în parfumul familiar al aftershave-ului său, în timp ce Barb a rămas deoparte, plină de mândrie, de parcă Roger făcea din nou o incredibilă ispravă. — Cum te simţi, scumpo? a întrebat-o Barb pe Alice. Arăţi superb, desigur, dar eşti foarte palidă. Ai cearcăne la ochi. Probabil că circulă vreun virus, pentru că nici Elisabeth nu arată prea bine. — A venit şi Libby? a întrebat Alice surprinsă. — E aici, împreună cu Frannie, a spus Barb arătând spre o bancă unde Elisabeth stătea lângă Ben. Arăta rău. Părea că-i venea să vomite. Fără îndoială că era un semn bun. Măcar nu mai stătea să se uite la televizor. Lângă Ben stătea Frannie, alături de domnul cu părul alb care organizase cursa de cărucioare cu rotile la Seara Talentelor din Familie. Frannie stătea cu spatele foarte drept şi se uita în jur uşor jenată, dar în timp ce-i privea, Alice a văzut că domnul cu părul alb i-a spus ceva la ureche şi ea a bătut din palme şi a izbucnit în râs. — Domnul este noul prieten al lui Frannie, i-a explicat Barb. Xavier. Ce frumos! Sinceră să fiu, am crezut întotdeauna că Frannie este lesbiană. Uşurinţa cu care mama ei spusese cuvântul „lesbiană“ a lăsat-o pe Alice cu gura căscată. 473

Liane Moriarty

— Nu trebuie să fii atât de şocată, a continuat Barb uşor indignată. De patruzeci de ani de când o cunosc, n-am văzut-o niciodată cu un iubit. — Probabil pentru că e foarte pretenţioasă, a spus Roger. Trebuia să găsească bărbatul potrivit. Ca tine. — Vai, tu! a exclamat Barb cu cochetărie şi faţa i-a strălucit de fericire. Am fost norocoasă că te-am întâlnit! — Tata a fost norocos că te-a întâlnit pe tine, a spus Nick devenind deodată serios. Mama lui Alice l-a privit surprinsă, cu obrajii îmbujoraţi de plăcere. — Ce frumos din partea ta să spui asta, Nick! Chiar atunci a apărut din nou Maggie cu un şorţ lung şi roz pe care scria Mega-Merengue de Ziua Mamei, alături de imaginea unei imense tarte cu lămâie şi merengue. Dedesubt scria Ziua Mamei, Sydney, 2008. I-a întins lui Alice unul identic. — Alice, şorţurile au ieşit foarte bine! a spus ea în timp ce-i trecea şorţul pe după gât şi i-l lega la spate. Alice s-a uitat în jur şi a văzut o mulţime de femei cu şorţuri roz, aliniate în jurul mesei imense cu boluri pentru prepararea aluatului. — Cred că toată lumea este pregătită să începem, a spus Maggie. Eşti de acord? — Sigur că da, a zis Alice cu nonşalanţă. — Tu stai aici, a spus Maggie. Lângă mine. — Succes, scumpa mea, i-a urat Barb. Sper să aibă grijă cu cuptorul acela. Merengue-ul se poate arde foarte ușor. Îmi aduc aminte că mie mi s-a întâmplat odată când am făcut o tartă cu lămâie și merengue, deoarece îl aveam invitat la cină pe șeful tatălui tău şi ce tare m-am necăjit. Mi-aduc aminte că m-am uitat în cuptor şi mă gândeam… 474 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

— Haide, Barbie, a spus Roger trăgând-o de braţ. Poţi să-mi spui continuarea poveştii după ce ne aşezăm. I-a făcut cu ochiul lui Alice în timp ce o conducea pe mama ei, care tot nu terminase de vorbit, înspre locurile din sală, şi Alice a simţit brusc afecţiune faţă de el. O iubea pe Barb. În stilul lui infatuat, o iubea. — Mă duc să le spun copiilor să ne aşezăm, a spus Nick şi s-a îndreptat spre zona de joacă. Alice s-a dus lângă Maggie şi celelalte femei cu şorţuri roz, aşteptând să-şi ocupe locurile în jurul mesei. — Ce bună organizare, a spus femeia care stătea lângă Alice şi care avea un semn din naştere ca o arsură pe jumătatea inferioară a feţei. Eşti al naibii de pricepută, Alice. Sunt al naibii de pricepută, s-a gândit Alice. Se simţea ameţită. Nora s-a postat în faţa microfonului. — Vă invităm pe toţi să luaţi loc. Începem prepararea tartei! Alice s-a uitat după Nick în public şi l-a văzut ţinând-o pe Olivia pe genunchi. Aripile de zână pe care Olivia insistase să le poarte îi atingeau faţa. Tom stătea în stânga lui Nick şi făcea fotografii cu un aparat digital, iar Madison în dreapta, aparent extrem de interesată de ce se petrecea la masa de lucru. Nick a spus ceva şi a arătat spre Alice, iar cei trei copii au zâmbit radioşi şi au făcut cu mâna în direcţia ei. Le-a făcut şi Alice cu mâna şi chiar atunci i-a văzut pe Dominick şi Jasper. Stăteau cu două rânduri mai în faţă decât Nick şi copiii, şi i-au făcut cu mâna entuziasmaţi, crezând că Alice îi salutase pe ei. Of, Doamne! Imediat a observat că Libby şi Ben îi făceau cu mâna alături de Frannie, Xavier, Barb şi Roger. 475

Liane Moriarty

Alice a încercat ca zâmbetul şi salutul ei să pară că se adresează tuturor şi fiecăruia în parte. Nora a luat din nou cuvântul. — Mă aflu aici în numele lui Alice Love care trebuia să prezinte acest eveniment. După cum mulţi dintre voi ştiţi, Alice a avut un accident în sala de gimnastică săptămâna trecută şi încă nu s-a recuperat sută la sută. Ştiţi ceva? Încă îmi aduc aminte ziua când Alice mi-a spus că vrea să strângă o sută de mame pentru a coace cea mai mare tartă cu lămâie şi merengue din lume. Mi-am zis atunci că e nebună! În public s-au auzit râsete. — Dar o ştiţi cu toţii pe Alice. Când îşi pune un lucru în minte, nu i-l mai scoate nimeni. E ca un bull terrier. Din nou râsete, de data asta apreciative. Bull terrier? Atât de mult se schimbase în doar zece ani? Semăna mai degrabă cu un labrador. Dornică să placă şi cam toantă. — Dar după numai câteva luni, nu e de mirare, iată-ne aici! S-o aplaudăm cu toţii pe Alice! Publicul a izbucnit în aplauze frenetice. Alice a înclinat capul şi a zâmbit fără convingere. — Dedicăm această zi unei prietene foarte dragi, membră a comitetului nostru de părinţi, care şi-a pierdut viaţa într-un mod tragic anul trecut, a continuat Nora. Reţeta pe care o vom folosi la prepararea tartei cu lămâie şi merengue îi aparţine şi suntem convinşi că astăzi ne va fi alături cu spiritul. Mă refer, bineînţeles, la Gina Boyle. Ne este dor de tine, Gina. Vă invit să păstrăm un moment de reculegere în memoria Ginei. Alice a observat că toţi au plecat capul în semn de respect şi aducere aminte pentru această femeie care se 476 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

pare că jucase un rol important în viaţa ei. Dar ea nu-şi amintea nimic. Clătitele de la micul dejun nu-i căzuseră prea bine la stomac. După o pauză care i s-a părut că a durat mai mult de un minut, Nora a ridicat capul. — Doamnelor, a spus ea, pregătiţi telurile.

477

31

Femeile au apucat telurile cu un aer solemn, de parcă ar fi fost niște muzicieni într-o orchestră. — Se bat ouăle, se adaugă apoi smântâna, zahărul, coaja de lămâie rasă şi zeama de lămâie, până se obţine un aluat omogen, citea Nora cu voce tare. A urmat o pauză, apoi toate au pus telul jos şi au început să selecteze ingredientele. Alice a început să spargă ouăle unul câte unul ca să le bată în castron. Toate femeile din jurul ei făceau acelaşi lucru. Se auzeau râsete nervoase şi şuşoteli. — Să nu puneţi şi cojile! a strigat cineva din public, spre amuzamentul tuturor. După câteva minute, cortul s-a umplut de sunetul telurilor ce băteau compoziţia. Urmând instrucţiunile Norei, după ce au terminat, s-au aşezat toate la rând să toarne amestecul într-un cazan industrial galben. „Va ieşi un dezastru“, s-a gândit Alice. — Se adaugă făina, migdalele măcinate, zahărul farin şi untul în castronul robotului şi totul se frământă până capătă consistenţa pesmetului făcut din pâine, a citit mai 478

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

departe Nora. În loc de robot de bucătărie, vom folosi un mixer pentru ciment. Nu vă speriaţi, este curat! Rog fiecare mămică să pună în mixer ingredientele amestecate. — Nu-mi vine să cred că facem asta, i-a şoptit Alice lui Maggie în timp ce mamele se aşezau la rând cu castroanele în mâini. E curată nebunie. — E opera ta, Alice! a răspuns Maggie râzând. Unul dintre muncitorii care se uitau uluiţi a pus în funcţiune mixerul de ciment, în timp ce mamele separau gălbenuşurile de albuşuri. — Adăugaţi gălbenuşurile şi amestecaţi, a ordonat Nora. Şi din nou femeile s-au aşezat la rând ca să adauge gălbenuşurile. Câteva minute mai târziu, o imensă bilă de cocă galbenă a fost răsturnată din mixerul de ciment pe suprafaţa presărată cu făină a mesei din centru. — Frământaţi până capătă consistenţă elastică. Femeile s-au adunat în jurul mesei, frământând şi întinzând aluatul. „Prăjitura asta o să fie necomestibilă“, s-a gândit Alice, văzând toate acele mâini nepricepute trăgând şi împingând aluatul. În jur străluceau flash-urile aparatelor de fotografiat. — Acum ar trebui să punem aluatul la frigider timp de o jumătate de oră, dar azi este vorba de cantitate, nu de calitate, a spus Nora. Aşa că vom trece direct la întinderea foii de aluat. Muncitorii au adus un sucitor gigantic. Alice s-a uitat cum la fiecare capăt al sucitorului s-au aşezat câte trei femei care l-au prins bine de mânere şi au început să-l împingă înainte de parcă ar fi împins la o maşină rămasă în pană. Din public se auzeau exclamaţii şi râsete, iar unii spectatori strigau indicaţii când femeile împingeau în 479

Liane Moriarty

direcţii diferite, dar incredibil, după câteva minute, aluatul a început să se întindă. Funcţiona. Chiar funcţiona. Începea să se formeze o imensă foaie de aluat, de mărimea unui pat matrimonial. — Şi acum vine partea cea mai grea, a anunţat Nora. Se acoperă tava cu aluat. „N-o să reuşim“, s-a gândit Alice în timp ce femeile s-au adunat în jurul foii de aluat şi au ridicat-o în aer pe palmele întinse, de parcă ar fi susţinut o pânză preţioasă. Toate aveau pe chip exact aceeaşi expresie de concentrare amestecată cu teamă. — Fir-ar să fie, fir-ar să fie, a spus femeia cu semnul din naştere, când aluatul a început să se lase în mijloc. O altă femeie a dat fuga să ridice de-acolo. Se călcau una pe alta pe picioare şi strigau ordine scurte: „Fii atentă acolo!“ şi „Ridică de partea aia!“ Nimeni n-a zâmbit şi n-a râs până ce foaia delicată de aluat n-a fost aşezată pe imensa tavă de copt. Reuşiseră s-o pună fără să se rupă şi fără să formeze fisuri. Era un miracol. — Ura! a strigat mulţimea şi femeile au schimbat între ele zâmbete extaziate în timp ce apăsau aluatul cu degetele pe marginea tăvii. Pe urmă au acoperit aluatul cu o mulţime de foi de hârtie de copt pe care le-au fixat cu bile ceramice pentru copt. Când au terminat, muncitorii au ridicat tava şi au băgat-o în cuptor. — O lăsăm să se coacă timp de zece minute, a continuat Nora liniştită, ca şi cum nu era deloc surprinzător faptul că ajunseseră până în acel punct. Între timp, iscusitele noastre mămici vor prepara crema de bezea. Doamnele s-au reîntors la mesele lor şi au început să bată albuşurile, încorporând treptat zahărul pudră. 480 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Căldura cuptorului a inundat cortul. Alice simţea că se înroşise la faţă şi că pe frunte i se formau broboane de transpiraţie. Aroma prăjiturii din cuptor umplea aerul. A început s-o doară capul şi s-a întrebat dacă nu cumva o păştea gripa. Mirosul din cuptor îi stârnea ceva în memorie. Doar că era ceva mult prea mare ca să-şi amintească. Ceva imens ca foaia de prăjitură. Prea mare pentru o singură persoană. — Te simţi bine? a întrebat-o Maggie apropiindu-se de ea. — Da, mă simt bine. Blatul prăjiturii a fost scos din cuptor în aplauzele publicului. Era rumen-auriu. Au îndepărtat hârtia de copt şi bilele ceramice şi au turnat peste el umplutura de culoarea lămâii. Apoi au adăugat crema merengue. Femeile erau bete de bucurie. Dansau în jurul prăjiturii ca nişte şcolăriţe, turnând spuma de merengue peste umplutură şi formând mici creste albe ca zăpada cu ajutorul unor spatule de lemn. Din nou au strălucit bliţurile aparatelor foto. — Alice? a spus Nora la microfon. Avem aprobarea ta? Alice avea impresia că lumea era acoperită cu un fel de voal. Vedea ca prin ceaţă, iar gura şi-o simţea ca plină cu vată. Parcă abia se trezise din somn şi încerca să-şi alunge din minte visele nopţii pentru a-şi limpezi gândurile. A clipit şi s-a uitat cu atenţie la tartă. — Aţi putea să mai nivelaţi puţin bezeaua în colţul acela? a spus ea, mirată că vocea i-a sunat atât de normal. Una dintre femei s-a grăbit s-o asculte. Alice a dat din cap spre Nora. — Şi acum, doamnelor şi domnilor, o introducem în cuptor! a anunţat Nora. 481

Liane Moriarty

Soţul lui Maggie i-a făcut semn şoferului de pe motostivuitor că putea să înceapă. Toţi ochii erau aţintiţi spre minunata tartă care a fost ridicată cu motostivuitorul şi introdusă în cuptor. A urmat o nouă rundă de aplauze. — În timp ce tarta va sta la cuptor, elevii din clasa a patra ne vor oferi un mic spectacol, a explicat Nora. După cum îşi amintesc mulţi dintre dumneavoastră, scumpei noastre prietene Gina îi plăcea Elvis. De câte ori era în bucătărie şi gătea, punea un disc cu Elvis. Niciodată nu asculta altceva. Din acest motiv, copiii ne vor delecta cu un potpuriu de hituri din repertoriul lui Elvis. Gina, dragă, este pentru tine! A urmat o explozie de urale şi râsete, în timp ce treizeci de Elvişi în miniatură s-au îndreptat spre mijlocul cortului. Toţi purtau ochelari de soare cu lentile negre şi salopete din satin alb acoperit cu pietre strălucitoare. O profesoară a apăsat butonul unui casetofon şi copiii au început să danseze în stilul Elvis după melodia „Hound Dog“. Cum mamele cofetare nu aveau pe ce să stea, s-au rezemat de masa de lucru. Unele şi-au dat jos şorţurile roz. Pe Alice o dureau picioarele. De fapt, o dureau toate. Oh, cântecul ăsta îmi sună atât de… cunoscut. Normal, pentru că e Elvis. Toată lumea a auzit de Elvis. A început melodia „Love Me Tender“. Mirosul dulce, de lâmâie, al tartei din cuptor era prea puternic. Era imposibil să te gândeşti la altceva în afară de tartă… cu lămâie… şi merengue. Mirosul ăsta îmi pare atât de… familiar. Normal, pentru că e o tartă cu cremă de lămâie şi merengue. Ştii bine că aşa miroase o tartă cu cremă de lămâie şi merengue. 482 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Dar era ceva mai mult de-atât. Însemna ceva… Până mai devreme, Alice îşi simţise faţa roşie şi fierbinte. Acum şi-o simţea rece, de parcă i-ar fi suflat în faţă un vânt îngheţat. Oh, Doamne, se simţea rău. Se simţea foarte rău. S-a uitat disperată în public, căutând pe cineva care s-o ajute. A văzut că Nick a lăsat-o pe Olivia de pe genunchi şi s-a ridicat de pe scaun. L-a văzut pe Dominick sărind în picioare, cu o figură îngrijorată. Amândoi îşi făceau loc pe lângă genunchii spectatorilor, încercând să ajungă la ea. Acum se auzea melodia „Jailhouse Rock“. Mirosul de lămâie şi merengue devenea din ce în ce mai puternic. Îi pătrundea în nări, strecurându-se până sus, la creier, umplându-l cu amintiri. Oh, Doamne, bineînţeles, bineînţeles! Pe Alice au lăsat-o picioarele. Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy N-am văzut când a leşinat Alice, deoarece ieşisem la toaletă. Instalaseră un şir de toalete portabile din plastic albastru. Aveam o sângerare. Mi-am zis: Ce potriveală! Să pierd ultima sarcină într-o toaletă portabilă. Mizerabil şi oarecum penibil. Ca viaţa mea.

483

32

Bună! Femeia care a deschis uşa, în timp ce-şi ştergea mâinile de un şorţ înflorat, zâmbea încântată, ca şi cum Alice îi era o prietenă dragă. Alice nu voise să vină. Nu-i făcuse plăcere atunci când această „Gina“ venise la uşa ei chiar a doua zi după ce se mutase în casa de vizavi ca să o invite „la o cină“. În primul rând, nu Alice trebuia să-i facă invitaţia, având în vedere că ea locuia acolo de mai mult timp? Asta o făcea să se simtă vinovată, ca şi cum această femeie stăpânea deja mult mai bine decât ea chestiunile care ţineau de protocol. Numai cât se uita la Gina şi îşi dădea seama că nu era genul ei de persoană. Vorbea prea tare. Avea o dantură prea frumoasă, prea mult machiaj, prea mult parfum, prea mult din toate. Era una dintre acele femei în prezenţa cărora Alice se simţea golită de propria personalitate. Şi ce era cu această cină? Avea vreo problemă cu obişnuitul ceai de după-amiază? Era sigură că o să fie groaznic. Bună, dulceaţă mică! Gina s-a aplecat să o salute pe Madison. 484

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Madison s-a agăţat de piciorul lui Alice într-un acces de timiditate, ascunzându-şi faţa în pubisul ei. Lui Alice nu-i plăcea deloc când făcea asta. Se întreba mereu dacă nu cumva oamenii credeau că fetiţa moştenise aptitudinile sociale mediocre ale mamei ei. Nu ştiu să mă port cu copiii, a spus Gina. Da’ deloc. Probabil că de aceea nu reuşesc să rămân însărcinată. Alice a urmat-o pe Gina în casă, încercând s-o desprindă pe Madison de piciorul ei. Peste tot erau numai cutii care aşteptau să fie despachetate. Eu ar fi trebuit să te invit la mine acasă, a spus Alice. Nicio problemă. Eu sunt aia nerăbdătoare să-mi fac prieteni noi, a explicat Gina. Vreau să te seduc cu tarta mea cu cremă de lămâie şi bezea. — S-a întors repede şi a dat peste o cutie. — Bine, să te seduc, dar nu la propriu. Vai, ce păcat, a spus Alice. Apoi a adăugat repede, prosteşte: Şi asta a fost o glumă. Gina a râs şi a condus-o în bucătărie. Acolo era cald şi în aer plutea aroma tartei cu cremă de lămâie şi bezea. La combina muzicală se auzea cântând Elvis. Cred că am propus o cină în loc de un ceai obişnuit, a spus Gina, aşa că am putea să bem şampanie. Vrei şampanie? Da, te rog, a spus Alice, deşi ea nu obişnuia să bea în timpul zilei. Gina a dansat pe loc de bucurie. Slavă Domnului! Dacă ziceai nu, n-aş fi fost în stare să beau singură… şi ştii, un păhărel te ajută când stai de vorbă cu oameni necunoscuți. A destupat sticla şi a scos două pahare. Eu şi Mike suntem din Melbourne. Aici, în Sydney, nu cunosc pe nimeni. De-aia caut să-mi fac prieteni noi. Şi cum 485

Liane Moriarty

Mike lucrează până târziu, mă simt foarte singură în timpul săptămânii. Alice a întins paharul să i-l umple. Şi Nick a început să lucreze peste program în ultimul timp, a spus ea. — Alice? — Alice? Nick o ţinea de un braţ şi Dominick de celălalt. Picioarele îi tremurau de parcă erau din gelatină. — Iar, a spus Alice. — Te doare spatele? a întrebat Dominick. Nu, încep să-mi reamintesc tot. Încep să-mi recapăt memoria. Era ca şi cum se rupsese un baraj în mintea ei, lăsând să scape un torent de amintiri. — Daţi-i un pahar cu apă, a strigat cineva. Alice avusese nevoie de o prietenă. Când Madison avea un an, Sophie se despărţise de Jack (ce şoc!) şi găsise un alt cerc de prietene singure, care purtau haine moderne şi pantofi cu toc cui, ţipau mult şi începeau să iasă la ora 9 seara, ducându-se cu taxiul la baruri elegante din centrul oraşului. Până la urmă, s-a despărţit de Alice. Iar Elisabeth era mereu în lumea ei, tristă şi absorbită de propriile gânduri. Aşa că prietenia lui Alice cu Gina a înflorit rapid. A fost ca şi cum s-ar fi îndrăgostit. În plus, Nick şi Mike se înţelegeau bine! Ieşiri împreună la camping. Mese improvizate care se prelungeau până târziu în noapte, în timp ce copiii dormeau pe canapele. Era minunat. 486 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Cele două fete gemene ale Ginei, Eloise şi Rose, s-au născut cu câteva luni înaintea Oliviei. Amândouă aveau ochii mari şi castanii, nasul mic şi pistruiat şi părul bogat al Ginei. Oliviei îi plăcea să se joace cu ele. Într-un an, cele două familii au închiriat nişte case plutitoare pe râul Hawkesbury. Şi-au ancorat ambarcaţiunile una lângă alta. Seara mergeau cu şalupa unii la alţii şi făceau grătare pe punte. Olivia şi gemenele le-au vopsit mamelor unghiile de la picioare cu ojă de diferite culori. Într-o dimineaţă, Gina şi Alice au ieşit să facă o baie după micul dejun, făcând pluta în apă şi admirându-şi degetele de la picioare, în timp ce Nick, Mike şi copiii se jucau de-a Marco Polo. Cu toţii au fost de acord că era cea mai frumoasă vacanţă din viaţa lor. Bineînţeles, când a rămas însărcinată cu Olivia, i-a spus mai întâi Ginei şi apoi lui Nick. Nick plecase două săptămâni în Marea Britanie şi o sunase doar de două ori. De două ori în două săptămâni. Era incredibil de ocupat, zicea el. Era în lumea lui. Dar au câştigat licitaţia! El a primit o primă! Puteau să-şi permită o piscină! — Niciodată, i-a spus lui Nick. — Ce zici? Ea încerca să spună: „Tu nu erai niciodată acasă.“

* În anul cu proiectul Goodman, Nick nu era niciodată acasă. Când venea de la serviciu, mirosea a birou. A sudoare 487

Liane Moriarty

corporatistă. Chiar şi când vorbea cu ea, tot la serviciu se gândea. Olivia a avut trei otite în trei luni. Tom făcea nişte crize de furie groaznice. Peste noapte, Madison a devenit atât de agitată din cauza şcolii, încât vomita în fiecare dimineaţă. „Nu-i normal, Nick. Trebuie să facem ceva. Nu mai pot să dorm, de îngrijorată ce sunt.“ Nick zicea: „Nu-i decât o fază. Nu pot să discut acum despre asta, mâine dimineaţă plec cu avionul la prima oră.“ Gina zicea „Am aflat de un psiholog pediatru foarte bun care ar putea să te ajute. Oare ar trebui să discuţi cu directorul şcolii? Profesoara ei ce zice? Vrei să stau eu cu Tom şi Olivia, ca să petreci mai mult timp cu Madison? Ce probleme mai ai şi tu!“ Gina era genul de femeie care se implica în viaţa şcolii. Se oferea voluntar pentru orice. Şi Alice a devenit o astfel de persoană. Îi plăcea. Se pricepea. Mike şi Gina aveau probleme. Gina îi povestea lui Alice tot: orice remarcă dură şi orice gest nechibzuit al soţului ei. Mike îi spunea lui Nick că era nemulţumit de viaţa lui. Într-o seară caldă din decembrie, Alice şi Nick au dat o petrecere de Crăciun. Mike s-a îmbătat şi s-a sărutat cu nesuferita de Jackie Holloway în spălătorie. Gina a intrat să ia o şampanie şi a dat peste ei. Într-o noapte, Nick şi Alice discutau în pat pe întuneric. Mike este prietenul meu. Vrei să zici că eşti de acord să se pupe cu alta în spălătoria noastră? 488 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Normal că nu, dar orice poveste are două versiuni. Hai să nu ne amestecăm! Ba nu are două versiuni! E inadmisibil. N-ar fi trebuit să se sărute cu ea. Bine, poate că dacă Gina n-ar încerca mereu să-l facă pe Mike să se comporte altfel decât este el în realitate. Gina nu face asta! Cum adică? Pentru că îl încurajează să-şi caute altă slujbă? O face pentru că lui nu-i mai place cea pe care o are! Ascultă! Ţie ţi se pare normal să ne certăm în locul lor, tu în rolul Ginei şi eu în al lui Mike? S-au întors cu spatele unul la altul, având grijă să nu se atingă. Nu au fost nişte „cireşe“. A fost o jumătate din platoul cu fructe asortate. Un platou frumos prezentat pe care ea stătuse toată dimineaţa să-l aranjeze ca să-l ducă mamei lui. Ea alerga de colo-colo prin casă, grăbindu-se să-i îmbrace pe copii, iar el, în loc s-o ajute, citea ziarul şi mânca bine mersi din platoul cu fructe, de parcă Alice era menajera. După ce Mike s-a mutat de-acasă, Gina a vrut să mai slăbească. Aşa că ea şi Alice s-au hotărât să-şi ia un antrenor personal. S-au dus la o sală de gimnastică. Au început să ia ore de fitness. Au scăpat de toate kilogramele nedorite. Au căpătat o formă fizică de invidiat. Alice era încântată. Purta haine cu două numere mai mici. Până atunci nu ştiuse că era atât de plăcut să faci mişcare. Gina s-a dus la o întâlnire cu un tip pe care îl cunoscuse pe Internet. Alice a rămas să aibă grijă de copii. Nick lucra până târziu. 489

Liane Moriarty

Când s-a întors acasă, Gina era radioasă şi entuziasmată. Alice, în pantalonii de sport şi tolănită pe canapea, s-a simţit cuprinsă de invidie. Primele întâlniri… Ce frumos ar fi să simtă din nou emoţia primei întâlniri. Când s-a întors acasă în seara aceea, Nick i-a spus: „Ai slăbit prea tare.“ Când Nick a auzit că tatăl lui se întâlnea cu mama lui Alice, reacţia lui a fost să râdă cu gura până la urechi. Nu e genul lui. Lui îi plac femeile divorţate, cu ţâţe siliconate şi pensii consistente. Femei care citesc toate cărţile care trebuie citite şi văd toate piesele care trebuie văzute. Vrei să spui că mama mea nu este suficient de cultă pentru tatăl tău? Urăsc genul de femei cu care iese tatăl tău de obicei! Înseamnă că taică-tu şi-a mai redus din pretenţii şi se întâlneşte cu maică-mea, o femeie simplă dintr-un cartier sărac? E imposibil să discut cu tine. Parcă ai vrea să mă faci să zic ce nu vreau să zic. Foarte bine. Tata şi-a redus pretenţiile. Asta vrei să zic? Eşti mulţumită? Elisabeth dispăruse. Sora ei se transformase într-o persoană acră şi furioasă, cu un râs forţat şi sarcastic. Nimănui nu i se întâmplase ceva la fel de rău cum i se întâmpla lui Elisabeth. Alice nu ştia cum să vorbească cu ea ca să n-o jignească. Odată a întrebat-o dacă îşi mai făcuse o implantare de embrioni şi Elisabeth a făcut o grimasă dispreţuitoare. Embrionii nu se implantează; se transferă — i-a explicat pe un ton batjocoritor. Măcar de-ar fi atât de simplu. De unde naiba era să cunoască Alice terminologia? Dacă o invita la petrecerile de ziua de naştere a copiilor, 490 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Elisabeth ofta de-ai fi zis că era un chin pentru ea, dar oricum venea şi tot timpul arăta ca o martiră. Nu se oferea s-o ajute, ci se mulţumea să stea acolo cu o faţă acră. Nu trebuie să-mi faci favoruri, îi venea lui Alice să-i spună. După al patrulea avort, a încercat să discute cu Elisabeth. S-a oferit să-i doneze ovulele ei. Ovulele tale sunt prea bătrâne, a spus Elisabeth. Tu chiar nu ştii despre ce vorbeşti. Când Roger a cerut-o de soţie pe mama lui Alice, Nick s-a înfuriat. Ei, bravo! Fantastic. Cum o să se simtă mama mea? De parcă ar fi fost vina lui Alice. De parcă mama ei îl obligase pe Roger s-o ia de nevastă. Au încetat să mai aibă relaţii sexuale. Pur şi simplu, nu le-au mai avut. Nici măcar nu mai vorbeau despre subiectul ăsta. — S-o scoatem afară la aer curat. Îşi dădea vag seama că era pe jumătate cărată şi pe jumătate târâtă de braţe afară din cort. Toată lumea se uita, dar ea nu se putea gândi decât la amintirile care îi năvăleau în minte. Când trebuia s-o nască pe Madison şi au apucat-o primele dureri, şi-a spus în sinea ei: Ăştia nu vorbesc serios. Doar nu se aşteaptă să suport aşa ceva. Dar se pare că da, se aşteptau. Şapte ore mai târziu, după ce a născut, nici ei, nici lui Nick nu le venea să creadă că aveau o fată. Fuseseră ridicol de convinşi că va fi băiat… E fată! îşi repetau unul altuia. Surpriza îi făcuse euforici. Fetiţa ei 491

Liane Moriarty

era extraordinară. De parcă ar fi fost prima fetiţă care se născuse pe lumea asta. Tom a venit în poziţie transversală. Alice tot urla la moaşa aceea cu faţă tâmpă şi obosită: Spatele. Mă doare spatele. Şi în tot timpul ăsta îşi jura că niciodată nu va mai trece prin aşa ceva. Cu Olivia a fost cel mai rău. Există suferinţă fetală şi va trebui să facem cezariană, i-au spus. Imediat sala s-a umplut de oameni şi ea a fost transportată cu targa pe un hol larg, unde vedea defilând ritmic luminile de pe tavan şi se întreba cu ce îl făcuse să sufere pe bietul copil chiar înainte de a se naşte. Când s-a trezit din anestezie, o asistentă i-a spus: Ai o fetiţă superbă. Lui Madison i-a ieşit primul dinte când avea opt luni. Tot timpul punea degetul pe el şi se încrunta. Tom a refuzat categoric să stea pe scaunul înalt. Niciodată n-a stat în el. Olivia a început să meargă în picioare abia pe la un an şi şase luni. Jacheta cu glugă a lui Madison, roşie cu flori albe. Elefănţelul albastru şi jigărit pe care Tom îl lua cu el peste tot. Unde-i elefantul? Ai văzut drăcia aia de elefant? În prima zi de şcoală, Olivia alerga prin curtea şcolii şi ţipa de bucurie. Pe Madison au trebuit să i-o smulgă din braţe lui Alice. 492 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Alice a intrat într-o zi în bucătărie şi l-a găsit pe Tom băgându-şi în nas boabe de mazăre congelată. Voiam să văd dacă mazărea o să-mi iasă pe ochi, i-a explicat el doctorului. Pe Olivia au pierdut-o pe plaja din Newport. Alice a început să hiperventileze din cauza panicii. Trebuia să stai cu ochii pe ea, îi reproşa Nick întruna. De parcă asta era problema: că Alice făcuse o greşeală. Nu că Olivia se pierduse, ci că era vina lui Alice. — Alice? Inspiră adânc. N-a luat în seamă vocile. Era ocupată să-şi aducă aminte. Era o zi de august foarte rece. Ea şi Gina se întorceau acasă de la gimnastică, fiecare cu maşina ei. De obicei mergeau împreună, dar Alice trebuise s-o ducă pe Madison la dentist înainte de gimnastică. Dentistul spusese că nu era nimic în neregulă cu dinţii lui Madison şi că nu ştia ce-i provoca durerea aceea în maxilar. O trimisese pe Madison în sala de aşteptare şi o întrebase pe Alice cu glas scăzut: Cumva fetiţa este stresată? Alice s-a uitat nerăbdătoare la ceas, disperată să nu întârzie la gimnastică. Nu voia să piardă începutul orei de fitness. Mai pierduse una cu o zi în urmă, deoarece Olivia avusese o prezentare la şcoală. Stresată? Ce anume putea s-o streseze pe Madison? Era imposibilă. Probabil că voia să scape de şcoală. În drum spre casă, în maşină, Madison se plângea că va trebui să aştepte în creşa sălii de gimnastică în timp ce Alice şi Gina erau la ora de fitnes. Sunt prea mare ca să stau la creşă. Acolo sunt numai pitici care plâng. 493

Liane Moriarty

Atunci ar fi trebuit să te duci la şcoală, nu să inventezi dureri de dinţi. N-am inventat nimic. Era o zi închisă, cu vânt puternic. Fulgerele brăzdau cerul. A început să plouă. Stropi grei de ploaie loveau parbrizul maşinii, ca nişte pietricele. Mamă, n-am inventat nimic. Taci! Sunt atentă la drum. Lui Alice nu-i plăcea să conducă pe ploaie. Vântul bătea cu putere. Copacii se legănau ca într-un dans fantomatic. Au oprit pe Rawson Street. Alice a văzut farurile de frână de la maşina Ginei aprinzându-se. Gina era la volanul cadoului extrem de nepractic pe care şi-l făcuse singură de ziua ei, când împlinise patruzeci de ani. Un Mini roşu cu dungi albe pe laterale şi număr de înmatriculare personalizat. Nu o maşină de familie. Mă face să mă simt tânără şi zvăpăiată, zicea Gina. Îi plăcea s-o conducă cu acoperişul decapotat şi cu Elvis cântând la volum maxim. Alice se uita la Mini-ul oprit în ploaie şi ştia că Gina cânta din răsputeri după muzica lui Elvis. Copacul ăla pare c-o să cadă, a spus Madison. Alice s-a uitat la el. Era lichidambarul de pe colţ. Toamna arăta superb. În momentul acela se clătina încoace şi-ncolo, trosnind îngrozitor. N-o să cadă. A căzut. S-a întâmplat foarte repede, violent şi subit. A fost ca şi cum un prieten foarte drag îţi dă pe neaşteptate un pumn în faţă. Ca şi cum un dumnezeu crud o făcuse în mod intenţionat. Din răutate. Rupsese copacul şi îl trântise peste acel Mini 494 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

într-o criză de furie. Zgomotul a fost groaznic. O gălăgie terifiantă. Alice a apăsat cu piciorul pedala de frână. Instinctiv a acoperit pieptul lui Madison cu braţul, ca şi cum ar fi vrut s-o protejeze de accident. Madison ţipa: Mamă! Mamă! Mamă! Apoi s-a lăsat liniştea, întreruptă doar de zgomotul ploii. La radio s-au auzit bipurile care anunţau ştirile de la ora unu. În faţa lor, un masiv trunchi de copac bloca strada. Micul Mini roşu al Ginei arăta ca o cutie de conserve aplatizată. O femeie a ieşit alergând dintr-o casă. S-a oprit în faţa copacului, acoperindu-şi gura cu mâna. Alice a parcat maşina lângă trotuar şi a aprins luminile de avarie. Stai aici, i-a spus lui Madison. A deschis portiera şi a luat-o la fugă. Purta încă şortul şi tricoul de la gimnastică. A alunecat şi a căzut, lovindu-se la un genunchi, s-a ridicat şi a fugit mai departe, agitând braţele inutil în aer, încercând parcă să dea timpul înapoi cu doar două minute. — Aduceţi-i o pătură. Tremură. Nick n-a venit la înmormântare. El nu a venit la înmormântare. El nu a venit la înmormântare. Directorul şcolii a fost la înmormântare. Domnul Gordon. Dominick. I-a spus: Îmi pare rău, Alice. Ştiu că aţi fost prietene foarte apropiate. Şi a îmbrăţişat-o. Ea a plâns, cu faţa lipită de cămaşa lui. El a rămas lângă ea în timp ce baloanele roz se ridicau spre cerul mohorât. Nu ştia cum să-şi trăiască viaţa fără Gina. Făcea parte din rutina ei zilnică. Mergeau la gimnastică împreună. Beau 495

Liane Moriarty

cafeaua împreună. Duceau copiii la înot împreună. Făceau antrenament personal împreună. Se îngrijeau una de copiii celeilalte. Se duceau la cinema. Râdeau de toate prostiile. Sigur, cunoştea o mulţime de mame de la şcoală, dar nu erau ca Gina. Toată bucuria ei dispăruse. Totul părea fără sens. Plângea în fiecare dimineaţă la duş, cu fruntea lipită de faianţă, în timp ce şamponul îi curgea pe faţă. Se certa cu Nick. Uneori căuta motive de ceartă, numai pentru că aşa mai uita de tristeţea ei. Trebuia să se abţină să nu-l lovească. Îi venea să-l zgârie cu unghiile, să-l muşte şi să-l rănească. Într-o zi, Nick i-a spus: Cred că ar trebui să mă mut. Şi ea i-a zis: Da, cred că ar trebui. Apoi s-a gândit: După ce pleacă, o sun pe Gina. Gina o să mă ajute. Ranchiuna s-a instalat atât de repede şi de uşor, de parcă dintotdeauna s-ar fi urât unul pe altul şi acum aveau în sfârşit ocazia să nu se mai prefacă şi să spună ce simţeau cu adevărat. Nick voia ca, jumătate din timp, copiii să stea la el. Era absurd. Cum putea el singur să se ocupe de ei când lucra mereu până târziu? Ar fi traumatizant pentru copii. De fapt, el nu-i voia pe ei. Voia doar să reducă pensia alimentară pe care trebuia s-o plătească. Noroc că ea şi-a adus aminte că Jane, fosta ei colegă de serviciu, devenise avocată specializată în dreptul familiei. Jane se va ocupa de el. La patru luni după ce Nick s-a mutat de-acasă, Dominick a invitat-o în oraş. S-au dus să se plimbe în Parcul Naţional şi i-a prins ploaia. Era un tip simplu, amabil şi sincer. Nu ştia restaurantele „care trebuie“. Îi plăceau cafenelele modeste. 496 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Vorbeau mult despre şcoală. El îi respecta opiniile. Părea cu mult mai autentic decât Nick. Făcuseră dragoste pentru prima dată chiar cu o seară în urmă, la el acasă. Copiii erau la mama ei. (Cu o seară înainte să se lovească ea la cap!) A fost frumos. În fine, de fapt a fost cam ciudat. (De exemplu, el s-a găsit să-i lingă degetele de la picioare. De unde îi venise ideea asta? O gâdila ca naiba şi, din greşeală, l-a lovit cu piciorul în nas.) Totuşi, fusese atât de plăcut să vadă că un bărbat îi aprecia din nou corpul… până în vârful degetelor! Dominick era bărbatul potrivit pentru ea. Nick fusese o greşeală. Cum să alegi bărbatul potrivit, când eşti o naivă de douăzeci de ani? Tristeţea a început să-i fie alinată. N-a dispărut, dar n-o mai simţea ca pe o greutate insuportabilă în piept. Alice avea grijă să fie ocupată tot timpul. Într-o dimineaţă, s-a oprit la Dino să bea o cafea şi a găsit acolo un mic grup de persoane cu feţe serioase, adunate în jurul unei femei ce părea să fie în plină criză de isterie. Până şi Dino ieşise să vadă ce se întâmplă. Alice era pe punctul să se uite în altă parte — biata femeie părea bolnavă psihic — când a realizat cu groază că era sora ei. Era Elisabeth, şi când Dino i-a povestit ce se întâmplase, prima dată a simţit ruşine. Cum de nu-şi dăduse seama că situaţia era atât de gravă? Apoi, în timp ce-i explica lui Dino prin ce trecea Elisabeth, a simţit că se umple de furie faţă de ea însăşi. Era ca şi cum ajunsese să accepte avorturile surorii ei ca făcând parte din viaţă. 497

Liane Moriarty

A condus-o pe Elisabeth la maşină unde a lăsat-o să stea pe locul din dreapta şoferului, cu privirea aţintită în faţă, şi ea s-a întors la cafenea şi a încercat s-o liniştească pe mama fetiţei pe care se pare că Elisabeth încercase s-o răpească. (Era Judy Clarke. Judy avea un băiat în aceeaşi clasă cu Madison.) În drum spre casă, Elisabeth a spus „Mulţumesc“ şi nimic altceva. Ei bine, chiar că era de ajuns. Acest ciclu neîntrerupt de avorturi spontane trebuia să înceteze. Nu făceau decât să se dea cu capul de perete şi Elisabeth începea să-şi piardă minţile. Alice îşi pierduse cea mai bună prietenă şi căsnicia ei se dusese de râpă, dar reuşise să meargă mai departe. Cineva trebuia să discute raţional cu Elisabeth. Cum a ajuns acasă, Alice a căutat pe internet informaţii despre adopţie. Joia trecută a făcut o tavă de brioşe cu banane, apoi l-a sunat pe Ben şi i-a spus că avea probleme cu maşina. El a spus că vine imediat. — Mă întreb dacă n-ar trebui să chemăm un doctor… — Nu, a spus Alice cu voce tare, deschizând ochii. Mă simt bine. Lăsaţi-mă un minut să stau liniştită. Acum îşi amintea ce se întâmplase săptămâna trecută. Parcă în tot acest timp fusese în stare de ebrietate. Se simţea ruşinată. În dimineaţa cu ora de fitness, mâncase la micul dejun o baghetă cu cremă de brânză la bufetul sălii de gimnastică. De aceea se gândea la crema de brânză când s-a trezit ameţită după căzătură. Să fie scoasă de la gimnastică pe o targă… Cum de nu recunoscuse sala? Pe instructoarea de fitness? Pe soţul lui Maggie pe banda de alergare? Pe Kate Harper ieşind din lift? Şocul pe care l-a avut când a aflat că ea şi Nick divorţau. 498 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Discuţia telefonică cu asistenta personală a lui Nick. Femeia aia oribilă n-a simpatizat-o niciodată (Alice bănuia că era amorezată de Nick) şi, de când se separaseră, o trata cu vădită ostilitate. Dansul de salsa la Seara Talentelor din Familie. Atracţia reciprocă pe care îşi imagina că o simte. Doamne, Dumnezeule! Îi returnase inelul de la bunica Love. Fusese hotărâtă să-l păstreze pentru Madison. Acum poate o să ajungă pe mâna noii soţii a lui Nick, dacă avea de gând să se însoare. Acel inel făcea parte din moştenirea lui Madison. Nick pariase douăzeci de dolari că ea nu va mai vrea să se împace cu el după ce îşi va recăpăta memoria. Probabil că a râs de ea în tot acest timp. Îl sărutase pe Nick. Simţea că i se face greaţă. Nick se folosise de amnezia ei ca s-o determine să accepte custodia comună. Slavă Domnului că încă nu apucase să semneze nicio hârtie. Fir-ar să fie! O duseseră pe Madison să mănânce îngheţată şi să se uite la balene chiar după ce-i tăiase părul lui Chloe Harper. Creşteau de fapt o mică delincventă. Îi spusese doamnei Bergen că s-a răzgândit în privinţa problemei cu dezvoltatorii. Ei bine, va trebui să-i spună că s-a răzgândit la loc. Nu voia să mai rămână în casa aceea. Prea multe amintiri… Astăzi Tom trebuia să participe la spectacolul de dans! Îi pregătise costumul de Elvis, dar el nu-i amintise în mod intenţionat. Nora nu-i menţionase pe sponsori în discurs! Trebuia să verifice toată documentaţia pentru înregistrarea recordului în Guinness Book. Totul trebuia făcut bine, altfel recordul nu va fi recunoscut oficial. Maggie şi Nora erau bine intenţionate, dar ele nu ştiau foarte bine ce făceau. 499

Liane Moriarty

Femeia care avea semnul acela din naştere şi care stătea lângă ea era Anne Russell, mama lui Kerrie, o colegă de clasă de-a lui Tom. Ea şi Alice au avut o colaborare cu biblioteca şcolii în aceeaşi zi. Cum putuse s-o uite pe Anne Russell? Cum putuse să uite toate astea? Alice a deschis ochii. Era aşezată pe peluza şcolii. Nick şi Dominick stăteau în faţa ei, ghemuiţi într-o poziţie incomodă. — Te simţi bine? a întrebat Nick. Alice s-a uitat la el. El a tresărit ca lovit peste faţă. — Ţi-ai recăpătat memoria…, a spus. Nu era o întrebare. S-a ridicat în picioare şi s-a schimbat la faţă, căpătând o expresie rece şi indiferentă. — Mă duc să le spun copiilor că eşti bine. A dat să plece, dar s-a întors spre ea şi a spus: — Îmi datorezi douăzeci de dolari. Alice s-a întors spre Dominick. El a zâmbit, a strâns-o la pieptul lui şi a spus: — Totul s-a rezolvat, draga mea.

500 fiction connection

33

Alice alerga cu mobilul în mână, ca să nu rateze apelul pe care îl aştepta. Alerga pe ruta pe care o urma de obicei împreună cu Luke şi Gina. Va renunţa la Luke. I se părea inadmisibil să plătească o sută cincizeci de dolari pentru o şedinţă de antrenament personal. Mai ales acum, când încă nu stabilise cu Nick pensia alimentară. Va renunţa şi la abonamentul la sală. Deocamdată se mulţumea să alerge şi să-şi amintească. De când îşi pierduse şi apoi îşi recuperase memoria, era obsedată să-şi recapituleze viaţa. Începuse să ţină un jurnal şi, de fiecare dată când ieşea să alerge, se lăsa în voia amintirilor. Când ajungea acasă, le nota. Era greu de ştiut dacă îşi recuperase complet memoria ultimilor zece ani sau dacă mai avea lacune. Ştia că nici înainte de accident nu şi-ar fi amintit perfect ultimii zece ani din viaţa ei, dar nu înceta să scormonească în minte după lucruri uitate. Astăzi rememora o noapte de pe vremea când Tom era mic. Toată lumea îi spusese că, după problemele cu Madison, al doilea copil va dormi mai bine. Dar se 501

Liane Moriarty

înşelaseră cu toţii. Tom voia să sugă întruna. Nu se mulţumea să mănânce la mese fixe, la interval de trei–patru ore, auzi vorbă! El voia o gustărică în fiecare oră. Fiecare oră! Asta înseamnă că Alice dormea doar patruzeci de minute neîntrerupte, înainte să fie iar trezită din somn de plânsul bebeluşului ce se auzea din monitor. Şi chiar dacă Madison avea doi ani, tot nu dormea o noapte întreagă fără să se trezească. A fost o perioadă când Alice era obsedată de somn. Tânjea după el. Vedea la televizor reclame la pastile sau saltele de dormit şi simţea cum o roade invidia. După ce îl alăpta pe Tom, se întorcea în camera ei, pe jumătate adormită, pe jumătate alergând, şi se prăbuşea pe pat. Dormea şi visa numai despre copil: că adormise, căzuse peste el şi îl sufocase; că îl lăsase pe măsuţa de înfăşat până să ia un scutec, iar el se rostogolise şi căzuse pe jos. Apoi, chiar când somnul era mai profund şi mai dulce, o trezea plânsul din monitor. Era ca atunci când mureai de sete şi cineva îţi întindea un pahar mare de apă cu gheaţă, după care ţi-l lua de la gură înainte să apuci să bei măcar un strop. Mai bine nu mai beai apă deloc. În noaptea aceea, Nick trebuia să se trezească foarte devreme, deoarece pleca într-o călătorie importantă. Alice tocmai se băgase în pat după ce o convinsese pe Madison să se culce — „De ce nu pot să mă joc pe-afară acum? De ce e noapte?“ —, când Tom a început să plângă. Îi vâjâia capul când s-a aplecat peste pătuţ ca să-l ia în braţe. A simţit brusc un val de ură faţă de această persoană care refuza s-o lase să doarmă. Ce vrei de la mine? L-a strâns tare în braţe pe copil. Taci… odată! L-a pus în pătuţ cu multă grijă. Tom răcnea din răsputeri, de-ai fi zis că îl pusese pe un pat de cuie. Alice s-a 502 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

întors în camera ei, a aprins lumina şi i-a spus lui Nick pe un ton calm: — Va trebui să mă încui aici. Am vrut să-i fac rău copilului. Nick s-a ridicat în pat, confuz şi cu ochii împăienjeniţi. — I-ai făcut rău copilului? Alice tremura din tot corpul. — Nu. Dar am vrut. Am vrut să-l strâng în braţe până nu mai plânge. — Lasă, a spus Nick calm, de parcă ea îi povestise ceva perfect normal. S-a ridicat, a luat-o de mână şi a condus-o până la pat. — Ai nevoie de somn. — Dar trebuie să-l alăptez. — Am să-i dau laptele pe care l-ai pus la păstrare în frigider. Tu culcă-te. Am să anulez călătoria de mâine. Dormi. — Dar… — Dormi. Hai, dormi. A fost cel mai sexy lucru pe care i-l spusese vreodată. A acoperit-o cu pătura până la bărbie, a scos monitorul din priză şi a ieşit din cameră, stingând lumina şi închizând uşa în urma lui. În cameră s-a făcut întuneric şi o linişte divină. A dormit. Când s-a trezit, sânii i se întăriseră şi îi curgea lapte din ei; lumina soarelui inunda camera şi casa era cufundată în linişte. S-a uitat la ceas şi a văzut că era ora nouă. Nu plecase. Nick chiar îşi anulase călătoria. Alice dormise neîntrerupt şase ore, o adevărată victorie! Vedea mai bine şi avea mintea mai limpede. A coborât la parter şi l-a 503

Liane Moriarty

găsit pe Nick dându-i micul dejun lui Madison, în timp ce Tom gângurea şi dădea din picioare în hamacul lui. — Mulţumesc, a spus Alice, plină de recunoştinţă şi uşurare. — Cu plăcere, a zâmbit Nick. A văzut expresia de mândrie de pe chipul lui, mândria de a o fi salvat pe ea. El rezolvase problema. Întotdeauna îi făcuse plăcere să-i uşureze viaţa. Deci nu era chiar aşa, că el nu stătea niciodată acasă sau că întotdeauna punea serviciul pe primul loc. Poate că dacă ea i-ar fi cerut mai mult ajutorul? Dacă ar fi avut mai des „căderi“, astfel încât el să poată să intervină ca un cavaler în armură strălucitoare (dar cât de sexistă şi de greşită era o astfel de idee?); dacă ea nu s-ar fi considerat singura expertă în toate problemele ce ţin de îngrijirea copiilor; dacă n-ar fi arătat atâta condescendenţă când el îi îmbrăca pe copii în combinaţii imposibile. El n-a suportat să fie făcut să se simtă prost şi atunci a încetat s-o mai ajute. El şi mândria lui prostească… Ea şi mândria ei prostească de a fi cea mai bună şi cea mai profesionistă mamă. Poate că nu am reuşit în lumea ta, Nick, aşa cum au reuşit Elisabeth şi toate femeile alea de carieră îmbrăcate în deux-pièces-uri, dar am reuşit în lumea mea. Ajunsese la partea cea mai abruptă a rutei, acolo unde Gina începea întotdeauna să înjure. Mușchii gambei i s-au încordat. Era plăcut să-şi aducă aminte că pentru fiecare amintire oribilă din căsnicia ei exista şi una frumoasă. Îşi dorea s-o vadă cu claritate, să înţeleagă faptul că lucrurile nu erau în alb şi negru, ci într-o mie de culori. Şi da, până la urmă nu ieşise bine, dar nu era atât de grav. Doar pentru 504 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

că o căsnicie se termină, nu înseamnă că nu a avut şi momentele ei bune. S-a gândit la perioada aceea atât de ciudată din viaţa ei, imediat după ce şi-a recăpătat memoria. La început, imaginile, cuvintele şi emoţiile au asaltat-o în valuri violente. Simţea că se sufocă în acel haos. Apoi, după câteva zile, mintea i s-a liniştit, amintirile s-au aşezat la locurile lor, iar ea a simţit o minunată uşurare. Până să-şi recapete memoria, se simţea ca şi cum înota în ape tulburi, ca şi cum era pe jumătate oarbă. Acum vedea din nou cu claritate, şi iată ce vedea: căsnicia ei se terminase, iar ea era îndrăgostită de Dominick. Aşa stăteau lucrurile. Alături de Dominick, avea acea senzaţie dulce şi reconfortantă de a fi cu un bărbat care era înnebunit după ea, care era fascinat de ea şi care dorea să descopere cine era ea. Cu Nick nu simţise decât amărăciune, furie şi suferinţă. El era bărbatul care decisese cine era ea, care putea să facă o listă cu defectele, cu pornirile şi cu greşelile ei. Alice nici nu mai suporta să mai stea în aceeaşi încăpere cu el. Când se gândea că voise să se împace cu el, se simţea îngrozită şi şocată. Parcă cineva ar fi drogat-o, ar fi hipnotizat-o, ar fi amăgit-o şi ar fi păcălit-o. Nu doar că îşi recuperase memoria din ultimii zece ani, dar şi adevărata personalitate, aşa cum se formase ea în acei zece ani. Oricât de seducătoare ar fi fost ideea de a şterge suferinţa şi tristeţea din ultimii zece ani, ar fi fost o minciună. Tânăra Alice era o amăgire. O dulce şi naivă amăgire. Tinerei Alice îi lipseau zece ani de experienţă de viaţă. Dar chiar şi atunci când încercase să discute cu ea, o certase, se necăjise din cauza ei, tânăra Alice refuzase cu încăpăţânare să dispară. 505

Liane Moriarty

În lunile ce au urmat, ea a continuat să apară din când în când. De exemplu, când plătea benzina, mâna i se întindea fără să vrea după o delicioasă ciocolată Lindt. Când discuta serios cu Nick despre complicate aranjamente logistice cu copiii, se pomenea că îi punea o întrebare frivolă, care n-avea nicio legătură cu tema discuţiei, cum ar fi de exemplu, ce mâncase la micul dejun. Se grăbea să ajungă la sala de gimnastică, dar se hotăra brusc să nu se mai ducă şi o suna pe Elisabeth să-i propună să se întâlnească la o cafea. Sau când se grăbea să ajungă dintr-o parte în alta şi o voce îi şoptea în minte: Relaxează-te! Până la urmă n-a mai rezistat şi au semnat un armistiţiu. Tânăra Alice avea voie să stea cât poftea, cu condiţia să nu mănânce prea multă ciocolată. Acum era ca şi cum putea să schimbe lentilele şi să-şi vadă viaţa din două perspective complet diferite: cea a sinelui ei mai tânăr — mai naiv şi mai inocent — şi cea a sinelui ei matur — mai înţelept, mai cinic şi mai raţional. Şi poate că uneori tânăra Alice avea dreptate. Cum ar fi cu Madison, de exemplu. Înainte să-şi piardă memoria, Alice trecea printr-o fază urâtă cu Madison. Fusese atât de dură cu ea, atât de disperată din cauza comportamentului ei şi, în cel mai ascuns şi mai ruşinos colţ al minţii, o învinuise pe Madison pentru accidentul Ginei. Dacă n-ar fi trebuit s-o ducă la dentist în dimineaţa aceea, Gina n-ar fi oprit în colţul străzii exact în momentul când a căzut copacul, pentru că s-ar fi oprit să bea o cafea cu Alice. Madison era prea isteaţă ca să nu-şi dea seama de resentimentele lui Alice. Era deja un copil care simţea totul mult prea intens. Fusese martoră la accidentul mortal al 506 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

prietenei mamei ei, apoi trebuise să vadă cum părinţii ei se despart. Nu era de mirare că reacţiona excesiv la orice. Elisabeth i-a recomandat un psiholog de care auzise. Un anume Jeremy Hodges. Madison se ducea la el de două ori pe săptămână şi terapia părea s-o ajute. Cel puţin nu se mai bătuse cu nimeni la şcoală şi, spre norocul ei, soţul lui Kate Harper s-a transferat cu serviciul în Europa, aşa că familia Harper a ieşit definitiv din viaţa lor. S-a auzit un claxon prietenos şi, când a ridicat privirea, Alice a văzut-o pe doamna Bergen la volanul maşinii ei, o Honda micuţă, de culoare albastră. Era ciudat, dar după ce şi-a recăpătat memoria, Alice a constatat că n-o mai interesa problema cu dezvoltatorii imobiliari. Ideea de a vinde casa pentru un profit frumuşel şi de a se muta într-o casă nouă, fără amintiri, nu i se mai părea atât de importantă. Ştia că amintirile urâte o vor urma oricum şi nu voia să le lase în urmă pe cele frumoase. Pe de altă parte, dacă dezvoltatorii câştigau… ei bine, asta era viaţa. Lucrurile se schimbau. Da, fără îndoială, toate se schimbau. A ajuns la colţul unde murise Gina şi şi-a amintit încă o dată groaza din acel moment când nu-i venea să creadă ce se întâmplase. De când îşi pierduse şi apoi îşi recăpătase memoria, durerea pe care o simţea era altfel. Era mai simplă, mai senină, mai tristă. Până atunci îşi canalizase durerea în mai multe direcţii diferite: furia faţă de Nick (ar fi trebuit să fie de partea Ginei când ea şi Mike s-au despărţit); răceala faţă de Elisabeth (niciodată nu i-a plăcut prea mult de Gina) şi iritarea faţă de Madison (Gina ar fi trăit dacă ar fi mers amândouă în aceeaşi maşină). Prin faptul că auzise vorbindu-se despre întâmplările din viaţa 507

Liane Moriarty

ei — „Prietena ta a murit“ — în absenţa amintirilor —, reuşise să-şi clarifice sentimentele. Acum simţea doar că îi era dor de ea. I-a sunat telefonul în mână. S-a oprit să răspundă, fără să se uite la numele de pe ecran. — Ai mai aflat ceva? Era Dominick. — Nu! a spus ea. Nu mai ţine telefonul ocupat. — Scuze! a spus el râzând. Ne vedem diseară. Aduc un pui fript, bine? — Da, da! Acum lasă-mă! Îi plăcea să verifice dacă lucrurile mergeau bine. Şi nu doar o dată. De mai multe ori. Doar ca să fie sigur. Ar putea să devină un obicei enervant, dar cine nu are obiceiuri enervante? Ei nici nu i-ar fi trecut prin cap să-i ceară lui Nick un lucru atât de banal cum ar fi să cumpere un pui fript într-o seară, înainte să vină acasă! Nick era o persoană prea ocupată şi prea importantă. În schimb, Dominick era la dispoziţia ei după ce îşi încheia ziua de muncă. Nu ca Nick, care uneori se comporta ca şi cum Alice şi copiii nu erau nişte fiinţe reale, ca şi cum viaţa lui reală era cea de la serviciu. Nu că Dominick n-ar fi avut un serviciu stresant. Nick conducea o companie, dar Dominick conducea o şcoală. Şi care dintre ei contribuia mai mult la binele comunităţii? Tot ce-şi dorea Alice era să nu-l mai compare pe Dominick cu Nick, de parcă l-ar fi iubit pe Dominick doar pentru că era atât de diferit de Nick. Uneori avea impresia că singurul obiectiv al relaţiei cu Dominick era s-o compare cu cea pe care o avusese cu Nick. De curând, Dominick o însoţise la meciul de fotbal al lui Tom şi acolo era şi Nick. Alice fusese foarte conştientă 508 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

că fostul ei soţ îi privea din cealaltă parte a terenului, în timp ce ea se amuza teribil la glumele lui Dominick. Sincer vorbind, cam exagerase cu hohotele de râs. Cel mai rău era că, inclusiv atunci când Nick nu era prezent, ea îşi imagina că o priveşte. Nick, uite cum stăm noi lipiţi unul de altul pe canapea şi ne uităm la televizor. El îmi face masaj la picioare. Tu nu mi-ai făcut niciodată. Uite cum intrăm în cafenea ţinându-ne de mână. Nu pierdem timpul să ne aşezăm la cea mai bună masă — pur şi simplu, ne aşezăm unde găsim loc liber! Uite, Nick, uite! Asta însemna că relaţia ei cu Dominick nu era altceva decât teatru? Alice a încetinit ritmul, adoptând un mers vioi şi, în timp ce răsufla din greu, şi-a amintit cum stătuse să bea vin cu Nick în bucătărie şi ce minunată uşurare simţise când îl sărutase. Ce proastă fusese! Ce ruşine! O sărutase şi el. Era dispus „să încerce din nou“. Ea nu avea nicio dorinţă să încerce din nou. Dar absolut niciuna. Văzuse pe pielea ei cum fusese. Era timpul să înceapă o viaţă nouă. Luase decizia corectă. Copiii îl iubeau pe Dominick. Probabil că le dedica mai mult timp decât le dedicase tatăl lor vreodată. În plus, ea şi Nick aveau acum o relaţie foarte civilizată şi se comportau ca nişte adulţi! Reuşiseră în sfârşit să stabilească o „custodie partajată“, acceptabilă pentru amândoi. Copiii nu stăteau la Nick jumătate din timp, dar îi vedea mai des, nu doar în weekenduri. Se hotărâse să-şi ia liber vinerea după-amiază ca să vină să-i ia de la şcoală. De curând, Alice şi-a dat seama că abia aştepta să-l vadă când îi aducea pe copii acasă. Avea să fie unul din acele divorţuri „amiabile“. 509

Liane Moriarty

Da — o căsnicie acceptabilă (dacă o priveai în ansamblu), urmată de un divorţ acceptabil. După cum spuneau copiii, Nick avea o iubită. Megan. Alice nu-şi dădea seama ce simţea ea faţă de Megan. Telefonul a sunat din nou. În sfârşit! Era el. Alice s-a aşezat pe zidul din cărămidă roşie al unei grădini. — Spune-mi! a zis ea. Nu mă ţine pe ghimpi! La început n-a înţeles ce spunea. Vorbea de parcă tocmai îşi sufla nasul. — Cum? Ce-ai spus? — E fetiţă, a repetat Ben cu voce tare şi clară. O fetiţă superbă!

510 fiction connection

34

Însemnările lui Elisabeth pentru Jeremy N-am crezut că voi avea un copil, până n-am auzit-o plângând. Îmi pare rău că trebuie să recunosc asta, Jeremy, fiindcă ştiu că ai muncit din greu ca să nu mă transform într-un caz pierdut. Dar n-am crezut niciodată. În ziua aceea, când am intrat în toaleta portabilă în timp ce se cocea la cuptor cea mai mare tartă merengue din lume, eram convinsă că aveam ultimul avort spontan. Apoi sângerarea s-a oprit. A fost doar o „pată“, după vesela terminologie medicală. Ca o pată de ulei sau o pată de lumină. Nici după ce s-a oprit sângerarea n-am crezut că urma să am un copil. Nici când ecografiile au ieşit bine. Nici când am simţit în pântec mişcările fătului, când mă duceam la cursurile de educaţie prenatală, când am ales pătuţul, când am spălat hăinuţele pentru copii, şi nici când îmi spuneau: „În regulă. Acum împinge“. Tot nu-mi venea să cred că voi avea un copil. Un copil adevărat. 511

Liane Moriarty

Până când am auzit-o plângând. Atunci m-am gândit: Pare că e un copil nou-născut, unul în carne şi oase. Şi acum e aici. Micuţa Francesca Rose. În toţi anii aceia trişti, rareori l-am văzut pe Ben plângând. Acum nu se mai poate opri din plâns. Parcă ar fi acumulat nişte uriaşe cantităţi de lacrimi cărora acum le-a dat drumul să curgă. Mă uit cum o ţine pe fetiţa adormită în braţe şi lacrimile i se preling în tăcere pe obraji. Împreună îi facem băiţă şi, când îl rog să-mi dea prosopul, văd că iar plânge. Îi spun: Ben, te rog, dragă… Eu nu plâng atât de mult ca el. Sunt prea concentrată să fac totul aşa cum trebuie. O sun pe Alice s-o întreb în legătură cu alăptatul la sân. De unde ştiu că suge de-ajuns? Mă îngrijorez când plânge. Ce-o avea acum? Gaze la stomac? Îmi fac griji pentru greutatea ei. Pentru pielea ei. (Mi se pare cam uscată.) Alteori, când mă scol noaptea s-o alăptez şi ea prinde bine mamelonul în gură şi suge cu poftă, devin brusc conştientă de certitudinea existenţei ei, de faptul că e reală, vie şi atât de delicată, iar fericirea este atât de mare şi atât de puternică, încât îmi explodează în cap ca un foc de artificii. Nu ştiu cum s-o descriu. Poate ca atunci când iei prima doză de heroină. (Cum am s-o conving să nu se apuce de droguri? Există un program de prevenţie pentru copii, în care aş putea s-o înscriu? Ce crezi, J? Sunt atâtea motive de îngrijorare.) În fine, voiam să-ţi spun că, aşa cum ai sugerat tu, am ţinut în sfârşit o ceremonie în amintirea copiilor pe care i-am pierdut. Într-o zi liniştită şi însorită de iarnă, ne-am dus pe plajă cu un buchet de trandafiri, ne-am plimbat printre stânci şi am aruncat în apă câte un trandafir 512 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

pentru fiecare mic astronaut pierdut. Mă bucur că am făcut-o. N-am plâns. Dar în timp ce priveam trandafirii plutind pe apă, am simţit în mine ceva ca o eliberare, ca şi cum aş fi purtat un corset mult prea strâmt şi mult prea mult timp. Când ne-am întors la maşină, mi-am dat seama că respiram adânc şi aerul îmi făcea bine. (Trebuia să citim şi o poezie, dar mi s-a părut că urechile Francescăi erau reci. Până acum n-a răcit deloc. I-a curs puţin nasul acum câteva zile, dar se pare că i-a trecut, nimic grav. Mă gândesc să-i dau nişte multivitamine. Alice zice că nu-i nevoie, dar… în fine, cred că divaghez.) De asemenea, am vrut să-mi cer scuze pentru că am crezut despre tine că erai un tată îngâmfat, cu o viaţă perfectă. Când mi-ai spus la ultima noastră şedinţă că şi tu împreună cu soţia ta urmaţi un tratament pentru fertilitate şi că în fotografia de pe biroul tău nu erau copiii, ci nepoţii tăi, mi-a fost ruşine pentru toate gândurile mele egocentrice. Aşa că iată Însemnările mele, Jeremy. Ştiu că n-ai vrut niciodată să le citeşti, dar m-am gândit să ţi le dau totuşi. Poate că îţi vor fi de folos cu alţi pacienţi. Sau poate că îţi vor fi ţie de folos când soţia ta se va purta aiurea, ceea ce sigur se va întâmpla la un moment dat. Ieri au venit să mă viziteze Infertilele, încărcate cu daruri scumpe. A fost groaznic. Ştiam exact ce simţeau. Ştiam că vor încerca să se liniştească promiţându-şi că vor sta doar douăzeci de minute şi pe urmă vor putea plânge în maşină, vorbindu-mi pe un ton vesel şi senin, în timp ce bietele lor trupuri obosite şi buhăite ardeau de dorinţă de fiecare dată când luau, cu grijă, fetiţa în braţe. M-am plâns de lipsa de somn (avuseserăm o noapte foarte proastă) şi eram conştientă că exageram puţin, 513

Liane Moriarty

deşi ştiu bine că nu există nimic mai ofensator pentru o Infertilă decât să audă o proaspătă mămică plângându-se, de parcă asta ar face-o să se simtă mai bine că nu are şi ea un copil. E ca şi cum i-ai spune unui orb: „Oh, ştiu că nu vezi munţii şi apusul soarelui, dar să ştii că există şi depozite de deşeuri şi poluare! Groaznic!“ Nu ştiu de ce am făcut-o, dar acum înţeleg acea dorinţă stângace şi disperată de a-i face pe ceilalţi să se simtă mai bine, deşi ştii foarte bine că nimic n-o să-i facă. Cu siguranţă că la următoarea lor întâlnire la masă, Infertilele mă vor face cu ou şi cu oţet. Mă îndoiesc că le voi mai vedea vreodată — distanţa dintre noi este mult prea mare… —, asta dacă nu cumva una dintre ele va trece dincoace, de partea unde sunt eu acum. Nu ştiu dacă ţi se pare o îngâmfare din partea mea, Jeremy, dar mă întrebam dacă tu şi soţia ta aţi început să vă puneţi problema când ar fi timpul să renunţaţi. Dacă da, vreau să spun ceva care poate ţi se va părea absurd. Noi ar fi trebuit să renunţăm cu mulţi ani în urmă. Acum mi-e foarte clar. Ar fi trebuit să „explorăm şi alte opţiuni“. Ar fi trebuit să adoptăm. Am pierdut ani din viaţă şi aproape că ne-am distrus căsnicia. Finalul fericit de care ne bucurăm acum ar fi putut şi ar fi trebuit să se întâmple mult mai devreme. Şi chiar dacă ador faptul că Francesca are ochii lui Ben, îmi dau seama acum şi că legătura biologică dintre noi este irelevantă. Ea este o fiinţă independentă, de sine stătătoare. Este Francesca. Dacă noi nu eram părinţii ei „naturali“, am fi iubit-o la fel de mult ca acum. Vreau să spun… of, Doamne, că i-am dat numele Francesca după străbunica ei, care nu are absolut nicio legătură genetică cu noi şi care a intrat 514 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

în viaţa noastră când eu aveam opt ani. N-aş putea s-o iubesc pe Frannie mai mult decât o iubesc acum. Asta am vrut să spun. Dar acum, ca să fiu sinceră până la capăt, trebuie să mă contrazic. Pentru că, dacă soţia ta m-ar întreba dacă aş trece din nou prin ce-am trecut, i-aş răspunde aşa: Da. Cu siguranţă. Bineînţeles că da. Fără îndoială. Aş trece din nou prin toate, fiecare injecţie, fiecare pierdere, fiecare criză hormonală, fiecare secundă de incertitudine, pentru a ajunge aici, cu frumoasa mea fetiţă care doarme lângă mine. PS: Îţi trimit şi o figurină mai ciudăţică şi cam urâtă. Dar s-ar putea să-şi facă efectul. Mult succes, Jeremy. Cred că vei fi un tată minunat. Indiferent cât va mai dura până atunci şi ce cale vei alege să urmezi.

515

35

Cugetările unei străbunici A câştigat LOCUL ÎNTÂI! Astăzi a fost Concursul de retorică al lui Madison. Aşa cum am mai spus în postările anterioare, a concurat cu cei mai buni copii din alte şcoli primare, deci chiar a fost mare lucru. A ţinut un discurs extrem de ilustrativ şi de interesant despre recordurile mondiale. (Ştiaţi că recordul mondial pentru cei mai mulţi şerpi crotali ţinuţi în gură în acelaşi timp este de… opt!) Toţi eram foarte agitaţi cu mult înainte. Dragul meu Xavier era palid şi transpira, iar Alice repezea pe toată lumea. Când au anunţat că Madison era câştigătoarea, toţi am fost în al nouălea cer. Olivia a început să danseze printre rândurile de scaune. Roger a sărit în picioare, lovind o biată doamnă cu cotul în ochi. (A fost un moment destul de jenant.) Barb a izbucnit în lacrimi. Elisabeth şi Ben au venit cu micuţa Francesca Rose care se face tot mai frumoasă pe zi ce trece. Tom o 516

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

amuza agitând cheile lui Ben. Îi plac copiii. Zice că sunt interesanţi din punct de vedere ştiinţific. Alice şi Dominick păreau foarte fericiţi împreună. (Alice este mult mai relaxată de când a avut accidentul. Nu mai are înfăţişarea aceea crispată şi tristă. Poate ne-ar prinde bine şi nouă o lovitură la cap din când în când…) Se aude că vor să se mute împreună. Mmmm... Sunt sigură că ştiţi părerea mea despre subiectul ăsta! Aud că şi Nick are o iubită, dar ea n-a fost acolo, slavă Domnului! Nick s-a întreţinut cu surorile şi cu mama lui. Cred că termenul modern pentru aceste femei este „fiţoase“. Toată lumea îmi zice că nu există şanse de împăcare între Alice şi Nick. „Nicio şansă“, îmi spun, de parcă aş fi o bătrână care se amăgeşte singură. Şi totuşi… Întâmplarea a făcut ca eu şi Xavier să stăm lângă Nick, chiar în spatele lui Alice şi al lui Dominick. Când au anunţat că Madison era câştigătoarea, Alice nici nu s-a uitat la Dominick. S-a întors să se uite la Nick. A întins mâna spre el într-un gest aproape involuntar. El i-a răspuns, atingându-i vârful degetelor. Doar o fracţiune de secundă. Am văzut expresia de pe chipul lor. Mai mult nu vreau să spun. COMENTARII DorisDinDallas a spus: Am văzut şi eu şi cred că eşti o fată foarte înţeleaptă. Mergem la culcare?

517

Epilog

Plutea cu braţele desfăcute în apa ce-i lovea uşor corpul, respirând aerul verii cu aromă de sare şi nucă-de-cocos. În gură simţea mulţumită gustul plăcut al micului dejun: costiţă, cafea şi, posibil, croasanţi. A ridicat puţin bărbia şi soarele dimineţii a strălucit atât de tare pe suprafaţa apei, încât a trebuit să mijească ochii ca să-şi vadă picioarele prin văpăile de lumină. Avea unghiile de la picioare vopsite în diferite culori: roşu, auriu, mov… Ciudat. Lacul de unghii nu fusese aplicat prea bine, ci în strat gros şi neglijent. Lângă ea mai plutea cineva în apă. Cineva la care ţinea foarte mult, care o făcea să râdă şi care avea unghiile de la picioare lăcuite la fel. Cealaltă persoană a mişcat spre ea degetele cu unghii multicolore într-un gest de complicitate amicală, iar ea s-a simţit cuprinsă de o tihnită mulţumire. De departe se auzea vocea unui bărbat care striga „Marco?“ şi nişte voci de copii care răspundeau în cor „Polo!“ Bărbatul striga din nou: „Marco, Marco, Marco!“ Şi vocile îi răspundeau: „Polo, Polo, Polo!“ Un copil râdea. Avea un râs lung şi gâlgâit, ca un jet de baloane de săpun. 518

fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Suntem pe râul Hawkesbury. Este vacanţa aceea minunată când am închiriat case plutitoare. Alice a ridicat capul din apă şi s-a uitat la Gina. Stătea cu ochii închişi, iar părul ei lung şi ondulat îi plutea în jurul capului ca nişte alge. — Gina! N-ai murit, nu? Gina a deschis un ochi şi a spus: — Par moartă? Alice a simţit o mare uşurare. — Hai să sărbătorim cu şampanie! — Oh, da, a spus Gina somnoroasă. Categoric. Cineva venea înotând înspre ele. Ridica şi cobora capul deasupra apei, apropiindu-se cu mişcări greoaie. Umerii bronzaţi îi ieşeau şi-i dispăreau în apă. Era Dominick. Avea părul ud, lipit de cap, şi pe gene îi străluceau stropi de apă. — Bună, fetelor, a spus el, călcând apa lângă ele. Gina n-a răspuns. Alice s-a simţit jenată în faţa Ginei. Ceva nu era în regulă. Dominick nu trebuia să fie aici. Gina s-a răsucit pe burtă şi s-a îndepărtat înot. — Nu, nu, întoarce-te! a strigat Alice. — S-a dus, a zis Dominick cu tristeţe. — Tu n-ar trebui să fii aici, i-a spus Alice lui Dominick. L-a stropit cu apă şi el a părut ofensat. — Asta nu e vacanţa ta. Alarma radio-deşteptătorului s-a declanşat şi o melodie stridentă din anii ’80 a spart liniştea dimineţii. A simţit o mişcare grăbită şi pătura i-a alunecat de pe umeri. — Scuze. Radioul a fost oprit. 519

Liane Moriarty

Alice s-a întors şi şi-a tras din nou pătura peste umeri. O visase iar pe Gina. De foarte mult timp n-o mai visase. Îi plăceau acele vise atât de reale, încât avea impresia că o vedea din nou, că petrecea încă o zi cu ea. Doar că n-ar fi trebuit să apară Dominick. I se părea o trădare faţă de Nick faptul că Dominick se strecurase în amintirea ei despre vacanţa cu casa plutitoare. Lui Nick îi plăcuse la nebunie vara aceea. Parcă îl şi vedea ţopăind pe puntea casei plutitoare, jucându-se de-a piraţii. Îl apuca pe Tom de mijloc şi zicea: „Acum am să te dau la rechini, băiete!“ Şi îl arunca foarte sus în aer. Alice vedea atât de clar faţa veselă a lui Tom, trupuşorul lui bronzat, veşnic suspendat pe un cer albastru şi senin. Tom. A deschis ochii. Oare Tom se întorsese acasă? Promisese că va fi acasă până la miezul nopţii, iar ei se culcaseră devreme. Ea se gândise să se scoale să vadă dacă se întorsese, dar adormise buştean. Auzise cheia răsucindu-se în broască? Maşina scrâşnind pe pietrişul de pe alee, muzica închisă repede, sunetele explozive provocate de un adolescent care încearcă să nu facă zgomot. Paşii mari urcând scările. Sau asta a fost în altă noapte? Poate ar trebui să se ducă să vadă, dar era prea devreme, îi era somn şi era duminică. Singura zi în care putea să doarmă până târziu. S-ar ridica, s-ar duce până la camera lui Tom, ar deschide uşa şi el ar fi acolo, culcat în pat, cu hainele pe el. Aerul din cameră ar fi umed şi stătut, cu miros de aftershave şi şosete nespălate. Atunci s-ar deştepta de tot şi n-ar mai putea să se întoarcă la culcare. Ar trebui să-şi petreacă următoarele 520 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

două ore stând în bucătărie şi aşteptând să se scoale careva. Şi era Ziua mamei! Se presupunea că îi aduceau cadouri şi micul dejun în pat. Dacă îşi aduceau aminte. Anul trecut au uitat cu desăvârşire. Erau adolescenţi şi erau preocupaţi de necazurile şi bucuriile vieţii lor. Dar dacă Tom nu se întorsese acasă? Şi ea nu anunţa dispariţia lui înainte de ora zece? „Am dormit“, ar trebui să le explice ea poliţiştilor când o vor întreba de ce i-a luat atâta timp să anunţe că fiul ei de optsprezece ani a dispărut. Poliţiştii s-ar uita unii la alţii cu subînţeles. O mamă rea şi indolentă. Atât de rea şi de indolentă, încât merită ca fiul ei să fie omorât de Ziua mamei. A dat pătura la o parte. — Tom s-a întors, a spus o voce somnoroasă lângă ea. Am verificat eu mai devreme. S-a acoperit din nou. Tom se întorcea întotdeauna acasă. Era un băiat de încredere. Îşi ţinea promisiunile. Nu-i plăcea să i se pună prea multe întrebări despre viaţa lui (nu mai mult de trei la rând, asta era regula lui), dar era un copil bun. Se pregătea conştiincios pentru examenul de admitere la facultate. Juca fotbal, ieşea cu prietenii, venea acasă însoţit de fete drăguţe şi îndrăgostite, care credeau că, dacă îi deveneau simpatice lui Alice, vor avea mai multe şanse. (Ce amarnic se înşelau! Dacă Alice arăta un interes deosebit pentru o fată, n-o mai vedea după aceea.) Mai degrabă Olivia a fost cea care nu s-a întors acasă într-o noapte. Alice nu înceta să se minuneze de transformarea Oliviei dintr-o fetiţă dulce şi angelică, într-o adolescentă arogantă, rebelă şi secretoasă. Minunatul ei păr blond 521

Liane Moriarty

şi cârlionţat îl vopsise negru şi îl îndrepta cu placa, aşa încât arăta ca Morticia din Familia Addams. „Cu cine?“ întrebase Olivia dispreţuitoare. Era imposibil să vorbeşti cu ea. Orice spuneai era privit ca o ofensă. Una–două, se încuia în camera ei trântind uşa de se cutremurau pereţii casei. „Urăsc viaţa pe care o am!“ striga ea, şi Alice se ducea să se documenteze pe internet despre sinucidere în rândul adolescenţilor, pentru ca mai apoi s-o audă râzând în gura mare cu prietenele la telefon. Droguri, sarcină la vârsta adolescentă, tatuaje… Cu Olivia, toate păreau posibile. Alice era convinsă că peste doi ani, când Olivia va da examenul de admitere la facultate, va avea nevoie de terapie psihologică. Ea, nu Olivia. „E doar o fază“, îi spunea Madison. „Las-o să treacă, mamă.“ Madison îşi consumase toată neliniştea adolescentină până la vârsta de paisprezece ani. Acum era o încântare. Atât de frumoasă, încât Alice simţea uneori că i se taie respiraţia când o vedea dimineaţa coborând la micul dejun cu părul ciufulit şi pielea aceea translucidă. Era studentă la economie şi avea un iubit, Pete, care era înnebunit după ea şi pe care Alice începuse să-l considere un al doilea fiu (păcat, deoarece avea bănuiala că Madison îi va frânge inima într-un viitor nu foarte îndepărtat). Totul trecuse atât de repede! Parcă ieri se întorceau de la spital cu un bebe mic, zbârcit şi plângăcios, iar acum bebiţă se transformase într-o tânără cu picioare lungi, pomeţi proeminenţi şi opinii ferme. — Cresc atât de repede, îi spunea ea lui Elisabeth, dar Elisabeth n-o credea. Oricum, ea era acum experta în toate problemele maternităţii. Chiar dacă nu avea copii adolescenţi, tot ea 522 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

ştia cel mai bine. Lui Alice îi venea să-i zică: Aşteaptă ca scumpa ta Francesca să doarmă până la prânz, pe urmă să tândălească prin casă îmbrăcată în pijamele şi să facă o criză de isterie când îi sugerezi c-ar fi bine să se îmbrace până nu se face iar vremea de culcare. Dar Elisabeth era prea ocupată ca să o asculte. Era foarte ocupată. După ce s-a născut Francesca, ea şi Ben au adoptat trei băieţei vietnamezi. Doi erau fraţi. Cel mai mic suferea de astm şi stătea mai mult la spital. Altul mergea la logoped pentru că era bâlbâit. Francesca era pasionată de înot şi mergea la piscină de trei ori pe săptămână dimineaţa. Elisabeth colabora cu comunitatea vietnameză, cu un grup de sprijin pentru părinţi adoptivi şi, bineînţeles, era casiera comitetului de părinţi de la şcoală. Totodată reîncepuse să practice canotajul şi era slabă ca un băţ. În plus, ea şi Ben îşi luaseră doi câini, o pisică, trei porcuşori de Guineea şi un acvariu cu peşti. Căsuţa curată şi liniştită în care intrase Alice cu ani în urmă, când Elisabeth refuza să se dea jos din pat, părea acum un adevărat balamuc. După cinci minute de stat acolo, pe Alice o lovea durerea de cap. Din fericire, astăzi vor veni cu toţii la masă aici, să sărbătorească Ziua mamei acasă la Alice, nu în casa de nebuni a lui Elisabeth, iar Madison, scumpa de ea, se va ocupa de gătit. Dormi, Alice. În câteva ore casa se va umple de oameni. Mama ei şi Roger vor veni mai devreme. Vor fi nerăbdători să le arate fotografiile din ultima lor excursie la Las Vegas, unde participaseră la Convenţia Dansului Latin. Cum zicea Frannie odată, cu un an înainte să moară: 523

Liane Moriarty

„Şi-au construit o întreagă viaţă în jurul dansului“. La care Xavier adăugase: „Nu ca noi, care ne-am construit o întreagă viaţă în jurul sexului“. Frannie n-a mai vorbit cu el o săptămână, atât de umilită se simţise să-l audă vorbind aşa în faţa nepoatelor ei. Frannie a murit pe neaşteptate în somn, în urmă cu un an. Îşi petrecuse ultimii ani din viaţă luptând pentru legalizarea eutanasiei, certându-se şi împăcându-se cu Xavier şi scriind pe blogul personal. Sute de cititori din întreaga lume au trimis flori şi scrisori de condoleanţe la moartea ei. Şi Xavier va veni azi la masă. Părea că îmbătrânise şi mai mult după moartea lui Frannie. Se aşeza într-un șezlong la soare şi stătea fără să zică nimic, moţăind din când în când. Puteau să treacă zile sau săptămâni întregi fără ca Alice să se gândească la Frannie, dar când aveau o sărbătoare în familie, cum era cea de azi, ştia că la un moment dat absenţa ei o va izbi ca un pumn în stomac. Oh, Frannie, ne-ar fi plăcut să mai rămâi cu noi măcar câţiva ani. Dormi. Nu mai pierde timpul — dormi. A adormit şi a visat-o din nou pe Gina. Gina, Mike, Nick şi Alice stăteau la masa din sufragerie după ce mâncaseră şi băuseră toată noaptea. „Mă întreb cum vom fi peste zece ani“, zicea Gina. „Vom fi mai cărunţi, mai graşi, mai ridaţi“, răspundea Nick care era puţin ameţit. „Dar să sperăm că toţi patru vom fi în continuare prieteni şi vom sta la o masă ca asta, depănând amintiri.“ „Uau“, zicea Gina ridicând paharul. „Ce frumos, Nick!“ „Preferabil pe un iaht“, zicea Mike. 524 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Era vis sau amintire? — Alice, s-a auzit o voce la urechea ei. Alice a deschis ochii. Era Nick, cu faţa boţită de somn. — O visai pe Gina? — I-am pomenit numele? — Da. Şi pe-al lui Mike. Bine că nu-l pomenise şi pe-al lui Dominick. Povestea cu Dominick îl făcea şi-acum să se simtă puţin incomod. Oare Nick o visa uneori pe Megan? L-a privit suspicioasă. — Ce-i? a întrebat el. — Nimic. — La mulţi ani de Ziua mamei. — Mersi. — Imediat o să-ţi aduc cafeaua, a spus Nick. — Bine. Nick a închis ochii şi imediat a adormit din nou. Alice și-a pus mâinile sub cap şi s-a gândit la visul ei. Dominick apăruse pentru că îl văzuse ieri la supermarket. Se uita la nişte aţă dentară cu atâta atenţie, de-ai fi zis că de ea depindea viaţa lui. Alice a avut impresia că el o văzuse primul şi, pentru că n-avea chef să se angajeze într-una dintre acele discuţii pline de cordialitate, în care amândoi se străduiau să se comporte firesc, s-a ascuns repede după următorul rând de rafturi. I se părea atât de ciudat când se gândea că la un moment dat luase în serios posibilitatea de a-şi petrece restul vieţii alături de el! (Acum era căsătorit cu mama altui copil de la şcoală şi, probabil, gândea la fel despre Alice.) În ultimul timp, Madison îi punea lui Alice o mulţime de întrebări despre anul în care ea şi Nick s-au separat. 525

Liane Moriarty

„Dacă atunci nu ţi-ai fi pierdut memoria, crezi că tu şi tata v-aţi mai fi împăcat?“ o întrebase chiar ieri. Alice se simţea îngrozitor de vinovată când se gândea cât îi făcuseră pe copii să sufere în anul acela. Ea şi Nick fuseseră atât de imaturi, atât de pătrunşi de importanţa covârşitoare a propriilor lor sentimente! „Crezi că v-am făcut mult rău?“ a întrebat-o neliniştită pe Madison. „Mamă, nu-i cazul să te isterizezi“, îi răspunsese Madison, oftând, cu un aer plin de înţelepciune. S-ar mai fi împăcat dacă nu şi-ar fi pierdut memoria? Da. Nu. Probabil că nu. Şi-a amintit de după-amiaza aceea călduroasă, de vară, când Francesca avea câteva luni. Nick trecuse să aducă rucsacul de şcoală pe care Tom îl lăsase în maşina lui. Copiii erau la piscina din spate, iar Alice, Dominick şi Nick rămăseseră pe peluza din faţă şi vorbeau despre verile din copilăria lor când se jucau stropindu-se cu furtunul de grădină — atunci nu existau restricţii la consumul de apă. Alice şi Dominick stăteau unul lângă altul, iar Nick puţin mai deoparte. Conversaţia a decurs în aşa fel încât, la un moment dat, Alice şi Nick îi povesteau lui Dominick despre ziua când au vopsit veranda pe o temperatură de patruzeci de grade. Ieşise un dezastru. Vopseaua se uscase prea repede şi de-aceea s-a crăpat toată şi a început să se cojească. „Erai într-o dispoziţie proastă în ziua aia“, i-a spus Nick lui Alice. „Mergeai îmbufnată. Dădeai vina pe mine.“ Şi îi imita mersul îmbufnat. Alice i-a dat un cot. „Şi tu erai într-o dispoziţie proastă.“ 526 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

„A trebuit să arunc o găleată de apă pe tine ca să te calmez.“ „Iar eu am aruncat în tine cu cutia de vopsea şi tu te-ai înfuriat. Ai început să mă fugăreşti. Arătai ca Frankenstein.“ Au râs când şi-au adus aminte. Nu se mai puteau opri. Şi de fiecare dată când li se întâlneau privirile, râdeau şi mai tare. Dominick zâmbea stânjenit. „Îmi închipui cum a fost.“ Asta i-a făcut să râdă şi mai tare. Când în sfârşit s-au oprit din râs şi şi-au şters lacrimile, umbrele de pe gazon se alungiseră şi Alice şi-a dat seama că, în momentul acela, ea şi Nick stăteau unul lângă altul, iar Dominick stătea deoparte, ca şi cum ea şi Nick erau un cuplu, în timp ce Dominick era musafirul. S-a uitat la Dominick şi a văzut că avea o privire fixă şi tristă. Toţi au înţeles. Poate că ştiuseră în tot acest timp. Trei săptămâni mai târziu, Nick s-a mutat înapoi acasă. Culmea era că Nick nici măcar nu-şi mai amintea momentul acela din grădină. Credea că ea îşi imaginase totul. Pentru el, momentul semnificativ se produsese la concursul de retorică al lui Madison. „Te-ai întors să te uiţi la mine şi eu mi-am zis: Da, mă vrea înapoi.“ Alice nu-şi amintea. — La ce te gândeşti? Alice a clipit. Nick stătea la picioarele patului şi se uita la ea. — Aveai o figură foarte preocupată. 527

Liane Moriarty

— La clătite, a spus Alice. Sper să fie bune. — Ah, cu siguranţă. Le face Madison. L-a privit cum a tras draperiile şi s-a uitat la vremea de-afară. A deschis fereastra şi a inspirat cu nesaţ. Se vedea că vremea era pe gustul lui. Apoi s-a îndreptat spre baie, căscând şi ridicându-şi tricoul ca să se scarpine pe burtă. Alice a închis ochii şi şi-a amintit cum au fost primele luni după ce Nick s-a întors acasă. Uneori era surprinzător de uşor să redevii fericit. Alteori constatau că trebuiau să „se străduiască“, dar strădania i se părea absurdă şi fără sens şi Alice se trezea în miez de noapte gândindu-se de câte ori îi rănise Nick sentimentele şi întrebându-se de ce nu rămăsese cu Dominick. Însă au existat şi alt fel de momente — momente de neaşteptată linişte, când se priveau în ochi şi toţi anii aceia de suferinţe şi bucurii, cu bune şi cu rele, păreau să fuzioneze într-un sentiment cu mult mai puternic, mai complex şi mai autentic decât oricare dintre sentimentele trecătoare inspirate de Dominick sau chiar decât iubirea pe care o simţise pentru Nick în primii ani ai relaţiei lor. Crezuse întotdeauna că perioada aceea minunat de fericită de la începutul relaţiei cu Nick a fost cea mai bună, a fost perioada pe care încercaseră mereu să o reproducă, să o recupereze, dar acum îşi dădea seama că a greşit. Era ca şi cum ai compara apa minerală cu şampania franţuzească. Iubirea de la început este vibrantă şi pasională. E uşoară şi spumoasă. Oricine poate iubi aşa. Dar dragostea dintre doi oameni, după ce au făcut trei copii, s-au separat şi au fost pe punctul de a divorţa, după ce s-au rănit şi s-au iertat unul pe altul, s-au plictisit şi 528 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

s-au surprins unul pe altul, după ce au văzut ce era mai rău şi mai bun în celălalt — ei, da, o astfel de iubire este inefabilă. Ar trebui inventat un cuvânt ca să o descrie. Pe de altă parte, se prea poate ca într-o bună zi să fi simţit la fel şi pentru Dominick. Nu că Dominick era o alegere greşită şi Nick o alegere bună. Ar fi putut să aibă o viaţă absolut fericită şi cu Dominick. Dar Nick era Nick. El a fost primul şi el era tatăl copiilor ei. El ştia ce voia ea să spună când zicea „O, Doamne!“ Aveau prea multe amintiri împreună. Era atât de simplu şi de complicat totodată! Când Olivia a intrat la liceu, Alice a început să lucreze pe cont propriu ca organizator de evenimente pentru strângeri de fonduri în scop caritabil. Munca părea să aducă noi beneficii în relaţia cu Nick. Uneori ieşeau amândoi la cină după ce munciseră toată ziua, iar ea simţea faţă de el o atracţie cu totul nouă. Erau doi profesionişti care flirtau unul cu altul la masă şi întâlnirea avea frisonul unei aventuri. Era atât de plăcut să constate că relaţia lor putea evolua în continuare! Nick s-a oprit brusc lângă pat şi s-a uitat la ea, cu mâna lipită de piept. — Ce-i? a întrebat Alice, ridicându-se în capul oaselor. Te doare în piept? Simţi o durere în piept? Era obsedată de durerile în piept. El a lăsat mâna jos şi a zâmbit: — Scuze. Nu. Mă gândeam. — Dumnezeule! a spus ea iritată, lăsându-se la loc pe pernă. Era să fac eu infarct din cauza ta. El a îngenuncheat pe marginea patului. Ea l-a împins cu mâna. — Nu m-am spălat pe dinţi. 529

Liane Moriarty

— Oh, fir-ar să fie, a spus el, încercam să spun ceva profund. — Prefer să-mi spui ceva profund după ce mă spăl pe dinţi. — Mă gândeam cât de bucuros sunt că te-ai lovit la cap în ziua aia. În fiecare zi îi mulţumesc lui Dumnezeu că a inventat gimnastica aerobică. Ea a zâmbit. — Foarte profund ce spui. Şi foarte romantic. — Mulţumesc. Fac şi eu ce pot. S-a aplecat spre Alice şi ea a vrut să-i dea un pupic grăbit şi prietenesc (nu se spălase pe dinţi; era nerăbdătoare să-şi bea cafeaua), dar sărutul s-a transformat pe neaşteptate într-unul pasional şi Alice a simţit că-i dau lacrimile în timp ce în minte i-au revenit toate săruturile dintr-o viaţă: de la primul sărut cu primul băiat până la „Poţi să săruţi mireasa“, sau sărutul obosit, plin de lacrimi şi neras din ziua când s-a născut Madison, sau sărutul dureros de frumos după ce s-a despărţit de Dominick şi i-a spus lui Nick (care stătea în parcarea de la McDonalds în timp ce copiii se certau pe bancheta din spate a maşinii): „Acum vrei să te întorci acasă?“ Uşa dormitorului s-a deschis brusc şi Nick a sărit zâmbind pe jumătatea lui de pat. Madison aducea o tavă încărcată cu micul dejun, Tom ţinea în mână un buchet de floarea-soarelui şi Olivia avea un cadou. — La mulţi ani de ziua mamei, au cântat ei în cor. — Vrem să ne revanşăm pentru anul trecut, a explicat Madison, punând tava în poală la Alice. — Îmi pare bine, a spus Alice. A luat furculiţa, a gustat din clătită şi a închis ochii. — Mmmm... 530 fiction connection

Am uitat să fim fericiți

Ai fi zis că savura gustul clătitei (afine, scorţişoară, smântână — excelent!), dar în realitate savura întreaga dimineaţă, încerca s-o prindă, s-o reţină, s-o păstreze, înainte ca acel moment preţios să devină o altă amintire.

531

Mulţumiri

Doresc să le mulţumesc în mod special iubitelor mele surori, Jaclyn şi Nicola Moriarty, pentru că au citit şi au comentat primele versiuni ale acestei cărţi. De asemenea, trebuie să le mulţumesc verişoarei mele Penelope Lowe, pentru sfaturile cu privire la aspectele medicale, şi prietenei mele Rachel Gordon, pentru răbdarea cu care mi-a răspuns la întrebările despre viaţa unei mame cu copii de vârstă şcolară. Le mulţumesc minunaţilor mei editori de pe mapamond: Cate Paterson şi Julia Stiles din Australia, Melanie Blank-Schroeder din Germania şi Lydia Newhouse din Marea Britanie. Cu toţii aţi contribuit la îmbunătăţirea acestei cărţi.

532

fiction connection