Latinitatea Limbii Romane [PDF]

Zitiervorschau

Latinitatea limbii romane conform reprezentantilor Scolii Ardelene Sub aspect ideologic propriu-zis este greu sa identifici azi pozitiile lui Ioncetiu Micu si ale Scolii ardelene cu bibliografia ideilor despre latinitatea poporului roman si a limbii sale sau despre continuitatea elementului romanic in Dacia pe care o detin lucrarile invatatilor romani din Transilvania in formularea acestor conceptii.A fost prezentata inca de Nicolae Iorga influenta puternica a Hronicului –romano-moldovlahilor, al lui Dimitrie Cantemir, asupra scrierilor istorice ale lui Samuil Nicu, Gheorghe Sincai si Petru Maior. De aceea, inainte de a urmari mai indeaproape specificul latinismului istoric si lingvist al fiecarui invatat in parte, ar trebui confruntata, in linii mari, pozitia lor principala comuna in problema genezei si cu teoriile si continuitatii poporului si limbii romane pe teritoriul fostei Dacii cu teoriile si conceptiile ulterioare, inclusive cu actualul mod de abordare si interpretare a lucrurilor, tinand seama de evolutia istoriografiei insasi in cele doua secole de dezvoltare sociala si nationala. Referitor la transformarea Daciei in provincie romana si la parasirea ei de catre Aurelian atat invatatii Scolii ardelene, cat si adversarii lor se refera, in general, cam la aceeas autori: Dion Cassius, Eutropius, Sextus, Rufus, Vopiscus, Lactantius, Procopius, Zosimus Comes etc.,ceea ce nu-i impiedica sa sustina, in unele cazuri, pareri exact opuse.Astfel, pornind de la afirmatiile lui Eutropius, potrivit carora Traian “asa de reu a infrand pe dachi, cat n-au remas nici carii ce agonisisera pamantul, nici carii sa lacuiasca prin cetati” si, drept urmare, in anii urmatori , acelas Traian “foarte multi lacuitori au adus in Dachia din toata lumea romanilor”, se ajunge, inainte de toate, la negarea continuitatii elementelui autohton in Dacia. Dar, cum s-a putut observa in traducerea lui Sincai, formularea istoricului latin nu cuprinde afirmarea explicita a pieririi totale a dacilor,nicidecum a exterminari lor, dupa cum prin colonizare masiva nu se intelege inlocuirea completa a populatiei autohtone cu colonisti romani.Un fapt este cert: Eutropius nu se exprima la modul logico-stiintific, ci isi manifesta, hiperbolic, entuziasmul fata de victoria lui Traian asupra dacilor.De aceea, pentru istoricii Scolii ardelene hiperbola pieirii dacilor si a colonizarii massive a noii provincii cu romani se transforma intr-un argument de prin ordin pentru dovedirea puritatii latine a romanilor, ca descendenti ai colonistilor adusi de Traian, singurul in stare sa certifice nobletea romana a romanilor. O istorie critica a ideilor latinitatii romanilor, asa cum au aparut si s-au dezvoltat ele de-a lungul istoriei, de la cele mai vechi marturii si pana la Inocetiu Micu ( izvoare interne – inclusive traditii orale – la romani, sasi si unguri; izvoare externe – umanistii italieni, polonezi, maghiari, germani;crinicarii si Dimitrie Cantemir ) a fost realizata, in anii trecuti, de A.Armbuster: Romanitatea romanilor.

Fara indoiala, Inocentiu Micu nu s-a voit si nici nu a incercat sa fie un istoric al latinitaii poporului. Dar, din cultura sa umanista, din traditiile propriei regiuni, unde era puternica si vie cunostiinta latinitatii romanilor, ca si din lectura Hronicului, el sia insusit convingerea ferma ca romanii continua pe vechii colonisti romani, ca in virtutea acestei fapte ei sunt si cei mai vechi locuitori de pe teritoriul fostei Dacii. Numai odata cu Inocentiu Micu, care si-a gasit inspiratia in apelul inflacarat al lui Dimitrie Cantemir in Predoslovia la Hronic adresat fratilor romano-moldo-vlahilor, aparenta la “romanitate” se transforma intr-o “idee-forta”, care sa poata pune in miscare un intreg popor. Revendicarile sale se vor inchega intr-un program de revendicari sociale si nationale culminand cu sinodul din 1744 si cu primul supplex, cel intocmit de el.De-abia acum clasele dominante dau alarma generala, punand in miscare si pe slugile lor ideologice care vor trebuii sa nege fie latinitatea poporului roman, fie continuitatea lui in Dacia, fie pe amandoua deodata.Aceasta directia va fi continuata si de ceilalti invatati ai Scolii Ardelene, in primul rand de Samuil Micu. Si el se va folosi din plin, in scrierile sale istorice, de Hronicul romano-moldo-vlagilor, dupa cum va face dese trimiteri si la cronicile lui Miron si Nicolae Costin.Cat despre cronicile lui Miron Costin, se pare ca Samuil Micu ( ca si Gheorghe Sincai ) nu a avut la indemana De neamul moldovenilor , ci un text corrupt, interpolate si adaugit al cronicii lui Grigore Ureche. Mult mai sigura este cunoasterea “istoriei” stolnicului Constantin Cantacuzino, dupa modelul careia a incercat sa prezinte o istorie a tuturor romanilor din fosta Dacie traiana, dar si a celor din asa zisa Dacie aureliana.Insa Samuil Micu nu preia pozitia realista a stolnicului Cantacuzino, potrivit careia poporul roman a rezultat din din contopirea colonistilor romani cu autohtonii daco-geti, ci pe aceea purista, a lui Dimitrie Cantemir. In aceasta problema triada istoricilor Scolii Ardelene ( S. Micu, Gh. Sincai si Petru Maior ) impartaseste principial aceeas pozitie, ceea ce nu-l impiedica pe Sincai, care dispunea de o informatie istorica mai bogata si multilaterala, sa fie mai putin ferm si consecvret in fata unor argumente concrete care vin in contradictie cu aceasta pozitie cu atat mai relevante. Dintre corifeii Scolii ardelene, numai Budai-Deleanu recunoaste supravietuirea unei parti din populatia daco-getilor fara sa-i acorde totusi vreo pondere in formarea poporului roman.Cei mai categorici in respingerea oricarui amestec al romanilor cu dacii sunt Samuil Micu si Petru Maior, care si fac din exterminarea dacilor si din faptul ca printre colonistii adusi de la Roma se aflau si familii aristocratice garantia puritatii latine a poporului roman, ci si a “nobletei” sale, atat de solicitata in Transilvania. Dar, cel care prezinta si in acest domeniu argumente mai substantiale cu privire la familiile aristocratice aduse din Italia este tot Sincai.

Stadiul obiectiv si subiectiv la care se afla istoriografia romana si straina in problemele latinitaii poporului roman, ca si gradul de constiinta al romanitaii poporul roman pana la momentul Inocentiu Micu, deschizatorul luptei nationale a romanilor, sunt prezente si argumentate si critic, in lucrarea istoricului nostru Adolf Armbuster, Romanitatea romanilor. Stadiul respective este analizat, desigur, din persepctiva unui intreg sir de investigari ulterioare de pe pozitia stiintifica de azi a istoriografiei materialist-istorice si nu din unghiul de vedere al unei sau alteia din partile aflate in disputele de idei ale epocii.Nu trebuie uitat, apoi, faptul ca multe izvoare importante pentru solutionarea problemelor abordate au continuat sa ramana pana nu demult inaccesibile cercetarilor istorice.Astfel, pentru invatatii Scolii ardelene ar fi fost important sa cunoasca de pilda anumite manuscrise istorice ale unor pastori sasi care se ocupasera, inainte de secolul al XVIII-lea de problema latinitatii poporului roman. Dealtfel, incepand cu Samuil Micu, toti invatatii Scolii ardelene apeleaza, pe cat le sta in putinta, si la materiale de arhiva, bineinteles fara as aiba intotdeauna discernamant critic necesar.Cel care scotoceste insistent si sistematic documentele de arhiva – incepand cu fondurile secrete din biblioteca Vaticanului si terminand cu colectiile de documente ale unor istorici contemporani – este indeosebi de Gheorghe Sincai, care consulta si colectia de inscriptii romane din Dacia lui Fridvalsky, dupa cum cerceteaza si monumetele din Cetatea eternal, legate de luptele pentru transoformarea Daciei in provincine romana.Nici studierea si interpretarea stiintifica a datelor pe care le ofera diferitele monumete de mare valoare documentara si istorica – intre care un loc de prim ordin il ocupa tocmai Columna lui Traian. Subliniind aceste lucruri, nu putem trece, desigur, nici peste erorile invatatilor Scolii ardelen, cu privire la puritatea Latina a originii limbii si poporului roman. Am vazut, pana acum, ca toti sustin mai mult sau mai putin consecvent originea romana a poporului si limbii romane. Pentru ei, romanii nu erau decat urmasii nealterati ai colonistilor romani adusi in Dacia de imparatul Traian dupa cum limba romana era latina vorbita de acestia, dar corupta de-a lungul secolelor, datorita influentelor straine la care a fost supusa de urmasi, indeosebi datorita introducerii slavonei in biserica si in cancelariile domnesti.Ei sustin, in principiu, disparitia elementului autohton daco-getic si, ca atare, neaga aportul acestuia la formarea limbii si a poporului roman. In schimb, ei combat cu vehementa orice incercare de negare a continuitaii elementului roman in Dacia si dupa retragerea trupelor si administratiei romane in sudul Dunarii. Cum observam, istoricii Scolii ardelene incearca sa argumenteze adesea, intr-un spirit illuminist, si continuitatea colonistilor romani in Dacia.Argumentului rationalist adus de Cantemir in legatura cu continuitatea, potrivit caruia inexistenta marturiilor scrise despre populatia daco-romana in Dacia, nu infirma prezenta ei pe aceste meleaguri, tocmai pentru ca nu exista nici marturii contradictorii, Samuil Micu, Gheorghe Sincai si Petru Maior ii aduc altele noi.

In urma unor lucrari istorice cu referire la migratiile unor triburi bulgare, maghiare, slave si ale unor barbari veniti din nord pe teritoriul romaniei, invatatii romani isi intocmisera un adevarat program de redresare a limbii.Socotind un prim pas important facut in aceasta directie de predecesori prin introducerea limbii romane in biserica urma sa intreprinda ei restul, odata cu reforma invatamantului, adusa de Iosif al II-lea. Gramatica insasi facea parte din acest program, fiindca pregatea si findamenta introducerea alfabetului latin al scrierea limbii romane, dupa cum demonstreaza si caracterol latin al structurii acesteia. In problema introducerii slavonei ca limba de cult si de cancelarie, Sincai nu revine insa cu o emendare de principiu, fie ea si numai pentru folosirea in cancelaria domneasc (ca in cazul lui Samuil Micu). Nici pozitia lui Petru Maior nu se deosebeste foarte mult de cea formulata de Gheorghe Sincai.Si el acorda un spatiu insemnat, in Istoria pentru inceputul romanilor in Dacia, relatiilor romano-slave, dar mai ales romano-bulgare, dupa cum cartea sa se si incheie cu prezentarea pe larg a constituirii si pieirii imperiului romano-bulgar. Se pare ca numai Samuil Micu si-a revizuit mai serios pozitia in acesta problema, din moment ce numai pentru introducerea limbii slavone in cancelaria domneasca nu este o masura introdusa la o data fixa, pe considerente fonfesionale, ci o consecinta a unei convietuiri romano-slave si anume in faza un care rolul dominant in acesta il detinea elementul slav. Citind aceste indicatii principale, nu incercam sa le atribuim invatatorilor Scolii ardelene mai mult decat ne-au lasat ei insisi in problema constiintei noastre nationale.Ne gandim, inainte de toate, la stabilirea faptului de o extraordinara importanta pentru epoca lor, a unitatii romanest dincolo de dominatiile straine sub care sa aflau atunci diferitele provincii ale patriei noastre.

Elev: Petre George , XI i Bibliografie : Ion Lungu – “Scoala ardeleana miscare culturala nationala luminista” [editura Viiorul romanesc, Bucurest 1995 ]