Istoria Turciei - Breviar [PDF]

Zitiervorschau

Denumirea Turk = puternic, forma tarzie de la Tu-kin [chin.] nume dat de chinezi popul. din S Mt Altai prin 177 AH. Numele medieval latin Turchia. Prima aparitie a termenului Turk in inscriptiile de la Orkhon in sec 8 AD. Relieful Platoul Anatoliei inconjurat de m-ti tineri, in medie 1100m: M-tii Pontici la N, M-tii Taurus la S. Platoul este semiarid, divizat in mm bazine. In E Mt Ararat, 5137 m, in V culmi muntoase alungite, separate de depresiuni. Apele in N: raurile Kizil, Yezil si Sakarya (varsare in M Neagra), in V: Goksu, Seyan, Orontes (varsare in M Egee). In E: Tigru si Eufrat. Lacuri: Van, Tuz, Akeshir, Egridir, Beysehir, Iznik. Clima In general climat semi-mediteraneean uscat, puternic influentat de mari. In V si S climat mediteranean (25-30 gr in iulie). In N veri calde si ierni blande. In E veri fierbinti si ierni aspre (-12 gr). Platoul central are veri calde si uscate si ierni blande si ploioase. Solurile Soluri rosii (in zonele aride), gri-brune (pozolice) si brune (paduri). Soluri aluvionare

2 catre coasta M Marmara si Egee, deltele de la M Neagra, campia Adana, o parte din bazinele anatoliene. Vegetatia In S, V, NV vegetatie mediteraneana cu tufisuri ghimpoase. In N, la M. Neagra paduri dense. Zona centrala contine stepe cu iarba scurta si tufisuri. 2/5 din supraf Turciei este arabila. 1/8 cultivata cu vita de vie, maslini, gradini de zarzavat. Fauna In zonele impadurite: Vulpi, lupi, bivoli, pisici salbatice, hiene, ursi, cerbi, gazele, capre de munte. Animale domestice: bivolul de apa, capra de Angora, camila, calul, magarul, capra, vaca. Populatia Influenta decisiva este data de invazia turcica in sec 11. Minoritati: kurzi si arabi. Limbi vorbite: 9/10 turca, restul kurda (pop. rurala din S si SE), putin araba. Mai sunt greci, armeni, evrei. Religia: Musulmani sunniti. Vecini: N Marea Neagra, NE Georgia, Armenia; E Azerbaijan, Iran; SE Iraq, Siria; SV, V M. Mediterana si M. Egee, NV Grecia, Bulgaria.

3 Stramtorile Bosfor, Dardanele si M. Marmara sunt controlate de Turcia. Insule in M. Egee Gokce, Bozca. Restul sunt grecesti. ISTORIA Hititii Numele provine din denumirea biblica de beni-Heth ("Copiii lui Heth", unul din fiii lui Canaan). A nu fi confundati cu populatia Hatti, care a locuit in ac regiune pana la incep. mil 2, vorbitori ai unei lb ne-indoeuropene. Hititii sunt prezenti in Anatolia ("Tara lui Hatti") in epoca bronzului. Origini neclare. Dupa unii, vin din V M. Negre. Cele mai vechi tablite cu scriere hittita (cuneiforma) bdin sec. 17 AH. Cele mai vechi urme arheologice la Kultepe (Karum Kanesh). Capitala cea mai veche: Hattusha (Bogazkoy). Perioade hittite: Vechiul Regat (1700- 1500 AH); Noul Regat sau Imperiul (1400-1180 AH). Multe orase din Turcia actuala au denumiri hittite: Sinop, Adana. Cunosteau metalurgia fierului inca din mil 2 AH, dar nu l-au folosit la inceput la arme, ci ca metal pretios. Vestiti pt constructia de care de lupta (ilustr. in Karkemish).

4

Frigienii Migreaza in Anatolia cam in timpul razboiului troian (sec 12 AH) din Macedonia si Tracia. Ocupa capitala hittita Hattusha (citadela Buyukkale). In sec 8 AH creeaza un regat cu capitala la Gordium. Alt centru frigian, Ancyra (actual Ankara). Alte asezari: Alaca Huyuk, Bogazkoy, Pazarli, Calapverdi. Legende grecesti despre bogatiile uriase ale frigienilor (regele Midas). Colaboreaza politic si militar cu Asiria. Regatul frigian este distrus de cimerieni (invadatori din Caucaz) la sf sec 7 AH. Inainte de sec 8 AH frigienii adopta alfabetul fenician, prin intermediul grecilor. Zeitatea principala: Cybele (Zeita Mama). Influenteaza puternic arta greaca din sec 6 AH. Statul Urartu Un mic regat neo-hittit, care a tinut piept invaziei asiriene in sec 8 AH. Asezat in apropierea Lacului Van, apoi cuprinde Armenia, Azerbaijan, Kurdistanul de azi. Zone muntoase, organizare militara in mici orase fortarete. Cultura de tip mesopotamian. Arhitectura considerata superioara celei asiriene. Lidienii Dupa invazia cimeriana, apar in Anatolia lidienii. Capitala regatului lidian: Sardis

5 (langa actualul Izmir, pe coasta M Egee). Se pare ca sunt primul popor care a folosit moneda. Contact cu cultura greaca. Primul rege: Gyges. Limba asemanatoare cu hittita. Alianta cu Asiria este abandonata in favoarea Egiptului, ca urmare regele Gyges este ucis de asirieni. Regatul lidian se extinde catre Grecia si Iran (razboi cu mezii, stramosii persilor). Ultimul rege lidian: Cressus (vestit pt bogatia lui) trimite daruri bogate templelor grecesti din Delphi, Milet, Efes (Templul lui Artemis din Efes, una din cele 7 minuni ale lumii). Cucereste cetatile grecesti din Anatolia. Planuia sa cucereasca si cetatile grecesti din Egee, dar amenintarea persilor iranieni il face sa se alieze cu grecii contra lor. Se aliaza cu Egiptul, Babilonia si Sparta contra persilor. Razboiul este castigat de persi, care anexeaza Anatolia la Imperiul Persan. Perioada tarzie romana si perioada bizantina In sec 4-7 AD Anatolia a fost divizata in 24 provincii, grupate in dioceze conduse de vicari. Toate acestea erau parte din prefectura de Rasarit, cu capitala la Constantinopol. Desi bizantinii dobandesc victoria impotriva persilor (626, imp. Heraklios) totusi Anatolia este devastata si starea sociala, administrativa si economica se schimba drastic. Imp. Bizantin pierde Egiptul, Siria, Palestina si apoi N Africii. Activitatea economica devine eminamente

6 rurala. Regrupare teritoriala a provinciilor in 5 theme (provincii mai mari) care desemneaza d efapt un corp de armata cu resedinta intr-o anume provincie. Fiecare thema este condusa de un strategos (general), dar subordonarea este catre Constantinopol. Coloniile grecesti de pe coasta anatoliana (sec. 12- 6 AH) Coloniile miceniene si ioniene (cele 12 orase din liga ioniana: Chios, Samos, Phoceea, Clazomene, Erithreea, Theos, Lebedus, Colophon, Efes, Priene, Mius, Milet). cele mai importante: Efes si Milet. Traditia spune ca ionienii sunt la origine atenieni. Regiunea Troiei a fost colonizata de grecii din Mytilene (Lesbos) inainte de sec 10 AH. In sec 7 AH Miletul intemeiaza cetatile colonii Abydos si Cizic pe malul M. Marmara (Propontida), Sinope (fondat in 630 AH, la M. Neagra). Toate coloniile grecesti din Anatolia au suferit mult de pe urma invaziei cimeriene. Din sec 6 AH au intrat sub stapanirea lidiana. In interiorul Anatoliei au fost intemeiate si comunitati ne-grecesti, dar despre ele se stie foarte putin. Misienii (pe valea raului Bakir), carienii (intre Milet si Halicarnas, devin mercenari ai regatului egiptean), licienii (atestati documentar de greci din sec 7 AH). In mod curios, civilizatia greaca patrunde la aceste populatii abia prin intermediul

7 persilor. Mai existau pamfilienii (supusi ai ligienilor), cilicienii. Dominatia persana (546- 334 AH) Anatolia a fost ocupata si stapanita de Imperiul Persan al Ahemenizilor. Dar Grecia a continuat sa influenteze puternic cultura. Impact al culturii persane in Armenia, Pont, Capadocia, Commagene. Cultul zeitatilor persane Mithra si Anahita. Partea estica a Anatoliei avea o religie eclectica, cu elemente grecesti, persane si anatoliene. Cetatile grecesti si-au mentinut un statut semi-independent, recunoscand dominatia persana. In 499 Miletul se revolta contra persilor (incep. razb. greco-persane). Revolta cuprinde Bosforul, Caria, Licia si Cipru. Miletul a fost cucerit si distrus de persi in 495 AH. Sub regele Darius I (522-486 AH) Anatolia a fost divizata in 5 satrapii: Armina (Armenia), Katpatuka (Capadocia si Hellespontul), Popoarele Marii (coasta de S, incl. Cipru), Sparda (Lydia), Yauna (coasta de V). Grecii anatolieni erau obligati sa contribuie cu oameni si corabii la razboaiele persilor. Dupa ce incercarea Persiei de a cuceri Grecia a esuat, Grecia a impins catre interior ocupatia persana asupra coastelor Anatoliei, sub conducerea Ligii ateniene. In timpul fazei finale a razboiului peloponesian (431404 AH), Persia s-a aliat cu Sparta contra Atenei, dar este invinsa in batalia navala de

8 la Cnidus (394 AH). Totusi puterea persana s-a diminuat considerabil datorita insurectiei provinciilor persane din Vest (362- 359) care au obtinut autonomia in mare masura. Epoca elenistica (334- 30 AH) 334-333 AH, Anatolia a fost cucerita de macedonieni sub Alexandru cel Mare. Incepe distrugerea Imperiului Persan. Imperiul lui Alexandru s-a destramat inainte de 300 AH, prin luptele intre succesorii lui Alexandru. Raman trei dinastii: Seleucizii in Siria, Ptolemeii in Egipt si Antigonizii in Macedonia. Anatolia a fost divizata. Egiptul va lua Caria si Licia, iar Seleucizii stapanesc mai departe restul. In sec 3 AH o liga formata din cetatile Heracleea, Bizantium, Pontus, Bithynia contra seleucizilor condusi de regele Antiochus I. In 278 Anatolia este invadata de celti, care sunt in cele din urma distrusi de Antiochis in 275. Dar se aseaza in N (tinutul numit apoi Galatia, de la galli= celti [lat.]), unde sunt folositi ca tampon contra seleucizilor de cetatile revoltate. La jum sec 4, Capadocia devine regat independent si ia sub stapanire tot teritoriul seleucid. Antiochus III (223-187) restabileste partial stapanirea peste Anatolia. Dar in 200 AH Egiptul, Rodos si Pergam se aliaza si cheama Roma in ajutor. Ca raspuns, Antiochus trece Dardanele si impinge conflictul in Europa. Romanii se angajeaza in

9 conflict (192-189 AH). Antiochus este infrant de romani de doua ori: la Termopile, apoi la Magnesia si incheie pace cu Roma la Apameea (188), ceeace da Romei stapanirea asupra intregii zone elenistice din Rasarit. Dominatia romana tarzie si dominatia bizantina Intre sec 4- 7 AD Anatolia a fost div. in 24 provincii, grupate in dioceze conduse de vicari. Acestea erau incluse in Prefectura de Rasarit, cu centrul la Constantinopol. Cel mai important imparat bizantin al acestei perioade este Justinian I (Flavius Petrus Sabbatius Iustinianus, 483-565). Marele sau proiect era sa reinvie maretia Imperiului Roman. Voia sa-si extinda puterea in V Europei, inclusiv asupra Romei insasi. Reintroduce legislatia romana Corpus Juris Civilis, care sta la baza legislatiei in multe state la ora actuala. In timpul sau inloresc artele si cultura bizantina, culminand cu opere marete ca Hagia Sophia ( construita intre 532-537) care a fost centrul crestinismlui rasaritean multe secole. Din nefericire epidemia de ciuma din 540 a pus capat unei perioade de bunastare si inflorire generala. In sec 7 AD Persia condusa de dinastia Sasanizilor incepe expansiunea militara in Anatolia. Sunt invinsi de imparatul bizantin Heraklios in 626 AD. Dar sunt pierdute

10 Egiptul, Siria, Palestina, Nordul Africii. In Anatolia se petrec schimbari importante pe plan social, economic, politic, militar. Reimpartirea teritoriului in 5 theme (provincii mai mari) conduse de strategi (generali). Rol militar defensiv contra expansiunii arabe. Teoretic domina o singura credinta crestina, dar practic exista o sumedenie de secte eretice dualiste. Ex. pavlicienii (cu influente musulmane) eradicati de imp. Basil I in sec. 9 AD. Perioada iconoclasta este de asemenea foarte zbuciumata, dar reflecta mai degraba orientari politice decat religioase. Au loc transferuri de populatie de la o zona la alta. Ex import de slavi si bulgari din pen. balcanica. Din sec 11 larga migratie a armenilor si sirienilor, datorata amenintarii turcilor selgiukizi. Aparitia turcilor selgiukizi Trib asiatic condus de Selgiuk. Fiul lui Dukak supranumit Timuryaligh (Arcul de Fier) si seful unui trib de turci oghuzi. In 985 clanul Seljuk se desprinde de confederatia de 9 triburi oghuze asezate intre M. Aral si Caspica. Cf traditiei, Seljuk a fost ofiter in armata khazara. In 1055 seljukizii ajung la Bagdad si sunt onorati de califul arab abassid, trec la islamism, iar conducatorul lor, Toghrul, primeste titlul de sultan. Imperiul seljukid se intinde peste fostul Imperiu Persan sasanid, incluzand Iran, Irak,

11 Anatolia, Asia Centrala si Afghanistanul. In timpul dominatiei sejukide sunt cultivate artele si filosofia (Omar Khayyam, AlGhazali). Inving armatele bizantine conduse de imp. roman Romanos IV Diogenes la Manzikert (1071). Bizantinii pierd Anatolia centrala si de sud. In timpul dinastiei Comnenos (10811185) autoritatea bizantina este partial restabilita in vestul Anatoliei, si cu ajutorul cruciadelor I si II. Urmeaza a doua mare infrangere a bizantinilor de catre turcii selgiukizi la Myriokefalon (1176), dupa care este pierdut tot ce se recastigase sub comneni. 1204- in timpul Cruciadei a IV-a, Constantinopolul este jefuit si ocupat de cruciati. Ruptura grava politica si culturala intre Rasarit si Apus. Este intemeiat Imperiul Latin de Constantinopol, sub Baldwin de Flandra. Bizantinii se reorganizeaza si ceeaza in NV Anatoliei Imperiul de la Niceea sub dinastia Lascarizilor. Acestia creeaza un modus vivendi cu selgiukizii. 1261- caderea Imperiului Latin de Constantinopol. Un val de invazii ale triburilor turce scapate de sub stapanirea mongola. SV si centrul Anatoliei sunt pierdute. Dupa 1300 ridicarea emiratului turc al otomanilor. Intre 1300-1390 teritoriile bizantine cad unul cate unul sub dominatia turcilor otomani, iar

12 Imperiul Bizantin dispare, fiind redus numai la cetatea Constantinopolului. Originea si expansiunea statului otoman (1300-1402) Termenul "otoman" este un apelativ dinastic derivat de la Osman (in araba "Uthman") un sef de trib de turci nomadici oghuzi. Initial, otomanii erau liderii luptatorilor turci pentru credinta islamica, numiti "ghazi", care luptau contra puterii zdrobitoare bizantine. Ei s-au separat de neamul mongol condus de Genghis-Khan, au invins Bizantul in lupta de la Manzikert (1071) si au ocupat Anatolia centrala si de est in timpul sec 12. Dupa infrangerea mongolilor de catre turcii seljukizi in 1293, Osman I (Othman) a devenit print (bei), amenintand posesiunile bizantine sin Anatolia. In acest scop au atras masele de nomazi si oraseni fara ocupatie care vagabondau prin Orientul Mijlociu. Urmasul lui Osman, Orkhan (1324-1360) si Murad I (1360-1389) au ocupat rand pe rand toate posesiunile bizantine din Anatolia de V si din Europa de SE. Sub Bayezid I (13891402) puterea si avutia otomanilor creste indeajuns ca sa ocupe si E Anatoliei. Bizantinii au renuntat repede sa mai cheme ajutoare din V Europei pentru a stavili expansiunea otomana, pt ca stricaciunile si jaful facut de aceste trupe de mercenari erau adeseori mai mari decat cele facute de turci.

13 1354- Suleyman, fiul lui Orkhan, a creat in pen. Gallipoli (in aprop. str. Dardanele) un cap de pod pentru expansiunea otomana in SE Europei. In curand Constantinopolul ramane singura posesiune bizantina. Era insa o cetate mult prea puternica pentru a putea fi cucerita la ora aceea de armatele de nomazi ale turcilor. 1361- Murad I cucereste cetatea Adrianopol, a doua cetate ca importanta a Imperiului Bizantin, schimbandu-i numele in Edirna si transformand-o in capitala otomana. Edirna devine centrul de control militar si administrativ al Traciei (Europa de SE). 1363- Murad cucereste cetatea Philipopolis (actual Plovdiv, Bulgaria). Ocuparea principalelor surse de grane si finante ale bizantinilor face ca acestia sa accepte suzeranitatea otomana. Dupa moartea regelui Stefan Dusan (1355) succesorii sai erau prea slabi ca sa poata tine piept otomanilor. Imparatul bizantin Ioan V incearca o alianta intre Biserica de Rasarit si cea de Apus cu scopul organizarii unei cruciade anti-otomane, dar proiectul esueaza. Politica de expansiune militara a lui Murad se bazeaza pe obtinerea suzeranitatii principilor locali, in schimbul mentinerii lor la putere cu controlul otoman, plus platirea unui tribut in finante si produse si asigurarea de trupe de mercenari, atunci cand necesitatile otomane o cereau. Aceasta politica pacifista

14 i-a ajutat pe turci sa mentina stapanirea asupra statelor europene fara opozitii prea mari si fara sa se implice ei insisi prea mult in aparatul administrativ al respectivelor state. 1371- Murad cucereste Macedonia, Bulgaria centrala (Monastir, Sofia, Nish), apoi Serbia. 1389- aliatii europeni sunt zdrobiti in batalia de la Kosovo (acolo moare ucis sultanul Murad I). La sudul Dunarii numai Valachia, Bosnia, Albania, Grecia, Belgradul raman in afara puterii otomane, iar in N numai o parte din Ungaria. 1390-1393 razboi dus de Bayezid contra unei revolte conduse de Ungaria si Constantinopol. Rebelii sunt zdrobiti. Turcii ocupa Bulgaria si instaleaza pt prima data o administratie otomana. Ca raspuns, Ungaria organizeaza o mare cruciada anti-otomana. Dar esueaza in urma infrangerii fortelor aliate la Nicopole, pe Dunare, in 1396. Bayezid primeste titlul de sultan de la califul abassid de Cairo (in ciuda opozitiei liderilor islamici arabi). 1397- Bayezid cucereste Karaman (ultima principalitate turca din E Anatoliei, care nu se supusese inca puterii otomane). Dar principii turci care s-au refugiat din fata cuceririlor lui Bayezid la curtea lui Timur-lenk (conducatorul unui imperiu puternic tatar care cucerise Asia Centrala, Iranul, Afghanistanul si Mesopotamia) au reusit sa-l determine pe acesta sa distruga imperiul lui

15 Bayezid. Parasit de vasalii turci si de mercenarii crestini, Bayezid e invins de tatari in batalia de la Ankara (1402), este luat prizonier si ucis. Timur nu dorea sa ocupe Anatolia, ci mai degraba sa se asigure ca nu va fi atacat de otomani in timp ce va incerca sa-si extinda ocupatia in India. de aceea va reda puterea printilor turci din Anatolia, cu scopul de a mentine starea de divizare a puterii in Anatolia. In acest timp, o puternica cruciada antiotomana a fost creata in Europa, dar efectele ei nu au fost de natura sa-i scoata pe turci din Europa, datorita starii de dezbinare si a coruptiei care domnea in statele europene. 1402-1413 o perioada numita Inter-regnum (dupa moartea lui Bayezid, disputa pt putere intre cei 4 fii ai sai). 1413-1420 Mehmed (Muhammad I), unul din cei 4 fii ai lui Bayezid, isi ucide fratii si devine unic sultan. 1421-1451 sub Murad II, incepe o noua perioada de expansiune otomana. Imperiul lui Bayezid este rastaurat si sunt adaugate noi teritorii. 1422-1423 Murad supune Constantinopolul unui nou asediu, care este ridicat numai dupa ce bizantinii accepta platirea unui tribut urias. Apoi inlatura principalitatile turce din Anatolia sustinute de Timur, cu exceptia

16 domeniilor Karaman si Candar care raman autonome, platind tribut. 1423-1430 Murad sustine primul razboi contra Venetiei, cu care avusese inainte relatii pasnice. Venetia incercase sa-si mentina interesele comerciale in M. Mediterana in paralel cu turcii. Accepta propunerea bizantina de a lua Salonicul in schimbul promisiunii de a nu continua expansiunea catre Adriatica, ceeace ar fi compromis orice posibilitate de comert a bizantinilor. Murad este intarziat in proiectele sale de noi conflicte cu Ungaria, care voia sa-si mentina dominatia asupra zonei carpato-danubiene. 1430- Murad asediaza si ocupa Salonicul. 1432- flota otomana intreprinde mai multe atacuri impotriva porturilor venetiene de la Adriatica si Egee. In final Venetia cedeaza si primeste dreptul de a face comert pe domeniile ocupate de turci in Mediterana. Murad incepe sa resimta presiunea facuta de nobilii turci care l-au adus la putere si o contracareaza aducand in jurul curtii sale un numar de grupari politice ne-turcesti: sclavi crestini si convertiti la islamism, din care isi organizeaza o armata numita yeniceri ("noua forta"). Ca sa consolideze acest sistem, Murad le doneaza acestora o parte din noile sale cuceriri, creind vestitul sistem devsirme (prin care tineri crestini erau convertiti la islamism si adusi in slijba sultanului). Acesti

17 devsirme ajunfg repede la o putere politica considerabila. 1434- Murad reincepe luptele contra Ungariei, Valachiei si Serbiei. 1437- profita de moartea regelui Sigismund al Serbiei ca sa reocupe Serbia, mai putin Belgradul (cetate controlata de unguri, prea puternica pentru a fi cucerita deocamdata). 1439- Serbia este anexata Imperiului Otoman. 1443- Murad il invinge le liderul opozitiei ungare, Ianos Hunyadi, in batalia de la Izladi (Zlatica). Totusi accepta pacea de la Edirna (1444) prin care Ungaria mentine controlul asupra Valahiei si Belgradului, Serbia isi recastiga autonomia iar turcii promit sa inceteze cu raidurile la nordul Dunarii. Constantinopolul si Papa profita de aceasta schimbare a puterii otomane si incearca o noua cruciada, cu scopul alungarii turcilor din Europa. Cruciada era condusa de venetia aliata cu Ungaria. Armatele crestine s-au indreptat prin M-tii Balcani catre Varna, unde urmau sa fie transportate la Constantinopol de catre o flota venetiana. Dar aici incep disensiuni intre puterile cruciate, care ii dau timp lui Murad sa se intoarca din Anatolia si sa-si organizeze armata. 1444 batalia de la Varna este castigata de turci, ceeace reprezinta ultima incercare de a-i scoate pe turci din Europa. Pentru a-si consolida puterea, Murad ii inlatura pe vasali

18 si stabileste control turcesc direct in Tracia, Macedonia, Bulgaria si Grecia. Diminueaza si mai mult puterea nobililor turci in avantajul devsirme. Murad face pace cu inamicul sau anatolian, Karaman, retraganduse intr-o viata de contemplatie religioasa. Lasa locul fiului sau Mehmed II (1451-1481; ulterior supranumit Mahomed Cuceritorul). Proiectul principal al lui Mehmed II era luarea C-polului. Cetatea este asediata intre 6 apr- 29 mai 1453 si cucerita in cele din urma, devenind capitala otomana cu numele Istanbul. Pentru a inlatura complet orice opozitie interna, mahomed ii executa si-i exileaza pe nobilii turci adversari, confiscandu-le toate proprietatile din Europa. mahomed devine cel mai vestit sultan al lumii musulmane, desi puterea religioasa continua sa fie detinuta in islamism de catre mamelucii din Egipt si urmasii lui Timur-Lenk in Iran. Ambitia lui Mehmed era sa restabileasca intregul Imperiu Bizantin sub dominatie turceasca, iar mai tarziu eventual intreaga crestinatate. 1454-1463- Mehmed se concentreaza asupra Europei de SE. Anexeaza Serbia (1455), cucereste Morea (1458-1460) eliminand pe succesorii tronului bizantin. 1463-1479- Mehmed sustine al doilea razboi turco-venetian. Venetia refuzase sa-si predea porturile de la M. Egee.\ 1461- anexeaza Trebizonda si coloniile genoveze de la M. Neagra (incl. Sinope si

19 Kaffa). Tatarii din Crimeea sunt obligati sa accepte suzeranitatea otomana. 1463- anexeaza Bosnia. In incercarea de a anexa Albania, care rezista ocupatiei turce, trimite aici populatie turca, care a alcatuit o enclava ramasa pana astazi. Venetia si Papalitatea fiind incapabila sa mai organizeze o noua cruciada, incearca sa devieze interesul turcilor catre Rasarit, pt ocuparea principalitatilor turce si tatare din dinastia Ak Koyunlu (condusa de Uzun Hasan). 1468- Mehmed isi extinde dominatia de la Anatolia de E pana la Eufrat. Atunci se produce o larga conjuratie politico-militara destinata sa loveasca puterea otomana in mai multe parti odata (principalitatile turce in Anatolia, venetienii in Moreea, tatarii invadeaza Anatolia, ungurii intra in Serbia, Skanderbeg ataca Bosnia). Totusi Mehmed face fata tuturor acestor atacuri. 1479- face pace cu Venetia, care accepta sa cedeze posesiunile sale din Adriatica si Albania si sa plateasca un tribut pentru a-si mentine comertul pe mare. 1480- Mehmed aduce o importanta forta navala la Ortanto, in S Italiei, planuind o debarcare in Italia. Dar moare subit in 1481. Principalele greseli facute de Mahomed au fost: dezinteresul pentru promovarea economica si sustinerea financiara a statului, datorita prioritatilor militare permanente. A

20 creat o larga inflatie emitand in mai multe randuri moneda noua, cu procent mai redus de aur, procedand la controale si confiscari a vechilor monezi. A confiscat bunuri si averi de la nobilii turci si de la devsirme, creind un val imens de nemultumiri. A creat un monopol absolut al productiei de bunuiri de larg consum, impunand preturi ridicate. A confiscat pamanturi si averi ale clasei religioase ulama. 1481- Bayezid II (1481-1512) ii urmeaza lui Mehmed II la tronul imperial. Domnia sa este o perioada de repaus. Sunt consolidate cuceririle anterioare si sunt inlaturate neajunsurile create de domnia lui Mehmed. 1483- anexeaza Herzegovina. Belgradul ramane mai departe in afara controlului musulman. 1484- pace cu regele ungar Matei Corvin, interesat sa-si mentina posesiunile sale asupra Transivaniei si Boemiei. Captureaza porturile de la Dunare Chilia si Akkerman, ajungand sa controleze comertul pe M. Neagra. Ajunge la un conflict militar cu Polonia, dar se amesteca Rusia ( tzarul Ivan III) si conflictul este stins. 1485-1491- Bayezid incearca cucerirea oraselor sfinte Mecca si Medina, ceeace duce la conflicte intermitente cu arabii. Primeste oprobriul generalilor sai. Incearca sa creeze o disensiune interna in Ungaria, in vederea cedarii Belgradului, dar nu reuseste.

21 1489- ocupa Ciprul si construieste aici o importanta baza navala pentru constructia de corabii. Dar in loc sa serveasca intereselor otomane, aceasta baza navala devine punct de plecare pentru pirateria contra navelor otomane. 1499-1503- al treilea razboi contra Venetiei, in incercarea lui Bayezid de a ocupa suprematia in Mediterana. Noi incercari de expansiune in Europa zadarnicite de revoltele tot mai dese ale populatiilor nomade din Anatolia. Acestea refuzau cu incapatanare efortul civilizator al otomanilor suniti, imbratisand ramuri eretice ale islamismului: shi'ismul si sunnismul. Apare o secta mistica, Safavizii din Ardabil, care se folosesc de puterea militara si religioasa pentru a cuceri o parte din Iran, apoi incearca o destabilizare a autoritatii otomane in Anatolia tot pe cale religioasa, castigand multi adepti. Bayezid este nevoit sa intreprinda o expeditie militara contra lor intre 1502-1503, determinand fuga lor in Iran. 1511- unul din conducatorii sufiti, Isma'il, ramane in Anatolia si reuseste sa creeze a doua revolta contra otomanilor. Dar sunt infranti de o exp. milit, condusa de Ali Pasha. 1512- lui Bayezid ii urmeaza Selim I, care se reintoarce la politica agresiva a lui Mahomed II. Isi ucide toti fratii si fiii, precum si patru dintre sotii, pentru a instaura o dictatura a terorii. Ambitia lui il impinge sa doreasca sa

22 cucereasca nu numai Europa, ci si Asia. Primele sale victime sunt Safavizii din Iran, care sunt masacrati cu miile. Ramasita lor este silita sa accepte islamismul ortodox sunnit. Urmeaza o rasunatoare victorie contra mamelucilor, care detineau Siria si Egiptul, anexandu-le impreuna cu toate posesiunile vechiului califat islamic (cu exceptia Iranului si Mesopotamiei). In acest fel Imperiul Otoman se dubleaza ca intindere. Cultura otomana devine mostenitoarea intregii traditii abasside si seljukide anterioare. Din lumea araba vin la Istanbul multi artisti, savanti, intelectuali. Profita de descoperirea de catre portughezi a rutei maritime care ocolea Africa, ceeace a dus la decaderea puterii mamelucilor egipteni. Selim preia controlul asupra drumurilor internationale intre Europa si Asia de Rasarit. 1520 - urmeaza la tron fiul lui Selim, Suleyman (1520-1566) supranumit Magnificul in Europa si Legiuitorul in lumea islamica. Domnia sa a reprezentat apogeul si epoca de aur a istoriei otomane. Totusi, in ciuda avutiei imense si a puterii castigate, Suleyman nu a folosit niciodata intregul avantaj si oportunitatile care au rezultat, ceeace a favorizat declinul imperiului. Principalul stat aliat din Europa era Franta, care se folosea de turci pentru a slabi presiunea austro-ungara habsburgica la granitele sale de E.

23 Disensiunile intre Ungaria si habsburgi au fost folosite de otomani, care au luat Belgradul in 1521. In acest fel a fost deschisa expansiunea nelimitata la N Dunarii. 1522- ca urmare a intaririi puterii navale a habsburgilor, care acorda privilegii si fonduri flotei genoveze, Suleyman raspunde printrun atac masiv asupra insulei Rhodos, ocupata de Ordinul Cavalerilor Ioaniti (ospitalieri). In urma unei lupte inegale (200.000 turci contra 7000 cavaleri) insula este cucerita si cavalerii evacuati. Relege carol V le gaseste o noua resedinta, in insula Malta. De aici acestia organizeaza raiduri pirateresti contra flotei si porturilor otomane, ajungand in 1535 sa ocupe Tunisul. 1537- marele amiral Khayr ad-Din cunoscut in Europa sub pseudonimul Barbarossa, devenit intre timp pirat in Mediterana, captureaza Algerul si alte porturi nordafricane, pe care le cedeaza sultanului. Organizeaza apoi o invazie in sudul Italiei, in intelegere cu Franta care urma sa atace din Nord, incercand sa ocupe peninsula italica. Dar intelegerea este tradata de francezi, care se temeau de o ostilitate europeana, ca urmare a ajutorului dat turcilor. 1538- Venetia cedeaza turcilor Morea si Dalmatia, ultimele posesiuni ale sale in M. Egee. Astfel turcii devin stapanii absoluti ai Mediteranei de rasarit timp de 30 de ani. Ocupa Irakul la Basra, intemeind garnizoane

24 si flote, care sunt folosite contra atacului portughezilor (care aveau interesul sa inchida drumul comercial catre rasarit, controlat de turci). 1541- Suleyman ocupa largi teritorii din Irakul de azi si din caucaz, dar nu reuseste sa ocupe Iranul. In cele din urma trebuie sa renunte la Azerbaijan si Caucaz, permitand pelerinilor shi'iti sa faca pelerinaje la Mecca si Medina. 1526- ungurii pierd batalia de la Mohacs, si odata cu ea si independenta in favoarea turcilor. 1526-1541- Ungaria recapata independenta sub printul anti-habsburgic de transilvania, Ioan Zapolya. Acesta accepta suzeranitatea in fata sultanului. Austria incearca cucerirea Ungariei in campania din 1527-28, dar Suleyman se intoarce din Anatolia si alunga pe austrieci din Ungaria, asediind Viena in 1529. Incercarea sa esueaza. Aceasta a fost limita expansiunii otomane catre Vestul Europei. 1532- Suleyman incearca o a doua campanie militara contra Austriei, dar provocarea nu reuseste si nu are loc o batalie. Trupele turcesti devasteaza largi teritorii ale habsburgilor. 1533- regele Ferdinand face pace cu turcii, recunoscand suzeranitatea Ungariei fata de turci. Sultanul recunoaste dominatia austriaca asupra N Ungariei, contra unui tribut anual.

25 1541- Suleyman ocupa si anexeaza Ungaria, care risca sa fie luata din nou in stapanire de habsburgi. Istoricii crestini l-au acuzat pe regele Frantei, Francisc I, de a fi incurajat expansiunea otomana in centrul Europei, numai pentru a fi ridicata presiunea habsburgilor asupra Frantei. Franta a capatat unele privilegii legate mai ales de comertul pe teritoriile ocupate de turci, ceeace a condus la stabilirea unei predominante franceze in Levant (Orientul Mijlociu, recte Israel, Palestina, Iordania, Siria, Liban astazi). Decaderea Imperiului Otoman (1566-1807) In aceasta perioada, devsirme devin o putere politica primejdioasa pt stat si sultan, instaurand nepotismul si coruptia. Selim II numit "Cel Prost" (1566-1574) si Murad III (1574-1595) cuceresc scaunul de sultan prin invrajbirea diverselor grupari politice conduse de devsirme. Sultanatul femeilor (1570-1578). In 1571 flota otomana este distrusa in batalia navala de la Lepanto Dominatia sefilor armatei de ieniceri (aga): 1578-1625. 1593- razboi intre Turcia si Austria (austriecii ocupa o mare parte din Ungaria si Romania) 1596- turcii recupereaza pierderile teritoriale. 1606- Austria recunoaste prin tratat militar restaurarea dominatiei furcesti asupra Ungariei si Romaniei.

26 1618-1622 Osman II 1623-1640 Murad IV. Dinastia marilor viziri Koprulu. 1648-1687 Mehmed IV 1683- Kara Mustafa Pasha asediaza din nou Viena. Ca urmare este creata o mare coalitie europeana condusa de regele Poloniei Jan Sobietki. Aceasta coalitie va duce la distrugerea Imperiului Otoman in sec. 18. Habsburgii isi reiau vechile teritorii: Ungaria, Serbia si Balcanii, iar Rusia incearca sa controleze iesirea din M. Neagra in Egee. Dusmanii coalitiei sunt Franta si Suedia. Anglia si Olanda raman neutre, incercand sa-si salveze comertul in apele controlate de turci. 1683-1699- lupte intre turci si Sfanta Liga. Tratatul de la Carlowitz (1699) prin care Austria castiga teritoriile odata anexate de turci. 1714-18- razboi cu Rusia, tratatul de la Passarowitz. 1739- Tratatul de la Belgrad, dupa trei razboaie consecutive cu Rusia si Austria. 1774- Tratatul de la Kucuk Kainarca 1792- Tratatul de la Iasi. Turcii pierd Ungaria, Banatul, Transilvania si Bucovina, stabilindu-si granita de nord la Dunare. 1789-1807- sultanul Selim III este considerat reformatorul modern al Imperiului Otoman. Modernizarea armatei. In urma expeditiei lui Napoleon in Egipt, se creeaza aliante intre

27 otomani si Anglia si Rusia, din care Franta se retrage. 1806-1812 un nou razboi cu Rusia- turcii pierd toate posesiunile la nordul M. Negre (Ucraina, Basarabia, Crimeea). Sunt obligati sa accepte interventia puterilor Austriei si Rusiei in sprijinul tarilor agresate de otomani. Destramarea Imperiului Otoman (1807-1920) 1808- o insurectie condusa de Celebi Mustafa Pasha il obliga pe sultanul Mustafa IV sa abdice si ocupa Istanbulul, instaland pe tron pe Mahmud II ca sultan. dar aceasta rasturnare a puterii nu dureaza mult. In acelasi an fortele anti-insurectionale reusesc sa restabileasca situatia precedenta. Situatia Imperiului este disperata. Rusia declara razboi Turciei, invadand Moldova, Valahia, iar Anglia ocupa stramtoarea Dardanele si Egiptul. 1812- Bucuresti -tratat de pace intre Rusia si Turcia. Rusia reda teritoriile principatelor romane turcilor, pastrand controlul asupra Basarabiei. 1831- sultanul Mahmud intreprinde o larga reforma a armatei otomane, dupa modelul german. 1831- armatele egiptene invadeaza Siria, invingand pe otomani la Konya (1832) si ameninta cu ocuparea Istanbulului. Mahmud este silit sa ceara ajutorul Rusiei. 1839- Mahmud ataca Egiptul, dar este invins.

28 1840- cu ajutorul marilor Puteri, otomanii recupereaza Siria. 1827- flota combinata otomana si egipteana este infranta la navarino de fortele navale rusesti, franceze si engleze. 1829- turcii sunt obligati sa recunoasca autonomia Greciei, apoi independenta ei (1832). Eforturile otomane de a recastiga controlul asupra Serbiei si principalitatilor este obstructionat de Rusia. 1828-29 un nou razboi Ruso-turc. Pacea de la Edirna: turcii cedeaza Rusiei gurile Dunarii si importante teritorii in Asia Mica si acorda noi privilegii Serbiei. 1830- turcii recunosc independenta Serbiei. The Tanzimat i s the name given to the series of Ottoman reforms promulgated during the reigns of Mahmud's sons Abdülmecid I (ruled 1839-61) and Abdülaziz (1861-76). The best-known of these reforms are the Hatt-i Serif of Gülhane ("Noble Edict of the Rose Chamber"; Nov. 3, 1839) and the Hatt-i Hümayun ("Imperial Edict"; Feb. 18, 1856). Tanzimat = Ottoman desire to win European diplomatic support at critical moments. Reforms in education: education for Muslims was controlled by the ulama and was directed toward religion. The first inroads into the system had been made with the creation of naval engineering (1773), military

29 engineering (1793), medical (1827), and military science (1834) colleges. In 1846 the first comprehensive plan for state education was put forward. It provided for a complete system of primary and secondary schools leading to the university level, all under the Ministry of Education. A still more ambitious educational plan, inaugurated in 1869, provided for free and compulsory primary education. Tanzimat reformers had two objects in the reform of law and legal procedure: to make Ottoman law acceptable to Europeans, so that the Capitulations could be abolished and sovereignty recovered, and to modernize the traditional Islamic law. Their efforts resulted in the promulgation of a commercial code (1850), a commercial procedure code (1861), a maritime code (1863), and a penal code (1858). French influence predominated in these, as it did in the civil code of 1870-76. Increasingly, the laws were administered in new state courts, outside the control of the ulama. European powers, who obstructed the Ottoman attempt to recover power in Bosnia and Montenegro in 1853, forced the granting of autonomy to Mount Lebanon in 1861, and rejected intervention to prevent the Ottomans from suppressing a Cretan revolt of 1868. Although Britain and France helped the Ottomans resist Russian pressure during the Crimean War (1853-56), the Ottomans

30 derived no real benefits from the peace settlement; new arrangements helped to bring about the unification of the principalities (1859) and paved the way for the emergence of independent Romania. Abdülhamid II (1876-1909) - a reaction against Tanzimat, The continued development of the army and administration, the formation of a gendarmerie, the growth of communications--especially the telegraph and railways--and the formation of an elaborate spy system enabled the sultan to monopolize power and crush opposition. 1894-96 brutal repression of the Armenians in earned him the European title "red sultan." Positive advances in education (including the renovation of Istanbul University in 1900); Legal reform, led by his grand vizier Mehmed Said Pasa; and economic development, construction of railways in Asia Minor and Syria Pan-Islamism. Political Pan-Islamism had made its first appearance in Ottoman policy at the Treaty of Küçük Kaynarca (1774) with Russia, when the Ottoman sultan had made claims to religious jurisdiction over Muslims outside his territories, particularly those in the Crimea. Some years later the theory was elaborated by the addition of the baseless

31 legend that in 1517 the 'Abbasid Caliphate had been transferred to the Ottoman sultan. With the extinction of many independent Muslim states and their absorption into the empires of European powers, this myth of the Caliphate became a useful weapon in the Ottoman diplomatic armoury and was exploited by Abdülhamid as a means of deterring European powers from pressing him too hard, lest he create dissension within their own territories. In addition, stress on popular Islam through the press and other publications and through the sultan's patronage of dervish orders served to rally Muslim opinion within the empire behind him. Preservation of the empire. Abdülhamid had reasonable success in preserving the empire after 1878. Apart from eastern Rumelia, no further territories were lost until 1908 (Ottoman authority in Tunisia, occupied by France in 1881, and Egypt, occupied by Britain in 1882, was already insignificant). In Crete the Ottomans suppressed revolts and defeated Greece when it intervened in 1897 in support of the Cretans. The European powers, however, forced Abdülhamid to concede autonomy to Crete. He was more successful in obstructing European efforts to force the introduction of substantial reforms in Macedonia. In Arabia the Ottomans

32 continued the expansion of their power that had begun in the early 1870s. 1908- The Young Turk Revolution Several conspiracies took place against Abdülhamid. 1889- a conspiracy in the military medical college spread to other Istanbul colleges. These conspirators came to call themselves the Committee of Union and Progress (CUP; Ittihad ve Terakki Cemiyeti) and were commonly known as the Young Turks. When the plot was discovered, some of its leaders went abroad to reinforce Ottoman exiles in Paris, Geneva, and Cairo, where they helped prepare the ground for revolution by developing a comprehensive critique of the Hamidian system. The most noteworthy among these were Murad Bey, Ahmed Riza, and Prince Sabaheddin. The real origin of the Young Turk Revolution of 1908 lay in the discontent within the 3rd Army Corps in Macedonia, where officers acted independently of the CUP in Paris. It is still unclear if a coordinated conspiracy existed in Macedonia or if a number of separate centres of disaffection, linked haphazardly through individuals, dervish orders, Freemason lodges, and other means, coalesced in July 1908 under the banner of the CUP through the pressure of events.

33 April 1909- an army mutiny in Istanbul (known because of the Julian calendar as the "31st March Incident"). The mutiny resulted from the discontent of ordinary soldiers over their conditions and their neglect by college-trained and politically ambitious officers and from what they regarded as infidel innovations. They were encouraged by a religious organization known as the Mohammedan Union. The weakness of the government allowed the mutiny to spread, and, although order was eventually restored in Istanbul and more quickly elsewhere, a force from Macedonia (the Action Army), led by Mahmud Sevket Pasa, marched on Istanbul and occupied the city on April 24. World War I (1914-1918) The Ottoman entry into World War I resulted from an overly hasty calculation of likely advantage. German influence was strong but not decisive; Germany's trade with the Ottomans still lagged behind that of Britain, France, and Austria, and its investments, which included the Baghdad railway, were smaller than those of France. A mission to Turkey led by the German military officer Otto Liman von Sanders in 1913 was only one of a series of German military missions, and Liman's authority to control the Ottoman army was much more limited than contemporaries supposed. Except for the

34 interest of Russia in Istanbul and the Straits, no European power had genuinely vital interests in the Ottoman Empire. The Ottomans might have remained neutral, as a majority of the cabinet wished, at least until the situation became clearer. But the opportunism of the minister of war Enver Pasa, early German victories, friction with the Triple Entente (France, Russia, and Great Britain) arising out of the shelter given by the Ottomans to German warships, and long-standing hostility to Russia combined to produce an Ottoman bombardment of the Russian Black Sea ports (Oct. 29, 1914) and a declaration of war by the Entente against the Ottoman Empire. The Ottomans made a substantial contribution to the Central Powers' war effort. Their forces fought in eastern Asia Minor, Azerbaijan, Mesopotamia, Syria and Palestine, and the Dardanelles, as well as on European fronts, and they held down large numbers of Entente troops. In September 1918 they dominated Transcaucasia. During the war the Young Turks also took the opportunity to attack certain internal problems--the Capitulations were abolished unilaterally (September 1914), the autonomous status of Lebanon was ended, a number of Arab nationalists were executed in Damascus (August 1915 and May 1916), and the Armenian community in eastern

35 Asia Minor and Cilicia was massacred or deported to eliminate any domestic support for the pro-Christian tsarist enemy on the Eastern Front. Possibly 600,000 Armenians were killed, principally by Kurdish irregulars. After 1916, army desertions took place on a massive scale, and economic pressures became acute. The surrender of Bulgaria (Sept. 28, 1918), which severed direct links with Germany, was the final blow. The CUP cabinet resigned on October 7, and a new government was formed under Ahmed Izzet Pasa on October 9. On October 30 the Ottomans signed the Armistice of Mudros. Entente proposals for the partition of Ottoman territories were formulated in a number of wartime agreements. By the Istanbul Agreements (March-April 1915) Russia was promised Istanbul and the Straits; France was to receive a sphere of influence in Syria and Cilicia. Britain had already annexed Cyprus and declared a protectorate over Egypt. By the AngloFrench Sykes-Picot Agreement (Jan. 3, 1916) the French sphere was confirmed and extended eastward to Mosul in Iraq. A British sphere of influence in Mesopotamia extended as far north as Baghdad, and Britain was given control of Haifa and 'Akko and of territory linking the Mesopotamian and Haifa-'Akko spheres. Palestine was to be placed under an international regime. In compensation, the Russian gains were

36 extended (April-May 1916) to include the Ottoman provinces of Trabzon, Erzurum, Van, and Bitlis in eastern Asia Minor. By the London Agreement (April 26, 1915) Italy was promised the Dodecanese and a possible share of Asia Minor. By the Agreement of St.-Jean-de-Maurienne (April 1917) Italy was promised a large area of southwestern Anatolia, including Izmir and an additional sphere to the north. Britain made various promises of independence to Arab leaders, notably in the Husayn-MacMahon correspondence (1915-16), and in the Balfour Declaration (Nov. 2, 1917) promised to support the establishment of a national home for the Jewish people in Palestine. The Russian withdrawal in 1917 and postwar bargaining led to some modifications of these agreements, and the Allied terms were not finally presented until 1920. By the Treaty of Sèvres (Aug. 10, 1920) the Ottomans retained Istanbul and part of Thrace but lost the Arab provinces, ceded a large area of Asia Minor to a newly created Armenian state with access to the sea, surrendered the islands of Gokçe and Bozca to Greece, and accepted arrangements that implied the eventual loss of Izmir to Greece. The Straits were internationalized, and strict European control of Ottoman finances was established. An accompanying tripartite agreement between Britain, France, and

37 Italy defined extensive spheres of influence for the latter two powers. The treaty was ratified only by Greece and was abrogated by the Treaty of Lausanne (July 24, 1923) as the result of a determined struggle for independence waged under the leadership of the outstanding Ottoman wartime general Mustafa Kemal, later known as Atatürk. Oct. 29, 1923, the assembly declared Turkey to be a republic and elected Mustafa Kemal as first president. The caliphate was finally abolished on March 3, 1924, and all members of the Ottoman dynasty were expelled from Turkey. A full republican constitution was adopted on April 20, 1924; it retained Islam as the state religion, but in April 1928 this clause was removed and Turkey became a purely secular republic. World War II and the postwar era, 1938-50. Atatürk's autocratic, dominating, and inspiring personality had directed and shaped the Turkish republic. At his death in 1938 his closest associate, Ismet Inönü, was elected president. With the approach of war, foreign affairs assumed greater importance. An alliance with Britain and France (Oct. 19, 1939) was not implemented because of Germany's early victories. After Germany's invasion of Russia (June 1941), there was popular support for an alliance with Germany, which seemed to offer

38 prospects of realizing old Pan-Turkish aims. Although a nonaggression pact was signed with Germany (June 18, 1941), Turkey clung to neutrality until an Axis defeat became inevitable; it entered the war on the Allied side on Feb. 23, 1945. The great expansion of Soviet power exposed Turkey in June 1945 to Soviet demands for control over the Straits and for the cession of territory in eastern Asia Minor. It was also suggested that a large area of northeastern Anatolia be ceded to Soviet Georgia. This caused Turkey to seek and receive U.S. assistance; U.S. military aid began in 1947 (providing the basis for a large and continuing flow of military aid), and economic assistance began in 1948. The war also brought changes in domestic policy. The army had been kept small throughout the Atatürk period, and defense expenditure had been reduced to about one-fourth of the budget. The army was rapidly expanded in 1939, and defense expenditures rose to more than half the budget for the duration of the war. Substantial deficits were incurred, imposing a severe economic strain, which was aggravated by shortages of raw materials. By 1945 agricultural output had fallen to 70 percent of the 1939 figure, per capita income to 75 percent. Inflation was strong: official statistics show a rise of 354 percent between 1938 and 1945, but this figure probably

39 understates the fall in the value of money, which in 1943 was less than one-fifth its 1938 purchasing power. One means chosen by the government to raise money was a capital levy, introduced in 1942, arranged to fall with punitive force upon the non-Muslim communities and upon the Dönmes (Jewish converts to Islam). The war did provide some stimulus to industry, however, and enabled Turkey to build up substantial foreign credits, which were used to finance postwar economic development. The most notable change in the postwar years was the liberalization of political life. The investment in education was beginning to show some return, and the literacy rate had risen to nearly one-third of the adult population by 1945. A growing class of professional and commercial men demanded more freedom. The Allied victory had made democracy more fashionable; accordingly, the government made concessions allowing new political parties, universal suffrage, and direct election. From a split within the RPP, the Democrat Party (DP) was founded in 1946 and immediately gathered support. Despite government interference, the DP won 61 seats in the 1946 general election. Some elements in the RPP, led by the prime minister Recep Peker (served 1946-47), wished to suppress the DP, but they were prevented by Inönü.

40 In his declaration of July 12, 1947, Inönü stated that the logic of a multiparty system implied the possibility of a change of government. Prophetically, he renounced the title of "National Unchangeable Leader," which had been conferred upon him in 1938. Peker resigned and was succeeded by more liberal prime ministers in Hasan Saka (194749) and Semseddin Günaltay (1949-50). Other restrictions on political freedom, including press censorship, were relaxed. The first mass-circulation, independent newspapers were established during the period. The formation of trade unions was permitted in 1947, although unions were not given the right to strike until 1963. A farreaching land-redistribution measure was passed in 1945, although little was done to implement it before 1950. Other political parties were established, including the conservative National Party (1948); socialist and communist activities, however, were severely repressed. In the more open atmosphere the DP was able to organize in the villages. The RPP, despite its local Village Institutes, had always been the government party and had had little real grass-roots organization. The Democrats were much more responsive to local interests. The DP won a massive victory in the 1950 elections, claiming 54 percent of the vote and 396 out of 487 seats. The RPP won 68 seats; the National Party,

41 The DP victory has been attributed variously to American influence, social change, a desire for economic liberalization, better organization, religious hostility to the RPP, and a bad harvest in 1949. Perhaps the ultimate reason, however, was simply that in 27 years the RPP had made too many enemies. 1960- Lovitura de stat militara. Liderii democrati sunt arestati. Mari epurari politice. aproape 500 de condamnari. 1961- o noua Costitutie. 1965- Seful Partidului Dreptatii, Suleyman Demirel, isi alege un nou guvern. 1970- Demirel fortat sa demisioneze. Urmeaza o perioada de dictatura militara. Amendarea constitutiei- limitarea unor libertati cetatenesti. 1970- incepe conflictul cu kurzii, care devine cel mai mare razboi civil din aceasta perioada din lume. Mii de kurzi sunt ucisi. Cauza: revolta kurzilor atatati de Irak contra guvernului turc. Actiuni reroriste sprijinite de grupari teroriste din Irak. Sunt distruse proprietati guvernamentale si atacati oficiali ai guvernului turc. Mari represalii ale armatei. Sunt distruse sedii ale PKK (partidul kurd) din Irak. 1973- armata se retrage din viata politica. 1982- o noua constitutie dupa model francez (1958) aprobata prin Referendum. Presedinte ales pe 7 ani, parlament unicameral.

42