Istoria Holocaustului [PDF]

Zitiervorschau

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

2018-2019 Nivel Licență, Anul III Semestrul II ________________________ UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA _________________________________ Facultatea de Științe Sociale Departamentul de Științe Sociale Specializarea ISTORIE _________________________________

DISCIPLINA: ISTORIA HOLOCAUSTULUI CURS _________________________________ Titular disciplină: lector univ.dr. Adi Schwarz1* _________________________________

1*

Email: [email protected]

1

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Curs introductiv

Holocaust – distrugerea aproape completă a evreilor din Europa de către Germania nazistă si colaboratorii ei în timpul celui de-al doilea război mondial (1939 – 1945). În cultura iudaică, evreii se referă adesea la Holocaust folosind cuvântul "Shoah" (cuvânt de origine ebraică însemnând „catastrofă” sau „distrugere totală”). Ca etimologie, cuvântul holocaust derivă din grecescul holo (întreg) si caustos (ars) desemnând la origine o ofrandă în flăcări sau un sacrificiu religios care este consumat în întregime de flăcări. Holocaustul a fost unul dintre cele mai îngrozitoare genociduri din istorie. Un alt genocid similar a fost cel al armenilor omorâti de turci sub conducerea lui Mustafa Kemal Ataturk, "părintele" Republicii Turcia. Cei care l-au săvârsit au creat metodic mijloacele de a aduna si de a omorâ milioane de oameni. Holocaustul a determinat elaborarea legilor internationale împotriva încălcării drepturilor omului. Evreii nu au fost singurele victime ale nazistilor în timpul celui de-al doilea război mondial. Nazistii au încarcerat si omorât si oameni care se împotriveau regimului lor pe motive ideologice; tigani; germani care prezentau un handicap mental sau fizic; homosexuali; soldati slavi capturati în război, dizidenti religiosi (Martorii lui Iehova, etc). Etimologie și definiții Cuvântul original grecesc (holókauston) este o traducere a termenului ebraic olah, care înseamnă „ardere de tot” și care denumește vechiul ritual iudaic de sacrificiu în care (bucăți de) animale sau plante erau arse pe altar pentru Iahve (Elohim) căruia, după Cartea Leviticului (a treia carte a Pentateuhului), îi era plăcut mirosul acestor jertfe. Cuvântul holocaust era folosit din secolul al XVII-lea pentru a denumi moartea violentă a unui număr mare de oameni. Spre deosebire de cuvântul masacru, de origine latină („ucidere în masă de oameni de către alți oameni”), cuvântul holocaust se putea referi și la dezastre sau catastrofe. Winston Churchill, de exemplu, l-a folosit înaintea celui de-al

2

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

doilea război mondial, iar alții îl folosesc pentru a descrie Genocidul armean din Primul Război Mondial. Din anii 1950, utilizarea sa a fost restrânsă și este folosită astăzi doar cu referire la masacrarea evreilor de către naziști în ajunul și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Cuvântul biblic șoa (‫)שואה‬, cu sensul de „calamitate” a devenit termenul standard în ebraică pentru holocaust încă din anii 1940 în Ierusalim într-o carte numită Sho'at Yehudei Polin (Holocaustul evreilor din Polonia). În primăvara lui 1942, istoricul Ben Zion Dinur (Dinaburg) din Ierusalim a folosit termenul șoa pentru a descrie exterminarea evreilor din Europa, denumind aceasta o catastrofă care simboliza situația unică a evreilor. Începând din anii 1950, termenul „holocaust” se referă de regulă la genocidul evreilor. Termenul german oficial pentru exterminarea evreilor în perioada nazistă era Endlösung der Judenfrage („Soluția finală a problemei evreiești”). În germană, ca și în alte limbi, printre care engleza, termenul soluția finală este folosit ca alternativă la cel de holocaust. Atrocitățile regimului nazist nu s-au limitat la evrei. Unii autori au folosit noțiunea holocaust în sens mai larg, pentru a descrie și alte acțiuni ale regimului nazist. Acestea includ uciderea a aproximativ o jumătate de milion de romi, omorârea a milioane de prizonieri de război sovietici, precum și regimul de exterminare la care au fost supuse persoanele trimise la muncă forțată, homosexualii, persoanele handicapate fizic și/sau psihic, cetățeni polonezi și ai altor popoare slave, opozanți religioși (martori ai lui Iehova, prelați romano-catolici) și opozanți politici. Însă majoritatea istoricilor nu includ aceste grupuri în definiția holocaustului, restrângând semantica acestui termen la genocidul evreilor. sau ceea ce naziștii au numit Soluția finală a problemei evreiești. Ținând cont de toate victimele persecuțiilor naziștilor, numărul morților crește considerabil: estimările plasează numărul total de victime în general între 9 și 11 milioane. Persecuția și genocidul s-au desfășurat în etape. Legislația privind eliminarea evreilor din societatea civilă a fost promovată cu mai câțiva ani înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial (1933-1939). Au fost înființate lagăre de concentrare în care deținuții erau folosiți ca sclavi până mureau de extenuare sau de boală. Unde Al treilea Reich ocupa un nou teritoriu în Europa de Est, unități speciale numite Einsatzgruppen exterminau evrei și adversari politici, împușcându-i în masă. Evrei și romi erau concentrați 3

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

în ghetouri înainte de a fi transportați la sute de kilometri cu trenuri de marfă în lagărele de muncă forțată și exterminare, unde, dacă supraviețuiau călătoriei, cei mai mulți erau uciși prin gazare în încăperi special amenajate. Fiecare ramură a aparatului administrativ al statului hitlerist a fost implicată în logistica asasinatelor în masă și a contribuit la transformarea Germaniei în ceea ce un istoric a denumit „un stat genocidar”. Utilizarea cuvântului în sens mai larg a atras obiecțiile multor organizații evreiești, în particular al celor înființate pentru comemorarea holocaustului evreilor. Organizațiile evreiești afirmă că acest cuvânt, în sensul său prezent, este folosit pentru a descrie exterminarea evreilor și că holocaustul evreilor a fost o crimă de o asemenea anvergură și atât de specifică, ca punct culminant al unei lungi istorii a antisemitismului european, încât nu ar trebui să fie subsumată într-o categorie generală cu alte crime comise de naziști. Și mai aprins disputată este extensia termenului pentru a descrie evenimente care nu au legătură cu al doilea război mondial. Un astfel de exemplu este folosirea sintagmei “holocaustul spaniol”, în lucrarea “Holocaustul Spaniol, Inchiziție și Exterminare în secolul XX”, de către istoricul englez Paul Preston (care este specialistul de frunte în materie de istoria Spaniei secolului XX), pentru a desemna masacrele sălbatice care au avut loc în timpul războiului civil spaniol. (Preston evaluează numărul victimelor căzute în confruntările declanșate după ce militarii naționaliști rebeli s-au ridicat contra guvernului republican democratic ales în 1936, la 200 000. La această cifră, istoricul mai adaugă încă 170 000, care sunt victimele masacrelor naționaliștilor de dreapta, plus încă 50 000 masacrați în ariile aflate sub controlul republicanilor. Se mai pot adăuga încă 114 000 de victime ale dictaturii lui Franco, care a urmat războiului civil. Termenul este folosit și de armeni pentru a descrie genocidul armenilor din primul război mondial. Termenii holocaustul ruandez și holocaustul cambodgian sunt utilizați cu referire la genocidul din Ruanda din 1994 și, respectiv, la masacrele în masă organizate de regimul khmerilor roșii din Cambodgia, iar holocaustul african descrie comerțul de sclavi și colonizarea Africii, supranumite Maafa.

Conditiile istorice 4

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Timp de secole, crestinii din Europa au avut o atitudine discriminatorie fată de evrei. Pentru multi dintre ei prejudecata împotriva evreilor îmbrăca forma antisemitismului. Antisemitismul este o atitudine (politică, socială, religioasă, etc.) ostilă față de evrei ca atare, numai pentru că sunt evrei. Termenul („Antisemitismus”) a fost lansat în 1879 de jurnalistul german Wilhelm Marr (1819-1904) într-o broșură propagandistă antisemită[1]. Antisemitismul poate lua diverse forme: învățături religioase care proclamă inferioritatea evreilor, de exemplu cartea lui Martin Luther „Evreii și minciunile lor”, carte în care Luther scria că evreii sunt otrăvitori de fântâni și ucigași de copii furați sau alt exemplu, predicile (Omiliile) lui Ioan Gură de Aur (Hrisostom), în care acesta instiga și cita pe cei care instigau la ură religioasă contra evreilor. Antisemitismul poate include opinii stereotipe și prejudecăți, sau forme politice care pot merge de la încercarea de a discrimina, izola și oprima, până la violența fizică contra evreilor. Antisemitismul este în esență o formă de intoleranță etnico-religioasă, ca și xenofobia sau rasismul. În Israel, au fost arestați tineri antisemiți și neonaziști, rude de evrei. Există și un “antisemitism evreiesc” care se referă la faptul că unii evrei au adoptat stereotipurilor antisemite dominante sau care persistă în societățile non-iudaice în căre aceștia trăiesc. Conform lui de Fontette, antisemitismul trebuie delimitat de critica academică a iudaismului, demers fără de care cea mai mare parte din literatura modernă de istoria religiilor, cea din statul Israel contemporan inclusiv, ar fi și ea „antisemită”. Cum spunea cândva în parlamentul francez deputatul evreu Alfred Naquet, dacă antisemitismul ar însemna doar discuția pe tema și respingerea dogmei religiei iudaice, atunci chiar și evreii seculari - cum era el însuși - ar fi și ei „antisemiți.” În Evul Mediu a început crearea de ghettouri în care evreii erau forțați să locuiască Printre primele și cu existența cea mai lungă dintre ghetto-uri, a fost renumitul ghetto creat de Papa Paul al IV-lea (în 1555), căci consecutiv instituirii lui, papalitatea a menținut timp de secole ceea ce va fi cunoscut de istorie ca "ghetto-ul roman", el fiind un model precursor cu veacuri înainte al planului de segregare și discriminare nazistă, fiind desființat doar odată cu ocuparea Romei de către Armata populară sprijinită de trupele lui Napoleon în 1870. 5

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

În Evul Mediu, acuzații obișnuite contra evreilor erau otrăvirea fântânilor și a râurilor, uciderea de copii creștini în scopul preparării de azime pascale cu sângele lor (acuza de omor ritual), transformarea în diavoli, vrăjitoare și alte ființe satanice. O credință extrem de răspândită și persistentă era și aceea exprimată de ideea "evreului rătăcitor" (der ewige Jude, le juif errant, the wandering jew), care fusese blestemat să străbată mereu pământul în lung și-n lat. Unii cercetatori privesc anti-semitismul ca pe o prejudecata religioasa. Altii il văd ca pe o varietate anti-evreiască a unui sentiment de ură generală îndreptată împotriva minoritătilor etnice. În conceptia anti-semită, evreii reprezintă forte misterioase, mitice si diabolice, sunt atotputernici si joacă un rol sinistru în istoria omenirii. În Evul Mediu, crestinii anti-semiti predicau interzicerea contactului cu evreii si multi credeau că evreii sunt aliatii Diavolului. Multi credeau că de fapt evreii nici nu sunt oameni si că folosesc magia pentru a crea aparenta că sunt ca ceilalti. Toate aceste credinte s-au amestecat cu superstitiile privind puterea magică a sângelui uman, vrăjitoria si perversiunea, ajungâdu-se la "eticheta de sânge", falsa acuzatie că evreii folosesc sângele copiilor crestini în ritualurile lor. Asemenea idei stereotipe despre evrei au interactionat in mintea multor europeni cu teama de orice era străin cunoasterii lor, dar si cu tensiunile economice si sociale. Ca rezultat, violenta anti-semită s-a manifestat în repetate rânduri. Biserica crestină si diverse guverne au adoptat legi care interziceau evreilor să desfăsoare anumite activităti, să aibă anumite ocupatii, îi obligau să locuiască numai în anumite zone, îi împiedicau să urmeze studii universitare sau chiar îi îndepartau de pe teritoriul anumitor state. Secole la rând, Biserica Romano-Catolică a incurajat credintele si atitudinile anti-semite. Desi invătăturile bisericii nu au sustinut si nici nu au justificat uciderea evreilor, propagarea urii, insultelor, degradării si deseori demonizarea evreilor a făcut ca multi catolici să accepte măsurile anti-semite introduse de nazisti si colaboratorii acestora în secolul 20. Aceeasi situatie este valabilă si pentru bisericile protestante. Pamfletul intitulat „Despre evrei si minciunile lor”, scris in 1542 de reformatorul religios german Martin Luther, foloseau un limbaj extrem de violent. Acesta îi instiga pe crestini să incendieze sinagogile, să distruga casele evreilor si să-i puna pe evrei în grajduri si îi sfătuia pe oamenii de stat sî îi alunge pe evrei din tările lor. Scrierile lui Luther au avut o influentă 6

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

semnificativa asupra teologilor germani protestanti si a contribuit la crearea unui climat de opinie care cerea sau aproba persecutarea evreilor. În secolul al 19-lea, evreii din majoritatea tărilor europene au fost emancipati – adică li s-au garantat drepturi egale cu cele ale cetătenilor crestini si celoralti cetăteni ai statelor respective. Revolutia industrială era în desfăsurare si evreii au început să joace un rol important ca întreprinzători în noile industrii si afaceri. Mobilitatea socială si economică precum si avansul cultural al evreilor europeni în această perioadă a făcut din ei unul din cele mai vizibile simboluri ale modernizării. Indivizii care s-au opus modernizării din secolul 19 – de la aristocrati la tărani – îi percepeau pe evrei ca pe o fortă distructivă. Atitudinea traditională, care a persistat si după emanciparea evreilor, si noua imagine a evreilor s-au combinat cu frustrările contemporane si mania rezultate din schimbările sociale aduce de capitalism. În a doua jumătate a secolului 19, anti-semitismul modern a penetrat cercurile politice catolice si partidele. Ziarul iezuit "Civilta Cattolica", publicat la Roma, răspandea permanent prejudecăti anti-semite a căror influenta se resimtea cu mult dincolo de granitele Italiei. In Austria, Partidul Social Crestin, care se bucura de sprijinul Bisericii Catolice, cuprindea puternice elemente anti-semite si a reînviat eticheta de sânge. În Franta, presa catolică răspandea si ea idei anti-semite, mai ales în timpul afacerii Dreyfus (o controversată propagandă de presa ce implica un ofiter evreu din armata franceză care fusese condamnat pe nedrept pentru trădare, în 1894). Pe la jumătatea secolului al 19-lea în Europa a apărut o noua teorie: cea a rasei. Potrivit acestei teorii, umanitatea era impartita în rase „superioare” si rase „inferioare”. După părerea celor care credeau în aceasta teorie, evreii erau o rasă sub-umană si o amenintare mortală la adresa „puritătii” raselor „superioare”. Aparitia partidelor si organizatiilor anti-semite, indiferent că se bazau pe principii economice, religioase sau de rasă, sau pe o combinatie a tuturor acestora, constituie caracteristica cea mai importantă a anti-semitismului politic modern. Asemenea partide s-au manifestat mai ales în Germania în anii 1880. În Imperiul Rus anti-semitismul a devenit politică oficială a guvernului care, în 1881 si 1882, a încurajat violente atacuri armate împotriva evreilor, cunoscute ca 7

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

pogramuri. La începutul secolului 20 existau multi anti-semiti convinsi pe tot teritoriul Europei, dar mai ales în Franta, Germania, Austro-Ungaria, Rusia si România. Desi partidele anti-semite nu au primit prea mare sustinere din partea electoratului, antisemitismul nu era doar foarte răspândit ci si acceptat din punct de vedere social. Aparitia natiunilor-state în estul Europei după prabusirea imperiilor Rus, German si Austro-Ungar la sfârsitul primului război mondial (1914 – 1918) a adus un val de antisemitism fără precedent. Atât indivizi cât si guverne au săvârsit acte ostile evreilor. Multi dintre liderii Revolutiei Bolsevice din 1917 din Rusia comunista erau evrei, ceea ce a alimentat ideile anti-semite ale conservatorilor anti-comunisti din multe tări. În perioada cuprinsă între sfârsitul primului război mondial si începutul celui de-al doilea război mondial în unele tări măsurile anti-semite au devenit politica oficială de stat. În tări ca Polonia, România si statele baltice Lituania, Letonia si Estonia, ideile traditionale antisemite s-au împletit cu noua imagine a evreilor ca promotori ai comunismului.

Atitudinea fată de evrei în Germania după Primul Război Mondial Multi germani i-au învinovătit pe evrei pentru înfrângerea Germaniei în primul rîzboi mondial, unii sustinând chiar că evreii au trădat natiunea germană în timpul acestui război. Mai mult, la sfârsitul războiului un grup cu orientare comunistă a încercat să organizeze o revolutie de tip bolsevic în statul german Bavaria. Majoritatea liderilor acestei tentative esuate erau evrei. Ca urmare, unii germani îi asociau pe evrei cu bolsevicii si priveau ambele grupări ca pe inamici periculosi ai Germaniei. Dupa război, în Germania s-a instaurat Republica de la Weimar. Politicienii si intelectualii evrei au jucat un rol important în viata Germaniei în timpul acestei republici si multi ne-evrei au fost nemultumiti de influenta lor. Având ca bază convingerile sale anti-semite, Adolf Hitler a atacat rolul impresionant jucat de evrei în societatea germană in timpul Republicii de la Weimar, mai ales în cercurile intelectuale si în politica de stânga, referindu-se la ei ca „ciumă” si „cancer”.

8

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

În cartea sa "Mein Kempf", publicată in 1926, Hitler a pus situatia grea a Germaniei la sfârsitul primului război mondial pe seama unei conspiratii internationale a evreilor, folosind termeni ca „extirpare” si „exterminare” în relatie cu acestia. El sustinea că evreii au dobândit puterea economică si abilitatea de a controla si manipula mass-media în avantajul propriu si a scris despre necesitatea eradicării puternicei lor pozitii economice chiar prin eradicare lor fizica, dacă este cazul. Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană și antisemitismul. Ura profundă față de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte mult pe seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Cea mai plauzibilă explicație o oferă Geoff Layton în lucrarea „Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”: „Hitler a fost produsul, și nu creatorul unei societăți deja infestate. În orice caz, ar fi eronat să-l considerăm un antisemit oarecare. Ura față de evrei era obsesivă și vindicativă și i-a influențat întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să o pună în practică, nu poate fi explicat decât prin circumstanțele specifce ale Germaniei postbelice: umilința suferită la Versailles și problemele grave de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 și 1929-1933. Într-o asemenea situație, Hitler a fost în măsură să exploateze existența unei ostilități latente împotriva evreilor și să o transforme într-o politică radicală a urii.” Oricâte explicații s-ar încerca, faptele și cifrele sunt covârșitoare: numărul oamenilor ce au căzut victime politicii hitleriste este îngrozitor. Șase milioane de evrei au fost exterminați în lagărele morții de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka și în ghetoul din Varșovia. Pretinsa superioritate rasială ariană a fost introdusă de Hitler în mod treptat, tocmai pentru a amăgi opinia publică internațională. La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale, cunoscute ca Legile de la Nürnberg. Aceste legi prevedeau că cetățenia germană putea fi deținută numai de persoanele de origine germană; de asemeni, au fost interzise căsătoriile mixte dintre evrei și etnicii germani precum și relațiile extraconjugale mixte. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate măsuri antisemite fizice prin programul generalizat în toată Germania. În „noaptea pogromului” (Kristallnacht) au fost distruse 9

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

case, magazine evreiești și sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâți și circa 20.000 trimiși în lagăre de concentrare. Punctul culminant al acestor crime antisemite a fost atins la Conferința de la Wannsee, în cadrul căreia înalți funcționari de stat din partidul nazist și guvern au decis "Soluția finală în chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler. Unicitatea anti-semitismului nazist Legarea acuzatiilor anti-semite de problema rasială a determinat gravitatea extremă si efectele genocide ale nazismului. Nazistii credeau că evreii sunt răspunzători de ceea ce era privit ca "degenerarea societatii moderne". Hitler vedea ideologiile moderne ce sustineau ideea de egalitate si emancipare ca pe o revolta a claselor si indivizilor inferiori condusi de evrei. Nazistii considerau bolsevismul ca pe cea mai radicala forma recenta a vechii conspiratii evreiesti ce urmarea dezmembrarea si dezintegrarea natiunii, iar pentru Hitler nazismul era o doctrină a salvării umanitatii de pericolul evreiesc-bolsevic. Era convins că rasa germană trebuia să dobândească si să păstreze suprematia totală prin războiul total împotriva evreilor, un război în care unica alternativă pentru ambele tabere, era victoria sau disparitia totală. Ascesiunea naziştilor la putere Până în 1929 Partidul Nationalist Socialist Muncitoresc din Germania (NSDAP), asa cum se numea oficial Partidul Nazist, era un partid politic mic. Apoi, în alegerile parlamentare din 1930 partidul a obtinut mai mult de 18 procente din numărul total de voturi, comparativ cu 2.5 procente in 1928. Majoritatea voturilor în favoarea nazistilor veneau din partea clasei de mijloc si a celor cu situatie economică bună si nu a muncitorilor sau somerilor. Factorii principali în succesul electoral al nazistilor au fost: furia latentă provocată de colapsul militar al Germaniei spre sfârsitul primului război mondial; resentimentul fată de Tratatul de la Versailles care a pus capat războiului si a impus conditii foarte aspre 10

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Germaniei; depresiunea economică mondiala din anii 1930; teama de răspandirea comunismului; personalitatea charismatica a lui Hitler. Până în 1930 Germania nu a fost capabilă să ajungă la un consens politic. Faptul că nici un partid nu a putut constitui un guvern majoritar a creat un vacuum de putere si o instabilitate politică în Reichstag, parlamentul Germaniei. Majoritatea germanilor doreau să inlocuiasca republica, si multitudinea ei de partide aflate în competitie, cu un sistem autoritar ce promitea stabilitate si locuri de muncă. Ca urmare nazistii au câstigat popularitate în alegerile din 1930. În alegerile parlamentare din septembrie 1932, au obtinut un rezultat înca si mai bun, cu aproximativ 38 procente din voturi. Nu au obtinut majoritatea în Reichstag, dar sprijinul primit de Hitler din partea Partidului Conservator a oferit baza necesară pentru o coalitie de guvernământ. Astfel, la 30 ianuarie 1933, Presedintele Paul von Hindenburg l-a numit pe Hitler în functia de cancelar (prim ministru). De îndată ce au preluat puterea, nazistii au făcut din rasism si anti-semitism componentele centrale ale regimului lor. În primele luni la putere, Partidul Nazist a instigat la revolte anti-semite si campanii ale terorei ce au culminat la 1 Aprilie 1933 cu un boicot la nivel national împotriva comerciantilor si liber-profesionistilor evrei – doctori, avocati, s.a.. În plus, noul guvern a emis regulamente si ordonante prin care îi lipsea pe evrei de drepturile civile si mijloacele economice de subzistentă. Pe 7 aprilie 1933 parlamentul a adoptat o lege prin care guvernul era abilitat sa îi inlature pe evrei din serviciile administrative germane. Mai târziu, au fost adoptate acte aditionale prin care se limita numărul studentilor evrei. Cu toate acestea, Hitler si alti lideri nazisti considerau aceste reglementări insuficiente si au decis să implementeze un cadru legal complet pentru politicile lor antisemite. Unul din primele decrete defineau termenul „evreu”. Crucială în această determinare era religia bunicilor. Oricine avea trei sau patru părinti evrei era considerat automat ca fiind evreu, indiferent dacă persoana respectiva făcea sau nu parte din comunitatea

evreiască.

Cei care aveau doar doi bunici evrei, cunoscuti ca jumătate-evrei, erau considerati evrei numai dacă apartineau religiei iudaice sau erau căsatoriti cu un evreu. 11

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Toti ceilalti jumatate-evrei precum si persoanele care aveau numai un bunic evreu erau clasificati ca Mischlinge (metisi). Evreii si Mischlinge erau „non-ariani” în contrast cu germanii „puri” care erau „ariani”. În doctrina nazistă sublinierea descendentei era privită ca o afirmare a rasei, dar scopul principal al acestor clasificări era delimitarea clară a celor împotriva cărora actionau legile si directivele discriminatorii. Pe 15 septembrie 1935, Reichstag-ul s-a intrunit la Nurenberg si a adoptat doua legi, cunoscute ca legile de la Nurenberg.Prima, Legea Cetateniei Statului, declara ca numai persoanele „cu sange german” pot fi cetateni ai Reich-ului (statului) german, lipsindu-i astfel de cetătenie pe evreii germani. Cea de-a doua, Legea pentru Protejarea Sângelui si Onoarei Germane, formaliza barierele între evrei si germani interzicând căsătoria si relatiile sexuale între evrei si „ariani”. Astfel, nazistii i-au lipsit pe evreii germani de drepturile lor civile si i-au exclus efectiv din viata socială si culturală. Politica lor s-a îndreptat apoi spre exproprierea proprietătilor evreiesti cu intentia de a-i forta pe evrei să emigreze din Germania. În 1938 evreilor li s-a interzis să profeseze ca medici si avocati si au fost obligati săsi înregistreze proprietătile, ca o măsură preliminară a confiscării si „arianizării” lor sau vânzării fortate către germani. În fapt, guvernul îi forta pe evrei să accepte de la cumpăratorii „ariani” preturi care reprezentau doar o fractiune din valoarea reală a proprietatilor. Când nazistii au preluat puterea în Germania, episcopii catolici germani au crezut că Hitler va proteja civilizatia crestină a Europei de pericolul bolsevic si, de aceea, au acceptat regimul nazist si au sprijinit politica externă nationalistă a acestuia. În ciuda opozitiei fată de doctrina rasistă a lui Hitler, liderii bisericii catolice si ai altor biserici crestine nu au adoptat o pozitie oficială împotriva politicii anti-semite. Marile biserici crestine ofereau sprijin duhovnicesc evreilor convertiti la crestinism care erau persecutati de nazisti, dar nu au reactionat când nazistii au introdus legislatia rasistă, când au instigat atacuri fizice împotriva evreilor si nici când au început deportarea si exterminarea evreilor. Atitudinea celor mai înalti prelati ai Bisericii Romano-Catolice sub Papa Pius al XII-lea a fost asemanatoare celei a episcopilor catolici germani. Papa nu a criticat niciodată 12

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

persecutarea evreilor, nici nu a amenintat cu excomunicarea lui Hitler (care era catolic) sau a altor catolici implicati in Holocaust. Mai mult, desi Papa si consilierii sîi erau foarte bine informati cu privire la exterminarea evreilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial, au refuzat să condamne această crimă pe motivul că Cetatea Vaticanului, micul stat independent aflat sub autoritatea Papei, trebuia să păstreze o neutralitate strictă în relatiile internationale. După anexarea Austriei de catre Germania, în martie 1938, aceleasi măsuri anti-semite au fost implementate si aici. Peste un an, aceste măsuri erau aplicate în Boemia si Moravia, teritorii pe care Germania le-a ocupat după dezmembrarea Cehoslovaciei. Până în 1938 două treimi din evreii germani părîsiseră tara si 60% din cei care au rămas îsi pierduseră proprietătile. Activitatile anti-semite ale nazistilor au culminat cu pogramul din „Noaptea de cristal” – Kristallnacht, care s-a desfăsurat pe întreg teritoriul Germaniei si Austriei în noaptea de 9 Noiembrie 1938. În acea noapte, bande de nazisti au ucis 90 de evrei, au bătut alte câteva sute, au demolat 76 de sinagogi si au incediat alte 191 si au distrus si vandalizat mii de magazine si birouri de afaceri detinute de evrei. Autoritatile au arestat 30.000 de evrei pe care i-au trimis în lagăre de concentrare unde au fost supusi unui tratament inuman. Pogramul Noptii de Cristal a marcat un punct de răscruce pentru actiunile naziste împotriva evreilor, pentru că a fost prima situatie din istoria modernă în care violenta a fost îndreptată pe scară largă si în mod direct împotriva evreilor într-o tară vest europeană. La o întrunire organizată la doua zile dupa pogram, liderii nazist au decis ca evreii din Germania trebuie să suporte costurile distrugerilor indiferent de acoperirea pe care o aveau prin asigurări. Ideologic, nazismul a preferat în permanență primatul acțiunii asupra gândirii. În timp ce se afla în închisoarea Landsberg, (în 1923-1924), Hitler și-a dictat prima parte din „Mein Kampf” (Lupta mea), care a devenit „biblia” național-socialismului german. Alături de programul în 25 de puncte din 1920, lucrarea a reprezentat cadrul de bază al nazismului. Ideile lui Hitler s-au întemeiat pe o concepție rasistă. El considera că omenirea poate fi împărțită pe baza unei ierarhii valorice a raselor și că viața nu reprezintă nimic altceva decât supraviețuirea celor adaptabili. Credea că „darwinismul social” se extinde la lupta între rase, și întocmai cum animalele se luptă pentru hrană și perpetuare, tot așa și în specia umană cei puternici înlătură sângele 13

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

(caracterele presupus ereditare) celor slabi. „Poporul de stăpâni” („Herrenvolk”) era de "rasă ariană”, alcătuit fiind din populațiile Europei de Nord. La baza piramidei rasiale Hitler îi plasează pe negri, pe slavi, pe țigani și pe evrei, pentru aceștia din urmă având sentimente de ură exacerbată. Hitler îi socotea pe evrei drept „un cancer ce roade trupul Germaniei”, o boală ce trebuie tratată, după cum ilustrează următorul citat din „Mein Kampf”: „Alterarea sângelui și deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizațiilor străvechi; niciodată războiul nu a ruinat națiunile, ci pierderea puterii lor de rezistență – caracteristica exclusivă a sângelui raselor pure. În această lume, oricine nu este de origine sănătoasă poate fi considerat pleavă”. După părerea lui Hitler, nu există nici o alternativă realistă la guvernarea dictatorială. Încă din timpul anilor petrecuți la Viena, el considerase democrația parlamentară slabă și ineficientă. Aceasta se opunea tradițiilor istorice germane bazate pe militarism și absolutism și, mai mult, încuraja răspândirea unui rău și mai mare: comunismul. Cel din urmă element al ideologiei naziste era naționalismul de tip agresiv, care se răspândise ca urmare a condițiilor specifice din Germania ultimilor ani. În opinia multor germani ca și a lui Hitler, Armistițiul din 1918 și Tratatul de la Versailles trebuiau reconsiderate, iar teritoriile pierdute trebuiau retrocedate Germaniei. Dar naționalismul lui Hitler cerea ceva mai mult decât simpla restabilire a frontierelor din 1914. El dorea crearea unui „Reich” care să-i cuprindă pe toți acei membrii ai poporului german ce trăiau dincolo de frontierele Germaniei: germanii austrieci, germanii sudeți, comunitățile germane ce trăiau de-a lungul coastei baltice – toți urmau să fie cuprinși în limitele teritoriale ale noii Germanii. Totuși, țelurile lui Hitler nu se sfârșeau aici. Visa la Germania Mare, o supraputere capabilă să rivalizeze cu Imperiul Britanic și cu Statele Unite. Un asemenea obiectiv nu putea fi atins decât printr-o extindere teritorială de mari proporții. Acesta a fost motivul pentru care Hitler ceruse „Lebensraum” („spațiu vital”) pentru Germania. Numai prin cucerirea Poloniei, Ucrainei și Rusiei putea obține Germania sursele de materii prime necesare industriei germane. Inițierea „noii ordini” în Europa de est presupunea în același 14

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

timp atingerea unui obiectiv important: distrugerea Rusiei, centrul comunismului mondial. El susținea în „Mein Kampf”: „Poporului german trebuie să i se asigure teritoriul necesar existenței sale pe pământ... Oamenii de același sânge trebuie să aparțină unui imperiu (Reich). Poporul german nu are dreptul să se angajeze într-o politică colonială până în clipa în care nu și-a adunat copiii între granițele aceluiași stat. Atunci când teritoriul Reich-ului va cuprinde pe toți germanii și nu-și va mai putea permite să ofere acestora condiții decente de trai, numai atunci se va putea vorbi de dreptul moral, rezultat din nevoile poporului, de a dobândi teritorii străine. Plugul se va transforma în sabie și lacrimile războiului vor deveni pâinea zilnică a generațiilor următoare... Dreptul la teritoriu devine datorie în cazul în care o mare națiune pare destinată să decadă dacă nu-și extinde posesiunile. Iar acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când națiunea în cauză nu este o comunitate mică, negroidă, ci însăși Germania-mamă a tuturor celor care au conferit lumii actuala sa formă culturală. Germania fie va deveni putere mondială, fie va dispărea. Țelul de viitor al politicii noastre externe trebuie să fie o politică îndreptată spre est, care să prevadă teritoriile considerate necesare poporului german.” Ideologia economică Teoria economică nazistă se baza pe interesele locale imediate, dar încerca să se îmbine și cu concepții ideologice economice recunoscute pe plan internațional. Politica economică internă era focalizată pe trei obiective principale: ●

eliminarea șomajului

●

eliminarea inflației devastatoare

●

extinderea producției de bunuri de larg consum pentru a îmbunătăți

standardul (nivelul) de viață al claselor de mijloc și jos. Toate aceste obiective ținteau spre îmbunătățirea situației Republicii de la Weimar și întărirea partidului. 15

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

În ceea ce privește evoluția economică, partidul a avut mare succes. Între 1933 și 1936, PNB al Germaniei a crescut cu o rată anuală de 9,5 %, în timp ce industria luată singură a crescut în medie chiar cu 17,2 %. Expansiunea economică a scos Germania din criza economică în care se afla după primul război și a redus drastic șomajul în mai puțin de patru ani. Consumul public a crescut anual cu 18,7 %, iar consumul particular cu 3,6 %. O mare parte din această producție a fost îndreptată însă către mașina de război. De aceea, odată cu începerea războiului a început să se simtă din nou o presiune economică, dar nu atât de acută ca în timpul Republicii de la Weimar. Se pare că succesul economiei germane a fost unul dintre motivele pentru care societatea a fost de acord cu războiul. Ideologia internațională

Afiș austriac din 1919 în care sunt învinuiți evreii pentru înfrângerea trupelor germane din primul război mondial. Din punct de vedere internațional, partidul nazist susținea că criza economică din anii 1930 a fost creată de către o conspirație internațională a marilor bancheri. Capul acestei conspirații era considerat a fi un grup de evrei, ceea ce motiva o dată în plus distrugerea acestei etnii în timpul holocaustului. Aceste organizații ale bancherilor erau binecunoscute în acea vreme și se știa că puteau influența statele naționale prin extinderea sau retragerea creditelor. Influența lor nu se limita la statele mici, precum stătulețele germane care au precedat unificarea germană 16

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

din anii '70 ai secolului al XIX-lea, ci putea privi chiar și marile puteri europene începând cu secolul al XVI-lea. De altfel multe companii transnaționale din perioada secolelor XVI-XIX (Dutch East India Company, de exemplu) au fost create special pentru a se angaja în războaie în locul guvernelor, și nu invers. Se poate spune că partidul nazist era împotriva puterii companiilor multinaționale în raport cu statul națiune. Această opinie era comună cu cea a partidelor politice de centrustânga și chiar cu grupurile politice anarhiste din partea opusă a spectrului politic. Partidul nazist avea o concepție foarte limitată despre economia internațională. După cum spune și numele „național-socialist”, partidul dorea să încorporeze resursele companiilor internaționale în Reich cu forța, și nu prin comerț. În loc ca statul să ceară companiilor bunuri din producția industrială și să aloce materiile prime necesare la producția lor (ca în sistemul comunist/socialist), statul plătea pentru aceste bunuri. Aceasta permitea prețului să joace un rol esențial în ceea ce privește informația în legătură cu lipsa de bunuri sau necesarul de capital în tehnologie sau munca pentru a produce bunuri. De asemenea, în companii era prezentă o structură sindicalistă superficială - atât partidul fascist german cât și cel italian au început lupta politică fiind mișcări sindicale ale muncitorilor, dar devenind dictaturi (în cazul german, regim totalitar). Ideea s-a păstrat în timp, anume se dorește uneori un control al statului pentru eliminarea conflictelor potențiale din relațiile dintre patronat și muncitori. Politica statului german nazist Toate aceste teorii au fost folosite pentru a justifica rezultatele totalitare, de ură rasială și opresiune, folosind toate mijloacele statului. Acestea sunt pe scurt: ●

Naționalism etnic, inclusiv definiția germanilor drept „rasă stăpână”

(Herrenvolk) ●

Rasismul și antisemitismul

●

Anticomunismul

●

Anticlericalismul

●

Eugenía (omorârea raselor „sclave” și a celor „parazitare” pentru a purifica

„rasa stăpână”) 17

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

„Principiul conducătorului” (Führerprinzip) era un element cheie în ideologia fascistă, în care conducătorul simbolizează întruparea mișcării politice și a națiunii. Cel mai proeminent nazist a fost Hitler, care a condus Germania drept cancelar (= prim-ministru) între 30 ianuarie 1933 și până ce s-a sinucis la 30 aprilie 1945. El a împins Germania în Al Doilea Război Mondial și a fost responsabil pentru moartea a peste 20 de milioane de oameni precum și pentru holocaust. În timpul lui Hitler naționalismul și rasismul au fost combinate într-o ideologie și politică militaristă de stat exaltată și extremă, care servea propriilor sale țeluri.

Nazismul și fascismul Nazismul este adesea confundat cu fascismul. Nazismul a preluat unele elemente din fascism: dictatura, iredentismul teritorial și bazele teoriei economice. Benito Mussolini, fondatorul fascismului, nu era antisemit până la realizarea unei alianțe cu Hitler, cel de la care provine rasismul prezent în nazism. Dictatorul spaniol Francisco Franco folosea des cuvântul „fascist” pentru a desemna pe cei care se opuneau comunismului. Din punct de vedere economic, nazismul și fascismul au multe elemente comune. Nazismul poate fi considerat ca subdiviziune a fascismului (toți naziștii sunt fasciști, dar nu toți fasciștii sunt naziști). O caracteristică a economiei din cele două sisteme naționaliste este controlul exercitat de stat asupra finanțelor, investițiilor (alocarea de credite), industriei și agriculturii. Totuși, în ambele sisteme au continuat să existe sectorul privat (inclusiv concerne), cât și economia de piață în general. Nazismul și religia Relația dintre nazism și creștinism poate fi descrisă ca fiind complexă și controversată. Hitler folosea simbolistica creștină în scopurile sale, dar rămâne sub semnul întrebării măsura în care Hitler se mai considera creștin. 18

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Unii autori creștini îl considerau ateu, ocultist sau chiar satanist, deși Hitler a fost botezat creștin catolic și nu a fost exclus (excomunicat) niciodată din Biserică, și nici n-a declarat vreodată că renunță la religia creștină în care s-a născut. Din eseul politic al lui Hitler, Mein Kampf ("Lupta mea") reiese că Hitler se considera creștin (cel puțin la începutul anilor '20) și că la interpretarea unora dintre realitățile politice contemporane vădea unele influențe din creștinism: Hitler citează în sprijinul antisemitismului lui Evanghelia, și anume episodul în care Hristos îi alungă pe negustori din templu; declară că, opunându-se evreilor, este convins că acționează în acord cu voința Atotputernicului; îi critică pe compoatrioții care încheie pact electoral cu "evreii cei atei"; și se roagă ca Dumnezeu să binecuvânteze lupta pe care o pregătește pentru "libertate". Și după anii '20 (când a fost scrisă și publicată Mein Kampf) Hitler se manifestă tot ca un catolic convins, așa cum arată de exemplu discursul lui în parlament cu ocazia adoptării legii de împuternicire (legea care acorda puteri depline cancelarului și guvernului său). Hitler a recurs la motive religioase și figuri de stil inspirate din creștinism și în discursurile sale politice. De exemplu, într-un alt discurs rostit la 27 octombrie 1928, Hitler declara: Mișcarea noastră este realmente creștină. Suntem animați de dorința de a-i vedea pe catolici și pe protestanți regăsindu-se unii pe alții în acest ceas de cumpănă pentru poporul nostru.". Naziștii considerau că religiile care recunoșteau „adevărurile” lor erau „religii adevărate”, iar cele care predicau iubirea și „toleranța în contradicție cu faptele” erau „religii false”. O parte însemnată din clerul romano-catolic s-a opus nazismului din cauza incompatibilității lui cu morala creștină dar și din cauză că ascensiunea mișcării naziste a lui Hitler eroda popularitatea partidului catolic (Zentrum la nivel federal și BVP în Bavaria), fapt care se repercuta, firește, asupra rezultatelor electorale ale partidelor catolice.. Catolicii germani au fost în general vehicule ale antisemitismului german cu mult timp înainte de apariția nazismului sau a lui Hitler, iar printre protestanți antisemitismul nu era nici el mai mic decât printre catolici.. 19

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Cartea lui Hitler (Mein Kampf) a fost editată de un preot, teolog și călugăr ieronimit catolic (Bernhard Stempfle), care de altfel era deja la acel moment editorul unui jurnal bavarez antisemit foarte popular în toată Germania (anume Miesbacher Anzeiger). Acesta a făcut (alături de alți naziști) corectura scrierii politice a lui Hitler, a publicat cartea acestuia la casa lui de publicații, dar a și avut o contribuție importantă în chiar scrierea celei de-a doua jumătăți a Mein Kampf-ului. La fel ca opozanții politici, numeroși preoți au fost internați în lagăre de concentrare (la început în cel din Dachau), încă din 1933. Dar ierarhia superioară a bisericii, inclusiv Papa Pius al XII-lea, a adoptat o atitudine de relativă pasivitate față de ideologia nazistă. Continuă și în prezent controversa privind prezumtiva complicitate a Papei Pius al XII-lea. Antisemitismul, chiar și în forma sa economică modernă, a fost incitat în Germania de lideri de opinie creștini: așa cum presa catolică și conservatoare a sugerat populației berlineze lovite de faliment și șomaj în criza economică din 1873 că vina pentru acea criză ar fi avut-o evreii, tot așa au găsit naziștii aceeași explicație facilă pentru eșecul german în primul război mondial și pentru marile crize economice din perioada interbelică. Nazismul și Scientismul Ca toate ideologiile vremii (liberalismul, socialismul), și fascismul german în variantă nazistă era fascinat de scientism (convingerea că "tot faptul vieții umane trebuie să fie orientat și să ia lecții din descoperirile științelor" (secțiunea "Spencer's Scientism", în articolul "Education" în Britannica online dec. 2012). Popularizarea teoriei evoluției produsă pe terenul social încă marcat de un weltanschauung elitist-aristocrat va duce în conștiința generațiilor trăitoare la finele secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX la "o echivalență" mecanică și hazardată (pentru că bazată pe observații inerent incomplete, în plus din niște științe de abia născute) "a naturii și culturii, umanitatea devenind astfel și ea o simplă specie a viului, supusă la legea celui mai puternic, un șeptel de regenerat, îmbunătățit, selecționat și evaluat în termenii seci ai cantității și calității, exact așa cum procedează crescătorul cu animalele lui domestice." Aceast tendință de zoologizare cu origine în scientism a produs practici precum eugenismul (care a fost practicat în formele lui aberante chiar și în statele liberale (S.U.A., 20

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Franța, România) sau socialiste (Cehoslovacia)), igiena rasială, programele de sterilizare, izolare, neglijare sau chiar eliminare a bolnavilor (psihic sau fizic), a săracilor, a asocialilor (hoți, marginali, cerșetori, "arbeitsscheue", etc.). Politica nazistă anti-semită, 1939-1940 La 30 ianuarie 1939, Hitler a lansat o amenintare înfioratoare într-un discurs adresat Parlamentului: „ în viata mea am fost deseori profet si ... astazi voi fi încă o dată profet: dacă cercurile financiare internationale ale evreilor din Europa si din afara ei vor implica din nou natiunile într-un razboi mondial, rezultatul nu va fi bolsevizarea lumii si, prin aceasta, victoria evreimii, ci anihilarea rasei evreilor din Europa.” După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, în Septembrie 1939, nazistii au căutat „o solutie finală pentru problema evreiască”. Cei mai înalti lideri se gândeau la o „solutie teritorială” pentru evreii europeni. Conducătorii SS-ului, o sectie de elita a Partidului Nazist, au fost însărcinati cu rezolvarea „problemei evreiesti”. Ei au propus două variante: prima era crearea unei rezervatii în sud-estul Poloniei unde urmau să fie deportati evreii; cea de-a doua solutie a fost propusă pe fondul anticipării victoriei Germaniei împotriva Angliei, ca o urmare firească a înfrângerii Frantei în iulie 1940, si consta în deportarea pe Insula Madagascar a tuturor celor 4 milioane de evrei din tarile ocupate sau controlate atunci de Germania. Pe atunci Madagascarul, situata în apropierea coastei de sud-est a Africii, era colonie franceză. Nici una dintre propuneri nu a fost adoptată. La sfarsitul anului 1940 nazistii au început să planifice invadarea si cucerirea Uniunii Republicillor Sovietice Socialiste (URSS). Acest plan i-a făcut să abandoneze ideea unei rezervatii in Polonia, pentru ca o asemenea rezervatie s-ar fi aflat în centrul si nu la periferia unui imperiu german lărgit. La ideea Madagascarului s-a renuntat pentru ca englezii nu s-au predat si controlul britanic permanent asupra Canalului Suez închidea ruta spre Madagascar a navelor germane. Totusi, înainte ca aceste idei să fie abandonate, germanii au făcut un pas preliminar 21

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

viitoarelor deportări în lagăre de concentrare sau rezervatii evreiesti. Evreii din Polonia au fost obligati să se mute în ghetouri, unde li s-a ordonat să organizeze consilii care să aducă la îndeplinire ordinele germanilor. De asemenea, au fost obligati să poarte pe haine o stea galbenă, simbolizand originea lor evreiască, si să execute munca fortată. Conditiile de locuit absolut îngrozitoare, suprapopularea, lipsa conditiilor sanitare si a serviciilor de sănătate si ratiile de hrană insuficiente au determinat o rată a mortalitatii foarte ridicată în rândurile locuitorilor din ghetouri. De exemplu, în 1941 a murit 20% din populatia din ghetoul Varsovia. În timp ce evreii polonezi erau închisi în ghetouri, evreii din tările vest europene ocupate sau controlate de nazisti suportau aspre măsuri anti-semite. Din Norvegia până în Africa de Nord toti evreii si-au pierdut drepturile si proprietătile si au fost fortati să trăiască în anumite cartiere sau au fost închisi în tabere păzite.

Trăsături distinctive ale Holocaustului

Atitudinea instituțiilor germane

22

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

În Europa au fost înfiinţate ghetouri în care evreii au fost închiși înainte de a fi trimiși în lagăre de concentrare. Naziştii au înregistrat metodic desfășurarea Holocaustului în mii de rapoarte şi documente. În imagine, transcrierea de către un serviciu militar britanic de interceptare și descifrare a telegramei lui Hermann Höfle transmisă în ianuarie 1943 lui Adolf Eichmann; Höfle raporta că 1 274 166 de evrei fuseseră uciși în cele patru tabere ale operațiunii Aktion Reinhard în anul 1942. Michael Berenbaum scrie că Germania devenise un stat genocidar. Fiecare ramură a birocrației sofisticate a acestei țări a fost implicată în procesul asasinatelor în masă. Bisericile parohiale și Ministerul de Interne au furnizat liste de nașteri care arătau cine este evreu; Poșta a livrat ordinele de deportare și denaturalizare; Ministerul de Finanțe a confiscat proprietățile evreiești; firmele germane au concediat muncitorii evrei și au exclus acționarii evrei; universitățile au refuzat să admită studenți evrei, au refuzat să acorde diplome celor înmatriculați și au concediat profesorii evrei; oficiile guvernamentale de transport au pregătit trenurile de deportare; companiile farmaceutice germane au testat medicamente pe prizonierii din lagăre; alte companii au licitat pentru contracte de construcție a crematoriilor; liste detaliate de victime au fost alcătuite folosind mașinile de pontaj ale companiei Dehomag, care au făcut înregistrarea meticuloasă a omorurilor. Când intrau în lagărele morții, prizonierii erau obligați să-și predea toate obiectele personale, atent catalogate și etichetate înainte de a fi trimise în Germania pentru a fi valorificate. Berenbaum arată că “soluția finală a problemei evreiești” era “în ochii făptuitorilor... cea mai mare realizare a Germaniei.” Autorul holocaustolog Saul Friedländer scrie că: “Niciun grup social, nicio comunitate religioasă, nicio instituție academică sau profesională din Germania sau din Europa nu și-a declarat solidaritatea cu evreii.” Friedländer mai arată că unele biserici au spus că unii evrei convertiți trebuie priviți ca parte a comunității creștine, dar și aceasta doar până la un punct. Friedländer argumentează că aceasta face Holocaustul să fie deosebit, deoarece politicile antievreiești au putut să se desfășoare fără intervenția unor forțe potrivnice de felul celor care apar în mod normal în societățile avansate, cum ar fi industria, întreprinderile mici și mijlocii, bisericile și alte culte religioase sau alte grupuri de presiune și grupuri de interese. 23

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Începutul exterminării În primăvara anului 1941, în timp ce se făceau pregătirile pentru invadarea URSS, Hitler a anuntat ca un război al distrugerii este pe cale sa înceapă. El a cerut anihilarea conducerii bolsevice punând astfel bazele pentru exterminarea a ceea ce Hitler considera sursa biologică a bolsevismului: evreii din URSS. Executiile urmau să fie aduse la îndeplinire de patru unităti SS mobile numite Einsatzgruppen (echipe de actiune), formată fiecare din aproximativ 1000 de oameni. Pe lângă aceste echipe erau si alte unităti de politie si SS ce urmau să impuste evreii adunati în dreptul gropilor comune pe care trebuiau să le sape înainte de a fi omorâti. După începerea campaniei militare in iunie 1941, armata germană a fost chemată în numeroase rânduri să acorde sprijin unitatilor de politie si SS, astfel încât numărul total al germanilor implicati în uciderea în masă a evreilor se ridica la aproximativ 30.000. La data de 2 iulie 1941, Reinhard Heydrich, sef al Serviciului de Securitate al Germaniei si o figură importantă în organizarea exterminarii evreilor, a emis Ordinul Comisarului conform căruia toti evreii care ocupau posturi oficiale în administratia sovietică urmau să fie executati. Ordinul a fost interpretat în sens foarte larg de către comandantii echipelor de actiune ca vizând toti adultii evrei de sex barbatesc. Un mare număr dintre acestia au fost împuscati pe loc, indiferent că ocupau sau nu posturi oficiale. În august 1941 sfera de aplicare a ordinului s-a extins si asupra femeilor si copiilor evrei. La 1 august 1941, Heinrich Himmler, sef al SS, transmitea unitatilor SS din Belarus: „Toti barbatii evrei trebuie impuscati. Femeile si copii vor fi dusi in mlastini.” Ofiterul SS insarcinat cu indeplinirea acestui ordin a comunicat superiorilor sai ca „deplasarea femeilor si copiilor in mlastini nu a avut succesul scontat intrucat mlastinile nu erau destul de adanci pentru ca acestia sa se inece.” Incepand din septembrie 1941, fortele germane au desfaurat actiuni pe scara larga in care intregi comunitati evreiesti au fost sterse de pe fata pamantului. Astfel, 33.000 de evrei din Kiev, Ukraina, au fost omorati pe 29 si 30 septembrie 1941 in valea Babi Yar din apropierea Kievului. 24

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

In toamna anului 1941 s-a trecut la o noua faza. Daca pana acum tinta o reprezentau evreii rusi, acum urmau sa fie ucisi evreii din Polonia si Serbia. Pentru aceasta germanii au folosit dube de gazare, masini special sigilate in care gazul de esapament era introdus in compartimentul unde se aflau victimele pentru a le asfixia. In iarna 1941 – 1942 executiile prin impuscare au incetat, in parte din cauza faptului ca pamantul inghetat nu permitea saparea gropilor pentru evreii ucisi. In plus, germanii trebuiau sa trimita multi evrei in Germania pentru a munci ca sclavi in vederea sustinerii efortului de razboi. Cu toate acestea, in primavara lui 1942 campania intensiva de omoruri a fost reluata, de data aceasta fiind ucisi chiar si evreii ce munceau ca sclavi. Gupele de actiune ii furnizau lui Hitler rapoarte privind numarul evreilor si al altor persoane indezirabile ucise. Aceste documente reprezinta sursa primara de cunoastere a dimensiunii crimelor in masa savarsite in estul Europei pana in primavara lui 1942. Se estimeaza ca din vara lui 1941 pana in vara lui 1942 nazistii au impuscat mai mult de un milion de evrei pe marginea gropilor comune sapate de ei insisi. Pe 12 decembrie 1941, Joseph Goebels, ministrul lui Hitler pentru propaganda si iluminare nationala, nota in jurnalul sau: „In ceea ce priveste problema evreiasca, [Hitler] este hotarat sa o rezolve pe deplin. A prezis evreilor ca daca vor incepe din nou un razboi mondial vor ajunge la propria exterminare. Aceasta nu a fost o fraza goala. Razboiul mondial a inceput, exterminarea evreilor este consecinta necesara.”

Solutia finală In toamna anului 1941 nazistii au inceput deportarea tuturor evreilor din Europa ocupata catre est (Polonia si vestul URSS-ului) pentru a-i extermina. Intre timp in Germania fusese deja adus la indeplinire programul de exterminare a persoanelor cu handicap mental sau cu handicap fizic sever. In asa-numitul program de eutanasiere, care a inceput in toamna anului 1939, doctori nazisti au ucis germani cu handicap mental sau fizic. Zeci de mii au fost omorati, majoritatea prin administrarea monoxidului de carbon. Multi altii au fost ucisi in dube de gazare. 25

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

In august 1941 Hitler a ordonat incetarea programului de eutanasiere intrucat producea neliniste in randul opiniei publice germane. Experienta acumulata a fost folosita pentru „solutia finala”, numele sub care a ramas cunoscut programul de ucidere a evreilor din Europa ocupata de nazisti. Dubele de gazare si personalul care activa in programul de eutanasiere au fost mutate in estul Europei si puse la dispozitia lui Odilo Globocnik, ofiterul SS care raspundea de zona Lublin in Polonia ocupata. Cand echipele de eutanasiere au ajuns in est, la sfarsitul anului 1941, au inceput planificarea construirii unor adevarate instalatii de ucis. Din septembrie pana in decembrie 1941 au fost testate diferite tipuri de gaz otravitor. In septembrie 1941 au desfasurat experimente de gazare la Auschwitz, ucigand 600 de prizonieri de razboi rusi prin folosirea cianidei, un gaz obtinut din Cyclon-B, numele comercial al unui pesticid pe baza de acid hidrocianic. In noiembrie 1941, 30 de prizonieri au fost ucisi intr-o masina de gazare in lagarul de concentrare de la Sachsenhausen, in nordul Berlinului. In lagarul de concentrare de la Chelmno, nu departe de de Lodz, locul pe care se afla un mare ghetou evreiesc in vestul Poloniei, gazarea a inceput sa fie folosita la 8 decembrie 1941. Odata ce si-au imbunatatit tehnicile de gazare, nazistii au decis deportarea tuturor evreilor din Europa ocupata pentru a fi ucisi in est. Tarile din care evreii erau deportati includeau tari sub ocupatie germana: Norvegia, Franta, Olanda, Belgia, Luxemburg, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Grecia, ca si tari aliate Germaniei: Italia si Ungaria. La 20 ianuarie 1942, o intrunire a oficialilor cu rang inalt prezidata de Heydrich s-a desfasurat intr-o locuinta apartinand SS-ului, in cartierul berlinez Wannsee. Intalnirea a ramas cunoscuta sub denumirea Conferinta Wannsee. Atasat instiintarii de a participa la conferinta aparea un ordin din partea liderului nazist Hermann Goring adresat lui Heydrich de a pregati la nivel european „solutia finala” pentru problema evreiasca. Heydrich le-a comunicat participantilor la conferinta ca evreii care nu puteau munci trebuiau sa fie omorati, iar cei care suprvietuiau muncii fortate datorita rezistentei lor fizice tocmai pentru acest motiv urmau sa fie si ei omorati. Conferinta Wannsee a fost un moment important in evolutia politicii de exterminare pentru ca, cu aceasta ocazie, participantii au fost instruiti sa-si coordoneze eforturile pentru exterminarea evreilor. 26

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

La scurt timp dupa Conferinta Wannsee, exterminarea evreilor europeni s-a intensificat. Primii pe lista erau cei trei milioane de evrei polonezi. In iulie 1942 Himmler a fixat un program pentru eliminarea acestora in lagare ale mortii. Pentru aceasta operatiune, cu nume de cod Operatiunea Reinhard, s-au construit trei centre principale de cazare: Belzec si Sobibor, in sud-estul Poloniei, nu departe de Lublin, si Treblinka, in nord-estul Varsoviei. Gazarea a inceput in cele trei lagare in perioada martie – iulie 1942. Intre 750.000 si 950.000 de evrei au fost gazati la Treblinka; intre 500.000 si 600.000 la Belzec si in jur de 200.000 la Sobibor. Alte lagare au fost construite pe principiul combinarii muncii fortate cu sistemul de exterminare. Doua lagare au fost construite langa Auschwitz, un orasel din Silezia Superioara. Lagarul mai mic este cunoscut ca Auschwitz 1. Lagarul mai mare a fost numit Auschwitz 2, cunoscut si ca Birkenau. Mare parte a operatiunilor de exterminare s-a desfasurat in lagarul mai mare: aproximativ un milion de evrei au murit aici ca urmare a gazarii, infometarii sau bolilor. In timp ce evreii polonezi erau exterminati in aceste lagare, programul deportarii evreilor din alte parti ale Europei ocupate catre est fusese pus in miscare. In diverse tari europene, echipe SS erau trimise sa conduca adunarea si deportarea evreilor cu trenul spre centrele de executie si lagarele de concentrare din Polonia. Aceste operatiuni erau supervizate de Adolf Eichmann, subordonatul lui Heydrich, caruia i se incredintase aducerea la indeplinire si coordonarea „solutiei finale”. Sarcina lor a fost indeplinita pe etape: mai intai au fost adunati membrii saraci ai comunitatii evreiesti, apoi evreii straini si refugiatii si la sfarsit ceilalti membrii ai comunitatii evreilor. Unii evrei din vestul Europei au fost transportati mai intai in ghetourile din est si abia apoi in lagarele de concentrare. Altii au fost trimisi direct in centrele de exterminare.

27

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Victimele și numărul morților

Evreii După 1945, cifra cel mai des folosită pentru numărul de evrei uciși a fost cea de șase milioane. Centrul de comemorare al Holocaustului, Autoritatea Yad Vashem de Amintire a Eroilor și Martirilor Holocaustului din Ierusalim, comentează: Nu este cunoscut numărul exact al evreilor uciși în Holocaust. Cifra cea mai frecventă este cea de șase milioane, avansată de Adolf Eichmann, un demnitar de

”

rang înalt al SS-ului. Majoritatea cercetărilor confirmă că numărul victimelor s-a situat între cinci și șase milioane. Primele estimări plasau numărul la între 5,1 milioane (Profesorul Raul Hilberg) și 5,95 milioane (Jacob Leschinsky). Cercetări mai recente, ale Profesorului Yisrael Gutman și Dr. Robert Rozett în Enciclopedia Holocaustului, estimează numărul de morți între 5,59 si 5,86 milioane, iar potrivit unui studiu coordonat de cercetătorul german Wolfgang Benz numărul estimativ este de 5,29 până la 6 milioane. Principalele surse pentru aceste statistici sunt comparațiile dintre recensămintele de dinainte de război și cele postbelice. A fost folosită și documentația nazistă cu date parțiale privind diversele deportări și asasinate. Se estimează că centrul de comemorare și documentare Yad Vashem are în prezent „ peste patru milioane de nume ale victimelor. În a treia ediție a lucrării sale în trei volume, The Destruction of the European Jews, Raul Hilberg a estimat numărul evreilor omorâți în Holocaust la 5,1 milioane. Această cifră include "peste 800 000" care au murit din cauza "ghetoizării și privațiunilor"; 1 400 000 uciși prin "împușcare în aer liber"; și "până la 2 900 000" pieriți în lagăre de concentrare (Konzentrationslager). Hilberg estimează numărul de morți în Polonia la "până la 3 000 000". Cifrele avansate de cercetătorul Hilberg sunt în general considerate a fi o estimare minimală, întrucât de regulă el includea numai cazurile mortale pentru care există și evita orice ajustare statistică. Istoricul britanic Martin Gilbert a folosit o abordare similară în 28

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

lucrarea sa Atlas of the Holocaust, dar a ajuns la un număr de 5,75 milioane de evrei morți, deoarece a estimat numere mai mari de evrei uciși în Rusia și în alte locuri. Lucy S. Dawidowicz a folosit date din recensămintele de dinainte de război pentru a estima numărul evreilor omorîți la 5,934 milioane. Unul dintre cei mai reputați cercetători germani ai Holocaustului, Wolfgang Benz, de la Universitatea Tehnică Berlin, citează între 5,3 și 6,2 milioane de victime în Dimension des Volksmords, iar Yisrael Gutman și Robert Rozett estimează în Encyclopedia Holocaustului (1990) numărul victielor la între 5,59 și 5,86 milioane. În teritoriile controlate direct sau indirect de naziști au trăit între 8 și 10 milioane de evrei. Incertitudinea apare din lipsa de informații privind numărul de evrei domiciliați în Uniunea Sovietică. Cele 6 milioane de victime ale Holocaustului reprezintă astfel între 60% și 75% dintre evreii europeni. Au fost exterminați peste 90% din evreii polonezi, care fuseseră în număr de 3,3 milioane. Aceeași proporție se înregistrează și în țările baltice Letonia și Lituania, dar mare parte din evreii din Estonia au fost evacuați la timp. În Cehoslovacia, Grecia, Olanda și Iugoslavia, au fost uciși peste 70%. Peste 50% au fost uciși în Belgia, Ungaria și România. Este posibil ca o proporție similară să fi murit în Belarus și Ucraina, dar cifrele pentru aceste țări sunt mai puțin sigure. Printre țările cu mortalitate mai mică în Holocaust se numără Bulgaria, Danemarca, Franța, Italia și Norvegia. Dintre cei 750 000 de evrei care trăiau în Germania și Austria în 1933, au supraviețuit doar aproximativ un sfert. Înainte de 1939 s-au refugiat din Germania foarte mulți evrei, însă în majoritate și-au ales locuri de refugiu în Cehoslovacia, Franța și Olanda, de unde, ca urmare a ocupării acestor țări de armata hitleristă, au fost deportați în lagăre și în mare număr uciși. Numărul celor uciși în principalele lagăre de muncă forțată și exterminare este estimat după cum urmează: Auschwitz-Birkenau: 1,4 milioane; Belzec: 600 000; Chełmno: 320 000; Majdanek: 360 000; Maly Trostineț: 65 000; Sobibór: 250 000; și Treblinka: 870 000. De aici rezultă un total de peste 3,8 milioane; dintre aceștia, 80%–90% se estimează că au fost evrei. Numai în aceste șapte lagăre au murit jumătate din numărul total de evrei uciși în întregul Holocaust. Practic întreaga populație evreiască a Poloniei a murit în aceste lagăre. 29

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Cel puțin o jumătate de milion de evrei au murit în alte lagăre, inclusiv în marile lagăre de concentrare din Germania. Acestea nu erau lagăre de exterminare propriu-zise, însă au avut în diverse momente un număr mare de prizonieri, îndeosebi în ultimul an al războiului când naziștii s-au retras din Polonia. Aproximativ un milion de oameni au murit în aceste lagăre și, deși proporția de evrei nu este cunoscută cu certitudine, a fost estimată la 50%. Alți între 800 000 și 1 milion de evrei au fost uciși de unitățile speciale de lichidare, numite Einsatzgruppen, în teritoriile sovietice ocupate (cifră aproximativă, deoarece omorurile comise de Einsatzgruppen erau adesea nedocumentate). Mulți alții au murit prin executare ori din cauza bolilor și malnutriției în ghetourile din Polonia, înainte să fi putut fi deportați. Polonezi și slavi Victime Prizonieri de război sovietici Deținuți politici Sârbi Polonezi Romi Masoni Persoane cu handicap Prizonieri de război spanioli Martori ai lui Iehova

Morți 2–3 milioane 1–1,5 milioane 600 000 200 000+ 220 000–500 000 80 000–200 000 200 000–250 000 7 000–16 000 2 500–5 000

Una din ambițiile lui Hitler de la începutul războiului a fost de a obține spațiul vital în est, prin eliminarea cât mai multor polonezi și slavi. De aceea, el a pregătit, "pentru moment, doar în est, formațiunile mele Cap de mort cu ordine de a ucide fără milă toți bărbații, femeile și copiii de origine poloneză sau de limbă poloneză. Doar în acest fel putem obține spațiul vital de care avem nevoie." Conducerea Germaniei a decis că în 10 până la 20 de ani, statul polonez de sub ocupație germană va fi complet curățat de etnici polonezi și colonizat cu germani. Dintre polonezi, până în 1952 doar 3-4 milioane mai trebuiau să rămână în fosta Polonie, și aceștia doar pentru a servi ca sclavi pentru coloniștii germani. Urma să li se 30

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

interzică să se căsătorească, să se extindă interzicerea asistenței medicale acordate polonezilor, și în cele din urmă polonezii (considerați de naziști Untermenschen, "suboameni") să înceteze să mai existe. Aproximativ trei milioane de cetățeni polonezi neevrei au murit în timpul războiului, din care două milioane erau etnici polonezi, restul de un milion fiind membri ai minorităților etnice, ucraineni, bieloruși ș.a., marea majoritate a celor uciși erau civili, masacrați mai ales în timpul operațiunilor speciale ale Germaniei naziste. Cel puțin 200.000 dintre aceste victime au murit în lagărele de concentrare. Mulți alții au murit ca rezultat al masacrelor ca cel din timpul Revoltei Varșoviene când au murit între 120.000 și 200.000 de civili.

Execuţia unor polonezi de către Einsatzkommando - Leszno, octombrie 1939 O practică germană des întâlnită în Polonia ocupată era adunarea de civili de pe străzi, aleși la întâmplare, pentru deportarea în lagăre de concentrare, unii fiind uciși pe loc. Între 1942 și 1944 erau aproximativ 400 de victime a acestei practici zilnic numai în Varșovia, numărul victimelor ajungând uneori la câteva mii. De exemplu, pe 19 septembrie 1942 aproape 3000 bărbați și femei au fost transportați în Germania cu trenul, fiind adunați din Varșovia în cele două zile anterioare. La sud de Polonia, între 500.000 și 1,2 milioane de sârbi au fost uciși în Balcani. Înaltul plenipotențiar al lui Hitler în Europa de Sud-Est, Hermann Neubacher, a scris: "Când liderii Ustaše declară că peste un milion de sârbi ortodocși (inclusiv copii, femei și 31

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

bătrâni) au fost uciși, aceasta este în opinia mea o exagerare. Pe baza rapoartelor pe care leam primit, am estimat că trei sferturi de milion de oameni fără apărare au fost omorâți." În Belarus, germanii au impus un regim rasist brutal, arzând 9.000 sate bieloruse, deportând aproximativ 380.000 de oameni pentru muncă forțată, și ucigând sute de mii de civili. Peste 600 de sate, printre care și Hatîn, au fost distruse, și populația lor ucisă. Cu totul, 2.230.000 de oameni au fost uciși în Belarus în timpul celor trei ani de ocupație germană. Prizonieri de război sovietici După Michael Berenbaum, între două și trei milioane de prizonieri de război sovietici—57% dintre toți prizonierii de război sovietici—au murit din cauza malnutriției, maltratărilor sau execuțiilor între iunie 1941 și mai 1945, majoritatea în timpul primului an de captivitate. Conform altor estimări ale lui Daniel Goldhagen, aproximativ 2,8 milioane de prizonieri de război sovietici au murit în opt luni între 1941–42, cu un total de 3,5 milioane până la jumătatea anului 1944. Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite a estimat că 3,3 milioane din cei 5,7 milioane de prizonieri de război sovietici au murit fiind captivi ai germanilor—comparat cu 8 300 din 231 000 de prizonieri britanici și americani. Numărul morților a scăzut deoarece prizonierii erau necesari pentru a munci ca sclavi pentru a susține efortul de război german; până în 1943, o jumătate de milion dintre ei erau folosiți la muncă forțată.

Romi Deoarece romii sunt în general un popor retras, cu o cultură bazată pe istoria orală, se știu mai puține lucruri despre soarta lor decât despre cea a oricărui alt grup. Yehuda Bauer scrie că lipsa de informații poate fi atribuită atât neîncrederii și suspiciunii romilor, cât și umilirii acestora, deoarece unele din tabuurile de bază ale culturii romilor privind igiena și contactul sexual au fost încălcate la Auschwitz. Bauer scrie că "majoritatea [romilor] nu puteau face relatări despre aceste torturi. Ca urmare, mulți nu au spus nimic, ceea ce a amplificat efectele marii traume suferite."

32

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Donald Niewyk și Frances Nicosia scriu că numărul morților a fost de cel puțin 130 000 din cei aproape un milion de romi din Europa controlată de naziști. Michael Berenbaum scrie că estimările cercetătorilor se află între 90 000 și 220 000. Un studiu detaliat al lui Sybil Milton, fost istoric senior la USHMM, a calculat un număr al morților de aproximativ 220 000, poate chiar aproape de 500 000. Ian Hancock, director al Programului de Studii Romani și al Arhivei și Centrului de Documente Romani de la Universitatea Texas din Austin, a înaintat o cifră mai mare, între 500 000 și 1 500 000. Hancock scrie că, proporțional, numărul morților a egalat "și aproape sigur l-a depășit pe cel al evreilor morți." Înainte de a fi trimise în lagăre, victimele erau înghesuite în ghetouri, cum au fost câteva sute de mii de oameni în Ghetoul Varșovia. Mai spre est, echipele Einsatzgruppen căutau taberele de romi și ucideau locuitorii acestora pe loc, nelăsând nicio urmă a victimelor. Romii erau și ținta regimurilor-marionetă care au colaborat cu naziștii, de exemplu regimul Ustaše din Croația, unde un număr mare de romi au fost uciși în lagărul de concentrare Jasenovac. În mai 1942, romii au fost puși sub incidența acelorași legi ca și evreii. Pe 16 decembrie 1942, Heinrich Himmler, comandantul suprem al SS-ului și considerat "arhitectul" genocidului nazist, a emis un decret care cerea ca țiganii “Mischlinge” (cu un singur părinte de această etnie), țiganii romi și membrii clanurilor de origine balcanică și care nu erau “de sânge german” să fie trimiși la Auschwitz, în cazul în care nu și-au satisfăcut stagiul militar în Wehrmacht (denumirea armatei germane în timpul regimului nazist). Pe 29 ianuarie 1943, un alt decret a ordonat deportarea tuturor țiganilor din Germania la Auschwitz. Acesta a fost amendat la 15 noiembrie 1943, când Himmler a ordonat ca în teritoriile sovietice ocupate, "țiganii sedentari și cei pe jumătate țigani (Mischlinge, “metiși”) sedentari să fie tratați ca cetățenii țării. Țiganii nomazi și seminomazi să fie puși la același nivel cu evreii și trimiși în lagărele de concentrare." Bauer argumentează că această modificare reflecta ideologia nazistă că romii, la origine populație ariană, fuseseră "stricați" de sânge nerom. Punctul nostru de plecare nu este individul: Nu împărtășim viziunea că trebuie să-i hrănim pe cei flămânzi, să dăm apă celor însetați sau să-i îmbrăcăm pe cei dezbrăcați... 33

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Obiectivele noastre sunt altele: Trebuie să avem un popor sănătos pentru a triumfa în lume. Joseph Goebbels, 1938. Aktion T4 a fost un program inițiat în 1939 pentru a menține “puritatea genetică“ a populației germane. În baza programului, cetățenii germani și austrieci cu malformații congenitale și maladii dentale trebuiau sterilizați sau eutanasiați. Între 1939 și 1941, au fost uciși între 80.000 și 100.000 de adulți bolnavi mintal din instituții; 5.000 de copii și 1.000 de evrei din instituții. În afara instituțiilor de boli mintale, cifrele sunt estimate la 20.000 (potrivit medicului Georg Renno, director adjunct al Schloss Hartheim, unul din centrele de eutanasiere) sau 400.000 (conform lui Frank Zeireis, comandantul lagărului de concentrare Mauthausen). Alți 300.000 au fost sterilizați forțat. Programul și-a luat numele de la Tiergartenstraße 4, adresa unei vile din Berlin, cartierul Tiergarten („Grădina zoologică“), sediul central al Gemeinnützige Stiftung für Heil- und Anstaltspflege (Fundația caritativă pentru tratament clinic și îngrijire), condusă de Philipp Bouhler, șeful oficiului cancelariei lui Hitler (Kanzlei des Führer der NSDAP) și Karl Brandt, medicul personal al lui Hitler. Brandt a fost judecat în decembrie 1946 la Nürnberg, împreună cu alți 22 de inculpați, în procesul cunoscut sub numele United States of America v. Karl Brandt et al. („Statele Unite ale Americii contra lui Karl Brandt și alții“) sau Procesul medicilor. A fost executat la 2 iunie 1948 prin spânzurare în închisoarea orașului Landsberg.

Homosexuali

34

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Homomonumentul din Amsterdam, un monument în memoria homosexualilor uciși în Germania nazistă. Între 5.000 și 15.000 de homosexuali de naționalitate germană se estimează că au murit în lagăre de concentrare. James D. Steakley scrie că ceea ce conta în Germania era intenția sau caracterul criminal, și nu actele criminale, iar "gesundes Volksempfinden" ("bunul simț al poporului") a devenit principiul normativ legal de bază. În 1936, Heinrich Himmler, șeful SS, a creat "Biroul Central al Reichului pentru Combaterea Homosexualității și Avortului." Homosexualitatea a fost declarată împotriva "sentimentului popular general," iar homosexualii erau priviți ca "poluatori ai sângelui german." Gestapo a făcut razii în barurile de homosexuali, a căutat indivizi după carnetele cu adrese ale celor arestați, a folosit liste de abonați ale revistelor pentru homosexuali pentru a găsi pe alții, și a încurajat oamenii să raporteze comportamentul suspect de homosexualitate și să urmărească comportamentul vecinilor. Zeci de mii de oameni au fost condamnați între 1933 și 1944 și au fost trimiși în lagăre pentru "reabilitare," unde erau identificați după banderolele galbene de pe brat și ulterior triunghiuri roz purtate pe partea stângă a hainei și pe piciorul stâng care îi diferențiau pentru abuzuri sexuale. Sute de oameni au fost castrați în urma deciziilor judecătorești. Au fost umiliți, torturați, folosiți în experimente hormonale efectuate de medicii SS, și omorâți. Acuzația de homosexualitate a fost folosită și ca un mijloc convenabil de a elimina unii preoți catolici. Steakley scrie că suferințele îndurate de homosexuali au ieșit greu la iveală după război. Multe victime nu și-au spus povestea, deoarece homosexualitatea a rămas incriminată în Germania de după război. Totuși, doar un procent mic (în jur de 2%) din homosexualii germani au fost persecutați de naziști.

35

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Un monument în memoria Loge Liberté chérie, fondată în noiembrie 1943 în Clădirea 6 a Emslandlager VII (KZ Esterwegen), singura lojă masonică fondată într-un lagăr de concentrare nazist.

Masonii și martorii lui Iehova În Mein Kampf, Hitler scria că Masoneria "sucombase" evreilor: "Paralizia pacifistă generală a instinctului național de autoconservare începută de masonerie se transmite mai departe maselor societății prin intermediul presei evreiești." Masonii au fost trimiși în lagărele de concentrare ca deținuți politici, și forțați să poarte un triunghi galben cu vârful în jos. Se estimează că între 80.000 și 200.000 au fost uciși. Refuzând să depună jurământ de credință partidului nazist sau să servească în armată, aproape 12.000 de martori ai lui Iehova au fost forțați să poarte un triunghi violet și au fost închiși în lagăre, unde au primit opțiunea de a renunța la credința lor sau a se supune autorității statului. Între 2.500 și 5.000 au fost uciși. Istoricul Detlef Garbe, director la Memorialul Neuengamme (Hamburg), scrie că "nicio altă mișcare religioasă nu a rezistat presiunii de a se conforma național-socialismului cu asemenea unanimitate și stoicism."

Dezvoltarea și punerea în aplicare Originea

36

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Membri ai SA blochează intrarea într-un magazin Erwege, proprietatea unui evreu, pe Fackelstrasse în Kaiserslautern pentru a aplica boicotul din 1 aprilie împotriva magazinelor evreieşti. (imagine de la http://ushmm.org - Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA). La ora 10 pe 1 aprilie 1933, membri ai Sturmabteilung s-au postat lângă magazinele evreiești pentru a îndepărta clienții acestora. Când Hitler avea 30 de ani și participa la Primul Război Mondial, el a activat în unitatea de propagandă a armatei germane. Când în armata germană a fost descoperit un spion evreu, pe nume Adolf Gemlich, căpitanul Karl Mayr i-a trasat lui Hitler sarcina de a expune o poziție pe care o dorește oficială asupra tuturor evreilor. În data de 16 septembrie 1919, Hitler i-a adresat superiorului său, căpitanul Karl Mayr, o scrisoare cu poziția oficială propusă de el, în care apare explicit, în limba germană, expresia "Entfernung der Juden" (înlăturarea evreilor). În scrisoare Hitler descrie iudaismul ca rasă, nu ca religie, care s-a conservat prin "mii de ani de endogamie", principalul obiectiv urmărit de adepți fiind "banii și puterea". Hitler a precizat clar: "Nu vreau niciun evreu în țara în care trăiesc eu și nu-i vreau înlăturați prin pogromuri dezorganizate. Îi vreau exterminați printr-un sistem legal al guvernului". Partidul nazist sub conducerea lui Adolf Hitler a venit la putere în Germania pe 30 ianuarie 1933, și persecuția și exodul celor 525.000 de evrei din Germania a început 37

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

aproape imediat. În autobiografia sa Mein Kampf (1925), Hitler își afirmase deschis ura față de evrei, și a dat ample avertismente cu referire la intențiile lui de a-i elimina din viața politică, culturală și intelectuală a Germaniei. Nu a scris că va încerca să-i extermine, dar în particular fusese explicit și în acest sens. Încă din 1922, îi spusese maiorului Joseph Hell, la acea vreme ziarist: Odată ce voi fi la putere, prima și cea mai importantă treabă a mea va fi anihilarea evreilor. Imediat ce voi avea puterea să fac asta, am să construiesc rânduri de spânzurători—în Marienplatz în München, de exemplu—cât de multe permite traficul. Apoi evreii vor fi spânzurați fără discriminare, și vor fi lăsați acolo până încep să se împută; vor rămâne spânzurați acolo atâta timp cât permit principiile igienei. Imediat ce sunt dezlegați, vor fi agățați următoarea tranșă de evrei, și tot așa, până când și ultimul evreu din München va fi exterminat. Alte orașe vor proceda la fel, exact așa, până când toată Germania va fi curățată de evrei. Intelectualii evrei au fost primii care au plecat. Filozoful Walter Benjamin a plecat la Paris pe 18 martie 1933. Romancierul Leon Feuchtwanger a plecat în Elveția. Dirijorul Bruno Walter a fugit după ce i s-a spus că sala Filarmonicii din Berlin va fi arsă din temelii dacă el mai dirijează vreun concert acolo: Frankfurter Zeitung a explicat pe 6 aprilie că Walter și colegul său dirijor Otto Klemperer fuseseră forțați să fugă pentru că guvernul nu reușise să-i protejeze de "sentimentele" publicului german, care fuseseră provocați de "lichidatorii artistici evrei." Albert Einstein era în vizită în SUA pe 30 ianuarie 1933. S-a întors la Ostende în Belgia, dar nu a mai călcat pe pământ german, caracterizând evenimentele de acolo drept o "boală psihică a maselor"; el a fost dat afară din Societatea Kaiser Wilhelm și din Academia Prusacă de Științe, iar cetățenia germană i-a fost retrasă. Saul Friedländer scrie că atunci când Max Liebermann, poate cel mai celebru pictor al Germaniei, președinte de onoare al Academiei Prusace de Artă, a demisionat, nici măcar unul din colegii săi nu și-a exprimat simpatia față de el, și a murit ostracizat după doi ani. Când a venit poliția în 1943 cu o targă să o deporteze pe văduva lui, la acea vreme în vârstă de 85 de ani și imobilizată la pat, ea s-a sinucis cu o supradoză de barbiturice, pentru a nu fi luată.

38

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

În anii 1930, drepturile legale, economice și sociale ale evreilor au fost continuu restrânse. Friedländer scrie că, pentru naziști, Germania își trăgea puterea din "puritate sângelui" său și din "înrădăcinarea în sfântul pământ german." În 1933, au fost promovate o serie de legi care au exclus evreii din multe ramuri cheie ale societății: Legea serviciului civil; legea medicilor; legea fermelor, care interzicea evreilor să dețină ferme sau să fie activi în agricultură. Avocații evrei au fost excluși din barouri, iar în Dresda, judecătorii și avocații evrei au fost scoși din tribunale și din birouri și bătuți. Evreii au fost excluși din școli și universități, din Asociația Jurnaliștilor, și li s-a interzis să fie editori de ziare. Deutsche Allgemeine Zeitung din 27 aprilie 1933 scria: O națiune care se respectă nu poate, pe o scară acceptată până acum, să-și lase activitățile cele mai importante în mâinile unor oameni de origine rasială străină … A permite prezența a unui procentaj prea mare de oameni de origine străină, în raport cu procentajul lor din populație poate fi interpretat ca o acceptare a superiorității altor rase, ceva ce trebuie în mod cert respins. În 1935, Hitler a introdus Legile de la Nürnberg, care i-au privat pe evreii germani de cetățenie și de toate drepturile civile. În discursul său de introducere a legilor, Hitler a spus că dacă "problema evreiască" nu poate fi rezolvată de aceste legi, atunci "aceasta trebuie dată prin lege pe mâna Partidului Național-Socialist pentru o soluție finală (Endlösung)." Expresia "Endlösung" a devenit un eufemism nazist standard pentru exterminarea evreilor. În ianuarie 1939, Hitler a spus, într-un discurs public: "Dacă evreimea internațională financiară din și din afara Europei mai reușește o dată să împingă națiunile într-un alt război, consecința nu va vi bolșevizarea pământului și deci victoria evreimii, ci anihilarea (vernichtung) rasei evreiești din Europa." Chestiunea tratamentului evreilor devenise una urgentă pentru naziști după septembrie 1939, când au ocupat jumătatea vestică a Poloniei, unde trăiau două milioane de evrei. Mâna dreaptă a lui Heinrich Himmler, Reinhard Heydrich, a recomandat concentrarea tuturor evreilor polonezi în ghetouri în marile orașe, unde aveau să fie puși la muncă pentru industria germană de război. Ghetourile vor fi în orașe care sunt nod feroviar, 39

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

astfel încât, cum spunea Heydrich, "viitoarele măsuri să poată fi aplicate mai ușor." În timpul interogatoriului din 1961, Adolf Eichmann a depus mărturie că expresia "viitoarele măsuri" avea înțelesul de "exterminare fizică." Intensificarea persecuțiilor și pogromurile (1938–1942)

Imagine din timpul pogromului de la Iaşi. La Kristallnacht, (Noaptea sticlei sparte), pe 9 noiembrie 1938, evreii au fost atacați și proprietățile lor vandalizate în toată Germania. Aproximativ 100 de evrei au fost uciși, și alți 30.000 trimiși în lagărele de concentrare, și peste 7.000 de magazine evreiești și 1.668 de sinagogi (aproape toate sinagogile din Germania) au fost avariate sau distruse. Evenimente similare au avut loc în Austria, în special în Viena. Mai multe pogromuri comise de populații locale au avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial, unele încurajate de naziști, altele spontane. Printre acestea s-au numărat pogromul de la Iași din România din data de 30 iunie 1941, în care 14.000 de evrei au fost uciși de localnicii români, de poliția locală și de militari români și germani, și pogromul de la Jedwabne, în care între 380 și 1.600 de evrei au fost omorâți de localnici polonezi în iulie 1941. 40

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Primele măsuri în Polonia

Germania în 1941, inclusiv Polonia ocupată și regiunea Guvernului General. În septembrie, Himmler l-a numit pe Reinhard Heydrich șef al Biroului Central al Securității Reichului (Reichssicherheitshauptamt sau RSHA), un organism care supraveghea activitatea SS, Poliției de securitate (SD), și a Gestapo-ului în Polonia ocupată și însărcinat cu aplicarea politicilor referitoare la evrei, descrise în raportul lui Heydrich. (Această organizație nu trebuie confundată cu Rasse und Siedlungshauptamt sau Biroul central pentru Rase și Relocări, RuSHA, a cărei misiune era deportarea evreilor.) Evreii erau înghesuiți în ghetouri, mai ales în regiunea Guvernului General din Polonia centrală, unde erau puși la muncă de Biroul de Muncă al Reichului condus de Fritz Saukel. Aici, multe mii de oameni au fost uciși în diverse feluri, și mai mulți au murit de boli, înfometare, și epuizare, dar nu exista încă un proces de ucideri sistematice. Nu e nicio îndoială, însă, că naziștii vedeau munca forțată ca pe o formă de exterminare. Expresia Vernichtung durch Arbeit ("distrugere prin muncă") era folosită frecvent. 41

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Când Germania a ocupat Norvegia, Olanda, Luxemburg, Belgia, și Franța în 1940, și apoi Iugoslavia și Grecia în 1941, au fost introduse măsuri antisemite și în aceste țări, deși ritmul și severitatea variau mult de la țară la țară conform circumstanțelor politice locale. Evreii au fost excluși din viață economică și culturală și au fost supuși diferitelor legi restrictive, dar deportarea fizică nu a avut loc în majoritatea regiunilor decât după 1942. Regimul de la Vichy din Franța ocupată a colaborat activ la persecutarea evreilor francezi. Aliații Germaniei, Italia, Finlanda, Ungaria, România și Bulgaria au fost presați să introducă măsuri antievreiești, dar în mare parte nu s-au conformat decât când au fost obligați. Regimul marionetă german din Croația, pe de altă parte, a început să persecute activ evreii din proprie inițiativă. În anii 1940 și 1941, uciderea unor numere mari de evrei în Polonia a continuat, și sa procedat la deportarea evreilor din Germania, Austria și "Protectoratul Bohemiei și Moraviei" (Cehia de astăzi). Eichmann a primit misiunea de a scoate toți evreii din aceste teritorii, deși deportarea evreilor din Germania, mai ales din Berlin, nu s-a făcut oficial decât în 1943. (Mulți evrei berlinezi au reușit să supraviețuiască Holocaustului în ascunzători—este ironic că Berlin a fost unul din puținele locuri unde acest lucru a fost posibil.) Până în decembrie 1939, 3,5 milioane de evrei erau masați în regiunea Guvernului General. Guvernatorul general, Hans Frank, a notat că atât de mulți oameni nu puteau fi împușcați pur și simplu. "Va trebui, totuși, să luăm măsuri gândite în așa fel încât să îi eliminăm." Această dilemă a condus SS la a experimenta cu omoruri pe scară largă cu gaz otrăvitor. Această metodă fusese folosită deja în timpul campaniei lui Hitler de eutanasieri în Germania (cunoscută sub numele de "T4"). SS Obersturmführer Christian Wirth a fost inventatorul camerei cu gaz. Deși era clar până în 1941 că ierarhia SS în frunte cu Himmler și Heydrich era hotărâtă să se lanseze într-o politică de ucidere a tuturor evreilor de sub control german, existau centre importante de opoziție față de această politică în interiorul regimului nazist. Bazele pentru opoziție erau în principal economice, nu umanitare. Hermann Göring, care avea frâiele industriei germane de război, și departamentul economic al armatei germane, reprezentând industria de armament, au susținut că imensa forță de muncă evreiască adunată în regiunea Guvernului General (peste un milion de muncitori) era un bun prea valoros pentru a fi irosit în timp ce Germania se pregătea să invadeze Uniunea Sovietică. 42

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Unele părți din armata germană dezaprobau atrocitățile împotriva evreilor din principiu, și pe această perioadă erau conflicte frecvente între armată și SS asupra politicii din Polonia. În cele din urmă, nici Göring și nici conducerea armatei nu erau dispuși sau capabili să submineze autoritatea lui Himmler, mai ales fiindcă Himmler își asigurase susținerea lui Hitler. Lagărele de muncă și de concentrare (1933-1945) În perioada premergătoare alegerilor din 1933, naziștii au început să-și intensifice actele de violență pentru a face ravagii în rândurile opoziției. Prin cooperarea autorităților locale, au înființat lagăre pe post de centre de concentrare în Germania. Unul din primele astfel de lagăre a fost Dachau, deschis în martie 1933. Aceste prime tabere au fost înființate pentru a încarcera, tortura sau ucide doar deținuți politici, cum ar fi comuniști sau socialdemocrați. Aceste prime închisori—de regulă depozite sau subsoluri de clădiri—au fost ulterior consolidate și transformate în lagăre complete, administrate central și aflate în afara orașelor. Până în 1942, șase mari lagăre de exterminare au fost înființate în Polonia ocupată de naziști. După 1939, lagărele au devenit din ce în ce mai mult locuri unde evrei și prizonieri de război erau fie uciși, fie forțați să trăiască o viață de sclav, malnutriți și torturați. Se estimează că germanii au înființat 15.000 de lagăre în țările ocupate, multe dintre ele în Polonia. Noile lagăre erau plasate în regiuni cu populații mari de evrei, romi, comuniști sau membri ai elitelor poloneze, inclusiv în Germania. Transportul prizonierilor se desfășura adesea în condiții îngrozitoare, în vagoane de marfă, în care mulți mureau înainte de a ajunge la destinație. Exterminarea prin muncă, un mijloc prin care deținuții lagărelor erau munciți până mureau—sau adesea munciți până nu mai puteau să îndeplinească anumite munci, și apoi selectați pentru exterminare—a fost de asemenea o altă politică de exterminare sistematică. Mai mult, deși aceasta nu a fost gândită ca metodă de exterminare sistematică, mulți prizonieri ale lagărelor mureau din cauza condițiilor dificile sau fiind executați fără un motiv anume, după ce li se permisese să trăiască mai multe zile sau luni. La încarcerare, unele lagăre își tatuau prizonierii cu un număr de identificare. Cei buni de muncă erau organizați în schimburi de 12 până la 14 ore. Înainte și după schimb, se 43

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

făceau apeluri de prezență care puteau dura ore în șir, timp în care prizonierii mureau din cauza expunerii prelungite la soare. Ghetourile (1940–1945)

Zidul ghetoului din Varşovia, construit la ordinul naziștilor în august 1940 După invadarea Poloniei, naziștii au înființat ghetouri în anii 1941 și 1942 în care erau obligați să trăiască evreii și unii romi, până când erau în cele din urmă trimiși în lagărele de exterminare sau uciși. Ghetoul Varșovia era cel mai mare, cu 380.000 de oameni, iar ghetoul din Łódź era al doilea, cu 160.000. Acestea erau, în fapt, închisori extrem de aglomerate, descrise de Michael Berenbaum ca instrumente de "ucidere lentă, pasivă." Deși ghetoul din Varșovia conținea 400.000 de oameni—30% din populația Varșoviei—ocupa doar 2.4% din suprafața orașului, cu 9,2 oameni în medie într-o cameră. Între 1940 și 1942, sute de mii de oameni au murit de foame și de boli, în special de febră tifoidă. Peste 43.000 de rezidenți ai ghetoului din Varșovia au murit acolo în 1941, adică mai mult de unul din zece; în Theresienstadt, peste jumătate din rezidenți au murit în 1942. Au venit nemții, poliția, și au început să bată în uși: "Raus, raus, raus, Juden raus." … un copil a început să plângă … Alt copil a început să plângă. Așa că mama a urinat în mână și a dat copiilor să bea ca să tacă … [După ce a plecat poliția], am spus mamelor să 44

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

iasă. Și un copil era mort … de frică, mama își sufocase propriul copil —Abraham Malik, descriindu-și experiența în ghetoul din Kaunas. Fiecare ghetou era condus de un Judenrat (consiliu evreiesc) format din lideri ai comunității evreiești, numiți de germani, responsabili pentru funcționarea de zi cu zi a ghetoului, inclusiv furnizarea de hrană, apă, căldură, medicamente, și adăpost. Se aștepta de la aceștia să facă și aranjamentele pentru deportarea în lagărele de exterminare. Heinrich Himmler a ordonat începerea deportărilor pe 19 iulie 1942, și două zile mai târziu, pe 22 iulie, au început deportările din ghetoul Varșovia; de-a lungul următoarelor 52 de zile, până pe 12 septembrie, 300.000 de oameni doar din Varșovia au fost transportați cu trenurile marfare la Lagărul de exterminare Treblinka. Multe alte ghetouri au fost complet depopulate. Berenbaum scrie că momentul definitoriu care a pus la încercare curajul și caracterul fiecărui Judenrat a venit atunci când li s-a cerut să furnizeze o listă de nume ale următorului grup ce avea să fie deportat. Membrii Judenrat au încercat diverse metode de tergiversare, mită, trageri de timp, rugăminți, și dus cu vorba, până când în cele din urmă a trebuit să fie luată o decizie. Unii au decis că este responsabilitatea lor să salveze evreii care puteau fi salvați, și că astfel alții trebuia să fie sacrificați; alții, inspirându-se de la Maimonides, au decis că nici măcar un singur individ nevinovat de vreo crimă capitală nu trebuie predat. Lideri Judenrat ca dr. Joseph Parnas din Lwow, care a refuzat să alcătuiască o listă, au fost împușcați. Pe 14 octombrie 1942, întregul Judenrat din Byaroza s-a sinucis pentru a nu coopera la deportări. Prima răscoală dintr-un ghetou a avut loc în septembrie 1942 în orășelul Łachwa din sud-estul Poloniei. Deși au existat tentative de rezistență armată în ghetourile mai mari în 1943, cum ar fi revolta din ghetoul Varșovia sau cea din ghetoul Białystok, acestea nu au avut succes în fața militarilor naziști, iar evreii rămași au fost fie uciși, fie deportați în lagăre, proces pe care germanii l-au numit eufemistic "relocarea în est."

Einsatzgruppen (1941–1943)

45

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Un membru al Einsatzgruppe D împușcând un bărbat lângă o groapă comună în Vinița, RSS Ucraineană, în 1942. Prezenți în spate sunt membri ai armatei germane, Serviciul German de Muncă, și Hitlerjugend. Pe spatele fotografiei scrie "Ultimul evreu din Vinița". Invadarea Uniunii Sovietice de către Germania în iunie 1941 a deschis o nouă fază. Teritoriile sovietice ocupate până la începutul lui 1942, inclusiv întregul Belarus, Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia și Ucraina, și majoritatea teritoriului rusesc de la vest de linia Leningrad-Moscova-Rostov, conținea aproximativ patru milioane de evrei, inclusiv sute de mii care fugiseră din Polonia în 1939. În ciuda haosului retragerii sovietice, s-au făcut unele eforturi de a evacua evreii, și în jur de un milion au reușit să fugă spre est. Restul de trei milioane au rămas la dispoziția naziștilor germani. În aceste teritorii, existau mai puține constrângeri care să blocheze exterminarea în masă a evreilor, decât erau în țări cum ar fi Franța sau Olanda, unde exista o lungă tradiție de toleranță și domnie a legii, sau chiar decât în Polonia unde, în ciuda unei tradiții antisemite puternice, exista o rezistență considerabilă împotriva persecuției evreilor polonezi de către naziști. În statele baltice, Belarus și Ucraina, antisemitismul localnicilor era întărit de ura față de dominația comunistă, pe care mulți o asociau cu evreii. Mii de oameni din aceste țări au colaborat activ cu naziștii. Ucraineni și letoni s-au înrolat în forțele auxiliare SS în 46

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

număr mare și au făcut mare parte din munca de jos în lagărele de exterminare naziste. Raul Hilberg scrie că aceștia erau cetățeni obișnuiți, nu huligani sau bătăuși; marea majoritate erau profesioniști cu studii superioare. Ei și-au folosit priceperea pentru a deveni asasini eficienți, după cum scrie Michael Berenbaum. În ciuda servitudinii comandamentului armatei față de Hitler, Himmler nu avea încredere în armată să aprobe, și nicidecum să înfăptuiască, uciderile de evrei pe scară largă în teritoriile sovietice ocupate. Această misiune a fost încredințată unor formațiuni germane SS numite Einsatzgruppen ("grupuri cu sarcini"), sub comanda generală a lui Heydrich. Acestea fuseseră folosite pe scară restrânsă în Polonia în 1939, dar acum au fost organizate pe scară mult mai largă. Einsatzgruppe A (comandat de SS-Brigadeführer Dr. Franz Stahlecker a primit ordine să opereze în regiunea baltică, Einsatzgruppe B (SS-Brigadeführer Artur Nebe) în Belarus, Einsatzgruppe C (SS-Gruppenführer Dr. Otto Rasch) în nordul și centrul Ucrainei, iar Einsatzgruppe D (SS-Gruppenführer Dr. Otto Ohlendorf) în Basarabia, sudul Ucrainei, peninsula Crimeea, și, în 1942, în Caucazul de nord. Din cele patru Einsatzgruppen, trei erau comandate de persoane cu doctorat, dintre care unul (Rasch) avea chiar două. După cum a declarat Ohlendorf la procesul său, "Einsatzgruppen aveau misiunea de a proteja spatele trupelor ucigând evreii, țiganii, funcționarii comuniști, activiștii comuniști, și toate persoanele care ar fi pus în pericol securitatea." În realitate, victimele grupelor de acțiune (intervenție) erau aproape toți civili evrei fără apărare (niciun membru al vreunei Einsatzgruppe nu a murit în acțiune în timpul acestor operațiuni). Până în decembrie 1941, cele patru (A,B,C,D) Einsatzgruppen enumerate mai sus uciseseră, respectiv, 125 000, 45 000, 75 000, și 55 000 de oameni—în total 300 000 de oameni - mai ales prin împușcare sau cu grenade, în locuri mai ascunse, aflate în afara marilor orașe. Cel mai celebru masacru nazist de evrei din Uniunea Sovietică a avut loc la o prăpastie din Babi Yar, lângă Kiev, unde au fost omorâți 33.771 de evrei într-o singură operațiune în zilele de 29-30 septembrie 1941. Exterminarea tuturor evreilor din Kiev a fost decisă de guvernatorul militar (General-maior Friedrich Eberhardt), comandantul poliției pentru Grupul de Armate Sud (SS-Obergruppenführer Friedrich Jeckeln) și de comandantul 47

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Einsatzgruppe C Otto Rasch. A fost executat de grupări SS, SD și ale Poliției de securitate, asistate de polițiști ucraineni. Conferința de la Wannsee și Soluția finală (1942–1945)

Sufrageria vilei de la Wannsee unde a avut loc conferința de la Wannsee. Cei 15 care s-au așezat la masă pe 20 ianuarie 1942 pentru a discuta "soluția finală a problemei evreiești" erau considerați cei mai buni și mai străluciți oameni ai Reichului.

Facsimile ale minutelor de la conferința de la Wannsee. Această pagină conține numărul de evrei din toate țările europene. 48

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Până la sfârșitul lui 1941, Himmler și Heydrich deveniseră din ce în ce mai nerăbdători în ce privește progresul Soluției finale. Principalul lor adversar era Göring, care reușise să scutească muncitorii industriali evrei de ordinele de deportare a tuturor evreilor în Guvernul General și care se aliase cu comandanții Armatei care se opuneau exterminării evreilor din diverse motive, inclusiv rațiuni economice, aversiune față de SS și (în unele cazuri) sentimente umanitare. Deși puterea lui Göring era în declin după înfrângerea Luftwaffe în Bătălia Angliei, el încă avea acces privilegiat la Hitler și avea o mare putere de obstrucționare. De aceea Heydrich a convocat o conferință—Conferința de la Wannsee—pe 20 ianuarie 1942 la o vilă, Am Großen Wannsee Nr. 56-58, în suburbiile Berlinului pentru a finaliza un plan de exterminare a evreilor. Planul a devenit cunoscut drept Aktion Reinhard (Operațiunea Reinhard, după Reinhard Heydrich). Au fost prezenți Heydrich, Eichmann, Heinrich Müller (liderul Gestapo), și reprezentanți ai Ministerului pentru Teritoriile Ocupate din Est, Ministerului de Interne, Biroului pentru planul pe patru ani, Ministerului Justiției, Guvernului General din Polonia (unde încă mai trăiau peste două milioane de evrei), Ministerului de Externe, Biroului pentru Rase și Strămutări, ai Partidului Nazist, și ai biroului responsabil de distribuirea proprietăților evreiești. A fost prezent și SSSturmbannführer Rudolf Lange, comandantul SD din Riga, care recent îndeplinise lichidarea ghetoului din Riga. El pare a fi fost chemat acolo pentru a sfătui oficialii asupra aspectelor practice ale uciderii oamenilor pe scară industrială. Michael Berenbaum scrie că cei 15 oameni care au luat parte la conferință erau considerați cei mai buni și mai străluciți; peste jumătate din ei aveau doctorate obținute în universități germane. Valeții le-au servit coniac în timpul discuțiilor. Celor prezenți li s-a prezentat un plan de ucidere a tuturor evreilor din Europa, inclusiv a 330.000 de evrei din Anglia și 4.000 din Irlanda, deși minutele luate de Eichmann se referă la aceasta doar prin eufemisme, cum ar fi " … emigrația a fost acum înlocuită de evacuarea înspre est. Această operațiune ar trebui privită doar ca opțiune provizorie, deși, în lumina viitoarei soluții finale a problemei evreiești, ne furnizează deja experiență practică de importanță vitală." Oficialilor li s-a spus că există 2,3 milioane de evrei în Guvernul General, 850.000 în Ungaria, 1,1 milioane în celelalte țări ocupate, și până la 5 milioane în Uniunea Sovietică (deși doar 3 milioane dintre aceștia erau în regiuni ocupate de germani) — un total de 49

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

aproximativ 6,5 milioane. Aceștia urmau să fie cu toții transportați cu trenul la lagărele de exterminare (Vernichtungslager) din Polonia, unde cei inapți de muncă urmau să fie gazați pe loc. În unele lagăre, cum ar fi Auschwitz, cei apți de muncă erau ținuți în viață o vreme, dar în cele din urmă toți aveau să fie uciși. Reprezentantul lui Göring, dr. Erich Neumann, a obținut o derogare limitată pentru unele clase de muncitori industriali.

Lagărele de exterminare

Poarta lagărului Auschwitz I Numărul aproximativ de morți de la fiecare lagăr de exterminare (Sursa: Yad Vashem Numele lagărului Auschwitz II Bełżec Chełmno Jasenovac Majdanek Maly Trostinets Sobibór Treblinka

Morți 1.400.000 600.000 320.000 600.000 360.000 65.000 250.000 870.000

În anul 1942, în plus față de Auschwitz, au fost desemnate alte cinci lagăre ca lagăre de exterminare (Vernichtungslager) pentru aplicarea planului Reinhard. Două dintre 50

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

acestea, Chełmno (cunoscut și sub numele de Kulmhof) și Majdanek funcționau deja ca lagăre de muncă: acestora li s-au adăugat acum facilitățile de exterminare. Trei noi lagăre au fost construite doar pentru scopul de a ucide numere mari de evrei cât de repede posibil, la Bełżec, Sobibór și Treblinka. Un al șaptelea lagăr, la Maly Trostinets în Belarus, a fost și el folosit pentru acest scop. Jasenovac a fost un lagăr de exterminare unde au fost uciși mai ales etnici sârbi.

Calea ferată ce duce spre lagărul Auschwitz II (Birkenau). Lagărele de exterminare sunt frecvent confundate cu lagărele de concentrare cum au fost Dachau și Belsen, localizate mai ales în Germania și folosite ca locuri de încarcerare și muncă forțată pentru diferiți dușmani ai regimului nazist (cum ar fi comuniștii sau homosexualii). Acestea trebuie deosebite și de lagărele de muncă forțată, înființate în toate țările ocupate de Germania cu scopul de a exploata prin muncă prizonierii de diverse feluri, inclusiv prizonierii de război. În toate lagărele naziste numărul morților a fost mare, din cauza înfometării, bolilor și extenuării, dar numai lagărele de exterminare au fost construite anume pentru exterminări în masă. Era un loc numit «rampa» unde veneau trenurile cu evrei. Veneau și ziua și noaptea, și uneori unul pe zi, alteori cinci pe zi … Constant, oameni din inima Europei dispăreau, și ajungeau cu toții în același loc, fără să știe ce se întâmplase cu transportul anterior. Și oamenii din această masă … știam că în câteva ore … nouăzeci la sută vor fi

51

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

gazați —Rudolf Vrba, care a lucrat la Judenrampe în lagărul de la Auschwitz între 18 august 1942 și 7 iunie 1943. Lagărele de exterminare erau administrate de ofițeri SS, dar mare parte din gărzi erau trupe auxiliare ucrainene sau baltice. Soldații germani din armată erau ținuți departe. Camerele de gazare

Ruinele camerelor de gazare de la Auschwitz II (Birkenau) La lagărele de exterminare cu camere de gazare, toți prizonierii soseau cu trenul și erau duși direct de pe peron la o zonă de recepție unde le erau luate toate hainele și obiectele personale. Apoi erau mânați, dezbrăcați, în camerele de gazare. De obicei li se spunea că acestea erau dușuri sau camere de despăduchere, iar pe ușile lor scria "baie" și "saună." Uneori li se dădea un prosop și un săpun pentru a evita panica, și li se cerea să țină minte unde își puseseră lucrurile, pentru același motiv. Când cereau apă pentru că le era sete după drumul lung în trenurile marfare, li se spunea să se grăbească, pentru că în lagăr îi aștepta cafea, și că se răcește. Conform lui Rudolf Höss, comandantul lagărului Auschwitz, în buncărul 1 încăpeau 800 de oameni, iar în buncărul 2 încăpeau 1.200. Odată ce camera era plină, ușile erau închise ermetic și se aruncau tuburi de ZyklonB în camere prin găuri din zidurile laterale, tuburi ce emanau un gaz toxic. Cei aflați 52

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

înauntru mureau în 20 de minute; viteza morții depindea de cât de aproape erau deținuții de gurile de gaz, conform cu declarațiile lui Höss, care a estimat că o treime din victime mureau imediat. Joann Kremer, medic SS care superviza gazările, a declarat că: "Țipetele și strigătele victimelor se auzeau prin deschizături și era clar că luptau pentru viața lor." Când erau scoase, dacă încăperea era aglomerată, cum se întâmpla deseori, victimele erau găsite aproape ghemuite, cu pielea colorată în roz cu pete roșii și verzi, unii cu spumă la gură sau sângerând din urechi. Gazul era pompat afară, cadavrele scoase (ceea ce dura până la patru ore), plombele de aur din dinți erau extrase cu cleștii de prizonierii dentiști, iar părul femeilor era tăiat. Podeaua camerei de gazare era curățată, iar zidurile spoite. Munca era făcută de prizonieri Sonderkommando, evrei care sperau să mai câștige câteva luni de viață. În crematoriile 1 și 2, Sonderkommando trăiau într-un pod deasupra crematoriilor; în crematoriile 3 și 4, ei locuiau chiar în camerele de gazare. Când cei din Sonderkommando terminau cu cadavrele, SS făcea verificări pentru a vedea dacă a fost extras tot aurul din gurile victimelor. Dacă la o verificare reieșea că fusese omisă vreo bucată de aur, prizonierul Sonderkommando responsabil era aruncat în cuptor de viu ca pedeapsă. La început, cadavrele erau îngropate în gropi adânci și acoperite cu var nestins, dar între septembrie și noiembrie 1942, din ordinele lui Himmler, acestea au fost dezgropate și arse. În primăvara lui 1943, s-au construit noi camere de gazare și crematorii pentru a face față numărului de prizonieri.

„

O altă îmbunătățire pe care am făcut-o față de Treblinka a fost că am construit camere de gazare pentru 2 000 de oameni, pe când la Treblinka în cele 10 camere de gazare încăpeau doar 200 de oameni fiecare. Felul cum selectam victimele era după cum urmează: aveam doi medici SS de serviciu la Auschwitz pentru a examina transporturile de prizonieri. Prizonierii erau marcați de unul din medici care lua pe loc decizia din mers. Cei buni de muncă erau trimiși în lagăr. Ceilalți erau trimiși imediat în uzinele de exterminare. Copiii mai mici erau invariabil exterminați, pentru că nu erau buni de muncă, fiind prea tineri. O altă îmbunătățire față de Treblinka a fost că la Treblinka victimele știau aproape de fiecare dată că aveau să fie exterminate, dar la Auschwitz încercam să păcălim victimele, să le facem să creadă că sunt trimise la 53

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

despăduchere. Bineînțeles, adesea își dădeau seama care erau intențiile noastre reale și uneori aveam probleme din această cauză. Foarte des femeile își ascundeau copiii în haine dar bineînțeles când îi găseam îi trimiteam și pe ei la exterminare. Trebuia să facem aceste exterminări în secret dar sigur că mirosul urât de la arderea continuă a cadavrelor impregnase întreaga zonă și toți oamenii care locuiau în comunitățile din împrejurimi știau că la Auschwitz se fac exterminări.

Rezistenta evreilor împotriva nazistilor Rezistenta evreilor impotriva nazistilor nu a fost extinsa, dar a existat. Evreii din Europa ocupata de nazisti erau complet dezarmati, iar nazistii au facut totul pentru a-i convinge pe oameni ca evreii sunt doar deportati in tabere de munca. Rezistenta evreilor a fost ingreunata de faptul ca populatia locala, din cauza conceptiilor anti-semite, a temerilor fata de represiunea nazista sau chiar din indiferenta, nu i-a sustinut sau ajutat. Pe tot teritoriul Europei ocupate, oamenii care se opuneau nazistilor si ocuparii tarilor lor au organizat miscari de rezistenta. Acestea primeau instructiuni de la guvernele aflate in exil in Anglia sau in alte tari aliate, ca si provizii de la fortele aliate - o coalitie de natiuni care lupta impotriva Germaniei. Cu toate acestea, evreii nu aveau guvern in exil si aliatii nu au facut nimic pentru a-i sustine. In ciuda agresiunilor si piedicilor coplesitoare, au existat multe exemple ale rezistentei armate a evreilor. In ghetourile din estul Europei s-au format grupari de luptatori evrei, iar evreii care au reusit sa fuga din ghetouri s-au alaturat partizanilor (miscarii de rezistenta anti-nazista) in paduri. Aproximativ 30.000 de evrei din estul Europei au luptat in randurile partizanilor rusi. Revolte armate au avut loc in cateva ghetouri, cea mai insemnata fiind cea din Varsovia, din aprilie 1943. Majoritatea evreilor care au participat la revolta ghetoului Varsovia au murit luptand. Chiar si in lagarele mortii de la Sobibor, Treblinka si Auschwitz au izbucnit revolte. In tarile din vestul Europei aflate sub ocupatie, evreii s-au alaturat 54

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

miscarilor nationale de rezistenta. Ei si-au concentrat eforturile pe ascunderea copiilor evrei si trecerea evreilor peste frontiera pentru a putea gasi refugiu in tari neutre ca Elvetia si Spania.

Imagine din timpul revoltei din ghetoul Varşovia. Yehuda Bauer și alți istorici afirmă că rezistența era nu doar opoziția fizică, ci orice activitate care le redădea evreilor demnitatea și umanitatea în cele mai umilitoare și inumane condiții. „

În fiecare ghetou, în fiecare tren de deportare, în fiecare lagăr de muncă, chiar și în lagărele de exterminare, voința de rezistență a fost puternică, și a luat multe forme. Lupta cu puținele arme ce puteau fi găsite, acte individuale de sfidare și protest, curajul de a obține hrană și apă sub amenințarea morții, superioritatea de a refuza germanilor satisfacția de a vedea panica și disperarea evreilor. Chiar și pasivitatea era o formă de rezistență. A muri cu demnitate era o formă de rezistență. A rezista forțelor răului, demoralizatoare, brutalizante, a refuza reducerea la nivelul de animale, a supraviețui supliciului, a trăi mai mult decât torționarii, acestea au fost acte de rezistență. Chiar și a da, după toate acestea, 55

”

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

mărturie despre evenimente a fost, în final, o contribuție la victorie. Simpla supraviețuire era o victorie a spiritului uman." Au existat multe exemple de rezistență a evreilor la Holocaust, cea mai importantă fiind revolta din ghetoul Varșovia din ianuarie 1943, când mii de luptători evrei slab înarmați au rezistat împotriva SS timp de patru săptămâni, și au ucis câteva sute de germani înainte de a fi striviți de forțe net superioare. Aceasta a fost urmată de revolta din lagărul de exterminare Treblinka din mai 1943, când 200 de deținuți au reușit să evadeze din lagăr după lupte cu paznicii. După două săptămâni, a fost o altă revoltă la ghetoul din Białystok. În septembrie, a existat o altă revoltă, de scurtă durată, în ghetoul din Vilnius. În octombrie, 600 de prizonieri evrei și ruși au încercat o evadare din lagărul de exterminare Sobibór. Aproximativ 60 au supraviețuit și s-au alăturat partizanilor sovietici. Majoritatea participanților la aceste revolte au fost uciși, dar unii au reușit să evadeze și s-au alăturat unităților de partizani. Pe 7 octombrie 1944, Sonderkommandourile evreiești de la Auschwitz au pus la cale o revoltă. Femeile deținute aduseseră explozivi de la o fabrică de armament, și Crematoriul IV a fost parțial distrus de o explozie. Apoi prizonierii au încercat o evadare în masă, dar toți 250 au fost uciși curând după aceea. Se estimează că 20.000 până la 30.000 partizani evrei au luptat activ contra naziștilor și colaboratorilor acestora în Europa de Est. Brigada Evreiască, o unitate de 5.000 de voluntari din Mandatul Britanic al Palestinei au luptat în armata britanică. Voluntarii vorbitori de germană din Grupul Special de Interogare a efectuat operațiuni de comando și sabotaj împotriva naziștilor în spate liniilor frontului în Campania din Deșertul de Vest. În Polonia și în teritoriile sovietice ocupate, mii de evrei au fugit în mlaștini și păduri și s-au alăturat partizanilor, deși mișcările de partizani nu i-au primit întotdeauna în rândurile lor. În Lituania și Belarus, o regiune cu mare concentrație de evrei și în același timp o regiune potrivită pentru operațiunile de gherilă, au operat grupuri de partizani care au salvat sute de evrei de la exterminare. Asemenea ocazii, bineînțeles, su au existat pentru populația evreiască din orașe ca Amsterdam sau Budapesta. Intrarea în rândurile partizanilor era o opțiune doar pentru cei tineri și sănătoși, dispuși să-și abandoneze familiile. Puternicul simț evreiesc de solidaritate familială a făcut aceasta să nu fie o opțiune pentru mulți evrei, care au preferat să moară împreună decât să se despartă. 56

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Pentru marea majoritate a evreilor, rezistența putea lua doar forme pasive de tergiversare, evitare, negocieri și, unde era posibil, mituire a oficialilor germani. Naziștii au încurajat aceasta forțând comunitățile evreiești să-și asigure singure ordinea, prin organe cum a fost Asociația Evreilor din Reich (Reichsvereinigung der Juden) din Germania și Consiliile Evreiești (Judenrate) din ghetourile urbane din Polonia. Germanii au promis concesii în schimb pentru fiecare predare, prinzând conducerile evreiești atât de profund în plasa unor compromisuri bine intenționate încât o decizie comună de a lupta nu ajungea niciodată posibilă. Supraviețuitorul Holocaustului Alexander Kimel scrie: "Tinerii din ghetouri visau să lupte. Cred că, deși existau mulți factori care ne-au inhibat reacțiile, cei mai importanți factori au fost izolarea și condiționarea istorică de a acepta martiriul." Condiționarea istorică a comunităților evreiești din Europa de a accepta persecuția și de a evita dezastrul prin compromis și negociere a fost cel mai important factor în eșecul rezistenței până la capăt; Revolta din ghetoul Varșovia a avut loc doar după ce populația evreiască a fost redusă de la 500.000 la 100.000 și după ce a devenit evident că niciun alt compromis nu era posibil. Paul Johnson scrie: "Evreii fuseseră persecutați timp de un mileniu și jumătate și învățaseră din lunga lor experiență că rezistența costa vieți și nu le salva. Istoria lor, teologia lor, folclorul lor, structura lor socială, și chiar vocabularul îi pregătea să negocieze, să plătească, să se roage, să protesteze, și nu să lupte." Comunitățile evreiești au fost sistematic înșelate cu privire la intențiile germanilor, și au fost private de majoritatea surselor de știri din lumea exterioară. Germanii le-au spus evreilor că erau deportați în lagăre de muncă — proces denumit eufemistic "reașezarea în est" — și au păstrat această iluzie prin metode elaborate până la ușa camerelor de gazare pentru a evita revoltele. După cum au depus mărturie fotografii, evreii coborau din trenuri la gările de la Auschwitz și de la alte lagăre de exterminare ducând saci sau valize, neavând nicio idee cu privire la soarta care îi aștepta. Zvonuri despre realitatea lagărelor de exterminare se răspândeau doar foarte încet în ghetouri și nu erau de obicei crezute, așă cum nu au fost crezuți nici curieri ca Jan Karsky, luptător în rezistența poloneză, care aduceau aceste vești Aliaților occidentali .

57

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Punctul culminant al Holocaustului Heydrich a fost asasinat la Praga în iunie 1942. I s-a succedat la conducerea RSHA Ernst Kaltenbrunner. Kaltenbrunner și Eichmann, sub atenta supraveghere a lui Himmler, au supervizat punctul culminant al Soluției Finale. În anii 1943 și 1944, lagărele de exterminare au funcționat la putere maximă, ucigând sutele de mii de oameni care le erau trimiși cu trenul din aproape toate țările aflate în sfera de influență germană. La Auschwitz, până la 6.000 de oameni erau gazați în fiecare zi până în primăvara lui 1944. În ciuda productivității mari a industriilor de război bazate pe ghetourile evreiești din Guvernul General, în 1943 acestea au fost lichidate, și populațiile lor au fost trimise în lagăre pentru exterminare. Cea mai mare astfel de operație, deportarea a 100.000 de oameni din ghetoul Varșovia la începutul lui 1943, a provocat revolta din ghetoul Varșovia, reprimată cu mare brutalitate. În același timp, transporturi pe calea ferată soseau regulat din Europa de sud și de vest. Puțini evrei din teritoriile sovietice ocupate erau trimiși în lagăre: uciderea evreilor din această zonă fusese lăsată în mâinile SS, ajutat de trupe auxiliare recrutate dintre localnici. În orice caz, până la sfârșitul lui 1943, germanii fuseseră îndepărtați din majoritatea regiunilor sovietice. Transporturile de evrei în lagăre avea prioritate pe căile ferate germane, și a continuat chiar în fața situației militare din ce în ce mai dificile după Bătălia de la Stalingrad de la sfârșitul lui 1942 și în fața atacurilor aeriene ale Aliaților îndreptate împotriva industriei și transporturilor germane. Comandanții militari și directorii economici se plângeau de această deturnare a resurselor și de uciderea muncitorilor calificați evrei, care nu puteau fi înlocuiți. Mai mult, până în 1944, era evident pentru majoritatea germanilor care nu erau orbiți de fanatismul nazist că Germania era pe cale să piardă războiul. Mulți oficiali înalți începuseră să se teamă de răzbunarea ce urma să se abată asupra Germaniei și asupra lor personal pentru crimele comise în numele lor. Dar puterea lui Himmler și a SS-ului în cadrul Reichului era prea mare, iar Himmler putea oricând să invoce autoritatea lui Hitler pentru cererile lui. 58

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

În octombrie 1943, Himmler a ținut un discurs în fața oficialilor Partidului Nazist, la Posen (Poznan, astăzi în vestul Poloniei). Aici, s-a apropiat mai mult ca niciodată de a declara explicit că intenționa să extermine evreii din Europa: Aici, în cele mai apropiate cercuri, pot să ating o chestiune pe care voi, tovarășii mei de partid, ați luat-o întotdeauna de bună, dar care a devenit pentru

”

mine cea mai mare problemă a vieții mele, problema evreiască … Vă cer ca ceea ce vă spun în acest cerc să ascultați, dar să nu spuneti altădată altcuiva … Ajungem la întrebarea: cum rămâne cu femeile și copiii? Am ajuns chiar și aici la o soluție complet clară. Nu consider că se justifică să eradicăm bărbații — adică să-i ucidem sau să ordonăm să fie uciși — și să lăsăm copiii să crească cu dorința de răzbunare … Decizia cea grea a trebuit să fie luată, ca acești oameni să fie făcuți să dispară de „ pe fața pământului. Printre cei prezenți la acest discurs s-a numărat și amiralul Karl Dönitz și ministrul armamentului Albert Speer, ambii care au susținut ulterior la procesul de la Nürnberg că nu știau despre Soluția Finală. Textul acestui discurs nu a fost cunoscut la momentul procesului acestora. Scara exterminărilor s-a redus întrucâtva la începutul lui 1944 după ce au fost golite ghetourile din Polonia, dar în martie 1944, Hitler a ordonat ocuparea militară a Ungariei și Eichmann a fost trimis la Budapesta pentru a superviza deportarea celor 800.000 de evrei din Ungaria. Peste jumătate din ei au fost trimiși la Auschwitz în acel an. Comandantul Rudolf Höss a spus la procesul său că a ucis 400.000 de evrei din Ungaria în trei luni. Această operațiune a întâmpinat o puternică opoziție în cadrul ierarhiei naziste, și s-a sugerat ca Hitler să ofere Aliaților un pact prin care evreii din Ungaria să fie cruțați în schimb pentru o pace mai favorabilă. Au existat negocieri neoficiale în Istanbul între agenții lui Himmler, agenți britanici și reprezentanți ai organizațiilor evreiești, și la un anume punct, a existat o încercare a lui Eichmann de a da un milion de evrei pentru 10.000 de camioane - așa-numita propunere "sânge contra bunuri" — dar nu exista vreo posibilitate reală de a se ajunge la un astfel de acord.

59

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Evadări, publicări de știri despre lagărele de exterminare (aprilie–iunie 1944)

Bratislava, iunie–iulie 1944. Rudolf Vrba (dreapta) a evadat de la Auschwitz pe 7 aprilie 1944, aducând lumii primele vești credibile despre crimele în masă ce erau înfăptuite acolo. Arnost Rosin (stânga), a evadat pe 27 mai 1944. Evadările din lagăre erau rare, dar nu necunoscute. Puținele evadări reușite de la Auschwitz au fost posibile datorită infiltraților polonezi din lagăr și datorită localnicilor din exterior. În 1940, comandantul lagărului Auschwitz a raportat că "populația locală este compusă din polonezi fanatici și … pregătită să treacă la acțiune împotriva personalului SS al lagărului. Toți prizonierii care au reușit să evadeze poate conta pe ajutorul lor în momentul în care ajunge la zidul primei gospodării poloneze." În februarie 1942, un deținut evadat din lagărul de exterminare Chełmno, Jacob Grojanowski, a ajuns în ghetoul Varșovia, unde a dat informații detaliate despre lagărul de la Chełmno grupului Oneg Shabbat. Raportul său, cunoscut sub numele de Raportul Grojanowski, a fost scos din ghetou prin intermediul infiltraților polonezi către Delegatura Sił Zbrojnych na Kraj, și a ajuns la Londra în iunie 1942. Nu este clar ce anume s-a făcut cu acel raport după aceasta. În 1943, vești despre gazarea evreilor au fost anunțate la radio din Londra, în emisiuni difuzate în Olanda. Au fost publicate și în ziare ilegale ale rezistenței olandeze (de exemplu în Het Parool din 27 septembrie 1943). Totuși, veștile erau atât de incredibile încât mulți le-au considerat propagandă de război. Deoarece aceste publicări s-au dovedit 60

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

contraproductive pentru rezistența olandeză, ele au fost oprite. Cu toate acestea, mulți evrei au fost avertizați că urmează să fie omorâți, pentru că niciun mesaj de la cei deportați nu ajunsese înapoi în Olanda, dar în practică o evadare era pentru mulți din ei imposibilă, astfel că au preferat să creadă că avertismentele erau false. În aprilie 1943, Witold Pilecki, un membru al rezistenței poloneze, a evadat de la Auschwitz cu informații care au devenit baza unui raport în două părți în august 1943 și care a fost trimis Biroului de Servicii Strategice din Londra. Raportul includea detalii despre camerele de gazare, despre "selecție," și despre experimentele de sterilizare. Stipula că existau trei crematorii în Birkenau capabile să ardă 10.000 de oameni pe zi, și că 30.000 de oameni fuseseră gazați într-o singură zi. Autorul scria: "Istoria nu cunoaște o distrugere a vieții umane comparabilă cu aceasta." Raul Hilberg scrie că raportul a fost clasificat cu o notă care specifica faptul că nu există nicio indicație cu privire la încrederea ce poate fi acordată sursei. Rudolf Vrba și Alfred Wetzler, deținuți evrei au evadat din Auschwitz în aprilie 1944, ajungând în cele din urmă în Slovacia. Documentul de 32 de pagini pe care l-au dictat oficialilor evrei despre exterminările de la Auschwitz a devenit cunoscut sub numele raportul Vrba-Wetzler. Vrba avea memorie fotografică și lucrase la Judenrampe, unde evreii erau debarcați din trenuri pentru a fi "selectați" fie pentru gazare, fie pentru muncă forțată. Nivelul de detaliu cu care el a descris transporturile a permis oficialilor slovaci să-i compare relatarea cu propriile lor arhive de deportare, iar coroborarea acestora a permis Aliaților să ia acest raport în serios. Doi alți deținuți de la Auschwitz, Arnost Rosin și Czesław Mordowicz au evadat pe 27 mai 1944, sosind în Slovacia pe 6 iunie, ziua debarcării în Normandia (Ziua Z). Auzind de Normandia, au crezut că războiul s-a terminat și s-au îmbătat sărbătorind, folosind dolari pe care îi scoseseră din lagăr. Au fost arestați pentru violarea legilor monetare, și au petrecut opt zile în închisoare, înainte ca Judenratul să le plătească amenzile. Informațiile adiționale pe care le-au oferit Judenratului au fost adăugate raportului lui Vrba și Wetzler și au devenit cunoscute sub numele de Protocoalele Auschwitz. Acestea relatau că, între 15 și 27 mai 1944, 100.000 de evrei din Ungaria ajunseseră la Birkenau, și fuseseră uciși cu o viteză fără precedent, grăsimea umană fiind folosită pentru a accelera arderea. BBC și The New York Times au publicat materiale din raportul Vrba-Wetzler pe 15 iunie și pe 20 iunie 1944. Presiunea ulterioară din partea liderilor mondiali l-a convins pe 61

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Miklós Horthy să oprească deportările în masă ale evreilor din Ungaria la Auschwitz pe 9 iulie, salvând până la 200.000 de evrei de lagărele de exterminare. Marșurile morții (1944 – 1945) Până la sfârșitul lui 1944, soluția finală fusese derulată. Acele comunități evreiești ușor accesibile regimului nazist fuseseră exterminate în proporții de la peste 90% în Polonia, până la aproximativ 25% în Franța. În luna mai, Himmler anunța într-un discurs că "problema evreiască din Germania și din țările ocupate a fost rezolvată." În anul 1944, continuarea acțiunilor pentru aplicarea așa-zisei soluții finale a devenit mult mai dificilă. Armatele germane se retrăgeau din Uniunea Sovietică, din Balcani și din Italia, iar aliații Germaniei erau înfrânți sau se întorceau împotriva ei (încă din 1943: Italia). În iunie 1944, forțele aliate occidentale au debarcat în Franța. Atacurile aeriene aliate și operațiunile partizanilor făceau transportul feroviar din ce în ce mai dificil, precum și obiecțiile militarilor la deturnarea transportului feroviar în scopul transportului evreilor în Polonia mai urgente și mai greu de ignorat. Pe măsură ce armata sovietică, pătrunsă în Polonia, se apropia, lagărele din estul Poloniei au fost închise, deținuții acestora evacuați în vest, în lagăre mai apropiate de Germania, întâi la Auschwitz-Birkenau, apoi la Gross-Rosen, ambele situate în provincia Silezia. Auschwitz însuși a fost închis când sovieticii au înaintat pe teritoriul Poloniei. Ultimii 13 prizonieri, toți femei, au fost uciși la Auschwitz II la 25 noiembrie 1944; documentele arată că au fost unmittelbar getötet ("omorâte nemijlocit"), doar felul omorului nefiind clar: prin gazare sau altfel. În ciuda situației militare disperate, naziștii au organizat acțiuni de amploare pentru a ascunde și distruge dovezile a ceea ce se întâmplase în lagăre. Camerele de gazare au fost demontate, crematoriile dinamitate, cadavrele din gropile comune dezgropate și arse, iar țăranii polonezi au fost puși să cultive terenurile respective pentru a se lăsa impresia că nu existaseră niciodată. În octombrie 1944, Himmler, despre care se crede că negociase un pact secret cu Aliații fără să-l înștiințeze pe Hitler, a ordonat ca soluția finală să fie oprită. Dar ura față de evrei era atât de puternică în rândurile SS, încât ordinul lui Himmler a fost ignorat. Comandanții locali, inclusiv civili, au continuat să ucidă evrei și să-i silească la marșuri extenuante din lagăr în lagăr până în ultimele săptămâni ale războiului. Mulți dintre ei fiind bolnavi după luni sau ani de violențe și înfometare, prizonierii erau forțați să mărșăluiască zeci de kilometri prin zăpadă până la gări, apoi transportați cu 62

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

zilele fără mâncare sau adăpost, în trenuri de marfă cu vagoane deschise, apoi forțați să mărșăluiască din nou la capătul călătoriei către un nou lagăr. Cei care cădeau sau rămâneau în urmă erau împușcați. Aproximativ 100.000 de evrei au murit în timpul acestor marșuri. Cel mai mare și cunoscut dintre aceste marșuri ale morții a avut loc în ianuarie 1945, când armata sovietică a avansat în Polonia. Cu nouă zile înainte ca sovieticii să ajungă la Auschwitz, SS a scos 60.000 de prizonieri din lagăr către Wodzislaw, la 56 km distanță, unde au fost urcați în trenuri de marfă spre alte lagăre. Aproximativ 15.000 au murit pe drum.

Eliberarea

Prizonieri înfometaţi din lagărul Mauthausen, Ebensee, Austria, eliberat de Divizia 80 Infanterie a Statelor Unite la 5 mai 1945. Primul lagăr mare, Majdanek, a fost descoperit de sovietici la 23 iulie 1944. Auschwitz a fost eliberat tot de Armata Roșie la 27 ianuarie 1945; Buchenwald de americani la 11 aprilie; Bergen-Belsen de britanici la 15 aprilie; Dachau de americani la 29 aprilie; Ravensbrück de sovietici în aceeași zi; Mauthausen de americani la 5 mai; și Theresienstadt de sovietici la 8 mai. Treblinka, Sobibór, și Bełżec nu au fost niciodată eliberate, deoarece fuseseră distruse de naziști în 1943. Colonelul William W. Quinn din Armata a Șaptea americană a spus despre Dachau: „Acolo trupele noastre au găsit imagini, 63

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

sunete și miasme mai oribile ca orice imaginație, cruzimi atât de enorme, că sunt de neînțeles pentru mintea normală”. Am auzit o voce strigând repetat aceleași cuvinte în engleză și germană: „Alo, alo. Sunteți liberi. Suntem soldați britanici și am venit să vă eliberăm”. Cuvintele acestea încă le mai aud în urechi —Hadassah Rosensaft, deținut la Bergen-Belsen. În majoritatea lagărelor descoperite de sovietici, cei mai mulți deținuți fuseseră evacuați, rămânând abandonați doar câteva mii în viață. De exemplu, 7.000 de deținuți au fost găsiți la Auschwitz-Birkenau, inclusiv 180 de copii pe care medicii făcuseră experimente. Divizia a 11-a blindată britanică a găsit circa 60.000 de deținuți în lagărul de la Bergen-Belsen,[179], 13.000 de cadavre erau neîngropate. Dintre supraviețuitorii găsiți au murit, în următoarele câteva săptămâni, de tifos sau malnutriție circa zece mii. Britanicii au forțat gardienii SS rămași în lagăr să adune cadavrele și să le îngroape în gropi comune. Richard Dimbleby de la BBC a descris scenele găsite de el împreună cu armata britanică la Belsen: Aici, aproape jumătate de hectar de pământ era plin de oameni morți sau pe moarte. Nu se deosebeau unii de alții... Cei vii zăceau cu capetele sprijinite de cadavre și în jurul lor rătăceau fără țintă procesiuni fantomatice de oameni numai piele și os, care nu aveau nimic de făcut și nu aveau nicio speranță de viață, incapabili să se dea la o parte din drum, incapabili să privească grozăviile din jurul lor … Se născuseră copii acolo, mici făpturi ofilite ce nu puteau trăi … O mamă, înnebunită, a țipat la un soldat englez să-i dea lapte pentru copil, și i-a aruncat în brațe micul prunc... El a desfăcut fașa și a găsit că copilul murise de câteva zile. „

Această zi la Belsen a fost cea mai oribilă zi din viața mea.

Răspunsul altor natiuni In partea Europei ocupata de Germania, evreii erau trimisi in lagare ale mortii indiferent de atitudinea populatiei locale. In unele tari aflate sub ocupatie, ca Belgia, si chiar in unele tari aliate Germaniei, ca Franta neocupata - sub guvernul de la Vichy, cativa oficiali ai bisericii au protestat cand evreii au fost adunati. In Estonia, Lituania si Letonia, 64

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

pe de alta parte, mii de oameni s-au alaturat voluntar echipelor de ucigasi nazisti, la fel cum au facut multi croati, ucrainieni si slovaci. Evreii erau uneori protejati din ratiuni economice, asa cum s-a intamplat in Ungaria pana in 1944, cand Eichmann a inceput sa supravegheze distrugerea evreilor unguri. Bulgarii au protestat impotriva cooperarii oficialilor lor guvernamentali cu nazistii, iar Guvernul de la Vichy din Franta neocupata a trimis aproximativ 70.000 de evrei straini si refugiati catre lagarele de concentrare, dar numai cativa din proprii sai cetateni evrei. Italia a avut un guvern fascist si a fost aliata lui Hitler. Cu toate acestea, antisemitismul era rar printre italieni si putini evrei au fost dati pe mana nazistilor. Italia s-a predat trupelor aliate in 1943, dar germanii ocupau inca jumatatea nordica a tarii, situatie care le-a permis sa adune multi evrei italieni. In Olanda si Belgia majoritatea cetatenilor erau anti-nazisti si nu putini au fost aceia care i-au ajutat pe evrei sa se ascunda. In Norvegia se afla la putere un guvern marioneta a nazistilor, dar rezistenta norvegiana a ajutat multi evrei sa scape in Suedia neutra. In Danemarca, in ciuda ocupatiei germane, evreii erau protejati de guvern. Cand nazisti au incercat sa ii adune, populatia daneza i-a ajutat pe majoritatea evreilor sa treaca in siguranta in Suedia. Un numar relativ mic de barbati si femei si-au riscat viata pentru a-i ajuta pe evreii persecutati. Aproape 18.000 dintre ei au fost omagiati de statul Israel cu titlul de "Cei Drepti intre Natiuni". Printre acestia se numara diplomatul suedez Raoul Wallenberg, care a emis 4500 pasapoarte de protectie pentru a-i salva pe evreii din Ungaria, si industriasul german Oskar Schindler, care i-a protejat pe evreii care munceau pentru el in Polonia. Documentele istorice au aratat ca guvernele aliate au fost informate despre politica nazista de exterminare. Inca din noiembrie 1941 rapoartele codate trimise la Berlin cu privire la omorurile in masa desfasurate de echipele de actiune din URSS au fost interceptate si decodate de serviciile de spionaj britanice. In august 1942 organizatiile evreilor din Elvetia au trimis oficialilor guvernamentali din Anglia si Statele Unite rapoarte privind deportarea si exterminarea evreilor in tarile ocupate de nazisti. La mijlocul anului 1944 doi evrei de origine slovaca ce evadasera de la Auschwitz au descris exterminarea sistematica a evreilor de la Auschwitz. 65

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Cu toate acestea, guvernele aliate erau reticente in ceea ce privea salvarea evreilor. Dupa razboi, oficiali ai guvernului englez au declarat ca nu doreau sa se descopere ca agentii lor puteau decodifica mesajele germanilor, iar liderii armatelor aliate au spus ca operatiunile de salvare in zone aflatte atat de departe in est au fost considerate fara sorti de izbanda. Ca parte a campaniei strategice de distrugere a capacitatii de razboi a Germaniei, aliatii au bombardat fabricile de la Auschwitz, dar nu au nimerit si camera de gazare. Alte victime ale Nazismului Evreii nu au fost singurele victime ale nazismului in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Multi germani si locuitori din tarile ocupate de Germania care s-au opus regimului nazist din motive de ideologie au fost arestati si trimisi in lagare de concentrare. Printre acestia se numarau adversari politici, mai ales comunisti si socialisti, membri disidenti ai clerului, membrii ai sectei „Martorii Lui Iehova”. De asemenea, nazistii i-au individualizat pe tigani, pe cei ce sufereau de retard mental, boli psihice, handicap sever, ca si pe germanii homosexuali. Dintre victimele ne-evrei, doua categorii au fost trimise in centrele de exterminare: tiganii si cei cu handicap sever mental sau fizic. Nazistii nu pareau la fel de hotarati in a-i elimina total pe acestia, asa cum era cazul evreilor. Nu mai putin, actiunile lor impotriva tiganilor reprezinta un genocid conform definitiei data de Natiunile Unite in „Conventia internationala pentru prevenirea si pedepsirea crimei de genocid”. Nazistii considerau viata persoanelor cu handicap sever, fizic sau psihic, ca „nefiind demna de a fi traita”. In toamna anului 1939 au inceput programul de eutanasiere in cadrul caruia medicii nazisti au ucis mai mult de 70.000 de persoane cu handicap, in sase centre de exterminare. Reactia publica l-a determinat pe Hitler sa opreasca programul in august 1941, dar mai multe zeci de mii de persoane au fost ucise in spitale dupa aceasta data, in ciuda stoparii oficiale a programului. Nazistii ii vedeau pe tigani ca fiind o rasa inferioara, o amenintare la adresa „puritatii” rasei germane si o problema de rezolvat prin omorarea in masa. La inceputul celui de-al doilea razboi mondial pe teritoriul Germaniei locuiau aproximativ 40.000 de tigani. Cateva mii au fost sterilizati si mai multe mii au fost deportati 66

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

in centrele de exterminare din Polonia. In diverse tari din estul Europei, tiganii erau adunati si impuscati. In lagarul Auschwitz-Birkenau exista un perimetru special pentru tigani, care cuprindea aproape 20.000 de persoane. Pe toata durata persecutiei naziste au fost ucisi aproximativ 200.000 de tigani. Incepand din 1941, nazistii au ucis aproape 3.5 milioane de prizonieri de razboi rusi, majoritatea prin infometare, altii prin impuscare sau gazare, in tabere de prizonieri de razboi, centre de munca fortata si lagare de concentrare. Polonezii, care erau considerati subumani si o piedica pentru expansiunea Germaniei, au fost de asemenea ucisi. Pentru a inrobi populatia poloneza, nazistii au ucis mii de intelectuali polonezi, lideri politici si membri ai clerului. Mii de copii polonezi care erau considerati de origine germana au fost rapiti si trimisi in Germania pentru a fi crescuti de parinti adoptivi. In jur de 1.5 milioane de civili polonezi au murit in timpul celui de-al doilea razboi mondial ca rezultat al invaziei naziste si ocuparii Poloniei.

Bilantul si testamentul Holocaustului La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial in 1945, intreaga cultura laica si religioasa a evreilor din Europa fusese distrusa si intre 5.6 si 5.9 milioane de evrei fusesera exterminati. Dintre acestia, aproximativ 1.5 milioane erau copii. Dupa razboi Aliatii au organizat la Nurenberg, in Germania, un Tribunal Militar International pentru a-i judeca pe liderii nazisti care supravietuisera, pentru crime de razboi si crime impotriva umanitatii. In cele mai importante procese al crimelor de razboi, desfasurate in 1945 si 1946, 22 de lideri marcanti ai Germaniei naziste au fost gasiti vinovati si 12 dintre acestia au fost condamnati la moarte. Pe langa acestea, tribunale civile si militare din multe tari au desfasurat sute de alte procese. Guvernele de ocupatie instalate de Aliati in Germania au inlaturat zeci de mii de nazisti din pozitiile lor oficiale. Numai in Germania au fost instrumentate aproape 90.000 de cazuri de crime de razboi. Mai tarziu, in 1948, o rezolutie a Natiunilor Unite a stabilit ca orice crima impotriva umanitatii se supune legilor internationale, fara a se putea prescrie urmarirea celor acuzati de astfel de crime. In baza acestei rezolutii Franta a condamnat un 67

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

numar de fosti nazisti, iar Statele Unite au revocat cetatenia catorva colaboratori nazisti care emigrasera in aceasta tara.

68

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Bibliografie Raport final, Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Preşedintele comisiei: Elie Wiesel, Editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, Iaşi, Editura Polirom, 2005. Documente, Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, ediţie îngrijită de Lya Benjamin, Iaşi, Polirom, 2005. Radu Ioanid, Holocaustul în România. Distrugerea evreilor şi romilor sub regimul Antonescu, 1940-1944, Bucureşti, Editura Hasefer, 2006. Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască, vol. I-II, părţile întâia şi a doua, Bucureşti, Editura Hasefer, Yad Vashem, 2001-2003. Jean Ancel, Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Iaşi, Yad Vashem, Polirom, 2005. George Voicu (ed.), Pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941). Prologul Holocaustului din România, Iaşi, Polirom, 2006. Jean Ancel, Distrugerea economică a evreilor din România, Editura Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, Yad Vashem, Bucureşti, 2008 Viorel Achim, Constantin Iordachi (coord.), România şi Transnistria: Problema Holocaustului. Perspective istorice şi comparative, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2004. Matatias Carp, Cartea neagră. Fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România în timpul dictaturii fasciste 1940-1944, vols.1-3, Bucureşti, Socec, 1946-1948. Randolph L. Braham (ed.), Exterminarea evreilor români şi ucraineni în perioada antonesciană, Bucureşti, Hasefer, 2002. Mihail E. Ionescu and Liviu Rotman (eds.), The Holocaust and Romania: History and Contemporary Significance, Bucureşti, 2003. Holocaustul evreilor români. Din mărturiile supravieţuitorilor, Iaşi, Polirom, 2004. Lya Benjamin, Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România, 1940-1944, Bucureşti, Hasefer, 2001.

69

Adi Schwarz

Istoria Holocaustului – Curs 2017-2018

Hannah Arendt, Originile totalitarismului, trad. I. Dur şi M. Ivănescu, Bucureşti, Humanitas, 1994.

Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa, vol. I-II, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997. Cristopher R. Browning, Jürgen Matthäus, The Origins of the Final Solution. The Evolution of Nazi Jewish Policy, September 1939 – March 1942, Ierusalim, Yad Vashem, 2004. Saul Friedländer, Nazi Germany and the Jews, vol. I (The Years of Persecution, 1933-1939, New York, HarperCollins Publishers, 1997); vol. II (The Years of Extermination, 1939-1945, New York, HarperCollins Publishers, 2007) Richard J. Evans, The Coming of the Third Reich, London, Allen Lane, 2003 Richard J. Evans, The Third Reich in Power, 1933-1939, New York, Penguin, 2005. Richard J. Evans, The Third Reich at War: How the Nazis Led Germany from Conquest to Disaster , London, Allen Lane, 2008. Ian Kershaw, Hitler, London, Penguin, 2008. Dan Stone (ed.), The Historiography of the Holocaust, New York, Palgrave Macmillan, 2004. Mihai Chioveanu, Feţele fascismului. Politică, ideologie şi scrisul istoric în secolul XX, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005. Omer Bartov (ed.), The Holocaust. Origins, Implementation, Aftermath, London, New York, 2000. M. Marrus, The Holocaust in History, Hanover, University Press of New England, 1987.

70