Isanos Magda [PDF]

Zitiervorschau

MAGDA ISANOS SCRIERI

MAGDA ISANOS SCRIERI

Ediție, studiu introductiv, repere cronologice, note şi comentarii, referințe bibliografice de Aliona GRATI

1916 1944

Ştiinţa, 2016

CZU 821.135.1-8 I-81 Editat cu sprijinul Ministerului Culturii. Aprobat de Comisia de selecţie pentru editarea Cărţii naţionale. Prezenta ediţie cuprinde, pe cât e posibil, întreaga moştenire literară a Magdei Isanos. Compartimentul Poezie adună toate textele din volumele editate, precum şi din publicaţiile, manuscrisele şi dactilogramele care s-au păstrat până la ora actuală. Următoarele compartimente prezintă proza şi fragmentele de publicistică ale poetei, corespondenţa cu rudele, prietenii şi colegii ei. Volumul include pentru prima dată lucrările semnate de autoare în colaborare cu Eusebiu Camilar: drama în patru acte Focurile şi povestirea Minunata istorie a lui Nastratin Hogea de Leonid Soloviov, tradusă din limba rusă. Ultimul compartiment oferă o serie de fotografii de epocă legate de viaţa şi activitatea poetei.

MAGDA ISANOS – ELOGIUL BUCURIEI DE A TRĂI „Mă scald în zi ca un copil în râu. N‑am ieri, nici mâine, şi voioasă‑n uliți privesc cum trece soarele cu suliți, şi mă gândesc la vară şi la grâu. Voi scrie despre‑acea necruțătoare bucurie de a fi tânăr sub soare; cu fruntea lângă cer voi scrie despre viață. Tu, sărută‑mi cartea, dimineață…” (Mă scald în zi)

Responsabil de ediţie: Mihai Papuc Corectori: Mariana Belenciuc, Maria Cornesco Redactor tehnic: Nina Duduciuc Machetare computerizată: Valentin Vârtosu jr. Copertă: Vitalie Ichim

„Între minutul acesta care bate/ Şi celălalt…” Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa,

str. Academiei, nr. 3; MD-2028, Chişinău, Republica Moldova; tel.: (+373 22) 73-96-16; fax: (+373 22) 73-96-27; e-mail: [email protected]; [email protected]; www.stiinta.asm.md

Difuzare:

Republica Moldova: ÎM Societatea de Distribuţie a Cărţii PRO-NOI str. Alba-Iulia, nr. 75; MD-2051, Chişinău; tel.: (+373 22) 51-68-17, 71-96-74; fax: (+373 22) 58-02-68; e-mail: [email protected]; www.pronoi.md Toate drepturile asupra colecţiei „Moştenire”, inclusiv asupra acestei ediţii, aparţin Întreprinderii Editorial-Poligrafice Ştiinţa. Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Isanos, Magda Scrieri /Magda Isanos; ediţie, st. introd., repere biografice, note şi comentarii, referinţe bibliografice de Aliona Grati; – Ch.: Î.E.P. Ştiinţa, 2016 (Combinatul Poligr.). – 564 p. – (Col.: „Moştenire”, ISBN 978-9975-67-986-2) ISBN 978-9975-85-009-4 821.135.1-8

ISBN 978-9975-85-009-4

© Ediţie, studiu introductiv, repere biografice, note şi comentarii, referinţe bibliografice de Aliona Grati, 2016 © Î.E.P. Ştiinţa, 2016

În timpul vieții sale, Magda Isanos a cunoscut două momente de glorie literară. Primele ecouri ale celebrității i‑au parvenit la douăzeci de ani, după ce Mihail Codreanu a prezentat‑o în cadrul unei şedințe a „Însemnărilor ieşene” ca pe „o poetă de o mare sensibilitate” şi „de o reală profunzime”. Avându‑l ca mentor pe Mihail Sadoveanu, cercul cunoscutei reviste cuprindea elita culturii ieşene, iar aprobările acesteia i‑au asigurat tinerei un fulminant succes la public. Este adevărat că poemele Magdei au apărut şi până atunci pe paginile celei mai importante publicații de cultură a interbelicului basarabean, „Viața Basarabiei”, însă prezența la „Însemnări ieşene” de‑a lungul anilor 1936 şi 1938 cu un număr însemnat de texte, precum şi la „Jurnalul literar” în 1939, condus pe atunci de G. Călinescu, i‑a oferit avantajul de a face parte din categoria de tineri poeți citiți şi citați. În primăvara anului 1937, în timp ce lua prânzul la o pensiune, avu surpriza să audă la masa alăturată o discuție între doi domni care îi lăudau poeziile. În acelaşi an, este invitată la vila „Sonet” a lui Mihail Codreanu, iar Constantin I. Parhon îi recită poemul Murim… ca mâine în fața unui auditoriu select din Aula Universității. Frecventează cu regularitate întrunirile „Însemnărilor ieşene”, participă la şedința inaugurală a cenaclului „Noua Junime”, fiind stimulată să scrie. Într‑un mesaj adresat părinților, Magda comentează evenimentul în felul următor: „Eu am citit o poezie care n‑a fost cu totul pe placul lui G. Călinescu, totuşi i‑au plăcut unele lucruri, m‑a invitat data viitoare cu mai multe bucăți”. După toate semnele, tânăra poetă îşi anticipa recunoaşterea, de vreme ce, doar cu un an înainte, îşi asigura mai în glumă mătuşa că aceea avea o şansă reală de a intra în istoria literaturii române din simplul motiv că, peste ani, pe casa ei va fi instalată o placă pe care va sta scris: „Aici a locuit marea poetă Magda Isanos, la mătuşa ei Călinescu Olga”. Al doilea moment de grație în cariera poetei s‑a produs în 1943 cu ocazia editării singurului volum antum „Poezii”, apărut la aceeaşi editură „Brawo” la care se tipărea şi „Însemnări ieşene”. Cartea s‑a bucurat de prezentările unor critici literari notorii, remarcabilele publicații „Revista Fundațiilor Regale”, „Timpul”, „România tânără”, „Universul literar”,

5

„Adevărul literar şi artistic” găzduind comentariile lui Pompiliu Constantinescu, Gheorghe Bezviconi, Şerban Cioculescu, dar şi ale tinerilor pe atunci Ion Caraion şi Virgil Ierunca. Judecând după numărul mare de cronici la cărțile postume „Cântarea munților”, 1945, „Țara luminii” („Imnuri pentru pământ”), 1946, „Poezii”, 1947 şi încă câteva, în deceniile următoare, Magda Isanos beneficiază de o atenție constantă, fapt menționat de Constantin Ciopraga în prefață la volumul „Cântarea munților” (1988): „Ea, cea atât de concret implantată în istoria curentă, trece  – postum  – într‑un timp al mitului (…) În posteritate poezia Magdei Isanos cunoaşte o audiență remarcabilă, pe măsura celei care a fost o personalitate de excepție”1. Creația ei este semnalată admirabil de Ion Caraion, Şerban Cioculescu, Garabet Ibrăileanu, Camil Baltazar, George Ivaşcu, Alexandru Piru, Alexandru Jebeleanu, Geo Bogza, Laurențiu Fulga, Marin Bucur, Ion Rotaru, Victor Felea, Horia Bădescu şi mulți alții. Chiar şi mai scepticul Geo Bogza semnează despre Magda în cheie superlativă: „A scris versuri în care se simte tălăzuirea oceanului când se pregăteşte furtuna, versuri uriaşe, poate cele mai dintâi versuri uriaşe pe care le‑a scris o fiică a poporului nostru”2. La rândul lui, criticul Nicolae Manolescu și‑a adus contribuția, consemnând în prefața la antologia „Poezia modernă de la G. Bacovia la Emil Botta” prezența unei poezii „excepționale, cu mare influență asupra întregii poezii feminine de după război…”3. La distanța de mai puțin de zece ani de la afirmația lui Constantin Ciopraga, Alex Ştefănescu ajunge la o concluzie mai temperată în ceea ce priveşte solicitarea acestei poezii: „Din Magda Isanos rămâne o legendă, din ce în ce mai cețoasă”4. Totuşi, poeta îşi menține un anumit public în continuare, pentru care s‑a creat o pagină web5, s‑a editat o revistă intitulată „Ferestre” şi s‑a organizat un Festival Național de Literatură „Eusebiu Camilar – Magda Isanos”6. În Basarabia, promovarea Magdei Isanos parcurge o cale anevoioasă, fiind afectată de sincopa extinsă între anii 1940 şi 1989. Cum bine se ştie, climatul literar din perioada interbelică a fost prielnic pentru afirmarea energiilor creatoare ale tinerei poete. După un debut cu versuri în revistele şcolare din Chişinău „Licurici” (1932), „Ghiocei” (1933) şi „Crai nou” (1934), eleva de liceu deveni aproape imediat un autor de la „Viața Basarabiei”, alături de Pan Halippa, Şt. Ciobanu, N. Costenco, T. Inculeț, S. Cujbă, Gh.V. Madan, I. Buzdugan, Al. Boldur, A. Luțcan şi Vl. Cavarnali, ceea ce însemna o recunoaștere a valorii literare. Un reportaj despre „Serata artistică‑literară a revistei «Viața Basarabiei»” ne stă mărturie a faptului că tânăra a avut aici un mediu deschis şi receptiv la talentul ei: „Din inițiativa revistei s‑a organizat la teatrul «Orpheum» o serată literară, urmată de bal în ziua de 5 decembrie a.c. (…) Au citit din operele sale domnişoara Magda Isanos şi domnul Gheorghe V. Madan” (nr. 11–12, 1935, p. 91). În numărul 9 (1936) al revistei, Nicolae

Constantin Ciopraga, prefață la Cântarea munților. Versuri, proză şi publicistică, ediție şi tabel cronologic de Margareta Husar, BPT, Bucureşti, Editura Minerva, 1988, p. 5, 25. 2 După Constantin Ciopraga, Op. cit., p. 25. 3 Nicolae Manolescu, Prefață la Poezia modernă de la G. Bacovia la Emil Botta, vol. I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968. 4 Alex Ştefănescu, La o nouă lectură: Magda Isanos, în „România literară”, nr. 42, 1994. 5 Adresa site-ului: http://www.isanos.ro 6 Festivalul se desfăşoară anual în satul de baştină al lui Eusebiu Camilar, Udeşti, jud. Suceava. 1

6

Costenco o trece pe lista membrilor „Societății Scriitorilor din Basarabia” care urma să se instituie la scurt timp. Într‑adevăr, în 1939, numele ei apare alături de fondatorii Pan Halippa, N. Costenco, I. Buzdugan, O. Cruşevan‑Florescu, B. Istru, T. Nencev şi V. Luțcan. Actorul și prozatorul Dominte Timonu ne oferă amănunte despre primele apariții publice ale Magdei Isanos: „Cu Magda Isanos am fost colegi de cenaclu. Ședințele cenaclului aveau loc în fiecare sâmbătă seara în sala de festivități a primăriei și începeau de obicei cu un referat, în care se ridica o problemă mai spinoasă, ca despre stil, valoarea artistică a unei opere, sau chiar despre însăși noțiunea de artă. (…) Magda Isanos, fiica unui medic, cam smolițică, cu ochii mari și vii, tăcută, rece, distantă, părea de o gravă seriozitate. Cei câțiva tineri de vârsta ei nu‑i prea dădeau târcoale, așa cum se întâmplă de obicei de când e lumea lume, tocmai pentru răceala pe care o afișa. (…) Dacă Magda Isanos a izbutit să se înalțe până la măiestria literară unde se găsește astăzi, loc bine definit în lirica românească, desigur că meritul îi aparține ei în primul rând. Fără îndoială, că o contribuție au constituit‑o și discuțiile purtate pe vremea aceea în cadrul cenaclului de atunci, precum și în paginile revistelor literare, mai ales a «Itinerarului» de sub direcția lui Iorgu Tudor”.1 Redactorii de la „Viața Basarabiei”, „Cuget Moldovenesc”, „Pagini Basarabene” o considerau pe Magda ca făcând parte importantă din acel „fond spiritual basarabean” pe care ei şi‑l doreau explorat, fortificat şi promovat. Oferind prioritate băştinaşilor (imperativ promovat cu insistență mai ales de Nicolai Costenco), cei de la „Viața Basarabiei” îi publicau versurile chiar şi după ce poeta a plecat la Iaşi pentru studiile universitare. Numărul 2–3 (1939) al revistei conține o referință amicală la adresa ei: „Pentru noi e o plăcere deosebită de a constata, printre colaboratorii acestei foi, prezența unei Basarabence, Magda Isanos. Reproducem poezia Dimineață, din nr. 2 al «Jurnalului literar», pentru a împrospăta în memoria cititorilor noştri numele unei vechi colaboratoare a revistei noastre, dar care, pare‑se, a uitat de existența noastră”. La fel procedau şi celelalte reviste, tratând‑o cu un aer de familie şi considerând‑o portavoce a Basarabiei româneşti. Interzicerea autorilor indezirabili noului regim după anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică se răsfrânge şi asupra memoriei Magdei Isanos. Pentru noile generații consumatoare de literatură „moldovenească” de la Est de Prut poeta este practic o necunoscută. Numele îi iese la lumină doar după 1989, grație unui serial de articole semnate de Vasile Badiu în revistele de cultură locale. Cercetătorul îşi împărtăşeşte revelația unei moşteniri prețioase, vestind o poetă „de sensibilitate rară şi de o gândire artistică profundă”, în a cărei poezie se aud „ecouri ale meleagurilor basarabene” şi se susțin pledoarii întru „dreptatea pentru oameni”. Tot în 1989, Editura Literatura artistică scoate de sub tipar, în grafie latină, volumul de versuri, schițe şi cronici al poetei, intitulat „Confesiuni lirice”. Atitudinea criticului față de poeta a cărui destin s‑a împletit cu o întreagă generație de basarabeni eminenți, ieşiți ca o binecuvântare de sub norii denşi ai uitării, este susținută de Nicolae Corlăteanu, Mihai Cimpoi, Veronica Bâtcă şi alți istorici literari care o reintegrează în istoria literară a locului. Alexandru Burlacu şi Alina Ciobanu o includ pe Magda Isanos în antologia „Scriitori de la Viața Basarabiei”2, iar Mihai Cimpoi îi acordă spațiu considerabil în a sa „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia”. La un moment dat, gesturile criticilor de la Chişinău trezesc suspiciuni pe motiv că ar fi resuscitat Dominte Timonu, Scara din umbră și lumină, Chișinău, 2008, p. 196–198. Burlacu Alexandru, Ciobanu Alina, Scriitori de la „Viața Basarabiei”, Chişinău, Editura Hyperion, 1990.

1 2

7

i­deologia regionalismului cultural1. Are poezia Magdei Isanos un „specific basarabean” sau nu rămâne de văzut, se cere însă situarea ei în contextul în care şi‑a început activitatea şi în poetica timpului deopotrivă. Cert e că la 1938, într‑un articol intitulat Tânăra lirică basarabeană, Laurențiu Fulga trece numele Magdei Isanos pe o listă compunând „elita spiritualității basarabene”2. În reconstituirile sale, Elisabeta Isanos probează faptul că Magda a păstrat „dorul de provincia ireversibilă. Cei plecați evocă mereu atmosfera locului de baştină: un parfum indescifrabil, o ținută care‑i defineşte ca o hieroglifă. Copil, ghiceam imediat în casa cui intrasem. Recunoşteam încă din uşă o odaie de basarabeni: câteva obiecte ciudate, nelipsitul samovar, pe care nicio luptă şi niciun pact politic n‑au reuşit să-l disloce, mirosul de ceai şi plante medicinale, de unde ideea că ierborizau cu toții uscându‑se, dar şi altceva, greu de spus, poate o anumită lentoare serioasă, un ritm al vieții zilnice”3. Mihai Cimpoi trece drept „marcă basarabeană” un anume „vizionarism social” al poeziei „de început de secol cu fâlfâiri agitate de drapele şi aprinderi de sfeşnice, cu strigăte de groază şi sunete chemătoare la goarne, cu mâini întinse peste ruini şi morminte, cu încendieri de zări, cu galopări tropotitoare şi cu suliți ridicate în ceruri, cu oameni porniți după pilda şuvoaielor revărsate”4. Relieful particular al poeziei Magdei Isanos are drept corolar inclusiv aceste date particulare care îi completează formația scriitoricească, dar în niciun caz nu o circumscriu doar spațiului basarabean. Predispoziția cercetătorilor de a o considera o „poetă a noastră” m‑a determinat, în 2004, să‑i acord spațiul considerabil în teza mea de doctorat cu tema Lirica feminină din Basarabia. Anii ’20–’30. Fireşte, pentru mine, nici atunci, nici acum, faptul că Magda Isanos este o poetă a literaturii române nu intra în contradicție cu cel de a prezenta cu relevanță lirica feminină din Basarabia interbelică. Prezența poetei în colecția „Moştenire” a Editurii Ştiința, ce cuprinde scriitori de origine basarabeană sau legați sufleteşte de acest ținut, este un act reparatoriu şi, în acelaşi timp, o acțiune de încununare a eforturilor criticilor şi istoricilor literari, rudelor şi prietenilor poetei care au adunat de prin revistele timpului şi manuscrisele păstrate „piesele lipsă” din primele plachete. Aşadar, volumul de față caută să fixeze profilul Magdei Isanos atât cât este, întrerupt abrupt de trecerea tragică în neființă. Ne‑am propus să includem tot ce s‑a păstrat din ceea ce a reuşit să înregistreze poeta pentru literatura şi cultura română în acea „picătură/Între minutul acesta care bate/ Şi celălalt…” care i‑a fost viața.

3 4 1 2

Vezi Dan Mănucă, Literatură, identitate şi regionalism, Iaşi, Princeps Edit, 2012. Laurențiu Fulga, Tânăra lirică basarabeană, în „Jurnalul literar”, nr. 23, 1938, p. 7. Elisabeta Isanos, Cosânzenii, Timişoara, Augusta/Artpress, 2005, p. 160. Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Chişinău, Editura Arc, 1996, p. 128.

8

De la confesiune la ficțiune, de la experiența de viață la imaginar Magda Isanos este „acea care se anunță, chiar şi pentru o activitate restrânsă, drept cea mai profundă poetă a literaturii române”1. Pe fundalul unei poezii sentimental‑romanțioase, înscrisă în tradiția clasicizantă a epigonilor eminescieni, ea se distinge prin mai multe aspecte, demonstrând „disponibilități de mare poetă” (Const. Ciopraga). Exegeții o consideră printre „cele mai înzestrate vlăstare”, pasionată a „luminii şi a dragostei de oameni” (Camil Baltazar), cucerind cititorul prin „creația autentică şi originală”, prin „profunzimea sensibilității şi înălțimea idealurilor ei umaniste” (Ion Dodu Bălan). Apariția poetei este asemuită cu „un dar de preț şi semnificativ în acelaşi timp, ținând seama de calitatea artistică, de profunzimea şi noblețea umanistă a mesajului cuprins în versurile mereu tinerei autoare” (Victor Felea). Mai toți comentatorii au constatat opțiunea Magdei Isanos pentru poezia ca expresie modernă, inedită a lirismului. Autoarea se opunea romantismului de direcție personală şi îşi arătă solidaritatea cu promotorii unei noi sensibilități poetice. Pompiliu Constantinescu notează că la ea „lirismul există, (…) în substructură, ca ceva natural. (…) Un intimism din care irizează nu ştiu ce nostalgic, versul sugerând mai mult decât spune în esență”2. Tradiția deja stabilită în lirica feminină de a face versuri „de album” prin descrierea directă, ostentativă, cu pretenția de maximă precizie a schimbărilor anatomice, declanşate de un sentiment intemperant, nu o mai tenta, poeta preferând o altă modalitate de comunicare a propriilor sentimente, obsesii, nelinişti, experiențe existențiale şi erotice. Spre deosebire de colegele ei de breaslă, menționează Victor Felea, tânăra autoare stăpânea cu autoritate pasiunile sugerate: „Ceea ce reține – ca o primă impresie – în contactul cu această poezie e aerul ei de naturalețe, de spontaneitate, țâşnirea directă a versului dintr‑o emoție efectivă şi dintr‑o experiență de viață autentică; asistăm la o confesiune făcută firesc, fără greutate, fără artificiu. (…) Pornind întotdeauna de la experiențe şi atitudini reale (care constituie baza oricărei arte), poeta ştie să lase versurilor întreaga lor comunicare, întregul lor fluid afectiv, însă nu îşi părăseşte nicio clipă atribuțiile directe de ordonator suveran al materialului inițial”3. Încă în 1945, într‑un articol în „Adevărul literar şi artistic”, Şerban Cioculescu punctează un triumf al convenției artistice asupra temperamentului individual: „Magda Isanos nu ne apare, aşadar, ca o cântăreață primitivă, naturală şi inspirată, ci ca o artistă înzestrată cu talentul de a‑şi ascunde meşteşugul, învederându‑şi numai «arderea». Era într‑adevăr în poezia ei o flacără curată, întreținută de mâini experte, ca să nu‑şi plimbe dezordonată vâlvătăile. Mai mult decât un instinct artistic, o conştiință, o călăuză în alegerea cuvintelor, cu o dozare plină de grijă, a provincialismelor, în frâna pe care ştia să o pună jocului de aliterații sau rime, în evitarea retoricii, cu toată misiunea socială pe care şi‑o asumase”4. Ulterior Dumitru Micu îi recunoaşte poetei meritul de a avea un instinct artistic dezvoltat, capabil să‑i apere confidențele de sentimentalism şi dulcegărie: „Sinceritatea abordată cu o lirică ostentație nu e câtuşi de puțin o poză; este o sinceritate de o Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Bucureşti, Editura Timpul, 1966, p. 113. Pompiliu Constantinescu, Magda Isanos. Poezii (recenzie), în „Vremea”, nr. 711, Bucureşti, 1943. 3 Victor Felea, Dialoguri despre poezie, Bucureşti, E.P.L., 1965, p. 164. 4 Şerban Cioculescu, apud: V. Felea, Op. cit., p. 166.

1 2

9

inefabilă autenticitate, orientată de instinctul artistic”1. Potrivit exegetului Horia Bădescu, poezia Magdei Isanos creează un echilibru perfect între luciditate şi naturalețe: „La I. pasionalitatea e o formă complementară a lucidității ce îi determină modul de a exista şi reprezentările, orientând‑o spre o poezie de flăcări înalte şi exaltări pluriforme. Un vers ca «Nu ştiu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe» punctează prin familiarul «nu ştiu» natura spontană a lirismului, poeta fiind parcă o voce a tuturor lucrurilor, într‑o rostire închegată din simultaneități, unificând iubire şi maladie, maternitate şi aprehensiune a morții, cotidianul şi ritmurile eterne. Efervescența, mobilitatea, gesticulația retorică, iluminările nu pot disimula anxietățile, nici răsucirile lăuntrice, spaimele, nostalgiile acute; însă, spre deosebire de lirica feminină de până atunci, nu şoaptele, nu suavitățile, nu resemnarea sunt caracteristice”2. Biograficul are un rol important în modelarea poeziei Magdei Isanos. Conştiința morții apropiate predispune poeta spre confesiune. A reduce însă poezia ei la o formulă a transparenței expresive, legată exclusiv de biografie, sau mai bine zis, de faptul că îşi anticipa moartea apropiată înseamnă a o simplifica. Cu siguranță, poeta a optat pentru proiectarea în imaginar a experiențelor sale particulare şi, în consecință, confesiunea a devenit ficțională, sau, mai bine spus, literară. Din dorința de a cunoaşte moartea, de a transcende condițiile ei reale, se naşte însă un alt tip de sinceritate, deosebită de cea pe care am întâlnit‑o la predecesoarele ei, o sinceritate a ființei în sens ontologic, poezia fiind o confesiune nu a individului, ci a ființei. Înțelegerea sincerității în registru modern îi permite poetei să folosească pronumele personal la persoana întâi, eu, care topeşte în sine şi eul empiric, şi pe cel fictiv. Coexistă în poezia ei două voci care autentifică împreună confesiunea: una auctorială şi alta abisală: „Se-aprinde‑n oglindă lampă bătrână/ cu picior şi bonetă de‑atlas/ şi nu ştiu, eu povestesc, sau ea, fără glas,/ amândouă cuprinse‑n lumină” (Lampa). Confuzia dintre eu şi ea deplasează atenția de pe sinceritatea individului pe cea a unei alte voci venite din subconştient. Se produc înlănțuiri mai mult sau mai puțin stabile de identificări. Vocea poetei este concurată de cea a „povestitorilor răsfățați”, a „oamenilor ciudați, fără chipuri, fără umbră”. Discursul confesional se plurivocalizează, iar imaginile se expun într‑un spectacol al reprezentărilor, devenind imagini‑formule ale lumilor probabile. Modelul preferat al Magdei Isanos este, incontestabil, Mihai Eminescu. Ea adoptă eminescianismul nu numai la nivel de temă şi motiv, dar şi la cel de poeticitate, stare de spirit, limbaj etc. Lumea terestră, restructurată într‑una sublimat astrală, eterică, cu o natură subtilă în stilul grădinii paradisiace dezvăluie sistemul ontologic de esență eminescian, la care se raportează în mod creator. De la marele maestru ea deprinde tehnica racordării versului la sunetele transcendentale, dându‑le vibrația absorbantă a Cosmosului. La aceste influențe mai adăugăm şi caracterul euforic al sentimentului, disoluția muzicală a eului, cultul pentru fabulos, modalitatea de figurare spațială etc. Imagistica Magdei Isanos îi relevă o cultură mitopo(i)etică, specifică adevăraților creatori de lumi virtuale. Aceasta îşi află reperele în poetica eminesciană, dar suferă modificări esențiale sub influența modernilor interbelici Macedonski, Bacovia, Arghezi, Blaga Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române, vol. II, Bucureşti, Editura Iriana, 1995, p. 95. 2 Horia Bădescu, Magda Isanos, Dicționarul general al literaturii române, Bucureşti, 2012.

şi Ion Barbu. Preluând şi asimilând de la marii precursori modalitățile de construire a universurilor poetice, ea instituie o lume a sa şi o populează aidoma Marelui Creator. În acest act de creație imaginația joacă un rol primordial, căci face posibilă perceperea raporturilor secrete între lucruri, stabileşte corespondențe şi analogii dintre cele mai bizare. Inedite îi sunt corespondențele între parfumuri, sonuri şi stări sufleteşti: „Păsările cu aripi molatece,/ din smârcuri sălbatece,/ au zburat cât au zburat –/ pe spatele lor era cerul culcat –/ apoi începură să ciocănească / tâmpla mea, gata‑n vis să‑nflorească. /…S‑aşezau pe pernele mele,/ pe lampă şi‑n dantela din perdele,/ şi cântau, umflând guşele,/ c‑au început să răsară brânduşele” (Păsările). Mereu deschisă spre noi interpretări, poezia ei mizează pe multiplele asociații şi asemănări cu efect magic, pe dilatarea metaforică a spațiilor cu ajutorul oglinzii, visului, reveriei, pe schimbarea liniilor topografice ale spațiului, pe echivalențele sinestezice, pe alternarea spațiilor limitate cu cele nelimitate etc. Creația timpurie a lui Blaga prezintă un model pentru tânăra obsedată de a face dreptate celor obidiți de soartă. Poemele ei sunt, pe alocuri, adevărate poze extatice, expresii ale strigătului ființei, acoperind noțiunea expresionistă prin redimensionarea extaziată a realului, prin elanul dionisiac, prin dominația titanică asupra timpului şi a spațiului. Isteria vitalistă, sentimentul absolutului, retrăirea autentică a fondului mitic sunt contopite în poezia socială, mesianică, dar şi în cea fascinată de mister, de moarte, de lumină, de pământ, de ape, de eros etc. Poezia Magdei Isanos este blagiană şi pentru că stă mereu sub vraja deconcertantă a misterului, cultivând sentimentul metafizic al existenței. Poeta se înrolează în armata artiştilor care sunt tentați să vadă manifestarea arhetipului şi sacrului în faptele comune ale vieții. Dominantele imaginarului: pădurea, codrul, grădina, parcul, muntele, copacul; oceanul, marea, râul, lacul; câmpia, florile şi toate buruienile nu sunt fenomene spațiale neutre, ci instrumente de inițiere în misterele universului, căi de accedere la sacralitate. Spre exemplu, în poemul Copilăria mea lirismul provine nu din evocarea peisajelor copilăriei, ci din emoția reconstituirii acestora într‑o geografie mitică, imaginară a ancestralului şi a echilibrului spiritual: „Cine povesteşte în mine, cine/ mi‑aduce aminte c‑am trăit acolo,/ în țara dintre sobă şi genunchii bunicului,/ întâia poveste cu zmei?” „Tărâmul zmeului” începe acolo unde „miraculoasele răsărituri” şi „bicele de aur ale ploii” antrenează spiritul într‑o călătorie inițiatică particulară spre temeiurile ființei. Poeta a publicat în timpul vieții sau a pregătit pentru tipar acele texte care exprimă cu intensitate maximă concepțiile sale despre viață şi poezie. Volumul ei antum „Poezii” (1943) lasă impresia unei voințe de construcție migăloasă. Niciun poem nu este plasat la întâmplare. Cartea porneşte cu o ars poetica, poemul Pomii cei tineri şi se încheie cu un Epilog. Penultimul – Poemul femeii care iubea primăvara – poate fi receptat ca o ars poetica. Mai mult decât atât, Magda Isanos şi‑a edificat volumul pe o structură de itinerar inițiatic, de cunoaştere, fapt ce probează o autentică modernitate artistică. Aventura lăuntrică, îndreptată către căutarea şi descoperirea unui centru spiritual, a rădăcinilor ontice ale eului îi alimentează substanța mitopo(i)etică a poemelor şi de‑a lungul celorlalte volume. Axis mundi, devin, la ea, pe rând: grădina, pădurea, oceanul, lacul, insula, muntele şi cimitirul. În poemele de început un astfel de centru, un spațiu‑matrice, în care spiritul ar găsi linişte şi stabilitate este copilăria. Acestea cultivă un aer nostalgic după viața patriarhală în sânul familiei, lângă mama, bunicul cu poveşti, între pomii din grădina de acasă. În liniştea instalată se coace însă viermele zbuciumului după „lumina curată” a „duşmănoaselor stele”. Reveriile halucinante, iluziile optice, jocul de lumini, oglinda, ceața, mişcările ierburilor, foşnetul copacilor, legănatul apelor şi multe altele

10

11

1

r­ estabilesc dimensiunile miraculosului: „Înțelegem aşadar că abaterile de la modelul natural, uneori până la suprarealism, exagerarea plăsmuirilor imaginare până la impresia de halucinare în câteva locuri se întemeiază pe principii bine gândite, totul fiind posibil pe planul fanteziei rodnice şi subsumat unor concepte umanitariste, sănătoase”1. Mişcarea esențială care îi asigură Magdei Isanos succesul este adeziunea la noul concept de poeticitate. Tânăra poetă încearcă variate căi de expresivitate modernă, explorând elemente ale diferitor poeticități într‑o modalitate personală. Originalitatea poeziei ei constă în figurația specifică a imaginarului, dictată de stările lirice ale ființei sfâşiate între gravele probleme ale existenței şi necesitatea unui loc de linişte, între frica în fața morții iminente şi bucuria participării la Totalitate prin dizolvarea în natură.

Unde sunt acum, unde sunt Ființe, lucruri tainic împăcate, Lângă pământ ca umbrele culcate, Şi mirosind a pământ?” (Noapte)

Magda Ursache, Postfață la Magda Isanos. Poezii, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 203. Charles Baudelaire, apud: Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, Bucureşti, EPLU, 1969, p. 54.

Imaginarul poetei trădează o insistentă şi perpetuă căutare de sine. Scufundarea în sine semnifică şi o imersiune în tainele lumii, o călătorie către temeliile universului, către arhetipurile tuturor lucrurilor. În intimitatea naturii, autoarea este cuprinsă de sentimente care le transcend pe cele proprii, legate de întreaga existență, de întreg universul. Conştiința se dilată până când presimte bucuria existenței absolute: „Din adâncuri neştiute nici de mine, cheamă/ sufletul imaginea pe care-a scăldat‑o/ şi tremură de bucurie şi de teamă/ văzând că nicio trăsătură n‑a uitat‑o” (Naufragiu). Pădurea, codrul, grădina, parcul, muntele, copacul; oceanul, marea, râul, lacul; câmpia, florile şi toate buruienile nu mai sunt repere ale privirii pentru orientarea doar în spațiul real, ci şi elemente topografice de reprezentare imaginară a spațiului mitic, fabulos. Descompusă, natura apare la Magda Isanos în fragmente de real ce reprezintă, ca în poezia eminesciană, codurile, încifrarea naturii ultime, neschimbătoare şi veşnice, în forme accesibile privirii. Cele mai multe scenarii ale poemelor regizează această căutare disperată de a găsi lucrurilor prelungire în eternitate, de a pătrunde în interiorul lor plin de semnificații şi mister, de unde se poate pătrunde în sferele fine ale cosmicului: „Căutam în iarbă şi‑n mohor/ tainele ascunse tuturor./ Mă uitam în fântână şi‑n iaz,/ şi‑ascultam – îndelung – sub brazi…” (Doamne, n‑am isprăvit!). Poemele practică un soi de vrăjitorie evocatoare de spații necunoscute şi, în acelaşi moment, cunoscute, înrămate în frumusețea şi puritatea începutului. Reveriile halucinante, iluziile optice restabilesc dimensiunile ideale ale existenței: „Anume deschise, zările/ vesteau pământului primăverile./ Drumul fugea purtând călăreții; pomii de aur şi‑azur ai dimineții/ creşteau ca‑n poveşti,/ acoperind înaltele fereşti” (Fata). Alternanța nenumăratelor imagini cu inepuizabilele lor semnificații, mereu deschise spre îmbogățire, multiplele asociații şi asemănări au efect de vrajă, amintind de începuturile lumii, unde totul are un nou început. Setea de spații noi determină imaginația să inventeze încontinuu. Dilatarea orizontului este favorizată de somn, reverie, vis, oglindă unde controlul rațiunii slăbeşte. Trecerea de la trezie la somnolență are loc în spații creatoare de incertitudini optice: fie că este vorba de oglinda ce reflectă razele luminescente ale unei lămpi, sau de echivalentul acesteia – apa de diferite stări, fie că de jocul halucinant al crengilor de copaci, sau de interminabilul legănat al lanurilor de verdeață, fie că de decorul sublunar sau de cel al depărtărilor fascinante. Spațiul limitat al odăii se deschide în sticla magică a ferestrei: „Mă simt în camera mea ca pe‑o insulă./ Seara când arde becul – amiază egală –/ ies ploşnițe şi gânduri în haine de gală./ Ca un Robinson visez departe oraşul.// Mă gândesc tot mai grăbită şi sufăr/ de tinerețe, ca de‑o boală sau dragoste./ Fereastra miroasă frumos şi adie,/ dreptunghiulară, ca un drapel pe‑o corabie” (Insulă). Acelaşi lucru are loc atunci când în odaie apare o oglindă, o lampă, ceață, chiar şi termometrele strălucitoare din odaia spitalului. Spațiile Magdei Isanos trădează o criză a eului scizionat de multiplele contradicții ce bântuie constant ființa. Darul de a vedea mai mult decât îi este dat omului să vadă constituie un izvor nesecat de suferințe. Extenuată de durere, poeta ar dori ca: „Fiecare zare să nu aibă‑n spatele ei înc-o zare,/ fiecare cuvânt să nu aib‑un clopot mai mult” (Oamenii mă uimesc). Dar nu există cale de întoarcere. Femeia „care iubea primăvara”

12

13

Configurația imaginarului Teza lui Charles Baudelaire: „Fantezia descompune întreaga creațiune şi cu materiale îngrămădite după reguli, ale căror origine nu o putem afla decât în zona cea mai profundă a sufletului, creează o lume nouă”2 a avut un impact hotărâtor asupra modului de structurare a spațiului în poezia modernă. O perspectivă de ordonare spațială în acord cu acest spirit al modernității adoptă şi Magda Isanos. Ochiul eminescian „-nchis afară –, înlăuntru se deşteaptă…” este hotărâtor în construirea spațiului ei imaginar. Pe „retina ochiului interior” realitatea devine imagine şi proiectează o altă lume. Ochii „iscoditori ai firii” introduc în misterele ființei, ei sunt cheia şi instrumentele unor revelații: „Cu ochii mei închişi eu pot vedea/ atâtea lumi, cât numai Creatorul,/ cercând azurul tainic cu piciorul,/ în ziua cea dintâi închipuia” (Cu ochii mei…). „Regina facultăților omeneşti”, fantezia, nu doar reproduce realități, ci le instituie. Astfel, actul fantazării se înrudeşte cu sublima forță manifestată de Dumnezeu în creația Universului. Impulsul creativ lasă în urmă o lume cu altă înfățişare, o metalume de o frumusețe magică. Fenomenul văzut de oamenii „raționali” ca unul banal deschide într‑o gândire mitică perspective de transcendere în zonele sacrului: „Când plouă nu se-ntâmplă nimic./ Oamenii spun: asta vine de sus;/ streşinile‑ngână: pic, pic…/ şi gâlgâie‑n putred apus./ Totuşi am văzut zânile/ cum țineau deasupra capului mâinile/ şi dansau în iarba cea nouă,/ bucuroase că plouă” (Confesiuni). În imaginarul firilor naive, vizionare, încrezătoare în minunile naturii, lucrurile cele mai îndepărtate se alătură, se combină în ansambluri de noi suprarealități: „Ascultam astă‑noapte crescând pădurile pline de şoapte, cât spațiul nalte, aceleaşi şi alte; cu crengi felurit înflorite, nu mai ştiu de unde pornite. Stufos întunericul se făcea – şi rece‑mprejurul tău, stea…

1 2

va fi mereu în căutarea „prielnicelor clipe” în care „fiecare lucru va fi prelungit în umbra de taină” (Poemul femeii care iubea primăvara). Prin puterea gândirii poeta suprapune mai multe etape temporale, opreşte clipa şi o trăieşte minuțios, dilatat, enorm: „Simt în mine neliniştitul vostru suflet, străbuni/ de mult putreziți în țărâna străvechii Helade,/ semizei îndrăgostiți de‑adevăr şi frumos, iluştri nebuni,/ în fața cărora însăşi puterea timpului cade./ …Vă simt retrăind în sângele meu laolaltă,/ vă blestem, sunt mândră de voi şi sufăr prea mult” (Străbunii). Retrăind atâtea experiențe sensibile, ființa se pomeneşte a fi locul unei diversități îmbogățitoare. Existența multiplă, imensă şi universală, rezultată din extinderea la infinit a celei proprii, anihilează conştiința de sine. Lunecarea în impersonal, în anonimat este inevitabilă. Conştiința de sine se transformă într‑un spațiu lăuntric, de profunzime, dincolo de limitările personalului şi tinde să devină o conştiință cosmică. Treptat, eul liric se dizolvă în infinite forme ale elementarului având revelația înrudirii cu ele prin miracolul ce le uneşte pe toate, „lucrurile blânde şi întunecate”. Subiectul se pierde şi se pulverizează într‑o serie de forme spațiale şi temporale: „Cerul pierdut în cețuri îl uitam./ Nu mai eram nici eu decât un ram,/ decât rădăcină avidă şi pace/ de ierburi vâscoase, opace…” (Ploaia). Poeta îşi anunță franciscan confraternitate cu natura cu care se contopeşte panteist: „Sunt sora ierbii tinere de‑afară./ Aceleaşi seve curg într‑amândouă,/ şi ne‑a lăsat aceeaşi primăvară/ pe gene suferința, ca o rouă” (Variantă). Configurațiile imaginarului ei relevă universuri posibile şi forme probabile în care autoarea speră să‑şi prelungească existența după moarte.

sau: „Presentimentul morții, laitmotivul acestui cântec, prin firea lucrurilor este atât de înrădăcinat în mintea poetei, încât viața întreagă se ordonează în funcție de el”1. Moartea a fost mereu subiectul predilect al poeziei. Mai mult decât atât, „marea poezie s‑a înrudit întotdeauna cu moartea” (Ana Blandiana). La Magda Isanos lunecarea în neant obține expresia sincerității dezarmante: „Moartea veni atât de simplu, tăcut./ Mâinile care nu puteau cuprinde-au zăcut/ puse una peste alta, cum sunt uneori/ anume aşezate unelte sau flori” (Când cel iubit). Pentru o tânără aflată în primăvara vieții o împăcare senină cu moartea e mai mult decât nefirească. Publicat în „Însemnări ieşene” la 1 iunie 1937, poemul Murim… ca mâine este o frumoasă expresie a intuiției, deocamdată vagi, a vulnerabilității individului uman, a neînsemnării lui determinate cosmic: „E‑aşa de trist să cugeți că-ntr‑o zi, poate chiar mâine, pomii de pe‑alee acolo unde‑i vezi or să mai stee voioşi, în vreme ce vom putrezi. Atâta soare, Doamne,-atâta soare o să mai fie-n lume după noi; cortegii de‑anotimpuri şi de ploi, cu păr din care şiruie răcoare… Şi iarba asta o să mai răsară, iar luna tot aşa o să se plece, mirată, peste apa care trece – noi singuri n‑o să fim a doua oară.

„Murim… ca mâine” Argumentând principiile poeticii moderne, Charles Baudelaire sublinia: „Pentru a pătrunde în sufletul unui poet, trebuie să căutăm în opera sa cuvintele ce apar mai frecvent. Cuvântul ne traduce obsesia”1. În poezia Magdei Isanos astfel de cuvinte sunt viață şi moarte. Frecvența acestor cuvinte‑cheie este asigurată de predispoziția poetei pentru două teme fundamentale în literatură: „Adecvarea ei la temele majore ale vieții şi morții, care formează aproape în exclusivitate materia cărților poetei, e incontestabilă”2. În acest sens, unanimitatea exegeților se impune convingător: „Atmosfera lor (poemelor – n.a.) generală este o obsesie a morții şi vieții, alternativ, în care, pare‑se, este mai puternic, mai viu instinctul vital: şi chiar teama de moarte este, în fond, un regret după viață, o chemare spre ea”3 şi: „Bucuria de viață şi presimțirea morții rămân motivele fundamentale…”4,

Charles Baudelaire, apud: Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, Bucureşti, EPLU, 1969, p. 43. 2 Mircea Zaciu, Dicționarul scriitorilor români, Editura Fundației Culturale Române, Bucureşti, 1998, p. 643. 3 Pompiliu Constantinescu, Scrieri alese, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1957, p. 299. 4 Alexandru Piru, Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet, 1994, p. 186. 1

14

Şi‑mi pare-aşa ciudat că se mai poate găsi atâta vreme pentru ură, când viața e de‑abia o picătură între minutu-acesta care bate şi celălalt, – şi‑mi pare nențeles şi trist că nu privim spre cer mai des, că nu culegem flori şi nu zâmbim, noi, care‑aşa de repede murim”.

Aprehensiunea provocată de intuirea fenomenului morții va prinde contururi mai ales în volumele pe care le‑a coordonat însăşi autoarea: cel antum „Poezii”, 1943, şi cele două postume: „Cântarea munților”, 1945, şi „Țara luminii”, 1946, pe care, potrivit unor mărturii, poeta le‑a pregătit pentru tipar cu puțin timp înainte de moartea sa. Potrivit fiicei Elisabeta Isanos, în aceste volume Magda a renunțat la profilul poetic grațios al poeziilor de început: „Interveniseră experiențele recente: izbucnirea războiului, apoi primul puseu al bolii de inimă în 1942. Moartea, o simplă ipoteză în versurile din tinerețea basarabeană şi ieşeană, devenise o teribilă prezență reală”2. Ana Blandiana, Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978, p. 123. 2 Elisabeta Isanos, Spre lumina tiparului (Notă asupra ediției), în Magda Isanos. Opere. 1

15

Înțelegerea morții ca element imanent al vieții, fenomen normal în ordinea lucrurilor şi, în acelaşi timp, ca realitate inacceptabilă, care urmează se se producă fără întârziere, formează cele două poluri între care oscilează poeta: bucurie şi nelinişte, extaz şi disperare, euforie şi anxietate, dorință şi groază, acceptare şi răzvrătire etc., compunând polifonic patetismul versurilor ei. La ea lupta contrariilor are o rezonanță specifică, or „Nu este totuna să ştii că eşti muritor sau că trebuie să mori. Ipoteticul a devenit realitate”1. Conştiința sfârşitului apropiat provoacă deopotrivă neîncredere („…şi nu pot crede c‑am să mor în curând;/ viața mea sună înalt, fără‑ntristare” (În diminețile clare), anxietate („…Toate stihiile/ zburau împrejurul lor;/ mă temeam, mă temeam să mor” (Cortul singurătății) sau „Mâinile mele grele nu se ridică./ Îngere, m‑aş ruga şi mi‑i frică” (Înger din lumină), ajunsă uneori la o stare aproape de demență („N‑ai să zbori, suflete, n‑ai să zbori/ Strigam şi hohoteam uneori”). Poeta încearcă să exorcizeze moartea implorând („Viață, nu mă părăsi în răsăritul acesta,/ priveşte fruntea mea de pe‑acum aurie./ Şi aerul din cauza viitoarelor fructe/ e rumen şi plin” (Viață, nu mă părăsi), refuzând să‑i zică morții pe nume („Să nu răspundem visului rău,/ care vâsleşte deasupra noastră mereu…” (Nu vă scuturați, florilor…) – totul reunindu‑se într‑un lamento, bocet neîntrerupt al sufletului speriat de moarte şi în incantație ezoterică de chemare şi implorare a spiritelor să‑i mai prelungească viața. Cu siguranță nicio rugă către cer nu are răspuns, legitatea nu admite excepții. Totul – oamenii, plantele, iarba şi florile – au acelaşi destin care le uneşte implacabil. Ființei nu‑i rămâne decât să se bucure de ceea ce o înrudeşte cu iarba: „Cea mai frumoasă unealtă e coasa!” (Ion). Durerea se epuizează în fața cerurilor indiferente, sufletul sfârşeşte într‑o tristă, însă temporară stare de resemnare şi însingurare în care se complace. „Linişte în fața morții? – se întreabă G. Meniuc cu tristețe sfâşietoare, atunci când analizează sentimentul resemnării în Miorița, Mai am un singur dor de Eminescu şi Gorunul lui Blaga. – O linişte obosită ca nişte aripi de pasăre călătoare, ca un sfârşit de zi, chinuită şi agitată, o linişte voită de un colț de vrajă şi pace.”2 Stările se succed, revolta şi frica se atenuează treptat în înțelegere („Frumoase‑s câmpiile vieții, frumoasă primăvara de aur;/ ci eu se cuvine să plec înainte/ de‑a‑ntomna în pădure.// Se cuvine să plec înainte/ de-a vedea miezul zilei,/ când nu s‑au copt perii vărateci/ şi grâul nu sună” (Frumoase‑s câmpiile vieții…), în surâs („Revolta s‑a făcut surâs, durează/ această plină, fără greş amiază” (Amiază). Moartea ajunge să fie prezentată ca o stare de beatitudine, într‑un spațiu paradisiac: „Este la marginea cimitirului,/ lângă bunic, un loc prea potrivit,/ să‑mi uit de toate şi să‑i țin şi lui/ când noaptea‑i lungă, iarna, de urât.// Mi‑ar fi‑n pământul cald aşa de bine/ şi trupu‑n iarbă bună mi‑aş preface,/ să‑l pască vite pripăşite şi sărace,/ ce‑or cere şi‑o‑ndurare pentru mine” (La marginea cimitirului). Devorată de conştiința perisabilității, de tirania limitelor existențiale, poeta cade în oboseală şi resemnare. Dar o melancolie sfâşietoare erupe din „toate încheieturile” aparentei seninătăți: „Nu pot muri ca sălbătăciunile,/ în resemnare şi pace” (Poemul femeii care iubea primăvara). Resemnarea rămâne a fi doar o mască, împăcarea cu moartea – doar un rol ce trebuie jucat pe scena teatrului lumesc.

Studiind specificul atitudinii față de faptul iminent al morții în cultura română, Andrei Pleşu constată că scriitorii cultivă de regulă o „estetică a melancoliei, când scăldată de luminile difuze, dulci aproape, ale resemnării, când dizolvându‑se într‑o tragică gravitate”1. Din dorința îndârjită de a găsi supraviețuire propriei dispariții, poeta încearcă să descifreze „chipul străin” al morții, călcând din când în când pe „tărâmul zmeului” de unde există întoarcere. Potrivit lui Baudelaire, prin poezie şi prin muzică sufletul întrezăreşte splendorile aflate dincolo de mormânt. Astfel aspirația către o frumusețe superioară şi regăsirea unității sufleteşti va fi echivalentă cu cunoaşterea morții. Grație imaginației, poeta se întoarce în prenatal, pentru a atinge, întocmai ca în taumaturgia şamanului, beatitudinea începuturilor. Paradisul primordial, arhetip cu existență acronică, se prezintă drept conținut al inconştientului şi în condiții aparte poate fi relevat. Descifrarea de sine, cunoaşterea profunzimilor obscure prin posesiune imaginară e capabilă să dea o rară satisfacție. La poeții simbolişti ritualul de inițiere s‑a metaforizat în pelerinaj. Pelerinajul cu derivatele acestuia – călătoria, voiajul etc. – fac o schemă constantă în imaginarul Magdei Isanos. Călătoria este posibilă în vis, reverie, amintiri: „stau singură şi‑mi aduc aminte de multe” (Copilăria mea), sau: „Mă simt în camera mea ca pe‑o insulă./ Seara când arde becul – amiază egală –/ ies ploşnițe şi gânduri în haina de gală./ Ca un Robinson visez departe oraşul” (Insulă). Pelerinajele sunt însoțite de sentimentul integrării într‑o lume exotică: „Am să-ncep o călătorie,/ către sud, către sud, cum îți place ție./ Pe frunte‑am să‑mi pun viorele,/ şopârle‑n loc de salbe uşurele,// şopârle verzi, din verzile păduri,/ vor înălța fierbințile lor guri/ pân, la urechea mea, să‑mi dea povețe,/ ziua şi noaptea drumul să mă‑nvețe.// Pădurile şi toate florile/ vor creşte-acoperindu‑mi pieptul şi subțiorile,/ însă eu am să merg mereu –/ deasupra capului cu‑n curcubeu” (Călătorie). Aceste reverii halucinante, amintiri şi gânduri triste, evadările şi izolările voite sunt analoge în imaginar cu gestul de inițiere în moarte. Insula care apare de atâtea ori la Magda Isanos, semnifică un loc de refugiu din gălăgia existenței, spațiu paradiziac, spațiu‑matrice unde sufletul atinge starea de beatitudine, amintind insula găsită de Euthanasius din Cezara lui Eminescu: „Câte-o insulă desprinsă de continent/ pleca în largul ocean transparent,/ vedeam grădinile ei suprapuse,/ păsările-n zbor o urmau supuse./ …Toate lucrurile… luminau atât de puternic,/ că niciodată nu se făcea întuneric” (Țara luminii). Insula ne apare ca un „tărâm transcendent, participând la realitatea absolută şi deosebindu‑se ca atare de restul Creației, stăpânite de legile devenirii şi ale morții”2. Acest tărâm poate fi accesibil anumitor oameni, celor care tind cu întreaga lor ființă către realitatea şi beatitudinea începutului, a stării primordiale. Pe ea se poate ajunge pe apă, cu ajutorul bărcii, corabiei: „…erau…/ Bărci clătinate‑n ceasuri de‑noptare” (Febră), sau pe cale aeriană, în zbor, în vis, în amintiri. Aidoma celei eminesciene, insula are o peşteră: loc de popas, de somn al sufletelor după moarte. Pe lângă celelalte semnificații acest simbol o cuprinde şi pe cea de lăcaş mortuar. Sistemul de corespondențe şi analogii legitimate de simbolişti oferă creatorilor posibilități nebănuite. Pentru Magda Isanos şi cimitirul constituie o insulă, oază de linişte:

Pomii cei tineri, Iaşi, TipoMoldova, 2013, p. 6. Horia Bădescu, Magda Isanos. Drumul spre Eleusis, Bucureşti, Editura Albatros, 1975, p. 8. 2 George Meniuc, Viziunea morții, în „Basarabia”, nr. 3–4, Chişinău, 1998, p. 26.

1

1

16

A. Pleşu, Pitoresc şi melancolic: O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană, p. 98. 2 M. Eliade, Insula lui Euthanasius, Bucureşti, Fundația Regală pentru Literatură şi Artă, 1943, p. 14.

17

„Este la marginea cimitirului lângă bunic,/ un loc prea potrivit/ să‑mi uit de toate şi să‑i țin şi lui/ când noaptea‑i lungă, iarna de urât”. Reîntoarcerea în pământ, în prenatal înseamnă, pentru un suflet extenuat de zbuciumul existențial, odihnă într‑un spațiu mirific şi participare la veşnicie: „Legându‑mi ochii prăbuşiți şi goi/ cu veşnicia, mă voi odihni./ Şi puf de păpădii m‑a tămâia,/ nici nu m‑oi bucura, nici m‑oi mâhni/ că‑i neagră țărna de deasupra mea”. Trecerea în lumea increatului este închipuită ca un gest lent, „cu‑ncetul”, de pătrundere într‑un univers cald, tihnit, odihnitor, ce aminteşte pântecele mamei: „Mi‑ar fi‑n pământul cald aşa de bine” şi unde „nici nu m‑oi bucura, nici m‑oi mâhni” (La marginea cimitirului). Schemele verbale întâlnite de cele mai multe ori în poemele Magdei Isanos sugerează pătrunderea, adâncirea: a se cufunda, a pătrunde, la fel şi adjectivele: adânc, jos etc. Este cunoscut faptul că „în mitologia greacă Hypnos (Somnul) şi Thanatos (Moartea) sunt frați gemeni”1. În chip semnificativ, ei sunt atribuiți drept fiii zeiței‑mame Natura şi îi au ca frați şi pe Lethe (Uitarea) şi Geras (Bătrânețea). Poeta preia această formulă la nivel semantic, la ea moartea şi somnul au semnificații echivalente. Somnul constituie o anulare a trecerii timpului şi a stării de preexistent, o ieşire din devenire, negare a ei, participare la veşnicie şi deci o „stare dumnezeiască”. Moartea, ca o lunecare în neant, are loc de obicei în spațiile vâscoase, molatice ale apei, ceții, oglinzii. Acestea au menirea să creeze o stare de incertitudine şi să înlesnească transferul eului în lumea de dincolo: „În cameră se făcuse iar ceață./ Melcii urcau din verdeață./ La temeliile râului, jos,/ mirosea ca‑n pădure frumos” (Solii pământului). Existența, transfigurată poetic este un spital în care pacienții încearcă să se trateze de molima morții. Moartea însă se strecoară pe neobservate, îşi dezarmează prada cu analgezice: „Nimeni acolo‑n moarte nu credea./ Febra venea, dansa şi strălucea./ Avea instrumente ciudate‑n care lovea/ şi măşti pe care le punea şi le scotea…// O dată numai a pus masca morții/ şi-a stat sfioasă sub arcada porții./ «Bravo! Bravo!» am strigat toți deodată./ Moartea însă era adevărată” (Febră). Proiectându‑se concomitent în mai multe personaje, asumându‑şi mai multe măşti: fata tuberculoasă, bătrâna şi mama, soldatul, poeta retrăieşte de fiecare dată sentimentul părăsirii vieții fizice şi pătrunderii în zonele sacre ale morții: „Spitalul a rămas departe,/ cu trâmbițe şi alămuri sparte./ Pentru unii a sunat judecata, şi moartea, întunecata” (Epilog). Pe fundalul unei gândiri arhetipale moartea capătă o mulțime de fețe în culori autohtone. „Fețele” sunt blânde sau malefice, luminoase sau întunecate. Moartea e zână, înger negru, pasăre, pajură neagră, şarpe. Spre exemplu: „Erau zâne batjocoritoare,/ luminoase, nerăbdătoare;/ prin fereastra deschisă intrară,/ cu ramuri în mâini se‑nchinară.// Jumătate şopârle, jumătate fete, le curgea apa din plete/ – şi vorbele lor ca un foc risipit/ alergau în oraşul adormit…” (Zânele), sau „«Oh, goniți‑le»… strigam şi, iată,/ venea pajura întunecată,/ care spunea cu voce omenească:/ «un pom vrea din tine să crească»” (Păsările). Tărâmul imens şi necunoscut al morții ni se prezintă ca un peisaj terifiant, apocaliptic, de coşmar: „Numai omul, printre toate păşind,/ auzea îngerii morții cântând un colind,/ viermii în sânul rodiilor mari,/ oştile de omizi şi de cari,/ furnicile şi muştele istețe,/ în soarele descompunerii dându‑şi binețe,/ trena morții foşnind erau ele,/ mantia ei cu ibişi şi asfodele…/ Un nour cuprindea capul meduzei,/ râsul hidos fără petala buzei,/ era mut

şi-auzit în toate./ Degetul uscat părea măsura că bate” (Îngerii morții). Eternității i se atribuie aspecte negative ale existenței. Cunoscătorii erudiți în materie de simboluri au afirmat: „Moartea are mai multe înțelesuri. Ea eliberează de durere şi de grijă, dar nu este un scop în sine, ea deschide calea domniei spiritului vieții celei adevărate: mors ianua vitae (moartea, poartă a vieții)”1. Dar această viață, în acelaşi timp, e o neobosită creatoare de infinite „forme care apar şi dispar, care se nasc şi mor, într‑o continuă devenire… Din inepuizabila matrice a cosmosului se nasc milioane de forme, care au acelaşi destin, devin, se transformă, se nasc ca să moară. S‑ar putea vorbi de o eternă reîntoarcere „a tuturor formelor cosmice”, dirijată de un destin care stă la baza Creației, Karma2. Viața este fundalul peste care totul se desfăşoară ciclic, după reguli bine stabilite: naştere–moarte, luminare–întunecare, primăvară–toamnă: „Nouri şi soare şi iarăşi nouri adânci,/ ca şi când pe rând se descopăr frunți gânditoare,/ toate se‑ntunecă, se luminează pe rând” (Clipă, desfă‑ți aripile). Omul se naşte şi moare pentru a se reîntoarce pe pământ în forme noi, uitându‑le pe cele vechi: „…la marea judecată. Voi uita/ ce‑am fost, şi‑mprăştiată‑n forme noi/ voi pierde până şi‑amintirea ta…” (La marginea cimitirului). Deşi se află sub tutela autoritară a morții, poezia Magdei Isanos emană neaşteptat, de undeva din adânc, o vitalitate copleşitoare. Instinctul de viață este mai puternic, poeta anunțând cu fermitate: „Cred în ea, cred în numele ei” (În diminețile clare). Iubind cu ardoare viața, soarele, lumina, florile, pomii, ea nu le poate părăsi şi uita cu uşurătate. Poeta se înverşunează să continue cântecul vieții în elanuri solare, pledând pentru viața plantelor şi a vietăților mărunte: „Voi scrie despre acea necruțătoare/ bucurie de‑a fi tânăr sub soare;/ cu fruntea lângă cer voi scrie despre viață”. Această convingere alimentează energia vitalizantă, care se revarsă cu generozitate peste toate lucrurile. Forma cea mai viguroasă şi convingătoare de triumf a vieții asupra morții se dovedeşte a fi creația, prin ea sugerându‑se setea de veşnicie, dorința de a învinge vremelnicia: „Zburați, cântece, zburați departe,/ scuturați‑mă de pământ şi de moarte” (Acum cântecul s‑a sfârşit…). Rolul biograficului asupra creației literare are o mare importanță. E de netăgăduit faptul că răsturnările de viziune asupra vieții pot suscita noi forțe în poezie. Indiscutabil, amenințarea morții apropiate stigmatizează atmosfera poeziei Magdei Isanos. Profund tragică, incisivă este viziunea singurătății devastatoare, provocată de neînțelegerea faptului morții. Gesticulațiile de „luptătoare”, pe care pun accentul comentatorii volumelor postume, dar şi Marin Bucur în prefața la ediția coordonată, constituie expresia voalată, figurativă a dezacordului, pornirile de „apărătoare a norodului” sunt inclusiv un patetic rechizitoriu împotriva acestei justiții implacabile şi abstracte. Dar poeta are puterea să se ridice mai sus decât durerile personale, asumându‑şi responsabilitatea mesianică de cântare orfică a vieții universale: „Trebuie să preamăresc ceva şi să mor./ Slavă pământului plin de morminte…/ Trebuie să scriu, cu puține cuvinte,/ de țarini şi oamenii lor” (Cine va cânta). În loc să fie jelanie sau jurnal clinic, poezia ei este iubire, bucurie, admirație. Văzându‑şi sfârşitul apropiat, Magda Isanos se răzbună aducând elogii muncii, omului simplu şi vieții. Moartea este văzută ca o trecere în alt regn, poeta fiind preocupată de ipostazele ei vegetale posibile după moarte. În consecință, poezia ei este una picturală, cu tablouri naturistice Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol. II, Bucureşti, Editura Artemis, 1994 p. 316. 2 Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Bucureşti, Editura Univers, 1978, p. 69. 1

M. Eliade, Aspecte ale mitului, Bucureşti, Editura Univers, 1978, p. 119.

1

18

19

reale, însă scăldate în lumini şi umbre miraculoase: „Observând marele spectacol al naturii, autoarea vrea să ne spună, narativ vorbind, că în lume se produc o mulțime de minuni: plouă, răsare soarele, creşte iarba, de fapt întâmplări obişnuite. În ceea ce o priveşte, ar dori să capete una din ipostazele pe care le înfățişează în versuri, cu alte cuvinte să‑şi asigure un mod de existență şi după ce îşi pierde făptura umană”1. Exploziile de jubilare a naturii se înscriu într‑o concepție vitalistă asupra lumii, vizionarismul animist fiindu‑i caracteristic în majoritatea poemelor postume. De acum înainte doar pericolele ce amenință universul sunt importante: „Decât moartea ta este‑o moarte şi mai adâncă”. Senzația înrudirii cu elementele înconjurătoare, criza identității şi dizolvarea lui în lumea cosmicizantă, transferarea elegiei individuale într‑un timp etern sunt caracteristicile esențiale ale poeziei Magdei Isanos. Moartea nu mai apasă amenințător peste cel care ştie să se afle concomitent în toate lucrurile. Dar până aici este o cale anevoioasă, îngreunată de confruntarea a două planuri. Astfel devine explicabilă nesfârşita serie de disonanțe, antinomii, zbucium polarizant între viață–moarte, cer–pământ, clipă–eternitate, lumină–întuneric, individ–umanitate, real–imaginar, răzvrătire–resemnare, apolinic–dionisiac şi încercarea concilierii lor prin integrarea în beatitudinea cosmică. Nenumăratele valențe ale simbolului viață–moarte sunt deformate, modelate, amplificate, îmbogățite, aprofundate de context. Asimilând miturile şi simbolurile diferitor culturi, cu preferință cele autohtone, poeta îşi familiarizează moartea, în felul acesta anihilând‑o.

„…cu tâmpla pe orga pădurilor” Grădina, livada, pădurea, codrul, parcul traduc obsesiile poetei care „se învață a muri”. Simbolistica acestor spații exprimă dorința de integrare în euritmia pădurilor şi grădinilor paradiziace. Din dorința de a‑şi „înfrumuseța” moartea iminentă, ea conferă tărâmului transcendent confortul spațiilor familiale. Relațiile dintre eu şi lumea‑grădină instituie în poezia Magdei Isanos un model ontologic în linia Eminescu–Blaga. Grădina este un locus amoenus „loc de desfătare” (Ernest Robert Curtius), un paradis ceresc spre care se înalță sufletul după moarte. „Feciorelnica lume” se desfată în veşnică primăvară şi este împodobită de pomi fructiferi, arbori seculari, plante luxuriante, flori mirositoare şi ape magnifice. Grădina celestă este casa divinităților şi orice lucru este atins de sacralitate: „Era plină grădina./ Cu fiecare zeu creştea lumina” (Zeii). Aici trăiesc deopotrivă zeii, centaurii, zânele şi vrăjitoarele. În imaginarul poetei paradisul ceresc are confort rustic: „Aş cânta liniştea din ograda mea./ Seara – când creşte în cireş o stea –/ mă mai uit o dată la curechi şi bostani,/ că sunt plugar de‑atât amar de ani” (Ion). E de înțeles pentru că după moarte ea îşi doreşte reîntoarcerea în grădina de lângă casă: „…mai pe‑nnoptate am să mă scol,/ să dau livezii, stupilor ocol,/ să mângâi lemnul uşilor de‑acasă/ şi păpuşoii galbeni pe mătasă” (Întoarcere). Pădurea apare ca un sanctuar în stare vie, naturală: „Primăvara-n pădure văzui/ cum trecea Dumnezeu cu cetele lui,/ şi‑aprindea în fiecare mugur un fir/ de lumină ca un safir./… Apoi fiecare lucru părea/ plin de rouă şi sărutat de stea” (În pădure). Poeta îi păstrează sensul eminescian de natură primordială, ce dă omului sentimentul de saturație sufletească. În liziera unei păduri se poate însingura şi visa, se poate tămădui de durerea pricinuită de

timpul curent. Aici ea îşi construieşte „cortul singurătății”: „În pădure mi‑am aşezat/ cortul singurătății şi‑am ascultat/ cântând urieşii culmii –/ stejarii şi ulmii” (Cortul singurătății). Pe lângă meritul de a fi un loc al satisfacției, pădurea, datorită simbolurilor ce le comportă, îl transcende pe privitor în lumea paradiziacă a timpului mitic. Pentru un ascultător atent, „muțenia” copacilor se transformă într‑o „cântare” a originilor: „Ascultam astă‑noapte /crescând pădurile pline de şoapte,/ cât spațiul nalte,/ aceleaşi şi alte;/ cu crengi felurit înflorite,/ nu mai ştiu de unde pornite./ Stufos întunericul se făcea/ şi rece‑mprejurul tău stea…” (Noapte). Înălțimea copacilor, umbra nepătrunsă, răcoarea tămăduitoare oferă locului mister şi durabilitate: „O, răcoroasă taină care‑adie în jurul vostru, arbori seculari” (Pâlc de stejari), căci sunt „plămădite din cel dintâi lut – / al lumii, în ere uitate, fierbinți” (În asfințit). Spațiul silvestru este complinit de munte. Alături de „urieşii stejari şi ulmi”, muntele este un spațiu de ascensiune spre culmile celeste. Situat arhetipal în mijlocul pădurii, lacul are funcția fântânii din centrul grădinii adamice: „În inima pădurilor bătrâne,/ spun basmele c‑ar fi un mândru lac” (Lacul). Imaginea începutului va avea la Magda Isanos culorile apelor şi ale verdelui pădurilor: „verde ca un codru lichid,/ s‑auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid” (Ții minte‑ntâia ploaie?). Pădurea prezintă şi un imens rezervor de viață. Verdele paradis acvatic favorizează naşterea a noi şi noi vieți. Orice moarte va genera un alt început de viață. În acest sens, pădurea este un principiu matern. Soarele fertilizator împodobeşte arborii şi pomii „de aur şi‑azur ai dimineții” (Fata). Creanga de aur este simbolul universal al regenerării şi nemuririi: „Creanga belşugului necontenit/ scuturată de noi, rodească”. Nu întâmplător roadele verii – gutuile, perele, grâul – au culoare galbenă. Sinesteziile funcționează perfect atunci când sunt sugerate stări inefabile: „Căzând din nori,/ ploile capătă crengi şi flori” (Auz). Mişcarea halucinantă a crengilor verzi, refracțiile lor cromatice şi sonore fascinează şi instaurează o atmosferă onirică „din care cresc poeme, ființe ireale”. Întunericul, necunoscutul, miraculosul, insolitul generează în gândirea poetică o imaginație fecundă. Din întunecata matrice a subconştientului se nasc noi organizări şi dimensiuni spațiale: „Însă crengi noaptea‑n cer se desfac.// Apoi deodată zările‑nfloresc/ şi clopote mari, clopote s‑aud,/ departe‑n cerul vesel şi rotund/ hulubii albi şi roşii se rotesc” (Primăvara). Ca exercițiu divin, creația este inepuizabilă. Pădurile Magdei Isanos se bucură de bogăția şi diversitatea arborilor. În ea cresc „goruni şi fagi şi alte dârze neamuri,/ iar mai în fund mestecenii subțiri” (Anotimpuri). Învestiți cu putere divină, copacii au dimensiuni colosale: „cât spațiul nalte” (Noapte). Rădăcinile li se împlântă adânc în pământ, crengile stufoase cuprind cerul, fapt care face posibilă comunicarea între cele trei niveluri ale cosmosului. Arborii îşi scutură ramurile încât: „Nici noaptea-n pădure nu se făcea tăcere” (Anotimpuri). „Pletoasele oşti şi steaguri însângerate”, „pâlcurile de stejari”, „pletoşii oşteni” transmit în jos, spre pământ graiul divin. În sens invers, prin arbori se ridică spre cer aspirațiile umane. Parcul este la Magda Isanos un derivat modern al simbolisticii pădurii şi grădinii. Departe de gălăgia urbană, parcul este un loc de însingurare, de reabilitare sufletească, dar şi de gânduri funeste.

Între oglinzi Magda Ursache, Postfață la Magda Isanos. Poezii, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 194.

Un ochi cu care se poate privi lumea de dincolo este oglinda. Obiect predilect al oamenilor fascinați de magie, acesta nu putea lipsi la o poetă aflată sub zodia misterului şi

20

21

1

ezotericului. Oglinda eminesciană, concepută ca spațiu de revelare a esențelor, de reactualizare a „sâmburelui lumii”, continuă să capete configurații în poezia Magdei Isanos. Mai mult decât atât, universul ei poetic se construieşte din nenumărate oglinzi, ce se reflectă unele în altele. Oglinzile transformă realitatea în imagini ale eternității: „Oglinzi în care totul mult mai frumos se‑aşterne:/ Adâncii mei ochi limpezi, plini de lumini eterne”. Ele îi dau poetei revelația frumuseții dintâi a lumii. Lumea văzută în oglindă se apropie de cerul platonician – spațiu al frumosului absolut: „Vreau să descopăr lumea, niciodată/ n‑am crezut, cum spun poeții, că‑i frumoasă./ Însă astăzi, cu lumina pieptănată, dimineața mi‑a intrat în casă./ …Cu picioare goale ea păşea,/ în oglindă răsuna cristalul,/ dimineața strămutase balul/ fetelor – lumini în casa mea” (Dimineața). În străfulgerările policrome ale luminii dintâi, lumea nu mai e văzută simplist. Jocul de lumini ale oglinzilor are un efect manifest, iar poezia este o oglindă ce dezvăluie gradul de receptivitate şi coparticipare la actul estetic. Oglinda oferă nenumărate posibilități de poetizare. Capacitatea ei de a refracta lumea reală, de a o răsfrânge şi multiplica, creând senzația de infinit, este oportună pentru reprezentarea unui număr infinit de realități virtuale şi spații fabuloase: „Oglinda‑ncet răsună şi s‑aprinde/ şi‑n fundul ei pădurile‑nverzesc” (Multe chipuri). Vaste depozite ale memoriei umane, oglinzile conțin tiparele formelor finite. Nimic nu e nou, totul este prevăzut încă în dimineața lumii: „Nu mi‑ar părea nicidecum ciudat/ să iasă din oglinzi-un cavaler, un pirat,/ şi să‑nceapă-a-şi povesti toată viața,/ înecându‑se‑n apele lor dimineața” (Oglinzi). Imaginea celui ce se reflectă într‑o astfel de oglindă nu mai poate fi reală şi nici individuală. Oglinda nu are menirea să reflecte, ca la poeții simbolişti, numai obsesiile personale. Aflat sub imperiul luminos al oglinzii, eul poetic devine impersonal – prin el încep să „vorbească” alte voci: „S‑aprinde‑n oglindă lampă bătrână/ cu picior şi bonetă de‑atlas –/ şi nu ştiu, eu povestesc, sau ea fără glas,/ amândouă cuprinse‑n lumină”. Două voci: cea auctorială şi cea a „lămpii bătrâne”, a luminii eterne se suprapun până ce devin incognoscibile. Prin urmare, în oglindă individualul se topeşte în cosmic. Oglinda nu mai este simbolul conştiinței a unui singur individ, ci reprezintă întreaga ființă umană formată de‑a lungul secolelor. Este un mod de concepere a oglinzii format sub influența liricii lui Blaga, care s‑a proclamat adversar convins şi deschis al individualismului simbolist. Oglinda este deci simbolul memoriei subconştiente. În zona oglinzii subconştientul se obiectivează în fețe ale morții sau chipuri. Aici eul liric îşi contemplă multiplele manifestări: „Candelă întârziată,/ te‑am aprins târziu, anume,/ să clipeşti doar pentru mine./ Tu clipeşti în ceea lume” (Între oglinzi). Chipurile sunt nişte străbuni: „Multe chipuri s‑ascund în oglinzi,/ obraji şi mâini ca nuferii deschise,/ străbat la suprafața multor vise/ străbunii mei cucernici şi plăpânzi” (Multe chipuri). Pe fundalul strălucitor al oglinzilor existențele umane se perindă în cortegii orientate spre seară. Oglinda simbolizează scurta durată şi succesiunea formelor mereu schimbătoare ale ființei. Perspectiva devenirii răscoleşte până la paroxism: „De oglinzi mă tem şi acum./ Este înlăuntrul lor ca un fum,/ care noaptea se întinde‑n odaie,/ mai ales când e luna‑n văpaie./ Se deschide‑n oglindă o poartă/ spre nu ştiu ce lume moartă”. Conştiința apropierii de moarte provoacă suferință, reprezentată într‑un spectacol imaginar terifiant: „…duhuri fără pace, văpăi,/ jucau peste tot în odăi.// Hohoteau, s‑ascundeau în oglinzi./ Atunci te rugam să‑aprinzi/ şi pentru mine‑o stea, o lumină./ Statornică, pământească nădejde, vină!// Dar nu venea. O umbră prin unghere/ se furişa c‑un pas tăcut, şi lângă/ picioarele patului meu aştepta, nătângă,/ sufletul veşted să mi‑l poată cere” (La‑nceput, prin ferestre deschise).

Individul este scizionat de multitudinea ipostazelor sale care îl îngrozesc. Criza e inevitabilă: „Foarte mulți oameni se‑neacă‑n oglinzi,/ femei palide, prunci suferinzi/ se apleacă‑aşa şi se privesc spre seară –/ puterea lor îi soarbe şi‑i omoară” (…): „Însă noi, când intră-n odaie/ luna cuprinsă‑n veştedă văpaie,/ acoperim ciudatele oglinzi:/ suntem poeți şi suntem suferinzi” (Oglinzi). Oglinda subconştientului descoperă chipuri de zâne, dar şi de îngeri, de doamne, dar şi de domni, chipul Maicii Domnului, dar şi al lui Isus Christos. Toate împreună constituie o adevărată geneză a lumii moştenite: „Vă simt retrăind în sângele meu laolaltă,/ vă blestem, sunt mândră de voi şi sufăr prea mult –/ moştenirea ce mi‑ați lăsat‑o e grea şi‑i bogată,/ străbuni putreziți în țărâna Heladei, demult” (Străbunii). Oglinda face posibilă aplecarea asupra fenomenului originar al spiritualității noastre.

22

23

Armonii lichide, viziuni acvatice Pentru Magda Isanos apa prezintă o „materie primă” predilectă în construirea peisajelor. Oceanul, marea, lacul, izvorul, fântâna, râul, ploaia, roua etc. nu sunt simple reprezentări de peisaj, acestea cumulează semnificații metafizice. Apa este „origine a vieții”, „centru de regenerescență”, „mijloc de purificare”. Pornind de la aceste coordonate, poeta plonjează lejer în substanța fluentă imaginarului, intuind o simbolistică individuală. Întreaga țesătură a universului ei e străbătută de lichide. Mii de fire curgătoare, vizibile şi invizibile, întrețes în lung şi în lat, în sus şi în jos această lume. În imensul imperiu acvatic, poeta speră să‑şi găsească pacea lăuntrică şi să‑şi abată privirea de la spectacolul lunecării în neant. Apa a stimulat în permanență fantezia romanticilor. De la poeții lakişti, Goethe, Novalis şi până la Baudelaire apa a căpătat nenumărate semnificații. După Novalis, numai poeții ar trebui să se ocupe de lichide, căci numai ei pot intui şi reprezenta acea sacralitate („idealism magic”) pe care o comportă acestea. „Marele poet al acvaticului”, aşa cum l‑a numit Constantin Ciopraga, Mihai Eminescu ilustrează cu succes teza poetului german. Apa are o importanță primordială şi în poezia modernilor, iar despre inepuizabila simbolistică a apelor la Thomas Stearns Eliot, Federico Garcia Lorca, Giuseppe Ungaretti, Juan Ramon Jimenez, Gottfried Benn, George Bacovia, Lucian Blaga ş.a. se pot scrie studii impunătoare. Versuri de tipul „Vijelioase flori, din pământ aburind,/ ca nişte strigăte cresc, saltă zâmbind./ …Însă‑n mijlocul lor, bolnav de vis,/ ochiul lui Dumnezeu şade deschis…” (Flori) fac dovada unui vizionarism fluent şi o înscriu pe Magda Isanos în linia marilor poeți ai fluidelor. În primul rând, apa este materia pluriformă şi răspunde nostalgiilor simpatetice. Sufletul, aidoma apei, are fluxuri şi refluxuri, un ritm al avânturilor şi căderilor. Mai mult, sufletul însuşi are stare lichidă: „Ca cerul peste ape mă aplec/ peste sufletul meu singur şi trudit,/ lumini şi umbre ca‑n oglindă trec/ şi toate doar de tine‑au povestit.// Basmul dragostei noastre nu l‑a uitat/ apa cea stătătoare a inimii mele,/ cum nu uită lacul nuferi c‑a purtat,/ sau, în zori, că noaptea oglindise stele” (Naufragiu). Apa este substanță ce întruneşte armonios vraja divină, lumina, puritatea, liniştea, deci frumusețea spre care aspiră eul liric. În acelaşi timp, semnificațiile apei se află în deplină concordanță cu cele ale infinitului cosmic. „Oceanul transparent”, „mările ce se clatină departe”, „lacul adormit” fac parte dintr‑o geografie poetică a transcendentului. Apele lor reprezintă principiul cosmogonic fundamental, spațiul primordial, „temelia” lumii: „…Poate-n fund,/ unde ceru‑ntâlneşte câmpiile;/ poate la temeliile/ lacului, unde stele s-ascund,/ să se deştepte un zeu…”

(Urcați ca fumul, imnuri liniştite!); sau „La temeliile râului, jos,/ mirosea ca‑n pădure frumos” (Solii pământului). În sensul imaginilor lacustre eminesciene, aceste ape au abolit cu totul mişcarea şi reprezintă imaginea firmamentului. Imobilitatea lor sugerează lipsa trecerii timpului şi devenirii – moartea timpului. Ele sunt apele neînceputului, substanța nimicului de dinaintea creației. În imaginarul poetei, apa este însăşi substanța morții: „Şi‑n moarte vei intra mai târziu,/ ca‑ntr‑o apă/ răcoritoare” (Poemul femeii care iubea primăvara). Spațiul morții este un imperiu nordic înghețat: „Plantațiile albastre ale cerului/ cine le va cosi lângă țările gerului?” (Fragment). Piatra este şi ea o apă înghețată, căci compusă fiind din amestecul de sticle prețioase, emană lumină şi farmec cu „cântece şi vorbe” ademenitoare. În interiorul ei „Aurul spunea vorbe viclene:/ «Sunt ascuns şi totuşi lucesc.»/ «Sunt marmoră din care templele cresc.»/ «Sunt piatră prețioasă, safirul.»/ «Sângele mi‑i ca trandafirul»” (Zeii). Ca o amenințare, apa‑gheață e prezentă chiar şi în carnea fructului: „În fructe dimineață-am văzut/ luciul morții, zâmbetul ei temut” (Nicio frunză nu se clatină sus…). Apele refractare dizolvă imaginea realității. Jocul de lumini şi legănatul continuu distrug contururile şi prin crearea stării de incertitudine amintesc de haosul primordial: „Ca ochii obosiți de vis, aşa/ se desfăceau astralele pleoape,/ şi tulbure ca‑n fundul unei ape,/ cocorii nopții, ultimii, treceau” (Cerul acela). Grație proprietății lor de a crea senzații de lunecare unduioasă, apele însoțesc şi înlesnesc călătoriile imaginare. Amintirile, reveriile, visele se produc în spații acvatice: „cu bice de aur trec sub fereastra mea ploi –/ stau singură şi‑mi aduc aminte de multe” (Copilăria mea). Spațiul unde se visează se umple de opaca şi halucinatoria ceață, se instaurează atmosfera propice pentru călătorul pornit în drumul inițiatic: „În cameră se făcuse iar ceață” (Solii pământului). Gândurile ca nişte corăbii plutesc în spațiile înlesnitoare ale apei: „Vin amintirile către inima mea/ ca navele care se rentorc de departe,/ şi pe covertă, dulce povară şi grea,/ ele-mi aduc bucuriile dragostei moarte” (Ca nişte paşi). Toposul navigării maritime în asociere cu visul ispititor frecventează mai multe poeme ale Magdei Isanos. După exemplul clasicilor latini, compunerea unei opere este comparată cu o călătorie pe mare. A face poezie înseamnă „a ridica pânzele, a porni în larg”: „Visul e‑aproape,/ fă‑i numai semn,/ călător pe pământ şi pe ape,/ în corăbii şi cară de lemn…” (Visul e-aproape…), sau prin transfer semantic: „Se clatină‑n mine catarguri/ şi doruri de larguri,/ de lanuri cu spicul de spumă,/ cu sarea deasupra drept brumă” (Romanță). Fereastra, amintind întinderea mării, se oferă ca o invitație seducătoare: „Fereastra miroasă frumos şi adie,/ dreptunghiulară, ca un drapel pe‑o corabie” (Insulă). O apă‑ispită, o vrajă atrăgătoare apare până şi caldarâmul urban: „Se‑ntinde caldarâmul ca o apă,/ ademenind molatecă piciorul” (Rătăcind cu luna). Punctul final al călătoriilor este un enorm paradis acvatic. În poemul Lacul, Magda Isanos dezvăluie vizionar peisajul mirific al morții. Se înfățişează un imperiu neptunic, unde apa creează din corpul său topografia şi locuitorii de basm. Jocurile de lumină, fiorul galvanic, mişcarea verdețurilor amintesc desenele miraculoase ale gerului pe suprafața umedă a ferestrelor. La prima vedere, totul zace în nemişcare, şi, în mod simultan, nu există un spațiu mai prielnic pentru evoluție. În momentele contemplării geamului înghețat imaginația nu are bariere, creația e nemărginită. Orice dorință este realizabilă, căci dispare independența de coordonatele restrictive ale timpului şi ale spațiului din odaie. Peisajele frapează prin albul lor imaculat, scăldat în lumini amețitoare, care pe neobservate pot lua culorile şi formele năzuite: ale „muşchilor catifelați”, ale „ierburilor mătăsoase”, ale

„căprioarelor însetate”, ale „lampioanelor de pitici” etc. Minunea sacralității se revarsă cu dărnicie peste toate, atrăgând inevitabil sufletul pribeag şi obosit de limite. Domnesc peste acest paradis zânele. Fantome neptunice, ele au caracteristicile apei. Cântecele lor narcotizante transpun călătorii în imperiul de vis, aidoma sirenelor antice. Trecerea în lumea morților este asemuită unei adormiri: „Orbiți de verdele-atâtor câmpii,/ de cântec de mierlă şi ciocârlii,/ ne ducem în peşteră să dormim;/ şi când se întâmpla să murim,/ eram zidiţi acolo, uitaţi” (Țara luminii). Inițierea în taină are efect eliberator, moartea este privită ca o reîntoarcere şi o reuniune cu apa‑origine: „Eşti tainica‑mi putere şi mândrie,/ de când te ştiu mi‑i cerul mai aproape/ şi nu mai pot durerile să vie,/ să‑mi tulbure‑ale sufletului ape” (Daruri). Spectacolul călătoriilor maritime se încheie cu un naufragiu – sentiment de izolare, de solitudine glacială, de sterilitate cosmică, resimțit însă cu voluptate orgolioasă – starea de spirit preferată de poeții simbolişti: „Amintirile ca algele şi mâlul mă cuprind,/ şi iată‑mă împotmolită, tristă barcă,/ fără catargul voinței şi cârmă de gând./ Cine către țărmuri are s‑o întoarcă?” (Naufragiu). Orizonturile seducătoare, fără margini ale mării generează crize interioare. De undeva, din interior străbate o copleşitoare melancolie, generată când de pornirile difuze, dulci aproape, ale resemnării, când de o tragică gravitate. Apa este un izvor de viață şi de tinerețe. Acțiunea ei este regeneratoare şi a te scufunda în ea înseamnă a prinde vigoare: „Intrând în apa albastră,/ întinereai sub şal” (Mama). În acest sens, apa capătă culoarea verde, a vitalității şi exuberanței: „Ții minte‑ntâia ploaie cum cădea,/ cu fulgere, cu stele lungi în ea?/ Arborii stăteau drept, intonând/ imnul vieții şi zarea foşnind,// verde ca un codru lichid,/ s‑auzeau cerurile cum se‑nchid, se deschid.// Şi noi stăteam ca pomii în picioare./ «Nimic nu moare, mi‑a şoptit, nimic nu moare…»” (Ții minte‑ntâia ploaie?). Apa constituie substanța revitalizantă, hrana indispensabilă a vieții: „Şi ca un arbor tânăr să mă‑mbuib/ de seva nouă, care curge‑n toate/ plantele…” (Primăvară). Lipsa apei‑sevă provoacă risipirea, regretul, amorfizarea sentimentelor, moartea: „S‑a scurs din inima mea tinerețea ca vinul/ dintr‑un vas prea plin, care s‑a revărsat,/ …De când s‑a dus,/ sunt ca o creangă veştedă, / (…) şi lumea nicio bucurie nu‑mi mai dă/ inimii mele, goală şi putredă ciutură” (Risipire). Simbolistica apei e valorificată şi în alte registre. Amintirile echivalează cu un periplu într‑o dimensiune a verdelui lichid. Alunecarea în materia vâscoasă şi impersonală are efectul împăcării mirifice: „Nu mai eram nici eu decât un ram,/ …de ierburi vâscoase, opace…” (Ploaia). Apele râurilor tumultuoase, vijelioase simbolizează existența umană, ce tinde să se reverse în marea vieții absolute: „…toate râurile plecau undeva” (Fata). A „pleca în largul ocean transparent” înseamnă a te reîntoarce la origini şi a‑ți regăsi obârşia într‑un imens rezervor de începuturi latente, trăgându‑ți de acolo forme noi. Origine a toate câte sunt, apa constituie infinitatea posibilităților. Eul liric se reîntoarce la obârşie, de unde se naşte din nou, asemenea creştinului în apa botezului. Ea reprezintă tot ce va avea pe viitor formă: „…şi toate există în claritatea/ ceasului făr-amintiri” (N‑auzi cum bat şi cheamă?). Aceste semnificații includ elementul apei în seria simbolică: apa – femeia – țărâna – sufletul – poezia ca expresii ale fertilității universale.

24

25

Duhurile pământului sau zeițele fertilității Exploatarea, aproape obsesivă, a simbolului apei constituie o dovadă a feminității de structură a universului poetic al Magdei Isanos. Gândirea modernă favorizează privirea subterană, sinestezică, unde femeia se înrudeşte cu apa. Nu întâmplător „inconştientul

colectiv” a asociat valențele simbolice ale apei cu cele ale femeii, căci, în dimensiunile fundamentale, ele sugerează revelații echivalente. În traducerile ebraice apa este mamă, matrice, „origine a vieții”, „obârşie a toate câte sunt”. Valorizarea feminină, senzuală şi maternă a apei are la Magda Isanos ecouri din opera romanticilor germani. Femeile ei amintesc mumele acvatice – tiparele eterne şi misterioase ale lucrurilor, către care se îndreaptă eroul goethian (Faust) pentru a reîntoarce umbra Elenei. Ființe neptunice, uşoare, străvezii, cu părul despletit, zânele visează „cețosul anotimp” şi „clara cădere a ploii”. Proveniența lor e acvatică: „şi când din ape se născură ele,/ a lacului năluci şi albe iele.” (Primăvara). Uneori o „zână a izvoarelor” apare din păpuriş „…cu părul verde, rochii verzi” (Zâna). Alteori „cele mai frumoase iele şi zâne” se ivesc din ape stătătoare şi din „umbroase izvoare”. Fantome lunatice în împărăția nopții, zânele nu li se arată oricui, doar celor ce le pot aprecia perfecțiunea: „apărea-n pajişte sau lângă bălți,/ o zână pe care‑o văzusem şi‑n alte dăți./ Numai picături de apă, văpăi/ de fosfor era frumuseța‑i dintăi” (Ploaia). Zânele‑nimfe, ființe vegetal‑umede şi somnolente acționează anestezic asupra celor obosiți de realitate. În şuvoiul ploii zânele dansează grațios şi seducător jocul prevestitor de moarte: „Totuşi am văzut zânile/ cum țineau deasupra capului mâinile/ şi dansau în iarba cea nouă,/ bucuroase că plouă” (Confesiuni). Cântecele lor au efectul opiumului peste cei ce privesc în moarte: „Limpede glas aveau, verde cunună,/ şi‑mbrăcate‑n lumină de lună,/ povesteau despre moartea‑mpăcată” (Duhurile pământului). Ele antrenează spiritul în dansul macabru, visător şi lasciv al morții până la extenuare, aidoma anticelor sirene. Magda Isanos explorează într‑un fel aparte mitul Ofeliei lunatice moarte pe apă, convergându‑l basmului popular autohton. În lirica poetei, mitul universal interferează subtil cu cel etnofolcloric. Zânele iau locul sirenelor, nimfelor, naiadelor, nereidelor etc. întâlnite la alte culturi. „Ofeliile” poetei aruncă brâul ce se preface în apă ca în basmele româneşti: „Voi, zâne bune,/ zvârliți‑mi un brâu,/ să se facă râu/ şi să sune”. Ele sunt rugate, ca în balada mioritică, să sape locul de veci al eului „pe aici pe aproape”: „Apoi, sub torentul spumos,/ îngropați‑mă jos,/ s‑aud prin piatră,/ ca şi cum aş sta lângă vatră,/ poveştile-acestui ținut luminos…” (Zâne de rouă). Zâna se situează de cealaltă parte a oglinzii ca o variantă (chip) a ființei în neant: „«O, zână, a cui eşti tu, a izvoarelor?»/ Degetele‑i picură mireasmă, râzând/ se ridică în vârful picioarelor/ şi spune: «Eu sunt un gând,// o părere, o neființă»" (Zâna). Din apele interne ale oglinzii izvorăsc şuvoiuri fluide de lumini – fete amețitoare: „în oglindă răsuna cristalul,/ dimineața strămutase balul/ fetelor – lumini în casa mea” (Dimineața). Printr‑o operație imaginară, zâna‑Ofelie devine dimineața care se „scaldă” în lac: „Pluteşte printre nuferi zâmbitor/ al dimineții chip împărătesc” (Scăldătoarea‑n zori). Această Ofelie este concepută rimbaldian cu ecouri din Shakespeare: „Pluteşte pe râu la vale, dar în jurul ei se deschide un spațiu îndepărtat, cu stele de aur, dinspre care vine un cântec misterios, cu vânturi ce se prăvălesc de pe munții depărtați, cu glasul horcăitor al mărilor, cu spaima infinitului. Ofelia e ridicată la rangul unei figuri eterne; de mai bine de o mie de ani pluteşte pe râu, de mai bine de o mie de ani cântecul ei cântă nebunia celor cărora «marile viziuni» le‑au «sugrumat cuvântul»”1. Uneori chipurile zânelor şerpuitoare sunt înfricoşătoare: „Erau zâne batjocoritoare,/ luminoase, nerăbdătoare;/ prin fereastra deschisă intrară,/ cu ramuri în mâini Hugo Friedrich, Op. cit., p. 72.

1

26

s­ e‑nchinară./ Jumătate şopârle, jumătate fete,/ le curgea apa din plete –/ şi vorbele lor ca un foc risipit/ alergau în oraşul adormit…” (Zânele). Într‑o gândire ce operează cu antinomii ce se suprapun, zânele încifrează forme contrarii ale etern‑femininului: frumusețea, naşterea, devenirea, dar şi urâțenia, moartea, durerea. Ele pot fi dătătoare de viață, mume binefăcătoare, dar totodată cădere şi deziluzie. Imaginea părului (Ofeliei) plutind prin apă apare des în textul poetic isanoscian. Spre exemplu: „şi‑n casa de piatră fântânile cântă culcate,/ dulce răsună brățările, părul domol” (Clipă, desfă‑ți aripile). Imaginea apelor fântânii situate pe orizontală ca suport şi început al tuturor lucrurilor interferează cu imaginea părului răsfirat pe ape unduioase („domol”), pentru a sugera femeia‑mumă. O mumă cu păr bogat este pădurea care „a scoborât, ca pe nişte odoare,/ clopotele ei de verdeață răsunătoare” (Pădurea). Magda Ursache vedea în aceste chipuri învăluitoare, senzuale şi erotice, elementele de construire a mitului femeii‑plantă. Legile misterioase ale gândirii poetice permit să intuim relații de asemănare între părul‑apă şi „penele îngerilor” vestitori de moarte: „Îngerii veneau noaptea târziu./ S‑aşezau în rând şi vegheau,/ rezemați în suliți cu vârf auriu./ Aripile lor stufoase ne‑năbuşeau” (Îngerii). Şi de aici, păr sunt şi aripile păsărilor‑gânduri călătoare în spațiile vâscoase ale universului imaginar: „Păsările cu aripi molatice,/ din smârcuri sălbatice,/ au zburat cât au zburat –/ pe spatele lor era cerul culcat –/ apoi începură să ciocănească/ tâmpla mea, gata‑n vis să‑nflorească”. Apa, părul, penele, păsările, dantela din perdele creează peisajul halucinant şi ireal al tărâmului unde guvernează visul, cântecul, florile: „Altele, mici, plutiră ca un roi,/ multicolor şi asurzitor spre noi./ Odaia se umplu de vânt şi pene;/ clipeam alene.” (Păsările). O apă‑femeie prevestitoare de moarte, dar şi de viață veşnică este Maica Domnului: „Şi Maica Domnului a venit. (Albastră era haina ei ca‑n icoană.) A luat de pe masă o cană şi‑a dat să bea soldatului din stânga noastră. Apoi s‑a aşezat mai deoparte, cu fruntea plecată. Înconjurată de raze, ca‑n carte, şi‑ngândurată. Nu ştiu cine‑a zis: «E un vis»”. (Icoana)

Ultima clipă de viață decurge după legile unui ritual folcloric. Ființa‑soldat bea „apă moartă/ vie” din mâinile Maicii Domnului, şi Ea – apă. Nu e vorba de o moarte totală, căci, revărsându‑se în apa‑origine, neființele urmează o altă etapă a circuitului – renaşterea. În poemul Îngerul motivul biblic de vestire a morții este în paralel unul de vestire a conceperii unei noi vieți. Îngerul, față a morții, proroceşte apariția unei vieți noi: „Şi pe mine îngerul m‑a vestit; fața lui albă durea. – Nu sunt Maria, nu, i‑am şoptit, nu‑i vestea mea.

27

Iată un ram înflorit, lui să‑i vesteşti, dac‑ai venit, părăsind, cete cereşti. – Prunc ai să naşti, auzii, şi m‑am plecat. Înger, aripi azurii n‑am mai aflat”.

Principiul etern‑femininului, Maica Domnului simbolizează acea iubire mistică, precum şi forțele cosmice de sorginte matriarhală care‑şi deschid salvatoare brațele către omul care se luptă şi suferă, facilitându‑i intrarea în rânduiala vieții veşnice. În năzuință şi vină, individul şi‑a împlinit legea firii sale. Moartea devine renaştere prin harul iubirii cereşti. Sentimentul matern este simțit ca o avere ce constă dintr‑o mulțime de vieți latente: „Cu încetul spațiul s‑a mai lărgit./ Lucrurile devenind bogate‑au sunat”. Un alter ego al poetei este o eroină din poveşti: „De fapt, eram Cenuşăreasa, eram/ cea care poartă viața şi cântă,/ eram aproape de pământ şi frântă/ de marea mea putere ca un ram” (Mama). Conştientizarea deținerii atâtor vieți virtuale atenuează angoasa în fața morții. Moartea nu va fi privită rău, căci cine nu‑şi doreşte îmbrățişările paşnice ale mamei? A muri înseamnă reîntoarcerea în sacra cavitate maternă, marină. Magda se vrea după moarte ploaie învăluitoare, floare zâmbitoare, copilul o va recunoaşte în manifestările calde, materne, familiare ale universului înconjurător: „Copilul meu, să nu mă cauți. Toate/ îți vor vorbi de mine cu dreptate./ … Să ştii c‑am să râd în flori/ şi c‑am să‑nconjor de multe ori/ cu nourii şi cu ploaia ogrăzile/ unde mi‑am petrecut amiezile” (Copilul meu, să nu mă cauți). Țărâna potențează funcția htoniană germinativă a elementului feminin. În țărână se ascund viitoarele vieți: „Semințele‑n somn visau că există colori,/ roşu, albastru, gri, minunate colori” (Pomii cei tineri). Poeta stabileşte analogii între suflet şi țărâna fertilă: „Nu‑i vina mea, nu‑i vina nimănui/ că sufletul ca țărna mi‑i bogat,/ …Inima mea‑i ca țărna‑n care toate/ îşi au înfipte trainic rădăcina;/ iubirea, ura, şi chiar gândul” (Înrudire). Sufletul şi țărâna sunt medii ce au potențate realități virtuale. Prin aceasta, sufletul se înrudeşte cu substanța începutului. Apa‑țărână a sufletului, principiu feminin generează viață. În folclorul românesc, pământul este femeia în care Dumnezeu a pus toate semințele, pentru a‑şi hrăni copiii. Astfel se produce o legătură magică între lucruri aparent străine țărână – femeie – suflet: „Eu eram principiul neschimbat,/ țărâna, întunericul roditor” (Nuntă). În studiul Apa şi visele, Gaston Bachelard revine stăruitor la conceperea înrudită a simbolurilor Apă, Femeie, Vis (Fantezie, Creație, Poezie). În viziunea lui, balansarea pe apă aminteşte de legănatul mamei înaintea somnului: „Dintre cele patru elemente numai apa poate legăna. Ea este elementul legănător prin excelență. E o caracteristică în plus a firii ei feminine”1. În leagănul apei‑mamă, „atenția fixă” a copilului se minimalizează, predispunându‑l spre vis. În poemele isanosciene aflate sub imperiul imaginației se atestă o mlădiere, o fluiditate şi o somnolență a ritmului. Chiar şi repetiția, procedeu artistic frecvent la ea, contribuie la crearea senzațiilor de plutire. Iată un exemplu: „Am să-ncep Gaston Bachelard, Apa şi visele, Bucureşti, Editura Univers, 1995, p. 107.

1

28

o călătorie,/ către sud, către sud, cum îți place ție” (Călătorie). Şi apoi transferul privirilor în sus, în jos, învăluitoare de obiecte, ondulația halucinantă a părului, mişcarea paşnică a mâinilor, sunetul brățărilor, jocul frapant al bucăților de realitate dizolvată de oglinzi, susurul sângelui prin vene  – creează, în unison, impresia scurgerii apelor dătătoare de senzații plăcute, dulci, paşnice, vecine cu feminitatea procreatoare.

Mitopo(i)etica feminității Dincolo de un anumit eclectism, formula poetică a Magdei Isanos e de o ingeniozitate aparte, căci e susținută şi de o feminitate incisivă, definită de exegeți drept „nota personală a poemelor Magdei Isanos”, „lirica atât de feminină, însă fără pic de dulcegărie (…) feminitate şi poezie a fiziologiei”1, sau: „impresionantă este mai ales fremătarea feminină”2. Poezia tinerei autoare codifică bogăția spirituală, emotivă, psihică a unei femei de o aleasă cultură poetică. Fără a fi nostalgică‑dulceagă, poeta exprimă sentimentul colorat afectiv şi amplificat de o senzorialitate şi senzualitate feminină pronunțată. Versurile capătă finețe din comunicarea facultăților simțuale, fie suave, fragede, duioase, materne, fie declanşate de despletirile spontane, sălbatice, clocotitoare, venite dintr‑o dragoste mistuitoare pentru viață şi omenire. În acelaşi timp, ea creează şi impresii contrare: „Versul d-sale, prea precis tăiat, ca să poată fi numit pur feminin”3. Ceea ce deosebeşte lirica Magdei Isanos de cea a predecesoarelor este faptul că „exuberanța este controlată lucid”4, lucru care o absolvă de căderea în platitudinea exclamațiilor siropoase. Poezia Magdei Isanos instituie în literatura română o nouă asumare şi, prin urmare, o nouă convenție a feminității. Feminitatea, într‑o formă sau alta, capătă figurație în toate etapele creației ei. Aventura lirică şi‑o începe sub semnul uimirii, al mirabilității. În versurile de început, lumea se proiectează ca în ochii unei adolescente care se bucură de miracolele vieții. Versurile sună ca o revărsare de forțe ale unei ființe ingenue, care doreşte să‑şi trăiască viața din plin, cu o credință în ziua de mâine. Simțirea elementară, expansivă, frenetică nu cunoaşte nici un fel de restricții, izbucnind în explozii de un senzualism nestrunit: „Ardeau ca nişte facle vii,/ în vârf de firave tulpini./ Îşi înălțau râzând zglobii/ obrazul roşu dintre spini.// I‑am adunat cu mâini avare,/ am rătăcit în seara blândă,/ umplându‑mi brațele de floare/ învăpăiată şi plăpândă” (Macii, 1934). Până la poemele energetice, ce denotă interes pentru acțiunile sociale din volumul „Cântarea munților”, atenția tinerei se concentrează asupra stărilor sufleteşti: „Mi‑s dragi portretele, mi‑s dragi ungherele/ pe unde se‑ascund să toarcă tăcerile,/ ca nişte pisici singuratice./ Casa e plină de zbor de perdele lunatice…” (Interior, 1939). Operația de repliere spre interioritate este identică actului de narcisism, în cazul dat, al unui narcisism feminin ce corespunde „înrădăcinării mai adânci a femeii în totalitățile originare, care ocrotesc

Pompiliu Constantinescu, Op. cit. Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, vol. III, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p. 92. 3 Pompiliu Constantinescu, Op. cit. 4 Traian Chelariu, Magda Isanos. Poezii (recenzie), în „Universul literar”, nr. 17, 20 iunie, 1943. 1 2

29

de fisurile prea abrupte dintre subiect şi obiect, dintre suflet şi corp”1. Intrând în odaie, bărbatul emană virilitate, intuită de femeie prin nişte canale necunoscute: „Umplând încăperea şi inima toată, bărbatul veni de‑afară, din zloată; glasul lui mare făcu să se sperie focul. Suduia lepădându‑şi cojocul. Parc‑ar fi un stejar stufos, gândii în taină, dar era frumos. Se supăra şi‑ndată râdea. Acum‑am să‑l fac să nu mai poată pleca. «Tu eşti subțire şi ageră ca o nuia, imi spunea uneori, eşti plină de ghimpi şi flori; Teme‑te de mâna mea, c‑ai să mori…» Puterea izvora potolit, din brațele şi pieptul lui dezgolit… Doamne, fă‑mă ca Dalila, vicleană, când o da geană prin geană, să‑i aflu taina şi să‑l robesc visului meu pământesc”. (Bărbatul, 1943)

Poemul exprimă subtil, fără poză şi uşor ironic iradianța erotismului feminin. Moştenirea bogată în materia farmecului o va ajuta pe femeie să ia inițiativă erotică, să deschidă un canal de comunicare senzorială prin care să‑şi „robească” iubitul, iar Dalila îi va servi drept model arhetipal. „Inima femeii, care îl înfăşoară candid cu privirile şi gândurile, dorindu‑i bărbăția cu acel senzualism suav, nemărturisit, stare de spirit nemaiîntâlnită până acum în poezie”2, susține Ion Rotaru. Numeroase studii atestă faptul că imaginarul unor poeți excepționali ca Eminescu, Mallarmé, Rimbaud ş.a. trădează, prin imaginea obsedantă a femeii, dorința de a compensa segmentul lipsă al ființei în existență, anima fiind arhetipul feminin instalat în textura masculinului. Imaginea bărbatului în textul Magdei Isanos ar putea fi considerată o expresie poetică a lui animus, arhetipul masculin brodat pe canavaua inconştientului feminin. Figura virilă a acestuia ivită din tenebrele „zloatei de afară” nu mai aminteşte însă un înger blond, perspectiva regăsirii androginității originare inspiră fascinație, dar şi groază. Specificitatea trebuie căutată în faptul că senzualitatea naturală a corpului („visul pământesc”) este preferată recuperării cerebrale a erosului cosmic conciliant. Constatarea ne duce iremediabil cu gândul la opțiunea Cătălinei din celebrul poem eminescian ca fiind o pledoarie în numele vieții şi a energiei sentimentale vii.

Lou Andreas‑Solomé, apud: Jacques Le Rider, Modernitatea vieneză şi crizele identității, Iaşi, Editura Universității „Al. Cuza”, 1995, p. 86. 2 Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, vol. III, Bucureşti, 1987, p. 92. 1

30

Vom observa neapărat că universul Magdei Isanos, cu excepția celui în flăcări din „Cântarea munților”, se structurează predilect în curbe, rotunjimi şi volute cu lente şi pasive evoluții. Vizionarismul poetei e unui fluent, în valurări reconfortante: „Păsările cu aripi molatece,/ din smârcuri sălbatece,/ au zburat cât au zburat –/ pe spatele lor era cerul culcat –/ apoi începură să ciocănească/ tâmpla mea, gata‑n vis să‑nflorească /…S‑aşezau pe pernele mele,/ pe lampă şi‑n dantela din perdele,/ şi cântau, umflând guşele,/ c‑au început să răsară brânduşele” (Păsările). Un asemenea imaginar ondulatoriu se deosebeşte de unul care desfăşoară simbolistica războinică şi interesată de distribuția puterii în proiecte de cucerire – coloana, stâlpul, sabia etc., reprezentând instinctualitatea pură. Totuşi, Magda Ursache întrevede în versurile Magdei Isanos un erotism cu emanații cosmice: „Visătoare şi contemplativă, autoarea se ipostaziază într‑o fărâmă a marelui mecanism cosmic, ceea ce‑i umple ființa de iubire infinită pentru plante şi oameni. Cufundată în eresul difuziunii euthanasice, spiritul poetei se reconfigurează adesea în sensul erotismului propriu‑zis uman, ca o năzuință obsesivă şi supremă, inventând un veritabil mit al femeii‑plantă”. În poemul Vis vegetal erotismul însuflețeşte şi senzualizează întreg universul, învăluind în iubire orice element al lui: „Atuncea, sprijinindu‑mi de pervaz genunchiul ud de frunze şi pământ, cu părul încă doldora de vânt, cu rouă şi cu lună pe obraz, eu ți‑aş sări în casă, şi senină (uitând de‑atâta vreme să vorbesc), cu câte‑un cuib în fiecare mână întinsă, aş începe să zâmbesc”.

Dovadă a unei feminități de structură a universului poetic este şi explorarea, aproape obsesivă, a simbolurilor fertilității universale. Armoniile lichide, zgomotul curgerii neîntrerupte a apelor subterane, învolburările senzuale, împreună cu alte gesturi echivalente – alternarea unghiurilor de vedere, freamătul versurilor, obsesia părului unduios, mişcarea mâinilor, reflexele luminilor în spațiul oglinzii etc. – sunt evidențe ale feminității primordiale a creației. Maternitatea identificată cu fertilitatea pământului face posibilă perpetuarea vieții. În acest sens, simbolurile ce au funcția htoniană germinativă a elementului feminin sunt reinterpretate, regândite în mai multe contexte. Sugestivă este imaginea care exprimă fuziunea narcisiacă cu elementul matern al Naturii: Cenuşăreasa (cenuşie ca pământul), eroină cu proveniență de basm, amintind Marea Zeiță telurică, Pământul‑Mumă, un alter‑ego etern, „chip” originar, descendent dintr‑un matriarhat cosmic: „Cu‑ncetul, spațiul s‑a mai lărgit. Lucrurile devenind bogate‑au sunat, zările ca piepturi de dor s‑au mişcat, către mine venind. De fapt, eram Cenuşăreasa, eram cea care poartă viața şi cântă, eram aproape de pământ şi frântă de marea mea putere ca un ram. Priveam în tăcere pământul, zările, brazdele‑arcuindu‑şi spinările;

31

eram singură şi‑nrudită cu toate lucrurile blânde şi‑ntunecate. Dac‑ar fi venit cineva şi‑ar fi zis: «Am hotărât să‑ți dăm coroană, vină…», fruntea nu mi‑o plecam pentru altă lumină, inima n‑o deschideam unui vis…” (Mama)

Conştientizarea deținerii atâtor vieți virtuale atenuează angoasa în fața morții. Femeia îşi cunoaşte bogăția şi forța procreatoare. Iată o atitudine diferită, feminină, profundă, senină, suavă în fața morții care a obsedat întotdeauna omenirea. Lucru ce deosebeşte poezia Magdei Isanos de creația celorlalte poete ale timpului este ieşirea din cercul îngust al egocentrismului, modul în care ea echivalează problemele personale сu cele ale omenirii. Eul care îşi asumă destinul comunității asediate de rău se declanşează în retorici înalte ocazionale, în expresii patetice de solidaritate umană. În „Cântarea munților” diagrama lirică se schimbă, modificând figurația feminității, deplasând‑o în nefiresc: „Mama a trecut printre plumbi,/ ducând la sân ceva nevăzut./ Peste râul albastru,/ mama printre plumbi a trecut./ …/ Când ai căzut printre plumbi, la punți,/ cânta cineva sus pe munți./ Ai murit cu gura‑n țărână,/ cu flamura desfăşurată‑n mână” (Mama). Imnul social, misionarismul, strigătele de revoltă, militantismul şi suflul eroic, iau locul visătoriei grațioase şi călătoriilor imaginare în trecut, căci: „Mi‑era ruşine să mai scriu despre flori/ şi stele,/ şi iar auzeam în visele mele/ largi, zbuciumate,/ inima omenirii întregi cum bate:/ «Vrem pâine, dreptate»” (Am fost departe de oameni). Sentimentul nedreptății şi indignarea împotriva războiului o determină pe Magda Isanos să devină o „poetă‑luptătoare” (Camil Baltazar, Marin Bucur), o poetă a baricadei şi ripostei politice, valorificând o recuzită de imagini orientate pe verticală, cu „steaguri şi imnuri”, în versuri cu formule incandescente. Dar şi în această carte Magda Isanos rămâne a fi o vizionară, proiectându‑şi în tablouri ale colectivității năpăstuite energia maternă, ocrotitoare a vieții: „Aş vrea acest poem să‑l ridic ca un val,/ s-acopăr cu el partea neagră din lume,/ totul să fie alb ca‑ntr‑un mare spital/ fără morți, fără nume” (Aş vrea…). Ea este pe rând şi concomitent apărătoare şi agitatoare a mulțimilor, spirit justițiar, prorociță moralizatoare, mamă sacrificându‑se, soră a plăpânzilor, iubită a soldatului dus cu forța la război. Chiar şi în acest grupaj de poeme‑pledoarii, Magda Isanos rămâne în cadrul poeticii sale ghidate de principiul primordial al iubirii. Puterea de a convinge fără arme şi pumni, aproape în şoaptă, va avea rezonanțe mai ample, mai convingătoare decât orice fapt eroic franc: „Te-aşteaptă murgul, gata de ducă./ I-am dat jăratec şi miez de nucă./ I‑am gătit cu panglici frâurile,/ să sară munții şi râurile.// Ți‑am gătit sulița cu urmuz şi beteală./ Ți‑am pus la piept, sub căptuşeală,/ trei fire dintr‑o perie, / gurile munților să nu te sperie.// De‑i cădea, iubitule, sub ­streşina lui,/ sugrumat de labe gălbui,/ norodul cu flamuri şi sfeşnice/ te va-ngropa-n legendele veşnice” (În pădurile țării mele). Ritmul interior al versurilor reaminteşte bocetul înecat al femeii care‑şi conduce bărbatul la război. Oficierea ritualului de pregătire pentru un drum lung şi periculos are originea în poezia folclorică. Odată cu Magda Isanos, poezia feminină nu mai e asemuită cu o confesiune lacrimogenă sau cu o simplă, neoriginală spovedanie pusă pe versuri, ei revenidu‑i meritul de a scoate din uz o tematică considerată desuetă, sentimentală şi intimistă excesiv. Deşi s‑a afirmat:

32

„Nu s‑a înțeles că nu poate ajunge la artă decât o femeie care şi‑a depăşit condiția de femeie, aşa cum nu poate ajunge la artă decât un bărbat care şi‑a depăşit condiția de bărbat”1, faptul că poetul Magda Isanos e femeie şi‑a jucat rolul. Femeia‑artist şi‑a reflectat în plan creativ sensibilitatea, a reconstruit un splendid evantai al imaginarului feminin, certificând existența unei mitopo(i)eticități feminine care nu şi‑a refuzat satisfacțiile estetice.

Încercări în proză Potrivit Elisabetei Isanos, Magda ar fi scris mai multe texte de proză scurtă, majoritatea fiind pierdute în timpul anevoiaselor perigrinări între Iaşi, Costiujeni şi Bucureşti. O parte bună din ele a fost lăsată la Costiujeni, în primul refugiu din Basarabia, când familia a părăsit casa în grabă, fără bagaje şi fără caietele Magdei. O altă parte a pierit în martie 1944, din cauza exploziei unei bombe în curtea casei din strada Mihai Săulescu. Atâtea câte sunt, textele indică disponibilitatea poetei pentru expunerea lirico‑epică, rămasă fără desfăşurare în genul dat. Tulburat de război, schimbări de regimuri şi de agresivitatea oamenilor, timpul nu a avut răbdare cu Magda Isanos, purtând‑o irevocabil dintr‑un loc în altul şi nelăsându‑i şansa de a scrie proză, care cere popas, linişte. Primele schițe, Creionări şi Inseparabilele, publicate în revista „Ghiocel” (1934), evocă situații din mediul liceal dintr‑o perspectivă moral‑afectivă. Celelalte, apărute peste câțiva ani în presa de la Iaşi, înmagazinează impresii, fantazează situații de basm, dezvoltă aserțiuni morale. Magistrata, apărută în 1938 în ziarul „Iaşul”, este probabil o variantă a textului Femeia în literatura noastră cu care Magda a conferențiat încă în 1934. Poeta susține fenomenul de emancipare a femeii, considerându‑l „natural, care se întâmplă pe de‑asupra noastră şi la care contribuim fără să ştim”. Postum i‑au fost făcute publice câteva proze scurte, având personaje comune: Naiada (publicată în revista „Cronica” în 1973, nr. 8), Domnişoara Vanda, Toto şi Omul cu cizme roşii (publicate în revista „Manuscriptum”, 1974, nr. 3). Sunt compuneri etalând predispoziția tinerei Magda spre fantazare şi subiectele mistice, cu personaje ciudate, solitare, cu scene din mediul unui oraş mic. Despre aceste texte, Constantin Ciopraga scria: „În toate revine termenul ciudat, în intenția de a sublinia abaterea de la normă; în toate lucrurile evoluează într‑un anumit indeterminism, încât nu ştim unde începe şi unde sfârşeşte excepția de la regulă. Abia punctat, insinuat cu suplețe, ezotericul creează spații de penumbre, o atmosferă de irealism, acea senzație de ambiguitate proprie discursului fantastic. Cine e aşadar Domnişoara Vanda? Nimeni n‑ar crede că aceasta, cu grația ei feciorelnică, cu surâsul ei gingaş e posedată de duhuri. În păpuşile confecționate de ea, tânăra Vanda crede că intră «sufletele copiilor mici, morți de curând», rămânând prinse acolo ca în nişte capcane frumoase. Parabolă? Basm? Cine ar bănui că «frumosul, coloratul atelier de păpuşi e un iad unde sufletele se pârjolesc». În cele din urmă, cu drăgălaşele ei gropi în obraz halucinează, declarând că ea însăşi e păpuşă”2.

Ana Blandiana, Op. cit., p, 123. Constantin Ciopraga, prefață la Cântarea munților. Versuri, proză şi publicistică. Ediție şi tabel cronologic de Margareta Husar, Bucureşti, BPT, Editura Minerva, 1988, p. 20–21.

1

2

33

Oraşul cu minuni şi Toto sunt fragmente dintr‑o lucrare neterminată ce proiectează un univers misterios populat de oameni trişti şi îngândurați, consumându‑şi existența în mijlocul unui oraş străin. Omul cu cizme roşii îi aminteşte criticului Constantin Ciopraga „ceva din suflul povestitorilor ca Gottfried Reller despre Oamenii din Seldwyla”1. Asemănarea ține mai ales în personajul misterios care a venit nu se ştie de unde la balul din salonul unei generălese. Intrusul era îmbrăcat straniu, „vorbea dumnezeieşte”, iar „farmecul lui izvora din fiecare gest, din toată făptura lui de uriaş blond şi poate chiar din adâncuri necunoscute nimănui”, astfel reuşind să cucerească imediat inimile tuturor femeilor din oraş. Discuțiile în jurul lui duc la conturarea unei ființe diabolice. Poarta în oglindă (nepublicată, scrisă după toate probabilitățile în perioada ieşeană, între 1934 şi 1937) este o compunere grațioasă despre refugiul în imaginar, despre puterea de atracție a ficțiunii şi nevoia de compensație în spiritual.

Primii pași în publicistică Revistele ieşene oferă câteva texte ale Magdei Isanos care se arată a fi nişte exerciții începătoare de publicistică literară. La 2 mai, 1938, Suplimentul ziarului „Iaşul” îi publică o recenzie la romanul lui G. Călinescu „Enigma Otiliei”, sub forma unui studiu comparativ al personajelor feminine. „Jurnalul literar” (nr. 1, 1936) îi include o prezentare, pe alocuri cu note polemice, a cărții „Moldovenii” de Georgeta Mircea Cancicov. Aceeaşi revistă afişează şi alte două recenzii la cărțile: „Vulpea” de Mary Webb (nr. 2 , 1939) şi „Cartea cu amintiri” de Marcu Beza (12 febr. 1939). Presupunem că în perioada ieșeană, când deschidea ziarul „Voința” sau susținea apariția „Avântului”, Magda Isanos o fi semnând mai multe articole care au pierit în timpul bombardamentului din iunie 1944. Colecția de texte inedite publicate în volumul de față se compune din fragmente de publicistică socială, scrise în toamna anului 1944 şi, după toate probabilitățile, rămase nepublicate. Despre activitatea mamei sale în ultimele ei luni de viață Elisabeta Isanos consemnează următoarele: „Dacă puterile fizice‑i lipseau, îi rămâneau în schimb alte resurse: citea gazetele, scria articole, crezând, cu naivitatea celui curat, că lumea era însetată de adevăr şi dreptate. Nu putea să‑şi închipuie că, după coşmarul războiului, oamenii vor continua să fie ca înainte, că, în loc să înceapă o eră nouă, mai dreaptă, s‑apropia cu paşi repezi un alt coşmar, țesut din minciună. Sunt momente (poate că fiecare generație îl are pe al ei) ca o ieşire pe brânci din purgatoriu spre stelele eliberate. Şi prima reacție a unui suflet cinstit nu poate fi decât făgăduința că lumea nu va mai greşi şi nu va mai lăsa nici pe alții să risipească zestrea purității redobândite. Ca de obicei, după o mare încercare, exista senzația că timpul începea să se numere din nou, că puteai chiar să‑i surprinzi trecerea clipelor curățate de zgură, să‑i cuprinzi dintr‑o privire faptele, încă nescăpate din frâu, să pui ordine‑n lume, făgăduind solemn că vei veghea‑o să nu mai fie zvârlită în haos. Pentru că răul poate să reînceapă, de la ceva în aparență mărunt: o eroare strecurată într‑un ziar, un criminal rămas nepedepsit. Ea încerca să vegheze, atât cât îi stătea în puteri, ca lumea să meargă pe făgaşul cel bun, să nu se mai întâmple ce se întâmplase”2. Ibidem, p. 21. Elisabeta Isanos, în revista „Ferestre”, an. V, nr. 3, 2014.

1 2

34

Schimbarea de registru este evidentă, discursul devine grav, profetic, exprimând o atitudine justițiară şi civică față de evenimentele nefaste ale timpului şi față de oamenii care le precipită. Autoarea prinde gustul pentru analiză şi problematizare. În primul fragment Cetim cu surprindere… Magda Isanos demască virulent un fals propulsat de un autor anonim al revistei „Scânteia” (nr. 18, 1944), potrivit căruia funcționarii şi civilii care s‑au retras din calea războiului nu sunt nimic altceva decât „slugile vânzătoare de țară ale lui Hitler care se refugiau din fața mâniei poporului”. Bunul-simț al martorului ocular, dar şi spiritul însetat de adevăr îi dicteză să intervină cu precizarea că aceştia „erau în marea lor majoritate oameni necăjiți, funcționari mici, cu un salariu de mizerie, muncitori şi țărani îngroziți nu de judecata poporului, ci de războiul care urma să se dea peste capetele lor, în clipa imediat următoare când Moldova devenea teatru de război”. Fragmentul Stau lângă o şcoală primară… susține un discurs de condamnare a celor care se fac vinovați de asasinarea profesorului Nicolae Iorga. Este vorba atât de tineri „otrăviți de doctrinele totalitare”, cât şi de mentorii lor „otrăvitorii tineretului român”. Autoarea consideră că perturbarea sistemului educațional, infectat de „metode naziste”, compromite viitorul omenirii. Intervenția antirăzboinică a unui adolescent este considerată ca fiind un gest admirabil (Răspuns unui tânăr). În fragmentul următor, intitulat retoric Milă pentru fascişti?, Magda Isanos ia apărare cu tenacitate evreilor persecutați de regimul nazist. Textul e scris în formula unei pledoarii justițiare care nu lasă loc permisivității şi toleranței în cazul criminalilor de război: „Vă curg lacrimi de crocodil de grija că democrația se va «compromite» prin arestarea şi punerea voastră la zid. Voi care‑ați schingiuit pe cei nevinovați – şi‑ați stors cea din urmă vlagă a patriei îngenun­ cheate, vorbiți despre milă. Dar nu vă trece oare prin gând că singuri, prin propria voastră voință liberă v‑ați pus în afara legilor; în afara comunității omeneşti, în rândul celor mai mari criminali, criminali de război, împotriva cărora cu fermitate, fără dorință şi răzbunare şi fără ură, țara este datoare să se apere şi se va apăra!” Puținele rânduri de publicistică conturează convingerea Magdei Isanos în imperativul angajării scriitorului în treburile Cetății. Mânuitorul cuvântului este obligat de legile firii să se poziționeze ferm împotriva oricăror acțiuni antiumane, iar opera lui trebuie să fie expresia unei temeinice conştiințe morale.

Mărturii epistolare Cele peste nouăzeci şi ceva de scrisori confirmă faptul că semnatara lor avea o nepotolită dorință de a scrie şi de „a filosofa”, cum îi plăcea ei să spună în mesajele trimise lui Leon, primul ei prieten. Majoritatea sunt adresate părinților şi sunt expediate de la Iaşi. Trebuie să clarificăm din start că textele au un conținut particular şi nu au fost scrise cu intenția de a le face publice, de aceea în mare parte reflectă convorbiri, aranjamente în interiorul familiei. Spre exemplu, aflăm că Magda se confruntă mereu cu probleme de ordin financiar, aproape în fiecare mesaj sunt semnalate neplăceri cauzate de lipsa banilor. Scrise întotdeauna cu pasiune, scrisorile ne oferă detalii despre întâlnirea şi viața de familie cu Eusebiu Camilar, despre bucuria apariției pe lume a micuței Zuța. Găsim mărturii despre anii marcați de război şi refugii. Ultimele oferă informații despre starea de sănătate tot mai precară, dar şi despre optimismul semnatarei. „Vreau foarte mult să‑ncep să lucrez undeva”, scrie ea în ultimul său mesaj, adaugând cu disperare: „Nu mai pot scrie. Oraşul mă înăbuşă”. Pentru specialistul în istorie literară aceste texte prezintă interes mai ales sub aspectul informației legate de lecturile poetei. Formația sa scriitoriscească se modelează prin

35

­ umeroase lecturi, dintr‑o sete nestinsă de cunoaştere şi de lărgire a orizonturilor culturale. n Сiteşte romane, dar şi cărți de filosofie cu regularitatea impusă de programul de la Litere şi Filosofie. Îşi roagă în permanență părinții să‑i furnizeze vreo carte sau bani pentru a procura cele necesare pentru studii. Astfel trece pe hârtie nume ca Bergson, Spinoza, Kant, Schopenhauer, Decartes, A. Comte, John Stuart Mill, Durckheim, Locke, I. Petrovici şi Zeletin. În acest sens, scrisorile se prezintă ca un autentic şi necontrafăcut artistic jurnal de lectură. Interesante sunt explicațiile tinerei scriitoare pe marginea propriilor sale poezii. Într‑o scrisoare din 1934 îşi autodefineşte versurile în felul următor: „…până a nu veni aici scrisesem foarte multe şi din cele mai reuşite, versuri în care vorbeam de limpezimea unui lac din basme, cu caise coapte, de mere domneşti, de rochia din lada bunicii, de marea cea frumoasă şi liberă, de‑o căprioară ce adulmecă. Icoane diverse, vii şi cald colorate, viață şi formă, mai ales formă plină, – acestea sunt într‑o oarecare măsură calitățile versului meu în actuala fază evolutivă; spre propria mea mirare am început să scriu în hexametri şi‑am găsit accente noi ca să‑mi evoc strămoşii şi Helada cea veche: «Marmură şi soare»”. Contextul tulbure în care şi‑a trăit următorii ani nu i‑a permis să dezvolte acest exercițiu de conturare a viziunii artistice. Stilul scrisorilor, ca şi cel al poeziei, prozei sau al textelelor de publicistică, indică o trecere de la registru poetic, exuberant al unei epoci paradisiace la timbrul grav şi critic, condiționat de presiunea realității neîndurătoare. Maturizarea îi este precipitată de vremurile agitate, marcate de grijile financiare şi de presiunea bolii, iar conținutul scrisorilor ne stau mărturie în acest sens.

Unitatea de ton a lucrului în doi În 1942 într‑o scrisoare adresată mamei sale de la Iași, Magda Isanos scria următoarele: „Eu nu pot veni deocamdată acasă pentru că Zeby scrie și nu poate dovedi fără mine, afară de asta scriu și eu, poate gătesc un manuscris pentru la toamnă pentru Fundații. Știi că noi nu putem scrie fără să ne sfătuim unul cu altul”. Soții obișnuiau să scrie împreună, fiecare la cărțile proprii, citindu‑se apoi reciproc și comentând cele scrise. În urma acestei colaborări, au reieșit două lucrări: drama „Focurile” și traducerea „Minunata istorie a lui Nastratin Hogea” de Leonid Soloviov. Nu se știe cine din ei a contribuit mai mult, cert este însă că în ambele cărți în calitate de prim autor apare numele Magdei Isanos. Într‑un interviu din ziarul „Tinerețea” (an. I, nr. 17, 28 octombrie 1945) Eusebiu Camilar spunea că drama „Focurile” a fost scrisă împreună cu Magda Isanos până la actul III, în intervalul septembrie–noiembrie 1944, lui rămânându‑i să definitiveze actul IV, pe care îl „plănuiseră” împreună, dar la a cărui scriere ea nu a mai apucat să participe. Drama a apărut în colecția „Operele premiate ale scriitorilor tineri români” la Fundația pentru Literatură şi Artă, a luat Premiul Fundațiilor Regale și s‑a bucurat de câteva cronici laudative. Potrivit Elisabetei Isanos, drama a fost jucată în condiții vitrege în sala Liceului „Matei Basarab”, oarecum boicotată de celelalte teatre și de lumea scenică din cauza situației speciale de după bombardament. „Focurile” este o dramatizare a romanului „Crăişorul” de Liviu Rebreanu. Subiectul evocă cu fidelitate evenimente din răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan de la 1784 din Transilvania. În centrul atenției stă drama sumbră a lui Horea. „Crăișorul Horia”, așa cum a fost el poreclit de moți, ar trebui să apară ca un erou de legendă, dat fiind curajul lui de a se ridica în apărarea țăranilor iobagi români, maghiari și sași, revendicând pentru

36

ei pământ și libertate. Totuși nimic excepțional nu‑l caracterizează; este umanizat, fiind înzestat cu o viață interioară dinamică. Are momentele lui de cumpănă și neîncredere în izbândă, se îndrăgostește și salvează de la moarte, urlă de durere când e frânt pe roată. De multe ori însă, povestea lui de viață rămâne cumva în planul doi, în față ieșind drama maselor împilate. Acțiunea piesei este foarte dinamică, montajul scenelor este gândit în nuanțe pentru a crea o dramă de atmosferă socială. În acest scop, decorurile se succedă cu rapiditate, introducând noi și noi personaje fără nume exprimându‑și indignarea colectivă. Comportamentul nobilimii și al trădătorilor răscoalei, concentrând trăsături și comportament detestabil tensionează situațiile, pregătesc și justifică explozia de furie a țăranilor. Motivul munților înflăcărați, asocierea lor cu răzvrătiții care vin să facă dreptate este unul dominant în volumul Magdei Isanos „Cântarea munților”. Replicile personajelor păstrează tonul patetic specific poetei atunci când atinge coarda problemelor sociale. „Minunata istorie a lui Nastratin Hogea” de Leonid Soloviov este o traducere din limba rusă, realizată de Magda Isanos şi Eusebiu Camilar în toamna anului 1944, după refugiul de la Drăganu, când soții au stat câteva luni împreună în casa de la București. Potrivit Elisabetei Isanos, soții au fost ajutați de mama Magdei care cunoștea bine limba rusă. Scriitorul rus Leonid Soloviov este autorul unei dilogii cu titlul „Povestiri despre Nastratin Hogea”. Magda Isanos şi Eusebiu Camilar au tradus din prima parte, Tulburătorul liniştii, apărută într‑o revistă din Rusia în 1940. Cartea lui Leonid Soloviov cu cele aproximativ 300 de povestiri s‑a bucurat în epocă de mare popularitate și de răspândire, fiind transpusă în franceză, olandeză, daneză ş.a. Personajul principal, Nastratin Hogea, este un țăran care a trăit în sec. al XIII‑lea, undeva în spațiul Uzbekistanului de astăzi, în oraşul Buhara. Leonid Soloviov întruchipează în acest personaj înțelepciunea poporului şi spiritul lui de aventură, păstrând amestecul tradițional de păcăleală, năzdrăvănie şi noblețe, dezinvoltură şi dorința arzătoare de a proteja pe cei asupriți. În prefața cărții, traducătorii își exprimă speranța că le‑a reușit transpunea fidelă a evocărilor lui Soloviov, că au păstrat atmosfera acelor vremuri, oameni și moravuri dispărute, atitudinea față de omul mărunt, vraja povestirilor orientale și firea personajelor. *** Poezia, proza, teatrul, publicistica și scrisorile Magdei Isanos sunt conduse deopotrivă de firul de lumină al principiilor de bine, frumos şi adevăr, al speranței în suprimarea „cortegiului nesfârşit de suferințe omeneşti”. Dintr‑o existență încarcerată într‑o fiziologie dureroasă şi tragică, Magda Isanos a ştiut să edifice o literatură optimistă, reconfortantă, cu note dominant luminoase. Va rămâne fixată în istoria literaturii române ca un poet solar, care, sub presiunea sfârșitului subit, a cântat viața colectivă în solemnități de odă şi frenezii imnice, în erupții patetice şi elanuri confesive. Aliona GRATI

37

Repere cronologice: viața şi opera

din incinta spitalului Sf. Spiridon. (Actul de naştere nr. 767 din anul 1916, luna aprilie, ziua 20. Registrul de stare civilă, 1‑2/1916, Iaşi.) În toamna aceluiaşi an „Bucureştiul a căzut în mâinile lui Falkenhein. Exodul spre Iaşi devenise demențial: un aflux de sute de mii de refugiați, militari şi civili, români şi de alte neamuri. De pomină aveau să rămână soldații ruşi, în iarnă, când jucau de frig pe vagoane, spărgând acoperişurile şi căzându‑le în cap celor dinăuntru. Să‑ți cadă în cap un rus degerat nu era însă cel mai rău lucru care ți se putea întâmpla. Iaşiul era flămând, secătuit de lipsuri; doar corbii din turnurile Mitropoliei se înmulțiseră peste măsură, revărsându‑se ca un văl funerar peste oraş.”1

1750 – Mărturiile pe care fiica Elisabeta Isanos le adună de la bunica şi mătuşile sale vorbesc despre obârşia grecească a familiei Isanos. Potrivit acestora, pe la 1750, bunicul matern Teofil Papadopol împreună cu soția sa Ecaterina, şi ea originară din insula Samos, se stabileşte la Galați.

1917 – La vârsta de un an şi şase luni Magda se îmbolnăveşte de poliomielită, molipsindu‑se de la un copil din vecini. Se salvează datorită grijii deosebite a mamei sale, despre care poeta spunea mai târziu: „Mama m‑a născut a doua oară”. Sechelele bolii sunt reduse la minimum, rămân însă sănătatea firavă şi o dificultate la mers.

1851 – La 26 aprilie, în localitatea Tartaul‑Moldoveni, jud. Cahul, se naşte Vasile, fiul Anei şi al lui Petru Balan, cioban venit de prin părțile Sibiului.

1918 – Mihai Isanos este numit medic psihiatru la spitalul de boli nervoase din Costiujeni, o localitate din apropierea Chişinăului. Familia Isanos se transferă la Costiujeni. Aici se mai nasc patru surori: Silvia, Veronica, Elisaveta şi Ana. Despre casa în care locuia familia Isanos Elisabeta scrie următoarele: „Grădina Casei din Vale poate fi descrisă, ca orice alt loc de pe lume. Ceea ce scapă descrierii este partea ei de paradis, existând, irepetabil, numai în vise şi în amintire. Geografic vorbind, locul arăta astfel: cum veneai cu trăsura sau pe jos, era o alee de salcâmi, apoi intrai în curte pe o parte de lemn. În dreapta vedeai grădina, din stânga curtea străjuită de brazi. În prelungirea curții cu păsări, erau straturile de legume. Tot în dreapta se afla şi balconul, spre care urcai trei trepte din curte şi coborai treisprezece până la rondurile de flori. Aveai puțin de urcat şi mult de coborât, ceea ce‑i dădea casei, văzută dinspre grădină, aerul unei cetăți. Erau două alei de nuci, două de peri, câțiva meri, din care unul pădureț făcea nişte mere mici, dulci‑acrişoare, jumătate roşii, jumătate galbene, cu care fetele organizau bătălii. Era şi un vişin înalt, şi arțari, şi duzi. Sub nuci, toamna, se făcea un pat foşnitor de frunze galbene, iar arțarii crescuseră aşa de groşi, încât copilele se tolăneau ca şerpii pe crengi”.

1852 – Ion Şanta, meseriaş român, fierar din zona Sibiului, trece munții împreună cu soția sa Carolina şi se stabileşte la Focşani. 1855 – La 26 februarie, în comuna Mileşti (Basarabia), se naşte Elisaveta, fiica iereului Constantin şi a Ecaterinei Gândea din Căpriana (Lăpuşna), născută Stihie, fiică de diacon. 1872 – Vasile Balan absolvă Seminarul din Ismail. Se căsătoreşte cu Elisaveta Gândea la 2 iunie în comuna Congaz. 1885 – Cel care a purtat dintâi numele „Isanos”, ardeleanul Iosif Şanta, era de meserie mecanic agricol şi muncea pe diverse moşii din raza oraşului Galați. Înainte de a se căsători cu fiica lui Papadopol, Hrisopia, acesta a pretins să i se schimbe numele în „Isano”, dorind astfel să devină „egalul grecilor”, „egalul celor mai sus plasați” („Isano” e compus din două adverbe, „isa” – în mod egal şi „ano” – sus). Astfel se întemeiază familia care era să nască peste o generație pe Magda Isanos. 1886 – La 4 octombrie, în comuna Rogojeni, județul Covurlui se naşte Mihai Isanos, fiul lui Iosif Şanta‑Isanos şi al Hrisopiei Papadopol. Va mai avea un frate, Panainte. 1889 – La 9 martie, în comuna Roşu, jud. Ismail se naşte Elisabeta Balan, penultima dintre cele şase fiice ale preotului Vasile Balan şi ale Lisavetei Gândea. 1908 – Mihai Isanos şi Elisabeta Balan se întâlnesc la Iaşi, unde studiază medicina. 1912 – Elisabeta Balan şi Mihai Isanos îşi încep cariera ca medici psihiatri la Spitalul Socola, la marginea Iaşiului, lucrând cu profesorul C.I. Parhon. 1915 – La 14 iulie, la Casa Primăriei ieşene, domnul Mihai Isanos, de profesie medic, domiciliat în Iaşi, str. I.C. Brătianu, fiu al dlui Iosif Isanos, de profesie mecanic, şi al dnei Peița, născută Papadopol, de profesie casnică, se căsătoreşte cu Elisabeta Bălan, în vârstă de 26 de ani, de profesie doctorandă, domiciliată în Iaşi, str. Sărăriei. 1916 – La 17 aprilie, ora 3 după amiază, de Duminica Tomii, cu puțin timp înainte de intrarea României în Primul Război Mondial, se naşte Magda în locuința părinților săi

38

1923 – La 1 septembrie Magda intră la şcoala primară din incinta spitalului, unde existau cele necesare, inclusiv grădinița şi şcoala primară. Anii petrecuți în localitatea basarabeană în Casa din Vale şi grădina de pe lângă spital rămân în amintirile Magdei Isanos şi ale celorlalți membri ca fiind cei mai frumoşi din viață. Copilăria Magdei decurge în spațiul prielnic dintre şcoală, grădina din față şi biblioteca tatălui, care era un cititor pasionat şi avea colecții din scriitori clasici ruşi, români şi francezi: Eminescu, Arghezi, Rilke, Flaubert, Oscar Wilde. Serile Mihai citea cu voce tare din aceste cărți, provocând adunarea de prieteni la dezbateri pe marginea lor. La aceste discuții se ridica şi vocea Magdei, pe care Mihai, deşi o alunga la culcare, o admira pentru uşurința de exprimare, pentru calitățile ei retorice nebănuite. „Cu surorile mai mici, discuta foarte serios, ca între egali, dar cu tinerii de seama ei sau mai mari era ironică şi, uneori, chiar tăioasă. Iar faptul că nu citise o carte, despre care ea credea că trebuie citită, îl descalifica în ochii ei pe participant. Avea replica frumoasă şi promptă, era mai sprintenă la minte decât normalul vârstei ei” (din memoriile Elisabetei Isanos).

1

Aici şi în continuare, toate citatele din tabelul cronologic au fost preluate de la Elisabeta Isanos.

39

1929 – Magda devine elevă la Liceul Eparhial de fete din Chişinău (în clasa a VI‑a). Pe atunci liceul avea ca director pe renumita Elena Alistar, sora Elizei Isanos şi mătuşa Magdei, deputat în Sfatul Țării din partea Uniunii Femeilor Moldovene. „Muntele Athos”, aşa cum era supranumit Liceul Eparhial de fete din Chişinău („Aşezământul Eparhial Regina mamă Elena”), se afla nu departe de gară „pe o sprânceană de deal, deasupra unei crâşme”. Clădirea liceului i se părea fetei cea mai neprietenoasă din oraş, severă şi rece ca o puşcărie, în pofida faptului că era condusă de mătuşa ei de pe mamă, Elena Alistar. Un timp Magda locuieşte la internatul de pe lângă liceu, care emana pe atunci un miros de „Rusie veche”, împreună cu locuința directoarei ce „trăsnea a revoluție ca Siberia de albă”. Îşi alină dorul de gradina Casei din Vale în veselia pe care o întreținea prin farse, glume şi păcăleli. Însuflețea prin prezența‑i orice adunare şi era adorată pentru firea ei îndrăzneață. Drept mărturie stă o întâmplare la care Magda apărea pentru prima dată în postură de avocat. Într‑o zi ea luă apărare unor colege mai mari care erau amenințate de directoarea‑mătuşă cu eliminarea din liceu. Fetele nu puteau fi excluse pe motiv că, potrivit micuței avocate, de ele depindea soarta familiilor lor şi că, potrivit bisericii, orice pedeapsă trebuie să urmărească nu nimicirea persoanei, ci îndreptarea ei. La cuvintele Magdei inima Elenei Alistar se înmoaie şi fetele rămân să învețe în continuare. În schimb Magda este pedepsită cu o săptămână de eliminare. În semn de protest, liceencele au declarat greva foamei, pe care au „ținut‑o” zile în şir, nopțile fiind alimentate pe ascuns cu pâine, dulcețuri, fructe, prăjituri aduse de la Costiujeni de mama Magdei, „feministă înfocată, gata oricând să apere cauza unor fete nedreptățite”. Nici casa cumpărată de părinții ei în Chişinău nu are grădina care i‑ar da senzația mirifică de la Costiujeni. Locuința pe care o împărțea cu sora sa Silvia, devenită de curând elevă, era o fostă cârciumă cu trei camere plasate pe o pivniță imensă lângă târgul de vite, în colțul unde se uneau străzile Tighina (fosta Benderskaia) şi Mihail Kogălniceanu (fosta Reni). Surorile locuiau acolo cât ținea şcoala, supravegheate de o bătrână menajeră. Şi această perioadă înregistrează un moment serios‑ilar legat de Magda. Cum de jur împrejurul târgului erau numai hanuri cu şoproane pentru vite şi cârciumi afumate, unde se vindea „rachiu moldovenesc pentru aldămaşuri”, s‑a întâmplat ca noaptea să bată‑n uşă un bețiv întârziat. Magda, ridicată de la masa de scris, stătea gata să‑l întâmpine, având în mână un presse‑papier de metal masiv. Începe a scrie versuri pe la treisprezece ani. Tatăl primeşte vestea cu sfială şi nelinişte, „ca o găină care a clocit un pui de rață şi se uită apoi de pe mal cum înoată”. Primele caiete de poezii le rupe sau le arde, păstrându‑se din ele doar câteva versuri memorate de surori. Una dintre acestea e închinată mezinei cu ocazia împlinirii a trei ani: „În ochii tăi,/ Deschişi, mirați şi‑ncrezători asupra lumii,/ În ochii tăi miraculos de clari,/ O să se‑ncuibe vipera minciunii,/ Şi‑n colțul minusculei tale guri,/ Atât de dulce şi surâzătoare,/ Se vor săpa cu vremea zbârcituri,/ Mereu mai adâncite, mai amare.// Azi crezi în basme, însă mâine/ Vei învăța adesea să te‑ndoieşti/ Şi‑n lupta ne‑ndurată pentru pâine,/ Tu vei uita, desigur, să zâmbeşti”. Au mai rămas şi nişte epigrame, compuse de Magda într‑un duel poetic cu băiatul din vecinătate, care la un moment dat a pomenit defectul ei fizic, asemănând versurile cu stăpâna lor. Răspunsul: „Regret c‑am răscolit o răutate/ Pe care nici n‑o bănuisem în trecut,/ Dar văd din rimele‑ți cu trudă închegate/ Că versurile‑mi «şchioape» te‑au durut…// Citeşte‑ți epigrama încă‑o dată:/ Deşi nu eşti deloc un Cincinat/ Vei observa că trebuie reparată/ Şi‑un pic de spirit nu i‑ar fi stricat.// Şchiop fu şi Byron, mi se pare,/ Şi‑avea mai mult talent ca tine,/ De‑ar sta talentul în picioare,/ Ar scrie toți măgarii bine”.

1932 – Debutează în 1932, în revista „Licurici” (an. I, nr. 2, 28 mai) a Liceului de băieți „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Chişinău, cu poeziile Aş vrea un basm şi Primăvara. La Chişinău apare primul număr al revistei „Viața Basarabiei”, al cărui program sună: „…vom căuta să desțelenim păragina trecutului de robia în care a trăit Basarabia noastră, mai bine de un veac sub stăpânire rusească; …vom căuta să înfățişăm sufletul românesc basarabean în ceața vremurilor apuse şi în splendoarea luminii româneşti de astăzi; să cultivăm legăturile de conviețuire paşnică şi rodnică între locuitorii Basarabiei, fără de deosebire de naționalitate şi religie; …să ținem în curent pe cititorul de pe meleagurile basarabene cu literatura noastră românească şi cu problemele de cultură generală”.

1934 – Publică în „Viața Basarabiei”, an. III, nr. 3, martie, poezia Ploaie. Revista a legat‑o pe Magda Isanos de istoria literaturii basarabene. În revista „Crai nou” (an. I, nr. 3 din 31 martie) îi apare poezia Toporaşi. Contribuie la apariția revistei „Ghiocei”, organul Societății culturale a şcolii, la care eleva clasei a VII‑a devine redactor. În acelaşi an publică aici („Ghiocei”, an. I, nr. 2, aprilie) schița Creionări, câteva recenzii asupra revistei „Crai nou”, iar în nr. 3 poezia Macii şi schița Inseparabilele. Ține o conferință cu tema „Femeia în literatura noastră”. În toamna aceluiaşi an este admisă concomitent la două facultăți: Litere şi Filosofie (la care, din motive pecuniare, renunță după trei ani) şi Drept a Universității Mihăilene din Iaşi. Cum arăta Magda în toamna anului 1934? Traian N. Gheorghiu de la „Însemnări ieşene” o vedea: „o ființă de o rară delicatețe sufletească şi trupească, având o sănătate şubredă, dar şi o mare dorință de a trăi”. Dorel Elefterescu îşi amintea despre o fată „înaltă şi voinică, cu cozi negre şi groase, lăsate pe spate, cu fața albă şi plină – ce strălucea de sănătate”. Într‑o schiță intitulată Studenta, privindu‑se dintr‑o parte, Magda îşi va face autoportretul acelei perioade: „are un taior nou şi o servietă la fel, îşi întoarce fața la dreapta şi la stânga, şi, cu mândrie şi entuziasm, ea strigă din ochi tuturor: sunt studentă! (…) în neprimitoarea cameră mobilată stă pe marginea patului şi nu poate dormi; îşi aminteşte de grădina de‑acasă (…) La Universitate, a doua zi totul e copleşitor… larma, zidurile prea înalte, îndrăzneala viitorilor colegi. (…) Desigur, i se face curte, chiar dacă nu‑i frumoasă, e tânără. Studenții îi fac loc lângă dânşii şi se întâmplă să o privească lung câte un profesor. (…) ea priveşte drept la oameni ca şi cum le‑ar spune: Eu am să înving”. Corpul profesoral este alcătuit din nume de somități. La Filosofie, Ion Petrovici predă „Istoria filosofiei moderne” şi „Logica”, iar Al. Claudian îşi ține cursul de „Introducere în filosofie”. La Sociologie predă renumitul profesor Petre Andrei. Mai sunt şi tinerii Dan

40

41

1933 – În revista „Licurici”, an. II, nr. 2 din 1 aprilie apare poezia Gelozie. Participă şi joacă un rol determinant la crearea Societății culturale „Iulia Hasdeu”, de pe lângă Liceul Eparhial de fete din Chişinău. Obține premiul II la un concurs al Societății „Tinerimea română” de la Bucureşti, pentru un eseu cu tema „Drepturile femeii”. La solemnitatea înmânării premiilor, preşedintele Societății, profesorul Nae Dumitrescu, declară: „De dumneata sunt convins că am să mai aud! Ai mari posibilități!” La Burnas face cunoştință cu Leon Panteleev din Chişinău, absolvent de Filologie Clasică, aflat atunci în faza îndeplinirii serviciului militar. Spre „dezamăgirea surorilor, cel dintâi «prieten» al Magdei era cu opt ani mai în vârstă ca ea, purta favoriți şi semăna cu un personaj, taciturn şi moale, din literatura lui Cehov”. Peste puțin timp Leon avea să‑i devină primul ei soț.

Bădăreu, Mihai D. Ralea. La Drept, îşi țin cursurile Traian Ionaşcu, Ion Coroi, Nicolai Buzea, toți cu doctorate făcute la Paris. Publică prozele Despre iubirile mari, Îngerii, Magistrata, Studenta, Oraşul cu minuni (Domnişoara Vanda), Omul cu cizme roşii. 1935 – Locuieşte la o mătuşă din partea tatălui, Olga Călinescu, pe strada Aleea Principesa Maria, nr. 10, lângă Grădina Copou. Îşi petrece timpul liber în Parcul Copou de unde se întoarce noaptea târziu. Convinsă că oferea un exemplu negativ fiicelor ei, mătuşa o admonesta şi se grăbea să raporteze părinților. Drept replică, Magda încerca s‑o împace, spunându‑i că are o şansă reală să intre în istoria literaturii române, căci, peste ani, pe casa ei va fi pusă o placă pe care va sta scris: „Aici a locuit, marea poetă…, la mătuşa ei Călinescu Olga”. Pe 18 septembrie 1935, la Chişinău, are loc ceremonia de înregistrare a căsătoriei Magdei Isanos cu Lev Panteleev, pentru ca, doar la un an, această „alianță bizară a două temperamente opuse” sa dea o fisură. Leon Panteleev îşi va schimba ulterior numele în Grama după a doua soție. Poeta publică poezia Rochia în „Viața Basarabiei”, an. IV, nr. 11–12 nov.–dec. 1936 – La 31 ianuarie căsătoria lor s‑a desfăcut prin consens. „Lumea din jur îşi dezvelise o față pe care nu i‑o bănuise: statutul de femeie divorțată o împinsese, oarecum, la marginea societății aşa‑zis burgheze, se pomenise obiectul predilect al bârfelor, spaima familiilor şi ținta atacurilor, mai mult sau mai puțin delicate, ale bărbaților, în timp ce femeile o evitau, dată fiind «cronica scandaloasă». Dar să fii poet e mai uşor în singurătate. Iată versuri care datează din această perioadă: Acum singurătatea mea este plină De‑aceste clare oraşe şi țări adumbrite, Şi fluvii care zac linişte Undeva într-o mare lumină. Poetul ştia că‑i primăvară pe câmp, Şi despre muguri multe ştia, Cum stau închişi şi plini de ființă Ca şi inima sa. … O câte lucruri pe pământ se-ntâmplă Noaptea se coboară-n pădurea cea naltă Şi-n altă parte ziua tresaltă Lângă trudita omului tâmplă. Ceața peste porturi plutind tot mai jos Se face trandafirie de soare Şi dintr-odată catargul cel mare Desfăşoară un steag luminos. Acum eu aud toată viața Strigătele cele mai nalte din lume

42

Şi melodioasele Sudului nume Rostindu‑le ca pe rugăciuni de dimineață. Nimic nu ştim şi acest anotimp În care lumina se naşte şi cântă E răcoros şi trist peste timp Ca o pajişte, ca un plop ce s-avântă. Îmi place acest anotimp incert şi ciudat, Vaporii citesc şi fumul mă-nconjoară, Văd negrele câmpii de primăvară”. Este recomandată de poetul Mihail Codreanu în cadrul unei şedințe a „Însemnărilor ieşene”, al cărei mentor era Mihail Sadoveanu, ca fiind „o poetă de o mare sensibilitate şi, ceea ce‑i mai rar pentru o femeie, de o reală profunzime”. Începe colaborarea cu această revistă, publicând poemul Dragostea mea. Apoi publică cunoscutul său poem Murim… ca mâine. Cunoaşte o perioadă de glorie literară: „Era confirmarea pe care o aştepta. Şedințele «Însemnărilor ieşene» se țineau în sala «Rockefeller» a Institutului de Anatomie, altfel spus, la Morgă, deoarece profesorul dr. Gr.T. Popa care conducea instituția era şi animatorul principal al revistei. Vara, pe căldurile cele mari, se stătea pe nişte ziare aşternute pe scara răcoroasă de la intrarea din stânga clădirii. Cercul «Însemnărilor…» cuprindea «crema» culturii ieşene, astfel că, după ce numele i‑a apărut în revistă, Magdei au început să‑i parvină primele ecouri ale celebrității”. În primăvara anului 1937 lua prânzul la Pensiunea „Menaj” şi a avut surpriza să audă cum la masa alăturată doi domni îi comentau laudativ poeziile, fără să‑şi închipuie că vecina lor e autoarea. Profesorul C.I. Parhon a citat din poezia ei Murim… ca mâine în fața unui auditoriu select din Aula Universității. Continuă să publice în „Viața Basarabiei”, devine colaboratoare a revistei „Însemnări ieşene”, unde publică cu regularitate până la sfârşitul anului când revista va fi suprimată. Paralel publică în „Cuget moldovenesc”, „Viața Basarabiei” şi „Pagini basarabene” poezii ca Dorința, Grădinărie, Atavism, Toamnă, Caisul, Cuvântul Evei, Jucărie ş.a. În toamna aceluiaşi an, la „Însemnări ieşene”, face cunoştință cu Eusebiu Camilar. „El îi aducea flori, îi văcsuia pantofii. (…) Nu l‑a întrebat nimic, nici despre numele său ciudat, asemănător cu un pseudonim: Eusebius Camilar, cu care îşi semna poeziile, nici alte lucruri legate de condiția lui socială.” Fiind întrebată de mamă ce studii are noul său prieten, Magda răspunse: „Îl iubesc! Cum era să‑l întreb ce studii are?” Locuieşte împreună cu sora sa Silvia, studentă la medicină, într‑o vilă pe strada Dimitrie Greuceanu, nr. 5, azi strada Pinului. În această perioadă se apropie de studenții cu concepții democratice, integrându‑se în „Frontul Democrat Studențesc”. 1937 – Publică în „Însemnări ieşene”, aproape număr de număr, poezii ca Învrăjbiri, La marginea cimitirului, Blestem, Lacul, Calul de la birja de noapte, Ultimul sărut, După scriptură, Logodnă de primăvară, Risipire, Greşeala de tipar, Vis vegetal, Capricii, Murim, Romanță. Ziarul „Lumea” (23 decembrie) îi publică poezia Cântarea păstoriței, prezentând‑o ca fiind o „descoperire prețioasă” a „Însemnărilor ieşene”. În decembrie acelaşi ziar o anunță „un nou talent în ascensiune, poetă a preocupărilor transcedentale, minunat redate în versuri de o temeritate care depăşeşte feminismul”. 1938 – Pe 31 martie, la primăria Iaşi, se căsătoreşte cu Eusebiu Camilar, martori fiindu‑le Nicu Călinescu, unchiul Magdei, şi George Lesnea. „Erau un cuplu unic, ironizat de

43

invidioşi drept «mariajul dintre poezie şi proză».” Se mută într‑un apartament pe strada Sărăriei la madam Rabinschi, colț cu Ralet, în apropierea casei care a fost ultima locuință a lui George Topârceanu. În mai, la ziarul „Iaşul” publică prozele Despre iubirile mari, Îngerii, Magistrata, Studenta, dar şi recenzii despre Enigma Otiliei de G. Călinescu, Temple în flăcări, poeme de Victor Măgură şi povestirea pentru copii Ivan Turbincă. În vara anului 1938, Magda Isanos participă la conferințe şi la strângerea de fonduri pentru ajutorarea poporului spaniol. Merge în satul natal al lui Eusebiu Camilar, Oadeci, comuna Udeşti. Toamna îşi ia licența în Drept. La scurt timp, Hitler invadase Polonia, Eusebiu Camilar a fost chemat pe front. Fondează împreună cu Ion Frunzetti, Laurențiu Fulga, George Petcu şi alții „Gruparea scriitorilor tineri”. Participă la şedințele Societății „Noua Junime”, înființată din inițiativa lui Călinescu, unde citeşte din poeziile ei. 1939 – Mihai Isanos, numit recent director al Spitalului Costiujeni, suferă un accident vascular cerebral, din fericire fără urmări. La 13 ianuarie, Magda Isanos se înscrie în Baroul Iaşi ca avocat stagiar în cadrul biroului de avocatură al lui Nicolae Apotecher. Colaborează la „Jurnalul literar”, an. I, nr. 1 din 1 ianuarie, cu recenzia la Moldovenii de Georgeta Mircea Cancicov, în nr. 2 din 8 ianuarie, cu recenzia la Vulpea de Mary Webb şi poezia Dimineața, reprodusă în „Viața Basarabiei”, an. VIII, nr. 2–3 (februarie–martie). În „Jurnalul literar”, nr. 17 din 12 februarie, publică recenzia la Cartea cu amintiri de Marcu Beza. Ulterior, în aceeaşi revistă, semnează versuri intitulate Poem (Florile şi fiecare sens luminos al lumii), Rugăciune, Ziua mea netrăită, Noapte, În cimitir şi Amurg. În acelaşi an are un succes răsunător în avocatură. Fondează, alături de Pan Halippa, N. Costenco, I. Buzdugan, O. Cruşevan‑Florescu, B. Istru, T. Nencev, V. Luțcan, „Societatea Scriitorilor din Basarabia”.

înfometate, evacuări şi refugii, siluiri, prădăciuni şi cruzimi. Soții Isanos trec cu traiul în Iaşi, iar peste aproximativ o lună la Bucureşti pe strada Popa Nan, nr. 49. Susține apariția ziarului „Avântul” de la Iaşi, făcând parte din personalul redacțional alături de George Ivaşcu, Alexandru Piru, Eusebiu Camilar. Suspectată de cenzură, gazeta nu mai apare. În octombrie, soții Camilar se mută pe strada Mihai Săulescu, nr. 19, unde au locuit până în primăvara anului 1944, când vor pleca în refugiu. Magda reuşeşte să deschidă aici un birou avocățesc şi chiar asistă câteva cazuri din oficiu „înainte pierdute”, rămânând, potrivit colegilor ei, o „avocată fără arginți”. La 11 noiembrie un cutremur puternic şubrezeşte locuința Magdei din Iaşi. La Iaşi se întâmplă lucruri îngrozitoare: profesorul Petre Andei îşi pune capăt zilelor, iar peste câteva zile sunt ucişi Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. 1941 – Hotărăsc împreună cu Eusebiu Camilar, venit acasă într‑un concediu medical, să deschidă un nou ziar – „Voința”, în care îşi investesc toți banii. Primul număr apare la 2 aprilie. Finanțele avute la dispoziție nu sunt suficiente pentru a se impune pe piața presei, în plus au intrat cu un articol într‑un scandal ce a grăbit dispariţia ziarului. Sosind la Iaşi, Eliza s‑a înspăimântat: Magda însărcinată, îngrozitor de palidă şi slăbită voia să continue editarea „Voinței”. Mama insistă cu tărie şi reuşeşte să‑şi convingă fiica să plece cu ea la Bucureşti. Pe 8 iulie 1941, la spitalul Brâncovenesc din Bucureşti Magda a născut o fetiță, dându‑i numele Elisabeta. Îi vor mai zice drăgăstos Zuța, sau Zozoanca. La 25 iulie, Mihai Isanos revine la Costiujeni, în calitate de director. Localitatea Cosânzeni nu a existat niciodată pe harta Basarabiei. Istoria n‑a avut răbdare pentru ca acest toponim de basm să se oficializeze prin efortul lui Mihai Isanos care pregăteşte documentele necesare pentru a le da această denumire atât spitalului din Costiujeni, cât şi localității din preajma acestuia. Momentul era oportun, căci lucra pe atunci o comisie de schimbare a toponimelor cu intenția de a înlocui denumirile ruseşti sau rusificate. Acest nume inexistent în nomenclatoare a rămas totuşi în câteva acte de căsătorie, naştere şi botez (certificatul Elisabetei, eliberat de preotul de la biserica din spital, indică drept locul ei de naştere localitatea Cosânzeni). Pentru a da sens existenței familiei sale „Mihai Isanos a făcut dintr‑un balamuc o Utopie”, o utopie a vieții liniştite într‑un cadru patriarhal, departe de clocotul istoriei. „Costiujenii era o lume aparte şi regele ei era doctorul Isanos.” În toamnă, la Bucureşti, boala Magdei se agravează. În luna decembrie, Baroul Iaşi înregistrează cererea sa din 28.11.1941, prin care ea înaintează un certificat medical, dând delegație pentru amânarea proceselor ei domnişoarei Veronica Zosin „din motive independente de voința mea sunt ținută să nu activez”. După numai o lună, din dorință arzătoare de a‑şi menține independența financiară, Magda se angajează în calitate de funcționară la Institutul de Statistică. Are un program de şase ore de muncă cu o pauză în care îşi alăptează copilul adus acolo de sora Veronica. Nu a renunțat la slujbă decât după multe insistențe din partea familiei, când a fost convinsă că efortul era peste puterile ei. În acelaşi an, Eusebiu Camilar este retrimis pe front, ajunge până în pragul Odesei.

1940 – Publică în „Însemnări ieşene” (an. V, nr. 4 din 1 aprilie) poezia Flori adevărate, în „Iaşul” – poeziile Săracii şi Flori (aceasta din urmă, reprodusă în „Revista Fundațiilor” (1 iulie acelaşi an)) şi Elegie (datată 2 iulie 1940). În iunie 1940, armata şi funcționarii din Basarabia primesc ordin să părăsească teritoriul, în urma ultimatumului guvernului sovietic. Devenit de curând directorul spitalului, Mihai Isanos este nevoit să‑şi lase casa şi biblioteca şi să se retragă împreună cu familia la Iaşi. Imaginea Chişinăului abandonat, reconstituită din cuvintele medicului, este dezolantă: „Şi în Chişinău era haos, străzile răsunau de huruitul tunurilor şi de tancuri, în gară se pregătea ultimul tren spre România. Ruşii intraseră de‑acum în oraş, zâmbetul lor i‑a uluit şi i‑a înşelat pe mulți: nu Armata Roşie se deda la atrocități şi jafuri, ci avangarda ei locală şi bandiții eliberați din puşcăria Chişinăului de un grup de comando paraşutat în zori. Ruşii cumpărau tot ce găseau, mai ales ceasuri de buzunar, folosind din plin puterea crescută a rublei. Locuințele celor plecați, devastate întâi de localnici, au fost apoi luate în primire de ei, iar lucrurile, duse cu trenul spre răsărit. După ce bătuseră în dungă toată ziua de 28, clopotele Basarabiei tăceau; în schimb, pe 2 iulie, la capătul termenului de evacuare, au vuit în tot restul țării, unde s‑a ținut un moment de reculegere”. În Europa începuse marele măcel, civilizația ei cădea sub zodia urii: oraşe bombardate, populații

1942 – În februarie, Magda cu copilul, însoțit de Zeby şi de una din surori, pleacă la Costiujeni. Au rămas acolo până în aprilie, după botezul fetei. Aflarea îndelungată a lui Camilar pe front o exasperează pe Magda. Pentru a‑i purta de grijă soțului ei, pleacă la Iaşi, lăsând fetița la Costiujeni în grija bunicilor. Într‑o scrisoare adresată mamei sale, Magda

44

45

1943 – Primăvara Magda plantează pomi în curtea casei din str. Mihai Săulescu. Publică în „Cetatea Moldovei”, „Vremea”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Cuget moldovenesc” poezii, precum Spital, Auz, Poemul femeii care iubea primăvara, Când cel iubit…, Păsările, Solii cerului, Zeii, Fata bătrână, Bărbatul, Mai sunt câteva veri ş.a. Se produce debutul editorial cu volumul intitulat „Poezii”, apărut la Iaşi, la Editura Institutul de Arte Grafice „Brawo”, sub îngrijirea lui Eusebiu Camilar. În luna martie, depune la Baroul Iaşi o cerere şi un certificat medical „din care se vede că sufăr de o boală de inimă ce m‑a împiedicat un timp nedeterminat să depun vreo activitate profesională”.

1944 – Începutul anului următor venea cu semne rele: „De Anul Nou 1944, la Costiujeni, Magda era costumată în țigancă, în «Carmen» care iubea libertatea şi ghicea viitorul: fustă creață, bani găuriți împletiți în părul care‑i zornăia la fiecare mişcare. Le ghicea viitorul surorilor în cărți, sfătuindu‑le să nu să se mărite, ca ea, pe timp de război. Sfatul, cel puțin pentru Silvia, venea cam târziu: tocmai îşi sărbătorea logodna. Fetele erau în crinoline albe, confecționate din valuri de tifon, material care amintea că petrecerea era doar o iluzie, că se aflau într‑un spital cu sute de răniți. Pentru că începea un an, pe care toată lumea îl considera decisiv, Lena Alistar a desemnat prin câte o culoare «marile națiuni» adversare în război şi a pornit să aşeze cărțile, ca să afle care va fi soarta României. Rezultatul a surprins: țării noastre «îi cădeau ruşii la aşternut». Unii au râs, considerând că predicția nu era decât o glumă.” La câteva zile după Revelion, tăişul bolii a fulgerat‑o din nou, crizele reapăruse şi Magda se internă la spitalul C.F.R. din Bucureşti. I s‑au făcut iarăşi analize, cea a sângelui dovedea o creştere a globulelor albe, ceea ce, împreună cu febra, semnala un focar infecțios. În lipsa penicilinei, i se administrau tonice cardiace, obişnuite pe atunci. Tratamentul nu mai dă aceleaşi rezultate spectaculoase. După o mică ameliorare pleacă la Iaşi, de unde primeşte primele semne că previziunile de revelion încep să se adeverească. În martie Mihai Isanos primeşte ordinul de evacuare urgentă a spitalului din Costiujeni. „Vremea”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Victoria”, „Orizont” şi „Tribuna poporului” publică sub semnătura Magdei Isanos poeziile Bunavestire, Oglinzi, Oamenii, Toamnă, Duhurile pământului, Am văzut şi eu oameni plecând, Aştept anul unu, Doamne, n‑am ajuns până la tine, Munții lumii pe inima mea, Ospăț, Aceste mâini ş.a. În martie Eliza soseşte cu unul din ultimele trenuri de la Iaşi ca să o ia pe Magda la Bucureşti. Zeby, fiind concentrat nu putea părăsi oraşul, de aceea Eliza, Magda şi fetița pleacă spre capitală fără nicio protecție. S‑au urcat cu greu în trenul supraaglomerat, plin până la refuz de bagaje şi oameni surescitați, înnebuniți de panică. La un moment dat Magda este înşfăcată de un zdrahon care se repede să o arunce peste fereastră, dar este salvată de către doi soldați ruşi, din fericire aflați prin apropiere, cărora Magda le cere ajutor în ruseşte. La Bucureşti, în strada Popa Nan, nr. 49, unde locuiau din bunăvoința doamnei Zamfirescu, pericolul nu i‑a înconjurat. Bombardamentul american din 4 aprilie 1944 a prelungit seria necazurilor în familia Isanos şi în viața Magdei. Destinul o mâna implacabil către sfârşit. Cerul s‑a umplut de avioane: „Pe acoperiş de casă aterizase un vagon de tramvai, peste tot morți înşirați pe străzi, mai ales copii, acoperiți cu ziare. Aşa arăta centrul Bucureştiului după bombardamentul american de la 4 aprilie 1944”. Magda cu fetița şi cu două din surori, Veronica şi Zica, au părăsit oraşul, strecurându‑se pe străzile blocate de dărâmături în maşina unui prieten de familie. Se îndreptau spre satul Costeşti din Argeş, unde Magdei i se dăduse drept de a locui ca refugiată din Iaşi, în ciuda celor două certificate, legalizate de Prefectura Poliției Capitalei, prin care doctorul Dimitriu recomanda şederea ei într‑o stațiune de altitudine moderată, Câmpulung Muscel sau Pucioasa. Gazda din Costeşti, o localitate situată într‑o zonă de dealuri joase, le‑a dat „camera mare”, friguroasă, căci nu fusese încălzită toată iarna. Când s‑a făcut foc, a ieşit fum şi a trebuit să fie deschisă fereastra. Pe deasupra Costeştiului treceau valuri de avioane în drum spre Bucureşti, care aruncau la întoarcere butoaie goale cu benzină. Spaima era aproape la fel ca în oraş, iar singurul adăpost era şopronul din curte, rece şi acesta. Camera mare găzduia cinci persoane, patru adulți şi un copil. Ca să mai respire, Magda se plimba prin curte. Abia prin iunie s‑au îndreptat cu toții spre Drăganu, Argeş, unde au găsit o

46

47

îi cere acesteia să‑l convingă pe Mihai să intervină cu autoritatea lui pentru a‑l rechema pe Eusebiu de pe front: „Războiul şi naşterea copilului ne‑au luat toate puterile, el nu mai poate şi e hotărât să se sinucidă şi eu de asemeni, am ajuns la o limită pe care nu o putem depăşi, putem renunța la viață, dar nu o putem reîncepe; te rog să mă crezi că nu‑i o amenințare, este sentimentul intim şi exact la care am ajuns la momentul de față când ne vedem puşi în situația de a lua de la capăt calvarul nostru de anul trecut. Eu, dragă mamă, voi considera indiferența lui tata față de rugămintea ce i‑o fac, drept o aprobare tacită a morții mele, nu vorbesc de moartea lui Zeby care vă este indiferentă, atâta doar ar trebui să ştiți şi v‑o spun, că moartea lui este şi moartea mea. Nu cred să vă gândiți că fetița va fi pentru mine un sprijin şi un motiv de a supraviețui, am sacrificat prea mult pentru familia mea, ca să mă mulțumesc cu nişte rămăşițe, dacă copilul poate rămânea în concepția voastră, fără tată, poate rămânea şi fără mamă, cel puțin eu judec aşa; n‑am să trăiesc decât o zi după moartea lui Zeby!” Pe front Eusebiu Camilar s‑a îmbolnăvit de o congestie pulmonară şi a fost trimis la un spital din Chişinăul tocmai eliberat, apoi la partea sedentară. Lipsurile financiare se fac simțite ca niciodată. În aprilie 1942, sosind pe neaşteptate la Iaşi, una din surorile ei a găsit‑o dormind pe podea: dormea aşa de două săptămâni, căci paturile fusese vândute. Drept consecință Magdei i‑au apărut durerile în încheieturi, i s‑au umflat genunchii şi doctorul i‑a descoperit „un suflu la inimă”. A urmat un tratament cu salicilat, singurul existent pe atunci în cazul reumatismului. „Moartea, o simplă ipoteză în versurile din tinerețea basarabeană şi ieşeană, deveniseră o teribilă prezență reală, şi astfel, cu primul volum de poezii, profilul ei poetic.” În toamna anului 1942 era iar la Costiujeni, dar nici acolo liniştită, ştiindu‑şi soțul singur, de curând angajat ca recenzor literar la Radio Iaşi şi ca secretar de redacție la revista „Cetatea Moldovei”. Familia se reuneşte pentru un scurt timp la Iaşi, însă foarte curând se desparte pentru că starea sănătății Magdei se înrăutățeşte. „Crizele erau dramatice, atât pentru cea care le suferea, cât şi pentru cei din jur: senzație de sufocare, puls mărit, respirație precipitată, o greutate pe inimă, însoțite de o stare de panică.” Pleacă la Bucureşti şi se internează la o clinică în grija surorii sale Silvia şi a doctorului C. Dimitriu. La recomandarea acestuia face organigrama inimii şi a aortei, care indică o deformare îngrijorătoare a inimii: „Avem grație acestui procedeu, o imagine a inimii ei: în momentul acela, de formă alungită, mai bombată în partea de jos, ca şi cum acolo s‑ar fi deplasat greutatea unei picături gata să cadă”. I se administrează salicilat în continuare şi, ca prin minune, medicamentul are efect, starea i se ameliorează într‑un chip extraordinar. Convinsă că se făcu cu ea un miracol, Magda avea să le poarte o profundă recunoştință Silviei şi doctorului Dimitriu, căruia îi va dedica primul ei volum de poezii, apărut anul următor. Volumul conține 38 de poeme, ultimele nouă reunite într‑un ciclu intitulat Spital.

casă cu o grădină în spate care i‑a dat Magdei ultimele senzații de linişte şi împăcare. Aici îşi scrie versurile‑premoniții: „Mă bate în față răcoarea morții,/ S‑au fost deschis canaturile porții,/ Văd întunericul./ Vâsleşte, vâsleşte puternicul/ Charon, aud lopețile,/ În urma mea rămân diminețile”. La 23 august, Basarabia era definitiv pierdută. Magda, având în ea dorul de provincia ireversibilă, plângea împreună cu surorile, fără să‑şi poată spune păsul. În vremea aceasta avangărzile sovietice intrau în Bucureşti şi înaintau spre Piața Victoriei. „După părerea unui reporter, toți erau blonzi, cu chivăre uşoare de bumbac, cu haine ascunse în franjure de camuflaje, cu automatele pe spate, ca nişte arcuri legendare, iar lumea, de la moara lui Assan, de la Fabrica Gogel ori din sanatoriu, ieşea să‑i vadă trecând pe tancurile amfibii, care stârneau stolurile de porumbei, iar uralele nu mai conteneau. Portretul pe care articolul de ziar i‑l face ostaşului sovietic, vânjos, senin şi tânăr, răspunzând cu simplitate ovațiilor şi impresionând privitorii prin ținuta lui înțeleaptă, fără nimic sfidător sau de prisos, semn al cuprinzătoarei educații umane şi militare prin care trecuse în patria lui socialistă, exprimă, poate, o iluzie de moment, dar şi bucuria neprefăcută a speranței: copiii aceia puri veneau să elibereze popoarele de sub teroarea întunericului, aşternut de un sfert de veac asupra Europei. Imaginea de jurnal cinematografic avea să se degradeze însă pe măsură ce trupele înaintau spre vest. Copiii blonzi se pierduseră pe drum şi în locul lor treceau şiruri nesfârşite, mohorâte şi, de aproape, se puteau desluşi chipuri mongoloide, înlemnite sub măştile de praf.” În noaptea de 5 spre 6 iunie un bombardament de aviație distruge toate manuscrisele Magdei şi ale lui Camilar din locuința lor din Iaşi. A rămas doar un caiet, cu patru povestiri inedite, păstrat de dna Gorgos, prietena Magdei, care l‑a descoperit în grădina casei. În septembrie puhoiul oştii sovietice ajunse şi la Drăganu în drumul lor spre Vest. Familia a hotărât să plece spre casa din Bucureşti, care, din fericire, nu era atinsă de bombe. Pe Magda au dus‑o mai întâi în cârcă, apoi cu maşina trimisă de Mihai Isanos de la spitalul din Jimbolia, care le‑a fost însă după puțin timp rechiziționată. Mergeau pe drumuri ocolite, căci se zvoniseră că sovieticii unde descopereau basarabeni îi împuşcau ca trădători. Au tocmit două care cu boi – unul pentru lucruri şi al doilea pentru Eliza, Magda şi fetiță, care să‑i ducă până la calea ferată. Celelalte fete mergeau pe jos, una înainte luminând calea cu felinarul. Pe drum i‑a apucat o ploaie măruntă şi rece. Apa ploii de toamnă a trecut prin coviltirul improvizat şi a udat‑o pe Magda. În trenul în care au urcat cu greu, ea a stat lângă un geam spart, căci suferea de dispnee, care îi provoca crize de sufocare. Orele în şir lângă geamul rece cu ploaie, imposibilitatea de a‑i administra injecțiile cu strofantină au înrăutățit starea sănătății ei, încât la Bucureşti, la 11 sau 12 septembrie, de la stația de tramvai până acasă, distanță de cel mult de 400 de metri, au mers aproape o oră: „Văzut de departe, grupul trebuie să fi părut vesel: fetele râdeau, Magda era aceea care le întreținea veselia, glumind pe seama ei şi a încetinelii cu care se mişcau. Un trecător ar fi putut crede că se opreau din doi în doi metri, aşezându‑se când pe o bordură, când pe o treaptă, ca să poată râde mai bine. Aşa au trecut de intersecția cu Mecet, apoi de curtea bisericii, de şcoală. Ajunseseră acasă. La Bucureşti, deşi se simțea tot mai rău, a transcris şi a grupat poeziile în vederea unui volum – „Imnuri pentru pământ”, pe care l‑a predat Editurii Fundațiilor Regale pe 9 sau pe 10 noiembrie. Lucrează împreună cu Eusebiu Camilar la drama Focurile despre răscoala lui Horia. Citea gazetele, scria articole, crezând cu naivitatea celui curat că lumea era însetată de adevăr şi dreptate. N‑a fost comunistă, ci a crezut în nişte idei care, întâmplător sau nu, coincideau cu cele ale mişcării de stânga, pe atunci antifascistă şi antitotalitară: umanism, democrație, dreptate şi adevăr. „Magda căuta să nu ne îngrijoreze şi spunea că stând în pat,

căci i se recomandase odihnă multă şi lipsă de efort, ea tot poate face multă treabă şi se apucase să tricoteze ciorapi de lână pentru toți bărbații familiei – şi lucra cu râvnă şi se bucura când mai înzestra încă pe un cumnat cu o pereche de ciorapi.” (Veronica Isanos‑Luscalu, Memorii) Când începea să se sufoce şi să‑i fie rău, i se făceau ochii mari. Slăbise foarte tare şi îi rămăsese ochii măriți, cu sprâncenele ridicate. Avea dureri în regiunea inimii, edeme la mâni şi picioare, dispnee şi nu mai putea să stea culcată, ci numai aşezată în fotoliu. În special nopțile erau grele, căci nu mai putea adormi. „Din endocardită reumatismală, boala evoluase în pancardită, toată inima era prinsă, şi cele două învelişuri, şi muşchiul cardiac.” Profesorul Dimitriu a venit de mai multe ori s‑o vadă acasă şi la una din vizite le‑a spus surorilor ei că nu mai era nimic de făcut. Singurul medicament care ar fi putut‑o salva era penicilina, dar aceasta, deşi se producea deja în SUA, nu era accesibilă la Bucureşti. În dimineața de 16 noiembrie, profesorul Dimitriu a fost să o vadă. A stat puțin, apoi a plecat zicând „La revedere”. Magda îi răspunse: „La revedere, doctore, pe lumea cealaltă”. În pofida destinului, „era înconjurată de o aură de umor: făcea parte din frumusețea ei, din farmecul inteligenței”. Noaptea i se făcuse foarte rău şi au chemat doctorul, care nu a putut veni, fiind prins la spital. Zeby a plecat îndată la farmacie pentru a procura, la indicația doctorului, baloane de oxigen, iar Eliza, Silvia şi Veronica au rămas lângă ea. La un moment Magda strigă: „Doamna Ailoaiei, doamna Ailoaiei, mor!” Ailoaiei, o doamnă care se afla la ei, i‑a dat în mână o cruce şi a aprins o lumânare trecând cu ea în spate ca să nu fie văzută. „Spuneți Tatăl Nostru”, a zis Magda. Niciuna însă nu a putut spune rugăciunea până la sfârşit: „Magda le privea cu ochi mari, plini de chinul prin care trecea; apoi a făcut o mimică mirată, de parcă ar fi spus «A, asta a fost?» Şi pe față i s‑a aşternut o linişte desăvârşită: calmul pe care, vie, nu‑l avusese niciodată. Era aproape şase dimineața, în ziua de vineri 17 noiembrie 1944”. Când s‑a întors Zeby de la farmacie, a găsit‑o întinsă jos, pe o placă de marmură. A căzut lângă ea în genunchi. Chiar şi în lumina lumânărilor fața ei părea însuflețită: i se mişca pe obraz umbra genelor. A fost înmormântată duminică, pe 19 noiembrie, la Cimitirul „Reînvierea”, în cavoul doamnei Zamfirescu (ulterior va fi reînhumată în parcela scriitorilor de la Bellu). Pe placa de marmură stau săpate versurile: „Oamenilor voiam să le las/ sufletul meu drept pâne de popas,/ drept livadă şi cer./ Tuturor acelora care nu mă cer/ şi nu mă cunosc, am venit să le fiu/ o candelă pentru mai târziu”. Epitaful este compus din versurile uşor modificate ale poemului Doamne, n‑am isprăvit! „Murea aşa de tânără pentru a‑i trezi pe ceilalți la realitate”, avea să conchidă mai târziu fiica ei Elisabeta.

48

49

1945 – La Editura Fundațiilor Regale apare volumul postum „Cântarea munților” şi drama în patru acte, „Focurile” (o dramatizare a romanului „Crăişorul” de Liviu Rebreanu), scrisă împreună cu Eusebiu Camilar, în colecția „Operele premiate ale scriitorilor tineri români” a Fundației pentru literatură şi artă. 1946 – La Editura Fundațiilor Regale apare volumul „Țara luminii”. 1947 – Editura Casa Şcoalelor editează „Poezii” cu prefață de Camil Baltazar. 1955 – La Editura de Stat pentru Literatură şi Artă apare „Versuri”, cu un cuvânt introductiv de Veronica Porumbacu. 1974 – La Editura Minerva apare volumul „Poezii”, o antologie a poemelor Magdei Isanos. Reținem din postfața acesti cărți, semnată de Magda Ursache: „În puținii ani care

i s‑au dat nu vom descoperi evenimente neobişnuite, spectaculoase, ci o serie de mici întâmplări destinate să provoace în conştiința autoarei ecouri extrem de adânci, trecute, în ultimă instanță, în forma patetică a poemelor. În locul biografiei propriu‑zise există poezia, există legenda unei fete care a iubit copacii, frunzele, bostanii, culoarea, lumina, cu un anume narcisism, ca şi cum ar fi fost ea însăşi risipită prin livadă ori câmpie, luând chipuri dintre cele mai felurite” (p. 192). 1989 – La Editura Literatura artistică din Chişinău apare în grafie latină „Confesiuni lirice”, ediție îngrijită de Vasile Badiu. 1996 – Apare ediția bilingvă româno‑franceză „Poezii/Poésies”, traducere de Elisabeta Isanos. Versurile Magdei Isanos au mai fost traduse în engleză, germană, maghiară, rusă ş.a. A.G.

50

NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI

Prezenta ediție îşi propune să cuprindă, pe cât e posibil, întreaga moştenire literară a Magdei Isanos. Compartimentul Poezie va aduna toate textele din volumele editate, precum şi din publicațiile, manuscrisele şi dactilogramele care s‑au păstrat până la ora actuală. La baza acestui compartiment stă ediția: Magda Isanos „Pomii cei tineri”. Ediție, notă asupra ediției şi postfață de Elisabeta Isanos, apărută în colecția „Opera Omnia", Editura TipoMoldova, Iaşi, 2013. Față de cele apărute anterior (vezi Bibliografie), aceasta are avantajul corectării de către Elisabeta Isanos a câtorva erori survenite la transcrierea manuscriselor sau la tipar. Neconcordanțele s‑au perpetuat de la o ediție la alta şi au periclitat sensul poeziilor, fapt care a determinat‑o pe fiica poetei să consulte sursa şi să opereze modificările. Grație Elisabetei Isanos, în ediția pomenită au fost incluse încă câteva texte inedite, nepublicate până atunci în volume, descoperite de ea în dactilograme şi în „Manuscrisul de la Drăganu” (cu poeziile scrise şi prelucrate de Magda Isanos în vara refugiului din Argeş). Vom păstra pentru claritatea deplină din punctul de vedere al istoriei literare denumirile compartimentelor din ediția Elisabetei Isanos. Astfel că primele trei compartimente reprezintă poemele din primele volume ale Magdei Isanos: „Poezii” (1943), „Cântarea munților” (1945), „Imnuri pentru pământ” (1946). Următoarele două, Antume şi postume din periodice (1932–1948) şi Poezii rămase inedite până în 1964, grupează o serie de creații adunate prin periodice şi manuscrise şi puse în circuit de Marin Bucur. Urmează compartimentul ce se compune din poezii antume şi postume, descoperite în periodice şi publicate de Margareta Husar în ediția a doua a volumului „Cântarea munților” (1988). Ultimele trei compartimente constituie contribuția Elisabetei Isanos în urma descoperirii unor texte inedite şi nepublicate în volumele de până la apariția ediției bilingve româno-franceze „Poezii/Poésies” (traducere de Elisabeta Isanos, Bucureşti, 1996) şi a celei de la TipoMoldova. Acestea îşi fac loc în compartimente intitulate în funcție de sursă: Poezii publicate antum în periodice şi nepublicate în volume, Poezii inedite din Dactilograma II şi Din „Manuscrisul de la Drăganu”. Menționăm faptul că denumirile „Dactilograma I” şi, respectiv „Dactilogramă II”, păstrate de sora Magdei Isanos, Silvia Isanos‑Munteanu, sunt convenționale, prima indicând poezii din perioada ieşeană (1936–1937), când cele două surori locuiau împreună, iar a doua – câteva poezii din perioada ulterioară. Textele în proză sunt preluate parțial din volumul „Confesiuni lirice”, coordonat de Vasile Badiu, parțial de pe site-ul „Magda Isanos”, a cărui credibilitate este dictată de faptul că stă sub auspiciile Elisabetei Isanos. Prozele Magistrata, Femeia în literatura noastră, Oraşul cu minuni, Toto, Îngerii, Omul cu cizme roşii, precum şi cronicile la cărțile lui G. Călinescu Enigma Otiliei; Georgeta Mircea Cancicov, Moldovenii; Mary Webb, Vulpea;

51

Victor Măgură, Tâmple în flăcări şi Marcu Beza, Cartea cu amintiri sunt adunate de cercetători din publicațiile de cultură ale anilor ’40 ai secolului trecut. Proza Poarta din oglindă ne‑a fost oferită sub formă de facsimil de către Elisabeta Isanos. Fragmentele de publicistică netipărită sunt preluate de pe site-ul amintit. Includem pentru prima dată într‑o antologie a Magdei Isanos cărțile scrise de poetă în colaborare cu Eusebiu Camilar. E vorba de drama în patru acte, Focurile, la care soții au colaborat până la actul III, inclusiv, şi de povestirea Minunata istorie a lui Nastratin Hogea a lui Leonid Soloviov, tradusă din limba rusă. Scrisorile Magdei Isanos au văzut lumina tiparului grație Elisabetei Isanos. Acestea sunt preluate din cartea Domniei Sale, „În căutarea Magdei Isanos”, apărută la Editura Fundației PRO, Bucureşti, în 2003. Ultimul compartiment oferă o colecție de fotografii de epocă ale Magdei Isanos şi familiei ei, precum şi alte imagini legate de viața şi activitatea poetei din interbelic. În ediția de față s‑au folosit normele ortografiei actuale, păstrându‑se în acelaşi timp formele de limbă specifice autoarei. S‑au făcut unele unificări şi actualizări, înlocuind „aşi vedea” cu „aş vedea”, „ceiace” cu „ceea ce”, „dela” cu „de la”, „însfârşit” cu „în sfârşit”, „pentrucă” cu „pentru că”, „deasemenea” cu „de asemenea”. În schimb am păstrat în favoarea versului, varianta interbelică „fereştile” a cuvântului „ferestrele”. În planul ortografiei am operat următoarele modificări: am eliminat „u” scurt din finalul mai multor cuvinte („voi afla” ş.a.), am actualizat abrevierile „Dl” sau „dl” în loc de „D‑l” sau „d‑l”, „Dna” şi „dnei” în loc de „D‑na” şi „d‑nei”, am unificat, conform ortografiei actuale, scrierea unor ortograme: „vreo” în loc de „vr’o”, „așază” în loc de „așează”, „ieftină” în loc de „ieftenă etc. Am adaptat la normele limbii contemporane şi alte cuvinte, precum „ieri”, în loc de „eri”, „ieşire” în loc de „eşire”. Apariţia cărţii în această formă, cu corpusul întreg de texte din toate volumele, poemele reperate din periodice, manuscrise şi dactilograme, cu tabelul cronologic conţinând date amănunţite din viaţa poetei a fost posibilă graţie memoriilor şi sprijinului generos al Elisabetei Isanos, fiica poetei, căreia îi exprimăm omagiile şi recunoştinţa noastră. De asemenea, le mulţumim celor care ne-au ajutat să recuperăm unele texte şi fotografii: doamnei doctor Lidia Carmen Pircă, domnilor Gabriel Cucuteanu, Mirel Berechet şi Nicolai Spulber. A.G

52

POEZIE

Şi‑un curcubeu pe deasupra tulpinelor strimte cade vestind: nu moarte, desigur, nu moarte, pomilor tineri în dimineața de marte.

Cine va cânta

POEZII (1943) Pomii cei tineri Pomii cei tineri, în dimineața de marte, unii lângă alții au stat să se roage – frunțile lor străluceau inspirate deasupra pământului încă‑n zăpezi. Şi‑n aerul în care nu erau zboruri, pomii, ale căror umbre nu se născuseră, cântau un imn pentru viață, ca nişte oameni goi şi frumoşi ei cântau: „Soare de‑aramă, zeu popular printre plante, priveşte oastea noastră‑ndrăzneață; ici‑colo aerul e rumen de tot printre ramuri, că viitoarele fructe acolo vor sta… Noi nu ne‑nchinăm de fel şi nu plângem, ci pregătim un loc cât mai înalt pentru cuiburi şi pregătim o orgă de brazi pentru vânturi, soare de‑aramă, zeu totdeauna rotund… Ni s‑a povestit despre tine‑n pământ, când nu cunoşteam dimensiunile cerului; ni s‑a povestit despre tine‑n leagănul cald. Semințele‑n somn visau că există colori, roşu, albastru, gri, minunate colori. Tu, peste frunțile noastre, soare, cobori. Şi noi vom da fructe, şi noi vom fi hore de flori. Gloria noastră toată‑n vârf se presimte”. 54

Cine va cânta cântecul mare, în care să‑ncapă pământul şi toate lucrurile blânde şi întunecate, rădăcini, amintiri amare? Un cântec aproape neauzit prin care să poată turmele trece – şi seara să crească înaltă şi rece, un cântec de pom desfrunzit. Lumină, lumină, din nou tu cazi, şi cântecul vieții n‑a răsunat. Mereu cheltuindu‑mă‑n timpul bogat, eu sunt ca un cer printre brazi. Trebuie să preamăresc ceva şi să mor. Slavă pământului plin de morminte… Trebuie să scriu, cu puține cuvinte, de țarini şi oamenii lor.

Departe sunt volburi Departe sunt volburi, furtuni. În insula noastră calmă noi aşteptăm. Fiecare‑n insula noastră visăm. Cine pentru frunțile noastre‑mpleti‑va cununi? Căci frunțile ni‑s anume boltite pentru‑a purta cununi înflorite. Au trăit, se va spune,-n această cetate. Au trăit, au murit în simplicitate. Se va vorbi despre noi. Nu‑i ciudat? Pentru că stând în insula noastră‑am visat, 55

am fost tineri şi‑am avut lumină multă de dat, până‑am scăzut şi ne‑am întunecat. Se va vorbi despre noi. Nu‑i ciudat?

Nu ştiu cum s‑a făcut Nu ştiu cum s‑a făcut. Tinerețea s‑a dus, a trecut. Arcul sprâncenelor mele s‑a mai lăsat. Nu mai e mândru şi încondeiat. Ce s‑au făcut zilele răsunătoare, vara mea cu grâu şi cicoare? N‑am să caut, n‑am să‑mi aduc aminte. Toate erau mai frumoase‑nainte. Lumina egală nu m‑ademeneşte, nu mă‑nşală. Toate fructele spre care‑am râvnit s‑au copt şi‑n vis din nou au înflorit. Da. Nu ştiu cum s‑a făcut. Pământu‑i mic şi zările‑au scăzut. Nu se petrec minuni şi nu cad stele, ca‑n nopțile copilăriei mele.

Lampa S‑aprinde‑n oglindă lampa bătrână cu picior şi bonetă de‑atlas – şi nu ştiu, eu povestesc, sau ea, fără glas, amândouă cuprinse‑n lumină. Noaptea uneori se desface uşor, c‑un sunet de mătase lovită sau zbor, trece‑albăstrind toate zările, până unde stau singure mările… Dreaptă luci tinerețea mea, ca o sabie, şi fiece vis păzit de dânsa‑nflori; 56

buzele mele spuneau uneori: „Voi muri…”, însă pe toate mările‑aveam o corabie.

În diminețile clare Uneori, în diminețile clare, mă uit drept în soare râzând şi nu pot crede c‑am să mor în curând; viața mea sună înalt, fără‑ntristare. Cred în ea, cred în numele ei şi‑n colorile‑anotimpului meu, sveltă ca mestecenii, mereu, să freamăt aş vrea, în soarele‑acesta dintăi. Poate nu va fi seară, poate nu va cădea în putred octombrie fruntea‑mi aprinsă; în glumă pun mâinile mele pe piept şi zic: viața e stinsă de mult, viața e stinsă… Însă mai plin decât grădinile‑n vară, sângele meu sună atunci ridicând o dulce‑auroră‑n obrajii de ceară: o, nu‑i adevărat c‑am să mor în curând…

Clipă, desfă‑ți aripile Clipă, desfă‑ți aripile tale bogate; mările se clatină departe, undeva un curs de râu s‑abate, oamenii se nasc, oamenii s‑acopăr cu moarte… Şi tu, nesigur, îndepărtat anotimp… Nouri şi soare şi iarăşi nouri adânci, ca şi când pe rând se descopăr frunți gânditoare, toate se‑ntunecă, se luminează pe rând, până ce luna loveşte umbrele toate; iată mormintele, țărmul scânteie gol, şi‑n casa de piatră fântânile cântă culcate, dulce răsună brățările, părul domol. 57

Viață, nu mă părăsi Viață, nu mă părăsi în răsăritul acesta, priveşte fruntea mea de pe‑acum aurie. Şi aerul din cauza viitoarelor fructe e rumen şi plin. Viață,-ncălzeşte puțin începutul acesta, ascultă numele meu de pe‑acuma sonor. O pasăre zbura‑n cea dintâi zi repetându‑l, şi pomii ceilalți atunci mă luară de mână: – Hai să‑nflorim… Tu nu mi‑ai spus despre toamna frunzelor roşii, tu nu mi‑ai spus despre moartea copiilor, nici pentru ce trandafirul sălbatec râdea‑n cimitir…

Auz Căzând din nori, ploile capătă crengi şi flori. Aud şi vizuinile şi‑aripa care bate deasupra mea clipa. Piticii care bat pe sub pământ, căutând vâna de aur, râul sfânt, ochii diamantului nesăgetat şi degetul unui urs împărat. Toate le‑aud. Şi‑auzul încă mi‑i crud. Clopotul sângelui molatic, rotund ține veştile care nu mai pătrund. Ține veştile de la stea, să n‑ajungă în inima mea. Ține veştile de la şerpii de casă, şi‑n amiaza cuprinsă mă lasă

58

să cad şi s‑adorm profund, clopotul sângelui molatec, rotund.

Amiază Nu ştiu ce‑a fost mai demult. Am uitat. Din trecut m‑am ales ca să fiu singură, ca să te‑ascult înainte de‑amurg şi cules. Cu fiecare lucru, azi ştiu, mă‑nrudesc şi de zarea mea țiu. Revolta s‑a făcut surâs, durează această plină, fără greş amiază. Ce‑a fost mai demult am uitat. Poate‑am dormit şi‑am visat. În bulbii de morcovi şi cepe e încă un vis care‑ncepe. În toate‑i prea multă lumina. Soarele l‑aş culege cu mâna. Dar pân’ la urmă eu voi fi cules şi voi cădea în întunerec des.

Înger din lumină Înger din lumină, roagă‑te pentru mine, ieşi din casa ta zidită‑n rază şi zi: „Doamne, mă rog pentru pâine, pentru somn şi linişte‑n amiază”. Mâinile mele grele nu se ridică. Îngere, m‑aş ruga şi mi‑i frică; însă tu cu aripa roagă‑te tare şi zi: „Să fie cu soare, să treacă repede ultima zi…”

59

Când cel iubit Când cel iubit departe plecase, toate s‑au retras în liniştea lor, numai vremea nefolositoare rămase şi numele‑n suflet, sonor. Moartea veni atât de simplu, tăcut. Mâinile care nu puteau cuprinde‑au zăcut, puse una lângă alta, cum sunt uneori anume aşezate unelte sau flori. Părea că n‑au fost niciodată verile nalte, toamnele‑n zarea cu steme. Sub iarbă, poate, sânul mic de fată respiră încă noaptea şi se teme.

Flori Vijelioase flori, din pământ aburind, ca nişte strigăte cresc, saltă zâmbind. Care e vrerea lor gingaşă‑n vreme? Noaptea‑n grădinile mari nu se vor teme? Însă‑n mijlocul lor, bolnav de vis, ochiul lui Dumnezeu şade deschis… Haina lui mirosind a ierburi şi cer – fără să ştie oraşul de piatră şi fer. Mâinile micilor flori intră‑n pământ. Morții când le sărută ştiu dacă‑i vânt, şi de pe dânsele sorb ploaia şi veştile. Astfel, în flori îşi deschid morții fereştile…

Întoarcere Vor fi şi‑atuncea ierburi şi zăpezi… Tu, ochi, cum ai să rabzi să nu le vezi? „Ba nu, mai pe‑nnoptate‑am să mă scol, să dau livezii, stupilor ocol, să mângâi lemnul uşilor de‑acasă şi păpuşoii galbeni pe mătasă. 60

Dulăii vor veni să mă miroase, cu boturile negre, somnoroase, şi gudurând spinările: «Stăpână, de unde vii, că miroşi a țărână?»…”

Copilăria mea Mi‑i fraged sufletul, până pe buze mi‑i fraged, poate de iarba ce creşte acuma la noi; cu bice de aur trec sub fereastra mea ploi – stau singură şi‑mi aduc aminte de multe: Când eram mică legasem un leagăn de‑o creangă. „Vreau s‑ajung steaua de‑acolo…” strigam bunicului. O, cât de sus s‑au suit duşmănoasele stele… Nu le mai văd, le‑am uitat lumina curată. Mi‑i inima tristă. Mama mi‑a scris c‑au tăiat pomii din fundul grădinii, leagănul putred; odată cu dânsul, va fi căzut în buruieni copilăria mea – şi o mănâncă furnicile…

II Cine povesteşte în mine, cine mi‑aduce aminte c‑am trăit acolo, în țara dintre sobă şi genunchii bunicului, întâia poveste cu zmei? Vă voi face să trăiți de‑a pururi, ani duşi, miraculoase răsărituri. Deasupra gardului unde lumea sfârşea, azi ştiu, de‑acolo începea tărâmul zmeului. Însă toate s‑au sfârşit odată, când ardeau lumânările ziua. Bunicul dormea într‑o cutie frumoasă – şi l‑au luat şi l‑au dus pe sub marii castani. Toată noaptea m‑am temut pentru dânsul. Văzând că nu se mai întoarce, ziceam: 61

„Dacă se‑ntâlneşte cu scorpia? Haide, Azor, să ne ducem la el”. Şi singură mai târziu am plecat. Pe tărâmul zmeului mişună oameni. În jurul inimilor lor un şarpe mic se‑ncolăceşte; ei sunt trişti şi răi. Dar pentru dânşii scriu poemele mele, scutur deasupra lor copacii de‑atunci şi ploile: amintiți‑vă că sunt copii pe lume, şi plante albastre, şi duioşii câini.

Multe chipuri Multe chipuri s‑ascund în oglinzi, obraji şi mâini ca nuferii deschise, străbat la suprafața multor vise străbunii mei cucernici şi plăpânzi. Ştiu eu de câtă vreme n‑au merinde? Ştiu eu de când ca umbre rătăcesc? Oglinda‑ncet răsună şi s‑aprinde şi‑n fundul ei pădurile‑nverzesc. Şi mâna mea se face grea, precum sunt cele care‑or fi murit de‑acum. Ascult cum plouă nopțile şi‑aştept un arbore să‑mi crească peste piept…

Noapte Cât de‑ncet acei fulgi de‑ntuneric căzură, deasupra lumii, ca o cenuşie nedumerire. până ce neagra noapte cu stoluri veni. Totul ca‑n apele adânci acuma era, pomii atenți, casele, însăşi lumina era undeva în calma, umeda noapte, ce nevăzută zâmbea. Şi timpul însuşi mai curgea acolo 62

prin umbră ca printr‑un pământ afânat. Dar cine respiră uşor, fericit? Poate păsări ce se visează zburând. Noapte. Dumnezeu însuşi sărută cu gura lui neagră pământul, ca şi când cu duioşie ar spune: „Haide,-nvățați‑vă câte puțin să muriți…”

Cerul acela Cerul acela fără de grabă căzu şi mirosi albastru lângă mine, la ceasul trist când stelele luceau cum cupele pe jumătate pline. Ca ochii obosiți de vis, aşa se desfăceau astralele pleoape, şi tulbure, ca‑n fundul unei ape, cocorii nopții, ultimii, treceau. Era hotar şi linişte‑n hotare de s‑auzea cum florile trosnesc, ca nişte‑aripi de înger care cresc departe, -n mari grădini neştiutoare.

Primăvara Frumoşii arbori dorm acum sau zac; zadarnic ai asculta pieptul lor mut, pe care muşchi şi zăpezi au crescut. Însă crengi noaptea‑n cer se desfac. Apoi deodată zările‑nfloresc şi clopote mari, clopote s‑aud, departe‑n cerul vesel şi rotund hulubii albi şi roşii se rotesc. Tu, feciorelnică lume, bună‑vestire de undeva din pământ suie spre tine; soarele‑i ca un inel subțire. Sună‑n salcâmul pustiu verile pline. 63

Mă scald în zi Mă scald în zi ca un copil în râu. N‑am ieri, nici mâine, şi voioasă‑n uliți privesc cum trece soarele cu suliți, şi mă gândesc la vară şi la grâu. Voi scrie despre‑acea necruțătoare bucurie de‑a fi tânăr sub soare; cu fruntea lângă cer voi scrie despre viață. Tu, sărută‑mi cartea, dimineață… Fereastra se umple de‑amurg şi‑ngândurată se uită la mine cum mă bucur şi cred – ca şi când eu am scornit grădina‑ntomnată, şi stelele nalte, şi coarnele scunde de ied…

Pădurea Pădurea, când s‑a făcut toamnă târziu, a scoborât, ca pe nişte odoare, clopotele ei de verdeață răsunătoare, de care faurii pământeni nici nu ştiu… Şi ea – bătrâna – le‑ngropă ca pe morți aceste clopote de stejari şi de ulmi, ce scufundate‑n pământ mai visau despre culmi şi dulce prin somn sunau după grelele porți. Atunci ca orbită lumea rămase, crezând că mai vede înflăcăratele coame, în vreme ce putred sânge de poame spre buzele fetelor moarte‑ncepea să se lase…

Cavalerul Ploaia de primăvară singură, cu suliță şi cu chivară, a trecut prin pădure la pas, pe calul ei verde. 64

În glumă‑mplinind minunile, mugurii pocneau ca alunele, şi‑atingându‑i haina şi părul, înflorea măcieşul şi mărul. Cu platoşă strălucind şi cu pene deasupra coifului său, alene, cumpănindu‑se şi visând războaie, trecea tânăra ploaie. Gorunii spuneau: „Făt‑Frumos, dă‑te de pe calul tău jos. Aici doarme pajura şi balaurul, strălucind la soare ca aurul”. Sub copite, sub potcoave mici, se trezeau popoare de furnici. Un melc mare auzea din casă iarba cum creşte grasă. Se făcea senin, mai senin. Cavalerul pălea ca un crin. Nu i se vedea coiful, nici fața. Îl fura soarele, ceața. Calul cădea în genunchi şi cădea sulița, în vârf cu o stea. Numai steagul în zare se vede, pentru cine nu crede.

Mama Cu‑ncetul, spațiul s‑a mai lărgit. Lucrurile devenind bogate‑au sunat, zările ca piepturi de dor s‑au mişcat, către mine venind. De fapt, eram Cenuşăreasa, eram cea care poartă viața şi cântă, 65

eram aproape de pământ şi frântă de marea mea putere ca un ram. Priveam în tăcere pământul, zările, brazdele‑arcuindu‑şi spinările; eram singură şi‑nrudită cu toate lucrurile blânde şi‑ntunecate. Dac‑ar fi venit cineva şi‑ar fi zis: „Am hotărât să‑ți dăm coroană, vină…”, fruntea nu mi‑o plecam pentru altă lumină, inima n‑o deschideam unui vis…

Ion Aş cânta liniştea din ograda mea. Seara – când creşte în cireş o stea – mă mai uit o dată la curechi şi bostani, că sunt plugar de‑atât amar de ani. Fața dumnezeului meu e‑mblânzită. Când mângâi pe grumaz câte‑o vită, sau când m‑aplec să culeg un trifoi, văd urma lui în țarină la noi. Cea mai frumoasă unealtă e coasa! Cine‑i toarce păpuşoiului mătasa? Eu cred în dumnezeul țarinei mele – printre cartofi dormind ca printre stele.

Dimineață de primăvară Început de primăvară. Câmpii, peste care gâlgâie întâiul austru, şi ramuri palide, mişcându‑se‑n cer. Acuma dimineața sărută fereştile. Spun „viață”… şi inima‑mi bate deodată, grăbită ca o pasere plină de spaimă. Afară, noaptea de mart păleşte cu‑ncetul, şi arbori şi turnuri răsar. E ziuă şi departe m‑aşteaptă lucrurile şi oamenii, cu‑nțelesul lor bogat şi trist. Fiecare va avea în curând o umbră, întunecată ca cele mai ascunse gânduri, o umbră. Soarele va striga lumii: „Exişti…” Şi toate vor fi în ziua cuprinzătoare. Chiar mormintele‑n cimitirul de țară vor fi ca nişte mici grădini multicolore. Lucruri. Voci de femei, aproape cântece. Fereşti deschise. Vrăbii pe‑acoperiş. Drapele. Cineva se ceartă. Lăptarul pune donița jos şi zice: „Bună dimineața, domnişoară Magda!”…

Zeii

Nu mă tem de fulgerul lui; e‑un amnar, Dumnezeu, ca şi mine,-i plugar; seamănă, pune vie, culege. Uneori nici n‑aşteaptă să lege…

Ieşind din pământ, zeii cu creştetul sfânt semănau a pomi şi tufişe. Luna cu raze furişe lumina coroanele lor – de laur şi mirt mirositor.

Şi pe mine‑o să mă strângă‑ntr‑o zi. Am să mă culc, n‑am să mă pot trezi. Chipul lui din nori va zâmbi: „Ioane, astăzi nu mai este zi”.

Unde puneau piciorul sau mâna înflorea îndată țărâna, şi chiar în cer se făcură poiene de stele clipind alene.

66

67

Apoi cântece s‑auziră, de cimpoi şi de liră, şi multe glasuri subpământene. Aurul spunea vorbe viclene: „Sunt ascuns şi totuşi lucesc.” „Sunt marmora din care templele cresc.” „Sunt piatra prețioasă, safirul.” „Sângele mi‑i ca trandafirul.” Zeii stăteau pe pietre aşezați, luminoşi – în afară – şi‑ngândurați, până ce florile‑ncepură zglobii melodii. Clopoței erau, clopoței – la un loc câte cinci, câte trei. Şi răcoros sunau albastrele, cărora le răspundeau astrele, cald, ca într‑o guşă de turturică, floarea roşie cânta – şi frică răspândeau mortuarii crini, de lună plini.

la fel oamenii şi stafiile… „Înflorească viile…” striga zeul mic cât un ciot. Doamne, se face ziuă de tot… Şi pământul sorbea încet visul acesta de bătrân poet, întâi picioarele întraripate ale zeilor care ocroteau o cetate, apoi coapsele, umerii lini, mâinile purtând lalele şi crini, şi‑n fine creştetul lor luminos. Câteva ramuri văzui pe jos. O broască, şi‑o aripă de corb – însă soarele‑n cer era orb.

Insulă Mă simt în camera mea ca pe‑o insulă. Seara când arde becul – amiază egală – ies ploşnițe şi gânduri în haine de gală. Ca un Robinson visez departe oraşul.

Geniile veniră din scorburi, în sunet de liră. Săreau, jumătate oameni, jumătate fiare, centauri, zâne şi vrăjitoare. ………………………………………….. Era plină grădina. Cu fiecare zeu creştea lumina. „Se face primăvară, zise‑un arbust, mugurii mei s‑au umplut de must.” „Şi noi, vorbiră broaştele-țestoase, simțim pământul bine cum miroase.”

Mă gândesc tot mai grăbită şi sufăr de tinerețe, ca de‑o boală sau dragoste. Fereastra miroasă frumos şi adie, dreptunghiulară, ca un drapel pe‑o corabie.

Şi nu ştiu cine râse cristalin. Cu toți ciocniră şi băură vin, sau poate numai lumină de lună, care amețeşte şi‑mbună

De la douăzeci la treizeci, numărați, ți‑am dat anii bogați; unul câte unul, luminând, calea ta, s‑au trecut curând.

68

Rădăcina Unii dau sânge altora‑n dar. Eu tinerețea ți‑am dat‑o, plină de har. Am spus zilelor: „Nu sunteți ale mele. Nu vă rătăciți printre vise şi stele”.

69

Poate‑au fost flori şi s‑au stins. Acuma s‑a făcut târziu. A nins. Nimeni nu caută vechile cărări, nimeni nu plânge moarte primăveri. Şi anii mei au fost pământ bogat. Stejarul a crescut. Nu s‑a plecat. Sevele acelor vise de demult în tine‑s biruință şi tumult. Bătrâna rădăcină uneori caută muguri în pământ şi flori, uitând că ce‑a fost viață şi mister se leagănă deasupra ei, în cer.

La marginea cimitirului

şi‑oi scoate‑n chip de floare, din pământ, obrazul tinereții de‑altădată, să‑l ardă soare şi să‑l bată vânt, voioasă să şi‑l prindă‑n păr o fată!

SPITAL Febră În termometrele strălucitoare erau lacuri arzând sub soare. Bărci clătinate‑n ceasuri de‑noptare şi‑un orizont; păsări, plutiți uşoare!

Este la marginea cimitirului, lângă bunic, un loc prea potrivit, să‑mi uit de toate şi să‑i țin şi lui când noaptea‑i lungă, iarna, de urât.

II Nimeni acolo‑n moarte nu credea. Febra venea, dansa şi strălucea. Avea instrumente ciudate‑n care lovea şi măşti pe care le punea şi le scotea…

Mi‑ar fi‑n pământul cald aşa de bine şi trupu‑n iarbă bună mi‑aş preface, să‑l pască vite pripăşite şi sărace, ce‑or cere şi‑o‑ndurare pentru mine,

O dată numai a pus masca morții şi‑a stat sfioasă sub arcada porții. „Bravo! Bravo!” am strigat toți deodată. Moartea însă era adevărată.

la marea judecată. Voi uita ce‑am fost, şi‑mprăştiată‑n forme noi voi pierde până şi‑amintirea ta… Legându‑mi ochii prăbuşiți şi goi cu veşnicia, mă voi odihni. Şi puf de păpădii m‑a tămâia, nici nu m‑oi bucura, nici m‑oi mâhni că‑i neagră țărna de deasupra mea. Dar ploile cu‑ncetul m‑or pătrunde – păcatele să‑mi spele de pe oase – şi‑asemeni rădăcinii ce s‑ascunde, eu presimți‑voi zilele frumoase 70

Solii pământului În cameră se făcuse iar ceață. Melcii urcau din verdeață. La temeliile râului, jos, mirosea ca‑n pădure frumos. S‑auzeau ghețurile pornite mugind ca nişte cârduri de vite, şi zânele vorbeau de‑nviere. Piticii mi‑aduceau giuvaiere, inele, cupe, hangere, se prăvăleau în umbra din unghere… 71

De ramuri şi flori, eram plină până‑n subțiori. „N‑ai să zbori, suflete, n‑ai să zbori”… strigam şi hohoteam uneori.

Icoana Şi Maica Domnului a venit. (Albastră era haina ei ca‑n icoană.) A luat de pe masă o cană şi‑a dat să bea soldatului din stânga noastră. Apoi s‑a aşezat mai deoparte, cu fruntea plecată. Înconjurată de raze, ca‑n carte, şi‑ngândurată. Nu ştiu cine‑a zis: „E un vis”.

Îngerii Îngerii veneau noaptea târziu. S‑aşezau în rând şi vegheau, rezemați în suliți cu vârf auriu. Aripile lor stufoase ne‑năbuşeau. „Ți‑a venit îngerul?” întrebam uneori. Şi‑ndată vedeam strălucind, la picioarele patului şi albind penele până‑n tavanul cu flori. N‑aveau fulgere: erau serafimi, bătrâni oşteni şi paşnice mulțimi. Când se făcea dimineață zburau, în fereastră o dungă albastră lăsau.

72

Păsările Păsările cu aripi molatece, din smârcuri sălbatece, au zburat cât au zburat – pe spatele lor era cerul culcat – apoi începură să ciocănească tâmpla mea, gata‑n vis să‑nflorească. Altele, mici, plutiră ca un roi, multicolor şi‑asurzitor spre noi. Odaia se umplu de vânt şi pene; clipeam alene. Toate cântau soarele. Ploaia, care‑şi vărsa ulcioarele. Vântul, care clatină toate cuiburile lor cocoțate… S‑aşezau pe pernele mele, pe lampă şi‑n dantela din perdele, şi cântau, umflând guşele, c‑au început să răsară brânduşele. „Oh, goniți‑le”… strigam şi, iată, venea pajura întunecată, care spunea cu voce omenească: „Un pom vrea din tine să crească”.

Bătrâna Azi‑dimineață, intrând în ceață, bătrâna văzu lângă pat pe Isus răstignit şi‑nviat. Nu l‑a recunoscut de la‑nceput. Însă din straie țâşnea văpaie care‑i curgea pe mâinile bălaie. 73

Puțin albastru din cer i se lipise de frunte şi păr. Şi‑n mâini ducea nişte peşti, nişte pâini. „Doamne, şopti bătrâna, mi‑ai luat durerea cu mâna.” Dar Isus a mai stat şi‑a zis: „Uită acest vis”. „Şi păcatele?” întrebă ea mirată. „Nu ți le‑aminti niciodată.” Când n‑a mai sunat nicio şoaptă, cineva a luat mâna dreaptă şi‑a pus‑o peste stânga, pe piept. Ochii erau închişi. Piciorul, drept.

Zânele Atunci m‑au chemat la viață zânele mici din ceață. Mi‑au făcut semn că‑n pământ s‑aude alt clopot, mai sfânt, al florilor şi pădurilor care încă nu sânt. Erau zâne batjocoritoare, luminoase, nerăbdătoare; prin fereastra deschisă intrară, cu ramuri în mâini se‑nchinară. Jumătate şopârle, jumătate fete, le curgea apa din plete – şi vorbele lor ca un foc risipit alergau în oraşul adormit… Fata tuberculoasă le‑auzea şi ea, şi plângea.

Poemul femeii care iubea primăvara Va veni primăvara. Florile pe creştete‑or duce lumina care luce‑străluce a soarelui şi‑a marelui anotimp visător. „Floare, răsai…” va murmura lumina de mai. Aripe se vor desfăşura în prielnice clipe, şi fiece lucru va fi prelungit în umbra de taină. Pentru dragoste îmbrăcând altă haină, şi totuşi, sfărâmicios, pieritor, va fi şi floare şi om şi zbor. Ce rămâne? Urâtă‑ntrebare… Cine‑a scornit‑o oare? Cine‑a scornit vorbele „astăzi” şi „mâine”? Ca şi când n‑ar fi totul veşnic, şi soarele şi lumânarea din sfeşnic, în măsura‑n care ard şi există… Tu nu fi tristă. Priveşte: lumina cade‑n flori, se roteşte, se face fluture şi albină. Umbra, şi ea ca o apă, lunecă nu ştiu cum şi ne scapă, apoi se umple de luceferi… E noapte. Toate‑acestea într‑o zi vor fi coapte. Florile din pomi vor fi mere. Cântecul din iasomii – tăcere, şi stelele – pulbere‑n vânt şi părere… Tu cântă şi nu te teme. Mai înainte de vreme

74

75

nu vei muri. Vei culege şi vei huzuri în lungă toamnă. Vei şti ce‑nseamnă cu aripa lor cocorii pe cer şi pe pământ ce scrie plugul de fier, însă nu vei şti toate. Umbrele şi luminile neîmpăcate vor juca pe mâinile tale‑nghețate. Şi tu vei zâmbi. Puținul sânge ce te va‑ncălzi va fi încă prețios şi viu. Şi‑n moarte vei intra mai târziu, ca‑ntr‑o apă răcoritoare. Ce oră e oare? Cine mă scapă şi cine‑mi vine în întâmpinare? Tu eşti, tovarăş al tinereții, din anotimpul privighetorilor. stăpânul tuturor florilor vieții. Vrei să mă iei? Dar unde?

Acum mă părăsesc colorile ca nişte păsări sperioase. Amintirile se usucă, şi florile cad lovite de‑o mână misterioasă. Cine spune: „Dormi, iubita mea, s‑a stins blânda stea, dormi…” Şi anii mei vor cădea, uniformi, în uitare, despoiați de calda suflare a povestitorilor răsfățați. O, ridicați‑mă încă‑ntre perne, oameni ciudați, fără chipuri şi fără umbră. Văd soarta mea sumbră în ochii voştri solemni. Să nu mă‑ndemni să mă închin, părinte. Picăturile sângelui meu sunt sfinte. Să mergem, tovarăş al tinereții, din anotimpul privighetorilor, stăpânul tuturor florilor vieții.

Epilog

Umbrele noastre‑acum vor pătrunde taina cea de pe urmă. Tăcere. În paradis nu‑s vegetații efemere. Nici râuri ce‑ngheață. Să mergem, dar, cu soarele‑n față.

Spitalul a rămas departe, cu trâmbițe şi‑alămuri sparte. Pentru unii a sunat judecata, şi moartea, întunecata,

Mă părăseşti, viață… Lumina fuge. Unde‑s minunile? Nu pot muri ca sălbătăciunile, în resemnare şi pace.

a luat fata tuberculoasă, care voia să plece acasă, a luat bătrâna şi mama şi n‑a dat seama.

Am iubit pământul. Fiecare umbră aruncată pe el. Zborul fiecărui porumbel. Şi cântecele pe care le şoptea vântul.

Îngeri stufoşi, cu săbii luminate, mai zboară sub tavane aplecate, şi lângă patul strâmt, necunoscut, vine Isus, strălucitorul scut.

76

77

În vremea asta, iahtul cu punți aurite de soarele Sudului plutea ca o pasăre imaculată. Miliardarul îşi fuma havana: „O, lume minunat aşezată!…” (Viermele îngrăşându‑se‑n rana veşnic însângeratei omeniri…)

Cântarea munților (1945) Aştept anul unu Aştept anul unu. Anul păcii între popoare. Ale istoriei mari abatoare vor fi dărâmate. Inima mea de pe‑acuma murmură: „Frate, iartă‑mă pentru urile strămoşeşti şi‑n numele suferințelor omeneşti, dă‑mi mâna”. Şi eu am muşcat țărâna şi‑am plâns. Cei scumpi erau morți şi focul căminului stâns, în patria incendiată. Sângele lumina, auroră ciudată. Zare după zare cădea, înainte şi‑n urma mea. Treceam fruntarii, râuri şi munți. Şi nimeni nu era mai mare ca marii soldați anonimi. Înfricoşate, cenuşii mulțimi din calea noastră se trăgeau ca apa. Obuzele ucideau şi săpau totodată groapa copilului nevârstnic şi mamei. Apoi, spectrul foamei colinda câmpiile pustiite.

78

Frate, să nu mai avem amintiri şi visuri şovine. Tu făureşti unelte ca şi mine. Lucrezi pământul. Poate scrii cărți. Sunt vetre sărace şi‑n alte părți de lume, şi eu te cunosc după față că‑n fiecare zi te scoli dimineață, şi seara te culci târziu. Dă‑mi mâna, să dărâmăm abatoarele istoriei. Ieşi din sicriu şi priveşte: răsare soarele…

Zăriți veşnicul munte? Zăriți veşnicul munte, după atâtea dealuri mărunte? Desfăşurați drapelul! Ați pregătit oțelul? L‑ați turnat în zale şi săbii? De nu ne‑ar întrece alte corăbii… După munții mărunți, cel mai înalt dintre munți. Avem, oare, lauri destui pentru colinele lui? Printre munții mărunți, vreau s‑ajung cea dintâi sus pe munți. 79

Drapelul meu cu falduri grele să fâlfâie întâiul între drapele. Tot mai sus şi mai sus! Întâi l‑a urcat domnul Isus, printre facle, printre grădini, cu cunună de spini. Vreau s‑azvârl lumii dinari: pentru vameşi, pentru tâlhari. Toți cei străini, fără casă, să şadă cu mine la masă. Ce‑ar fi şi tu să te-nalți cu mine, peste munții înalți, să fim împreună, holdă şi soare în alte câmpii, viitoare?

Doamne, n‑ajung pân’ la Tine? Doamne, n‑ajung pân’ la Tine vârfurile acestei păduri de suspine? Cum eşti tu atotştiutor, să fi dat pâine de‑ajuns tuturor, culcuş pentru copiii înghețați, câte puțin din lumina celor bogați, câte puțin din cerul lor senin, de care îngeri întraripați se țin. Să fi dat, Doamne, fiecărui om, câte‑o bucată verde de pământ şi câte‑un pom al tuturor speranțelor pământeşti, şi nu te‑am fi‑ntrebat unde eşti. Am fi spus că te‑ai răspândit în noi, ca un fluviu liniştit, că te‑am băut fără să ştim… N‑ai fi rămas în biserică şi‑n țintirim, 80

ci ai fi mers împreună cu noi şi te‑am fi pus între coarne la boi, ca pe un ciucure frumos de mătasă – să ne‑ajuți la plug şi la coasă. În loc să pleci pe celălalt tărâm, ai fi avut la masa noastră un tacâm – şi seara, obosit şi făr’ de alai, în loc să te‑ntorci înapoi în rai, adormeai undeva pe‑aici, printre copii şi pisici, într‑un colț de vatră luminat. Doamne, de ce ți‑au crescut aripi şi‑ai zburat?

Peste câmpiile viitoare Peste câmpiile viitoare vor străluci curcubeie mai falnice. Cântec de petrecere va fi semănatul şi seceratul acelor câmpii. Mărire vouă, munți! Laudă mâinilor care vă caută luminoasele frunți! Holde şi imnuri vor secera mâine popoarele. Vor lăuda soarele şi vor cânta. Peste câmpiile viitoare, vor străluci curcubeie mai mândre. În strălucitoare ogoare pluguri de‑argint au să intre. Oameni, cântați! Una suntem: argați, împărați. 81

Spre‑aceeaşi cumpănă lină, uşoară, unii urcă, alții coboară.

Pentru pace mă rog… Pentru pace mă rog, pentru lucruri uitate şi pentru oameni din singurătate. Un cerc vrăjit se‑nchide‑n jurul lor. Şi fruntea‑ngheață, orele cobor, spre zi, mai albe, orele cobor. Mă mai rog pentru sângele plin de întuneric şi spaimă, sânge străin, nicicând să nu fie vărsat pe pământ, unde morții aproape ca florile sânt.

Cântarea adormiților Vom pune goarne de aur, lângă dânşii, pentru fiecare, pentru vestea cea mare, pentru soare, ceruri, popoare. Pe‑aceste vârfuri de lănci înfipte‑ntre dânşii, aici, au poposit, gata de zbor, hulubi, rândunici. Să‑i învelim cu pânze de in, purpurii, uşurele, pentru că pânzele‑acestea vor fi, mâine, drapele. Să le ocrotim umerii de tăiuşul iute al vântului, căci ei au să zguduie munții şi munții pământului. Vor zgudui continentele din ciclon în ciclon, 82

steag nou flutura‑vor pe turlele noului Vavilon. Pentru‑adormiții de‑aici au venit hulubi, rândunici, să le‑arate calea nopților depărtate. Le zăriți? Bucurați‑vă… Cât cerul, şiraguri‑şiraguri, numai steaguri şi ramuri, numai păsări şi steaguri.

Aceste mâIni Aceste mâni prea mult întârzie, sus, printre ramuri şi printre flamuri, prea mult întârzie… Ce fac, oare? Poate‑au să coboare cu‑o cunună de raze strălucitoare… Cunună? Pentru fruntea cui? Suntem sătui! N‑avem lauri destui? Printre ramuri şi printre flamuri, mâinile‑acestea pipăie alte geamuri, mult mai sus aşezate, mâinile mele întârziate. Coborându‑le, oamenii‑au spus: „A… Voi ați fost sus…” Şi‑au ridicat spre‑aceste mâini priviri de lupi, boturi de câini. 83

Cânt Cânt ca privighetorile oarbe. Nu ştiu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe. Atât de sus ne‑nălțăm câteodată… Sufletu‑mi arde de‑o flacără înfricoşată. Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu, aşa arde sufletul meu. Cred în zâne, în sfinți şi minuni; prieteni, nu‑mi împletiți cununi. Cântecul e‑n mine ca‑n voi tăcerea; îi bănuiesc uneori puterea, însă nu ştiu nimic şi mă‑nchin smerit îngerului lângă mine ivit. Fă‑mă să cânt despre oameni şi suferinți, şoptesc cu buzele reci, fierbinți, despre săraci, despre copii şi foame… Şi‑n mijlocul cereştii mele spaime, întrezăresc cuvintele de foc, cu care‑ar trebui să creez lumea, s‑o pun la loc. Apoi rămân singură. Nu ştiu nici eu de ce mi‑a vorbit din stufişul aprins Dumnezeu.

Moartea prorociței V‑am lăsat vâslind cu apele şi cu soarele, şi v‑am găsit ucişi cu sapele şi cu topoarele. V‑am lăsat vouă şi vouă grădina asta cu rodii şi rouă, ca s‑o culegeți şi s‑o cosiți – şi frați să fiți! Dar abia am închis uşa, şi mi‑ați şi măturat cenuşa. 84

Abia coboram pragul, şi mi‑ați şi rupt cartea şi steagul. Şi încă eram în ogradă, când unul a ieşit să vadă dacă nu cumva mă întorn. Altul privea cerul prin horn şi prin spații zărea, pe punți de argint, glezna mea. M‑aş întoarce acasă pe drumul vaselor, urmărită de vânătoarea cicloanelor, dar mă apasă putreda Mare‑a Sargaselor, mă apasă greul zid al oceanelor.

Dumnezeu Oamenii bogați au făcut icoane, catapitezme‑aurite şi strane, însă Dumnezeu n‑a venit în locul astfel îngrădit. Bogații stăteau groşi, împovărați şi se uitau la sfinții frumos îmbrăcați. În vremea asta, Dumnezeu zbura‑n copaci, făcându‑i să‑nflorească. Fugea la săraci, cerându‑le mămăligă şi ceapă. Era când câmpie verde, când apă. Alteori se făcea mic şi s‑ascundea în floarea de finic, ori s‑apuca să crească‑n păpuşoaie, s‑ajute furnicile la muşuroaie, să‑i dea pământului mană şi ploaie. Avea atâtea de făcut Dumnezeu, şi oamenii îl plictiseau mereu, cerând unul pentru altul rău. Îi auzea strigând: „Pământul meu…” Îi vedea punând semn de hotar, ciopârțind, împărțind minunatul dar. 85

Atunci se supăra. Pornea furtuna. Cu secetă şi ploaie‑nghețată lovind întruna, se făcea mare şi‑nfricoşat, ca muntele cu păduri îmbrăcat. Până venea o pasăre la el. Codobatura, sau un porumbel, şi spunea: „Doamne, mi‑a căzut puiul jos. Zi să se facă iar frumos, să răsară soarele şi să‑l găsesc…” „Facă‑se voia ta, sol păsăresc…” Şi Dumnezeu punea fulgeru‑n teacă şi s‑apuca alte lucruri să facă.

Nu pot înțelege de ce… Ei cresc lângă mestecenii albi, împreună cu gorunii, cu brazii, şi totuşi se gârbovesc aşa repede. Nu pot înțelege de ce țin privirile‑n pământ, la fel cu vitele. Oameni, înălțați‑vă! Voi, care citiți zodiile, cunoaşteți vămile văzduhurilor, potriviți cumpăna ploilor cu degetele voastre scurte, voi, care citiți în urma râmelor veşti de peste veacuri, nu pot înțelege de ce muriți în umilință şi sărăcie. Oameni, porniți! După pilda şuvoaielor revărsate, porniți! Ştiu că nu vi‑i teamă de moarte, căci moartea pentru voi e‑o laudă. Atunci, de ce stați? Iată: dac‑aş şti că, murind eu, ați porni mai degrabă, 86

pumnalu‑i gata. Oameni, dați‑mi drapelul!

Din oraşe arzând Ei vin galopând, galopând, din cornuri sunând, răsunând, din oraşe arzând. Întrebați, ce‑i acolo? Strigați, copii, femei şi bărbați speriați… Corbi şi negre stindarde. Îngeri sau hoarde? Au inimi în lănci, sau stindarde? Zarea arde şi arde. Oare de când vin aşa tropotând? Bogații i‑aşteaptă gemând, săracii, cântând.

Iartă‑mă, frate Iartă‑mă pentru urile strămoşeşti. Vrei peste sânge‑n casă să păşeşti, să‑mpărțim prânzul sărac, să vorbim despre noul veac al dragostei dintre oameni? Fratele meu, ce bine te‑asameni cu mine! Născuți din pământ, am fost purtați de‑un potrivnic vânt între drapele şi săbii. Acum sosesc în port corăbii, sosesc, vânturi bune desfăşurând stindardele altor continente. 87

Am fost departe de oameni Am fost departe de oameni şi eu. Într‑o insulă secetoasă lâncezeam. Uneori Dumnezeu se făcea porumbel şi‑mi intra în casă. Dar nu puteam pricepe nimic. Sufletul meu era mic şi orb. Atunci au venit suferințele‑omeneşti şi‑au vorbit înaintea mea. Inima‑mi singuratecă s‑a trezit şi‑a plâns. Războiul începea să secere viețile nevinovate. Steag negru flutura peste cetate. Incendiile, numai, luminau; copii în toiul jocului mureau. Mame jefuite de fii mă priveau cu ochi arzători. Mi‑era ruşine să mai scriu despre flori şi stele, şi iar auzeam în visele mele largi, zbuciumate, inima omenirii întregi cum bate: „Vrem pâine, dreptate”. Vedeam continentele, rasele înfrățite. „Grăbiți‑vă, timpuri grăbite…” şopteam, şi vedeam transparentele ceţuri risipindu-se-n zare. E ziua păcii. Vrednice popoare clădesc acum din temelii o lume pentru care nu‑i niciun nume prea mare. Între cele două cercuri polare e patria mea. Ecuatorul nu‑i decât un drum 88

care‑o străbate, fără s‑o despartă. Sub Crucea Sudului, undeva pe hartă, oriunde e patria mea… Astfel visam, în sânge şi fum trăind. O nădejde‑arzătoare creştea în inima mea în fiece zi, odată cu iubirea de oameni prin care puteam, în sfârşit, înțelege şi auzi…

De‑am fi împărțit pe dreptate La trecătorile stâncilor gem cu tâmpla pe stâncă. Şi‑aş fi vrut să te mai laud încă, luminată culme a munților. De‑am fi împărțit pe dreptate toate durerile lumii, cât pe inima mea, cât pe inima ta, eu n‑aş muri aşa tânără. Puteam încă mult să mă bucur râzând, sub verzile ramuri, puteam să mai cânt încă mult cu tâmpla pe orga pădurilor. Mai erau atâtea grădini de cules… Aş fi împodobit pân’ la fund blidul acesta rotund, cu năframe şi mere. De‑am fi împărțit pe dreptate toate durerile lumii, ani mulți aş mai fi secerat strălucirea câmpiilor. Prietene, adă‑mi spice de grâu, sus, pe culmile munților, lângă ceruri şi vânturi, lângă focul tăcut al păstorilor… 89

Viață, pentru unii ai fost masă pururi întinsă, pentru mine – ploaie pustie, tu, cu nedreptele‑ți cumpene; şi totuşi, plecând, te salut regretându‑te.

Din dragostea de oameni Din dragostea de oameni neînvinsă răsar aceste poeme. Cititorule, nu te teme, dacă inima ți‑i o faclă stinsă. N‑au s‑o învie vorbe‑nflăcărate, dar sunt şi alții care‑au murit pentru pâine şi pentru dreptate. Lor li se‑nchină gândul meu smerit. Ca la prieteni veşnici mă gândesc la cei plecați‑asupra muncii lor, la gestul larg şi chipul gânditor al oamenilor, care făuresc o lume nouă, din ruini şi moarte. Auzi‑mă tu, frate de departe, şi‑ntinde‑mi mâna peste morminte, ca să păşim cu veacul înainte.

Mama Mama a trecut printre plumbi, ducând la sân ceva nevăzut. Peste râul albastru, mama printre plumbi a trecut. Tinerii muriseră‑n temniță. Bătrânii se furişaseră‑n munți, şi‑acel ceva trebuia dus, numaidecât, peste punți.

90

La pândă, ochii aspri, înguşti. Buze aspre de puşti. Strâmbele guri o pândeau din păduri. Mama cobora şi cânta. Plângea sau cânta? Ghemuită în inima ei, mama gemea. Intrând în apa albastră, întinereai sub şal, ca o ramură. Mamă, spune‑mi, ce duci? O flacără sau o flamură? Când ai căzut printre plumbi, la punți, cânta cineva sus pe munți. Ai murit cu gura‑n țărână, cu flamura desfăşurată‑n mână. Brațul meu tânăr ca ramura, iată, îți ridică flamura, să ți‑o poarte, peste punți şi munți, mai departe!

Voi n‑ați aflat? Voi n‑ați aflat? De ce întârziați? Ridicați‑vă şi cântați noului împărat. Au fost cumpene, secete, că n‑aveți pâine de grâu? Ați scăpat printre degete toată apa din râu. V‑au fost de zgură gurile, cuvintele – bani mărunți, şi v‑au cuprins marii munți, şi pădurile, 91

fără a bănui că purtați ramuri şi tâmpine, care‑au să‑ntâmpine veacul, când va veni. Bat vânturi mari peste țări. Din zări în zări, din măgură‑n măgură. vine focul din negură. V‑am văzut semănăturile. Pot s‑adorm de‑acum lângă punți, să mă acopăr cu marii munți şi cu pădurile.

Mă gândesc la oamenii risipiți Mă gândesc la oamenii risipiți pe‑ntinsul pământului: plugari, făuritori de unelte, spre zorii păcii porniți. La orizont, ca‑n cea dintăi zi, cețuri opace se ridică deasupra mării. Toți poartă semnul spaimei şi‑al aşteptării. Sunt frații mei. Şi‑mi pare că le‑aud, inimile bătând în inima mea. O, numai de s‑ar putea clădi pe pământul de sânge ud… Vorbim diferite limbi, dar am plâns la fel lângă mormintele proaspete; în măcel, ne‑am temut şi‑am strigat de groază. Acum toți căutăm un liman şi‑o oază de dragoste.

Veac mare, veac larg Veac mare, veac larg… Vestea s‑apropie, focul se‑apropie. Câmpia‑i plină de tropote. Dați fuga la clopote! Veac mare, veac luminat pe câmpia lumii a coborât. Toți cei cu fierul pe gât s‑au bucurat şi‑au cântat. Iată‑i înălțând, înălțându‑se. Uliți de suliți mişcându‑se, la ceruri mari ridicându‑se. Spune‑mi, ți‑i frică? Aceste coase, topoare parcă se urcă în soare, aşa de sus se ridică…

În pădurile țării mele În pădurile țării mele, trăieşte balaurul, care ne‑nghite fierul, argintul, grâul şi aurul. În aurie câmpie, mulți l‑au pândit să iasă, dar el şade ascuns în casă, încolăcit pe‑un divan de mătasă. Când cântă‑ntâia oară cocoşii sub streşina lui, el întinde douăsprezece gâturi gălbui spre douăsprezece perni roşii. Când se‑ntoarce prin somn şi se clatină, i se văd, cât palma, solzii de platină.

92

93

Şi are, grosul balaur, pe câte labe, inele de aur? *** Doarme balaurul. Mistuie pâinea, argintul şi aurul. Numai câteodată tresare, când, jos, țara geme prea tare. Mulți viteji de demult s‑au furişat acolo, să‑l scapete. Să‑l sulițeze cu sulița, să‑i reteze măcar unul din capete. A sărăcit, fiara, munții şi țara. Haiducilor şi pandurilor le putrezesc ciolanele‑n fundul pădurilor. Te‑aşteaptă murgul, gata de ducă. I‑am dat jăratec şi miez de nucă. I‑am gătit cu panglici frâurile, să sară munții şi râurile. Ți‑am gătit sulița cu urmuz şi beteală. Ți‑am pus la piept, sub căptuşeală, trei fire dintr‑o perie, gurile munților să nu te sperie. De‑i cădea, iubitule, sub streşina lui, sugrumat de labe gălbui, norodul cu flamuri şi sfeşnice te va‑ngropa‑n legendele veşnice.

Sângele Ce‑i dacă se varsă sângele cald al martirilor? Poeților, nu‑i un subiect pentru voi, sângele‑amestecat cu noroi. Cântați roşul macilor şi‑al trandafirilor! 94

Dar celălalt sânge, atât de luminos, al victimelor nevinovate? Să‑l căutăm, să‑l căutăm pe jos, lady Macbeth, cu mâinile pătate. Ajută‑mă. Sângele este aici, în fărădelegile mari şi mici, murmură cald şi s‑aude. E sângele tânăr, uşor, al celor care plini de viață mor. Vai, palmele ministrului sunt ude… Priviți şi hermina frumoasei doamne. Ce pot toate‑acestea să‑nsamne, şi cine‑aruncă lumina de‑amurg înflăcărat asupra lumii? S‑a înroşit şi albul spumii lăsată de valuri pe țărm. Unde‑i ocheanul mincinos, să‑l sfărm? Dar nu‑i ochean mincinos. Sângele luminează de jos, din pământ, şi strigă: „Aicea sunt, nu călcați peste mine. Mă doare. Flacăra mea clipeşte mustrătoare. Eu nu mă pot face nici frunză, nici floare. Sunt sânge‑strigoi, din trupurile celor plecați în război, pentru‑o lume mai bună”… Lady Macbeth, ajută‑mă şi‑adună de jos acest sânge. Prea mult se zbuciumă singuratec şi plânge, cerând să fie vărsat şi celălalt sânge, greu şi‑ntunecat, al călăilor încă vii… O, toate sunt acum trandafirii… Un vaier s‑aude. Ministrul îşi ascunde mâinile roşii şi ude, dar nici nu‑l privesc. 95

Sunt fascinată de pădurile care cresc, repede, ca‑ntr‑un vis. Dar nu‑s păduri. Sunt oameni desculți, care vin prin ploaie. (Nu ştiu pe unde‑au pătruns în odaie.) Sau poate că Infernul s‑a deschis. S‑a stârnit un vânt. Oamenii‑aceştia sunt morți şi miroase‑a pământ. Oare ce vor? Copiii s‑agață de mamele lor. Sunt victime necombatante. Au murit pe sub dărâmături. Un singur strigăt: „La moarte…” iese ca aburul, din sute de mii de guri. Din sângele Meduzei, în vechime, se născu înaripatul Pegas. Acum, din sângele tău, mulțime, poezia nouă se naşte şi capătă glas. Nu vom vorbi despre flori, care se deschid şi surâd dimineața. Ci despre zbuciumul nostru şi viața care‑aşteaptă cântăreți nenfricați. Despre moartea milioanelor de bărbați, femei şi copii, despre războiul nedrept, despre pace, şi încă despre oamenii gigantici şi vii, în mijlocul lumii, care se cutremură şi se preface.

Ospăț Credeai că tinda‑i asta‑i scundă pentru întreaga lume rotundă, şi, totuşi, lumea a‑ncăput. A ospătat, a plâns, a cântat, a gemut.

96

Răsărea soarele când am auzit picioarele mulțimilor. Națiile, rasele şi‑au părăsit vasele, casele. Să nu taci. Ce‑i dacă suntem trudiți şi săraci? Noi n‑avem nimic de pierdut. Vezi? Lumea‑ntreagă a‑ncăput într‑o simplă tindă. Pune‑ți secera sub grindă. Soarele a lunecat pe‑un fir, din zenit în nadir, şi fâlfâind din flăcări, apoi, s‑a aşezat pe casă la noi. Tindă scundă a inimii… Tu, pe toți ţine‑mi‑i! Să‑i ascultăm. Ei vin de sub asprele cercuri polare, de la Gange, de la Congo, de la Rin, din continentul lui Columb, trudiți, mărunți, toți au la glezne plumb şi urcă munți. Zăreşti vârful coaselor, gura topoarelor? Ei vin acum în vârful picioarelor, dar lasă… Când pasărea soarelui va zbura de pe casă, dârji şi crunți, vor dărâma zid după zid, munți după munți.

97

Ei sunt săracii Ei sunt săracii pământului, ei sunt umbroşii oameni care răspândesc întristare, şi lumea lor n‑are măsură, n‑are coloare. Ei sunt săracii, ei sunt umbroşii. Nimic nu‑nfloreşte acolo, nimica nu strigă, ci totul se stinge‑n umbra covârşitoare. Ei sunt săracii pământului care‑aşteaptă‑anotimpul făgăduințelor toate.

Munții lumii, pe inima mea Un plug roșu umblă şi ară hotarele, din țară‑n țară. Pe munții lumii urcă glorioşii, trâmbițaşii, stindardele roşii. Oameni de sub toate stelele, meridianele şi paralelele, sub strălucitoare cunună zorii noi vă adună. Pe munții lumii, trâmbițele sună, răsună. Oameni de toate rasele, părăsiți‑vă legile goale şi casele. E ziua mare. Plugul roşu vine să are. Pe munții lumii, trâmbițele sună mai tare. Oriunde e patria mea. Pe cărarea ecuatorului am trecut desculță, cântându‑vă, din cinci continente chemându‑vă.

98

Din munții lumii strigându‑vă. Cântecul meu fie‑vă leagăn. Prispă caldă fie‑vă inima mea, vouă, oropsiți ai pământului! Eu pentru voi am purtat munții lumii pe inima mea.

Florile şi fiecare sens luminos al lumii Florile şi fiecare sens luminos al lumii să poposească‑n cartea mea deschisă, şi ca‑n pământul milei şi minunii să‑nvie‑aicea pasărea ucisă. Mi‑i dor să scriu de‑o dreaptă dimineață şi mă‑nfioară fila fără semn; mi‑i dor să săp în inimi ca‑ntr‑un lemn un nume ce-l purtăm cu toții: viață.

Serile Serile, mă gândesc la oamenii care se‑ntorc în casele sărace. S‑aşază‑n jurul mesei şi vorbesc despre pace şi despre război. Se ceartă. De ce oare nu se mai înțeleg tinerii cu bătrânii? După ce nu vor mai fi războaiele, convulsii demente ale unei lumi prea bătrâne, am să pot îmbrățişa cele cinci continente. Strigătul „Dreptate…” şi „Pâine…” va înceta. Atunci se vor risipi cețurile de pe fața pământului. 99

Testament pentru fata mea Să nu uitați, oameni, că eu am secerat pentru voi grâne, din toate hotarele. Toate veştile mari vouă întâi vi le‑am spus, cântând vi le‑am spus toate veştile mari. Steaguri şi imnuri am împletit, aici, printre coase şi seceri, numai steaguri şi imnuri, pentru zorile Binelui. Eu mă cobor acum, adânc, în verzile ierburi. Copila mea, vino pe creştetul munților, coroniță, cunună, să te‑ncredințez viitorului. Să fii cu oamenii blândă şi bună. Să nu uite ochii tăi mirați că toți au fost odată frați, dar străbătând prin cicluri nisipurile, şi‑au uitat unii altora graiul şi chipurile. Fata mea, draga mea. Mâinile tale mici, paşii tăi mici să lase urme de aur aici, unde eu am plâns şi‑am gemut, pe‑atâtea prispe de lut. Ți‑am împletit steaguri şi imnuri, pentru ziua când te vei ivi, mirată, pe creştetul munților, printre steaguri şi imnuri.

100

Am văzut şi eu oameni plecând Am văzut şi eu oameni plecând la război. Erau tineri țărani, jumătate goi, în vagoane de marfă, cântând cântece monotone şi triste. Plecau. Erau atât de mulți, că‑ntunecau zarea zilei de vară. Şi nu s‑au mai întors. Secară şi grâu a crescut din ei în Rusia. În vremea asta, acasă, se plimba arătoasă‑n oraşe neruşinarea şi nemernicia. Ei nici măcar nu ştiau pentru cine mor. Erau numai simplu popor. Oameni care ca plantele creşteau, în simplitate, lângă pământ. Doamne, ochii lor unde sunt? Unde sunt brațele lor pline de forță şi de supunere? Oare mai‑marii lor s‑au trudit să numere crucile şi schilozii? Mie, când bate vântul, mi se pare că aud cântece, mulțimi de picioare călcând în cadență. Nerozii care‑au murit în Rusia se‑ntorc să te judece, rât de porc, îmbogățitule de război! Ai dreptate să tremuri. Ascultă: E ziua de‑apoi!

Prin el am cunoscut norodul… I Prin el am cunoscut norodul. Încrezătoare, la brațul lui, 101

am coborât tot mai jos, până la prispele verzi ale țării. Fiecare femeie seamănă cu Fecioara Maria acolo. Fiecare om poartă un jug blestemat, care‑l apasă crâncen. Şi‑s prea puține bucuriile în satul bărbatului meu, deşi‑i aşa de mult soare şi cântec acolo. Fetele, Catrinele, Mariile, Savetele, înfloresc într‑o singură zi, atunci când îşi pun cununia. După aceea vine sărăcia, pustia. Ce deosebire e între ghiontul tatălui şi al bărbatului? Deşi ară şi seamănă cu mâinile lor, culeg cu mâinile lor, totuşi, niciodată n‑au pâine de‑ajuns. Iar din lipsa pâinii ies şerpii. Le intră întâi în gânduri, după aceea li se cuibăresc în inimi. Oamenii gem şi încărunțesc repede. Simt în preajma lor un duh negru vâslind. Apucă topoarele şi – fără să vrea – le aruncă spre cer. Chiaburii îi privesc. Şi râd la garduri. Ei ştiau cauza. Căci ei sunt cauza. Şi se pleacă adânc, furişându‑se pe sub arbori, căci, Doamne fereşte de mânia desculțului şi a flămândului… În vara când am fost acolo, la prispele verzi ale țării, într‑o noapte a bătut clopotul. Cerul era roşu ca sângele, oamenii răcneau, chiuiau. 102

În noaptea aceea ardeau gospodăriile chiaburilor. Au ars casele, şurile, cu vite cu tot. Şi‑am auzit şoptindu‑se c‑au ars copii de țâță şi nişte bunici. Şi azi mai umblă prin țară nişte bătrâni cerşetori, orbi, cu armonici. Sunt chiaburii de‑atunci, din satul bărbatului meu. Cineva le‑a turnat între pleoape, în noaptea focului, scântei şi zgură, şi le‑a turnat jăratec în gură. De câte ori îi văd trecând, cântând din armonici, nu ştiu cum, îmi vine parcă să ies în drum şi să pornesc cu dânşii spre surele țarini, acolo, departe. Oameni dragi şi mărunți… O singură dată am stat sub secete, sub cumpene o singură dată, şi m‑am chinuit să pricep cum de nu porniți mai curând, cu vijeliile, să ne doborâți pe noi, cei cari ne‑ascundem de secete, ne‑ascundem de cumpene – şi totuşi avem totdeauna la masă pâine de‑ajuns…

II Cine va mai întoarce anii? În ’38, în vara aceea, cea mai luminoasă vară a vieții, m‑am cununat cu pădurile. Am văzut ploile verzi atunci, şi‑am alergat desculță, despletită, prin trestiişul ploilor verzi. 103

Atunci am zărit printre fulgere o coasă de aur şi straiul alb al unui cosaş. Vrăjitoarele‑mi spuneau: „Moare de tânără cine‑l vede…” şi c‑un ochi râdeau şi cu unul plângeau. După aceea toate s‑au dus. Bătrânele satului vedeau semne, sus. Spuneau că vor veni peste lume cumpene grele. Fără ştiri din gazete, ochii lor stinşi, osteniți pătrundeau munții timpului, dincolo de munții timpului, şi vedeau cum pornesc, în marş repede, oştile Satanei cu zvastică. Urechea lor tocită auzea cum tancurile zdrobesc meridianele şi vin spre răsărit. Auzeau motoarele marilor fabrici de tunuri, şi priveau, noaptea, cerul, simțind apropierea paserilor apocalipsului. „Draga mamei, vin nourii. Păzeşte‑te. A pornit Anticrist”… Şi, nu mult după vestea lor, au bătut clopotele, au sunat goarnele. Fiecare bărbat a primit ordin verde. Ordin verde, blestemat de‑atâtea femei… Unde mi‑ai dus bărbatul? Fiecare şi‑a părăsit uneltele. Al meu şi‑a închis cărțile. Într‑o noapte, s‑a dus. Blestemele erau fără folos. Şi totuşi, cerul era limpede în acel septemvrie 39, când au început concentrările.

104

Îmi scria rar, De pe Siret, de pe Ceremuş. Şi simțeam din felul cum îmi scrie, că‑i lipseşte libertatea gândirii şi mai cu seamă tutunul. Îmi scria despre țăranii lui, că‑mparte cu dânşii ploile, somnul, cântecul, foamea, dar mai cu seamă acelaşi muc de țigară. Printre dânşii, el a devenit iar țăran. Îmi scria despre ei cu‑atâta căldură, că parcă fiecare i‑ar fi dăruit nu ştiu ce țundre de aur, sau fiecare din ei ar fi avut deasupra capului nu ştiu ce steag, ei, cari dormeau pe pământul gol şi gemeau prin somn. La-nceput, am spus: cine ştie… Țara‑ntreagă se duce. Omul meu de ce să rămâie? Şi simțeam ruşinea cuprinzându‑mă la gândul că al meu ar fi rămas, în vreme ce toată țara pornea. Ani amari… Prea târziu m‑am luminat asupra unor rosturi. Prea târziu am aflat că războiul îl fac numai calicii, numai norodul de jos. Ce‑i sus rămâne‑acasă. Sau, chiar dacă se duc, ei, feciorii bogaților, tot sus rămân şi‑acolo, şi coboară‑n gropile comune numai cei din norod.

III A venit peste țară nu ştiu ce zbor de arhangheli. Purtau steaguri verzi. Ucideau. Copiii se‑narmaseră. Îşi ucideau frații, părinții. 105

Iarna aceea din 40… Cei cu steaguri verzi, cu frunți înguste m‑au găsit vinovată că n‑am deosebit oamenii după nație şi după religie. Iar omul meu era mereu dus. Pe Ceremuş. Pe Siret. De‑ar fi ştiut el cât îndur, ar fi fugit. Nu cu puşca. El ar fi luat toporul. L‑ar fi învârtit mult deasupra capului, înainte de a‑l izbi, gemând, drept în fruntea arhanghelului… Iarna din 40 mi s‑a ghemuit în inimă. Şi‑mi stă ghemuită acolo.

IV Oamenii au ridicat steaguri mai nalte. Au răsunat clopotele țării. Iunie, 41. Cât de mândri erau soldații din poze, de prin gazete! Cât de trişti erau ei, pământiii, care mureau acolo în negură! Doamne, cum aş fi tăiat degetele celor care scriau minciunile despre nu ştiu ce eroisme! Ca şi cum norodul n‑ar fi murit şi‑aşa… Doamne, cât mi‑i de ruşine! Omul meu, bărbatul meu, căminul s‑a stins de mult. Vino acasă! Cât ai să mai stai, în toate Rusiile? Căci dacă boierii caută glorii, de ce nu‑şi trimit ei feciorii? Vino acasă! La ce te‑ai dus în Rusia? Nimic nu s‑a schimbat în țară. Doamnele mari umblă cu‑aceleaşi podoabe. 106

Tinerii feciori ai ciocoilor se plimbă la munte. Nimeni nu ştie despre voi, cei mulți, care zi de zi vă măcinați. Mulțimi. Întunecate mulțimi. Zid de glorie? Nu! Ce ruşine! Bărbatul meu, omul meu… Pe țăranii, pe frații tăi, la judecată, cine‑o să‑i scoale din văi? Cât veşnicia vor creşte din ei buruiene galbene‑n Rusia.

V La prispele verzi ale țării, încă mult se vor zări pe ceruri umbrele‑ntinse‑ale lupilor galbeni, alergând cu limbile scoase; la prispele verzi ale țării, mâine, pruncii, bătrânii vor răscoli cu toiegele cenuşa focului nostru. Şi veacuri la rând vor stărui în cenuşă urmele lupilor zvasticei, din pădurile Miezului Nopții. Bate tunetul. Răsună tunetul. Peste prispele verzi ale țării sar speriate haitele lupilor galbeni, înfricoşatele haite, revărsate asupra câmpiilor lumii; sar înapoi, spre pădurile Miezului Nopții. Săgetătorul, cu părul pe ochi, răcneşte‑n pădurile negre. Niciun arc nu‑i primeşte săgețile. Şi toate vânturile i le‑abat înapoi, către inima lui. 107

Să răsune goarnele… Vestiți zarea şi zarea c‑a început vânătoarea! Cu arcanele, cu securile, înconjurați pădurile! Cu butucii, cu stâncile, cu morile, astupați trecătorile! Sau să vină marii zidari, cu măsurile, să zidească toate pădurile! Destupați toate sondele lumii! Mări de păcură, cumpeni de flacără, din toate sondele lumii, să se reverse asupra pădurilor negre, acolo unde Săgetătorul şi‑a tras mai tare părul pe ochi, asmuțându‑şi haitele. Omul meu, du‑te cu bine… Auzi hăitaşii şi trâmbițaşii? Alergătorii şi vânătorii? Chiar din prag, soarele te‑a cuprins. Să răsune goarnele… Chiuie şi vesteşte zarea şi zarea c‑a început vânătoarea! Bărbatul meu, du‑te cu bine… Focul să te arate falnic, pietros, pe fundul verde al cerului, în fruntea țăranilor tăi. Aruncă sulița… S‑ajungă şi să se‑nfigă în alt veac… Răsună goarnele. Bate tunetul greu. Păzeşte‑ți glezna, bărbatul meu, de zăvozii galbeni din munți. Să te‑ntorci sănătos din război. În veacul nou să răsărim amândoi, cu cununi de aur pe frunți! 108

Imnuri pentru pământ (1946) Țara luminii Ne‑nchinam pământului‑Dumnezeu, care ne trimitea puterea şi somnul său. Spuneam florilor: Bine‑ați venit… Ploile, bătând într‑un zid aurit, scoteau mărețele fulgere. Animale cu coarne şi ugere îngenuncheau să le mulgem. Crengile se plecau la poame s‑ajungem – şi de câte ori vântul trecea un cântec de cristale lovite pornea. Câte‑o insulă desprinsă de continent pleca în largul ocean transparent, vedeam grădinile ei suprapuse, păsările‑n zbor o urmau supuse. Alteori ciocăneam în stâncă‑ntrebând izvorul, care s‑auzea murmurând: ce‑ai de gând? Şi‑ndată sărea ca un ied. Toate lucrurile şi ființele spuneau: cred, şi luminau atât de puternic, că niciodată nu se făcea întuneric.

II Orbiți de verdele‑atâtor câmpii, de cântec de mierlă şi ciocârlii, ne duceam în peşteră să dormim; şi când se‑ntâmpla să murim, 109

eram zidiți acolo, uitați, căci de‑acum se născuseră alți bărbați, alte femei, la fel de frumoase. De ce‑am fi plâns deasupra acelor oase? Numele, nici ele nu se pierdeau. Tinerii ca pe nişte mantii de preț le purtau. Erau aceleaşi nume sonore, aceleaşi astre şi ore licăreau în răstimpuri, aceleaşi cortegii şi anotimpuri, încât numirăm acele ținuturi ciudate, ale luminii de nimic tulburate.

Îngerii morții Cine cânta şi sta drept în picioare credea în soare. Cine se uita în pământ credea în ierburi şi vânt, dar nimenea nu se temea. „Voi trăi în veci, veți vedea”, spunea stejarul măreț. Minta cu părul parfumat şi creț povestea nu ştiu ce florilor: „Nu vă temeți, surorilor, suntem fiicele soarelui şi‑ale norilor…” Numai omul, printre toate păşind, auzea îngerii morții cântând un colind; viermii în sânul rodiilor mari, oştile de omizi şi de cari, furnicile şi muştele istețe, în soarele descompunerii dându‑şi binețe, trena morții foşnind erau ele, mantia ei cu ibişi şi asfodele… Un nour cuprindea capul meduzei, râsul hidos, fără petala buzei, era mut şi‑auzit în toate. Degetul uscat părea măsura că bate… 110

Şi‑n vremea asta îngerii cântau: pentru moarte ființele farmec au. Pentru secerişurile morții, în fiece zi tragem sorții. Lanurile blând clătinate‑n amurg, oştile şi copiii spre dânsa curg, fructele cad, frunzele‑n vânt s‑aruncă – fără poruncă, fără poruncă.

Ploaia Ploi verzi, de vară, sufletu‑mi vrăjiră, şi‑n melodia caldă, rămuroasă, eu auzeam pământul cum respiră, iarba cum creşte, noaptea cum se lasă. Nu era nimic trist, dar solemn, sufletul lumii închis în lemn, în flori palide, în hribi şi scaieți revărsa bucuria tainicei vieți. Cerul pierdut în cețuri îl uitam. Nu mai eram nici eu decât un ram, decât rădăcină avidă şi pace de ierburi vâscoase, opace… Însă irizata, subtila apă voioasă avea licurici, clopoței în plete; jumătate din ființa ei luminoasă, lăsând să‑i cadă văluri încete, apărea‑n pajişte sau lângă bălți, o zână pe care‑o văzusem şi‑n alte dăți. Numai picături de apă, văpăi de fosfor era frumuseța‑i dintăi. Sunt ploaia, spunea, sunt ploaia de vară, voi face să‑nverzească pietrele şi să răsară ochii morților în câmpia cu flori… Tu m‑ai visat, poete, de‑atâtea ori. 111

Când vei muri, ai să-mi cunoşti puterea, dizolvantă, murmurătoare. Oxigen şi… H2 – mi se pare, chicotea lângă mine tăcerea. Şi‑ndată vraja căzu, vraja cea mare, din care cresc poeme, ființi ireale; spațiile fură din nou uscate, goale, din apus până‑n soare‑răsare.

Nu vă scuturați, florilor… Nu vă scuturați, florilor, ascultați‑mă bine, surorilor. Toamna‑i departe; departe‑al clopotelor cântec, de moarte. Să ne rugăm, numai, lumina atotputernică‑n cer să țină. Alai oprit în mersul lui, grădina, să nu răspundă morții când o să vină… Să nu răspundem visului rău, care vâsleşte deasupra noastră mereu…

PrimăvarĂ Cum răsună soarele‑n câmpie, ca trâmbița tuturor învierilor… Trezeşte‑te, iarbă, treziți‑vă, merilor, şi tu, măruntă floare, păpădie, treziți‑vă. Şi totul se trezeşte. E zeul lumii, care porunceşte ființelor câte‑a ivit din sine, şi vânturilor să se facă line.

jumătate‑n umbră şi jumătate luminată de‑un zeu nevăzut. Iată, pitulicea a şi‑nceput imnul pe care eu nu‑ndrăzneam să‑l cânt. Fericitul neam păsăresc se deşteaptă‑n crâng; aş vrea să văd codobaturile cum strâng paiele lungi, de aur, pentru cuib. Şi ca un arbor tânăr să mă‑mbuib de seva nouă, care curge‑n toate plantele, duios aplecate cătră pământ. O, spune‑mi, vânt, s‑a dezghețat lacul? Vorbesc izvoarele? Sau poate uşoarele, străveziile zâne nu s‑au trezit; dorm pe pământ, cu părul despletit, visând cețosul anotimp şi clara cădere‑a ploii când începe vara, şi când din ape se născură ele, a lacului năluci şi albe iele.

În pădure Primăvara‑n pădure văzui cum trecea Dumnezeu cu cetele lui, şi‑aprindea în fiecare mugur un fir de lumină ca un safir. Plecarea sevelor murmurătoare şi‑ntâlnirea lor cu puterea din soare; într‑o dimineață, după zăpadă, fiecare frunză‑ncepea să vadă.

Ascult‑acum mărețul imn‑al vieții, în revărsatul roş‑al dimineții, mă simt şi eu ca frunza ce se zbate

Apoi orice lucru părea plin de rouă şi săturat de stea, în noaptea care ne ținea ca pe toate plantele nenflorite, neclătinate.

112

113

În crâng În crângul plin de‑a primăverii udă podoabă verde şi lumină crudă, m‑am dus să văd şopârle şi gândaci şi să vorbesc cu tinerii copaci. Lira mi‑am prins‑o‑n ramul înflorit al măcieşului ce‑am întâlnit. Bondari de aur s‑au suit pe strune şi paseri începură să s‑adune. Hulubi sălbateci se roteau pe sus. „Surorile mele, le‑am spus, nu vă temeți, nu‑i laț, nici căpcană; e‑o scornitură‑omenească şi vană…” Atunci pitulicile se bucurară. „Vrei să‑ți cântăm eterna primăvară?” „Vreau, paseri bune, care n‑aveți brațe, nici strune.”

Oamenii mă uimesc Oamenii mă uimesc şi‑acum. Aş vrea să cunosc ca ei toate lucrurile pe numele lor şi‑n drum larg să‑mi alătur paşii de paşii lor grei. Fiecare zare să nu aibă‑n spatele ei înc‑o zare, fiecare cuvânt să nu aib‑un clopot mai mult, de care numai eu, când se face noapte, s‑ascult. O viață‑aș vrea, o viață oarecare, atât de strâmtă,-ncât să pot dormi şi uita vocile nepământene; cerul molatic, destrămat în gene, să nu mai poată visuri zămisli. Uneori îmi spun: am să mor atât de singuratecă‑n mijlocul lor; 114

limba simplă‑a bucuriilor n‑am învățat; am să mor ca o pasăre care prea mult a zburat, dar n‑a făcut cuib nicăieri. În loc să trăiesc, am cântat melancolicul ieri; şi semnele pe care le‑am primit n‑au fost de la oameni, au fost de la flori. Tu cu cine te‑asameni? mă‑ntrebau pururi privirile omeneşti. Din pământ ca noi toți porneşti, dar este‑n inima ta o pace şi‑o întunecime din care cresc nişte vorbe ciudate. „Mulțime, nu mă goni, ca voi sunt, ca voi sunt şi eu!” Dar ei mă lăsau deoparte mereu, şi cuvântul „poet” răsuna în râs, pe buzele lor, care n‑au sărutat, n‑au surâs.

Noapte Ascultam astă‑noapte crescând pădurile pline de şoapte, cât spațiul nalte, aceleaşi şi alte; cu crengi felurit înflorite, nu mai ştiu de unde pornite. Stufos întunericul se făcea – şi rece‑mprejurul tău, stea… Unde sunt acum, unde sunt ființe, lucruri tainic împăcate, lângă pământ ca umbrele culcate, şi mirosind a pământ?

Confesiuni Am multe lucruri de scris, de plante şi ape line, care toate‑nchid câte‑un vis, mai rămuros, mai ciudat ca mine. Când plouă nu se‑ntâmplă nimic. Oamenii spun: asta vine de sus; 115

streşinile‑ngână: pic‑pic… şi gâlgâie‑n putred apus. Totuşi am văzut zânile cum țineau deasupra capului mâinile şi dansau în iarba cea nouă, bucuroase că plouă. Am văzut în fiece lucru‑o mişcare de rugăciune şi adorare; în arbori, dimineața, o strălucire. Nu te speria, trandafire! E‑atâta freamăt nebănuit din cauza ceții, deasupra lacului adormit… Şi‑apoi, fiecare spune: o floare, ca şi când n‑ar fi o minune destul de mare. Primăvara sta, o bucată grea de pământ, poate chiar un mormânt; şi‑apoi deodată‑aceste ființi, străvezii ca îngerii, păşind cuminți. „De unde veniți? întrebam, aproape palidă de mirare şi frică, margarete, petunii, şopteam, cine din noapte, cine vă ridică?” Oamenii însă râdeau de‑aceste cuvinte; pentru dânşii, auzul şi văzu‑i tocit. Nimic nu luau aminte, şi jumătate parc‑ar fi dormit. Spuneau: „E nebun poetul, vorbeşte cu arborii şi cu pietrele”… Atunci m‑am depărtat de dânşii cu‑ncetul, le‑am uitat graiul şi vetrele.

116

Nicio frunză nu se clatină sus… Nicio frunză nu se clatină sus. Cine ți‑a spus că‑i toamnă, cine ți‑a spus? În fructe dimineață‑am văzut luciul morții, zâmbetul ei temut. Şi‑un strigăt verde‑n câmpii mi‑a venit: nu mai putem îndura acest zenit, lumina şi fulgii albaştri de cer. O, vie, împlinească‑se tristul mister! Cât de repede se petrecu! Noaptea, un înger trecu. Nu era un înger de pace, avea zale de ploaie, fulgeru‑n mâna sa. Întoarceți‑vă, întoarceți‑vă în pământ… Şi aripa‑i mare de vânt făcu să se scuture‑ntreaga livadă, să fie toamnă, apoi zăpadă; caldă zăpadă, somn îngeresc pe toate pleoapele, pe toate grădinile. O, cum se bucurau rădăcinile, care paşnic respiră, cresc!

Fata Anume deschise, zările vesteau pământului primăverile. Drumul fugea purtând călăreții; pomii de aur şi‑azur ai dimineții creşteau ca‑n poveşti, acoperind înaltele fereşti. Printr‑atâtea urme şi cimitire, fata purta tulpina ei subțire. Neliniştite glasuri în frunzar povesteau şi râdeau amar; toate râurile plecau undeva, 117

păsările toate cântau ceva, zburând în cer şi iarăşi pe pământ, unde‑nflorea ici‑colo un mormânt. „Câtă grabă e‑n lume, gândea fata, care‑n fereastră vestejea; aş vrea să nu fiu singură printre ruine.” Şi zise cocorului: „Ia‑mă cu tine, deasupra, ceru‑n care‑aleargă stele nimica nu ştie de visele mele”. Mă tem. Aştept. Ascult mereu pământul. Un nume poate mi‑aduce vântul, şi paşi aud grăbind necontenit, pe drumuri care încă n‑au sosit. Ci de‑o veni restriştea pământească nu va putea să mă mai biruiască. Împrejmuind casa şi grădina, vom domestici visele şi lumina. Vom fi ca la‑nceputul lumii: doi şi toate‑animalele blânde cu noi, toate soiurile de poame dorite, toate frunzele frumos împărțite. Încât cimitirele‑adânc îngropate vor fi temeliile vieții bine‑aşezate.

Bărbatul Umplând încăperea şi inima toată, bărbatul veni de‑afară, din zloată; glasul lui mare făcu să se sperie focul. Suduia lepădându‑şi cojocul. Parc‑ar fi un stejar stufos, gândii în taină, dar era frumos. Se supăra şi‑ndată râdea. Acum‑am să‑l fac să nu mai poată pleca. 118

„Tu eşti subțire şi ageră ca o nuia, îmi spunea uneori, eşti plină de ghimpi şi flori; teme‑te de mâna mea, c‑ai să mori…” Puterea izvora potolit, din brațele şi pieptul lui dezgolit… Doamne, fă‑mă ca Dalila, vicleană, când o da geană prin geană, să‑i aflu taina şi să‑l robesc visului meu pământesc.

Toamnă Acum se cheltuia înalta oră de lumină sonoră – şi de desăvârşire şi tăcere soarele putrezea în mere. Moartea‑ncepea în fructele prea coapte; în prune se făcuse‑aproape noapte, în gutui îngheța lumina de zi şi nu puteau putrezi… Ploua, ne scuturam cu toți în vânt, ne‑ntorceam în pământ…

Îngerul Şi pe mine îngerul m‑a vestit; fața lui albă durea. – Nu sunt Maria, nu, i‑am şoptit, nu‑i vestea mea. Iată un ram înflorit, lui să‑i vesteşti, dac‑ai venit, părăsind, cete cereşti.

119

– Prunc ai să naşti, auzii, şi m‑am plecat. Înger, aripi azurii n‑am mai aflat.

Zâna Către sfârşitul zilei, ades, oameni şi lucruri capătă alt înțeles. Sub raze lungi, piezişe, de‑asfințit, un arbore odată mi‑a vorbit. Or s‑a‑ntâmplat din păpuriş să iasă zâna cu părul verde, rochii verzi, cântând o baladă frumoasă şi‑ntrebându‑mă: „Cum nu crezi?” „O, zână, a cui eşti tu, a izvoarelor?” Degetele‑i picură mireasmă, râzând se ridică în vârful picioarelor şi spune: „Eu sunt un gând, o părere, o neființă”. Nici nu poți crede‑atâta necuviință. Dar când întinzi mâinile, s‑a topit. Ştiu eu? Poate‑un arbore trist mi‑a vorbit.

Lumina asta Lumina asta vine din pământ, nu se sperie, nu se scutură‑n vânt. O redau plantele sătule de vară, toate ființele gata să moară. Spațiului o redă fiecare om singuratec, ori floare, c‑un gest melancolic, ciudat, şi‑o pasăre parc‑a zburat; aşa ți se pare mereu pe‑acest cer, c‑a trecut un înger, un mare mister. 120

Însă pe pământ a‑nceput descompunerea lentă; poame târzii cu carnea transparentă s‑au desprins şi‑au căzut. O, totul se petrece‑n tăcere! Să reluăm grozava putere, pe care‑am împrumutat‑o ființelor trecătoare, aşa spun zeii din pământ, din soare. Îi aud şi‑n sângele meu sărăcit; stau în lumina de toamnă, zâmbind liniştit, şi‑i aud cum se sfătuiesc: să luăm ființelor harul ceresc. Da, e lumina vieții ce ni se ia, nu te teme, păpădie, nu tremura, am să‑ți spun, am să‑ți spun ceva: zeii nu ştiu, însă noi vom învia.

Călătorie Am să‑ncep o călătorie, către sud, către sud, cum îți place ție. Pe frunte‑am să‑mi pun viorele, şopârle‑n loc de salbe uşurele, şopârle verzi, din verzile păduri, vor înălța fierbințile lor guri pân’ la urechea mea, să‑mi dea povețe, ziua şi noaptea drumul să mă‑nvețe. Pădurile şi toate florile vor creşte‑acoperindu‑mi pieptul şi subțiorile, însă eu am să merg mereu – deasupra capului c‑un curcubeu. La dreapta c‑un râu încă tânăr, voios, pornit şi el, ca şi mine, pe jos, râu străbătut de fulgere de mrene; şi‑ndată ce‑om ajunge ne‑o fi lene, 121

şi ne‑om culca‑n nisipuri amândoi, de soare străvezii, sătui de ploi, vom adormi cu pleoapele deschise, prins fiecare‑n delta lui de vise.

Ții minte‑ntâia ploaie? Ții minte‑ntâia ploaie cum cădea, cu fulgere, cu stele lungi în ea? Arborii stăteau drept, intonând imnul vieții şi zarea foşnind, verde ca un codru lichid, s‑auzeau cerurile cum se‑nchid, se deschid. Şi noi stăteam ca pomii în picioare, „Nimic nu moare, mi‑ai şoptit, nimic nu moare…” Şi plantele creşteau, ne făceau semne, ca nişte mâini, ca umbre nempăcate, se străduiau spre viață să ne‑ndemne şi iar cădeau în deznădejde toate.

Anotimpuri Întâlnindu‑se cu puterea din soare, sevele se făceau când frunză, când floare. Glasuri de zâne, sus, s‑auzeau, şi mulți zei de lumină şi apă trecând desculți. Apoi, primăvara cu flamuri, goruni şi fagi şi alte dârze neamuri, iar mai în fund mestecenii subțiri, visătoare, lunatece firi. Câte zale, câte platoşe, câte hangere! Nici noaptea‑n pădure nu se făcea tăcere. Numai toamna când venea se plecau toate pletoasele oşti şi steaguri însângerate.

122

Pâlc de stejari O, răcoroasa taină care‑adie în jurul vostru, arbori seculari, goruni, şi fagi şi pâlcuri de stejari, cu platoşa de ploaie fumurie. Alături stați şi sfătuiți, s‑ar spune, nişte bătrâni, pletoşi oşteni de‑al’ dat’. Vântul învie, soarele apune. – Unde sunt roibii? unul a‑ntrebat. Unde‑i cetatea, s‑o despresurați? Ici, colo câte‑o stea vă amăgeşte, ca focul de popas frumos luceşte; voi ațintiți urechea şi‑ascultați. Dar miezul nopții când răsună‑n toate turlele cetății‑apropiate, vin telegari cu scările‑atârnând şi bat pământu‑n preajmă, nechezând. Atunci încălecați, sub luna plină, vă strălucesc armurile ca noi. Stă câmpul singuratec în lumină, foşneşte zarea țării de strigoi.

Raiul Primăvara m‑aş culca pe pământ, când bate austrul, întâiul vânt deschizător de muguri şi sfânt. Soarele mi‑ar veni drept în față, ca un râs larg, ca un strigăt de viață străbătător prin amintiri şi ceață. Aproape tare de urechea mea, flori mici, în formă de inel şi stea, s‑ar îmbulzi, iar ploaia de‑ar cădea,

123

eu m‑aş lăsa de ierburi biruită, de blândele brânduşi acoperită – ca o colină‑abia din mări ivită. Da. Somnul meu ar fi adânc şi bun, visul mai verde, geana‑n funigei, şi n‑aş dori nicicând, copiii mei, în raiul trist, cu sfinții să m‑adun.

Logodnă Logodnicul vine‑n amurg, vesele pletele‑i curg. Puneți‑mi rochii albastre, flori. N‑auziți paşii biruitori? Unde‑i inelul scump, dăruit? Luna nu vreau să‑l zărească. O, ce poveste copilărească: cum ne‑am văzut, ne‑am iubit. Fragedă, inima ni s‑a frânt. Prielnici de‑acum ne fie zeii cei blânzi din pământ şi‑ai cerului zei o mie. Creanga belşugului, necontenit scuturată de noi, rodească. O, ce poveste copilărească: cum ne‑am văzut, ne‑am iubit.

Bătrânul rege…

Dar pițigoi, botgroşi şi ciocârlii, zvârlind în aer notele‑argintii, umflau guşele cu‑nfocare, cu ochii țintă spre imensul soare, care‑ncepea, la margini de pământ, să suie pe aripile‑acestui cânt… Atunci bătrânul, deşteptat de‑a bine, simțea cu vârful vânturile line, şi‑ncet, încet, de cântec legănat, el se lăsa, ca regii, lăudat.

Duhurile pământului Am văzut duhurile pământului. Aproape de moarte – le‑am implorat; pe repezi aripile vântului au venit în cortej ciudat. Cu rădăcini subțiri în loc de păr şi cu semințe nencolțite‑n mâni, a venit Urieşul care doarme‑n grădini şi m‑a‑ntrebat: – Te temi într‑adevăr? – De cine? – Se‑nțelege, de moarte; florile mele‑nfloresc, nu cugetă mai departe; însă tu mă tot chemi. Acum, sufletul ți se poate risipi ca un fum. Nu striga, linişteşte‑te; încă decât moartea ta este‑o moarte şi mai adâncă…

Arborele bătrân ațipea; multe lucruri uitase. Ştia să ridice seva, să ivească florile. Îl supărau paserile şi zorile.

Şi‑au mai venit – ținându‑se de mâini – cele mai frumoase iele şi zâni, unele ivite din apele stătătoare, altele din umbroase izvoare.

Atâta cântec nu putea pricepe; auzea pitulicea că‑ncepe, şi se trezea‑n lumina încă slabă: nu‑i grabă, gândea, nu‑i grabă.

Limpede glas aveau, verde cunună, şi‑mbrăcate‑n lumină de lună, povesteau despre moartea‑mpăcată a frunzişului care cade deodată.

124

125

Erau aici şi parcă nu erau; – Nu te teme, nu, murmurau, toate se refac şi durează cât o rază care tremură, cât o rază… Ce frumos miroseau mâinile cioturoase ale Urieşului şi‑ale frumoaselor între frumoase! Mi se părea că sunt culcată‑n fân; duhurile pământului mă rugau să rămân, să nu zbor într‑un cer depărtat, pe care niciodată nu l‑am ştiut, care nu m‑a chemat.

Oglinzi De oglinzi mă mai tem şi‑acum. Este înăuntrul lor ca un fum, care noaptea se‑ntinde‑n odaie, mai ales când e luna‑n văpaie. Se deschide‑n oglindă o poartă spre nu ştiu ce lume moartă; şi ca un clopot sună, străluceşte iluzia care mereu pândeşte. Nu mi‑ar părea nicidecum ciudat să iasă din oglinzi‑un cavaler, un pirat, şi să‑nceapă‑a‑şi povesti toată viața, înecându‑se‑n apele lor dimineața. Foarte mulți oameni se‑neacă‑n oglinzi, femei palide, prunci suferinzi s‑apleacă‑aşa şi se privesc spre seară – puterea lor îi soarbe şi‑i omoară. Însă noi, când intră‑n odaie luna cuprinsă‑n veştedă văpaie, acoperim ciudatele oglinzi: suntem poeți şi suntem suferinzi.

126

Cineva trebuia să iubească… Cineva trebuia să iubească armonia lumii, ascunsa lege‑a cadențelor; cineva trebuia să fie singur şi s‑asculte‑ndelung. Acuma, din nou creată. lumea scânteie, arborii, iată, sus în cer mişcă crengile, fără să scuture stelele. Slavă vouă, slavă vouă, lucruri, spațiu creator a toate, culori şi clopote redeşteptate, slavă ție, bătrână cetate.

Rugăciune Pentru pace mă rog, pentru lucruri uitate, şi pentru oamenii din singurătate. Un cerc vrăjit se‑nchide‑n jurul lor. Şi fruntea‑ngheaţă, orele cobor, spre zi, mai albe, orele cobor.

Frumoase‑s câmpiile vieții… Frumoase‑s câmpiile vieții, frumoasă primăvara de aur; ci eu se cuvine să plec înainte de‑a‑ntomna în pădure. Se cuvine să plec înainte de‑a vedea miezul zilei, când nu s‑au copt încă perii vărateci şi grâul nu sună. Frumoase‑s câmpiile vieții. Întorc capul să mai văd o dată ceea ce ani în şir am privit; ceea ce şiruri lungi de ani n‑am să mai văd. 127

La‑nceput, prin ferestre deschise La‑nceput, prin ferestre deschise, fel şi chip de nădejdi îmi veneau şi vise. Eram ca o turlă înconjurată de porumbei, mereu cercetată de îngerii mei. Somnul venea şi ploaia miresmată când începeau din aripi să bată. Apoi, nu ştiu cum, s‑a‑ntunecat, din fundul cerului pân’ lângă pat; duhuri fără pace, văpăi, jucau peste tot în odăi. Hohoteau, s‑ascundeau în oglinzi. Atunci te rugam s‑aprinzi şi pentru mine‑o stea, o lumină. Statornică, pământească nădejde, vină! Dar nu venea. O umbră prin unghere se furişa c‑un pas tăcut, şi lângă picioarele patului meu aştepta, nătângă, sufletul veşted să mi‑l poată cere. – Ascunde coasa sub veşmânt, priveşte, dacă‑i prieten, pentru ce pândeşte? – Ce‑a mai căzut din cer, ce‑ai auzit? Doi munți aproape‑ntregi au înverzit. Nu simți, miroase‑a apă şi‑a grădini? – Un arbore să‑mi răsădiți pe mâini. Drept în mijlocul pieptului să‑l puneți cu rădăcinile, să pot sui cătră soare‑n toate zilele. Păsări să zboare‑n jurul frunții mele, şi să‑nfloresc, mirată, printre stele.

Întoarcere Acuma totul e altfel, chiar viața, că fără veste s‑a făcut primăvară 128

şi‑n prag un pom frumos o să răsară: statura ta, şi‑n loc de soare – fața. De bucurie, n‑o să vorbim şi‑o să‑mi cadă cartea din mână. Ziua scădea‑va la geamuri. Când ai plecat, urma‑ți vedeam pe zăpadă. Astăzi te‑ntorci – frunzele toate‑s pe ramuri. Dragul meu, stai; vrei să mănânci şi ți‑i sete. Iată, m‑aplec, singură‑ți scot încălțările; oare eşti tu? Umbra‑i a ta pe perete? Poate mă‑nşală ceasul târziu, aşteptările. Ca mai demult, m‑aşez la picioarele tale; tu povesteşti, noaptea‑i afară deplină, stelele ies cu lucitoare paftale, luna coboară – lebădă albă‑n grădină.

Spital În aerul dens, gălbui – mereu s‑auzea numele lui, al Dumnezeului tuturor îndurărilor; eram sub temeliile mărilor. Ceruri crepusculare mureau acolo‑ntr‑o tăcere mare. Şi câte umbre erau… În timp de dormeam, creşteau pe tâmple şi mâini imenşii polipi marini. Venea dragonul, şarpele de mare, şi s‑aşeza pe pieptul meu. Acum trebuia să‑i îndur privirea strălucitoare şi trupul greu, deşi era de fum. Din când în când, răcoarea eterului ne‑amintea lumea cealaltă. Pajiştile verzi sub lumina cerului, diminețile, seara‑ncărcată 129

de‑atâtea parfumuri uşoare; oameni verticali, libertate, culoare. Cei care până‑n seară trebuiau să moară căpătau aripi, nădejdi, vedeau sfinți în odăjdi, ori cântau câte‑un cântec uitat. Îngerul speranței stătea lângă pat. Avea straie de vânt; mirosea a cer şi‑a pământ şi murmura c‑un glas neauzit: „Chinurile tale‑au luat sfârşit”. – Vreau să mă‑ntorc acasă, gemea bolnavul, şi‑un grai uşor, ca şi când ai fi lovit o mătasă, murmura: „Vom pleca în zbor”.

Doamne, n‑am isprăvit! Doamne, n‑am isprăvit cântecul pe care mi l‑ai şoptit. Nu‑mi trimite îngeri de gheață şi pară în orice seară. Nu pot pleca. Arborii îmi şoptesc; florile calea‑mi ațin şi mă opresc. Despre toate‑am început o cântare de laudă şi naivă mirare. Oamenilor voiam să le las sufletul meu, drept pâine la popas, drept păşune, livadă şi cer. Tuturor acelora care nu mă cer şi nu mă cunosc, am vrut să le fiu o candelă pentru mai târziu.

130

Căutam în iarbă şi‑n mohor tainele ascunse tuturor. Mă uitam în fântână şi‑n iaz, şi‑ascultam – îndelung – sub brazi… Atunci au venit îngerii şi m‑au chemat. Doamne, nu pot pleca, n‑am terminat! Deschide colivia, fă să zboare cântecele mele nerăbdătoare.

Doamne, unde‑ai să ne‑aşezi pe noi? Doamne, unde‑ai să ne‑aşezi pe noi, visătorii, care‑am băut din corola florii de mătrăgună – şi‑am trăit goi? N‑am avut altă‑avuție decât praful de pe tălpile noastre, altă casă decât zările‑albastre din copilărie. Oamenii, ocolindu‑ne,-au zis: cine sunt aceşti vânzători de vis? N‑am avut linişte, n‑am avut masă‑aşezată, însă tu ne zâmbeai câteodată. Te‑arătai la sfârşitul câte unui cuvânt, erai ca un fulger, ca o pală de vânt. Şi noi ne spuneam rugăciunile, încrezători în toate minunile. Doamne, dintre toți copiii tăi, numai noi am fost ca paserile‑n aceste văi. Iartă‑ne ce‑am greşit şi primeşte‑ne în grădinile pe care îngerii tăi le‑au plivit. Pune‑ți mâinile pe ranele noastre prea pământeşti şi spune că ne vindeci şi ne primeşti!

131

Trebuie să plec astă‑seară Trebuie să plec astă‑seară sau mâine. Un înger de pară lângă patul meu va veni: scoală‑te, nu zăbovi. Îngere, lasă‑mă pe pământ. Strânge‑ți aripile pline de vânt şi priveşte: totu‑nfloreşte şi creşte. Lasă‑mă să‑mi trec umbra pe‑aici, peste ape‑n tremur şi potici, să culeg flori, să‑mpletesc cununi… Iată, nu cer alte minuni. Ia o ramură şi prefă‑o‑n femeie, du‑o‑naintea dumnezeului tău să steie; ea va răspunde nevinovată despre viața mea toată.

Cel puțin, legănați‑vă, ramuri… Cel puțin, legănați‑vă, ramuri, străluciți, fericite neamuri de dalii multicolore, să fie vesele‑aceste ore câte‑au rămas înaintea marelui, singuratic popas. Aş vrea să trăiesc în toate viețuitoarele, să privesc, să privesc soarele, s‑aud toate glasurile, toate murmurile, să‑nverzească‑n inima mea pădurile. Stoluri de frunze şi de ciuperci să mă‑ntrebe: „Nu vrei să‑ncerci viața noastră, nu vrei să fii în toate‑ale lumii cupe ciudate, vii?” 132

Dar, Doamne, toate mi se par puține; veşnicia va cădea peste mine ca un bloc de‑ntuneric. Şi‑atunci am să vă uit, păduri frumoase, lunci. Oricât aş fi trăit de multe vieți, naive bucurii şi dimineți, în vremea nesfârşită le voi pierde… Leagănă‑te, codrul meu verde!

Plecând Nopțile uneori se deşteaptă un clopot ori geme o treaptă, ca şi cum ar veni cineva, ca şi cum m‑ar chema către țara de fum. Se‑ntunecă şi se clatină cerul. S‑alege de‑o parte lemnul, de alta fierul. Toate lucrurile se‑nfioară. Din ape uscatu‑nvolburat vrea să scape. Nu‑i nicio lumină, nu‑i nicio floare. Şi iată: viețile viitoare nu mă mângâie că mă duc de‑aici, lăsând ogoarele, copiii mici. Aş fi vrut să mai am răgaz, să mai fac o grădină şi‑un iaz; să zidesc case, să pun livezi, şi vie să cresc, şi cirezi. Doamne, ce mult aş fi vrut să le fac toate de la‑nceput! Însă Dumnezeu m‑a strigat, în mijlocul zilei de foc, şi‑am plecat, lăsând uneltele, lăsând ogoarele, pământul cel vesel şi soarele!

133

Copilul meu, să nu mă cauți

Cortul singurătății

Copilul meu, să nu mă cauți. Toate îți vor vorbi de mine cu dreptate. După ce n‑am să mai fiu, să nu spui: „Pentru mama‑i târziu”.

În pădure mi‑am aşezat cortul singurătății şi‑am ascultat cântând urieşii culmii – stejarii şi ulmii.

Să ştii c‑am să râd în flori şi c‑am să‑nconjor de multe ori cu nourii şi cu ploaia ogrăzile unde mi‑am petrecut amiezile.

Acolo veneau până jos poalele cerului răcoros. Şi‑n nemişcare stând şi‑n rugăciune, munții aşteptau o minune,

Dacă suferi, să mă chemi serile, şi‑am să vin lângă inima ta, de‑ar trebui să străbat zările şi marea cu aripa mea.

care să‑i ridice‑n picioare şi să‑i poarte înapoi spre mare, să‑i facă iar nisipuri de‑nceput de viață pentru moluşti şi soiuri de peşti – într‑o marină, caldă dimineață, cu arbori de mărgean la fereşti.

Să nu te temi de fața mea schimbată. Să nu spui: „Mama n‑a fost aşa niciodată!” Ai să‑mi cunoşti glasul poveştilor în arborii din fața fereştilor. Din multe semne‑ai să‑nțelegi că‑s eu, când am să vin lângă patul tău şi‑am să fac aerul răcoros, scoborând toate stelele jos. Ai să cunoşti că‑i mama după pace şi după felu‑n care totul tace – durerea şi grija de mâine – după mirosul de gutui şi pâine. Ai să mă ştii şi‑ai să zâmbeşti dormind. Eu, când am să văd soarele răsărind, de teamă să nu mă fac rouă şi să nu mor, am să‑mi iau îngerii şi‑am să zbor.

Aşa visau munții. Dar nu mai ştiu. În cortul singurătății mele se făcuse târziu. Trebuia să mor. Mi‑am pus mâinile pavăză‑n dreptul feței, să nu văd zânile cum veneau să‑mi ia trupul pentru temeliile pădurilor de stejar. Toate stihiile zburau împrejurul lor; mă temeam, mă temeam să mor. Însă ele‑mi spuneau: – Ai să fii într‑o sută şi‑o mie de lucruri vii! – În flori aş vrea, murmuram. – Ai să fii, spuneau zânele. – N‑am să uit cântecele, n‑am să orbesc? – Scutură‑te, pom pământesc! au strigat zânele şi stihiile cu putere, şi m‑am prăvălit deodată‑n tăcere şi‑ntunecime… Cu mine mai erau o mulțime…

134

135

Echinox Acum cea mai înaltă zi a echinoxului se trezi. Aur era şi miere‑n toate cele; pe fundul florilor grele adormeau bondarii, albinile, arborii îşi uitau rădăcinile, clătinându‑se‑n ceru‑nsorit şi‑n apele c‑un suflet liniştit. Nu se ridica dimineața din văi ceața primăverii dintăi. Lumina biruise‑n mii de feluri; în spic, în maci şi‑n bobul de nectar erau atinse minunate țeluri, şi umbra nu cădea pe minutar. Câteodată, paseri obosite de‑o lungă zi adormeau printre frunze‑aurite. Puteam auzi clopote de la mari depărtări… Albastre flori şi proaspete mirări nu mai creşteau în lume nicăieri. În lac, fugeau undele circulare, zburau păpădii uşoare – şi totul cunoştea acum cea mai naltă culme pân‑a nu cădea spre toamnă şi amurgire… S‑alegeau semințele sub coaja subțire şi încă verde‑a fructelor. Apoi despletitele ploi străbăteau ținutul dansând în sunetul tobelor şi țimbalelor; era vremea taclalelor lângă vetrele bine‑aburind…

136

Ci pururi înăuntrul nostru trăiau zilele‑acelea de vară; sunau clopotele, luminà mierea şi aurul. Sfântul Gheorghe ucide în icoană balaurul, şi noi ne gândeam: iarna va fi la fel ucisă. Beam vinul plin de soare şi închinam pentru morți, pentru Lari şi Mani. Cel puțin de n‑ar trece pe râu‑nghețat duşmani, de‑ar ploua la vreme… Şi‑ascultam cum geme furtuna! Femeile se ridicau‑atunci câte una şi stingeau lumânările. Doamne, fii în inimile noastre şi la toate intrările.

Zâne de rouă Zâne de rouă, mă rog vouă, să mă primiți în pajiştea unde dormiți. Drept lumânare, aş vrea o floare. Drept rugăciuni şi tropare, vântul să bată, iarba s‑aplece mai tare. Voi, zâne bune, zvârliți‑mi un brâu, să se facă râu şi să sune. Apoi, sub torentul spumos, îngropați‑mă jos, s‑aud prin piatră, ca şi cum aş sta lângă vatră, poveştile‑acestui ținut luminos… Aşa mă rog vouă, zâne de rouă, 137

să mă dezmierde şi‑n moarte zarea pământului verde.

Imnuri pentru pământ Acum vreau să cânt imnuri pentru pământ, păduri şi izvoare; străvechea ta laudă, soare, îmi arde buzele. Toate plantele răspândesc visuri ciudate. Răcoarea nopții, stelele nestinse, într‑un cuvânt le‑aş voi cuprinse. Dar mai bine s‑ascult. Oare n‑am fost şi eu un arbore mai demult? Şi astăzi nu‑s tot materie? Forme pieritoare, vise puzderie, de unde veniți? Laudă, oricum, laudă ție, natură şi forță vie, mamă care ne legeni pe jumătate‑adormiți. Tu, care‑ai născocit soarele, umbra şi apele – şi numai o dată mişcând pleoapele – stelele, strălucitoarele! Ai creat spațiul, ființele chinuite de nesațiul vieții, mările licărind îndărătul ceții celei dintăi; amiaza de foc şi‑nfloritele pământului văi. Apoi, după larmă şi joc, somnul cel bun al morţii. Tu, ca o mamă stai îndărătul porții; s‑a‑nserat, se‑ntorc risipiții copii, şi tu‑i primeşti în câmpiile liniştite; ființe‑obosite! Ființe‑obosite! 138

Imn pentru soare Eram singură. Mi‑aminteam nisipul în care mi‑apăsam mâinile reci şi chipul. Cât a trecut? Soarele m‑a privit, zeul temut. Şi ridicându‑mă ca şi alte ființi, cu buze fierbinți, am cântat: fii lăudat, soare… Arborii, frunzele nerăbdătoare repetau ca ecoul trezit: şi fii slăvit. Apoi verdele câmpului, cântecul adânc‑al pământului, imnuri pentru soare, sonore, laude, pământeşti‑aurore şi curcubeie strigau: cine‑ar putea să steie înaintea ta dintre zei? Biruită‑nchideam ochii mei plini de umbră. Plecam fruntea‑n amurg şi‑aşteptam răcoroasa noapte. Ca mine, multe rodii prea coapte sufereau în lumină. Suntem oarbe, o, prea senină ni‑i carnea şi sângele sfânt. Soare, nu ne privi, pulbere suntem şi pământ! Astfel, imnul se făcea rugăciune. Văile bune, pline de ceață‑ale pământului ne primeau pe rând, odată cu sfârşitul cuvântului, oarbe, cântând.

139

Râuri sfinte, mări netulburate Râuri sfinte, mări netulburate visam ades. Inima pământului liniştită bate – acolo‑n şes. Lacuri se fac potolitele ape. Cine‑ar fi zis? Țărmul scoboară, marea‑i aproape, cerul deschis. Bine miroasă cerul din apă, algele vin să ne cuprindă, dar mâna‑mi scapă, şi‑ncet mă‑nchin. Lunec cu râul, cu soarele‑odată, pătrundem greu în marea densă, marea sărată… Frânt curcubeu atârnă încă deasupra ceții. Ceru‑i deschis. Noi părăsim câmpiile vieții, spre care vis?

Urcați ca fumul, imnuri liniştite! Urcați ca fumul, imnuri liniştite, pentru pământ şi soare, pentru zări; pentru văzduhuri bine cumpănite şi pentru munții singuri, lângă mări. Fiți rugăciuni, voi imnuri, fiți chemarea acestei inimi mai adânci ca toate apele care‑mplinesc oceanul şi marea. Pasăre‑n zbor şi clopot care bate aş vrea să‑mi fie glasul. Poate‑n fund, unde ceru‑ntâlneşte câmpiile; 140

poate la temeliile lacului, unde stele s‑ascund, să se deştepte‑un zeu şi să m‑audă; păzeşte‑mă ca pe iarba câmpului, crudă. Doamne, aş striga, coboară‑te‑n sângele meu, care‑amurgeşte şi‑ngheață mereu… Cine ştie, poate m‑ar auzi zeul luminii şi vieții, mările licărind înapoia ceții ca‑n prima zi, sau munții m‑ar auzi… Voi, prin văzduhuri bine cumpănite, urcați ca fumul, imnuri liniştite, pentru soare, pentru pământ şi pentru puțina flacără care sânt.

Pustnicul Doamne, mi‑am întors fața de la lucruri vagi, omeneşti; am ascultat în ploaie cum creşti şi‑am cântat dimineața creațiunilor tale. Fumul focurilor risipite‑n vale nu m‑a mai ispitit. Eram ca un arbore singuratic şi fericit. Anii treceau. Cunoşteam acum povestea râului întors din drum spre izvoarele care nu istovesc. Aveam drept casă cortul tău ceresc, cele patru zări, pereții de cleştar ai templului în care mă umpleam de har, sunau uneori pentru mine. Sălbătăciuni supuse, vânturi line 141

veneau lângă peşteră să se‑nchine. Şi prin aceste glasuri, prin toate semnele care‑ncepeau să s‑arate pricepui că s‑apropie ceasul… Prea scurt îmi părea popasul. Aş fi vrut multă vreme încă s‑ascult în munte vocea ta adâncă; dar era vremea. Mi‑am ales sub stâncă un loc ferit. Acum aştept să vii. Leii îmblânziți mă‑nconjoară. Oare se vor întoarce la fiare iară? Vai, ochii li‑s ca focurile vii care cândva m‑au ispitit în vale! Doamne, primeşte‑mă‑n rândul oştilor tale!

N‑auzi cum bat şi cheamă? N‑auzi cum bat și cheamă, în soare, clopote mari de‑aramă? Din cețuri se ivește cetatea și toate există în claritatea ceasului fără‑amintiri. Fire de iarbă subțiri se înalță și cântă; crinii câmpului se‑nveșmântă, mii de flori cu cădelnițe și cățui au ieșit întru slava lui. ,,Niciun bob de nisip, spun ele, nu se mișcă fără voia ta. Doamne, nu ne uita.” Numai mâinile mele grele

În toate‑i o lege profundă, de care neamul meu omenesc a fugit. În arborii liniștiți care cresc în fuga timpului, albă, rotundă… pe care numai noi o simțim. În fiece lucru e zeul de care fugim.

În asfințit În asfințit regăseam umbra şi sufletul meu liniştit, acela cu care nădăjduiam să trec în eternitate. Auzeam strigătele cum se‑ntorc mirate iar pe pământ. Şi cerul se făcea albastru‑mprejurul tău, stea a serii… Era pe la mijlocul verii, când grâul se coace şi sună. Nu eram singură, ci‑mpreună cu arborii şi alte ființi plămădite din cel dintâi lut al lumii, în ere uitate, fierbinți. Cu toții atârnam în picătura luminoasă ce precede noaptea. O presimțire străbătea făptura mea pieritoare: oare‑avem să te vedem, încă, mâine, soare? Nu‑i asta ultima clipă? Şi asfințitul, strălucita risipă a culorilor ne‑nspăimânta. Adio, adio, sufletul pâlpâia, şi‑n timpul veşnic clipa mea cădea.

nu se ridică pentru‑nchinăciune. Sufletul plin de umbre clătinătoare nu mai pricepe zilnica minune a răsăritului tău, soare. 142

143

Nuntă Acuma pământu‑ntreg putea mărturisi pentru noi; ca unele văratece, luminoase ploi, plânsul şi râsul între noi plutea. Eu eram principiul neschimbat, țărâna, întunericul roditor, luna, spre care mareele tuturor oceanelor adânci au urcat. Tu, soarele care‑aruncă‑n spații arcul superbei grații, amintind chiar în somn mişcarea… „Nu‑mi clătina întunericul şi nemişcarea”, voiam la‑nceput să strig; şi‑auzii murmurul țurțureilor mici de gheață. Stând în lumină tremuram de frig şi nu ştiu cine mă chema spre viață. Trebuia s‑ascult negreşit acele porunci. Ca şi când aş fi dormit pân‑atunci, priveam verdele ca un fum al primăverii şi simțeam precum nişte muguri de aripi pe umeri. „Poți să trăieşti şi fără să numeri zilele.” Glasul tău plutea ca duhul deasupra apelor şi creştea parcă noaptea primului somn din noi… Sunt unele văratece, luminoase ploi, care prefac pământul şi apa din temelii. Şi eram străvezii, străvezii.

ANTUME ŞI POSTUME DIN PERIODICE (1932–1948) Aş vrea un basm Aș vrea un basm, dar cine să mi‑l spună când a tăcut de‑o vreme chiar și vântul? E focul stins și noaptea‑i fără lună, și muzei mele i‑a‑nghețat cuvântul. Era o fată și‑un bunic bătrân; erau povești și maci aprinși în lunci; parfum și greieri ce cântau în fân – și‑i mult de tot de‑atunci. Bătrânu‑i mort acum, și buzele‑i sunt mute. El doarme‑n sânul bunului pământ, și de‑ar trăi, azi, cine să‑i asculte povața înțeleptului cuvânt? A scârțâit o mobilă prelung, și vântul parcă plânge la ferești – neostenite clipele se scurg. ………………………………………… Nu‑i nimeni să m‑adoarmă cu povești. 1932

Primăvara Un aer călduț, parfumat, sub cerul de‑un pal ivoriu, 144

145

în vale pârâul umflat aleargă sălbatec şi viu. În zori m‑a trezit sărutarea trimisă pe‑o rază de soare; lumina‑neca depărtarea – tot răul murise‑n uitare. Veni pe aripă de vânt o veste frumoasă din cer. Şi‑acuma bătrânul pământ îşi lăsă cojocul de ger. E vestea ce‑o murmură sara zefirul. Pădurea o ştie; soseşte de‑acum primăvara, să bucure lumea pustie. Prin dealuri sărace, se‑aude un zvon care creşte mereu. Îl spun a pârâului unde, îl cântă tot sufletul meu. O floare albastră şi crudă se‑nalță sfioasă spre soare şi cată la loc să se‑ascundă de frica zăpezii ce moare. Tu, soare, trimite lumină în raze bogate spre noi şi fă să răsară‑n grădină frunzişul, pe arborii goi… 1932

Gelozie Ai ochi fascinatori de şarpe; ai ochii verzi ca lacul blestemat, în care,-atraşi de schimbătoare ape, atâția trecători s‑au înecat. Ai ochii mincinoşi şi‑atât de verzi; când mă aplec şi‑i cercetez de‑aproape, eu văd un chip pe care tu‑l păstrezi în taina luminoaselor lor ape. 146

Un chip ciudat, un chip ce nu‑i al meu şi mă căznesc să aflu‑al cui e oare? Cine‑i străina care‑mi fură gândul tău şi ochii tăi cu ape schimbătoare? Când văd privirea ta nepăsătoare, țigara stinsă‑n colțul gurii mută, cum o urăsc pe‑acea necunoscută din ochii tăi cu ape schimbătoare! 1933

Toporaşi Cu sacu‑i de banalități s‑a prezentat şi anul ăsta zâna primăvară; cu toate acestea noi ne‑am bucurat de parc‑ar fi venit întâia oară. Contrazicându‑mă cu mine însumi şi,-n sfârşit, riscând să‑mi stric pantofii prin noroi, m‑am dus să văd ce flori au răsărit în parcul vast şi gol de lângă noi. De mult nu mă‑ncercase aşa dor de viață, şi călcam nepăsătoare; simțeam cum se‑nfioară sub picior pământul umed, fecundat de soare. Copacii goi mi s‑au părut încântători – parc‑aş fi vrut să‑i strâng în brațe, să‑i sărut (trecusem pân‑atunci de‑atâtea ori pe lângă ei şi nici nu i‑am văzut). Iar ceru‑albastru, vag, nedefinit (ca rochiile care ies la spălat), cu capul dat pe spate l‑am privit şi l‑am găsit de‑a dreptul minunat. Pe urmă‑am dat de toporaşi lâng‑un stejar; erau aşa de‑albaştri, delicați – 147

ca nişte firmituri de cer lăsate‑n dar de primăvară, printre pomii întunecați. M‑am aplecat cu inima bătând, dar când era să‑i rup, nici eu nu ştiu de ce şi cum, dar mi‑a venit în gând că pentru ei paharu‑i un sicriu. Şi m‑am întors spre casă mai agale, c‑o oboseală fericită‑n paşi, iar dacă mâinile‑mi erau la fel de goale, în schimb aveam în suflet toporaşi. 1934

Macii Ardeau ca nişte facle vii, în vârf de firave tulpini. Îşi înălțau râzând zglobii obrazul roşu dintre spini. I‑am adunat cu mâini avare, am rătăcit în seara blândă, umplându‑mi brațele de floare învăpăiată şi plăpândă. Şi m‑am întors într‑un târziu, departe câmpul rămânea, atât de singur şi pustiu, în urma mea. Dar când acasă‑am încercat să‑i strâng într‑un aprins buchet, toți macii mei s‑au scuturat ca nişte lacrimi pe parchet.

Dorința N‑aş vrea ca după moarte să‑nvii în alt tipar de om sau animal, sau floare cu petale străvezii, ci‑aş vrea să trec în regnul mineral. Să fiu bucată rece de granit, ascuns filon de marmoră să fiu, să‑mi dorm, în fine, somnul liniştit sub straturi suprapuse mai târziu. Eu n‑o să simt rozându‑mă izvoare, şi peste‑un veac o mână de artist va nemuri minuni strălucitoare din trupu‑mi fără linişte şi trist. 1936

Toamna E‑atâta frig în mine,-ncât îmi zic, ca o livadă toamna: „Oare n‑am visat c‑a fost frumos şi vară,-n vreme ce nimic din toate‑acestea nu s‑a întâmplat?” Dar sufletul, întocmai ca livada,-i greu de ramuri frânte, frunze putrede şi spini, sunt semne că n‑a fost la mijloc visul meu ci‑aievea dragostea trecu, lăsându‑ne străini. Sau poate şi mai rău: iubirea, ca o floare, şi‑a scuturat petalele pe jos, şi dorul, fructul ei cel veninos, se coace‑acuma liniştit la soare. 1936

1934

148

149

Caisul

Dragostea mea

Azi‑dimineață m‑am trezit, căci mi‑a bătut nerăbdător în geam, cu degetele sale fragede de ram, caisul, care peste noapte‑a înflorit.

Eu ştiu că tu nu meriți dragostea şi‑mi place totuşi să ți‑o dăruiesc; dar parcă balta merită vreo stea, şi totuşi, câte‑ntr‑însa s‑oglindesc…

Şi nu‑l recunoscui de la‑nceput… Atâta alb şi roz îşi răsfăța risipa, că m‑am gândit un înger c‑a trecut şi‑n ramurile lui şi‑a frânt aripa.

Nu meriți iarăşi clipele de‑acum şi gândurile bune câte ți le‑am dat, dar parcă merită noroiul de pe drum petalele ce peste el s‑au scuturat?

Dar poate nu‑i caisul, m‑am gândit, şi‑atuncea, supărat că tac astfel, obrazul mi‑a lovit cu ramul înflorit şi‑ndată l‑am recunoscut că este el,

Iubirea însă e ca soarele, care rămâne pururea curat şi după ce – milos – i‑a sărutat leprosului, pe uliță, picioarele…

prietenul copilăriei, mult iubit.

1936

1936

Jucăria Cuvântul Evei

N‑aş fi crezut că suferința poate de la un timp plăcere să devină, că deopotrivă se găseşte‑n toate amestecată umbră şi lumină. Eram asemeni unei ape moarte care‑oglindeşte fără să‑l încapă un cer de dânsa pururi prea departe. Tu m‑ai făcut să fiu şi cer, şi apă. Ca lumea mai‑nainte de‑a fi soare, pe mine însămi nu m‑am cunoscut, şi‑n căutarea ta, rătăcitoare, eram asemeni unui rece strop de lut. Dar tot aceeaşi taină care face să se‑ntâlnească suflete şi stele mi te‑a adus, ca tu, de‑acum încoace, să fii puterea slăbiciunii mele. 1936

150

Duşman grozav e timpul, mi se pare acuma, ca şi când te‑aş fi visat, cum poate mai visează câte‑o floare pământul, iarna, după ce‑a‑nghețat. Iubirea noastră astfel a trecut, ca dâra luminoasă a unei stele, şi bezna‑n urma ei s‑a refăcut, de‑mi pare steaua fericirii mele că niciodată n‑ar fi strălucit. Şi nu mai ştiu acuma dac‑am stat cu tine, dacă‑n pieptul tău iubit eu inima‑ntr‑o zi ți‑am ascultat. Cuvintele pe care le rosteai, din depărtări de basm răsună parcă, pentru că mierea tot acelui grai, lângă urechea alteia le‑ncearcă. Din ce în ce mai şubred e sub pas pământul amintirilor, şi‑mi pare că dintr‑un vis frumos mi‑au mai rămas frânturi ciudate şi strălucitoare. Zadarnic între ele să le leg 151

încerc acuma, fiindcă nu se poate din cioburi vasul să‑l mai faci întreg; şi tristă, surâzând, mă joc cu toate aducerile‑aminte la un loc, ca un copil cu jucăria care i s‑a stricat, dar n‑a dat‑o pe foc, pentru că alta mai frumoasă n‑are. 1936

Rochia Din lada mirosind a molii şi‑a parfum a scos o rochie din tinerețea ei bunica. Subțire‑i şi uşoară ca un fum, de parcă‑ar fi țesută din nimica. Ce trist foşneşte crinolina de mătase, volanele i se distramă şi se taie, şi‑n joc de raze, siluete grațioase, din alte vremi, dansează prin odaie. Revede balul cel dintâi bătrâna, îşi recunoaşte rochia de fată şi‑i tremură pe‑atlasul rece mâna, de‑nduioşare multă‑nfiorată.

Învrăjbire Aş vrea să mor alăturea de tine şi tâmpla lângă tâmpla ta s‑o pun, ca, ascultându‑ți gândurile bune, să ştiu dacă mai eşti şi‑acuma bun şi fără ascunziş ca mai nainte, şi să te‑ntreb dacă‑i adevărat că nu mă mai iubeşti şi m‑ai uitat. E lumea rea pe‑aicea şi mă minte c‑ar fi aşa, dar dacă te‑aş vedea, cu gura, de pe ochi şi de pe gură îndepărtând oricare vrajă rea, iubirea din tăciunele de ură aş reaprinde‑o şi ne‑am recunoaşte, mirându‑ne c‑atâta învrăjbire în suflet din cuvinte poate naşte. Şi‑am fi pe urmă cum îs două fire într‑o împletitură, să nu poată o umbră între noi să se strecoare şi astfel să‑mi întunece c‑o pată surâsul care‑mi ține loc de soare. 1937

Blestem

Şi cum îşi pleacă fruntea tot mai tare, i‑aşa de gârbovă bunica‑n vechiul şal… Ce s‑a făcut frumoasa dansatoare care‑a plutit în rochia de bal?

Sunt mii de ani de când ne‑am întâlnit, şi‑am pus vânatul nostru la un loc, şi‑n grotă – după ce‑am aprins un foc – legându‑ne tovarăşi, ne‑am iubit.

Picioarele uşoare şi micuțe, şi ochii, şi surâsul strălucit, în trupul gârbovitei bunicuțe cum, oare, pe vecie de‑au murit?

Mi‑i glasul tău aşa de cunoscut, şi‑n ochii tăi e‑un soare de demult (de care‑ți aminteşti că ne‑am temut şi ne‑nchinam la dânsul). Când te‑ascult,

Şi mi‑au răspuns mătăsurile moarte, sau poate chiar bătrâna‑n vechiul şal: nu, n‑au murit, dansează mai departe, mereu în alte rochii, primul bal. 1936

152

străveche bucurie creşte‑n mine, şi toate parc‑au fost, dar le‑am uitat şi mi le‑aduc aminte lângă tine. Eu şi pe‑atuncea‑n tine‑am căutat 153

iubire, şi‑am găsit numai durere; sunt mii de ani şi pentru totdeauna e blestemul, de n‑au avut putere atâtea nopți din noi să facă una. 1937

Lacul În inima pădurilor bătrâne, spun basmele c‑ar fi un mândru lac, de nuferi plin şi locuit de zâne, cu ape care totdeauna tac. Pe țărmuri iarba‑i scurtă, mătăsoasă; poteci, nici urme într‑acolo nu‑s; se strânge‑n jur pădurea tot mai deasă şi blând lumina picură de sus. E‑aşa de clară apa, că pe‑alocuri se vede bine fundul presărat cu pietre verzi şi umede, cu smocuri de alge şi de muşchi catifelat. În neclintitul luciu tremur vii toți brazii de pe țărmuri, bolta goală; că, de priveşti o vreme, nu mai ştii de‑ntr‑adevăr privirile te‑nşală. Din când în când, vin ciute, căprioare, de‑albastrul adâncimilor atrase; cu botul ars de sete şi fugare, înaintează‑n salturi grațioase. Şi se opresc, adulmecă pe vânt, de‑atâta linişte fricoase şi uimite, s‑adapă lung şi‑n umedul pământ rămân o vreme urme de copite. Când cade noaptea, codrul se‑nfioară, dar lacul e la fel de nemişcat, 154

cu apa mai adâncă şi mai clară: un hârb de cer pe pajişte uitat. Şi, una câte una, mari şi mici, s‑aprind pe cer şi‑n lacul străveziu ciudate lampioane de pitici, cu focul rece, albăstrui şi viu. Până când tot cerul nopții, aplecat deasupra apei cu tezaure ca‑n vis, şi‑admiră frumusețea lui mirat şi pătimaş, întocmai ca Narcis. 1937

Calul de la birja de noapte Parcă s‑ar fi‑nchegat din ceață: șade bătrâna birjă‑n gară și se‑aud locomotive triste‑n aer ud – în care‑așteaptă ploaia și nu cade; și se gândește calul fără vlagă la biciul ce‑l pândește și la drum, la umezeala grajdului și cum e hamul greu și nu i‑l mai dezleagă. Iar buza lui bătrână se‑nfioară de‑o suferință fără răzvrătire, simțind aroma fragedelor fire de iarbă, ce răsar pe câmp afară; și, pirotind, urechea‑și ațintește, s‑audă glasul aspru care‑i cere mereu să‑și miște trupu‑ntr‑o durere, ce, ca și drumul, nu se mai sfârșește. O vreme‑avu, pe‑alăturea tovarăș, și boturile când li s‑atingeau, povara mult mai lesne‑o dovedeau, dar a căzut prietenul – și iarăși stă calul și nu poate să priceapă întunecoasa lege care‑l mână prin nopți mucegăite și prin apă. Și‑n sinea lui se roagă să rămână, 155

cum a rămas și celălalt, pe paie, nesimțitor la bici și‑njurătură. Fierbinte fulger gândurile‑i taie, și‑adânc simțind înc‑o jupuitură, pornește,-n spate roțile s‑aud, ca ieri, ca‑ntotdeauna, și departe locomotive,-n aerul cel ud, ca strigăte de dincolo de moarte. 1937

Ultimul sărut Buzele tale scumpe‑n astă‑seară inima tristă mi‑au pecetluit, ca dragostea, ce‑acolo a‑nflorit, cât vei fi departe să nu moară. Şi toate câte vieții i‑am furat, cu lacomă şi‑nfrigurată mână (orice‑ar veni de‑acuma), să rămână ca‑n clipa asta bun şi nentinat. Buzele tale triste mă rugară – pecetluindu‑mi inima, tăcute – să nu las amintirile să moară când numai ele n‑or mai fi trecute. 1937

Logodnă de primăvară Vai, frumusețea ceasului de‑acuma de ce nu‑mi este dat s‑o sorb cu tine, și‑alături să simțim sub talpă huma de iarba vieții grea, cum de suspine mi‑i inima de când nu te‑am văzut? Vreau soarele, pe degetele noastre unite, un inel să făurească; albastre zările‑n privirile‑ți albastre să le privesc și dragostea să crească din rădăcini bătrâne ca grădina 156

(mai mândră decât cea care s‑a dus), să‑mi ierți, și eu să‑ți iert, de‑asemeni, vina de‑a fi iubit mai mult decât am spus. Și să ne ducem colo, sub coline, a primăverii zână‑nduioșată să ne prefacă‑n gemene tulpine, pe care‑aceeași moarte să le‑abată. 1937

Risipire S‑a scurs din inima mea tinerețea ca vinul dintr‑un vas prea plin, care s‑a revărsat, şi astăzi sângerează sufletul de spinul regretului că nicio picătură n‑am păstrat. Pentru că numai ea, cu ochii săi, făcea să strălucească‑aşa de tare soarele, şi florile se desfăceau frumoase pentru ea, şi visurile toate‑i sărutau picioarele. De când s‑a dus, sunt ca o creangă veştedă, care‑nainte de‑a‑nflori se scutură, şi lumea nicio bucurie nu‑i mai dă inimii mele, goală şi putredă ciutură. 1937

Vis vegetal Vreau, suflete, să mă dezbar de tine şi să trăiesc ca pomii de pe vale, cu flori în locul gândurilor tale, o viață fără rău şi fără bine. Departe,-ntr‑o pădure de la munte, când păsările toate‑or face haz, să mă trezesc cu soarele pe frunte şi lacrimile cerului pe obraz. Şi despletita ploaie să mă spele de pulberea durerii de demult, din care rădăcinile mi‑am smult, 157

iar nopțile să‑mi dea cercei de stele. Luna cea plină vreau s‑o cumpănesc mirată‑n lanțul crengii ca pe‑un cuib. De raze şi de sevă să mă‑mbuib, ca tot deasupra altora să cresc. Atunci mi‑oi face ferecate strune din ramurile mele şi‑am să cânt doar bucuria fragedă că sânt; pădurea‑n jurul meu o să s‑adune. 1937

Murim… ca mâine E‑aşa de trist să cugeți că‑ntr‑o zi, poate chiar mâine, pomii de pe‑alee acolo unde‑i vezi or să mai stee voioşi, în vreme ce vom putrezi. Atâta soare, Doamne,-atâta soare o să mai fie‑n lume după noi; cortegii de‑anotimpuri şi de ploi, cu păr din care şiruie răcoare… Şi iarba asta o să mai răsară, iar luna tot aşa o să se plece, mirată, peste apa care trece – noi singuri n‑o să fim a doua oară. Şi‑mi pare‑aşa ciudat că se mai poate găsi atâta vreme pentru ură, când viața e de‑abia o picătură între minutu‑acesta care bate şi celălalt, – şi‑mi pare nențeles şi trist că nu privim la cer mai des, că nu culegem flori şi nu zâmbim, noi, care‑aşa de repede murim. 1937

158

Capricii S‑apleacă primăvara pe ferești, cu părul tot numai zulufi de soare, așa cum stai în umbră și zâmbești, o fi crezut că gura ta‑i o floare. Simți răsuflarea ei cu iz de ploi și iarbă crudă scânteind sub coasă? Să nu te miști. Poate că intră‑n casă. Vom prinde‑o, să rămână printre noi. Ba nu, că – cine știe – ești în stare mai mult decât pe mine s‑o iubești; și‑apoi, îmi face rău atâta soare. Fii bun și lasă storul la ferești. 1937

Romanță Albastru marin, n‑am mâini să mă‑nchin, şi‑albastru ceresc, simt aripi pe umeri că‑mi cresc. Se clatină‑n mine catarguri şi doruri de larguri, de lanuri cu spicul de spumă, cu sarea deasupra drept brumă. Ți‑s ochii ca două fereşti spre mare, chenare cereşti; şi genele‑o sută de furturi, comise‑ntr‑o țară de fluturi. Pe ce nesfârşituri de‑ocean găsit‑ai inel de mărgean, cu margini atâta de dulci, în mijlocul feței să‑l culci?

159

Şi curge pe tâmpla ta bună de‑acolo, şi‑adesea răsună, când scoica urechii e‑aproape – atavice certuri de ape.

Vom cunoaşte scunde‑mpărății de ciuperci şi vizuini pustii, de duşmani sau poate de prieteni, ce‑şi uitară oasele sub cetini.

Pricepi tu tăcerea‑ntristării ciudate, de‑a fi lângă tine, cum lângă miracolul mării stau țărmuri, s‑apleacă ruine…

După urma ciutei fără vină, ne vom face drum şi‑apoi hodină pân’ la stâncile ce nu‑obosesc s‑aştepte pasul Domnului, pe primele lor trepte…

1937

1938

Rugăciune în pădurea de brad

Regret

Ca să ne‑ntâlnim noi doi acum, stelele‑au făcut atâta drum, şi‑a fost soare‑n lume, şi‑au fost ploi, cer rotund şi lanuri pentru noi…

Ceva nespus de tânăr s‑a pierdut… Aşa, cu golul fiecărui ceas, s‑a risipit în mine, s‑a retras, ca un izvor de nimenea ştiut.

Doamne, n‑am genunchi să‑ți mulțumesc pentru pomi şi turme câte cresc, ocrotite‑n poala ta albastră, toate pentru bucuria noastră…

Mi‑a fost de mine însămi tot mai dor, ca de‑un prieten bun care‑a murit… Şi m‑am întors adese şi‑am privit la toate cu tristeți de călător.

Ne‑nchinăm de‑aceea Răsăritului, apei şi pământului, truditului… Şi‑o să‑ți sărutăm, colo, pe munți, marginea veşmântului, să‑ți spunem lauda, şi sub picior să‑ți punem praful nostru, praful de pe frunți… Ne‑or primi pădurile şi turma ierburilor alergând aproape de pământ… Şi zânele din ape ne‑or cunoaşte pe nisipuri urma… Umbre‑n asfințit ne‑or face semne, vom striga ecoul să ne‑ndemne, şi luându‑i urma, vom cunoaşte locul unde căprioara paşte… 160

1938

Fragment Oare voi avea destulă putere să scriu despre grădina cu verdele ei timpuriu, despre lumina ce‑ncepe lângă pământ, tunsă ca iarba, şi despre multe ce sânt? Uneori, când mă trezesc dimineața, parc‑aş striga cuiva: frumoasă‑i viața. Dați‑mi o sută de ani s‑o trăiesc şi s‑o spun, vreau să cobor în poemele mele soare bun. Plantațiile albastre ale cerului cine le va cosi lângă țările gerului? ………………………………….. 161

Când inima, ca şi luna prea plină, e tristă, Doamne, te plâng că vezi lumea ca pe‑o batistă… 1938

Interior În casa asta trecură zilele mele, leneşe ca pernele pe canapele, cuminți ca nişte fete de pe vremuri. Candelă de sub icoană, de ce tremuri? Maica Domnului seamănă nu ştiu cu cine! Mamă, câteodată seamănă cu tine. Amândouă ați împletit şi‑ați spălat, noaptea mai târziu decât toți v‑ați culcat… Mi‑s dragi portretele, mi‑s dragi ungherele pe unde se‑ascund să toarcă tăcerile, ca nişte pisici singuratice. Casa e plină de zbor de perdele lunatice… M‑aş duce să caut în scrinul de lemn (pe care se lasă lumina ca un îndemn) portocale şi mere şi să‑ntâlnesc printre rufe mâinile unei fetițe, fragede tufe…

De leturghie clopotul când bate, cu grabă merge‑n strană să se‑nchine, dar nici acolo nu e pietate… Ținând copilu‑n brațele ei pline, Madona spune: „Dacă n‑ai păcate, nefericito, nu veni la mine…” 1943

Mai sunt câteva veri Mai sunt câteva veri de trăit sub soare. Câteva cântece şi tăceri roditoare. Câțiva strălucitori ani de ramură verde şi flori. Câteva popasuri cu sfat şi vin în pahare turnat. Câteva sărutări mai sânt, până la sărutarea ta, pământ. Nu vă certați, prieteni drumeți, pentru nălucirile‑acestei vieți. 1943

1939

Fata bătrână Cântecul încă necântat al vieții s‑a stins în pieptul ei sub multe şaluri, şi ea visează nunți ca‑n basme, baluri şi sănii svelte străbătând nămeții. Ai săi au putrezit de mult sub dealuri; când iese‑n prag în clarul dimineții, ca buhna fac la ea din drum băieții; nepăsător, oraşul curge‑n valuri. 162

Aşteptând Aşteptând să vină cel drag, am pus o ramură verde pe prag. Fereştile nu ştiu cum luminau. Parcă râdeau. Florile aduse din câmp au fost şi ele vesele‑un timp. Toate lucrurile care erau în casă se făcuseră de‑argint şi mătasă. Dar a trecut amiaza. E seară. Oamenii reintră în casele lor. 163

Păsări, obosite de zbor, în cuiburi ascunse coboară. Ridic ramura stinsă de jos: amândouă suntem de prisos. 1943

Ca florile ne‑am supus Ca florile ne‑am supus iubirii: „Meşterul ştie taina zidirii…” Cântau în jurul nostru pădurile. Ne‑am unit mâinile, gurile. Şi despărțindu‑ne ca lumina de noapte, sângele se umpluse de şoapte. 1943

Dragostea Dragostea care ne purta pe noi nu ştia de amintiri şi strigoi. Venea din pământ, din ape, poruncindu‑ne să ne ținem aproape. Şi‑avea puterea plantelor tăcute, de multe ori în jurul trunchiului petrecute. 1943

Insula scufundată În podul palmei sale ridicase zeul mării insula cu terase şi munți de safir. O scufunda din când în când, o trăgea c‑un fir nevăzut, înapoi, în mare, când s‑arătau corăbii în zare, sau când bătea vântul prea tare. Altfel, plutea ca o frunză de aur pe ape. Zeul dormea pe‑aproape, 164

undeva, pe nisipul mărunt, cu părul de sare cărunt, plin de crabi şi scoici. Vedeam prin pânza de apă subțire tâmpla‑i cu vinişoare de mărgean. O, câtă pace era‑n ocean atunci… Odihnindu‑se de asprele lui porunci, meduzele şi peştii străvezii dormeau lângă albastrele temelii ale insulei. Beau apa uşoară din gura râului. Poate‑ascultau păsările, care‑n fiece seară, ascunse‑n stufiş, cântau. Nimenea nu călcase încă nisipul. Vedeam urma adâncă a unui monstru marin mort de mult. Oasele lui albesc lângă munți. I‑au smult păsările carnea înc‑aburind. Şi algele, cu fiece val tresărind, s‑au depărtat. Marea s‑a zbătut şi‑a oftat: – Unde mi‑i fiul, întraripatul şi străveziul? De‑atunci insula s‑a încins c‑un inel de coral de care se sparge întâiul val de mânie‑al oceanului necuprins. Stă singură. Munții din mijloc sclipesc. Pădurile cad într‑o pulbere neagră. Altele cresc. Pasărea paradisului, schimbându‑şi penele, presară poienele. S‑aud căzând fructele cocotierului, care‑ndată se desfac pe nisip. Şi‑ndoita splendoare a cerului şi‑a mării luminează‑ntr‑un chip nefiresc 165

toate lucrurile care‑aruncă umbre şi cresc, până când se deşteaptă zeul şi trage c‑un fir nevăzut insula de safir, înapoi, pe nisipul mărunt, în fundul mării, unde‑atâtea sunt. 1945

Visul e‑aproape… Aștept primăvara în fiecare zi. Aș vrea să pot auzi cum naște ziua și cum scade seara. Pe sub pământ a‑nceput urcușul și‑adâncul avânt. Greierii își caută arcușul. Visul e‑aproape, fă‑i numai semn, călător pe pământ și ape, în corăbii și cară de lemn…

Veac de sânge Veac de sânge şi zgură, vâlvătaie de ură… Minciuna‑i stăpână. Urlă urât şi ne‑ngână. Nu mă tem să strig şi să chem, în numele vieții, în numele dimineții ce va să vină, din ruină, ca o nouă religie, caldă lumină… Striga‑n câmpii Dumnezeu: „Cain, ce‑ai făcut cu fratele tău?” Şi spicele de grâu se plecau şi murmurau: „L‑am văzut, l‑am văzut pe Abel, în țărână căzut…” 1947

Acum, dimineața

Întârzie seara… „Va veni primăvara” … spune el, și zâmbește. Zarea din vis, visul din zare crește…

Acum, dimineața e‑naltă şi plină de arbori care tremură uşor şi de coline singure‑n lumină, ce‑n respirații unice cobor.

Acuma‑n februar se petrec minunile. Pădurea‑și făurește cununile. Pământul se umple de har…

E vară, până sus în cer e vară, şi verdele acestor mari câmpii ne‑nvață că şi morții au o țară, şi mările, tăcute temelii.

Şi fiecare floare,-n ascuns, ridică creştetul uns de Dumnezeu cu lumină. Cine‑o să vină? 1947

166

1947

Albastre sunt serile Albastre şi‑acuma sunt serile, sfârşitul de toamnă cel jalnic, 167

cad frunze, cad grabnic şi cresc peste noi depărtările. Ce vreme, ce vreme haină! Ți‑aduci tu aminte de mine? Departe, -n câmpia străină, cad frunze, sfârşitul meu vine. O floare pe‑ngustul pervaz mai ştiu eu de‑unde‑a venit… Şi‑n ceasul ciudat de‑asfințit, te‑apropii, văratec obraz. Albastre şi‑acuma sunt serile, cocorii‑n ceruri strigă, i‑ascult; ți‑aduci tu aminte mirările şi dragostea cea de demult? 1947

Dormiți, dormiți… Dormiți… dormiți, sub proaspătă zăpadă, morminte rotunjite‑abia‑n câmpie. Aşa de rece noaptea o să cadă, aşa degrabă vremea o să vie. Şi voi sunteți cupole scufundate, dintr‑un oraş odată‑nfloritor, când ca un ultim clopot mai străbate, azi, sufletul poetului, sonor. Dar auziți‑l, auziți‑l, voi, morminte reci, cetăți nepăsătoare, prin care se coboară negre ploi şi subțirică, albă, trece‑o floare. Dormiți, dormiți cu stelele de pază şi‑ntr‑un crepuscul dulce‑ngrămădite, popoare‑ntregi de plante‑acum visează furtuna unor crengi nebiruite.

Să vă cânt, fructe… Să vă cânt fructe, să vă cânt… Adânci îs rădăcinile‑n pământ. Dar gloria‑mprejurul frunții voastre e ca un nimb de tresăriri albastre. Merele‑n iarbă rostogolite, prăsade pe creanga plecată, gutui… Ce veselă horă de fete gătite! Şi viermele doarme pe laurii lui. În carnea cu miros de floare aurora boreală răsare; harbuzul trosneşte, semințele curg. Şi‑i toamnă şi‑amurg… 1948

După ce… După ce frunzişul fu plin de şoapte, după ce soarele privi îndelung lucrurile cele vii şi moarte de pe pământ, atunci îşi aprinse toamna‑n cer rugurile. Şi‑ntr‑o zi văzui că totul e gata. Rotunjimea merelor egal răsuna; prăsadele, poama ciugulită şi coaptă în zarea lovită de aripi sclipea. Frunzele încă nu cădeau. Florile încă întârziau pe‑un pământ sunător. Jur‑împrejur atunci izbucniră pădurile: aur, şi sânge, şi flăcări. Toate mă dor! 1948

1947

168

169

Iarba Şi‑n trup şi‑n spice viața grea s‑adună şi, fără să păstrăm vreo amintire, eu şi cu iarba, sora mea cea bună, voioase creştem peste cimitire.

POEZII RĂMASE INEDITE PÂNĂ ÎN 1964 [O, primăvară…] O, primăvară, de temut eşti, zână, când oarbă treci şi mâinile‑ți întinzi spre mugurii din vârf cu totul blânzi şi loc de cuiburi cauți în grădină. Tu încă nimica nu ştii de culori, de vocea calelor, gravă. Tu nu ştii nimica de fata bolnavă ce stă la fereastră‑ntre flori. Eşti naltă, eşti naltă, copacii spre umerii tăi se ridică, o, zână, tu nu ştii nimica, şoptesc lângă praguri săracii. Acuma tu nu ştii nimica şi‑asculți tăcerea din arbori şi oameni; acuma tu nu ştii nimica, dar mulți te‑aşteaptă să ari şi să sameni. Eu văd fața ta calmă încă: mari ghețuri o acopăr; ci toate luminile‑n preajma ta sunt bogate. Ce melodie, ce melodie adâncă!

170

Deasupra noastră cerul întretaie cărări de stele, fără să ne vadă, şi pentru amândouă‑aceeaşi ploaie din ochii lui albaştri o să cadă. Şi eu şi iarba ne‑nchinăm la soare; de‑a lungul primăverilor visăm, şi‑i ducem zării triste la picioare tot aurul pe care i‑l furăm. Ni‑i dragă lumea pururea frumoasă, dar paiul vieții noastre e subțire; şi eu şi iarba vom cădea sub coasă, ca să ne căutăm prin cimitire.

Variantă Sunt sora ierbii tinere de‑afară. Aceleaşi seve curg într‑amândouă, şi ne‑a lăsat aceeaşi primăvară pe gene suferința, ca o rouă. Privirea dimineților albastre mirată soarbe boabele de rouă, care străbat prin zâmbetele noastre când ne‑nfioară toamna pe‑amândouă. Ne‑am copt încet, ca pâinea‑ntr‑un cuptor şi, spic de aur, sufletul aşteaptă, culegător ales, cu mâna dreaptă s‑adune bobul dulce‑sunător.

171

Întâlnire‑n noaptea de primăvară Prin vreme, dintr‑o altă primăvară, se‑ndreaptă către mine‑agale‑o fată (ce cunoscută mi‑i şi‑ndepărtată!); ea‑ntinde mâna, parc‑ar vrea să‑mi ceară un zâmbet, dintr‑acele fără rost, şi mă priveşte‑n față, cu mirare, şi tristă, fata asta despre care fotografii şi oameni spun c‑am fost. Aş vrea s‑o iau de mână şi să plâng, dar nu ştiu pentru ce nu pot s‑o fac – e‑n jurul ei un farmec de copac abia‑nflorit – şi‑n scoica mea mă strâng, s‑adorm, să nu mai simt că‑i primăvară, întocmai ca şi‑atuncea când o fată (ce cunoscută mi‑i şi‑ndepărtată!) se‑ndrăgostise pentru‑ntâia oară.

Rătăcind cu luna E‑așa frumos să rătăcești o noapte, cu luna, ca o amforă, pe umăr, să simți, asemeni fructelor prea coapte, cum cad în tine gânduri fără număr. Se‑ntinde caldarâmul ca o apă, ademenind molatecă piciorul, și casele‑și răsfață larg pridvorul, în care luna n‑a putut să‑ncapă, și‑a curs – argint și miere – prin grădină… Splendoarea ei poate‑a făcut să cadă – pierdute‑ntr‑o beție de lumină – atâtea flori de‑acacia pe stradă, și ea‑i aceea care‑n astă‑seară îți face dor de‑o vorbă de iubire și de‑un fermecător odinioară pierdut în nu știu câte cimitire. 172

Asemeni unui braț de fată moartă e luna ce te duce‑așa, de umăr – stafie, tu și ea, din poartă‑n poartă, să numeri gândurile fără număr. Oprește‑te, cuprinde‑ți capu‑n mâini, și, dacă nu se poate altfel, plângi. Că luna, luna asta n‑o s-o stângi decât cu jarul soarelui de mâini…

Gândeşte‑te, n‑ar fi păcat… (Romanță) Învață‑mă cu ce să‑ncep întâi şi‑n care vorbe‑anume tuturor să spun ce‑albastru‑i ceru‑n ochii tăi, şi cum, de‑atâtea lumi luminător, pe gura ta surâsu‑i ca un soare; ei poate niciodată n‑or să știe din fiecare clipă trecătoare cum ne‑am durat noi câte‑o veșnicie iubindu‑ne; și nu vor ști că‑n glas îți cânt‑atâtea cântece când spui cuvinte ce pe buzele oricui niște cuvinte simple‑ar fi rămas. Învață‑mă cu ce să‑ncep și cum să‑i spun acestei lumi cât mi‑i de dragă că te‑a născut, cu truda ei întreagă, pe tine, bucuria mea de‑acum. Ea, poate, niciodată n‑o să știe c‑a înflorit în flori și curs de ape, ca din pământ și sură vecinicie să mi te‑aducă,-așa cum ești, aproape; şi, fiindc‑o să murim și noi odată, gândește‑te: n‑ar fi păcat să moară, 173

cuprinsă‑n noi, atâta primăvară, şi dragostea cu inima deodată?… De‑aceea, spune‑mi cum să‑ncep anume, şi eu voi scrie toate, fir cu fir, ca, disprețuitori de cimitir, să ne iubim de‑a pururea pe lume.

Cântecul deşertăciunii Îmi risipesc ca o miliardară comoara mea de zâmbete şi versuri, şi‑n toate aflu proaspete‑nțelesuri, cum află flori o zi de primăvară. Asemenea fărâmelor de stele în august, eu alunec către moarte, de care numai clipa mă desparte, şi scrumu‑i taina strălucirii mele. De la un loc cu pulberea şi iarba am legănat sub soare câte‑un vis şi tânără şi mândră l‑am şi scris, ca vremea să‑şi împiedece‑n el graba. Eu voi trăi puțin, însă prea mult când cuget cât cules‑am din durere, şi‑adesea‑mi par şi mie că‑s părere, şi nu mă cred, cu toate că m‑ascult. M‑am copt asemeni spicelor şi‑aştept să vie secerişul şi să cad într‑un hambar de scândură de brad, în care stai cu mâinile pe piept. Şi, iată, de nimica rău nu‑mi pare, la gândul că m‑apropii de‑acel ceas, ca de iubirea câtă mi‑a rămas necheltuită‑n suflet, şi de soare.

174

Stângăcie Tu ai ținut cândva întreaga‑mi viață în mâna ta cam mare şi stângace, cum ții un pui, care‑ntr‑o dimineață năuc şi fraged iese din găoace, şi‑i simți bătaia inimii atunci cum asurzeşte dramul lui de lut, de frică să nu‑l sfarmi ori să‑l arunci, dar tu se vede că n‑ai mai avut, în mâna ta, o floare ori un pui, pe care – asta‑i trist – să‑l fi iubit, şi nu e vina ta că l‑ai strivit; se‑ntâmplă dintr‑acestea orişicui.

Strofele poetului bolnav De trupu‑n care mă pândeşti, durere, m‑aş despărți cu inima uşoară, ca să răsar într‑o împrăştiere de iarbă şi de flori la primăvară. I‑o taină pentru ce i‑a trebuit lui Dumnezeu acest clondir de sânge (dizgrațios şi greu de mânuit), când gândul se putea, de‑o pildă, strânge, scânteietor, pe‑aripa unui flutur, ori între două foi de trandafir, care‑s aşa frumoase când se scutur pe‑al straturilor verde cimitir. De câte ori îmi simt putrezăciunea în care sufletul mi‑ai răsădit, eu, Doamne, nu‑ți contest înțelepciunea, da‑mi zic c‑a şasea zi ai obosit.

175

[Când fânul cosit…] Când fânul cosit miroasă a vară sfârşită, a flori, spre zarea pământului joasă, cu seara, cu basmul cobori. Şi greierii sună – pământul s‑ar zice că murmură, plin de cântece‑n ceasul senin, când tace şi apa, şi vântul.

Între oglinzi Aprind candela anume, ea clipeşte‑n ceea lume. Ceea lume cine‑o ştie? Străvezie, cenuşie… Candelă întârziată, cine, oare, ne momeşte? Ochiul meu, clipind, clipeşte în atâtea lumi deodată. Şapte uşi s‑au dat în lături. Au intrat, cu paşii rari, şapte domni în haină neagră, lăcrămând sub ochelari. Lângă doamnele acestea, despletite, fără număr, s‑au oprit şapte odată şi le‑au pus un braț pe umăr. M‑am întors țipând spre dânsul. „Cât de cunoscut îmi pari, vreau să te privesc în față, domnule cu ochelari!…” Din pădurile oglinzii, mă pândeşte iar. Îl simți? 176

I‑am văzut sub haina neagră vârful aripii cu zimți. Candelă întârziată, te‑am aprins târziu, anume, să clipeşti doar pentru mine. Tu clipeşti în ceea lume.

[Acuma cântecul s‑a sfârşit…] Acuma cântecul s‑a sfârşit. Nu ştiu de‑i bine ori rău. Din frunze‑am cântat. Dumnezeu, lângă mine stând, mi‑a şoptit. De fapt, nu era Dumnezeu, era pom. Şi câteodată‑avea glas de om. „Sărbătoreşte, mi‑a spus el, aceste câmpii dezmierdate şi creste…” Şi ca o pasăre neînvățată m‑am apucat să cânt. Eram mirată şi bucuroasă, şi nici n‑am simțit cum trece anotimpul fericit! Zburați, cântece, zburați departe, scuturați‑mă de pământ şi moarte, şi preamăriți natura‑n care încă e linişte şi‑nțelepciune‑adâncă.

[Ca nişte paşi…] Ca nişte paşi, ca aripi muiate‑n lumină trec amintirile peste sufletul meu, şi fermecată de zborul acesta, senină, asemenea zărilor, toamna, sunt eu. Vin amintirile către inima mea ca navele care se rentorc de departe, şi pe covertă, dulce povară şi grea, ele‑mi aduc bucuriile dragostei moarte. 177

Poate că – cine ştie – chiar tu le‑ai trimis, ca‑n plasă de fire vrăjite să mă‑mpresoare şi să mă ducă spre tine prin poartă de vis, cum duce pescarul prada fără de păsare.

Străbunii Simt în mine neliniştitul vostru suflet, străbuni de mult putreziți în țărâna străvechii Helade, semizei îndrăgostiți de‑adevăr şi frumos, iluştri nebuni, în fața cărora însăşi puterea timpului cade. Simt în bătăile inimii mele‑arzătorul elan, şi‑ndrăzneala, şi chinul ce v‑a făcut să săpați marmora albă de Paros, ca şi cuvântul viclean în care pâlpâie sufletul vostru, corăbieri şi pirați. Curtezane şi filozofi libertini, pentru ce mi‑ați lăsat firea voastră‑nsetată de aur şi desfătare, de dragoste multă şi‑amețeala oricărui păcat, curtezane şi filozofi ai Greciei arse de soare. Vă simt retrăind în sângele meu laolaltă, vă blestem, sunt mândră de voi şi sufăr prea mult – moştenirea ce mi‑ați lăsat‑o e grea şi‑i bogată, străbuni putreziți în țărâna Heladei, demult. 1934

Sub pielea ei lucioasă cu păr catifelat şi sumbru ca‑nnoptarea, ca fumul şi ca ceața, toți muşchii se‑nfioară, şi‑n trupul nemişcat auzi cum bate, parcă, înspăimântată, viața. Atentă şi‑ncordată, pe cer se profilează atât de lămurită, c‑o clipă ciuta pare, aşa cum şade‑n coasta pădurii şi veghează, o piatră viu cioplită, simbolică‑ntrupare. 1934

Floare rară Cândva, pe vrejul sufletului meu o floare‑a‑mbobocit, o floare rară, ce se numea iubirea, însă eu am rupt‑o şi‑am lăsat‑o ca să moară. De‑atuncea sufletul, bătrân şi obosit, n‑a mai putut să deie altă floare ca dânsa, care timpuriu s‑a vestejit, frumoasă şi plăcut mirositoare. Şi‑adesea dorul florii minunate şi unice, pe care n‑am ştiut s‑o strâng pe veşnicie dintre toate, asemeni unui ghimpe m‑a durut. 1934

Ciuta Din umbră şi desişuri o ciută naltă sare ca‑n basmul Genovevei, speriată şi fugară, cu nările pe dunga de vânt tremurătoare, nencrezătoare‑n pacea din juru‑i, se‑nfioară. Picioarele‑i sunt nalte, subțiri, atente, pline de tresăriri nervoase, abia s‑ating de stâncă. Grumazu‑ntors şi neted, cu şnurul unei vine, de‑o grație perfectă, tot mai zvâcneşte încă.

178

Fata de cincisprezece ani Fata de cincisprezece ani şi jumătate unde‑i? Era la chip ca mine şi cozi purta pe spate; mi‑i dor de voioşia, de îndrăzneala ei, acuma, când nădejde şi visuri mi‑s uscate. O caut în inima mea bătrână şi seacă, în ochii fără zâmbet şi‑n gura mea amară pe‑adolescenta care nu m‑a vestit că pleacă şi care spune lumea c‑am fost odinioară. 179

Aş vrea măcar alături de mine să mai vină, cu păr rebel, cu suflet de‑a pururea bogat, şi‑n ochii goi şi singuri privirea ei lumină să‑mi verse şi să‑mi zică: „Eu încă n‑am plecat!”

Înrudire Nu‑i vina mea, nu‑i vina nimănui că sufletul ca țărna mi‑i bogat, că pătimaş şi bun ca dânsul nu‑i un altul, sau ca dânsul nempăcat… Inima mea‑i ca țărna‑n care toate îşi au înfipte trainic rădăcina; iubirea, ura, şi chiar gândul, poate că‑şi trage din adâncul ei lumina. De‑aceea cred că cerul m‑a făcut cu inimă cu tot aşa cum sânt şi cum vorbeşte Biblia, din lut, legându‑mă cu totul de pământ. 1934

Sapho Sapho, te văd ca şi‑aievea, frumoasă străbună, aşa cum vechiul basorelief te arată, cu dulci palori de fildeş şi de lună pe‑obrazul supt şi fruntea ta curată. Cu ochii adânciți şi arzători, pe care pleoapele‑ostenite s‑au lăsat ca două vinete petale‑a unei flori, iar nările sculptate chiar se zbat. Şi nu ştiu ce enigmă mai pluteşte în jurul pătimaşei tale guri, ce desfrânat şi tainică zâmbeşte plebeicei batjocure şi uri.

180

Străbuno, chipul tău i‑aşa divin, că piatra‑n care‑i migălit respiră viață şi‑aievea parcă buzele suspin pe palida şi oacheşa ta față. Iar dac‑aş îndrăzni să te sărut în lutul modelat şi ars de soare de peste‑atâtea veacuri ce‑au trecut, m‑ar frige gura ta nemuritoare. 1935

Naufragiu Ca cerul peste ape mă aplec peste sufletul meu singur şi trudit, lumini şi umbre ca‑n oglindă trec şi toate doar de tine‑au povestit. Basmul dragostei noastre nu l‑a uitat apa cea stătătoare a inimii mele, cum nu uită lacul nuferi c‑a purtat, sau, în zori, că noaptea oglindise stele. Din adâncuri neştiute nici de mine, cheamă sufletul imaginea pe care‑a scăldat‑o şi tremură de bucurie şi de teamă văzând că nicio trăsătură n‑a uitat‑o. Amintirile ca algele şi mâlul mă cuprind, şi iată‑mă împotmolită, tristă barcă, fără catargul voinții şi cârmă de gând. Cine către țărmuri are s‑o întoarcă? 1935

Seară de primăvară Cu mii de ochi ceru‑ntreabă de tine – ce mă‑nvățaseşi limba să i‑o ştiu – şi‑a tresărit noianul tăcerilor din mine la glasu‑i de lumină, ca o dojană viu. 181

Copacii de pe strada noastră mă‑ntrebară, amestecându‑şi umbrele sub paşi, zvonind din crengi chemări de primăvară, ci eu, simțindu‑mi sufletul de‑ocnaş,

E ca o frunză mare, pală, ce s‑a scuturat pe fruntea mea, să steie răcoroasă, şi, când pe umeri câteodată mi se lasă, eu ştiu de eşti sau nu eşti supărat.

tăceam; dar iată că tăcerile din mine s‑au rupt ca gheața de pe râuri şi‑au pornit să plângă – nu ştiu, pentru mine, pentru tine, sau pentru dragostea dintâi, care‑a murit.

În parul meu ce albe‑s degetele mâinii tale, 
 şi‑aşa de visătoare, că de femeie‑mi par, dar ard şi dor pe brațe până la umeri goale, de‑mi zic că au în vârfuri şi‑n podul palmei jar.

1936

Torentul Astă‑noapte ploaia scoborî din nori un torent de munte, care‑acuma saltă, străbătut de raze şi‑ndrăgit de flori, către şesul unde îl aşteapt‑o baltă. Fața ei sclipeşte vrajă‑nşelătoare şi‑l ademeneşte, mincinos tezaur; stele mari şi nuferi desfăcuți în floare par s‑aştepte‑acolo pe‑o tavă de aur. Şi torentul n‑are pic de somn pe prund, vrea să vadă totul bine şi de‑aproape; când va fi acolo nămolosul fund lacom o să‑l sugă şi‑are să‑l îngroape. Şi‑n beznă‑o să se‑ntrebe torentul chinuit: „Dar unde e comoara de nuferi şi de stele în care‑atât crezusem, pe care le‑am iubit şi viața mi‑am jertfit‑o ca să ajung la ele?”

Mâna ta Mâna ta nu‑i fără de temei fierbinte, sau rece, grea ca plumbul, sau uşoară; eu vorba i‑o‑nțeleg, şi ea nu minte, cum are obicei stăpânul, bunăoară.

182

Ştiu orice linie sau vinişoară albăstrie a mâinii tale, orişicât de nensemnată, după cum şi dânsa pe de rost mă ştie şi să mă mai uite n‑ar mai putea vreodată.

Belşug trist Inima mi‑i pom împovărat de rodii sângerii; le‑am scuturat, şi nu s‑au scuturat, şi trebuie să vii. Ramurile să se‑ndrepte vor către cer şi soare uşurate, tu ştii că doare bogăția lor, culege‑le cu mâna ta pe toate.

[Eu nu regret…] Eu nu regret povestea de iubire, dar e nespus de trist şi de ciudat să simți că‑asemeni unui fir subțire ceva frumos din tine s‑a sfărmat. Şi nu mai ştiu anume ce, şi‑anume când, căci toate ca‑ntr‑un vis s‑au petrecut, de‑ți vine să porneşti, pe alții întrebând de‑au fost aievea cele ce‑au trecut.

183

Cum povesteşte viața La‑ncheietura mâinii mele‑ascult cum povesteşte viața, şi mă mir, şi‑mi amintesc şi‑acuma c‑am fost fir de iarbă, şi‑am fost scoică, mai demult. Şi poate mai‑nainte‑am respirat pe‑ntinderile vaste, şi‑am privit în față cerul tainic şi‑am dorit să nu mai fiu ocean, şi‑am fost uscat. Eu ştiu ce simt copacii care cresc, şi fructele pe creangă când se coc, ce simt vulcanii care izbucnesc, c‑am fost copac, şi ramură, şi foc. Cu şerpii pe nisip am stat la soare şi‑am mers la vânătoare, şi‑am ucis, în piatră spaima gândului mi‑am scris când îmi făcusem brațe din picioare. Şi câte somnuri nu mi‑au trebuit ca de la capăt truda să mi‑o ieu, şi multe le‑am uitat, dar pururi eu am fost, şi niciodată n‑am murit. 1937

Daruri Tu eşti în inima mea ca un dar neaşteptat şi mult prea scump, pe care îl cercetez mirată iar şi iar, cu‑aceeaşi nesecată desfătare. Eşti tainica‑mi putere şi mândrie, de când te ştiu mi‑i cerul mai aproape şi nu mai pot durerile să vie, să‑mi tulbure‑ale sufletului ape.

184

Tu mi‑ai făcut țărâna mai uşoară şi inima aşa de dulce grea, ca ramura ce toamna se‑mpovară de greutatea roadei de pe ea. Asemeni unui mare cer cu stele, mi te‑ai răsfrânt în suflet ca‑ntr‑un lac, şi‑adânci de‑atuncea‑s gândurile mele, de aur glodul inimii, sărac. Aceste toate să ți le plătesc nu voi putea, ci lasă‑mă măcar, risipitorul meu, să te iubesc, din darurile tale dându‑ți dar. 1936

Lectură O carte‑mi ține‑ades tovărăşie şi‑a mai rămas pe rândurile ei, ca pulberea de soare străvezie, lumina unui gând din ochii tai. Din când în când, cu buzele‑o ating, căldura mâinii tale s‑o culeg, şi bucurii trecute să‑nțeleg eu nu‑ndrăznesc, de teamă să nu plâng. Stau astfel vremea fără s‑o mai număr; mă‑nşală visul bun şi mă gândesc că‑mi urmăreşti lectura peste umăr, şi, dacă taci, e pentru că citesc. 1937

Insomnie Noapte, noapte, caută mai bine în burduful tău cusut cu stele căpătâiul ce mi se cuvine, somnul meu şi visurile mele. 185

În zadar cu fața la perete m‑aş întoarce, că din orice parte mă privesc, de dincolo de moarte şi de vreme, tristele portrete. Ceasul e, sau inima ce bate? din adânc de suflet mai aproape vine să‑nflorească sub pleoape amintirea dragostei bogate.

Triumful iubirii Motto: „Lângă fereastră, unde‑n colț, luceafărul aşteaptă…” Eminescu

Aş vrea să fiu ca aerul uşoară, şi să mă sui la cer, şi să‑l sărut, de bucurie că se desfăşoară deasupra mea şi‑a ta şi c‑a făcut să ne‑ntâlnim mereu în câte‑o stea, la care încă de copii priveam când răsărea‑n anume ceas la geam, şi eu şi tu spuneam: „E steaua mea”. * Şi‑asemeni stelei, va fi fost şi‑o carte care‑n aceeaşi vreme să ne placă mie‑ntr‑o parte, ție‑ntr‑altă parte a strâmtei lumi; şi cine ştie dacă ne‑am despărțit cândva cu‑adevărat privirile pe cer şi paşii pe pământ, de vreme ce ni s‑au amestecat într‑un universal şi orb alint… * Aş vrea să fiu ca aerul uşoară, şi să m‑ating de toate ce‑ai atins, sărutul meu de‑a pururea aprins să fie‑acela care te‑nfăşoară; când vei privi‑ntr‑o apă, să mă vezi, 186

şi clătinarea fiecărei flori aminte‑aducă‑ți că de-atâtea ori ne‑au cununat macabrele livezi, şi mâna mea pe umăr ți‑a fost stat acolo,-n întuneric, ochii mei şi‑amestecară lacrima cu‑ai tăi mult mai naintea primului păcat. * Ții minte limba‑n care mi‑ai vorbit întâia oară, şi‑n ce țară‑anume, şi câte trupuri am schimbat şi nume, când trecătoare morți ne‑au adumbrit? ……………………………………… Eu nu mai ştiu, dar amintirea ta e ca un fir pe care‑l simt prin vreme, şi nu m‑aş rătăci, şi nu m‑aş teme decât în clipa‑n care m‑ai uita. Atunci, atâtea lumi ce plămădiră cu truda lor ființa noastră, una, s‑ar sparge‑n haos pentru totdeauna ca să desfacă ceea ce‑mpletiră. Din cer, ca dintr‑un pom, când s‑ar desprinde, ciocnindu‑se bezmetice‑ntre ele, ca focuri de‑artificii; şi din stele, ca la‑nceput, un soare s‑ar aprinde, împrăştiind pe‑ntinderea albastră noi sateliți, că viața n‑o să stea… Şi fiecare, surghiunit pe câte‑o stea, am aştepta‑o seara la fereastră şi‑am spune tresărind: „E steaua mea”.

Vorbele la care mă‑ntorc Vorbele la care mă‑ntorc uneori ard ca nişte flăcări pe comori. Aş vrea să scriu despre oameni săraci, despre dobitoace, despre copaci.

187

Universul meu vesel sau crud aş vrea să‑l sun şi să‑l aud, nu ştiu, dar dintr‑o dată mi‑i jale şi dor, şi‑s ca un steag în lumină, multicolor. Fie, numele meu nu va rămâne, nimica n‑am desăvârşit. În amurg privesc la ape care totuşi curg şi se‑ntâlnesc în mările regine. Sicriul meu va fi mic, va fi mic, undeva, în pământ, fără glorie stând, mâna mea, ca o frunză uscată de vânt, o să fie uitată‑n curând.

[Iubirea…] Iubirea. -N jurul ei frumoase‑s toate, de‑ți vine să‑ngenunchi, şi de mirare ți‑i sufletul mai fraged ca o floare, înmlădiat pe lanuri de păcate. Sunt oameni trişti, sunt oameni care mor în ceasu‑acesta, însă tu nu vezi decât prea sus – albastrele livezi a unui cer ce râde tuturor. Din creştet până‑n sprintenul călcâi simți viața ca un val domol şi plin, a cărui spumă spulberă spre sân o bucurie fără de temei, ce creşte‑n tine‑asemenea c‑un soare, de‑ți vine să‑ntinzi brațele spre zări, pământul să‑l presari cu primăveri, aşa cum ai zvârli – glumind – o floare. 1937

188

Ultima zi Când voi muri, știu că va fi o zi frumoasă, voi culege‑n palme soare și voi simți întâia sărbătoare, gândind că mâine n‑am a mă trezi. Copacii, doar de dânșii de‑o să‑mi pară rău, când îi voi vedea cu ceru‑n brață vestind la geam ciudata dimineață în care toate trebuie să moară. Mă va cuprinde‑o dragoste nătângă de mine, lacrimi tulburi de pământ în colțul gurii mele‑or să se strângă și voi zâmbi, mirată că mai sânt. Dar pe neașteptate o să crească o noapte pe deasupra frunții mele, și deopotrivă, zâmbete și stele, departe, mai departe‑or să pălească. Prin somn, ca printr‑un zid voi auzi cum se lovește‑un ram de cercevea, cum plânge lângă mine cineva încet, de parcă m‑aș putea trezi. Și dintr‑o dată totul sub pleoape căzând adânc spre liniștea de‑apoi, ca‑ntotdeauna, eu voi fi aproape, și totuși prea departe, lângă voi. 1937

Țara amintirilor Adună‑mă la pieptul tău. Pe‑aproape simt țara amintirilor comune, în care încă dragostea n‑apune. Să mergem. Cu‑o bătaie de pleoape am şi ajuns; pământul e uscat 189

şi câte ploi pe‑aicea n‑au trecut, dar noi suntem de‑asemenea din lut, eu plâng şi tu zâmbeşti – şi‑am şi uitat. Mai arde‑n capul crângului şi‑acum frumosul ceas de vrajă şi de seară; pe lângă noi, tovarăşă de drum, tăcută, luna plină‑o să răsară. Să mergem reculeşi, destăinuiri prea multe sunt în linişte, nu‑i nime – şi inima, de‑atâta frăgezime, se teme c‑ai sfârma‑o sub priviri. Din tot trecutul, cum culegi o floare îndepărtând frunzişul în pădure, hai, pân’ nu vine toamna să ne‑o fure, să regăsim întâia sărutare. ……………………………………… Că țara amintirilor comune luceşte‑n stropi de lacrimi sub pleoape, atât de‑ndepărtată şi de‑aproape (şi mă‑nfior, gândindu‑mă că‑apune). Dar cade stropul, visu‑ntreg apune.

Vis vegetal Motto: „Crescu la fereastra împăratului un brad nalt şi frumos de era minune cum de crescuse într‑o noapte.”

(Rodiile aurite din Basmele românilor de P. Ispirescu)

Aş vrea să fiu copac şi‑aş vrea să cresc lângă fereastra ta, te‑aş auzi şi‑n voie te‑aş privi întreaga zi. M‑aş apuca şi iarna să‑nfloresc, ca să te bucuri. Păsările cele mai mândre‑ar face ciub pe creanga mea, şi nopțile mi‑ar da cercei de stele, pe care, ca pe frunze, ți le‑aş da. Prin geamul larg deschis, de‑atâtea ori 190

m‑aş apleca uşoară, să‑ți sărut când părul ce pe frunte ți‑a căzut, când buzele, cu buze moi de flori. Spre toamnă m‑aş juca, zvârlindu‑ți mere şi foi de aur roşu prin odaie, cu‑a ramurilor tânără putere ți‑aş apăra obloanele de ploaie. Şi, cine ştie, poate că‑ntr‑o seară de primăvară, când va fi şi lună, va trece prin grădină‑o zână bună, făcându‑mă femeie să fiu iară. Atuncea, sprijinindu‑mi de pervaz genunchiul ud de frunze şi pământ, cu părul încă doldora de vânt, cu rouă şi cu lună pe obraz, eu ți‑aş sări în casă, şi senină (uitând de‑atâta vreme să vorbesc), cu câte‑un cuib în fiecare mână întinsă, aş începe să zâmbesc. 1937

[Câte lucruri…] Câte lucruri au sunat inimii mele? Grabnic a trecut pe fața mea umbra, şi tu, luminătoarea vremilor duse, toamnă, de ce întârzii? Soarele tău străbate departe‑n urmă prin zare de copaci desfrunziți. Văd casa‑n amurg tupilată, castanii de aur domnind. Acolo am fost tânără, acolo, demult, în altă parte visam să mă duc, acum să mă‑ntorc mi‑e teamă – vechile ziduri n‑or fi căzut? Seara dacă va fi albastră voi mai vedea umbra unei femei în rochia ei lungă, frumoasă, umbra unor ani minunați. 191

Scăldătoarea‑n zori Călcâiul ei ca soarele scânteie, ducându‑se spre lac să‑și spele fața de cer, zglobie trece dimineața, pierzând conduri de aur prin aleie. S‑adună norii toți să‑i facă scară, genunchiul i se‑ndoaie luminos. Ea, dezbrăcându‑și haina, scoboară – s‑ar bate pentru dânsa Făt‑Frumos. Încearcă‑nfiorată primul val, din fund vin peștii, palma de‑i dezmeardă; fac trestiile semne către mal c‑au început și apele să ardă. Plutește printre nuferi zâmbitor al dimineții chip împărătesc – Când fără veste broaștele pornesc să cheme valea toată‑ntr‑ajutor.

În lumea asta… În lumea asta de n‑ar fi culori și sunete, ușor ți‑ar fi să mori; sau, de‑ai putea, măcar un snop de soare s‑aduni și pentru viața viitoare; unde pământul pururea e ud, nici gândurile tale nu s‑aud, și‑n ochii tăi nu tremură măcar o stea, din câte altora răsar. Pe unde‑mi vor fi buzele și nara cea lacomă de flori, când primăvara, cu glezna‑n iarbă, părul roi de‑albine, va trece pentru toți, nu pentru mine?

mă va uita sub țărmul său, de parcă nici n‑aș fi fost, cu inima răzbită de frig și umezeală, fără gând, mi‑oi număra mătăniile albe a degetelor mele tot mai slabe, din care cad falangele pe rând. În lumea asta de n‑ar fi culori și sunete, ușor ți‑ar fi să mori, de n‑ar fi pomi înalți, cu ceru‑n brață și pe mormântul tău – atâta viață. 1937

[Cu ochii mei…] Cu ochii mei închiși eu pot vedea atâtea lumi, cât numai Creatorul, cercând azurul trainic cu piciorul, în ziua cea dintâi închipuia. Și‑apoi aleg cuvintele, că știu că‑s rude cu metalul care‑nșală, cu vremea strălucirea lor se spală, dar, dacă‑s bune, sunetul e viu. Aleg cu trudă vorbe: când înalte, când mici, când mătăsoase; drept unelte, doar ritmul și cu rima, ci nimic nu‑mi place; a doua zi, ce‑i gata stric. Întocmai ca Manole, simt eu bine, c‑am să‑mi durez atuncea mănăstire în veacuri, când te‑oi pune și pe tine la temelia versului: iubire.

Dimineața‑n baltă

Când viața, ca o insulă‑nsorită, de unde s‑a desprins cândva o barcă,

Pierzând conduri de aur pe‑o aleie albastră, trece‑n ceruri dimineața,

192

193

să‑și spele‑n lacul lebedelor fața; călcâiul său ca soarele scânteie. S‑a‑ncins cu curcubeul la mijloc, și‑n poală duce stele vestejite, căzute de pe fruntea sa de foc la roua cea dintâi. Pe sub răchite, de‑un sânge tainic apa se pătează (fu printre pești, pesemne, un omor), ascute săbii trestia vitează și broaștele fac repede sobor. Cu burta grea de gheme, robotesc păianjenii de la un ram la altul spânzurătoarea. Unde‑i vinovatul? Pe‑aproape, prunduri albe licăresc de urma unui pas cu soare scrisă, respiră cineva prin pomi și este pe buza nenufarilor deschisă un început de cântec sau poveste. 1937

Apus

Casa Voi fi visat, ori am văzut o casă ce stă‑n grădina galbenă şi‑ascultă cum câte una frunzele se lasă pe streşină şi mor de toamnă multă; cum câte una urmele se şterg sub iarbă, dar s‑audă ea nu poate picioarele copiilor cum merg şi ostenesc pe drumuri depărtate, picioarele copiilor ghiduşi, care‑au crescut acolo‑n bătătură, treceau furtună veselă prin uşi şi se‑ntreceau cu plopii la statură. Pe unde‑or fi? Şi‑n serile cu lună, şi‑acum, de larma glasurilor lor, inima ei de piatră mai răsună şi toate‑ncheieturile o dor. Doi lilieci deretecă odaia de musafiri, în vreme ce‑n pământ scoboară zidul, ajutat de ploaie, să‑i caute pe cei ce nu mai sânt.

În ape foarte limpezi şi‑n lumină, sunt gânduri care nu pot să ne vină, sunt îngeri ce‑şi contemplă transparența şi lasă să le picure din poală luceferi galbeni, până când prezența lui Dumnezeu devine materială.

N‑aş vrea să fiu cum sânt, nu‑i vina mea, mi‑i drag pământul, dragă dimineața, ca celui dintâi om ce se‑nchina la soare, aşa de dragă‑mi este viața.

Dac‑aş întinde mâna, l‑aş atinge, şi rănile lui sângeră lumină. Îmi amintesc de‑un suflet fără vină, pe care nu‑l mai am, şi‑ncep‑a plânge.

Nu pot urî nimic, nu‑i vina mea – presimt în toate ochiul de lumină a celui fără timp şi fără vină care‑a tăiat din beznă prima stea.

1937

Nu‑i vina mea

Şi ca şi valul, sufletul meu clar zvâcnind de bucurii şi trecător, 194

195

de se revarsă‑n calea tuturor, în sine se retrage mai amar. Nu‑i vina mea, n‑aş vrea să fiu cum sânt şi‑mi par şi mie fără de‑nțeles, ulcior stângaci şi şubred de pământ, în care toți străbunii s‑au cules.

Dimineața

cum iubirii, soarelui şi vieții, când nu‑i năpădiseră scaieții, pe privirea naltă şi pe trup. Inima lui, pajişte şi stup, va fi fost ca inima ta plină când treceau ținându‑se de mână şi zâmbeau gândindu‑se: „Departe eşti de noi, şi nu ne temem, moarte”.

Vreau să descopăr lumea, niciodată n‑am crezut, cum spun poeții, că‑i frumoasă. Însă astăzi, cu lumina pieptănată, dimineața mi‑a intrat în casă.

Colo‑n foc, şi‑n pietre, şi‑n pământ, nu simțiți ce trişti străbunii sânt? Paşii tăi să fie mai uşori peste ochii lor clocotitori.

Fumegam de somn, când am simțit paşii cuiva lângă perete – ea dansa cu trupul arcuit sub priviri mirate de portrete.

Peste pieptul lor, peste picioare subțirele‑n fluier şi uşoare, şi pe tâmpla lor care‑a fost vatră gândurilor, ca s‑ajungă piatră.

Cu picioare goale ea păşea, în oglindă răsuna cristalul, dimineața strămutase balul fetelor – lumini în casa mea.

Sufletu‑i ca ceara de pios, pentru somnul fetelor mlădii, creşte pretutindenea pe jos, părul lor cel galben, păpădii.

Şi privind, eu mă gândeam: e bine să fii tânăr când afară‑i soare. Zi frumoasă, îți voi pune legătoare după gât şi‑o să te iau cu mine.

Plâng morții Colo‑n foc, ce plânge şi suspină? Nu‑i copac, nu‑s lăcrămi de răşină, e străbunul care l‑am uitat, osul lui, cu pomii cununat. Ochii lui şi mâinile cum gem… Şi se lasă flăcărilor ghem, după cum iubirii se lăsară într‑o neştiută primăvară; 196

Alții pentru noi o să se‑ndure când vom fi câmpie, şi pădure, că mi‑i trupul candelă şi pâine pentru foamea dragostei de mâine.

Crăciunul altora Oare pentru cine vine Crăciunul cu clopoței şi beteală? Nu pentru mine, nici pentru tine, care eşti departe şi trist ca la sfârşitul povestei lui Crist.

197

Oare pentru cine s‑aprind pretutindeni lumine? Ale noastre s‑au stins, şi‑n suflet ne‑ai nins, întunecime. Mă gândesc totuşi la mâinile tale sărutate de zânele nenorocului, şi‑n inima mea totuna e cântec de moarte, cântec de stea.

Înțelepciune Înțelepciune este să respiri ușor, și după lacrimi să zâmbești, petalele ce cad din trandafiri și nu s‑aud când mor, să le iubești.

[Aş vrea…] Aş vrea acest poem să‑l ridic ca un val, s‑acopăr cu el partea neagră din lume, totul să fie alb ca‑ntr‑un mare spital, fără morți, fără nume. * În vreme ce orele zilei, rotunde şi descrescând în lumină, trec pe dinaintea mea şi se sfarmă‑n grădină, o, s‑ar zice că toate se joacă în lume, numai eu cu meşteşugul meu nențeles stau aicea fără să cos, fără să țes. Cum voi găsi acestora toate un nume?

Privește pomii drepți din bătătură – ei cată totdeauna cătră cer, și‑n ruga lor cea verde parcă cer mai multă ploaie, mai puțină ură. Nu te gândi la mâine, nici la ieri. Poate naintea spicelor să cazi, stăpâni când nu suntem decât pe azi, nu te gândi la mâine, nici la ieri.

Târziu Copacii spun foşnind: „E‑atâta soare, că ți‑ar veni şi toamna să‑nfloreşti” – şi‑asemeni unor frunți copilăreşti stau frunzele la geam nerăbdătoare. Dar chiar sub ochii mei îmbătrânesc şi galbene şi triste se desprind; pân’ mâine, cine ştie, mă gândesc… Şi frunze cad, şi orele pe rând.

198

199

Toți morții care retrăiesc în mine Precum voi retrăi cândva şi eu. Ființa mea‑i o‑nvălmăşeală dură Căci fiecare mi‑a lăsat o parte Din ceea ce a fost ființa lor obscură Şi toți se ceartă‑n mine după moarte.

POEZII ANTUME ŞI POSTUME APĂRUTE ÎN PERIODICE ŞI PUBLICATE ÎN VOLUMUL „CÂNTAREA MUNȚILOR” (1988) Grădinărie Morții s‑au făcut petale şi tulpină, Părăsind sicriile înguste, Mângâioasa soarelui lumină Vor – cu ochii florilor – s‑o guste: Din pale mâini de fată şi din sâni Crescură ca ninsoarea răcoroşi Şi albi în albul rochiilor: crini, Din buze macii câmpurilor roşi. De‑aceea toate cimitirele‑s livezi Grădini şi lanuri care n‑au hotar, Morți sunt în toată țărna câtă vezi Căci Dumnezeu e harnic grădinar. 1936

Atavism Mă simt bătrână şi înstrăinată, Străbunii mei – azi pulbere şi scrum În biata mea țărână zbuciumată Au pus sămânța eului de‑acum: Nici lutul trecător nu‑mi aparține Căci simt în ochii mei şi‑n glasul meu 200

1936

După scriptură Şi‑odată scripturile spun c‑au adus – O mână de fățarnici farisei, Cu gând ascuns şi rău ca de‑obicei – Pe‑o păcătoasă‑n fața lui Isus. Profetul tânăr şedea‑n gloată trist Şi pe nisip scria îngândurat; Femeia cunoscându‑l că e Crist Sandala pe furiş i‑a sărutat. Şi lucru plin de taină i‑a părut Că fiecare‑o piatră‑n pumn strângea, Numai cel ce n‑a păcătuit cu ea Şedea cu mâna goală şi‑a tăcut. 1937

Cântarea păstoriței Dac‑aş fi fost un lan m‑ai fi cosit De dimineață până‑n asfințit, Şi‑n mers domol de care m‑ai fi dus Să mă presari în ieslea lui Isus. Sau măr dac‑aş fi fost mă culegeai Să muşti din mine ca demult în rai, Şi cât de fericit‑aş fi‑nflorit Deasupra casei unde‑ai adormit!

201

Mă tot gândesc ce‑aş fi putut să fiu Ca paşii cei mai tainici să ți‑i ştiu, Şi‑n ceasurile vieții mele, toate Tu să m‑atingi cu mâinile bogate. Dar orişicum de‑un lucru‑s bucuroasă: Voi fi pământ şi ție‑ți voi fi casă, Şi cea din urmă dezmierdată gazdă Când vei veni pe brațul meu de brazdă… 1937

Ziua mea netrăită

Însă prin aburii deşi steaua ivindu‑se lumina întinse‑amintiri şi‑mi spunea c‑am mai văzut toate‑acestea cândva în tristeți fără fund oglindindu‑se… 1939

În cimitir Floare fără nume nu mă privi, Tu eşti steaua cea mică a țărnii, Şi‑n liniştea unde curând voi dormi Eşti clopot temut de vedenii.

Ce luminoasă eşti, ziua mea netrăită… Nimbul tău după fruntea mea ia măsură. Trec prin pădurea de oameni şi spun fericită: „Vreau să sărut o singură stea pe gură…”

Gura ta spune de multe‑ntristări Şi râde domol pe morminte; Floare pornită pe‑a ierbilor mări De chipul tău adu‑ți aminte.

Dreaptă luci tinerețea mea ca o sabie Şi fiece vis păzit de dânsa‑nflori. Buzele mele spuneau uneori: „Voi muri”… Însă pe toate mările, aveam o corabie.

Căci te‑am văzut nu ştiu unde plutind Şi rochia‑ți albă şi‑acum – În mersul de fată s‑aude pornind În vreme ce creşti lângă drum.

Până ce seara veni şi pălind m‑am temut. Iată sicriul meu care creşte‑n grădină. Cine pe‑aicea‑ntr‑un april o să vină, Umerii mei de bronz să‑i privească tăcut?…

Sub brazda adâncă un fildeş zăresc, Obrazul de tot liniştit Şi mâinile tale ciudat înfloresc Din umărul palid boltit.

1938

Amurg Când ultimul soare se‑mparte pomilor pe colina cea clară, cuprinsă‑n albastru, seara de primăvară visa strălucind pân’ departe. Desprinse de pământ şi uşoare, pădurile cu flori de zăpadă în cerul adânc se temeau să nu cadă, se temeau nişte păsări să zboare… 202

Eşti toată acolo sub micul tău dâmb, Şi moartea îmi pare deodată – O fără nume floare de câmp, De mult şi cu dor căutată.

Flori adormite În dimineți de mai demult uitate Treceau pe lângă mine stânjenei, Ca nişte fete oarbe‑ncet purtate Şi trandafiri treceau şi crinii grei.

203

O, toate‑aceste flori ca‑n somn senine Se ridicau asemeni unor frunți, Sau atârnau în somptuos ciorchine, Gătite pentru lungi, voioase nunți. Atuncea bănuind profunda viață Pe toate‑aş fi dorit să le respir Şi albul care‑n crinii mari îngheață Şi roşul care geme‑n trandafiri.

Săracii Săracii sunt închişi în viața lor Ca‑n temniță, şi totuşi sunt loviți De vânturi mari în față şi când mor Se fac deodată albi şi liniştiți. Dar Doamne pân‑atuncea ei trăiesc Şi visează mereu nişte lucruri ciudate, Despre camere largi, despre paturi curate, Şi visează mereu şi tuşesc. Dar niciodată – nimic nu se‑ntâmplă, O, desigur, nimic, niciodată! Şi viața care le mai este lăsată Când sunt tineri, parcă‑i arde sub tâmplă. Şi pe urmă se petrece cu ei un destin, Totdeauna acelaşi meschin: Între fabrică, tramvai şi tractir Se‑ncâlceşte viața lor ca un fir. Până ce vine şi unica lor sărbătoare, Boala cea de pe urmă şi moartea ce pune Deodată mâna ei calmă pe fruntea‑n sudoare Şi buzele ei care pot orice lucru s‑adune.

204

POEZII PUBLICATE ANTUM ÎN PERIODICE ŞI NEPUBLICATE ÎN VOLUME Ploaie Domol răsună ploaia‑n geamuri, Cu‑acelaşi ritm melodic şi egal, Cu miros cald şi umed de pe lanuri; Cu lungi tristeți de toamnă şi caval – O fină pânză de argint Se țese luminoasă şi lichidă Din cerul trist şi palid spre pământ, Învăluindu‑l ca‑ntr‑o crisalidă; Pe flori înviorate şi pe‑alei S‑au risipit şirag de nestimate Atâția stropi nepângăriți şi grei, Cu străluciri de grele diamante. Aş vrea aceste lacrimi lucitoare, Păşind cu glezne goale prin verdeață, Să le culeg în poală răbdătoare Şi‑n dar să ți le‑aduc de dimineață.

(„Viața Basarabiei”, an. III, nr. 3, martie 1934)

Greşeală de tipar Pe fiecare filă‑a vieții mele E‑o lacrimă mai mult lângă surâs; Dar e‑un belşug de dragoste şi vis, Ca‑n nopți de toamnă risipiri de stele. 205

Îmi răsfoiesc adesea trista carte Şi‑n foşnet de‑amintiri surâd şi‑mi zic: Că‑n drumul care duce către moarte Eu n‑am uitat pe margine nimic.

Caut de‑atunci să‑mi întorc inima cătră flori. Liniştea mea, ce te‑a făcut să zbori? Pe pământ când privesc sau în apa izvorului Văd fața zâmbind a călătorului…

Sunt pete, însă petele‑s de‑argint Ca nişte fluturi morți, ca nişte flori, Din câte‑au răsărit de‑atâtea ori Şi s‑au uscat pe‑al inimii pământ.

Nu ştiu, drumul lui pe‑aici va mai trece? Nicio toamnă nu mi‑a părut aşa de rece. Tu dormi, grădină; câte frunze pier, La anul iar le vei sui spre cer,

Ici, colo, stropi albaştri de cerneală Şi urmele durerii, ca de praf; Dar vina este‑a unui tipograf Cu litera destinelor în poală.

Şi vei sclipi‑n podoabe noi pe când Inima mea pe‑aproape putrezind, Aflându‑şi pacea‑n iarbă şi‑n pământ Nu va simți al primăverii vânt.

(„Însemnări ieşene”, an. II, vol. III, nr. 9, 1 mai 1937)

(„Cetatea Moldovei”, an. V, vol. XII, nr. 1, ianuarie 1944)

Bunicul Din inima matale multe rânduri De stânjenei, bunicule, crescură… …Şi te‑am uitat, că zilele cu ură Ne‑ntâmpinau… şi nopțile cu gânduri… E‑adevărat că seara, din portrete, Ni se părea cu jale că priveai; Dar ne gândeam: „Desigur că‑i în rai…” Şi ne‑ntorceam cu fața la perete…

(„Însemnări ieşene”, an. III, vol. V, nr. 3, 1 martie 1938)

Călătorul Unde‑ai zburat liniştea inimii mele? Ca o pasăre‑ai desfăcut aripile şi‑ai plutit. Niciun lucru nu‑i cum a fost. Înalte stele, Spuneți‑mi pentru ce străinul, călătorul, a mai venit? Pentru ce‑a căzut umbra lui pe răzor, Ca un nour atât de rău prevestitor? Într‑o dimineață m‑a‑ntrebat nu ştiu ce, râzând Şi‑am rămas visând. 206

207

Cina cea de taină „Adevăr, adevăr grăesc vouă: unul dintre voi mă va vinde…”

Evanghelia lui Ioan, vers 22

POEZII INEDITE DIN DACTILOGRAMA II Singură stau… Singură stau cu povestea aceasta ce‑o duc, Pentru visul meu frăgezit în vânt, Pentru nuiaua mea necioplită de nuc, Cu care mă jucam şi scriam pe pământ. Grădina‑şi aduce aminte, Dar câinele Azor a murit: Unde‑i? Poate‑ntr‑o seară În cer s‑a suit…

Viața Viața nu se trăieşte‑aşa, ca‑ntr‑un somn, Trebuie să ne grăbim, să ne grăbim, O, frumosul, albul țintirim Stă pe deal şi râde ca un domn. Uneori când mă deştept dimineața, Nu ştiu de ce mă tem şi grăbită respir. La fereastră creşte‑un trandafir Roşu, precum sângele şi viața. Toate sunt crude, fără de milă săpate‑n lumină: Fructele strigă toate deodată‑n grădină, Şi parcă‑i ultima zi de trăit pe pământ Aşa de frumoase şi tragice florile sânt…

208

Cei doisprezece stau acum la masă, Isus e trist şi spune‑n astă‑seară Cuvinte care‑aşa de greu apasă Pe inimile lor: „De ce să moară?” „Şi cine‑i vânzătorul?” Fiecare Priveşte‑n ochii celuilalt cu frică; Făclia peste ei, tremurătoare, O umbră‑n forma unei cruci ridică. Ioan ca un copil s‑a ghemuit La pieptu‑nvățătorului: „Stăpâne, Sunt eu acel de care ne‑ai vorbit?” Şi drept răspuns a rupt Isus din pâine Şi‑a‑ntins‑o celui care‑avea arginții Zicându‑i: „Isprăveşte mai curând Ce vrei să faci”, şi‑o clipă‑acelaşi gând I‑a înfrățit sub semnul suferinții.

Agonii Din ce în ce mai tristă mi se‑nşiră În spate‑o zi asemenea cu alta, Şi port singurătăți pe sub înalta Cicoare ce deasupra se resfiră: Polenul ei de stele niciodată N‑o să‑mi atingă buzele şi mâna, Ce, pe tăcerea pieptului culcată, Va cântări de-a pururea țărâna; De‑acolo din albastru, numai ploi Când o să stau la câteva picioare 209

Sub iarbă, de‑or să poată să coboare, Şi‑acelea pe din două cu noroi! Premergătoare nopților în mine Au năpădit durerile, şi‑aş vrea Tot sufletul să mi‑l anin de‑o stea Pe care‑o ştiu că‑n geamul tău rămâne.

Mă gândesc ca la rudele mele… Mă gândesc ca la rudele mele La lebede parcurgând asfințitul, La sinucigaşele stele Ce‑n lac îşi găsiră sfârşitul. Cuiburi căptuşite cu cântec, Grele ca‑n somn, tot mai murmură, Plopul bănuții şi‑i numără. Oameni şi zări vestejim…

Cuiburi căptuşite cu cântec, Plopi ce bănuții şi‑i numără, Lumea cu taina ei murmură, Oameni şi zări vestejesc.

Fericită de trandafirul zilei Fericită de trandafirul zilei, Era vara, şi‑nfloreau grădinile. M‑am gândit la tine, dragul meu, Şi mi‑am spălat părul şi mâinile. Am ascultat până seara târziu, Paloşul meu, frumoasa baladă. Şi Dumnezeu a vrut un fruct să cadă, Din mărul răcoros, pe pragul meu.

Şi ca de‑o toamnă lungă vestejim, Văzând cu ochii, oameni şi‑ntâmplări, Şi zările se năruie pe mări, Să caute‑ntre alge‑un țintirim… Şi chiar văzând cu ochii vestejim Păduri întregi de oameni şi‑ntâmplări.

II Zi calmă, asfințit ca o stemă, Pomii nemişcați te salută, Ca pe‑o regească moarte, tăcută, Şi lacuri se‑ntunecă‑n funduri. E poate unicul ceas Când vastele‑amintiri se revarsă. O, cât de răcoroase, pe‑o arsă Viață ce nu s‑a‑mplinit…

210

211

Oh, temeliile‑ntregi de safiră şi de‑agat Nu simt furtuna, secolul nu le‑a Prea tulburat…

Râuri

DIN „MANUSCRISUL DE LA DRĂGANU” (1944) Imnul verdelui văratec Imnul verdelui văratec, imnul pădurii Mi‑a răcorit buzele şi cerul-gurii, Am simțit pe ochi pajiştea de trifoi, Stufoasele ploi Mi‑au bătut pieptul pieziş, Până m‑am făcut şi eu un stufiş Cu păsări şi flori. Imnul meu povestea despre nori Care vin. Apoi se urca în senin Ca ciocârliile. Acolo unde cerul întâlneşte câmpiile Veghea Dumnezeu. Într‑un foişor albastru mereu Se plimba cercetând zările, Munții‑n depărtare‑şi plecau spinările, Totul se potolea până‑n preajma lui, Stolurile pluteau liniştit. Cerul bălții verzui.

Râuri sfinte, mări netulburate (variantă) …Vrei tu odată cu râul să mergem, Drumeț voios? Nu putem loc mai frumos s‑alegem Sub țărmul jos. 212

Râuri străbăteau țara, Fumurii, argintii – Sufletul lor odată cu seara Creştea în câmpii, Alergând către marea‑mpăcată. Râuri sfinte, mări netulburate Visam mereu. Lângă temeliile de safir şi agate Palatul meu. Vuia ca o scoică imensă Palatul meu. O, marea sărată şi densă, Ce suflet greu…

Imnul soarelui (variantă)

Imnul soarelui am cântat Când din nisipuri m‑am ridicat, Abia ieşite din mări Colinele unduiau liniştite spinări În lumina de diamant cuprinse, Toate erau neatinse. Atunci am auzit întâia oară Cântecul de dragoste şi mirare, Nimeni nu ştia c‑o să moară, Nerăbdătoare Jerbe de flori, curcubeie Se plecau din mare să beie 213

Verdele adânc, pământesc, Ploile care foşnesc În zare Numai de soare, numai de soare Vorbeau, Şi cețurile încă pluteau.

Şi pentru ape bine răspândite, Zburați cuvinte albe, porumbei, Urcați ca fumul, imnuri liniştite Pentru pământ şi soare mai întăi, Pentru vâzduhuri bine cumpănite Şi pentru ploaia aşteptată‑n văi.

Şi biruită‑nchideam ochii mei Plini de umbră, plecam Fruntea‑n amurg şi‑aşteptam Răcoroasa noapte; Ca mine alte rodii prea coapte Sufereau în lumină, Le‑auzeam cum suspină: Suntem oarbe, oh, prea senină Ni‑i carnea şi sângele sfânt! Soare, părăseşte‑mă, pulbere sunt şi pământ!

Urcați ca fumul, imnuri liniştite Pentru pământ şi soare, pentru mări, Pentru vâzduhuri bine cumpănite Şi pace‑n cerul ultimei plecări.

Astfel se făcea rugăciune Imnu‑n amurg, văile bune Pline de ceață‑a pământului Auzeau sfârşitul cuvântului Şi ne primeau… Sufletul, trupul de fum.

[Urcați ca fumul jertfelor străvechi] (variantă)

Urcați ca fumul jertfelor străvechi, Imnuri de slavă îngropate‑n mine! Oh, nu ştiu, oh, nu ştiu cine Mi‑a picurat cântecul acesta‑n urechi. Urcați ca fumul jertfelor acum, Imnuri de slavă îngropate‑n mine, Oh, povestiți de câmpii şi coline Şi de voiosul râurilor drum. Urcați ca fumul, imnuri liniştite Pentru pământ şi soare, marii zei, 214

Aud mereu aceleaşi ciocârlii În nesfârşita vieții dimineață, Râul mă cheamă lângă temelii, În cerul plin de nuferi, trista ceață N‑ajunge‑acolo, lespezile clare Mă vor păzi de zgomot şi noroi; Imnuri adânci pentru pământ şi soare, Nu voi trăi, dar voi trăi cât voi. Cine ştie, poate că‑ntr‑o zi Dumnezeul luminii şi vieții, Mările licăresc îndărătul ceții Ca‑n prima zi…

[Am scris cartea asta ca un copac] Am scris cartea asta ca un copac Răcoros în câmpie Pentru frații mei care zac Ca şi mine‑n spitale Şi sărăcie, Cu mâinile goale De orice dar, Singuri, c‑un petec de cer murdar În fereastra deschisă, Ei vor citi…

215

[Uşa s‑a‑nchis…] Uşa s‑a‑nchis, mama s‑a dus. – „Copilule, în spital e bine. Nu plânge, sunt îngeri cu tine Şi Domnul Isus.” Îmi vine să râd. Sora Ana Arată c‑un deget icoana Şi‑mparte pesmeți şi mere. Tăcere, copii, tăcere. Că moartea vine şi auzi fluturând Veşmântul ei şi îngeri cântând. Pe unul de tot liniştit Au tras cearşaful, l‑au acoperit.

[Plină de bucurie m‑am deşteptat…] Plină de bucurie m‑am deşteptat: Mai am o zi. Am scris poemele mele de lângă moarte, Răcoarea tărâmului necunoscut mă bătea în față, Eu socoteam: mai am o dimineață, Şi scriam mai departe. Oamenii se ucideau între ei Uitând frumusețea dintâi A lumii, şi legea iubirii, Prea simplă, o ştiau trandafirii Şi câinii mereu credincioşi. Mă bate în față răcoarea morții, S‑au fost deschis canaturile porții, Văd întunericul. Vâsleşte, vâsleşte puternicul Charon, aud lopețile. În urma mea rămân diminețile. 216

PROZĂ

INSEPARABILELE

CREIONĂRI Oră lungă, plictisitoare – de sfârşit de trimestru: se scot mediile, se corectează insuficiențele. Între cei patru pereți albi, în băncile mai negre ca oricând, spinările aplecate exprimă plictiseala, iar ochii ascund sub pleoape preocupări străine de oră. Din când în când, prin telegrafia fără fir, media scoasă în catalog e transmisă celei cu pricina; o clipă de şoşoteală, de oftat uşurător şi iarăşi tăcere. – Ei, ia să vedem, ce‑i cu Besapara? Marusea nu ştie ce‑i cu Besapara şi face o mutră de şoricel necăjit. Se ridică cineva din „bancă” şi, cu o voce uşor răguşită, explică chestia Besaparei, firul se leagă şi Marusea continuă… Fără voia mea mă gândesc la o zi luminoasă de vară, la o plajă însorită, unde să nu vorbească decât marea cu stâncile şi pescăruşii cu valurile. Scutur capul şi mă întorc la istorie; de altfel s‑a pus o chestiune interesantă: „Boierimea în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu”. Lida a început s‑o ocărască pe biata boierime, că era trădătoare, linguşitoare, crudă – doamna aprobă. E un moment de însuflețire, fetele ridică mâna. Pe fereastră nu se văd decât vârfurile de tuş negru ale copacilor desenându‑se pe fondul cenuşiu al cerului. Dintr‑odată străbate un şuier lung şi nostalgic – un tren pleacă din gara de alături, fumul locomotivei lasă clăbuci în urmă. Mişcare prin clasă, toate capetele se întorc spre ferestre… În ochii obosiți de rândurile cărților şi de veghe, trece ca‑ntr‑o străfulgerare imaginea dragă a casei… Cineva din fund a oftat… „Ghiocei”, an. I, nr. 2, aprilie 1934

Nu ştiu dacă în clasele mici, Lenuța şi Sanda erau prietene, ceea ce pot spune, e că în anul acesta se‑mpăcau foarte bine – la cataramă – cum ziceau fetele; dacă într‑un capăt de coridor vedeai chipul oacheş şi zâmbitor al Sandei, chiar dacă printr‑o anomalie a văzului n‑ai fi observat‑o pe Lena, puteai fi sigură că dânsa e acolo la brațul prietenei ei; dacă una apărea pe uşa clasei cu bereta pe‑un ochi şi cu fularul în vânt, îndată te aşteptai să se mai deschidă o dată uşa, ca să‑i facă loc şi celeilalte; dacă plecau undeva, plecau împreună, dacă li se întâmpla ceva, li se întâmpla la amândouă (asta ca urmare firească a inseparabilității lor). Denumirea de inseparabilele li se dăduse mai în urmă, era un fel de supraporeclă comună, de fapt însă ele‑şi aveau câte o poreclă aparte binecunoscută şi întru totul motivată. Sanda cea oacheşă şi năzbâtioasă, fu numită Titu Maiorescu, nume grav, plin de seriozitate şi importanță, care ar părea nepotrivit cu făptura de țigăncuşă vicleană, dar fetele poreclind‑o nu se gândiseră la portretul din manual, denumirea‑i fu dată din cauza spiritului ei ascuțit, a dragostei de a critica şi a neîndurării cu care‑şi făcea criticele. (Aici se poate vedea şi seriozitatea noastră: când dăm porecle, în loc de a ne referi la aparență, noi cităm caracterele sufleteşti.) Nu era nimeni, care să n‑aibă un al doilea nume (la unii chiar şi mai multe) datorită lui Titu Maiorescu, nu era întâmplare pe care să n‑o comenteze cu o bogăție de spirit, care stârnea râsul clasei şi, în fine, tot Maiorescu era aceea care punea capac la toate. Aceste calități sau defecte – cum vreți – o făceau să fie temută, iubită de multe şi urâtă destul. Cealaltă, Lenuța, îi ziceam Archimede, poreclă îndreptățită prin aplicația ce‑o avea pentru nobila ştiință a matematicii şi pentru fizico‑chimice. Multe pozne mai făcuse Archimede, datorită acestei înclinații. Ca şi Maiorescu, Archimede are totdeauna pe buze o vorbă potrivită sau o glumă – atâta doar că‑i mai tăcută şi mai închisă la suflet. De, ce să‑i faci, aşa sunt matematicile! „Ghiocei”, an. 1, nr. 3, mai 1934

DESPRE IUBIRILE MARI Am să vă povestesc un vis. De obicei e un lucru neserios să povesteşti visuri, ocupație cu care se îndeletnicesc babele, Freud şi fetele nemăritate. Totuşi, cu mare risc, o să vi‑l povestesc. E un amalgam al tuturor lecturilor mele de la 15 ani, toate iubirile mele pentru care am plâns (în orele de algebră), când le citeam pe sub bancă.

218

219

Mă găseam într‑un decor de basm, probabil pe insulele Hawaii, portocali, cipri, nenumărate grote luminate (deşi asta nu e imposibil) de lună. Ştiți d‑voastră cum e în visuri, totul de‑a‑ndoaselea. Marea se revărsa nu ştiu de unde, de sus, şi totuşi nu erau valuri, copacii stăteau echilibristic pe propriul lor vârf şi din rădăcinile lor parfumate, care nu ştiu de ce fumegau – răsăreau chipuri. Iată, Romeo şi Julieta, palizi, cu pletele confundate cu vegetația din jur, aleargă pe țărmul abia luminat şi se îmbrățişează. – Iubito, s‑aude ciocârlia! – Nu, nu, e privighetoarea. Totuşi e ciocârlia, noaptea s‑a sfârşit şi Romeo trebuie să plece în exil. Sunt tristă. Mă gândesc că de acum nu se vor întâlni decât în cavou. Da, e mare iubirea aceasta, care a putut învinge ura şi moartea. Dar n‑am apucat să‑mi revin şi se luminează puternic; pe o pajişte la picioarele unui deal, un castel. Parc‑aş fi fugărit o furie albă. Dar nu, e Marguerite Gauthier; Armand Duval îi pune şalul pe umeri. Cu emoție recunosc fața ei străvezie în care ochii ard fericiți. În curând va muri, dar nu înainte ca Armand Duval s‑o părăsească, nu, şi aicea‑i prea multă tristeță şi dac‑aş putea, aş sili femeile să‑ți sărute mâna (o, multe femei pe care le cunosc); să‑ți sărute mâna, Marguerite, pentru că nu se întâmplă des inimă ca a ta. Peisagiul fuge prin fața mea. Grotele îşi mişcă stalactitele, ele se lovesc unele de altele şi aceasta e o muzică minunată, în care disting clinchetul de pahare. Pricep despre ce‑i vorba. Manon Lescaut şi de Grieux petrec. Ei n‑au de unde prevedea drumul acela lung peste ocean, despărțirile nenumărate şi moartea într‑un pustiu duşman. Dar nu‑i nimic, iubirea lor trăieşte, pentru că a înfruntat ceva mai mult decât greu de înfruntat: disprețul. Însă nu vreau să mai stau aici. E aşa de trist să‑mi închipui capul grațios al lui Manon îngropat în nisip. Dumnezeule, câtă linişte! Şi de unde au răsărit munții aceştia? Un călăreț ține pe şa o femeie. Manteluța ei neagră alunecă de pe umeri şi Carmen spune: ştiu că ai să mă ucizi; o pisică ne‑a tăiat drumul, mi s‑a zbătut ochiul stâng, însă nu vreau să trăiesc decât liberă. De data asta n‑a mai trebuit să fug; calul mergea repede. În curând eram singură şi mă aşezasem jos obosită. Atunci am văzut, venind spre mine, un bărbat şi o femeie, aproape bătrâni. Hainele lor erau simple, fețele liniştite, atrăgătoare.

Nu ştiu dacă există îngeri. Oamenii s‑au gândit la tot ceea ce nu sunt şi au creat îngerul. Această ființă drăgălaşă şi totuşi imaterială ocupă un loc de seamă în religia şi literatura lor. Nu voi vorbi bineînțeles de îngerul cu sabia în mână, care a stat la porțile raiului după izgonirea primei perechi, ci de îngerul blond, bucălat şi terestru, de care ne servim pentru metaforele şi nedumeririle noastre. Poeții (totdeauna oamenii aceştia şi‑au făcut un ideal din a nu pricepe nimic) au crezut că femeia, mai ales cea iubită, e un înger. De fapt, nu se ştie dacă erau siguri pentru că o mai numeau şi demon, floare, zână etc. Dar oricum o asociau întotdeauna în mintea lor cu ceva gingaş, supranatural. Aceasta a fost o mare greşeală şi una din cauzele pentru care îngerul a decăzut. Într‑o vreme am stat şi eu printre îngeri (într‑un cămin sau internat de domnişoare). Unul vroia să se mărite cu o maşină, altul cu o vilă. Copiii sunt şi ei îngeri (când mamele se supără, nu ezită totuşi să‑i numească diavoli), acesta este un fenomen firesc: îngerul trebuie să cadă. În privința copiilor, care în majoritate se ocupă cu stricarea a tot ce există: cuiburi, ghete, mingi, geamuri, care spun minciuni şi‑s vanitoşi, şi după Freud chiar libidinoşi. Nu ştiu la ce s‑o fi gândind lumea când le zice îngeri. Cu puțină psihoanaliză, termenul s‑ar explica aşa: „Aş prefera să te faci înger şi să te sui la cer”. M‑am întrebat adesea de ce omenirea a inventat îngerul. Poate din plictiseală.

220

221

– Dar voi cine sunteți? – Ce căutați aici, în țara iubirilor mari? Fără să‑mi răspundă, s‑au aşezat lângă mine, şi tacticos, cum fac bătrânii, au spus: – Nu ştim despre ce vrei să vorbeşti, noi, slavă Domnului, ne iubim de 40 de ani, de când ne‑am luat. Şi m‑am gândit: moartea, destinul, disprețul, nu‑ți trebuie decât tinerețe ca să le râzi în nas. Dar patruzeci de ani! Asta e dragostea cea mare! „Iaşul”, luni, 16 mai 1938

ÎNGERII

N‑aş vrea să se spună că fac feminism. Feminismul, aşa cum îl văd eu, nu „se face”, e un fenomen natural, care se întâmplă pe deasupra noastră şi la care contribuim fără să ştim.

O femeie se urcă într‑un avion şi trece Atlanticul, alta scrie o carte sau descoperă un nou element chimic, altele din ce în ce mai multe umplu universitățile. Toate fac „feminism”. Ceva mai mult. Fiecare bărbat care‑şi respectă ca pe un tovarăş soția, fiecare profesor care explică studentelor lui, face feminism, şi‑n măsura în care cultura înseamnă dreptate, fiecare om care citeşte o carte face feminism. Şi, în felul acesta, îl fac şi eu. Am discutat cu un coleg, viitor magistrat, problema criminalității şi a pedepselor în legătură cu nebunia. D‑sa era de părere că oricum individul trebuie pedepsit pentru că: nicio crimă fără pedeapsă (asta în latineşte). Şi ochii lui fericiți străluceau de bucurie că şi‑a amintit propoziția latinească. „Dar, i‑am spus eu, dacă d‑ta ai fi acela? S‑a speriat. „Cum? Eu sunt sănătos!” „Oricui i se poate întâmpla într‑o bună zi un acces de epilepsie. Suntem sănătoşi până într‑o zi. Îți cunoşti toți strămoşii?” „Nu.” Şi am căzut încetul cu încetul de acord, că în ciuda faimosului principiu formulat latineşte, un criminal nebun nu poate fi pedepsit. Însă toate acestea după ce viitorul magistrat s‑a simțit puțin în pielea acelui nenorocit, care făcea obiectul discuției noastre. M‑am întrebat atunci, cum ar putea un om să judece drept, situații în care niciodată nu s‑ar putea el însuşi afla? Magistrații (totdeauna bărbați) judecă de‑o pildă crima de pruncucidere, de avort şi viol, şi totuşi ei nici în închipuire nu pot simți ca o fată care‑şi aruncă în fântână copilul, ca o femeie care‑şi provoacă sau provoacă un avort, sau ca una care este violată. Totuşi ei trebuie să aplice nişte texte moarte de lege (fapte pentru ei tot aşa de străine, ca acelea care se petrec în clipa asta în altă planetă). S‑a întâmplat ca vreo câțiva bărbați să înțeleagă dramele unui suflet feminin. Amintiți‑vă de Tolstoi, Flaubert, Balzac ş.a. Dar nimeni nu va pretinde că viitorii şi prezenții noştri magistrați sunt Balzaci şi Flauberți. Şi, fără să fac feminism, mi‑am zis că multe lucruri trebuiesc judecate de femei. Un bărbat nu naşte. De ce să aibă pretenția de a simți şi a înțelege o mamă? E tot aşa de copilăresc ca şi atunci când o femeie ar vrea să simtă milităreşte. Bineînțeles, nu se vor face magistrate din tinerele noastre duduci, preocupate exclusiv de linia buzelor lor fardate.

222

223

Dar neamurile cele mai primitive (care n‑aveau de ce se plictisi) îl cunosc. Ori este invenția unui om urât care suferă de bătături şi de măsele (de aceea îngerul a ieşit frumos, cu aripi, aripile fiind o garanție a unei mai rapide dispariții). Omul acela suferind şi‑a mărturisit suferința, creând îngerul. Dar câte nenorociri i s‑au întâmplat de atunci acestui simpatic personaj! Mamele, poeții şi îndrăgostiții l‑au coborât printre noi şi l‑au banalizat. Îngerul şi luna, de dânşii trebuie să ne ferim în poezie ca şi în viață. De aceea să nu ne mai comparăm iubitul cu îngerul; să‑l lăsăm să se urce pe aripile lui străvezii, undeva sus. În alt veac el va coborî din nou în versurile noastre. Va fi proaspăt, nefardat, cu rochia frăgezită de cer şi va ateriza pe umărul unui mare poet, încă necunoscut. * Să nădăjduim că va fi un înger cu destulă personalitate ca să nu se lase comparat când cu femeile, când cu copiii. Vă închipuiți un rol mai nobil, pe lângă acela de metaforă. Poate că una din mâinile lui va ține flamura unei păci veşnice şi poala îi va fi plină cu fel de fel de sticluțe cu elixiruri, pentru frumusețe, pentru bătături, pentru etc. Însă toate acestea sunt visuri. În vreme ce eu scriu, cârduri de îngeri au ieşit la plimbare pe Carol. Unii sunt înalți, alții nu pot merge, alții stau în cărucioare, dar oricât de tineri, ei întind mânuțele lor albe şi grase spre tot ce este strălucitor şi trecător în lume: vitrine, automobile şi chiar tramvaie. Încă o caracteristică pe care o uitam: îngerii n‑au, sau nu se cunoaşte că au sex. Cu drept cuvânt e o minune, cum de s‑au înmulțit aşa. Astăzi îi găsim în gura tuturor poeților, îndrăgostiților sau chiar a oamenilor de stat, când vine vorba de „îngerul păcii”. „Iaşul", luni, mai 1938

MAGISTRATA

Toate acestea rămân adevărate până în clipa când cineva ar dovedi că justiția nu are nicio legătură cu psihologia şi cu complexul vieții trăite şi că, dimpotrivă, totul se reduce la formularea cât mai corectă a unui text oarecare. „Iaşul”, mai, 1938

STUDENTA Tânără şi bizară creatură, studenta a apărut în viața târgurilor noastre universitare acum 60‑70 de ani. În alte țări, mult mai de timpuriu, dar niciodată nu cred să fi fost (cel puțin la noi) mai rău înțeleasă şi mai puțin iubită. Într‑o toamnă coboară din tren la Iaşi, Bucureşti, Cernăuți sau Cluj, are un taior nou, o servietă la fel, e întovărăşită de mama sau de tata. Obrazul ei nefardat se întoarce la dreapta şi la stânga şi cu mândrie şi entuziasm; ea strigă din ochi tuturor: sunt studentă! E adevărat că tutela mamei o supără, dar va rămâne singură; şi într‑adevăr mama pleacă. În neprimitoarea cameră mobilată, stă pe marginea patului şi nu poate dormi; îşi aminteşte de grădina de‑acasă, de frații mai mici, de câinele din curte, toate sunt parc‑ar fi murit, şi studenta plânge. La universitate, a doua zi totul e copleşitor… Larma, zidurile prea înalte, îndrăzneala viitorilor ei colegi. Undeva în colțul inimii, studenta se gândeşte: voi învăța, voi avea note mari, pe urmă o să câştig bani şi o să‑i trimit acasă. Desigur, i se face curte, chiar dacă nu‑i frumoasă, e tânără. Studenții îi fac loc lângă dânşii şi se întâmplă s‑o privească lung câte un profesor. Ea se gândeşte la gospodăria grea de acasă. O vede pe maică‑sa aplecată deasupra fierului de călcat şi dintr‑odată păşeşte agresiv, priveşte drept la oameni ca şi cum le‑ar spune: Eu am să înving… Dar felul ei de a fi nu place nimănui; nici proprietăresei, nici colegilor, nici profesorilor sau asistentului care au privit‑o lung. Nu s‑a împlinit luna, şi studenta vede că n‑au să‑i ajungă paralele: îi trebuie cărți, masa e scumpă şi dacă se duce necoafată la curs, colegele zâmbesc. Atunci îşi face prieteni, împrumută cursuri, învață să zâmbească plăcut. Şi felul ei de a fi nu place nimănui. „Emancipată”, spune doamna proprietăreasă, când o vede vorbind cu băieții. 224

Studenta nu dezarmează. Dar în fiecare vacanță i se spune acasă: cartea e scumpă şi nu‑i pentru fete, caută să te măriți curând. I se găseşte chiar un pretendent. Ea spune: nu‑l iubesc şi se gândeşte: li‑i greu de mine. Acum, fără voia ei se gândeşte la bani, la un măritiş avantajos, la moarte şi tocmai în clipele acestea de grea cumpănă apare El (scris cu literă mare). Îi vorbeşte frumos, o îndeamnă să se distreze, să fie curajoasă. Se duc la cinematograf, la berărie, la ştrand. Cei de‑acasă află şi‑o întreabă dacă domnul are gânduri serioase. În vremea asta vin şi trec examenele. Câteodată studenta se încăpățânează să le dea, însă obține note mai mici. Ceva i s‑a destrămat în suflet şi parcă tot ce‑a făcut odată e un film. Încep s‑o plictisească oamenii, bănuitori şi străini, ar vrea să fie mică şi să se întoarcă acasă. Studenta despre care scriu, câteodată se mărită, să‑şi uite sufletul cârpind ciorapi. Alteori se sinucide, pentru că El, prietenul care‑i vorbea frumos, a lăsat‑o. Foarte adeseori se fardează prea tare şi are aventuri amoroase. Foarte rareori realizează ceva. E profesoară, avocată, doctoriță. Însă nu uită când trece pe stradă să suspine: – Oh! studentele din ziua de azi! „Iaşul”, 13 iunie 1938

[ORAŞUL CU MINUNI] 1 (Domnişoara Vanda)

…Când gospodinele treceau spre piață, dra Vanda stătea de acuma în fața tejghelei, ocupată să ajusteze o rochiță sau să picteze un obraz trandafiriu. Ele îi dădeau vesele bună dimineața şi fata răspundea, iar dacă se simțea veselă din vreo pricină oarecare amândoi obrajii săi făceau două gropițe când ea surâdea şi fiecare se simțea atunci mulțumit privind‑o. Toată lumea din oraşul acela o iubea pe dra Vanda. Ea se purta cu micii săi cumpărători întocmai ca o zână bună, îi ridica de subțiori până la raf Fragment dintr‑o lucrare neterminată. Subiect: întâmplări şi personaje dintr‑un oraş unde copiii erau fericiți, pentru că un om trist îi iubea mai mult decât orice.

1

225

turile de sus ca ei să‑şi aleagă păpuşa, fetițelor le îndrepta moțul din păr, băieților (care veneau să cumpere paiațe şi maimuțoi) le aranja mai bine reverul hăinuței „marinar” şi pentru fiecare din clienții ei avea buzunarele pline de bomboane, pişcoturi şi fructe zaharisite. Şi‑n oraşul acela erau copii mulți şi se cumpărau mereu păpuşi. Însă nimenea nu bănuia că se petrece în micul atelier al drei Vanda un lucru grozav. Atât de măiestrite ieşeau păpuşile din mâna cea subțire şi albă a fetei, că sufletele copiilor mici, morți de curând, crezându‑le trupuri vii, intrau în păpuşile de pâslă şi porțelan şi rămâneau întemnițate acolo. Adeseori seara, când dra Vanda lucra de zor lângă lampă, un murmur ciudat, un suspin uşor înfiora aerul şi ea ridica o clipă ochii şi asculta speriată, dar îndată se liniştea zicându‑şi că i s‑a năzărit şi totuşi, fără voia ei, dra Vanda se gândea că prea sunt mari şi rugători ochii cei neînsuflețiți ai păpuşilor, prea o urmăresc aceste priviri dureroase ce parcă ar vrea să plângă şi nu pot. Însă de unde să‑i vină‑n minte drei Vanda că zeci de suflete de copii stau închise‑n trupuşoarele de porțelan şi pâslă, că sufletele acestea sunt vii şi simțitoare şi că sufăr de‑a nu se putea sluji de trupurile acelea moarte şi plâng de durere că s‑au prins în aceste capcane frumoase. Cine ar fi crezut că luminosul, coloratul atelier de păpuşi e un iad, unde suflete fragede se pârjolesc? Fără îndoială că nimeni, dra Vanda râdea, făcând gropițe în obraji, ridica de subțiori clienții mărunți care priveau pe rând ochii mari şi stranii din rafturi exclamând: „Pe‑aceasta, pe‑aceasta” – şi soarele lumina colțul acela tihnit şi părea că râde la fiecare petic colorat întâlnit, pe fiecare obraz trandafiriu şi mai ales în părul frumoasei vânzătoare. Un domn foarte zvelt şi tânăr care locuia în casa de vizavi de o săptămână, de când se mutase acolo, nu mai părăsea fereastra dinspre stradă; oricine trecea, îl putea vedea acolo, palid şi atât de visător parcă n‑ar fi trăit pe lumea aceasta. Într‑o dimineață, când dra Vanda se aşezase abia după tejghea, el veni cu fața toată surâzătoare şi ceru o păpuşă: „Pentru o nepoțică de‑a mea”, adăugă grăbit, deşi dra Vanda, făcând drăgălaşele sale gropițe în amândoi obrajii, îl poftea să‑şi aleagă una, fără cea mai mică umbră de îndoială că scopul său ar fi altul decât acela de‑a cumpăra o păpuşă. Tânărul trecu după tejghea, dar nu învrednici cu nicio privire minunatele păpuşi, pe care ea, binevoitoare, le arăta, cu toate acestea el spunea mereu: „Da!” şi clătina plin de voie bună capul la fiecare vorbă a drei Vanda, privind‑o atât de mult şi fierbinte în ochi, încât fata se făcuse mai trandafirie decât păpuşile ei şi nu mai ştia ce să spună. Atunci, ciudatul cumpărător tresări ca trezit din somn şi – peste măsură de grăbit – alese la întâmplare o păpuşă. Dar când dra Vanda îi întinse

pachetul alb dreptunghiular, el, ca şi cum nici nu l‑ar fi văzut, cuprinse în palme capul fetei şi vorbi cu un glas şoptitor şi parcă trist: „Te iubesc, dra Vanda, te iubesc”. Din ziua aceea vânzătoarea de păpuşi fu şi mai frumoasă, gropițele din obrajii săi răsăreau mereu şi diminețile ea cânta cu o voce puternică şi clară, care făcea pe trecători să întoarcă totdeauna capul şi să surâdă, fiindcă toți ştiau în oraş că dra Vanda se logodise cu‑n tânăr, străin ce‑i drept, însă pare‑se foarte de treabă şi bogat. Mai erau vreo câteva zile până la nuntă, era seara târziu şi, ca de obicei, logodnica cea fericită lucra lângă lampă. Cu o pensulă subțire, ea desena arcul unei guri de păpuşă; deodată se auzi un foşnet în spatele ei şi nişte zgomote uşoare. Speriată, dra Vanda se ridică şi privi jur-împrejurul ei. Din rafturi, din cutii, de pretutindeni, păpuşile înviate ca prin minune săreau ținându‑şi cu grație rochițele cu o mână, săreau cu râsete mici răutăcioase, veneau lângă dra Vanda şi se agățau de fustele ei, vorbind toate deodată, cerându‑i parcă socoteală, şi dra Vanda îşi acoperi cu amândouă mâinile ochii şi, strigând, alergă până în stradă. Ce credeți? Când au venit vecinii, păpuşile viclene erau la locul lor şi nimeni n‑a vrut să creadă povestirea caraghioasă a fetei. Dra Vanda fu dusă la spital şi, Doamne, ea e atât de blândă, toți o iubesc acolo, căci toată ziua stă nemişcată, tăcută, ferindu‑se să clipească măcar şi numai când Alec a rugat‑o, plângând, să‑i spună ce‑i cu dânsa, ea a surâs, făcând pentru ultima oară drăgălaşele ei gropițe şi a zis punându‑şi degetul pe buze: „Te înşeli, eu nu sunt Vanda, eu sunt o păpuşă”.

226

227

Toto 1 Cele ce vreau să povestesc s‑au petrecut de asemenea într‑un mic oraş, un oraş cu străzi prost pietruite şi cu mulți pomi, unde fiecare ştie totul despre celălalt, într‑atât sunt de puțini şi de plictisiți oamenii acolo. Un om din cale afară de ciudat locuia în oraşul acesta, omul acesta era nu prea înalt, cam gros şi şchiopăta de‑a binelea de un picior, avea nişte ochi foarte strălucitori şi un surâs din cele mai plăcute din câte mi‑a fost dat să văd. Până aici, nu‑i aşa, nimic ciudat. Dar omul nostru, cu toate că arăta ca toți oamenii, părea că ține cu tot dinadinsul să se deosebească prin purta Fragmentul aparține aceleiaşi lucrări neterminate.

1

rea lui de ei. Aşa, de‑o pildă, el avea o casă mare de piatră, cu nenumărate fereşti înguste şi boltite pe care însă nu le deschidea niciodată; în jurul casei era o imensă grădină unde nu cred să fi lipsit vreun soi de plantă, cea mai mare parte a vieții sale omul cel ciudat şi‑o petrecea acolo, îngrijind cu o neistovită dragoste fiecare firişor de iarbă şi totuşi nimeni nu văzuse pe dinăuntru acest mic paradis, adică vom vedea numaidecât că aproape nimeni. Când mergea pe stradă, el avea totdeauna o carte în mână, din care citea mergând şi se lovea mereu de oameni, de felinare şi case, iar dacă îi vorbeai, după ce te privea o clipă batjocoritor, făcea un „Hm”, care părea că vine din burta lui rotunjită şi pleca şchiopătând mai departe, şi totuşi nu era rău, nu, Doamne fereşte! dimpotrivă, marea lui avere (căci era foarte avut) şi‑o cheltuia pentru un singur lucru, ca să facă bucurie copiilor. Nu‑şi poate cineva închipui ce dragi îi erau. Ținea să fie prieten cu fiecare, la început se adresa copilului cam în felul acesta: „Toto, ia vino la moşul, să fim prieteni”. Şi, ciudat, copiii n‑aveau frică de el, i se repezeau deodată în brațe, oricât ar fi fost de mici şi sperioşi. Din pricina că nu vorbea decât cu copiii şi din pricina că fiecăruia, până a nu‑i şti numele, îi spunea Toto, lumea îi zicea „Toto”. În oraşul acela trăiau, desigur, cei mai fericiți copii. Dacă vreun micuț zdrențăros, cu nasul vânăt şi murdar, stătea vrăjit lângă vitrina magazinului cu jucării, Toto răsărea ca din pământ lângă el. Privea câteva clipe, dus pe gânduri, vitrina, se schimba de pe un picior pe celălalt şi după ce tuşea de câteva ori, ca pentru a‑şi stăpâni o mare emoție, îl ruga pe copil să‑i facă plăcerea de a‑şi alege o jucărie, dar una oricât de scumpă, pe care, iată va plăti‑o el imediat. Puțin timp după venirea lui în oraş, Toto cunoştea toți copiii şi era cunoscut de toți; când el trecea prin grădina publică, toți omuleții îşi lăsau jocul şi‑l înconjurau, i se agățau de haine uneori pătându‑i‑le şi rupându‑i‑le din prea mare zel, şi Toto lăsa imediat cartea şi începea cine ştie ce poveste caraghioasă, de să te strâmbi de râs. Poate că‑n celelalte oraşe vor fi existând copii care să nu creadă în existența zânelor şi a lui Moş Crăciun, în orăşelul nostru însă, datorită lui Toto, aşa ceva n‑avea cum să se întâmple. În noaptea Crăciunului, un Moş Crăciun cu barbă, cu sac doldora şi cu poveşti blânde cum îi şade bine unui Moş Crăciun, colinda toate casele unde erau copii, şi asta mai înainte ca ei să adoarmă, aşa că fiece copil putea să‑l vadă şi să‑l tragă de barbă convingându‑se că nu‑i o arătare. Oamenii răi spun că Toto plătea pe cineva, îl deghiza în Moş Crăciun şi‑l trimitea să împartă jucăriile cumpărate de el mai dinainte; dar eu sunt sigură că era un Moş Crăciun adevărat – atâta doar că Toto îi dădea lista

tuturor copiilor, chiar şi a celor mai săraci şi convenise cu el să nu mai vină după miezul nopții. Primăvara, prin mai, Toto dădea în grădinile lui o mare serbare, bineînțeles numai pentru copii. Când o mamă voia să‑şi amenințe copilul, spunea: „N‑am să te las să te duci la serbarea lui Toto”. Era tot ce putea să fie mai trist pentru un copil din oraşul acela – căci serbarea era într‑adevăr minunată. Închipuiți‑vă: Toți copacii erau plini de becuri colorate, poate mai mult de o sută se legănau printre frunze ca nişte fructe ciudate, nisipul era nespus de fin pe poteci, galben ca aurul. Măsuțe mici, pline cu toate bunătățile, erau răspândite printre flori, la cea mai mică adiere de vânt copacii risipeau o pulbere argintie şi tufişurile mai mici se frângeau de atâtea nimicuri delicioase câte agățase Toto în crengile lor. Când intrau pe poarta larg deschisă a grădinii, copiii rămâneau cu gura deschisă, şi de atâta plăcere şi bucurie nici nu puteau râde. Atunci, de pe alei veneau adevărate zâne subțiri şi sprintene, învăluite în întregime în valuri străvezii de toate culorile şi prinzându‑le mânuțele lor durdulii sau, luându‑i de‑a dreptul în brațe, începeau să‑i poarte prin paradisul acela pregătit pentru ei. Odată grădina plină de voioşia copiilor, Toto apărea şi el într‑un costum grozav de caraghios, cu papuci imenşi cu vârfurile întoarse până la frunte, cu pantalonii strâmți tare şi colorați țipător şi cu o bonetă împodobită cu clopoței pe cap, şi câte nu scornea el ca să‑i facă să râdă întruna. Se zice că sărea asemeni unei mingi, că mergea în patru labe în mijlocul lor, imitând un câine sau un urs; de altfel, Toto ştia să imite orice. Şi‑am uitat să vă spun că în tot timpul acesta o muzică nepământeană, duioasă şi veselă totodată, venea prin ferestrele care, contrar obiceiului casei, erau deschise. Un singur om nu‑l putea suferi pe Toto, preotul. Preotul acesta era mereu ursuz şi bănuitor, el nu putea să‑i ierte lui Toto că nu trecuse niciodată pragul bisericii şi că nici nu se sinchisea să‑i dea bună ziua pe drum. „Domnilor, obişnuia să spună amicilor său mai apropiați preotul, acesta‑i însuşi necuratul, Dumnezeu mi‑i martor c‑am zărit sub haina lui caraghioasă vârful unei cozi, priviți‑i mai bine chipul, mersul şi obiceiurile. Ce ascunde oare el în casa aceea unde nici rază de soare nu pătrunde? Dragostea lui pentru copiii noştri e, de asemenea, un lucru care‑mi dă de bănuit.” Iar dacă cineva, amintindu‑şi zâmbetul plăcut al lui Toto încerca să protesteze, preotul îşi ieşea cu totul din fire şi continua cam în felul acesta: „Te întreb, de unde vine el, cum îl cheamă, ei da, cum îl cheamă, doar nu vei vrea să zici că «Toto» (şi cu cât dispreț pronunța preotul silabele acestea)

228

229

e un nume? De unde are banii pe care‑i zvârle aşa şi ce vrea, la urma urmei, cu săriturile şi mutrele lui caraghioase?” (Aici preotul rotea fioroşii săi ochi şi îndată se apleca la urechea tovarăşului, cu un aer misterios.) „Să‑ți spun eu ce vrea – vrea să prăpădească sufletele copiilor noştri nevinovați.” (Preotul n‑avea, de altfel, niciun copil.) Ascultătorii simțeau fiori neplăcuți şi în sinea lor trebuiau să recunoască totuşi că prea mult mister pluteşte în jurul acestui Toto şi că se poate că nu‑i lucru curat la mijloc. Dar copiii nu era chip să fie scoşi de sub vraja darnicului vrăjitor. S‑a întâmplat chiar că o fetiță, pe care mama ei, evlavioasă, a oprit‑o să se ducă la serbarea anuală din grădinile lui Toto, a încercat să se sinucidă. De atunci nicio mamă nu s‑a mai împotrivit ca Toto să‑i fericească după inima lui copilul. Şi apoi, orice ar fi spus preotul, Toto iubea prea mult copiii, ca să nu‑ți fie simpatic; dacă era vreunul bolnav în oraş, el întovărăşea pe doctor când venea în vizită, îşi deşerta buzunarele miraculoase la căpătâiul patului mic, oferea imediat bani pentru cele mai scumpe doctorii şi în tot timpul acesta chipul său era atât de galben, ochii aşa de rătăciți că îți făcea rău să‑l priveşti. În schimb, era o adevărată plăcere să‑l vezi pe Toto, când se năştea în orăşelul acela un nou copil. Nu. Bucuria lui nu se poate descrie. Cred că cel mai mohorât dintre oameni ar fi râs, văzându‑l cum face pe rând ca oaia, ca găina şi ca rățoiul, arbora în ziua aceea cele mai aprinse şi mai ciudate haine şi‑şi freca mâinile scurte şi groase cu atâta mulțumire, de puteai să juri că i se naşte lui, şi nu cine ştie cărei familii nevoioase, o nouă odraslă. Mulți ani au mai trecut astfel în oraşul cu cei mai fericiți copii, şi Toto era mereu neschimbat, ajunsese să intre în viața normală a târguşorului şi nimeni în afară de preot nu‑şi mai bătea capul cu misterul său; poate străinii rari care picau din când în când pe acolo. Şi într‑o zi o veste zguduitoare trece prin toate casele oraşului: „A murit Toto”. Şi toți erau aşa de mirați, parcă până în ziua aceea n‑ar fi ştiut că Toto o să moară şi el odată, ca toată lumea. Ei, şi ştiți ce s‑a găsit în camera cea mai misterioasă din misterioasa casă a lui Toto? Un sicriu de argint cu capacul de sticlă şi în el, îmbălsămat, trupul unui copil de trei ani, copilul lui Toto care murise demult.

230

OMUL CU CIZME ROŞII Motto VRĂJITOAREA: Îmi pierd mintea de bucurie că văd iarăşi pe tânărul Satan la mine. MEFISTO: Te opresc, babo, să mai rosteşti acest nume. VRĂJITOAREA: De ce, ce ți‑a făcut? MEFISTO: De multă vreme încă numele acesta a trecut în rândul poveştilor – şi totuşi oamenii nu stau mai bine – au scăpat de cel rău dar răii au rămas. Zi‑mi, dle baron, sunt cavaler ca şi alții.

În toamna aceea – e foarte multă vreme de atunci – Margareta M., soția generalului M., dădea un mare bal la ea acasă. Salonul cu toate luminile aprinse era plin de lume – să tot fi fost vreo 11 noaptea, buna dispoziție începuse tocmai să crească, datorită şampaniei şi ochilor atâtor femei frumoase. Se aflau acolo cele mai tinere şi mai elegante doamne din oraş, toate străluceau; poate că‑n zilele celelalte ele aveau destule cusururi, dar nimic nu se băga de seamă acum; rochiile cu grijă lucrate, veselia, luminile nenumărate, în sfârşit, tot farmecul unui bal la Margareta M. făcea ca fiecare din femeile acestea să fie mai frumoasă. Dar două din ele erau cu adevărat fermecătoare. Una era dra Cristina – conducătoarea grădiniței de copii. Îşi prinsese‑n părul ei blond‑cenuşiu o mică diademă; rochia de catifea neagră, garnisită la mânici şi la poale cu blăniță albă, o făcea să pară încă mai subțire şi mai distinsă. Într‑un cuvânt, dra Cristina semăna în seara aceea cu o domniță din basme. Cealaltă era chiar Margareta M.; purta ca‑ntotdeauna o rochie galbenă‑deschis, lungă şi foarte largă în jurul picioarelor, însă strânsă la mijloc; brațele, gâtul şi pieptul până la jumătate rămâneau goale şi pielea ei foarte brună se armoniza cu galbenul rochiei. Părul neobişnuit de des şi lung al soției generalului era strâns pe ceafă şi deasupra tâmplelor ei gingaşe, cu doi trandafiri de un roşu‑negru, care îşi desfăceau petalele. I‑ar fi venit cuiva greu să spună care dintre aceste două avea mai mult farmec. În clipa când începe istorisirea de față, balul începuse de‑a binelea. Doctorul Cox îşi turna cel de‑al doisprezecelea rom, poate cel de‑al treisprezecelea pahar, lăudând cu însuflețire vinul generalului; notarul, într‑un grup alăturat, îşi debita nesecatele răutăți, şi dra Cristina, agitând enormul său evantai de pene, încerca să refuze un dans: „Sunt obosită, dacă nu te superi, valsul următor e al dumitale”, rostea dânsa îmbujorată, dar vocea uşor plictisită i se schimbă deodată. 231

„Ia te uită, ia te uită”, şi evantaiul său arăta cavalerului, spre mijlocul salonului. Un om înalt, cu umeri largi şi păr blond  – cam lung  – stătea cu spatele şi îi vorbea ceva Margaretei – picioarele lui erau băgate, până la genunchi, în nişte cizme roşii. Vreme de câteva secunde fu tăcere, toți ochii erau pironiți pe ciudatul personaj, pe care nimeni din cei de față nu‑l cunoştea şi care venise într‑un costum atât de nepotrivit, la un bal select ca cel al Margaretei M. Însă lucru într‑adevăr uimitor, în loc să‑l dea afară, Margareta începu să valseze cu el, mai înainte chiar de a‑l fi prezentat cuiva. Şi necunoscutul valsa dumnezeieşte. Aplecat cu un fel de duioşie spre ea, înlănțuind‑o strâns şi totuşi nespus de delicat cu un braț, el luneca pe podeaua sclipitoare, şi abia atunci privitorii îşi dădură seama cât era de frumos, ce fine erau hainele lui şi cât de bine‑i veneau acele îndrăznețe cizme roşii. Balul acela rămâne fără pereche; în câteva clipe dansul, discuțiile, jocul de cărți, totul însuflețea pe oaspeți, ei puneau o pasiune care nu le era în obicei, în fiecare dintre lucrurile acestea. Şampania nu îmbăta pe nimenea, dar dădea fiecăruia mai mult spirit, ochii frumoaselor femei străluceau ca cele mai scumpe pietre şi omul cu cizme roşii se‑nvârtea printre toți. Spunea că numele lui e Adam, auzise de balul generălesei şi‑şi luase îndrăzneala să vină neinvitat; era străin, desigur, călătorea spre Egipt şi în drum poposise şi în țara noastră; oraşul acesta, prin aşezarea lui, îl atrăsese. Nu regreta alegerea ce făcuse, şi când rostea acestea, ochii săi cenuşii ardeau ca jăratecul – şi‑ndată ridica paharul continuând: „Cele mai frumoase femei trăiesc în acest oraş”. Rar se naşte om care să vrăjească pe cei din jur cum îi vrăjea Adam. Vocea lui avea un timbru atât de dulce, că‑şi aținteau urechea să prindă cea mai mică modulare; dinții extraordinar de albi şi regulați, împreună cu vocea aceea făceau ca râsul lui să fie cel mai frumos cântec şi, apoi, farmecul lui izvora din fiecare gest, din toată făptura lui de uriaş blond, şi poate chiar din adâncuri necunoscute nimănui. Îndrăcită petrecere mai fu în seara aceea la Margareta M.; şi astăzi îşi mai aduc aminte bătrânii de dânsa. Stăpâna casei, mai sprintenă ca o pasăre, era pretutindeni gata să‑i ghicească fiecărui musafir dorințele, dar mai cu dinadinsul se opreau ochii săi negri, neliniştiți, spre chipul ciudatului Adam; poate că nu era decât curiozitatea care o făcea să‑l privească astfel, dar nu numai Margareta, ci şi Cristina şi dra Vanda, care pe vremea aceea nu înnebunise încă, şi toate femeile ce se găseau acolo nu încetau să‑l observe şi căutau să‑i placă. Iar Adam se oprea lângă fiecare, găsea pentru toate vorbe măgulitoare, priviri

calde şi lucrul acesta îl făcea din inimă, cu atâta naturaleță şi respect, că femeia îl urmărea cu priviri pline de părere de rău, când se ridica de lângă ea. Afară era de mult ziuă şi nimeni nu se îndura să plece. Adam părăsi salonul de dans, ca să s‑aşeze, probabil, la cărți, dar peste câteva minute, când Margareta se duse să‑l caute, nu‑l găsi şi doctorul Cox pretindea că nicio clipă nu‑l văzuse acolo. Omul cu cizme roşii intrase în pământ. La urma urmei, poate plecase neobservat pe uşă, ca toată lumea, totuşi dispariția lui stârni un murmur de dezaprobare şi femeile simțeau un fior rece sub sânul stâng, la gândul că poate au valsat o noapte întreagă cu un om care apare şi dispare ca un demon. A doua zi se petrecu poate cea mai mare minune din oraşul cu minuni: Adam  – omul cu cizme roşii  – fu văzut pe stradă în tovărăşia lui Toto (pe vremea aceea Toto trăia). Ei vorbeau întruna, ca nişte vechi prieteni, şi până seara Adam şi‑a mutat bagajele în casa oblonită a lui Toto, şi a rămas acolo până la sfârşitul întâmplărilor, pe care vreau să le pun în ordinea în care au venit. Întâi, s‑au schimbat, după balul Margaretei, obiceiurile oamenilor din oraşul nostru; în fiecare seară era un bal, o serată sau o sindrofie şi nici de la una nu lipsea Adam, ziua, în schimb, rar îl vedeai, se‑nchidea în casa cu fereşti oarbe, ca într‑un mormânt. Lumea vorbea sumedenie de lucruri despre cele ce‑ar fi făcând Adam1… în spatele călătorilor, că s‑aşterne la picioarele lui Adam care coborâseră din sanie şi totuşi e un lup – ochii lui strălucesc ca nişte lumânări şi în lumina lunii i se vede părul țepos de pe spate; alții vin pe urmele lui, o întreagă haită şi femeile privesc, ghemuite în sanie, c‑o groază crescândă, cum se gudură toți aceşti lupi în jurul cizmelor roşii, ca nişte cățeluşi, şi Adam s‑apleacă şi vorbeşte cu ei, scărpinându‑i pe spinare. Din seara aceea, singură, Margareta s‑a bucurat de atenția şi tovărăşia omului ciudat. Dra Cristina e bolnavă rău; mama ei, bătrână, îşi frânge mâinile şi‑l imploră pe doctorul Cox s‑o salveze, şi doctorul se agită de colo până colo cu şuvițele albe căzute pe ochi; el ştie că nu se mai poate face nimic şi buzele lui încearcă fără rost cuvinte de mângâiere, iar degetele tremură tare, abia mai mânuiesc seringa. „Toți lupii vin la picioarele lui”, strigă cu ochii rătăciți şi obrajii roşii de febră, dra Cristina, şi mai rosteşte şi alte cuvinte încă, repezi şi‑ncâlcite, pe care nimeni nu le‑nțelege. Dintru început se zbuciuma, se ghemuia în fundul patului, acuma însă vorbeşte, numai fără şir, mama ei îi ține mâinile şi‑i răcoreşte mereu buzele arse. Şi iată că se deschide uşa şi intră Adam; e mai palid decât oricând, şade tăcut în picioare lângă uşă. Nimeni nu‑l bagă în seamă.

232

233

Lipsă în manuscris.

1

Doctorul Cox se îndepărtează de patul bolnavei şi îi spune bătrânei c‑ar trebui să vină preotul. Bătrâna pare că nu pricepe, roteşte ochii prostită în jurul ei şi deodată îl vede pe Adam, şi întinzându‑şi degetul uscat şi tremurător spre colțul lui întunecos, strigă cu ochii ieşiți din orbite: „Diavolul, Diavolul, uite‑l cum aşteaptă să‑i ia sufletul!” Dar când se întoarse doctorul să privească unde îi arată bătrâna, locul era gol. Peste câteva clipe soseşte preotul. „Cine te‑a trimis?” întreabă Cox. „Toto”, răspunde preotul, îmbrăcându‑şi patrafirul. Şi totuşi omul cu cizme lungi şi roşii dispăruse. Puțini erau acei ce nu credeau că el fusese însuşi diavolul. Toto răspundea la toate întrebările strângând din umeri şi făcând: „Hm!” Cât n‑ar fi dat preotul şi doctorul Cox, şi chiar notarul, să‑l poată zări puțin în casa mai ferecată şi mai atrăgătoare ca oricând a lui Toto; în cele dintâi zile de la moartea Cristinei muşinau mereu spioni în jurul casei şi prin grădina ei. Notarul, mai ales, era îndrăcit să‑l scoată de acolo pe „bandit”, cum îi zicea el, nu voia să creadă în poveştile cu necuratul; el îl văzuse cu ochii lui cum ieşea din casa muribundei şi cum intrase la Toto şi toată ziua, începând de atunci, spiona împrejurimile. „Vreau să‑l prind şi să‑l trag la răspundere; să aflăm cine e şi ce afaceri învârte; din cauza lui s‑a prăpădit fata.” Şi toți îi țineau isonul, condamnând pe omul cu cizme roşii care disprețuise iubirea Cristinei, plimbându‑se mereu cu nevasta generalului; şi de aici, şi încă şi din alte fapte – dacă nu chiar din toate faptele – locuitorii micului oraş scoteau argumente pentru a susține că necunoscutul fusese însuşi necuratul. Într‑o noapte, Toto trecu chiar pe sub nasul unei santinele care dormea tun, în tovărăşia unui om înalt, acoperit de o glugă blănită; se duceau spre pădure, unde o sanie îi aştepta şi, cu toate că ningea tare, vizitiul povestea că omul cel înalt avea cizme roşii. La urma urmei, eu nu văd nicio piedică, nu‑i aşa, ca însuşi diavolul să‑şi fi ales drept reşedință orăşelul nostru; e doar un loc din cale afară de plăcut, şi apoi e oraşul unde se întâmplă minuni fără ca să intervină Dumnezeu.

Poarta în oglindă În odaia unde dormea Anișoara era în colț o oglindă, pe care dac‑o loveai ușor scotea un sunet frumos. Fetiței îi plăcea oglinda. Odaia se prelungea dincolo de luciul ei și era ciudat că de fapt nu se putea să te plimbi și să te joci în oglinda cea mincinoasă. 234

Însă iată ce s‑a întâmplat într‑o noapte. Toată lumea dormea și Anișoara mai adânc decât toți, când deodată nu știu cum se face că se deșteaptă și se așază privind împrejurul ei. Nu era deloc înfricoșată, o lumină blândă făcea să se vadă toate lucrurile și niște glasuri mici argintii s‑auzeau din unghere. Ascultând, Anișoara înțelese că vorbeau ácele pierdute, căzute între scândurile dușumelelor. Degetarele se rostogoleau pe undeva, pe sub pat, penițele ruginite, vârfurile de creioane și bucățelele de hârtie rupte de dânsa făceau zarvă și se plângeau de soarta lor amară… „Nimeni nu are nevoie de noi”, spuneau ele. Dar fetița n‑avea timp să se‑ntristeze. Un alt sunet clar ca un clopoțel de argint se făcea auzit. Oglinda din colț făcu „bang” și se deschise ca o poartă. Anișoara sări din pat și pătrunse fericită în lumea poveștilor. Poarta care se dăduse în lături era grea, din lemn negru și ferecată‑n alamă, pe prag într‑un strat gros de praf, zăceau ursul de pâslă fără urechi și fără coadă, păpușa cea veche, ruptă și cheală de tot, câteva plumiere și niște panglici. Pe toate Anișoara le cunoștea. Erau lucruri pe care le stricase și le zvârlise demult, revăzându‑le îi păru rău și‑ar fi vrut să le ridice de jos. Însă ursul de pâslă se ridică singur și păpușa de asemeni ca și când ar fi fost vii. Ochii lor de sticlă colorată străluceau prietenește, părea că uitaseră și iertaseră chinurile la care Anișoara le supunea. „Mergem cu tine”, ziceau ei și într‑adevăr porniră. Drumul pe nesimțite se lărgea. Curând ajunseră între o câmpie verde străbătută de‑un râu foarte limpede. Era cald, întâlneau fel și chip de flori ca niște clopote, ca niște stele, ca niște pahare mici cu gura în jos. Toate florile acestea sunau când bătea vântul și ceea ce era mai frumos, își schimbau mereu culoarea. Margaretele se făceau când albastre, când roșii, crinii păreau roșii și‑n clipa următoare albi ca zăpada, ca să nu mai vorbim de trandafiri, erau mai schimbători decât toate celelalte flori și câteodată se făceau negri catifelați ca întunericul din fereastra deschisă noaptea înspre grădină. Anișoara mergea pe jos, cu picioarele goale, cu ursul în dreapta și cu păpușa în stânga și se minuna de ce vedea și‑auzea în țara de dincolo de oglindă. „Aici nu moare nimeni niciodată și niciun lucru rău nu se‑ntâmplă”, șopti ursul la urechea fetiței. „Oare Făt‑Frumos, zâne și cai cu aripi nu locuiesc aici?” „Ba da, zâmbi păpușa. Și Albă-ca-Zăpada, și pitici, și Țăndărică, şi păpușa de lemn, pe toți îi putem întâlni.” Asta era foarte frumos și neașteptat. Anișoara își ciupi brațul să vadă dacă nu visează. Dar nu, era trează de tot. Soarele lumina sus pe‑un cer fără nori și dacă n‑ar fi știut că‑i în țara poveștilor, ar fi jurat că se plimba prin grădina bunicilor de la Valea Mare. Din volumul „Cântarea munților”, B.P.T., 1988

235

PUBLICISTICĂ

Ivan Turbincă, povestire pentru copii Zilele acestea am văzut la teatru Ivan Turbincă şi m‑am gândit că, la urma urmei, aceasta nu‑i poveste numai pentru copii… Copiii nu pot înregistra din frumusețile acestui basm decât câteva efecte ilariante (dracii şi moartea puşi la respect în turbincă) sau cel mult se pot bucura de viața fără sfârşit şi pururea cheflie a lui Ivan. De fapt, povestea e mai degrabă pentru bătrâni şi pentru o filozofie senină: viața şi moartea, bine şi rău, toate au un rost şi să te împaci cu ele, e cea dintâi condiție a fericirii. Ivan, în alegoria acestui basm, ar reprezenta omul în genere, omul mediocru, bun la suflet, dar superficial, şiret şi poate tocmai de asta, deloc înțelept, răpit de satisfacțiile naturale şi imediate ale vieții, dar temându‑se de Dumnezeu şi de țar. Ivan n‑are nimic deosebit, dar e nespus de simpatic din pricina nepăsării, mai bine zis a bucuriei cu care îşi cheltuieşte viața. Cât de caracteristici sunt îndrăznelile, poznele lui Ivan, care se ştie protejat de Sfântul Petru şi umilința lui când trimisul lui Dumnezeu îl dojeneşte (de fapt, el nădăjduieşte până la ultima clipă că nu presimte decât vag grozăvia vieții fără sfârşit cu care Dumnezeu îl pedepseşte). Comportarea lui e mereu unitară, căci de frica gândului sau a singurătății el continuă să petreacă. Însă cât tragism este în chipul acestui Ivan, care nu mai are turbincă năzdrăvană, care nu mai poate muri şi care nu mai poate să ştie ce să facă din viața lui nemărginită – a obținut veşnicia. O înțelepciune (poate seculară pentru că originile acestui basm sunt populare) ne învață că veşnicia nu‑i de nasul nostru, că Dumnezeu însuşi poartă poate această veşnicie ca pe o povară şi moartea pe care am voi, ca şi Ivan, s‑o pecetluim într‑un sicriu, este un dar şi un repaus… Minunate sunt evocările iadului şi ale raiului, cu adevărat dramatic momentul când bețivul Ivan aude bătaia tobei: Război! se gândeşte el şi imediat ne dăm seama (dar numai pentru o clipă şi asta e frumos) că Ivan mai poate fi şi altceva decât este, că undeva în sufletul acesta chefliu zace un uns al datoriei. 238

Apoi o pătrunzătoare poezie trece de la un capăt la altul al poveştii. Îl simțim pe Dumnezeu aproape, un ochi luminos deschis deasupra noastră, un părinte, care ne lasă să ne facem de cap, dar veghează. În drumul către împărăția cerului, întrebând din om în om, simțim restriştea bietului Ivan, oştean împărătesc, care‑i atât de plictisit de libertate, că fără să‑i ceară nimeni, se face portar la rai. E aceeaşi filozofie ca în Faust: numai munca îl satisface pe om. Poveste pentru copii? Poate. Dar fiecare o trăim, şi eu, şi d‑ta şi toți suntem Ivani, care am vrea să ajungem la rai, care nu știm ce să facem cu viața, dar dorim veşnicia. Ne‑am întâlnit cu Sfântul Petru şi i‑am cerut turbinca unde am băgat de‑a valma dracii şi moartea de care ne temem – ne‑am crezut puternici şi am uitat că noi, cu toate dorurile pe care le avem, suntem în mâna cuiva mult mai puternic, care, la rândul lui, surâde şoptind: „poveste pentru copii”. „Iaşul”, 4 aprilie 1938

G. Călinescu  – Enigma Otiliei Două sunt felurile bărbaților de‑a scrie despre femei: Cel dintâi este felul lui Tolstoi, în Anna Karenina. Eroina este „obiectiv redată”, văzută parcă printr‑un suflet de femeie. Cealaltă este aceea a dlui G. Călinescu, în Enigma Otiliei. Aici nu vedem femeia decât prin prisma bărbatului, a aceluia care o iubeşte. Ciudat! Atitudinea lui Tolstoi este uneori aproape crudă. Şi totuşi, nicio altă femeie, din cărți sau din viață, nu ne devine simpatică, prietenă chiar, în gradul în care ne este Anna Karenina. În romanul domnului G. Călinescu, pentru a cunoaşte pe Otilia, avem nevoie de Felix, eroul masculin al cărții. Lectorul simte multă compătimire şi simpatie, dar mult mai atenuată decât în Anna Karenina. De ce? Pentru că nu pricepe decât frumoasa imagine a Otiliei, oglinda fiind sufletul, iubirea lui Felix. Este într‑adevăr multă poezie în felul acesta enigmatic în care ni se destăinuieşte Otilia, cu vaporoasa ei ființă, înconjurată de volane cu bucle. Ea ne încântă într‑atât, încât, la sfârşitul romanului, când aflăm că Otilia a devenit o doamnă foarte picantă, gen actriță întreținută, nimic din slăbiciunea noastră pentru dânsa nu dispare. Ne întrebăm doar atât – ca şi Felix – „unde‑i Otilia”? şi o pătrunzătoare mâhnire ne cuprinde când închidem cartea. 239

Dar să încercăm a dezlega enigma Otiliei. E vorba de un exemplar de femeie de rasă (însă nu extraordinară). Cazul ne e clar: atrage ca un magnet multă ură (femeile) şi multă iubire (bărbații). Aceste două sentimente egal de pătimaşe sunt ca nişte raze puternice care se întâlnesc deasupra chipului gingaş al Otiliei, transfigurând‑o. De aici şi enigma, căci altfel am cunoaşte‑o pe adevărata Otilie numai grație unei lumi normale, egale. De fapt, eu am întâlnit‑o pe Otilia pe stradă (o vreme am fost prietene). Nu mai poartă volane, are poate peste bucle un basc, pantofi cu talpă de crep. Mi‑am dat seama că nu‑i făcută pentru a ajunge doamnă picantă, gen actriță întreținută (am în materie de artă o intuiție surprinzătoare, care, dacă aş fi bărbat, s‑ar numi îndată talent). Cu toate că‑i spune lui Felix: „Noi, fetele, suntem proaste”, Otilia e foarte deşteaptă, curajoasă, lipsită de prejudecăți, aşa fel încât emanciparea numelui ei, ca şi superstițiile altora sunt ridicole alături de dânsa. Otilia e spontană şi e frumoasă, în acel fel în care‑i poezia, adică fără să se ştie bine de ce. I se oferă două categorii de bărbați. Pascalopol sau Felix (categoria Stănică fiind exclusă, când e vorba de Otilia). Pascalopol este bărbatul cam în vârstă, bogat, elegant, instruit, gata să‑i dea totul fără să‑i ceară nimic, el o înțelege mai bine ca Felix. Dar nenorocirea este că nu poate fi câtuşi de puțin Felix. Acesta din urmă e un ambițios, tânăr, cast, sensibil şi tocmai din cauza asta o ridică pe undeva sus, unde‑şi propune s‑ajungă, dar după mulți ani, când va fi bogat ca şi rivalul său. De altfel nu bogăția îi lipseşte, ci experiența sau intuiția lui Pascalopol. Îi cere Otiliei să aştepte şi ea răspunde: „Succesul nostru (al fetelor) în viață e o chestie de viteză, la treizeci de ani tu te‑nsori, iar pentru mine începe declinul”. Însă nimic n‑ajunge până la Felix. El şi‑a creat, odată pentru totdeauna, o Otilie ideală (făcută din volane mai ales). Ea zice: „Pot fi soția ta şi fără binecuvântarea lui popa «Țuică», dar Felix se culcă pe cealaltă canapea şi adoarme spunând, în chip de «noapte bună», sunt foarte fericit”. De fapt, dacă Felix ar fi fost ca Pascalopol, n‑ar fi dormit pe cealaltă canapea şi „enigma” Otiliei făcea loc Otiliei reale, iubită, tot atât de „interesantă”… Această biată Otilie, doamnă picantă, după mulți ani îi spune lui Pascalopol că dac‑ar şti că Felix sufere, „nu s‑ar da înapoi să‑l înşele cu dânsul”. Oricum, când voi mai întâlni‑o pe stradă, am să‑i spun: „Nu trebuia să‑l înşeli nici pe Pascalopol, nici pe Felix (au ei grijă de asta, niciodată n‑au făcut altceva decât să înşele!). Dacă nu‑i prea târziu, studiază, căci dacă e adevărat că o femeie care nu place niciunui bărbat e un monstru, nu‑i mai puțin adevărat că tu, care placi… tuturor bărbaților, poți fi o bună pianistă, de o pildă”.

Victor Măgură  – Tâmple în flăcări Astăzi toată lumea (tânără) scrie poeme. Odată cu bobocii, au apărut anul acesta câteva volume subțiri, îngrijite ca exterior şi, din pricina numelor noi de pe copertă, atrăgătoare. Trebuie să fii un nefericit şi aşa‑zis om, ca să te apropii de o carte cu poezii – chiar proaste – fără seriozitate. Oricum este ea, e o mărturisire, o încercare de a birui banalul, de a găsi frumusețea. Deocamdată, n‑a reuşit. Dar mâine? Şi presupunând că nu va reuşi niciodată, aceasta nu scade întru nimic emoția cu care acel tânăr necunoscut a trăit şi şi‑a mărturisit poemele. Trebuie să ne apropiem de poezie cu pietatea cu care te apropii de un mort: cine ştie dacă el nu trăieşte undeva deasupra noastră şi dacă nu se va întoarce cândva… Dar toate acestea n‑au decât prea puțină legătură cu dl Victor Măgură şi cu poemele sale. Am vrut să spun numai aşa, în treacăt, că poemele proaste şi poeții tineri sunt cei spre care trebuie să privim, pentru că totuşi există la dânşii în potențial. Dl Victor Măgură are o atitudine interesantă față de propriul său lirism. Cochetează şi se preface nepăsător. Lucrul acesta, pe alocurea, e de‑a dreptul copilăresc. Însă eu voi spune deschis: N‑am vrut decât să vă mint, Niciun acord de argint, Nicio petală de vis…

Întocmai ca un copil care, după ce a recitat, îndemnat de familie, Regina ostrogoților, se supără şi scoate limba. Ceea ce mai este neplăcut la dl Măgură şi nu atât de neplăcut pe cât de dăunător artei sale, sunt amintirile literare, artistice şi muzicale, care revin în fiecare pagină: Cu trupu, RODIN în granit (pag. 3)

Te profilai, clar ca o melodie a vienezului STRAUSS (pag. 7)

asemeni vechii NIOBE

(pag. 19)

Mă vei compara desigur cu RILKE

(pag. 41)

Suplimentul ziarului „Iaşul”, luni, 2 mai 1938

240

241

Toate acestea sunt de prisos şi supără, întâi, pentru că începem să ne îndoim că dl Măgură a trăit în intimitatea acestor mari nume şi apoi, pentru că avem impresia că vrea să ne sperie… Şi, mai la urma urmei, ce te faci dacă eu nu l‑am citit pe Rainer Maria Rilke? De ce să te prinzi de surtucul cuiva? Oare singur nu poți ieşi deasupra, în lumină? Desigur, e vorba numai de obsesia unor emoții artistice recente; dar vreau să arăt dlui Victor Măgură impresia ce poate face. Încolo, sunt lucruri frumoase, neaşteptate: Cum să mai visez? Cum să vorbesc de viață şi iubire Eu care am uitat de mult Culoarea catifelată a frunzelor

lui inimă pe care o ține sub ochii noştri cu delicatețe şi timiditate – toate acestea sunt calități puțin comune şi dl Victor Măgură câștigă încrederea şi simpatia lectorului. Şi într‑adevăr, nici încrederea, nici simpatia nu sunt dezmințite. Poezia se desfăşoară cu încetul şi se înfiripă, o recunoşti – e cea adevărată, e cea îndelung căutată: Noi suntem fluturii albi ai morții, Când ne plimbăm singuratici pe alei, Zările‑şi închid cu zgomot porțile Învârtind, zornăitor, chei. Oamenii vii ai târgului se opresc înfricoşați lângă ziduri, Privindu‑ne pe sub gene cu ochi imenşi. Nefireşti. Pegaşii constelațiilor descind din ceruri la scară. Haideți, suflete triste, urcați‑vă iute‑n caleşti. „Iaşul”, 8 mai 1938

Sau din ciclul, mai reuşit, intitulat Sanatoriu: Când îşi sunau zorii la geam clopoțeii Sora Caterina cântă în grădină Soră, soră, Sunt îndrăgostit de mâinile tale, De ochii adânci cu umbrele norilor, Toamna îmi scutură‑n suflet petalele, Dar nădejdea m‑a umplut cu zborul cocorilor.

Georgeta Mircea Cancicov  – Moldovenii

Nicăieri însă dl Victor Măgură nu‑şi dă drumul aşa‑zisei inspirații. Preferă să fie prețios şi pedant puțin, decât liric ca un robinet uitat deschis. Lipsa obişnuitei belteli, concentrarea uneori supărătoare a sentimentului, gravitatea sinceră, adolescentă, aş zice, cu care‑şi priveşte propria

Cele dintâi calități ale cărții dnei Georgeta Mircea Cancicov sunt spontaneitatea şi naturalețea. Ceea ce e plăcut la dna Cancicov e că d‑sa nu ține să ne captiveze printr‑o intrigă complicată sau subtile analize sufleteşti: cotidianul este unica intrigă ce descrie întâmplări banale, pe care însă autoarea ştie să le facă interesante, ceea ce nu e puțin lucru. E vorba de un sat întreg; eroi mai mult sau mai puțin „principali” nu există. Ion, Profira, Rusu şi Lucreția, toți sunt la fel de importanți în ochii autoarei. Satul, el însuşi, cu copacii, casele, animalele, e unul din eroii cărții. Avem de fapt un singur personaj: Moldovenii. Ca o ființă cu multe fețe şi multe brațe, aceşti Moldoveni săvârşesc sub ochii mereu curioşi ai cititorului actele milenare: moartea, iubirea, naşterea, munca ogorului lor. Fondul sufletesc al acestor oameni ne este dezvăluit rar şi prin adevărate izbucniri asemănătoare celor ce se petrec mereu în natură. Citind anumite pasaje, te gândeşti că țăranii sunt mai complicați şi mai fragili sufleteşte, decât ne închipuisem, de pildă partea intitulată La Páulet. Cartea e plină de dialoguri, pentru care autoarea are o deosebită predilecție şi pricepere. Nu se poate nega o oarecare asperitate – poate voită – o dorință de realism, cu orice chip, un stil abrupt, parcă înadins stângaci, ca şi cum dna Cancicov s‑ar teme să nu fie furată de condei, în paguba realității aceleia aşa de vii şi de dragi d‑sale. De‑a dreptul zguduitoare este partea intitulată Face, Țața Ioana. O femeie se chinuieşte să nască într‑o

242

243

Unele poezii ar trebui citate integral: poate cu greşeli, dar sunt pline de o suferință discretă şi totuşi intensă. În alte părți sunt redate cu multă pricepere stări jumătate sufleteşti, jumătate fizice: Pe când sufletul – albă văpaie prin trupul dens transparent se răcoreşte‑n ploaie călcând peste inimi atent.

casă de țară, cu paiele aşezate pe jos; celelalte care au venit s‑o însoțească sunt tot jos, împrejurul ei, beau rachiu şi‑o sfătuiesc cum să nască mai repede. Toată scena e luminată de focul din plită: „Măi Antoane, trimite‑l pe Alecu la Gheorghe Ipate să‑i dea puşca. Dacă n‑o speriem, rămâne cu copilul în ea. Spune‑i să tragă după casă, spre geam, trei focuri!” Iar alta zice: „Fă Ioană, ia pune‑te tu şi joacă o sârbă ca bărbații şi caută să uiți”. Ni se pare exagerată mulțimea interjecțiilor şi a strigătelor de tot felul, dar nu negăm că autoarea le va fi auzit în realitate; în text însă toate acestea strică şi‑ți dau impresia unor țărani care nu pot vorbi articulat, ceea ce e fals. Țăranii sunt sfătoşi, au o limbă colorată, savuroasă, redată de altfel şi de dna Cancicov, care ne apare ca o admirabilă observatoare, o cunoscătoare a vieții de la țară şi desigur posesoarea unui ingenios talent. „Jurnalul literar”, an. I, nr. 1, 1939

Mary Webb  – Vulpea (Traducere de Dora Arion)

Singur Eduard nu încetează s‑o iubească. Sufletul lui pur simte că Hazel rămâne nevinovată. Toată vina e a mea, îşi zise el, că n‑am fost un bărbat pentru Hazel. O delegație vine la pastor să‑i ceară să demisioneze sau să‑şi alunge nevasta. Eduard demisionează. Acum Hazel îşi iubeşte bărbatul şi nu cere decât să‑i poată dovedi aceasta; dar în vreme ce Eduard discută cu delegații, se aud câinii de vânătoare ai lui Jack şi Hazel îşi aminteşte că vulpea ei nu‑i în cuşcă. Înainte ca cineva să bage de seamă, ea aleargă în întâmpinarea vânătorilor şi zăreşte vulpea urmărită de câini. Hazel o ridică în brațe şi caută să fugă, însă acum nu‑i aşa de sprintenă ca pe vremuri şi câinii o înconjoară şi o sfâşie. Întreaga operă emană o generozitate încântătoare şi o puritate în sensul moral al cuvântului, cum nu întâlneşti decât la nordici. Fiecare pagină poate fi un poem în proză. Iubire de viață şi poezie, iată cum poate fi definită cartea scrisă de Mary Webb. Iar cât despre Hazel Woodus, ea se înalță cu talia ei feciorelnică printre cele mai interesante figuri feminine din literatura mondială. „Jurnalul literar”, an. I, nr. 2, 1939

Cartea aceasta e scrisă aşa de uşor şi naiv, cum respiră copiii. E vorba de o fată, Hazel Woodus, care se mărită cu pastorul Eduard, fără să‑l iubească, numai pentru că Eduard îi promitea să fie bun cu vulpea ei, cu pasărea bătrână şi iepurele năpârlit, întreaga menajerie a tinerei Hazel, prietena tuturor animalelor. Tot aşa de asexuată ca o frunză, Hazel simte pentru Eduard o dragoste de soră; el e bun, citeşte frumos din biblie şi i‑a cumpărat rochii multe. Dacă bogatul şi impetuosul fermier Jack n‑ar fi intervenit, Hazel şi Eduard ar fi ajuns cu vremea nişte soți fericiți, însă fermierul, cu dragostea lui brutală, trezeşte în Hazel nişte sentimente tulburi; instinctul o cheamă spre castelul lui Jack, şi iubirea spre muntele cel mic al domeniului, lângă caprele lui Eduard. Hazel nu cunoaşte lumea, legile societății îi sunt cu totul străine. Ea îl părăseşte pe Eduard ca să‑l urmeze pe fermier, însă firea sângeroasă a acestuia (vânător pasionat de vulpi) o dezgustă şi Hazel revine lângă soțul ei. Dar tot ținutul cunoaşte aventura ei, mama lui Eduard, cât şi Marte, servitoarea lor, încep s‑o disprețuiască şi s‑o persecute pe Hazel. Atunci ea îşi aminteşte castelul aproape gol, tovărăşia loială a lui Jack şi cum era stăpână şi liberă acolo, întocmai cum ar fi făcut şi vulpea ei. Hazel se duce încotro crede că‑i va fi mai bine. Fermierul, fericit şi triumfător, o primeşte. Hazel e însărcinată încă de la prima ei vizită la castel şi scandalul nu mai poate fi evitat.

O carte cu amintiri din copilărie şi adolescență. Dl Beza are o frază frumoasă şi o sensibilitate vie, totuşi e ciudat cum, cu toate acestea, amintirile d‑sale nu sunt cu totul interesante. Ai prea mult impresia unei oglinzi plimbate pe deasupra unui frumos peisaj. Dar parcă ar fi fost mai plăcut ca oglinda aceea să nu fie aşa fidelă; am avea în cartea dlui Beza o realitate mai transfigurată, o lume mai puțin adevărată dar mai vie. Asta poate din pricină că în materie de amintiri, ca şi de poezie, personalitatea autorului are mai mult rol decât materialul pe care‑l tratezi sau tehnica pe care o întrebuințezi. Reținem totuşi figurile aşa de vii ale celor două bunici; episodul cu gura beciului şi frumoasa figură a lui Cona ne aminteşte unele personaje ale lui Delavrancea. În general, cartea dlui Beza e ca acele acuarele corecte pe care le‑ncearcă fetele de pension cu talent, care plac în măsura în care promit ceva mai frumos şi poate îndepărtat.

244

245

Marcu Beza  – Cartea cu amintiri

„Jurnalul literar”, an. I, 12 februarie 1939

[Cetim cu surprindere…]

închipui că nimenea nu va avea îndrăzneala să susțină că noi toți moldovenii fugiți din fața războiului pustiitor suntem fascişti, îmbogățiți de război sau mai ştiu eu ce criminali care ne-ngrozim de judecata poporului…

Cetim cu surprindere în Scânteia No 18, an I din 8 X 944, un articol intitulat: Strigoii n‑au ce căuta în Moldova. Din rândurile groase şi fără iscălitură reiese lucruri neadevărate, probabil autorul nu‑i moldovean, nu cunoaşte cum s-a petrecut refugiul nefericiților locuitori ai provinciei greu încercată de război şi ceea ce este mai trist, a scris înainte de‑a se informa. Socotindu‑l de bună‑credință, vom căuta să‑l lămurim, întrucât suntem unul din cei care cunoaşte, întâmplător, lucrurile. N-au fugit din Moldova numai „slugile vânzătoare de țară ale lui Hitler care se refugiau din fața mâniei poporului”. Aceste slugi, în care vrea să lovească autorul articolului, erau de fapt fugite mult înainte ca armata roşie să se fi apropiat de Prut; atât ei, cât şi averile lor agonisite din jaf, în acel moment, erau puse bine la adăpost tocmai lângă cealaltă graniță a țării sau chiar în străinătate. Iar acei care fugeau în momentul apropierii iminente a frontului erau în marea lor majoritate oameni necăjiți, funcționari mici, cu-n salariu de mizerie, muncitori şi țărani îngroziți nu de judecata poporului, ci de războiul care urma să se dea peste capetele lor, în clipa imediat următoare, când Moldova devenea teatru de război. Au fugit de groaza morții în trenuri descoperite, îngrămădiți, era încă iarnă şi‑au călătorit săptămâni de zile, deasupra lor ningea şi ploua; copiii înghețau şi erau zvârliți ori îngropați pe marginea terasamentului. Femei gravide – au născut în vagoane de marfă, bătrâni au murit, neputând îndura oboseala. Am fost între ei, i‑am văzut. Nu erau profitorii regimului, ci victimele lui, nu plângeau averi agonisite prin crimă, ci bunuri modeste, fructul unei vieți de trudă. După ce‑au ajuns la destinație, toți aceştia şi încă un număr de nu ştiu câte mii de premilitari ridicați cu forța au devenit cerşetori. Căci stăpânirea se interesa prea puțin de ei. Funcționarilor li s-a plătit (la unele instituții) leafa pe trei luni cu titlu de împrumut; însă liberii-profesionişti, micii proprietari şi negustori, muncitorii – au rămas la voia întămplării. Nu putem şti câți au murit în mizerie şi câți se mai zbat încă nădăjduind că se vor întoarce într‑o zi acasă. Aceasta fiind realitatea, ar fi fost bine ca autorul articolului Strigoii să pomenească şi de aceşti năpăstuiți, victime ale măcelului dezlănțuit de nebunia nazistă. Alături de înfierarea funcționarilor venali, a îmbogățiților şi profitorilor de tot felul, înfierare pe care‑am fi voit‑o mai precisă, cu nume, căci sunt nume de toți cunoscute, să se ridice un glas şi-n apărarea celor care, în pragul iernii, printre străini, fără bani şi fără haine se zbat să găsească mijloace de transport şi‑un sprijin cât de mic pentru a reveni la gospodăriile lor. „Scânteia”, ziarul partidului comunist care luptă pentru dreptatea tuturor năpăstuiților, nu poate să nu aibă un cuvânt de spus şi în această tragică chestiune – a întoarcerii moldovenilor la vetrele lor. Căci îmi

Copiii îngheață de frig. Şi nu-s lemne. Nu poți cumpăra decât de la depozitarul tău, din cartierul unde locuieşti. La acesta te trimite toată lumea. M-am dus deci cu inima plină de groază şi speranță (foarte puțină, dar în sfârşit, speranță). Am un copil de trei ani care-ngheață, m-am hotărât deci să fiu supus, zămbitor, gata la orice concesiuni etc. şi m-am prezentat domnului Marinescu, depozitar de lemne în Popa Nan. Dumnealui însă n-are chef să vorbească. Îmi arată curtea goală. – Nu-s lemne. De altfel nu eşti înscris. – Ba da, sunt. Era înscris soțul meu. Pe bonul lui vreau să iau; cel puțin o sută de kg. Avem copii în casă, gândeşte‑te. – N-am, spune domnul Marinescu, şi nici nu voi avea. De asta nu mai fac înscrieri decât în măsura posibilităților. Şi‑mi aruncă o privire repede. Lucrul mi s-a părut ciudat. De unde ştie domnul Marinescu că nu va avea lemne. Cum de‑a pătruns aşa de bine tainele ascunse ale celorlalți muritori, tainele viitorului. Oricât ar fi el depozitar de lemne în timpurile (acestea) grele, asta tot n-are de unde‑o şti. M-am dus deci la gară, la Obor. Acolo erau vagoane de lemne şi căruțe care încărcau. Un domn care părea să fie „mare” pe la C.A.P.S. a binevoit să mă lămurească: – Depozitarii au primit lemne, pentru satisfacerea nevoilor urgente. – Al meu n-a primit, spun cu tristețe. – Unde locuieşti? – Pe Popa Nan, 49. – Cum n-a primit? Acolo‑i Marinescu, i‑am dat lemne de curând. Trebuie să aibă. Fă reclamație. Între timp, nişte domni foarte bine îmbrăcați şi bine hrăniți, care nu scoseseră tot timpul niciun cuvânt, plecară în urma căruțelor încărcate vârf. – Oare cum au făcut de le‑au găsit? – Cum? râse un pârlit care se-ntorcea ca şi mine cu buzele umflate, au plătit dublu şi le‑au luat de la rampă. Lemnele se vând celor care nu se uită la preț, de la rampă. De asta depozitele sunt goale. M-am întors la domnul Marinescu. L-am implorat. M-am umilit. Zadarnic. Dumnealui mi‑a arătat un registru unde un inspector iscălise cu

246

247

[Copiii îngheață de frig…]

acoladă şi de unde reieşea că depozitarul meu îşi făcuse datoria de‑a aproviziona pe cei din cartierul său… în măsura posibilităților. Astfel, după o zi de alergătură zadarnică, m-am pomenit iar acasă în ghețăria mea. Mă învelesc cu paltonul şi încerc să dorm. Copilul tuşeşte şi nu se mai joacă.

[Stau lângă o şcoală primară…] Stau lângă o şcoală primară. Şi-n fiecare zi, la amiază, văd ieşind copiii. Strada se umple deodată ca albia unui pârâu după o ploaie văratică. Soarele devine mai luminos şi inima mi se umple de speranțe. E ca şi când aş vedea venind spre mine viitorul. Acel viitor spre care privim mereu, dar pe care prezentul cu scăderile lui îl covărşeşte în momente de oboseală. Copiii trec fără să mă vadă, hainele lor multicolore, fundele din părul fetițelor, capetele tunse ale băieților gata mereu de bătaie, totul mă-nveseleşte. Dacă ar şti ei cât bine îmi fac, reamintindu‑mi cu prezența lor în fiecare zi că lumea nu sfârşeşte cu noi, aceştia, care‑am suferit poate prea mult ca să mai putem fi fericiți vreodată. Ei, în schimb, vor avea tot ce ne‑a lipsit. Ascult glasurile‑argintii, nevinovate, fiecare e un îndemn şi‑o mustrare. Trebuie să lucrăm pentru copii. Pentru ca cel puțin ei să nu cunoască umilința, foamea, războiul şi toate degradările trupului şi ale sufletului. Această imagine a copiilor, care se revarsă pe străzi la ora amiezii, ar trebui să stea pururi înaintea fiecăruia dintre noi. Cărturarul când ridică de jos condeiul să scrie, să se gândească la ei. Şi cel care strânge puşca pe front să‑i aibă în inima sa. Fiecare care munceşte în orice fel şi care are‑o răspundere mică sau mare – ar trebui să nu-nceteze de a‑i avea înaintea lui, căci de fapt generația noastră şi încă multe după noi vor trebui să muncească din răsputeri pentru o lume mai bună, o lume de lăsat moştenire copiilor care se joacă în fața casei mele şi‑a dumitale, cetitorule. Dar asta‑i se-nțelege‑i mai greu. Să iubeşti viitorul şi să te simți dator față de cei care vin. Fascismul a-nvățat pe tinerii acestei țări o lege mai simplă, mai uşor de urmat – aceea a bunului-plac sprijinit de forță. În locul iubirii de oameni au pus ura, care e, vai, mai uşor de cultivat şi al cărui „dinamism” – am văzut unde‑a dus omenirea. Toți cei care se simt cuprinşi de milă când se vorbeşte de epurație şi de pedepsirea fasciştilor vinovați de dezastrele la care am asistat, să‑şi îndrepte privirile lor miloase şi-nlăcrămate spre tinerii otrăviți de doctrinele totalitare; tinerii care au devenit cu‑atâta uşurință asasini ai profesorului Iorga şi‑ai altora mai puțin însemnați, dar la fel de nevinovați, tineri care urăsc viața cu-nverşunarea cu care ar fi firesc s-o iubească. Să‑i privească, domnii miloşi şi să spună: acest spectacol nu‑i umple, nu i‑a umplut de groază? Iar dacă da, atunci cum 248

pot cere milă pentru otrăvitorii tineretului român? Şi‑apoi să ne-ntoarcem la copiii, astăzi de şcoală primară; de aceştia nu‑i este milă nimănui? Dacă fasciştii rămân liberi, ei vor face dintr‑înşii ceea ce‑au făcut şi din ceilalți, apologeți ai urii, ucigaşi fanatici, oameni care nu slujesc decât moartea. Suntem datori să pedepsim pe vinovați. E o datorie sfântă nu numai față de victimele nevinovate care din mormintele lor nu mai pot cere dreptate, ci mai ales față de copii, față de țara de mâine care nu mai trebuie să cadă pradă duşmanilor de ieri şi de totdeauna. Mila pentru fascişti se confundă cu ura pentru oamenii cinstiți, muncitori şi-ncrezători în dreptatea care trebuie să vină odată. Evrei şi ruşi au fost ucişi pentru marea vină de‑a se fi născut din părinți evrei şi ruşi. Atunci puține glasuri, şi‑acelea cu sfială, au vorbit de milă. Astăzi se cere pedepsirea fasciştilor, a hitleriştilor şi‑a îmbogățiților de război, toți aceştia au fost liberi să nu fie ce‑au fost şi să nu săvârșească crimele pe care le‑au săvârşit. Nu li se cerea pentru asta decât un dram de conştiință omenească. N-au avut‑o. În folosul lor propriu sau al stăpânilor lor au trimis la moarte sau au ucis cu propria lor mână zeci şi sute de nevinovați. Prin propaganda lor – au dezlănțuit războiul din care au tras foloase – şi l-au continuat ani de zile după ce devenise evident pentru oricine că‑i un război pierdut. Şi-n folosul acestora se invoacă mila. Dar trebuie să spunem fățiş că o astfel de milă ar fi neruşinare şi‑o greşeală de neiertat, pe care-n curând am plăti‑o scump. Franța – care e, mi se pare, o țară mai profund democrată decât noi, a păşit îndată la epurație. Citim, c-au fost executați cutare şi cutare criminali de război. În Anglia – de asemeni, glasuri severe se ridică de pretutindeni. Numai la noi, în țara lui hatâr‑bacşiş, lumea se cutremură de milă. De şase săptămâni niciun vinovat n-a fost adus în fața vreunui tribunal. Metodele naziste trebuiesc, se-nțelege, excluse. Totul să se petreacă la lumina zilei, arestarea şi judecarea vinovaților celor mai vinovați să nu excludă dreptul de apărare. Să fie date publicității toate documentele acuzatoare. Fiecare să‑şi poată da seama de întinderea şi grozăvia crimelor – precum şi de justețea pedepsei. Până când nu se va face aceasta, niciun pas înainte nu‑i cu putință. Iar cât despre cei prea miloşi o să le spun ce mi‑a spus mie o țărancă văduvă din războiul trecut şi mamă a doi fii morți în războiul acesta: „Şi când mă gândesc, buna mea doamnă, că ăi de‑au făcut războiul or să aibă şi ei o singură moarte ca mine şi ca dumneta!”

[Milă pentru fascişti?…] De la 23 august încoace, de vrei ori nu, auzi mereu un cântec foarte duios, te miri chiar cât de dulce grai pot scoate urlătorii de până ieri, cât 249

de frumos se gudură şi‑ți vorbesc de toleranță, de respectul ideii şi‑al persoanei umane. Ei ar vrea cei dintâi să se bucure de toate aceste libertăți pe care le‑au urât cu-nverşunare şi le‑au dărmat cu furie oriunde le‑au găsit. Să se bucure şi mai ales să‑şi dosească crimele lor de neiertat. Blândețea lor prefăcută conține foarte mult cinism. Au aerul de‑a spune: „Ce să‑i faci? Sunteți obligați să ne suportați, democrația vă obligă, în ce ne priveşte am fost totalitari, aşa că vezi n-am putut face altfel decât să ne schingiuim victimele”. Frumos limbaj, domnilor fascişti. Nu ştiu pe cine vreți să-nşelați din nou. Uitați se vede că țara vă cunoaşte prea bine, azi, după ce patru ani v-ați arătat arama. Ați putut ucide şi desființa moraliceşte oameni care n-aveau altă vină decât aceea de‑a se fi născut evrei. Nimenea nu‑şi poate alege părinții sau nația, totuşi voi, duioşi tineri fascişti, ați găsit că fiecare evreu era destul de vinovat pentru a merita moartea. În ce vă priveşte – ați putut să nu fiți fascişti. Ați putut îmbrățişa altă doctrină decât aceea a forței brutale şi‑a urii oarbe. Ați fost liberi să vă abțineți de‑a sluji pe nemți. Ați putut să nu aveți averi, în vreme ce-n numele „ideilor voastre” tineri țărani nevinovați mureau pe câmpiile Rusiei. Apoi ca funcționari ai guvernului şi ca armată de ocupație ați fost de asemenea liberi s-alegeți între‑o purtare cinstită şi una de jefuitori şi ucigaşi. Ați ales‑o pe aceasta din urmă. Şi de vreme ce‑ați fost liberi s-alegeți şi ați ales, de ce vă mai plângeți oare? Vă curg lacrimi de crocodil de grija că democrația se va „compromite” prin arestarea şi punerea voastră la zid. Voi care‑ați schingiuit pe cei nevinovați – şi ați stors cea din urmă vlagă a patriei îngenuncheate, vorbiți despre milă. Dar nu vă trece oare prin gând că singuri, prin propria voastră voință liberă, v-ați pus în afara legilor; în afara comunității omeneşti, în rândul celor mai mari criminali, criminalii de război, împotriva cărora cu fermitate, fără dorință de răzbunare şi fără ură, țara e datoare să se apere şi se va apăra…

[Răspuns unui tânăr] Am citit în „Semnalul” un articol al unui tânăr de paisprezece ani; de fapt nu era un articol, ci mai degrabă un strigăt de revoltă împotriva barbariei războiului în care fasciştii au aruncat omenirea. /…/ Ce bine‑ar fi dacă toți tinerii ar simți la fel cu acesta care semnează rânduri atât de admirabile! Dar sunt speranțe ca şi alții să fi înțeles ceva din tragedia fără egal a războiului actual. La vârsta când ar trebui să se mai joace; maturizat – înainte de vreme – de atâtea zguduitoare realități, tânărul nostru scrie cuprins 250

de oroare: „Refuzăm fericirea bazată pe crimă”. Aş vrea să‑i spun, eu care am de două ori anii lui, că întreaga omenire civilizată a „refuzat” faimoasa fericire nazistă. Din păcate nu s-a putut răspunde forței decât prin forță. Popoarele iubitoare de pace au trebuit să ia armele pentru a stârpi pentru totdeauna pe cei care şi‑au făcut din imperialism şi militarism, din jaf şi crimă o doctrină politică, un ideal de viață. Însă după ce zgomotul armelor va înceta, copiii de astăzi vor fi chemați mâine să judece trecutul şi să hotărască viitorul. Când va veni pacea, să nu uitați ceea ce, copii fiind încă, ați văzut. Să nu faceți ceea ce supraviețuitorii şi urmaşii luptătorilor din celălalt război mondial au făcut. Să nu vă culcați pe laurii proaspeți, să nu vă lăsați biruiți de egoism, de oportunism şi de toate ispitele unei vieți comode şi uşoare. Alții vor dobândi pentru voi victoria şi pacea, dar vouă vă revine sarcina nespus de grea de‑a păstra pacea. Pentru aceasta să nu uitați niciodată grozăviile războiului. De câte ori ați fi ispitiți să trădați ideile democratice şi pacifiste pentru vreun folos personal sau pur şi simplu din lene; să vă amintiți: schilozii, orfanii, morții nenumărați, distrugerile vaste, cortegiul nesfârşit al suferințelor omeneşti pe care copii fiind le‑ați văzut. Toate au fost cu putință, numai datorită trădării, corupției şi lenei generațiilor dintre cele două războaie mondiale. Iar voi, adolescenții de azi şi făuritorii de mâine ai destinelor patriei, să ştiți că de veți greşi la fel, foarte curând veți vedea repetându‑se măcelul care v-a îngrozit copilăria. Dar, nădăjduim, să fiți mai vrednici şi mai fericiți şi vă dorim să puneți temeliile păcii eterne. Totul este posibil şi geniul omenesc nu cunoaşte înfrângere şi oboseală când îşi propune un țel de atins. Înaintea voastră şiruri de tineri s-au lăsat atraşi de fascism. Profesori, conducători şi propagandişti criminali – au reuşit să impresioneze imaginația tineretului prin simboluri şi practici bizare. Ceea ce era mai bun în tineri, dragostea de țară, înclinarea firească spre sacrificiul eroic, totul a fost aservit unor scopuri nemărturisite, scopuri criminale. Astfel, tinerii, care erau chemați prin generozitatea inimilor lor neîntinate de viață să sprijine progresul, pacea, dragostea dintre oameni, au fost siliți printr‑o perversă operă de denaturare a adevărului, să slujească războiul şi moartea. Băgați de seamă, ca la rândul vostru să nu fiți înşelați. Dar, ce spun eu, ochii voştri au privit de timpuriu în față orori care nu pot fi uitate. Ați cunoscut fascismul, nu din cuvinte, anume potrivite să sune frumos, ci din fapte. Adolescenții şi chiar copiii cei mai fragezi au plătit tributul lor de sânge Molohului nesățios care este războiul. Nu, voi nu veți mai fi o pradă uşoară pentru cei fără inimă şi fără conştiință. Curaj, tinere prieten, şi nu uita că pacea este-n mâinile tale.

251

LUC R Ă R I ÎN COLABORARE CU EUSEBIU CAMILAR

FOCURILE Dramă în 4 acte

P E R S OA N E L E : HORIA CLOŞCA CRIŞAN KENDY TRIFU CONTELE PALY ISTVAN RAFAELA OLOGUL GORUN IRINA PĂTRU IACOB AL TOPEI Ştafete, popor, cătane, domni, slujitori, temniceri, şerbi

ACTUL I

Toamna 1784, într‑o noapte, pe valea Arieşului Stânci mari, de diferite forme. Poteci urcă în munți, în toate părțile. Printre stânci, curge un şipot grăbit. Urme de focuri. Bate vântul de toamnă târzie. Departe, în fund printre vârfuri, se zăresc turlele unui castel în care se văd umblând luminițe roşii. Pe măsură ce cortina se ridică, în toate părțile zărilor răsună buciume, cornuri. Ard focuri roşii, mari, departe, pe creste. 254

După un răstimp, buciumele dinspre Răsărit se sting, tot mai departe, în chemări grăbite, scurte, pentru ca să se audă mai puternice buciumele din munții de la Apus. Când acestea tac, reîncep prelung, departe, cele dinspre Răsărit, dând impresia că‑şi răspund. Cântă cocoşi singuratici. Urlă câini. Un clopot bate a pericol. Zarea se aprinde roşie, departe, în spatele castelului, aşa fel că turlele se conturează, negre, ascuțite, din când în când, când cerul se înroşeşte mai tare. E trecut de miezul nopții. Mijlocul scenei, o răscruce de drum. Copaci răsturnați, trunchiuri vechi, pretutindeni. Pe măsură ce acțiunea înaintează, scena înecată la început în întuneric, se luminează.

S c ena I-a Trifu, un drumeț TRIFU (înalt, cu taşcă de piele şi corn de vânătoare la şold. Cu căciulă țuguiată. Spânatec. Vine aproape în fugă. Se tot uită în urmă, ca şi cum ar fi urmărit): Doamne fereşte… Oare toți munții ard? (Se furişează pe după stânci.) DRUMEȚUL (care l‑a văzut): De cine fugi aşa? TRIFU (arătând focurile): Nu vezi mânia? DRUMEȚUL: Şi de ce fugi tu de mânia asta? Nu‑i om necăjit în munți care să nu se bucure văzând focurile… A… Sau precât văd, eşti slujbaş domnesc. (Îl urmăreşte cu toporul ridicat.) Nu‑ţi plac focurile robilor? Nu‑ți place răscoala lui Horia? Ai auzit tu, mişelule, ce‑i acum pe Crişuri, în toată țara Zarandului? Au ars toți grofii şi fişpanii… de la Ribița şi Zdrapți… până la Sohodol… Ştii tu cât sânge de domn a supt pământul? A pornit moartea şi focurile… TRIFU: Focurile… (S‑aud chiote depărtate. Strigăte. În turle, luminițele se sting de‑odată, apoi se văd coborând în zigzag.) TRIFU: Veți fi spânzurați. Arşi de vii, pentru isprava asta… Dinspre Buda, au şi pornit cătanele Împăratului… DRUMEȚUL: Minciuni de‑ale domnilor. Câine… (Se‑ntoarce, auzind piciorul de lemn al Ologului.)

255

S cena a II‑ a

S c ena a III‑a

Aceiaşi. Ologul OLOGUL (vine pe‑acelaşi drum. Zărindu‑l pe Trifu, face un pas înapoi): Tot slugile domneşti sunt tari şi‑acum? Nu eşti tu gornicul Ştefan Trifu? Te urmăresc de‑aseară. Stai… Ți‑ai scos capul la drum? Slugi viclene şi păcătoase… V‑ați vândut părinții şi copiii, numai să vă arătați vrednici în fața stăpânilor… Birăi şi fişpani… Vedeți focurile? Pentru fiecare din voi arde câte‑o flacără care să vă pârjolească de vii… DRUMEȚUL: După vorbe, se vede c‑ai suferit ca şi noi toți… OLOGUL: Vorbele, nu pot spune cât am suferit. Uite mâna mea dreaptă: mi‑au ars‑o din cot, în temniță. Pune degetul şi caută‑mi ochiul stâng: a rămas în locul lui numai o gaură, căci mi l‑a scos cu unghia lui, domnul căruia îi sunt rob… Piciorul, mi l‑au ținut la butuc, până a putrezit. Şi toate acestea, numai din cauză că n‑am avut cu ce plăti birurile… (Trifu s‑a furişat repede, spre Apus. Lipit cu spatele de stânci, păşeşte cu mare băgare de seamă, dar cineva a mişcat o piatră drept deasupra lui. El se opreşte. Îşi pierde cumpătul. Când se uită în sus, deasupra se iveşte o făclie.) UN GLAS: Hei… Măi oameni… DRUMEȚUL: Unul care‑a rătăcit drumul… (Făclia coboară. Trifu se târăşte înapoi spre ei.) OLOGUL: Tâlharule… Te urmăreşte pedeapsa… Vino.. aşa… drept în gura toporului… OLOGUL: Pedeapsa… (Către drumeț) Despică‑l cu securea… (Buciumele răsună deasupra lor în toate părțile, pe creşte… Pe zarea Răsăritului, s‑aprind vâlvătăi mari.) DRUMEȚUL (privindu‑le): Doamne fereşte… (Trifu sare peste o stâncă şi fuge din toate puterile spre Apus.) TRIFU (oprindu‑se scurt): La urmă… focurile acestea… au să vă ardă pe voi… OLOGUL: Tâlharule… Pentru cei ca tine a pornit mânia. (S‑aud clopote bătând repede.) Mai lipsesc fulgerele şi trăsnetele… (Departe, în preajma turlelor, se mişcă făclii multe. S‑aud chemări depărtate, răsunete de cornuri.) OLOGUL (în timp ce căpitanul de oaste Kendy sare în cărare): Dacă eşti omul lui Dumnezeu, pune mâna pe gornic…

Aceiaşi. Kendy KENDY (în haina militară a veacului. Cu sabie strălucitoare. Înalt. Tânăr): Mare întunerec e‑n munți… Cine sunteți? DRUMEȚUL şi OLOGUL: Cine eşti? OLOGUL (către drumeț, în timp ce Kendy ia apă în pumni şi bea cu lăcomie): N‑o fi pui de năpârcă? (Mai încet) Se spune că umblă pe la stâne împăratul de la Viana… N‑o fi… Are chip de împărat… DRUMEȚUL (gata să se descopere, în timp ce Ologul râde): N‑o fi el? OLOGUL: Pst… se uită la noi… (Kendy aprinde grămada de vreascuri şi se vede în toată făptura lui.) KENDY: Am fugit dintre focurile din țara mea şi‑am nimerit între altele, mai mari. De ce n‑ați aprins flacăra şi lângă acest şipot prietenesc? OLOGUL: Acolo unde poposeşte Satana, Măria Ta, flacăra bună nu vrea să ardă… KENDY: Şi care dintre voi e Satana? OLOGUL: L‑ai văzut şi l‑ai luminat cu făclia. KENDY: Era un fel de pădurar sau un slujitor domnesc? Ce‑i cu el? DRUMEȚUL: Urcă muntele… (O piatră cade, indicând locul unde se află Trifu.) OLOGUL: El e iscoadă, Măria Ta… Ascultă pe la uşi. Coadă de topor. Eu din pricina pârilor lui am putrezit în lanțuri… Dacă n‑ar fi slugile aşa de ticăloase, poate că nici stăpânii n‑ar fi aşa de‑ai dracului… Jur pe oasele mamei că această viperă trebuia ucisă… KENDY: Dar care lege îți dă dreptul să ucizi? OLOGUL: Care lege? Iată legea… (arată focurile). Acum legile ferecate între ziduri la Galda, la Abrud, la Sibii, – au căzut. Legea cea nouă se scrie cu coasa, cu toporul, cu glonțul, cu şomoiagul aprins… KENDY: Vorbele tale sunt şi ele ca nişte flăcări. (După ce‑l priveşte lung.) Eşti ciung şi orb. Dumnezeu sau oamenii ți‑au scos ochiul? Cui i‑a trebuit mâna ta? OLOGUL: Se vede că eşti străin… şi nu ne ştii durerile… DRUMEȚUL: Văd că asculți şi nu‑ți vine‑a crede. Nu ştiu ce nat vei fi fiind Domnia Ta, dar după râs te‑am cunoscut a fi om cum se cade. Noi… am pornit, cât vezi cu ochii, toată țara asta a munților, pentru pământ… şi dreptate! Vrem pământ… Căci noi îl muncim din tată‑n fiu şi murim cu sapele‑n mâini. Munții, pădurile, păşunile, ale noastre au fost şi ni le‑au luat. N‑ai să crezi, poate, că pe noi ne pune să tragem la jug în locul vitelor. Când ostenim, ne bat cu parii, cu harapnicele. Viață îi asta? Blestem

256

257

Drumețul, Kendy, o ştafetă ŞTAFETA (un flăcău cu mintean alb, în opinci sprintene. Gâfâind): Răsculații!… DRUMEȚUL: Horia? ŞTAFETA: Auziți goarnele? (Îngenunchează şi bea cu pumnii căuş. Printre înghițituri): Vai de maica pământului! S‑au zărit focurile, tocmai în văi la Deva… Fug domnii ca şoarecii… Focul şi sabia Zarandului… Hii… măiculița lui de Crişan… Unde bate el… se răstoarnă ca snopii… (Râde; aproape să chiuie) Sus la ziduri, flăcăi… Să vedeți cum rânjesc la geamuri

fişpanii… Sus la ziduri… Dați foc turnurilor… (Tace deodată, frânt, se lasă pe stâncă. Stă câteva momente cu tâmplele în mâini, gata s‑adoarmă. Apoi, rar molcom.) Am urcat şi‑am coborât munții, de la răsăritul soarelui… Acum, îndată răsare din nou. Unde suntem aici? DRUMEȚUL: Dacă tragi mai bine cu urechea, auzi apele Arieşurilor. ŞTAFETA: Nu… Nu‑mi pare rău după domni… Da‑mi pare rău după copila aceia de liftă din Ribița… Cât de albă era, când o duceau s‑o spânzure… Ea plângea. Tat‑su, câinele, o tot ghiontea să nu plângă… Atunci lui Ion Căpălnarul i s‑a făcut milă… (Râzând) După ce a îmbrăcat‑o Ion țărăneşte, era şi mai frumoasă… KENDY: Lucruri mari se‑ntâmplă, pe‑acolo… DRUMEȚUL: Şi cum merge bătălia? L‑ai văzut la față pe Crişan? ŞTAFETA: Bădița Crişan? Se cunoaşte c‑a fost în viața lui cătană… (Grav): Ştii cât ni‑i de drag nouă, flăcăilor, bădița Crişan? (Tresare.) De ce stau? KENDY: Mai răsuflă‑te. Vorbeşti c‑un căpitan de oaste… ŞTAFETA: Grănicer? KENDY: Nu. ŞTAFETA: Nouă ne‑a făgăduit Împăratul că ne face grăniceri. Dar domnii de pe‑aici nici n‑au vrut s‑audă… (După ce ascultă o clipă) Auziți clopotele? Acolo popii cheamă noroadele ca să le deie împărtăşanie şi să le răscoale. (Tăcere. Clopote depărtate. Ştafeta se ridică şi prefăcându‑se a‑şi cerceta opincile, vorbeşte cu drumețul, arătând spre Kendy): Are mâini de domn. Trebuie dus la judecata lui Horia… DRUMEȚUL: Nu. Nu‑i iscoadă… (Kendy, retras deoparte, priveşte răsăritul de purpură, cu spatele la dânşii.) KENDY: Aici, sabia‑săbioara mea, vom merge alături de poporul răsculat… ŞTAFETA: Cine‑i? KENDY (către ştafetă): Unde poate fi găsit Horia? ŞTAFETA (către Kendy): Ştie Domnia Ta că noi dăm război domnilor din porunca Împăratului? KENDY: Din porunca Împăratului? DRUMEȚUL (către ştafetă): Cine ți‑a spus minciuna asta? Ce, vine împăratul cu noi la prăşit? Îl pun domnii la jug ca pe noi? Măi flăcău, noi din durerea noastră pornim. (Către Kendy) Vrei să te bați alături de Horia? La răsăritul soarelui se‑ntâlnesc aici cei trei răsculați: Horia, Cloşca şi Crişan. Dar cum ai să te‑amesteci cu nişte țărani? KENDY: Eu pentru dreptatea calicilor m‑am mai bătut şi‑n altă parte… ŞTAFETA (aparte): Un fel de vântură‑lume…

258

259

şi urgie… De ce să mai suferim? Pentru că ne‑ar fi frică de moarte? Atâta pagubă… Acum, le vom arăta noi domnilor, cât putem la mânie… KENDY: Aşa‑i şi prin alte părți de lume… DRUMEȚUL: Aşa ne spun şi popii că necazul şi suferința sunt anume făcute pentru noi, cei de jos. Minciuni… Ce ne pasă nouă dacă aşa‑i şi prin alte locuri? Noi vrem dreptate. Că după ce‑or vedea şi alții de prin alte părți ce vom câştiga noi, aprinzând lumea, au să facă şi ei la fel. Oamenii trebuie să‑şi ridice barba din țernă… (Ologul râde privind la Kendy.) OLOGUL: De bună seamă că nu‑ți convin vorbele astea… (Către drumeț) Ia‑n bre… Nu‑ți roade degeaba limba… Parc‑ai să‑l faci să ție cu noi, calicii? Asta, niciodată… Ai văzut şerpi să se muşte unul pe altul? DRUMEȚUL: Vrei să spui, Domnia Ta, că nu‑i aşa? Ia‑n uită‑te la omul ista: Întreba‑tu‑l‑a cineva pe stăpânul lui pentru ce l‑a căsăpit aşa? I‑a scos ochiul. I‑a ars mâna, i‑a pus piciorul la putrezit în butuc… Dar ce suntem noi? Şi aşa ca dânsul sufere un norod întreg… (Încet) Acum, am aprins focurile… Vezi cum ard turlele cele negre de la miezul nopții? (Turlele ard. Ies limbi roşii de flăcări.) Acolo zac robii la butuc. Acum… (se descoperă) văd c‑a dat Dumnezeu şi le‑au aprins. Să ardă… Să nu rămâie nici urmă… (Vâlvătăile din turle sunt din ce în ce mai mari. Făclii multe se zăresc venind dintr‑acolo. Ologul pleacă repede, urcând cărarea spre Apus.) DRUMEȚUL: Ne prinde ziua aici. De ce nu mai vin cetele lui Horia? KENDY (mişcat, uitându‑se în urma Ologului): I‑au ars mâna şi i‑au scos ochii… Cum mai poate răbda Dumnezeu? DRUMEȚUL: Dovadă că nici Dumnezeu nu mai poate răbda, priveşte focurile… KENDY: Nu ştiu: arde lumea sau răsare soarele… (Cu sine însuşi) Aici îi rost de bătut sabia pentru dreptate…

S cena a IV‑a

DRUMEȚUL: Mă‑ntreb cum ai să te‑amesteci cu sabia asta de argint, printre parii şi topoarele noastre… (Înălțând toporul) Se potriveşte? KENDY: De ce să nu se potrivească? Numai inimă să fie… (S‑aude larmă de bătălie pe munte, la Apus. Drumețul pleacă repede într‑acolo, în timp ce ştafeta fuge către turlele ce ard şi fumegă; Kendy rămâne o clipă pe gânduri, apoi pleacă spre Răsărit.)

S c ena a V‑a Popor. Moşul Gorun (Grupuri înarmate cu coase, cu furci, cu topoare, cu flinte, intră grăbite, din toate părțile, strigând: „Vrem pământ”, „Moarte domnilor…” În fund, se aude strigătul: „Loc pentru Împăratul nostru…” Lângă şipot, moşul Gorun împreună cu un alt moşneag, ambii cărunți ca argintul, ascultă larma norodului; răsculații s‑aşază în tabără. Povestesc. Aprind focuri. Unii stau cu spatele rezemat de arbori. Alții se culcă. Ascut coasele. Îşi arată unii altora pistoale, flinte, cuțite.) GORUN: Ai auzit? „Loc pentru Împăratul nostru”. MOŞNEAGUL: Care împărat? GORUN: Nu ştiai că Horia s‑a ales împărat peste toți munții? MOŞNEAGUL: Împărat? Cu ce drept? GORUN: Spune că are hârtii de la Viana. După a mea părere, el trebuie scuturat bine, ca să‑şi arate drepturile. MOŞNEAGUL: Mulțimea‑i cu dânsul. Asta‑i destul… GORUN: Mulțimea… MOŞNEAGUL: Nici mie nu‑mi prea place până într‑atât focul şi pârjolul… GORUN: Nu‑i aşa? Tot mai bine era în cenuşa domnilor… Acum? Ce are să fie? MOŞNEAGUL: Că nu‑i chiar aşa cum spui tu. Că după cumpăna asta, au să trăiască mai bine copiii. GORUN: Ce poate să iasă bun din moarte de om? Mi s‑a scârbit de-i atâta duhoare de sânge… MOŞNEAGUL: Nu‑ți aduci aminte, măi omule, cum a bătut el drumul până la Viana, săptămâni şi luni, pe jos? Pentru ce? N‑a dus, oare, Horia, în taşca lui, toate gemetele noastre şi le‑a deşertat pe masa Împăratului? De ce nu te‑ai dus tu? De ce nu m‑am dus eu? GORUN: Vorbeşti, că parc‑ai fi băut pe inima goală… MOŞNEAGUL: Eu? Nu. De ce să nu punem şi noi umărul, pân‑om răsturna carul cu năpârci? 260

GORUN: Tot mai bine era cu aceia pe care tu îi numeşti năpârci. MOŞNEAGUL: Nu‑i aşa. Dacă nu eşti de partea lui Horia, de ce mai vii cu noi? Ba ai şi făcut moarte de om. Acum câteva nopți, la Zdrapți1… GORUN: Lasă… MOŞNEAGUL: Ce să las? Ce ne mai trebuie nouă învoială de la Împăratul? Ce? Împăratul nu‑i şi el domn ca grofii şi fişpanii? Cum are să‑şi scoată ochii corb la corb? GORUN: Eu, bade, rămân de partea corbilor… (Încet) S‑aud veşti că vine călărimea împărătească. Vine cu puşti, cu tunuri. MOŞNEAGUL: Ți‑o fi spus‑o vrun solbirău?2 GORUN: Oricine mi‑ar fi spus‑o, răscoala asta nu‑i bună: azi, arzi şi ucizi… Mâine, te legeni în vânt, spânzurat de o creangă… Haidam, măi, înapoi la vetre…

S c ena a VI‑a Aceiaşi. O ştafetă (Ştafeta se opreşte la un foc. Vorbeşte pe nerăsuflate. Tinerii de la foc râd, uitându‑se la moşnegi.) UN TÂNĂR: Hei… Moş Gorun… Vine oastea împărătească… Uraaaa… GORUN: Şi încă mai râd, proștii… Ia‑n vină‑ncoace, măi flăcău… TÂNĂRUL: Soldați, îmbrăcați în fier… Tunuri… Acum, cu ei, o să căsăpim mai bine… GORUN: Unde‑ai auzit tu prostia asta? (Glasuri în fund. Buciume. Goarne. Grupurile se ridică repede.) GLASURI: Faceți loc pentru Horia… ALTE GLASURI: Vine Horia cu Moții… (Goarnele răsună în toate părțile. Soarele răsare roşu, rotund, pe creste.)

S c ena a VII‑ a Aceiaşi. Horia GLASURI: Horia… Horia… UN GLAS: Să se facă tăcere… ALT GLAS: El a vorbit cu Împăratul… Zdrapți este o localitate în Transilvania (n. red.). Solgăbirău, solgăbirăi, s.m. (Maghiarism învechit, Transilv.). Funcţionar din fosta admini­ straţie austro-ungară, corespunzând pretorului sau primpretorului de mai târziu. (n. red.). 1 2

261

GLASURI: Pământ… Vrem pământ… UN GLAS: Munții… Păşunile… ALTE GLASURI: Horia… Horia… (Horia, îmbrăcat în țundră albă, cu ciubote roşietice, înaintează prin mulțimi, urmat de 12 feciori, căpitanii lui, cu pene roşii, arcuite, la cuşme. Are flinta cu şpangă lungă pe braț. Păşeşte liniştit, privind drept înainte. La spatele lui, flutură steagul cu cruce galbenă.) HORIA: Măi frați… MULȚIMEA: Horia… Horia… GLASURI: Dă‑ne pământul şi munții… ALTE GLASURI: Dă‑ne dreptatea, Horia… HORIA: Măi frați… Eu pentru asta am pornit… GLASURI: Sus, împăratul calicilor…. ALTE GLASURI: Tăcere… UN CĂPITAN: Să se facă tăcere… (Bătrânii, cu căciulile în mâini, ascultă cu urechile ațintite.) MOŞNEAGUL: Horia are dreptate. Domnii sunt groşi la obraz….

Aceiaşi. Cloşca şi Crişan (Intră întăi Crişan urmat de‑un grup de flăcăi înarmați cu coase, cu furci, cu sulițe, flinte etc. Toți păstrează o oarecare ordine în aliniere. Întâi cei cu flintele. Urmează cei cu sulițele, apoi amestecați, cei cu topoare, coase, furci. Au steaguri de diferite culori. În frunte, un grup pe trei rânduri de fluierari cu fluiere lungi, cântând un marş. Când s‑aud fluierele, toți tac aşteptându‑i. Horia îi priveşte cu mirare. Crişan, care are o tunică de cătană sub țundra descheiată, merge întins la Horia. Îşi strâng mâinile. Flăcăii lui Crişan stau la o parte, spre Răsărit. Toată mulțimea se uită la ei. La intrarea în scenă, ei strigă: „Acum noi suntem stăpâni!”, „Moarte domnilor…” În momentul când Crișan strânge mâna lui Horia, intră Cloşca, mohorât, singur, cu un topor greu pe braț. Se opreşte lângă Horia şi Crişan, fără a‑i privi măcar. Flăcăii lui Crişan stau neclintiți, în aşteptare.) HORIA: Măi frați din toți munții… Greu mi‑i să văd sânge curgând. Dar mai greu mi‑i să văd cum rabdă de‑atâția amar de ani norodul de jos… Eu, pentru norodul ista mi‑am ros opinca de‑atâtea ori, până la scaunul împărătesc. Am cerut dreptate. Domnii m‑au purtat luni şi ani cu vorba. M‑au batjocorit. Acum mă urmăresc ca pe‑un hoț… (murmură)… pentru că am ridicat fruntea o țâră mai sus. Am bătut la uşi, pe la porți,

cerând să ni se deie drept, aşa cum spun poruncile Împăratului. Domnii au luat hârtiile şi au stupit pe ele. M‑am dus la Viana şi m‑am plâns. Împăratul mi‑a întins mâna şi mi‑a spus că aşa‑s domnii de la Ardeal, că nici el nu‑i are la inimă. Şi mi‑a dat alte hârtii, cu porunci pentru domni. M‑am întors. Domnii, au stupit din nou pe hârtiile Împăratului. Şi iar m‑am dus, măi frați… Am căzut în genunchi la scaun şi m‑am cutremurat. Slăvitul şi Înălțatul m‑a ridicat de jos şi m‑a alinat. Că să las… îmi spunea el, că suferința norodului o cunoaşte – şi‑acum are să‑mi deie nişte peceți tari cum n‑au mai fost, ca să se cutremure domnii. Am venit acasă. Domnii au stupit iar pe hârtii… MULȚIMEA: Moarte… Moarte… (Topoarele, coasele, furcile se ridică deodată. Oamenii privesc încruntați. Cloşca se uită în pământ, Crişan se uită dârz, aspru, spre feciorii lui.) HORIA: Greu mi‑i, măi frați… să vărs sânge de om. Dar domnii au uitat de bine şi de rău. Care dintre noi mai poate răbda? (Priveşte peste mulțimi.) Ne pun la caznă, ne pun la jug. MULȚIMEA: Pământ… Pământ… GLASURI: Să nu mai fie robie… (Răsunet de trâmbițe.) HORIA: Am în taşca asta toate pecețile Împăratului, pe care au stupit domnii. Împăratul a vrut să ne facă grăniceri, să fim liberi, să avem pământul nostru. Domnii s‑au pus de‑a curmezişul. Munții şi păşunile tot ale noastre sunt, din vechimi… Şi dacă am început încrâncenarea, e numai din vina domnilor care n‑au vrut să ne ştie durerea… MULȚIMEA: Moarte domnilor… Moarte… HORIA: Domnii, măi frați… îşi iau acum plata care li se cuvine… (Către Cloşca şi Crişan) Voi ştiți cât am răbdat eu pe la uşile lor, cerând dreptate… CRIŞAN: Aşa‑i, Horia… CLOŞCA (priveşte mânios peste mulțimi): Cine nu ştie? HORIA: Măi frați.. Vasul s‑a umplut… MULȚIMEA: Moarte… Moarte… GORUN (apropiindu‑se, descoperit): Spuneai că ai în taşcă peceți împărăteşti! Nu s‑ar putea să ni le‑arăți şi nouă? Că umblă vorba că ne amăgeşti… MOŞNEAGUL (trăgându‑l de țundră): Lasă… Lasă… GORUN: Ce să las? Trebuie să ne arăte hârtiile. Să ştim pe capul cui cade sângele… MULȚIMEA: Taci… Taci… Umflați‑l, măi… HORIA: Stați… Moşule… sângele care curge, îl iau asupra capului meu. Vrei porunci şi peceți împărăteşti? Trebuia să ne spună Împăratul ca să aprindem lumea? Ce, noi suntem chiori? Neputincioși?

262

263

S c ena a VIII‑ a

MULȚIMEA: La o parte… La o parte… N‑avem nevoie de porunci. Nu… Nu… CRIŞAN: Omul acesta a venit să samene îndoiala. (Face semn unor căpărari de‑ai lui să‑l ia.) CLOŞCA: Piei din ochii noştri… GORUN: Ba, eu nu m‑oi duce, până n‑oi vedea cu ochii mei hârtiile care spun că aveți drept să vă răsculați… MULȚIMEA (gata să se repeadă): La o parte… La o parte… N‑avem nevoie de porunci… (Moşneagul se amestecă printre Moții lui Horia, ridicând coasa la fel cu ei.) HORIA: Văd că sunt şi inimi îndoite. Cine se clatină în credință, să iasă… GORUN: Că eu, măi Horia, cu tine nu m‑oi duce… Ascultă ce‑ți spun eu. Ai s‑ajungi rău… (Îşi azvârle căciula pe ceafă şi porneşte spre Asfințit.) GLASURI: Atâta pagubă… GORUN (oprindu‑se la şipot): Nu. Eu cu voi nu mă duc… (Hotărât, pleacă.)

S cena a I X ‑ a Aceiaşi. Ştafete ŞTAFETA 1‑a: Bădică, eu am iscodit spre Răsărit… ŞTAFETA a 2‑a: Eu am pândit la Galda… ŞTAFETA a 3‑a: Eu vin de la Apus. Vestea mea e cea mai mare. În munți, au intrat oştile Împăratului. CRIŞAN (luminându‑se la chip): Oştile Împăratului? CLOŞCA: Oştile Împăratului? Poate n‑ai văzut bine… HORIA: Împăratul nu poate trimite oşti împotriva noastră… (Toți se uită la chipul lui Horia.) MULȚIMEA: Trăiască Împăratul… (Pe chipul lui Horia, îngrijorare. La crişeni, veselie. Cloşca e mai întunecat.)

S c ena a X ‑ a Aceiaşi. Trifu. Ologul (Printre coasele ridicate, flăcăi suflecați îl aduc pe Trifu legat cu mâinile la spate. E cu capul gol. Plin de sânge. Flăcăii îl aruncă sub steag, la picioarele lui Horia.) TRIFU (gemând, între furcile cu trei coarne ale flăcăilor): Îndură‑te, Horia… Ei vreau să mă ucidă… 264

HORIA: Ce păcat ai? GLASURI: E gornic domnesc… Ucis… Ucis… (Trifu se târăşte cu bărbia pe pământ, la picioarele lui Horia.) Îndurare… Am copii… glasuri: Ucis… Ucis…

S c ena a XI‑ a Aceiaşi. Ologul (Coasele se dau la o parte. Se iveşte Ologul. Râde ascuțit. Se face tăcere. Piciorul de lemn s‑aude izbind piatra.) OLOGUL (către Horia): Vezi să nu te muşte vipera asta… (Se pleacă spre Trifu.) Ți‑a venit judecata. În spatele nostru este o prăpastie în care nu pătrunde soarele niciodată… VOCI: În prăpastie… TRIFU: Milă… Am copii… OLOGUL: Horia, omul acesta m‑a mâncat de viu. Uite mâna asta… Mi‑a fost arsă din vina lui. El m‑a pârât. Şi cenuşa din vatră mi‑a scos‑o şi mi‑a luat‑o. I se cuvine iertare? VOCI: În prăpastie… Moarte slugilor domneşti… TRIFU: Horia… Îndură‑te… Am copii… OLOGUL (către mulțime): Să mă lăsați să‑l împing eu… TRIFU: Horia… Oameni buni… Am să vă slujesc cu credință. Eu cunosc ascunzătorile domnilor… Iertare… Am făcut totul, numai din poruncă… CLOŞCA (către Horia): Pierdem vremea… La prăpastie… HORIA: Gornic Trifu… eşti om tânăr, şi‑i păcat. Eu n‑am poruncit să ucid tinerețea. Te las, dar să ştii… La cel dintâi semn, pun să te ucidă… CLOŞCA: Nu‑i bine… Nu‑i bine aşa… Ucis… CRIŞAN: Dă‑l pe seama mea… TRIFU (se târăşte la steag. Îl sărută): Jur… am să fiu credincios… Am să bat cu voi… în domni… Jur pe capul copiilor mei… OLOGUL (râde fioros): Juri? Tu? Ascultă‑mă bine, bădică Horia… şi voi oameni buni… Năpasta asta are să vă mănânce norocul. Ascultă, Trifule, pân’la urmă… tot am să te ucid… (Plecând, către Horia) Ți‑ai băgat şarpele în sân… (Cloşca îl ia pe Trifu de piept. Îl ține tot timpul lângă dânsul, pândindu‑l.)

265

S c ena a X II‑ a

Aceiaşi. Kendy VOCI (arătându‑l cum vine): Un grof? Un fişpan? ALTE VOCI: O cătană străină… (Oamenii îl privesc mohorâți. Totuşi, se duc la o parte să‑i facă loc spre Horia.) KENDY (către Horia, Cloşca şi Crişan): Nu ştiu care‑i Horia răsculatul, căci tustrei sunteți deopotrivă de mândri… CLOŞCA (mânios, cu ochi răi): La fel de mândru eşti şi Domnia Ta, Grof, sau ce? CRIŞAN (se luminează la chip. Îi admiră îmbrăcămintea): Ce cauți la noi? HORIA (mirat): E cel dintâi domn care vine la mine de bunăvoie… KENDY: În Moldova, de unde sunt, eram căpitan de oaste. Acum, sabia mea stă degeaba.

HORIA: Ce vrei? (Mulțimea dă semne de nerăbdare. Strigăte: „Haidam, bre…” Sunete de buciume.) KENDY: Să mă bat alături de voi. CRIŞAN (mai luminat): Bine‑ar fi… Ce mândru căpitan de steaguri… CLOŞCA: Nu se poate… Un domn? KENDY: În țara mea, m‑am bătut tot pentru dreptate. Acum, dreptatea mea a căzut. Am fugit să‑mi scap zilele. GLASURI: Gata, măi… Haidam… KENDY: Şi dincolo de munți, valahii stau cu fruntea‑n țărână. Şi lor le‑ar trebui un domn ca tine… HORIA: Că eu nu‑s domn… Dac‑aş fi fost domn, nu m‑ar fi urmat țăranii. Eu sunt țăran… KENDY: Primeşte‑mă. CLOŞCA: Pierdem vremea. Haidam… (Face semn oamenilor să pornească.) CRIŞAN: Ce mândru căpitan de steaguri… Horia, pune‑l să jure… HORIA (către Kendy): Cum ai să juri credință unor țărani? KENDY (îngenunchind sub steag): Jur credință de frate. Iată sabia mea… CLOŞCA: Cum ai să‑ți bagi mâinile în nişte zoi țărăneşti? CRIŞAN: Ce mândru căpitan de steaguri… (Privindu‑i, lung, spada) Ce sabie grea… CLOŞCA: Norodul ce spune? (Face semne către norod să nu‑l primească.) CRIŞAN: Vorbeşte aceeaşi limbă cu noi… HORIA (râde amar): Mulți vorbesc aceeaşi limbă, dar se află vânzători, în slujba domnilor… CRIŞAN: El e soldat. Soldat am fost şi eu. Şi soldatul nu are inimă strâmbă… HORIA: Măi frați… El vrea să bată în domni, împreună cu noi… CRIŞAN (către crişenii lui): Uitați‑vă ce mândru căpitan de steaguri… CRIŞENII: Al nostru este… Al nostru… (Cloşca îl ia pe Horia la o parte şi‑i vorbeşte arătând mânios spre Kendy.) HORIA: Eu am umblat şi am văzut multe. Altădată, mulți domni erau de partea celor de jos… CRIŞAN: Va război împreună cu mine… CLOŞCA (apucându‑l de piept pe Trifu): Tu, vei lupta lângă mine… (Trifu îi priveşte lung toporul. Are ca o zguduire.) MULȚIMEA: Sus coasele… La bătălie… (Răsună buciumele.) HORIA: Măi oameni… În văi la Zlatna, la Galda, la Aiud, la Bălgrad, putrezesc în temnițe cei sculați pentru dreptate…

266

267

Aceiaşi. Irina. Pătru (La şipot se iveşte un băietan frumos cu mustață neagră, îmbrăcat de sărbătoare, cu suliță lungă împodobită la vârf cu panglici şi flori. E însoțit de‑o fată tânără, frumoasă, care îl trage mereu de țundră.) IRINA: Pătrule… Nu te duce… Cui mă laşi? PĂTRU: Fii cuminte, Irina. Ne văd oamenii. IRINA: Pătru… Pătru… (Mişcare. Horia dă porunci. Crişan s‑apropie de flăcăii lui. Toți înalță coasele, furcile, topoarele, pe umeri.) PĂTRU: Nu vezi? Ei se duc. Lasă‑mă. CRIŞAN (văzându‑i): Din care munți? PĂTRU: Din partea Prislopului. CRIŞAN: Locul tău e între feciorii mei… IRINA: Pătrule… PĂTRU: Lasă‑mă. Nu fi proastă… Am să‑ți aduc urmuz în vârful suliței… IRINA: Pătrule, te‑am întovărăşit pân‑aici. Cum să mă întorc înapoi singură? PĂTRU (râzând): Nu vrei să vii cu noi? Uite câți feciori sunt… (Câțiva băietani tineri de tot vin la şipot.) UN BĂIETAN: Oare cine‑i fata asta? Din ce sat eşti? IRINA: Ai zărit vreodată vârful Prislopului? BĂIETANUL: Toate‑s aşa de oacheşe ca tine sub Prislop?

S cena a X III‑ a

CRIŞAN: Îi voi libera eu… Flăcăi, sus steagurile… La Bălgrad… CRIŞENII: Moarte… Moarte domnilor… (Fluierarii s‑aşază îndată după steaguri, în spatele lui Crişan care ridică, milităreşte, sabia în sus.) CRIŞAN: Înainte, flăcăi… (Fluiere, chiote. Kendy porneşte lângă Crişan.) HORIA: Şi nu uita nici în somn, Crişane, că am pornit numai pe dreptate… Cine dă de bunăvoie pământurile, iertat să fie… (Cloşca râde.) CRIŞAN: N‑am să uit… (Crişenii pleacă spre Răsărit, unde izbucnesc tulnice, goarne. S‑aude glasul fluierelor. Pătru a intrat în ceata flăcăilor. Pleacă cu ei.) UN FLĂCĂU (către Irina, care se uită în urma lor): Ne‑ar trebui cu noi o fată ca tine. Nu vii? IRINA (strigând): Pătrule… PĂTRU (de departe): Am să‑ți aduc mărgele şi urmuz… (Chiote între flăcăi. Irina fuge în urma lor.) HORIA (către Moții lui, arătând cu mâna întinsă): Iar noi, la Câmpeni… (Strigăte „La Câmpeni…", „La Câmpeni…”, „Moarte domnilor…” Răsună buciumele. Trifu întoarce capul şi înainte de a porni cu norodul, are un râs rău. Cloşca pleacă împreună cu Horia.)

Istvan. Iscoada ISTVAN: Vorbeşte, câine! ISCOADA: Mi‑i frică. Abia am ajuns până aici. Mă vor sugruma… (Vrea să fugă.)

ISTVAN: Stai, viperă. Vorbeşte mai repede. Ce vor? Ce le trebuie? ISCOADA: Pământ, stăpâne. Pământ… Vin mii şi răsmii. Cât frunza… Cât nisipul. S‑au înroşit munții, de sânge şi flacără… Cer pământ… Horia cere să nu mai fie nimeni rob… În zori, pot s‑ajungă aici. Vin pe două drumuri, pe Arieşuri în sus… ISTVAN: Câinii… Câinii… Cer munții înapoi? Cer minele? Asta cer? Niciodată… Vor veni la timp cătanele Împăratului şi le vor astupa gura cu pământ… (Iscoada vrea să fugă.) Stai, viperă… Dar satele din jur? Satele din jur ce spun? Îşi rânjesc colții? Vorbeşte… ISCOADA (privindu‑l pieziş): Ce spun? Îşi ascut coasele şi topoarele. S‑adună pe‑ascuns şi sfătuiesc împotriva Domniei Tale… Spun că Domniile Voastre, grofii şi baronii, ați fi hoți, că i‑ați jăcmănit de munți şi păşuni. Asta spun ei, Domnia Ta… Şi‑aşteaptă… Aşteaptă… Trimit iscoade, în jos pe Arieşuri, să afle întinderea pârjolului… Iar la ceas potrivit, au să sară în sus din bârloguri, cu moartea pe față… (Vântul izbeşte ferestrele. S‑aud ca nişte tânguiri. El ascultă, speriat.) Parcă plâng glasuri omeneşti, Domnia Ta… Ia‑n auzi… ISTVAN: Vorbeşte… Vorbeşte… Şi mai departe ce vor? ISCOADA: Mai departe, vor desființarea domniilor. Să fim cu toții o apă… ISTVAN: O apă… ISCOADA: …că cine nu vrea să se facă o apă şi‑un pământ cu norodul, de bunăvoie, se face cu sila… fărâme… s‑amestecă cu pământul… (Craca loveşte geamul. Cântă un cocoş, apoi altul şi altul. Ei ascultă încordați.) Auzi… Ia‑n auzi… S‑au răsturnat orânduirile timpului… Când cântă cocoşul odată cu seara, înseamnă că peste noapte are să se întâmple foc, sau moarte de om… ISTVAN: Moarte de om… ISCOADA: Moarte de om, Domnia Ta… Aşa spun cei vechi. Cântecul de cu seară al cocoşilor, vesteşte cumpănă… ISTVAN (sâsâitor): Taci… Taci… (Răcnind, apucându‑se de tâmple) Taci… intră în fundul Gheenei… Du‑te… (Iscoada iese. Cocoşii cântă din nou, mohorât, prelung, ca‑ntr‑un adânc. Urlă câinii. Istvan se furişează în umbra din colț, unde stă ghemuit. Ramul bate din nou în geam.) Ah… Am poruncit de‑o mie de ori, să taie craca. (Ciocănitul se repetă. El se furişează pe lângă perete, până sub geam, unde ascultă.) Soră‑mea, Rafaela, spune că‑s fricos… Dar cine nu s‑ar cutremura de nopțile astea blestemate din munți? (Ciocănitul) Ah… Nu trebuia să rămân nicio zi după pogorârea toamnei, aici în pustietate… Trebuia să fiu acum la Viana sau măcar la Bălgrad… În oraşe luminate, de piatră… nu în glodul iobagilor… (Tresare, într‑un gând.) Iobagii… În temnița de

268

269

Sfârşitul actului I

ACTUL II

Într‑o noapte, la castelul contelui Paly O lampă cu flacără roşie, abia luminează încăperea. La ridicarea cortinei, s‑aud vânturile. O cracă loveşte în geam, ca şi cum ar bate o mână de om. Iscoada stă în uşă, gata să fugă. Istvan, deşirat, cu un umăr mai ridicat decât altul, cu părul căzut pe ochi în şuvițe asudate, îl apucă de piept…

S cena I‑ a

dedesubtul castelului stau iobagii legați în lanțuri… Mâna lor mă urmăreşte… A… M‑am lămurit acum… Nu‑i de iobag mâna aceea lată, păroasă, murdară? Mâna care‑mi vine noaptea deasupra patului… (Rar) Noaptea asta, voi sfârşi cu dânşii. Degeaba ține Rafaela cu ei… În clipa asta ea e ocupată cu cărțile, cu împletiturile. Tatăl meu stă la sfat cu alți domni, stăpâni ai munților. Vorbesc despre pământ. Căci robii cer pământ… Au venit deputății de țărani… Ha, ha, ha… Înainte de a ajunge răscoala pe‑aici, le voi arăta eu pământ… Numai cu pământ le voi astupa gurile… Numai cu pământ îi voi acoperi… Tatăl meu vrea să‑i supună caznelor abia mâine. Ha… Ha… Ha… Celui prins la vânătoare în munți, i‑a tăiat mâna dreaptă. Asta‑i pedeapsă? Trebuia tăiată din vârful degetelor, câte o fărâmă, până la umăr… Tatăl meu i‑o pus mâna pe trunchi şi‑a chemat gornicul să izbească cu toporul. L‑a stropit sângele. A intrat în castel, după aceea, ca un măcelar, stropit pe haine din cap până în picioare… (Ciocănitul) Ce‑i? Cine‑i acolo? (Ciocănit în uşă.) Cine? Cine vine în aripa asta depărtată a castelului? (Deschide repede uşa.) Cine‑i? (Ciocănit în geam.) Trebuie chemat slujitorul. E târziu. Poate au adormit toți. Numai straja din turn e trează. Dar dacă a adormit şi straja? (Ciocănit în uşă.) Cine‑i? (Uşa se deschide. Apare capul cu cuşmă al unui slujitor bărbos care se retrage repede şi numai uşa rămâne întredeschisă.) VOCEA SLUJITORULUI: Stăpânul doreşte ceva? ISTVAN: Cunoşti tu temnița castelului? VOCEA SLUJITORULUI: Chiar acum vin din partea aceea, stăpâne. Unul s‑a spânzurat de gratii. ISTVAN: Poruncesc să‑mi aduci aici toți şerbii la un loc: unguri şi vlahi… Să ai grijă. Îi legați cu funii de gât. Şi mi‑i aduceți aici. Să nu răcnească. Le spuneți că‑i scoateți pe ascuns, ca să le dați drumul să fugă. Pricepi? VOCEA SLUJITORULUI (rugătoare): Stăpâne… (Cântă, sub fereastră, o cucuvaie): Stăpâne… Se mânie Dumnezeu… ISTVAN: Câine… M‑ai înțeles? Adu‑mi, tot acum, şerbii… VOCEA SLUJITORULUI (depărtându‑se): Stă - pâ - ne… ISTVAN: A căpătat şi sluga asta clonț. (Țipă cucuvaia, repede. Lumina clipeşte. Istvan râde încet.) Şerbii aşteaptă judecată. Ce judecată li se cuvine unor netrebnici? Împărăție condusă de‑un împărat nebun… Iosif al II‑lea… Maică‑sa, baba Maria‑Terezia, era mai cu cap… Acestuia, îi bat vânturi de milă pentru şerbi… Libertate… Ia‑n auzi… Li‑ber‑ta‑te… Ba, a pornit prin împărăție şi şi‑a plecat urechea spre gurile golanilor… Ruşine pentru nobilimea Austro‑Ungariei… (Ramura ciocăneşte repede, mult. Pe sală s‑aude zângănit de lanțuri, gemete, izbituri.) Ah, am poruncit să nu

se facă zgomot… Câinii… (Se aşază cu spatele spre uşă, privind cu multă atenție o cadră. Intră slujitorul bărbos. În uşă se văd chipuri galbene, scofâlcite; şerbii acoperiți în zdrențe, cu trupurile pe jumătate goale, legați cu funii de gât; aşteaptă la uşă.)

270

271

S c ena a II‑a Istvan. Slujitorul. Şerbii O VOCE: (sleită, înceată): Îndurare… ALTĂ VOCE (scâncind): Îndurare… Putrezim în temniță, Doamne… Înnebunim… Începem a vedea diavolii. SLUJITORUL: Stăpâne… TOȚI: Milă… Îndurare… UN ŞERB: Stăpâne, dă‑ne drumul. Are să te răsplătească Dumnezeu… ISTVAN (se întoarce deodată): Aici… În genunchi… Câinilor… (Ei se reped, zăngănind lanțurile; cad cu frunțile pe duşumea.) UN ŞERB (întorcând capul pe‑o parte, aşa fel că priveşte la Istvan numai cu un ochi; are gât lung, subțiat de suferință): Stăpâne… Am luat doar un braț de vreascuri… Îmi degerau copiii… AL DOILEA ŞERB: Vita mea a apucat doar o gură de iarbă… AL TREILEA ŞERB: Nu ți‑am adus daruri de ziua Domniei Tale, pentru că n‑am avut. Aveam în ogradă o singură găină… Iartă‑mă… N‑am să uit. Am să fur de‑acum şi‑am să‑ți aduc… AL PATRULEA ŞERB: Stăpâne, eu m‑am închinat înaintea tatălui Domniei Tale… Dar el nu m‑a văzut când m‑am închinat. Îndură‑te… Putrezim de vii… În temniță a început a izvorî apa. UN UNGUR: Stăpâne… Eu sunt ungur ca şi Domnia Ta. În noi curge acelaşi sânge… AL DOILEA UNGUR: Doamne, de ce ne pedepseşti aşa de crâncen? Se cheamă că robi îți suntem, dar tot oameni… ISTVAN (mânios): Şi ce‑i, dacă sunteți unguri? Puțin îmi pasă! Unguri sau valahi, una sunteți: zoaia pământului! SLUJITORUL: Tăceți… Tăceți… ISTVAN (stăpânindu‑şi mânia, încet): Tăcere… (Râde molcom, cu bunătate.) Noaptea asta vă liberez. V‑am adus aici pe‑ascuns, fără ştirea tatălui meu. Pricepeți? Vă dezleg… şi (arătând spre slujitor) el vă va duce la poarta din fund… Vă întoarceți acasă… Nu‑i bine? (Şerbii, ridicând frunțile, gem, plâng, scâncesc. Slujitorul îşi şterge ochii.) UN ŞERB: Cel de Sus, stăpâne…

ISTVAN: Pricepeți? El vă duce la poarta din fund… Vă furişați şi vă strecurați prin munți… ŞERBII: Doamne… Doamne… (Slujitorul îşi şterge mereu ochii de lacrimi.) ISTVAN: Pe după pripoare… printre goruni… Vă furişați aşa… tot mai departe… Castelul nu se mai vede… Răsuflați uşurați… Văi libere… Nu?… UN UNGUR: Cât eşti de îndurător, stăpâne… (Şerbii se ridică pe rând, în genunchi. Se uită ca vrăjiți la Istvan.) ALT UNGUR: Chiar noaptea asta… eu ajung acasă… Are să plângă de bucurie, nevasta. Au să țipe copiii. ISTVAN: Nu? Va să zică vă furişați prin munți… prin păduri… până zăriți nişte focuri… (Slujitorul râde, îngrozit.) O VOCE: Da… da… Focuri… ISTVAN: Focuri… (Încep a‑i clănțăni dinții. Scrâşneşte. Şerbii răcnesc, căzând din nou cu fața la pământ.) Focuri… La focurile acelea vă gândiți… Focurile răscoalei… Slujitor, adu‑mi cleştele… Potriveşte jarul… Să le smulgem limbile, unghiile… (Slujitorul se furişează afară. Din uşă, mai priveşte o dată la Istvan care şi‑a tras un scaun dinaintea şerbilor şi s‑a aşezat râzând încet. Şerbii gem, se zvârcolesc. Pe măsură ce larma lor creşte, creşte şi râsul lui Istvan. Unul urlă.) ISTVAN: Care urlă? (Deodată zăreşte pe duşumea mâna întinsă a unui şerb. O mână cu degete groase, scurte, crispându‑se.) Mâna… A cui e mâna asta? (Ramul ciocăneşte în geam. Vântul izbeşte valuri de ploaie. Istvan se ridică şi se retrage câțiva paşi): Mâna… care‑mi caută gâtul… Cleştele… (Izbeşte cu cizma, calcă scrâşnind mâna şerbului, îndelung. Gemete. Vaiete. Intră slujitorul, călcând în vârful picioarelor, cu cleştele mare, rudimentar, în mâna întinsă.) SLUJITORUL (către şerbii din uşă): Am vestit‑o pe Domnița Rafaela… De‑ar veni la vreme… ISTVAN: Slujitor… Am găsit mâna… (O arată.) Asta‑mi caută gâtul?… (Slujitorul răscoleşte jarul din cămin. Se tot uită spre uşa dinspre Răsărit. Pregătirile lui, se vede că le întârzie anume.)

S cena a III‑ a

ISTVAN: Gata cleştele? (Ține cizma pe mâna şerbului. Din mână curge sânge. S‑aud lătrături multe, jos, afară. Ramul ciocăneşte iar. Bătăi în poartă, jos. Istvan ascultă. Şerbii se frământă. Se uită pe furiş unul la altul.) Ce‑o fi asta? Grăbeşte‑te… Gata cleştele? (Slujitorul aduce cleştele cu vârful înroşit. Istvan îl apucă repede. Şerbii răcnesc. Afară, latră câinii mai tare. Sunet de corn pe turn, deasupra.) PAZNICUL: Stăpâne… Bate cineva la porți… Auzi câinii… UN ŞERB (răcnind): Poate vine mântuirea… PAZNICUL (furişându‑se spre uşă): Doamne fereşte… (Istvan pune mai bine cizma pe mâna aceea şi se pregăteşte s‑o apuce în cleşte.)

S c ena a IV‑a Aceiaşi. Rafaela RAFAELA (cu mantilă neagră peste cămaşa de noapte albă, lungă până‑n călcâie. Cu părul negru, despletit, pe spate. Cu sfeşnicul aprins. Stă o clipă în cadrul uşii. Văzând‑o, Istvan scapă cleştele. Râde înspăimântat.) ISTVAN: Tu? RAFAELA: Nebunule… (Înaintează repede.) De ce chinuieşti oamenii? Am să țip, să se trezească tot castelul… (Şerbii gem, ridicând frunțile.) ŞERBII: Milă… Îndurare… RAFAELA: Nebunule… (Îşi acoperă ochii. Gura i se strâmbă de durere.) ISTVAN (obraznic): De ce nu‑ți vezi de cărțile tale? Cap strâmt de femeie… (râde). N‑ai sfârşit cu republica lui Platon? Ieşi afară… (Câinii latră, apropiindu‑se sub ferestre. În uşa din fund se ivesc temniceri cu felinare.) UN TEMNICER (ud, cu glugă pe ochi): Stăpâne… Am venit să ridicăm cadavrele… ISTVAN: Cadavrele încă‑s vii… Ia‑le… (Râde.) (Şerbii sunt târâți afară. Din mers, unul se întinde şi sărută pantoful Rafaelei.) ŞERBUL: Milă… Milă… (Zgomot de lanțuri pe săli, după aceea.) RAFAELA: Ucigaşule…

Aceiaşi. Un paznic PAZNICUL (Un moşneag mărunt, cu barbă): Stăpâne… Afară bate cineva la porți… Urlă câinii… 272

273

S c ena a V‑a Istvan, Rafaela, contele Paly PALY (intră cu paşi mari): Ce‑s urmele astea de sânge, Istvan? S‑au auzit gemetele până‑n odaia mea. Ne‑ai tulburat din sfat. Iarăşi şerbii? (Către Rafaela) Tu… Ce cauți aici? Ieşi… (Către Istvan) Toți vecinii mei de domenii chemați pentru seara asta sunt de aceeaşi părere: niciun petic de pământ țăranilor… Pentru că dacă le dăm azi un deget, mâine ne cer mâna întreagă… Auziți? (Către Rafaela) Încă n‑ai ieşit? Să ne mai slăbeşti cu prostiile din cărțile tale… Că altfel… RAFAELA: Altfel… PALY: Altfel te dezmoştenesc şi te trimit la țăranii pe care îi aperi… Auzi? RAFAELA: Dar ce? Ei nu sunt oameni? PALY: Am spus… Pleacă… Ții cu câinii de iobagi? Le‑oi arăta eu lor pământ… RAFAELA: Şi ei sunt oameni! Şi ei au drept la viață, ca şi noi. De ce ați uitat adevărul acesta? (Paly şi Istvan se uită unul la altul.) PALY: Ți‑am poruncit să ieşi odată… RAFAELA: Vreți să vă sfătuiți cum să chinuiți nenorociții de țărani… Are să vă ajungă blestemul… PALY (către Istvan): Noaptea asta trebuie să sfârşim cu ei… Gropile sunt gata… La miezul nopții, când doarme tot castelul. Până în zori, gropile să fie astupate. Gâtuiți cu funiile… (Istvan îşi caută gâtul.) Acolo, dedesubt, în temniță… Vor pământ? Libertate? Toți vecinii mei de domenii vor face la fel. Trebuie omorâți… Stârpiți… RAFAELA: Tată… Pentru numele lui Dumnezeu… Doar şi ei sunt oameni… PALY: Oameni ai zis? Mai prejos decât gunoiul… (Scrâşnind) În genunchi, nație de iobagi spurcată… Aici, sub cizma noastră… Să‑ți sfărâmăm ciolanele… RAFAELA: Ucigaşilor… PALY: Încă n‑ai plecat? (Către Istvan) Nu‑i timp de gândit. S‑apropie răscoala. Poate mâine‑poimâine să trebuiască să fugim la Cluj, sau la Bălgrad… Vin veşti ciudate. Ar fi căzut Zlatna, Galda. Cică focul arde din Deva până‑n Cluj. Şi mai departe, la Tisa. Răsculații ard totul. Ucid… ISTVAN: Ah… RAFAELA: Au dreptate să ucidă… Pentru ce‑i chinuiți? Nu simțiți că se schimbă lumea? În alte țări nu mai sunt şerbi… S‑au desființat umilința şi cazna… ISTVAN: Cărțile tale… 274

RAFAELA: Da, cărțile mele. În ele stă gândul lumii noi care răsare… Cu ce drept ucideți țăranii? PALY (gânditor, ascultând vorbele fetei, bate din vârful cizmei, uitându‑se undeva în pământ. Apoi, mânios): Prostii! Ieşi! Pleacă!

S c ena a VI‑a Aceiaşi. Slujitorul. Un sol SLUJITORUL (cu felinarul în mână): A venit un om şi spune lucruri mari… Iată‑l… SOLUL (ud din cap până‑n picioare. Desculț. Cu capul gol. Rupt): Ard munții, stăpâni… S‑apropie răscoala. (Mai rar): De cu seară, înaintau călări, spre părțile noastre. Mânau caii galop. S‑au oprit într‑un sat. Credeam că rămân acolo. Dar nu… Au odihnit caii şi vin galop, cu făclii aprinse. Eu am tăiat calea de‑a dreptul peste munți… (În coridor, la uşă, se ivesc capete zborşite, speriate, ascultând): Ei vin înconjurând. Peste câteva ceasuri sunt aici… ISTVAN: Ce răsculați? Eşti nebun? Vorbeşte… RAFAELA: Au avut dreptate. Ah! Veți vedea voi… PALY: Ticăloaso… Vin robii tăi… Apără‑i şi‑acum… Vin cu moartea‑n suflete şi‑au să te ucidă şi pe tine… RAFAELA: Şuvoaiele nu ştiu a alege… (Pe gânduri) Şuvoaiele… (Neliniştită, deodată, se înfăşură strâns în mantilă, privind încruntată în pământ. După aceea, răspicat) Dac‑aş şti că prin moartea mea se schimbă măcar un strop din nedreptățile lumii, sunt gata să mor… (Istvan şi Paly n‑o mai iau în seamă.) SOLUL: Sunt pline drumurile de morți… Arborii de spânzurați… Ard sate, oraşe… Peste câmpuri, prin munți, fug domnii îngroziți, cu părul vâlvoi… ISTVAN: Ucid? Ucid? SOLUL: Sugrumă… Măria Ta… Ard şi sugrumă… ISTVAN: Ah… PALY: Unde spui că i‑ai lăsat?

S c ena a VII‑ a Aceiaşi. Straja din turn STRAJA: Măria Ta… Se zăresc focuri… Vântul aduce larmă de clopote… PALY: Urcă‑te sus… Sună din corn, să se trezească tot castelul… Istvan, pregăteşte puştile… Zăvorâți bine porțile… (Servii zborşiți aleargă. 275

Castelul se umple de zgomote.) Rafaela… Fugi… Trezeşte doica… Ea te va travesti în țărancă… Pe poarta dinspre munți… Furişați‑vă… Ea cunoaşte locurile… Spre Bălgrad… RAFAELA: Mie nu mi‑i frică de norod… Ei se bat numai cu bărbații… ISTVAN: Tată, să fugim… În munți… la miazănoapte, ştiu o peşteră. Ne vor ascunde pădurarii… Altfel… RAFAELA: Laşule… Laşule…

S c ena a VIII‑ a Aceiași. Un fugar FUGARUL (intră târându‑se. E bătrân. Cu capul gol. Exprimă o durere extraordinară): Stăpâne… Fii bun… Mă frige‑n spate vârful de coasă… Apasă cu cizma… ca să intre adânc… să mă izbăvesc… Am scăpat… călare… Din fugă… m‑au spart… cu coasele… Ei cer pământ… De ce nu le‑ați dat? Acum… e prea târziu… Vine cumpăna… Nu‑i poate opri nicio putere… ISTVAN (arătând o uşă secretă): Tată… pe uşa asta… Coborâm în peşteră… Ieşim în munți… Spre miazănoapte… FUGARUL: Spre miazănoapte? Şi dintr‑acolo vin… Din toate părțile… Uitați‑vă pe geamuri… Se zăresc focurile… (În fund, cerul arde, roşu, în toate părțile.) ISTVAN: Să fugim, tată… PALY: Ți‑am spus să aduci armele… Fricosule… Vom muri ca nişte vrednici nobili, în cuibul străbunilor… Pământ? Le vom da noi pământ… RAFAELA: Tată… Să fugim cu toții… (Fugarul se zvârcoleşte, apoi se‑ntinde pe spate. Moare.) (În ogrăzi, latră câinii speriați mai tare. Zarea focurilor se întinde pe ceruri. Ploaia bate mai tare în geamuri.)

poarte cu țăranii? Să le fi spus că nu‑s boi… (S‑aude jos afară, un strigăt de femeie.) Nebuna! Vine femeia nebună, care te urmăreşte, Rafaela! Hai repede! Auzi strigătul? Mama fetei ucisă de domnişorul… (Arătând spre Istvan) Domnişorul… Plesni‑i‑ar ochii! Şi femeia aceea umblă şi te caută… Şi vai… Dacă te‑ar prinde… ai plăti cu gâtul tău, în locul domnişorului… (strigătul s‑aude iar.) Hai, repede!… RAFAELA: Cu bine… Cine ştie cum va fi lumea la răsăritul soarelui… (Se opreşte în prag. Doica o trage de mână.) Cu bine… DOICA (privind spre Istvan): Parcă se pot apăra? Ei vin ca un tăvălug… (Ia toporul de lângă uşă. Pleacă.) PALY: Fugiți repede… Dumnezeu să vă păzească… DOICA (de‑afară): Dumnezeu şi toporul meu…

S c ena a X‑a

Aceiaşi. Doica DOICA (o bătrână uscățivă, intră cu haine țărăneşti pe braț. E îmbrăcată, gata de fugă): Stăpână… E vremea să fugim… STRAJA (din uşa din fund): S‑apropie focurile… (Fuge.) DOICA (în timp ce pune Rafaelei țundra pe umeri şi o îmbrobodeşte cu un tulpan negru): Când vă spuneam eu că are să fie rău într‑o zi… Că prea îi chinuiați… Ce are să fie acum? Să le fi dat, naibei, pământ. Că aveați destul… Acum… are să vă iasă pe ochi… De ce nu i‑ai dăscălit, cum să se

Istvan, Paly, Gornici PALY: Jos la porți… să îndemnăm paznicii… ISTVAN (tremurând): Mi‑i frică… Mâna… Mâna… (Îşi caută gâtul. Pe sală s‑aud paşi grei, rari, de cizme.) Auzi! VOCI GROASE: Stăpâne… Stăpâne… PALY: Sunt gornicii, aduşi de chemarea cornului… (Bătăi în uşă. Paly deschide: se văd slujitori unguri, cu flinte, cu pălării negre, cu margini foarte late.) La ziduri… La porți… Istvan, cu dânşii la ziduri, la porți… ISTVAN: Mi‑i frică… PALY (către gornici): La porți… Ce stați? UN GORNIC: Întâi Domniile Voastre… Că pielea Domniilor Voastre o apărăm… PALY: Ce vorbă e asta, câinilor? Ați asurzit? La porți… UN GORNIC: Întâi Domniile Voastre… ISTVAN: Obrăznicie… PALY: Taci… Taci… Ia‑ți puşca… ISTVAN: Eu? Eu… PALY (către gornici): Veniți cu mine… UN GORNIC: Să iasă domnişorul… ISTVAN: Eu? Eu… PALY: Istvan… (Tunător, către gornici): Coborâți scările! N‑auziți afară bătăi în porți? (Mai încet) N‑auziți câinii urlând? Afară… (Iese, strigând din spatele gornicilor.) Haidați odată… Istvan… ISTVAN (tremurând cumplit, porneşte spre uşă. În vremea asta, larma de afară creşte.)

276

277

S cena a I X ‑ a

UN GORNIC: Aşa… Acum haidam la luptă… ALT GORNIC: Ei stau în culcuş – şi noi să‑i apărăm… AL TREILEA GORNIC (râzând): Fecioraşul tremură ca varga… (Jos, bătăi în porți, din ce în ce mai puternice.)

S cena a X I‑ a Nebuna (Uşa se deschide singură, scârțâind. La fel geamul în care bate craca uscată. Pe săli, s‑aude vântul țiuind. Straja din turn, sună grăbit din corn. În vremea asta, bate ceasornicul castelului, de douăsprezece ori. Izbiturile în porți devin din ce în ce mai surde. Glasuri multe, s‑aud răcnind: „Moarte… Moarte domnilor”… „Vrem pământ, pământ”… Glasurile arată o mare mulțime. Strigăte: „Horia… Horia…” Larma de jos arată că acolo se dă o bătălie. S‑aud împuşcături. Răcnete de durere. Bat clopotele castelului, a cumpănă. Alte clopote, departe). NEBUNA (intră în vârful picioarelor, iscodind încăperea. Întâi apare mâna cu felinarul. Nebuna e înfăşurată într‑un suman vânăt, lung. Părul zborşit îi cade pe ochi. Înaltă, adusă de spate. De sub suman, i se vede toporul. E udă din cap până‑n picioare. Se opreşte în mijlocul scenei, privind spre uşa pe unde a ieşit Rafaela): Fiica năpârcilor… Credeam c‑am s‑o găsesc, măcar în noaptea asta… Am umblat odăi după odăi… Fata năpârcilor se vede că a fugit… A… Dac‑o găseam… De câtă vreme îmi tot ascut toporul, anume pentru gâtul ei alb? (Afară, împuşcături dese, răcnete.) Să fi murit şi ea, vipera, aşa cum a murit fata mea, cu gâtul pe trunchi, pentru că n‑a vrut să se lase batjocorită de feciorul grofului… şi l‑a repezit cu fruntea de zid… (Râde): Am tot căutat, odăi după odăi… I‑am găsit patul desfăcut… Dar mâna mea tot are s‑o ajungă… De s‑ar ascunde în cea mai întunecată peşteră… „Ochi pentru ochi!”… (Iese, uitând felinarul aprins, în mijlocul încăperii. Larma luptei s‑apropie sub zidurile castelului. Bâte groase, aruncate pe jos, lovesc geamurile care cad țăndări. Strigătele „moarte, pământ…” s‑apropie din ce în ce. Pe sală s‑aude fuga cuiva care răcneşte cuprins de groază. Împuşcături. S‑aud topoare izbind în uşi, doborându‑le. Țipete de femei. Răsculații dau lupte în tot castelul.)

278

S c ena a XII‑a Istvan. Slujitorul ISTVAN (se retrage furişându‑se. Când întoarce capul, i se vede fața plină de sânge. Tremură cumplit. Ochii holbați. Ține în mână sabia ruptă în două): Scăparea… (Se furişează într‑un colț al încăperii şi abia se zăreşte din umbră. Vorbeşte şoptit.) Uşa ceea… În subterană… Dincolo… la peşteră… Voi găsi un cal… Mâine în zori… SLUJITORUL (cu toporul în mână): Stăpâne… Unde eşti? ISTVAN: Taci… Taci… SLUJITORUL: Să fugim, stăpâne… Pe tatăl d‑tale l‑au prins… Au legat funia de‑o cracă… să‑l spânzure… Unii vor să‑i taie gâtul la trunchi… Capul răsculaților… i‑a oprit… Întâi să‑l judece… (Rugător) Stăpâne… Ți‑am fost credincios ca umbra… Să fugim cât mai este vreme… Îi auzi? Aleargă în lungul sălilor… ISTVAN (râde): Să fugim? SLUJITORUL: Împreună, stăpâne… Numai Domnia Ta cunoaşte drumul prin peşteră… Ajută‑mă să scap, stăpâne… Eu pentru Domnia Ta m‑am înduşmănit cu toți oamenii din sat. Toți mă caută să mă ucidă… Pentru că ți‑am fost cu credință la inimă… stăpâne… ISTVAN (deschide uşa secretă de la spatele lui): Ai dreptate… Să fugim? Nespălatule… Vierme… Pentru ce te‑aş scăpa? (Dispare după uşa pe care o închide cu zgomot.) SLUJITORUL (bătând cu pumnii în uşă): Porcule… Stai că‑ți arăt eu… Să vie răsculații… Le voi arăta drumul… Vor pândi dincolo… când vei ieşi… (Fuge spre uşa care dă spre săli. O deschide larg, răcnind): Vipera… Vipera… (Răcnetele „Ucideți… Ucideți…” „Nu cruțați…” s‑aud tot mai apropiat.)

S c ena a XIII‑a Slujitorul. Horia. Moți. Țigani (Întâi pătrund câțiva Moți cu topoarele ridicate, gata să lovească. Se uită afară prin geamul spart. Pipăie zidurile, căutând ieşiri. Întreabă: „Unde‑i?” „Unde‑i?” Alții dărâmă scrinurile, aruncă vrafuri de hârtii de prin sertare. Strigăte: „Aici zăceau drepturile noastre…” „Aici se însemnau birurile… Jos! Jos… Foc…” Sparg portretele cu parii, cu furcile. Slujitorul cade în genunchi sub topoarele ridicate.) UN MOȚ: Tu? Cine eşti? ALT MOȚ: Gornic? 279

AL TREILEA: Mi s‑a urât tot ucigând cu toporul… MOȚUL I: Cu capul în jos pe fereastră… MOȚUL 2: Hai… Înşfăcați‑l… SLUJITORUL: Milă… Fraților… MOȚUL 3: Noi, frați cu dracul nu suntem. SLUJITORUL: Cruțați‑mă… (Lungind gâtul spre Moți) Ştiu unde s‑a ascuns fiul grofului… Pipăiți bine peretele. Aşa… Uite, colo… S‑a furişat acum câteva clipe… Aprindeți făclii… (Moții sfarmă uşa.) MOȚUL I (cu neîncredere): Aşa proşti ne crezi? Vei veni cu noi în peşteră. MOȚUL 2 (care‑a privit în adânc): Are dreptate… Se zăreşte lumină… HORIA (din prag, ca după o fugă): Nu cruțați… Nu cruțați… Loviți… MOȚUL 3: Vipera s‑a furişat pe uşa asta… (Slujitorul coboară împreună cu Moții, în subterană. Horia înaintează spre mijlocul încăperii. În urma lui intră căpitanii între săbiile şi furcile cărora e adus contele Paly, cu mâinile legate la spate.) HORIA (întorcându‑se scurt către Paly care e trântit la picioarele lui): Nație de domn spurcată… Alege între împărțirea de bunăvoie a pământurilor, sau moartea cea mai crâncenă… Jură aici că ai să trăieşti la fel cu noi… Nu în puf şi aur, în timp ce nouă ne crâşcă măseaua… (Către norodul îngrămădit) Voi, măi, ce spuneți? O VOCE: Să împartă pământurile… Să ne deie înapoi toate drepturile… (Vocile se continuă pe săli, până jos în ogrăzi sub geamuri, şi mai departe: „Pământul… Să ne dea pământul… Ai noştri sunt munții…” „Să nu mai fie domni… Una să fim cu toții…”) HORIA: Ai auzit, graf Paly? Ori nici nu‑ți pasă de glasul poporului… PALY: Ce‑s eu, să mă judece un iobag? HORIA: Alege… Gândeşte‑te bine… PALY: Câine… HORIA: Ba nu… Suntem mai răi decât câinii. Aşa ne‑ați făcut voi să fim… (Căpitanii îl lovesc pe Paly cu picioarele.) Nu. Nu vă spurcați vârful opincilor… (În uşă se ivesc patru țigani cu securi cu cozi lungi, cu guri late, sclipitoare. Rânjesc. Sunt mustăcioşi, sub pălăriile clăpăuge.) UN ȚIGAN: Judecă‑l mai repede. Ne ruginesc securile… (Râde, cu gura pân’ la urechi. Îi sticlesc dinții. Jos, în ogrăzi, strigăte sub geamuri: „Domnul”, „Domnul!”. Zvârliți‑l cu capul în jos…” „Vipera cea tânără”, „Dați‑ne capul viperei…”) HORIA: Graf Paly, gândeşte‑te bine ce faci. Te mai întreb înc‑odată: Ne dai pământul şi toate drepturile, de bunăvoie? ALT ȚIGAN: Pierzi vremea, tătucă Horia… PALY (către Horia): Ai să‑ți muşti pumnii, câine…

HORIA (către țigani): Luați‑l… (În timp ce țiganii îl târăsc pe Paly spre uşă, Horia se întoarce înc‑odată spre el.) Graf Paly… Te mai întreb o dată… PALY: Câine… UN ȚIGAN (către tovarăşii lui): Îl ducem la butuc sau îi punem grumazul pe prag? ALT ȚIGAN: Jos la butuc…

280

281

S c ena a XIV‑a Aceiaşi. Şerbii, Istvan. Moții. Slujitorul (Zângănit de fiare. Glasuri strigă: „A venit vremea… a venit vremea…”) HORIA: Ați liberat robii? CĂPITANUL 1: Robii vin să te vadă… Auzi‑i… CĂPITANUL 2: Robii vin să‑ți mulțumească… HORIA: Nu pentru mulțămirile mele am pornit… (Şerbii se ivesc în uşă, fără lanțuri. Râd, plâng, gem de bucurie. Strigă. „Horia… Horia…”) HORIA: Pentru voi am ridicat securea şi‑am dat veste cu focurile… Sus frunțile… Jos lanțurile robiei… Nici cât pământul să nu mai fie oameni în lanțuri. (Se deschide uşa pe unde‑a fugit Istvan şi acesta se iveşte împins de spate, înconjurat de făclii. În cadrul uşii, holbat, se uită la şerbi. Şerbii întind gâturile spre dânsul.) UN MOȚ: Bădică Horia, am prins puiul… (Jos s‑aude geamătul contelui Paly, apoi câteva izbituri pe butuc.) ŞERBII (umăr la umăr, înaintează încet spre Istvan): Vi‑pe‑ra… ISTVAN: Noaptea asta era să vă dau drumul… Mi‑i martor slujitorul… SLUJITORUL: Noaptea asta era să‑i sugrumi în funii… HORIA (vorbeşte cu căpitanii lui. Face doar semn spre şerbi să isprăvească mai repede. Şerbii înaintează ca fascinați spre Istvan cu mâinile întinse, gata să‑l sugrume. Istvan îşi tot duce mâna la gât. Jos, norodul strigă: „Domnişorul cel tânăr”, „Capul domnişorului…” Istvan se retrage spre uşă, gâfâind. Şerbii se reped la dânsul, şi‑l îngrămădesc pe trepte, în umbră. Horcăituri. Gemete.) HORIA: Mi‑i scârbă de‑atâta sânge. Dar noi, pălmaşii, de când tot răbdăm şi le dăm sudoarea şi sângele nostru? Pentru ce? Nu‑s născuți tot din trup de muiere? (Jos, buciume)

S c ena a XV‑a Aceiaşi. O ştafetă ŞTAFETA (un flăcău înalt, subțire, cu plete negre, vorbeşte pe nerăsuflate): M‑a trimis căpitanul George Marcu să‑ți spun că întreg Zarandul e în mâinile noastre şi arde. Două oştiri cu furci, cu coase, cu sulițe au coborât în valea Mureşului, una spre Zam, alta spre Bălgrad, să deie ajutor lui Ion Cloşca. Au cuprins şi‑au ars de la Brănisca până‑n țara Hațegului. Oştirile noastre au ajuns până sub cetatea cea ferecată a Devei… CĂPITANUL 2: S‑a sfârşit cu robia… CEILALȚI: Moarte domnilor… (Afară, glasuri: „Moarte domnilor…”) HORIA (încruntat, pe gânduri): Nu vă pripiți. Vorbeşte mai departe… ŞTAFETA: Unde‑am rămas? A… Da. La cetatea cea ferecată a Devei… Acolo au ieşit cătanele cu pajuri şi ne‑au puşcat… CĂPITANUL 3: Cătanele? HORIA: Şi?… ŞTAFETA: Au prins câteva zeci din ai noştri şi i‑au dus în dosul cetății, unde le‑au tăiat gâtul… Mulți s‑au înecat în valul Mureşului, în vălmăşagul acela… HORIA: Tot o potriveală de‑a domnilor… La nevoie, ne‑om bate şi cu oastea Împăratului… ŞTAFETA: Au puşti grele, bădică… HORIA: Noi, dacă n‑avem puşti ca dânşii, avem dreptatea de partea noastră. Ascultă, flăcău: spune‑i căpitanului Marcu astfel: să trimită răvaş fişpanului Devei şi să‑i spuie aşa: dacă nu vrea să se facă una cu pământul, să ne asculte durerile… şi să părăsească pământurile luate cu hapca… Să nu mai fie domni pe pământ, ci toți una să fim. Să plătească şi ei biruri Împăratului, aşa cum plătim noi, opincarii. Ai priceput? ŞTAFETA: Cum să nu pricep? Doară pentru asta am pornit! (Iese repede.)

S cena a XVI‑ a Aceiaşi, Ştafeta a 2‑a. Un țăran (Horia stă pe gânduri. E ostenit.) CĂPITANUL 1: Bădică Horia… N‑ai închis ochii atâtea nopți… HORIA: A trecut vremea somnului. (Privind în pământ) Să nu ne‑o ia dușmanii înainte… ŞTAFETA a 2‑a (un pădurar negricios, scurt, cu şapcă şi bucium în şold): Cu sănătate, oameni buni. Aduc vorbă tocmai de sub Galda, unde bat la un loc Cloşca şi Crişan… 282

(Afară, glasuri: „Haidam, bre… Se face ziuă…” Pe sală se ivesc capetele curioase ale răsculaților.) HORIA: Povesteşte… ŞTAFETA a 2‑a: Ne‑am învăluit până sub Galda, măi oameni… şi‑acolo a venit cu ştergar alb de pace un ofițer împărătesc… CĂPITANUL: Un ofițer? ŞTAFETA: Un ofițer… Numai că noi ne‑am priceput că‑i o iscoadă vicleană. Spunea că s‑aşteptăm până vine un domn mare din partea Împăratului. Să cădem la o învoială. Dar noi cunoaştem prea bine obrazul domnilor. Învoială? Ce învoială mai putem face cu cei care ne‑au stropşit atâția amar de ani? Căpitanul Crişan tuna din glas peste mulțimi… O VOCE (pe sală): Pace? Cu cine? Cu câinii să facem pace? Haidam, măi, la bătălie… (Răsună buciume, a pericol, departe.) VOCI: Oare ce‑i? Ce‑i? HORIA: Vorbeşte mai departe… ŞTAFETA: Oamenii, o parte din ei, s‑au întors pe la casele lor… (Toți tac, se uită în pământ; numai buciumul răsună din ce în ce mai tare, a pericol.) CĂPITANUL 2: Asta înseamnă că domnii pun iar jugul… ŞTAFETA (încet, la urechea lui Horia): Prin unele părți, domnii s‑au înscăunat iar. Ard oamenii de vii. HORIA (tunător): Vom porni. Vom dărâma lumea. Să nu mai cruțați nimic. Nici urmă de domn să nu rămâie pe fața pământului… (Către ştafetă) Porneşte în grabă… Spune căpitanilor mei Cloşca şi Crişan poruncă: Să apere munții… Să nu încheie pace cu Necuratul… Să nu plece în jos vârful sulițelor, până ce nu va pica în colb şi cea din urmă sămânță de domn… (Ştafeta pleacă. Afară, tumult. Focuri. Buciume, speriate, din ce în ce mai aproape.) CĂPITANUL 1: Bădică, să pornim mai repede… HORIA: Ridicați coasele… Înainte… (Toți se pregătesc de plecare. Intră un țăran mustăcios. Are pe țundră şi pe cuşma înfundată peste urechi fulgi de zăpadă. Stă sprijinit în furcă, în timp ce vorbeşte.) ȚĂRANUL: Frate Horia, de pe munți vin semne de primejdie.

283

S c ena a XVII‑ a Aceiaşi. Rafaela, Doica şi Kendy (E adusă Rafaela cu doica, de către câțiva flăcăi, care le împing de spate spre Horia.) UN FLĂCĂU: Ne‑au adus pădurarii o puică de şarpe… Fugea, împreună cu baba asta. HORIA: Nu‑i vreme. La drum… (Către Rafaela) Noi n‑am pornit să ucidem femeile. Încotro fugeați? RAFAELA: Spre cetatea Bălgradului. Ştiam, Horia din Albac, că tu nu ucizi copiii şi femeile… DOICA (apărând‑o mereu, cu privirile crunte): Să nu‑i faceți vreun rău… Că eu… HORIA: Plecați… DOICA: Cu sănătate… (Către Rafaela) Îți spuneam eu că nu mănâncă oameni… UN FLĂCĂU (în urma lor): Ştiți unde‑i graful Paly? Nu vreți să‑l vedeți? ALT FLĂCĂU: Dar tânărul conte Istvan? RAFAELA (se opreşte, cutremurându‑se): Ştiu unde sunt. DOICA: Tăceți… Măi răpănoşilor… (Face semn către feciori.) Nu‑i aşa că părinții ei au scăpat? RAFAELA: Nu‑i nevoie de minciuni… DOICA: Repede… Hai mai repede. La Bălgrad… Până s‑or stinge focurile… (Rafaela plânge, o clipă, cu ochii în batistă. Deodată, ridică fruntea. E albă la față. Hotărâtă.) DOICA: Li se cuvenea moarte… (În timpul vorbei lor, semnele de buciume sunt tot mai aprige. Jos în ogrăzi, freamătul mulțimilor. Horia se uită în noapte pe geam, ascultând. Zările ard roşii. Intră Kendy, repede. Dă cu ochii de Rafaela tocmai când aceasta trece pe lângă dânsul. El are o tresărire. E nins tot.) DOICA: Ce te uiți aşa la dânsa? Dă‑te‑ntr‑o parte. Avem drum pân’ la Bălgrad… KENDY: La Bălgrad… (Uitându‑se în urma lor) La Bălgrad… După focuri… Te voi găsi… HORIA (în timp ce Kendy se uită în urma Rafaelei): Dați porunci buciumelor să răspundă… Să ştie străjile că oştirea dreptății n‑a adormit… Să răsune buciumele… (Țăranul iese. Jos, sub ziduri, răspund buciumele.) La bătălie, măi frați… 284

KENDY (răsuflă grăbit. Se duce drept la Horia): Horia, cătanele nu‑s cu noi… Vin cu tunuri mari, îmbrăcați în fer. Oştile noastre cad ca iarba sub coasă. Pădurile s‑au prefăcut în spânzurători… HORIA: Trăsni‑i‑ar iadul de domni. La nevoie, ne vom bate şi cu Împăratul… Sunteți gata, măi frați? VOCI: La bătălie… La bătălie… (Împuşcături. Buciume.) KENDY (încet, grav): Horia… Ei vin îmbrăcați în fier. Până şi caii lor au pieptare de oțel. Țăranii tăi au numai furci şi sulițe. Până acum cinci zile eu am luptat împreună cu Crişan, când ne‑au îngrămădit pajurile Împăratului. Horia, oamenii mei au căzut, pân’ la unul. Crişan a fugit în Zarand ca să‑şi scape zilele. HORIA: Câinele de la Viana. Mincinosul… KENDY: A început a ninge. Oamenii noştri sunt goi. (Chemările buciumelor, tot mai neliniştite.) S‑apropie cătanele, Horia… (Jos pe săli strigăte: „Haidam, Horia”.) HORIA: Eu, pace cu domnii n‑oi face. (Voci: „Haidam. Horia…”) Dac‑o fi să cad eu, peste stârvul meu are să se ridice alt răsculat din munți… să ducă dreptul iobagilor până la capăt. (Afară răcnete, împuşcături. Intră oameni speriați. Holbați. Strigătul: „Cătanele… Cătanele…” s‑aude în toate părțile. „Să fugim…”, „Cătanele…”, „Ne prind cătanele…”) HORIA: Vi‑i frică de cătane, măi oameni? UN RĂSCULAT: Sunt îmbrăcați în fier, bădică… Noi… Uite… (Îşi arată pielea goală sub țundră. Glasurile de spaimă se înmulțesc. Pe sală, lovituri, împuşcături. Țăranii se îngrămădesc mereu, unii răniți ştergându‑şi sângele. Pe sală clipesc săbii. În uşă se iveşte – scurt – o cătană înaltă, cu cască, izbind cu sabia în toate părțile să‑şi facă loc spre Horia. Kendy se repede; în uşă începe un duel cumplit. Se văd şi alte cătane. Țăranii, încurajați de îndrăzneala lui Kendy, se reped cu furcile, cu sulițele, cu topoarele. Cătanele dau înapoi. Horia, cu flinta prinsă de vârf, izbeşte strigând: „Înapoi…” „Înapoi…” Împuşcături. Bat tunuri departe, apoi mai aproape.) HORIA: Înainte… Pentru pământ şi dreptate… Să simtă şi Împăratul măciuca țăranilor… (Cortina se lasă peste larma care arată că în ogrăzi şi pe săli se dă o bătălie crâncenă.) Sfârşitul Actului II

285

ACTUL III

În pădurea Scorogetului O colibă, sub rădăcinile uriaşe ale unui brad. Pereții acoperiți cu muşchi verde. Intrarea, care dă spre răsărit‑miazăzi, e mascată cu crengi. Câteva ființe, sulițe. O cofă cu apă. În mijloc un foc liniştit. Afară, s‑aud bătând vijeliile iernii. Horia, sprijinit cu tâmplele‑n mâini se uită în flăcări. Cloşca îl priveşte atent, îndelung. Flăcările îi despart. Urlete depărtate de lupi.

S cena I‑ a Horia, Cloşca CLOŞCA: Îmi spunea mie inima că focurile duc la spânzurătoare… Acum după ce ne‑au stropşit cătanele, ar trebui să ne furişăm prin munți până la Viana… Spre primăvară… Să cerem iertare Împăratului… HORIA: Ce împărat? La primăvară vom porni, dar nu pentru a bate degeaba opinca până la Viana, ci vom coborî cu puhoaiele şi ne‑om vărsa iar cu foc, toată țara de‑odată… CLOŞCA (clătinând din cap): Eu nu mai cred nimic. (După o clipă) Nimic… HORIA: Ian auzi… (S‑aud urlete, glasul țiuitor al vântului.) Stăm aici pe vârful muntelui, ca fiarele pentru că am vrut să căpătăm o țară de dreptate… Cine s‑a făcut om de omenie, noi l‑am cruțat. Ai auzit ce grozăvii fac domnii. Noi le‑am cruțat muierile şi plozii. Nu ne‑am pus mintea nici cu moşnegii lor, deşi tot câini erau. CLOŞCA: Eu demult vream, măi Horia, să te supăr cu o întrebare. Spun unii că tu ai fi avut un fel de învoială cu Împăratul, ca să te răscoli. E drept? HORIA: Ba… Frate Ioane… Mai era nevoie de învoiala cuiva? CLOŞCA: Apoi că eu cunosc lucrul ista… HORIA: Când m‑am dus a patra oară la Împăratul, plesni‑i‑ar fierea… a ridicat din umeri a neputință. A strigat: „Cum de mai puteți răbda?” „Atunci cum rămâne?” am întrebat eu. El m‑a privit drept în ochi şi mi‑a spus: „Faceți ce v‑o tăia capul…” Dar nu vorba asta a lui m-a făcut pe mine să răscol țara… De lemn să fi fost şi n‑am mai fi putut răbda. Tu ştii mai bine ca oricine… Ieşind atunci de la Împăratul, mă clătinam şi mi se năzăreau focurile… CLOŞCA: A trimis cătanele, câinele… HORIA: Nu‑i şi el domn ca toți domnii? Dacă avea cu adevărat gând bun pentru lumea de jos, nu trimitea pajurile contra noastră, ci contra domnilor, stropşi‑l‑ar Dumnezeu… 286

(Afară un chiot scurt.) CLOŞCA: Şi n‑avem plumbi în flinte…. HORIA (se ridică, dă rădăcinile intrării la o parte. Strigă): Care‑i acolo? (După o clipă) S‑o fi întorcând Iacob al Ţopei. Sau au dat lupii la stâne din vale. CLOŞCA: Noaptea asta îi rândul meu de strajă. (Din deschizătură) Simt ca o zgârietură pe inimă. Înc‑odată în viața mea, am simțit boldul ista, şi mi s‑a întâmplat o cumpănă… (Iese.) HORIA (singur): Cumpăna asta, poate veni oricând. Moții mei, unde sunteți?

S c ena a II‑a Horia, Iacob al Ţopei IACOB (tânăr, frumos la înfățişare. Cu cojoc greu): Cu sănătate, bădică Horia… (Pune într-un colț traista în care a adus merinde.) HORIA: Ai adus plumbi pentru flinte? Ce mai noutăți? IACOB: Plumbi n‑am adus; n‑am putut face rost. (După ce îl priveşte lung) Împăratul a pus preț pe capul dumitale, trei sute de florinți. Au pornit cete de oameni, din toate părțile, să te prindă… Toți gornicii domneşti din împrejurimile Aradei, s‑au suit în munți. Ți‑aduci aminte de Ştefan Trifu, bade Horia? cel pe care l‑ai pus într‑o căprărie de‑a lui badea Ion Cloşca… Trebuia, bădică, să laşi să‑l azvârlă atunci în prăpastie… Acum, s‑a înverşunat să te prindă numaidecât. Umblă cu cârduri de cătane prin munți.

S c ena a III‑a Aceiaşi. Cloşca (Intră Cloşca, aducând un braț de vreascuri.) CLOŞCA (înainte de‑a pune vreascurile pe foc): Rău? IACOB: Să‑ți spună badea Horia… HORIA: Apoi că bune nu pot să fie ştirile… CLOŞCA (punând vreascurile pe jar): Simțeam eu că ne paşte cumpăna… (Mohorât) Da’ nu‑mi pare rău… (Devine din cale‑afară de mohorât.) IACOB: Popii aruncă blestem asupra voastră… HORIA: Vânduții necuratului… Cum au uitat batjocura domnilor, aşa de repede? Nu‑şi mai aduc aminte că‑i pun să le ierneze câinii? (Către Cloşca) Ioane, întăreşte‑te… La primăvară… Vom scula toată țara de‑odată… Din toate părțile munților, în aceeaşi noapte… Crişan va aprinde iarăşi 287

S c ena a IV‑a

Zarandul… Vom trimite la vreme, oameni, în toate părțile, să ducă vestea să se ascută coasele, sulițele. Noi pentru norod trăim. IACOB: Bădică Horia… CLOŞCA: Cine ştie… Pân’ la primăvară… Mie mi s-a întunecat inima… HORIA (pe gânduri): Unde‑o fi Crişan? IACOB: Unii spun că se mai bate încă, la el în Zarand. Alții, cică l‑au văzut umblând, cu cete de flăcăi de‑ai lui, pe‑aici prin părțile noastre. (Cloşca se uită la Iacob, lung, clatină din cap a neîncredere.) CLOŞCA: Asta, nu mai ajută la nimic… HORIA: Spune mai departe, flăcău… IACOB: Mie, treaba asta mi‑a spus‑o un om care l‑a văzut. Se spune că vă caută, să vă sfătuiți. Cum şi când să începem din nou bătălia… HORIA (luminat): Mare lucru ar fi, dac‑ar veni… IACOB: Dar, bădică, alții spun fel şi chip de veşti rele despre dânsul. Că s‑a tras la față ca un mort şi vorbeşte într‑aiurea… Aproape că nu mai cunoaşte oamenii… Îl întovărăşesc patru crişeni, nişte băietani, şi‑l poartă de colo‑colo… păzindu‑l din fața cătanelor… Dar… Ia‑n gândiți‑vă ce bine‑ar fi să vie cu cetele lui, aici, într‑o noapte… CLOŞCA: Taci… Taci… IACOB: Sate întregi au fost trase în țeapă. Pe tăpşane, se văd păduri de stârvuri. Domnii nu aleg; întăi au poruncit popilor să amăgească oamenii să se întoarcă la vetre că nu li se întâmplă nimic, – şi după aceea au dat năvală cu cătanele. Unde te‑ntorci, numai ochi holbați, limbi scoase. Aşa arată țara, bădică… (Tăcere. S‑aud vifornițele.) HORIA: Dar ce spun oamenii? Moții mei ce spun? IACOB: Moții d‑tale, bădică, rabdă şi te‑aşteaptă… Ei ştiu că într‑o zi ai să scoli iarăşi munții… Stau ascunşi şi plănuiesc, aşteaptă vremea… Sunt şi guri clonțoase care spun că răzmerița asta i‑a nenorocit mai rău. Dar aceia îs cunoscuți… Sărăcimea, ea, bădică Horia, te‑aşteaptă să cobori din nou… (Afară, un mormăit. O voce. Toți tresar, se ridică, apucă flintele. Se reped la ieşire: Cloşca deoparte, Iacob de cealaltă parte, Horia, între ei, desface rădăcinile care acopăr ieşirea.) HORIA: Cine‑i? O VOCE (mormăitoare): Unde sunteți, oameni buni? Dați glas! HORIA: Cine‑i? CLOŞCA: Iscariot… VOCEA: Sunt bătrânul Gorun… Ieşiți şi mântuiți‑mă… IACOB şi CLOŞCA: Glas de iscariotean… HORIA: Să te vedem la chip. (Iese, privind înapoi, scurt. Afară, schimb de cuvinte.)

Aceiaşi. Moşul Gorun GORUN (Horia îl sprijină să se aşeze lângă foc, înghețat de frig): Eu, măi oameni… la început, atunci când tot natul era cu voi, m-am tras deoparte şi mi‑am zis că nu‑i bună moartea de om. Acum, se cheamă că voi ați căzut la greu… Şi sufletul meu nu poate răbda să vadă cum oameni cunoscuți se tot laudă că are să vă prindă şi‑au să vă arate ei… N‑am putut răbda neobrăzarea asta şi‑am venit să vă spun: nu vă încredeți în nimeni… Oameni de la tine din Albac, măi Horia, se bat cu pumnul în piept şi se laudă în gura mare că ei au să‑ți facă felul… Eu, cu dânşii, nu pot să fiu… Ştiu că tu se cheamă că necăjeşti acum, pentru noi toți. Cum să te las la greutate? Iaca: îl ştii pe Ştefan Trifu? El umblă mai al dracului ca toți. Şi spun unii că tu l‑ai fi putut omorî… L‑ai iertat şi l‑ai făcut căprar… Îi drept? HORIA: Drept este… CLOŞCA: Ți‑am spus eu atunci… Ticălosul… A mers cu mine până sub Galda. Acolo, a fugit într‑o noapte. Nu era mai bine să‑l fi ucis cu toporul? GORUN: Nu ştiu cum a orânduit Dumnezeu să fie până la urmă, dar eu am să vă iau cu mine, ceva mai sus. Într‑un loc unde nici păsările nu zboară. Într‑o ascunzătoare mai bună. Asta‑i lângă drum ciobănesc prea cunoscut… (Iacob tresare. Îl priveşte cu mânie.) (După câteva clipe) Da, da… Uitam: Cu tine, măi Horia, a fost un fel de vântură‑lume, un oştean străin? Află că l‑au prins… şi el a fugit dintre cătane. Noaptea, la un foc, cum poposeau, el s‑a repezit la un cal… şi pe‑aici ți‑i valea… Striga: „Horia are să vie înapoi”… HORIA (luminat la față): Kendy… (Mai apoi) Când ne‑au stropşit cătanele, sabia lui a bătut pân’ la urmă, ca să ne facă nouă drum de scăpare… Noi am umplut lumea. El, Dumnezeu ştie cum a scăpat… GORUN: Te pomeneşti că într‑o zi, când, ferească Dumnezeu, va fi nevoie, acel vântură‑lume să iasă ca din pământ… Dar… pân‑atunci, mâine, urcăm mai sus, la ascunzătoare mai bună. IACOB: Ba, ascunzătoare mai bună ca a mea, nu mai poate fi alta… GORUN: Tu, să taci, măi. Că eu ştiu ce vorbesc. Aici vă paşte moartea. (Cloşca îl priveşte tot timpul, mohorât. Horia visează, privind în flăcări.) CLOŞCA: Moşule, nu cumva… Că eu încredere nu am… GORUN: Aşa să mă trăznească Dumnezeu… Cum crezi tu, măi Ioane, c‑am să‑mi spurc bătrânețile, să vă mănânc fripți pe lumea cealaltă? Eu, una ştiu: ieri, când erați tari, s‑au dus cu voi buni şi răi. Acum, ați rămas singuri cuc. Eu m‑am tras deoparte atunci. Acum, nu mai pot sta aşa. Căci

288

289

asta mi‑i crucea: la primăvară, cu mâinile mele, am s‑aprind cel dintâi foc… unde‑o fi muntele mai înalt… (Toți se mişcă. Au tresăriri. Cloşca stă mereu mohorât. Face semn cu mâna a dispreț.) CLOŞCA: Pân’ la primăvară… Ne rod corbii. (Horia îl priveşte lung. Afară bat, mai tare, viscolele.) Eu, bre, cred că să ne furişăm până la Împăratul, să‑i cerem iertare… HORIA: Iertare? Eu, treaba asta n‑oi face‑o niciodată. Poate va veni vremea când va trebui să‑şi ceară el iertare de la noi… GORUN: Aici, ai drept… Că noi toți nădăjduim, cu voia lui Dumnezeu, ca la dezghețatul apelor, să pornim… Că nu se poate să răbdăm aşa… Cătanele ne‑au împânzit satele şi nu mai încap. Ni se urcă şi pe cuptor, între copii şi muieri. Ne dau jos din paturi, ca să‑şi facă ei loc. Treabă‑i asta? HORIA: La primăvară… (Cloşca dă neîncrezător din cap.) IACOB: Eu cobor jos la stâna certegenilor. Dacă‑i ceva, dau glas de bucium. (Iese.) GORUN: Nu vă spuneam eu? Şi băietanul se teme… Colo sus, la mine, este o stâncă trăsnită. Dedesubt, o încăpere cât ai întoarce carul. Acolo o să stați voi pân’ s‑o rupe cumpăna. CLOŞCA: Ajută la ceva asta? GORUN: Lasă prostiile, Ioane… Eu una ştiu: că are nevoie de voi sărăcimea asta blestemată. Voi cum v‑ați pus viața în dreptul tunurilor, pentru noi? Ați avut de câştigat ceva pentru pielea voastră? Voi sunteți ai celor mulți. Iaca: aşa să‑mi ajute mie Dumnezeu… (Se descoperă şi‑şi face cruci mari. Apoi, după o clipă) Eu te visam, Horia, noaptea pe vremea focurilor, că te ridicai aspru, dârz, cu umerii mai sus de înălțimile munților… Şi soarele îți răsărea drept în față. (Glas de bucium din vale. Ei tresar.) CLOŞCA (se scoală speriat): Cătanele… HORIA: Ce‑i, oare?

S c ena a V‑a Aceiaşi. Iacob IACOB (intră speriat): În văi, s‑a zărit ca o scăpărare de felinar. (S‑aude ca un țipăt de femeie, ca o chemare. Un urlet de lup.) GORUN: Aista‑i glas muieresc, în pericol. (Țipătul se repetă, sfâşietor.) IACOB (iese din deschizătură şi‑i gata să deie chiote): Lupii… 290

CLOŞCA: Taci… Taci… Iscoadele… GORUN (către Horia, arătându‑l pe Cloşca): Văd că lui i‑a pierit inima… (Horia se duce la deschizătură şi‑ascultă. Iacob iese în viscole. Strigătul s‑aude iar, mai aproape.) CLOŞCA: Glasul ista mi‑a adus aminte de femeia mea, de la care nici nu mi‑am luat rămas-bun. Şi‑mi spunea ea că dacă mă duc cu focurile, mă duc pentru totdeauna… (Are o zguduire.) GORUN: Ia‑n mai ține‑ți inima… CLOŞCA: Dac‑ai fi trecut prin întâmplările mele, ai pricepe mai bine de ce mă cutremur. (Tăcere. Viscolele. Țipătul, sfâşietor.) Oare de ce întârzie flăcăul?

S c ena a VI‑a Aceiaşi. Iacob IACOB (intrând): Nu v‑am spus că‑s semnele nopții? Aşa se‑ntâmplă‑n munți… într‑o noapte, acum câțiva ani… HORIA: Lasă… Afară strigă iscoadele… Ştiu că suntem undeva pe‑aici, dar nu nimeresc locul… Ei vor să ne amăgească aşa, ca să le răspundem cu chiotul sau cu buciumul… CLOŞCA (speriat): Da, da… IACOB: V‑am mai spus că nimeni nu ne poate găsi aici. Poate umbla cineva două săptămâni pe lângă bradul sub care stăm şi nu i‑ar veni în cap ascunzătoarea… Eu cred că să stați binişor. GORUN: Ai, bre, minte proastă de mânz… IACOB: Ba, să mă laşi, moşule… Eu îmi cunosc locurile. HORIA: Am hotărât: odată cu ziua, urcăm mai sus… Cu toate că parcă nu‑mi vine‑a crede ca oameni din norod, pentru care eu am umblat, să se lăcomească la ban şi să mă deie prins… GORUN: Vorbeşti, că parcă n‑ai fi pățit atâtea… Natul nostru de jos îi lacom de ban, pentru că nu‑l are. Cum îl are, i‑l şi iau domnii de la cănțălărie… Cine nu ştie treaba asta? Dar sunt şi suflete rele, vândute dracului… (Îşi face iar cruce.) Nu ştiu de ce îl tot pomenesc în noaptea asta pe cel împelițat… Doamne, apără‑ne… (Afară în viscole, strigăte îndelungi. Urlă lupii. Ei stau neclintiți, ascultând.) IACOB: Lupii… CLOŞCA: Au să vie altfel de fiare… (Horia îl priveşte lung. Iacob a privit tot timpul afară, ascultând. De‑odată se întoarce.) IACOB: Are să ne acopere omătul aici… Şi nu ne mai nimereşte nici pustia… 291

(Vânturile de‑afară tac de‑odată. Se aud parcă depărtându‑se jos în adâncul văilor. Sus, numai foşnetele pădurii, după care tac şi‑acestea. Oamenii au ascultat privind în foc, îndepărtarea viforului. Apoi se privesc mirați. Focul prinde o putere nouă. Arde cu flăcări drepte, galbene. Numai Cloşca pare mai neliniştit ca înainte, şi tot trage cu urechea, îndelung, după ce s‑a aşezat jos, sprijinit într‑un cot. Fața lui Horia capătă culori roşietice privind drept înainte, urmărindu‑şi nişte gânduri frumoase. Gorun răsuflă a uşurare şi râde molcom, urmărindu‑şi şi el cine ştie ce amintiri. Băietanul devine visător, stând în picioare, în fund, la spatele lor. Cercul gălbui al focului îi cuprinde pe toți.) HORIA: Mi‑am adus aminte de Împăratul… IACOB: Trebuie să fie cu fața strălucitoare. De câte ori l‑ai văzut? GORUN: Împăratul… Acum 12 ani, a dat mâna cu mine… Pe‑atunci umbla pe jos pe la stâni… CLOŞCA: Câinele… HORIA: Uite‑aşa… Cum stam acum, parcă‑mi făcea semn cu mâna şi mă chema… CLOŞCA: Să ne furişăm spre Viana. Pân’ la primăvară, ajungem… HORIA: Asta n‑oi face‑o niciodată… I‑am bătut pragul destul… Ascultați, măi oameni: îndată ce vine primăvara, începem a pregăti din nou cumpăna. Tu, Iacobe, te vei duce să‑l cauți pe Crişan. Vom trimite ştafete în Zarand, peste tot… IACOB: Măiculiță, Doamne… Am să fug ca pasărea… GORUN: Eu cu mâna mea oi aprinde cel dintăi foc… CLOŞCA (râde rău): Ba, eu cred că tot la iertarea Împăratului trebuie să mergem. Altfel… (Are din nou o zguduire.) HORIA (căutându‑se în taşca de piele de la şold): Să mai aducem din nou domnilor peceți de care să râdă? Ia‑n uitați‑vă… (Scoate hârtii împăturite. Se întoarce mai bine cu fața la flăcări.) GORUN: Îndreptările tale? HORIA (vrând să le arunce în foc): Nu fac doi bani… CLOŞCA (apucându‑l de mână): Stai… Poate ne mai trebuie… (Toți se strâng tâmplă‑n tâmplă în jurul flăcărilor şi se uită la hârtiile lui Horia.) GORUN: Care‑i pajura împărătească? Le‑au văzut domnii? HORIA: Domnii? Au să vrea ei să le mai vadă, dar n‑am să mai vreau eu să le‑arăt… IACOB (are o tresărire de spaimă): Eu, când văd pajurile astea pe hârtie, mă tem…

GORUN: Asta, măi flăcău, pentru că ele aduc numai rău pe capul nostru. Biruri şi cazne… (Către Horia) Poți dezlega slova? HORIA: La ce s‑o mai dezlegăm? (După o clipă, în care timp Cloşca devine foarte atent, privind hârtia cu ochi mari.) Uitați‑vă, bunăoară, ce spune într‑un loc (citeşte grav, gângav): „…din prea înaltă împărătească poruncă, pentru canțelaria cea mare din Sibii, hotărâm: tot natul prie la grănicerie să ia deîndată, adecăte natul vlah să fie deopotrivă la drepturi şi plată să ia pentru asta pământ şi parte din munți. Din canțelaria cea mare chezaro‑crăiască pornită, în anul de la Cristos 1784”. Vedeți? Cârligătura asta înseamnă numele Împăratului: Iosif II. GORUN: Şi domnii n‑au ascultat… HORIA (clătinând din cap): Împăratul, ne‑a dat el îndreptări bune… Nu l‑ar mai ierta moartea… Iaca ce spune aici (despătureşte altă hârtie): „Dreptul de cârciumărit al lor să mâie, după orânduiala din vechi. Să nu se mai ieie văduvei, după ce omul îi moare, tot lucrul şi țolul de sub dânsa şi mai vârtos țolul de sub copiii rămaşi orfani. La grapă, oameni să nu mai înjuge, că pintru asta D‑zău vite de jug a lăsat…” GORUN: Măi… Măi… Rău i‑a obrăzat, Înălțatul… IACOB: După inima noastră… (Cloşca stă mut, cu capul în piept.) HORIA: Iaca, mai departe (apăsat): „…iobăgia să nu mai aibă ființă în împărăția chezaro‑crăiască. Am spus asta eu Iosif II, căci iobăgia ruşine este pe obrazul vacului”… (Toți privesc flăcările şi tac.) La ce‑au ajutat toate‑acestea? Când veneam pe drum de la Viana, îmi creştea inima de fiecare dată, ca pâinea de grâu. Mai avem nădejde. După aceea… CLOŞCA (tresărind): Am tăiat cu topoarele… (În vale s‑aude ca o părere, glas de cocoş.) GORUN: Vine ziua. Îndată pornim mai sus… IACOB: Afară ninge. Omăturile au astupat toate cărările. GORUN (privindu‑l mânios): Tu, măi băiete, de‑aseară mi te tot pui în cale. De ce? IACOB: De ce? Ia‑n să te uiți afară… GORUN: Eu am urcat munți mai mulți decât tine… HORIA: De ce vă sfădiți? (Cloşca se uită deodată bănuitor la Gorun, privindu‑l lung. După aceea, sculându‑se, se uită bănuitor la Iacob.) CLOŞCA (sculându‑se şi pregătindu‑se de plecare): Să plecăm chiar acum… (Gorun se uită pe sub sprâncene, bănuitor, la Iacob.) GORUN: Măi flăcău, măi… Ce‑ai vorbit tu cu cătanele, pe unde‑ai fost?

292

293

IACOB: Moşule… Dacă n‑ai fi aşa de vechi… Ți‑aşi arăta eu… GORUN: Ți‑or fi făcut florinii cu ochiul… IACOB: Mie? GORUN: Ție… Aşa să trăiesc eu… HORIA: Taci, moşule… CLOŞCA (către Horia, încet): De unde poți şti? HORIA: Mă pricep. N‑am ridicat mulțimi? CLOŞCA (râde scurt): Mulțimi… IACOB (către Horia): Pentru ce mă batjocoreşte moşneagul? Eu, bădică, la moarte am mers şi te‑am urmat… (Horia stârneşte focul cu piciorul. Deşartă hârtiile în flăcări.) CLOŞCA: Ce faci? N‑or să ne mai trebuiască? HORIA: Lasă‑mă… (Hârtiile, arzând, iau forme ciudate. Toți se uită cum ard. Horia tresare.) CLOŞCA: Ce‑i? HORIA: Iac‑aşa… Mi s‑a năzărit deodată o pajură neagră… GORUN: Oştile împăratului… (După o clipă) Trebuie să pornim… Eu mă duc înainte, să pregătesc. (Către Iacob, în timp ce acesta îl priveşte rău.) Măi fecior, tu să bagi bine de seamă… IACOB (cu duşmănie): Să n‑ai grijă de asta… Dacă n‑ai fi aşa vechi, te‑aş croi cu măciuca… GORUN (mergând spre ieşire, se opreşte): Tu pe mine, măi? (Apăsat) Iscarioteanule… IACOB (înmărmurit): Eu, iscariotean? (Cloşca stă drept, mut, cu flinta‑n mână, cu traista la şold. Iacob îşi ia buciumul şi iese.) IACOB: Dacă‑i ceva, dau semn… Cine ştie ce hram poartă moşneagul… HORIA: Vrednic fecior… (Cloşca îl priveşte fără a‑i răspunde, apoi întoarce iar capul drept înainte. Horia se întinde lângă foc, se înveleşte cu țundra.) Nu te culci, frate Ioane? Să apucăm o țâră de somn. După aceea, pornim. CLOŞCA: M‑aş culca de veci. Aş vrea să dau o fugă pe‑acasă. Parcă‑mi tot face femeia semn. Poate o chinuiesc tâlharii Împăratului… HORIA: Ar fi bine. Mâine, spre seară. Să nu te arăți la oameni. CLOŞCA: Mie, moşneagul ista nu‑mi place. Ar trebui să fugim de‑aici, mai repede… Haidam… HORIA: Îl cunosc din vechimi. Am fost tovarăşi de drum pân’ la Deva, de‑atâtea ori. CLOŞCA: Ar trebui să ne schimbăm locul, chiar acum… (Glas întrerupt de bucium. Horia se ridică întâi într‑un cot, apoi sare în picioare.) Şi n‑avem plumbi în flinte… 294

S c ena a VII‑ a Aceiaşi (Afară s‑aude un vaiet. Iacob dă rădăcinile la o parte şi intră tuşind, apăsându‑şi pieptul cu o mână. Cu cealaltă îşi caută un loc de sprijin. Vijeliile pornesc iar, puternice. Codrii freamătă cu glasuri mari. Băietanul horcăieşte. Îi curge sânge din gură. Vrea să vorbească şi nu reuşeşte. Horia şi Cloşca se reped la dânsul. Îl lungesc lângă foc.) CLOŞCA: Blestematul de moşneag… IACOB: Jos… la jumătatea drumului… s‑au arătat doi… L‑am cunoscut pe Ştefan Trifu… El a râs… când mi‑a împlântat cuțitul… Fugiți… Fugiți… mai degrabă… Au coborât la stână… Se vede un foc… sunt mai mulți… Bădică Horia… mă arde… Să‑i spui mamei… (Mai încet) Focurile… Să aprindeți iar, la primăvară, focurile… (Ridicându‑se într‑un cot, se uită drept înainte.) Le zăresc… sunt roşii. Ard sus pe munți. (Cade. Se lungeşte deodată cu fața‑n sus.) CLOŞCA: Haidam repede… (Horia îşi ia taşca, flinta. Spre ieşire, se mai uită o dată la Iacob.) HORIA: Dumnezeu să te ierte, flăcău… (În fața intrării s‑aude un râs ascuțit.) O VOCE: Acasă‑s domnii? HORIA: Ucigaşule… (Râsul, din nou.) VOCEA: Ucigaşi sunteți voi…

S c ena a VIII‑a Horia. Cloşca. Trifu. Țărani HORIA: Blestematule… (Vrea să tragă, apoi apucă flinta de vârf.) CLOŞCA: S‑a sfârşit… Sfârşit… (Apucă şi el flinta de vârf, gata să lovească.) TRIFU (de‑afară): Ia‑n apropiați‑vă. Să vedeți în ce vizunie stau urşii… VOCI (râzând): Bună vremea, gospodari… (La deschizătură se zăresc clipete de felinare.) VOCI: Hei… Nu vi‑i frig? O VOCE: Împărat al calicilor… Aici ai ajuns? ALTĂ VOCE: Unde ți‑i calul cel alb? Dar cei doisprezece căpitani cu pene de cocoş? (Râsete) HORIA: Ucigaşilor… (Se repede să iasă.) 295

CLOŞCA (are un moment de sleire; se sprijină de perete ca să nu cadă): Doamne… Doamne… HORIA: La luptă, Ion Oargă… (Lovesc, vrând să iasă. Afară, chemări, suduituri. Horia şi Cloşca au ieşit afară unde s‑aud îndată gemete, lovituri înfundate. Trifu, care s‑a strecurat printre dânşii, intră, priveşte în toate părțile, căutând ceva. Vede mortul şi tresare, holbat. Zăreşte în spuza de pe marginea focului un colț de hârtie rămasă nearsă; o ridică repede, privind‑o.) TRIFU: Semnul Împăratului… Le‑a ars… Ce voi spune cătanelor? (Zgomotul luptei continuă.) UN STRIGĂT: Nu‑i lăsați să fugă… Nu‑i lăsați… (Trifu se repede spre ieşire; apoi când Horia şi Cloşca, îngrămădiți din toate părțile, intră în colibă cu spatele înainte, apărându‑se, Trifu se retrage într‑un colț şi pândeşte. Intră lovind, apărându‑se, Ion Matieşu, Andrei Neagu, Nuțu Matieşu, Gheorghe Matieşu şi alți câțiva băietani. Alții rămân afară şi se uită prin deschizătura rămasă goală, mare. Horia loveşte mereu cu flinta. Când aceasta îi cade din mâini, el se repede cu pieptul, cu pumnii, răcnind.) HORIA: Frate Ioane… nu te da… (Cloşca e apucat pe la spate şi doborât la pământ. Trifu, care priveşte lupta, râde ascuțit. Apoi când Cloşca e doborât, se repede şi‑i pune genunchii pe piept, apucându‑l cu amândouă mâinile de gât. Cloşca se mai apără, până ce mâinile îi cad în lături, aproape gâtuit. Trifu îl întoarce şi‑i leagă strâns mâinile la spate, cu funia. Cloşca, mai apoi, prinde a se zvârcoli, gemând: „Doamne… Doamne…” Trifu îl loveşte cu cinism. Lupta lui Horia continuă.) CLOŞCA (liniştindu‑se de‑odată, încercând să ridice capul spre Trifu, îl stupeşte): Scârbă… TRIFU (râde, ştergându‑şi fața): Scârbă eşti tu… (Către ceilalți) Sfârşiți mai repede… CLOŞCA: Horia, Horia… Fugi măcar tu… (Trifu se repede la Horia, îl loveşte în cap cu amândoi pumnii de‑odată. Apoi vrea să‑i tragă cu flinta.) ION MATIEŞU: Nu… Trebuie să‑l ducem viu. Altfel… (Horia cade. Întâi în genunchi, apoi se sprijină în coate, privind drept înainte. Părul, zborşit, pe ochi.) HORIA (liniştit): Veți da seama pentru asta… TRIFU (râzând): Vei da tu seama pentru răscoală întâi… (Plecându‑se spre dânsul) Vei da seama. În fața spânzurătorii. Ori în fața roții. Au să te ucidă bucățică cu bucățică… (Ceilalți îl leagă cu capătul funiei cu care e legat Cloşca.)

CLOŞCA (zvârcolindu‑se): Oh, Doamne… TRIFU (întorcându‑se spre dânsul): Şi tu… la fel… Vă aşteaptă roata. Au să vă frângă os cu os… de la vârful picioarelor… Au să vă zdrobească pieptul… CLOŞCA: Oh, Doamne… HORIA: Fii tare, Ion Oargă. Au să ne judece întâi oameni luminați… CLOŞCA: Pierdut… Pierdut… HORIA: Vom scăpa… La primăvară… Focurile… pe munți… TRIFU: A… Vasăzică plănuieşti iar răscoală… Ați auzit, oameni buni… Veți da mărturie… ION MATIEŞU: Dă‑l dracului… Noi? (Râde) Las’ că‑l răscoală ei domnii de la Zlatna… (Afară, s‑aude larmă de voci. Strigăte: „Cine vine? Hei?” Toți tresar, speriați.) CLOŞCA: Poate vin cete de Moți… TRIFU (râde): Moții pe care‑i aşteptați, stau sus în pari, la răscruci… Îi ciocănesc corbii, în spânzurători… (Larma, afară, devine din ce în ce mai mare; vânturile bat mai puternic. Trifu se uită speriat, căutând un loc unde să se ascundă. Ceilalți stau încremeniți.) CLOŞCA: Poate vine Crişan cu cetele… (Strigă) Crişan… Crişan… HORIA: Parc-aud glasul lui Crişan… (Trifu se sperie mai tare. Ceilalți se uită unul la altul, gata de fugă, furişându‑se spre ieşire. Trifu se furişează în urma lor. Se uită la Horia fioros şi scoate un cuțit lung, sclipitor, de sub brâu. Aplecat, s‑apropie de Horia.) TRIFU: Înainte de fugă… CLOŞCA (răcneşte): Crişan… Crişan… (Afară, zgomot mare de luptă. Horia încearcă să se apere de cuțitul lui Trifu.) HORIA: Ucigaşule… CLOŞCA: Crişan… Vină mai repede… ION MATIEŞU (către Trifu): Ce faci? Dă‑l dracului… Auzi… afară… Lupta… (Îl smuceşte, Trifu stă ascuns în spatele celorlalți, la ieşire.) HORIA: Ion al Matieşului… Eşti un ticălos… dar n‑am să te uit… O VOCE (afară): Gata măi? După dânşii… TRIFU: Gata? Ce‑a fost? VOCEA: Ciobanii. I‑am pus pe fugă… ALTĂ VOCE: Unul zace aici, aproape mort. Hei, moşule… CLOŞCA: Dumnezeule… (Geme, apoi se linişteşte. Trifu, împreună cu ceilalți, se reped la dânşii. Îi ridică în picioare.)

296

297

TRIFU: Crişan? (Râde prelung.) Hai? Crişan a fost şi el prins… Vă aşteaptă la cancelaria domnească din Galda. Dacă nu cumva îi şi rânjesc dinții în funie… Crişan, bade Cloşca?

S cena a I X ‑ a Aceiaşi. Gorun (Gorun e târât înăuntru. E lovit în tâmplă. Geme.) TRIFU: Ia‑n uitați‑vă… Ții cu hoții, moşule? GORUN: Blestemaților… (Cade, se sprijină într‑o mână.) V‑am spus, măi oameni… I‑am auzit… şi‑am venit cu ciobanii… prea târziu… CLOŞCA: Dumnezeule, Doamne… TRIFU: La drum… Se face ziuă… (Către Gorun) Moşule, îți vine îndată rândul… (Horia şi Cloşca sunt împinşi de spate. Întâi iese Cloşca, apoi Horia. Cloşca e cu capul gol, descheiat la piept. Horia la fel.) HORIA: Acopere‑ți pieptul, Ioane… TRIFU (uitându‑se în urmă): Să‑şi mai acopere pieptul… Mâine, au să înghețe în funie, sus în pomi… (Afară, se zăreşte un colț albastru de cer. Gorun se târăşte spre mort. Îl priveşte îndelung.) GORUN: Iartă‑mă că te‑am bănuit, băietanule… Noi… nu vom mai vedea… la primăvară… focurile… Căci Horia are să scape… şi‑are să le aprindă iar… Au să răsune buciumele… din munți în munți… şi focurile au să ardă roşii… puternice… din zări în zări… (Se prăbuşeşte. Departe, s‑aud buciumele. În colibă, izbucneşte soarele, roşu.)

aşpri. În colțul răsărit‑miazănoapte pe treptele clopotniței stă de strajă, văzându‑se numai pe jumătate, cu şpangă la puşcă, o cătană împărătească. Are mustăți mari, roşietice. La ridicarea cortinei, s‑aude izbitura de roată, apoi un răcnet. Vuietul mulțimii de jos.

S c ena I

Clopote multe, cu funiile atârnând. Din clopotnița care dă spre colina caznelor se văd fluturând flamuri împărăteşti. Acoperişuri înțesate de lume. Turlele înalte, subțiri, ale cetății Bălgradului, pe care flutură la fel flamuri. O zi liniştită, cu cerul nourat. În fundul clopotniței stau domni îmbrăcați în blănuri sure, păroase. Toți sunt groşi, pântecoşi, roşii la față. O doamnă, îngrozită, înghețată de frig. Pe primul plan, țărani în țundre,

Domni. Țărani. Cătana PRIMUL DOMN (cu glas subțiratic): Asta nu‑i nimic… (Râde) Cloşca, un golan. Veți vedea îndată, când va veni la rând Horia… (După o clipă) Totuşi, călăul îşi cunoaşte bine meşteşugul… (Ridică amândoi pumnii, strânşi, fața i se congestionează. Când s‑aude jos izbitura de roată şi răcnetul, el zvârle amândoi pumnii în jos.) Aşa… Aşa… AL DOILEA DOMN (la fel de pântecos): Uitați‑vă… Vlahul se mai zbate încă… DOAMNA: Acela‑i sânge? Uitați‑vă… (Geamătul lui Cloşca. Țăranii stau crunți, cu bărbiile în piept, privind pe sub sprâncene la domni.) PRIMUL DOMN: Durează de mai bine de‑un ceas… (Ridică pumnii, ca mai sus; când s‑aude răcnetul, el nu mai lasă pumnii în jos, ci şi‑i ține ridicați în dreptul tâmplelor. S‑aud câteva izbituri repezi. Jos, freamătul mulțimii. Apoi, tăcere. Toți domnii s‑apleacă mai tare acum pe marginea clopotniței, şi urmăresc încordați. Țăranii se întorc cu umărul spre partea aceea. Îşi strâng capetele între umeri. Unii se uită fioros la domni.) PRIMUL MOŞNEAG (încet, apropiindu‑se de marginea scenei): Pe Cloşca l‑am pierdut… Îndată vine rândul lui Horia. Dacă n‑ajung la vreme ciobanii? AL DOILEA MOŞNEAG: Căpitanul de oaste Kendy s‑a jurat pe Cristos că vine şi‑l scapă. El îi om hotărât… PRIMUL MOŞNEAG (strângându‑se mai bine în țundră, vorbesc cu capetele mai apropiate): Jos, sunt ca la şase mii de Moți şi Crişeni. Parte din ei ştiu semnul… (Jos, izbitura de roată, răcnetul cumplit al lui Cloşca. Bătrânii tresar, zguduindu‑se. Privind în toate părțile, se întorc la locul lor.) CĂTANA: Ce‑ați vorbit voi acolo? MOŞNEGII (fac semn cu mâna): Pe dracul… CĂTANA: Hai… Hai… (Arată şpanga.) Ați fost aduşi aici ca să priviți cum vă mor împărații. Nu? (Râde.) Atunci? (Continuă să vorbească încet, singur, privindu‑şi vârful şpăngii. Când s‑aude răcnetul şi izbitura, el tresare,

298

299

Sfârşitul actului III

ACTUL IV

O clopotniță la Bălgrad, iarna 1785

se uită în toate părțile. După aceea vorbeşte cu şpanga, mai departe. Cei doi moşnegi observă ceva jos. Se uită cu mare băgare de seamă, după care se privesc unul pe altul. Îşi fac semn, închizând ochii, înclinând frunțile. Primul moşneag îşi şterge ochii cu mâneca țundrei. I se zguduie umerii. Vine la marginea scenei.) PRIMUL MOŞNEAG: Pe sub turnul cel mare a intrat acum căpitanul de oaste. A privit în sus, şi‑a dus mâna la frunte, aşa cum ne‑a fost semnul înțelegerii. Doamne, Dumnezeule. Moții îngrămădiți acolo sub turn, sunt toți cu noi… CĂTANA: Ți‑am spus să‑ți zgâieşti ochii, jos… Vrei să‑ți bag şpanga? He, he, he… Porc de valah… PRIMUL MOŞNEAG (aparte): Porc? Îi vedea tu îndată… (Se duce la locul lui. Celălalt moşneag e mereu atent. Când primul s‑aşază din nou lângă dânsul, i se încrețeşte obrazul, privindu‑l. Ceilalți țărani au observat şi ei ivirea lui Kendy şi‑şi fac semn ghiontindu‑se cu coatele, cu vârful opincilor, fără a se privi.) AL DOILEA DOMN: Acum… Acum… (Izbitura de roată. Un răcnet înfiorător.) PRIMUL DOMN: Uitați‑vă… Se mai zbate… Ia‑n priviți‑l pe maiorul Ortmayer, cum s‑a îngălbenit… Îi tremură buzele… Dar contele Iancovici, trimisul Împăratului?… (Încet) Se spune că amândoi țin cu răsculații… Aşa căpetenie are cetatea Bălgradului? DOAMNA: Durează prea mult… AL DOILEA DOMN: Ce? N‑ar fi de‑ajuns nici trei zile… Chinuri mai mari… Să‑i fi scos mațele, de viu… PRIMUL DOMN: Şi tot nu era de‑ajuns… (Jos, voci: „A murit… A murit… Bravo, călău…” Glas scurt de trâmbițe. Se face tăcere.) AL DOILEA DOMN: Acum… Lovitura de grație… (Ridică pumnii, ca mai sus.) Ah… (Izbitura. Un răcnet) Acum… Ia‑n uitați‑vă… Cuiele roții i‑au scos bucăți de măruntaie… Aşa… Aşa… Meşter mare, călăul… A obosit? PRIMUL DOMN: A scos năframa. Îşi şterge sudorile… (Râde.) UN ȚĂRAN (către un băietan care se uită în jos): Nu vă uitați acolo… PRIMUL DOMN: De ce? ȚĂRANUL (privindu‑l pe sub sprâncene): De ce? (Îi întoarce mai tare spatele.) PRIMUL DOMN: Prindeți iar colți? (Țăranul vrea să coboare. Cătana îl opreşte.) CĂTANA: Fă‑te‑napoi… ȚĂRANUL: Apoi c‑om sta noi… (Se‑ntoarce la locul lui.)

O VOCE (jos): Fă‑ți meşteşugul, călău… (Domnii freamătă. Îşi freacă mâinile.) PRIMUL DOMN: Mai trăieşte, tâlharul? Dacă nu‑l prindeau, ne ucidea pe toți. Acesta era cel mai fioros… (Țăranii se uită cu înțeles unul la altul. Apoi privesc în jos. Domnii, sprijiniți cu mâinile de marginea clopotniței, se depărtează puțin, apoi se pleacă mai tare, cu jumătatea trupului în afară.) DOAMNA: Prea mult durează… AL DOILEA DOMN: Acum… Lovitura de pe urmă… (Strigă) Bravo, călău… Ridică roata mai sus… (Încet, scrâşnind) Aşa… Aşa… Ah… (Răcnetul, apoi gemete) PRIMUL DOMN (speriat): Uitați‑vă… Celălalt tâlhar… Horia se uită în sus… Tremură?… DOAMNA: Care‑i Horia? AL DOILEA DOMN (arătând cu mâna în jos): Cel cu capul gol dintre şpăngi. Lângă el stă un câine de popă vlah. Îl vezi? DOAMNA: Are înfățişare de împărat… AL DOILEA DOMN (râzând): De împărat? (Devine grav, privind în urma doamnei care coboară repede. Ceilalți domni râd.) UN ȚĂRAN: Îi lasă inima să râdă… ALTUL: Câinii… AL TREILEA: Le‑om arăta noi… UN TÂNĂR: Strigați‑l pe Horia… Să vadă că suntem cu el, şi‑acum… ALT ȚĂRAN: Lăsați‑l, el s‑a tocmit pentru moarte… PRIMUL MOŞNEAG (încet, ştergându‑şi ochii cu dosul mâinii): Săracii de ei… PRIMUL DOMN: Ce face călăul? N‑a murit Cloşca? Uitați‑vă… Îi clipesc ochii… (Răcnet) Dumnezeule… (Urmează imediat o izbitură mai puternică.) GLASUL CĂLĂULUI (tare): Răsculatul Ion Oargă, zis Cloşca, este mort… (Domnii izbucnesc odată cu marea mulțime de jos, în aclamații care durează câteva momente, în care timp țăranii stau cu bărbiile în piept, strânşi în țundre. Numai cei doi moşnegi urmăresc ceva, jos. După prima izbucnire a mulțimii, domnii se strâng cap la cap şi vorbesc încet, făcând semne mânioase spre țărani. Aceştia se uită la domni, gata parcă să se repeadă la dânşii. Larma creşte, bubuie. Încep trâmbițele cu glasuri înalte, subțiri. Bat tobele. Pe măsură ce glasul trâmbițelor se împuținează, creşte larma tobelor. Când începe a scădea larma acestora, încep din nou trâmbițele. Asta de trei ori. La primul semn al trâmbițelor urcă în turn întâi Rafaela, în urma ei doica, apoi căpitanul de oaste Kendy. Domnii se uită la ei lung.)

300

301

S cena a II‑ a Aceiaşi. Rafaela. Kendy. Doica (Rafaela se duce la marginea turnului, cu toate că doica o trage de mână şi după ce priveşte cu teamă, se retrage repede, ducându‑şi amândouă mâinile la ochi.) RAFAELA (către Kendy): L‑am mai văzut o dată… pe acest Iisus al țăranilor… (Se cutremură.) DOICA: Ți‑am spus să nu te uiți… KENDY: Du‑te… (Priveşte pe sub sprâncene la domni.) Ai să‑l vezi încă multă vreme, de‑acum… RAFAELA: Cine ştie… KENDY: Ți‑am jurat pe spada mea… Grăbeşte‑te… Fugi la hanul din marginea Bălgradului… Aşteaptă‑ne… RAFAELA: Dar dacă… Dacă nu vei izbuti? KENDY: Dacă nu voi izbuti… (Are o zguduire.) Voi muri cu gândul la tine… DOICA (Rafaelei): Haidem mai repede… (O apucă de mână.) Haidam odată… Are să vie o cumpănă neagră… Priviți… (Dinspre Asfințit vine un nour mare, negru pe care ea îl arată cu mâna întinsă.) RAFAELA: Oşteanule străin, am încredere în brațul tău… KENDY: Dacă voi muri… DOICA: Vine cumpăna neagră… Haidam odată… RAFAELA: Dumnezeu să‑ți ajute… Iubitul meu… (Jos, larmă) KENDY: Pleacă… E timpul… Are să fie bătălie crâncenă… (În tot timpul vorbei lor, cătana stă de vorbă cu şpanga lui. Numai uneori se întrerupe, ascultând atent. Zărind nourul, se înspăimântă şi‑şi ridică gulerul mantalei. Kendy mai întârzie o clipă uitându‑se în jos, fără a se clinti. Apoi se întoarce scurt şi face paşi mari, hotărâți. Jos, tot timpul, răcnete, blesteme. Strigăte: „Horia… Horia”. Țăranii se pleacă şi ei să se uite. Domnii agită pumnii, plecându‑se în jos şi răcnind: „Tâlharul… Tâlharul… Ucigaşul…” Kendy se apropie de cei doi moşnegi care‑l privesc muți, drept în ochi.) PRIMUL MOŞNEAG: Vânt sau ploaie? KENDY (încet): Sunt la marginea Bălgradului… Călări. Vor intra în galop. Când îi veți auzi, ochiți în domnii ceia cu fireturi care stau colo sub turn. AL DOILEA MOŞNEAG: Îs mulți? Vor veni la vreme? KENDY (face un semn spre cer, cu mâna): Peste o mie de ciobani, călări… Mai sunt şi alții, pe jos. Aveți grijă… când s‑or auzi tropotele… Parte din cătane, sunt cu noi. Chiar ofițerul Împăratului. (Mai încet, arătând 302

cu capul.) Uitați‑vă în fund, la porți. Toți Moții care stau acolo, au puşti sub țundre. Eu mă voi repezi la călău… Îl voi lua pe Horia… (Se cutremură. Pleacă repede. Moşnegii, pe‑ascuns, îşi fac semnul crucii. Domnii se uită la țărani, arătând în urma lui Kendy, dându‑se a înțelege că au priceput despre ce‑i vorba. Țăranii se strâng mai bine în țundre.) AL DOILEA MOŞNEAG: Dacă nu vin? Dacă simt cătanele? PRIMUL MOŞNEAG: Taci… Taci… (Se pipăie la şold, apoi dă sumanul puțin la o parte şi se zăreşte tocul greu al unui pistol.)

S c ena a III‑a Un ofițer împărătesc OFIȚERUL (urcând repede, către țărani): Am băgat de seamă că stați cu spatele… Să priviți… Mă auziți? Că de nu… PRIMUL DOMN: Aiştia? Tot timpul au stat cu spatele… Trebuie judecați şi traşi în pari… PRIMUL MOŞNEAG: Ce te legi de noi, domnule? Cum să nu privim? Doară pentru asta ne‑ați adus… OFIȚERUL (către cătană): Măi cătană… Să stai la spatele lor. Cum întoarce unul capul… îl spargi… CĂTANA: Aşa voi face… OFIȚERUL (în timp ce jos cresc şi scad larmele glasurilor): Măi țărani… Acum moare împăratul vostru… Auziți? Călăul pune zimți şi piroane noi, pentru Horia… (Jos, printre larme, izbituri de ciocan. Domnii râd, uitându‑se în jos.) AL DOILEA DOMN: Pune fier nou. Aşa… Aşa… Acum pare că‑i gata… (Strigătele „Horia… Horia…” nu mai contenesc.) OFIȚERUL (coborând, către cătană): Ai auzit? Să se uite… CĂTANA: Să vă uitați, porci de valahi… O VOCEA (jos, tare): Acum vine la rând Horia… (Larmă, răcnete „Horia… Horia…” Trâmbițele răsună. Se face tăcere.) …Acum vine la rând Horia, pălmaş din Albac, zis altfel şi Ursu Nicula… (Strigăte: „Horia… Horia…”. Domnii din turn agită pumnii, răcnesc cu spume la gură.) PRIMUL MOŞNEAG: Uitați‑vă… Horia a ridicat fruntea… AL DOILEA MOŞNEAG: Cât de repede urcă spre caznă… (Îşi acopere scurt, ochii.) GLASUL LUI HORIA (cutremurător): Eu Horia din Albac… oameni buni… mor pentru pământ şi dreptate… 303

S cena a IV‑a Aceiaşi. Cătane DOMNII: Ucigaş… Ucigaş… (În capul treptelor se ivesc cătane, arătând spre țărani. Cătana cea veche pleacă.) PRIMUL MOŞNEAG: Cătanele… AL DOILEA: Taci… Sunt cu noi… GLASUL LUI HORIA: Eu mor pentru pământ şi dreptate, oameni buni, dar are să se ridice în locul meu… alt răsculat… (Strigătele domnilor îi acopăr vocea.) GLASUL LUI HORIA: Are să vie din nou pe capul domnilor… venin şi cutremurare… DOMNII: Ucigaş… Ucigaş… Să înceapă caznele… PRIMUL DOMN: Până‑l dezbracă pe hoț şi‑i leagă curelele… (Plictisit) Nu s‑ar putea să‑l zdrobească aşa îmbrăcat? AL DOILEA DOMN: Se cunoaşte că n‑ai mai văzut cazne… (Iluminat) Înțelegi? Toți muşchii, toate părticelele trupului trebuie să fie strânse bine, să nu se poată mişca… Toată durerea să se îngrămădească în trupul osânditului. Asta‑i arta… O VOCE (jos): Grăbeşte‑te, călău… AL DOILEA DOMN: Uite, acum îi strânge pieptul… Ah… aşa… (Se strâmbă la față.) Mâinile trebuie să fie legate strâns… în lungul trupului… să nu se poată zbate… PRIMUL DOMN: Uite cât de încet umblă ajutoarele călăului… (Strigă) Hei… hei… (Larma creşte, coboară.) UN STRIGĂT: Să‑l chinuiți mai mult… ALTE STRIGĂTE: Mai mult… Mai mult… PRIMUL DOMN: Fiecare părticică de trup… AL DOILEA DOMN: Întâi fluierele picioarelor… (Țăranii îi privesc chiorâş.) PRIMUL DOMN: Dracul să‑l ia de călău… De ce nu‑i umblă mâinile mai repede? AL DOILEA DOMN: Asta‑i porcărie. A plesnit o curea? Să fie înlocuit călăul… PRIMUL MOŞNEAG (încet): Ca să‑i i‑ai tu locul… AL DOILEA MOŞNEAG: Oare Horia ştie? PRIMUL MOŞNEAG: Nu… nu… Dacă nu izbutim? AL DOILEA MOŞNEAG: Şi să nu crezi în semnele cerului… Parcă anume se rup curelele călăului… (De‑odată, ațintind urechea spre Răsărit.) Ia‑n auzi… (Toți se pipăie la şold, ascultând.)

CĂTANA 1‑a (stând jos pe trepte, astfel că se vede numai pe jumătate): Domnilor li‑i frică de țărani… CĂTANA a 2‑a: N‑ai văzut ce‑au făcut țăranii? CĂTANA 1‑a: Dar noi nu suntem țărani? Acum ne dă de mâncare înălțatul împărat. Dar când s‑o sfârşi veleatul, nu ne‑ntoarcem acasă spre crăpare de foame ca țărani ce suntem? (Uitându‑se cu băgate de seamă spre domni.) Eu, măi oameni, dacă n‑aş fi fost la cătănie când s‑au sculat munții… CĂTANA a 3‑a (cu chip de ungur): Ce‑ai fi făcut? (Între țărani, schimb de priviri, îngrijorare. Jos, strigăte mânioase: „Să‑l lege odată”. Domnii din turn fac semne de dispreț, apoi izbucnesc în răcnete: „O să ne plângem… Cârpaci… Cârpaci… Înlocuiți călăul…”) PRIMUL DOMN: Ne‑a auzit… Uite‑l cum se uită la noi… AL DOILEA DOMN: Parcă‑i o flacără… aşa‑i de roşu la straie… CĂTANA 1‑a: Ce‑aş fi făcut? Parcă tu nu ştii? Ce‑i dacă eşti ungur? La suferință şi crâşcare din dinți, una suntem… CĂTANA a 3‑a: Taci. Aşa‑i. Şi unguri de‑ai noştri au pornit cot la cot cu vlahii, la răscoală… CĂTANA a 2‑a: Şi ce‑au făcut cu asta? Veniți să priviți cum îl pregătesc pe Horia… Ați auzit răcnetele lui Cloşca? Mulți domni au ucis ei… CĂTANA 1‑a: Dar domnii câți de‑ai noştri ucid de ani şi ani, fără să‑i judece nimeni? Mie, măi frați, să nu‑mi spuneți… (Cătana a doua se ridică şi se duce la marginea clopotniței; se uită în jos. Țăranii tresar, apoi se liniştesc.) CĂTANA a 2‑a (speriat, tremurând, se întoarce la locul lui): Cât îi de crâncen… colo jos… VOCI (jos): Sfârşeşte!… H‑i‑i‑i‑i… H‑o‑o‑o‑o. AL DOILEA DOMN (frecându‑şi mâinile): În sfârşit… PRIMUL DOMN: Fără cruțare, călău… (Se face o tăcere mare, adâncă. S‑aude o voce zguduitoare: „Horia… Dumnezeu să te ierte…” Un plâns.) GLASURI: Câinele… Câinele… ALTE GLASURI: Fără milă… Fluierele picioarelor… PRIMUL DOMN: Aşa… Călău… Ridică roata… Sus… Mai sus… (Speriat) Ce dracul are? (Jos, rumoare) De ce s‑au întors cătanele? În cine vor să tragă? AL DOILEA DOMN (privind speriat spre țărani): S‑aud călăreți… (Se pregăteşte să fugă. Cătanele sar de la locul lor şi vin la marginea turnului cu puştile întinse. Departe, împuşcături. Răcnete. Nechez aprig de cai în galop. Țăranii stau cu mâinile sub sumane, gata să scoată pistoalele. Domnii se pitesc înspăimântați. Unii s‑ascund pe după clopote.)

304

305

PRIMUL DOMN: Vin ciobanii să‑l scape… Au intrat pe sub turn… (Zgomot mare de luptă) Oşteanul străin care a fost aici cu o fată… Îl vezi? Se bate… să‑şi facă loc spre Horia… Aşa… Aşa… Țăranii dau înapoi… (Toți coboară, furişându‑se pe după clopote. Soldații din turn trag focuri. Primul soldat s‑apropie de țăranii care trag din pistoale, ochind, scrâșnind.) CĂTANA 1‑a: Ochiți bine… Şi noi tragem în domni… (Jos, larmă de bătălie.) ȚĂRANI: Dumnezeule… Înainte… Înainte… PRIMUL MOŞNEAG: Ah… (Se sprijină de margine, gata să cadă.) Căpitanul Kendy a căzut… Îi mai trebuia un pas… până la Horia… CĂTANA 1‑a: Căpitanul străin a căzut… CĂTANA a 2‑a: Țăranii călări fug… PRIMUL MOŞNEAG: Totu‑i pierdut… Pierdut… (Zgomotul luptei, tot mai departe spre Răsărit. Porneşte un vânt rău. Prinde a se întuneca. Vin nouri negri. Cătanele se retrag la locurile lor.) CĂTANA 1‑a (către țărani): Dacă‑ntreabă cineva… noi am tras… (Jos, trâmbițele, tobele)

S c ena a V‑a Urcă, grăbit, ofițerul OFIȚERUL: Care‑a tras din turn? Care? CĂTANELE: Noi… Noi… OFIȚERUL: S‑au văzut pistoale în mâinile țăranilor… CĂTANA 1‑a: Nu… Nu… Noi am tras. Am stat lângă ei… OFIȚERUL: Băgați de seamă… Căpetenia călăreților a fost ucisă… (Urcă din nou, domni mai mulți, vorbind tare, gesticulând.) UN DOMN: Va afla şi Împăratul de încercarea asta… ALT DOMN: Câtă îndrăzneală… PRIMUL DOMN: Să cerem în gura mare, toți, să‑l chinuiască şi mai tare pe Horia… TOȚI: Chinuri mai mari… Chinuri mai mari… Vom spune Împăratului… PRIMUL DOMN (tare): Ce fel de căpetenie are cetatea Bălgradului, că intră hoții călări? TOȚI (răcnind): Jos maiorul Ortmaier… Jos maiorul Ortmaier… Jos contele Jancovici…

306

S c ena a VI‑a Urcă Trifu (Răsună trâmbițele, să se facă tăcere. Răcnetele, jos, continuă: „Jos Ortmaier… Jos Jancovici…” Domnii din turn răcnesc şi ei. Cătanele coboară în grabă. Apare capul lui Trifu, uitându‑se speriat, în urmă. Apoi urcă repede, în vârful picioarelor, furişându‑se pe după clopote. Se face tăcere. Pe trepte, urcând, s‑aude bocănitul piciorului de lemn al Ologului. Trifu alb la față, pândeşte în urmă. Țăranii stau îngrămădiți umăr în umăr, privind chiorâş într‑o parte.)

S c ena a VII‑ a Urcă Ologul (Se opreşte în capul scărilor, uitându‑se țintă la Trifu. Râde fioros.) VOCEA CĂLĂULUI (jos): Horia… Moartea ta începe… TRIFU (către Olog): Ce vrei? (Strigăte: „Horia… Horia…”) OLOGUL (încet): Şarpe… Nu ştii? Uite… (Cu mâna sănătoasă scoate cuțitul din buzunar şi râde, punându‑l la loc repede.) Du‑te… Uită‑te cum moare Horia… Eu te‑aştept… (Trifu clănțăneşte din dinți, galben.) OLOGUL: Du‑te şi te uită… (Trifu se îndoaie astfel ca şi cum l‑ar fi străpuns un cuțit şi se sprijină de marginea turnului, uitându‑se c‑un singur ochi înapoi, spre Ologul care stă drept, privindu‑l. Tăcere. Izbitura de roată. Răcnetul groaznic al lui Horia. Țăranii se cutremură. Domnii răcnesc: „Aşa… Aşa… Bravo călău…” A doua izbitură.) GLASUL CĂLĂULUI (solemn, după o clipă): Acest om este mort… (Trâmbițele răsună prelung. Bat tobele. Se produce un val de indignare. Domnii răcnesc, plecându‑se în jos peste marginea turnului.) DOMNII: Aşa repede? Aşa repede? (Ologul are o cutremurare. Scoate cuțitul şi merge drept către Trifu care se întoarce şi se sprijină cu mâinile de marginea turnului. Holbat, scoate un răcnet şi înainte ca Ologul să‑l lovească, el cade peste margine, răcnind. Ologul, cu cuțitul ridicat, rămâne aşa o clipă după care zvârle cuțitul şi se uită în adânc, râzând cu hohote.) DOMNII (continuând răcnetele): Ne vom plânge Împăratului… Trebuia chinuit mai mult… Jos Ortmaier… Jos Jancovici… (Jos, aceleaşi răcnete.) DOMNII (întorcându‑se spre țărani): Ucigaşilor… Mai vreți pământ? (Răcnetele, jos, continuă.) 307

ȚĂRANII: Pământ? Mai vrem… Totdeauna o să vrem… Noi îl muncim… Al nostru este pământul… PRIMUL DOMN: Mai vreți pământ şi‑acum? PRIMUL MOŞNEAG: Vrem… Ce‑i dacă ni l‑ați omorât pe Horia? Dac‑a murit el, am rămas noi… Vrem să ne dați pământul… Mâine are să se ridice alt răsculat… să vă ardă de vii… AL DOILEA DOMN: Cum îndrăzneşti, spurcăciune? PRIMUL MOŞNEAG: Spurcăciuni sunteți voi… Va veni ea vremea… Şi‑o să ne luăm pământul înapoi… DOMNII (apropiindu‑se cu pumnii strânşi): Cum îndrăzneşti? (Ologul apucă funiile clopotelor. Țăranii se îndreaptă spre domni, dârji. Jos, împuşcături. Vacarm. Soldați cu şpăngi urcă în turn, în fugă.) OLOGUL (răcnind): Să sunăm clopotele după Horia… Pentru focurile de mâine… Aprinde‑ți focurile… (Răsună clopotele, trase şi de alți țărani, în timp ce o vijelie neagră cu țiuituri şi fulgi mari s‑abate asupra turnurilor. În timp ce se lasă cortina, încet, s‑aud buciume, chiote, zgomot de bătălie. Strigătul: „Vrem pământ”, „Aprindeți focurile…” „Focurile…”, cât şi larma puternică a clopotelor s‑aude până la căderea cortinei.) Sfârşit

LEONID SOLOVIOV MINUNATA ISTORIE A LUI NASTRATIN HOGEA Traducere din limba rusă CUVÂNT-ÎNAINTE Apariția lui Soloviov în limba românească, va însemna, de bună seamă, un eveniment. Veți citi cartea de față cu uşurința şi seninătatea cu care ați savurat minunatele basme din „O mie şi una de nopți” simțind în acelaşi timp cum vă cuprinde, din cele mai neştiute adâncimi ale sufletului, o imensă, o nesfârşită milă pentru omul mărunt – jucărie a emirilor, vizirilor, cămătarilor, perceptorilor. Veți geme de indignare, împreună cu olarul Niaz, când i se ia fiica pentru haremul emirului, veți ofta din baierele inimii de bucurie că, în sfârşit, una din plăgile răsăritenei Buhara, cămătarul Djafar, e înecat în sfintele ape ale iazului… De la început până la sfârşit, veți parcurge frumuseți fără seamăn, iar umbra neînfricatului fiu al poporului, Nastratin Hogea, vă va urmări zile şi nopți, cu mult după citirea cărții, ispitindu‑vă să luați lectura de la început. Vă veți aminti multe împrejurări din viață când apariția lui Nastratin Hogea ar fi fost aşa de bine-venită, când răgetul catârului lui ar fi fost aşa de nimerit, la întrecere cu corurile lingăilor atâtor „emiri” din zilele de până mai ieri… Sub vraja acestei istorisiri, Soloviov biciuieşte, fără cruțare, vremuri, oameni, moravuri, care au dispărut, sau care vor trebui să dispară în prefacerea din temelii a lumii. Pe cât am putut şi ne‑am priceput, am dat cărții o versiune cât mai apropiată de original, neştirbind nimic din atmosfera largă, senină; neschimbând nicio iotă din ceea ce constituie firea personajelor. Trăducătorii

308

309

CARTEA I „Se mai istoriseşte cum că odată călătorea un om de rând, cu măgarul de funie”… (A trei sute optzeci şi doua noapte a Şeherezadei)

Capitolul I „Această istorisire ne‑a spus‑o Abu‑Omar‑Ahmed‑ibn‑Mohamed, din cele auzite de la Mohamed‑ibn-Ali‑ibn‑Rifaa, care se bizuie pe spusele lui Ali‑ibn‑Abd el Azis, care se bizuie pe Abu‑Ubeid‑Ali‑Kasim‑ibn-Selim, care a povestit‑o după cele auzite de la dascălii lui, dintre care ultimul se bazează pe cele spuse de Omar‑ibn‑al-Hattab şi fiul său Abd‑Alah, Alah fie mulțumit de ei amândoi”… Ibn‑Hazm [„Salba Hulubiţei”)

Închin această carte în semn de pioasă şi curată aducere aminte, neuitatului meu prieten Muminu Adilov, ucis de un glonte duşman în ziua de 18 aprilie 1930, într‑un cătun din munții Hanai. Avea, acest prieten, multe asemănări cu Nastratin Hogea: dragoste adâncă pentru popor, îndrăzneală, viclenie cinstită, — şi o şiretenie nobilă; şi pe când scriam cartea aceasta, nu numai o dată, în liniştea nopții, am avut sentimentul că umbra lui îmi stă în spatele fotoliului şi‑mi conduce penița… Muminu Adilov se află înmormântat în Kanibadam; nu demult vizitându‑i mormântul, am văzut cum se jucau copiii pe movila lui de lut, acoperită cu iarbă şi cu flori de primăvară, iar el îşi dormea somnul lui de veci şi nu mi‑a putut răspunde chemărilor inimii…

Pe Nastratin Hogea, al treizeci şi cincilea an al vieții l‑a prins pe drum. Petrecuse mai bine de zece ani departe de patrie, străbătând cetate după cetate, țări după țări, mări şi pustietăți, înnoptând la voia întâmplării pe pământul gol lângă vatra săracă a ciobanilor, ori prin caravanseraiuri1 strâmte unde sub cernerea colbului gem şi se scarpină până‑n zorii zilei, cămilele, sunându‑şi încet zurgălăii; ori prin ceaihanele2 afumate cu aerul îmbâcsit de mirosuri grele, de‑a valma cu sacagiii, cerşetorii şi altă lume oropsită care, la răsăritul soarelui, umple de strigăte piețele târgurilor. Acum, drumul de piatră albă fumegă parcă, sunând din nou, sub copitele măgarului lui. Deasupra lumii, soarele lumina puternic, în fundul albastru al cerului: Nastratin Hogea privea soarele drept în față, fără să clipească măcar… Câmpiile acoperite de rouă; pustiurile neroditoare, unde se vedeau albe, pe jumătate acoperite cu nisip, scheletele cămilelor; verzile grădini şi apele spumegânde; munții trişti, păşunile vesele – îi ascultau cântecul. Călătorea tot mai departe şi mai departe, şi nici nu se uita înapoi; nu regreta nimic din cele părăsite, dar nici nu se temea de cele ce‑l aşteptau… Vreme de zece ani, colindase pretutindeni: în Bagdad, Stambul, Teheran, Bahcesarai, Eccimiazin; a fost în Tiflis, Damasc şi Trebizonda; cunoştea toate cetățile acestea şi încă multe altele – şi pretutindeni a lăsat în urmă‑i amintiri. Acum, se întorcea în cetatea sa de obârşie, Buhara, în nobila‑i Buhara, nădăjduind să se poată odihni după atâția ani de zbucium, ascuns sub un nume străin.

Hanuri (n. trad.) Ceainării (n. trad.)

1 2

310

311

Capitolul II A ajuns la hotarul Buharei şi l‑a trecut, alăturat unei mari caravane de neguțători; iar după opt zile de drum, s‑au zărit în depărtare, printr‑un nor de colb, minaretele slăvitului şi marelui oraş. Călătorii, istoviți de sete şi de arşiță, au strigat răguşiți; cămilele au grăbit pasul: soarele asfințea şi trebuiau să intre în Buhara mai curând, înainte de închiderea porților. Nastratin Hogea mergea chiar în coada caravanei între norii grei şi deşi de colb. Lui, colbul acesta îi era cunoscut şi sfânt; i se părea că miroase mai bine decât colbul altor țări depărtate. Strănutând şi tuşind, spunea măgarului: – Iată, în sfârşit, suntem la noi acasă… Jur pe Alah, că aici ne‑aşteaptă izbânda şi fericirea… Caravana ajunse la zidurile oraşului, tocmai în clipa când se încuiau porțile. – Aşteptați! În numele lui Alah!… a strigat cămilarul, arătând de departe banul de aur. Dar porțile s‑au închis, răsunând greu din zăvoare. Străjile s‑au aşezat lângă parapetele tunurilor. Bătea un vânt rece, iar cerul îşi pierduse strălucirea trandafirie. Secera lunii noi se vedea limpede şi în liniştea de asfințit, prinseră a răsuna tristele glasuri ale muezinilor1 pornite din milioanele de minarete2, chemând pe musulmani la rugăciunea serii. Neguțătorii şi cămilarii au căzut în genunchi; dar Nastratin Hogea, cu măgarul lui, s‑au tras, cu încetul, mai la o parte. – Neguțătorii aceştia au pentru ce mulțumi lui Alah; căci au mâncat la amiază şi acum se pregătesc pentru cină. Dar eu şi cu tine, măgar credincios, n‑am mâncat la amiază şi nici nu vom cina. Dacă Alah vrea mulțumiri de la noi, să ne trimită, mie o strachină de pilaf, iar ție un snop de trifoi… Între timp, în caravanseraiurile şi ceaihanele dinafara zidurilor s‑au aprins focuri pe vetre, sub cazane mari, iar berbecii, târâți la moarte, scoteau sbierete jalnice. Însă mult pățitul Nastratin îşi pregăti culcuşul în aşa fel, ca mirosul mâncărurilor să nu‑i gâdile nările şi să nu‑i turbure somnul. Cunoscând rânduielile din Buhara, hotărî să‑şi pregătească banii, ca să aibă cu ce plăti, dimineața, dajdia la porțile oraşului. S‑a zvârcolit mult timp, dar nu putea adormi şi nu din cauza foamei: pe Nastratin Hogea îl chinuiau gândurile amare…

Dascăl de geamie (n. trad.) Turn ascuţit al geamiei (n. trad.).

1 2

312

Îşi iubea patria şi nu era în lume o dragoste mai mare ca dragostea acestui om şiret şi vesel, cu fața arsă de soare, de culoare arămie, cu bărbuță neagră şi cu scântei de viclenie în ochii limpezi. Cu cât era mai departe de Buhara, colindând lumea în halatul lui cârpit, cu tichia murdară şi cu ciubotele rupte, cu atât iubea mai mult Buhara şi tânjea după dânsa… În surghiun, îşi amintea tot timpul de străduțele ei înguste, străjuite pe ambele părți cu ziduri de lut; ținea minte minaretele înalte, cu vârfuri sculptate în felurite izvoduri şi pe care, seara şi dimineața, străluceşte lumina din zare; vechii şi sfinții platani cu mari cuiburi de cocostârci pe crengi; ciaihanele vesele de‑a‑lungul canalelor, din umbra plopilor în foşnete; mirosul şi fumul fripturilor de prin crâşme, forfota multicoloră din iarmarocuri; îi erau pururi vii în minte munții, dealurile şi râurile patriei, satele, câmpiile, păşunile şi pustietățile – şi pe când se afla în Bagdad sau în Damasc, întâlnind oameni din patria lui, îi cunoştea după desenurile de pe polcuțe sau după croiala halatelor; şi inima lui Nastratin se strângea atunci şi răsuflarea‑i se oprea deodată. Reîntors acum, el îşi văzu patria şi mai nenorocită de cum o lăsase. Emirul cel bătrân murise demult, iar noul emir reuşise în timp de opt ani s-o sărăcească cu totul. Nastratin văzu podurile stricate, semănăturile de grâu şi orz sărace, rău lucrate şi arse de arşițe, canalele uscate cu fundurile pline de crăpături. Câmpiile erau sălbătăcite, pline de buruieni şi spini, livezile se prăpădeau de secetă; țăranii n‑aveau nici pâine, nici vite: mulțimi de cerşetori umpleau drumurile, cerând pomană de la trecătorii, tot atât de săraci ca şi dânşii. Meseriile cădeau, neguțătoria se distrugea… Astfel îl întâmpina patria, pe Nastratin Hogea. Odată cu zorile, muezinii au prins a cânta din toate minaretele; porțile s‑au deschis, iar caravana a intrat încet în oraş, în sunetul clopoțeilor. Străjile i‑au întâmpinat chiar lângă porți. Perceptorul gras şi somnoros a şi ieşit din ceaihan, în halat de mătase cu mâneci unsuroase şi cu picioarele goale în papuci. – Vă salut, neguțătorilor! Vă doresc noroc în socotelile voastre! Să ştiți că din porunca emirului, oricare va ascunde cât de puțin din marfă, va fi bătut cu vergile, până la moarte… Neguțătorii, înspăimântați, îşi netezeau tăcuți bărbile vopsite. Perceptorul, întorcându‑se apoi spre străjile care băteau din picioare, de nerăbdare, le‑a făcut un semn cu degetul cel mare; după care, străjile s-au aruncat, chiuind, asupra baloturilor de pe cămile. A început o îmbulzeală de nedescris: legăturile baloturilor au fost tăiate; țesături cu fir ales, mătăsuri, catifele, cutii cu ceai, piper, ambră, ulcioare cu uleiuri scumpe de trandafir şi cu felurite leacuri tibetane au fost 313

aruncate în colb. Neguțătorii şi‑au pierdut glasul, de spaimă. Peste două minute, controlul a luat sfârşit. Străjile s‑au tras la spatele mai-marelui lor, cu halatele umflate, deodată, ca prin minune… S‑a trecut, după aceea, la luarea dajdiei pentru mărfuri şi pentru intrarea în oraş. Nastratin Hogea n‑avea marfă; el trebuia să plătească numai pentru intrare. – De unde vii? Şi pentru ce? îl întrebă perceptorul. Şi înmuind pana de gâscă, se pregătea să‑i scrie răspunsul într-o condică groasă. – Vin din Iran, prealuminate domn… Aici în Buhara îmi trăiesc nişte rude… – Aşa? rosti perceptorul; vii în ospeție la rude!… Deci trebuie să plăteşti taxa de ospeție… – Dar eu vin la rude, nu ca oaspe; am un mare interes… – A… răspunse perceptorul; vii cu interes! Şi ochii i‑au strălucit deodată. Vasăzică mergi în ospeție şi ai şi interes! Atunci vei plăti două taxe şi mai dă ceva şi pentru împodobirea geamiei, spre slava lui Alah, care te‑a păzit de hoți pe drum… Nastratin plăti tot ce i s‑a cerut şi voia să plece, dar perceptorul băgând de seamă că i‑au mai rămas ceva bani îl strigă: – Mai aşteaptă! Cine va plăti pentru măgar? Dacă tu te duci în ospeție la rude, se cheamă că şi măgarul merge în ospeție. – Ai dreptate, înțeleptulule şef! a răspuns cu umilință Nastratin Hogea, dezlegându‑şi brâul, din nou. – Cu drept cuvânt, dobitocul meu are multe rude în Buhara, că altfel emirul vostru ar fi zburat demult de pe tron cu astfel de rânduieli, iar tu, stimabile, demult ai fi fost tras în țeapă, pentru lăcomia ta,.. Până să‑şi dea seama perceptorul, Nastratin Hogea sări pe măgar şi pornind în galop, se făcu nevăzut în ulița cea mai apropiată. – Mai repede! Hai repede! îşi îndemna el măgarul; grăbeşte‑ți mersul, măgar credincios, că altfel stăpânul tău va plăti încă un bir – cu capul… În vremea asta, străjile scormoneau mulțimile, căutându‑l pe obraznicul liber-cugetător. Numai negustorii, zâmbind, vorbeau între ei: – Iată un răspuns, care i‑ar fi făcut cinste şi lui Nastratin Hogea… Pe la prânz, tot oraşul ştia despre îndrăznețul răspuns, neguțătorii îl povesteau în şoaptă cumpărătorilor, iar aceştia îl spuneau mai departe, şi toți râdeau, adăugând îndată: – Aceste vorbe se cuvenea să fi fost rostite de Nastratin Hogea!…

314

Capitolul III N‑a găsit în Buhara nici rude, nici prieteni vechi. N‑a găsit nici casa părintească, în care s‑a născut şi a crescut; acum locul casei părinteşti era pustiu: nişte gropi, nişte ridicături, un amestec de dărâmături şi cărămizi, nişte pereți care alunecau şi stuf putrezit. Plecându‑şi fruntea, Nastratin Hogea privi îndelung, în tăcere; tristețea îi strângea inima. Deodată, se‑ntoarse, auzind în spatele lui o tuse uscată. Pe cărare, venea prin pustietatea aceea, un bătrân gheboşat de griji şi nevoi. – Pace ție, bătrânule… rosti Nastratin, oprindu‑l; să‑ți trimită Alah încă mulți ani sănătoşi şi fericiți! A cui casă a fost pe locul acesta părăsit? – Aici a fost casa şelarului Şir Mamed… răspunse bătrânul. Eu, cândva, îl cunoşteam bine… acest Şir Mamed era părintele lui Nastratin Hogea, despre care tu cred că ai auzit multe… – Da… am auzit câte ceva. Dar spune‑mi, bătrânule, ce s‑a făcut cu Şir Mamed, tatăl vestitului Nastratin Hogea? Ce s-a întâmplat cu familia lui? – Mai încet fiule! În Buhara sunt mii şi mii de spioni care pot să te audă – şi‑atunci ne‑am încărca de bucluc. Se vede că vii de departe şi nu ştii că în oraşul nostru e cu desăvârşire oprită pomenirea numelui lui Nastratin Hogea: cine‑l pomeneşte e aruncat în temniță. Apleacă‑te şi‑ți voi istorisi… Nastratin Hogea, abia stăpânindu‑şi bătăile inimii, se plecă spre dânsul. – Acestea s‑au întâmplat încă pe timpul emirului celui bătrân… începu moşneagul cu glasul întrerupt de tuse. La un an şi jumătate după izgonirea lui Nastratin, s‑a răspândit zvonul prin oraş că el s‑a reîntors în ascuns şi că ar locui în Buhara, născocind cântece pline de batjocură pe seama emirului; zvonurile au ajuns la palat; străjile au pornit prin oraş să‑l caute, dar nu l‑au găsit. Atunci, emirul a dat poruncă să‑l înhațe pe tatăl lui, pe cei doi frați, pe bunicul lui, precum şi pe toate rudele îndepărtate, până şi pe prieteni – şi să‑i schingiuiască până vor mărturisi unde se află ascuns. – Slavă lui Alah! continuă bătrânul, căci El a dat acestora atâta bărbăție şi hotărâre, încât au tăcut până la capăt, – şi astfel Nastratin Hogea al nostru n‑a încăput în mâinile emirului… Dar, tatăl lui, şelarul Şir Mamed, s‑a îmbolnăvit în urma schingiuirilor şi curând a şi murit; rudele şi prietenii au părăsit Buhara, ferindu‑se de mânia emirului şi nimeni nu ştie unde sunt acum. Iar emirul a dat poruncă, precum ca locuințele lor să fie năruite, iar livezile scoase din rădăcini. Ca să‑i distrugă, astfel, până şi amintirea… – Dar pentru ce i‑a schingiuit? a strigat Hogea şi lacrimile îi curgeau pe obraji. Bătrânul însă nu vedea bine şi nu i‑a zărit lacrimile. 315

– De ce i‑a schingiuit ? Căci Nastratin Hogea nu se mai afla atunci în Buhara… Asta eu o ştiu bine… – Aceasta, n‑o ştie nimeni… Nastratin Hogea se arată unde vrea şi dispare când vrea. El este peste tot locul şi nicăieri: aşa este, cu nimeni asemuitul nostru Nastratin Hogea… Cu aceste cuvinte, bătrânul plecă mai departe, oftând şi tuşind, iar Nastratin, acoperindu‑şi obrazul cu mâinile, s‑a apropiat de măgarul lui şi, îmbrățişându‑l, i s‑a lipit de gâtul parfumat şi cald: – Vezi tu, bunule… şopti el; vezi tu, bunule şi primul meu prieten, nimeni nu mi‑a mai rămas din cei aproape de inima mea decât tu… statornicule şi neschimbătorule tovarăş… Şi simțind parcă tristețea stăpânului, măgarul sta smerit, nemişcat, oprindu‑se din molfăit, cu spume la colțurile botului. Dar n‑a trecut un ceas şi Nastratin Hogea şi‑a şi întărit inima; lacrimile de pe față i s‑au uscat. – Nu‑i nimic! strigă el, bătându‑şi uşor măgarul pe spinare; nu‑i nimic! Buhara nu m‑a uitat încă! Toți mă ştiu şi‑şi amintesc de mine în Buhara… Vom izbuti să găsim alți prieteni!… Acum vom face pentru emir astfel de cântece, încât va crăpa de necaz pe tronul lui – iar mațele‑i puturoase i se vor lipi de pereții înfloriți ai palatului!… Înainte, măgarul meu credincios, înainte!…

Era în ceasul înăbuşitor de după amiază. Colbul ulițelor, pietrele, împrejmuirile de lut, zidurile ardeau sub focul dogoritor al soarelui. Zăpuşeala te pleca spre lene. Dar pe fața lui Nastratin Hogea, sudoarea se usca mai repede decât dovedea el să şi‑o şteargă. Recunoştea, cu bătăi repezi de inimă, străzile, ceaihanele şi minaretele. Nimic nu s-a schimbat în aceşti zece ani în Buhara. Câinii hămesiți lătrau la sacagii; femeile zvelte, ținându‑şi vălurile cu o mână goală, cu unghii vopsite, se plecau asupra şipotelor şi‑şi umpleau, cu o apă neagră, ulcioarele înalte şi sunătoare. – Dar unde oare aş putea să mânânc? se întrebă deodată Nastratin, strângându‑şi, pentru a treia oară, de ieri, cheutorile brâului. Trebuie născocit ceva… continuă el; să ne oprim, prieten credincios, şi ne vom gândi… Dar iată şi ceaihanul… Tot în aceeaşi clipă s‑a oprit la ceaihan şi perceptorul, călare. Doi slujitori îi duceau de frâu frumosul armăsar murg de Arabia, cu joc ales şi cu ochii plini de flacără; plecându‑şi gâtul cu grație şi nerăbdare, jucând

pe picioarele‑i subțiri, calul parc‑ar fi arătat cât îi este de silă să poarte în spinare trupul burduhănos al perceptorului… Slujitorii şi‑au coborât şeful, cu respect, şi el intră în ceaihan unde patronul, tremurând de slugărnicie, l-a aşezat pe perini moi de mătase; i‑a fiert apoi, de o parte, ceaiu din cel mai bun, servindu‑i‑l în vase fine de China. ,,Bine că‑l întâlnesc cu banii mei”… gândi Nastratin Hogea. Perceptorul s‑a umflat cu ceai până‑n gâtiță şi curând a şi ațipit, umplând localul cu sforăituri, gâfâieli şi clefăituri. Toți consumatorii vorbeau în şoapte, de frică să nu‑i turbure somnul. Cei doi slujitori s‑au aşezat unul la dreapta şi unul la stânga, apărându‑l de muşte cu nişte crenguțe, până s‑au convins că a adormit de‑a binelea. Apoi, vorbind prin semne, după ce au scos zăbalele armăsarului şi i‑au aruncat dinainte nişte pir, s‑au furişat în fundul ceaihanului, în întunerec, să tragă din narghilele; peste un minut, de‑acolo din fund, se şi simțea mirosul dulce al opiului; astfel, slujitorii se lăsaseră în voia viciului. „E timpul s‑o şterg”… se hotărî Nastratin, amintindu‑şi întâmplarea de dimineață de lângă porțile oraşului – temându‑se să nu‑l recunoască slujitorii. „Dar unde să găsesc măcar o jumătate de ban? O, atotputernică soartă care de‑atâtea ori, venind în ajutorul lui Nastratin Hogea, l‑ai scos din încurcătură, întoarce‑ți către mine privirea binevoitoare şi de data aceasta”… Tocmai în acel moment, se auzi strigat: – Hei… Măi, rufosule!… Întorcându‑se, văzu o trăsură frumos împodobită, din care, dând perdelele la o parte, îl privea un om îmbrăcat în haine scumpe. – Îmi place armăsarul acesta… îi zise sfidător bogatul, privindu‑l de sus şi admirând frumosul armăsar arab al perceptorului; spune‑mi: e de vânzare? – Tot ce‑i pe lume se poate vinde… a răspuns Nastratin Hogea, şovăielnic. – Tu n‑ai prea mulți bani în buzunar… i‑a răspuns bogatul. Ascultă cu luare‑aminte. – Eu nu ştiu al cui e armăsarul, de unde‑i şi cui i‑a aparținut înainte. Nu te întreb despre toate acestea. Mi‑i de-ajuns să‑ți privesc hainele prăfuite, pentru a înțelege că ai venit la Buhara din locuri depărtate. Pentru mine, astea‑s de-ajuns. Ai înțeles? Nastratin dădu din cap; înțelesese şi mai mult decât ar fi vrut să‑i spună. – Înțelegi tu… continuă cu îngâmfare bogatul, că nu ți se cuvine să călăreşti pe‑un astfel de cal, în halatul tău rupt… Asta ar fi primejdios, deoarece fiecare s‑ar întreba: ,,De unde a luat acest cerşetor cu halatul rupt,

316

317

Capitolul IV

un armăsar aşa de frumos?” Şi vei nimeri, cu uşurință, la închisoare. Acum răspunde‑mi: vrei să primeşti punga asta? Sunt tocmai 300 de arginți… – D‑apoi încă cum… a strigat Nastratin; cine n-ar vrea să primească 300 de bani de argint! Asta‑i ca şi cum i‑aş fi găsit pe drum… – Să presupunem că ai găsit cu totul altceva pe drum… a răspuns bogatul, zâmbind cu şiretenie, şi clipind spre armăsar. Sunt gata să schimb ceea ce ai găsit în drum, pe argint. Primeşte banii! Şi întinse lui Nastratin punga, făcând un semn către sluga lui roşcovană. Acesta s‑a dus spre cal. Dar Nastratin, băgându‑le de seamă semnele, şi înțelegând că servitorul este şi mai pungaş decât stăpânul, găsi că trei şmecheri într‑un loc sunt prea mulți; deci încălecă repede pe măgarul lui şi‑l lovi atât de straşnic cu călcâiele, încât acesta, cu toate că era destul de leneş, a sărit şi‑a pornit deodată în galop. Uitându‑se în urmă, văzu cum bogătaşul şi perceptorul se trăgeau de barbă, iar slujitorii căutau să‑i despartă. „Cel cu minte nu se bagă în sfada altora, cugetă Hogea, învârtindu‑se prin toate ulițele şi stradelele, până ce s‑a simțit ferit de orice pericol. Strunind frâul, îşi domoli galopul măgarului. – Hai, hai… Mai îngăduie, spuse el; de‑acum, n‑avem de ce ne grăbi… Dar curând auzi în apropiere sunet de copite în galop, urmărindu‑l. – Hi‑i‑i! Înainte, măgarul meu credincios! Înainte! Scapă‑mă! chiui Hogea, dar era prea târziu: de după colț s‑a şi arătat un călăreț… Era sluga roşcovană, care sărise în grabă pe un cal scos repede de la trăsură; trecu în galop înaintea lui Nastratin Hogea, apoi întorcând, scurt, se opri de‑a latul drumului. – Deschide‑mi drumul, om bun… rosti blând Nastratin; pe ulițe aşa de înguste, trebuie să mergi în lung şi nu în lat… – A‑ha! i‑a răspuns sluga, cu glasul plin de răutate, acum nu mai scapi de întunerecul închisorii… Ştii tu că acel boier, care‑i stăpânul armăsarului, i‑a smuls boierului meu jumătate din barbă, iar stăpânul meu i‑a zdrobit nasul până la sânge? – Nu mai spune! din ce pricină au putut să se ia la sfadă, aşa de grozav, aceşti oameni cinstiți? Dar, de ce m‑ai oprit? Eu nu pot să‑i judec. Lasă‑i să se lămurească singuri… – Destulă vorbă! răcni sluga; întoarce‑ți măgarul înapoi. Ai să răspunzi pentru armăsarul acela… – Care armăsar? – Mă mai întrebi? Acel pentru care ai primit de la stăpânul meu punga cu arginți…

– Pe Alah! Jur că greşeşti! Ce amestec are armăsarul în treaba aceasta? Judecă şi tu, care ai auzit vorbele dintre mine şi stăpânul tău: om milostiv şi evlavios, stăpânul tău vrând să ajute unui om sărac, m‑a întrebat dacă vreau să primesc trei sute de arginți; eu i‑am răspuns că vreau, de bună seamă… Atunci el, Alah să‑l aibă în pază şi să‑i lungească viața!… mi‑a dat banii. Dar înainte de asta, a vrut să‑mi încerce modestia şi smerenia, spre a se convinge dacă darul mi se cuvine într‑adevăr. A spus: „Nu te întreb al cui e calul şi de unde‑i…”, voind să se convingă dacă nu cumva, dintr‑o falsă mândrie, voi spune că este al meu… Eu am tăcut. Iar bogatul şi prea darnicul tău stăpân a rămas mulțumit. După aceea a mai spus că un asemenea armăsar e prea bun pentru un sărac ca mine; la care eu am fost de aceeaşi părere, stăpânul tău rămânând din nou mulțumit. A spus apoi că eu aş fi găsit pe drum ceva ce ar putea fi schimbat în argint, făcând cu asta aluzie la sârguința şi tăria mea în credința Islamului, sârguință şi tărie dovedite în pelerinajul ce l‑am făcut prin mai multe locuri sfinte; iar pentru toate acestea, stăpânul tău m‑a răsplătit, uşurându‑şi prin evlavioasa faptă trecerea în Rai, peste podul din ceea lume, pod mai uşor ca firul de păr şi mai ascuțit ca sabia, după cum spune Coranul… Chiar în cea dintâi rugăciune, voi povesti lui Alah fapta stăpânului tău, pentru ca Alah să‑i pregătească din vreme o rezemătoare la marginile podului despre care am vorbit… Sluga a ascultat lunga cuvântare şi a căzut pe gânduri, scărpinându‑şi spinarea cu codiriştea biciului. După aceea, cu un zâmbet şiret, care l‑a cam stingherit pe Nastratin, rosti: – Ai dreptate, o, tu drumețule! Cum de n-am înțeles dintr‑odată că vorba ta cu stăpânul meu are un tâlc aşa de adânc! Dar dacă ai hotărât să‑mi ajuți stăpânul la trecerea peste podul din ceea lume, ar fi bine ca el să aibă rezemătoarea de amândouă părțile podului. Trecerea îi va fi mai sigură. În ce mă priveşte, m‑aş ruga lui Alah să‑i pună rezemători de ambele părți… – Atunci, roagă‑te! a strigat Nastratin Hogea. Cine te împiedică ? Şi‑apoi eşti şi dator să te rogi! Oare nu porunceşte însuşi Coranul servilor şi robilor ca să se închine pentru stăpâni în fiecare zi, fără o plată deosebită? – Întoarce măgarul – răcni deodată sluga, mai repede! Nu mă face să‑mi pierd timpul de pomană! Şi, apucând măgarul lui Nastratin de căpăstru, îl împinse spre gard. – Îngăduie! l‑a întrerupt Hogea; încă nu am spus totul. Mă gândeam să citesc o rugăciune din trei sute de cuvinte, după numărul arginților primiți: dar acum cred că va fi de deajuns şi una din două sute cincizeci. Rezemătoarea podului, de partea mea, va fi făcută din lemne mai subțiri

318

319

şi mai multe; tu vei citi rugăciunea din restul de cincizeci de cuvinte, iar înțeleptul Alah se va pricepe să facă din lemnele economisite astfel, rezemătoare pentru pod, şi de partea ta… – Cum asta? strigă sluga; vasăzică rezemătoarea de partea mea va fi de cinci ori mai scurtă? – În schimb, va fi făcută în locul cel mai periculos… adăugă repede Nastratin. – Asta nu se poate! hotărî sluga; vasăzică stăpânul meu nu va avea sprijin sigur la podul de pe ceea lume… La gândul acesta, m‑am îngălbenit şi m‑au apucat sudorile! Cred că ar fi bine să citim amândoi, câte o sută cincizeci de cuvinte din rugăciunea aceea pentru ca rezemătorile podului să fie tot atât de sigure, în amândouă părțile! Vor fi ele ceva mai subțiri, dar vor fi la ambele părți! Iar dacă tu nu eşti mulțumit aşa, înseamnă că porți stăpânului meu gânduri ascunse: vrei să se prăbuşească de pe pod! Îndată chem oamenii să te bage la beci! – Dar aşa, rezemătorile vor fi prea subțiri! strigă Nastratin Hogea, cu ciudă, simțind cum îl furnică punga sub brâu. Crezi că‑s deajuns nişte rezemători subțiri? Nu înțelegi tu că o rezemătoare trebuie să fie numaidecât mai groasă, de o parte, pentru ca negustorul să aibă de ce se ține, dacă, cumva, alunecă? – Adevărul însuşi grăieşte prin gura ta… strigă sluga, cu bucurie. Lasă să fie mai groasă de partea mea şi nu voi sta la gânduri, ci voi citi două sute de cuvinte… – Poate vrei să citeşti trei sute… spuse Nastratin, cu răutate… Când s‑au despărțit, punga i se uşurase pe jumătate: s‑au înțeles amândoi ca podul Raiului să fie cu rezemători tot atât de groase de amândouă părțile, şi împărțiră deci cei trei sute de arginți pe din două… – Rămâi sănătos, drumețule! pe ziua de azi, am săvârşit amândoi o faptă cucernică… – Rămâi sănătos, bună şi credincioasă slugă, care atât de mult te îngrijeşti de sufletul stăpânului tău! Şi‑ți mai spun că nu te‑ar întrece în tâlcuri nici Nastratin Hogea… – Dar cum de ți‑ai amintit de dânsul? întrebă sluga, cu bănuială. – E… Uite aşa… Mi‑a venit pe limbă… rosti Nastratin, gândind în sinea lui: ,,Sluga aceasta e un om primejdios…” – Eşti, poate, vreo rudă îndepărtată de‑a lui Nastratin? întrebă sluga. – Cunoşti, poate, vreo rudă de‑a lui? – Nu! Nu l‑am întâlnit niciodată şi nici rudele nu i le cunosc!… Şi, plecându‑se în şa, continuă cu glas scăzut:

– Să‑ți spun la ureche… Eu, lui Nastratin Hogea, îi sunt văr drept. Anii copilăriei, ni i‑am petrecut împreună. Nastratin, întărindu‑se şi mai mult în bănuielile lui, tăcu. Sluga, plecându‑i‑se spre urechea cealaltă, continuă: – Tatăl lui, cei doi frați şi bunicul lui, sunt pierduți. Ai auzit tu, despre asta, drumețule? Hogea tăcea. – Ce cruzime din partea emirului… strigă sluga. Şi Nastratin tăcea… – Toți vizirii din Buhara sunt nişte proşti! rosti deodată sluga, tremurând de nerăbdare şi lăcomie, căci pentru prinderea liber‑cugetătorilor, vizirii dădeau mari premii din vistieriile statului!… Dar Hogea tăcea cu îndărătnicie. – Chiar şi prealuminatul emir e un prost… spuse sluga. În ce‑l priveşte pe Alah, nu se ştie dacă şi el există în cer… Dar Nastratin tăcea, cu toate că‑i sta pe limbă un răspuns amar ca otrava. Sluga, înşelată în speranța de a afla ceva, lovi calul cu biciul, înjurând şi blestemând. Din două salturi, se făcu nevăzut după colțul uliței. Tăcere pretutindeni. Numai colbul auriu, ridicat de sub copite, plutea în aerul încremenit sub bătăile fierbinți ale soarelui. – Iată că mi‑am găsit şi‑o rudă… gândi cu amărăciune Nastratin Hogea; bătrânul n‑a mințit: spionii foiesc ca muştele în Buhara şi trebuie multă băgare de seamă… Căci, spune zicala cea veche: „Limba vinovată cade odată cu capul tăiat…” Şi‑a mers apoi Nastratin Hogea mult timp, când întristându‑se, gândind la punga‑i pe jumătate golită, când zâmbind la amintirea bătăii dintre perceptor şi bogătaşul îngâmfat.

320

321

Capitolul V Ajungând în partea cealaltă a oraşului, s‑a oprit şi, încredințându‑şi măgarul stăpânului unui ceaihan, intră fără a pierde vremea, în cea dintâi ospătărie. Acolo, în încăperea strâmtă, prin fumul gros, plutea mirosul mâncărurilor; era larmă şi vuiet; cuptoarele ardeau şi flacăra lor lumina spinările asudate ale bucătarilor goi până la brâu; iar bucătarii se grăbeau, strigau, se îmbrânceau unul pe altul, împărțind ghionturi ajutoarelor care, cu priviri înnebunite parcă, alergau prin toată crâşma, mărind şi mai mult îmbulzeala şi larma. Cazanele mari clocoteau, iar capacele de lemn săreau sub puterea aburului des, care se urca spre tavan, unde se învârtea un roi

mare de muşte, bâzâind. Grăsimea, sărind în toate părțile, sfârâia puternic, răspândindu‑şi mirosul; grătarele ardeau, iar seul, picurând din frigări pe jăratic, se aprindea în culori albăstrii. Aici se pregătea pilaful, se frigeau fripturile de miel, se fierbea tocana, se coceau piroştile împănate cu piper, carne şi seu. Seul, topindu-se în cuptor, ieşea prin aluat, sfârâind în picături mărunte. Nastratin Hogea şi‑a găsit cu multă greutate un loc, atât de îngust şi strâmt, încât oamenii, pe care‑i împingea cu coatele şi cu spinarea, strigau toți deodată. Dar nu s‑a supărat niciunul şi cu atât mai puțin Nastratin Hogea. Fără întrerupere, el înfulecă trei străchini de lapte cu tăiței, trei străchini de pilaf, iar pe deasupra, douăzeci de piroşte. E drept că piroştile le‑a mâncat cam în silă, dar îşi respectă deviza : „Nu lăsa nimic din ceea ce ai plătit…” La urmă, făcându‑şi loc cu coatele, răzbătu spre ieşire şi când, în sfârşit, se văzu afară la aer, era lac de sudoare. Cu pas domol, îngreuiat de prea multă mâncare, se duse la ceaihanul unde‑şi lăsase măgarul şi, intrând într‑o încăpere din fund, ceru un ceai; fericit din cale afară, se‑ntinse pe laiță şi‑n timp ce pleoapele i se închideau, îi veneau dulci şi liniştite gânduri: „Am bani mulți acum… gândea el; şi n‑ar fi rău dacă aş deschide cu ei o şelărie sau o olărie… Nu, cunosc eu amândouă aceste meserii? Mi‑i de-ajuns atâta hoinăreală… Da… Sunt hotărât să‑mi schimb viața zbuciumată de până acum…” Şi începu a chibzui. Un atelier bun, costă cel puțin trei sute de arginți; el mai avea doar una sute cincizeci. Şi, blestemând întâlnirea cu sluga roşcovană, rosti: – Să‑l trăsnească Alah pe hoțul acela drept în lumina ochilor; căci el mi‑a luat tocmai jumătatea sumei, care‑mi trebuie pentru început… Dar norocul s‑a grăbit să‑l ajute din nou. – Douăzeci de arginți! rosti în apropierea lui un glas şi îndată se auzi şi sunetul zarurilor aruncate pe tablaua de aramă. Afară, tocmai spre locul unde îi era legat măgarul, văzu o roată de oameni, iar hangiul, stând în picioare, li se uita peste capete. – Joc de noroc… tresări Nastratin Hogea, ridicându‑se în coate; jur pe numele meu că‑i joc de noroc… Trebuie să privesc şi eu, măcar de departe… De bună seamă că nu voi juca, pentru că nu‑s prost. Dar de ce oare, un om deştept, nu s‑ar uita cum joacă proştii? Şi ridicându‑se, se apropie de jucători. – Oameni proşti… şopti el către hangiu, arătând spre roata jucătorilor. Riscă ultimul ban, în nădejdea câştigului. A… Dar grozav îi merge jucătorului aceluia roşcovan… Câştigă a patra oară, la rând… Iată: câştigă a

cincea oară… Ce? Şi a sasea oară câştigă? N‑am mai pomenit om aşa de norocos la joc! Dacă şi‑a şaptea oară câştigă, are de‑a face cu mine. Voi juca în contra lui, deşi în sufletul meu sunt împotriva oricăror jocuri de noroc şi‑n locul emirului, le‑aş fi oprit de mult… Roşcovanul, aruncând zarurile, câştigă şi a şaptea oară; la care Nastratin Hogea păşi hotărât, făcându‑şi loc în roata jucătorilor. – Vreau să joc cu tine… rosti el către fericitul câştigător; şi luând zarurile, aruncă o privire de cunoscător asupra fețelor jucătorilor. – Pe cât? îl întrebă roşcovanul, cu vocea surdă, cuprinsă de‑un tremur uşor. Drept răspuns, Nastratin Hogea scoase punga şi lăsându‑şi în buzunar, pentru orice întâmplare, 25 de arginți, puse restul de bani la joc. Argintul lui, turnat pe tablaua de aramă, suna şi cânta. Jucătorii rostiră turburați: – Începe un joc mare… Roşcovanul, luând zarurile, le‑a sunat îndelung în pumn şi nu se arăta prea hotărât să le arunce. Priveau toți, cu răsuflările tăiate şi până şi măgarul lui Nastratin Hogea şi‑a ciulit urechile atent. Numai sunetul zarurilor se mai auzea în pumnul roşcovanului… Iar la auzul acestui sunet, pe Nastratin l‑a cuprins o mare slăbiciune în pântece şi‑n picioare. Dar roşcovanul le scutura mereu, ținându‑şi mâneca halatului şi nu se putea hotărî să le arunce. Şi când în sfârşit le‑a aruncat, toți jucătorii s‑au zvârlit înainte, dar tot atunci s‑au şi retras, oftând toți deodată, printr‑o singură răsuflare. Roşcovanul, alb ca varul, oftă printre dinții strânşi. Zarurile căzuseră, arătând numărul 3, ceea ce însemna pentru el pierdere sigură… numărul mai mic, 2, ieşind foarte rar, ca şi 12. Zbătând la rându‑i zarurile în pumn, Nastratin Hogea mulțumeşte soartei pentru bunăvoință; dar uitase că soarta e atât de şugubeață şi nu prea statornică, şi că poate să te păcălească cu uşurință dacă o superi prea mult… Şi soarta şi‑a ales, de data aceasta, ca unealtă măgarul sau, mai exact, coada acestuia. Căci, întorcându‑se cu partea de dinapoi spre jucători, măgarul a dat din coadă, lovind mâna stăpânului; zarurile au sărit şi în aceeaşi clipă, roşcovanul s‑a aruncat asupra banilor, acoperindu‑i cu trupul. Zarurile arătau numai numărul 2… Mult a stat Nastratin Hogea ca împietrit, muşcându‑şi numai buzele, în tăcere; – totul se clătina în juru‑i şi urechile îi țiuiau. Deodată, luând bățul, începu a‑şi bate măgarul, alergând împrejurul lui. – Măgar blestemat! O, fiu al păcatului! O, lighioană puturoasă! O, ruşinea ființelor de pe pământ! Să te jupoaie Alah de piele şi să‑ți trimită în cale o groapă, ca să‑ți rupi picioarele! Oare când ai să crapi, ca să scap de privirea botului tău mârşav?

322

323

Măgarul necheza straşnic; jucătorii râdeau; dar cel mai tare râdea roşcovanul, căpătându‑şi pentru totdeauna încrederea în norocul lui. – Să mai jucăm! spuse Nastratin Hogea, aruncând bățul, peste măsură de ostenit. – Mai jucăm! răspunse roşcovanul. Ți‑au mai rămas 25 de arginți… Şi întinzându‑şi piciorul stâng şi‑l mişca spre Nastratin Hogea, în semn de nepăsare… – Să jucăm… rosti Hogea; căci acum după ce pierduse 120 de arginți, îi era totuna dac‑ar pierde şi restul. Şi aruncând zarurile, a câştigat. – Pe toți banii! propuse roşcovanul, aruncând tot câştigul pe tablă. Hogea câştigă din nou. Iar roşcovanul, nevenindu‑i a crede că norocul i‑a-ntors spatele, strigă iar: – Pe toți banii! Şi astfel a strigat el în şapte rânduri, pierzând de fiecare dată. Tablaua se umpluse de bănet. Ceilalți jucători înlemniseră; numai strălucirea ochilor le trăda lăcomia. – Însuşi diavolul te ajută! strigă roşcovanul; altfel n‑ai tot câştiga… Trebuie să şi pierzi! Iată: aici pe tabla ai una mie cinci sute de arginți! Vrei să mai arunci odată zarurile? Uite banii mei pregătiți pentru cumpărarea mărfurilor trebuitoare marii mele prăvălii! Ii pun pe toți la bătaie, contra ta… Şi sfârşind, scoase punga plină cu aur şi argint – numai rupii, tillii şi tumane… – Pune‑ți aurul pe tabla… strigă Hogea, înfierbântat. Niciodată, în ceaihanul acela, nu mai fusese un joc aşa de grozav. Stăpânul localului îşi uitase de fierturi, iar jucătorii răsuflau greu, cu întreruperi. Omul roşcovan, aruncând cel dintâi zarurile, închise repede ochii, fiindu‑i frică să se uite… – Unsprezece! au strigat toți jucătorii, într‑un glas. Nastratin Hogea pricepu că‑i pierdut; mai putea câştiga, numai dacă i‑ar pica numărul 12. – Unsprezece! unsprezece! striga roşcovanul nemaiputând de bucurie; vezi că am aruncat 11? Ai pierdut! Ai pierdut! Nastratin Hogea apucă zarurile cu înfrigurare; se pregătea să le arunce, dar se opri deodată. – Întoarce‑te cu coada spre mine… porunci el măgarului. Ai putut pierde împotriva numărului 3; – ian să câştigi acum împotriva lui 11! Că altfel, tot te jupoi acum! Şi apucând coada măgarului în mâna stângă, se lovi cu ea peste mâna dreaptă, unde erau zarurile.

Un strigăt mare cutremură localul; patronul, cu mâna apăsată pe inimă, căzu la pământ; zarurile arătau numărul 12… Roşcovanul, cu ochii sticloşi ieşiți din orbite, alb la față, s‑a ridicat încet, strigând, în timp ce părăsea ceaihanul, clătinându‑se: – O, nenorocire mie… nenorocire! Se spune că din ziua aceea, el n‑a mai fost văzut prin Buhara. Fugind în pustie, sălbătăcit în chip înspăimântător, umbla prin nisipuri şi spini, strigând fără încetare: – Nenorocire mie! Nenorocire! Într‑un târziu, l‑au mâncat şacalii şi nimănui nu‑i păru rău după dânsul, pentru că fusese un om rău, nedrept, sărăcind pe cei nevoiaşi şi lesne încrezători. Iar Nastratin Hogea, după ce‑a strâns banii câştigați, şi‑a îmbrățişat măgarul, i‑a sărutat nasul, l‑a ospătat cu turtă dulce, lucruri care l‑au mirat mult pe bietul animal, căci cu cinci minute mai înainte primise de la stăpânul lui cu totul altfel de mângâieri…

324

325

Capitolul VI Aducându‑şi aminte de înțeleapta zicală că e mai bine să stai cât mai departe de oamenii care te ştiu cu bani, Nastratin Hogea nu întârzie prea mult la locul acela, ci plecă spre piața târgului. În răstimpuri, se uita în urmă, să vadă dacă nu cumva‑i urmărit, întrucât atât pe fețele jucătorilor, cât şi pe aceea a patronului, nu văzuse nicio privire binevoitoare. Mergea vesel, gândindu‑se că acum şi‑ar putea cumpăra atelierul pe care‑l dorea; ba, îşi va putea cumpăra două sau chiar trei ateliere… Şi mintea lui plutea în gândurile cele mai dulci. Însă măgarul ajungând la un podeț, nesimțind strânsoarea frâului şi folosindu‑se de îngândurarea stăpânului, o luă la fugă şi, ocolind podețul, sări de‑a dreptul peste râpă. – „…şi când copiii mei vor creşte, îi voi aduna şi le voi istorisi…” gândea în vremea asta Nastratin Hogea. „…Dar de ce oare zbor prin aer? se întrebă el deodată; poate Alah a hotărât să mă prefacă în înger şi mi‑a pus aripi…” În acel moment, scânteile care i‑au scăpărat pe dinaintea ochilor, l‑au convins că‑i lipsesc aripile. Zburând din şa, căzu la pământ, la doi stânjeni de măgar. După ce s‑a ridicat, icnind şi gemând, plin de colb, măgarul, mişcându‑şi liniştit urechile şi cu privirea cea mai nevinovată, s‑a apropiat de dânsul, poftindu‑l parcă să‑şi reia locul în şa…

– Hei, tu care mi‑ai fost dat ca pedeapsă pentru păcatele mele, pentru păcatele tatălui meu, ale bunicului şi străbunicului meu! începu Nastratin Hogea cu indignare. Hei, tu, blestemat amestec de păianjen şi hienă. Hei, tu, care… Dar se întrerupse deodată, văzând nişte oameni care şedeau nu departe, în umbra unui gard pe jumătate dărâmat. Blestemele i‑au înghețat pe buze. Înțelegând că singura ieşire onorabilă din situația caraghioasă în care se afla, ar fi ca să râdă el cel dintâi şi cel mai tare de pățania lui, făcu oamenilor cu ochiul şi zâmbi larg, arătându‑şi toți dinții. – E‑he… rosti el, tare şi vesel. Ce bine am zburat! Ian spuneți‑mi, rogu‑vă: de câte ori m‑am învârtit pe sus? Că n‑am dovedit să număr… Ei, obraznicule! continuă el, lovindu‑şi uşor măgarul cu palma, deşi îl gâdilau mâinile să‑l lovească zdravăn cu biciul. Ei, măi obraznicule!… Şi după aceea, arătând măgarul: – Aşa‑i el… cum îi cam gură‑cască, îndată îți face pozna… Nastratin Hogea râse cu multă veselie, în hohote, dar băgă de seamă, cu mirare, că niciunul dintre oameni nu râde. Toți şedeau posomorâți, iar femeile cu pruncii în brațe, plângeau molcom. – Ciudat! îşi spuse Nastratin Hogea, apropiindu‑se; ascultă, cinstitule bătrân… se adresă el unui moşneag cu barba albă şi scofâlcit la față. Spune‑mi, rogu‑te, ce s‑a întâmplat? De ce sunteți atât de posomorâți? N‑aud râset, nu văd zâmbete; şi de ce plâng femeile? De ce stați în drum, în colb şi arşiță? Nu‑i mai bine, oare, să stați la răcoare, acasă? – Casa e bună pentru cine‑o are… răspunse bătrânul, cu durere în glas. Ei, drumețule, nu mai întreba! Mare ni‑i durerea, dar de ajutat, tot n‑o să poți… Iată: eu, om bătrân, îl rog pe Alah să‑mi trimită moartea mai repede… – De ce aceste vorbe? îi spuse Nastratin, cu dojană. Omul, nu trebuie să gândească niciodată aşa. Spune‑ți durerea şi nu te uita că par om sărac. S‑ar putea să‑ți fiu de folos… – Povestea e scurtă. Acum un ceas a trecut pe ulița noastră cămătarul Djafar, însoțit de doi străjeri de‑ai emirului. Eu îi sunt dator cămătarului Djafar şi mâine dimineață mi se împlineşte sorocul. Iată: sunt alungat din casa unde am viețuit; nu mai am nici familie şi niciun colț unde să‑mi sprijin capul. Toată avuția: casa, livada, vitele, via vor fi vândute mâine, de cămătarul Djafar. Şi‑n timp ce vorbea, glasul îi tremura şi ochii i s‑au umplut de lacrimi. – Şi mare ți‑i datoria? îl întrebă Nastratin. – Foarte mare, drumețule! Îi sunt dator 250 de arginți…

– Două sute cincizeci de arginți! strigă Hogea. Şi omul vrea să‑şi curme viața pentru 250 de arginți! E‑he… Stai liniştit! se adresă el măgarului, în timp ce‑şi dezlega punga. Iată, cinstitule bătrân, 250 de arginți. Dă‑i cămătarului şi fugăreşte‑l cu ghionți din casa ta. Trăieşte în pace, binecuvântând zilele ce ți‑au mai rămas… Auzind răsunetul argintului, s-au cutremurat cu toții; iar bătrânul nu putea rosti niciun cuvânt şi mulțumea lui Nastratin Hogea numai cu ochii plini de lacrimi. – Vezi? i se adresă Nastratin, numărând‑i până la ultimul ban; şi nu voiai să‑mi spui ce te doare… Iar în sinea lui gândea: ,,În loc de opt meşteri la atelierul meu, voi năimi numai şapte şi‑mi vor fi deajuns”… Femeia care sta alături de bătrân i se aruncă, într‑o clipă, la picioare, întinzând spre dânsul pruncul care plângea. – Priveşte! rosti ea, printre hohotele plânsului; acest copil e bolnav; buzele i s‑au uscat; fața îi arde. Şi va muri acum, sărmanul băiețel, undeva pe drumuri, fiindcă sunt izgonită din casă… Nastratin Hogea se uită la fața palidă a pruncului, la mâinile lui străvezii, după aceea îşi roti privirea spre fețele celor din jur, fețe brăzdate de zbârcituri, istovite de suferințe; văzu ochii aceia stinşi de nesfârşite lacrimi şi simți în inima lui ca un tăiuş fierbinte de cuțit; mila îl strângea de gât; de indignare, sângele i ce urcă în obraz. Îşi întoarse repede privirea. – Sunt văduvă… continuă femeia; bărbatul meu a murit acum jumătate de an şi fiind dator cămătarului 200 de arginți, după lege, datoria a trecut asupra mea… – Băiatul de bună seamă ți‑i bolnav… zise Nastratin Hogea; na‑ți şi ție 200 arginți, întoarce‑te în grabă acasă, pune pruncului oblojeală pe frunte – şi mai na‑ți încă 50 arginți, ca să ai cu ce plăti un doctor şi să cumperi leacuri… Iar în sinea lui, Nastratin socotea: „Mă voi mărgini numai la şase meşteri”… Dar tot atunci i s‑a aruncat la picioare un pietrar bărbos, a cărui familie trebuia să fie vândută a doua zi în robie, de către cămătarul Djafar, pentru neplata a 400 arginți. ,,Cinci meşteri sunt cam puțini pentru un atelier”… gândi Nastratin Hogea, dezlegându‑şi punga din nou. Dar n‑apucă a‑i strânge baierele, că încă două femei i se aruncară la picioare şi povestirile lor au fost tot aşa de jalnice; Nastratin le dădu şi lor banii de care aveau nevoie, pentru plata cămătarului; după care, văzând că arginții rămaşi i‑ar ajunge abia pentru năimirea a trei meşteri, renunță la planul lui şi prinse să împartă cu dărnicie banii şi celorlalți datornici ai cămătarului Djafar.

326

327

Îi rămăseseră în pungă doar 500 arginți. Atunci Nastratin Hogea văzu deoparte un om care nu‑i ceruse ajutor, deşi obrazul lui arăta o durere adâncă. – Ascultă… îl chemă el; de ce stai aici, dacă n-ai datorie la cămătar? Omul, întunecat, a răspuns: – Sunt dator şi eu. Mâine, voi fi dus în lanțuri, la târgul de robi… – Atunci, de ce‑ai tăcut până acum? – O, prea darnicule şi milostivule drumeț! Nu te ştiu cine eşti. Nu te‑am rugat să mă miluieşti, pentru că şi fără a‑mi da mie, ai cheltuit prea mult. Datoria mea e prea mare – 500 arginți – şi mi‑a fost teamă că, dăruindu‑mi mie, nu‑ți va ajunge să dai bărânilor şi femeilor… – Ai dreptate, alesule şi cinstitule… răspunse Nastratin Hogea, adânc mişcat. Dar şi eu sunt om drept, şi‑ți jur că nu te vei duce, mâine, în lanțuri, la târgul robilor… Ține poala! Şi şi‑a deşertat punga, până la ultimul ban. Atunci omul, ținând poala cu mâna stângă, l‑a îmbrățişat cu dreapta, căzând scăldat în lacrimi la pieptul lui. Nastratin Hogea i‑a îmbrățişat pe toți, dintr‑o privire; le‑a văzut zâmbetele, roşeața obrazurilor şi strălucirile fericirii în ochi. – Dar zdravăn ai mai zburat de pe măgar… rosti pietrarul cel cu barbă, râzând cu hohote; şi deodată, toți au izbucnit în râs: bărbații cu glasuri groase, aspre, femeile cu glasuri subțiri şi până şi copiii zâmbeau, întinzând mânuțele către Nastratin Hogea, care râdea mai tare decât toți. – Oho… spunea el, stricându‑se de râs; nu ştiți ce măgar e acesta! Un afurisit. – Nu! rosti femeia cu copilul bolnav în brațe; nu vorbi aşa despre măgarul tău! Este cel mai înțelept, cel mai nobil şi cel mai prețios măgar, iar altul la fel nu se mai află pe lume şi nici nu se va mai afla… Mă bag să‑l îngrijesc toată viața mea. L‑aş hrăni cu cel mai bun fân şi niciodată nu l‑aş osteni cu munca; l‑aş curăți cu țesala şi i‑aş pieptăna coada cu pieptenele… Căci dacă el, acest măgar binefăcător, neasemuit şi frumos ca un trandafir înflorit, n-ar fi sărit peste gârlă şi nu te‑ar fi azvârlit din şa, ai fi trecut pe lângă noi fără să ne bagi în seamă, iar noi n‑am fi îndrăznit să te oprim… – Are dreptate femeia… spuse bătrânul, după o adâncă gândire; noi îi suntem peste măsură de îndatorați acestui măgar, mulțumită căruia suntem scăpați de o mare primejdie; acest măgar, care, cu drept cuvânt, este o podoabă a lumii şi se deosebeşte dintre ceilalți măgari asemeni diamantului… Şi lăudând cu toții măgarul se întreceau în a‑i dărui ba turte dulci, ba porumb prăjit, ba caise uscate şi piersici. Măgarul, apărându‑se cu coada de muştele obraznice, primea liniştit şi dârz toate darurile: numai din când

în când clipea din ochi, la vederea biciului, pe care Nastratin Hogea i‑l arăta pe furiş… Dar vremea trecea; umbrele arborilor se lungeau; berzele cu picioare lungi, strigând şi fâlfâind din aripi, coborau la cuiburi, unde le întâmpinau puii cu piscurile deschise. Nastratin începu să‑şi ia rămas-bun; toți i se închinau, mulțumindu‑i. – Bogdaproste! Ne‑ai înțeles durerea… – Dar cum să nu v‑o înțeleg, dacă eu însumi am pierdut astăzi patru meşteri din cei opt care lucrau la casa mea unde‑şi începuseră a țâşni fântânile în livadă, şi atârnau în crengi cuşti de aur cu păsări cântătoare?… Cum nu v-aş înțelege?… Atunci bătrânul, clefăind din gura‑i fără dinți, rosti: – Eu n‑am cu ce te mulțumi, drumețule. Iată unicul bun pe care am apucat a‑l lua de‑acasă: e cartea sfântă, Coranul; ia‑o, şi călăuză de flacără să‑ți fie în marea vieții… Nastratin Hogea, nevoind a‑l jigni, luă Coranul, îl puse în traistă şi sări în şa. – Numele! Spune‑ne numele tău… au strigat cu toții într-un glas; ca să ştim pe cine să‑l pomenim în rugăciuni. – La ce vă trebuie numele meu? Adevărata binefacere nu are nevoie de slavă; în ce priveşte rugăciunile, Alah are mulți îngeri care‑i dau de veste faptele bune şi cucernice… Iar dacă îngerii sunt leneşi şi lăsători şi dorm undeva prin norii moi în loc să țină socoteala faptelor bune şi a faptelor rele de pe pământ, atunci nici rugăciunile noastre nu vor ajuta la nimic… Pe când vorbea el, una dintre femei a oftat încet; după ea, oftă alta; în urmă şi bătrânul îşi înfipse ochii în fața lui Nastratin Hogea, ca trezit dintr‑un vis. Dar Nastratin se grăbea şi nu băgă de seamă. – Rămâneți sănătoşi! le ură el; pace şi binefacere peste voi… Petrecut de binecuvântări, se pierdu la colțul drumului… Cei rămaşi tăceau; în ochii tuturora strălucea un singur gând. Bătrânul întrerupse tăcerea, rostind cu adâncă pătrundere: – Numai un singur om din întreaga lume poate săvârşi o astfel de faptă; numai unul din întreaga lume poate grăi astfel; numai un om din întreaga lume are un astfel de suflet, împlinit din căldură şi lumină, suflet care încălzeşte şi luminează pe toți nenorociții şi pe cei lipsiți de adăpost – şi acest om este… – Taci! l‑a oprit repede al doilea bărbat; ai uitat că gardurile din Buhara au ochi, pietrele au urechi – şi multe sute de câini s‑ar arunca pe urmele lui?… – Ai dreptate! adăogă al treilea bărbat. Trebuie să tăcem, căci omul acela umblă azi pe‑o frânghie – şi‑i de-ajuns cel mai uşor ghiont pentru a‑l prăbuşi…

328

329

Chiar şi pentru dânsul, care văzuse atât de multe în viață, ziua aceea – prima petrecută în patrie – a fost prea plină de zbucium, prea bogată în întâmplări. Obosit, se grăbea să se adăpostească în vreun loc liniştit, pentru a se odihni. – Nu… oftă el, văzând în depărtare o mulțime de oameni îngrămădiți în jurul unui iaz. Se vede că nu mi‑i sortită odihna… Iar s‑a întâmplat ceva… Iazul se afla la o parte a drumului şi el l‑ar fi putut ocoli, dar aşa îi era sortit: să nu scape niciun prilej de a se amesteca în ciorovăieli, în boclucuri, şi mai la urmă, chiar şi în bătăi… Măgarul care îi deprinsese, în îndelungații ani, firea se îndreptă spre iaz, nemaiaşteptându‑i porunca. – Ce s‑a întâmplat? Pe cine l‑au ucis? Cine a fost prădat? strigă Nastratin Hogea, îndreptându‑şi măgarul spre mulțimea îngrămădită. Ian mă rog, dați‑vă la o parte! Loc! Faceți loc!

După ce a străbătut mulțimea, apropiindu‑se de marginea iazului acoperit cu lintiță verzuie, văzu un tablou neobişnuit: la trei paşi de mal se îneca un om, când ieşind la suprafața apei, când scufundându‑se din nou şi‑atunci, din funduri, ieşeau deasupra bulbuci. Lumea se îngrămădea la mal, întinzându‑se spre cel ce se îneca, muncindu‑se să‑l apuce de halat, dar mâinile nu le ajungeau decât la o jumătate de cot. – Dă‑mi mâna! Da! Da… răcnea lumea. Dar cel ce se îneca nu întindea mâna; continua să se scufunde, ieşind din când în când din nou la suprafața apei. – Ciudat! rosti Nastratin Hogea, privind; ciudat de tot… Care o fi pricina că nu vrea să întindă mâna? Poate că‑i vreun scufundător iscusit şi poate ieşi oricând; dar atunci, de ce‑i îmbrăcat în halat? Omul care se îneca se dădu deodată la fund şi nu se ivi deasupra aşa de mult timp, încât unii de pe mal prinseră a cânta cântece şi rugăciuni de înmormântare. Dar omul s‑a arătat deodată, din nou. – Dă mâna! Dă mâna! strigau oamenii întinzând mâinile spre dânsul, dar el, după ce‑i privi cu nişte ochi albi, se duse la fund, tăcut şi lin, fără a le întinde mâinile. – Hei, voi curioşilor nepricepuți! strigă Nastratin Hogea; nu vedeți după halatul lui şi după turbanul de mătase că acest om este un preot sau un demnitar bogat? Şi încă n‑ați învățat până azi firea preoților şi‑a demnitarilor – şi nu ştiți în ce chip să‑i scoateți de la înec? – Scoate‑l tu, mai repede, dacă ştii… strigau cu toții. Uite‑l! S‑a arătat iar! Scapă‑l… – Aşteptați… a răspuns Nastratin Hogea! vă întreb: unde ați întâlnit voi vreun preot sau vreun demnitar care să dea ceva, cuiva, cândva? Țineți minte, o nepricepuților! preoții şi demnitarii nu dau niciodată nimic, ci numai iau… Şi pentru a scoate de la înec, trebuie să lucrezi după firea lor. – Ia uitați‑vă… Şi Nastratin Hogea se aşeză pe vine, aşteptând cu răbdare, privea bulbucii care se apropiau de mal, mânați de‑o boare uşoară. Omul care se îneca s‑a arătat din nou deasupra şi poate pentru cea din urmă oară, dacă n‑ar fi fost Nastratin Hogea. – Na‑ți! strigă acesta, repezindu‑şi mâna spre dânsul; na‑ți… Cel ce se îneca s‑a încleştat îndată de mâna întinsă şi mult timp după aceea, pe mal, nu i‑au putut desface degetele din încleştare. Câteva momente, omul stătu nemişcat, acoperit cu lintiță, plin de mâl negru şi rău mirositor, încât fața nu i se putea deosebi. Mai apoi, apa i‑a țâşnit deodată, pe urechi, pe gură, pe nas.

330

331

– Mai bine mi‑aş smulge limba, decât să rostesc undeva, cu glas tare, numele lui… spuse femeia cu copilul bolnav. – Eu am să tac! a strigat femeia a doua; căci sunt gata să mor, decât să‑i dăruiesc, fără să vreau, frânghia… Astfel vorbiră toți, afară de bătrânul pietrar, care, nefiind înzestrat cu ascuțime de minte şi ascultându‑le vorbele, nu se putea dumeri pentru ce anume trebuiau să fugă câinii pe urmele drumețului, când acesta nu era nici măcelar şi nici măcar vânzător de pilaf; dar dacă acest om merge pe frânghie, de ce numele lui este atât de oprit de a se rosti tare şi de ce femeia era hotărâtă ca, mai curând să moară, decât să‑i dăruiască frânghia atât de trebuitoare meseriei lui? Aici, pietrarul se încurcă de‑a binelea; icni, oftă puternic – şi se hotărî să nu‑şi mai bată capul, de frică să nu i se tulbure mintea… Iar lui Nastratin Hogea, depărtându‑se, îi răsăreau mereu înaintea ochilor fețele necăjite ale săracilor; îşi aminti de copilul bolnav, de fața lui roşie ca focul, de buzele lui arse; îşi aminti de pletele albe ale bătrânului aruncat afară din casă şi mânia i se urca din adâncul inimii. Nu putea sta liniştit în şa; sări jos şi mergând alături cu măgarul, lovea pietrele ce‑i nimereau sub picioare. – E… Ascultă cămătarule! Aşteaptă! şoptea el cu ochii negri cuprinşi de‑o flacără înspăimântătoare; ne vom întâlni noi – şi amară îți va fi soarta… Iar soarta ta, emirule, tot atât de amară va fi… Tremură şi îngălbeneşte‑te, emirule… continuă el, căci eu, Nastratin Hogea, am sosit în Buhara…

Capitolul VII

– Punga! Unde mi‑i punga? se văită el, şi nu s‑a liniştit până ce nu şi‑a simțit punga sub brâu, lângă coastă. Atunci prinse a‑şi scutura ierburile de pe trup cu poala halatului, şi a‑şi şterge mâlul de pe față. Nastratin Hogea se dădu înapoi: atât de pocită era fața omului aceluia cu un nas lat şi turtit şi cu albeață pe ochiul drept… Iar pe deasupra, mai era şi ghebos… – Cine m‑a scăpat? întrebă el cu un glas care parcă scârțâia, uitându‑se pe rând, cu unicu‑i ochi, la oamenii din juru‑i. – Iată‑l… au strigat toți, împingându‑l pe Nastratin Hogea înainte. – Vino încoace! Te voi răsplăti! Şi băgând mâna în punga leoarcă de apă, o scoase plină de arginți uzi. – Nu‑i vorbă… că în fapta ta nu‑i nimic deosebit şi vrednic de mirare. Poate aş fi ieşit şi singur… continuă el. Şi‑n timp ce vorbea, palma lui, din cauza slăbiciunii, dar poate şi din altă pricină, se deschidea – iar banii, răsunând surd, îi alunecau printre degete înapoi în pungă. La urmă, i‑a rămas în palmă numai o jumătate de argint pe care, oftând, îl întinse lui Nastratin Hogea. – Iată banii. Du‑te în târg şi cumpără‑ți o strachină de pilaf… – Nu‑mi ajunge pentru un pilaf… zise Nastratin. – Nu‑i nimic! Îți poți cumpăra un pilaf fără carne. – Acum cred că ați înțeles… se adresă Hogea celorlalți; acum cred că ați înțeles că l‑am scăpat de la înec prin mijlocul cel mai potrivit firii lui. Şi se duse spre măgar. În cale îl întâmpină un om înalt, slab, cu înfățişare tristă, cu brațele mânjite de cărbuni şi fum, având în mână un cleşte de potcovar. – Ce doreşti, potcovarule? îl întrebă Nastratin Hogea. – Ia stai oleacă… i‑a răspuns potcovarul, măsurându‑l din cap până‑n picioare, cu o privire plină de răutate. Ştii tu pe cine ai scăpat de la înec, în ultima clipă după care nimeni nu l‑ar mai fi putut scăpa? Şi mai ştii tu câte lacrimi se vor vărsa de acum din pricina faptei tale? Câți oameni îşi vor pierde casele, ogoarele şi viile şi vor fi duşi în târgul de robi şi mai apoi, în lanțuri, pe drumul cel mare al Hivinscului…? Nastratin îl privi cu mirare. – Nu te înțeleg… Poate oare un om şi mai cu seamă un musulman, să treacă pe lângă cel ce se îneacă şi să nu‑i întindă mână de ajutor? – Dar oare crezi tu că‑i bine să scapi de la moarte toți şerpii, toate hienele şi orice vicleană spurcăciune? strigă fierarul, după care stând puțin pe gânduri, îl întrebă: Eşti de pe‑aici? – Nicidecum! răspunse Nastratin Hogea; am sosit de departe…

– Cu alte cuvinte, nu ştii că omul pe care l‑ai scăpat este un răufăcător şi‑un băutor de sânge şi că din trei oameni, unul geme din cauza lui? În mintea lui Nastratin fulgeră o bănuială grozavă. – Potcovarule! strigă el, cu glas tremurător; spune‑mi cum îl cheamă… – L‑ai scăpat de la moarte pe cămătarul Djafar, blestemat fie el în viaţa aceasta, cât și-n cea viitoare și tot neamul lui, până la a paisprezecea spiță să‑l roadă puroiul bubelor-negre! – Cum? Ce spui, potcovarule? O, nenorocire şi ruşine pe capul meu! Am scos de la înec şarpele acela? Cu adevărat, nu poate fi iertare pentru păcatul meu! O, durere, ruşine şi nenorocire! Pocăința aceasta l‑a mişcat pe potcovar şi s‑a mai domolit. – Linişteşte‑te, drumețule: acum nu se mai poate face nimic; ce s‑a dus, nu se mai întoarce. Nu‑l mai putem chema din nou la iaz… Nastratin Hogea s‑a cutremurat. – Am făcut o faptă rea, spuse el, dar tot eu o voi drege. – Ascultă, potcovarule: jur că Djafar cămătarul va fi înecat tot în iazul acesta! Ține minte, potcovarule, jurământul meu! Cămătarul înecat va fi. Şi când vei afla despre întâmplarea aceasta, să ştii că mi‑am răscumpărat vina față de locuitorii nobilei Buhara…

332

333

Capitolul VIII Când Nastratin Hogea ajunse în piață, amurgul cădea asupra oraşului, asemeni unui fum străveziu şi plin de miresme. Hanurile se luminau pe rând şi în scurt timp toată piața era înconjurată de focuri. A doua zi, urma să fie un mare iarmaroc şi una după alta, caravanele, după ce se zăreau o clipă la lumina focurilor, dispăreau în întuneric şi aerul răsuna de glasul clopoțeilor; iar când glasul unor clopoței înceta, începea glasul altor clopoței de la alte caravane, care intrau în piață; şi astfel sunau clopoțeii fără sfârşit; se părea că însuşi întunericul de de-asupra pieței suna, tremura, ofta, gemea, în sunetele aduse din toate colțurile lumii. Acolo, sunau nevăzuți clopoței din India, din Arabia, din țara Afganilor şi din Egipet. Nastratin Hogea asculta şi iar asculta – şi nu se mai sătura ascultând. Alături, într‑un han, a sunat deodată un clopoțel singuratic; şi clinchetului lui i‑au răspuns strunele unei nevăzute ghitare. Iar un cântăreț al cărui glas înalt părea că răsună sus în cer sub stele, îşi cânta iubita, plângând. Urmărit de acest cântec, Nastratin Hogea plecă să-şi caute loc de odihnă pentru noapte. – La noi, pentru un om şi pentru un măgar se plăteşte pentru dormit o jumătate de argint… a spus el unui hangiu.

La care, hangiul răspunse: – Pentru jumătate de argint, poți să dormi pe laiță; nici învelitoare nu capeți. – Dar unde mi‑aş putea lega măgarul? – Nu cumva ai vrea să ţi-l păzesc eu? Dar Nastratin, văzând un mâner, îşi legă repede măgarul de el, fără a‑l mai cerceta, fiind peste măsură de ostenit. Prin somn, auzindu‑şi numele pomenit, întredeschise ochii. Nu departe, şedeau adunați roată, bând ceai, câțiva vizitii, nişte ciobani şi doi meşteşugari. Unul dintre ei povestea cu jumătate de glas: – Se spune că odată Nastratin Hogea trecea pe lângă ogorul unui preot. Acesta tocmai îşi umpluse sacul cu bostani, dar din lăcomie îl umpluse aşa de tare, încât nici nu-l putea urni din loc, dar încă să‑l ducă… Sta şi se gândea: cum să ducă sacul cu bostani acasă? Şi văzând un trecător, s‑a bucurat. – Hei, fiule… N‑ai vrea tu să‑mi duci sacul acesta până acasă? Nastratin Hogea tocmai era într‑o mare lipsă de bani. – Dar cât îmi dai? – Ei, fiule! La ce‑ți slujesc banii? În timp ce tu‑mi vei duce bostanii, eu, pe drum, îți voi împărtăşi trei din marile învățături şi ele te vor face fericit pentru toată viața… „Interesant! Ce învățăminte înțelepte îmi va împărtăşi preotul…?” gândi Nastratin Hogea, în sine. Şi curiozitatea i s‑a trezit. Luă sacul în spate şi porni. Drumul urca spre vârful unui deal, pe marginea unei prăpăstii. Când Nastratin se opri să răsufle, preotul îi spuse cu voce tainică: – Ascultă prima înțelepciune, fiule; înțelepciune care alta ca ea n‑a mai fost în lume de la Adam; şi dacă vei pătrunde în toată adâncimea ei, asta va egala cu descoperirea tâlcului scripturilor, Alif, Lam, Pa, cu care Mahomed‑proorocul şi învățătorul nostru deschide partea a doua a Coranului… Ascultă cu luare‑aminte: „Dacă cineva ți‑o spune că‑i maî bine să mergi pe jos decât călare, să nu‑l crezi pe omul acela”… Ține minte cuvintele mele şi cugetă asupra lor zi şi noapte şi‑atunci, o, fiul meu, vei pătrunde înțelepciunea ce o cuprind… Dar învățătura asta e nimic pe lângă cea de‑a doua pe care îți voi împărtăşi‑o când vom ajunge la copacul cel de colo… vezi? colo înainte… „Bine! gândi Nastratin Hogea. Aşteaptă, tu…” Şi ud learcă de sudoare, a dus sacul până la copacul arătat. Cuviosul preot a ridicat degetul. – Deschide‑ți urechile şi ascultă, fiule! Căci învățătura a doua cuprinde în ea întregul Coran, pe jumătate din cartea Şariat şi un sfert al cărții Ta-

ricat… Iar cel ce va pătrunde învățătura aceasta, nu se va abate niciodată din calea adevărului şi‑a binefacerii… A doua învățătură grăieşte: „Dacă îți va spune cineva ca săracul trăieşte mai bine decât bogatul, tu să nu‑l crezi pe omul acela”… Dar nici învățătura aceasta nu‑i nimica, față de cea de‑a treia, care se poate asemăna cu strălucirea soarelui şi adâncimea căreia se poate măsura numai cu adâncimea oceanelor… A treia învățătură ți‑o voi spune în poarta casei mele. Să mergem mai repede, că eu m‑am odihnit… – Aşteaptă puțin, sfântule! îi răspunse Nastratin Hogea; cunosc mai dinainte învățătura a treia… Vrei să‑mi spui la poartă că „omul deştept poate să‑l silească pe cel prost să‑i ducă sacul fără plată”… Preotul sări înapoi înspăimântat; Nastratin Hogea ghicise înțelepciunea a treia… – Ascultă acum, o, preotule, singura mea învățătură care prețuieşte cât tustrele ale tale; şi învățătura mea e atât de orbitoare şi aşa de adâncă, încât cuprinde în sine tot Islamul, cu Coranul, Şariatul, Taricata şi toate celelalte cărți la un loc. Te sfătuiesc să te pregăteşti, ca să nu te trăsnească această învățătură, căci auzind‑o îți poți pierde mintea: atât e de uimitoare, orbitoare şi fără cuprins… Pregăteşte‑ți judecata, o preotule şi ascultă: „Dacă cineva îţi va spune că aceşti bostani nu se strică, scuipă‑l în faţă, fă‑l mincinos şi dă‑l afară din casă!”… Cu aceste cuvinte, Nastratin Hogea ridică sacul şi‑i dădu drumul în râpă. Bostanii, ieşiți din sac, săreau, rostogolindu‑se şi se crăpau lovindu‑se de pietre. – O, durere mie! Pagubă şi ruină… răcni proprietarul bostanilor. – Vezi? îl dojeni Nastratin; ți‑am spus mai dinainte că învățătura mea îți va strica mintea… Ascultătorii râdeau în hohote. Cel de‑al doilea povestitor începu: „Nastratin Hogea odată se reîntorcea din oraş într‑un sat turcesc unde trăia, şi simțindu‑se obosit, s‑a culcat pe malul unui râuleț; adormi pe nesimțite, în susurul dulce al valurilor mânate de‑un vânt primăvăratic. Si dormind, visă că a murit. ,,Dacă sunt mort… hotărî în sine Nastratin Hogea al nostru, atunci nu trebuie să mă mişc şi nici să deschid ochii”… Şi‑a stat aşa culcat multă vreme, fără să se mişte, în iarba moale – şi găsi că nu‑i chiar aşa de rău să fii mort: stai culcat în iarbă moale, fără nicio grijă, fără nicio treabă – lucruri care ne întunecă viața pe pământ… Dar iată că‑l văzură nişte călători care treceau pe‑acolo. – Priveşte! a rostit unul; acest om este musulman.

334

335

– E mort… a adăugat al doilea. – Trebuie să‑l ducem într‑un sat apropiat, să‑l spele şi să‑l îngroape după lege… a propus al treilea călător, arătând tocmai spre satul către care călătorea Nastratin Hogea. Călătorii au tăiat câțiva copaci tineri şi, făcând o targă, îl aşezară deasupra. L‑au dus multă vreme. El sta întins, cu ochii închişi, aşa cum îi stă bine unui mort al cărui suflet bate la porțile raiului. Dar targa s‑a oprit. Călătorii începură a se sfădi, vorbind despre trecerea cea mai puțin adâncă peste râu. Unul trăgea la dreapta, altul, la stânga, iar cel de‑al treilea era de părere să taie apa de‑a dreptul. Nastratin Hogea, deschizând foarte puțin un ochi, văzu că drumeții s‑au oprit chiar în dreptul locului unde apa era mai adâncă, mai repede şi mai periculoasă. „Mie mi‑i totuna… gândi Nastratin; eu şi‑aşa sunt mort şi mi‑i totuna dacă voi nimeri în mormânt sau în fundul apei. Dar ce sunt vinovați oamenii aceştia, să‑şi piardă viața din cauza milei ce mi‑au arătat‑o? Ar fi din partea mea o mare nerecunoştință”… Deci se ridică pe targă şi arătând cu mâna, rosti cu voce slabă: – O, voi călătorilor! Când eram viu, treceam apa pe lângă cei trei plopi… Şi închise ochii la loc. Călătorii mulțumiră lui Nastratin Hogea pentru îndrumare şi ducând targa mai departe, rosteau rugăciuni cu glas tare, pentru mântuirea sufletului lui… Atât povestitorul, cât şi ascultătorii izbucniră în râs, dându‑şi coate. Nastratin Hogea bodogăni nemulțumit. „Minciuni! În primul rând, n‑am visat că am murit; în al doilea rând, nu sunt atât de prost, încât să nu‑mi pot da seama dacă sunt viu sau mort. Adevărul este că la întâmplarea aceea mă mâncau grozav purecii şi grozav aş fi vrut să mă scarpin – lucru care arată că eram viu cu adevărat, căci altfel nu le‑aş fi simțit pişcăturile. Pur şi simplu, eram obosit de drum şi nu vroiam să merg; iar drumeții, fiind băieți zdraveni, sănătoşi, ce‑i costa pe ei să facă un înconjur şi să mă ducă acasă? Dar când au hotărât să treacă apa tocmai pe unde era mai adâncă, peste trei staturi de om, i‑am oprit, gândindu‑mă, nu la familia mea pe care n‑o am, ci la familiile lor. Şi îndată le‑am şi gustat roadele recunoştinței: în loc să‑mi mulțumească pentru grija arătată, m‑au aruncat de pe năsălie, s‑au năpustit asupra mea cu pumnii – şi poate că mă băteau zdravăn, dacă nu mi‑ar fi venit în ajutor iuțeala picioarelor… Mă mir cum se poate schimba şi falsifica adevărul!” Între timp, cel de‑al treilea îşi începu istorisirea: – „Se mai spun, despre Nastratin Hogea, cele ce urmează: locuind într‑un sat aproape jumătate de an, s‑a proslăvit între locuitori, prin pricepere şi ascuțimea minții…”

Nastratin Hogea ciuli urechile: unde mai auzise el acest glas încet, dar limpede şi cu o tremurare uşoară? Când îl auzise? Poate chiar azi? Dar oricât s‑a chinuit, nu‑şi putu aminti. Povestitorul continuă: – „Cârmuitorul ținutului aceluia a trimis odată în satul unde locuia Nastratin pe unul din elefanții lui, pentru a fi hrănit şi întreținut. Elefantul era foarte mare şi mânca foarte mult: într‑o zi şi‑o noapte, înghițea 50 de banițe de orz, cincizeci de banițe de djugar, cincizeci de banițe de porumb şi o sută de snopi de pir proaspăt. Vreme de două săptămâni, sătenii şi‑au cheltuit toată strânsura, sărăcind şi ajungând la deznădejde. În urmă, au hotărât să‑l trimită pe Nastratin Hogea la cârmuitor ca să‑l roage să le ia elefantul din sat. După multe rugăminți, Nastratin Hogea a primit; şi‑a pregătit măgarul, despre care se ştie că prin încăpățânare, rea-voință şi lene se aseamănă hienei, păianjenului, viperei şi broaştelor – toate aceste strânse la un loc – şi punându‑i şaua, plecă la cârmuitorul ținutului, neuitând să ceară oamenilor o plată aşa de mare pentru treaba asta, încât mulți din ei şi‑au vândut casele, rămânând cerşetori…” – Hm… se auzi dintr‑un colț. Nastratin Hogea se zvârcolea, sălta pe laiță, stăpânindu‑şi cu greu mânia din piept. Povestitorul continuă: – „…Și Nastratin Hogea a sosit la palat, stând multă vreme între slugi şi cerşetori, aşteptând clipa când va binevoi cârmuitorul să‑şi arunce asupra lui luminoasa privire care dă unora fericire – iar altora, moarte… Iar când cârmuitorul binevoi să‑l fericească, întorcându‑şi fața asupra lui, Nastratin Hogea a început a tremura. Şi‑i tremurau genunchii mai tare decât tremură coada măgarului; sângele lui îşi înceteni cursul; s‑a făcut alb ca varul la față, cuprins de toate sudorile…” – Hm… s‑a auzit din nou din ungher; dar povestitorul nu băgă de seamă şi istorisi mai departe: – „Ce vrei?” l‑a întrebat cârmuitorul, cu voce aleasă şi puternică, amintind mugetul leului. Nastratin Hogea, înspăimântat, abia îşi învârtea limba. – O, stăpâne! rosti el cu glas ascuțit, ca al hienei; o, lumina ținutului nostru, soarele şi luna acestui ținut; dătătorule de fericire şi bucurie tuturor viețuitoarelor din ținutul nostru, ascultă glasul netrebnicului tău rob, căruia nu i se cuvinte nici să‑l laşi să‑ți şteargă colbul pragului cu barba lui… O, tu, luminatule; cu milă te‑ai îndurat să trimiți în satul nostru un elefant să ți‑l întreținem… Şi, vezi, noi nu suntem mulțumiți…

336

337

Cârmuitorul a încruntat din sprâncene; iar Nastratin Hogea se înclină adânc, asemeni unei trestii sub vânturi. – Cu ce sunteți nemulțumiți? întrebă cârmuitorul; răspunde‑mi repede… Ori ți s‑a lipit limba de cerul-gurii tale murdare şi prefăcute? – A… A… A… bâlbâi fricosul Nastratin; – suntem nemulțumiți, o luminatule şi strălucitorule! – din pricină că elefantul se află singur‑singurel şi tânjeşte… Săracul animal… s‑a topit cu totul, văzând cu ochii… Iar sătenii, văzându‑l că tânjeşte aşa, s‑au întristat şi ei, privindu‑l. Şi m‑au trimis la tine, o tu, care eşti cel mai milostiv între milostivi, tu, care împodobeşti pământul cu strălucirea ființei tale… Şi te rugăm să ne dăruieşti încă o milă, trimițând elefantului o tovarăşă, o elefantoaie, noi sătenii obligându‑ne a o întreține şi pe ea… Cârmuitorul, mulțumit de rugăminte, porunci să trimită tot atunci tovarăşă elefantului, iar ca semn de recunoştință față de săteni, dădu voie lui Nastratin Hogea să‑i sărute ciubota… Nastratin a depus pe vârful ciubotei o sărutare aşa de fierbinte, încât ciubota a rămas roşie, iar buzele lui au rămas negre… Dar în clipa aceea, povestitorul fu întrerupt de‑un glas puternic ca tunetul – glasul lui Nastratin Hogea. – Minți! răcni el; numai buzele tale, câine spurcat şi plin de rapăn, limba şi toate măruntaiele tale s‑au înnegrit lingând ciubotele stăpânilor! Tu să‑l bârfeşti pe Nastratin Hogea! Nu‑l ascultați! Alungați‑l, musulmanilor! Şi se aruncă asupra clevetitorului să‑l pedepsească cu propriile lui mâini.  – Dar se opri, recunoscând fața mâncată de vărsat şi ochii gălbui ai slujitorului cu care se certase asupra rezemătorilor podului din lumea cealaltă… – A‑ha… strigă Nastratin Hogea; te-am recunoscut, iscoadă!… Ian spune‑mi, cât ți se plăteşte pentru fiecare cap vândut? Te‑am recunoscut, pârâtorule şi iscoadă a emirului… Iscoada, care sta nemişcat, a strigat deodată: – Pe el! Străjeri!… Nastratin Hogea auzi cum alergau străjile prin întuneric, cum sunau săbiile şi scuturile. Nepierzând nicio clipă, sări în lături, trântind la pământ iscoada, care‑i încurca drumul. Dar îndată auzi pasul repede al străjii, alergând din celălalt capăt al pieței. Şi ori încotro fugea, străjile îi ieşeau înainte din toate părțile. La un moment dat, se crezu pierdut. – Durere! Durere mie! M‑au prins! strigă el, cu glas mare. Rămâi cu bine, măgarul meu credincios! Dar, pe neaşteptate, veni o întâmplare uimitoare, a cărei amintire e încă vie şi azi în Buhara, şi nu va muri niciodată, atât de mare tulburare şi prăpăd a produs întâmplarea aceea…

Măgarul lui Nastratin, auzind strigătele jalnice ale stăpânului, porni repede spre dânsul, târând în urmă‑i o tobă grozav de mare. Căci Nastratin înainte de a se culca îl legase fără să bage de seamă de mânerul tobei cu care hangiul îşi chema muşterii, în zilele de bâlci. Toba lovindu‑se de o piatră, s‑a cutremurat, vuind. Măgarul, crezând că au năvălit duhurile necurate, o luă la galop prin piață cu coada ridicată; fugea ca vântul, ca furtuna; şi cu cât fugea mai tare, cu atât mai grozavă, mai mânioasă şi mai asurzitoare răsuna toba în urma lui, sărind peste bulgări şi pietre. Oamenii din han s‑au cutremurat întrebându‑se : – Oare de ce bat tobele, la un ceas atât de nepotrivit? Ce s‑o fi întâmplat? În vremea asta, intrau în piață cele din urmă cincizeci de cămile, încărcate cu mari vase de aramă. Văzând, deodată, cum se îndreaptă asupra lor prin întunecime ca vântul ceva negru, rotund, sărind şi vuind grozav, cămilele se împrăştiară înnebunite de spaimă, iar vasele de aramă, căzându‑le din spinare, au scos mari sunete înspăimântătoare. Într‑o clipă, toți cei din piață şi cei adăpostiți prin ulițele dimprejur, au fost cuprinşi de‑o învălmăşeală nemaivăzută: vuiete, sunete, tunete, nechezuri, urlete, lătrături, trosnituri, totul se învălmăşea într‑o spaimă de iad; sute de cămile, cai, catâri, rupându‑se din funii, goneau prin întuneric, călcând peste tingiri şi peste răsunătoarele vase de aramă, iar cămilarii răcneau şi se zbăteau, la lumina sângerie a torțelor. Auzind vacarmul, locuitorii Buharei se trezeau; săreau din paturi pe jumătate goi şi alergau fără să ştie încotro, împingându‑se unul pe altul, umplând întunericul cu strigăte de durere şi deznădejde, crezând că a sosit sfârşitul lumii… Strigau, bătând din aripi, cocoşii. Iar vacarmul creştea, cuprinzând marele oraş până la margini. Pe ziduri, au prins a bate tunurile, mai-marele străjerilor crezând că a năvălit duşmanul, iar tunurile palatului băteau şi ele, straja crezând că a început răscoala; glasurile triste şi tulburate ale muezinilor porniră din toate minaretele: totul s‑a învălmăşit în întunecime, şi nimeni nu ştia încotro să fugă şi ce să facă. Dar, ascunzându‑se cu îndemânare prin marea învălmăşeală furişându‑se printre caii şi cămilele înnebunite, Nastratin Hogea alerga, urmărindu‑şi măgarul după vuietul tobei, însă nu l‑a putut prinde până ce nu s‑a rupt frânghia şi atunci toba a sărit la o parte, sub picioarele cămilelor care s‑au repezit înspăimântate, dărâmând şoproanele, magaziile, hanurile şi dughenele. Şi poate multă vreme ar mai fi alergat şi după aceea Nastratin Hogea, până să‑şi prindă măgarul, dacă nu s‑ar fi întâlnit cu el nas în nas… Măgarul era alb de spumă şi tremura… – Să plecăm mai repede… E prea multă gălăgie aici… rosti Nastratin Hogea, trăgându‑şi după sine măgarul; e de mirare ce poate face într‑un oraş mare un măgar mic, dacă‑i legi o tobă de coadă. Uite ce‑ai făcut.

338

339

Îndată ce stelele au prins a păli în lumina zorilor  – şi lucrurile începură a se desluşi – s‑au ivit în piața Buharei sute de măturători, tâmplari, gunoieri, zidari, şi s‑au apucat de lucru de‑a valma, cu însuflețire: ridicau şandramalele răsturnate, dregeau punțile şi podețele, astupau găurile de prin garduri, adunau hârburile şi surcelele, în aşa fel că cele dintâi raze ale soarelui n‑au mai apucat nimic din resturile vălmăşagului de peste noapte. Şi iarmarocul începu. Când sosi Nastratin Hogea, odihnit bine în umbra pietrei din cimitir, piața vuia, fremăta, plină de mulțimea formată din toate națiile, vorbind toate limbile. – Loc! Loc! striga Nastratin Hogea şi nu‑şi mai recunoştea glasul în mulțimea aceea de strigăte; neguțători, sacagii, bărbieri, dervişi, cerşetori şi printre ei, tămăduitorii de măsele, clămpănind din grozavele cleşti ruginite; halatele de toate culorile; turbanele, covoarele; limba chineză, arabă, hindusă, mongolă – şi încă multe alte graiuri, totul se contopea, se clătina, se frământa şi vuia; colbul se ridica până la cer, acoperindu‑l; iar în piață soseau mereu, ca un nesfârşit puhoi, alte sute de oameni, aşezându‑şi mărfurile, adăugându‑şi glasurile la marele vuiet. Olarii băteau în vase cu nişte bețişoare, apucau trecătorii de poala halatelor şi îi pofteau să asculte limpezimea sunetului, spre a‑i convinge să cumpere. Vasele de aramă îți luau ochii; aerul suna vesel la glasul ciocănaşelor cu care meşterii țintuiau pe tablale şi vase, felurite izvoduri, lăudându‑şi cu voce tare meşteşugul lor şi batjocorindu‑l pe al vecinilor; giuvaiergiii topeau în țigle mici argintul, aurul; un vânt uşor aducea uneori un val de parfumuri din târgul de mirodenii unde se vindeau uleiuri de trandafir, ambră, mosc şi felurite dulcețuri; ceva mai departe, în târgul multicolor al covoarelor, se vedeau covoare persiene, damaschine, învelitori din piei de castor, pături scumpe şi ieftine, pentru caii cu sânge ales şi pentru cei oropsiți. Nastratin Hogea străbătu târgul mătăsurilor, apoi târgul de arme şi târgul văpselelor; trecu prin târgul robilor, văzu ograda unde se lucra

lâna – şi cu cât intra mai adânc în hărmălaia aceea, strigătele, certurile, se înmulțeau, creşteau. Da! Acesta era iarmarocul din Buhara – iarmaroc cum nu se ținea nici la Damasc şi nici chiar la Bagdad… Şi străbătând toate rândurile de oameni, Nastratin Hogea s‑a pomenit deodată în fața palatului emirului, împrejmuit cu un zid înalt. Înaintea porților, se vedea o tabără pestriță, unde, la umbra unor corturi vechi, rupte, stăteau culcați pe rogojini oameni istoviți de arşiță, unii singuri, alții cu familii: femeile legănau pruncii, pregăteau mâncare în cazane, cârpeau halate şi mindire rupte, iar copiii, pe jumătate goi, alergau în toate părțile; bărbații dormeau, sau făceau felurite treburi gospodăreşti; alții vorbeau molcom, aşezați în jurul ceainicelor. ,,E‑he… gândi Nastratin Hogea; oamenii aceştia nu stau numai de azi aici…” Mai cu seamă, doi dintre bărbații aceia i‑au atras luarea‑aminte: unul pleşuv şi altul bărbos; amândoi, întorşi cu spatele unul la altul, stăteau culcați pe pământul gol, fiecare sub acoperişul lui, format dintr‑un țol întins pe patru bețe; iar între dânşii, se afla o capră albă, priponită de un țăruş de plop, aşa de slabă, încât i se puteau număra coastele, care parcă erau gata să‑i iasă prin piele. Nastratin Hogea nu s‑a putut stăpâni şi i‑a întrebat: – Pace vouă, locuitori ai nobilei Buhara! Spuneți‑mi: de mult ați trecut în rândul țiganilor corturari? – Nu râde de noi, o drumețule… a răspuns bărbosul; nu suntem țigani corturari, ci drept‑credincioşi musulmani, ca şi tine… – Dar dacă sunteți drept‑credincioşi musulmani, de ce nu stați la casele voastre? Ce aşteptați la porțile emirului? – Aşteptăm judecata preadreptului şi preamilostivului emir, domnul şi stăpânul nostru, care întunecă cu strălucirea lui lumina soarelui însăşi… – Aşa… spuse Nastratin Hogea, neascunzându‑şi zâmbetul batjocoritor; şi de mult aşteptați voi dreapta şi milostiva judecată a emirului? – Împlinim a şasea săptămână, o drumețule!… se amestecă în vorbă pleşuvul. Acest bărbos este fratele meu mai mare. Tatăl nostru murind, ne‑a lăsat o mică moştenire, pe care ne‑am împărțit‑o între noi, afară de capra aceasta. Şi aşteptăm acum, ca să judece emirul cui i se cuvine capra… Dar unde‑i cealaltă avere rămasă ca moştenire? – Am prefăcut totul în bani, o drumețule! Dar banii i‑am împărțit celor ce ne‑au conceput jalba, celor ce au scris‑o, cât şi celor care au primit‑o; şi străjilor le‑am plătit şi la mulți alții… Şi sfârşind, pleşuvul se smuci de la locul lui, aruncându‑se la picioarele unui derviş desculț care avea pe cap o tichie cu cornuri ascuțite. – Roagă‑te, omule sfânt! Roagă‑te ca să câştig eu judecata…

340

341

E adevărat că m‑ai scăpat de străji, însă milă mi‑i de locuitorii acestui oraş… Ei… Dar până la ziuă, au vreme să se descurce… Dar, continuă el, oare unde ne‑am putea găsi un colț liniştit şi ascuns? Nastratin Hogea se hotărî să mâie într‑un cimitir; legându‑şi măgarul de‑o piatră funerară, se întinse pe‑un mormânt şi adormi numaidecât. Iar în oraş a mai continuat multă vreme tulburarea; se auzeau vuiete, țipete, strigăte şi bătaia grea a tunurilor.

Capitolul IX

Dervişul, luând bani din mâna tremurătoare a pleşuvului, prinse a se ruga. Atunci bărbosul s‑a ridicat, cuprins de îngrijorare, cercetând mulțimea, cu ochii. Curând văzu un al doilea derviş, mai rupt şi mai murdar, deci şi mai sfânt… Uitându‑se la fratele său cu un aer de învingător, bărbosul numără dervişului bani – iar acesta, lăsându‑se în genunchi, începu a se ruga cu glas tare, acoperind cu glasul lui gros, glasul subțire al primului derviş. Îngrijorat, pleşuvul mai adăugă ceva bani dervişului lui; la care şi bărbosul adăugă la al lui – astfel că ambii dervişi, căutând a se întrece, strigau şi urlau aşa de tare, încât de bună seamă că Alah speriat că i se va tulbura odihna, a poruncit îngerilor să închidă ferestrele aşezărilor cereşti… Capra, uitându‑se în ieslea goală, zbieră prelung şi jalnic. Pleşuvul i‑a aruncat o jumătate de snop de pir, la care bărbosul a strigat: – Ia‑ți pirul puturos şi mârşav de la capra mea! Şi apucând snopul şi aruncându‑l departe în lături, aşeză dinaintea caprei o oală cu tărâțe. – Nu! a răcnit pleşuvul: capra mea nu va mânca tărâțele tale… Şi oala zbură în urma snopului de pir, spărgându‑se, iar tărâțele s‑au amestecat cu colbul drumului; cei doi frați, încleştați într‑o trântă crâncenă, se tăvăleau pe jos, batjocorindu‑se, blestemându‑se. – Doi proşti se bat, doi şmecheri se roagă… şi‑n vremea asta capra a murit… Astfel a spus, clătinând din cap, Nastratin Hogea; hei, voi binefăcătorilor şi iubitorilor frați! Uitați‑vă: Alah v‑a curmat sfada, luând capra la dânsul… Frații, dezmeticindu‑se, şi‑au dat drumul unul altuia, din încleştare şi cu obrajii plini de sânge se uitau la capra moartă. În sfârşit, pleşuvul rosti: – Trebuie jupuită… – Am s‑o jupuiesc eu! hotărî bărbosul. – De ce tu şi nu eu? întrebă pleşuvul şi chelia i s‑a făcut roşie de mânie… – E a mea! strigă bărbosul. Nastratin Hogea n‑a mai apucat a spune niciun cuvânt, căci cei doi frați se şi tăvăleau din nou prin țărână, încleştați aşa de tare unul de altul, încât păreau un ghem, din care se auzeau pocnituri şi gemete. Nastratin dădu din mâini, deznădăjduit şi plecă mai departe. Potcovarul cu cleştele în brâu, cel cu care se întâlnise ieri la iaz, îi ieşi înainte. – Bună ziua, potcovarule! strigă Nastratin Hogea, cu bucurie; ne‑am întâlnit din nou, şi eu încă nu mi‑am împlinit jurământul… Ce faci aici? Nu cumva ai venit şi tu la judecata emirului?

– Va ieşi oare vrun folos din judecata aceasta? răspunse potcovarul, încruntându‑se; am venit cu jalbă în numele locuitorilor din strada potcovarilor. Căci iată: ni s‑au trimis cincisprezece soldați ca să‑i hrănim timp de trei luni; dar a trecut un an întreg şi noi îi tot hrănim mai departe, suferind pierdere mare… – Eu am venit în numele străzii boiangiilor… intră în vorbă un om cu mâinile vopsite, cu obrazul supt de aburii otrăvitori pe care‑i trăgea în piept în fiecare zi, de la răsăritul şi până la asfințitul soarelui; am venit cu aceeaşi jalbă: ni s‑au dat douăzeci şi cinci de soldați ca să‑i hrănim; ne‑au ruinat vânzarea; ne‑au scăzut veniturile; şi am vrea să‑l rugăm pe emir să se îndure de noi şi să ne scape de jugul acesta… Dar nu şi‑a sfârşit cuvântul: au răsunat trâmbițele, au bătut tobele; tabăra pestriță s‑a urnit şi s‑a pus în freamăt. Porțile grele ale palatului, bătute în aramă, s‑au deschis… – Emirul! Emirul! strigă poporul, năvălind spre palat, să‑şi privească stăpânul. Nastratin Hogea îşi găsi un loc bun, în primele rânduri, de unde putea privi în toată liniştea. – Faceți drum emirului! strigau vestitorii, iviți cei dintâi între porți; faceți drum emirului! Deschideți cale stăpânului drept‑credincioşilor! Îndată după ce încetă glasul vestitorilor, se iviră în grabă străjerii, lovind cu toiegele în dreapta şi‑n stânga, spinările şi capetele curioşilor care s-apropiau prea tare de porți; mulțimea se despărți într‑un drum larg, şi‑atunci s‑au arătat cântăreții, sunând din flaute, zurgălăi, cimpoaie şi darabane; după ei venea suita emirului, în mătăsuri şi aur, având la şolduri, în teci de catifea bătute în pietre scumpe, săbii curbate ca secera; iar după ce trecură doi elefanți cu capetele înfăşurate în turbane, s‑a arătat în sfârşit, baldachinul împodobit cu stofe țesute în fir greu de aurării, pe care sta culcat marele emir însuşi. Mulțimea vuia în clocot, întâmpinându‑l; şi deodată, ca şi cum ar fi trecut peste piață un vânt, poporul căzu cu fruntea în colb; căci aşa spunea porunca: drept‑credincioşii supuşi să‑şi privească stăpânul cu supunere oarbă şi numai de jos în sus… Înaintea cortegiului, servii aşterneau covoare; în dreapta baldachinului, mergea alungătorul de muşte al palatului, ducând pe umăr apărătorile din cozi de cal; în stânga călca tacticos şi demn narghilegiul emirului, ținând în mână o narghilea de aur… Cortegiul era încheiat de străjerii cu scuturi şi coifuri de aramă, cu sulițe şi cu săbiile goale; iar în coadă, veneau două tunuri mici. Soarele, ajuns în creasta amiezii, aprindea parcă pietrele scumpe, ardea în p ­ odoabele de aur

342

343

Vizirii şi‑au ocupat locurile la dreapta; preoții şi demnitarii la stânga; scribii, cu hârțoagele şi călimările, s‑au aşezat jos; poeții palatului s‑au aşezat în spatele tronului, privind ceafa emirului, cu ochi plini de devotament; alungătorul de muşte îşi agita pămătuful; iar în clipa când narghilegiul a pus ciubucul de aur, în gura emirului, mulțimea din jurul estradei şi‑a pierdut răsuflarea… Nastratin Hogea, ridicat în călcâie, cu gâtul întins, era numai ochi şi urechi. Emirul, somnoros, făcu un semn din cap. – Ridicați‑vă! porunci marele-vizir Bachtiar pleşuvului şi bărbosului. Cei doi frați se ridicară, neîndrăznind nici să‑şi scuture colbul de pe halate. Limbile li s‑au uscat de frică şi gangăveau vorbe neînțelese. Dar marele-vizir Bachtiar era un vizir cu multă experiență; deci, înțelese tot ce voiau să spună ei, din jumătate de cuvânt. – Unde vi‑i capra? întrebă el, pierzând răbdarea. – A pierit… Înalt Prealuminatule vizir! A luat‑o la dânsul Alah… Dar aş vrea să ştiu, căruia dintre noi doi i se cuvine pielea ei? Bachtiar se întoarse către emir: – Care va fi hotărârea ta, o, cel mai înțelept dintre dătătorii de porunci? Emirul căscă lung şi închise ochii, cu cea mai adâncă nepăsare. Bachtiar a înclinat capul cu respect: – Ți‑am citit hotărârea pe fața ta, o, stăpâne… Ascultați! se adresă el celor doi frați…

Aceştia se lăsară în genunchi, gata să mulțumească emirului pentru înțelepciunea, dreptatea şi mila lui. Scribii au prins a scârții din penițe, trecând hotărârea în hârțoagele groase. „Poruncitorul tuturor drept‑credincioşilor şi soarele Universului, marele nostru emir, a binevoit să judece că dacă Alah a luat capra la dânsul, pielea ei se cuvine de drept să fie a locțiitorului lui Alah pe pământ, adică marelui emir; iată de ce capra trebuie jupuită, pielea să i se usuce, să fie lucrată şi pusă la fiert, şi predată tezaurului. Afară de asta, împricinații trebuie să plătească cheltuielile de judecată în sumă de două sute arginți, şi afară de asta trebuie să plătească birul palatului, în sumă de una sută cincizeci arginți şi pentru întreținerea scribilor încă cincizeci arginți şi pe deasupra vor plăti ceva pentru întreținerea şi înfrumusețarea geamiei.” Nu‑şi sfârşi bine cuvântul, Bachtiar, când la un semn al lui Arslanbec, străjile s‑au şi aruncat asupra celor doi frați; smucindu‑i la o parte, le‑au smuls chimirele, le‑au întors buzunarele pe dos, i‑au dezbrăcat de halate, le‑au tras ciubotele din picioare, după care i‑au gonit de acolo, desculți şi pe jumătate goi. Îndată după pronunțarea hotărârii, corul înțelepților şi poeților palatului s‑a pus în freamăt, începând cântarea laudelor, pe felurite voci: „O, înțeleptule emir! Cel mai înțelept dintre înţelepți, înțelepțit de înțelepciunea înțelepților, o, peste toți înțelepții înțelept, înțeleptule emir!”… – Ei! Iată… observă Nastratin Hogea cu glas plin de evlavie, adresându‑se fraților care boceau îmbrățişați; totuşi n‑ați stat degeaba în piață vreme de şase săptămâni… În sfârşit, ați căpătat o hotărâre dreaptă şi preamilostivă… Duceți‑vă-n pace pe la casele voastre, fraților! Iar dacă s‑o mai isca între voi vreo ceartă pentru vreo găină – mai veniți la judecata emirului… – O, mai bine ne lua Alah pe amândoi la cer împreună cu capra… strigară frații, vărsând lacrimi bogate. – Credeți voi că cerul nu‑şi are proştii lui? le‑a răspuns Nastratin Hogea; oameni de bună-credință mi‑au spus că în zilele noastre atât raiul, cât şi iadul sunt pline până în vârf de proşti… Mai mulți nu se mai primesc. Vă prevestesc nemurire, fraților – şi ştergeți‑o de‑aici mai repede, că bag de seamă că străjile au început să se uite la noi – iar eu nu mă pot bizui ca voi, pe nemurire… Cei doi frați au plecat, bocind cu glas tare, zgâriindu-şi obrajii şi acoperindu‑şi capetele cu colbul galben al drumului. Veni apoi, la judecata emirului, potcovarul, spunându‑şi păsul cu voce posomorâtă şi surdă.

344

345

şi argint; se oglindea cu strălucire de foc în scuturile şi coifurile de aramă, lumina oțelul alb al săbiilor goale… Şi cortegiul, unduindu‑se prin marea norodului murdar, mohorât şi trist părea un fir subțire de aur tras printr-o cârpă murdară şi ruptă. Înalta estradă, împodobită cu covoare, de unde emirul trebuia să‑şi reverse mila sa asupra poporului drept‑credincios şi supus, era înconjurată de străji; iar pe locul din față vorbeau cu glas tare călăii, pregătindu‑se să îndeplinească mila emirului: cercetau mlădioşia vergilor, tăria bețelor, muiau în vase biciurile cu mai multe cozi, aşezau spânzurătorile, ascuțeau topoarele, înfigeau țepile în pământ. Arslanbec, mai-marele străjilor, vestit până departe de hotarele Buharei pentru cruzimea lui, conducea toate pregătirile, împărțind cu dărnicie, în toate părțile, ghionturi şi pumni grei în fălci. Dar curând s‑a închinat, tremurând de frică şi umilință. Baldachinul strălucitor a fost depus ca într-o lină alunecare pe estradă; emirul dând perdelele la o parte s‑a arătat poporului…

Capitolul X

Marele-vizir Bachtiar se întoarse către emir: – Care este hotărârea ta, o, stăpâne? Emirul dormea, sforăind, cu gura căscată. Dar vizirul nu s‑a sinchisit câtuşi de puțin. – O, stăpâne! Îți citesc hotărârea pe față… Şi cu glas maiestuos a strigat: – În numele lui Alah; stăpânul nostru milostiv şi binefăcător, stăpânul drept‑credincioşilor şi poruncitorul nostru, emirul, în grija lui neîncetată pentru supuşii săi, a dăruit potcovarilor o mare milă şi bunăvoință, dându‑le pentru a‑i hrăni, pe cei mai credincioşi paznici ai lui, dar potcovarul Iusup, uitând chinurile de pe lumea cealaltă şi podul de păr al păcătoşilor, şi‑a deschis cu obrăznicie gura, pentru a‑şi arăta nerecunoştința. Prealuminatul emir, judecându‑l, a hotărât a‑i dărui două sute de lovituri de bici, pentru a‑i inspira cuvintele pocăinței. Iar mahalaua potcovarilor va mai hrăni încă 25 soldați. Aceasta este hotărârea emirului, prelungească‑i zilele Alah, spre binele tuturor supuşilor credincioşi!… Întregul cor al lingăilor palatului s‑a pus din nou în freamăt, strigând pe felurite voci, preaslăvind pe emir. Iar în timpul acesta, străjile l‑au înhățat pe Iusup, târându‑l la locul unde călăii cu rânjete scârnave şi sângeroase, îşi şi cântăreau în mâini biciurile grele. Iusup s‑a culcat pe rogojină; biciul a şuierat şi a căzut, iar spinarea lui se înroşi de sânge. Călăii loveau crunt, dar n‑au auzit din gura potcovarului niciun geamăt. Marele-vizir judeca în grabă alte pricini, dând de fiecare dată călăilor de lucru. Iar călăii lucrau fără întrerupere. Se‑auzeau strigăte şi vaiete. Vizirul le trimitea alți şi alți osândiți, aşa că cei ce‑şi aşteptau rândul la caznă formau o coadă; bătrâni, femei şi chiar şi un băiat de zece ani aşteptau să vie la rând… Şi aşteptând, el plângea şi tremura ca varga, plin de lacrimi pe tot obrazul. – Drept este… rosti Nastratin Hogea cu glas tare, drept este că acest copil este un periculos ucigaş… Nici nu se poate lăuda îndeajuns grija cu care emirul îşi păzeşte tronul de aceşti duşmani care sunt cu atât mai periculoşi, cu cât sunt mai tineri… Se umple inima de durere la gândul că în Buhara naşterii mele s‑au cuibărit atâtea vicii grozave; dar nădăjduiesc că, cu ajutorul călăilor emirului şi al gărzilor – viciile vor fi nimicite, făcând loc virtuților… Aşa grăia el; şi vocea şi cuvintele îi erau sincere; dar Buharienii, care aveau urechi, au auzit şi au înțeles; şi‑şi ascundeau zâmbetele în barbă.

346

Capitolul XI Deodată, Nastratin Hogea băgă de seamă că lumea se răreşte; mulți se împrăştiau, în fugă, spre casă. Înțelese cauza îndată, văzând cum se apropie cămătarul în urma căruia, sub paza unei străji, venea un bătrân cu barba albă, cu halatul plin de glod împreună cu fata lui, îmbracată într‑o pătură vânătă. – Dar unde este Zachir, Djura, Said şi Sadâe? întrebă cămătarul cu voce pițigăiată, rotind asupra oamenilor ochiul sănătos, celălalt fiindu‑i mort sub albeață; acum erau aici! continuă el, i‑am văzut de departe… Îndată li se apropie sorocul: degeaba fug… Şi şchiopătând, îşi târî ghebul mai departe. Poporul începu să murmure: – Uitați‑vă! Uitați‑vă! Păianjenul târăşte la judecată pe olarul Niaz şi pe fiica lui… – N‑a dat olarului nicio zi de păsuire… – Blestem cămătarului… – Priviți! Uitați‑vă! Toți fug şi s‑ascund de dânsul, parc‑ar avea lepră şi holeră… Sufletul lui Nastratin Hogea era chinuit de remuşcare; şi se jură încă odată: „Eu am să‑l înec pe cămătar în acelaşi iaz”… Arslanbec făcu îndată loc cămătarului, iar în urma lui, olarul împreună cu fiica, s‑au apropiat de estradă, căzând în genunchi, sărutând canafurile covoarelor grele. – Pace ție, stimate Djafar! l‑a întâmpinat marele emir; ce nevoi te‑aduc? Hai… Spune‑ți marelui-vizir necazurile… – O, marele stăpân şi Domnul meu! începu Djafar către emirul care a tresărit, a dat din cap şi‑a prins din nou a sforăi şi‑a şuiera din nas; o, mare stăpân, am venit să‑mi faci dreptate! Iată: acest om, pe nume Niaz şi de meserie olar, mi‑i dator una sută arginți şi încă două sute de arginți camătă. Azi dimineață s‑a împlinit sorocul şi încă nu mi-a plătit nimic. Scribii însemnau cu grabă, în hârțoage, jalba cămătarului; după care vizirul se îndreptă spre olar: – Ascultă, olarule ! Marele emir te întreabă: recunoşti datoria aceasta? Tăgăduieşti, poate, ziua şi ceasul? – Nu… răspunse olarul cu vocea slabă şi capul cărunt i s‑a înclinat; nu, preaînțeleptule şi preadreptule vizir; eu nu tăgăduiesc nimic: nici datoria, nici ziua, nici ceasul. Eu rog numai o păsuire de‑o lună… – Dă‑mi voie, o, stăpâne, să pronunț hotărârea ce ți‑am citit‑o pe față… rosti Bachtiar: În numele lui Alah cel milostiv şi miluitor; cel ce nu‑şi plăteşte datoria la vreme, va intra cu toată familia lui în robia celui căruia îi este dator… 347

Capul olarului a căzut şi mai jos; trupul i s‑a cutremurat. Fata plângea în pătura ei, şi umerii i se zguduiau. – Dar mila şi dărnicia stăpânului nostru emirul, e fără de margini… continuă Bachtiar, înălțându-şi glasul. Mulțimea tăcu. Olarul îşi ridică fruntea, cu fața luminată de nădejde. – Cu toate că sorocul plății a trecut… emirul îi dăruieşte o amânare de un… ceas! Du‑te în pace, olarule, şi fie ca mila emirului să se reverse şi mai departe asupra ta… După ce Bachtiar tăcu, se puse din nou în freamăt corul lingăilor, înghesuindu‑se la spatele tronului: „O, dreptule, care întuneci cu dreptatea ta dreptatea însăşi! O, milostivule şi înțeleptule! O, largule la suflet emir! O, podoaba pământului şi slava slăvilor! Emirul nostru prealuminat…” Acum, lingăii se întrecuseră pe ei înşişi. Dar deodată se auzi un răget asurzitor, răgetul măgarului lui Nastratin Hogea. Emirul şi‑a astupat urechile ca trăsnit, străjile s‑au repezit în mulțime. Dar Nastratin Hogea era departe acum, ghiontându‑şi măgarul şi dojenindu‑l: – Ce te‑a bucurat atâta, măgar spurcat? Nu puteai proslăvi mai încet mila şi înțelepciunea emirului? Ori nădăjduieşti să ajungi prin laudele tale, la rangul de prim-lingău al palatului? Mulțimea a ascultat cuvintele lui, cu hohote puternice de râs, făcându‑i loc şi strângând din nou rândurile, astfel că străjile nu l‑au mai putut ajunge.

Capitolul XII – Ei, iată! S‑a sfârşit judecata şi‑acum puterea mea asupra voastră e fără margini… Astfel vorbea cămătarul Djafar către olarul Niaz şi către Guldjan, fiica acestuia, părăsind tustrei locul judecății. – Frumoaso! De când te‑am văzut, din întâmplare, mi‑am pierdut somnul şi liniştea… Azi, peste un ceas, tu vei merge la mine acasă… Voi da tatălui tău să lucreze ceva mai uşor şi bucate bune; dar dacă te vei încăpățâna, îl voi hrăni cu boabe crude, îl voi pune la cărat piatră și‑l voi vinde hivinților, a căror cruzime e cunoscută în întreaga lume… Hai, nu te încăpățâna, şi arată‑mi obrazul tău, o frumoaso… Şi cuprins de patimă, cu degetele‑i strâmbe, el îi ridică vălul. Ea, îi împinse brațul; fața ei a stat descoperită numai o singură clipă, dar deajuns 348

pentru a i‑o vedea Nastratin Hogea, care tocmai trecea pe acolo călare pe măgar. Si frumusețea ei era aşa de uimitoare şi neobişnuită, încât Nastratin Hogea era să cadă în leşin; lumea i s‑a întunecat dinaintea ochilor; inima i s‑a oprit din zvâcnet; îngălbenindu‑se, s‑a clătinat în şa; ca orbit, îşi acoperi ochii cu palma… Dragostea l‑a trăsnit ca un fulger; şi mult i‑a trebuit până să‑şi vină în fire… „Şi maimuța asta şontoroagă şi gheboasă îndrăzneşte să râvnească la frumusețea asta nemaivăzută în lume… strigă Nastratin Hogea. Dar vom vedea! vom vedea… continuă el; cămătar murdar! Încă nu eşti stăpânul olarului şi‑al fiicei lui… Mai este vreme de‑un ceas! Iar într‑un ceas, Nastratin Hogea poate face mai mult decât face alt om într‑un an.” În vremea asta, cămătarul îşi potrivea ornicele solare, cercetând timpul; cu fața pocită şi mai tare de‑un zâmbet de triumf, el se îndreptă spre giuvaiergiu, pentru a cumpăra podoabe noii sale roabe. Olarul, frânt de durere, rămase împreună cu fiica lui, în umbra unui arbore de la marginea drumului. – Am auzit hotărârea, olarule! rosti Nastratin Hogea, apropiindu‑se; te‑a ajuns o mare nevoie; dar poate te voi putea ajuta… –  Scapă‑ne! Scapă‑ne, o drumețule! strigă frumoasa Guldjan, îmbrățişându‑şi tatăl. Nastratin Hogea privind‑o, îi văzu mâna aleasă; ea îl privi lung, prin vălul străveziu, cu ochii ei mari, umezi, plini de rugăminți şi nădejde. Sângele lui Nastratin Hogea s‑a aprins şi mai tare, arzându‑i în vine ca focul, dragostea s‑a mărit o dată şi încă o dată. – Stai aici, bătrânule şi aşteaptă‑mă… spuse el olarului; şi să fiu cel mai disprețuit şi cel din urmă dintre oameni, dacă nu‑ți voi aduce până la întoarcerea cămătarului patru sute de arginți… Şi sărind pe măgar, dispăru în mulțimea din piață.

Capitolul XIII Piața era mult mai liniştită acum decât dimineața, în toiul iarmarocului, când toți alergau, strigau, se grăbeau, de frică să nu scape chilipirurile. Era aproape amiaza, iar norodul, fugind de arşița soarelui, se retrăgea prin ceaihane spre a‑şi socoti în linişte pierderea şi câştigul. Soarele cuprindea piața într‑o lumină înflăcărată; umbrele erau scurte, dese şi păreau pictate pe pământul uscat; cerşetorii stăteau îngrămădiți la umbră, iar vrăbiile, țopăindu‑le pe lângă picioare, ciupeau rămăşițe. Nastratin Hogea intră în cel mai mare şi mai populat ceaihan împodobit cu perne moi şi cu covoare scumpe, trăgându‑şi măgarul după dânsul. 349

Toți îi priveau în tăcere, uimiți. Dar el nu s‑a sinchisit; scoțându‑şi din torbă Coranul dăruit de bătrânul de ieri, îl deschise şi‑l puse dinaintea măgarului. Oamenii din ceaihan au prins a se privi între dânşii. Burduhănosul şi binevoitorul patron se apropie de Nastratin Hogea: – Ascultă, om bun! Oare aici îi loc pentru măgari? Şi de ce, mă rog, i‑ai pus cartea sfântă dinainte? Nastratin Hogea, răspunse liniştit: – Il învăț teologia. Cum sfârşim cu Coranul, începem cu Şariata… Patronul rămase cu ochii boldiți, cu gura căscată. Oamenii au părăsit ceainicele şi s‑au apropiat… Peste un minut, toată lumea era îngrămădită în jurul lui Nastratin Hogea… – Acest măgar, începu acesta, nu‑i un măgar prost. Aparține chiar emirului. Odată, emirul, m‑a chemat şi m‑a întrebat: – „Poți tu să‑l înveți pe măgarul meu atâta teologie cât ştiu şi eu?” După ce mi‑a arătat măgarul şi i‑am cercetat înțelepciunea, am răspuns: – „O, prealuminatule emir! Acest măgar este extraordinar! Nu‑l întrece în deşteptăciune niciun vizir de‑al tău şi nici chiar tu… Mă apuc să‑l învăț; şi va şti atât cât ştii şi tu, ba poate chiar mai mult; dar pentru asta îmi trebuie timp de douăzeci de ani…” Emirul, după ce mi‑a plătit din vistierie cinci mii de monede aur, mi‑a spus: – „Ia acest catâr şi învață‑l! Dar mă jur pe Alah, că dacă peste douăzeci de ani nu va şti teologie – şi nu va şti Coranul pe de rost, îți voi tăia capul…” – A… vasăzică poți să‑ți şi iei rămas-bun de la cap! strigă patronul; unde s‑a mai pomenit ca un măgar să învețe teologia şi să ştie Coranul de‑a rostul? – Astfel de măgari – nu‑s puțini în Buhara! răspunse Nastratin Hogea. În ce priveşte capul meu, nu mă plâng: căci în douăzeci de ani va crăpa unul din trei: ori eu, ori emirul, ori măgarul… Aşa că mai află, dacă poți, care dintre noi trei cunoaşte teologia mai bine!… Mai‑mai să se prăbuşească ceaihanul sub bubuitul hohotelor de râs; iar patronul se prăbuşi pe‑o laiță, râzând cu lacrimi. – Ați auzit? strigă el, printre sughițuri; să se mai lămurească cine din trei cunoaşte mai bine teologia… Şi poate că patronul ar fi crăpat de râs, dacă nu i‑ar fi venit de‑odată o bănuială… – Stați! Stați! rosti el, dând din mâini, şi toți deveniră atenți; cine şi de unde eşti, o, tu, omule care predai teologia unui măgar? Nu vei fii fiind chiar Nastratin Hogea?

– Şi ce‑ar fi de mirare în aceasta? Ai ghicit, patronule! Eu sunt Nastratin Hogea! Să trăiți mulți ani, cetățeni ai vestitei Buhara… Mult timp au rămas cu toții ca încremeniți; după care, un glas plin de bucurie strigă: – Nastratin Hogea!… – Nastratin Hogea! strigă al doilea şi‑apoi al treilea.., al putrulea… şi strigătul trecu pe rând din ceaihan în ceaihan, cât ținea piața – şi pretutindeni se auzea acelaşi strigăt plin de bucurie: „Nastratin Hogea! Nastratin Hogea!” Strigătul cuprinse întregul târg; oameni de toate națiile: uzbeci, perşi, turkmeni, gruzini, armeni, tătari, – alergară spre ceaihanul unde se găsea Nastratin – şi ajungând acolo, îl strigau cu glas tare, îl întâmpinau cu dragoste fierbinte, pe vestitul hâtru, pe vestitul Nastratin Hogea… Şi mulțimea creştea. Înaintea măgarului au răsărit, ca din pământ, o traistă de tărâțe, un snop de pir, o vadră de apă curată şi rece… – Salutare ție, Nastratin Hogea! răsunau strigătele; pe unde ai mai umblat? Spune‑ne ceva, Nastratin Hogea… El se ivi în prag şi se închină poporului. – Vă salut, locuitori ai Buharei! Zece ani am stat despărțit de voi  – şi‑acum inima mi se bucură de reîntâlnire… Mă rugați să vă spun ceva… dar eu mai bine am să vă cânt! Şi apucând o oală de lut, prinse a cânta cu glas tare, lovind oala cu pumnul:

350

351

„Sună, oală – şi cântă oală, lăudând pe emir după merite! Povesteşte lumii, tu oală, vestita milă a emirului! Oala sună, vuieşte şi iată, ea cântă cu glas mânios, cântă cu voce răguşită, chemând norodul din toate părțile. Ascultați povestea oalei: «Trăia bătrânul olar Niaz, frământând lutul, făcând oale – şi era singur şi sărac; şi bani – măcar o mică oală – el n‑a putut aduna; în schimb, ghebosul Djafar are vase mari cu aur;

În schimb vistieria e plină până‑n vârf cu aur, şi straja palatului veghează, păzind marile vase pline cu aur. Dar iată, nenorocirea vine ca un hoț în ograda bătrânului Niaz; l‑au înhățat şi‑l duc în piață, la judecata emirului. În urma lui merge Djafar, ca un călău târându‑şi ghebul. Până când vom răbda nedreptatea? Spune oală, răspunde oală, cu dreapta‑ți limbă de lut: ce vină are bătrânul?» Oala cântă, oala sună; Oala spune adevărul: «Bătrânul e de vină că s‑a prins în pânza păianjenului şi pânza păianjenului l‑a încurcat». A venit la judecată plângând şi‑a căzut la picioarele emirului, spunându‑şi: «Toată lumea ştie cât de bun şi milostiv este emirul; lasă ca mila lui să s‑atingă de inima mea!» Emirul i‑a spus: «Nu plânge, Niaz! Îți dau păsuire de‑un ceas, că nu degeaba vorbeşte lumea cât sunt de bun şi de evlavios! Până când vom răbda neadevărul?» Oala sună! Oală, răspunde! Oală cântă, oala sună şi cu dreptate vorbeşte: «E nebun acel care aşteaptă dreptate de la emir. Prețul milei emirului, e pururi unul, pururi acelaşi». Oală sună, oală răspunde: «Până când să‑l răbdăm pe emir?

352

Când oare, chinuitul popor şi‑o găsi fericirea şi liniştea?» Oala cântă, oala sună, oala grăieşte adevărul: «Nebiruită e puterea emirului, dar şi el va cădea! Vor dispare zilele tristeții. Anii vin. Şi la timpul sortit el se va prăbuşi în bucăți, tocmai ca această oală de lut!…»”

Sfârşindu‑şi cântecul, Nastratin Hogea ridică oala sus, deasupra capului şi o zvârli cu putere la pământ; oala se sparse cu mare zgomot, sfărâmându‑se în mii de bucățele. După aceea, acoperind cu glasul său larma mulțimii, Nastratin a strigat: – Veniți cu toții, să‑l scăpăm pe olarul Niaz de cămătar şi de mila emirului! Voi îl cunoaşteți pe Nastratin Hogea; el nu rămâne niciodată dator; cine mă împrumută, pe‑un timp scurt, cu patru sute arginți? Sacagiul făcu un pas înainte: – Nastratin Hogea! spuse el: noi n‑avem bani, căci plătim biruri grele. Dar iată brâul meu aproape nou; se poate scoate pe el ceva… Şi‑şi aruncă brâul la picioarale lui Nastratin Hogea; larma şi freamătul mulțimii s‑a mărit de‑odată; pantofi, brâie, basmale şi chiar şi halate zburau la picioarele lui; fiecare credea a împlini o datorie de onoare, în a‑i fi de folos; patronul ceaihanului aduse două din cele mai frumoase ceainice, aruncând peste mulțime priviri pline de mândrie. Grămada de lucruri se mărea, creştea, se ridica, iar Nastratin nu mai putea, strigând: – Destul! Destul! O, darnici locuitori ai Buharei! Destul! Auziți‑mă! Şelarule, te rog, ia‑ți şaua înapoi! Şi‑acum, apropiați‑vă! Vând ieftin! Am cuțite, halate, tiubeteici şi pantofi!…

Capitolul XIV În vremea asta, trecea prin apropiere cămătarul Djafar; legătura îi era grea de feluritele podoabe de aur şi argint, cumpărate de la giuvaiergii, pentru frumoasa Guldjan. Cu toate că ceasul sorocului era pe sfârşite şi el se grăbea, lăcomia îi învinse toate celelalte simțuri, auzind glasul lui Nastratin Hogea, strigându‑şi marfa ieftină. 353

La apropierea cămătarului, lumea începu a se rări; căci fiecare al treilea din cei adunați îi datorau bani. – Vasăzică, tu vinzi aici, omule care mi‑ai salvat viața?… de unde ai marfa aceasta? – Dar nu mi‑ai dat ieri o jumătate de argint, o venerabile Djafar? Am pus banul tău în negoț şi norocul m‑a slujit… – Cum ai reuşit s‑aduni grămada asta de lucruri, într‑o singură dimineață? Banul meu ți‑a adus folos! Spune‑mi: cât ceri pe toată grămada? – Şase sute de arginți… – Ai înnebunit? Nu ți‑i ruşine să ceri o astfel de sumă de la binefăcătorul tău? Îți dau două sute… – Cinci sute… – Trei sute… Nastratin Hogea tăcu. – Trei sute cincizeci!… – Patru sute… răspunse Nastratin. După ce şi-au dat mâna, cămătarul începu a număra banii, oftând: – Iți jur pe Alah c-am plătit marfa asta de două ori mai mult decât face! Dar aşa mi‑i firea: pierd prin bunătatea mea… – Banul ăsta‑i fals… îl întrerupse Nastratin Hogea, înapoindu‑i un ban. Şi‑apoi, mi‑ai dat numai trei sute optzeci de arginți, în loc de patru sute… Nu prea vezi bine, stimate Djafar! Cămătarul fu silit să‑i adauge încă douăzeci de arginți şi să înlocuiască moneda falsă; după care, tocmind un hamal pentru un sfert de ban, îi puse grămada de marfă în spinare şi‑i porunci să‑l urmeze; iar bietul hamal, îndoit în trei, numai de nu cădea sub greutate… – Avem acelaşi drum… spuse Nastratin Hogea către Djafar, grăbind pasul din ce în ce mai repede, căci nu mai putea de nerăbdare s‑o vadă pe frumoasa Guldjan. Cămătarul, şchiopătând, rămânea mereu în urmă. – Dar încotro te grăbeşti aşa? îl întrebă el pe Nastratin, ştergându‑şi sudorile cu mâneca halatului. – Tot acolo unde te duci şi tu… îi răspunse Nastratin Hogea şi ochii lui negri aveau scânteieri viclene. Amândoi, venerabile Djafar, mergem în acelaşi loc şi cu acelaşi scop. – Dar tu nu ştii la ce mă duc eu… Dac‑ai şti, ai crăpa de ciudă… Nastratin, râse vesel: – Dar tu, Djafar, dac‑ai şti la ce mă duc eu, ai crăpa de zece ori… Simțind obrăznicia răspunsului, cămătarul se mânie: – Stăpâneşte‑ți limba! Oamenii de teapa ta ar trebui să tremure când vorbesc cu oameni ca mine! Nu mulți se găsesc în Buhara pe care să‑i invi-

diez eu! Sunt bogat – şi dorințelor mele nimeni nu le pune stavile. Am dorit‑o pe cea mai frumoasă fată din Buhara – şi azi voi avea‑o, va fi a mea!… În calea lor, se ivi atunci un vânzător de vişine cu panerul pe cap. Nastratin Hogea luă din mers o vişină, cu coadă lungă, şi zise arătând‑o cămătarului: – Ascultă‑mă, stimate Djafar! Se istoriseşte că odată un şacal a văzut într‑un pom o vişină. Şi‑a zis: ,,Orice s‑ar întâmpla, voi mânca vişina aceasta!” S‑a urcat în pom, chinuindu‑se vreo două ceasuri şi rupându‑şi blana printre crengi. Şi tocmai când îşi deschisese botul, gata s‑o apuce, a venit un şoim, a înhățat‑o şi a dus‑o cu dânsul. După aceea, şacalul a plâns vărsând lacrimi amare, zicându‑şi: „De ce m‑am suit după vişină, când de când lumea se ştie că vişinile nu cresc în pomi pentru şacali?…” – Eşti un prost! spuse cămătarul. Nu găsesc niciun tâlc, în povestea asta… – Tâlcul adânc nu se află de‑ndată… i‑a răspuns Nastratin Hogea, potrivindu‑şi vişina după ureche. Drumul coti. Şi‑ndată după cotitură, olarul şi cu fiică‑sa aşteptau, aşezați pe o piatră. Văzându‑i, olarul s‑a sculat; ochii i s-au stins, căzând în fundul capului. Era convins că străinul n‑a găsit bani. Guldjan s‑a întors spre el, cu un oftat scurt: – Suntem pierduți, tată! Şi glasul ei arăta o suferință aşa de adâncă, încât şi pietrele ar fi plâns… Dar inima cămătarului era mai tare ca piatra. – Olarule, ceasul a trecut! rosti el cu glas triumfător; tu eşti de‑acum robul meu; iar fiica ta, roabă şi țiitoare… Şi pentru a‑l înjosi şi răni pe Nastratin Hogea, trase vălul de pe fața fetei, ca stăpân ce‑i era: – Priveşte! O vezi cât îi de frumoasă? Spune‑mi: care dintre noi doi trebuie să crape de ciudă? – Într‑adevăr! E foarte frumoasă! a zis Nastratin; dar ai vreo chitanță de la olar? – De bună seamă că am! Iat‑o: aici sunt însemnate sumele şi sorocul… – Aşa‑i, confirmă Nastratin Hogea; chitanța e dreaptă! Deci, poftim! Primeşte‑ți banii, după chitanță! Şi adresându‑se unor trecători: – Opriți‑vă, rogu‑vă, o clipă, ca să fiți martori! Şi rupând chitanța în două, în patru – apoi în mai multe bucățele, o aruncă în bătaia vântului. Apoi, dezlegându‑şi chimirul, îi numără cămătarului banii, luați tot de la dânsul cu câteva minute mai înainte.

354

355

Olarul şi fiica lui au încremenit de fericire – iar cămătarul – de ciudă. Martorii îşi făceau semne şi zâmbeau, bucurându‑se de înjosirea spurcatului Djafar. Iar Nastratin Hogea, luându‑şi vişina de după ureche, şi‑o azvârli în gură, făcând cămătarului cu ochiul, după care plesni din limbă. Prin trupul cămătarului trecu un cutremur; mâinile i s‑au răsucit; unicul ochi privi cu duşmănie şi răutate; ghebul i s‑a zguduit. Olarul şi fiica lui îl rugau pe Nastratin: – O, drumețule! Spune‑ne numele tău, ca să ştim pe cine să‑l slăvim în rugăciunile noastre!… – Da, da… rosti cămătarul, stupind în toate părțile; iar eu să ştiu pe cine să blestem… Fața lui Nastratin Hogea s‑a luminat deodată – şi cu voce hotărâtă, răspunse: – În Bagdad ca şi la Teheran; în Stambul ca şi în Buhara, pretutindeni mă numesc – Nastratin Hogea… Cămătarul s‑a aruncat înapoi, alb la față: – Nastratin Hogea!… Şi s‑a depărtat cu groază, împingând hamalul de spate. Ceilalți oameni strigau cu bucurie: – Nastratin Hogea! Nastratin Hogea! Ochii Guldjanei străluceau sub văl. Numai olarul, nevenindu‑i a crede în scăparea sa, bolborosea, făcând semne cu mâinile.

Capitolul XV Judecata emirului continua. Călăii se schimbaseră de câteva ori. Rândul celor ce‑şi aşteptau pedeapsa, creştea mereu. Dar Arslanbec, singur, asculta cu îngrijorare un vuiet ciudat, ce se auzea în depărtare. Cămătarul, poticnindu‑se în halat, sosi în fugă, alb la față: – Ce s‑a întâmplat, stimate Djafar, îl întrebă Arslanbec. – Nenorocire! strigă Djafar, cu buzele tremurânde. Nastratin Hogea a apărut în oraş… Ochii lui Arslanbec au ieşit din orbite şi au înghețat. Alergând la estradă, se plecă la urechea emirului care moțăia; iar emirul a sărit de pe tron aşa de sus, că parcă l‑ar fi împuns cu sula, ceva mai jos de spate… Minți! răcni emirul, iar fața i s‑a schimonosit de spaimă şi furie. Asta nu se poate! Califul din Bagdad mi‑a scris că i‑a tăiat capul, de mult; Sultanul Turciei, mi‑a scris că l‑a tras în țeapă; hanul hivinților mi‑a spus în 356

fața tuturora, că l‑a jupuit; încă acum un an, şahul Perşilor mi‑a scris că l‑a spânzurat! Nu putea să scape nevătămat, din mâinile a patru stăpâni, acest blestemat Nastratin Hogea… – E aici! repeta Arslanbec. – Minți! a strigat emirul, trântindu‑i o palmă grozavă; minți! Iar dacă într‑adevăr se află în Buhara, cum de a putut intra? La ce‑s bune străjile tale – şi tu însuți? Atunci, tărăboiul de astă-noapte, tot el l‑a făcut… Şi emirul îi trânti a doua palmă, la care Arslanbec s‑a închinat până la pământ. – O, stăpâne! El e în Buhara! Oare nu auzi? Larma din depărtare se întărea, creştea, asemeni unui cutremur ce se apropie; şi iată că mulțimea aprinsă de răscoală a înconjurat estrada; iar emirul a simțit cum i se cutremură şi estrada şi tronul. Şi tocmai când simțea el clătinarea aceea, strigătele s‑au prefăcut într‑un urlet puternic, fără sfârşit: „Nastratin Hogea! Nastratin Hogea!” Străjile năvăliră cu torțele aprinse şi tunurile prinseseră a bubui. Fața emirului s‑a schimonosit de turburare. – Sfârşiți! a strigat el; fuga la palat! Şi ridicându‑şi poalele halatului țesut în fir aurit, el se repezi în palat; iar în urma lui, poticnindu‑se, alergau slugile cu baldachinele goale pe umeri; fugind pe întrecute, împingându‑se, pierzându‑şi şi pantofii şi nemaiavând timp să şi‑i ridice, fugeau vizirii, călăii, soldații, alungătorul de muşte – şi alții. Porțile grele, bătute în aramă, ale palatului, s‑au închis cu grabă, în urma emirului şi suitei lui. Iar norodul, îngrămădit în piața palatului, vuia, striga, răcnea fără sfârşit: „Nastratin Hogea! Nastratin Hogea!…” Sfârșitul cărții I

357

CARTEA a II‑a „Iată nişte întâmplări ciudate: parte din ele le‑am văzut cu ochii mei; parte, mi le‑au istorisit oameni demni de încredere”… Usana‑ibi Munkâz (Cartea poveştilor)

Capitolul I Din vremuri vechi, şterse demult din amintiri, olarii din Buhara s‑au sălăşluit la porțile răsăritene ale oraşului în jurul marii coline. Şi nici că‑şi puteau alege un loc mai potrivit: lutul trebuitor olăriei îl aveau sub nas, iar apa le‑o aducea cu îndestulare canalul ce curgea de‑a lungul zidului. Bunicii, străbunicii şi răsstrăbunicii săpaseră colina până la jumătate, din lut făcându‑şi locuințe, din lut făcând oale şi culcându-se pentru totdeauna în lut, petrecuți de bocetele amare ale rudelor; şi peste mulți ani, unii olari, făcând oale şi ulcioare din lutul acela, după ce le uscau la soare şi le ardeau, se minunau de tăria lor nemaipomenită şi de sunetul curat, nebănuind că, poate, vreo rudă din alt veac, având grijă de buna vânzare a mărfii, înnobila lutul cu părticele din colbul său, dând oalelor sunet curat de argint. Tot aici se afla şi casa lui Niaz, chiar deasupra canalului; acolo, în marea umbră a platanilor, frunzele dădeau şopote, apa curgea lin şi de dimineața până seara, se auzeau în mica grădină cântecele frumoasei Guldjan. Nastratin Hogea n‑a primit să locuiască în casa lui Niaz. – M‑ar putea prinde, în casa ta, o, Niaz… Voi dormi prin apropiere, căci mi‑am şi găsit un loc ferit. Iar ziua, voi veni la tine şi‑ți voi ajuta la lucru… Zis şi făcut: în fiecare dimineață, înainte de răsăritul soarelui, el venea la Niaz şi se aşeza cu bătrânul la masa de lucru. Nu era pe lume meşteşug pe care să nu‑l ştie Nastratin Hogea; olăria o cunoştea foarte bine; oalele ieşite din mâinile lui sunau minunat, erau netede, şi păstrau apa rece ca gheața, chiar în mijlocul verii, în toiul căldurilor. Mai înainte, bătrânul, căruia în anii din urmă îi slăbiseră vederile, abia reuşea să facă cinci‑şase oale pe zi; dar acum, se uscau zilnic în lungul gardului patruzeci şi chiar cincizeci de oale şi ulcioare. În zilele de târg, Niaz se întorcea acasă cu punga doldora de arginți, iar seara răzbătea din casa lui mirosul pilafului cu carne. Odată, bătrânul i‑a spus lui Nastratin, ruşinat parcă: – Pe mine m‑ai scăpat de robie şi pe fiica mea, de necinste. Lucrezi cu mine şi faci de zece ori mai multe oale şi ulcioare, decât fac eu; iată 350 arginți, venitul curat scos din vânzare, de când mă ajuți tu. Ia banii aceştia, care de drept sunt ai tăi… 358

Nastratin s-a oprit din lucru şi l‑a privit cu mirare: – Nu cumva eşti bolnav, stimate Niaz? Spui lucruri neînțelese. Aici, tu eşti stăpân şi eu lucrător; iar dacă‑mi dai a zecea parte din câştig, adică 35 arginți, voi fi prea mulțumit… Şi sfârşind, Nastratin Hogea îşi văzu de treabă, plecându‑se asupra lucrului. – Oala aceasta va fi minunată… rosti el, bătând lutul cu palma; va suna – aşa cum sună capul emirului nostru; va trebui dusă la palat, să fie acolo la nevoie, în caz că i se va lua emirului capul… – Ian vezi, Nastratine, să nu ți se ia ție capul, pentru astfel de vorbe… – Crezi că‑i aşa de uşor să se ia capul lui Nastratin Hogea? „Eu, Hogea cel vestit rămân! Căci liber sunt şi‑mi sunt stăpân – şi nu vă mint deloc spunând că eu nu voi muri nicicând… Emiri şi hani, califi, sultani, mă urmăresc de‑atâția ani… La mândrul Şah persienesc spânzurătoare‑mi pregătesc, secure‑al Turciei Sultan şi rug al Hivei mare Han – Iar eu tot viu o să rămân, căci liber sunt – şi‑mi sunt stăpân Şi nu vă mint deloc spunând că eu nu voi muri nicicând… Cerşind, desculț şi gol, mereu, cântând îmi mân măgarul meu; de la Bagdad la Trapezunt hoinarul pururi vesel sunt, de la Stambul pân’ la Cabul, de soare pururi nesătul. Şi nu vă mint deloc, spunând, că eu nu voi muri nicicând. Sunt fiul vostru – al tuturor, fiul truditului popor şi fratele celor sărmani. Râd de emir, sultani şi hani. Şi nu vă mint deloc spunând că eu nu voi muri nicicând…”

359

La spatele lui Niaz, s‑a ivit în verdeața viei, fața zâmbitoare a Guldjanei. Nastratin Hogea şi‑a întrerupt cântecul şi amândoi tinerii îşi făceau semne tainice… – Unde te uiți? Ce ai văzut acolo? îl întrebă Niaz. – Văd o pasăre a raiului; frumoasă cum alta nu se mai află… Bătrânul privi mai cu băgare de seamă, bombănind, dar Guldjan se ascunse în verdeață şi numai râsul de argint i se auzea, depărtându‑se. Şi a privit multă vreme bătrânul cu mâna la ochii lui slăbiți sub bătaia soarelui, şi n‑a văzut nimic, afară de‑un vrăbioi sărind printre crengi. – Visezi Nastratin Hogea… Unde ai văzut pasărea raiului? Nu‑i decât un biet vrăbioi… Nastratin Hogea râse; iar Niaz îl privea, clătinând din cap şi nu putu înțelege de ce râde… Seara, după cină, bătrânul, după ce l‑a petrecut pe Nastratin, s‑a urcat pe acoperiş şi s‑a întins la somn, sub bătaia unui vânt domol şi cald. Iar când prinse a sforăi şi a şuiera din nas, după gardul de jos s‑a auzit o tuse uşoară: se întorsese… Nastratin. – Doarme… i‑a spus Guldjan, făcând un semn spre bătrân; iar Nastratin, dintr‑un salt, sări gardul. După aceea, s‑au aşezat amândoi, la fântână, în umbra foşnitoare a plopilor, învăluiți în halatele lungi şi verzi… Luna s‑a arătat plină pe cerul limpede, învăluind totul într‑o lumină albăstrie. Apa abia suna, când scânteind şi strălucind, când întunecându‑se iar. Guldjan sta în fața lui Nastratin, sub luna plină; iar el îi şoptea: – Te iubesc, regina inimii mele! Tu, prima şi singura mea dragoste! Sunt robul tău – şi dacă vrei, fac orice, după dorința inimii tale… Viața mea a fost o aşteptare a întâlnirii cu tine, şi iată: acum te‑am văzut şi niciodată nu te voi uita… Căci fără de tine, nu pot trăi… – Ascultă‑mă… a spus ea: fetele, în schimbul sărutărilor, capătă daruri; iar tu nu mi‑ai dăruit nici măcar o agrafă… – N‑am avut bani… a răspuns el; dar azi am primit de la tatăl tău plată; mâine, o, Guldjan, îți voi aduce un dar bogat… Spune‑mi, ce doreşti, o, Guldjan: şirag de mărgele? un şal? un inel cu piatră de ametist? – Orice…Totuna‑mi este… scumpule Nastratin! Numai să fie un dar căpătat din mâinile tale… Eu te‑am iubit dintr‑odată, Nastratine… De cum te‑ai apropiat de noi, în ziua aceea, în piață… Dar şi mai mult te iubesc de când l‑ai gonit pe mârşavul Djafar!… Apa albastră suna; în înălțimi, stelele tremurau într‑o strălucire limpede. Nastratin Hogea se apropie de Guldjan şi au vorbit şi nu se mai săturau vorbind; într-un cuvânt, toate s‑au întâmplat cum trebuiau să se întâmple.

După cum spune şi preaînțeleptul Abu‑Mohamed‑Ali-ib-Hazma, în cartea ,,Juvaierurile hulubiței”, în capitolul „Cuvânt despre natura dragostei”.

360

361

Capitolul II Bătrânul Niaz, după ce s‑a trezit, tuşind, o strigă cu glas somnoros pe Guldjan, cerându‑i apă rece pentru băut. Ea, auzindu‑se strigată, îl împinse pe Nastratin spre uşă; iar acesta scoborî repede, cu băgare de seamă, abia atingând scările cu vârful picioarelor; sări gardul şi în scurtă vreme, după ce‑şi spălă fața în apa limpede şi se şterse cu poala halatului, bătu în poarta lui Niaz, venind prin altă parte. – Bună dimineața, Niaz!… rosti el către olarul care încă nu coborâse din culcuş. Iar olarul îi răspunse: – Cât de dimineață te scoli, în ultima vreme, o, Nastratine… Când te mai odihneşti? – Îndată vom bea ceaiul şi ne vom apuca de binecuvântatul lucru… La amiază, Nastratin Hogea plecă în târg, să cumpere un dar pentru Guldjan. Ca de obicei, din prevedere, îşi puse un turban vechi şi‑şi potrivi o barbă falsă, aşa încât era de nerecunoscut şi putea să se plimbe fără nicio grijă printre prăvălii, să intre în ceaihane, fără frică de iscoade. Alese nişte mărgele de coral, care aminteau, prin culoarea lor, buzele iubitei. Pe când se întorcea, auzi o voce puternică rostind: – Încredințați‑vă, cu ochii voştri, o, drept credincioşilor, că acest om este paralitic şi stă nemişcat de zece ani! Peste o săptămână, în ziua pomenirii sfântului şi neasemuitului Şeic‑Bogaieddin, el va fi pus pe treptele mormântului… Căci nu o dată s‑au vindecat, în felul acesta, orbii, şchiopii şi paraliticii… Să ne rugăm, deci, o, drept‑credincioşilor, ca sfântul şeic să se milostivească de nenorocitul acesta şi să‑i trimită vindecare… Pătrunzând prin mulțime, Nastratin Hogea se ridică în vârful picioarelor şi văzu un preot lung, osos, cu ochii mici, răi şi cu o barbă rară, care, arătând cu degetul jos la picioarele lui spre paralitic întins pe targă, striga: „Priviți! Uitați‑vă, musulmanilor, cât îi de jalnic şi nenorocit! Dar peste o săptămână, Şeic‑Bogaieddin îi va trimite vindecarea – şi omul acesta se va reîntoarce la viață…” Paraliticul sta cu ochii închişi, fața îi era brăzdată de durere şi suferință. Nastratin Hogea rămase uimit: căci mutra aceea ciupită de vărsat, cu nasul turtit, ar fi recunoscut‑o dintr‑o mie! Sluga se paralizase probabil de atâta şedere, căci tot din aceeaşi cauză se şi îngrăşase…

Şi iată că a sosit şi ziua pomenirii Şeicului sfânt. Cu mult înainte de a se lumina, pelerinii soseau din toate părțile, la închinare; iar la răsăritul soarelui, întreaga piață din jurul mausoleului era înțesată de poporul sosit de pretutindeni. ,,Emirul! Emirul!”… Străjile palatului lucrau de zor cu bâtele, în dreapta şi‑n stânga, deschizând drum prin mulțime; iar pe drumul larg deschis, venea emirul ca să se închine sfântului profet. Suita îl urma. Emirul s‑a ridicat pe locul înalt de lângă mausoleu; i s-a aşternut covorul şi sprijinit de amândouă părțile de viziri, a îngenuncheat. Preoții în haine albe, s‑au aşezat în semicerc şi‑au început a cânta, ridicând mâinile la cer. Slujba pentru Alah începuse… Neobservat de nimeni, Nastratin Hogea ieşi din mulțime şi se îndreptă spre şopronul unde‑şi aşteptau rândul orbii, şchiopii şi paraliticii cărora li se făgăduise vindecarea. Uşile şopronului erau deschise în lături. Curioşii se uitau înăuntru, schimbând între ei păreri. Preoții care făceau aici de strajă, aveau în mâini tablale de aramă, pentru strângerea banilor. Cel mai mare dintre ei istorisea: – …şi de‑atunci, asupra sfintei Buhara şi asupra emirului, asemănător soarelui, stă veşnic binecuvântarea Sfântului Şeic‑Bogaieddin… Şi în fiecare an, în ziua aceasta, Sfântul Bogaieddin ne dă nouă, smeriților slujitori ai lui Dumnezeu, puterea de a face minuni… Toți orbii, ologii, turbații şi paraliticii aşteaptă vindecarea, şi noi nădăjduim, cu ajutorul Sfântului Bogaieddin, să‑i izbăvim pe toți de suferințe… Ca răspuns la spusele lui, toți cei din şopron au început a plânge, a urla, a geme şi a scrâşni din dinți. Preotul, ridicând vocea spuse mai departe: – Jertfiți, drept‑credincioşilor, pentru împodobirea geamiei – şi daniile voastre se vor socoti de către Alah! Nastratin Hogea privi în şopron: chiar la ieşire, sta culcat pe targă sluga cu fața buhăită şi ciupită de vărsat; iar după dânsul, se vedeau în umbră o mulțime de oameni în cârje, pe tărgi, şi alții legați în bandaje. Îndată, dinspre mausoleu, se auzi glasul marelui işan1, care abia terminase predica: – Orbul! Aduceți orbul… Preoții, dându‑l pe Nastratin Hogea la o parte, intrară în semiumbra şopronului scoțându‑l pe orbul îmbrăcat în nişte jalnice zdrențe de cerşetor; mergând parcă pipăind aerul cu mâinile şi poticnindu‑se de pietre. Rang preoţesc la musulmani.

1

362

Apropiindu-se de marele işan, căzu cu fața la pământ şi atinse treptele mausoleului cu buzele; marele işan întinse mâinile peste capul lui şi orbul s‑a vindecat deodată: – Văd! Văd! strigă el cu voce înaltă şi cutremurătoare; o, Sfântule Bogaieddin! Văd! Văd! O, nemaiauzită tămăduire! O, minune mare!… Şi îndată porni un rând de preoți cu tablale de ramă, strigând: – O, drept‑credincioşilor! Ați văzut cu ochii voştri minunea! Dați pentru împodobirea geamiilor! Emirul a aruncat cel dintâi pe tabla o mână de bani de aur; după dânsul au aruncat, câte un ban de aur, vizirii şi demnitarii – şi după aceea norodul începu să toarne cu dărnicie argint şi aramă… Apoi l‑au scos din şopron pe olog şi el s‑a vindecat tot atât de repede: aruncând cârjele şi jucând – îşi sălta picioarele tot mai sus… Şi iarăşi au pornit preoții, cu alte tablale, prin mulțime, strigând: – Jertfiți, o, drept‑credincioşilor! Un preot cu barbă albă se apropie de Nastratin Hogea care, cerceta pereții şopronului, adâncit în gânduri. O, drept‑credinciosule! Ai văzut marea minune! Dă‑ți darul tău şi Alah îl va socoti!… Nastratin Hogea i‑a răspuns tare, ca să audă toți cei din jur: – Tu numeşti astea minuni şi ceri de la mine bani? Întâi şi‑ntâi, nu am bani; iar al doilea, ştii tu, preotule, că şi eu sunt sfânt şi pot face minuni şi mai mari? – Batjocoreşti pe Dumnezeu! a strigat preotul, cu mânie. Nu‑l ascultați ce spune, o, musulmanilor! Prin el, vorbeşte Diavolul!… Nastratin Hogea s‑a adresat mulțimii: – Preotul nu crede că eu pot face minuni! Bine! Îți voi dovedi îndată! În şopronul acesta sunt adunați orbii, ologii, neputincioşii şi paraliticii; mă prind să‑i vindec pe toți deodată, fără măcar a mă atinge de ei… Voi rosti numai două cuvinte şi se vor vindeca toți şi alergând se vor împrăştia aşa de repede, că niciun cal arăbesc nu‑i va putea ajunge!… Pereții şopronului erau subțiri; lutul de pe ei avea în multe locuri crăpături mari. Nastratin alese un loc cu crăpături mai multe şi împinse puternic cu umărul; lutul căzu, cu o trosnitură uşoară; a mai împins încă o dată şi atunci o bucată imensă de perete se prăbuşi înăuntrul şopronului, cu un zgomot puternic şi surd. Prin deschizătură, ieşea un val mare de colb… – Cutremur! Fugiți! răcni Nastratin Hogea cu o voce sălbatică, mai prăbuşind o bucată de perete. În şopron, urmă o clipă de linişte; după care a început învălmăşeala: sluga paralitică s‑a aruncat cel dintâi spre ieşire, dar s‑a oprit în uşă cu 363

Emirul dădu poruncă marelui vizir Bachtiar să adune Divanul. Divanul s‑a adunat în grădina palatului. La spatele emirului, s‑au aşezat în semicerc, după rânduiala ştiută, poeții, tuşind încet pentru a‑şi drege glasurile. Cel mai iscusit dintre ei, purtătorul titlului de ,,Rege al poeților” îşi repeta în gând stihurile anume compuse, pregătindu-se să le declame în fața emirului. Alungătorul de muşte şi narghilegiul şi‑au ocupat şi ei locurile cuvenite. – Cine‑i astăzi stăpân în Buhara? începu emirul cu o voce apăsată, făcându‑i pe toți să se cutremure. Vă întreb: cine porunceşte în Buhara: noi, ori acest blestemat batjocoritor al lui Dumnezeu, acest Nastratin Hogea? Stăpânindu‑şi pentru o clipă mânia, încheie:

– Emirul vă ascultă; vorbiți!… Deasupra capului lui fluturau alungătoarele de muşte. Suita tăcea, încremenită; vizirii, se ghionteau pe‑ascuns, unul pe altul. – A tulburat toată țara!… începu din nou emirul. De trei ori a izbutit să tulbure liniştea, în capitala noastră! Îndeamnă poporul la răscoală, pe față! Vă întreb: ce să facem cu acest criminal? Vizirii, demnitarii au răspuns într‑un glas: – Fără îndoială, i se cuvine cea mai crâncenă pedeapsă!… o, tu buricul pământului şi sălaş al păcii! – Dar de ce mai e viu până azi? întrebă emirul; ce ai de spus, Bachtiar?… Bachtiar, cu mâinile împreunate pe burdăhan, s‑a închinat până la pământ: – Alah să‑l păzească pe emir de nevoi şi nenorociri! începu el; credința şi meritele mele îți sunt cunoscute; până la numirea mea în rangul de marevizir, vistieria era totdeauna goală; eu am pus o mulțime de biruri noi; am stabilit plată pentru intrarea în funcții, am pus biruri pe tot ce se mai putea pune; încât azi, niciun locuitor nu poate strănuta, fără să plătească pentru asta un bir statului; am scăzut lefurile pe jumătate la toți funcționarii mici; soldații, străjile, i‑am dat să‑i hrănească poporul. Am economisit tot, o stăpâne, pentru vistieria ta… – Unde sunt aceste venituri? l‑a întrerupt emirul; mai bine, spune‑ne cum să‑l prindem pe Nastratin Hogea! – O, stăpâne!… a răspuns Bachtiar; prinderea criminalilor nu intră în obligațiile marelui-vizir; însărcinarea asta o are în țara noastră stimatul Arslanbec, şeful gărzii palatului şi al armatei… – Vorbeşte! a poruncit emirul, către Arslanbec. Arslanbec se sculă; oftă adânc şi barba căruntă îi tremura pe burdăhan. – Fie păzit de Alah, stăpânul nostru asemănător soarelui, fie păzit de toate nevoile şi nenorocirile, de boli şi de întristări! Meritele mele sunt cunoscute: când hanul hivinților a pornit cu război contra Buharei, emirul a binevoit a‑mi încredința mie conducerea oştilor, fapt care a atras luarea‑aminte a lumii întregi. Am condus războiul aşa de bine, încât duşmanul a fost gonit fără vărsare de sânge şi totul s‑a terminat în folosul nostru… Afară de asta, am în Buhara mai multe mii de iscoade… – Taci, lăudărosule! strigă emirul; atunci de ce spionii tăi nu l‑au prins pe Nastratin Hogea? Arslanbec, încurcat, tăcu îndelung, după care, în sfârşit, a recunoscut: – O, stăpâne! Multe mijloace am întrebuințat pentru prinderea acestui răufăcător şi batjocoritor al lui Dumnezeu… Eu cred, stăpâne, că ar trebui să convocăm sfatul înțelepților…

364

365

targă cu tot, astupând drumul celorlalți – ologi, orbi, neputincioşi, care se îmbulzeau, strigând şi urlând, iar când Nastratin Hogea a mai dărâmat a doua bucată de lut, ei au izbucnit spre ieşire, repezind pe ciupit cu uşă cu tot şi uitându-şi nenorocirile şi schilodirile, s‑au azvârlit care încotro au putut. Mulțimea, huiduindu‑i, striga, fluiera, hohotea de râs, şi peste zarva mulțimii, s‑a auzit vocea puternică a lui Nastratin Hogea: – Ați văzut, o, musulmanilor, că am avut dreptate: cu un cuvânt, i‑am vindecat pe toți!… Şi ca şi mai deunăzi în piață, glasul mulțimii vuia: – Nastratin Hogea! Nastratin Hogea! Nastratin Hogea! Preoții, ocărâți, batjocoriți, şi‑au aruncat tablalele şi fugeau din mulțime, cuprinşi de spaimă. Nastratin Hogea era acum departe… Şi n‑a băgat de seamă că, furişându‑se pe după colțurile caselor, şi printre arborii de pe marginea drumului şchiopul Djafar, cămătarul, îl urmărea. Într‑o uliță pustie, Nastratin Hogea s-a apropiat de un gard şi săltându‑se în mâini tuşi, încet… Îndată s‑au auzit paşi uşori şi un glas de femeie l‑a întrebat: – Tu eşti, dragul meu?… De după arborele unde sta ascuns, cămătarul recunoscu cu uşurință glasul frumoasei Guldjan. După aceea, a auzit şopote, râsete stăpânite şi sunetul sărutărilor. – A… mi‑ai răpit‑o pentru a ți‑o lua ție? scrâşni cămătarul, muşcat de gelozie.

Capitolul III

– Jur pe străbunii noştri!… că meritați cu toții să fiți spânzurați de zidurile oraşului… răcni emirul, scos din fire, izbind o palmă narghilegiului, care tocmai i se vârâse sub mână. – Vorbeşte! porunci el celui mai bătrân dintre înțelepți, vestit prin barba sa cu care şi‑ar fi putut înfăşura mijlocul de două ori. Înțeleptul s‑a ridicat – şi după ce‑şi rosti rugăciunea, îşi netezi barba: – Alah să prelungească până la capătul timpului, luminatele zile ale stăpânului nostru, pentru binele şi bucuria poporului! Deoarece numitul răufăcător şi zurbagiu, Nastratin Hogea, e totuşi om, trebuie să credem că trupul lui e alcătuit ca şi la ceilalți oameni, deci este format din două sute patruzeci de oase, şaizeci de vine care pornesc din plămâni – şi mai e compus din ficat, inimă, şi fiere. După cărțile lui Avipen preaînțeleptul, după preaevlaviosul Muhamid‑Ali‑Basula, după vrednicul grec Hipocrat, cât şi după Avëroës din Cordoba cu ale cărui cugetări ne hrănim până azi, – vă voi spune şi chiar îndrăznesc a vă confirma că Alah l‑a făcut pe om din patru stihii: apă, pământ, foc şi aer; în fierea galbenă stă stihia focului; în fierea neagră stă stihia pământului; în stupit, stihia apei şi în sfârşit, în sânge stă stihia aerului; iar dacă l‑am lipsi pe om de una din stihiile din el, atunci omul acela, hotărât că ar muri… şi plecând de la această convingere, eu cred, o, prealuminatule stăpân! că acestui zurbagiu şi batjocoritor al lui Dumnezeu, Nastratin Hogea, trebuie să i se ia sângele, prin despărțirea capului de trup. Acesta este sfatul meu, o, prealuminatule stăpân şi adăpost al lumii!… Emirul 1‑a ascultat cu luare-aminte până la capăt şi fără a‑i răspunde, făcu un semn abia desluşit din sprâncene celui de‑al doilea înțelept care deşi nu se putea măsura cu primul, în ce priveşte barba, în schimb îl întrecea prin grosimea şi bogăția turbanului, a cărui greutate îi strâmbase gâtul într-o parte, astfel că arăta ca unul care pândeşte mereu prin crăpături… Închinându‑se emirului, acesta a rostit: – O, mare stăpân, asemănător soarelui prin strălucire! Eu nu mă unesc cu acest mod de a ne scăpa de Nastratin Hogea, pentru că ştie toată lumea că nu numai sângele este absolut trebuitor vieții omului  – ci şi aerul. Şi dacă i‑am strânge omului gâtul cu frânghia, oprind astfel trecerea aerului în plămâni, omul ar muri numaidecât, fără să mai poată învia… – Aşa… rosti emirul, cu glas încet; aveți dreptate, o, voi cei mai înțelepți dintre înțelepți! Iar sfaturile voastre sunt, fără îndoială, foarte prețioase! Căci, cu drept cuvânt, cum am fi scăpat de Nastratin Hogea, dacă nu ne dădeați nişte sfaturi atât de prețioase?… Dar se întrerupse, nemaiputându‑şi stăpâni mânia; fălcile îi tremurau; nările i se umflau; ochii îi fulgerau. Dar lingăii palatului, filosofii şi poeții,

care stăteau aşezați în semicerc la spatele lui, nu‑i vedeau fața şi deci n-au prins mânia şi nici ironia din cuvintele lui către înțelepți; şi luând totul ca monedă adevărată, hotărâră să se pună bine cu dânşii în nădejdea că vor căpăta, prin protecția lor, daruri şi onoruri de la emir; iată de ce trebuia să se pună bine cu înțelepții… – ,,O, preaînțelepți! O, perle ce împodobiți coroana prealuminatului nostru stăpân; înțelepți ce au întrecut prin înțelepciune înțelepciunea însăşi, şi mai înțelepți decât înțelepciunea celor mai mari înțelepți!” Aşa cântau ei, luându‑se la întrecere, şi n‑au băgat de seamă că emirul, întors spre dânşii, tremura de mânie; în jur se făcu o linişte prevestitoare de furtună… – ,,O, lumini ale ştiinței şi nave ale rațiunii!”… cântau ei mai departe, cu ochii închişi scufundați în ei înşişi şi tremurând de slugărnicie. Dar regele poeților observă cel dintâi privirea emirului şi-şi înghiți limba linguşitoare; iar după el au tăcut toți ceilalți şi tremurau, dându‑şi seama de greşeala săvârşită. – O, leneşilor şi mişeilor! a strigat cu indignare emirul; adică, noi nu ştim că dacă tai capul omului, sau dacă‑l spânzuri, el nu mai învie? Dar întâi trebuie prins!… Însă voi, leneşilor, mişeilor şi dobitocilor, n‑ați spus niciun cuvânt despre felul cum să-l prindem! Pe toți vizirii, demnitarii, înțelepții şi poeții ce se găsesc de față, noi îi lipsim de leafă, până la prinderea lui Nastratin Hogea. Şi poruncim să se facă cunoscut că am pus preț pe capul zurbagiului, în sumă de trei mii de arginți; şi fiind convins de lenea voastră, de tâmpenia şi de nepăsarea voastră, noi am angajat un înțelept nou cu numele de Hussein, care a slujit până acum la prietenul nostru Califul din Bagdad. Înțeleptul e în drum spre Buhara – şi în curând va sosi şi vai, vouă, voi care încălziți degeaba saltelele, voi înghițitorilor de bucate, voi care mereu umpleți buzunarele fără fund… Şi grăind, emirul se aprindea tot mai tare. – Goniți‑i! a strigat către străji. Goniți‑i! Străjile s‑au năpustit asupra demnitarilor încremeniți de groază, apucându‑i la întâmplare, neținând seamă nici de demnitate, nici de titluri, târându‑i spre uşi, aruncându‑i pe scări sau pe alăturea cu scările, petrecându‑i cu ghionturi şi pumni. Şi fugind, demnitarii parcă se luau la întrecere; înțeleptul cărunt, se împiedica de barba‑i albă; al doilea se poticni de cel dintâi şi căzu cu capul în nişte tufe de trandafiri cu ghimpi; şi zăpăcit de cădere, a stat mult timp cu gâtul strâmb, încât părea că se uită de jos în sus, printr‑o crăpătură…

366

367

Capitolul IV Mânia emirului ținu toată ziua şi nu scăzu până la coborârea serii; iar a doua zi dimineața, demnitarii palatului îi văzură din nou pe față pecetea întunecată a mâniei. Şi şopteau între ei: – Asta‑i numai din vina blestematului de Nastratin Hogea, fiul păcatului… Câte necazuri suferim din pricina lui… Şi plini de nădejde, îşi îndreptară cu toții privirile spre Arslanbec, care adunase în corpul de gardă cei mai iscusiți spioni, dintre care nu lipsea nici ciupitul vindecat aşa de miraculos de Nastratin Hogea… – Să ştiți… le porunci Arslanbec că după porunca luminatului emir, sunteți lipsiți de leafă, până veți pune mâna pe răufăcătorul Nastratin Hogea… Dacă nu‑l veți prinde, veți fi lipsiți nu numai de leafă – ci şi de capete! Asta v‑o făgăduiesc eu! Iar acela dintre voi care‑şi va depune toată stăruința şi‑l va prinde, va primi o răsplată de trei mii de arginți şi va fi înaintat în slujbă, la rangul de mai mare peste spioni… Spionii, prefăcuți în dervişi, cerşetori, sacagii, neguțători, porniră fără zăbavă la lucru; cel mai bine mascat dintre toți era ciupitul; stând pe‑un covoraş la răscrucea dintre târgul juvaierurilor şi cel al moscului, făcea pe prezicătorul, supraveghind mai cu seamă femeile. Peste un ceas, s‑au arătat în piețe vestitorii, chemând pe toți musulmanii s‑asculte: Nastratin Hogea era declarat duşman al emirului şi batjocoritor al lui Dumnezeu; niciun locuitor nu avea voie să aibă legături cu dânsul; nimeni nu avea voie să‑l țină ascuns; vinovații se vor osândi la moarte, iar cel care‑l va prinde şi‑l va da pe mâna străjilor, va primi o răsplată de trei mii de arginți, precum şi alte bunuri… Ceainarii, arămierii, potcovarii, țesătorii, sacagiii, surugiii, vorbind în şoaptă, rosteau: – S‑aştepte mult şi bine emirul… Nastratin Hogea nu‑i prost să se dea prins… – Dar nici locuitorii nobilei Buhara nu sunt din acei care să se lăcomească la bani… Însă cămătarul Djafar, care cutreiera târgul ca de obicei, înspăimântându‑şi datornicii, era de altă părere: „Trei mii de arginți!… se mustra el, blestemându‑se; trei mii de arginți! Şi când te gândeşti că ieri, banii aceştia aproape că‑i şi aveam în buzunar! Dar nu‑i nimic! Nastratin Hogea va veni din nou la frumoasa Guldjan”. Şi se socotea, mai departe: ,,Eu singur, nu l‑aş putea prinde; iar dacă spun cuiva, scap banii din mână”. 368

De‑odată, un gând îi săgetă mintea, ca fulgerul: „Emirul!”… – Vorbeşte, Djafar! îi porunci emirul mohorât; dar dacă noutatea ce‑o aduci nu va fi îmbucurătoare – vei fi blagoslovit, în fața mea, cu două sute de vergi… – O, mare stăpân, care întuneci cu strălucirea ta pe toți regii care sunt, au fost şi vor fi! Eu, nevrednicul şi umilitul, ştiu că în oraşul nostru locuieşte o fată, pe care pot s‑o numesc cu tot adevărul, mai frumoasă decât toate frumoasele pământului… Emirul a tresărit, ridicând capul… – O, stăpâne! continuă Djafar, căpătând curaj; n‑am destule cuvinte ca să-i laud frumusețea! E înaltă, şi trupul ei mlădios pare tras prin inel; fruntea senină, obrajii rumeni, iar sprâncenele ei seamănă cu semiluna în răsărit… Emirul l‑a întrerupt; cuvintele lui îi tulburau simțurile. – Dacă, într‑adevăr, e aşa cum mi‑o descrii, i se cuvine să intre în haremul meu! Cine este ea? – E de neam prost, o, stăpâne! O fiică din popor! Pot s‑arăt unde locuieşte! Dar trebuie să ne grăbim, o, stăpâne, căci îi umblă pe urme un vânător… Între sprâncenele emirului apăru o dungă adâncă. – Iarăşi Nastratin Hogea! Şi aici, tot Nastratin Hogea… Ascultă, Arslanbec! Această fată să‑mi fie adusă tot acum la palat!… Iar dacă nu vei aduce‑o, la întoarcere te va întâmpina gâdele!… În mai puțin de cinci minute, o puternică gardă, înarmată cu scuturi şi lănci scânteind în bătăile soarelui, ieşi în grabă prin poarta palatului, sub conducerea lui Arslanbec însuşi. De o parte, mergea Djafar şchiopătând straşnic, abia ținându‑se de dânşii. Norodul, zărindu‑l, se ferea la o parte, privindu‑l cu ură şi încercând să ghicească ce faptă drăcească a mai pus la cale…

Capitolul V Nastratin Hogea tocmai punea sub bătaia soarelui cea de‑a cincea oală şi‑şi pregătea lutul pentru încă altele cinci, când auzi bătăi puternice în poartă; desluşi sunetul sulițelor şi al scuturilor. – Străjile! spuse el cu un glas scăzut, către Niaz. – Fugi! îi răspunse acesta. Nastratin Hogea sări peste gard; iar Niaz, pentru a‑i da timp să se depărteze, întârzia anume la poartă. În sfârşit, trăgând zăvorul, s‑a îngălbenit deodată, a prins a tremura – şi se înclină până la pământ, în fața lui Arslanbec. 369

– Mare cinste a căzut asupra casei tale, olarule! îi spuse acesta; poruncitorul drept-credincioşilor şi înlocuitorul lui Alah pe pământ, domnul şi stăpânul nostru, măritul emir, a binevoit să bage în seamă numele tău scârnav! Şi‑anume, a ajuns până la slăvitele lui urechi vestea că în grădina ta creşte o floare aleasă – şi doreşte să‑şi împodobească cu floarea aceea palatul… Unde ți‑i fata? Capul olarului s‑a clătinat; ochii i s‑au stins. Auzi geamătul fiicei lui pe care străjile o şi scoseseră din casă. Picioarele bătrânului s-au îndoit ca tăiate şi căzu cu fața în colb; după aceea n-a mai văzut, n‑a mai auzit nimic… – A leşinat de prea mare fericire… rosti Arslanbec către străji; lăsați-l aşa, să se dezmeticească; după aceea, va veni la palat să mulțumească emirului pentru fericirea ce‑a dat peste dânsul, ca din senin… Să mergem! Nastratin Hogea apucase a înconjura olăria în fugă şi acum, ascuns în tufe, pândea portița. Îl văzu pe Niaz, văzu cele două străji păzind intrarea – iar lângă ei… îl văzu pe Djafar. – A… Câine olog! scrâşni el; vasăzică ai adus străjile să mă prindă! Căutați! că tot cu mâinile goale veți pleca! Aşa îşi spunea el, nebănuind adevărul. Dar deodată, portița s‑a deschis – şi‑o văzu pe Guldjan între străji; strigând cu glas plin de spaimă şi deznădejde, ea se smucea să scape; dar soldații o țineau zdravăn, închizând‑o între două rânduri de scuturi. Deşi era în plină amiază şi soarele îşi revărsa marile flăcări dogoritoare, pe Nastratin îl cuprinse un val de frig, din creştet până‑n tălpi. Convoiul se apropia şi trebuia să treacă pe lângă dânsul! Pe fața ochilor i se aşeză un val negru; scoțându‑şi cuțitul şi ținându‑l strâns, se ghemui la pământ… Îl va lovi pe Arslanbec, care mergea înainte şi‑l va păli drept în gât, sub barbă… Aşa plănuia el, dar deodată, cineva îi apasă brațul la pământ. – Stai aşa… îi spuse încet potcovarul Iusup; nu te mişca… Ai înnebunit? Ei sunt douăzeci înarmați până‑n dinți, tu – unul singur… Te vor prinde şi te vor omorî! Nu te mişca!… Şi‑l ținu aşa apăsat la pământ, până ce convoiul dispăru după colț. – Vai mie! De ce m‑ai oprit? gemu Nastratin Hogea; nu era mai bine să fi fost acum mort? – Mâna goală împotriva leului şi pumnul contra săbiei, nu‑s treburi pentru oameni cu judecată… îl dojenea potcovarul: tu nu trebuie să mori; trebuie să lupți ca s‑o scapi… Ei au săbii, scuturi şi sulițe; tu… ai cea mai puternică armă cu care te‑a înzestrat Alah: minte ascuțită şi şiretenie  – armă în mânuirea cărora nu te întrece nimeni…

Aşa grăia Iusup; şi cuvintele îi erau pline de bărbăție, dure ca fierul pe care‑l lucra de o viață întreagă. Iar inima lui Nastratin, sub puterea cuvintelor lui, primi tăria fierului. – Îți mulțumesc! rosti el; încă n‑am mai avut în viața mea încercări atât de grele, dar nu‑mi stă bine să cad în deznădejde! Mă duc, potcovarule, şi‑ți făgăduiesc că‑mi voi folosi bine armele… Şi ieşi în drum. Dar, tot atunci, cămătarul Djafar, care tocmai ieşea din casa unui olar datornic se ivi şi el – şi s‑au întâlnit amândoi, față în față. Dar Djafar se repezi înapoi, intră din nou în curtea datornicului, zăvorând şi trântind poarta cu repeziciune… – Vai de tine, Djafar! neam de hienă! strigă Nastratin; am văzut, am auzit şi‑am înțeles totul… Glasul lui Djafar îi răspunse: – Vişina, nu a luat‑o nici şacalul, nici şoimul; ci a luat‑o leul! – Vom mai vedea… rosti Nastratin; eu te‑am scos din apă, dar jur că tot eu te voi îneca – în acelaşi loc, cu mâinile mele… Iazul îți va cuprinde spurcatul trup, iar buruienile apelor te vor înăbuşi!… Şi sfârşind, Nastratin Hogea porni spre casa olarului Niaz. Bătrânul se ridică de la pământ cu fața plină de colb şi lacrimi; gura i se strâmba de durere; voia să rostească ceva şi nu reuşea să lege cuvintele. Zărind aproape de el broboada Guldjanei, prinde a se lovi cu tâmpla de pământ şi‑şi smulgea barba. După multă caznă, Nastratin Hogea reuşi să‑1 aşeze pe‑o bancă. – Ascultă‑mă, Niaz! Tu nu te afli singur în durere. Au, ştii tu că eu o iubesc pe Guldjan şi că şi ea mă iubeşte? – Prea târziu! gemu bătrânul; totul s‑a sfârşit. Ea a şi fost închisă în harem… O, durere şi nenorocire!… Mă voi duce la palat să cad la picioarele emirului; şi‑l voi implora, voi plânge, voi geme… şi dacă inima lui nu‑i de piatră… Şi clătinându‑se, Niaz porni spre portiță. – Opreşte‑te! strigă Nastratin; ai uitat că emirii sunt altfel făcuți decât ceilalți oameni? Că n‑au inimă şi‑i fără folos să‑i rogi? Eu, Nastratin Hogea, îi voi lua‑o înapoi pe Guldjan! La care, Niaz răspunse: – Emirul e puternic; are mii de soldați, mii de străji şi mii de spioni… Ce poți face tu, împotriva lui? – Ian spune‑mi… îl întrebă Nastratin tainic; unde‑s veşmintele răposatei tale neveste? – Colo, în ladă…

370

371

Târgul era în toi, vuind, răsunând; norodul forfotea, vânzând, cumpărând, schimbând mărfuri peste mărfuri, iar soarele se urca tot mai sus, către creasta amiezii. Razele cădeau piezişe asupra micilor ferestre rotunde ascunse sub acoperişurile joase de stuf; iar deasupra locuințelor, fumul şi colbul străluceau, urcând la ceruri, asemeni unor suluri străvezii. În freamătul mulțimii, printre căsuțele joase, luceau stofele cu fir aurit, luceau mătăsurile, catifelele. Pretutindeni, roiau fesurile alese, halatele, bărbile vopsite. Arama sclipitoare îți lua ochii; la fel, sclipătul firelor de aur, țesute în covoraşele zarafilor.

Nastratin Hogea îşi opri măgarul în fața marelui ceaihan, unde, cu o lună înainte, ceruse ajutorul locuitorilor Buharei, pentru izbăvirea lui Niaz. Deşi trecuse aşa de puțin timp de la întâmplarea aceea, totuşi el reuşise să se împrietenească cu cinstitul şi burdăhănosul patron Ali, om drept şi de toată nădejdea. – Ali… îl strigă el. Ali se‑ntoarse şi‑l privea cu nedumerire; deşi glasul care‑l strigase era al unui bărbat, un glas cunoscut, totuşi în fața lui stătea o femeie. – Eu sunt, Ali… rosti Nastratin Hogea, neridicându‑şi vălul de pe față. Eu sunt. M‑ai recunoscut? Ali, uitându‑se cu băgare de seamă în juru‑i, îl conduse într‑o încăpere întunecoasă din fund, unde‑şi păstra lemnele şi ceainicele; aici era plăcută răcoare, iar zgomotul târgului abia s‑auzea, surd. – Îți încredințez măgarul meu, Ali! Hrăneşte‑l şi să fie gata în orice clipă! Şi niciun cuvânt despre mine! – Dar de ce te‑ai îmbrăcat femeieşte? îl întrebă Ali, închizând uşa mai bine. – Ca să pot pătrunde în palat… – Ai înnebunit? Vrei să‑ți bagi de bunăvoie capul în gura tigrului? – Trebuie, Ali! Şi‑ți voi spune de ce; dar mai înainte să ne dăruim unul altuia iertare, căci mă duc pentru o faptă primejdioasă… După ce s‑au îmbrățişat, Ali lăcrimă; şi conducându‑l pe Nastratin Hogea spre ieşire, se întoarse la muşteriii lui, oftă adânc, puternic, încât marele pântec i se cutremura. De îngrijorare, era abătut, cu gândurile în altă parte, încât muşteriii băteau mereu în capacele ceainicelor, chemându‑l să le aducă alte rânduri de ceaiuri. Sufletul lui Ali plecase împreună cu neastâmpăratul Nastratin, la palatul emirului. – Am adus neasemuită ambră, mosc şi uleiuri de trandafir… spunea Nastratin, în vremea asta, către străjile palatului, care nu‑l lăsau să intre. Şi vorbind, îşi prefăcea glasul, cu mult meşteşug. – Lăsați‑mă, prieteni… rostea el; voi intra în haremul emirului, bravi ostaşi, şi prețul căpătat pe parfumuri îl voi împărți cu voi… – Cară‑te, hai… strigau străjile; vinde-ţi parfumurile în târg… Nereuşita îl mâhni. ,,Totuşi, trebuie să intru! hotărî el; dacă emirul mi‑a luat mireasa după o hotărâre cerească, de ce, adică, Alah n‑ar fi hotărât ca eu s‑o răpesc? Şi chiar simt în adâncul sufletului că mi‑i scris să fac isprava aceasta…” Porni spre piață, intrând de‑a dreptul în forfota iarmarocului. Era convins că omului hotărât până la capăt, norocul îi vine totdeauna în ajutor.

372

373

Nastratin Hogea luă cheia din mâna bătrânului şi intrând în casă, se întoarse peste câtva timp deghizat în femeie. Vălul împletit din păr aspru de cal, îi acoperea fața. – Aşteaptă‑mă! rosti el către bătrâni, stai liniştit şi nu face nimic fără mine… Şi scoțându‑şi măgarul din grajd, îi puse şaua şi încalecă, părăsind casa lui Niaz pentru mai multe zile.

Capitolul VI Guldjan a fost adusă la palat, tăcută şi palidă. Emirul s‑a ridicat de pe tron şi când i‑a ridicat vălul de pe față, toți vizirii, înțelepții şi demnitarii şi‑au acoperit ochii cu mânecile halatelor. Iar emirul nu‑şi mai putea lua ochii de la dânsa. – N‑a mințit cămătarul… spuse el; să i se dea o întreită răsplată. După ce au dus‑o pe Guldjan, emirul rămase vesel. – S‑a înveselit! S‑a înveselit! şuşoteau demnitarii, oftând uşurați. Poeții, căpătându‑şi curajul din nou, au făcut un pas înainte – şi începură a‑l proslăvi; îi asemănau fața cu fața lunii; statura, cu statura chiparosului; iar domnia lui, cu domnia de aur a lunii pline. Regele poeților îşi rosti în sfârşit, plin de inspirație, stihurile care‑i mâncau vârful limbii încă de ieri dimineață. Toți poeții au căzut în genunchi, strigând:  – O, ce mare poet! L‑a întrecut chiar şi pe Rudeg! Iar unii, nemaiputând de admirație, au stat mult timp aşa, cu fața adâncită în covoare, ca‑n nesimțire… Atunci au intrat în încăpere dănțuitoarele, măscăricii, scamatorii, fachirii, şi emirul i‑a răsplătit pe toți.

Capitolul VII

Nu se poate că dintr‑o mie de întâmplări, să nu‑ți fie măcar una prielnică! Şi simțea că întâmplarea aceea îl aşteaptă, aici, în toiul târgului. Şi stând la pândă, nu‑i scăpa nicio vorbă, nicio față din îngrămădirea aceea de oameni. La răscrucea din târgul juvaierurilor cu cel al moscului, auzi o voce şireată, rostind: – Spui că nu te mai iubeşte bărbatul? Eu te‑aş putea ajuta. Dar pentru asta, trebuie să mă sfătuiesc cu Nastratin Hogea, care, de bună seamă că ai auzit – se află în oraşul nostru. Află unde‑i ascuns şi spune-mi, ca să stau de vorbă cu el; amândoi, îți vom reda bărbatul… Apropiindu‑se, Nastratin Hogea îl recunoscu pe spionul cu fața ciupită, făcând‑o pe vrăjitorul. În fața lui, sta o femeie cu un ban de argint în palma întinsă. Şi după ce înşiră nişte boabe pe covoraş, vrăjitorul prinse a răsfoi o carte veche. – Iar dacă nu‑l vei găsi pe Nastratin Hogea, o, femeie… atunci bărbatul te va părăsi pentru totdeauna… Nastratin Hogea, hotărât să‑i dea o învățare de minte, se aşeză turceşte înaintea covoraşului. – Ghiceşte‑mi şi mie, o, înțeleptule cunoscător al soartei omeneşti! Vrăjitorul aruncă boabele: – O, femeie! strigă el, înspăimântat de ceea ce i se arăta: nenorocire ție, o, femeie! Moartea şi‑a întins asupra ta, gheara neagră! Curioşii începură să se adune. – Dar eu te‑aş putea ajuta – continuă vrăjitorul; aş putea îndepărta lovitura, dar singur nu pot… Trebuie să mă sfătuiesc cu Nastratin Hogea… Dac‑ai putea afla unde se ascunde şi mi‑ai arăta, viața ta salvată ar fi… – Bine! Ți-l pot aduce! – Tu? strigă vrăjitorul, nemaiputând de bucurie. Când? – Dacă vrei, chiar acum… – Dar unde‑i? – Aici la doi paşi de tine… – Unde‑i? că nu‑l văd… Şi ochii vrăjitorului ardeau în flacăra lăcomiei. – Unde‑i? – Spui doară că eşti ghicitor! Nu pricepi? Iată‑l! Şi smulgându‑şi vălul, Nastratin Hogea apăru în fața vrăjitorului încremenit. – Iată‑l! rosti încă o dată Nastratin Hogea; ce anume vrei să te sfătuieşti cu mine? Minți! Tu nu eşti ghicitor, ci spion al emirului! Vrăjitorul, după ce-şi roti ochii în jur şi nu zări nicio strajă, plânse amar de ciudă, în vreme ce Nastratin Hogea se depărta.

În corpul de gardă mirosea greu, din cauza murdăriei şi a colbului. Soldații, stând pe lăiți, şi scărpinându‑şi purecii, plănuiau cum să‑l prindă pe Nastratin Hogea. – Trei mii de arginți! se minunau ei; trei mii de arginți şi rangul de mai mare peste spioni… – Dacă l‑aş prinde eu!… oftă un soldat gras şi leneş… Dar ciupitul, dând buzna de‑odată, le‑ntrerupse vorba! – Nastratin Hogea e în oraş! Mascat în femeie. Străjile, punând mâna pe arme, s‑au aruncat spre poartă; norodul, speriat, începu să se împrăştie. Începu o îmbrânceală şi‑un vaiet grozav. Cel mai aprig dintre soldați se repezi la o femeie şi‑i smulse vălul; femeia a țipat îngrozită şi țipătului ei i‑a răspuns alt țipăt de femeie, apoi altul şi altul… Târgul întreg se umplu de vaiete şi bocete femeieşti. Mulțimea a încremenit deodată. O astfel de batjocorire a legii nu se mai pomenise în Buhara… Mulți s‑au făcut albi la față, alții stacojii. Nicio inimă nu bătea liniştită în minutul acela. Străjile îşi continuau fărădelegea, repezindu‑se la femei, trântindu‑le pe jos, bătându‑le, rupându‑le veşmintele. – Scăpați‑ne! strigau femeile, scăpați‑ne! – Pe deasupra vuietului se auzi glasul puternic al lui Iusup: – Ascultați, musulmani!… Stați cu mâinile‑n sân? Nu‑i destul că străjile ne pradă pe noi? Lăsăm să ne batjocorească femeile, ziua‑n amiaza mare? – Scăpați‑ne! strigau femeile, scăpați‑ne! Mulțimea prinse să răcnească; după aceea, s‑a pus în mişcare. Un sacagiu, recunoscând strigătul femeii lui, atacată de străji, s‑a aruncat spre dânsa. În ajutorul lui săriră doi țesători, un aramier, îmbrâncind străjile – şi astfel bătălia începu, întinzându‑se cu repeziciune. În timp ce străjile se apărau şi loveau cu săbiile, mulțimea arunca asupra lor oale, tablale, ulcioare, ceainice, potcoave, drugi de lemn… Şi‑n scurt timp, în vreme ce străjile băteau în retragere, bătălia cuprinse întregul târg.

374

375

Mulțimea din jur murmura speriată; în timp ce vrăjitorul, luându‑şi covoraşul în grabă, o luă la fugă spre palat.

Capitolul VIII

Capitolul IX Nastratin Hogea s‑a strecurat cu îndemânare spre ceaihanul lui Ali. Acolo, în încăperea din fund, îşi dezbrăcă în grabă veşmântul de femeie şi după ce‑şi

înfăşură capul într‑un turban de Badah şi‑şi puse o barbă falsă, îşi alese locul cel mai înalt din ceaihan, privind peste capetele tuturor, la bătălia de‑afară. Curând, auzi glasul speriat al unui bătrân: – Faceți loc! Faceți loc! În numele lui Alah, ce se‑ntâmplă aici? Nu departe de ceaihan, chiar în mijlocul bătăliei, se vedea, călare pe o cămilă, un bătrân cărunt, după veşminte şi înfățişare, arab. Înspăimântat, el se ghemuia în ghebul cămilei, în vreme ce bătălia dura în strigăte, gâfâituri şi urlete, înconjurându‑l din toate părțile. Căutând adăpost, el se retrase în curtea ceaihanei şi după ce‑şi legă cămila lângă măgarul lui Nastratin Hogea, întrebă: – Pentru numele lui Alah! Ce se petrece în Buhara? – Zi de târg… îi răspunse Nastratin Hogea. – Dar aşa se țin târgurile în Buhara? Cum voi intra în palat? Auzind cuvântul „palat”, Nastratin Hogea îşi dete deodată seama că a sosit întâmplarea prielnică prin al cărei ajutor va pătrunde în haremul emirului. Bătrânul ofta şi gemea: – O, atotputernicule Alah! O, adăpost al credincioşilor! Când voi ajunge la palat? Căci sunt aşteptat acolo… – O, venerabile om cu păr cărunt! râse Nastratin Hogea; nu‑ți ştiu nici nația, nici nevoia; dar mulți oameni aleşi din Buhara nu pot pătrunde acolo cu săptămânile – şi‑aşteaptă… De ce crezi că tu vei fi primit îndată? – Află… îi răspunse bătrânul, mândru; află că eu sunt un vestit înțelept, priceput în numărarea şi citirea astrelor şi tămăduitor de boli. Am venit la Buhara tocmai din Bagdad, poftit fiind de către emir, spre a‑i ajuta la cârmuirea țării… – O… făcu Nastratin Hogea, închinându‑se până la pământ. Te salut, bătrânule înțelept! Am fost la Bagdad şi cunosc înțelepții de‑acolo; care ți‑i numele? – De bună seamă că mi‑l cunoşti dac‑ai fost la Bagdad; şi de bună seamă că‑mi cunoşti şi multele fapte pentru care vrednic sunt în fața Califului: numele meu e Hussein Huslin!… – Hussein Huslin! strigă Nastratin Hogea; chiar tu esti, Hussein Huslin? – Ce te miră? continuă bătrânul. Da! Chiar eu sunt vestitul Hussein Huslin, mare înțelept cu care nimeni nu se poate asemăna în înțelepciune şi în numărarea astrelor, şi nici în meşteşugul vindecărilor! Dar, precum vezi, sunt un om lipsit de îngâmfare, căci altfel cum aş sta de vorbă cu un nespălat ca tine? Şi spre a‑l zdrobi pe Nastratin sub marea lui ştiință, începu a vorbi despre constelații, aducând, după fiecare cuvânt, dovezi din spusele vechilor înțelepți.

Nastratin Hogea, ascultându‑l cu multă luare-aminte, îşi întipărea bine în minte tot ce‑i spunea. – Eh! Pe Alah! şi parcă tot nu‑mi vine a crede că tu eşti Hussein Huslin! – De bună seamă că eu sunt! Ce te miri aşa? Nastratin Hogea, după ce privi cu băgare de seamă în jur, strigă cu spaimă, îngrijorare şi milă: – O, nenorocitule! Capul ți‑i pierdut! Bătrânul s‑a cutremurat, scăpând toiagul din mână: îngâmfarea i‑a căzut deodată. – Cum? Ce? Pentru ce? – Au, nu ştii tu, bătrânule, că toată zurbava din târg e din pricina ta? Şi Nastratin Hogea, arătând cu mâna bătălia care mai dura, continuă: – Până la urechile emirului a ajuns vestea că tu, plecând din Bagdad, ai jurat în fața poporului că vei pătrunde în haremul emirului. O, nenorocire ție, Hussein Huslin! Să necinstești femeile emirului!… Fălcile înțeleptului se lăsară deodată în jos; ochii i s‑au bulbucat, albi; şi cuprins de spaimă, sughița. – Eu? bâlbâia înțeleptul? Eu, harem? – Ai jurat acest lucru la picioarele tronului lui Alah! Vestitorii de la Bagdad au strigat vestea asta, ca să‑ți ştie jurământul tot poporul şi toate neamurile! Iar emirul nostru a poruncit să te prindă, îndată ce vei călca hotarul Buharei şi să‑ți reteze gâtul… Înțeleptul gemu neputincios; şi nu‑şi putea închipui care anume dintre duşmanii lui s‑au încumetat să‑l lovească aşa şi nu se îndoia defel că‑i la mijloc o lucrătură duşmană, căci multe capete de‑ale demnitarilor de la Bagdad putrezeau în pari, din cauza lucrăturilor lui… – Ei, iată… continuă Nastratin Hogea; spionii au şi adus la cunoştința emirului cum că ai intrat în Buhara… Emirul a dat porunci să te prindă. Străjile s-au repezit în mulțimi, să te caute; au răscolit dughenele; negoțul s‑a întrerupt, iar liniştea s‑a tulburat. Din greşeală, străjile l‑au prins pe unul care seamănă cu tine şi i‑au şi tăiat capul! Când colo, el era un biet fost cunoscut tuturor prin evlavia şi binefacerile lui; enoriaşii geamiei lui s‑au înfuriat pentru asta – şi iată! uită‑te şi vezi ce se petrece din pricina ta, în Buhara!… – O, nenorocitul de mine! strigă înțeleptul, cu spaimă şi deznădejde. În timpul acesta, bătălia se apropia de porțile palatului spre care se retrăgeau străjile dezarmate. Târgul mai vuia. – La Bagdad! gemu înțeleptul. Înapoi la Bagdad!

376

377

După ce i s‑a spus de nenumărate ori că bătaia din piață s‑a sfârşit, prealuminatul emir, venindu‑şi din nou în fire, sta tăcut în marea sală a sfatului; sfetnicii tăceau şi ei, iar groaza le umbla pe deasupra capetelor. – Ce‑aveți de spus, şi ce sfaturi îmi mai dați? întrerupse emirul tăcerea. N‑a răspuns nimeni. Niciun cap nu s‑a ridicat. Atunci, prin mintea emirului trecu, asemeni fulgerului, un gând grozav; şi nu se ştie câte capete ar fi căzut pentru vecie – şi câte limbi linguşitoare s-ar fi muşcat în ultima zvârcolire, în urma acelui gând… Dar toate capetele au rămas la locurile lor, pe umeri; la fel şi toate limbile căci, supraveghetorul palatului intră deodată, spunând: – Laudă ție, prealuminat emir, buric al pământului! La porțile palatului a sosit un străin cu numele Hussein Huslin, înțelept din Bagdad! – Hussein Huslin! strigă emirul, înviorat; deschideți‑i porțile! Aduceți‑mi‑l repede! Înțeleptul a venit tot într‑o fugă şi nelăsându‑şi măcar pantofii colbăiți la uşă, căzu în genunchi, cu fața la pământ.

– Salutare vestitului şi marelui emir! Soarele şi luna Universului! Trăsnet al Binelui! Zi şi noapte m-am grăbit spre a te scăpa de‑un pericol grozav… Stăpâne, răspunde robului tău, care este mai neînsemnat decât colbul: ai umblat la noua femeie? – La noua femeie? întrebă speriat, emirul; nu! Mă pregăteam numai să umblu… Înțeleptul s‑a ridicat cu fața palidă, şi după ce oftă adânc, ca o uşurare, obrajii i s‑au îmbujorat la loc. – Slavă şi mărire lui Alah! strigă el. Să ştie emirul că astă-noapte plantele s‑au înclinat foarte puțin spre binele lui. Iar eu, omul de nimic, mai neînsemnat ca viermele, cercetând şi socotind mersul planetelor, am aflat că până la aşezarea acestora într‑un chip prielnic, emirul nu trebuie să se atingă de această femeie; altfel, pierzania lui e de neînlăturat! Slavă lui Alah, că am ajuns la timp!… – Stai puțin, Hussein Huslin! Vorbeşti lucruri de neînțeles! – Slavă lui Alah, că am ajuns la timp! strigă înțeleptul încă o dată. Mă voi lăuda de acum până la sfârşitul zilelelor mele, că l‑am oprit pe emir de a umbla la această femeie – şi n‑am lăsat ca Universul să rămână orfan… Vorbea cu atâta bucurie şi cu atâta căldură, încât era peste putință să nu fie crezut. – Astă-noapte, eu, măruntă şi ticăloasă furnică, am privit cerul; şi am descoperit că atât planetele, cât şi stelele erau astfel aşezate, încât îți prevesteau numai rău… Şi anume: steaua Alî‑Calib, ceea ce însemnează limbă de şarpe, stătea împotriva stelei Aş‑Sualà, care înseamnă inimă. Mai în adâncul cerului, am văzut trei stele: Alî Gafr, ceea ce înseamnă învelitoarea femeii; alte două numite Alî Ikol, ceea ce însemnează coroană; şi încă două – Aş-Saratan, ceea ce însemnează coarne… Şi‑am văzut lucrul acesta Marți, adică în ziua planetei Mart; iar ziua aceasta, după cum se ştie, contrar zilei de Joi, arată moarte oamenilor mari şi rea-voință emirilor… Adunând şi socotind toate semnele acestea, am înțeles, eu umilitul cititor al astrelor, că săgeata morții amenință inima purtătoare de coroană, dacă el se va atinge de învelitoarea femeii. Iar pentru a te preveni, o, emir luminat, purtător de coroană, m‑am grăbit zi şi noapte, obosind de moarte, schimbând două cămile – şi am intrat în Buhara pe jos… – O, Alah! Tu care pe toate le săvârşeşti! strigă emirul, mirat; ne amenință oare, cu adevărat, această grozavă primejdie? Poate te‑ai speriat numai, o Hussein… – Eu? a strigat înțeleptul; să binevoiască emirul a cunoaşte că din Bagdad până la Buhara, nu mai este alt înțelept care să ştie aşa de bine socotelile astrelor, precum şi lecuirea bolnavilor! În ce priveşte înțelepciunea,

378

379

– Dar te vor prinde chiar la porți. – O, nenorocire! Nenorocire mare, o!… M‑au clevetit duşmanii înaintea emirului! – O, bunule musulman, ajută‑mă! Nastratin Hogea atât aştepta. – Să te ajut? Cu ce te‑aş putea ajuta, eu? Înțeleptul îl privea cu ochii plini de rugă. – Spui că te‑au clevetit şi eşti nevinovat! continuă Nastratin Hogea. Te cred! – E‑adevărat! strigă bătrânul; dar oare mai este vreun drum de scăpare? – O, da… i‑a răspuns Nastratin – şi ducându‑l în încăperile din fund, îi întinse veşmintele femeieşti. – Le‑am cumpărat azi, de ocazie, pentru femeia mea. Ți le pot da, în schimbul halatului şi turbanului… Bătrânul, cu multă bucurie şi recunoştință, i‑a înhățat din mână veşmintele femeieşti şi s‑a şi îmbrăcat. Iar Nastratin Hogea a îmbrăcat halatul înțeleptului, fesul lui cu margini răsfrânte şi după ce‑şi încinse şi brâul brodat în stele de argint, rosti către înțelept în timp ce‑l ajuta să se urce pe cămilă: – Alah să te ocrotească, o, înțeleptule! Însă nu uita că trebuie să vorbeşti de‑acum cu glas de femeie… Bătrânul îşi porni cămila la trap. Iar lui Nastratin, îi luceau ochii şi‑i străluceau: drumul palatului îi era deschis…

Capitolul X

nimeni nu‑l întrece pe Hussein… Să‑şi cerceteze emirul înțelepții şi să‑i spună dacă am numit bine numele astrelor şi dacă le‑am tâlcuit cum trebuie aşezarea în horoscop… La semnul emirului, înțeleptul cu gâtul strâmb făcu un pas înainte: – Neîntrecutul meu frate întru înțelepciune, Hussein Huslin, cu drept a numit stelele – ceea ce dovedeşte ştiința lui – despre adâncul căreia nimeni nu îndrăzneşte a se îndoi. Dar… continuă el – şi Nastratin Hogea îi simți viclenia din glas – pentru ce înțeleptul Hussein n‑a spus emirului cea de a şaisprezecea fază a lunei şi a constelațiilor – căci fără aceste lucruri nu se poate afla dacă Marți, ziua planetei Marte, arată moarte oamenilor mari, în rândul cărora intră şi purtătorii de coroană; în afară de asta, planeta Marte arată patru întâmplări şi nu numai una, cum ne‑a spus stimatul şi înțeleptul Hussein Huslin… Înțeleptul cu gâtul strâmb tăcu, iar pe buze îi răsări un zâmbet de şarpe; demnitarii au prins a zâmbi căpătând curaj, bucuroşi de ruşinea înțeleptului din Bagdad. Dar Nastratin Hogea nu şi‑a pierdut cumpătul ci, cu multă îngăduință, răspunse: – Poate că înțeleptul şi stimatul meu confrate întru ştiință o fi fiind fără asemănare în alte lucruri; dar, în ce priveşte astrele, el şi‑a dovedit totala lipsă de cunoaştere a învățăturii celui mai înțelept dintre toți înțelepții – Ibi‑Badja – care arată că planeta Marte îşi are locuința în constelația Orna şi Scorpion, ceea ce însemnează înălțare; în constelația Rozerog, ceea ce însemnează cădere; în constelația Racului, ceea ce însemnează pagubă; toate acestea sunt legate de ziua de Marți care are înrâurire de pagubă asupra celor ce poartă coroană… Sfârşind cuvântul, Nastratin Hogea nu se mai temea că va fi prins cu ocaua mică: ştia că, în astfel de convorbiri, învinge cel mai tare de limbă – iar el, în privința aceasta, era neîntrecut. Dar înțeleptul cu gâtul strâmb tăcu. Emirul căzu într-o cugetare adâncă – şi toți îşi opriră răsuflările, de teamă să nu‑l tulbure… – Ai rostit cu drept numele astrelor… o, Hussein! Iar tâlcuirea ta dreaptă este! Ai sosit la vreme, o, Hussein! Călăii au venit îndată şi înțeleptul fu luat târâş – şi i se auzeau, mai apoi, vaietele şi strigătele – printre lovituri. După aceea l‑au aşezat pe‑un măgar, cu fața spre coadă şi l‑au scos în piață, în marea larmă a darabanelor. În timpul acesta, emirul sta de vorbă cu înțeleptul de la Bagdad; îl întreba despre sănătatea Califului, despre noutățile din Persia, despre întâmplările călătoriei. Curtenii stăteau nemişcați.

Dar deodată s‑a auzit sub ferestre un mare vuiet; mai multe glasuri strigau şi se auzea un plânset… Supraveghetorul palatului intră cu paşi repezi, cu fața luminată de bucurie: – Afle marele emir că batjocoritorul lui Dumnezeu, zurbagiul Nastratin Hogea, a fost prins şi adus la palat!… Marile uşi sculptate în nuc s‑au deschis larg şi străjile, zângănindu-şi armele, aruncară la picioarele emirului un bătrân cărunt, ghebos, îmbrăcat femeieşte… Pe Nastratin Hogea l‑a cuprins frigul; pereții palatului i se clătinau înaintea ochilor – iar fețele curtenilor deveniseră verzi…

380

381

Capitolul XI Înțeleptul din Bagdad, adevăratul Hussein Huslin, a fost prins chiar lângă poarta după care zărise prin văl drumurile de scăpare ce duceau în toate părțile lumii; şi fiecare din aceste drumuri îi făgăduia izbăvirea de moarte crâncenă. Dar străjile porții l‑au oprit: – Încotro, femeie? Înțeleptul a răspuns cu un glas răguşit, ca de cocoş tânăr: – Acasă, la bărbat… Străjilor, glasul acesta, le dădu de bănuit. – Unde stai? l‑au întrebat apucând cămila de frâu. – Nu departe… a răspuns înțeleptul cu glas şi mai subțiratic, dar prinse a tuşi gros… Atunci, străjile i‑au smuls vălul de pe față. – Iată‑l! Iată‑l! strigau cuprinşi de‑o bucurie fără margini. Loviți‑l! Legați‑l! Apucați‑l! Şi‑n timp ce‑l duceau la palat, tot drumul vorbeau despre caznele care‑l aşteptau, despre cei trei mii de arginți ce‑i vor primi ca răsplată. Şi cuvintele lor cădeau pe inima înțeleptului, ca nişte cărbuni aprinşi… Căzut lângă tron, gemea amarnic, rugându‑se de iertare. – Ridicați‑l! porunci emirul. După ce străjile îl ridicară, Arslanbec, desprinzându‑se dintre curteni, făcu un pas înainte: – Să binevoiască emirul a asculta cuvintele robului său credincios! Acest om nu este Nastratin Hogea, ci cu totul alt om! Nastratin Hogea e tânăr, abia trecut de treizeci de ani! Iar acesta este un moşneag! Străjile s‑au turburat; răsplata le fugea printre degete… Uimiți, curtenii tăceau.

– De ce te‑ai ascuns în veşmânt femeiesc? îl întrebă emirul pe înțelept. – În timp ce veneam spre palatul tău, o, preaîndurătorule emir, m-a întâlnit un necunoscut care mi‑a spus că tu ai poruncit să mi se taie capul, îndată ce voi ajunge la Buhara… Iar eu, de frică, m‑am îmbrăcat femeieşte, spre a putea scăpa… Emirul zâmbi, pătrunzător: – Vasăzică, te‑a întâlnit un necunoscut – şi l‑ai şi crezut, aşa deodată… Nu? Ciudată istorie! Dar pentru ce ți‑aş fi tăiat capul? – Pentru că eu aş fi jurat, înainte de a părăsi Bagdadul, să‑ți pătrund în harem. Dar mi‑i martor Alah, că nici nu m‑am gândit la aşa ceva!

382

CARTEA a III‑a „Slavă celui fără de moarte…”

(O mie şi una de nopți)

Capitolul I Nastratin Hogea, câştigând încrederea şi mila emirului, ajunse curând întâiul printre sfetnici; el hotăra, emirul iscălea, iar vizirul Bachtiar punea, tăcut, pecețile de aramă. – O, mare Alah! striga Bachtiar; ce grozăvii se petrec în țara Buharei! Noul înțelept, putrezi‑i‑ar mațele! a dărâmat într‑o săptămână, tot ce‑am zidit eu în vreme de zece ani! S‑au scăzut birurile! S‑au desființat taxele de intrare în Buhara! În felul acesta, mergem cu toții la pieire: Şi Buhara şi țara… – Noul înțelept ne ruinează! spunea el către curteni a doua zi după ce s‑au scăzut birurile. Bine ştiți cu toți că noi ne îmbogățeam în vremea strângerii birurilor, când aurul poporului curgea ca un fluviu în vistieria palatului. Ne înfundam mâinile până la umeri în fluviul acela şi ne înfruptam… Acum, acest Hussein Huslin, usca‑i‑s‑ar mațele! ni s‑a pus în cale, spunând că aşa porunceşte orânduirea astrelor! Dar când s‑a mai pomenit ca astrele, care sunt conduse numai de Alah, să fie împotriva unor oameni aleşi şi vestiți, cum suntem noi şi să fie de partea unui cârpaci oarecare ca Hussein Huslin? Curtenii tăceau, că nu ştiau cu cine să ție: cu Bachtiar sau cu Hussein, înțeleptul de la Bagdad… – A început cu scăderea birurilor… continuă Bachtiar; dar ce va fi mai departe? Acest Hussein Huslin a reuşit să‑l chiorască pe luminatul emir, spunându‑i că birurile se scad numai pentru puțină vreme, după care vor fi mărite de câteva ori. Emirul i‑a dat crezare. Or, noi ştim că birurile se scad uşor, dar se măresc greu. Omul plătea cu uşurință nişte bani pe care‑i socotea ca nefiind ai lui; dar e destul să‑i întrebuințeze o singură dată pentru nevoile‑i proprii, şi va vrea mereu să‑i cheltuiască numai pentru dânsul… Vistieria se va secătui; noi, oamenii emirului, ne vom ruina… În locul halatelor țesute în fir, vom purta halate de mitocani; în locul vaselor de argint, vom mânca din vase de lut; în locul cărnii dulci şi fragede de miel, vom pune în pilaf numai carne de vacă bătrână, demnă de câini şi de poporul prost… Iată ce ne pregăteşte înțeleptul Hussein de la Bagdad; iar cel ce nu vede toate aceste nenorociri, orb este… Şi nenorocire lui!… Aşa grăia Bachtiar, căutând să asmuțe curtenii împotriva înțeleptului celui nou; dar stăruințele îi erau zadarnice, căci Hussein Huslin se ridica tot mai sus, în ranguri şi în ochii emirului. 383

Şi mai mult ca oricând s-a înălțat Hussein Huslin de sărbătoarea laudelor. Era obicei la Buhara ca într‑o anumită zi a lunii, toți vizirii, înțelepții, poeții, să se întreacă unul pe altul în laude aduse emirului, iar acel care îi întrecea pe toți, primea răsplată. Şi ca de obicei, laudele lor au curs din plin şi‑n ziua aceea, însă emirul dădu din mână, nemulțumit. – Vorbele acestea mi le‑ați spus şi rândul trecut. Găsesc că nu v‑ați trudit destul pentru găsirea vorbelor de slavă. Nu v‑ați pus niciodată mintea la trudă, însă azi v‑o veți pune! Eu vă voi pune întrebări, voi veți răspunde, împletind laudele cu adevărul… Ascultați cu luare-aminte, cea dintâi întrebare. Dacă eu, emirul din Buhara, împreună cu voi, suntem puternici şi de neînvins, atunci de ce stăpânitorii țărilor musulmane din hotar cu noi nu ne‑au trimis până acum solii cu daruri bogate şi cu declarație de supunere? Aştept răspuns la întrebare! Toți curtenii căzură întâi ca într‑o toropeală; după aceea, bâlbâiau vorbe neînțelese, căutând în fel şi chip să ocolească răspunsul… Când veni rândul lui Nastratin Hogea, el, răspunse liniştit, cu multă încredere în sine: – Învrednicească‑se păcătoasele mele cuvinte, o, emirule, să fie auzite de luminatele tale urechi! La întrebarea pusă, e uşor de răspuns: stăpânitorii țărilor vecine cu țara Buharei, trăind într‑o neîntreruptă frică şi grijă în fața atotputerniciei tale, s‑au socotit astfel: „Dacă vom trimite marelui, slăvitului şi neînvinsului stăpân al Buharei daruri bogate, el va crede că pământurile noastre sunt pline de bogății şi, ispitit, îşi va trimite slăvitele‑i oşti să ne ia pământurile, dacă, dimpotrivă, îi vom trimite daruri sărace, el se va simți atins în inimă şi tot îşi va trimite oştile spre noi… Emirul Buharei e mare, slăvit şi puternic şi mai bine să nu‑i mai amintim că trăim şi noi pe pământ”… Iată, astfel cugetă stăpânitorii aceia şi cauza pentru care nu trimit daruri trebuie căutată în neîntrerupta frică ce ți‑o păstrează… – Iată, strigă emirul, umflându‑se de plăcere, iată cum trebuie răspuns la întrebările unui emir! Ați auzit? Luați aminte, o, dobitocilor! Cu drept cuvânt, Hussein Huslin vă întrece în înțelepciune de cel puțin zece ori! Iată să‑i arătăm bunăvoința noastră… Şi bucătarul palatului umplu repede gura lui Nastratin cu halva şi zahăr… Emirul a mai pus câteva întrebări şi la toate răspunsurile lui Nastratin Hogea au fost mai înțelepte. – Care‑i cea dintâi datorie a unui curtean?

– Slăvitule stăpân! Cea dintâi datorie a unui curtean stă în mişcarea zilnică a şirii spinării, pentru ca să se poată îndoi cu uşurință în toate părțile, putându‑şi astfel arăta, cu orice prilej, supunerea… Şira spinării unui bun curtean trebuie să se îndoaie cu uşurință, spre deosebire de şira spinării omului de rând care nici nu ştie măcar să se închine cum trebuie. – Aşa este! rosti emirul, luminat… Aşa este! Şi bucătarul palatului umplu din nou cu dulciuri gura lui Nastratin. Seara, Bachtiar îl pofti pe Arslanbec la dânsul. Noul înțelept era la fel de primejdios pentru amândoi, de aceea trecură peste vechea ură şi se sfătuiau în taină: – Ar fi bine să‑i punem ceva în pilaf… rosti Arslanbec, meşter mare în treburi de acestea. – Iar emirul ne va tăia capul, cinstite Arslanbec! Nu! Nu aşa! Trebuie lucrat altfel! Trebuie să ne întrecem în a lăuda înțelepciunea lui Hussein Huslin, pentru ca astfel, în inima emirului să se furişeze întrebarea: „Nu cumva curtenii cred pe acest înțelept din Bagdad mai înțelept decât mine?” Şi emirul va deveni gelos, bănuitor… Înțelegi? Iar ziua când planul acesta se va împlini, va fi ultima zi de înălțare a lui Hussein Huslin şi cea dintâi a căderii lui… Dar soarta avea grijă de Nastratin Hogea şi până şi greşelile ce le făcea, îi erau de folos. Tocmai când Bachtiar şi Arslanbec, întrecându‑se unul pe altul în a‑l lăuda pe înțeleptul de la Bagdad, reuşiseră să stârnească în inima emirului o gelozie ascunsă, tocmai atunci Nastratin Hogea săvârşi o greşeală. Într‑o zi, cum se plimbau cu toții prin grădină, desfătându‑se de cântările păsărilor, emirul îl întreabă pe Nastratin: – Cum se mai simte bătrânul tău prizonier? I‑ai aflat adevăratul nume? Dar rostul venirii lui la Buhara? Nastratin, care tocmai se gândea la Guldjan, răspunse într‑o doară: – Să am iertăciune, o, mare şi luminat emir! încă n‑am aflat aproape nimic. Tace, ca peştele‑n borş! – Dar ai încercat niscaiva cazne? – Încă cum, o, luminatule! Alaltăieri, i‑am zdrobit încheieturile, iar ieri, toată ziua mi‑am pierdut‑o clătinându‑i dinții cu cleştele… – Bună caznă… clătinarea dinților… îşi dădu cu părerea, emirul. Totuşi e ciudat că tace! N‑ar fi mai bine să‑ți trimit ca ajutor pe călăul meu cel mai dibaci? – O, nu! Nu trebuie ca marele emir să se chinuiască cu griji! Mâine, îl voi supune unei cazne noi: îi voi smulge limba… îi voi împunge gingiile goale cu sula înroşită…

384

385

– Stai! strigă emirul şi fața i se lumină de‑odată; cum îşi va putea spune numele, dacă‑i smulgi limba? Vezi? Tu nu te‑ai gândit la acest lucru, dar eu, marele emir, m‑am gândit, fapt din care se vede limpede că eşti un înțelept fără pereche, dar înțelepciunea mea e mult mai mare, lucru pe care l‑ai văzut chiar acum… Şi plin de fericire, emirul porunci să se adune în grabă toți curtenii, spre a le spune că, pe ziua de azi el l‑a întrecut în înțelepciune pe Hussein Huslin de la Bagdad, descoperind o greşeală pe care acesta era gata s‑o facă… Cronicarul palatului însemnă repede fiecare cuvânt al emirului, pentru ca în veac să nu‑i fie uitată înțelepciunea… Iar bănuiala din inima emirului pieri în ziua aceea, ca prin farmec… Astfel, săvârşind o greşeală, Nastratin Hogea a doborât toate socotelile duşmanilor. Dar el suferea tot mai des şi mai puternic în inima lui, mai cu seamă în timpul nopților când luna răsărea lină peste Buhara, scânteind în vârfurile ascuțite ale minaretelor. Vântul vuia uşor peste acoperişuri. Totul zăcea în adâncul somnului: palatul, geamiile, colibele; şi numai strigătul cucuvaii tulbura liniştea oraşului sfânt. Nastratin Hogea sta la fereastra deschisă. Simțea în inima lui că Guldjan stă trează ca şi el, privind poate vârful scânteietor al aceluiaşi minaret; ea, de bună seamă că se gândeşte acum la dânsul; dar îi despart atâția pereți, atâtea gratii, atâtea străji şi eunuci – atâtea babe… Reuşise el să‑şi deschidă porțile palatului, dar uşile haremului îi rămâneau închise – şi numai o întâmplare l‑ar putea ajuta; şi căutase mereu, degeaba, întâmplarea aceea. Nu reuşise să trimită fetei măcar o veste. Acum, stând la fereastră, săruta vântul, spunându‑i: – Du‑i Guldjanei sărutul meu şi şoapta… Spune‑i că n‑am uitat‑o. Că o voi scoate de acolo… Hai, vântule… Du‑te şi intră prin fereastră la dânsa, şi sărută‑i buzele… Vântul vuia lin peste acoperişuri; Nastratin rămânea singur cu tristețile. Venea ziua  – şi odată cu ea grijile şi treburile. Trebuia să coboare în marea sală a sfatului – şi aşteptând venirea emirului, să asculte linguşirile curtenilor, să ghicească veninul din vorbele lui Bachtiar, să‑i înfrunte privirile pline de şiretenie… După aceea, trebuia să cadă cu fața la pământ înaintea emirului, să‑i spună cuvinte alese de laudă, după care trebuia să stea la sfat cu dânsul mai multe ceasuri, să‑i privească, ascunzându‑şi cu greu scârba, fața buhăită şi boțită… Să‑i asculte cu luare-aminte vorbele idioate; să‑i lămurească aşezarea astrelor şi înrâurirea lor asupra întâmplărilor de pe pământ.

Pentru durerile de cap ale emirului, pentru arşița care usca ogoarele, pentru urcarea prețului la grâne, el da vina pe aceleaşi stele… Nu‑l mai trăgea inima la nimic. – Constelația Sad‑Ad‑Zabih… spunea el cu glas sec, stă împotriva constelației Vărsătorului; şi în acelaşi timp, Mercur stă în stânga Scorpionului; iată din ce cauză ai dormit prost astă-noapte, o, emir luminat! Iar emirul îl ținea numai în cuvântări. – În țara Buharei, o, Hussein Huslin! domneşte acum deplină rânduială şi linişte!… Despre necredinciosul Nastratin Hogea nu se mai aude nimic! Oare unde s‑a dus? De ce tace? Tălmăceşte‑mi taina aceasta, o, Hussein… – O, atotputernicule stăpân… Buric al pământului! începea amărât de moarte Nastratin; constelaţia Sad‑Ad‑Zabih… Şi‑n timp ce spunea mereu acelaşi lucru, dând vina pe aceleaşi constelații, îşi zicea în sinea lui: „Trebuie! Trebuie să plec de‑aici, cât mai repede!” Şi astfel, aşteptând întâmplarea care să‑l ducă spre Guldjan, îşi trecea viața fără bucurii şi‑n cea mai adâncă tristețe. Îl chema târgul, mulțimile, ceaihanele, crâşmele afumate; ar fi dat toate ospățurile emirului pe o strachină de iahnie din picior de berbec, stropită din gros cu piper şi împănată cu ceapă… Ar fi schimbat toate bucatele palatului, pe o strachină de pilaf cu vine şi sfârcuri… Şi‑ar fi schimbat halatul țesut în fir de argint, pe unul vechi, rupt, numai să poată auzi o vorbă neprefăcută, un râs puternic, din toată inima… Dar soarta îi punea mereu răbdarea la încercare, netrimițându‑i întâmplarea fericită care să‑l ducă la preaiubita Guldjan, în timp ce emirul îl întreba tot mai des, când îi vor îngădui astrele să rupă vălul de pe fața roabei celei noi – şi să umble la dânsa…

386

387

Capitolul II Odată, emirul l‑a chemat într‑un ceas neobişnuit; încă nu răsărise soarele – şi tot palatul dormea. Prin grădini se auzea susurul fântânilor țâşnitoare, cântarea păsărilor şi foşnetul molcom al frunzelor. – Oare ce‑i trebuie? se întreba Nastratin, urcând repede scările. Bachtiar, îl întâmpină mohorât. ,,L‑au ucis pe emir”… gândi Nastratin. În dormitor, la lumina palidă a unui sfeşnic care, cu toate că era de aur, fumega şi mirosea rău ca şi un sfeşnic de lut – sta doborât la picioarele patului mai-marele eunucilor, gemând; alături, pe covor, se vedeau resturile unui băț de trestie aurită. Într‑un colț, fumega o cădelniță, răspândind un miros dulceag, care nu putea acoperi totuşi mirosul de seu de oaie al lumânării. Aerul era stătut, des ca o pâclă, încât pe Nastratin îl gâdila în fundul nasului şi‑i sta în gât.

Emirul era culcat; de sub plapoma de mătase, i se vedeau picioarele păroase. Tălpile îi erau de culoare galbenă – bătând în negru, parca i le‑ar fi afumat cineva cu cădelnița… – În mare turburare mă aflu, o, Hussein Huslin! Mai-marele eunucilor pe care‑l vezi înaintea ta, e vinovat de turburarea aceasta… – O, mare stăpân! a strigat Nastratin, înghețând de‑odată; nu cumva o fi îndrăznit… – O, nu! răspunse emirul, încrețindu‑şi obrazul şi dând din mână. Cum putea el îndrăzni, dacă eu, cu înțelepciunea mea, am luat toate măsurile, înainte de a‑l pune mai mare peste eunuci? Am avut grijă de toate. E altceva. Aflat‑am, anume, că acest vierme ticălos, uitând mila ce i‑am arătat‑o când i‑am încredințat una dintre cele mai înalte slujbe, uitând acest vierme ticălos de îndatoririle lui şi folosindu‑se de împrejurarea că-n ultima vreme noi, emirul, n‑am mai umblat la femeile din harem – a îndrăznit acest vierme să lipsească trei zile de la locul lui, îmbătându‑se în fum de hașiș… iar în harem, s‑a stricat rânduiala şi s‑a turburat liniştea: roabele noastre, lipsite de pază, s‑au luat la bătaie, zmulgându‑şi unele altora părul, zgâriindu‑şi obrajii, întâmplări care mi‑au adus mari pagube, deoarece femeia zgâriată şi cu părul rărit nu mai e o femeie de preț. Afară de asta, s‑a mai petrecut încă un lucru care mi‑a adus mare durere şi mâhnire… Roaba cea nouă s‑a îmbolnăvit şi azi împlineşte a treia zi de când nu mănâncă nimic… Nastratin s‑a cutremurat. Emirul îi făcu un semn cu mâna: – Ai răbdare! Încă n‑am isprăvit! S‑a îmbolnăvit şi se poate întâmpla să se despartă de viață. Dacă aş fi umblat la dânsa măcar o singură dată, atât boala, cât şi moartea ei nu ne ar fi adus atâta durere; dar aşa, Hussein Huslin, înțelegi de ce‑s aşa de întristat… De aceea am hotărât, continuă el cu glas ridicat, să‑l dăm afară pe acest nemernic fumător de otrăvuri  – şi lipsindu‑l pentru totdeauna de mila noastră, să‑i dăruim două sute lovituri de bețe la tălpi… Iar tu, Hussein Huslin, trebuie să vindeci femeia fără întârziere! Dar, oare eşti tu sigur că o vei putea vindeca? – Ştie marele stăpân că de la Buhara până la Bagdad – nu este lecuitor mai iscusit decât mine… – Du‑te în grabă, Hussein Huslin – şi pregăteşte‑ți doctoriile… – Mare stăpân! Înainte de a pregăti doctorii, se cere să‑i cunosc boala. Trebuie s‑o cercetez… – Rob nemernic! strigă emirul. Ştii tu, oare, că niciunul dintre muritori n‑are dreptul, sub osândire cu moartea, să vadă fața femeilor mele? Ştii tu acest lucru?

– Ştiu, o, stăpâne! nu‑i vorba de fața ei. Căci niciodată n‑aş îndrăzni să‑i privesc fața. Mi‑i deajuns să‑i cercetez mâna – căci, cu iscusința mea, pot deosebi toate boalele, după culoarea unghiilor… – Mâna? întrebă emirul; de ce nu mi‑ai spus astfel dintr‑odată, o, tu, Hussein… şi m-ai lăsat să mă mânii degeaba? Mâna… de bună seamă că se poate. Te voi însoți. Nădăjduiesc că la vederea mâinii nu mă voi turbura… – De bună seamă că nu, o, stăpân neasemuit! Vederea mâinii nu‑ți va face niciun rău… îi răspunse Nastratin Hogea, socotind că era peste putință s‑o poată vedea pe Guldjan numai între patru ochi…

În sfârşit, după atâta vreme de aşteptare zadarnică, uşile haremului i s‑au deschis… Străjile s‑au ferit la o parte, închinându‑se; Nastratin urcă scările de piatră în urma emirului. Portița tainică a unei grădini negrăit de frumoase s‑a deschis deodată ; trandafirii şi hicinții îşi împrăştiau miresmele; fântâni țâşnitoare cântau deasupra bazinurilor de marmoră. Pe flori şi pe frunze strălucea roua zorilor. Nastratin schimba fețe‑fețe. Emirul descuie uşile de nuc incrustat – şi din adâncul încăperilor, îi izbi greul parfum al moscului, ambrei şi uleiurilor de trandafiri. Acesta era haremul – trista închisoare a roabelor. Nastratin iscodea c‑un ochi aprins toate colțurile, uşile, întortochierile pe unde treceau, pentru ca, la timp potrivit, să nu se încurce… când o va răpi pe Guldjan… ,,La dreapta… îşi spunea el; acum, la stânga… O scară… O babă… Acum, din nou la dreapta”… Pe la colțuri, luminau lămpi chinezeşti de toate culorile. În fața unei uşi scunde, emirul se opri. – Aici… Nastratin Hogea, trecu pragul făgăduinței, în urma emirului. Mica încăpere era împodobită cu covoare adânci. Cutii cu perle, cercei şi mărgele străluceau pretutindeni. În perete, atârna o mare oglindă de argint. Câtă putere de stăpânire i‑a trebuit lui Nastratin Hogea zărind micii pantofi cu perle ai Guldjanei… Emirul, întinzând mâna spre o perdea de mătase, îi spuse în şoaptă: – Acolo… – Doarme… şopti eunucul. Nastratin tremura uşor. Iubita îi era aici, în fața lui…

388

389

Capitolul III

,,Fii tare, Nastratin! Fii bărbat…” Aşa îşi spunea în gând. Dar îndată ce s‑a apropiat de perdea şi a desluşit gemetele Guldjanei prin somn şi a văzut uşoara mişcare a perdelei sub răsuflarea ei, îşi simți grumazul strâns ca‑ntr‑un cleşte de fier; ochii i s‑au umplut de lacrimi; nici nu mai putea răsufla. – Ce te mocoşeşti atâta, Hussein Huslin? îl întrebă emirul. – O, stăpâne! Îi ascult răsuflarea! Mă străduiesc să‑i aud bătaia inimii prin perdea! Care‑i e numele? – O cheamă Guldjan… răspunse eunucul, închinându‑se şi făcându‑i o plecăciune. – Guldjan! strigă Nastratin Hogea. Uşoara mişcare a perdelei s‑a întrerupt deodată. Guldjan, trezită, nu‑şi putea da seama dacă glasul acela drag a strigat‑o prin vis sau aievea… – Guldjan! strigă Nastratin încă o dată. Ea a scos un țipăt uşor; iar Nastratin Hogea vorbi repede: – Numele meu este Hussein Huslin, noul înțelept cititor în astre şi doftor; am venit aici de la Bagdad, din dorința emirului… Mă înțelegi, Guldjan? Sunt înțeleptul cel nou, cititor în astre şi doftor, iar numele meu este Hussein Huslin… Și întorcându‑se către emir, adăugă: – Nu ştiu de ce s‑a speriat, auzindu‑mi glasul; poate că eunucul acesta se poartă rău cu ea, în lipsa stăpânului… Emirul privi încruntat spre eunucul care prinse să tremure, plecându‑se până la pământ, neîndrăznind să scoată niciun cuvânt prin care să se apere. – O, Guldjan… vorbi Nastratin Hogea; te amenință o primejdie! Dar eu te voi scăpa! Trebuie să crezi că priceperea mea va învinge toate piedicile… Tăcu, aşteptând răspunsul. Şi tăcerea se prelungea. Oare nu cumva Guldjan n‑a înțeles ce vrea el să‑i spună? – Te‑am auzit, înțelept de la Bagdad… răspunse în sfârşit Guldjan; te cred! Îți spun asta de față cu stăpânul nostru, ale cărui picioare le zăresc prin crăpătura perdelei… Aducându‑şi aminte că în fața emirului trebuie să arate ca un om mândru, aspru, ca un mare înțelept ce era, Nastratin Hogea răspunse scurt: – Dă‑mi mâna! ca să‑ți pot ghici boala, după culoarea unghiilor! Perdeaua s‑a mişcat uşor şi el apucă mâna palidă a Guldjanei, cu multă băgare de seamă. Tot ce simțea el în inima lui, i‑o arată prin strângerea mâinii – strângere la care a răspuns şi ea, mai uşor. Şi întorcându‑i mâna, i‑o cercetă îndelung, cu luare-aminte, gândind: „Cât de tare a slăbit mâna aceasta!”

Emirul, plecat peste umărul lui, îi gâfâia chiar în ureche, privind cercetarea mâinii. Nastratin îi arătă unghia de la degetul cel mic, dând din cap, îngrijorat. Cu toate că unghia aceea nu se deosebea cu nimic de celelalte unghii – emirul, cu buzele strânse, răspunse printr‑un oftat de om care se pricepe la boli. – Ce te doare? întrebă Nastratin Hogea. – Inima… răspunse Guldjan, oftând. Mă doare de mâhnire şi tristețe… – Şi care ți‑i pricina mâhnirii? – Pentru că stau despărțită de cel pe care‑l iubesc! Nastratin spuse emirului, în şoaptă: – S‑a îmbolnăvit pentru că stă despărțită de tine… Fața emirului s‑a luminat de bucurie; prinse să gâfâie mai tare. – Sunt despărțită de preaiubitul meu… spunea mai departe, Guldjan; şi iată: îl simt aici, aproape, lângă mine, dar nu pot nici să‑l sărut, nici să‑l îmbrățişez… O, când oare va veni ziua prin care să‑l pot îmbrățişa şi să‑l țin strâns lângă mine? – Atotputernice Alah! strigă Nastratin, prefăcându‑se grozav de mirat; ce patimă puternică i‑ai stârnit, o, emir luminat, în vreme aşa de scurtă… Emirul, aproape leşinat de plăcere, se schimba când pe‑un picior, când pe altul şi râdea prosteşte în pumni. – Guldjan! rosti Nastratin Hogea; fii liniştită! cel pe care‑l iubeşti, te‑a auzit! De după perdea i‑a răspuns un râs lin ca susurul unei ape. – Te pândeşte o primejdie, Guldjan… continuă Nastratin, dar să n‑ai teamă! Căci eu, vestitul înțelept de la Bagdad, Hussein Huslin, te voi scăpa… – Te va scăpa! repetă emirul, aprins. E dator să te scape. – Auzi ce spune stăpânul nostru? îşi sfârşi Nastratin Hogea cuvântul; trebuie să mă crezi: te voi scăpa! Ziua bucuriei tale e aproape! Stăpânul nostru nu poate umbla acum la tine, căci l‑am oprit eu, întrucât astrele nu-i dau voie să se atingă de învelitoarea femeii… Dar astrele au început a se schimba… Mă înțelegi, Guldjan? Curând ele se vor aşeza în chip mai prielnic şi tu îți vei îmbrățişa iubitul… Ziua a doua după ce vei primi doctoria, va fi ziua bucuriei tale. Înțelegi tu, Guldjan? Primind doctoria, trebuie să te pregăteşti… – Îți mulțumesc! Îți mulțumesc! O, Hussein Huslin! răspunse ea, râzând şi plângând de bucurie. Îți mulțumesc, vindecătorule şi înțeleptule binefăcător! Iată: iubitul meu, se află alături de mine – şi inimile ne bat împreună… Emirul şi Nastratin Hogea ieşiră. La portiță, i‑a ajuns mai-marele eunucilor:

390

391

– O, stăpâne! a strigat el, căzând în genunchi. Cu adevărat iscusit vindecător este acesta! Şi lumea n-a mai pomenit altul mai iscusit! Trei zile a stat femeia în nemişcare – iar acum a şi sărit din pat, – cântă, râde, joacă şi chiar m‑a învrednicit cu o palmă, când m‑am apropiat de dânsa. La masa de dimineață, emirul i-a miluit pe toți cu daruri. Lui Nastratin Hogea i‑a dăruit două pungi: una mai mare, cu argint, cealaltă, mai mică, cu aur. – Ce patimă am aprins în femeia aceasta! spunea emirul, zâmbind. Hai, recunoaşte, Hussein Huslin: ai mai întâlnit vreodată o astfel de patimă? Cum îi tremura glasul! Cum râdea şi plângea!… Prin rândurile curtenilor trecu un murmur. – Du‑te şi pregăteşte doctoria! strigă emirul. Poate termini mai repede… – Mare stăpân! răspunse Nastratin Hogea. Mă voi strădui să termin cât mai repede! Şi se îndepărtă cu multe plecăciuni. Jos, la picioarele turnului, străjile jucau zaruri. Unul din ei pierduse totul şi‑acum îşi pusese la bătaie ciubotele. Era o căldură înăbuşitoare, dar sus între pereții groşi, era o răcoare plăcută. Urcând scările, Nastratin trecu pe lângă uşa odăii lui şi urcă mai departe, spre închisoarea înțeleptului din Bagdad. Bătrânul căpătase o înfățişare sălbatică; ochii îi ardeau sub sprâncene. – Mult ai să mă mai ții închis, o, fiu al păcatului? îl întâmpină el, blestemându‑l. O piatră să‑ți cadă în creştet şi să te despice până‑n călcâie! Ticălos şi hoț care mi‑ai furat numele, halatul, turbanul şi cingătoarea!… Să te roadă viermii de viu, să‑ți mânânce mațele şi ficatul! Nastratin Hogea, deprins cu blestemele lui, nu‑l luă în seamă. – Mult prețuitule Hussein Huslin! Pentru ziua de azi, am născocit o nouă tortură  – şi‑anume  – îți voi prinde gâtul într-un laț, pe care‑l voi strânge cu fedeleşul… Ai priceput? Treci la fereastră şi strigă… Să te‑audă străjile cum te chinuiesc… Bătrânul, mergând la fereastră, începu a striga: – O, mare Alah! O… Durerile îmi sunt de nesuferit! O… Nu‑mi strânge gâtul aşa de tare cu frânghia şi cu fedeleşul… O… Mai bine moarte, decât astfel de chinuri!… – Opreşte, Hussein Huslin! Strigi prea încet – şi fără inimă! Iar străjerii sunt pricepuți în treburi de‑acestea… Dacă vor simți că te prefaci, şi că totul nu‑i decât o păcăleală, mă vor spune lui Arslanbec – şi vei nimeri în ghearele călăului… Iată: să te învăț eu cum se răcneşte… Şi mergând la fereastră, Nastratin Hogea trase adânc aerul în plămâni – şi când răcni odată – bătrânul şi‑a astupat urechile, sărind în lături.

– O, neam de oameni spurcați! rosti bătrânul; de unde să am eu atâta putere şi‑un astfel de gâşter – încât să mi se audă răcnetele până la celălalt capăt al Buharei? – Acesta‑i singurul mijloc de a scăpa din mâinile călăului… răspunse Nastratin Hogea. Şi bătrânul a trebuit să se opintească din toate puterile. Răcnea şi urla atât de amarnic, încât străjile de la picioarele turnului, întrerupându‑şi jocul, îl ascultau cu ochii mari… Şi mult timp după aceea, nu şi‑a putut veni în fire bătrânul… – Oh… spunea el; cum te lasă inima să dai atâta muncă gâtului meu bătrân? Ei… Eşti mulțumit cum am urlat pe ziua de azi? dare‑ar peste tine Azrail, o, netrebnicule! – Foarte mulțumit! şi iată, acum, preaînțeleptule Hussein Huslin, vei primi un dar pentru străduință… Şi scoțând pungile dăruite de emir, le deşertă pe masă – împărțind banii drept în două. Bătrânul nu mai sfârşea cu blestemele şi ocările. – De ce mă batjocoreşti? îl întrebă Nastratin, cu linişte; oare ți-am înjosit numele? Ți‑am batjocorit înțelepciunea? Vezi banii aceştia? Emirul i‑a dat lui Hussein Huslin, cunoscutului şi vestitului cititor în astre şi doftor – pentru că i‑a vindecat o fată din harem… – Tu? Ai vindecat o fată? Şi bătrânul îşi pierdu răsuflarea. Tu? Dar ce pricepi tu la boli, tu, tâmpitule, şmecherule şi flendurosule! – În schimb, mă pricep la fete… răspunse Nastratin. Şi cu drept este să împărțim darul emirului pe din două… ție, pentru ce te pricepi tu; mie, pentru ce mă pricep eu… Afară de asta, trebuie să‑ți spun, o, Hussein Huslin, că n‑am lecuit‑o chiar aşa… ci după ce am cercetat astrele… Astănoapte, stelele Sad‑Aş‑Sund stăteau față‑n față cu stelele Cad‑Ali‑Ahbia – şi în acelaşi timp, Scorpionul se îndrepta spre constelația Cozerog… – Ha? strigă bătrânul cu indignare, începând a alerga prin încăpere; o, nepregătitule, care eşti bun numai la mânat măgarii… Nu ştii cel puțin că stelele Sad‑Aş-Sund nu se pot întâlni niciodată cu stelele Sad‑Ali‑Ahbia… de vreme ce unele şi altele se găsesc în aceeaşi constelație! Şi cum ai putut vedea în anotimpul acesta constelația Scorpionului? Eu, însumi, privind întreaga noapte la cer, am văzut numai stelele Sad‑Bulà şi Aş‑Sinak – stând față-n față, în timp ce Ali‑Djahba  – era în coborâre… Auzi, neghiobul! Le‑ai încurcat, o, paznic al măgarilor, care te‑ai apucat de lucruri la care nu te pricepi… Ai luat drept Scorpion stelele Ali-Haka, stele care stau acum împotriva stelelor Ali‑Buteân!

392

393

Cămătarul Djafar avea douăsprezece vase cu aur, pline până la vârf; el însă voia să aibă cel puțin douăzeci. Şi cu tot meşteşugul de a înşela oamenii, treburile îi mergeau cam greu în ultimul timp. – Dacă aş putea, o, Alah! să mă scap de gheb… îşi spunea, visând; atunci oamenii n‑ar fugi de mine aşa şi nu mi‑ar bănui viclenia din vorbe. I‑aş putea amăgi mai uşor – şi câştigurile mi‑ar creşte… Când s‑a răspândit vestea că noul înțelept al emirului, Hussein Huslin de la Bagdad e un mare meşter în lecuirea boalelor, Djafar, luând panerul cu daruri, se duse întins la palat, arătându‑se întâi lui Arslanbec. Acesta, după ce‑i văzu darurile, îi spuse cu bunăvoință: – Ai sosit la vreme, stimate Djafar! stăpânul nostru e vesel astăzi – şi cred că nu te va respinge… Emirul, după ce l‑a ascultat, i‑a primit darul,  – o mare podoabă de aur – şi a poruncit să fie chemat înțeleptul. – Hussein Huslin! i‑a spus el, după ce Nastratin Hogea şi‑a plecat genunchii, închinându‑i‑se; iată: îl ai în față pe Djafar – cămătarul, credinciosul nostru rob, care e demn de laudă în fața noastră… Îți dau poruncă să‑l lecuieşti fără întârziere de gheb, şontorogeală şi albeață… După care, emirul se‑ntoarse, făcând semn că nu mai are nimic de adăugat. Nastratin se înclină şi ieşi; cămătarul ieşi în urma lui târându‑şi ghebul, ca o broască-țestoasă. – Mai repede, Hussein Huslin! rosti el, nerecunoscându‑l sub barba falsă pe Nastratin Hogea; să ne grăbim! Vreau să fiu vindecat până la coborârea nopții… Ai auzit ce‑a poruncit emirul: să mă vindeci îndată…

Nastratin, blestema în gândul lui şi pe emir, şi pe cămătar, şi pe sine însuşi – căci prea îşi lăudase înțelepciunea! Dar, oricum, se va descurca! Djafar îl trăgea de mânecă, silindu‑l să‑şi grăbească pasul. Ulițele erau pustii. Colbul fierbinte îi frigea picioarele. Mergând, se întreba: „Cum să mă descurc?” Deodată, a tresărit, s‑a oprit: „A… Mi se pare că a venit vremea să‑mi împlinesc jurământul!”… Şi deveni deodată vesel. „Da! A venit vremea! O, tu, cămătarule! Jupuitorul săracilor! Azi, te voi îneca”… Şi spre a nu‑i vedea cămătarul strălucirea din ochi, întoarse capul în altă parte. După un colț, într‑o ulicioară unde vântul ridica vârtejuri de colb, Djafar i‑o luă înainte, deschizându‑i portița casei şi poftindu‑l. După un gard jos, în frunziş, Nastratin desluşi nişte râsete uşoare ca şopotele: erau roabele cămătarului care se bucurau de sosirea oaspetelui. Dar după ce cămătarul aruncă în partea aceea o căutătură grozavă – în frunziş s‑a făcut tăcere… Nastratin spunea, în gând: „Femei roabe! Azi vă voi reda libertatea!”… Încăperea în care l‑a poftit cămătarul, n-avea ferestre; uşa se închidea cu trei lacăte, cât şi cu o mulțime de zăvoare, a căror taină o ştia numai stăpânul casei. Şi Djafar gâfâia, sforăia, deschizându‑le. Aici se aflau şi cele douăsprezece vase cu bani – şi tot aici dormea cămătarul, pe‑o scândură goală. – Dezbracă-te! îi porunci Nastratin Hogea. Djafar se dezbrăcă, arătându‑şi toată hâzenia grozavă a trupului. După ce‑a încuiat uşa, Nastratin Hogea îşi începu descântecele. În vremea asta, s‑au strâns la poartă multe din neamurile lui Djafar, care, datorându‑i bani, nădăjduiau că azi le va ierta de plată. – Ridică‑te! îi porunci Nastratin. Tot acum vei merge cu mine la iazul Sfântului Turahan  – şi te vei scufunda în apele‑i sfinte! Trebuie, pentru vindecarea ta… – Iazul Sfântului Turahan! strigă cămătarul, înspăimântat. Odată, era să mă‑nec acolo! Nu uita, Hussein Huslin, că nu ştiu înota! – Tot drumul, vei citi fără întrerupere, rugăciuni! Afară de asta, i‑ați o pungă – şi fiecărui om întâlnit în cale, îi vei da câte o monedă de aur… Oftând şi gemând, Djafar îndeplini totul, cu sfințenie. Pe cale, au întâlnit feluriți oameni: meşteşugari, cerşetori, țărani – şi schimbând fețe‑fețe, Djafar le dăruia câte o monedă de aur. În urma lor veneau neamurile, chemate anume de către Nastratin, spre a fi de față, ca nu cumva să‑l învinuiască după aceea că a pus la cale înecarea cămătarului. Soarele coborâse dincolo de acoperişuri. Umbrele arborilor se întinseră peste iaz, întunecându‑l. Bâzâiau țânțarii. Djafar, dezbrăcându‑se, porni spre apă. – E adânc, Hussein Huslin! Uiți că nu ştiu să înot?

394

395

Supărat, el vorbi încă mult timp după aceea despre adevăratele aşezări ale stelelor. Nastratin Hogea îl asculta, căutând să‑şi întipărească totul în minte, spre a nu greşi, când va mai sta de vorbă cu emirul, în fața înțelepților. – O, nepriceputule! Fiu, nepot şi strănepot de neghiob! continuă înțeleptul. Nu ştii că acum luna se află în a nouăsprezecea fază – Aş-Sual – îndreptată spre semnul Săgetătorului? Şi că soarta oamenilor e arătată numai de acest semn şi nicidecum de altele – după cum scris este în cartea neîntrecutului înțelept între înțelepți Sihab‑ad-dina-Mahmud‑ibn-Karadji… ,,Şihab‑ad‑dina‑Mahmud‑ibn-Karadji”… repetă Nastratin Hogea, întipărindu‑şi bine în minte; chiar mâine, în fața emirului, îl voi înfrunta pe înțeleptul bărbos în recunoaşterea acestei cărți – spre a‑l băga în boală cu știința mea…

Capitolul IV

Neamurile, îl priveau în tăcere. El, după ce a înconjurat iazul, căutând locul cel mai puțin adânc, ținându‑se de tufe, încercă apa cu vârful piciorului. – E rece! rosti cu glas plângăreț; ochii i s‑au bulbucat. – Prea te codeşti! i‑a răspuns Nastratin. Dacă vrei să te vindeci, intră!… Djafar intră în iaz, încet, cu băgare de seamă. Chiar lângă mal, apa îl cuprinse până la brâu. Lintița îi gâdila trupul. După aceea, valul i‑a cuprins ghebul; dar Nastratin Hogea îl tot îndemna: – Mai… Mai… Până la urechi!… Astfel, nu mă prind să te vindec! Îndrăzneşte, hai, stimate Djafar! Încă un pic de curaj! Încă un pas! Încă! – Bâl! Bâl… bolborosi Djafar, scufundându‑se cu totul. – Se îneacă! Se îneacă! răcneau neamurile. Şi împingându‑se, îi aruncau crengi, bețe, de care să se apuce. Unii, voiau să‑l scape din toată inima; alții, numai, se prefăceau fiecare după suma ce i‑o datora. Nastratin Hogea răcnea mai tare decât toți: – Dă‑mi mâna, stimate Djafar! Auzi? Dă‑mi mâna! Căci ştia mai dinainte că la auzul cuvântului ,,dă‑mi”, Djafar va încremeni… – Dă‑mi! Dă‑mi! răcneau neamurile, într‑un glas. Cămătarul se zbătea, bolborosea, ieşind deasupra tot mai rar şi mai rar… Şi de bună seamă s‑ar fi înecat în apele acelea sfinte, dacă nu s‑ar fi arătat deodată un cărător de apă, alergând cu burdufurile goale în spinare. – Cămătarul! strigă el, uitându‑se cum se îneacă Djafar. Şi se zvârli în iaz, aşa îmbrăcat cum era, strigând: – Na‑ți! Na‑ți!… Cămătarul i s‑a şi apucat de mână şi îndată fu scos pe mal. – Nu l‑ați ştiut scăpa… spuse cărătorul de apă către neamuri, în timp ce Djafar începea să‑şi vină în fire. Voi răcneați: „Dă‑mi!” – pe când trebuia strigat: „Na‑ți!”… Cred că ştiți că stimatul Djafar era să se mai înece odată, tot aici – şi l‑a scos un om călare pe‑un măgar sur… De la omul acela am învățat eu cum se scot cămătarii de la înec… Am ținut minte. Azi, învățătura aceea mi‑a fost de folos… Nastratin Hogea asculta muşcându‑şi buzele. ,,Vasăzică l‑au scos pe Djafar de la înec de două ori: odată cu mâinile mele; a doua oară cu mâinile acestui cărător de apă… Îl voi îneca totuşi, chiar dac‑ar trebui să mai stau încă un an la Buhara”… Djafar, revenindu‑şi în fire, începu a striga: – O, Hussein Huslin! Te‑ai apucat să mă vindeci şi în loc de asta, era să mă îneci! Jur că niciodată în viață nu mă voi apropia de iazul acesta, mai mult de o sută de paşi… Ce fel de înțelept eşti, Hussein Huslin, dacă nu

ştii cum se scot oamenii din apă? Te‑a întrecut în înțelepciune un sacagiu! Dați‑mi halatul şi turbanul! Să plecăm, Hussein Huslin! Vine întunericul – şi trebuie să sfârşim ceea ce am început! Cărătorule de apă! adăugă el, ridicându‑se: nu uita că sorocul datoriei ți se împlineşte peste o săptămână!… Dar eu vreau să te răsplătesc… şi‑ți iert jumătate… adică nu! voiam să‑ți spun un sfert… nu, nu… o zecime din datorie… Ți‑i destul, căci puteam să ies şi singur la mal, fără ajutorul tău… – O, stimate Djafar! rosti omul, cu un fel de ruşine; n‑ai fi putut ieşi fără ajutorul meu! Iartă‑mi cel puțin un sfert! – Aha! Vasăzică m-ai scăpat cu gând de câştig! Vasăzică a vorbit în tine nu simțământul de bun musulman, ci numai dorința de câştig! Trebuie să fii pedepsit! Nu‑ți mai iert nimic din datorie. Cărătorul de apă plecă cu capul în pământ. Nastratin Hogea îl privea cu milă; iar lui Djafar îi arunca priviri pline de ură şi scârbă. – Ce gândeşti, Hussein Huslin, despre lăcomia acestui om? – Stai puțin… îi răspunse Nastratin Hogea; ai uitat că eşti dator să dăruieşti fiecărui om întâlnit în cale câte‑o monedă de aur… De ce nu i‑ai dat şi omului acestuia? – O, nenorocire mie! O, ruinare! strigă cămătarul: Trebuie să‑i mai dau şi bani acestui om, demn de dispreț pentru lăcomia lui? Şi dezlegându‑şi punga, aruncă o monedă de aur pe urma cărătorului de apă. – Aceasta să fie ultima! A căzut întunericul, n‑o să mai întâlnim niciun om, la întoarcere… Dar nu degeaba stătuse la şoaptă Nastratin Hogea cu cărătorul de apă; căci, în timp ce cămătarul mergea înainte, Nastratin după dânsul – şi‑n urma lor neamurile – după cincizeci de paşi cărătorul de apă le ieşi înainte dintr‑o uliță. Cămătarul vru să‑l ocolească, dar Nastratin Hogea îi porunci oprindu‑l: – Nu uita, Djafar! fiecărui întâlnit! Djafar gemu în întuneric, dezlegându‑şi punga din nou. – Hussein Huslin, uită‑te; este acelaşi om… – Fiecărui întâlnit! repetă Nastratin Hogea. Şi iarăşi şi iarăşi se auzea geamătul lui Djafar în întuneric, dezlegând punga. Asta a durat tot drumul, căci cărătorul de apă îi ieşea înainte la fiecare cincizeci de paşi. Djafar gâfâia, răsufla greu, iar fața îi era scăldată în sudori. Şi vrând să mai rămână cu ceva bani  – grăbea pasul tot mai tare până ce o rupse la fugă… Dar putea el, oare, şchiopătând, să se ia la întrecere cu cărătorul de apă? Căci acesta, alerga înnebunit parcă: sărea gardurile şi‑i ieşea mereu înainte, la alte colțuri de uliță. Asta s‑a ­întâmplat

396

397

de cincizeci de ori şi, în sfârşit, tocmai când Djafar ajunse la poarta casei, omul sări de pe acoperiş întâmpinându‑l… După ce luă ultima monedă, căzu la pământ, în nesimțire, de atâta alergătură… Djafar sări peste portiță, în curte, Nastratin Hogea, după dânsul. – Hussein Huslin! răcni cămătarul, turbat, aruncându‑i punga goală la picioare; Hussein Huslin, lecuirea mă costă prea scump!… Am cheltuit mai mult de trei mii de arginți cu darurile, milosteniile şi cu cărătorul de apă! – Linişteşte‑te! îi spuse Nastratin; peste o jumătate de oră vei fi răsplătit! Să se aprindă un foc mare în mijlocul curții!… În vreme ce servitorii adunau lemnele şi aprindeau focul, Nastratin Hogea plănuia cum să‑l prostească pe cămătar, astfel ca la urmă, acesta să iasă vinovat de nereuşita vindecării. Între timp, focul izbucni deodată, întinzându‑şi limbile roşii spre frunzele viei. – Dezbracă‑te, Djafar, şi înconjoară focul de trei ori! îi porunci Nastratin Hogea, numai pentru a mai câştiga timp. Neamurile se uitau în tăcere. Djafar, înconjurând focul, semăna cu o maimuță priponită, astfel îşi mişca brațele care‑i atârnau până la genunchi. Nastratin Hogea, privindu‑l, oftă deodată, uşurat; găsise ceea ce‑i trebuia! – Aduceți o plapumă! porunci el, cu glas puternic. Djafar! Şi voi toți! Apropiați‑vă! Neamurile se strânseră roată în juru‑i; Djafar fu culcat la pământ în mijlocul lor. – Ascultați! Îndată îl voi acoperi pe Djafar cu plapuma aceasta – şi voi citi rugăciuni. Voi toți veți ține ochii strâns închişi şi veți spune după mine într-un glas cu Djafar, cuvintele rugăciunii. Când voi ridica plapoma, Djafar se va ridica vindecat! Dar vă spun dinainte că trebuie să țineți seamă de un lucru; iar dacă unul din voi nu va ține seamă de lucrul acela, Djafar nu se va vindeca! Ascultați şi băgați‑vă bine în cap… Neamurile tăceau, gata să-l asculte. – În timp ce veți spune după mine rugăciunea cuvânt cu cuvânt, foarte rar şi cu glas tare – nimeni din voi şi mai cu seamă Djafar, să nu vă gândiți la… maimuță. Dacă unul din voi va prinde a se gândi la maimuță sau, şi mai rău, dacă‑şi va închipui coada ei, dosul ei roşiatic, fața‑i respingătoare şi fălcile galbene, atunci – vindecarea nu se va mai face, căci nu se poate săvârşi un lucru evlavios când ni‑i gândul la o ființă atât de spurcată ca maimuța… Ați înțeles? – Înțeles! răspunseră neamurile. – Fii gata, Djafar! Închide ochii… rosti Nastratin, luminat la față, acoperindu‑l pe Djafar cu plapoma. Iar voi – se întoarse el spre neamuri, nu uitați ce v‑am spus: nu vă gândiți la maimuță!

Şi rosti primele cuvinte ale rugăciunii, cântând: „Alah atotputernic, atotînțelept, atotştiutor! Cu puterea sfintelor semne Alif, Lam, Mim şi Ra trimite vindecarea nemernicului tău rob Djafar!”… – „Alah atotputernic, atotînțelept, atotştiutor!”… spuneau neamurile, pe felurite glasuri. Şi iată că pe fața unuia din ei, Nastratin văzu o mare nelinişte; altul începu a tuşi, al treilea încurcă vorbele, iar al patrulea scutura din cap, alungându‑şi un gând necurat… Peste un minut, Djafar însuşi prinse a se frământa sub plapomă: căci mutra hâdă a unei maimuțe, cu coada lungă, cu fălcile galbene, îi zgândări închipuirea, scoțând limba la dânsul, arătându‑i dosul roşu, rotund, adică locurile cele mai necuvincioase pentru privirea unui musulman… Nastratin, care citea mai departe rugăciunea cu glas tare, s‑a oprit deodată, ascultând parcă. Neamurile au tăcut; unii, speriați, au sărit îu lături. Djafar scrâşnea sub plapomă, căci maimuța îi făcea nişte semne, lipsite cu totul de bună-cuviință… – Cum! a tunat glasul lui Nastratin Hogea; o! voi diavolilor şi batjocoritori ai lui Alah! Mi‑ați călcat porunca! Ați îndrăznit ca în vreme ce eu citeam rugăciunea către Alah, să vă gândiți la ceea ce v‑am oprit! Şi zmulgând plapoma de pe Djafar, continuă: – Pentru asta m‑ai chemat? Abia acum înțeleg că nici nu vrei vindecarea! Ai vrut numai să‑mi înjoseşti înțelepciunea, după vreun îndemn al duşmanilor! Dar pe Alah! Djafar, păzeşte‑te! Chiar mâine, emirul va afla totul! Îi voi spune că în timp ce eu citeam rugăciunea, tu te gândeai la maimuță, anume pentru a batjocori pe Alah! Bagă de seamă Djafar! Şi voi toți ceilalți, băgați de seamă – fapta asta nu se va trece aşa! Ştiți ce pedeapsă li se cuvine celor ce batjocoresc pe Alah! Şi pentru că ştiau ce pedeapsă ar fi primit, cu drept cuvânt, pentru păcatul lor – neamurile au încremenit de groază, iar Djafar prinse a bâlbâi, căutând vorbe de iertare… Dar Nastratin Hogea nu‑l mai asculta, plecând repede, trânti portița în urmă‑i, cu toată puterea. Luna răsări deodată, cernind peste Buhara o lumină dulce şi moale. Iar în casa lui Djafar, sfada a ținut până târziu: toți se batjocoreau căutând să‑l prindă pe cel ce s‑a gândit cel dintâi la maimuță…

398

399

Capitolul V Plecând de la Djafar, Nastratin Hogea porni spre locuința lui de la palat. Buhara se odihnea, după muncile de peste zi. Întunericul avea unduiri răcoroase; pe sub punți, apa suna lin. Stropitorii udaseră marile colburi ale ulițelor atât de tare, că pe alocuri, picioarele lui Nastratin lunecau prin adevărate noroaie. Grădinile întunecate răspândeau răcoroase şi proaspete miresme. Din depărtările cerului, stelele clipind, parcă‑i făceau semne prietenoase. „Da!… îşi spunea el, zâmbind în întuneric; viața nu‑i chiar aşa de urâtă, pentru unul care poartă pe umeri un cap, şi nu o oală goală”… Trecând prin piață, văzu luminile primitoare ale ceaihanului lui Ali. Bătu în uşa din dos. Ali îi deschise. După ce s‑au îmbrățişat cu prietenie, intrară amândoi în încăperea întunecată din fund. Ali încuie uşa cu grijă şi aprinse opaițul. Prin pereții subțiri, ajungeau până la ei glasuri răzlețe şi sunete de ceşti. – Totul e gata… îi şoptea Ali; o aştept pe Guldjan aici. Iusup‑potcovarul i-a găsit o ascunzătoare. Măgarul stă pregătit, zi şi noapte; e sănătos, are poftă de mâncare – şi s‑a îngrăşat… – Îți mulțumesc, Ali! Nu ştiu dacă te voi putea răsplăti vreodată… – Lasă… îi răspunse Ali. Să nu mai vorbim despre asta… Vrei un ceai? După ce se întoarse cu ceainicul, s‑au aşezat față‑n față şi vorbeau pe şoptite. Ali îi arătă halatul bărbătesc, pregătit pentru Guldjan – şi un mare turban, care să‑i acopere cozile… După ce‑au pus totul la cale şi Nastratin se pregătea de plecare, auzi prin perete un glas cunoscut. Deschizând puțin uşa dinspre ceaihanărie, desluşi şi mai bine glasul spionului ciupit de vărsat. Nastratin împinse uşa şi dintr‑o privire văzu toată încăperea. Spionul, într‑un halat bogat, cu turban, cu barbă falsă, povestea unui grup de târgoveți cu un glas larg: – Acel care tot timpul se da drept Nastratin Hogea, nu era Nastratin Hogea! Era un şmecher! Adevăratul Nastratin Hogea sunt eu,  – dar m‑am lepădat demult, de toate rătăcirile, dându‑mi seama de pierzania şi necredința în care căzusem… Eu, adevăratul Nastratin Hogea, vă sfătuiesc pe toți să faceți ca mine… În sfârşit, eu am înțeles că marele şi asemănătorul cu soarele, emirul, este cu adevărat înlocuitorul lui Alah pe pământ – lucru care se dovedeşte prin neasemuita‑i înțelepciune, evlavie şi milostivire… Aceasta v‑o spun eu, adevăratul Nastratin Hogea… – Ehe… rosti Nastratin Hogea către Ali, făcându‑i semn cu cotul; uite ce pozne‑mi face, crezând că am părăsit oraşul… Trebuie să-i aduc aminte

de mine! Ali, dă‑mi un halat vechi! Îmi las în încăperea asta barba falsă, halatul scump şi turbanul… Ali îi aduse un halat care slujea de multă vreme la aşternut; era murdar, rupt şi plin de purici. – Faci crescătorie de purici, Ali? îl întrebă Nastratin, în timp ce îmbrăca halatul adus; vrei să deschizi cu ei o măcelărie? Vezi să nu te mănânce înainte de a‑i tăia… Cu aceste cuvinte, ieşi în uliță; Ali s‑a dus la muşteriii lui, aşteptând cu nerăbdare să vadă ce se va petrece. Dar n‑a avut de aşteptat mult, căci Nastratin Hogea se ivi în prag, ca un om peste măsură de ostenit, în urma unui drum lung de cel puțin o zi. Făcând câțiva paşi, se aşeză într‑un ungher şi ceru un ceai. Nimeni nu‑l băgă în seamă. Căci, nu era Buhara plină de drumeți? Ciupitul, spunea mai departe: – Multe mi‑au fost rătăcirile… Dar acum, eu, Nastratin Hogea, m‑am căit şi‑am jurat să fiu evlavios, să îndeplinesc toate poruncile Islamului, să mă supun emirului, vizirilor şi străjilor. Jurând astfel, mi‑am găsit liniştea şi fericirea, mărindu‑mi bogăția sufletului. Înainte, eram un târâie‑brâu demn de scârbă; acum trăiesc cum se cuvine să trăiască un bun musulman. Un văcar cu biciul sub brâu, îi întinse, cu sfială o ceaşcă de ceai: – Am venit la Buhara, tocmai din Cocanda, o, neasemuit Nastratin Hogea! Multe am auzit despre înțelepciunea ta, dar niciodată în viață nu m-am aşteptat să te întâlnesc şi chiar să vorbesc cu tine… Voi istorisi tuturora despre întâlnirea aceasta şi le voi spune cuvintele tale… – Aşa! Aşa! a dat din cap cu bunăvoință, ciupitul; spune tuturora că Nastratin Hogea s‑a pocăit, lepădându‑se de toate rătăcirile… Că acum a devenit un evlavios musulman, robul credincios al emirului… Să ştie toți lucrul acesta… – Te‑aş întreba, o, Nastratin Hogea! tu care cu nimeni nu poți fi asemănat! Te‑aş întreba ceva… Fiind un musulman evlavios, n‑aş vrea să calc legile Islamului în nicio împrejurare. Spune‑mi: ce trebuie să facă un bun musulman, când se găseşte scăldându‑se în râu şi aude glasul muezinului chemând credincioşii la rugăciune? În care parte trebuie să‑şi întoarcă fața? Ciupitul zâmbi, îngăduitor: – De bună seamă, spre Mecca… Un glas din ungher rosti: – Să te întorci în partea unde‑ți sunt hainele! Asta, pentru a nu te întoarce acasă în pielea goală… Toți şi‑au coborât privirile, zâmbind în ascuns, ca să nu‑i vadă ciupitul. – Cine‑i în ungher? întrebă acesta, cu glas puternic.

400

401

Fața lui Nastratin nu se desluşea în umbră. – Măi coate‑goale! Vrei să te întreci în înțelepciune cu Nastratin Hogea? – Da’ de unde? Eu, un nemernic… răspunse Nastratin Hogea, bându‑şi mai departe ceaiul. Atunci, s‑a îndreptat spre ciupit un țăran cu bărbuță neagră: – Spune‑mi, o, evlaviosule Nastratin Hogea: când un drept-credincios musulman se află la o înmormântare, unde‑i mai bine să se găsească după legile Islamului: înainte sau în urma năsăliei? Ciupitul, cu arătătorul ridicat, era gata să răspundă; dar glasul din ungher i‑o luă înainte: – Tot un drac!… Ori înainte, ori în urmă: numai pe năsălie nu… Ali ținându‑şi de râs pântecele, căzu pe laiță. Şi nici ceilalți nu s‑au putut stăpâni. Omul din colț arăta a fi un mare coțcar… Ciupitul, supărat, întoarse capul spre el, abia stăpânindu‑se: – Hei, măi! Cum te cheamă? Ai o limbă prea lungă… Vezi să nu ți‑o pierzi… Nu mi‑ar fi greu deloc să‑l fac praf, cu ascuțimea mea de minte… continuă ciupitul, întorcându‑se spre oamenii din juru‑i; dar ne aflăm la un sfat evlavios, pentru tămăduirea sufletului, sfat în care n‑are ce căuta ascuțimea de minte… Toate îşi au vremea lor – de aceea las cuvintele acestui flenduros, fără răspuns… Şi aşa, eu Nastratin Hogea, vă chem pe toți, o, voi musulmanilor! să urmați în toate pilda mea: dați respect preoților! supuneți‑vă stăpânilor! şi zilele fericirii vor pogorî în casele voastre… În primul rând, nu dați ascultare golanilor deocheați care ar spune că ei sunt Nastratin Hogea, ca, de pildă, golanul care nu de mult îşi făcea de cap în Buhara şi care a dispărut fără urmă, îndată ce‑a auzit de sosirea adevăratului Nastratin Hogea… Puneți mâna pe aceşti ticăloşi şi dați‑i în seama emirului! – Adevărat! stigă Nastratin Hogea, ieşind la lumină. Toți l‑au recunoscut şi‑au încremenit. Ciupitul s‑a făcut alb la față. – Vasăzică, tu eşti adevăratul Nastratin Hogea? îl întrebă Nastratin, apropiindu‑se de dânsul. Ciupitul, privi împrejur, încurcat; fălcile îi tremurau; totuşi, răspunse: – Da! Eu sunt adevăratul Nastratin Hogea! Iar ceilalți, împreună cu tine, sunt nişte mincinoşi! – Musulmani, ce stați şi vă uitați? A recunoscut singur că‑i Nastratin Hogea. Apuca‑ți‑l! Țineți‑l!… Oare n‑ați auzit porunca emirului? Nu ştiți ce trebuie să faceți cu Nastratin Hogea? Înhățați‑l! Altfel veți fi pedepsiți, ca tăinuitori! Puneți mâna pe el! Şi‑i smulse barba falsă.

Toți l‑au recunoscut pe spionul ciupit de vărsat, cu nasul turtit, cu ochii iscoditori. – A recunoscut el singur! strigă Nastratin Hogea, făcând semn spre oamenii din dreapta. Apucați‑l! făcu el semn către cei din stânga. Ali a pus mâna pe el, cel dintâi. Ciupitul se smucea să fugă. – Dar au sărit sacagiii, țăranii, meşteşugarii. O vreme, nu s‑a mai văzut nimic, decât o mulțime de pumni ridicându‑se şi coborând. Iar Nastratin Hogea muncea mai tare decât toți… – Am glumit! striga ciupitul, gemând. O, musulmanilor, am glumit! Nu sunt Nastratin Hogea! Lăsați‑mă! – Minți! strigă Nastratin Hogea şi lucra cu pumnii, parcă frământa aluatul… Minți! Ai recunoscut cu gura ta – şi noi te‑am auzit! O, musulmanilor! Noi toți suntem credincioşii fără margini ai emirului – şi trebuie să‑i împlinim poruncile întocmai! De aceea băteți‑l, o, musulmanilor! Târâți‑l în curte, ca să‑l predăm străjilor! Dați‑i bătaie, întru slava lui Alah şi‑a emirului!… Ciupitul a fost târât în curte. Şi‑n timp ce‑l târau, oamenii nu şi‑au slăbit deloc râvna pumnilor. Nastratin Hogea, trăgându‑i un picior ceva mai jos de spate, s‑a reîntors la Ali. – Ah… rosti el, ştergându‑şi sudoarea; am lucrat cu toată slava! Trebuie să‑mi schimb straiele! Auzi, Ali? Departe, se auzeau strigăte mânioase şi vaietele ciupitului; mult rău făcuse el locuitorilor Buharei… Şi acum, aceştia, îl răsplăteau cum trebuie, îndeplinind totodată şi porunca emirului. Ali, râzând mulțumit şi bucuros, îşi netezea pântecele. – Asta, ca să ție minte! rosti el; de‑acum, nu‑mi va mai intra în ceaihan… În încăperea din fund, Nastratin Hogea şi‑a schimbat îmbrăcămintea, şi şi‑a pus barba falsă – devenind din nou Hussein Huslin, înțeleptul de la Bagdad… Intrând în palat, auzi pe cineva gemând în corpul de gardă. Şi s‑a arătat acolo. Ciupitul, umflat tot, stâlcit, boțit, sta întins pe pat – iar Arslanbec sta plecat asupra lui cu un felinar în mână. – Ce s‑a întâmplat, stimate Arslanbec? întrebă Nastratin Hogea, cu glas nevinovat. – Foarte proastă afacere, Hussein Huslin! Vagabondul Nastratin Hogea s‑a reîntors în Buhara – şi a reuşit să‑l bată pe cel mai iscusit spion al nostru, care din porunca mea se dădea drept Nastratin Hogea şi ținea predici,

402

403

Capitolul VI

cu scopul de a slăbi vătămătoarea înrâurire a adevăratului Nastratin Hogea asupra minții buharienilor. Dar, vezi unde am ajuns? – Oh! Oh! se văieta ciupitul, ridicându‑şi fața plină de vânătăi şi de sânge. Niciodată nu mă voi mai lega de el, de acest vagabond blestemat – căci ştiu că la o altă întâlnire mă va omorî… Nu vreau să mai fiu spion. Chiar mâine plec undeva departe, unde nu mă ştie nimeni şi mă voi apuca de muncă cinstită… „Văd că prietenii mei s‑au stârnit cu toată inima”… îşi spunea Nastratin Hogea, cercetând fața ciupitului, la lumina felinarului; şi simți un val uşor de milă… ,,Dacă până la palat ar mai fi fost cale de două sute de paşi, nu cred să mai fi ajuns viu. Vom vedea dacă pățania asta îi va sluji ca învățare de minte”… A doua zi, odată cu zorile, Nastratin Hogea îl văzu de la fereastra din turn, ieşind prin porțile palatului, cu o legăturică în mână. Şchiopăta, când cu piciorul drept, când cu cel stâng; îşi apăsa, când umerii, când pieptul, când coastele, când spinarea; după câțiva paşi, se aşeza jos ca să răsufle; şi astfel a tăiat piața târgului înălbită de cele dintâi lumini ale răsăritului, dispărând printre acoperişurile joase ale şandramalelor. După negurile nopții coborî peste Buhara o dimineață limpede, trandafirie, strălucitoare de rouă; soarele strălucea ca într-o biruință. Păsările cântau, ciripeau, uruiau; fluturii urcau tot mai sus, spre săgetările caldului aur solar. O albină intră bâzâind în încăperea lui Nastratin Hogea, spre mierea din vasul aşezat pe fereastă. Soarele, stăvechiul şi neschimbatul prieten al lui Nastratin, se înălța tot mai sus şi mai sus. În fiecare dimineață, Nastratin îl privea şi se bucura ca şi cum nu l‑ar fi văzut de ani şi ani… Asemeni unui Dumnezeu bun şi darnic – soarele îşi revărsa mila peste toți la fel, bucurându‑se, răspândindu‑şi frumusețile glorioase peste întreaga lume, la fel. Revărsa aceleaşi minuni luminate atât asupra norilor de colb, cât şi asupra zveltelor minarete; arginta frunzele grele de rouă, apele, florile, ierburile; până şi spinul trist şi sărac, uitat şi neînzestrat de natură cu alese podoabe, se bucura şi el – şi, spre mărirea soarelui – lucea şi strălucea, ca presărat cu praf de mărgăritare… Putea, oare, Nastratin Hogea, să nu tresară în fața acestui strălucitor prieten? Iată: arborele cu greaua‑i podoabă de frunze, tremura parcă, la atingerea razelor… Şi sub blânda atingere, Nastratin ar fi vrut să fie şi el un arbore cu veşmânt de frunze; pe minaretul din apropiere, uruiau porumbeii, curățindu‑şi aripile: Nastratin ar fi vrut să capete şi el aripi, să şi le spele în bătaia lină a razelor; în fereastră zburdau doi fluturi: el ar fi vrut să fie cel de‑al treilea, să zboare tustrei împreună, prin lumina soarelui…

Îndată după orele dimineții, peste Buhara coborî arşița. Totul era pregătit pentru fugă. Nastratin Hogea urcă la prizonierul din turn. – Sorocul zilelor tale de prizonier se sfârşeşte, o, preaînțeleptule Hussein Huslin! La noapte părăsesc palatul! Îți voi lăsa odaia descuiată, dar să nu ieşi din ea decât peste două zile. Dacă ieşi mai curând, se poate întâmpla ca eu să mai fiu pe‑aici – şi voi fi silit să te învinovățesc că ai fugit şi să te dau pe mâna călăului… Adio! Rămâi cu bine, o, Hussein Huslin, înțelept din Bagdad!… Te împuternicesc să dezvălui emirului adevărul şi să‑i spui numele meu! Ascultă cu luare‑aminte: eu sunt Nastratin Hogea!… – O… strigă bătrânul, sărind înapoi; şi n‑a mai putut spune niciun cuvânt. Uşa a scârțâit, închizându‑se. Paşii lui Nastratin nu se mai auzeau. Atunci, bătrânul s‑a apropiat cu băgare de seamă de uşă. Văzând că‑i descuiată, o deschise încet, scoțând capul, pândind; dar nu mai era nimeni. – Nu! Mai bine stau aici o săptămână, decât să mai dau ochii cu Nastratin Hogea! îşi spuse el, închizând repede uşa pe dinăuntru, cu zăvoarele… Seara, când pe cerul verde-adânc al Buharei răsăreau cele dintâi stele, Nastratin Hogea, cu un ulcior de lut în mână, s‑a apropiat de străjile care păzeau poarta haremului. Aceştia, fără să‑l vadă, îşi continuau vorba: – Uitați‑vă: a mai căzut o stea… rosti soldatul cel gras şi leneş. Dacă ele cad, cum spui tu, pe pământ, de ce nu le găsesc oamenii? – Poate cad în mare… răspunse al doilea soldat. – Hei! Mândri soldați! chemați‑l pe mai‑marele eunucilor! Trebuie să‑i dau leacul pentru roaba cea bolnavă… Mai‑marele eunucilor luă cu multă evlavie ulciorul în care nu era nimic  – decât doar un fel de cretă amestecată cu apă  – şi după ce ascultă îndrumările asupra luării doctoriei, se îndepărtă. – O, înțeleptule Hussein Huslin! i s‑a adresat soldatul cel gras şi leneş; tu ştii totul pe lume – şi înțelepciunea ta margini n‑are… Spune‑mi: când cad stelele, de ce nu le găsesc oamenii pe pământ? – Dar cum, voi nu ştiți? răspunse Nastratin, fără a zâmbi; căzând, stelele se desfac şi se împrăştie în mii şi mii de bani de argint pe care‑i culeg cerşetorii. Ştiu oameni care s‑au îmbogățit aşa… Soldații s‑au privit mirați. Nastratin plecă, râzând în sinea lui de prostia soldaților, fără să‑şi dea seama cât folos va avea din această glumă…

404

405

Stătu în turn, până la miezul nopții. Oraşul şi palatul s‑au scufundat în linişte; luminile s‑au stins. Nu mai putea zăbovi. Nopțile de vară sunt scurte. Coborî, furişându‑se prin locuri acoperite de umbră, spre harem. „Poate că soldații au adormit…” gândi el. Dar mare i‑a fost ciuda, auzindu‑le sfatul domol! – Iată: dacă ar cădea aici măcar o stea… spunea soldatul cel gras şi leneş – am aduna arginții şi ne‑am îmbogăți deodată… – Eu nu cred totuşi că stelele se prefac în bani de argint… spuse soldatul al doilea. – Nu uita… adăugă cel gras şi leneş; aşa a spus înțeleptul de la Bagdad, a cărui înțelepciune e de toți cunoscută şi care niciodată nu greşeşte… „Fiți blestemați! le spuse Nastratin Hogea în gând, ascunzându‑se în umbră. Cine dracu, m‑a pus să le spun despre stele? Acum, vor pălăvrăgi până mâine! Va trebui s‑amân fuga”… Mii de stele ardeau deasupra Buharei, în înălțimile nepătrunse. Deodată, una a scânteiat căzând; apoi altă stea alunecă după dânsa, lăsând în cerurile verzi o urmă lungă de aur. Era în mijlocul verii, în preajma ploilor de stele. – Dacă s-ar risipi în bani de argint… începu cel de‑al doilea soldat. Nastratin Hogea avu de-a odată un gând: scoase repede punga plină cu arginți. Aşteptă cam mult, până să cadă alte stele. Şi când una căzu, el azvârli o monedă la picioarele soldaților. Argintul, căzut pe piatră, a răsunat lin. Soldații au înmărmurit; după aceea s‑au ridicat, privindu‑se unul pe altul. – Ai auzit? întrebă cel gras şi leneş, cu glas tremurat. – Am auzit… bâlbâi al doilea. Nastratin Hogea mai azvârli una. Argintul străluci vesel în razele lunii. Soldatul cel gras şi leneş a răcnit scurt şi s-a zvârlit cu burta pe dânsa. – Ai… Ai prins-o? bâlbâi soldatul al doilea. – Am… Am prins‑o… răspunse primul tremurând – şi‑i arătă moneda. Pe ceruri au prins a luneca alte câteva stele, una după alta, scânteind. Atunci Nastratin Hogea începu a arunca arginții, câte‑o mână plină. Liniştea nopții s‑a turburat de linul lor răsunet. Soldații, înnebuniți, şi‑au aruncat sulițele, repezindu‑se la pământ, căutând, apucându‑le. – Am găsit! strigă unul, răguşit. Iat‑o!… Al doilea, se târa tăcut, şi curând prinse a bâlbâi, găsind o grămadă întreagă de monede. Nastratin Hogea, mai aruncând câteva, se furişă repede prin portiță. După aceea, paşii i se scufundau în covoarele persiene, furişându‑se spre Guldjan. Eunucii dormeau.

Fata l‑a întâmpinat cu o sărutare fierbinte şi s‑a lipit de dânsul, tremurând. – Mai repede! şopti el. Nu i‑a oprit nimeni; numai un eunuc s‑a zvârcolit şi a oftat prin somn. Nastratin Hogea se plecă spre el. Dar, se vede că eunucul mai avea zile – căci adormi la loc butuc. Încăperile erau slab luminate de lună. Nastratin se opri în portiță, pândind. Soldații, stând pe brânci, cu ochii la cer, aşteptau căderea stelelor. Nastratin Hogea azvârli cu toată puterea o mână de arginți; monedele căzură undeva, departe, după umbra adâncă a arborilor. Soldații, tropăind din ciubote, se repeziră într‑acolo; înnebuniți parcă, nu mai vedeau nimic înainte şi răsuflând greu, strigând cu glas răguşit, se îmbulzeau ca urşii, de‑a dreptul prin tufişuri, lăsând pe crengi bucăți de pantaloni şi halate. În noaptea aceea, puteau fi furate toate roabele. – Mai repede! Mai repede! spunea Nastratin Hogea, trăgând fata după dânsul. S‑au urcat în turn. Nastratin scoase de sub aşternut frânghia anume pregătită. – E prea sus… Mi‑i frică… şopti Guldjan. Supărat, Nastratin, îi porunci: – Coboară! Şi o împinse uşor de spate. Ea a închis ochii – şi alunecând pe piatra netedă se simți deodată plutind prin văzduh; apoi simți sub picioare pământul. – Fugi! Fugi! auzi glasul lui Nastratin Hogea, de sus. El, stând în fereastră, începu a trage frânghia. Fata se dezlegă repede şi porni în fugă prin piața pustie. Nu ştia Guldjan că‑n clipa aceea, tot palatul era cuprins de turburare. Căci mai‑marele eunucilor, care, de pe urma bătăii primite nu de mult, îşi făcea acum slujba cu toată inima – intrând pe la miezul nopții în încăperea Guldjanei, îi găsi patul gol. Mai‑marele eunucilor alergă de‑a dreptul la emir; emirul l‑a chemat pe Arslanbec; Arslanbec a trezit străjile, străjile au aprins torțele – şi tot palatul s‑a umplut de sunetul scuturilor şi al sulițelor. Înțeleptul din Bagdad fu chemat în grabă. Emirul l‑a întâmpinat cu răcnete de jale. – Iată, Hussein Huslin, până unde a ajuns dezmățul în țara Buharei. Dacă eu, marele emir, n‑am linişte în palatul meu, din cauza golanului Nastratin Hogea… S‑a mai întâmplat cândva, la vreun palat de emir, să se fure o fată din harem? – O, mare emir! intră în vorbă Bachtiar: poate că nu Nastratin Hogea a făcut treaba asta!

406

407

Până aproape de răsăritul soarelui, Nastratin Hogea stătu de vorbă cu emirul, spunându‑şi planurile, pentru prinderea zurbagiului. Planurile erau care de care mai hâtre şi mai grozave, ceea ce plăcu foarte mult emirului.

Dimineața, primind o pungă cu aur, pentru cheltuieli, Nastratin Hogea s‑a suit în turn pentru ultima dată, – după ce‑şi puse punga în brâul de piele – privi încăperea şi nu‑şi putu opri un suspin. Plecând, lăsa în locuința aceasta unde petrecuse atâtea nopți albe şi‑l chinuiseră atâtea gânduri – o parte din sufletul lui… Apoi trântind uşa în urmă‑i, păşea repede prin gangurile de piatră – spre întâlnirea cu libertatea. Lumea întreagă îi era deschisă înainte! Îl chemau nesfârşitele drumuri, trecătorile, cărările munților; pădurile verzi îi făgăduiau adăpost în umbra moilor frunzişuri; râurile îl chemau să‑şi potolească setea cu apa rece; păsările se pregăteau să‑l întâmpine cu cântece noi… Prea mult stătuse în închisoarea de aur, el, veselul vagabond Nastratin Hogea… Dar, ajungând la poartă, inima i‑a înghețat deodată. Oprindu-se, se sprijini de perete, ca să nu cadă… Prin porțile deschise larg, intrau unul după altul, cu capetele plecate, legați, prietenii lui: olarul Niaz, Ali, potcovarul Iusup şi mulți alți, toți cei cu care stătuse el de vorbă, cei care‑i dăduseră cândva o cană cu apă, – sau o mână de fân pentru măgar, toți erau aduşi acum la palatul emirului. Convoiul îl încheia Arslanbec. Când s‑a dezmeticit Nastratin Hogea, porțile erau închise de mult. Curtea era goală. Prizionerii fuseseră coborâți în hrube. Nastratin îl căută în grabă pe Arslanbec. – Ce s‑a întâmplat cinstitule Arslanbec? De unde sunt oamenii aceştia? Ce crimă au săvârşit? – Aceşti oameni sunt tăinuitorii zurbagiului. L‑au ținut ascuns… răspunse Arslanbec nemulțumit. Spionii mei i‑au pândit, iar astăzi ei vor fi judecați în fața poporului şi vor fi supuşi crâncenelor chinuri, dacă nu vor preda… Nastratin Hogea rămase la palat. Putea pleca acum când prietenii îi erau amenințați cu moartea? La amiază, armata ieşi în piață, înconjurând în trei cordoane tribuna judecătorilor. Norodul, vestit prin strigăte, aştepta în tăcere. Cerul era înflăcărat de arşiță. Porțile palatului s‑au deschis – şi‑au ieşit în rânduiala cunoscută, întâi vestitorii, după ei străjile, muzicanții, elefanții, suita şi în sfârşit baldachinul emirului. Poporul căzu cu fața la pământ. Emirul şi‑a luat locul pe tron, sus pe tribună, sub baldachin. Şi iată că prin porțile palatului au fost aduşi osândiții. Mulțimea i‑a întâmpinat cu strigăte. Călăii sporovăiau, pregătind topoarele, sulițele, frânghiile. Azi, aveau o zi grea: căci aveau de omorât şaizeci de oameni.

408

409

– Dar cine altul? Nu vi s‑a făcut cunoscut azi dimineață că el s‑a întors în Buhara? Iar peste noapte a fost răpită o roabă care era mireasa lui… Cine altul putea să facă asta, dacă nu Nastratin Hogea? Căutați-l! Puneți străji pretutindeni! Cred că încă n‑a părăsit palatul! Ține minte, Arslanbec: ți s‑a dus capul! Străjile răscoleau, căutau, prin toate colțurile. Torțele revărsau clătinătoare lumini sângerii. Nastratin Hogea căuta mai grozav decât toți: răscolea covoare, căuta cu bățul prin bazinele de marmură; striga, răcnea, se uita prin ceainice, prin oale, şi chiar prin găuri de şoarece. Întorcându‑se în dormitorul emirului, îşi făcu darea de seamă: – Mare stăpân! Nastratin Hogea a dovedit s‑o şteargă… – Hussein Huslin! Mă miră uşurința cu care gândeşti… Dacă stă ascuns undeva? Vasăzică poate să‑mi intre oricând în dormitor! Străjile! Să vină străjile! răcni el, înspăimântat de gândul acesta. Pe ziduri, băteau tunurile; emirul, ghemuit într‑un colț, strigă cât îl ținea gura: – Străjile! Străjile! Şi nu s‑a oprit din strigăte, până ce nu i‑a pus Arslanbec câte treizeci de soldați la fiecare uşă – şi câte zece la fiecare fereastră… Numai atunci a ieşit din colț, spunând cu glas plângăreț: – Hussein Huslin, ce crezi? Nu cumva se află ascuns chiar aici în dormitor? – Uşile şi ferestrele sunt păzite! În încăperea asta, suntem numai noi amândoi! – Dar nu va trece nerăsplătită răpirea acelei roabe, strigă emirul; spaima i se prefăcu în furie; sucea şi strângea degetele – ca şi cum ar fi avut între ele gâtul lui Nastratin Hogea. – O, Hussein, Huslin! Mânia şi revolta mea n‑au margini… Nu! de data aceasta nu‑mi va scăpa din mâini nepedepsit! Am dat poruncă lui Arslanbec, iar tu Hussein Huslin trebuie să‑ți dai toată stăruința pentru prinderea golanului! Mâine, vei părăsi palatul şi nu te vei întoarce fără dânsul… Clipind din ochii vicleni şi limpezi, Nastratin Hogea se înclină până la pământ…

Capitolul VII

Bătrânul Niaz era în capul convoiului. Călăii îl țineau strâns, de amândouă brațele. În dreapta lui, era spânzurătoarea; în stânga, butucul pentru tăierea capului; iar drept în față, îi sta țeapa ascuțită. Marele-vizir, Bachtiar, vorbi cu glas puternic. – În numele lui Alah cel milostiv şi îndurător!… Stăpânul acestui oraş şi soarele lumii, emirul din Buhara, cântărind în cumpăna dreptății păcatele ce le‑au săvârşit şaizeci dintre supuşii lui, prin ascunderea duşmanului lui Alah şi al marelui emir – pe batjocoritorul lui Dumnezeu, zurbagiul, semănătorul dezbinărilor, purtătorul multor fapte nedemne, Nastratin Hogea, a hotărât cele ce urmează: olarul Niaz, cel mai vinovat tăinuitor, la care numitul golan cu numele de Nastratin Hogea a stat ascuns mult timp, va fi ucis, prin despărțirea capului de trup… În ce priveşte restul condamnaților, prima pedeapsă va fi vederea uciderii lui Niaz, pentru ca privind, să‑şi închipuie moartea lor şi mai îngrozitoare… Despre felul cum va fi ucis fiecare în parte, vom arăta la timp… Liniştea era aşa de adâncă, încât vorbele lui Bachtiar răsunară până departe peste mulțimi. – Să ştie toți… a continuat el, ridicând glasul, că şi pe viitor, toți cei ce-l vor tăinui pe Nastratin Hogea, vor păți la fel şi niciunul nu va scăpa din mâinile călăului… Însă, dacă unul dintre osândiți va arăta locul unde se află ascuns zurbagiul, nu numai că va fi scăpat el însuşi de moarte şi va fi răsplătit de emir şi de binecuvântarea cerului, dar va scăpa şi pe ceilalți osândiți! Olarule Niaz! Poți să te salvezi pe tine însuți şi pe ceilalți – dacă ne arăți locul unde se află Nastratin Hogea! Cu capul plecat, Niaz tăcea, Bachtiar i se mai adresă o dată. După care Niaz răspunse: – Nu! Nu pot arăta locul acela… Atunci călăii l‑au târât pe locul caznei. Din mulțime s‑a auzit un strigăt. Bătrânul s‑a aşezat în genunchi, potrivindu‑şi gâtul pe butuc. În clipa aceea, Nastratin Hogea, făcându-şi loc printre curteni, ieşi drept în fața emirului. – O, stăpâne, răcni el aşa de tare, ca să‑l audă tot poporul. Dă poruncă să se oprească osânda! Vi‑l prind eu, tot acum, pe Nastratin Hogea! Emirul l‑a privit cu ochii holbați. Mulțimea prinse a se frământa. Călăul, la semnul emirului, coborî toporul. – O, stăpâne! răcni Nastratin Hogea; va fi cu drept să‑i osândeşti pe aceşti neînsemnați tăinuitori, câtă vreme tăinuitorul cel mai vinovat, la care Nastratin Hogea a locuit în ultimul timp şi locuieşte şi‑acum; la care s‑a ospătat, s‑a adăpat, de la care primea daruri şi‑l îngrijea în fel şi chip – nu‑i prins încă?

– Ai dreptate! i‑a răspuns emirul. Dacă un astfel de tăinuitor este, cu dreptate trebuie să‑i tăiem întâi capul lui… Dar arată‑ni‑l, Hussein Huslin! Prin mulțime trecu un murmur; oamenii vorbeau repede, trecându‑şi unii altora cuvintele emirului. – Dar dacă marele emir nu va vrea să‑l ucidă pe tăinuitorul acela? Dacă‑l va lăsa cu viață? Atunci drept va fi să ucidă pe oamenii aceştia? Emirul, tot mai mirat, i‑a răspuns: – Dacă nu voi dori să‑l osândesc pe tăinuitorul acela – atunci de bună seamă că nici pe-aceştia nu‑i voi osândi… Dar ce pricini m‑ar putea sili să nu‑l osândesc? Unde‑i? Arată‑mi‑l! Şi tot acum îi vom despărți capul de trup… Nastratin Hogea se adresă poporului: – Oameni buni! Ați auzit cuvântul emirului? A spus că dacă nu va voi să‑l ucidă pe tăinuitorul cel mai vinovat pe care eu îl voi arăta îndată, atunci şi aceşti neînsemnați tăinuitori vor fi lăsați liberi să se întoarcă pe la casele lor… Aşa‑i, stăpâne? – Aşa‑i, Hussein Huslin! Îți dau cuvântul meu! Dar arată‑mi‑l odată… – Ați auzit? se adresă Nastratin Hogea, din nou, poporului. Emirul şi‑a dat cuvântul… După aceea, oftă adânc. Mii de ochi îl priveau țintă. Niaz a încercat să se ridice, dar căzu din nou. Atunci Nastratin Hogea, cu glas puternic, rosti către emir, arătându‑l cu mâna întinsă: – Tăinuitorul acela eşti tu! Şi‑şi smulse turbanul şi barba falsă… Peste liniştea de moarte, s‑a auzit numai un adânc „ah!”… scos din miile de piepturi ale poporului. Curtenii au înlemnit. Emirul, cu ochii holbați, îşi frământa buzele. Dar liniştea n‑a fost de lungă durată. – Nastratin Hogea! Nastratin Hogea! începu să răcnească mulțimea. – Nastratin Hogea! au şoptit curtenii cu spaimă. – Nastratin Hogea! strigă Arslanbec. – Da! Eu sunt! Ei, ce spui acum, emirule? Dă poruncă să ți se taie capul! M‑ai ținut la palat; m‑ai ospătat la masa ta; mi‑ai dat daruri; am fost omul tău de încredere şi mi‑ai cerut părerea, în toate treburile. Tu m‑ai tăinuit, emirule! Dă poruncă să ți se taie capul! Cât ai întoarce palma, Nastratin Hogea fu prins şi legat. El nu s‑a împotrivit, ci a strigat numai: – Emirul a făgăduit liberarea acestor osândiți!… Voi, oameni buni, ați auzit când şi‑a dat cuvântul! Poporul începu a fremăta, ca o mare sub vifore. Cele trei rânduri de soldați abia‑i mai țineau piept. Iar răcnetele poporului nu mai conteneau: – Dați drumul osândiților!

410

411

– Emirul să‑şi țină cuvântul! – Eliberați osândiții… Freamătul creştea tot mai mult şi mai mult. Soldații dădeau înapoi, sub puterea poporului. Atunci Bachtiar se plecă spre emir: – Stăpâne, poporul se va răscula! să eliberăm osândiții!… Emirul aprobă, cu un semn din cap. – Emirul îşi ține cuvântul! strigă Bachtiar. Străjile s‑au dat la o parte, deschizând drum osândiților, care, îndată, s-au amestecat în mulțime. Pe Nastratin Hogea l‑au dus la palat. Mulți oameni strigau în urma lui plângând: – Adio, Nastratin Hogea! Adio, dragul nostru, alesule Nastratin Hogea! Tu ne vei trăi de‑a pururi în inimi… El păşea cu fruntea sus. La porțile palatului, s‑a oprit, întorcându‑se spre mulțime, făcându‑i, cu mâna, un semn de rămas-bun. Mulțimea i‑a răspuns, printr‑un strigăt puternic. Emirul se aşeză cu grabă în baldachin. Şi procesiunea porni înapoi, intrând în palat.

Divanul s‑a adunat în grabă, pentru a‑l judeca pe Nastratin Hogea. Adevăratul Hussein Huslin, înțeleptul de la Bagdad, eliberat, în sfârşit, din închisoare, veni şi el la judecată. Nastratin Hogea îi făcu, prieteneşte, cu ochiul, la care Hussein Huslin sări ca ars din perini, fâsâind de mânie. Judecata n‑a durat mult. Nastratin Hogea fu osândit la moarte. Rămânea să se aleagă felul cum îl vor ucide. – O, mare stăpân! vorbi Arslanbec; după părerea mea, acest ucigaş trebuie tras în țeapă – ca să‑şi sfârşească viața în crâncene chinuri… Nastratin Hogea n‑a mişcat măcar din sprâncene; sta liniştit şi zâmbea cu fața luminată de soarele care pătrundea în încăpere printr‑o fereastră de sus. – Nu! hotărî emirul; sultanul Turciei l‑a tras odată în țeapă pe acest zurbagiu, dar, după cum vedeți, cunoaşte un mijloc de a suferi fără a muri în urma unei astfel de osânde; altfel, n‑ar fi scăpat viu din mâinile sultanului… – Atunci să i se taie capul… îşi dădu cu părerea Bachtiar; adevărat că moartea aceasta este foarte uşoară, dar în schimb moare de bună seamă! – Nu! răspunse emirul: Califul din Bagdad i‑a tăiat odată capul. – Dar el totuşi e viu…

Demnitarii, dându‑şi părerea pe rând, propuneau să‑l spânzure, să‑l jupoaie. Dar emirul, care‑l pândea pe Nastratin, respinse toate propunerile, nevăzând pe fața lui niciun semn de frică; ceea ce dovedea că mijloacele propuse nu erau cele bune. Demnitarii, nedumeriți, tăcură. Emirul era mânios. Atunci s‑a ridicat înțeleptul de la Bagdad. Şi pentru că vorbea prima dată în fața emirului, se gândise mult asupra sfatului ce urma să‑l dea, spre a‑i face praf pe toți ceilalți, cu înțelepciunea lui. – O, mare poruncitor al Universului! Dacă acest ucigaş a scăpat până acum nevătămat din feluritele osânde, dovadă este că el e ajutat de duhul necurat, acel duh al cărui nume nu se cuvine pomenit a fi în fața unui emir! Şi zicând astfel, înțeleptul îşi suflă peste umăr, la care toți cei de față îşi suflară peste umăr, afară de Nastratin Hogea. – Şi, judecând şi cântărind totul în ce priveşte acest ucigaş… îşi continuă înțeleptul cuvântul – marele nostru emir a respins toate mijloacele propuse, îngrijorat că puterea aceea necurată va ajuta din nou ucigaşului să scape de dreapta pedeapsă… Dar mai este încă un fel de moarte – la care Nastratin Hogea n‑a fost supus: înecarea! Şi terminând cuvântul, înțeleptul de la Bagdad ridică fruntea, semeț. Nastratin Hogea s‑a cutremurat. Emirul, văzându‑i cutremurul, strigă: – A‑ha! Iată taina… Iar Nastratin Hogea, în timpul acesta, gândea în sinea lui: „Bine că au adus vorba despre duhuri necurate! Asta înseamnă să mai am nădejde”… – Am aflat din cărți că în Buhara se află un iaz sfânt, cu numele Turahan. Se înțelege, o, mare emir! că puterea necurată va îndrăzni să se sloboadă şi spre apele acestui iaz, de aceea se cuvine, o, stăpâne! să‑l scufundăm pe ucigaş cu capul în sfintele ape, pentru mai mult timp – şi astfel, va muri de bună seamă… – Iată un sfat înțelept, care se cuvine a fi răsplătit… strigă emirul. Au hotărât ca după asfințitul soarelui, în fața poporului întreg, Nastratin Hogea să fie înecat în apele sfinte ale Şeicului Turahan; dar spre a nu se întâmpla ca osânditul să scape pe drum, au hotărât să fie scos din curtea palatului într-un sac de piele – şi să fie aruncat în iaz aşa, cu sac cu tot. Toată ziua s‑au auzit topoarele pe malurile iazului: lemnarii pregăteau tribuna. Ştiau prea bine lemnarii la ce‑i trebuia emirului tribuna aceea; dar, ce puteau face? Căci la spatele fiecăruia din ei stătea câte‑un soldat… Lucrau tăcuți, posomorâți, încruntați. Sfârşind lucrul, n‑au vrut să primească plată, depărtându‑se cu ochii plecați.

412

413

Capitolul VIII

Covoare scumpe împodobeau tribuna şi tot locul din preajmă. Poporul trebuia să privească de pe malul din fața tribunei. Iscoadele vesteau că oraşul se frământă. De aceea Arslanbec a adus o groază de armată pe malul iazului – a pus tunuri gata de tragere. Pentru ca poporul să nu se repeadă şi să‑l răpească pe Nastratin Hogea, Arslanbec porunci să se pregătească patru saci umpluți cu cârpe, pe care sâ‑i trimită la iaz prin ulițele pline de oameni – iar sacul cu Nastratin Hogea porunci să fie dus în ascuns, pe ulițe dosnice. Ba, a mers şi mai departe cu şiretenia: lângă fiecare sac fals a pus câte o gardă de opt soldați, iar la sacul cu Nastratin Hogea – numai trei… – Vă voi trimite veste de la iaz… spuse Arslanbec către străji; cei patru saci falşi trebuie să plece îndată, unul după altul; al cincilea, cel cu ucigaşul, ceva mai târziu şi‑n ascuns – după ce mulțimea de gură‑cască de la porțile palatului se va fi luat după sacii falşi… M‑ați înțeles bine? Nu uitați că răspundeți cu capul… Odată cu pogorârea serii, în piață darabanele prinseră a suna. Mulțimea porni din toate părțile, spre iaz. Curând, sosi emirul cu suita. Sus pe tribună s‑au aprins torțele. Flăcările sfârâind la înclinarea vântului, tremurau, roşii, pe fața iazului. Malul din față era scufundat în întuneric. De pe tribuna luminată, mulțimea nu se vedea; dar se auzea cum se mişcă, cum freamătă, amestecându‑şi vuietul glasurilor cu vuietul plin de spaimă al vântului de noapte. Bachtiar, cu o voce puternică, dădu citire hotărârii emirului, vestind mulțimii osândirea lui Nastratin Hogea. Când a tăcut el, vântul a gemut tânguindu‑se; iar odată cu geamătul lui – se auzi dincolo, pe malul întunecat, geamătul surd al mulțimii. – Arslanbec! porunci emirul, şi glasul îi tremura; de ce merge aşa de încet? – Am trimis vestitorul de mult, o stăpâne! De-odată, s‑au auzit strigăte în întuneric; sunau săbiile, ca la o învălmăşeală. Emirul, săltându‑se din tron, privi speriat în juru‑i. În zarea luminii au apărut opt soldați fără sac. – Unde‑i ucigaşul? răcni emirul. – Ni l‑au răpit… – Arslanbec!… Vezi? – O, stăpâne! a răspuns Arslanbec. Umilitul tău rob a prevăzut totul… În sacul răpit, erau numai cârpe vechi… Larma încăierării se auzi în altă parte a nopții, din nou. Arslanbec se grăbi să‑l liniştească pe emir: – Lasă, o, stăpâne! În sacul pe care vor să‑l ia, tot petece sunt!

După ce l‑au scos soldații din închisoare, Nastratin Hogea i‑a întrebat: – Înseamnă că mă veți duce în spinare? Păcat că nu mi‑i măgarul aici, că s‑ar strica de râs… – Taci! Curând vei plânge! i‑au răspuns ei, cu răutate în glas. Şi aducând un sac strâmt, s‑au pus pe lucru, ghemuindu‑l în el pe Nastratin Hogea. – O, slugi ale Diavolului! striga acesta, frânt în trei. N‑ați găsit un sac mai larg? – Nu‑i nimic! spuneau soldații, apăsându‑l cu pumnii, cu genunchii, leoarcă de sudoare. – Nu vei suferi mult timp! Ei! nu te întinde aşa, o, fiu al păcatului, că‑ndată te legăm cu genunchii la gură! În sfârşit, după multă trudă, au reuşit să‑l bage şi după ce i‑au apăsat şi capul au legat gura sacului cu frânghia. Sacul era strâmt şi mirosea groaznic. Pe sufletul lui Nastratin Hogea coborî negura: nu mai era nicio scăpare… Şi se ruga: „O, tu destin care‑mi eşti mamă! Tu atotputernică întâmplare care m‑ai păzit până azi; unde sunteți? De ce nu‑mi veniți în ajutor?” Soldații duceau sacul pe rând, tot câte două sute de paşi. Nastratin socotea, după opririle soldaților, cât drum au mers, cât mai era până la iaz. Ştia bine că soarta nu vine niciodată în ajutorul celui care stă cu mâinile‑n sân şi se tânguie. Calea e pentru drumețul cel hotărât! Poate slăbi, poate să i se îndoaie genunchii; el trebuie să meargă tot înainte şi înainte, târându‑se în coate şi-n genunchi – şi numaidecât i se va arăta pe zarea pustiului o caravană de negustori oprită la loc de popas… şi se va găsi şi pentru drumețul hotărât o cămilă liberă – pe care să ajungă acolo unde s‑a pornit! Acel ce stă în drum şi se tânguie, nu va găsi milă nici la oameni, nici la pietrele aspre. El va muri de sete în pustietăți – iar stârvul i‑l vor

414

415

Primul sac l‑a răpit Ali cu prietenii lui; al doilea, potcovarii conduşi de Iusup; al treilea l‑au răpit olarii – dar tot plin cu cârpe era… Cel de al patrulea sac a fost adus la tribună. Soldații, la lumina torțelor, în fața întregii mulțimi, după ce‑l dezlegară la gură, l‑au deşertat de cârpe deasupra apei. Mulțimea a amuțit de nedumerire. Arslanbec îşi freca mâinile de mulțumire. Venea la rând sacul al cincilea  – dar soldații care trebuia să‑l aducă întârziau…

Capitolul IX

roade puturoasele hiene – oasele i le va acoperi nisipul… Câți mor cu zile, numai pentru că nu vor cu adevărat să trăiască! O astfel de moarte, Nastratin Hogea o socotea nedemnă şi ruşinoasă! – Nu! îşi spuse în sine, strângând dinții, cu îndârjire; nu! Nu vreau să mor azi! Nu vreau să mor! Dar ce putea să facă, ghemuit într‑un sac, unde nici nu se putea mişca? Genunchii şi coatele îi erau strâns lipite de trup. Liberă îi era numai limba… – O, vestiți militari! vorbi el, din sac. Opriți‑vă o clipă! Aş vrea ca înainte de moarte să‑mi rostesc rugăciunile, pentru ca preamilostivul Alah să‑mi ia sufletul în luminatele lui locuințe. Soldații au pus sacul jos. – Citeşte! spuseră ei; dar din sac nu te scoatem. Citeşte‑ți rugăciunile în sac… – Dar unde ne găsim? Vă întreb, ca să mă întoarceți cu fața spre geamia cea mai apropiată. – Suntem la porțile Carşinului. Împrejur sunt numai geamii, ori încotro te‑ai întoarce cu fața… Citeşte‑ți rugăciunea mai repede! Nu putem întârzia. – Vă mulțumesc, o, evlavioşi luptători! rosti Nastratin Hogea cu voce tristă. Şi începu a se ruga cu glas tare, ascultând în acelaşi… timp şi sfatul soldaților. – O, cum nu ne‑am priceput că noul cititor în stele este chiar Nastratin Hogea! Dacă l‑am fi recunoscut şi l‑am fi prins, primeam de la emir o mare răsplată! Nastratin Hogea, ştiind că lăcomia le era legea vieții, încercă să se folosească de lăcomia aceasta, spre a‑i îndepărta de la sac, măcar pentru câteva minute. Poate va reuşi în timpul acela să rupă frânghia, sau îl va elibera vreun trecător… – Sfârşeşte‑ți rugăciunea mai repede! îi spuneau soldații, lovind sacul cu piciorul; auzi? N‑avem timp de pierdut! – Numai un minut, glorioşi soldați! Mai am o singură rugăciune: O, mare şi atotputernic Alah! Fă aşa fel ca omul care va găsi cei zece mii de arginți îngropați de mine, să numere din ei una mie arginți şi să‑i ducă la geamie, dându‑i preotului, ca să se roage pentru sufletul meu un an întreg. Auzind de cei zece mii de arginți, soldații au tăcut. Nastratin Hogea nu‑i putea vedea, dar ştia ce fețe aveau în clipa aceea, cum se priveau dându‑şi coate. – Hai! Duceți‑mă mai departe! spuse el, cu glas blând. În mâinile lui Alah îmi încredințez sufletul! Soldații se codeau.

– Ne‑om odihni puțin… rosti unul din ei. O, Nastratin Hogea! Să nu ne crezi oameni răi şi lipsiți de inimă! Numai slujba ne face să ne purtăm cu tine aşa de crud! Dacă am putea trăi, noi şi familiile noastre, fără leafa emirului, ți‑am da drumul îndată… – Ce spui?… şopti al doilea, înspăimântat; dacă‑i dăm drumul, emirul ne taie capetele… – Taci… şuieră glasul celui dintâi; numai banii să‑i primim! Al treilea soldat, care tăcuse tot timpul, intră în vorbă: – Tare mi‑i greu să văd pe omul care se pocăieşte numai înaintea morții! rosti el, făcând cu ochiul spre ceilalți soldați. Eu nu sunt aşa! M‑am pocăit de mult şi duc o viață evlavioasă. Dar evlavia în vorbe, fără a fi însoțită de fapte pe placul lui Alah, este o evlavie moartă… continuă el, în timp ce tovarăşii lui îşi țineau gurile cu palma ca să nu râdă în hohote, căci al treilea soldat era un vestit desfrânat şi jucător în zaruri. Iată… continuă el; eu, de pildă, îmi însoțesc evlavia cu faptele, şi anume: zidesc la mine‑n sat o mare geamie şi cheltuiesc tot, încât nici nu am cu ce‑mi hrăni familia… Unul dintre soldați nu s‑a putut stăpâni şi înecându‑l râsul se feri la o parte. – Strâng ban cu ban… continuă evlaviosul şi totuşi geamia creşte prea încet, lucru care-mi umple inima de durere… zilele acestea mi‑am vândut vaca… Dar chiar dac‑ar trebui să‑mi vând şi ciubotele, sunt gata să umblu desculț numai să pot sfârşi geamia începută… Nastratin Hogea scânci din sac. Soldații s-au privit, făcându‑şi semne: treaba mergea bine… Şi‑1 ghiontiră cu cotul pe soldatul al treilea, care strigă numaidecât: – O, dacă aş întâlni un om, care mi‑ar dărui opt sau zece mii de arginți pentru terminarea geamiei: Jur că vreme de cinci sau zece ani, s-ar face în geamia aceea rugăciuni zilnice, pentru numele lui iar fumul mirositoarelor mirodenii ar urca pe sub cupole, spre Alah, însoțind rugăciunile! Primul soldat îi răspunse: – O, prieten evlavios! Eu n‑am zece mii, dar poate că te vei îndura să primeşti ultimii mei bani, cinci sute de arginți… Nu respinge micul meu dar, căci aş vrea să te ajut în dreapta‑ți faptă… – Iar eu… zise al doilea soldat, abia ținându‑şi râsul… Eu am numai trei sute… – O, drept-credinciosule! O, evlaviosule! a strigat Nastratin Hogea, sughițând în plâns. Cât de rău îmi pare că nu‑ți pot săruta poalele halatului… Sunt un mare păcătos; dar te rog: fii milostiv cu mine şi nu‑mi respinge darul! Am zece mii de arginți. Când prin înşelăciune mă aflam la palatul emirului, el îmi dăruia pungi cu argint şi aur. Am adunat zece

416

417

mii de arginți şi‑am hotărât să‑i ascund, ca în ziua când voi fugi, să‑i iau cu mine. Deoarece am hotărât să fug prin porțile Carşinului, am îngropat banii în cimitir, sub o veche piatră de mormânt… – În cartierul Carşinului! strigară soldații. – Cu alte cuvinte, banii se află aproape?… – Da! Acum ne găsim în partea de Răsărit a cimitirului şi dac‑am trece pe acolo… Unde? Unde se află banii ascunşi? – În partea de apus a cimitirului… răspunse Nastratin Hogea. Dar, jură‑mi întâi, o, evlaviosule soldat, că mi se va pomeni numele în geamie, în fiecare zi, timp de zece ani… – Jur! răspunse soldatul, tremurând de nerăbdare. Jur în numele lui Alah şi‑al lui Mahomed‑proorocul! Dar spune mai repede locul unde‑ți sunt banii… Plecați asupra sacului, soldații aşteptau răspunsul. Nastratin Hogea îi auzea cum răsuflă greu, ca după o fugă lungă. – În partea de apus a cimitirului, sunt trei pietre străvechi, aşezate pe mormânt în triunghi. Sub fiecare piatră am îngropat câte trei mii trei sute treizeci şi trei de arginți şi o treime… – Aşezate în triunghi… repetară soldații, într‑un glas. Şi s‑au sfătuit ca doi din ei să meargă să ia banii, iar al treilea să păzească sacul. Însă Nastratin Hogea ştia bine că al treilea soldat nu va sta prea mult lângă sac; ceea ce s‑a şi întâmplat; căci, rămas singur, soldatul a început a tuşi, a pufni pe nări neliniştit, plimbându‑se încoace şi încolo pe uliță. După sunetul paşilor şi‑al suliței după pufneala pe nas şi după tuse, Nastratin îi ghicea gândurile: omul crăpa de grijă, gândindu‑se la cei trei mii trei sute treizeci şi trei de arginți, partea lui. Nastratin Hogea aştepta cu răbdare. – Ce mult zăbovesc! spuse soldatul. – Poate că după ce‑au luat banii îi ascund în altă parte ca să‑i împărțiți mâine, tustrei… a răspuns Nastratin Hogea. Lovitura nimeri în plin. Soldatul răsuflă greu. După aceea prinse să caşte prefăcut. – O, cum aş vrea… rosti Nastratin, să aud înainte de moarte o istorisire pentru mântuirea sufletului. Ştii tu, soldatule, o astfel de istorisire? – Nu ştiu… răspunse el, mânios. Nu cunosc istorii pentru mântuirea sufletului! Am obosit. Mă duc să mă întind pe iarbă… Şi pe când se depărta, Nastratin Hogea îi desluşi întâi paşii înceți, rari, dar după aceea auzi un adevărat tropot de ciubote în fugă spre cimitir…

Ceasul scăpării sosise. Dar în zadar se frământa şi se răsucea Nastratin Hogea în sac, căci nu putea rupe frânghia… – Un trecător! O, soartă… trimite‑mi un trecător! se ruga el. Iar soarta i‑a trimis un trecător. Soarta şi întâmplarea care sar totdeauna în ajutorul celui plin de hotărâre să lupte până la capăt! (Despre asta am vorbit şi mai sus, dar adevărul nu poate păli din cauza repetării!) Nastratin Hogea se lupta din toate puterile să‑şi scape viața şi nu se putea ca soarta să nu‑l ajute! Trecătorul mergea încet, chiar prin mijlocul drumului; după sunetul mersului, Nastratin Hogea înțelese că trecătorul acela era şchiop; şi nu era un om tânăr, deoarece, mergând, răsufla greu. Sacul se afla în mijlocul drumului. Trecătorul s-a oprit şi l‑a privit îndelung, cercetându‑l de vreo două ori cu vârful piciorului. – Ce sac o fi acesta? Cum de‑a ajuns aici? se întrebă cu glas scârțâit trecătorul. Nastratin Hogea (o, bucurie fără margini!) recunoscu glasul cămătarului Djafar. Ghebosul se întorcea dintr-un sat depărtat unde-şi strânsese datoriile. Încă nu fusese pe acasă şi nu se întâlnise cu nimeni în drum, aşa că nu ştia nimic despre cele întâmplate în oraş. Nastratin Hogea nu se mai îndoia de scăpare… Numai de nu s‑ar întoarce soldații! Tuşi încet, ca să nu se sperie cămătarul. – E‑he! Dar aici e‑un om! strigă Djafar, depărtându‑se. – De bună seamă că‑i un om! răspunse Nastratin Hogea, cu glas schimbat; ce te miri? – Cum „ce te miri”? De ce te‑ai băgat în sac? – Dacă m‑am băgat, înseamnă că trebuia să mă bag! Vezi‑ți de drum şi nu mă plictisi cu aşa întrebări! Nastratin Hogea ştia că Djafar plesnea de curiozitate – şi că nu va pleca. – Cu adevărat, ciudată întâmplare! spuse cămătarul, să întâlneşti pe drum un om închis într‑un sac! Te‑a băgat cineva cu de‑a sila? – Cu de‑a sila! râse Nastratin Hogea. Aş fi plătit eu şase sute de arginți, ca să mă bage în sac cu de‑a sila? – Şase sute de arginți! Pentru ce‑ai plătit banii aceştia? – O, drumețule! Îți voi spune toată istoria, – dacă‑mi dai cuvântul că după ce‑o vei auzi, vei pleca în drumul tău, şi nu‑mi vei mai tulbura liniştea. Sacul acesta este al unui arab care locuieşte în Buhara şi acest sac are meşteşug de a lecui toate bolile şi schilodirile. Stăpânul lui îl împrumută doar pentru mulți bani şi nu la oricare: eu am fost şchiop, ghebos, chior de‑un ochi – şi iată: dorind să mă însor, tatăl miresei, pentru a nu‑şi băga

418

419

fata în boale cu urâțenia mea, m‑a dus la acel arab şi am căpătat sacul pentru patru ore, plătindu‑i şase sute de arginți… Şi pentru că sacul are putere numai în preajma cimitirelor, am venit aici îndată după asfințitul soarelui, lângă vechiul cimitir al Carşinului, împreună cu tatăl miresei mele care, după ce‑a legat sacul cu frânghia, s‑a depărtat, căci prezența unui om străin poate strica totul. Stăpânul sacului mi‑a spus din vreme că îndată ce voi rămânea singur, vor veni lângă mine trei diavoli, sunând din aripi de aramă şi cu glasuri omeneşti vor întreba: „În care loc de cimitir ai îngropat cei zece mii de arginți?” La care, eu trebuie să răspund cu următorul descântec: „Acel care poartă scut de aramă, acela are şi fruntea de aramă. În locul şoimului stă cucuveaua; o, diavoli! căutaţi acolo unde n‑ați ascuns nimic şi pupați‑mi măgarul sub coadă…” Aşa s‑a şi întâmplat: diavolii s‑au arătat, întrebându‑mă: „Unde sunt îngropați cei zece mii de arginți?” Auzindu‑mi răspunsul, diavolii s‑au supărat, s‑au înfuriat şi‑au prins a mă bate, dar ținând minte învățătura arabului, continuam să strig: — Acel care poartă scut de aramă, acela are şi fruntea de aramă… Pupați‑mi măgarul sub coadă!… Diavolii au înşfăcat sacul şi m‑au dus într‑un loc necunoscut. Mai departe, nu mai ştiu nimic. M-am trezit peste două ceasuri în locul de unde m‑au înşfăcat, vindecat cu totul… Ghebul mi‑a dispărut; picioarele mi s‑au îndreptat; ochiul a început a vedea… Acum, mai stau în sac pentru că am plătit bani… De bună seamă că am făcut o greşeală că n‑am vorbit cu vreun om care are cam aceleaşi urâțenii; am fi putut lua sacul pe jumătate şi vindecarea ne‑ar fi costat numai câte trei sute arginți. Dar ce s‑a făcut, nu se mai poate desface. Las’ să se piardă banii! Bine că m‑am vindecat. Iar acum, drumețule, după ce ai aflat totul, te rog ține‑ți cuvântul şi vezi‑ți de drum!… Cămătarul a ascultat cu adâncă luare-aminte, întrerupând din când în când istorisirea lui Nastratin Hogea, cu strigăte de mirare. – Ascultă, o, tu, om din sac! Amândoi am putea scoate folos din întâlnirea aceasta. Îți pare rău că nu te‑ai înțeles cu cineva care are aceleaşi urâțenii, ca să luați sacul pe jumătate. Nu‑i prea târziu ca să înțelegi că tocmai eu sunt omul de care ai nevoie: sunt ghebos, şchiop şi chior de‑un ochi: Îți voi plăti trei sute de arginți, ca să stau în sac timp de două ore cât ți‑a mai rămas… – Mă iei în râs? răspunse Nastratin Hogea. S‑ar putea oare să se întâmple tocmai cum trebuia?

Dacă însă rosteşti adevărul, atunci mulțumeşte lui Alah pentru că ți‑a trimis o întâmplare aşa de fericită! Primesc, trecătorule, propunerea. Dar îți spun că eu am plătit înainte şi deci trebuie să plăteşti înainte şi tu… Nu cred în datorii. – Plătesc! spuse cămătarul, dezlegând sacul; să nu pierdem timpul căci clipele fug, iar acum mi‑au sosit şi mie clipele… Nastratin Hogea, ieşind din sac, şi‑a acoperit fața cu halatul. Dar cămătarul nu mai avea timp să-l privească: se grăbea să numere banii, părându‑i rău după clipele ce zburau… După aceea, se grăbi să intre în sac, iar Nastratin Hogea, icnind şi gemând, legă repede sacul la gură şi se pierdu în fugă, printre arbori. Dinspre cimitir se şi auzeau glasurile soldaților, blestemând. Umbrele lor, trecând prin spărtura gardului de la cimitir, se arătară deodată, lungi, în lungul drumului; în urma umbrelor, se iviră scuturile strălucind în lumina lunii.

420

421

Capitolul X – Hei! Teleleule! strigau soldații, împungând sacul cu vârful ciubotelor; sunetul armelor lor se potrivea cu sunetul unor aripi de aramă. – Am răscolit tot cimitirul şi n-am găsit nimic! Spune, o, fiu al păcatului! unde se află îngropați cei zece mii de arginți? Cămătarul, care reținuse bine descântecul, răspunse din sac: – Acel care poartă scutul de aramă, are şi fruntea de aramă. În locul şoimului stă cucuvaia. O, diavoli! Căutați unde n‑ați ascuns nimic… pupați‑mi măgarul sub coadă… Auzindu‑i răspunsul, soldații s‑au înfuriat. – Ne‑ai mințit ca un câine puturos şi încă ne mai faci şi proşti? Ian uitați‑vă: s‑a tăvălit cu sacul prin colb, încercând să fugă, în timp ce noi ne zgâriam mâinile, căutând prin cimitir! Vei plăti tu pentru păcăleala asta, o, neam de vulpe! Şi s‑au repezit asupra sacului, cu pumnii grei, dar nu s‑au mulțumit numai cu atâta, ci, câte unul, pe rând, se urcau pe sac şi jucau cu ciubotele potcovite. Iar Djafar, după sfatul lui Nastratin Hogea, striga fără întrerupere: – Cine poartă scut de aramă, are şi frunte de aramă… Soldații, mânioşi peste măsură, înhățară sacul şi l‑au dus, tot într‑o fugă, până la iaz. Nastratin Hogea ieşi la drum. Şi‑a spălat fața în valul pârâului, şi‑a dezbrăcat halatul şi s‑a descheiat la piept, pentru a se răcori. După aceea, la un loc ferit, şi‑a pus o piatră la căpătâi – şi s‑a întins să se odihnească.

Deasupra lui, vuia vântul prin fluviile văzduhului. Mii de stele clipeau în înălțimile verzi. Valul pârâului avea şopote dulci. Toate acestea îi erau de zece ori mai dragi, acum, decât înainte. ,,Da… gândea el; lumea e prea frumoasă, pentru a mă putea hotărî vreodată să mor, chiar dacă aş fi convins că mă aşteaptă Raiul. Cred că, acolo, poți turba de urât – stând şi iar stând, fără sfârşit sub acelaşi arbore, înconjurat de aceleaşi hurii…” Astfel gândea el întins sub tremurul stelelor, pe pământul cald, cu auzul ațintit spre viața care niciodată nu moare şi niciodată nu adoarme. Îşi asculta bătaia lină a inimii. În cimitir cânta cucuvaia, cu glas de spaimă. Cineva, poate ariciul, se furişa încet, cu băgare de seamă, prin tufe. Iarba era plină de foşnetele vieții nevăzute. Natura, cu nemăsuratele ei libertăți, respira larg – şi la fel pentru toate viețuitoarele: furnici, păsări şi oameni. Între timp, soldații voind să câştige vremea pierdută, alergau tot mai repede. Djafar, cu toate scuturăturile, sta liniştit în sac, aşteptând sfârşitul ciudatei călătorii. Auzea zângănitul armelor – şi se mira cum de nu zboară cei trei diavoli prin aer, ci fug pe jos cu aripile de aramă întinse asupra pământului, ca nişte cocoşi care fug după găini. Dar deodată s‑a auzit un vuiet ca de ape care cad; Djafar crezu că l‑au urcat diavolii undeva pe munți, poate pe înălțimile Han‑Tengri, înălțimile duhurilor… Dar curând începu a deosebi glasuri omeneşti şi era încredințat că a nimerit în vreo tabără de noapte; judecând după larmă, îşi dădu seama că a intrat într‑o mare mulțime de oameni, ca într‑un iarmaroc; dar, de când se țin la Buhara iarmarocuri noaptea? Simți că se ridică în aer şi gândea: „Tot s‑au hotărât diavolii până la urmă, să mă poarte pe sus”… De unde avea să ştie el că‑l urcau soldații sus pe tribuna emirului? Când l‑au aruncat acolo soldații, scândurile s‑au cutremurat sub greutate. Cămătarul, după ce‑a icnit scurt, a strigat: – Hei, diavolilor! Dacă mă veți mai trânti aşa, în loc să mă vindecați – o să mă pociți cu totul… Drept răspuns, primi un ghiont zdravăn. – Îndată! Îndată îți vei găsi vindecarea, în fundul iazului Sfântului Turahan! Vorbele acestea l‑au zăpăcit; când deodată auzi deasupra sacului glasul prietenului lui (putea să jure că era el), stimatul Arslanbec, întrebând diavolii de ce au zăbovit aşa de mult în drum; iar ei răspunzându‑i tremurau de frică şi supunere… Nu cumva o fi fiind Arslanbec, mai-marele diavolilor? „Cum să mă port? se întreba Djafar; să strig sau să tac?” Şi fiindcă nu primise nicio îndrumare în privința aceasta, se hotărî să tacă, orice s-ar întâmpla… Dar larma mulțimii creştea  – şi tot mai des şi mai puternic se auzea un nume… Pământul, aerul, vântul, repeta parcă numele acela, clocotind, vuind, răsunând.

Cămătarul îşi aținti urechea… – Nastratin Hogea! vuia din mii de glasuri, mulțimea; Nastratin Hogea! Nastratin Hogea! Dar curând se făcu o linişte de moarte. Djafar auzi sfârâitul torțelor, şuierul vântului, plescăitul apei la mal… Simți un fior de gheață în lungul spinării şi groaza începu a‑l cuprinde… A răsunat un glas – şi cămătarul putea jura că era glasul marelui-vizir Bachtiar: – În numele lui Alah cel atotmilostiv şi atotputernic! Din porunca marelui şi strălucitorului ca soarele, emirul Buharei, ucigaşul, batjocoritorul credinței, zurbagiul Nastratin Hogea se execută – prin înecare în sac… O mână apucă sacul, ridicându‑l. Djafar, dându‑şi seama, deodată, că s‑a prins în capcana morții, începu a urla: – Aşteptați! Aşteptați! Ce vreți să faceți cu mine? Aşteptați! Eu nu sunt Nastratin Hogea! Sunt cămătarul Djafar! Dezlegați sacul! Sunt cămătarul Djafar, şi nu Nastratin Hogea! Unde m‑ați adus? Vă spun că sunt camătarul Djafar! Emirul şi suita îi ascultau urletele în tăcere. Înțeleptul din Bagdad, care şedea cel mai aproape de emir, rosti, clătinând din cap: – Cât întuneric al neruşinării zace în acest ucigaş! După ce s‑a dat drept Hussein Huslin, înțeleptul din Bagdad, acum încearcă să ne înşele, spunând că‑i Djafar cămătarul. – Crede că va găsi aici proşti care să‑i dea crezare… adăugă Arslanbec. Ascultați cu câtă pricepere îşi preface glasul! – Dați‑mi drumul! Eu nu sunt Nastratin Hogea, ci cămătarul Djafar! răcnea cămătarul, rupându‑şi gâşterul, pe când doi soldați, stând pe marginea tribunei, legănau sacul în mişcări regulate, gata să‑l arunce în apa neagră. – Nu sunt Nastratin Hogea! De câte ori să vă spun? Dar în clipa aceea, Arslanbec făcu semn cu mâna, iar sacul învârtindu‑se prin aer, căzu în iaz. Apa a plescăit puternic; mii de stropi au strălucit în lumina roşie a torțelor – iar iazul, închizându‑se, înghiți pentru totdeauna trupul hâd şi sufletul ticălos al cămătarului Djafar. Geamătul mulțimii a cutremurat întunericul. După aceea s‑a făcut o linişte înspăimântătoare. S‑a mai auzit doar strigătul sfâşietor al unei femei: era strigătul Guldjanei care se zbătea în brațele bătrânului Niaz…

422

423

Capitolul XI După aceea, emirul cu întreaga suită s‑a întors la palat. Iar acolo începu o mare serbare, emirul sărbătorindu‑şi izbânda asupra duşmanului.

Pretutindeni strălucea argintul şi aurul; cazanele fierbeau; tăvile abureau; clopoțeii sunau şi răsunau; văzduhul se cutremura de urletul darabanelor, de glasul înalt al trâmbițelor, şi‑aşa de multe focuri s‑au aprins la serbarea aceea, încât palatul părea că arde. Dar în jurul palatului, oraşul, scufundat în negura nopții, tăcea căzut într‑o linişte grea. Emirul împărțea daruri cu mână largă şi mulți s-au pricopsit în ziua aceea. Poeții au răguşit de atâtea cântări de slavă şi simțeau că‑i doare spinarea, atât de des trebuiau să se plece după monedele de aur şi argint… – Să vie‑ncoace secretarul! porunci emirul. Secretarul a venit în grabă – iar pana de gâscă prinse a scârțâi repede. „Marele, strălucitorul, cel care întunecă soarele, stăpânul, legiuitorul Buharei, Emirul din Buhara – către marele, strălucitorul, cel care întunecă soarele, stăpânul, poruncitorul şi făcătorul de legi al Hivei, Hanului din Hiva; îi trimit trandafirii salutului şi crinii bunăvoinței! Vă dăm de ştire, o, iubitule şi împărătescule frate, despre o oarecare noutate care vă poate aprinde inima în focul bucuriei şi dulce vă poate înmuia ficatul; şi anume: azi, într‑a şaptesprezecea zi a Safarului, Noi marele emir al Buharei, am ucis în fața întregului popor, pe cunoscutul în întreaga lume pentru faptele lui netrebnice şi de cele sfinte batjocoritoare – pe ucigaşul Nastratin Hogea, fire‑ar blestemat de către Alah – prin înecare în sac, care înecare a fost săvârşită în fața noastră şi sub ochii noştri – şi iată de ce noi înşine, cu cuvântul nostru regesc, mărturisim înaintea voastră, că sus‑numitul răufăcător, zurbagiul, batjocoritorul credinței şi de vrajbă semănătorul, azi nu se mai găseşte în viață şi nu va putea să vă mai supere, o, iubitul nostru frate! cu faptele lui urâte în fața Celui de Sus!” Tot astfel de scrisori au fost trimise Califului din Bagdad, Sultanului Turciei, Şahului Persiei, Emirului din Afganistan – cât şi la alți mulți stăpânitori de țări în hotar cu Buhara, şi chiar şi altora din țări depărtate. Marele-vizir Bachtiar aşeză cu mâna lui scrisorile în suluri şi după ce potrivi sigiliile le‑a predat curierilor, poruncindu‑le să plece în grabă. Şi în mijlocul nopții, s‑au deschis scârțâind din țâțâni toate cele unsprezece porți ale Buharei; în tropotul răsunător al cailor, curierii porniră spre toate punctele cardinale, pe toate marile drumuri: la Hiva, la Teheran, la Stambul, la Bagdad, la Kabul şi spre multe alte cetăți. …Noaptea târziu, la patru ceasuri după execuție, Arslanbec retrase străjile de la iaz. – Oricine ar fi el… rosti Arslanbec; chiar Şeitan însuşi de‑ar fi, nu poate să mai rămâie viu, după ce‑a stat patru ore scufundat în apă. Să mi‑l scoateți! Iar de stârvul lui blestemat, aibă grijă cine‑o vrea…

Îndată ce şi cel din urmă soldat dispăru în întuneric, mulțimea vuind, zguduind pământul, dădu năvală spre mal. Torțele, pregătite din vreme, au însângerat noaptea aprinzându-se; la flacăra lor, femeile prinseră a‑l boci şi a‑l tângui pe Nastratin Hogea. – Trebuie să‑l îngropăm ca pe un bun musulman… rosti bătrânul Niaz. Guldjan, rezemată de umărul lui, tăcea împietrită. Ali, împreună cu potcovarul Iusup, intrând în apă, căutară multă vreme cu căngile; prinzând în sfârşit sacul, l‑au tras la mal; iar când îl văzură negru, umflat, la lumina torțelor, acoperit de lintița iazului, femeile prinseră a boci şi mai tare – încât tânguirile lor acopereau strigătele de veselie din palatul emirului. Zeci de mâini ridicară sacul. – Urmați‑mă… rosti Iusup, luminând drumul cu torța. După ce au aşezat sacul pe iarbă, sub un arbore mare, poporul se îngrămădi în jur, aşteptând în tăcere. Iusup, scoțându‑şi cuțitul, tăie sacul cu băgare de seamă şi – privind fața mortului – s‑a zvârlit înapoi şi s‑a clătinat; sta cu ochii holbați, silindu‑se să spună ceva, dar limba i se uscase… Ali s‑a repezit să‑l ajute, dar s‑a petrecut şi cu el acelaşi lucru: după ce s‑a uitat, ridicat în vârful picioarelor, a scos un răcnet şi a căzut pe spate, cu pântecele‑i mare la cer. – Ce s‑a întâmplat? striga mulțimea. Să vedem şi noi! Guldjan, plângând, s‑a aşezat în genunchi, plecându‑se asupra trupului neînsuflețit; dar cineva aplecă o torță şi fata a sărit în lături, înghețată de spaimă şi mirare. Atunci toate torțele s‑au apropiat repede, luminând malul mai bine; întunericul s‑a cutremurat într‑un strigăt puternic, scos deodată din mii de piepturi: – Djafar! Cămătarul Djafar! – Nu‑i Nastratin Hogea… E cămătarul Djafar! Câteva clipe au stat toți încremeniți. După aceea au prins a striga, îmbulzindu‑se, îmbrâncindu‑se, sărind unii pe umerii altora – ca să vadă minunea cu ochii lor… Guldjan râdea şi plângea, plângea şi râdea – încât Niaz, temându‑se că şi‑a pierdut judecata, o duse mai la o parte; ea încerca să se întoarcă iar şi iar la locul acela, să se mai uite o dată… – Djafar! Djafar! răsunau strigătele de bucurie, acoperind larma veseliei de la palat. – Acesta‑i cămătarul Djafar! Cămătarul Djafar! Şi geanta cu socoteli ale datornicilor este tot aici! Dar peste un timp, adresându‑se întregii mulțimi, un glas întrebă:

424

425

– Dar atunci unde‑i Nastratin Hogea? Unde se află Nastratin Hogea al nostru? – Aici… Aici… răspunse un glas liniştit şi tuturor cunoscut; şi mulțimea, întorcându-se spre glasul acela, îl văzu pe Nasratin Hogea, viu şi liber, venind cu pas liniştit, căscând, întinzând brațele ca după somn – căci, ascuns lângă cimitir, adormise, întârziind să vie mai repede la iaz. – Sunt aici! rosti el încă o dată. Care are nevoie de mine? Apropiați‑vă! O, voi aleşi locuitori ai Buharei! De ce v‑ați adunat la iaz? Ce faceți aici, într‑un ceas aşa de târziu? – Cum „de ce ne‑am adunat?” au răspuns sute de glasuri; ne‑am adunat, o, Nastratin Hogea, ca să‑ți dăm iertăciune, să te jeluim şi să te îngropăm… – Pe mine? Să mă jeluiți? O, nobili locuitori ai Buharei! Cât de puțin mă cunoaşteți, dacă puteți crede că mă gătesc vreodată să mor! Eu, iac‑aşa, m‑am întins lângă cimitir să mă odihnesc – iar voi ați şi hotărât că am murit! Dar n‑a apucat a spune mai mult, căci s-a repezit la dânsul, cu un strigăt puternic, Ali, după el potcovarul Iusup – şi aproape că l‑au înăbuşit, strângându‑l în brațe… Niaz se apropia de el cu paşi mărunți, dar fu dat la o parte de mulțimea de oameni, care fiecare voia să‑l salute şi să‑l îmbrățişeze, iar Nastratin Hogea, trecând din brațe în brațe, se grăbea spre locul unde se auzea glasul supărat şi plin de nerăbdare al Guldjanei, care se zbătea în zadar să‑şi facă drum prin mulțime, spre dânsul… Când, în sfârşit, s‑au întâlnit, Guldjan s‑a aruncat de gâtul lui; Nastratin Hogea a sărutat‑o în fața întregii mulțimi, dându‑i vălul la o parte – şi nimeni, nici chiar cei mai aspri păzitori ai legilor – n‑au îndrăznit să vadă un rău în fapta aceasta. Nastratin Hogea a ridicat mâna, în semn de linişte și luare‑aminte. – Vă pregăteați să mă plângeți, o, nobili locuitori ai Buharei! Dar oare ştiți voi că eu sunt fără de moarte?

De la Stambul pân’ la Kabul, De soare pururi nesătul… De la Bagdad la Trapezunt Hoinarul pururi vesel sunt!”

„Desculț, flamând şi gol, mereu, Cântând îmi mân măgarul meu,

Veselia din palatul emirului nu făcea doi bani pe lângă veselia aceasta a poporului, crescând asemeni unui tumult. – Povesteşte‑ne! a strigat după aceea careva; povesteşte‑ne cum ai reuşit să‑l îneci pe Djafar în locul tău? – Da… răspunse Nastratin Hogea; Iusup! îmi ții minte jurământul? – Țin minte, Nastratin Hogea – şi te‑ai ținut de cuvânt! – Dar unde‑i Djafar? I‑ați luat careva geanta? – Nici nu ne‑am atins de ea… – Ai… ai… ai… îi dojeni Nastratin Hogea; nu pricepeți, o, nobili locuitori ai Buharei, înzestrați din plin cu noblețe, dar cam săraci la minte; nu înțelegeți că dacă această geantă cu socoteli ar nimeri la moştenitorii lui Djafar, ei vor stoarce de la voi toate datoriile, până la ultima lețcaie? Dați‑mi geanta! Zeci de oameni s‑au aruncat, îmbrâncindu‑se, să‑i îndeplinească porunca, aducându‑i geanta udă. El a scos la întâmplare o chitanță. – Cine este şelarul Mumin? – Eu! răspunse un glas subțire, tremurând; şi din mulțime ieşi înainte un bătrânel cu trei peri în barbă, îmbrăcat într‑un halat rupt. – Mâine, Mumin, trebuia să plăteşti, după chitanța asta, cinci sute de arginți. Dar eu, Nastratin Hogea, te scap de datorie. Astupă‑ți cu banii aceştia alte nevoi şi cumpără‑ți un halat nou, căci acesta, aşa cum îi iese vata din toate părțile, seamănă cu un câmp de orez copt… Cu aceste cuvinte, Nastratin Hogea arse hârtia în foc. Astfel a făcut el şi cu celelalte chitanțe; după care, opintindu‑se, azvârli geanta în iaz. – La fund să stea de-a pururi şi pentru totdeauna, geanta aceasta şi nimeni să n‑o mai poarte! Căci, o, nobili locuitori ai Buharei, nu‑i altă ruşine mai mare, decât să porți astfel de genți – şi orice s‑ar întâmpla cu fiecare dintre voi şi dacă cineva din voi se va îmbogăți, ceea ce este cam greu de crezut câtă vreme e sănătos emirul asemănător soarelui şi vizirii lui neadormiți, dacă totuşi i se va întâmpla cuiva dintre voi să se îmbogățească, niciodată să nu poarte o astfel de geantă, ca să nu se acopere de ruşine el însuşi şi urmaşii lui până la al patrusprezecelea neam! Afară de asta, să nu uite omul acela că trăieşte pe lume Nastratin Hogea care nu ştie de glumă! Ați văzut toți, cum l‑a pedepsit Nastratin Hogea pe cămătarul Djafar!

426

427

„Eu, Hogea cel vestit rămân, Căci liber sunt şi‑mi sunt stăpân Şi nu vă mint deloc spunând Că eu nu voi muri nicicând.”

Cânta, luminat de focul roşu al torțelor. Mulțimea, însuflețită, cânta cu dânsul, şi cântecul vuind, sunând şi răsunând, se înălța deasupra Buharei:

Şi‑acum, o, nobili locuitori din Buhara! Vreau să‑mi iau rămas-bun, căci a venit vremea să pornesc într‑o călătorie lungă! Guldjan, pleci cu mine? – Oriunde… a răspuns ea, luminată. Buharienii l‑au petrecut în cinste mare; i‑au adus pentru mireasă un măgar alb ca bumbacul, iar măgarul sta mândru lângă confratele lui sur, vechiul şi credinciosul prieten de hoinăreală al lui Nastratin Hogea. Dar surului nu‑i prea păsa de tovărăşia asta aşa de albă, ci îşi rumega firul în linişte şi chiar da la o parte botul măgarului alb, când acesta se întindea spre botul lui, dându‑i a înțelege că, cu toată strălucirea de culoare, el, acest măgar alb ca bumbacul, n‑are atâtea merite ca dânsul, în fața stăpânului… Potcovarii au venit cu sculele şi au potcovit amândoi măgarii; şelarii le‑au adus două şei: una îmbrăcată în catifea, pentru Nastratin Hogea; alta îmbrăcată în argint, pentru Guldjan; Ali a adus două ceainice şi două ceşti chinezeşti; armurierii, o sabie făcută din vestitul oțel „gurda”, pentru ca să aibă cu ce se apăra pe drum; negustorii de covoare au adus pături; arcaşii  i‑au adus o plasă deasă de păr în care să se înfăşure noaptea, spre a fi păzit de muşcăturile şerpilor. I‑au mai adus daruri țesătorii, aramierii, croitorii, cizmarii. Toată Buhara, afară de preoții bogați şi demnitarii – îl pregătea pe Nastratin Hogea de călătorie. Olarii stăteau trişti, deoparte; ei n‑aveau ce‑i dărui; căci, ce‑i mai trebuia omului la drum ulcior de lut, când i‑au dat aramierii unul de aramă? Dar, deodată, cel mai bătrân olar, care avea aproape o sută de ani, a ridicat glasul: – Cine spune că noi olarii nu i‑am dăruit nimic lui Nastratin Hogea? Dar oare mireasa, fata asta frumoasă, nu se trage din slăvitul şi vestitul neam al olarilor din Buhara? Olarii au răspuns printr‑un chiot, deplin mulțumiți de cuvintele bătrânului; după aceea, au sfătuit‑o pe Guldjan să‑i fie prietenă credincioasă lui Nastratin Hogea ca nu cumva să facă neamul olarilor de râs… – Se apropie ziua… rosti Nastratin Hogea, către popor. Curând se vor deschide porțile oraşului. Eu şi mireasa mea trebuie să plecăm fără să ne vadă nimeni; căci dacă mă veți petrece cu toții, străjile au să creadă că vreți sa părăsiți oraşul cu toții ca să vă mutați în altă parte – şi vor închide porțile la loc, nelăsând pe nimeni să iasă. De aceea împrăştiați‑vă pe la casele voastre, o, locuitori ai nobilei Buhara şi fie‑vă somnul liniştit şi să nu se mai întindă asupra noastră negrele aripi ale nevoii, iar treburile să vă meargă în plin! Nastratin Hogea vă părăseşte! Pe cât? nici el singur nu ştie!

La răsărit, se arăta o dungă subțire de aur. Deasupra iazului plutea o pâclă uşoară. Poporul prinse a se împrăştia; oamenii stingeau torțele şi strigând îşi luau rămas-bun. – Drum bun Nastratin Hogea! Nu‑ți uita oraşul naşterii! Deosebit de grea a fost despărțirea de potcovarul Iusup şi de Ali, care nu‑şi puteau stăpâni plânsul şi obrajii le erau uzi de lacrimi. Până la deschiderea porților, Nastratin Hogea petrecu în casa lui Niaz; dar îndată ce primul muezin îşi întinse peste oraş tristețea răsunătoare a glasului – Nastratin Hogea şi Guldjan porniră la drum. Bătrânul Niaz i‑a petrecut numai până la colțul uliței – căci Nastratin nu l‑a lăsat să‑l conducă până mai departe – şi bătrânul se uita după dânşii, cu ochii umezi, până ce nu s‑au mai văzut, după cotitură. Un vânt lin, mişcând colburile, le‑a astupat urmele. Niaz se întoarse repede acasă şi urcându‑se pe acoperiş, de unde se vedea departe peste zidurile oraşului, privea țintă cu ochii lui bătrâni, plini de lacrimi, zarea dealului luminat de soare, pe unde şerpuia drumul îngust şi vânăt, care ducea departe, peste țări şi mări. Şi a privit aşa mult timp. Iar în inima lui se furişa grija ca nu cumva Nastratin Hogea şi Guldjan să fi fost prinşi şi să fi intrat în mâinile străjilor. Dar iată: privind mai cu băgare de seamă, zări două pete: una sură şi una albă care se tot îndepărtau, din ce în ce mai mici. Pata sură deodată nu s-a mai văzut, făcându‑se una cu coasta sură a dealului. Numai pata cea albă s‑a văzut încă mult timp, pierzându‑se în văi şi ivindu‑se din nou, până ce s‑a făcut şi ea una cu zarea. Odată cu revărsările zilei, începu arşița. Dar bătrânul n‑o simțea; sta sus pe acoperiş, copleşit de tristețe şi un nod îl strângea în gât. Nu era mâhnit din cauză că Nastratin Hogea îi luase fata, nu; dar se gândea la casa rămasă pustie şi goală; de acum, nimeni n‑o să‑i mai înveselească bătrânețea târzie cu cântece şi cu râsete de argint. Un vânt fierbinte, după ce‑a frământat via trecu pe deasupra oalelor puse la uscat pe acoperiş; iar oalele au țiuit sfâşietor, îndelung, arătându‑şi parcă şi ele părerea de rău după cei duşi… Niaz se trezi deodată din gânduri, auzind la spate zgomot de paşi. Pe acoperiş urcau unul după altul pe scară trei vecini voinici, frați – şi tot olari. După ce i s‑au închinat, cel mai mare dintre ei rosti: – O, cinstite Niaz! Fiica ta a plecat cu Nastratin Hogea, dar nu trebuie să fii mâhnit pentru asta… căci aşa‑i legea firii: iepuroaica să nu poată trăi fără iepure, cerboaica fără cerb, vaca fără buhai, rața fără rățoi. Dar fata ar fi putut trăi fără un tovarăş de viață credincios? Şi nu ştii tu, oare, că înseşi plantele au fost zidite de către Alah în părți bărbăteşti şi părți femeieşti?

428

429

Dar pentru ca bătrânețea să nu‑ți fie pustie, o, cinstite Niaz! Noi trei am hotărât să‑ți propunem următoarele: acel care s‑a înrudit cu Nastratin Hogea, s‑a înrudit cu toți locuitorii Buharei – deci, o, tu stimate Niaz, ne eşti rudă la toți. Ştii că astă-toamnă, cu durere şi suspin, l‑am îngropat pe tatăl nostru, prietenul tău, pe mult respectatul Mamed‑Ali şi astăzi locul de lângă vatra noastră e gol şi noi nu mai avem fericirea de a privi în fiecare zi, cu respect, o barbă albă. De aceea, o, prearespectatule Niaz, te rugăm să‑ți pleci urechea la rugămințile noastre şi să vii la vatra noastră şi nouă ne vei fi părinte, iar copiilor noştri bunic. Cei trei frați l‑au rugat cu atâta căldură, încât Niaz şi‑a înmuiat inima; s‑a dus la casa lor, unde a fost primit cu adânc respect. Astfel, pentru viața lui cinstită şi curată, a fost răsplătit la bătrânețe cu cea mai mare fericire ce şi‑o poate dori un musulman: el a devenit Niaz‑bobo, adică bunicul Niaz, capul unei mari familii, care avea patrusprezece nepoți şi‑şi desfăta ochii fără încetare, privind când la obrajii unui nepot, murdăriți de agude şi struguri, când la obrajii altui nepot, nu mai puțin murdari… Iar auzul nu‑i era niciodată apăsat de tăcere; uneori îi venea cam greu. Atunci se retrăgea în căsuța lui veche să se odihnească şi se gândea la cei atât de apropiați de sufletul lui şi totuşi atât de departe – plecați în lumea largă, cine ştie unde… În zilele de iarmaroc, se ducea în piață şi întreba pe conducătorii caravanelor, care soseau la Buhara din toate părțile pământului: n‑au întâlnit cumva doi călători  – bărbatul călare pe un măgar sur, iar femeia pe un măgar alb? Cămilarii, după ce‑şi încrețeau frunțile, dădeau din cap: – Nu. N‑am întâlnit astfel de drumeți… Nastratin Hogea a dispărut fără urmă, pentru a se arăta acolo unde nu era aşteptat.

Şi s‑a arătat acolo unde nu era aşteptat. S‑a arătat la Stambul. Asta s‑a întâmplat la trei zile după ce Sultanul primise scrisoarea Emirului din Buhara. Sute de vestitori cutreierau satele şi oraşele Strălucitei Porți,

vestind poporul că Nastratin Hogea a murit. Preoții bucuroşi citeau de două ori pe zi în geamii scrisoarea emirului, înălțând mulțumiri lui Alah. Sultanul sărbătorea bucuria în grădina palatului la umbra răcoroasă a plopilor, între înaltele fântâni țâşnitoare. În jurul lui se îmbulzeau vizirii, înțelepții, poeții, cât şi mulți alți lingăi ai palatului, aşteptând pomană. Cârduri de robi negri roiau în toate părțile, cu tablale încărcate, cu ciubucuri şi vase. Sultanul avea o stare de suflet minunată. – De ce oare azi, cu toată căldura, se simte în aer ca o uşurare şi ca un miros plăcut? tot întreba el, clipind viclean, pe înțelepți şi poeți. Care din voi va fi vrednic să‑mi răspundă la întrebarea asta? Înțelepții şi poeții, privind cu multă umilință punga din mâinile Sultanului, au răspuns: – Aerul, o, prealuminate stăpân, a fost uşurat de răsuflarea ta şi miroase frumos, pentru că, în sfârşit, sufletul lui Nastratin Hogea nu mai răspândeşte duhoarea pe fața pământului… Numai păzitorul liniştii şi evlaviei din Stambul şi mai-mare al străjilor, păzind petrecerea, sta deoparte. El nu se deosebea de confratele Arslanbec din Buhara decât printr‑o şi mai mare cruzime, cât şi prin aceea că era foarte slab la trup. Locuitorii Stambulului îi urmăreau în fiecare săptămână, prin băieşi, starea sănătății; dacă aflau veşti prevestitoare de rău, cei ce locuiau în preajma palatului stăteau zăvorâți în casă de unde nu ieşeau decât mânați de cine ştie ce nevoie grozavă. Acum, omul acesta în fața căruia tremura întreaga suflare, sta la o parte; capul, înfăşurat în turban, îi sta pe gâtul lung şi subțire ca parul (cât s‑ar fi bucurat, în ascuns, locuitorii din Stambul, de asemănarea asta!…). Totul mergea strună. Nimic nu turbura serbarea; nimic nu prevestea vreo nenorocire. Şi nimeni n‑a băgat de seamă cum supraveghetorul palatului se strecoară uşor ca de obicei printre curteni, apropiindu‑se de maimarele străjilor, spunându‑i ceva în şoaptă. Mai-marele străjilor a tresărit, s‑a schimbat la față şi ieşi repede în urma supraveghetorului. Peste o clipă, se întoarse palid şi buzele îi tremurau. Deschizându‑şi drum printre curteni, el s‑apropie repede de sultan. – O, mare stăpân!… – Ce mai vrei? întrebă Sultanul, nemulțumit; nu poți ca măcar într‑o zi ca asta să ții în tine veştile despre vergi şi închisori? Hai, spune mai repede! – O, luminate şi mare Sultan! Limba mea nici nu poate rosti… Sultanul s‑a neliniştit, încruntând din sprâncene. Mai-marele străjilor şi‑a terminat cuvântul într‑o jumătate de şoaptă:

430

431

ULTIMUL CAPITOL CARE AR PUTEA FI UN ÎNCEPUT PENTRU O ALTĂ CARTE „Am făcut şapte călătorii şi pentru fiecare din ele s‑a scris câte‑o istorisire minunată, care turbură mințile.” Sinabad‑Morehod

– El e în Stambul… – Care el? întrebă Sultanul, cu o voce surdă, deşi a înțeles dintr‑odată despre cine era vorba. – Nastratin Hogea!… Mai-marele străjilor a rostit acest nume foarte încet, dar curtenii aveau auz ascuțit. Îndată prin toată grădina se şoptea: – Nastratin Hogea e în Stambul! Nastratin Hogea e în Stambul!… – De unde ştii? întrebă Sultanul cu glas răguşit, cine ți‑a spus? Se poate aşa ceva, când avem scrisoare de la Emirul din Buhara, care cu al său regesc cuvânt ne‑a încredințat că Nastratin Hogea nu mai trăieşte? Atunci, mai-marele străjilor făcu semn supraveghetorului palatului care aduse în fața Sultanului un om cu nas turtit, cu fața ciupită de vărsat, cu ochii galbeni, neliniştiți. – O, stăpâne! lămuri mai-marele străjilor, acest om a fost multă vreme spion în slujba Emirului din Buhara şi‑l cunoaşte foarte bine pe Nastratin Hogea. În urmă, omul acesta s‑a mutat la Stambul, eu l‑am luat în slujbă de spion, slujbă în care se găseşte şi azi… – L‑ai văzut? întrebă Sultanul, întorcându‑se spre spion. L‑ai văzut cu ochii tăi? Spionul întări printr‑un semn din cap. – Poate l‑ai confundat cu cineva… La care spionul răspunse hotărât: – Este! şi nu poate fi confundat cu nimeni. Iar alături de el mergea o femeie pe un măgar alb… – Dar de ce nu l‑ai înşfăcat pe loc? strigă Sultanul. De ce nu l‑ai dat pe mâinile străjilor? – O, luminate stăpân! a răspuns spionul şi tremurând s‑a lăsat în genunchi. Eu am căzut odată în mâinile lui Nastratin Hogea în Buhara, şi dacă n‑ar fi fost mila lui Alah, n‑aş fi scăpat viu din mâinile tâlharului! Când l‑am văzut azi pe străzile Stambulului, ochii mi s‑au împăienjenit de spaimă; când mi‑am venit în fire dispăruse… – Aşa spioni ai? răcni Sultanul, fulgerându‑l din ochi pe mai-marele străjilor care sta plecat. Numai privirea ucigaşului îi face pe toți să tremure!… Şi repezindu‑l cu dispreț, cu piciorul, pe spionul ciupit, s‑a depărtat spre încăperile de odihnă, condus de un cârd de robi negri. Vizirii, demnitarii, poeții şi înțelepții strânşi grămadă, vorbind tare, porniră îngrijorați spre ieşire. Peste cinci minute, în grădină nu mai era nimeni, afară de mai-marele străjilor care, aşezat pe marginea de marmură a unui bazin, stătu mult 432

timp aşa, descurajat ascultând plescăitul liniştit şi lin al havuzurilor. La un moment dat, păru aşa de albit şi de uscat, încât dacă l‑ar fi văzut locuitorii Stambulului, s‑ar fi aruncat de spaimă care încotro, neridicându‑şi nici chiar pantofii pierduți în fugă… Iar în timpul acesta ciupitul alerga, gâfâind, pe străzile fierbinți, spre apele mării. Acolo găsi o corabie arabă, gata de plecare în larg. Stăpânul corăbiei, crezându‑l vreun fugar din închisoarea ucigaşilor, îi ceru o sumă foarte mare. Ciupitul nu s‑a mai târguit; plătind suma, se aruncă pe puntea corăbiei, ascunzându‑se într‑un colț întunecat şi murdar. Pe urmă, după ce minaretele zvelte ale Stambulului s‑au scufundat într‑o ceață adâncă şi‑un vânt proaspăt a întins pânzele, el a ieşit din adăpost şi înconjurând corabia, se uita cu băgare de seamă la fața fiecărui om. În sfârşit s‑a liniştit, încredințat că Nastratin Hogea nu se află pe corabie. De atunci ciupitul a trăit într‑o necontenită frică şi oriunde ajungea: la Bagdad, la Cairo, la Teheran sau la Damasc, nu putea să trăiască în linişte mai mult de trei luni, pentru că Nastratin Hogea se ivea numaidecât în oraş; iar ciupitul, numai la gândul de a da ochii cu dânsul, fugea mai departe şi mai departe… Aici este locul de a‑l asemui pe Nastratin Hogea unui uragan care mâna tot înainte, fără încetare, cu suflarea lui, frunzele uscate şi galbene, smulgându‑le din ierburi, scoțându‑le chiar şi din crăpături. Astfel a fost pedepsit spionul ciupit de vărsat, pentru tot răul pricinuit semenilor lui!… Dar a doua zi, au început a se desfăşura în Stambul o mulțime de întâmplări minunate, nemaivăzute! Însă nu‑i frumos ca omul să istorisească fapte la care n‑a fost martor şi să descrie țări pe care nu le‑a văzut; cu aceste cuvinte, încheiem cel din urmă capitol, care unui om înțelept şi harnic i‑ar servi drept început pentru o altă carte, nouă, despre faptele neînfricatului Nastratin Hogea care n‑avea asemănare nici în Stambul, nici în Bagdad, nici în Teheran, nici în Damasc şi nici în multe alte țări pe unde i‑a rămas numele de pomină… Sfârșit

433

C O R E S P O N D E N ŢĂ

*** Dlui L. Panteleev, Vila Bierderman, Băile Burnas, of. Tuzla, jud. Cetatea Albă [3 august 1934, după ştampila poştei]

1930 (?) Costiujeni Dragă mămico, Am găsit pe aici prin dulapurile noastre o mulțime de fuste şi rochii cusute după sistem „Isanos”, adică aşa încât se aşază pe mine exact ca pe un băț de sperietoare de ciori. Nu vreau să‑mi faci absolut nimic de Paşti, cer numai să‑mi prefaci toate rochiile mele cele vechi şi, pentru Dumnezeu, nu după sistemul tău!!! Am auzit că vrei să‑mi coşi… uniforme şi să‑mi împleteşti fuste, te rog să nu‑mi faci nimic din toate acestea. Însă să nu‑ți închipui că nu cer în schimb altceva, cer să am măcar acuma, după un an de promisiuni, să am în sfârşit şaua şi să călăresc pe Fetița. Cu toate că sunt prea puține speranțe că am să am acea şa, totuşi îmi fac şi eu iluzii, care ce‑i drept nu prea le cred nici eu că au să se realizeze cândva. Pe lângă toate acestea, aş vrea dacă se poate să‑mi înjghebi un „costum de călărie”; (nu crede că te bag la cheltuială) numai numele e grozav, în adevăr nu vreau decât să‑mi repari fusta cea neagră şi să‑mi coşi o bluză gri de atlaz şi cu albastru (garnitură, guler, manşete). Magda P.S. Dacă te apuci să‑mi îndeplineşti şi mie aceste câteva dorințe, te sfătuiesc să uiți de patrul de la matematici şi să‑ți aminteşti că: stimata ta fiică are cea mai mare notă la Fizico‑Chimice, că la Română face cele mai bune compoziții şi rezumate, că popa de la Franceză a rămas satisfăcut de felul cum povesteşte, că este socotită inteligentă (ceea ce face să se poarte cu toții îndoit de aspru) şi, în sfârşit (dacă nu crezi, aş dori să mă supui celui mai sever examen), că a ajuns să fie tot atât de tare la matematică cât şi Zaharia. Dacă îți aminteşti aceste lucruri, rezultatele vor fi bine-venite pentru mine şi am să‑ți mulțumesc cum nu se poate mai frumos.

436

Dragul meu prieten de la mare, Îmi pare bine că nu m‑ai uitat şi că dimpotrivă simți lipsa mea, pe de‑o parte însă regret că nu‑i nici „faunesa”, nici „latinista” ori o altă tipesă care să te facă să uiți cu totul nu numai de mine, ci de întreg universul. Eu sunt de asemenea la mare, dar la Sergheevka, însă tata are grijă să‑mi trimită aici scrisorile adresate mie; sunt veselă, neagră şi fără griji ca şi anul trecut. Sergheevka e mai sălbatică, dar mai ieftină decât Burnasul; m‑am acomodat de minune, am cunoştințe multiple, unele simpatice, de astă dată ruşi – e singura deosebire (ce să‑i faci – totul se repetă‑n lumea noastră mizerabilă), pe d-ta te‑am înlocuit, iarăși destul de lesne, cu‑n alt amator de gimnastică filozofică  – ceva mai puțin cărturar şi mai puțin original decât d‑ta; însă cu toate acestea acceptabil, dacă nu chiar plăcut. Beau bere la un restaurant al cărui patron, prin coincidență, e tot neamț, glumesc, râd, dansez, chiar astă‑seară avem întrunire la „neamț”. Ceea ce mă încântă însă e marea şi soarele – fac progrese în arta înotului şi am declarat sus şi tare că soarele e… amantul meu. Îmi pare totuşi f[oarte] rău că nu eşti aici şi d-ta  – oricum ne înțelegeam minunat, din când în când aş fi putut părăsi strâmbăturile şi frivolitățile acestea pentru câteva ore de convorbire amuzantă şi totuşi substanțială. Poate că faceți o excursie pe la noi, eu am fost la Budache şi eram să vin şi pe la Burnas, dar ne‑a împiedicat o furtună. Petrecere frumoasă… Magda *** 9 august 1934, Sergheevka Prietene, Astăzi am citit scrisoarea ta şi mi‑a părut bine că n‑am fost uitată, amorul meu propriu e cât se poate de plăcut impresionat de faptul că nu‑s uşor înlocuită, dar aş vrea totuşi ca să te distrezi mult şi să nu duci grija lipsei de paradoxe, căci eu voi căuta să ți le servesc în scrisorile‑acestea. Ți‑ai găsit o tipesă – lucrul e vesel – eu însă nu‑mi găsesc un tip pe placul meu cu care să‑mi treacă mai repede săptămânile de la băi; sunt foarte 437

­ lictisită, deşi vorbesc, râd şi mă distrez toată ziua – dar… O! dacă n‑ar fi p acest „dar”. Sunt extrem de singură, dragul meu prieten, băieții mai dinainte şi de curând cunoscuți, deşi, binevoitori şi simpatici, mi se par prea tineri, mania lor de‑a face „curte” o găsesc uşor ridicolă, dinții lor puternici, aspectul de animale tinere şi mulțumite îmi face bine, mă înveselesc, nu glumele lor (de multe ori stupide), ci ochii lor puşi pe râs, am ceea ce se numeşte „anturaj”, mă plimb cu barca, stau la „Wirich” (Schlegel) până la 1 cel puțin, suport privirile languroase ale lui Tolea, pun la respect mâna prea galantă a lui „Ali” care‑mi ține pardesiul, surâd tuturor şi totuşi… mă plictisesc. O vreme crezusem că Ali ar putea să te înlocuiască în discuțiile – mai bine zis în gimnastica filozofică aşa de dragă mie; dar nu, Ali, deşi poate, nu vrea să‑şi piardă vremea cu vorbe – mă gândesc uneori că nici nu‑i sunt accesibile unele gânduri – e un „tip” în felul lui: cinic, inteligent, cam snob. Ca notă caracteristică, o senzualitate nu întotdeauna fină; ne cunoaştem mai demult, ne‑am împrietenit, însă nu‑mi place – căci nu ştie să rămâie numai prieten, iar pentru o aventură – deşi ar fi bun de altfel – îl găsesc prea… lăudăros. Într‑un cuvânt – dat fiind că ceilalți sunt prea puțin interesanți, mă văd condamnată nu numai la o „cumințenie” insuportabilă, ci chiar la mereu aceleaşi tachinări şi frivolități mondene – iată de ce aş putea spune că regret cât şi mata faptul că nu suntem împreună, aveam cel puțin un partener vrednic pentru gimnastică filozofică şi schimb de paradoxe. Nu vreau să vorbesc nimic de mare – ştii bine cât îmi aeriseşte sufletul priveliştea ei, iar despre „amantul meu” cred că nu‑i delicat să discut ce mult îmi ocupă ziua. Dimineața prietenii mei ştiu că nu pot să mă vadă decât foarte puțin – fac plajă departe, singură şi mai ceva decât în costumul Evei timp de o oră şi mai bine. Ali – care are simpatie pentru cuvântul: pervers – declară că e ceva pervers în dragostea mea pentru soare – dar nu‑mi pasă de el  – la dânsul iubirea platonică e o perversitate; plăcerea mea de‑a mă îmbrăca în mătase – e natural: perversă – el însuşi e un pervers… pentru că‑i place să sărute buze violent fardate şi aşa mai departe – după cum vezi Freud are înfocați adepți la… Sergheevka. De‑atâta plictiseală am învățat să fumez – alaltăieri seara am fumat două țigări trase‑n piept şi‑am amețit pur şi simplu. Tolea – simplu şi bun, s‑a revoltat că devin vicioasă, Vasia, mai stricat, propuse să mă scoată la aer şi fu de părere că o sărutare ar repara totul; Ali mă privea cu‑n zâmbet ciudat şi mulțumit care m‑a revoltat şi m‑a trezit: De ce mă priveşti aşa? – Acum îmi placi. – Nu vreau să‑ți plac. – Nici eu nu vreau, dar eşti bine palidă. Iată – drag prieten – cum îşi pierde zilele „inteligenta” şi mult respectata ta prietenă în pustietățile de‑aici. Cărți n‑am, versuri nu scriu – deşi până a nu veni aici scrisesem foarte multe şi din cele mai reuşite, versuri în care vorbeam de limpezimea unui

Dragă Leon, Îmi pare bine că mi‑ai scris; întârzierea ți‑o iert pentru că e pe deplin justificată (seminarul şi mizeriile lui). Sunt extrem de curioasă să ştiu cum se va sfârşi această luptă. Leon îl învinge pe seminar sau… invers; doresc şi sunt chiar sigură că „leul” va fi mai tare. E adevărat că nu‑i bine să ai o memorie exagerată, mai ales una a faptelor (Eu n‑o am de obicei). Ce‑nseamnă, mă rog: „veteran”, „invalid”? Mi se pare mie că eşti neserios şi‑n dorința de‑a părea prea tânăr te plângi de bătrânețe (deoarece ştii că toți tinerii pozează‑n bătrâni şi dimpotrivă). Dacă e aşa, te sfătuiesc să n‑o faci pentru că n‑ai de ce – anii tăi sunt cei mai frumoși (24–26 – Nu?)

438

439

lac din basme, de caise coapte, de mere domneşti, de rochia din lada bunicii, de marea cea frumoasă şi liberă, de‑o căprioară ce‑adulmecă. Icoane diverse, vii şi cald colorate, viață şi formă, mai ales formă plină, – acestea sunt într‑o oarecare măsură calitățile versului meu în actuala lui fază evolutivă; spre propria mea mirare am început să scriu în hexametri şi‑am găsit accente noi ca să‑mi evoc strămoşii şi Helada cea veche: „Marmură şi soare”. Ştiu că te interesează lucrurile acestea – dar n‑am vreme nici loc să‑ți transcriu o poezie, poate că la Chişinău ne vom vedea şi‑ți voi citi. Ce mult am scris. Nu? O să ți se pară ciudat că aceeaşi Magdă care cizelează cuvinte poate sta la „Wirich” până la trei s‑asculte şi să debiteze fleacuri – dar trebuie să evadez din mine însămi – să uit că scriu, că ştiu să citesc, c‑am citit şi că voi reîncepe toate‑acestea peste câteva săptămâni. Îmi vine greu – mă plictisesc chiar, şi totuşi îmi impun această variație. Acasă m‑aşteaptă camera mea, hârțoagele mele. Astăzi am rămas acasă seara – contrar obiceiurilor – fetele‑au fost la plimbare şi mi‑au spus că Ali se plimba văduv şi trist – mâine la plajă se va arăta şi mai îndrăgostit. Aş vrea să fiu şi eu îndrăgostită, să mă las sărutată şi să fiu fericită şi ridicolă – dar luciditatea mea nesuferită nu‑mi permite. Cred că‑ți ajunge de data asta. Noapte bună. Caligrafia mea să nu te sperie, scriu în pat pe genunchi. Dacă nu te plictiseşte mai scrie‑mi. Adresa mea: Vila Demengi şi celelalte ce mai trebuiesc şi care le ştii. Salută din parte‑mi luminile de la Tuzla. Toate cele cuvenite Dnei şi cu bine, Magda P.S. De „amantul” meu faci bine că te păzeşti, căci nu prea ştie ce‑i delicatețea şi eu am suferit din cauza lui, dar mai puțin. *** 15. X. [1934], Costiujeni

Îți place „Străbunilor”? Mie nu‑mi mai place‑aşa mult – am scris zilele acestea vro trei care mi se par mai reuşite, dar să lăsăm acestea; poezia (pentru mine) e un fel de‑a mă distra şi‑atât. Eu plec abia la 20 şi dacă până atunci te întorci, vino odată pe la mine şi‑o să ți le spun pe cele noi – părerea ta mă interesează totdeauna. Slavă Domnului că nu‑ți „place mai mult poezia”, mi‑ar fi părut rău  – poezia doar e umbra, imitația, palidul reflex al ființei mele adevărate şi intime pe care, aşa ca atunci, ai bănuit‑o mai bine. Ceea ce e superior în poezie este forma în care apare sufletul, acel suflet pe care nici nu ni‑l ştim – ori forma la mine trebuie încă mult desăvârşită. De ce‑aş minți? Sunt bucuroasă că‑ți plac; mi se pare – nu te supăra – cam prea romantică asemănarea cu Sapho şi Carmen. Nu‑s nici una, nici cealaltă. Sunt eu./…/ O Magdă – te asigur – mult mai departe de cea pe care‑o proiectezi din sufletul tău pe mine, o Magdă rea, încăpățânată (până la prostie), ceva mai complexă ca „eu” sentimentalo‑pasional decât media femeilor ca ea şi nimic mai mult – dragul meu prieten. Fotografia îți voi da‑o când vii; şi bine‑nțeles voi face asta cu plăcere (de altfel, n‑am obiceiul să fac ceea ce nu‑mi place). E o fotografie stupidă care arată o fată oarecare frumuşică şi enigmatică aşa cum sunt toate fetele de 18 ani pe fotografiile tuturor fotografilor din lume. Traducerea ta mi se pare corectă, fidelă probabil, căci se simte suflul baudelairian; distihul elegiac (am învățat despre el şi, contrar presupunerilor tale, m‑a interesat chiar, şi‑am citit, numai pentru frumusețea versificației, poezia pe care Meleghi ne‑o adusese ca model) se potriveşte cu fondul – titlul de‑asemeni – în fine‑mi place. Ce să‑ți mai scriu? Mi‑i oarecum dor de tine (să nu te‑ncrezi). Zilele acestea a plecat Ali‑bey şi‑am rămas cu totul singură. Astăzi mă voi duce la o prietenă, dar cu ea discut numai despre rochii şi intrigi amoroase. (Mi se pare că Sapho şi Carmen nu făceau aşa)./…/ Deocamdată colindăm oraşul în trăsură, râdem de orice, consumăm prăjituri cu rom în cantități considerabile, cheltuim bani la cinematograf/…/ Când nu sunt ocupată cu cele de mai sus, sunt pe câmpuri călare, la croitoreasă sau la masa mea de scris, absorbită şi extaziată – tiranizând pe toți ca să fie linişte absolută‑n casă. În sfârşit nicio schimbare. Dacă afacerile tale‑ți permit, întoarce‑te mai iute, vreau să te văd şi să‑ți vorbesc; sunt mulțumită că nu‑mi dai sfaturi. (Nu‑mi plac oamenii care dau sfaturi, îi ador pe cei care mă distrează şi pe‑acei pe care‑i distrez.) Am impresia că noi ne înțelegem puțin şi de aceea vreau să ne‑ntâlnim. Îmi vei da sfaturi în privința poeziilor. Dacă vrei să‑mi faci plăcere, fii vesel şi cu multă‑ncredere‑n tine. Şi‑acum lasă‑mă să‑ți doresc tot binele şi să‑nchei, Magda P.S. Iartă‑mă că atunci când ne‑am despărțit la Chişinău, aproape că nici nu mi‑am luat rămas-bun de la tine. Sunt cam zăpăcită.

Prietene, Scrisoarea ta m‑a găsit şi poți să mă găseşti şi tu dacă vrei, căci socoteala mea nu se potriveşte cu a mamei; deocamdată nu‑s bani şi cred că voi mai sta o săptămână în nesuferitul ăsta de balamuc. N‑ai idee ce mult aş vrea să am bani mulți, foarte mulți, nenumărați, să nu‑i socotesc niciodată, să‑mi permit totul şi să fiu liberă. În vremea noastră singurul lucru care‑ți poate da libertatea e banul. Tot nu vrei să renunți la comparațiile tale? Carmen era liberă, în vreme ce eu tind numai să fiu. Nu‑s deloc liberă, sunt mai întâi sclava mea, a constituției şi instinctelor mele rele, apoi a prejudecăților, a ordinei societății în care trăiesc, a caliciei, a mai ştiu eu ce… dar numai liberă – nu. La urma urmei, lasă să fiu şi Carmen; mi‑i totuna. Dar frumoasă nu‑s. Asta s‑o ştii. Mă supăr dacă mă contrazici. Poate‑s interesantă, expresivă, plăcută, cu sex‑apeal (cum se zice acum), în fine orice vrei – dar te rog nu ofensa frumusețea. Îți voi da fotografia mea în care am nu ştiu ce grecesc (dacă nu cumva sunt influențată de bazaconiile şi comparațiile tale); se poate să‑ți placă însă o alta în care râd (mie nu‑mi place), atunci vei alege. De bătrânețe nici să n‑aud. Mă uit la bunica şi mă gândesc că oricât de zăpăcită (vorba mamei), grăbită şi descreierată aş fi, tot nu‑s de‑ajuns – când peste 20 ori 30 de ani numai (dacă nu mai devreme), lumea mi se va închide pentru totdeauna. Să mă judece oamenii de treabă cum vor, dar pentru mine – bunăstarea tenului meu şi‑a relativei mele frumuseți e mai importantă decât nu ştiu ce importantă chestie politico‑socială. Şi e simplu. Relativa mea frumusețe (tinerețe, mai bine zis) îmi dă dreptul să‑mbrac rochii decoltate şi de culori deschise, să râd de orice, să iubesc totul  – într‑un cuvânt să trăiesc – şi restul nu mă interesează decât prea puțin. Sunt aşa plictisită că nu pot pleca mâine la Iaşi. Mi‑i aşa de dor s‑ascult o lecție (chiar una urâtă). Vreau să văd chipuri noi. Zilele acestea am făcut două plimbări pe calul meu – minunate. E incomparabilă toamna. Aş vrea s‑o cânt şi nu-ndrăznesc încă. Slavă Domnului că măcar după Pascal eşti bine; eu nu te‑aprob, nu‑mi place felul tău „de‑a trăi”; şi cea mai vie dorință a mea e să te schimb – cât mai mult. Printre altele – am auzit de‑o femeie care după tine‑i ideală – o studentă la medicină, neagră tare, frunte mică, ochii mari, corp frumos, foarte stricată, foarte senzuală, cam perversă – ceea ce‑i rău că nu‑i inteligentă şi că‑i bolnavă de sifilis. De sifilis ar putea să scape şi încă relativ uşor, dar de prostie… (Asta‑i ceva mai greu.)

440

441

*** 18. X. 934, Costiujeni

­Oricum eu în locul tău aş căuta s‑o cunosc  – /…Din descriere, mie cel puțin, îmi place foarte mult – minus prostia. La urma urmei, poate că nici nu‑i proastă. Şi de altfel pentru dragoste nu‑i nevoie de prea multă deşteptăciune – dacă nu dimpotrivă./…/Fleacuri. Să revenim. Sunt sigură că leul va învinge totuşi. Dacă învinge, îl aşteaptă o duzină (12) sărutări răsplată. La Iaşi sau la Chişinău – dar trebuie să ne vedem. Nu? Eu la Iaşi o să stau pe Aleea Principesa Maria No 10 (coincidență). Explică‑mi ce‑i cu „10” acela dintre numele tău şi adresă? Cartier? Sector? Ce mâncare? Nici nu‑mi vine să‑l scriu pe plic… pentru că nu‑l înțeleg. Ei, ce să‑ți mai scriu? Te rog din suflet să laşi lamentările pe tema bătrâneții. Care‑i zeița care te‑a pedepsit aşa groaznic? Probabil latinista; sau alta – căci eu nu‑mi aduc aminte să‑ți fi făcut vreun rău. De altfel, nu‑mi place să fac răul. /…/Îmi pare bine că nu‑ți par anormală şi sunt de‑acord că păcatul meu constă numai în faptul că spun sau nu ascund ceea ce toți ascund. Sunt foarte curioasă să te văd. Ultima oară când te‑am văzut mi‑ai părut simpatic de tot – cred chiar că nu eşti urât – aşa cum îți place să te ponegreşti. Ce bine mă înțelegi tu, prietene – când spui că‑s vie. Acesta‑i cuvântul. Sunt aşa de vie că uneori aş vrea să mor ca să mă pot odihni în sfârşit. Totuşi nu eşti un bun profet când zici că: „Peste câteva zile mă voi scufunda în vâltoarea vieții ieşene”. Mai târziu, nu ştiu – dar până pe la Paşti voi fi rezervată; dacă nu chiar timidă şi sălbatică. Trebuie să aflu în ce ape se scaldă pe‑acolo lumea ca să ştiu cum să mă port. „Cometă luminoasă” nu prea sper să fiu; căci, Doamne, îmi lipseşte coada şi chiar şi‑aşa‑s ştirbită şi voi şchiopăta (grațios?) pe firmamentul universității. Dar – oricum îmi voi face datoria cum voi putea şi bineînțeles voi fi veselă – căci – orice s‑ar spune – viața e încă frumoasă. Tot binele şi reuşită deplină îți doreşte Magda *** 10. XI. 1934 [Bilet, Iaşi] N‑ai fost exact la‑ntâlnire, semn bun, nu‑ți mai plac aşa mult, regret că nu mai poate avea loc întâlnirea noastră. Nu mă supăr, ai fost ocupat desigur. Ieri probabil ți‑am displăcut, aşa amețită. Oricum, nu mai fixez nicio întrevedere. Asta te‑ar putea incomoda. Dacă vrei să mă vezi, o să mă vezi (ştii unde stau). Tot binele.

442

*** [Iaşi, 1934]

Dragul meu „rom”, Se poate că sunt eu vinovată, nu m‑am uitat la ceas, uitasem de tine şi abia în drum spre drele Poclitaru mi‑am amintit; atunci m‑am dus acasă la voi, şi acolo era 8 şi 20, aşa că mi s‑a părut că ar fi trebuit să te afli la capătul aleii pe la 8 ½, tocmai când treceam eu pe‑acolo. În sfârşit asta n‑are vreo importanță. Te rog foarte mult să nu‑ți pierzi timpul plimbându‑te (ca Eminescu) prin fața casei mele; căci nici azi, nici mâine, nici poimâine nu‑s liberă. Cauzele‑s multiple. Mai întâi voi avea cursuri peste cursuri de la care nu pot lipsi şi seara îmi va fi deci f[oarte] somn. Apoi am de citit  – sâmbătă avem un institut la Ionaşcu şi „Cunoaşterea la Bergson” mă aşteaptă… În sfârşit, nişte versuri mi se zbat în suflet şi trebuie să le pun chiar astă‑seară pe hârtie. Iată de ce până sâmbătă 18 noiembrie ora 8 ½ seara nu‑s la dispoziția neoficialului meu soț. Aş fi putut să te las să pluteşti în îndoială şi poate puțină suferință – dar prefer să fiu simplă şi loială ca‑ntotdeauna. De altfel, şi tu eşti ocupat probabil zilele acestea. Zici că te‑ai întrebat dacă simți ceva pentru mine? Că ai luciditatea şi timpul să pui aşa întrebări e o dovadă că nu simți nimic sau aproape nimic. Asta însă nu mă supără, Leon – destinul meu este să nu fiu iubită. Cred în destin. Şi Carmen credea. Am intuiția fermă că mă vei face să sufăr. Tu nu ştii încă, dar instinctul meu simte că n‑ai pentru mine iubire. De ce zici că m‑ai pierdut? Ca şi cum ți‑aş fi aparținut vreodată. Ține bine minte – prietene – că ființele de felul meu nu se dăruiesc decât în aparență. Te poftesc să nu te gândeşti la nimic noaptea şi să dormi mai bine. Nici să nu constați nimic pentru că n‑ai ce constata. De bunătatea mea n‑ai cum să abuzezi pentru că nu‑s şi nici n‑am fost niciodată bună. Aşadar, pe sâmbătă, cu atât mai mult cu cât înțeleg din scrisoarea ta că‑ți place s‑aştepți şi să‑ți aminteşti (?). Asta nu‑nseamnă că nu pot veni într‑o seară oarecare din săptămână la tine. Ştiu eu ce‑ar mai putea să‑mi trăsnească. Tot aşa de bine s‑ar putea să uit până sâmbătă că tu m‑aştepți – dar nu va fi vina mea – aşa mi‑e felul. Mult bine, Magda

443

*** 18. XII. 934, Costiujeni Dragul meu urâcios, Cum te simți de când te‑am părăsit? Probabil că lucrezi bine acum. Tare‑aş vrea să ştiu că ți‑i dor de mine – dar mă tem că nu‑i deloc aşa. Eşti sănătos? Nu te doare gâtul? Nu tuşeşti? Portretul psihologic al individului celuia cum merge? Te duci singur la „Alma mater” sau ți‑ai găsit o altă tovarăşă mai amuzantă decât aceea care‑a plecat? Eu mă simt deocamdată bine. Citesc mult, dorm mult, nu vreau s‑aud de nimic şi dacă vine cineva nu‑s acasă. Vestea căsătoriei noastre a tulburat toate spiritele. Cred că nu‑i niciun câine‑n Costiujeni sau în Chişinău care să nu ştie că eu mă mărit cu tine. S‑o ia dracul de lume. Ieri au venit la mama nişte cucoane care voiau cu tot dinadinsul să mă vadă şi să mă felicite. N‑am vrut s‑apar deloc şi le‑am rugat să lase felicitările după ce mă voi mărita. Astă‑noapte am visat că tu te însurai cu latinista şi eu venisem la nunta ta şi eram veselă. Era cam exagerat visul – veselă n‑aş fi fost, dar mi‑ar fi părut bine să fii fericit. Toată lumea de pe‑aici n‑are decât laude pentru tine – aşa că‑ncep şi eu să cred că‑i mare fericire pe capul meu că te‑am întâlnit. Dac‑ar şti toți oamenii aceştia ce stranie e‑această căsătorie proiectată de noi, ce stranie şi plină de‑ndoieli şi tristeți. Mă gândesc uneori dacă n‑ar fi mai bine să ne ducem fiecare într‑ale lui şi s‑o lăsăm baltă căsătoria asta bizară. Mi‑amintesc de vremea de la Burnas, recitesc scrisorile tale şi mi‑i ciudă că n‑am văzut de la‑nceput că nu era dragoste adevărată – ci milă, admirație (sau mai ştiu eu ce) ceea ce aveai pentru mine. Acasă e bine. Totul e familiar şi blând aici, lucrurile par însuflețite de mulțimea amintirilor care se leagă de dânsele. Mi‑am regăsit – c‑o bucurie imposibil de redat – toate hârțoagele şi cărțile mele dragi. Păcat că nu vrea să ningă. Fetița m‑a recunoscut de cum m‑am apropiat de trăsură – la gară, şi necheza aşa sentimental drăguța de dânsa! Astăzi mă voi duce pe la socrii mei şi‑o să‑ți scriu cum a decurs întrevederea. Tu să‑mi scrii când soseşti – aş putea să te‑ntâmpin la gară ca o logodnică iubitoare şi lipsită de ocupații serioase ce sunt. Nu mai am ce să‑ți scriu şi când te gândeşti că tu aştepți – o frumusețe de scrisoare! În orice caz viața nu‑i chiar aşa de‑ncântătoare. Aş vrea să fiu mică, mică de tot şi să‑l aştept ca altădată pe Moş Crăciun. E‑aşa de bine să crezi în povestea lui Moş Crăciun sau în aceea a dragostei. Dar când nu mai poți crede nici în una, nici în cealaltă, te asigur că‑i trist.

444

Iartă‑mă c‑am fost din nou lugubră. Îți urez spor la muncă şi tot binele, Magda P.S. Nu lua‑n seamă nimic din cele ce ți‑am înşirat şi vezi‑ți de seminarul tău. *** 6.XI. 934, Iaşi [către familie, la Costiujeni] Dragii mei, Astăzi n‑am cursuri nici la drept, nici la filozofie şi profit de timpul liber ca să vă dau ceva veşti de pe‑aici. La universitate mă duc regulat, deşi e cam obositor să frecventezi şi‑ntr‑o parte şi‑n cealaltă. La Filozofie n‑am cursuri decât după amiază de la 4, însă la Drept vor fi toată ziua, aşa că‑s nevoită să pierd unele prelegeri. Până acum – am ascultat trei cursuri la pedagogie, sociologie şi logică, profesorii vorbesc frumos, mai ales Andrei (sociologie) – cel de la Logică e mai plicticos, dar e f[oarte] sever şi ține să‑i faci lucrări bune la seminarii; de aceea o să vă rog – mai cu seamă pe tata, să cumpere dacă va putea o carte f[oarte] necesară pentru anul I, un fel de abecedar filozofic: Logica lui Liard (în franțuzeşte), şi pentru cea dintâi lucrare (ni s‑au dat de‑acum subiecte) şi eu vreau să‑ncep să citesc ca să pot face până‑n decembrie (primul seminar) o lucrare bună – în sfârşit mi‑ar trebui operele lui Bergson – aici la bibliotecă nu se găsesc în întregime şi ceea ce este n‑ai dreptul să consulți pe‑ndelete pentru că mai au nevoie şi ceilalți. Profesorul ne‑a recomandat o sumedenie de tratate în nemțeşte şi franțuzeşte, abia acum văd ce bine‑mi prinde franțuzeasca mea – dacă n‑aş fi făcut‑o puteam prea bine acum să mă retrag de la Filozofie. Cu Dreptul lucrurile stau mai uşor  – deoarece sunt cursuri, bune, complete  – atâta doar c‑ar trebui să‑mi trimiți 1 000 de lei sau măcar 500 ca să le cumpăr din vreme – cu atât mai mult cu cât la multe prelegeri n‑o să pot asista. La secretariat – am fost şi nu numai că n‑am nimic de plătit, dar am dat 500 de lei în plus – deoarece taxa la rectorat a plătit‑o Mme Chelărescu de două ori. În sfârşit cred că‑n iunie voi fi în regulă cu examenele – căci la filozofie anul acesta, în vară n‑am dreptul să dau decât la un singur obiect (un fel de lege stupidă), aşa că le voi da pe cele 6 de la drept şi unul la filozofie; ca să mai rămână 5 pe toamnă. La Drept s‑au scornit acum lucrări săptămânale (Institute), aşa c‑ar trebui să‑mi procur mai repede cursurile şi să‑ncep să citesc, dacă nu voi lua parte la institute regulat, să mă pot ridica măcar la colocviile care se țin lunar. 445

M‑am întâlnit cu f[oarte] multe cunoştințe, dar nu prea vreau să leg prietenii, numai cu Leowa discut şi mă plimb prin oraş seara – el mi‑a dat, de altfel, şi sfatul de‑a mă ocupa îndeosebi de lucrările seminariale – zice că din experiența lui universitară ştie că‑n felul acesta ai examenele asigurate. La tanti Olga mă simt foarte bine, bani am deocamdată, dar până‑n decembrie cred că n‑o să mai am – căci sunt nevoită să cheltuiesc ba pe‑un tramvai, ba pentr‑un coafor sau alte fleacuri. Mi‑am cumpărat maculatoare, creioane, cerneală, şi‑apoi deşi e vreme frumoasă, chiar f[oarte] frumoasă, mă gândesc la şoşoni şi mănuşi de lână. Vă mai rog mult să‑mi trimiteți lucrurile uitate şi vă sărut pe toți, iar pe tata îndeosebi urându‑i sănătate şi linişte cu prilejul zilei lui. Cu dragoste, Magda *** [1934, Iaşi] Dragă mamă şi tată, Vă mulțumesc mult pentru cărți şi mere şi celelalte; eu sunt bine sănătoasă şi bine dispusă, citesc şi urmez cât pot mai regulat cursurile, m‑am înscris la un colocviu la Drept şi poate mă mai înscriu la unul; la Filozofie vreau să‑mi aleg de‑asemeni un seminar; cred că mă voi înscrie la Estetică – păcat că‑i antipatic profesorul, dar tot e bine că‑mi place măcar obiectul. În fine  – deocamdată n‑am să vă spun altceva în privința studiilor. Profesorii sunt leneşi, mai ales cei de la Filozofie; Petrovici n‑a deschis încă prelegerile. Am fost la un colocviu şi nu‑i nimic extraordinar – te‑ntreabă şi răspunzi ca la şcoală. A început să‑mi fie dor de‑acasă, aici nu pot scrie deloc  – n‑am nici vreme, nici inspirație. Mi‑e dor de fotoliul meu în care stăteam de‑a‑ndoaselea şi de biroul aşa de prielnic versurilor. Fetele ce mai fac? Silvica a slăbit probabil din nou. Deocamdată mai sunt veselă, căci vremea se menține caldă, dar aş cam avea nevoie de mănuşi şi şoşoni chiar mai înainte de 27, când are de gând să vină tata. Mia de lei pe care mi‑ați trimis‑o am cheltuit‑o în întregime pe cursuri (mai am vreo 200 de lei) şi tot nu mi‑am procurat nici jumătate din ce‑mi trebuie. De coafat mă coafez acasă, manichiura mi‑o fac singură şi fusta mi‑i lehamite de cât‑o calc şi‑o scutur ca să se mențină‑ntr‑o stare purtabilă. Totuşi până la 1 decembrie nu trebuie să‑mi trimiteți nimic  – deoarece nimic nu‑i mai prielnic învățatului ca buzunarele goale. Pentru şoşoni şi mănuşi îi trimiteți tanti Olgăi sau vine tata ceva mai devreme. 446

De altfel, tagma noastră, a studenților, e în general calică şi totuşi gălăgioasă şi veselă. La Drept o să se declare un soi de grevă în semn de protest la legea avocaților promulgată de curând. Zilele acestea s‑a trimis un memoriu ministrului sau regelui, nu ştiu bine; dacă nu‑l vor lua în seamă, facem scandal. De fapt eu n‑am de gând să m‑amestec în afaceri de acestea, pentru că n‑am vreme, nici chef, trebuie să mă lupt cu Bergson şi cu enciclopedia juridică. E extrem de obositor să frecventezi regulat cursurile, profesorii nu vin la ora fixată, de multe ori amână prelegerea, alteori n‑o afișează – îți rupi pantofii pe săli în căutarea lui moş Ghiță ca să afli orarul exact. Mi‑ar plăcea mai mult să stau acasă şi să citesc. În schimb, sâmbătă fac o escapadă la Azuga – beau bere cu alune şi‑ascult declarațiile lui Leova. În unele seri mă plimb cu surorile Poclitaru, când aveam bani mergeam la cinematograf. De altfel, chiar şi aici în casă copiii sunt veseli, ca să nu mai vorbesc de nenea Nicu. Aş mai avea să vă‑nşir multe, dar le las pentru vacanță. Acum trebuie să‑nchei ca să nu întârzii la cursul de Etică – e un profesor (Andrei) care vorbeşte f[oarte] frumos. Cu multă dragoste şi dor, Magda P.S. Tata poate cumpăra dacă are bani „Le Suicide” de Durckheim. *** 11. XI. 934, Iaşi Dragă mamă şi tată şi dragi surori, Mi se pare că nu mă iubiți îndeajuns, căci altfel mi‑ați fi scris ceva pân‑acum. Poate că scrisoarea mea plină de cifre v‑a indispus sau speriat. E drept că‑mi trebuiesc bani pentru cursuri – dar mai pot aştepta – nu‑i nicio grabă – şi dacă banii lipsesc, nu‑i pot cere, ceea ce aş vrea în cazul acesta ar fi măcar veşti bune de la voi. Eu de‑abia am reuşit să mă orientez în ordinea sau dezordinea vieții şcolare de‑aici. Dimineața‑s la cursuri – după masă la cursuri şi tot nu reuşesc să le‑ascult pe toate. Mi‑am cumpărat un curs de drept civil şi‑l mai răsfoiesc şi‑acasă – pân‑acum ştiu pe de rost „Consecințele căsătoriei” şi „Divorțul  – necesitatea şi procedura lui”. Cercurile studențeşti de‑aici au şi‑nceput seratele la „Bragadiru” – ieri seară cineva mă invita şi pe mine  – dar ideea nu mă tenta deloc şi‑am refuzat. În schimb mă duc la cinematograf – beau uneori bere la Azuga şi alteori mă plimb în tovărăşia lui Leon sau a surorilor Poclitaru – despre care v‑am vorbit – sau chiar tuspatru. În sfârşit deocamdată e bine. Aş vrea 447

să am ­unele cărți la filozofie ca să citesc, dar mi‑e teamă că vor fi ocupate la bibliotecă şi apoi nu se poate să citeşti decât acolo şi de multe ori am curs – tocmai în orele de bibliotecă – în vreme ce seara sunt totdeauna liberă. N‑ar putea tata să‑mi găsească măcar o broşură populară (Biblioteca pentru toți sau Minerva) despre Bergson? Tot aşa s‑ar putea găsi biografii de‑ale filozofilor celebri, sistemele filozofice ale lui Spinoza, Kant, Schopenhauer, Descartes, A. Comte, John Stuart Mill şi alții – popularizate, eu n‑am deloc vreme să caut, dar în Minerva trebuie să se găsească pe‑un preț de nimic – poate‑ar putea tata să ceară la Cartea românească – cu maximul 500 de lei se pot cumpăra aproape toți filozofii în ediții populare – mi‑ar trimite ceea ce ar găsi şi m‑aş mai familiariza cu materia ce‑o am de studiat anul ăsta. Pe‑aici e vremea f[oarte] frumoasă  – deşi ieri a plouat puțin  – astăzi parcă‑i primăvară; numai de dragul vremii voi ieşi în oraş cu Iulica sau Poclitarele. Silvica ce mai face cu matematica ei, Veronica şi Zica ce zic cu şcoala. Nuța e probabil tot aşa de entuziastă şi bine dispusă? Copiii de‑aici sunt veseli şi gălăgioşi – aşa că n‑am vreme şi chip să‑i doresc prea mult pe‑ai noştri. Din biblioteca de‑acasă să‑mi trimiteți pe „Vasile Conta”, o carte, „Filozofii antici” sau aşa ceva, în fine, o rog mult pe Zica, bibliotecara să cerceteze şi s‑adune toate cărțile pe coperta cărora scrie filozofie, filozofi – din biblioteca mare şi cea a Veronicăi şi să‑mi mai trimiteți Logica mea dintr‑a şaptea, dacă mai există. Toate acestea – dacă s‑ar putea cât mai curând ca să nu pierd timpul liber ce‑l mai am zadarnic. Sărutări şi urări de bine de la toți. Multe sărutări de la mine, Magda *** 3. XII. 934, Iaşi

nu şi‑au părăsit oraşul natal, care aproape că n‑au trăit de cele mai multe ori – au avut totuşi prin vastitatea gândului lor cea mai bogată viață. Eu scriu  – dar cu mai puțin entuziasm decât acasă; mi‑i dor de fete, mai ales de Silvica şi Nuța; aş vrea să mă plimb cu trăsura noastră, ce mai fac Fetița şi Fulger? Silvica a aranjat frumos camera care va fi şi a mea? Aş vrea să te rog, mamă, să vii până la mine – dacă poți – măcar pe vreo câteva zile – am multă nevoie de tine – acum. Nu trebuie să fii îngrijorată bineînțeles, nu sunt propriu‑zis bolnavă – dar de câtva timp amețelile de care‑ți spuneam şi‑acasă s‑au înmulțit; asta mă face nervoasă, e grozav să te simți invalid, cred că e ceva nervos – am început din nou cu ideile mele despre inutilitatea vieții şi cu sinuciderea. Noroc că Leova mă mai scoate – aproape cu sila‑n oraş şi mă mai zvântur (beau bere cu alune la Azuga) – dar dragostea lui nu‑i de‑ajuns ca să mă liniștească. În sfârşit e o chestiune serioasă probabil, şi‑apoi nu‑s numai amețelile, dar şi‑aşa vreau să mai vorbim despre căsătorie – tu ştii principiile mele în această privință şi‑ți închipui că‑mi vine greu să le schimb, într‑un cuvânt simt nevoia unui sprijin moral mai mult ca oricând, trebuie să m‑ajuți să‑mi clarific ideile şi sentimentele de‑acum. Mă simt cu totul singură şi nu‑mi pot găsi echilibrul sufletesc, vino te rog – sunt într‑o vreme critică a vieții mele. Îți voi explica pe larg când vei fi aici. Nu trebuie să te sperii – că nu‑i nimic grav – dar vino te rog, că altfel nu ştiu ce trebuie să fac. Nu trebuie să‑ți iei bani, n‑am nevoie de nimic – în afară de tine – bani pentru drum găseşti, nu‑i aşa mult. Iartă‑mă dacă te supăr, dar m‑am gândit că nimeni nu mă poate ajuta mai bine ca tine. Te sărut cu multă dragoste, Magda P.S. Salutări de la toți de‑aici şi înc‑odată – mamă dragă – te rog să vii. ***

Dragă mamă, Scrisoarea ta m‑a bucurat f[oarte] mult. De altfel, ştiam că tata principial nu‑i împotriva căsătoriei aceştia; însă cred că deocamdată nu‑i nicio grabă – cu‑atât mai mult cu cât şi eu, şi Leova avem mult de citit. La Crăciun o să luăm hotărârile necesare. Mie mi‑i foarte dor de‑acasă, m‑am plictisit de Iaşi şi de universitate – de departe părea mai frumoasă. La urma urmei, nici nu‑mi făcusem cine ştie ce iluzii. De petrecut nu prea am vreme acum, n‑am fost încă niciodată la teatru şi la cinematograf doar de câteva ori – au fost multe serate studențeşti, dar nu m‑am dus că n‑am avut chef şi rochie potrivită; în schimb citesc; cărțile trimise de tata sunt f[oarte] interesante, mai ales Bergson – mă gândesc uneori că oamenii aceştia care adeseori nici

Dragă mamă, Am rugat‑o pe tanti Olga să vă scrie, dar mi se pare că n‑a scris – de aceea voi face‑o chiar eu; era mai bine de scria dânsa, deoarece pe mine tot nu mă crede nimeni – însă scriu totuşi. La cursuri mă duc la toate, ziua întreagă mi‑o pierd umblând de la o facultate la alta; primele prelegeri le ascult şi‑nțeleg, dar ultimele cu toate uriaşele mele sforțări rămân neinteligibile din cauza oboselii. Desigur c‑aş câştiga mai mult citind măcar o jumătate de zi, însă pentru că voi vreți astfel, ascult în schimb prelegeri

448

449

2. II. 935, Iaşi

proaste sau din acele pe care mintea plictisită nu le mai percepe. Am citit demult cărțile pe care le‑aveam şi vreo câteva din biblioteca tanti Olgăi. M‑am înscris la trei lucrări la filozofie, cea de psihologie am scris‑o şi‑o voi citi marți: cred că‑i bună; în sfârşit voi vedea atunci. La Drept abia zilele acestea a‑ncetat greva  – căci ieşenii au aşteptat ordinul de‑ncetare de la Comitetul din Bucureşti. Sper să mă‑nscriu la trei seminare şi dincolo. Dat fiind că fetele depravate nu‑şi pierd facultățile intelectuale, reuşesc să citesc până la 12 de noapte; deşi n‑am făcut niciodată caz de lecturile şi ostenelile mele intelectuale – îmi dau seama că n‑ar strica să fac acum. Am citit „Discours de la méthode” şi 100 pagini din „Méditations métaphysiques” a lui Descartes, „Despre educațiune”, un volum al lui Locke; „Romanul lui Leonardo da Vinci” al lui Mereşkovski (recomandat de profesor pentru cunoaşterea epocii renaşterii), „Cercetări filozofice” de Petrovici şi zilele acestea voi isprăvi „Le gai savoir” a lui Nietzsche. Să sperăm că‑i destul de limpede că n‑am avut nici vreme, nici chef după toate acestea să cochetez, să fac chefuri (?) sau măcar să văd un film. Lucrarea mea a plăcut mult tanti Olgăi, şi dra Vnorovschi (o studentă f[oarte] bună de la filozofie) m‑asigură de succes. Am făcut cunoştință cu doi eminenți colegi din anul 4 şi le‑am cerut câteva cărți de cultură filozofică generală; mi‑a fost recomandată cartea: „Introducere în filozofie” a dlui I. Petrovici, dacă tata o găseşte la C.R., să mi‑o trimită; am mare nevoie de ceva noțiuni premergătoare şi explicative. Leova scrie regulat şi îi răspund şi eu îndată; chiar ieri mi‑a venit o chilometrică scrisoare. N‑am deloc bani, mănuşile şi ciorapii mi‑s ferfeniță, dacă se primeşte leafa trimiteți‑mi câteva sute, n‑o să le pierd la cărți, nici n‑o să le beau. La filozofie am f[oarte] puțin plătit din taxă, se poate să mi se ceară şi‑acolo. Îl rog pe tata să caute prin cărțile de psihologie generală şi chiar patologică şi să‑mi trimită ceea ce‑ar putea să mă intereseze; în afară de asta, trebuie să‑mi procur un curs de care am neapărată nevoie, cursul de introducere‑n filozofie a lui Zeletin, căci la obiectul acesta voi da examen ca să trec în anul I. În general, mă simt bine şi studiile mele mă interesează cum m‑au interesat întotdeauna; citesc cu multă uşurință şi‑ascult cu divină resemnare pe Coroi şi pe Uță; am băgat de seamă că nici aici nu se țin lucrări cine ştie ce strălucite şi cred că aşa tâmpită cum sunt voi face puțină impresie cu ceea ce ştiu şi voi mai şti. N‑ar fi rău dacă mi‑ați trimite cărți şi ceva dulce de mâncare, iar dacă se poate bani (mâine‑poimâine rămân fără ciorapi). Multe sărutări fetelor, lui tata şi ție şi Doamnei. Aş fi mulțumită să‑mi scrieți. Silvica ar putea‑o face, nu cred să fie aşa de ocupată. Cu drag, Magda 450

*** 7. II. 935, Iaşi Dragii mei, Vă mulțumesc mult de tot pentru bunătățile trimise şi mai ales pentru alviță şi cărți; de‑alviță aveam de câteva zile o poftă straşnică, iar de cărți – aveam neapărată nevoie. Eu lucrez f[oarte] bine atât la filozofie, cât şi la drept; am scris două lucrări care‑şi aşteaptă însă rândul la seminar, deoarece din pricină că m‑am înscris mai târziu n‑am mai găsit ore libere pentru a le citi. Săptămâna viitoare se poate întâmpla să le citesc, dacă vreun referent nu va fi gata. Mă duc la toate seminariile şi am început să mă bag în discuții. Lunea trecută la seminarul de psihologie se ținea o lucrare asupra lui Freud, şi la critică, am luat cuvântul, mi se pare c‑am făcut impresie; nici nu ştiam că ştiu atâtea despre psihanaliză, însă cu ocazia aceasta mi‑am dat seama. Sunt f[oarte] mulțumită de mine şi cred că şi la universitate voi reuşi să fiu ceva mai mult decât mediocră. Până acuma am luat 60 de lei de la tanti Olga şi aceştia mai mult pentru scrisori. Am fost cu Iulica şi Valea la cinematograf de vreo două ori. Acum, fiindcă a nins, o să mă plimb cu sania. În general, îmi duc viața mai mult la facultate. Am făcut cunoştință cu doi colegi din anul 4 şi mă amuz discutând; colegele mele sunt fete f[oarte] drăguțe, însă tare de modă veche şi tare gălăgioase (în pauze – la seminarii tac). Lumea Călineştilor se cruceşte de‑atâta cumințenie la mine; tanti Olga mă laudă toată ziua. La urma urmei n‑are de ce, pentru că nu‑i nicio virtute la mijloc – întotdeuna mi‑a plăcut să citesc. Aş scrie mai mult, dar n‑am vreme, că trebuie să mă duc la cursul de istoria filozofiei. Leon scrie mereu, chiar astăzi am primit o epistolă. Se poate‑ntâmpla să vin sâmbătă la Chişinău, deoarece li se dă un vagon gratis pentru dus şi‑ntors studenților agronomi ce vor lua parte la inaugurarea facultății din Chişinău. Vă sărută pe toți, Magda *** 15.II.935, Iaşi Dragă mamă, dragă tată şi dragele mele, Am primit de la voi o scrisoare‑n care mă rugați să vă scriu, deşi după primirea pachetului v‑am scris şi deci îmi închipui că n‑aveți nicio grijă în privința aceasta – totuşi mai revin cu noi veşti şi amănunte de pe‑aici. 451

Eu sunt surprinzător de cuminte, mi‑am cumpărat din cele două sute de lei mănuşi şi ciorapi şi mai am 200 datorie la tanti Olga, însă n‑am cheltuit nimic pe fleacuri, sunt bani dați la cinematograf şi plimbări cu sania; iar aceste două distracții îmi sunt foarte necesare în perioada asta mohorâtă şi laborioasă a vieții mele. Mulțumesc mult pentru cărți, sunt extrem de interesante; în general, filozofia şi dreptul convin minții mele şi nu simt nicio greutate să lucrez şi să mă ocup în direcția aceasta. Acum fac o lucrare pe care mi‑am luat‑o demult la drept, citesc la bibliotecă şi sper s‑o scot mulțumitor la capăt. La filozofie am luat parte la discuțiile seminariale şi am gata pregătite două lucrări, aştept să‑mi vină rândul, cred că peste 2 săptămâni cel mult le voi citi. Leova scrie mult şi eu îi răspund, pare ceva mai liniştit de când e la Bucureşti. Îmi pare rău că mă bănuiți de sentimente ostile şi alte „infamii”, nu‑s deloc supărată – dimpotrivă mă simt bine dispusă şi mulțumită, mai bodogănesc eu uneori fiindcă n‑am bani, dar îmi trece. Aştept cu multă nerăbdare citirea lucrărilor mele, mi‑ar părea bine să fie bune – în orice caz chiar dacă vor fi criticate o să mă pricep să le apăr. E interesant să vă spun cum m‑am înscris la seminariile unde nu se mai primeau înscrieri; m‑am dus în calitate de auditoare, m‑am băgat în discuții, am pus întrebări şi‑am adus argumente până când profesorul singur mă‑ntreba: „Cum vă numiți, dră?” „Sunteți înscrisă?” „Nu.” „Atuncea să vă‑nscriu, ceea ce ați spus e just şi interesant şi precis, să frecventați regulat şedințele.” Acuma mă simt la facultate ca la mine acasă. În general, e bine din toate punctele de vedere. Dacă se primeşte leafa, să‑mi trimiteți şi mie ceva. L‑am întâlnit pe fiul lui Rafalet şi mi‑a spus să vă transmit  – lui tata şi copiilor respectuoase salutări, iar mamei sărutări de mână. Vă sărut cu drag, Magda

deloc bani; acuma s‑a făcut cald şi frumos; aş vrea să‑mi dau pardesiul la călcat; în general mă indispune să mă simt printre cele mai răpciugoase studente; nu am pudră, cremă de ghete, pastă de dinți, colonie şi mi‑i imposibil să păstrez în felul acesta un aspect cuviincios. Mă gândesc că trebuie să‑i fi părut lui Leon grozav de păcătoasă, noroc că eram veselă, altfel şi‑ar fi luat câmpii. El era de‑asemenea calic când ajunsese la Iaşi, îşi cheltuise toți banii la Bucureşti; tezele le‑a scris bine – însă e‑aşa de slab şi obosit de parcă s‑a sculat din mormânt. Aş ruga‑o pe mama să se ducă pe la dânşii pe la oraş şi să‑i spună să lucreze puțin şi să fie mai calm. Fără îndoială că ceva din firea aşa de bravă a mamei am moştenit şi eu – de rămân aşa veselă şi tare‑n toiul unor împrejurări idiot de nefavorabile. Vă închipuiți că nu‑i tocmai vesel să ai un logodnic mai sfrijit decât sfintele moaşte, şi lucrări seminariale de susținut, niciun leu în buzunar; să fii răpciugoasă la haine şi incurabil îndrăgostită de moaştele de logodnic, – care la fel de calic ca tine – mai are pe deasupra capul plin de gramatică grecească. Ca să mai uit de mizerii, m‑am dus la o serată a studenților lăpuşneni şi m‑am amuzat oarecum; era lume cunoscută, am dansat şi am discutat – Dorel era şi el pe‑acolo şi se făcea că nu mă vede (D‑zeu cu dânsu’). Câteodată nenea Nicu are bilete de favoare şi‑atunci ne ducem la cinematograf; zilele acestea l‑am aşteptat pe tata care scrisese că vine dar n‑a venit. Vă rog mult de tot să‑mi trimiteți ceva bani şi să‑mi scrieți. Cu multă dragoste şi dor, Magda P.S. Pachetele le‑am primit şi banii de asemenea, mi‑am cumpărat mănuşi şi ciorapi, vă mulțumesc pentru toate; de gripă n‑am fost şi sper să nu fiu bolnavă. *** 11. II. 935, Iaşi

*** [1935, Iaşi] Dragii mei, Nu ştiu cum se face că nu primiți scrisorile mele; eu v‑am scris două până acum şi, din ceea ce‑mi scrieți, reiese că niciuna n‑a ajuns până la voi. Leova a fost la Iaşi şi‑a stat trei zile; ne‑am plimbat şi ne‑am bucurat mult, ca‑n noiembrie. Lucrările mele merg bine, la seminarii mă bag din ce în ce mai des în discuții, sunt destul de bine dispusă şi nu mă plâng decât de calicie. Vrând‑nevrând am făcut unele mici datorii la tanti Olga; însă le voi plăti curând; căci cred că voi ați primit de‑acum leafa. E foarte rău să n‑ai

Dragul meu familion, Eu sunt bine sănătoasă, nu sufăr decât de‑o boală, însă aceea fiind incurabilă nu face s‑o pomenesc: calicia. Procesul meu s‑a amânat, aşa că am destulă vreme să‑mi pregătesc pledoaria. Ieri am avut iarăşi seminar la Enciclopedie şi am vorbit cu stimabilul domn Popescu. I‑am spus în fața întregului amfiteatru că vreau să aflu în ce fel anume e proastă lucrarea mea, deoarece data trecută am fost numai insultată, nu şi lămurită. Dl asistent mi‑a răspuns rânjit şi dulceag că şedința viitoare va fi consacrată discuțiilor asupra referatului meu. Şi eu l‑am rugat frumos să citească până atunci cartea, deoarece am fost de-ajuns

452

453

amânată până acum. Atuncea, dl Popescu s‑a înfuriat şi‑a‑nceput să bolborosească, însă eu mi‑am luat servieta şi‑am plecat. Amfiteatrul a rămas stupefiat de‑atâta îndrăzneală – era o tăcere cum nu s‑a mai pomenit la Facultatea de Drept. Mă gândesc dacă n‑ar fi bine să‑mi iau pe la 20–25 cursurile şi să plec acasă; de buchit pot buchi şi‑acolo (ba chiar mai bine – deoarece aici odaia mea fiind alături de sufragerie – toată gălăgia s‑aude la mine – numai noaptea după 11 dacă s‑ar putea citi, în birou e frig); afară de asta – cred c‑aş avea nevoie de ceva haine; dacă fac nunta la Paşti – trebuie să ne gândim de pe‑acum şi chiar şi fără asta aş vrea să am şi eu o rochie‑două pentru sărbători, am ajuns o răpciugă; tata ştie şi el – c‑a fost pe‑aici şi m‑a văzut. Răspundeți‑mi ce credeți în privința aceasta şi dacă pot sau nu să vin. În orice caz dacă vin c‑o săptămână mai înainte de Paşti nu mai găsesc nicio croitoreasă liberă şi nu pot face nimic. Noi ne pregătim să batem alvița astă‑seară; ieri am mâncat sfinți; în general la Călineşti e destulă voie bună. Câțiva colegi mi‑au cerut să colaborez la o revistă studențească şi‑am primit, voi publica ceva poezii şi poate chiar articole. În general, sunt mulțumită şi chiar aproape fericită, n‑am nimic de dorit deocamdată. N‑ar fi rău să‑mi trimiteți până mai una‑alta – o lădiță fermecată, aş avea nevoie de săpun, pastă şi vată. O rog mult pe mama să‑mi scrie despre câte o‑ntreb aici şi să‑mi dea ceva sfaturi în privința învățatului pentru examene. Copiii ce mai fac cu şcoala? Multe sărutări şi mult dor de la Magda P.S. O rog mult pe mama să scrie pe‑o hârtie aparte rețeta unei doctorii pe care i‑a dat‑o L. Chelaru la şcoală anul trecut /…/.

mă bag şi eu în discuții de câte ori pot – rău e că pretutindeni te loveşti de asistenți şi paraasistenți – totdeauna grăbiți şi rău dispuşi. La psihologie preparasem o lucrare  – foarte simpatică  – dar dra asistentă a schimbat ora de seminar şi‑n felul acesta (eu care nu ştiam c‑a schimbat‑o) am lipsit tocmai când trebuia s‑o citesc. Deşi lipsea un referent şi‑aş fi putut‑o citi şi pe urmă – nu mi‑a dat voie s‑o citesc şi a luat‑o s‑o vadă ea acasă. Oricum, lucrarea contează, dar succesul de care eram sigură s‑a dus. Mai am o lucrare despre utilitatea artei la „istoria filozofiei vechi” – dar voi citi‑o după Paşti – deoarece e un subiect liber şi de sinteză. În afară de acestea mai am şi procesul. Sunt destul de ocupată – dacă mai socotesc şi cititul pentru examene. În orice caz voi veni joi la 21 cu trenul de 2 şi 6 – adică la 5 şi ceva voi fi la Chişinău; nu trebuie să veniți numaidecât la gară, căci n‑am bagaj mult şi pot veni cu maşina. Plec joi deoarece luni, marți şi miercuri am seminarii de la care n‑aş vrea să lipsesc. În general – deocamdată mi‑am făcut faimă de fată inteligentă printre colegi; băieții se arată prietenoşi şi plini de considerație, unii mă cred căsătorită; eu vorbesc puțin despre mine; asta îi face să fie curioşi. Pentru examene am început să citesc cu o colegă – nu‑i greu – dar cere răbdare – căci e materie multă. O să‑mi iau cu mine cursurile şi o să citesc şi‑acasă; n‑aş vrea să cad, ar fi umilitor şi‑aş avea şi griji. În sfârşit o să vă mai spun multe când vin. Vă sărut pe toți din partea mea şi din partea Călineştilor. Cu dragoste, Magda *** [1935, Iaşi]

***

Dragă mamă, Cum de‑a cheltuit tata aşa de mult cu mine; sunt pur şi simplu înspăimântată de cifra de 6 000 de lei şi mă gândesc că‑n cazul acesta nu se mai poate face nimic pentru îmbrăcămintea mea. Eu sunt sănătoasă şi bine; cu dl Popescu am discutat încă o dată sâmbătă şi m‑am convins că numai faptul că nu citise cartea l‑a făcut să vorbească în felul acela; de altfel, „dumnealui” nu‑i supărat, mă laudă mereu (ca să scape de gura mea) şi mi‑a pus o notă mare (19 mi se pare) la colocviu unde am dat soluțiile a două probleme de jurisprudență. De fapt, eu părăsisem colocviul şi n‑aveam nicio intenție să‑l reiau, însă el m‑a reînscris. La celelalte seminarii, la filozofie

Dragă mamă, E cam multă vreme de când trebuia să vă scriu, dar n‑am făcut‑o pentru că am fost extrem de ocupată în ultimul timp. Mai întâi citesc pentru examene, am isprăvit de citit a doua oară Enciclopedia, am făcut schemele şi totuşi n‑o ştiu încă de ajuns, căci după cearta mea cu Popescu trebuie să buchesc bine ca să trec; am început ieri Constituționalul şi merge bine, e o materie interesantă, unde nu‑s chiar aşa chineză. Citesc cu o colegă, dar citesc şi singură. M‑am dus la toate seminariile din săptămâna asta. Voi face un referat asupra cărții pe care am luat‑o de‑acasă: „Les drames et les angoisses de la jeunesse”. Claudian îmi va fixa şi el data pentru lucrare, miercuri. Vnorovschi (colega mea) mi‑a spus că aş face o mare prostie dacă nu m‑aş prezenta la măcar trei examene la filozofie; zice că am făcut

454

455

17. III. 935, Iaşi

o impresie excelentă asupra profesorilor pe la seminariile unde m‑am băgat în discuții şi crede că, socotind şi lucrările, pot fi sigură că mă trec. Aşa că m‑am gândit să mă prezint la Claudian, la „Introducere‑n filozofie” şi la „Filozofia veche” – şi să las în schimb pentru toamnă Romanul şi Civilul. Ieri m‑am dus la seminarul de Pedagogie şi m‑am înscris pentru data viitoare la critică. Se vorbise despre personalitate şi aici am şi eu unele păreri, mi‑am făcut însemnările necesare şi deoarece în ora aceea nu mai era timp, voi vorbi sâmbăta viitoare. La drept, am fost la Institutul acela cu problemele de jurisprudență, era şi Ionaşcu, problemele erau grele, le rezolva Popescu şi cu Ionaşcu în colaborare. În schimb, sunt foarte mâhnită în privința procesului (Crimă şi pedeapsă), se amână mereu. Decanul a aflat că doi dintre apărători au intenția să glorifice (cu ocazia asta) regimul sovietic – şi ne face dificultăți. Era vorba să se țină astăzi, dar nu ştiu dacă se va ține; în orice caz eu sunt foarte bine pregătită, mi‑am scris planul şi n‑am nicio grijă – căci am gândit până în cele mai mici amănunte ceea ce trebuie să spun. De‑ar da Dumnezeu să fie azi! În general, totul e bine; cursuri am, îmi mai trebuie ceva răbdare ca să le citesc măcar de două ori şi nu cred c‑o să fac mutră proastă. Mai scrieți‑mi şi voi şi mai dați‑mi sfaturi cum să învăț, ca să fac mult în timp puțin. În privința „exteriorului” sunt mulțumită: am găsit aici un cizmar bun şi dacă vreți şi aveți parale îmi puteți trimite să fac o pereche de pantofi frumoși şi comozi (o să mă duc cu tanti Olga). Mi‑am cumpărat mănuşi potrivite şi eşarfă. Uitam să vă spun ceva destul de important. Dorel s‑a dus la redactorul unei reviste (Manifest) cu nişte poezii de‑ale mele; i‑au plăcut; dar n‑a vrut să le publice fără asentimentul scris sau verbal al autorului. Astăzi voi merge chiar eu să vorbesc; poate că voi scrie chiar şi articole. Leova nu‑mi prea scrie, însă eu sunt obişnuită de‑acum cu bizarul său fel de‑a iubi sau de‑a nu iubi, am primit o singură şi laconică scrisoare din care se vede că lucrurile merg bine şi că e mulțumit. Eu nu mai am deloc bani, ceea ce de altfel nu face nimic, totuşi ar trebui să trimiteți până la Paşti o mie de lei ca să regulez chestia taxei la filozofie (unde n‑am plătit decât 250 de lei) şi aceasta fiindcă vreau să dau două examene şi‑acolo. În orice caz, nu‑i nimic urgent; până la examene mai este. Trimiteți‑mi un pachet cu dulciuri, aş cere şi nişte țigări care prind bine la vreme de bucheală, dar ştiu că nu mi le trimiteți şi tac. Aş mai avea de spus multe dar nu‑mi amintesc acum, de altfel, nu mai este mult până la vacanță. Comisioanele le‑am îndeplinit bine. Vă sărut cu dor pe toți, Magda

456

*** [1935, Iaşi] Dragă mamă şi dragă tată, Eu am ajuns bine şi învăț toată ziua, zilele până la examene sunt numărate şi mai am o mulțime de chestiuni pe care nu le cunosc decât foarte vag; de aceea n‑am deloc timp şi nu mă mai duc la cursuri la filozofie, frecventez numai pe‑acelea la care dau examen cu seminarele lor. Banii pe care tata mi i‑a dat cu‑atâta supărare mi‑au prins foarte bine, căci aveam nevoie de‑o carte pe care s‑o citesc pentru examenul la Penal şi‑am putut s‑o cumpăr imediat, mi‑am luat şi o pereche de ciorapi şi restul îmi rămâne pentru tramvai şi înghețată. Cartea o sută de lei, ciorapii 140 şi 260 de cheltuială (pentru că e prea cald şi mă doare piciorul cu pantofii de‑acum – am nevoie de tramvai). Dacă nu sunt parale şi dacă e greu, asta nu‑nseamnă că eu cheltuiesc mult, sunt multe lucruri de care am nevoie şi de care nu pomenesc, dar de unele tot trebuie să spun, pentru că nu pot să umblu ca o nesimțită, cred că v‑ar părea şi vouă rău să‑mi miroase picioarele şi să nu‑mi spăl dinții. Niciodată n‑am cerut mai mult decât strictul necesar; niciodată n‑am avut mai mult decât 2 rochii purtabile; nu zic că‑i rău aşa, dar e exagerat să mi se impute cochetărie şi lux – mama ştie lucrurile pe care le am – şi ştie că mai puțin ar însemna să mă jenez de exteriorul meu. În sfârşit – nu‑i nimenea vinovat decât doar vremurile grele – împotriva cărora nu se poate face nimic. Vă rog să căutați acasă lucrarea mea asupra cărții „Le droit individuel et l’ État”, titlul acesta e pe prima pagină scrisă pe foi mari; la 1 iunie am examen la Encicliopedie şi trebuie într‑o săptămână, 10 zile maximum, s‑o dau asistentului – fără asta nu ne admite la examen, trimiteți‑o cât de curând şi să aibă toate foile. De asemenea, până la 1 iunie am nevoie de 700 de lei pentru taxele de examen: peste două săptămâni încep înscrierile. În general, eu citesc destul de bine şi sper să trec; o mare parte din colegii mei nici nu s‑au apucat încă de citit, la bibliotecă nu‑i aglomerație – aşa că tot am lucrat eu ceva – dat fiind că citesc din martie, câte puțin, dar totuşi Enciclopedia şi Constituționalul le‑am isprăvit – trebuie să le revăd în ajunul examenului şi numai de‑oi avea prea mare ghinion, să cad. Miercuri citesc lucrarea la Claudian. Într‑o lună, am isprăvit cu toate. Vă sărută pe toți Magda

457

*** [1935, Iaşi] Dragii mei, V‑am scris o scrisoare şi trebuie să mai revin cu o alta – căci am neapărat nevoie de câteva lucruri uitate acasă şi de banii pentru taxe. Examenele încep la 1; înscrierile pentru examene încep la 20 mai până la 31  – mai târziu nu se primeşte nicio înscriere, de asemenea, numai cei care‑au plătit în întregime taxele se pot înscrie. Aşadar, îmi trebuie pentru taxe şi pentru taxele de examen: 500 + 200 pentru cursul de penal şi procedură penală. Însă dacă n‑aveți, puteți să nu‑mi trimiteți şi voi căuta să împrumut cursurile acestea, deşi înainte de examene e greu de găsit. Să‑mi trimiteți neapărat lucrarea de la Enciclopedie (Le droit individuel et l’ État) şi cartea de student din saltarul biroului de la mine din odaie şi cartea de intrare de la bibliotecă. Toate acestea cât mai curând – căci s‑ar putea întâmpla altfel să nu pot da examenele. Cu drag, Magda *** 18. VI. 935, Iaşi

notate. Un examen cu trei albe la filozofie şi trei examene cu 12 la drept – adică am trecut în anul I la filozofie (eram în preparator) şi‑n anul doi la drept; căci chiar blocate, examenele se blochează în două sesiuni, ori eu am dat deja jumătate (aveam 6 – şi‑am dat trei), deci oricum ar fi, anul universitar îl am. Voi da Enciclopedia la care sunt cu mult mai bine pregătită şi‑n cazul acesta îmi rămân numai două examene pe toamnă la drept – deci am tot timpul şi toată libertatea să prepar la obiectele la care‑am dat lucrări, examenele pentru filozofie. Îmi închipui că nu sunteți nemulțumiți de faptul că n‑am luat note mari la drept. E şi imposibil – atunci când urmezi două facultăți să lucrezi la fel de intensiv la amândouă şi să te distingi la amândouă, asta ar însemna să renunți la orişice libertate spirituală şi să te înhami ca un prost la o muncă silită şi prea mare. Eu însă pot să‑mi zic bravo – căci fără să renunț la poezii, la distracții şi aventuri sentimentale, am reuşit să‑mi îndeplinesc datoria. Abia aştept să dau şi Enciclopedia şi să vin acasă. Multe sărutări tuturor, Magda Călineştii vă sărută. De ce n‑a venit tata? Chestia cu căsătoria o aranjăm îndată ce voi veni. *** 8. VIII. 935, Fundu‑Moldovei [Surorile Isanos către tatăl lor, la Costiujeni]

Dragă mamă, Iartă‑mă că n‑am scris până acum, însă eram tocmai în toiul examenelor – acuma pot în sfârşit să‑ți răspund la scrisorile tale şi să vă aduc o veste – îmi închipui la fel de plăcută pentru voi cât şi pentru mine: „Am reuşit la toate examenele la care m‑am prezentat până acum”. De altfel, cu toată munca puțină pe care am depus‑o (mai ales la Drept) niciodată nu m‑am îndoit c‑o să fie astfel. Profesorii erau cam prea puțin binevoitori, candidații mulți şi ordinul de la minister recomanda să taie cât mai mulți. Am luat Penalul, Procedura şi Constituționalul; faptul că n‑aveam deloc frecvență şi nici seminar mi‑a scăzut nota până la limită, însă am dat răspunsuri corecte şi am făcut impresie bună, cu toate că la unele chestiuni n‑am putut răspunde nimic. La 26 dau Enciclopedia la care am şi lucrare şi frecvență şi sper s‑o iau mai glorios. De altfel, gloria contează prea puțin pentru mine când e vorba de drept; la filozofie n‑aş vrea să trec niciodată cu roşii, şi‑acolo am reuşit să‑mi fac un nume bun. În rezumat activitatea anului meu universitar este aceasta: cinci lucrări seminariale; patru la filozofie, una la drept. Toate cinci bine

Dragă tată, Mama e foarte ocupată cu mâncarea şi n‑are vreme să scrie întreaga scrisoare, de‑aceea o să‑ți scrie fiecare din noi câte ceva. Pe‑aici nu se găseşte nicăieri o masă bună (nemții nu ştiu să mănânce) şi mama‑i nevoită să gătească ajutată de gazda noastră. Leova ocărăşte toată ziua bucătăria nemțească, ieri l‑am primit în „pensiune” şi pe dânsul. O altă „plăcere” a vieții la Fundu‑Moldovei sunt puricii şi ploşnițele; Nuța, biata, era învinuită de toți că se joacă afară cu cățeii şi‑aduce purici în casă; în realitate însă erau ploşnițe. Ieri, mama şi cu fetele au făcut o adevărată campanie‑mpotriva lor, cu gaz flit (şi încă un preparat indigen, nemțesc) se pare că le‑au dat gata; astă‑noapte am dormit bine pentru‑ntâia oară de la venirea noastră aici. Încolo, nu se poate spune că‑i urât, munții sunt foarte pitoreşti, în fiecare zi facem prin ei câte‑o excursie de câțiva kilometru; dac‑ai fi tu aici, ai avea pe unde face expediții. La‑nceput am urcat, în toate direcțiile, un munte de lângă casa noastră, muntele Negru; de pe vârful lui, am văzut, împrejur, o ghirlandă de uriaşi: sunt doi munți gemeni, Adam şi Eva;

458

459

altul  – Măgurele, se vede‑n depărtare şi Rarăul. În asfințit priveliştea e foarte frumoasă. Leova‑n primele zile se urca tare greu, era speriat şi Silvica‑l ducea de mână, spre hazul nostru; mie‑mi vine destul de lesne să mă cațăr. Leova mulțumeşte lui Dumnezeu că m‑a şchiopat oleacă, altfel nu s‑ar mai putea ține de mine. În general, fetele sunt veşnic bine dispuse, toate ne‑am înroşit în obraji şi‑avem o poftă de mâncare îngrijorătoare – atât pentru buzunar, cât şi pentru siluetă. Plănuim o serie de excursii c‑o trăsură a unui neamț de‑alăturea de noi; la Putna, la Iacobeni şi la o stână unde este‑un taur foarte bătăios şi pe jumătate sălbatic. Aicea‑i şi dl şi dna Arventiev, cu care ne‑ntâlnim zilnic în peregrinările noastre şi ne plângem unii altora de purici şi de mâncarea proastă. Mama şi‑a găsit nişte cliente. În regiunea asta apa n‑are iod şi‑s foarte mulți guşați. Fructele‑s foarte scumpe – afară de fragi şi zmeură, de care se găsesc din belşug. Pân‑acuma toată lumea‑i sănătoasă şi veselă. Tată dragă. Magda a scris până acum toate noutățile, aşa că eu n‑am decât să adaug că: sunt f[oarte] sănătoasă şi veselă, că mă îngraş şi că nu mi‑e dor decât de tine! Silvica. Dragă tată – eu sunt sănătoasă şi aproape cuminte, te rog să vii şi tu aici, te sărut, Nuța.

Dragă Silvică şi Veronică, Cum o mai duceți voi pe‑acolo? Noi n‑am plecat încă, fiindcă leafa nu vrea să vină şi nu‑s bani deloc; n‑ai nici cu ce te duce la un cinematograf; eu nici nu mai ies din casă (deşi mi‑am făcut două rochițe), stau toată ziulica şi scriu, m‑am mutat în căsuța pe care mi‑am amenajat‑o în stil rustic (cu învoiala Nuței); jucăm câteodată 501 şi asta‑i toată distracția. Cu Dorel m‑am certat grozav (încă o dată după plecarea voastră) şi cu Clodina la fel, fiindcă‑l apără pe Dorel, acum nu vorbesc decât cu Iulica şi ne‑nțelegem f[oarte] bine – de‑aceea sunt mulțumită de certurile acestea care mă scutesc de‑a vedea mutre antipatice. Mâncăm fructe multe, caise, mere şi prune şi de la o vreme păpuşoi copți; nu ştiu cum o fi pe la voi, dar aici sunt f[oarte] multe fructe, ieftine, de tot felul. Zilele‑acestea au fost nişte doctori şi 2 doctorițe în căutare de… țânțari… pentru studiul malariei, au stat la noi şi cu ocazia asta doamna a excelat în arta culinară şi casa a luat un aspect de zile mari. Doctorițele erau de la Iaşi, f[oarte] simpatice şi vorbărețe, tata mai că s‑a îndrăgostit de una, iar doctorul, tot de la Iaşi, era bâlbâit (ca

Leova un fel) şi‑am râs o mulțime de dânsul, săracu’. Iulica e f[oarte] slabă şi toți avem grijă s‑o îndopăm, doctorul i‑a spus să doarmă cu ferestrele deschise, şi‑acum s‑a mutat în birou unde nu le mai închidem deloc. Bunica‑şi face ca‑ntotdeauna de urât, vrea să plece pe jos la greci şi glumim mereu pe socoteala lipsei ei „de poftă de mâncare”, e‑aşa de neastâmpărată că trebuie să duc‑un adevărat război cu dânsa ca să pot avea linişte când scriu. Încolo toate sunt cum le ştiți; florile‑au mai crescut, fasolea de la balcon s‑a ridicat aproape până sus, prunele din fundul grădinii sunt aproape coapte – au şi‑nceput să le dijmuiască băieții, chiar mai ieri l‑a prins Luca pe banditul lui Reca. Noi am primit de la voi pân‑acum 3 cărți poştale şi v‑am scris o scrisoare pe care nu ştiu dac‑ați primit‑o, căci poşta e‑ntr‑adevăr infectă – eu i‑am scris Zinei 3 scrisori şi n‑a ajuns la ea decât una – iar din două pe care mi le scrisese dânsa tot numai una a ajuns la destinație. În fine oricum ar fi – voi ați nimerit‑o mai bine cu colonia – eu şi mama însă se poate f[oarte] bine nici să nu ne mai ducem nicăieri, căci s‑aude că leafa se va primi abia la 20 august. Nu cred că vă este urât acolo – mai ales că veți face – după cum am înțeles din scrisoarea voastră – şi excursii – care dacă nu vor fi ca cele ale lui părintele Tocan, totuşi nu vor fi nici de lepădat. La Burnas, scrie Tanea, că viața e mai scumpă ca anul trecut – deoarece este f[oarte] multă lume – mai ales din Chişinău, dar vremea e f[oarte] bună. Nu mai am cine ştie ce noutăți să vă spun. Când a fost tata la Iaşi, mama m‑a lăsat să călăresc şi deşi m‑au durut o săptămână picioarele – am fost totuşi cât se poate de mulțumită; acum atât mama, cât şi tata intenționează să plece într‑o excursie cu maşina, împreună cu dr. Cijevschi şi dna – aşa sper să mai fac o escapadă – numai de nu s‑ar răzgândi – că mi se pare c‑a‑nceput să tune. Prin Costiujeni n‑am mai fost de‑o sută de ani, aşa că nu ştiu ce mai zice satul şi nu pot da niciun fel de amănunte ori noutăți asupra prietenilor matale – Silvico – Sima probabil că‑i la băi, Igor nu se vede, iar pe Tanea – am zărit‑o o dată când treceam cu trăsura, şi mi s‑a părut grozav de sfrijită. Mme Geta vine uneori la noi – dar mult mai rar şi nu‑i aşa vorbăreață – a devenit „melanholică”. În fine cred că‑i destul de data asta, trebuie să mă duc să văd ce au de gând babacii şi să mai mănânc o tonă de prune, deci la revedere țoc… țoc – multe sărutări de la mine şi de la toți. Mai scrieți că noi răspundem – Magda. P.S. Am uitat să vă spun de Zica, îşi face „casă” în pod la căsuță, şi l‑a adus pe Mişu şi‑şi face colibe‑n grădină, se sfădeşte cu toată lumea, nu vine la vreme la masă – mama zice că parcă‑i o cârtiță – eu zic că‑i Zica şi nimic mai mult. Dacă vă trebuie bani, puteți să cereți fără grijă că n‑avem nimic.

460

461

*** [1935, Costiujeni]

*** 13. X. 935, Iaşi Dragii mei, Eu am sosit cu bine, pe drum toată lumea era veselă şi vorbăreață, aşa că nici n‑am simțit când a trecut vremea. Tanti Olga şi toți ceilalți sunt sănătoşi şi vă aşteaptă să veniți după cum ați promis. Mie nu‑mi lipseşte nimic, sunt bucuroasă că examenele nu s‑au fixat încă şi după cât s‑aude romanul va fi la 18, iar civilul ceva mai devreme. Azi dimineață am citit binişor şi sper că voi prepara bine materia – căci am timp. (Mi‑a mai venit inima la loc.) Taxele‑s plătite peste tot – nu cred să mai fie alt student mai exemplar ca mine în privința asta. La noi la drept au fost exmatriculați mii de studenți cu situația neclară; de altfel, s‑au luat pretutindeni dispozițiuni extrem de severe; strada Carol e pustie ca niciodată, s‑a apucat biata studențime de buchit  – nu glumă. Grea‑i viața! Două dintre prietenele mele se mărită, altele dau licența, s‑au mutat nu ştiu unde, pe la periferie, şi‑nvață ca nişte disperate, e imposibil să le zăreşti. La facultate m‑am întâlnit cu câțiva colegi şi colege – toți sunt aşa de siguri c‑o să iau examenele că‑mi mai fac şi eu curaj. Vă sărut pe toți şi aştept să‑mi scrieți, Magda. Nuța să se joace cu păpuşa fără s‑o strice şi să n‑o lase pe Ada deoparte, altfel nu‑i mai cumpăr niciodată păpuşi. Magda. Mamă dragă, trimite‑mi mai repede kimonoul, o să‑mi fie mai drag să stau acasă şi să‑nvăț într‑un halat aşa frumos. Îți sărut mâna şi te sărut, Magda

O altă chestiune importantă este cea privitoare la cunoştința mea cu Topârceanu, el o simpatizează pe‑o prietenă de‑a mea, şi chiar astă‑seară îi voi face prietenei mele o vizită, e mai mult decât sigur că va fi şi Topârceanu, în orice caz în una din zilele acestea o să‑l cunosc – voi afla şi eu în sfârşit dacă sunt sau nu poetă. Taxele, după cum ştiți, sunt în regulă, decât că la filozofie n‑am plătit nimic, mi s‑a spus că dacă sunt în curent cu examenele, trebuie să fac cerere de scutire la una din facultăți, eu stau bine cu examenele şi colo, şi dincolo, totuşi chiar şi‑n cazul acesta îmi rămân de plată 300 de lei pentru construcții, banii mei s‑au isprăvit de‑acum, i‑am luat şi Nuței o păpuşă pe care credeam s‑o trimit prin poştă şi să pun şi scrisoarea pe care ați primit‑o înaintea acesteia în pachet, aşa se explică pasagiul cu păpuşa din misiva precedentă. Leova mi‑a scris – după obiceiul lui, filozofie, politică şi sfaturi părinteşti, totuşi eu sper că timpul va îmbunătăți starea lui… de spaimă şi că la sosirea mea va fi mai drăgăstos. Deocamdată din cauza civilului care începe la 28, nu pot pleca şi mi‑ar trebui ceva bani, îmi închipui că nici voi nu o duceți prea bine în privința lor şi de aceea nu ştiu dacă să vă mai cer sau nu. În orice caz, poate puteți trimite un 500 – voi da trei pentru taxă la filozofie şi restul de 200 o să‑i întind pentru nevoile mele, de altfel destul de restrânse. Cu dragoste şi dor, Magda *** 16 ianuar. 936, Iaşi

Dragă mamă, E mai bine de‑o săptămână de când am venit şi mi se pare c‑a trecut măcar luna, învățatul meu a mers bine, nu‑mi mai este frică de Roman – căci mă simt stăpână pe materie, chiar azi am explicat câteva chestiuni mai încâlcite fetelor şi, după părerea lor, numai datorită unui adevărat ghinion s‑ar putea să nu trec. De altfel, mâine începe examenul, eu voi intra seara sau poimâine. Civilul nu era la 15, ci la 28, văzusem greşit pe listă, la 15 ține anul 2 – cu‑n alt profesor. Pe‑aici toată lumea mă fericeşte că stau aşa de bine cu examenele, colegele şi colegii mei au de dat câte patru şi trei examene, restanțe din primăvară.

Dragă tată, Am primit azi dimineață scrisoarea ta şi mă simt foarte umilită că nu ți‑am cerut iertare pentru vorbele urâte şi provocatoare pe care ți le‑am spus şi c‑am plecat morocănoasă făcându‑te să suferi. Eu, desigur că nu‑s un copil tocmai bun şi‑mi pare rău că nu‑s şi vreau să mă mai schimb. Nu trebuia să‑mi ceri tu mie iertare pentru că nu mi‑ai făcut niciun rău şi eu înțelegeam că fără să vrei ai fost furios în ziua aceea; iar dacă eram supărată, era pentru că nu ştiam ce pot face din partea mea ca să evit astfel de scene, care‑i fac rău mamei. Acuma aş vrea să‑ți spun că nu trebuie să crezi lucruri rele despre mine şi să ai încredere‑n viitorul meu. Multe gesturi de‑ale mele îți apar urâte numai din pricină că am avut o dragoste liberă, altfel nici nu le‑ai băga în seamă, aşa de‑o pildă faptul că mă fardez câteodată şi că fumez. Trebuie să recunoşti că nu sunt nişte crime – lucrurile acestea şi de altfel eu sunt foarte moderată în amândouă. De fumat nici n‑o să mai fumez pentru că ştiu şi simt că e dăunător, iar fardul n‑o să‑l

462

463

*** 17. X. 935, Iaşi

întrebuințez decât când voi merge la vreun bal. Sunt însă în firea mea, lucruri la care‑mi vine greu să renunț şi care nu‑ți plac ție. Îmi place să am lume multă în jurul meu, e un exces de sociabilitate şi de câte ori trebuie să stau singură, sufăr. Grija mea de exterior şi de haine e iarăşi ceva ne‑nțeles pentru tine, dar foarte firesc mie, pentru că am impresia că defectul meu fizic e compensat prin aceasta. Însă lucrurile acestea nu mă‑mpiedică să fiu un om. De aceea e îngrozitor pentru mine să mi se spună vorbe urâte, aceasta mă poate face (mai ales dacă le spui tu) să‑mi pierd încrederea‑n mine şi stima ce ca oricare altul mi‑o port. Or eu am nevoie de‑ncredere‑n mine şi de demnitate de om, pentru că am de luptat în viață. Ajutorul şi‑nlesnirile materiale nu‑nseamnă nimic fără o stare morală bună. Dragostea ta şi‑a mamei mă vor ajuta să‑mi găsesc drumul. Am impresia că voi ajunge să‑ți fac cinste. Mi‑ați dat un cap şi‑o inimă bună. Nu trebuie să vă sperie inegalitatea dispozițiilor şi şovăielile caracterului meu, gândiți‑vă că scriu versuri şi că nu‑s nici eu un înger. Mama mi‑a cumpărat toate câte‑mi mai trebuiau, la universitate n‑am scăpat prea mult şi examenele la filozofie sper să le dau bine. O să vin la 30 şi dacă voi putea, rămân şi la bal. Tanti Olga‑i mulțumită de Frăsina şi‑n general e linişte şi bine. Sărutări Doamnei şi fetelor. Spune‑i Nuței că i‑am dat lui Vasilică scrisoarea şi o să‑i răspundă. Cu multă dragoste şi dor, Magda

Dragii mei, Vin chiar acum de la cursul despre filozofia kantiană – al lui Petrovici, profit de entuziasmul tineresc pe care acest admirabil vorbitor l‑a trezit (mă mir şi eu de unde) în mine, ca să vă scriu o scrisoare frumoasă; afară plouă cu găleata de parc‑am fi‑n april şi cu ocazia aceasta am prețuit „luxul” de‑a nu avea o blană scumpă şi deci de‑a putea – în consecință – să mă las muiată de ploaie ca un boboc de rață. Lipsa banilor îşi arată avantajele şi dezavantajele ei – pe care, fiindcă am o dispoziție obiectivă şi filozofică, o să vi le enumăr. N‑am bani, deci – în loc să mă duc la teatru, cinematograf

sau berărie trebuie să mă mulțumesc cu spectacolul (recunosc foarte util) al cursurilor, seminariilor şi străzii. Iată avantajul, nu trebuie să uit şi faptul că nu cheltuiesc, nu pierd serile şi nu‑mi stric sănătatea. În schimb, tare mă mai doare inima să văd scurgându‑se la vale spre oraş, în vreme ce numai eu urc în deal spre singurătate şi meditații, norodul cel vesel al studențimii, care se grăbeşte spre‑o serată sau un spectacol; iarăşi îmi vine greu să stau singură‑cuc până la două de noapte (când în sfârşit se milostiveşte somnul de mine) şi să mă gândesc la lucruri triste, ca o biată necăjită văduvă ce sunt. Cărțile pe care mi le‑ați trimis îmi sunt de folos şi pentru lucrare şi pentru a‑mi ține de urât. Nu, nu sunt o stricată, dragă tată, lucrul e cu mult mai simplu şi mai trist – sunt tare despoiată de visurile anilor mei şi tare singură în vreme ce nimica vesel sau dătător de speranță n‑am a cugeta. Iată adevăratul şi singurul motiv pentru care dac‑aş avea o sută de lei în manşon – m‑aş duce cu două sau trei colege la Azuga s‑ascult muzică relativ bună şi să vorbesc vrute şi nevrute. Astă‑seară e un ceai la cercul militar, mi se pare că este şi‑o piesă bunişoară la teatru şi‑ntorcându‑mă acasă mă gândeam că m‑aş fi dus într‑o parte sau cealaltă. Nu trebuie să luați acestea drept o plângere; n‑aş avea niciun drept să mă plâng – căci dacă lăsăm deoparte sufletul – lucrurile merg bine. Lucrarea o să fie – fără îndoială bună, l‑am rugat pe asistent să mă înscrie în procesul viitor ca apărătoare; în afară de acestea, versurile mele, mergând din mână‑n mână şi din gură‑n gură ca miorița îmi aduc un succes care mă miră şi – natural – mă bucură. Veronica Zosin – o prietenă, s‑a dus să i le‑arate lui I. Teodoreanu – convinsă (câtă naivitate) că el va face tot posibilul să le scoată‑ntr‑un volum. Frăsina s‑a ataşat de mine şi mă îngrijeşte ca o mamă; într‑o zi când n‑am venit la masă era disperată, are convingerea că rolul său sub soare este să împiedice scăderea kilogramelor mele; ştie să facă destul de bine cafea şi când vin fetele la mine serveşte dulceață şi cafele – dându‑mi prilejul să fiu invidiată pentru faptul că am nu numai o cameră cu oglinzi şi‑o baie la dispoziție – ci şi chiar servantă proprie. Trecând la altă ordine de idei: mi s‑a făcut dor de casă şi cred că voi pleca la 28 – deşi termenul e la 31; nu mă pot deloc obişnui cu lipsa oricărei gălăgii sau însuflețiri în jurul meu, dac‑aş avea măcar radio – dacă nu copii şi atmosfera familiară de‑acasă. Copiii de‑aici sunt ocupați şi dimineața şi seara cu şcoala, numai la masă am societate, tanti Olga  – orice s‑ar zice – nu prea poate să‑şi agreeze nepoata – fiindcă sufletul ei n‑are proprietatea de‑a uita şi de‑a ierta poznele unei fete… depravate, nenea Nicu e simpatic însă ocupat şi necăjit – la Bucureşti i s‑a admis un supliment de anchetă după care i se va putea admite revizuirea; speranțe

464

465

P.S. Mama a uitat scrisoarea, nu vreau să scriu alta, căci aceasta exprimă sentimentele mele de‑atunci de când mi‑ai scris şi cred că trebuie să le cunoşti. Mama a ajuns bine? Mai scrieți‑mi. Multe sărutări şi sărutări de mână, Magda. *** 23. I. 936, Iaşi

sunt totuşi – căci un membru din comisiune, avocatul Dobrescu, reprezentantul casei autonome – a vorbit foarte drept şi frumos despre nenea Nicu; a zis că el este un principiu pentru revizuire, cu atât mai mult cu cât el este legat de‑un aviz ce l‑a dat asupra lui dl Călinescu recomandându‑l societății Diaconu ca pe‑un funcționar valoros şi cinstit. Vă voi povesti de altfel tot ce s‑a întâmplat la Bucureşti – când voi veni – în cazul când nenea Nicu n‑o să vă scrie până atunci. Frăsina aflând că scriu acasă şi‑a spus şi ea cuvântul, şi anume: „Îi mai bine‑aici decât la Raisa Niculaevna – atâta doar că i‑ar trebui nişte capți şi‑un şervet” – în consecință vă rog să‑i găsiți şi să mi‑i dați când voi veni. Cu multă dragoste şi dor vă sărută mâinile şi vă sărută Magda

scrisori şi‑ar fi păcat când am atâtea surori să mi se scrie aşa de puțin. Dacă nu vă vine greu, trimiteți‑mi un pachet cu lucruri bune şi dulci. Multe sărutări la toți, doamnei şi fetelor, vă sărută mâinile şi vă doreşte Magda. *** 22. II. 936, Iaşi

Dragă mamă şi tată, Mă gândesc că poate‑ați început să vă îngrijorați de tăcerea mea şi vă scriu, deşi n‑am nimica important de spus. Pe‑aicea toată lumea‑i ocupată cu examenele şi‑s supărată că numai la filozofie nu s‑a admis încă sesiunea. Lucrarea mea de la drept îmi face impresia că‑mi va veni greu s‑o țin; dl Buzea găseşte că pân‑acum puținele lucrări ce s‑au ținut au fost aşa de puțin remarcabile – încât nu mai are chef s‑asculte şi altele; pe care le bănuieşte asemănătoare. Astăzi – am fost la seminar la el şi‑am ascultat o lucrare bună (dl profesor a plecat de la‑nceputul ei şi n‑are de unde şti cum a fost – tare mă tem că face cu toate aşa). M‑am sculat să‑mi spun şi eu părerea – asupra conferinței, dl asistent m‑a felicitat pentru uşurința cu care mă exprim, deşi sunt abia în anul 2, însă când i‑am cerut o oră pentru lucrare, mi‑a spus că „Dl profesor nu mai permite”. Mă‑ntreb de ce mai dă dl profesor subiecte dacă n‑are chef ca noi să facem lucrări? Vreau să mă duc să vorbesc cu dânsul într‑o zi din săptămâna aceasta. În orice caz m‑am înscris ca apărătoare într‑un proces la tribunal – să sperăm că voi avea mai mult noroc. În general, mă simt bine şi bine dispusă, sunt oricum mulțumită că‑ntotdeauna reuşesc să fac impresie bună cu remarcele mele la seminarii. Tot astăzi – am auzit pledoaria unei fete, vorbea din partea apărării şi vorbea foarte concis, convingător şi spiritual; am fost foarte mulțumită s‑o ascult şi‑am felicitat‑o. Voi ce mai faceți şi cum vă mai simțiți? Mama e bine? Nu mai fi aşa de lăsătoare, mamă dragă, şi arată‑te la un doctor! Silvica s‑a făcut probabil bine, o rog să‑mi scrie, mie‑mi place foarte mult să primesc

Dragii mei, Profit de faptul că una din prietenele mele – dra Pâslaru – pleacă la Chişinău ca să vă mai scriu câte ceva. De sănătoasă – sunt sănătoasă şi – contrar obiceiului meu – cu toată apropierea examenului – destul de optimistă. Sunt totuşi plictisită de faptul că mi se amână lucrarea la drept; e grozav câtă distanță şi indiferență există între profesori şi studenți. Ieri seara am fost la cămin la o serată şi m‑am amuzat privind cum se fac oamenii ridicoli; am stat de vorbă cu fetele şi mi‑am mai gonit câte ceva din plictiseală. Acuma – vine‑o parte mai puțin plăcută a epistolei mele. E vorba de cursurile care‑or să‑mi trebuiască anul acesta; bineînțeles nu le voi cumpăra pe toate, însă sunt două sau chiar trei de care nu mă pot dispensa. Vă rog deci să‑mi spuneți dacă se poate să cumpăr – ca să ştiu să mă interesez de calitatea cursurilor şi de prețuri. În cazul când vreți să‑mi iau cursuri, să‑mi scrieți şi să puneți din leafa ce vine 1 000 de lei deoparte – destinați acestui scop. Ştiu că tata e supărat pe mine c‑am cumpărat cursuri proaste şi c‑am pierdut cursul de civil – şi de aceea mă gândesc că poate n‑o să fie dispus să mai dea bani pentru cursuri, în cazul acesta scrieți‑mi, să ştiu şi să cópii, din vreme, cele ce‑mi trebuie de pe cursurile vreunei colege, sau să vorbesc cu una să învățăm împreună pentru examene. O altă chestiune dramatică este desigur aceea a rochiilor mele care‑ncep să mă părăsească. Rochia maro (vopsită) s‑a distrus la subțiori, cea albastră e de‑acum decolorată şi pătată, deci nu mai am decât rochia maro cu verde şi puloverul cu foile. Deocamdată – cât e frig – e bine – dar când s‑o încălzi, trebuie numaidecât să vin acasă şi să aranjez într‑un fel. Altele nu mai am de comunicat, mi‑i dor de‑acasă şi mi‑i urât la Iaşi. Nu cunosc pe nimeni, nu mă duc nicăieri, firea mea sociabilă suferă de toate acestea; în schimb mă distrez citind filozofie – ceea ce‑ar fi partea bună a situației mele de văduvioară singuratică. E în general o distanță enormă între mine – cea de anul trecut şi cea de‑acum; mă simt cu zece ani mai bătrână. V‑aş mai scrie, dar n‑am timp – fata care ia scrisoarea se grăbeşte la tren. Vă sărută mâna şi vă sărută Magda

466

467

*** 6.II. 936, Iaşi

*** D‑sale Dnei Dr. Eliza Isanos – Spitalul Costiujeni, Chişinău 23. III. 936, Iaşi Dragă mamă, Iartă‑mă că n‑am scris pân‑acum – dar cursurile când te ții serios de ele nu‑ți prea lasă timp şi nici nu‑ți dau o dispoziție bună pentru a scrie ceva plăcut. Activitatea mea din săptămâna aceasta e mulțumitoare, o să‑ți povestesc pe larg când vin acasă, totul; examenul pe care l‑am dat la filozofie l‑am luat cu trei albe, ca şi pe cel din primăvară anul trecut. Vacanță ni se dă la 3 april, deci banii de drum or să‑mi trebuiască pe ziua de 3 sau 4. Dar – mamă dragă – acestea toate sunt simple informații ce bănuiesc că te interesează; am însă o rugăminte mare la tine, să‑mi scrii cât se poate de curând – dacă îmi permiți să primesc la‑nceputul vacanței vizita de câteva zile (5‑6) – a prietenei mele Lili. Învierea şi ziua‑ntâia a Paştelui, Lili a promis să le petreacă într‑o familie aici la Iaşi, iar restul vacanței trebuie să‑l petreacă acasă, aşa că numai acele 5 zile putem fi împreună, aşa cum visăm şi dorim de‑atâta vreme. Cred că nu‑i nevoie să‑ți spun câtă plăcere mi‑ar face lucrul acesta. Lili e singura mea prietenă şi cea care mi‑a înseninat în ultimul timp sufletul, îi datoresc sufleteşte tot atâta cât vă datoresc şi vouă. Aştept cu‑ncredere răspunsul tău şi te sărut cu drag şi dor – Magda

din cauza unei lucrări cu care m‑am pricopsit aici la universitate, n‑am defel timp de‑nvățat rolul  – să mă înlocuiască  – deci. Eu o să telefonez când vin – aşa că tu o să te poți achita la vreme de serviciul pe care te mai rog înc‑o dată să nu mi‑l refuzi – ci să‑l faci ca şi cum l‑ai face pentru tine. Cu toată dragostea te sărută Magda *** D‑sale Dlui Dr. Mihai Isanos, Spitalul Costiujeni, Chişinău 30. III. 936, Iaşi Dragii mei, V‑am scris acum o săptămână şi văd că nu‑mi dați niciun semn de viață, de altfel uitam data trecută să vă scriu unele lucruri, de aceea revin c‑o nouă cartă poştală. Din cauza congresului studențesc noi avem mâine vacanță, mi‑ar plăcea să nu‑ntârzii deci fără niciun rost pe‑aici. Dar Frăsina îmi cere suta ei de lei pe luna aceasta, ciorapii mi s‑au isprăvit, îmbrăcarea lor e în fiecare dimineață o problemă mai dificilă, în afară de‑acestea mai am şi‑o sută de lei datorii, n‑am putut s‑o scot la capăt numai cu ce plecasem; aşadar, trimiteți‑mi trei sute de lei în plus odată cu banii de drum. Aştept dezlegare de‑a pleca de‑aici şi pân‑atuncea vă sărut pe toți, plus cuvenitele sărutări de mână mamei şi tatei, Magda

*** Drei Silvia Isanos, Spit. Costiujeni, Chişinău 23. III. 936, Iaşi

*** 4 mai 936, Iaşi

Dragă Silvică, Te rog mult, mult de tot să citeşti cu atenție cele ce‑o să te rog şi să mă ajuți cât vei putea mai bine şi mai prieteneşte. E posibil să vin acasă de Paşti cu Lili, care e dispusă să stea la mine 5‑6 zile, vorbeşte cu mama şi‑n cazul când (aşa cum sper) ea îmi permite vizita aceasta, atunci te rog să te ocupi tu care te pricepi mai bine decât mine, de instalarea şi aranjarea convenabilă a camerei mele. Fă tot chipul şi în mod discret, într‑o zi când nu‑i tata pe‑acasă, înlocuieşte cu ajutorul Doamnei şi‑al Gaşei  – patul din odaia mea cu două divane lipite unul de altul, puse cu picioarele spre fereastră şi mijlocul camerei, noptiera‑toiletă scoate‑o dacă nu‑ncape în altă parte; ai grijă să fie totul curat şi‑n ordine în cameră, vorbeşte cu fetele să păstreze, pentru cele 5 zile, mai multă ordine; sunt mari şi vor înțelege, dacă ştii cum să le iei. Te rog să spui la cercul vostru că n‑o să mai pot juca rolul Vetei

Dragii mei părinți şi dragele Magdei surori, M‑am învrednicit în sfârşit să‑ncep o scrisoare ce‑ar fi trebuit s‑o scriu mai demult, dar tot lăsând de azi pe mâine am întins‑o până azi. Întâi, anunț întreg familionul că sunt de‑o sănătate înfloritoare, burta mi s‑a cumințit şi nu mă doare, nici nu mă necăjeşte /…/, în consecință şi optimismul meu a crescut. În al doilea rând, mă pot lăuda că învăț pentru examene cu multă uşurință şi voie bună contrar aşteptărilor şi prevederilor mele. Am citit un curs de filozofie şi unul de la Civil în întregime. Procesul pentru care m‑am grăbit să vin în Iaşi a început miercurea trecută, am audiat martorii şi pe‑acuzat şi poimâine voi pleda. Tot amânam scrisoarea acasă cu gândul să isprăvesc şi procesul şi să vă scriu de toate‑odată. Acum trecând la chestiunile de ordin vestimentar. Mama ar putea să nu vină special pentru rochia mea la Iaşi, cu rochia de creton, cu cea curățită

468

469

şi cu troicarul meu de vară o scot eu la capăt, bineînțeles că ar fi mai bine altfel, dar mă gândesc că n‑o să am vreme s‑alerg acum pe la croitoreasă şi că o să mă sustrag şi de la examene şi‑o să stric şi rochia, de aceea în caz când alte interese n‑o cheamă, mama poate să se dispenseze de‑o osteneală şi de‑o cheltuială, lasă şi‑ți mai coasă şi tu o rochie, mămico, până mă‑ntorc şi de‑acolo o să vezi ce mai faci pentru vară când vin acasă. Mai degrabă aş avea nevoie de pantofii mei albi pe care i‑am luat şi care mi‑ar prinde bine să‑i mai schimb – acum că vin căldurile şi să nu‑i port mereu pe‑aceştia pe care îi am. În sfârşit vă mulțumesc mult şi vă sărut mâna pentru banii şi dulceața ce mi‑ați trimis‑o şi pentru toată grija şi dragostea voastră pe care adeseori n‑am meritat‑o. Mamă dragă, nu trebuie să te îngrijorezi de nimica şi să fii sigură că postul de aghiotant a lui Lili n‑o să fie niciodată pe‑un plan mai înalt decât examenele şi facultatea pentru care voi m‑ați trimis aici şi faceți atâtea sacrificii ca să mă țineți; atâta simț al datoriei am şi eu – cu toată firea mea zăpăcită, de altfel, nici anul trecut n‑am rămas cu restanțe – aşa că nu sunt motive pentru ca să se creadă aşa ceva acum – când sunt într‑o stare morală mai calmă decât atunci. Cursul mi l‑a transmis dna Chelărescu şi îi mulțumesc lui tata că mi l‑a legat aşa frumos – iar ceasul – a venit Tamara şi mi l‑a scos de la ceasornicar – aşa că‑l am. Mie a şi‑nceput să‑mi fie dor de casă, aş vrea să pot sta la mine în odaie şi scrie, la Iaşi nu pot să scriu nimic, n‑am linişte şi Tamara îmi goneşte inspirația cu prezența ei zgomotoasă; aşa că‑n orele de repaos – mă duc ori la Mme Grossi în grădină ori la Copou. Vă sărut cu drag, complimente şi sărutări dnei, Magda *** 25. V. 936, Iaşi Dragă mamă, M‑am acomodat foarte bine vieții de cămin şi citesc pentru civil şi câte puțin la criminologie, care‑i mai uşoară şi la care mi‑am cumpărat de‑acuma curs. Îți dau toate aceste lămuriri pe care n‑ai să le crezi şi pe care ai să le confrunți cu spusele oricui  – şi mă gândesc că poate nu ar trebui să‑ți spun nici ce fac, nici ce‑nvăț – pentru că totuna nu au valoare aceste spuse ale mele. Totuşi datoria mea e să scriu şi să spun. La cămin mai am plătită o săptămână, deci te rog să faci aşa fel ca să nu fiu în întârziere cu achitarea restului şi să nu am o situație penibilă față de directoare care mă priveşte şi‑aşa (după recomandările tale) destul de urât. Ieri am avut ieşire 470

până la 1 şi toate fetele au plecat – am rămas singură în odaie şi‑am profitat de‑aceasta pentru‑a mai scrie câte ceva. Examenele nu s‑au fixat încă. În sfârşit totul e bine. Atâta doar că mâncarea la cămin e cam prea puțin vegetariană şi „relativ” bine preparată, sufăr mereu de stomac,  – niciun laxativ nu‑mi vine de hac şi probabil că din aceeaşi pricină sunt indispusă şi am dureri de cap. N‑ar strica să am ceva bani pentru fructe. Am cheltuit suta pe care mi‑ai dat‑o pe fructe şi înghețată, într‑o seară am luat masa la Copou – fiindcă era mâncare proastă la cămin şi‑mi era foame. Dar toate acestea sunt fleacuri pe lângă liniştea pe care‑o am în schimb aici. Nimeni nu se‑mpiedică de mine, nimănui nu‑i e greu de mine, nu dezonorez şi nu indispun pe nimenea. Fetele sunt foarte atente şi drăguțe cu mine şi caută să mă distreze şi să mă mângâie, închipuindu‑şi că pentru mine care‑am stat în camera mea în oraş – e ceva întristător să stau acum la cămin. Sărut mâna şi la revedere – Magda Sărutări fetelor şi doamnei. Vreau o lădiță dulce. *** D‑sale Dlui Dr. M. Isanos, Spit. Costiujeni, Chişinău 8 iunie 936 [Iaşi] Dragă mamă şi tată, Nu vă spun nici că‑nvăț, nici că sunt cuminte, cea dintâi or s‑o spună examenele, cealaltă directoarea de la cămin şi vor fi vorbe mai de crezare şi mai cu temei decât ale mele. Trebuie totuşi să spun câteva lucruri pe care le pot spune numai eu. Întâi: „mi‑e foame”. O foame permanentă şi sâcâitoare, abia duminica şi joia domolită puțin. La urma urmei, nu‑i aşa de rea mâncarea şi nici aşa puțină, dar nu ştiu ce‑am pățit – probabil din pricina că mă scol dimineața la citit şi ziua e prea mare – iar ceaiul de la opt – gol. Apoi azi am primit cei 150 de lei care mi‑ar ajunge pentru săpun, pentru a plăti spălătoria pe care mama n‑a plătit‑o şi eu neştiind – am dat o rochie la spălat şi trebuie s‑o scot; dar mai am nevoie de‑o pereche de ciorapi, deci încă de vreo sută de lei. Încolo totul e bine, nu duc lipsă de nimic şi cred că pe la 25–26 mă‑ntorc acasă. Sărutări de mână şi sărutări, Magda

471

*** D‑sale Dlui Dr. M. Isanos, Spit. Costiujeni, Chişinău 24. V. 936 [Iaşi] Dragă mamă şi tată, Vă rog să mă iertați că n‑am scris atâta vreme, dar n‑aveam ce vă scrie, nu dădusem examene şi‑aşteptam să le dau ca să vă comunic rezultatul. Am dat Criminologia şi‑am luat‑o, mi‑a pus o întrebare din cursul de anul trecut, deci n‑am putut să iau o notă mare. Examenele la filozofie le‑am luat pe‑amândouă cu albe. Mi‑a mai rămas civilul pentru ziua de 26; Ionaşcu e sever şi mi‑i frică să nu cad. În sfârşit o să văd. Trei zile mi‑a fost rău din cauza unor sarmale cu carne nu prea proaspătă, nici azi nu mi‑i bine. Banii i‑am primit. Am fost şi la poetul Codreanu – i‑am citit versurile şi e de părere că am foarte mult talent. Aş avea să vă mai spun multe, dar n‑am loc. Mama să se grăbească să vină la Iaşi, am aşteptat‑o ieri şi‑o aştept şi azi. Cu dragoste, Magda *** D‑sale Dlui Dr. M. Isanos, Spit. Costiujeni, Chişinău 1 noiembrie 1936, Iaşi Dragă tată, Peste câteva minute răspund la internațional, adineaori am isprăvit în sfârşit cu romanul, cred că l‑am luat pentru că i‑am răspuns bine. În orice caz sunt liberă, aşa că te rog să vii îndată ce primeşti scrisoarea asta şi să mă iei acasă pentru că m‑am plictisit de stat la Iaşi. Mi‑i dor să stau măcar o săptămână liniştită şi fără nicio grijă acasă. Sărutări mamei şi copiilor şi doamnei. Sper că n‑ai să mă laşi să aştept mult. Cu drag şi dor, Magda

ce‑nseamnă la dânsul că dacă trec la ultimul examen şi‑mi rămâne numai procedura, mă trece. Bineînțeles că răspunsul meu n‑a fost slab dacă am reuşit să‑l intimidez pe Vasilescu, el care – obişnuit, pe cei fără frecvență îi trânteşte măcar o dată. Ieri seară am răspuns la Economie Politică, probabil c‑am luat o notă mare pentru că i‑am răspuns la 5 chestiuni şi‑ntr‑un fel foarte academic. Oricum, ceea ce e important e c‑am scăpat de toate examenele de anul II şi mă găsesc nu numai „de drept”, ci şi de fapt, în anul III. În paranteză aş putea s‑adaug că foarte puțini din colegii mei se găsesc în situația mea. Trecând la altă ordine de idei – mai puțin plăcută – aş vrea să pretind câteva petece noi pentru primăvară. Se anunță o primăvară prea frumoasă pentru pantofii mei cu vopseaua ştearsă de purtatul în şoşoni, şi pentru rochiile mele (ştie mama că data confecționării lor se pierde‑n negura vremii). Aşadar, cred c‑aş merita un taior şi nişte troteuri frumoşi. Acasă nu pot veni imediat, pentru că am 500 de lei datorie la cofetărie şi banii de drum – am şi mâncat azi o parte din ei (mâncat la propriu în bodega lui Stănică). Mâncarea de la cămin v‑am spus că nu‑i mâncabilă decât joia şi duminica. Mâine sunt invitată la dejun la Codreanu, zilele trecute i‑am făcut o vizită, şi el, ca şi alții, vede în mine o viitoare poetă, vremea va arăta dacă se‑nşală sau nu. Aş mai avea multe de povestit, aştept să ne găsim laolaltă. Îl aştept zilele acestea pe tata sau, în cel mai rău caz, banii necesari pentru ca să pot pleca – m‑am săturat până în gât de cămin şi de Iaşi. Vă sărut mâinile şi vă sărut pe toți cu drag – Magda *** Dlui Mihai Cazacu, str. Alexandru Bălăşescu, Bucureşti 11. IV. 1937, Iaşi

Dragă mamă şi dragă tată, Nu v‑am scris până acum din pricină că n‑am avut să vă spun nimic interesant sau important. Ieri am isprăvit cu examenele şi le‑am trecut. La procedură civilă Vasilescu n‑a vrut să‑mi dea nota şi m‑a suspendat – ceea

Dragă tanti Tincuța, Nu v‑am scris niciodată până acum şi nici nu mă prea cunoaşteți, totuşi îndrăznesc să vă supăr şi să vă rog să spuneți mamei şi lui tata, în caz când vin pe la d‑voastră, că eu m‑am aranjat bine la cămin, n‑am nevoie de nimic, mâine voi face declarația la universitate, am comunicat cele cuvenite dnei Chelărescu şi‑am fost pe la tanti Olga. Îi rog mult pe mama şi pe tata să‑mi dea de ştire când se‑ntorc ca măcar de data asta să‑i văd la gară, am fost şi azi, dar am pierdut trenul; sunt foarte necăjită pe mine, îi rog mult să mă ierte şi să nu se îngrijoreze. Să‑mi scrie tata despre sănătatea mamei. Multe sărutări şi cu tot respectul: Magda Isanos

472

473

*** 27. II. 937, Iaşi [Către părinți, la Costiujeni]

***

***

D‑sale Dlui Dr. M. Isanos, Spit. Costiujeni, Chişinău [1937, Iaşi]

D‑sale Dlui Dr. M. Isanos, Spit. Costiujeni, Chişinău 18. VI. 937 [Iaşi]

Dragii mei, Am venit adineaori de la şedință de la Însemnări, am impresia că cei de‑acolo mă cam alintă! O duc foarte bine din toate punctele de vedere; totuşi sunt foarte îngrijorată în privința examenului la Berechet, închipuiți‑vă că e la cuțite cu grupul Însemnărilor; nu ştiu din ce motive; cursul care‑mi trebuie se găseşte greu şi afară de asta e vechi, ori dl Berechet a scos unul nou – după care pretinde să învățăm; îmi trebuie numaidecât 150 de lei pentru acest curs care a început să se vândă în vederea examenelor. Aş mai ruga‑o pe mama în privința ciorapilor; cei pe care mi i‑am luat aici erau grozav de proşti şi scumpi; o lădiță din cele dulci – ar face minuni. Masa la „Menaj” e bună şi atmosfera plăcută, închipuiți‑vă, am avut plăcerea să ascult, chiar alături de masa mea, doi cetățeni care‑mi apreciau literatura, fără să ştie – bineînțeles, că vecina lor e cea în cauză. Deocamdată citesc la filozofie – dar mi‑i o teamă grozavă de Berechet. Cu tanti Olga mă‑mpac f[oarte] bine; dumneaei o roagă pe Iulica să‑şi aducă aminte c‑a învățat alfabetul, şi vă sărută pe toți. Vă sărut mâinile, sărut copiii. Cele cuvenite Doamnei, Magda

Dragii mei, Vă rog să mă iertați că n‑am scris până acum, sunt extrem de plictisită că trebuie să buchesc; n‑am niciun fel de dispoziție – zilele trec la fel, mi‑i teamă de Berechet – încolo nicio noutate, nu mai am bani, dar asta e o noutate veche pentru voi. Aş ruga‑o pe mama să‑mi trimită cafea, un ibricel şi‑o ceşcuță, îmi vine greu să lupt cu somnul şi nu prea am vreme de dormit. Zilele acestea a fost Parhon la Iaşi şi‑a ținut o conferință în care‑a citat nişte versuri de‑ale mele, probabil c‑aceasta o să vă facă plăcere. Mă duc din când în când la Mme Grossi, şi‑aştept să treacă luna asta şi să vin şi eu acasă. O duc prost cu baia şi cu spălatul. Încolo, e pasabil. Sărutări de mână şi sărutări tuturor. Succes fetelor la examene – Magda *** 11. VI. 937 [Iaşi]

Dragă mamă şi tată, Nădăjduiesc că vă simțiți bine şi că numai din pricina că sunteți ocupați nu‑mi dați ştiri despre voi. Zica mi‑a scris din gara Iaşi în drum spre Bucureşti. Mă bucur cu ea. Examenele încep după 10, înscrierile la examene au început şi țin până la 28, aşadar, trebuie cât mai curând să aranjăm cu taxele. N‑am curs la Berechet, îmi trebuie unul nou, v‑am mai scris o carte poştală, nu ştiu dacă a ajuns. În general, mă cam plictisesc deoarece nu am niciun leu. Mă duc pe la Mme Grossi, are un rai de grădină, îți transmit sărutări din partea dumneaei, e f[oarte] drăguță cu mine. De când s‑a dus Lili sunt în Iaşi singură ca‑ntr‑o pădure. Mi‑i dor de voi şi de casă cu tot confortul ei. Aştept cu nerăbdare sosirea unuia dintre voi, după cum a fost vorba, m‑am resemnat şi mă complac chiar în situația de incapabil veşnic. Vă sărut mâinile, sărutări copiilor şi cele cuvenite tuturor, Magda

Dragă mamă, Am primit scrisoarea ta şi cei 500 de lei şi mă grăbesc să‑ți răspund. În primul rând, trebuie să‑ți mulțumesc pentru bani de care aveam multă nevoie; nu ştiu dac‑o să‑mi rămână pentru drum. Gândeşte‑te, mamă dragă, că la tanti Olga n‑am nici spălat, nici baie, de câte ori mă duc în oraş la baie, cheltuiesc cel puțin 40 de lei (24 bilet, 6 tramvai şi 10 bacşiş), acum câteva zile mi‑am dat trei rochii la spălat şi m‑a costat 50 de lei, tu ştii că rochiile albe de vară trebuiesc spălate măcar o dată la 10 zile şi că, pe‑asemenea călduri, dacă n‑aş face măcar o baie pe săptămână n‑aş putea trăi, adaogă la acestea fumatul, tramvaiul, un cinematograf, ciorapii care se rup aşa de repede şi de fiecare fir ridicat plătesc 20 de lei. Măcar o dată pe săptămână trebuie să mă tund şi la 2 săptămâni să mă spăl pe cap; n‑a mai plouat de‑un veac şi trebuie să mă duc la coafor şi tu ştii f[oarte] bine ce‑nseamnă să intri la coafor. Nu‑mi fac manichiură, nu mă coafez, nu port pălării, am redus tot ce se poate reduce, am redus chiar teatrul şi opera mulțumindu‑mă cu‑n film – sâmbăta. Voi încerca la vară să mă las de fumat. Toate acestea le‑am înşirat ca să‑ți faci o idee pe ce se duc atâtea parale şi ca să vezi că‑mi dau şi eu seama de timpurile grele pe care le trăiesc. În privința examenului, o să te lămuresc imediat de ce dau numai unul. Examenul acesta îl dau la Berechet – care are obiceiul de‑a trânti de 10 şi 12 ori

474

475

*** D‑sale Dlui Mihai Isanos, Spit. Costiujeni, Chişinău 23. V. 937, Iaşi

pe studenții care n‑au frecventat zi la zi, or, eu sunt dintr‑aceia şi deci singura mea salvare este să cunosc dumnezeieşte cursul. E un curs de 600 de pagini ticsite şi scrise mărunt în care nu se găseşte nimic altceva decât date şi nume proprii ce trebuiesc memorizate. O să‑ți arăt în vacanță cursul şi‑ai să te convingi că nu poate fi învățat în mai puțin de‑o lună, adică exact timpul de care dispun eu şi de când am cursul. Adaugă la acestea că dl Berechet e furios pe Însemnările ieşene, cu toți colaboratorii lor – din pricina c‑a fost ironizat odată în paginile revistei. M‑am prezentat deci numai la Berechet ca să‑l pot învăța bine şi ca în caz de eşec să mai am 2 sesiuni legale înaintea mea – dacă mă prezentam şi la alte examene însemna să cad la Berechet, asta se poate întâmpla şi‑acum, dar voi cădea ştiind carte, numai aşa, ca să‑şi facă el‑obiceiul, iar la toamnă trec sigur – în vreme ce altfel i‑aş fi făcut o impresie din cele mai proaste şi riscam să nu termin facultatea decât peste 3 ani de acuma încolo. Îți aminteşti ce‑a pățit Valea? Mi‑am luat toate măsurile ca să nu pățesc la fel, celelalte examene (mai sunt 4) le voi da câte 2 în cele 2 sesiuni viitoare şi sunt nişte fleacuri în comparație cu acesta, le voi da cu profesori la care‑am mai dat, care mă cunosc de la alte examene şi din literatura mea, care cel puțin aici la Iaşi e destul de gustată. Prof. Parhon a ținut la 3 iunie o conferință în care‑a citat versuri de‑ale mele. Te rog, încă o dată, dragă mamă, să fii liniştită în privința situației mele şcolare, după cum din cl. I primară şi până acum – n‑am întârziat cu‑n singur pas, tot aşa va fi şi de‑acum încolo, în toamna anului viitor voi fi licențiată şi de cealaltă facultate nădăjduiesc să mă ocup pe cont propriu – chiar în luna asta 2 avocați mi‑au oferit să lucrez cu ei şi‑apoi mai am şi condeiul, numai să mă văd licențiată. Îmi pare bine de schimbările făcute în casă. Cred că nu‑i nevoie să vă mai spun cum aştept să mă văd odată acasă în confort şi liniște şi vacanță. Fericiții de la pădure, dac‑ar sta o zi în muscăraia şi prăfăraia în care stau – ar fi de 2 ori mai fericiți. Sărut mâna, multe sărutări fetelor – cele cuvenite Doamnei, Magda

Pe de altă parte, am nevoie de 4 cursuri pentru examenele din toamnă pe care‑ar fi bine să le cumpere tata ca de obicei. Mi‑i un dor de casă cum nu mi‑a mai fost de pe când eram la internat în cl. I de liceu. Buchitul la Berechet nu‑i chiar aşa de vesel. Ce fac fetele cu examenele? Cum s‑a rezolvat chestia cu Filoti? Nădăjduiesc că toată lumea e sănătoasă şi că peste 4‑5 zile voi fi acasă, în vacanță. Multe sărutări, sărut mâna mamei şi lui tata, cele cuvenite Doamnei, Magda *** 2 octombrie 937 [Iaşi]

Dragii mei, Am aflat că tata a fost la Bucureşti de la nenea Nicu şi că are de gând să vină şi la mine; vă scriu ca să ştiți că am luat f[oarte] în serios promisiunea aceasta indirectă şi că aştept pe sâmbătă sau duminică vizita lui tata. De altfel – atunci voi fi isprăvit şi cu Berechet şi ne vom întoarce amândoi – acasă.

Dragă mamă, M‑am înscris la facultate, la examene şi pretutindeni unde trebuia, ieri. Acuma s‑au născocit nişte formalități interminabile: fişe (13 de toate), timbre, înscrierile se fac numai la rectorat şi nu toate deodată, ci în rate. Prima rată, acea pe care‑am plătit‑o cu timbre (şi cu o şmechereală de 60 de lei datorită faptului că n‑am numărat restul şi chitanțele) face 1 435 lei. Mi‑am plătit datoriile, am făcut un mic chef cu doctorul chiar în seara sosirii şi‑am rămas cu 1 500 de lei pe care‑i păstrez ca să ți‑i dau în mână la sosirea matale ca o dovadă a cumpătării mele şi‑a calităților incontestabile de financiară distinsă. Ceea ce e important este că sunt înscrisă şi până în februarie nu mai am nimic de plătit. Am renunțat la examenul de legislație agrară din pricină că îl am în octombrie şi nu pot defel găsi un curs; or chiar de l‑aş găsi mâine nu mai este timp. Cred că nu‑i mare lucru totuşi, căci şi‑aşa aveam prea multe examene, şi‑apoi dacă voi avea numai unul în februar nu cred să cad. De la plecarea lui Țepuşelu şi de când mi s‑a pus la dispoziție (în urma plecării Iulicăi şi Letiției) odaia, citesc fără întrerupere, dar mai ales noaptea, căci ziua băieții lui nenea Cazacu (legionari convinşi şi zgomotoşi) nu prea țin linişte. Cafeaua şi țigările îmi sunt indispensabile ca să pot ține piept somnului. La tanti Olga cred că n‑o să fie chip să stăm – din mai multe motive, pe lângă cele vechi s‑adaugă Cazacii şi apoi mai vin în curând Letiția şi Cora de la Hagi‑Ghiol. Aş avea bani să plătesc camera şi chiar şi jumătate de abonament la Menaj, dar nu vreau să fac nimic fără voi. Cred că mama poate fi mulțumită de mine. Dac‑aş fi plătit toată taxa, nu‑mi mai rămânea mai nimic şi cine ştie dacă ai mai fi putut, dragă mamă, să‑mi dai mia ceea – de care‑am vorbit la plecare. Oricum, eu nu fac nimic cu banii care‑au rămas până când nu vii tu. Mi‑i foarte dor de casă şi n‑am răbdare să vă aştept pe tine şi pe Silvica. Am întâlnit unele

476

477

*** D‑sale Dlui Dr. M. Isanos, Spit. Costiujeni, Chişinău 23. VI. 937, Iaşi

cunoştințe. Păcat că nu pot să pierd nicio zi – sub amenințarea falimentului la examene în caz contrar. Te mai rog înc‑o dată, dragă mamă, să nu pui blană la palton – merit cel puțin atâta pedeapsă pentru nechibzuința mea de mai‑nainte. Ce veşti aveți de la tata? Şi când veniți? Cu dragoste vă sărută şi îți sărută mâinile, Magda *** 20 octombrie 1937, Iaşi, str. D. Greceanu, 5 Dragii noştri, părinți şi surori  – revenim cu veşti, ce‑i drept nu prea însemnate. Silvica e f[oarte] veselă, am fost la cinematograf şi‑am văzut un film frumos. Astă‑seară intenționăm să ieşim iar în oraş ca s‑ascultăm o orchestră nouă care‑a venit la Corso; poate că Silvica o să‑şi mai dreagă impresia despre Iaşi. Eu mă simt mult mai bine, azi am reuşit să mănânc la Menaj fără să am urmări neplăcute, Silvica s‑a mai obişnuit cu mâncarea de pe‑aici, azi de‑o pildă s‑a declarat mulțumită de meniul de la Menaj. Mama poate fi liniştită din toate punctele de vedere, suntem bine, nu ne lipseşte nimic; ni se aduce lapte (6 lei kg) şi brânză ca să completăm. Ieri am făcut o plimbare la Copou şi ne‑am oprit pe la tanti Olga, mâine vrem să trecem pe la Grossi, iar astăzi trebuie să mă duc la şedință la Însemnări; nu ştiu însă cum s‑o las pe Silvica singură. În privința examenelor cred că v‑a scris Silvica despre neaşteptata mea reuşită la Comercial, acum citesc pentru celelalte cu multă nădejde. Gazdele noastre se țin de cuvânt şi nu ne incomodează deloc. În general, viața noastră are un ritm calm şi în limita posibilităților – plăcut. Vă aşteptăm pe voi să veniți la congres şi să ne mai aduceți ceva care să înfrumusețeze camera. Un covoraş, câteva şervețele şi tablouri – vor schimba‑o cu totul. N‑am putut să scăpăm de „harta României”, dar când vom aduce ceva în locul ei, or să ne‑o ia de‑aici. Silvica n‑are nimic de scris decât sărutări de mână şi salutări; ceea ce de altfel adaug şi eu ca să închei, dat fiind că noutățile lipsesc, Magda P.S. Proviziile aduse de Silvica scad simțitor – vă rog să luați notă pentru a le înlocui. P.P.S. Nu uitați paltonul meu şi şoşonii.

478

*** [1937, Iaşi] [Fragment din scrisoarea Silvicăi, continuată de Magda] Sunt într‑o stare de nervi greu de descris. În comisie au fost Popa, Nițulescu şi Răşcanu – (pasaj şters). Eu cred că n‑am să reuşesc şi am să pierd un an întreg degeaba ca o proastă după ce am cheltuit şi o mulțime de bani. Dacă însă n‑am să cad, atunci să‑mi trimiteți de‑acasă… Dragă mamă, Silvica îşi face vânt degeaba. Nu cred să fi scris aşa de prost şi‑apoi Popa o cunoaşte şi e sigur că are s‑o prefere – altora. Am vorbit şi eu la o şedință cu Popa despre sora mea care dă examen la medicină, n‑am putut să‑i cer s‑o treacă, da’ se cheamă că ştie. În sfârşit la ora 6 vom avea rezultatul. Acum – o listă de ce ne‑ar mai trebui: 1 sticlă de cerneală de stilou, 2 p. de ciorapi Adesgo 54. Şoşonii Magdei (adică ai mei). Şoşoni negri pentru pantofi No 35 – sau mai bine 400 de lei din care să‑şi ia Silvica şoşoni, cafea. Eu mi‑am luat jerseu, n‑am găsit însă niciunul mai ieftin decât 450 de lei – şi încă şi‑aşa‑i prost. Sărut mâna, sărutări. P.S. Silvica cere bani pentru cursuri, interesați‑vă de prețuri la d‑rul. Multe sărutări fetelor – Doamnei şi franțuzoaicei, Magda şi Silvica *** 18. XI. 1937, Iaşi Dragă mamă şi tată, dragă Nuța, Zica şi Veronica, De două zile se cuvenea să răspundem scrisorii voastre, care, mai ales aceea a Nuței, a avut mare succes, atât eu, cât şi Silvica ne‑am crezut pentru un ceas acasă. Vă dau îndată toate informațiile, ca să zic aşa, medicale despre Silvica. Mănâncă bine, dimineața un pahar de lapte cald sau rece (după cum ne sculăm mai devreme şi avem vreme să‑l încălzim, sau mai târziu). La amiază, 2 feluri, la Menaj, completate cu dulciuri de‑acasă, seara sau mergem la Menaj, sau dacă e mai obosită, facem acasă o omletă, lapte cald, mușchi, caşcaval etc. Somnul e ceva mai greu, căci la 8 trebuie să fie la facultate, în schimb nu mai ieşim deloc seara. Iar de la venirea lui tata, Silvica se culcă la 11‑11½ şi se scoală la 7 şi un sfert. Nu‑i chip s‑o hotărăsc să nu învețe seara după ce vine de la facultate. Fumatul în cameră a trecut în domeniul celor mai depărtate amintiri, am scris cuvenitul afiş şi lumea se conformează. Doctorul, cel puțin, s‑a lăsat cu totul de fumat. T ­ emperatura 479

în zilele acestea e normală, 36 şi 5, şi 4, şi 6. În general, cred că Silvica, cel puțin până acuma, n‑a slăbit şi nu s‑a surmenat. Nu trebuie să uităm că ea iubeşte medicina şi munca pe care o depune constituie pentru dânsa nu numai oboseală, ci şi plăcere. Din punct de vedere moral şi sufletesc, e încântată de tot ce‑nvață, entuziasmată de menirea meseriei pe care şi‑a ales‑o. Poate că toate acestea îi dau putere să reziste mai uşor decât alții care fac o facultate fără să ştie de ce. Cu banii stăm bine, chiria am plătit‑o şi am obținut de la magistrala unele avantagii, serviciu mai complet, furculițele şi vasele le spală Aurica, ne‑a mai dat un bec la intrare şi ne vor face curățenie generală o dată pe săptămână. Eu mă ocup – de tot ce mai rămâne de făcut în gospodărie, aşa că acasă Silvica, în puținul timp cât stă, se poate odihni – întinsă pe pat. Eu fierb lapte, fac pantofii, perii hainele, cârpesc ciorapii etc.; aseară am hotărât că de‑acuma încolo o s‑o spăl eu – când face baie – ca să nu se obosească deloc în afară de curs şi învățat. Caut să‑mi schimb cu totul firea şi obiceiurile – în aşa fel încât să fiu dacă nu cine ştie ce sprijin pentru ea, dar nici piedică. În ceea ce mă priveşte sunt sănătoasă tun – şi n‑aveți de ce vă îngrijora – de mine (soiul rău piere greu). Ieri am fost la Însemnări, voi avea în No acesta care vine nişte versuri. Mă întâlnesc cu literați de‑ai mei, discut, scriu, sunt mulțumită. Expoziția Antologică se deschide la 25. Diminețile mi‑i aşa de urât fără Silvica, încât mă duc la curs. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în iunie 1938, voi fi licențiată şi poate voi reuşi să apăs mai puțin decât acum pe umerii voştri şi aşa prea împovărați. Sărutări de mână şi sărutări, Magda P.S. Trimiteți rufe curate. Multe sărutări Nuței noastre celei aurite – Silvica o să‑i scrie duminică o scrisoare aparte. *** 2 martie 1938, Iaşi [Către familie, la Costiujeni] Dragă mamă şi tată, Mă învinuiți în ultima voastră scrisoare că nu v‑am scris, dar ce puteam să vă scriu? Aşteptam să se aranjeze Zeby şi să vă pot comunica ceva îmbucurător, însă n‑avem niciun dram de noroc. În timpul guvernului Cuza reuşise să obțină ceva la primărie, trebuia să fie remunerat din fondul pentru presă şi el în schimb să publice în gazetele locale şi‑n altele  – /…/ Dar în ajunul numirii lui guvernul a căzut, s‑a repetat povestea cu „Lumea” care atunci când urma să‑i fie director a fost desființată. Acum o săptămână în 480

urmă prin intermediul lui Gr.T. Popa obținuse un post de controlor la brutării, 1 500 pe lună, era oricum mai mult decât nimic, însă toate posturile de diurnişti s‑au desființat. Astfel că vedeți şi voi ce‑nseamnă a găsi un post în timpurile acestea. Sunt f[oarte] nenorocită, Camilar – nici nu mai spun. Singura soluție ar fi să se ducă la Bucureşti şi să‑ncerce, poate acolo unde‑a trăit 8 ani are mai multe legături şi posibilități. Ar mai fi o cvasisoluție, să ne căsătorim şi să ne ducem în Bucovina la maică‑sa sau la noi la Costiujeni, însă nu‑i plăcut să vii pe capul cuiva şi chiar dac‑am face‑o, nu‑i decât o rezolvare provizorie. Cât despre plecarea la Bucureşti, n‑avem bani, acum am hotărât să luăm nişte preparații şi s‑adunăm suma necesară plecării. Camilar crede că la Bucureşti se va aranja mai repede. Iată de ce n‑am scris, faptul c‑am luat examenul era o bucurie prea mică pe lângă toate acestea. Poate până la urmă o să se ducă dracului şi dragostea, prea multe griji nu se‑mpacă deloc cu iubirea. Silvica e ocupată cu facultatea şi cu balul Medicinei la care‑o să se ducă mâine. Ultima lădiță a fost primită cu entuziasm, lădițele, de‑altfel, sunt salvarea noastră, îi mulțumesc lui tata pentru țigări şi pentru toate. Altfel e bine, doctoru’ Țepuşelu vine aproape‑n toate serile la noi şi stăm de vorbă, nu ne lipseşte nimic, decât speranța unui viitor, nu strălucit şi glorios, ci liniştit cu atâția bani cât să putem trăi. Mulțumesc mult că mi‑ați trimis actul de divorț, pentru că vrem totuşi să ne căsătorim înaintea plecării la Bucureşti, cine ştie ce va mai fi pe urmă. Aş vrea să vă mai spun că nu din cauză că‑i poet şi deci incapabil de‑a rezolva problema vieții practice, nu‑şi poate găsi Camilar un post, f[oarte] mulți se găsesc în aceeaşi situație, fiica lui Racovitza, fostul primar, caută de‑un an de zile ceva, un plasament din cele mai modeste, şi cu toate legăturile pe care le are ea, şi tatăl ei, n‑a reuşit încă, de‑asemenea un văr de‑al Silviei Kahane care‑a isprăvit academia de maeştri textili, nu poate intra într‑o fabrică nici ca simplu lucrător. Adineauri, a venit Zeby şi‑mi spune că l‑a întâlnit pe Hefter, fostul director al gazetei Lumea, se zice că va reapare gazeta peste‑o săptămână şi‑l pune şi pe Camilar printre redactori. Poveste veche, nu mai am nicio încredere în oameni şi evenimente. Vă sărut mâinile şi vă sărut pe toți şi pe fete. Mulțumim Nuței pentru scrisorile ei drăgălaşe, să ne ierte că nu‑i răspundem – şi să ne mai scrie.

481

***

*** 23 martie 938, Iaşi

Dragă mamă, Întâi te rog să mă ierți că scriu cu‑n astfel de creion şi‑o astfel de hârtie, dar n‑am găsit, în grabă, altăceva. Noi suntem bine, o să‑ți spună şi tata, Silvica învață cam mult, eu sunt destul de îngrijorată de soarta mea şi‑a lui Zeby, care n‑avem nimica sigur în viață. Am pus actele la primărie şi ne căsătorim în ziua de 31, cât mai discret şi mai ieftin. Tata spunea s‑aştept venirea ta, însă nu va fi posibil, deoarece trebuie numaidecât să vin acasă. Zeby n‑are deloc haine şi cred că până la Paşti n‑o să‑şi poată face, salariul lui la fabrică e mic şi mai are şi datorii, apoi mâncarea şi altele. Cred că la Paşti va pleca în Bucovina şi eu voi sta singură acasă, rămânând ca mai apoi să luăm la Iaşi o cameră pentru amândoi, eu să‑mi dau examenele, el la fabrică. E demoralizat căci crede că mă compromite fiind un simplu lucrător, în fine fleacuri şi puțin delir de persecuție. De altfel, şi mie îmi trebuie multe, n‑am mănuşi, rochii deloc, o singură pereche de ciorapi. Acuma în primăvară toată lumea e aşa de elegantă, tailleurul meu nu mai are niciun aspect, cred că ne‑am înşelat cu stofa – e proastă de‑a binelea. De sănătoasă sunt sănătoasă ca un cal, măcar de‑aş găsi ceva care să‑mi procure un oarecare câştig, aş putea munci cât doi. De fapt, nu ne‑ar trebui mare lucru, dar e grozav să vezi că viața nu‑ți oferă nici cea mai modestă bucurie. Oricum, nimeni nu trebuie să dispere şi‑n fiecare zi se poate ivi ceva. În privința hainelor revin şi te rog, nu te îngriji, n‑o să‑mi fac nimic, pentru o nevastă de lucrător sunt f[oarte] bine, nu vreau să cheltuiesc pe fleacuri – totuşi uneori mi‑i teamă că dacă mă compară cu alte femei, n‑o să‑i plac aşa arhisimplă cum sunt. O să mă mulțumesc c‑o pereche de ciorapi mai buni şi pantofii dați la dres – încolo se mai poate răbda. În general, sunt mulțumită căci în afară de fumat, n‑am risipit banii. Aş vrea, reducându‑mi până la limită necesitățile mele personale, să compensez sacrificiile pe care, în mod fatal, tu şi cu tata o să le faceți acum la începutul căsătoriei mele. Sărutări şi sărutări de mână, Magda. P.S. Cred că zvonul cu înlăturarea femeilor căsătorite din posturi va rămâne un zvon. Oricum – avocatura e profesie liberă.

482

D‑sale Dnei Dr. Eliza Isanos. Spit. Costiujeni, Chişinău [1938, Iaşi] Dragii noştri, Vă cerem iertare că n‑am scris mai devreme, dar credeam că vin acasă ba azi, ba mâine, Zeby nu vrea să mă lase, suntem sănătoşi toți, am primit pachetul şi banii, pentru care vă mulțumim mult. Zeby e un gazetar f[oarte] prezentabil, scrie la „Iaşul”, îl ajut şi eu, pare că‑i un fleac, dar alergăm toată ziua, faceți‑ne şi voi reclamă pe acolo. Eu am înjghebat un reportaj asupra spitalului Costiujeni, o să vă trimit numărul. Silvica îi dă zor cu disecția, încolo s‑a mai moderat. Nu ne lipseşte nimic, dar ne‑ar trebui bani pentru drum şi o cartelă. De ce nu vine mama? O aşteptăm în fiecare zi, dar a trecut săptămâna şi nu‑i niciun semn. Vom reveni cu o scrisoare, de fapt, în ziua de 13, 14 – vin acasă, sigur. Multe sărutări şi sănătate, Magda, Silvica şi Zeby. Sărutări speciale pentru Nuța. *** 13 mai 1938, Iaşi Dragă mamă, Te rog să mă ierți că sunt aşa de ocupată şi nu pot scrie mai des şi să mă ierți că mă servesc de‑o hârtie aşa de urâtă, dar am rătăcit foile luate de‑acasă. Acum e noapte şi mi‑a venit un chef să vă scriu, încât nu vreau să amân. Am primit pachetul şi banii, vă mulțumesc mult. Eu sunt f[oarte] fericită, Zeby e cum nu se poate mai bun cu mine; cred că nu e exagerat să spun că ne iubim în fiecare zi mai mult. Mă gândesc că dintr‑o astfel de dragoste (oricât ar banaliza‑o vremea) o să ne mai rămână puțin şi la bătrânețe. Ne‑am pus verighetele, ne stau f[oarte] bine, nici largi, nici strâmte. În altă ordine de idei vă pot spune c‑am dat întrucâtva de dracu, – toată ziua trebuie să stau la facultate şi noaptea să citesc. Voi face tot posibilul să nu cad la niciun examen, dar nu sunt sigură… Cu gazda deocamdată ne împăcăm, avem şi vecini mulți, dar suntem simpatizați, câteodată primim vizite. Zilele acestea am fost la o altă şedință a „Noii Junimi”, eu am citit o poezie care n‑a fost cu totul pe placul lui G. Călinescu, totuşi i‑au plăcut unele lucruri, m‑a invitat data viitoare cu mai multe bucăți. Suntem bine. N‑aş putea să descriu binele acesta. El se compune dintr‑o mulțime de gesturi mici şi dintr‑o dragoste mare. Zeby îmi aduce flori din oraş, îmi 483

lustruieşte pantofii, şi nu mă lasă să fac treabă, de parc‑aş fi o principesă în exil. Câteodată mi‑i frică. Atâta fericire poate supăra pe Dumnezeu. În fine, n‑aveți nicio grijă, trăim cumpătat pentru că n‑avem pe ce cheltui, nu ne interesează nimic. Am plătit camera, masa, taxele, ce‑ar mai putea să ne îngrijoreze? În privința cursurilor, am aranjat, o să cumpăr unul şi‑o să împrumut pe rând (în ordinea în care se vor anunța examenele), sunt colegi pe care i‑am servit şi mi‑am găsit toate cărțile. De‑a doua zi de la venirea mea în Iaşi am avut ce citi. Silvica e bine, a dat un colocviu, şi cu ocazia pachetului ne‑a făcut o vizită, o să vă scrie şi ea, eu vă sărut pe toți. Mulțumesc Zicăi pentru scrisoare, am aşa de mult de învățat că nu pot răspunde. Să nu uit: Mulțumesc pentru ceas, e frumos şi bun. Mai înainte nu mă puteam scula dimineața. Dragii mei, nu ştiu cum să vă spun recunoştința mea, numai grație înțelegerii şi ajutorului vostru eu şi cu Zeby trăim zilele acestea de desăvârşită bucurie. Noi amândoi vă sărutăm mâna şi vă sărutăm pe toți, pe Nuța, pe Doamna. Cu bine, Magda şi Zeby *** D‑sale Dlui Dr. M. Isanos. Spit. Costiujeni, Chişinău, Basarabia [1939, Iaşi] Dragă tată, De câteva zile îmi propun să‑ți scriu cum merge înscrierea mea la barou şi la doctorat. Azi am reuşit să culeg toate informațiile: Baroul a trimis o adresă Facultății de Drept prin care‑i cere toate actele mele plus diplomele, însă profesorii la care‑am dat ultimele examene n‑au aranjat cataloagele şi până la 1 decembrie facultatea nu poate trimite diploma de licență, aşa că trebuie să aştept. La doctorat, au început de ieri cursurile, sunt cursuri puține şi interesante, voi căuta să nu absentez; taxele sunt ca şi la licență, 2 700 pe an; prima rată e de 1 200 şi înscrierile se mai pot face până la Crăciun. Îmi trebuie numaidecât un act de naționalitate pe care tata îl va scoate la primăria din Chişinău prezentând actul său de naționalitate unde sunt trecută şi eu împreună cu ceilalți copii. Este calea cea mai simplă pentru a‑l obține. Toți suntem sănătoşi, mâncăm de zor „pachetul” trimis şi vă sărutăm cu drag, Magda, Zeby, Silvica

*** 15. VIII. 939, Costiujeni [Către Eusebiu Camilar, la Iaşi] Dragă bădie, Am primit scrisoarea ta, sunt mulțumită că ți‑ai cumpărat ochelari, dar mă‑ngrozeşte c‑ai rămas fără parale; azi e Sf. Maria, aşa că nu‑ți pot trimite, dar mâine o să‑ți trimit ceva; nu ştiu de unde‑o să iau, dar voi găsi. Ceea ce‑mi scrii despre combinația cu Mme Chelciuc e bine şi să faci întocmai, numai vezi să nu te speculeze la cameră. În sfârşit, am încredere‑n tine c‑o să te descurci şi‑ai să fii cuminte. Întâlneşte‑te mai des cu Voitin şi nu uita să‑mi telegrafiezi îndată, dacă te concentrează. Eu sunt f[oarte] bine, atâta doar că ne temem de hoți, azi a fost un om cam suspect şi‑a întrebat de tata, iar eu ca o proastă i‑am dat toate informațiile: că nu‑i nimeni acasă şi câinii nu muscă etc. Dragul meu, te rog, nu te gândi prea mult la mine şi nu te amărî, mai sunt zece zile şi voi veni la tine. Despărțirile, tu ştii din experiență că sunt bune; de altfel, dacă îmi pică, te miri cum, nişte bani, vin eu la tine. Mi‑i foarte dor de matale, însă nu‑mi pare rău că ai plecat pentru că numai aşa am început să scriu. Persoanele despre care‑ntrebi sunt bine, se îngraşă şi nu le pot pune la dietă căci foamea nu m‑ar lăsa să lucrez. Lui Iordache i‑i cam urât că nu‑l bagă nimeni în seamă, iar lui Vasilică îi place să se suie în pomi după prăsade. În ce cameră stai? Ți‑au mai rămas provizii? Poate în clipa când îți scriu acestea tu suferi de foame, dragule, dar nu‑s vinovată. Scrie la „România Literară”. Zeby dragă, eu sper totuşi că într‑o zi n‑o să mai fim aşa de săraci, numai dacă ne‑am mai iubi atunci. Iubitule, cum să te mângâi de cele ce suferi acum. Eu mă gândesc la 12 ziua şi la 9 seara la tine şi mi se pare că te aud, tu m‑auzi pe mine? Îți spun întotdeauna, dragule, copilule, nu fii trist. În prima seară (la 9) mi s‑a părut că plângi, îndată ce m‑am gândit intens la tine m‑a cuprins tristețea ta. Altădată să nu mai plângi pentru că simt şi sufăr. Îmi scrii nu ştiu ce despre „răul pe care mi l‑ai făcut”, dar nu mi‑ai făcut decât bine, dragostea mea. Eu sunt rea cu tine, tu eşti totdeauna bun. O să‑ți scriu des, iubitule – nu fii supărat pe mine că te‑am trimis acolo în singurătate şi urât. Te voi răsplăti când ne‑ntâlnim şi vom fi cu mult mai fericiți decât este îngăduit pe pământ. Până atunci să fii cuminte. Sunt geloasă, în atâta vreme s‑ar putea să iubeşti pe altcineva. Aş vrea să te văd cu ochelari (noroc că nu‑s deloc antisemită). Toate persoanele te sărută şi eu la fel, Magda P.S. Spune‑mi la orele de‑ntâlnire: „Magda”, o să te aud.

484

485

***

*** 27. VIII. 939, Costiujeni

15 septembrie 939, Botoşani [Către familie, la Costiujeni]

Dragă Zeby, Am primit chiar acum carta ta poştală şi mă bucur că „R[omânia] L[iterară]” ți‑a trimis bani şi că pleci spre Bucovina aşa cum am vorbit. Eu sunt liniştită, aştept să vie sâmbăta şi să ne revedem, mă gândesc la drumul matale şi la faptul că s‑ar putea în ultimul moment să te descurajezi. Scrisoarea aceasta vei găsi‑o probabil la întoarcerea din Bucovina, aşa că nu‑ți mai dau sfaturi. Totuşi te rog să citeşti cu nădejde, nu este obstacol care să reziste voinței omeneşti. Mama şi tata au acceptat ideea gospodăriei noastre la Iaşi, dacă nu avem război, un viitor calm şi prosper ne aşteaptă. Dragă bădie, noi amândoi trebuie să facem lucruri mari în viață, trecerea noastră prin lume să lase urme strălucitoare şi toți vor şti că din marea noastră iubire s‑a născut opera noastră literară (pe care o prevăd mereu). Mai cu seamă, iubitule, mă gândesc la sufletul tău care trebuie să se formeze cât mai generos şi mai uman. Aicea vin mereu în contact cu antisemiți şi mă întăresc în credința că ei sunt o formă inferioară şi decăzută a omului, niciodată să nu te‑alături lor dacă ții la demnitatea ta morală. Trebuie să tindem mereu spre realizarea ideii de bine, generozitate şi frumusețe, nicio operă literară nu poate trăi fără ele. Cu cât timpurile sunt mai barbare, mai înveninate de ură şi mai iraționale, cu atât intelectualul este dator să cultive sufletul lui într‑un sens moral şi să se opună curentului. Iartă‑mă că predic, dar spectacolul degradării umane mă îngrozeşte şi mă face să mă tem pentru tine, cum te temi totdeauna pentru cei iubiți într‑o vreme de molimă. Iubirea mea pentru tine e mereu aceeaşi şi eu vreau s‑o fac durabilă printr‑o apropiere sufletească mai intensă şi printr‑un respect care va creşte odată cu înțelegerea dintre noi. Scumpul meu „şcolar”, fii harnic şi vesel şi n‑o să‑ți pară rău. Persoanele se află bine, Vasilică s‑a vindecat, totul a încremenit însă, în lume, până la venirea ta. Scriu câte ceva, tricotez şi fac mereu planuri. Un pui de câteva zile e bolnav şi eu îl port în sân şi‑l hrănesc, ne înțelegem f[oarte] bine, e cât o nucă şi ciripeşte mereu. O să‑l iau la Iaşi dacă scapă. Mi‑i dor de tine într‑un fel care nu se poate spune, ca şi când tu ai fi întâia condiție a vieții. Cât de frumos bate soarele pe hârtia pe care‑ți scriu şi toate zgomotele zilei sunt îndepărtate şi moi, încât aud bine uruitul trenului în care eşti şi văd locurile pe unde am fost cu tine. Numai dacă ai avea destulă voință şi în curând vom învinge viața şi vremea şi moartea. Puterea pe care Dumnezeu ne‑a dat‑o trebuie s‑o întrebuințăm bine, încât în urma noastră arta să devină mai bogată şi oamenii mai buni. Te sărută şi te aşteaptă soția ta, Magda

Dragă mamă şi tată, Sper că nu sunteți supărați pe mine, v‑am telefonat şi v‑am scris la vreme despre plecarea mea la Botoşani. Acum am ajuns într‑un punct mort, de unde n‑o să mai pot merge după Zeby, chiar adineauri m‑am despărțit de dânsul, regimentul pleacă la ora 3 în noaptea asta într‑o direcție necunoscută. I‑am făcut ranița şi i‑am dat toți banii pe care i‑am avut la mine, adică 500 de lei, pentru că a trebuit să cumpărăm bocanci, castron, moletiere etc. plus o provizie de țigări şi lame de ras şi cărți poştale. Oraşul are un aspect demoralizant din pricina mulțimii de soldați şi ofițeri care sunt cantonați pretutindeni în aşteptarea plecării. 6 zile cât am stat aici, am obținut prin intervenția unor cucoane de ofițeri (superiorii lui Zeby) ca el să mănânce şi să doarmă în oraş, adică la Mme Zosin, unde am stat amândoi. Era foarte bine şi speram să fac toată concentrarea aşa, dacă nu intervenea deodată plecarea asta. Acuma nu pot face altceva decât să mă întorc la Iaşi, unde am în ziua de 21 un proces la Curtea Criminală şi să‑mi caut de treabă şi să aştept scrisori. Aici în Botoşani mai sunt venite nişte soții de ofițeri concentrați şi toată ziua stăteam împreună, unii dintre aceşti ofițeri au plecat, alții se duc în noaptea asta, şi pretutindeni se vorbesc fel şi fel de lucruri care mai rău te sperie. Dar, cel puțin, am mai furat câteva zile şi mi‑am dat seama la fața locului de imposibilitatea de a merge după Zeby. El a fost aşa de bucuros când am venit eu; l‑am încurajat f[oarte] mult prin aceasta şi acum crede că nu există despărțiri definitive, de vreme ce l‑am găsit şi l‑am putut trece dincolo de poarta cazărmii, tocmai în clipa când era mai deznădăjduit. Astă‑seară însă a fost foarte greu – pentru că se contramandaseră toate biletele de voie în oraş, dar m‑am dus la poarta regimentului, unde este o adevărată tabără de femei cu bagaje pentru concentrați, şi am aşteptat 3 ceasuri până a ieşit colonelul, atunci, ca să vorbesc în termeni militari, l‑am „atacat” şi a fost un om cumsecade c‑a mers cu mine până am găsit compania a 5‑a şi pe Zeby şi i‑a dat voie în oraş până la 12 noaptea; ceea ce a fost o mare favoare pentru că şi ofițerii au rămas să doarmă în cazarmă. Dragii mei, eu cred că voi nu vă supărați pe mine, dar mi‑ar fi fost imposibil să mă liniştesc dacă nu veneam aici, mereu mi s‑ar fi părut că se mai putea face ceva ca să nu fiu despărțită de Zeby. El de altfel e f[oarte] bine dispus şi face haz de „concentrarea mea”, e cam obosit din cauza echipamentului greu şi a instrucției, încolo însă are un moral f[oarte] bun încât m‑a molipsit şi pe mine. Dragii mei, azi e vineri, eu o să aştept până luni

486

487

seara să‑mi trimiteți nişte bani ca să pot pleca. Cred că şi Silvica vine la Iaşi, ar fi aşa de bine dacă ar veni. Casa am încuiat‑o bine şi lucrurile sunt în siguranță. Iertați‑mă pentru toate necazurile ce vi le fac, dar nu din voia mea, şi fiți liniştiți că nu stau în drum şi nu mi se întâmplă nimica rău. Sărutări de mână şi multe sărutări de la Magda pentru toate fetele.

Dragă mamă, Îți scriu scrisoarea asta noaptea pentru că mi‑i imposibil să dorm şi n‑am pe nimeni cu care să pot vorbi despre necazurile mele. Tu mi‑ai scris o scrisoare în care îmi faci reproşuri şi eşti mâhnită. Dragă mămică, oare e aşa de greu să mă fac înțeleasă! Zeby a plecat astă‑seară la Bucureşti să aranjeze unele lucruri care demult stau baltă, tata a venit tot astă‑seară şi ne‑a adus provizii şi bani şi un scandal ca de obicei. De ce? pentru că vreau să mă mut şi Zeby vrea tot ca şi mine să ne mutăm într‑o locuință potrivită şi să trăim după puterile noastre. Situația este simplă şi iată cum o explic eu: Atât eu, cât şi Zeby suntem tineri şi săraci, muritori de foame însă nu suntem. Prin faptul că voi ne ajutați aşa de mult şi poate cu sacrificii la care participă toți din familie, noi ne găsim (s‑ar putea altfel?) îndatorați peste măsură şi avem remuşcări. Căci la anii noştri şi cu situația bună, rea pe care‑o avem, nu putem primi niciun fel de ajutoare de la nimeni, decât doar cu titlul de binefacere. Din punct de vedere material, se poate ca aceasta să ne aducă o înlesnire, dar sufleteşte ne este o greutate şi‑un mare, dureros regret.

Tata spune că pentru el nu contează banii şi eu cred că este aşa. Dar totodată am destul de bună memorie ca să‑mi amintesc că de câte ori a fost un scandal mi s‑a reproşat căsătoria mea cu Zeby şi mi s‑a amintit cât de mult se cheltuieşte cu noi. De asemenea, îmi dau seama că din an în an aceste reproşuri se vor înmulți şi că numai purtându‑mi singură de grijă voi fi liniştită sufleteşte. Lucrul ar fi simplu, dacă ar fi vorba numai de noi (de mine şi de Zeby), dar este şi Silvica, şi vrem şi vrea şi tata şi chiar ea, să stăm împreună şi atunci totul se amestecă şi desigur cel mai bogat dă celui care n‑are. Nu se mai ştie cât se dă pe lună şi pentru cine se dă. Singura soluție posibilă este să stea Silvica în gazdă la mine şi să nu se plătească mai mult nici mai puțin decât în altă parte. Plata aceasta poate să se facă în provizii sau în bani, sau jumătate aşa şi jumătate altfel; este indiferent, dar trebuie să fie fixă şi numai o dată pe lună. Eu mi‑am luat un barbat pe care voi ați spus să nu‑l iau, mi‑am ales o profesiune pe care voi nu mă sfătuiați s‑o aleg. Toate acestea le‑am făcut socotindu‑le bune pentru mine, şi este firesc dacă am greutăți (de altfel, nu aşa de mari şi trecătoare) să le suport singură. Dar nu este numai firesc, ci şi demn şi de datoria mea. Primind de la voi atâtea necalculabile şi infinite ajutoare, înseamnă că eu recunosc: 1. Că bărbatul meu e un ticălos. 2. Şi că eu am o profesiune rea, pe care n‑ar fi trebuit să mi‑o aleg. Or, de fapt, eu cred că şi bărbatul şi profesiunea mea sunt cele mai potrivite ce mi‑aş fi putut dori şi am o iubire intensă şi egală pentru aceste amândouă alegeri ce le‑am făcut. Înțelegeți, aşadar că eu aş putea să primesc ajutoare materiale fără a mă umili de la cineva care să aibă considerație şi iubire pentru meseria de scriitor a soțului meu şi pentru talentul şi munca sa enormă, de asemenea şi de la cineva care să prețuiască meseria mea de avocat şi scriitor ca şi munca mea în aceste domenii. Or, adevărul este că tata, în special, şi tu mai puțin, dacă nu aveți dispreț, n‑aveți în schimb nicio stimă pentru toate acestea. Dimpotrivă, la toate certurile (nu puține) mi s‑a reproşat, mi s‑a insultat chiar profesiunea şi bărbatul. Nu neg iubirea voastră pentru mine, nici sacrificiile, nici bunăvoința. Spun numai că, cu atât mai mult nu pot să le primesc. Copiii trebuie într‑o zi să se despartă de părinți şi numai copiii inconştienți pot primi sacrificii aşa de mari şi fără scadență. Aşadar, mămico dragă, te rog, nu ne puneți în asemenea situații, încât fără voia noastră să fim profitori. Când se trimit provizii aşa de multe, şi se mai întâmplă să ai nevoie (şi când nu ai nevoie?) e f[oarte] greu, e insultător pentru Silvica, să o lăsăm să mănânce singură şi totodată e imposibil să consumăm lucruri pe care nu le‑am plătit (şi niciodată nu le vom putea plăti) şi pe care nimeni nu ni le datora. Tata îmi spune mereu că „să‑l ascult”. Poate că‑ntr‑adevăr când am fost copil n‑am ascultat de voi. Dar cu atât mai greu îmi vine să ascult acum. Şi nici nu înțeleg termenul acesta

488

489

*** [1939, Botoşani. Eusebiu Camilar către familia Magdei, la Costiujeni] Dragii mei, vă scriu în drum spre necunoscut. Vă rog să aveți grijă de Magda care a plecat la Iaşi. Sunt sănătos, am un moral cât se poate de bun. (Un rând, şters cu creionul, de sub ştersătură se poate citi: Mergem probabil la granița de nord…) Scriu pe genunchi, într‑un vagon, între camarazii care chiuie şi cântă. Vă iubesc şi mi‑i dor de toți. Nu vă supărați pe Magda că a venit la Botoşani. Cu drag, vă îmbrățişează, Zeby *** 2 martie 1940 [Iaşi, către familie, la Costiujeni]

şi care este cuprinsul lui? Sunt obosită, sunt aproape de sfârşitul puterilor mele. Concentrarea lui Zeby, pierderea postului meu de la Apotecher, grijile de fiecare zi cu procesele care nu‑s deloc uşoare, toate acestea îmi sunt suficiente şi nu mai am răbdare să fac pe copilul, când de multă vreme nu mai sunt. Este-aşa de greu de înțeles asta? Pentru ce să fiu acuzată că nu vă iubesc? Dar pot eu fi liniştită când ştiu că de dimineață până‑n seară munciți ca nişte robi, pentru mine care împlinesc 25 de ani şi pentru soțul meu pe care nu mi l‑ați dat voi. Dacă aveți iubire pentru mine (şi aveți mai multă decât trebuie), atunci socotiți‑mă un om (nici mai rău, nici mai bun ca alții) şi tratați cu mine clar, în cifre, pensiunea Silvicăi şi, la toamnă, a Veronicăi: scrieți‑mi o scrisoare în sensul acesta şi iată cel mai mare ajutor pe care mi‑l puteți da. Mamă dragă, te sărut cu multă dragoste şi dor. Peste câteva zile împlineşti 51 de ani şi eu te‑am chinuit aşa de mult, fă aşa ca să nu mai am remuşcări. *** 7. III. 940, Iaşi

nou volum de nuvele pe care l‑a scris anul acesta. „România Literară” a reținut 4 bucăți şi onorarul mi‑l va trimite mie câte 500 de lei săptămânal. Aşa că într‑adevăr o să mă descurc uşor, câtva timp. Mamă dragă, mă gândesc că veştile acestea sunt pentru tine o bucurie şi‑o speranță pentru viitorul meu care vi se părea adese întunecat. La Fundații Zeby a fost primit f. bine, îl socotesc un scriitor lansat şi de mare viitor. A lăsat şi nişte poezii de‑ale mele care‑au plăcut şi vor fi publicate în unul din numerele viitoare, bineînțeles că vor fi şi plătite. După cum vedeți, literatura poate fi şi‑o meserie oarecum rentabilă. Aş vrea aşa de mult s‑aveți încredere în Zeby şi să‑l socotiți în rând cu intelectualii care pot prezenta diplome, drept orice alte calități sau cunoştințe. Dar în aceste zile care sunt pentru mine poate cele mai fericite din viața mea, mă întristează gândul că tata e supărat pe mine şi că voi amândoi n‑aveți încredere în noi. Trebuie să vă gândiți că sunt şi alte drumuri decât acelea pe care‑ați mers voi. Şi că un talent şi‑o cultură adevărată pot dispensa pe‑un om de‑o diplomă. Vă rugăm să ne iertați pentru supărările ce vă pricinuim, eu şi Zeby, şi vă dorim petrecere frumoasă de ziua mamei, ar fi fost bine să venim şi noi, dar lucrurile nu s‑au limpezit încă. De aceea ne‑am gândit să nu venim acum. Dar într‑o zi când o să fim nişte persoane cunoscute şi când o să fim bogați, atunci toate vor fi trecute şi iertate şi‑o să venim. Cu multă dragoste şi dor, Magda şi Zeby

Dragă mamă, Îți scriu prin Silvica şi‑ți doresc ani mulți şi liniştiți. Eu mă simt f[oarte] bine şi dacă n‑ar trebui Zeby să plece pe zonă aş fi chiar fericită. Plecarea la Bucureşti n‑a fost cu totul zădarnică, deşi n‑a putut într‑un timp aşa de scurt să‑l vadă pe Ralea, în schimb a aranjat cu Fundațiile care‑i vor tipări cartea cu 10 000 de lei, celelalte edituri n‑au oferit nimic şi cereau în schimb bani pentru tipărire. E puțin 10 000, dar socotind că e prima carte, nu‑i rău. I‑au dat un acont de 5 000 lei şi „România Literară” i‑a plătit nuvelele cu 2 000 (2 nuvele). Ieri mă credeam f[oarte] bogată cu aceşti 7 000 de lei. Dar când mi‑am făcut socotelile, am văzut c‑ar mai trebui încă 7 000. Am aranjat cu lemnele, cu chiria şi cu viața pe‑o lună (socotind ceea ce vine de la gazetă). Şi afară de asta mi‑am cumpărat stofă pentru un taior (4 000 de lei preț de „en gros” la Vartparonian). Taiorul o să aibă două fuste. Rămâne să vedem ce fac cu cusutul. Mă gândeam întâi să‑ți fac ție un cadou de ziua ta, dar aş fi rămas în schimb să ai tu grijă de mine în privința îmbrăcămintei care îmi lipseşte aproape cu totul. Am avut o mare bucurie să văd aceşti bani (cei dintâi pe care Zeby îi câştigă cu literatura), acuma sunt tristă văzând ce repede se cheltuiesc. La Bucureşti Zeby s‑a înscris în societatea scriitorilor şi‑a plătit din banii de pe carte prima rată pentru pensie. (Este‑o casă de pensii pentru scriitori.) Afară de asta, a aranjat cu Fundațiile editarea unui

Dragă mamă şi dragii mei, Nu v‑am scris demult, sunt chiar vinovată că la repetatele scrisori de la voi n‑am dat niciun răspuns. Tanti Lena o să vă explice c‑am fost mai mult decât ocupată. Casă n‑am găsit şi o să rămânem aici pe vară. Am auzit că Mme Rabinschi v‑a scris. Pentru Dumnezeu, lăsați‑mă să mă‑nțeleg eu cu dânsa, altfel o să vă necăjească neîncetat şi mie o să‑mi spună mereu că n‑are de vorbit cu mine, ci cu tata. Or, dacă stau eu aici, trebuie să tratez eu. Toată iarna şi‑a făcut de cap, ştiind că eu nu pot crâcni nimic, deoarece tata a iscălit pe contract. De Paşti, eu n‑am să pot veni acasă din mai multe motive: 1) Țin locul lui Zeby la gazetă şi trebuie să lucrez până în Sâmbăta Mare. 2) Zeby, dacă va scăpa pe‑o zi sau 2, trebuie să mă găsească aici. 3) Dacă nu va scăpa, este mai bine să plâng aici unde nu indispun şi pe alții cu lacrimile mele. 4) Sunt însărcinată şi trebuie să‑mi găsesc bani şi să iau măsurile necesare. Dar ceea ce este mai important, eu n‑am sufletul liniştit (din pricina ­tuturor

490

491

*** 18. IV. 940, Iaşi

necazurilor) şi nu vreau să pricinuiesc şi altora nemulțumiri cu nervii şi prostiile mele. Aşadar, vă doresc sărbători fericite. Lenjurile nu le trimit pe toate că nu cred să le gătească până la Paşti. Ceea ce‑mi este absolut necesar o să spăl aici. Bani am, mi‑a mai dat şi tanti Lena, care de altfel a stat aproape 2 săptămâni la mine, aşa că nu‑i nevoie să‑i înapoiați ceea ce mi‑a dat, căci de fapt am cheltuit şi eu în vremea asta destul. Vă rog din suflet să nu vă supărați că nu vin, dar e mai bine aşa. Silvica mi‑a dat înainte (pentru după Paşti) 1 500 lei, aşa că după vacanță să‑i daţi pentru mine numai 1 000 lei. Vă sărut pe toți cu multă dragoste şi vă doresc sărbători fericite, Magda *** Domnului Dr. Mihai Isanos, Director al Spitalului Costiujeni, Chişinău [1940] Exp. Caporal Camilar E., Reg. 37, Inf. Comp. V, oficiul poştal militar 157 Dragii mei, În primul rând vă transmit „de undeva de pe zonă” un cald „Hristos a înviat”… Îmi pare foarte rău că nu pot fi şi eu împreună cu cei aproape de sufletul meu la sărbătorile Paştelui. Şi îmi pare foarte rău că nu pot pleca la Iaşi, la Magda. Dar nu‑i nimic, ca toate lucrurile vor trece şi sărbătorile, şi sper ca pe data de 8 mai să scap într‑un concediu. Nu‑i exclus să scap zilele aceste într‑o mică permisie şi voi merge la Iaşi. Vă doresc sărbători fericite, odată cu regretul meu de a nu fi printre cei care‑mi sunt scumpi. Cu sănătatea, o duc aşa şi‑aşa. Ultimul diagnostic o „bronşită suspectă cu modificări respiratorii”. Cred, în ignoranța mea în privința medicinei, că ăsta e puțin lucru, însă mă voi păzi. De altfel, o duc potrivit de bine, sunt într‑un sat dintre păduri de brad. Dacă mi‑ați scrie, rândurile d‑voastră mi‑ar face bine. Vă doreşte încă o dată sărbători fericite, Zeby

pe Vasea. Mâine o să ne întrunim toți aici la Socola şi o să facem oarecum ziua mea. Păcat că voi nu vreți să vă instalați tot aici la Iaşi, v‑ați simți bine şi am fi cu toții împreună. Aştept să vină Zeby într‑o permisie sau poate desconcentrare. În general, totul e bine atât cât poate fi bine acum când suntem cu toții trişti. Vă sărut pe toate şi vă doresc un suflet liniştit şi‑ncredere în viitor – Magda *** D‑sale Dlui Dr. Mihai Isanos, Str. Bălăşeanu, nr. 21, Bucureşti 2 august 940, Iaşi Dragă tată, Am fost la casa de economii şi‑am vorbit cu directorul Motaş, care era f[oarte] grăbit şi n‑am putut să discut bine cu dânsul. Mi‑a spus că deoarece imobilul este în Iaşi şi închiriat, crede c‑ar fi mai frumos să plătiți. Vrasăzică răspunsul e negativ. Eu o să mă duc încă o dată şi‑o să vorbesc, dacă obțin ceva (o să văd ce decret de lege a apărut cu privire la datoriile refugiaților), atunci telegrafiez. Mâine sau poimâine o să fiu complet lămurită. Dl Motaş e f[oarte] greu de văzut, de aceea am întârziat atâta. Dar de‑acum o să caut decretul şi‑o să văd singură ce‑i de făcut. Sărutări la toți şi toate cele bune, Magda *** 8 noiembrie 940 [Iaşi]

Dragă mamă, Ce mai faceți voi? Eu sunt bine, am mult de lucru, dar e mai plăcut, decât să nu fiu ocupată. Tata s‑a aranjat „studențeşte” la Socola şi l‑a luat şi

Dragă mamă, Îți răspund cam târziu pentru că am fost foarte ocupată zilele acestea, am avut mulți clienți, un adevărat val şi de abia azi m‑am odihnit şi‑am mâncat în linişte. De când a plecat tata şi până acum – am câştigat 2 000 lei şi vreau să‑mi cumpăr lemne. Voi cum o duceți? Zeby pleacă luni în Bucovina, nu l‑am lăsat eu să plece mai devreme, că aveam nevoie să mă ajute. Azi n‑am ieşit toată ziua din casă, „marea paradă” s‑a desfăşurat pentru mine aproape ca în altă țară sau altă planetă. Altă veste e că am mutat biroul în prima cameră şi‑am despărțit cu‑n paravan bucătăria, în felul acesta e f[oarte] agreabil şi comod, n‑o să mai avem nevoie să închiriem de la Ienulescu bucătăria. Voi cum o duceți? Cum se împacă fetele cu şcoala bucureşteană? Dar noua locuință, e frumoasă, seamănă cu cea

492

493

*** [21 iulie 1940, Iaşi] [Magda către familie, la Bucureşti. Text pe una din paginile libere ale unei scrisori a tatălui adresate familiei]

de la Costiujeni? Dragă mamă, în privința impozitelor, eu cu bucurie le‑aş achita în tovărăşie cu celalt chiriaş, cum zici tu, dar nu ştiu dacă o să am bani, a venit o somație pentru 1 600 lei într‑o vreme când eu n‑aveam nici 5 lei în casă. Acum am câştigat ceva şi nu ştiu în ce parte să dau mai întâi, atâtea trebuiesc; în afară de mâncare. Eu şi Zeby i‑am spus tanti Lenei că nu face să închirieze – actualului chiriaş – Ionescu care nu prea poate plăti. Trebuia lăsat jidanul Şor care plătea cu 2 000 de lei mai mult şi totdeauna înainte pe trei luni. Tanti Lena însă a vrut să aibă un creştin (ba încă un legionar), asta are s‑o coste puțin şi eu am avertizat‑o. De altfel, sunt supărată că tanti Lena vă cere 1 000 de lei pentru mine. Azi când Iaşul întreg e de închiriat, eu puteam să găsesc cu 1 000 de lei o casă care să aibă bucătărie şi apă. Putea să‑mi spună de la început şi nu m‑aş fi mutat. Eu o să mă duc în ziua de 10 la bancă să iau polițele vechi şi mă voi interesa ce este de făcut pentru a muta ipoteca la Creditul Urban. Săptămâna asta nu ştiu dacă o să fiu în stare să fac ceva, căci mă ocup de acțiunile provocatorii ale evreilor care vor să intre în categoria a II‑a. E o ocazie minunată de‑a câştiga, dar cere multă alergătură. Apoi mai am şi alte procese, moştenire de la evreii radiați, care mi‑au fost colegi. Zilnic vin la mine clienți trimişi de dânşii. Dacă va continua aşa încă 2 săptămâni, îmi pun firmă şi telefon. Zeby e demoralizat că nu are slujbă, mă necăjeşte vorbind mereu de „banii mei” încât m‑am şi certat cu dânsul. Eu am o profesiune liberă, dar el ar trebui să se căciulească prea mult ca să capete ceva. Mai bine să se odihnească şi să citească la biblioteca Universității. Vă mulțumesc pentru cozonac şi plăcintă, au fost excelente. De altfel, mă ocup şi eu de gospodărie, întocmai ca tine, dragă mamă, mă zbat între barou şi bucătărie. De Crăciun am vrea să venim şi noi la Bucureşti pentru o săptămână, mi‑i tare dor de voi toți şi vreau să văd cum v‑ați aranjat. Vă rog mult să nu‑mi trimiteți bani, că vă vine greu – acum şi eu am de‑ajuns. Zeby va mai aduce provizii din Bucovina şi un porc tăiat, pe care l‑am cumpărat şi pus la îngrăşat acolo. Te rog, mamă, să‑mi scrii cum să prepar carnea (şuncile şi cârnații şi toate), eu îmi aduc aminte câte ceva de‑acasă, dar nu prea bine. O să vă aduc şi vouă o şuncă şi muşchi. Într‑un cuvânt – o ducem bine, dacă nu vor fi scoase femeile din barou, sper să fie şi mai bine. Trimit sărutări fetelor şi tanti Lenei. Cum se‑mpacă Silvica la noua facultate? Multe sărutări şi urări de bine, noroc şi voie bună lui tata de ziua lui, salutări şi felicitări din partea Veronicăi Zosin, Magda şi Zeby

494

*** 11. XII. 940, Iaşi Dragă mămică, Sunt revoltată că ți se fac mizerii din cauza „veniturilor casei”. Tanti Lena are o memorie slabă, să‑mi permită să‑i amintesc pentru ce n‑am nicio posibilitate de a‑l sili pe Ionescu să plătească la vreme chiria. Când am mers – eu şi cu tanti Lena, la Ionescu acasă, ca să‑i dea tanti Lenei un acont, Ionescu a întrebat cui să‑i dea chiria de vreme ce dumneaei locuieşte la Bucureşti. Şi tanti Lena a insistat ca Ionescu să‑i trimită chiria prin poştă, sau să plătească la fisc, în niciun caz să nu mi‑o dea mie în mână. După ce am asistat la înțelegerea dintre ei, îți poți închipui că nici prin minte nu‑mi trece să mă duc să‑i cer chiria lui Ionescu. Iar dacă m‑aş duce, m‑aş expune să fiu refuzată sau ironizată, amintindu‑mi‑se cum a fost vorba în ziua aceea când eram şi eu de față. De aceea nu‑mi stă în putere să mă ocup de chestiunea chiriilor. Totuşi Ionescu mi‑a adus nişte chitanțe de la fisc şi de la Centrala electrică, arătând că o parte din chirie a dat‑o la percepție şi‑o parte a cheltuit‑o pentru instalarea contuoarului (pe numele tanti Lenei), deoarece el a înțeles să închirieze casa cu contuoar şi tot ce trebuie ca să aibă lumină. Iarăşi n‑am putut să fac nicio obiecție, deoarece într‑adevăr aşa fusese vorba. Aceste conturi pe care el mi le‑a prezentat vi le trimit şi eu. Iar dacă tanti Lena găseşte că nu are destul venit, eu o să‑i amintesc că Şor plătea mai mult şi‑n rate simestriale de 5 000 de lei, însă era jidan. Acum are în casă un legionar (Ionescu), în schimb trebuie să renunțe a primi chiria la date fixe şi încă e uimitor că i‑o plăteşte. Stricăciunile pe care le‑a suferit casa sunt serioase, după cât mă pricep eu, ar trebui un inginer ca să dea un răspuns sigur. Zeby, care s‑a suit în pod şi‑a descoperit zidul dislocat, zice că dacă va mai fi un cutremur se dărâmă, de asemenea şi magaziile. Dar să sperăm că nu va fi cutremur. În privința chiriei pe care tanti Lena o percepe pentru că stau eu aici, cred bine că nu‑i o afacere. Cu aceiaşi bani aş fi putut găsi (tot Iaşul e de închiriat) camere cu bucătărie şi călduroase. Acestea sunt aşa de friguroase încât îmi blestem zilele, ard o mulțime de‑a lemne şi când vorbesc îmi iese aburi din gură. De altfel, e o situațiune curioasă, tanti Lena nu găseşte de cuviință să‑mi plătească pentru nenumăratele servicii de avocat pe care i le‑am oferit, în schimb voi trebuie să plătiți chirie pentru mine. Acel care ia chiriile ar trebui să sufere şi cheltuielile de administrație ale casei. Aşa, înțeleg că tanti Lenei îi convine, voi mi‑ați plătit onorarul pentru acte, voi plătiți şi chiria şi tanti Lena e proprietară pentru a încasa. Ar trebui să‑i cereți 2 500 de lei înapoi, 495

căci partea voastră era numai 2 500 lei, nu 5 000 cât mi‑a dat tata. Afară de asta, ar trebui să‑mi plătească (nu numai casa ei face parale şi munca mea face parale) tranzacția pe care i‑am aranjat‑o cu Enulescu, contractele de închiriere şi‑o sumă lunară pentru faptul că‑i reprezint aici interesele şi împiedic pe oricine să‑i încalce drepturile de proprietate. Dacă e vorba de socoteli ca între străini, apoi acestea sunt socotelile. Dacă n‑ar fi mama la mijloc, deşi pe mama n‑o priveşte nicio cheltuială, căci n‑are niciun venit, atunci aş şti eu cum să vorbesc cu tanti Lena, căci prea îi place să fie slujită pe gratis şi la rândul ei prea ştie să fie negustoreasă. De altfel, dacă nu punea mâna pe mine (mințindu‑mă că nu voi plăti), camerele stăteau şi acum neînchiriate. Însă n‑am prins rădăcini aici, o să mă mut la Sf. Gheorghe şi‑atunci o să scăpați şi voi de bucluc. Îmi închipui cât caz face de faptul că stau eu aici, probabil că se simte scutită de‑a mai contribui la cheltuielile zilnice. Dragă mamă, nu văd pentru ce ți‑ai sacrifica nervii şi liniştea, dacă tanti Lena nu înțelege să achite pensiunea ei, e mai bine să vă separați de dânsa decât să te chinuieşti tu într‑aşa un hal. Cât despre scandalurile pe care tata le face din cauza casei, e f[oarte] urât din partea lui, parcă n‑ați fi suferit îndeajuns ca să mai fie nevoie să inventeze necazuri. De fapt, cea mai lovită ai fost tot tu, dragă mamă, căci averea pierdută a fost făcută mai ales din munca şi din sacrificiul tău; tata ar trebui să înțeleagă lucrul acesta şi fetele de asemeni. Am plâns citind scrisoarea ta, nu înțeleg ce fel se comportă toți cu tine, de te‑au adus în starea asta. Dacă tata se poartă rău cu tine, atunci eu în locul tău l‑aş pedepsi şi‑aş pleca de sărbători la Iaşi. Aicea suntem numai eu şi Zeby şi‑o să ne fie urât singuri. Dacă ai vrea să vii tu, dragă mamă, ar fi mult mai bine, am rezolva şi problema raclajului tot atunci. Noi nu ştim dacă vom putea veni la Bucureşti, numai pentru drum ne trebuie mai mult de 2 000 de lei, or, Zeby n‑are aproape deloc haine; aşa că n‑o să putem veni. E preferabil cu banii aceştia să achit hainele lui, pe care le‑a comandat şi cu încă 500 sau 1 000 de lei aranjez ce mai trebuie de Crăciun. Aşa că, dragă mamă, gândeşte‑te dacă n‑ar fi mai bine să vii tu la Iaşi. Cu dragoste, Magda şi Zeby Ai putea să vii chiar în ajunul Crăciunului, eu o să aranjez frumos aici, am şi divan şi tot ce trebuie. Te rog, dragă mamă, să vii, Magda şi Zeby

496

*** 14 dec. 940, Iaşi Dragă mamă, Înțeleg din scrisoarea ta şi din ce‑ai vorbit cu Zeby la telefon că şi‑au pus în minte să te omoare cu discuțiile lor despre casă. Îmi închipui toate, pentru că ştiu cum poate tanti Lena să scoată din răbdări pe oricine, dar încă pe tata. Iată cum e situația cu casa. Vreau să dau toate lămuririle ca să se termine discuțiile. Întâi pe tine te privesc numai impozitele şi ratele de la bancă (reparațiile în jumătate cu tanti Lena). Tot ce rezultă din chirii, contracte de închiriere, apă, canal, lumină, încurcări diverse cu vecinii sau chiriaşii o priveşte pe tanti Lena. Aceasta conform actului de cumpărare. Rata la bancă e plătită, sper că ați primit polițele vechi, am insistat să mi le dea mie şi n‑au vrut. De altfel, pentru a lua polițe, trebuie procură specială. Impozitele; aici sunt ceva încurcături pe care voi parveni să le limpezesc, acum când voi primi banii pe care spune tanti Lena că mi i‑ai trimis (i‑a spus lui Zeby la telefon). Desigur şi eu ar fi trebuit să mă interesez mai demult, dar, pe de o parte, continua alergare după un ban care s‑acopere nevoile zilnice, pe de altă parte, supărarea care m‑a cuprins aflând că tanti Lena vă ia chirie pentru camerele‑n care stau eu, m‑au făcut să nu mai am zelul pe care altfel l‑aş fi avut. Însă văd că din toate acestea ți s‑au iscat ție noi suferinți, iată de ce îți promit că îndată ce primesc cei 1 500 de lei voi aranja tot ce priveşte impozitele şi‑ți voi scrie. Dacă este ceva în legătură cu ratele de la bancă scrieți‑mi, telegrafiați‑mi şi voi căuta să te servesc. Însă tanti Lena zădarnic mi‑ar cere să mă ocup de ceea ce prin contract cade în sarcina sa. Cu vizarea contractelor m‑am angajat ca o proastă de mai înainte, dar pe viitor o rog pe tanti Lena să‑şi angajeze avocat, cu mia de lei, pe care o ia drept chirie pentru camerele ce locuiesc eu, poate găsi un f[oarte] bun avocat şi administrator. Nu ştiu dacă ai primit scrisoarea cu socotelile ce mi le‑a dat Ionescu, am vrut s‑o trimit recomandată şi nu mi‑au ajuns banii, sunt zile când îmi lipsesc cu totul banii şi dacă mai câştig ceva se topeşte îndată, pentru că întotdeauna nevoile sunt mai mari decât câştigul. Ce să‑ți mai spun, în camerele astea e un frig de moarte (ar trebui să cereți scăderea chiriei). Spune‑i tanti Lenei că Ionescu cere să fie aşteptat cu chiria luna aceasta. Cheltuielile pentru contractul de închiriere nu vrea să le suporte pe jumătate, aşa cum fusese vorba. În general, Ionescu nu pare a fi un chiriaş prea bun. Dar pentru Dumnezeu nu‑s eu şi nu eşti tu misitul care i l‑a adus tanti Lenei. Mamă dragă, nu‑i lăsa să te chinuiască, mai strigă şi tu la dânşii, şi cel mai bun lucru vino la Iaşi. Presimt că voi încasa până la Crăciun 497

un onorariu care să‑mi permită să fac față sărbătorilor. Ție ți‑ar trebui aşa de puțin pentru drum. Vino pe câteva zile măcar, mie mi‑i tare dor de tine. Te sărutăm cu dor, Magda şi Zeby P.S. Spune tanti Lenei că Ionescu e legionar înscris în gardă (se țin şedințe la el acasă), nu fac nicio somație împotriva lui, nu‑l contrazic, nu‑l enervez şi nu‑l întreb nimic pentru că n‑am gust să mor schingiuită. *** 7. II. 941, Iaşi [Către familie, la Bucureşti. Începutul scrisorii lipseşte] …Rarişte şi Camilar sunt fii de țărani şi gazeta aceasta îi va avea ca primi redactori. Pe de altă parte, prin atitudinea noastră blajină şi democrată deținem simpatia evreilor care vor fi abonați fideli (avem de pe acum 20 de abonați) şi vom avea tot mai mulți. Primul număr ne va costa 1 500 de lei, bani pe care‑i avem, şi pe urmă vom avea şi câştiguri. S‑a desființat ziarul „Chemarea” şi celelalte ziare sunt extrem de proaste. Athanase Gheorghiu a făcut trustul ziarelor, dar n‑are gazetari buni. Totul la dânsul nu‑i decât comerț şi nu se dispensează complet de serviciul evreilor pe care‑i înjură. Biroul meu în care intră o dată la 3 luni un client îl vom transforma în redacție. Unul din băieți are radio şi ne mai trebuie un telefon. Totul e prevăzut şi aranjat, ar fi pâinea noastră, dar avem nevoie de‑o autorizație de la Ministerul Propagandei unde este Nichifor Crainic ministru. Această autorizație nu poate s‑o obțină decât tanti Lena sau Mme Cantacuzino, ea se obține numai de către persoane care prin trecutul sau situația lor prezintă toate garanțiile morale. Pentru tanti Lena e f[oarte] uşor s‑o obțină fie pe numele lui Camilar ca director – fie chiar pe numele dumneaei ca director‑girant. Camilar este un f[oarte] bun gazetar, a lucrat 8 ani numai în ziaristică la aproape toate ziarele din Bucureşti; la „Viața Românească” a fost 3 ani secretar de redacție; are o carte sub tipar la Fundații (aveți corespondența la tanti Lena), nu‑i hoț, nu‑i tâmpit şi faptul că nu posedă diplome nu este o ruşine, care să închidă gura celui ce‑ar vorbi pentru dânsul. Trimit aici următoarele acte. Un certificat de bună purtare, unul tot de bună purtare de la regiment, un act de naştere şi o cerere către ministru, dacă va mai trebui ceva, telefonați‑mă. Aş veni eu la Bucureşti, dar nu pot din cauza lui Călinescu, poate să dureze 3 sau 4 zile – sunt martori mulți. Vedeți bine că asta e ultima noastră salvare; a fost concentrat 1 an jumătate şi l‑au luat din nou. Pentru concentrare e bun, dar nimeni nu‑l ajută să ­mănânce‑o pâine în țara asta. Situația mea este aşa de grea acum încât dacă nu obțin autorizația, 498

trebuie să mă sinucid. Nu pot s‑aduc pe lume un nenorocit. Tanti Lena să nu se teamă să obțină pe numele ei, căci îi vom trimite gazeta şi partea sa de venit ca‑n orişice afacere cinstită. Fiecare număr trece pe la cenzură şi‑n fiecare zi se primeşte de la propagandă ce să publicăm şi ce nu. Desigur se poate ca tanti Lena să nu vrea să facă nimic. Ea e supărată că eu i‑am spus în față ce credeam despre unele păreri ale sale (Doamne, câtă dreptate am avut în tot ce susțineam despre legionari!). În vreme ce ceilalți au criticat‑o întotdeuna pe la spate. Eu n‑o rog pentru mine, ci pentru copil. Până va scăpa Zeby din concentrare o să lucrez eu cu ceilalți. Dacă nu vrea tanti Lena, o rog pe mama să se ducă la Mme Cantacuzino şi să‑l căutați pe secretarul particular, al lui Nichifor Crainic, este unul Ştefan Baciu, scrie la „Universul literar” şi la „Gândirea”, dați‑i un telefon, e prieten cu Zeby, dați‑i un telefon. Toată ziua azi – am alergat pentru nenea Nicu – am mers pe jos pe lunecuş şi‑am studiat dosarul 5 ceasuri. Oare pentru mine va voi să alerge cineva? Nu mai vreau să‑mi fie frig şi foame, nu vreau să primesc bani de la voi care sunteți săraci. Dacă nu obțin repede autorizația, alții o să ne ia înainte, e un moment potrivit de scos o gazetă şi sunt amatori. Aş fi putut să‑l las pe nenea Nicu şi să plec astăzi la Bucureşti, dar mi‑i imposibil să nu‑l ajut. Ajutați‑mă şi voi pe mine. Dacă nu sunteți lămuriți într‑o privință, telefonați‑mi. Dacă avem autorizația, vom putea trăi. Mi‑i foarte frig şi somn, mâine la 8 trebuie să fiu la Tribunalul Militar. În curând veți primi de la Veronica lămuriri – asupra chestiunilor ce privesc casa. Acum eu nu mă pot gândi decât la proces. Vă sărut cu drag şi vă rog înc‑o dată, e f[oarte] uşor ceea ce vă cer, Magda *** 7 martie 941 [Iaşi] Dragii mei, Nu v‑am scris nimic atâta vreme din cauză că în fiecare zi aşteptam să se‑ndeplinească formele pentru înscrierea ziarului. Un judecător chițibuşar ne‑a ținut în loc până acuma – am fost foarte necăjiți şi‑am cheltuit enorm pentru punga noastră. Să sperăm că de‑acum înainte va fi mai uşor. Zeby nu se poate deplasa şi în curând va trebui să plece la unitate (10 martie), aşa că o rog din suflet pe tanti Lena să se ocupe de trimiterea autorizației la Iaşi în timpul cel mai scurt. Altfel nu mai putem face nimic. Totodată, vă mulțumesc şi‑ndeosebi tanti Lenei pentru tot ce a făcut pentru noi. Din partea mea eu caut să o servesc aici în ce priveşte casa, dar din cauza lui Ionescu îmi vine foarte greu. Acum de curând s‑a prezentat un amator 499

care voia să închirieze 2 magazii (5  000 de lei pe an), ne înțelesesem şi urma să facem contractul şi să plătească pe‑o jumătate de an înainte. Eram f[oarte] bucuroasă şi mă gândeam să trimit banii la Bucureşti de ziua mamei. Or, Ionescu i‑a ieşit înainte misitului şi i‑a spus o mulțime de minciuni, aşa că am pierdut chiriaşul. Altădată a făcut aşa cu un lemnar care voia să închirieze magaziile pentru atelier. Afară de asta, a reclamat la fisc că proprietarul n‑a vizat contractul. Pe mine nici nu vrea să mă recunoască, mi‑a trimis o scrisoare insultătoare (v‑o trimit s‑o vedeți şi d‑voastră) şi‑n vreme cât Zeby era la Bucureşti – a bătut‑o pe servitoarea lui pentru că‑mi adusese o căldare cu apă. Nu i‑am făcut niciun rău, nici măcar chiria nu i‑am cerut‑o. Atâta doar că am rugat fiscul să‑l urmărească pentru sumele datorate şi să‑l încaseze până la acoperirea impozitului. Cum el nu voia să plătească, i‑au pus un sechestru şi de‑atunci mă urăşte de moarte. Mi‑i frică să nu‑mi strecoare pe sub uşă un manifest comunist sau poate un revolver. Mai ales că Zeby pleacă la concentrare şi casa rămâne mai mult singură. Mă gândesc să mă mut la 23 aprilie, căci trăiesc nişte zile de groază aici. Am făcut o nouă cerere de scădere şi‑am depus o copie de pe actul de vânzare şi‑o dovadă de la casa de economie, de data aceasta poate vor scădea cel puțin procentele, deşi fără contract e greu. O sfătuiesc pe tanti Lena să‑i facă o notificare sau chiar o somație lui Ionescu prin poştă. Cu privire la strămutarea ipotecii – am vorbit cu avocatul Creditului urban şi voi reveni în curând cu amănunte. N‑am plătit impozitul imobiliar, dar am vreme până la 1 aprilie. Acuma am fost grozav de ocupată cu formele pentru gazetă, încă‑n săptămâna asta voi plăti şi impozitul. Nu ştiu dacă ştiți de nenea Nicu – a fost pedepsit foarte greu, 3 ani temniță grea, niciun avocat n‑a vrut să‑l apere fără bani şi tovarăşii lui l‑au acuzat mai rău ca borfaşii de rând. Martorii au depus bine, eu l‑am apărat, am povestit toată viața lui şi retragerea din Basarabia şi starea sufletească specială în care refugiații se găsesc. Totuşi l‑au pedepsit pentru că toți l‑au arătat drept şef al rebeliunii de la poştă, nu există niciun sentiment la legionarii aceştia şi nicio conştiință, m‑am întărit în această veche părere a mea. De altfel, aş fi putut să‑l apăr şi mai bine, dar în vreme ce vorbeam despre viața lui de mic funcționar şi despre vremea când a luptat pe front, nenea Nicu a început să plângă aşa de tare, că m‑am emoționat rău. Atuncea am cerut scuze Tribunalului că nu mai pot vorbi şi‑am spus că‑i unchiul meu. A fost foarte greu pentru mine, mai ales aşa cum sunt acum, emoțiile‑mi fac rău şi‑am stat pe urmă câteva zile‑n pat. În sfârşit, i‑am făcut recursul şi m‑am dus la închisoare şi‑am cerut să fie percheziționat, căci în starea de demoralizare‑n care se găsea mă temeam să nu se sinucidă. Vă scriu toate acestea ca să vedeți cât am fost de ocupată şi să nu vă supărați că n‑am

scris. Ordonanța prezidențială am obținut‑o foarte greu, e un preşedinte sucit la secția comercială, n‑a vrut să facă înscrierea pe baza procurii pe care‑o aveam de la tanti Lena, aşa că a trebuit să o iscălesc chiar pe tanti Lena, cred că n‑am făcut rău deoarece dumneaei era de acord în principiu ca gazeta să apară pe numele ei. Vă mai rog să avansați banii care vor mai trebui pentru formele de la cenzură, aicea totul e pus la punct. Eu am obținut greu, pentru tanti Lena va fi mai uşor, rugați‑o cu toții. Ar fi îngrozitor să nu reuşim, după atâta zbucium. În câteva zile putem fi nişte oameni ieşiți deasupra nevoilor, atunci o să putem trimite bani la voi şi nu să primim când nici voi n‑aveți. Aicea lucrurile se prezintă aşa: am găsit un om cu bani, un creştin – care vrea să finanțeze, dar nu avansează bani până nu‑i punem autorizația în mână. Aşa că aici e toată greutatea, dacă până în ziua de 13 avem autorizația, atunci vom putea pune noi condiții. Nu pot să vă descriu cât am alergat, de câte ne‑am lipsit şi cât de greu am îndeplinit toate formele de la tribunal. Acuma avem colaboratori, avem reporteri, un contabil, om de serviciu, un birou, radio, telefon (nu le‑am cumpărat, dar suntem în tratative, urmând să plătim într‑o săptămână; sau să nu mai cumpărăm). Afară de asta, trăim cu spaima că ne vor lua alții înainte. Ceea ce‑a mai rămas de făcut e uşor, cere numai puțină perseverență, dacă Zeby ar fi putut pleca ar fi fost mai bine, dar nu se dau autorizații de călătorie pentru Bucureşti. Cu sarcina o duc bine, mi‑am făcut 12 injecții cu calciu şi‑am mâncat unt şi ouă în fiecare zi, Zeby s‑a dus în Bucovina şi‑a găsit cu mare greu ceva alimente (1 kg de unt şi 50 de ouă). Mă simt bine, numai că nu pot urca scările şi emoțiile îmi fac rău. Însă cu Zeby mi‑i uşor, pentru că mă ajută la gospodărie – mai bine ca o femeie şi are o răbdare de înger. Dacă va pleca pe zonă pe mai mult timp nu ştiu ce‑am să mă fac. Am uitat s‑o felicit pe mama – de patruzeci de sfinți e ziua ei, la mulți ani, dragă mamă, şi fericiți. Îmi pare rău că nu pot să fiu cu voi, dar o să fac sfințişori şi‑o să mă gândesc că suntem la un loc. Vă sărut pe toți. Scrieți mult, Magda

500

501

*** 14 martie 941 [Iaşi] Dragă mamă, Țin foarte mult să‑ți scriu despre sănătatea mea şi totodată să vă anunț cu câteva zile mai înainte o bucurie, şi anume că voi fi numită avocat definitiv, am început formele în sensul acesta şi am toate şansele. O să vă explice tanti Lena când va veni care sunt aceste şanse. Dar pentru că eşti

aşa de îngrijorată de sănătatea mea, vreau să‑ți scriu o adevărată foaie de observație. Sarcina merge f[oarte] bine şi normal (aşa spune Dr. Dobrovici, asistentul lui Aburel de la Maternitatea). Eu nu fumez deloc şi nu sufăr fum de tutun în casă, exact ca şi tata; Zeby fumează afară şi pe urmă se spală pe dinți ca să nu miroase a tutun. Am făcut 12 injecții cu calciu înainte de a‑mi trimite voi lădița. Nu ştiu cine v‑a scris că sunt palidă, de fapt, am un aspect sănătos căci nu fumez. În fiecare zi consum 50 g de unt şi‑un morcov crud (nu‑mi place deloc) şi gogoli‑mogoli din 2 ouă. Zeby a adus ouă din Bucovina şi‑ați mai trimis şi voi. În general, mănânc f[oarte] bine şi nu tuşesc şi mai ales nu‑mi hârâie în piept ca înainte. Sarcina nu se observă încă, aşa că merg la palat şi pledez, atâta doar că mi‑i greu când urc scările. Ca dispoziție sufletească sunt veselă (mai ales de când a venit autorizația), mă uit la portretul regelui Carol când avea 9 luni, l‑am pus deasupra patului, şi mă duc la filme cu copii frumoşi. Ca să vedeți că sarcina nu se observă, vă mai spun că toți îmi zic domnişoară (afară de cei care mă cunosc mai bine). Copilul se mişcă, dar f[oarte] încet, este cam indolent, numai la procese devine mai vioi şi Veronica Zosin se teme să nu „ceară cuvântul”. Mi‑am făcut analiza sângelui şi‑a urinei şi sunt bune. De simțit mă simt bine şi deşi nu‑mi place să merg pe jos, totuşi mă plimb pe stradă câte‑un ceas pe zi – seara sau dimineața când n‑am treabă. Zeby acum e plecat la concentrare, dar când e acasă e o adevărată dădacă. Gazeta e sigur că vom face‑o de vreme ce este autorizația, atâta doar că va mai fi o întârziere din cauza concentrării. Eu am primit lădița cu medicamente şi proviziile toate; îmi place cozonacul, e f[oarte] bun, dar ouăle s‑au spart câteva. Alt lucru (uimitor) este că tanti Lena a reuşit să vizeze contractele fără amendă, asta e f[oarte] important, de‑acum Ionescu n‑o să‑şi mai facă de cap. Nu ştiu ce să mai scriu şi ce o interesează pe mama în legătură cu sarcina, în orice caz nu trebuie să se îngrijoreze – nu sunt palidă şi mă simt minunat; nici chiar la mers nu mi‑i aşa de greu. Vă rog mai bine pe toți să găsiți un nume frumos de băiat; eu nu pot găsi, şi‑o carte despre cum trebuie îngrijiți copiii mici de tot. Mama nici nu‑i nevoie să vină la naştere, o să mă duc la Maternitatea şi când o să fie gata, o să vă scriu. Mamă dragă, te rog să‑mi scrii o scrisoare lungă, mi‑i foarte dor de tine şi aş vrea să te‑ntreb o mulțime de lucruri despre sugari şi despre altele; tanti Lena spune că eşti tristă, te rog nu te gândi la nimic rău, şi îndată ce se‑ncălzeşte du‑te la Olăneşti, chiar în vremea Paştelui, ştii cât de bine îți face. Te sărut mult şi pe toți din casă la fel, mulțumesc Silvicăi pentru sfaturi şi rețete. Scrieţi‑mi, Magda

502

*** [1941, Iaşi] Dragă mamă, Îți scriu la repezeală, căci la noi e un zbucium mare, Zeby a venit numai pe‑o săptămână, eu nu mai am cine ştie ce putere, cu toate că de fapt n‑am o sarcină aşa de grea, nu vărs deloc, numai că tuşesc de fum de tutun (ştii cum îi la redacție) şi dacă mă enervez mi‑i f[oarte] rău. Tanti Lena probabil o să vă ceară bani, dar să ştiți să nu‑i dați, căci mi‑a făcut socoteala până la un leu, a avut grijă să spuie de‑o sută de ori pe zi că se cheltuieşte mult şi se mănâncă mult şi ce mă făceam eu dacă nu era ea, tare‑am mai răbdat şi‑am strâns din dinți. Acuma nu ştiu cum o să meargă gazeta, eu am stat nopțile şi‑am lucrat pentru trei. Oamenii care sunt cu noi în afacerea asta sunt şireți şi sunt lacomi, tanti Lena se lasă uşor convinsă şi‑i crede de bună‑credință. În sfârşit, debutul a fost slab, dar ne putem reabilita, te rog numai nu‑i da bani căci a făcut toate hârtiile pe numele ei şi va participa la câştig, a vorbit în sensul acesta. Eu mi‑am făcut injecții cu Hepatrat, nu mă simt rău, dar gâfâi la mers şi obosesc repede, uneori mă tem să nu fie doi. Nu ştiu ce‑o să fac cu trusoul lui, nici nume nu i‑am găsit, căutați voi un nume de băiat. Mai sunt aproape 4 luni întregi, cine ştie dacă vom avea bani până atunci? Toate se scumpesc vertiginos, o mulțime de articole nu se găsesc. Fetele ce mai fac? Mamă dragă, să te duci la Olăneşti numaidecât sau dacă poți mai înainte de asta, să vii la mine‑o săptămână, două, aş fi foarte fericită. Altfel e bine, s‑a încălzit vremea şi avem speranțe‑n gazeta asta. Zeby e dus la tipografie, eu trebuie să iau ştiri la radio – la revedere. Scrieți‑mi ce mai e pe la voi, Magda *** [Eusebiu Camilar către Magda Isanos, la Iaşi, 1941] Dragă Magda, Nu ştiu ce s‑o mai fi întâmplat de la plecarea mea, însă sunt absolut sigur că s‑au întâmplat nenorociri căci prea m‑au copleşit cele mai întunecoase presimțiri. Mă gândesc că dacă duşmanii noştri vor reuşi vreodată să ne răpună (ştiu eu cum?), atunci mi‑i teamă ca nenorocirea asta să [nu] influențeze chiar şi asupra carierei tale de avocat, adică să te elimine din barou sub motiv că ai fi colaborat cu Hidra… Asta se poate foarte bine întâmpla. În afară de asta, mie mi s‑a atras atenția într‑un mod foarte 503

î­ ngrijorător din partea cuiva din armată cum că gazeta pe care o „conduc” eu lucrează contra intereselor țării şi că deci n‑o să‑mi fie bine (ca să‑ți închipui până unde merge concurența…) Aşa că nu ştiu zău dacă din cauza unor eventualități rele să nu ajungă şi mai departe dobitocii. Dacă vezi că lucrurile merg prost, într‑un mod imposibil, atunci (sigur că o să mă crezi laş, ticălos şi toate celelalte…) ia măsuri urgente, măsuri care se mai pot lua. Dacă nu se poate face nimic, atunci nu ştiu ce să‑ți mai spun. Desigur că maiorul va veni să te viziteze pe neaşteptate. El este cel mai mare pericol pentru noi, pentru că‑i prieten cu Gheorghiu şi cu A. Pascu. În unele momente mă gândesc că ar fi fost mai bine dacă primeam oferta lui Gheorghiu cu un preț majorat şi să aşteptăm zile mai bune, cu o redacție sigură şi cu un aparat de radio şi mai sigur. Pentru că sunt absolut sigur că o să se întâmple ceva. Nu semna nicio hârtie cu Mândru, nu te angaja la nicio datorie în plus. Sub niciun motiv să nu dai din mână administrația, toate trebuie să fie la noi acasă. Ține‑l din scurt şi pe Abr., cere‑i cont în fiecare zi, seară şi confruntă sumele ce ți le prezintă cu chitanțierul. Eu trebuie să mai stau câteva zile până ce‑mi vine înlocuitorul. Îmi pare foarte rău că nu pot veni chiar azi acasă. Te rog, decât să te ucizi tu cu balastul acesta, mai bine lasă naibei totul şi vom aranja noi într‑o zodie mai bună. Pentru că eu sunt vinovat, eu te‑am nenorocit din cauza sărăciei mele. /…/ Gândeşte‑te bine şi ia din vreme, îndată chiar, toate măsurile care se pot lua, pentru că ne paşte pe amândoi pericolul de a ne pierde unele drepturi (din câte mai avem). Îngrijeşte‑te, mănâncă regulat, căci astfel expui şi copilul pentru care de fapt te zbați atâta. Scrie‑mi pe adresa regimentului, urgent, totul ce se întâmplă. În momentul când vei vedea că nu se mai poate face nimic, ia banii de la Gheorghiu (suma majorată până la 10 000 chiar) şi sistează apariția, pentru a nu pierde autorizația care e pâinea sigură şi singura noastră pâine. Căci sunt absolut sigur că ne vor suprima, mai ales că au ajuns până la a raporta şi regimentului că eu aş lucra contra intereselor țării, ceea ce înseamnă că într‑o zi critică m‑ar putea împuşca. Nu sunt fricos, dar decât să pierdem totul, mai bine să rămânem curați şi cu sărăcia noastră. Căci dacă ni se ia autorizația (ceea ce se va întâmpla la sigur), atunci niciodată nu vom obține altă autorizație şi voi fi mereu la cheremul tuturor. Te rog, salvează‑o cât mai este vreme. Nu te supăra, nu mă disprețui, dar e singurul lucru ce se poate face, p[entru] salvarea autorizației. Pentru salvarea autorizației şi numai pentru ea, dacă vezi că nu se poate altfel, aranjează cu Gheorghiu, fără a‑l mai consulta pe Abramovici. Cu dor, Zeby

504

*** [Către familie, la Costiujeni, 1941, Bucureşti] Dragă mamă, Profităm de gentileța domnului Loghin ca să vă mai dau câteva noutăți. Noi suntem bine, sănătoase, cu banii am s‑o scoatem tocmai bine la capăt; Silvica a terminat seria de injecții la dna proprietăreasă şi i‑a dat 1 000 de lei, mie îmi face calciu, mă simt f[oarte] bine, am o mare poftă de mâncare, fetița e sănătoasă, creşte şi se… Dragă mamă – Magda a început să scrie şi a chemat‑o Țumpi, aşa că termin eu – n‑o să vă supărați dacă scriu puțin, dar dl Loghin se grăbeşte şi apoi totul merge bine aici, aşa că nu avem de ce să ne plângem. Magda a făcut azi prima zi de birou, dimineața de la 8–121/2–1 şi noi am stat cu fetița – pauza a fost cam mare, am hrănit‑o noi cu biberonul (apă călduță cu zahăr puțin), dar a supt foarte puțin şi făcea gălăgie că‑i este foame. De luni încolo însă, Magda are să aibă o pauză la 10 şi va veni acasă să‑i dea de mâncare, aşa că nu‑i ia din orele de masă. Sperăm să fie bine. Poate obține să ia de lucru acasă  – căci sunt nişte tablouri de completat, e o muncă mecanică şi în stare să te tâmpească, zice Magda. Ăsta era evenimentul cel mai important acum. Suntem bine, sănătoşi, vă dorim şi vouă acelaşi lucru… Vă sărut mâinile şi vă dorim cu toții toate cele bune, Veronica Dragă mamă, nu te supăra că mi‑am luat slujbă, am aşa de multă nevoie de bani, şi Zeby dacă va veni tu ştii câte îi trebuie, slujba e uşoară, îmi dă o pauză să vin acasă să alăptez, o pauză în 6 ore, de altfel, voi face o cerere şi voi obține şi alte avantagii dat fiind că am copil. O să caut să mă alimentez bine, am 6 000 pe lună şi cu 5 000 de la Gheorghiu poate voi putea să mă descurc. În sfârşit încerc, dacă n‑am să pot, mă retrag. Am primit de la voi 2 scrisori laconice, aşteptăm veşti mai amănunțite, sărutări. *** [Către familie, la Costiujeni, 18 martie 942, Iaşi] Scumpă Zica, M‑am hotărât să‑ți scriu o scrisoare lungă, învățatul nu merge deloc în după amiaza asta, azi‑dimineață am avut un proces, mă simt obosită. De fapt, e mult mai greu decât aş fi crezut, decanul zice că va provoca 505

încă înainte de Paşti un consiliu ca să discute chestiunea mea, se pare că el n‑avea cunoştință de nedreptatea ce mi s‑a făcut, oricum eu am hotărât să mă pregătesc în cazul că rezultatul conferinței consiliului va fi negativ să mă pot prezenta la examen, care încă nu s‑a fixat, însă este o decizie de la Uniunea din Bucureşti că anul acesta se ține examen, decanatul va fixa data. În loc de conferințe de stagiu trebuie să pledăm procese din oficiu, în ce mă priveşte, e o ironie căci am pledat în trei ani – zeci de procese de acestea, în sfârşit mi‑au mai dat 3 procese şi dacă le pledez mi se consideră conferințele ca ținute. Ceea ce e prost e că procesele se amână, D‑zeu ştie când o să le termin, îmi vine să‑l rog pe decan să‑mi dea conferințe, ca să termin mai repede. Citesc diminețile, dar aproape niciodată nu mai sunt în stare să citesc şi după-masă. Forțele mele sunt mult scăzute, obosesc repede, mi‑i dor de Țumpi şi mă apucă un fel de disperare când mă gândesc că din toți numai eu dau examen şi ceilalți au trecut aşa, prin miracol. Ce face Țumpi? Scrie‑mi, te rog, mai des, nu mi‑ai spus dacă i‑a ieşit măcar un dinte, cântăreşte‑o te rog, Zica, altfel n‑ai să‑ți poți da seama dacă progresează. Sunt nebuneşte îngrijorată, îmi vine să urlu, tu nu‑mi scrii aproape deloc şi n‑am destui bani ca să telefonez. Tanti Lena nu se mai întoarce de la Bucureşti. Am primit două cărți poştale de la tine, de când am plecat, e f[oarte] puțin, pentru îngrijorarea mea, nu ştiu de ce de ieri mă bate gândul că Țumpi e bolnavă, te rog să‑mi telegrafiezi dacă se va simți rău, te rog foarte f[oarte] mult. Uneori mi se pare că e imposibil să crească fără laptele meu, mi se pare c‑o să rămână mică şi rahitică, aici sunt o mulțime de portocale, vreau să trimit un pachet, dar n‑am vreme, aproape că n‑am când să respir. De două ori pe săptămână, joi şi duminică, gătesc mâncare, vine mai ieftin şi apoi e o mâncare f[oarte] bună. Duminica trecută, am gătit un borş, pârjoale de piept de găină, un ostropel şi nişte răcituri din măruntaie, labe şi cap, de asemenea colțunaşi şi crap marinat – piața m‑a costat 600 de lei (o parte din provizii le aveam în casă), până azi n‑am avut nevoie decât să încălzesc, mâine mă bag iar la bucătărie, însă vine‑o femeie care mă ajută, am un dulap întreg de vase de spălat. Singura noastră mângâiere aici este radioul, pe care mi l‑a făcut Zeby cadou, ascultăm până la 12 noaptea muzică, când cântă mai frumos, eu încep să bocesc după Țumpi şi Zeby se enervează şi se jură că‑mi scoate bilet de tren p[entru] Chişinău. Norocul meu că eşti tu aşa de bună cum eşti, noroc de mama şi de tata, altfel nu ştiu ce mă făceam cu războiul, cu examenul şi cu toate. Zeby a vândut un manuscris de poezii cu 12 000 de lei, spre publicare, deocamdată n‑a luat decât 3 000, celelalte vrea să le ia cu o săptămână înaintea Paştilor. El munceşte f[oarte] mult şi e f[oarte] bun cu mine, n‑am grijă de lemne, nici

Dragii mei, Ceva mai târziu decât s‑ar fi cuvenit vă zic: „Hristos a înviat”. Până în sâmbăta Paştelui am fost aşa de ocupată că n‑am avut vreme să vă scriu, iar sâmbătă a venit dl Argatu cu lădița şi mi‑a zis că trece astăzi p[entru] răspuns, aşa că am lăsat pe azi. Am primit toate şapte scrisori ale Zicăi, sunt fericită că Țumpi e bine, mi‑i tare dor s‑o văd şi eu cum a crescut, e tot drăguță sau s‑a urâțit? Fetele nu mi‑au scris, după cum le rugasem, când trec prin Iaşi, aş fi făcut tot chipul să ies la gară. Cel puțin au adus lucrurile uitate de mine la Bucureşti? Noi am petrecut bine de Paşti, am avut de toate şi lădița a fost un plus, bine că n‑ați trimis carne, am avut o mulțime de friptură, o gâscă şi‑un miel, am făcut şi cozonac copt în… sobă (vă trimit o probă), ouăle roşii au ieşit frumoase şi nu ştiu de unde‑a găsit Zeby chiar cafea veritabilă şi vin. Trei zile n‑am făcut bucătărie, am citit şi‑am scris versuri, ieri am avut câțiva musafiri, azi trebuie să mă duc la Mme Grossi. Mă simt f[oarte] bine aici în Iaşi, învățatul merge, deşi nu atât de strălucit, de vreo zece zile nu mai citesc. Chiria am plătit‑o la impozite, am aşteptat‑o pe tanti Lena şi n‑a venit, între timp – au venit de la fisc pentru 1 600 de lei, semestrul din ianuar până acum. Casa a fost scăzută de la un venit de 42 000 de lei la 32 000. Mai sunt cheltuieli de făcut cu cişmeaua şi closetul, cred că vreo mie de lei ca să fie practicabile. Cu chestia mea nu s‑a aranjat încă nimic, a rămas să se convoace un consiliu imediat după Paşti, nu erau în localitate toți membrii consiliului şi nu s‑a putut convoca înainte de Paşti. Oricum, eu am pledat 3 procese din oficiu şi am mai citit câte ceva. Dacă nu mi‑ar fi dor de Țumpi, aş fi f[oarte] fericită. Nu ştiu cum o să

506

507

de bani, face în casă toate treburile mai grele şi mă conduce dimineața la bibliotecă, chiar acum când scriu, în cameră e cald, cântă radio şi Zeby pune masa p[entru] seara, e aşa de plăcut, aproape ca la Costiujeni; numai că fără Țumpi, orice‑ar fi, eu sunt tristă. Sper că necazurile lui tata au luat sfârşit, scrie‑mi şi în privința asta, n‑am linişte. Spune‑i mamei să‑mi facă rost măcar de‑un cerşaf, n‑am deloc, pe fete le‑am rugat să‑mi aducă de la Bucureşti ce mai e de‑al meu. Cum se comportă dra? Salutări drului Țepuşel, dnei Gradețchi şi tuturor cunoştințelor, sărutări mamei şi tatei şi multe sărutări ție, dacă crezi că Țumpi înțelege ceva, explică‑i că este o mamă care va veni într‑o zi, dar cred că nu pricepe încă. Sărut‑o – Magda *** [1942, Iaşi]

facem cu botezul. În sfârşit, o să mă mai gândesc. A venit Zeby şi trebuie să ne aşezăm la masă, e f[oarte] vesel şi cântă Hristos a înviat de răsună casa, îmi pare bine că şi‑a mai revenit din război; el zice că pe front n‑or să‑l mai trimită de‑acuma încolo, cel mult în urma frontului ca trupe de ocupație. Totul e bine afară de vreme care se menține rece, de când am venit, am ars vreo 3 000 kg de lemne; în ziua I‑a de Paşti a nins frumuşel. Pe la voi e tot aşa? Mâine, opt aprilie, Țumpi împlineşte 9 luni, îi trimit jerseul albastru, eu n‑am avut vreme să croşetez. Îmi pare rău că necazurile n‑au luat sfârşit şi că nu s‑a putut face nimic în chestiunea cea grea a contelui, cred că mama va avea grijă să dea sfaturile cele mai potrivite, oricum îngrijorarea mea este mare, date fiind antecedentele. Alte noutăți n‑am, sunt sănătoasă, m‑am îngrăşat, mi‑i f[oarte] bine. Aş vrea să ştiu dacă tanti Lena a căpătat autorizația, te rog Zica să‑mi scrii. Mă simt aşa de îndatorată față de tine, draga mea Zica, eu stau aici şi scriu versuri, şi tu care eşti tânără creşti copilul meu, mă simt chiar vinovată. Poți să ai mângâierea că te va iubi mai mult decât pe mine. Dacă vrei, dragă Zica, şi dacă te atrage, ai putea să vii la Iaşi să stai la noi o săptămână‑două, să mergi la teatru şi să te mai distrezi puțin, poate nu‑i ceva imposibil, eu am divan pentru tine şi plapumă, din Bucovina mi‑au venit vreo cinci găini pe care le‑am mânca. Ce zici? Ai şi colege aici. Îți trimit chiar şi bani de drum. Poate când se dă vacanța şi va fi mama mai liberă. Vă sărut cu drag pe toți. Salutări drului Țepuşelu, dnei Gradețchi şi tuturor cunoscuților noştri. Hristos a înviat, Magda P.S. Dacă n‑aveți timp şi vă vine greu cu pregătitul, mai bine nu mai trimiteți lădițe, noi avem de toate şi ştiu că împachetatul e plicticos. *** 12 iunie 942, Iaşi Dragă mamă, Nu ți‑am scris nimica, fiindcă am aşteptat să se oprească tata la Iaşi, mai ales că Zeby îl rugase să‑i facă un serviciu foarte important (ştie tata) şi ne promisese c‑o să se oprească aşa încât eram siguri. Am primit scrisoarea Zicăi, mi‑i foarte dor de fetiță, totuşi dacă e prea cald să n‑o aduci la 20 când vii, aş vrea aşa de mult s‑o aduci, însă mă tem, cum vei socoti tu, dacă nu‑i pericol poate o aduci, ai să vezi cum îi mai bine. Viața mea aici e, după cum ştii, destul de grea, n‑am femeie şi muncesc prea mult pentru forțele mele, mi‑a promis o babă că vine săptămâna viitoare, să vedem dacă vine. 508

Acum îți scriu ca să te rog să intervii pe lângă tata în chestiunea importantă, de viață şi de moarte de care l‑a rugat Zeby; nici nu‑mi vine‑a crede că n‑o să ne dea acest ajutor. Tu, dragă mamă, ştii foarte bine că am fost destul de încercată până acum, viața pentru mine a fost şi este aspră, anul trecut am avut atâtea de învins, încât puterea şi răbdarea mea nu mai sunt aceleaşi ca acum un an, dacă va trebui să iau de la început şirul necazurilor, n‑am să mai pot supraviețui. Te rog, nu pentru Zeby, pentru mine şi pentru copil; ştii mai bine decât oricine că n‑am să pot supraviețui nici fizic, nici sufleteşte; dacă tata nu intervine la timp după cum l‑a rugat Zeby – vă puteți considera de pe acum fără mine, nici nu am de gând să încep de la capăt, nici eu, nici Zeby. Războiul şi naşterea copilului ne‑au luat toate puterile, el nu mai poate şi e hotărât să se sinucidă şi eu de asemeni, am ajuns la o limită pe care n‑o putem depăşi, putem renunța la viață dar nu putem reîncepe; te rog să mă crezi că, nu‑i o amenințare, este sentimentul intim şi exact la care‑am ajuns în momentul de față când ne vedem puşi în situația de‑a lua de la capăt calvarul nostru de anul trecut. Eu, dragă mamă, voi considera indiferența lui tata față de rugămintea ce i‑o fac, drept o aprobare tacită a morții mele, nu vorbesc de moartea lui Zeby care vă este indiferentă, atâta doar ar trebui să ştiți şi v‑o spun că moartea lui este şi moartea mea. Nu trebuie să vă gândiți că fetița va fi pentru mine un sprijin şi un motiv de‑a supraviețui, am sacrificat prea mult pentru familia mea, ca să mă mulțumesc cu nişte rămăşițe, dacă copilul poate rămânea, în concepția voastră, fără tată, poate rămânea şi fără mamă, cel puțin eu judec aşa; n‑am să trăiesc decât o zi după moartea lui Zeby. Credeți voi că o să ne puteți înlocui pe lângă copil? Dragă mamă, nu‑ți pot scrie mult şi nu‑ți pot scrie tot, însă dacă vrei să‑ți aminteşti tot ce ştii despre mine, şi mai ales despre acest an din urmă al meu, vei înțelege că ceea ce‑ți spun aici nu sunt cuvinte goale, este ca un strigăt de ajutor – pe care trebuie să‑l auzi şi să‑i dai urmare, înainte de a fi prea târziu. Aşa fel au ajuns lucrurile, că aveți voi puterea să hotărâți viața sau moartea mea, aştept să văd ce veți hotărî. Mi se pare fără sens din partea voastră să mă fi adus până la 26 de ani, ca aici cu bună ştiință şi linişte să hotărâți că trebuie să mor. M‑am simțit datoare să vă scriu aceste acum, nu aveți decât să alegeți; dacă veți supraestima puterile mele şi nu veți crede ceea ce în toată sinceritatea v‑am mărturisit aici, veți săvârşi o greşeală care pe mine o să mă coste viața şi pe voi remuşcarea c‑ați avut puterea să mă salvați cu‑n simplu cuvânt şi n‑ați făcut‑o. Cu nădejde şi dragoste – Magda

509

*** [1942, Iaşi] Dragă mamă, Eu nu pot veni deocamdată acasă pentru că Zeby scrie şi nu poate dovedi fără mine, afară de asta scriu şi eu, poate gătesc un manuscris pentru la toamnă pentru Fundații. Ştii că noi nu putem scrie fără să ne sfătuim unul cu altul. Nu ştiu cum să‑ți mulțumesc pentru fata pe care mi‑o trimiți. Pe căldurile astea mă doboară spălatul podelelor şi geamurilor şi toate câte nu‑s pentru inima mea. Nuța spunea că vrea să vie la mine, poate dacă mai vrea, o trimiți împreună cu fata, aş fi fericită. Cu ocazia asta să‑mi aducă o iepuroaică gri, că aici am doi bărbați. Certificatul l‑a scos de la Socola, a fost destul de greu şi s‑a mai întârziat, să sperăm că va ajunge la timp. Dacă trimiți lădiță, pune mai mult păpuşoi grăunțe şi făină, ouă şi carne nu‑mi trimite, mai bine grăsime sau fructe, pe‑aici nu sunt fructe frumoase şi bune, pe lângă că sunt de trei ori mai scumpe. Să ia Nuța măsura piciorului Zuței, poate găsim pantofiori pentru ea. Sărutări şi salutări tuturor, Magda

În curând plec la Bucureşti la examen, se ține pe data de 12 septembrie; vă rog scrieți la Bucureşti să mă primească şi să nu‑mi facă mofturi Maria Grigorevna; boala mea a costat aşa de mult că n‑o să mai am decât bani de drum pentru Bucureşti; o să stau numai câteva zile. Aş vrea să scrieți din vreme ca să nu mă expun la cine ştie ce acolo. Fetele sunt cu totul indiferente şi, de altfel, părerea Mariei Grigorevna este pentru ele lege. Vă rog să‑mi telegrafiați dacă pot să trag la voi în Bucureşti. Când mă‑ntorc de la examen o să vin şi la Costiujeni să iau fata; de data aceasta n‑o să mai fie niciun motiv ca să n‑o iau. Mi‑i aşa de dor de dânsa că mă mir eu singură cum mai trăiesc în halul de nervi şi de tristețe în care mă găsesc. E adevărat că merge? Vă sărut pe toți şi pe fetița mea, Magda Toate cele cuvenite din partea lui Zeby. *** [Către Eusebiu Camilar, la Iaşi] 1942 [Costiujeni]

Dragă mamă şi tată, Mă tot pregăteam să vă scriu şi nu‑mi găseam timp; astăzi însă nu mai amân. Mă simt mult mai bine, deşi tot am dureri în încheieturi. Sper însă să treacă de tot, am făcut injecții cu salicilat, am luat un fel de pilule şi un fel de soluție, probabil tot salicilat, doctorul spune că am un „suflu” la inimă, dar crede că e din cauza pătimirilor anterioare. Noi suntem ocupați până peste cap, Zeby a căpătat un post de recenzor literar la Radio Iaşi şi face şi pe secretarul de redacție la revista „Cetatea Moldovei”, eu îl ajut, fără mine nici n‑ar dovedi, lucrăm tot aşa de mult ca la „Voința”. În schimb – avem bani. Am cumpărat trei mii kg de lemne şi mai avem un bon pentru încă trei mii, îndată ce vin, le luăm. Am luat o femeie care vine la fiecare 2 zile, face curățenie şi găteşte, e excepțional de harnică. O cheamă Roza, o evreică, aşa că eu nu mai fac deloc gospodărie. Pentru repararea sobei şi‑a plitei îmi cere 10 000 de lei, caut un alt meşter mai rezonabil, trebuie numaidecât să facem măcar o sobă. Au sosit lucrurile, adică masa, divanul, băița, patul fetei şi cazanul, ați mai trimis şi altă ceva?

Dragă Zeby, Sunt acum destul de odihnită şi‑ți pot scrie; am ajuns bine, fata e încântătoare, m‑a recunoscut imediat, îmi zice mamă şi se trage la mine; n‑aş fi crezut, dar e perfect adevărat, îndată a întins un degețel spre mine şi‑a zis „mama”. E f[oarte] vioaie, sănătoasă, are poftă de mâncare, vorbeşte (nu prea bine), cunoaşte pe toată lumea din casă şi‑l arată pe fiecare fără să‑i confunde, recunoaşte în fotografie caii şi chipurile de copii sau diferite animale, merge fără să fie susținută, mai cade, dar se ridică şi nu plânge. Sunt înspăimântată de‑atâtea progrese câte‑a făcut, de altfel, ai să te minunezi şi tu când‑ai s‑o vezi, nu mai este mult şi venim. Eu plec la Bucureşti pe data de … aşa că tu să mă aştepți la gară, dacă survine‑o schimbare, te anunț telefonic. Mi‑i tare milă de tine, nu ştiu cum ai să te descurci cu toate, sunt îngrijorată. Eşti aşa de nervos şi o să ai multă bătaie de cap, cum te‑ai aranjat cu masa, săracul de tine, cât eşti de chinuit. Caută, iubitule, şi fă totul cum am vorbit ca să ne‑adunăm toți la un loc şi să fim liniştiți. Odaia din mijloc ar trebui văruită în întregime, vezi dacă e posibil, mama zice c‑ar fi mai prudent, dat fiind c‑a locuit un bolnav, nu te îngriji de amănunte, îngrămădeşte lucrurile în odaia din fund şi după ce va fi totul gata să aduci o femeie să curețe geamurile şi pe jos; de aranjat nu aranja nimic, lasă că vin eu. Îți aduc doctorii când trec prin Iaşi şi lenjuri curate, fii vrednic şi ai răbdare, nu mai avem mult.

510

511

*** 29 august 942, Iaşi

Eu sunt mai mult ca oricând însetată de liniştea unui cămin al nostru, mi‑i imposibil să văd în mintea mea altceva decât odăile curate şi calde, copilul jucându‑se pe covor şi tu scriind la masa ta; atunci n‑o să mai fiu bolnavă, n‑o să mai plâng niciodată şi poate că voi putea să termin şi eu cele câteva poezii care mă chinuie în puținele mele clipe de răgaz. Mama o să‑mi facă vreo câteva injecții cu salicilat, nu mă simt rău dar nici bine, cred că va trebui după examen să stau vreo 10 zile aici cu fata să mă odihnesc şi să‑mi fac ceva zestre pentru iarnă, genunchiere şi şosete şi altele, fetița are nevoie de palton; sunt nişte pielicele aici, interesează‑te la blănar cât o să coste lucrul; încolo, e bine echipată, are ghetuțe, îi trebuiesc şoşoni şi pantaloni groşi, în fine o să se facă şi astea mai încolo, bine că merge, n‑o să fie aşa de greu. Dragă Zeby, dacă simți că nu merge, lasă slujba de noapte, mai bine ne îndatorăm, mai bine orice, decât să te îmbolnăveşti şi tu. Fetița e o minune, aşa de drăgălaşă cum nu‑ți poți închipui, pricepe toate, ştie o sumedenie de lucruri, ai s‑o iubeşti prea mult, sunt sigură. A venit fata de la plimbare şi vreau s‑o văd, te las, să ştii că la întoarcerea din Bucureşti o să mă opresc o zi în Iaşi, te anunț eu. Te sărută Magda Iubitule, fii răbdător şi înc‑o dată te rog nu te surmena, dacă te simți rău, lasă totul baltă. *** 27 sept. 942 [Costiujeni] Dargă Zeby, Îți scriu, deşi sosirea am să ți‑o anunț prin telegramă, probabil 3 sau 4 oct., de astă dată aproape sigur, căci am găsit o cucoană scăpătată care va veni cu mine şi se va ocupa de menajul nostru şi de copil, soseşte mâine‑aici cu bagajul, de nu s‑ar fi răzgândit. Îți scriu ca să‑ți dau unele lămuriri şi să te‑nvăț cum să ne primeşti. Eu sunt relativ bine, trebuie să mă păzesc; sunt nervoasă şi depresivă, am mare nevoie de tine, mă gândesc la tine ca la un sprijin, ca la unicul meu prieten, simt că‑mi voi găsi liniştea şi sănătatea îndată ce‑am să te pot privi. Trebuie să fii răbdător şi infinit de bun cu mine, m‑am schimbat, sunt atât de bolnavă, inima mea bate altfel şi totuşi te iubesc. Nimic din ce aveam altădată nu‑mi rămâne, nici tinerețea, nici sănătatea, nici entuziasmul pentru oameni, atâta numai că te mai iubesc încă. Fă tot chipul şi fii bun cu mine – de mă iubeşti sau nu, o lovitură 512

şi din partea ta ar însemna să mor; copilul nu‑mi dă dreptul să mor. Noi venim cu copilul, cred că asta ştii, ceea ce înseamnă că ar fi de dorit să ieşi la gară, în casă să se găsească lapte proaspăt; să fie curat, adică podele şi geamuri spălate, dat cu puțină ceară, becurile spălate cu alb de spania (drogherie), praful din cărți şi covoare scuturat, toate vasele de orice fel spălate perfect şi rufele murdare strânse toate într‑un singur loc. Acestea toate le va face o femeie, o zi înaintea sosirii noastre. Fă aşa ca să fie ceva de mâncare pentru toți în seara când sosim, adică nişte brânză, nişte ouă, lapte sau numai cafea neagră, sau ceai şi… pâine. Copilul dumitale e f[oarte] pretențios, vrea plimbări, muzică, societate şi nu‑nțelege de „nu se poate” şi de „nu este”. Vom deprinde‑o cu‑ncetul, e o fetiță încântătoare, termenul potrivit e grațioasă mai mult decât frumoasă şi f[oarte] deşteaptă; să vezi ce nostim cântă din gură şi, dragă doamne, la pian. Azi a fost cam suferindă, a mâncat prea multe fructe, acum văd că e veselă din nou. O să‑ți dau telegramă ca să fii sigur; nici eu nu‑s sigură din cauza menajerei, dacă se răzgândeşte, am vorbit cu 1 500 pe lună, îmi pare rău că n‑am dat 2 000, mă tem că se va răzgândi. Mâine o să ştiu şi telegrafiez exact data sosirii. Nici nu‑ți închipui tu cât de fericită voi fi când am să vă văd pe‑amândoi cu mine; mi‑i şi teamă şi parcă nu‑mi vine a crede. Nu fii neliniştit, nu‑s chiar aşa bolnavă, am nevoie de linişte şi totul va trece definitiv, salicilat, linişte şi căldură; la primăvară pot fi sănătoasă tun, sau dacă m‑aş obosi şi aş sta în frig – la primăvară pot să nu mai fiu. Bolile de inimă sunt curabile sau mortale, după felul în care le tratăm. Mi‑i aşa de dor de tine şi de casă, cum nu‑ți pot spune; în fiecare seară plâng, numai când am plecat întâia oară la internat am mai avut sentimentul acesta covârşitor. Mereu aştept scrisori de la tine şi sunt îngrijorată de felul în care trăieşti tu acolo părăsit şi singur, de fapt, toate astea îmi fac rău la inimă, mă mângâie gândul apropiatei întoarceri, altfel m‑aş prăpădi. Nu ştiu dacă ai primit pachetul şi lenjurile trimise prin Tolea, dar, dragul meu, poate că voi veni lângă tine şi n‑o să mai plec niciodată. Te sărută Magda şi Lizuca *** [Către familie, la Costiujeni] 10 oct. 942 [Iaşi] Dragă mămico, N‑am putut scrie din cauza Zuței, a fost f[oarte] impresionată de schimbare, în tren s‑a jucat cu toată lumea şi cu Maria Petrovna, dar şuierul 513

­locomotivei a îngrozit‑o, am culcat‑o pe genunchii noştri şi a adormit f[oarte] greu. Eu m‑am obosit destul, ieri am stat în pat, azi de asemeni, menajera e f[oarte] bună, cum era Doamna la început, minus pufnelile. Acum Zuța se plimbă pe stradă, cunoaşte vitrinele de pe Ştefan cel Mare, are jucărele noi şi începe să se aclimatizeze. Tristețea ei a fost aproape ca a unui om mare, ascundea capul în pernă şi plângea; spunea s‑o ducem cu caii, pe urmă arăta uşa ținând un lung monolog din care înțelegeam „bunea şi buni”. Patul i‑a plăcut, adoarme cu noi şi pe urmă o trec în pătuț – căruia i‑am scos o plasă ca să‑l lipesc de patul mare. În interval de‑o zi s‑a împăcat cu tatăl ei, pe chestia dansului, în fiecare dimineață şi seară dansează după muzica de la Radio. Îi place grozav cocoşul, care e f[oarte] blând şi vine la dânsa până poate pune mâna pe el. Vederea oalei de noapte a bucurat‑o f[oarte] mult, probabil pentru că îi amintea de‑acasă; acum se cere mereu, n‑a mai făcut în pantaloni de când a venit. De sănătoasă, e sănătoasă, a mâncat bine, doarme bine, numai din când în când devine melancolică şi se cere „Co” – adică acolo. De mine e foarte ataşată, cred că din pricina mediului străin, a‑nțeles că n‑o pot lua în brațe, stă lângă mine şi se joacă, uneori oftează, vine din proprie inițiativă de mă sărută, când i se face somn pune capul pe burta mea şi adoarme. După-amiezile stă cu ea Maria Petrovna, pe care Zuța o „tolerează”. Cred că zilele acestea a mers mai greu. Sper să pot merge la Enescu şi la raze. Zeby e concentrat, lucrează la biurou şi la revistă, îi era peste puteri, bine că am venit. O aşteptăm pe mama, după cum a fost vorba. Mai este nevoie să spun cât o aşteaptă Zuța. De altfel, în prezența Zuței nu putem spune „bunica”, „bunelul” sau „Dosia”, plânge un ceas întreg. Aici s‑a întâmplat o nenorocire, cucoana Natalia Onofrei care era bolnavă de inimă s‑a paralizat; nici n‑am curajul să mă duc s‑o văd. Dacă n‑ar fi copilul şi Zeby, aş înnebuni de groază numai gândindu‑mă. Vă sărutăm cu drag, Magda, Zeby şi Zuța

­ relungită. Încolo nu‑i nimic care să mă împiedice să stau. Din pricina p unei neînțelegeri, mi se pare că o lădiță se va întoarce înapoi. Mi‑i dor de Lizuca şi de Zeby – aş vrea să nu mă gândesc la ei şi nu pot. Fetele sunt sănătoase. Silvica citeşte prea mult nopțile; cred c‑ar trebui să‑i scrieți în această privință. Aş vrea dacă e posibil să am veşti despre fată. Mi‑i teamă să nu cadă rău, Dosia o mai îngrijeşte sau s‑a schimbat? Sunt tare îngrijorată. O rog pe mama să nu dea voie să fie prea des speriată cu moşneagul, numai în caz extrem. De asemenea, cred că nu trebuie s‑o lovească nimeni afară de mama, chiar dacă sunt motive. N‑aş vrea să fie fricoasă şi nervoasă. Dacă aveți ocazia, trimiteți‑i lui Zeby făină de păpuşoi şi grăunțe. Sărutări de la Magda şi toate fetele *** 19. XI. 1942, Buc.

Dragă mamă şi tată, Scriu eu ca având mai mult timp. Totul e bine. Analizele mele se fac, mai am vreo două (hemocultura şi ortodiagrama). Mă simt destul de bine. Dr. Dimitriu spune să stau o lună de zile. Zeby nu mi‑a trimis încă banii şi sunt neliniştită, dar sper să‑mi trimită din zi în zi. Fetele n‑au terminat curățenia, dar cu ajutorul lui Mme Elza care vine luni or să sfârşească cu bine. Mă tem să nu se supere Maria Grigorevna de prezența mea

Dragă mamă, Mă simt f[oarte] bine, tot aşa de sănătoasă ca înainte de a mă îmbolnăvi, inima nu ştiu cum bate, însă eu n‑o aud deloc. Dr. Dimitriu şi Silvica au făcut o adevărată minune cu mine. Am luat, adică iau şi‑acum câte 20 de grame pe zi salicilat. Mă pieptăn singură, îmi fac patul, cos şi vorbesc oricât de mult fără să mă înăbuş; pot şi cânta. Când am venit mi‑a fost f[oarte] rău, nu dormeam toată noaptea şi mă sufocam. Nici nu‑mi vine să cred. Dacă‑mi dă voie Dimitriu, vreau să plec întâi la Iaşi şi în ajunul Crăciunului să vin cu Zeby la Costiujeni. I‑am dat Veronicăi noastre să cumpere ceva p[entru] rochițe Lizuței, cred că mai bine să le croieşti tu şi să le dai la maşină când o să ai timp; cusătoresele din Costiujeni sunt cam distrugătoare (vezi pijamaua roz cu flori). Sau dă‑le lui Mme Reca, o să plătesc la Crăciun, s‑ar putea face o rochiță scurtă largă şi pantalonaşi scurți bufanți, largi pe dedesubt, prinşi cu bretele puse pe cămăşuță, ar avea aspect mai de fetiță; mai ales dacă i‑a mai crescut părul. În sfârşit, aş vrea să fie cât mai drăguță. Te mai rog, dragă mămică, să‑mi faci şi mie un fular nu prea lung de angora şi nişte mănuşi, dar mai bine numai fular. Am avut 10 000 de lei de la Zeby şi nu mi‑au ajuns decât pentru stofă de‑o rochie şi 2 perechi de ciorapi şi cât va mai fi costând moltonul fetei. Mâine vine doctorul şi sper să‑mi dea voie să plec. Mi‑i tare dor de Zuța. Tata se zbuciumă cu maşina, se vede că n‑ai tu noroc, ninge întruna. Mamă dragă, mai spune şi tu că eşti bolnavă şi nu te duce când e frig tare; să nu răceşti. Salutări tuturor cunoştințelor. Dosei o să‑i cumpăr numaidecât ceva p[entru] Crăciun. Gândeşte‑te, am cumpărat

514

515

*** 29 oct. 1942, Bucureşti

numai salicilat de 3 000 de lei şi mi‑a mai cumpărat şi tata în plus şi Zeby când a venit. I‑a apărut cartea, a fost pusă în vânzare. Te sărută Magda *** [Către Silvia, la Bucureşti] 8. XII. 1942 [Iaşi] Dragă Silvica, Am ajuns cu bine, de două zile sunt acasă, lucrez cam prea mult, Roza s‑a lenevit de tot; Zeby n‑a scăpat de armată, e f[oarte] slăbit şi tuşeşte. În fine, vom vedea ce va mai fi. Tu ce‑ai făcut cu internatul? Sper că o să‑mi scrii şi mie. Te rog dacă te duci la Dimitriu să‑i transmiți invitația de‑a mânca la mine când e în Iaşi, explică‑i că țin foarte mult, numai dacă nu‑l indispune o locuință f[oarte] modestă aşa cum e a mea. Tot timpul de când am venit mă gândesc la tine şi la complicațiile tale, nu există nicio ieşire, afară de eroism la care e aşa de greu să apelăm. Tu m‑ai salvat pe mine şi eu nu te pot salva, deşi ceva tot atât de grozav ca moartea te pândeşte. Poate că ai să te superi pentru totdeauna pe mine, însă trebuie să‑ți scriu tot ce‑am gândit; de vorbit n‑am putut să‑ți vorbesc pentru că sunt neîndemânatică şi afară de asta ai fi fost supărată şi m‑ai fi oprit. Dragă Silvica, în afară de gelozie şi de diferența de ani mai este ceva: În caz că nu se realizează dorința voastră în cel mai scurt timp, atunci tu rămâi în afara societății aşa‑zisă burgheză; devii spaima familiilor, devii obiectul bârfelilor – cu atât mai dureroase cu cât vor fi îndreptățite, şi ținta atacurilor prea puțin delicate a tuturor bărbaților; de altfel, nici nu vei avea altă societate decât a bărbaților, căci femeile te vor evita dată fiind cronica scandaloasă, pe de‑o parte, şi frumusețea, pe de altă parte. Trebuie mult caracter ca să ieşi teafăr dintr‑o astfel de încercare. Acuma nu‑ți poți da seama ce este, eşti ispitită să spui că nu te interesează părerea altora. În realitate opinia publică ne interesează în măsura în care avem o profesiune, părinți şi planuri de viitor. Gândeşte‑te numai că dacă acest incident din viața ta (nu te supăra că spun aşa) continuă, atunci mulți din şefii tăi îți vor pretinde grații cu neputință de acordat. Castitatea şi dragostea sunt aşa de rare că nimenea nu mai crede în ele. Gândeşte‑te la toate acestea, Silvica. Eu le‑am trăit, pentru mine n‑a fost aşa de greu încă, să fii poet e mai uşor în singurătate. Silvica, poate ar fi vremea să‑l părăseşti, el e ambițios şi va fi mult mai bătrân mâine (nu peste zece, peste 3 ani), rănile lui vor lăsa urme, el ştia toate acestea şi din iubire de sine nu mai vrea căsătoria, chiar dacă nu ți‑a spus o să‑ți spună într‑o zi. 516

Toată lumea îți aparține dacă renunți acum; eşti tânără şi arăți ca un copil, de fapt, eşti un copil. De‑aş trăi eu atâția ani fericiți câți se vor îndrăgosti de tine şi câți vor merita o căsătorie cu tine. Nu se poate pentru doi ani de dragoste să sacrifici o viață de patruzeci de ani. Oamenii nu sunt fluturi şi după dragoste mai rămân atâția ani pustii, tandrețe n‑o să existe între voi, el te va urî din cauza tinereții tale şi tu ai să ne blestemi pe noi că nu te‑am oprit la timp. Şi aminteşte‑ți că veți fi legați, că n‑o să puteți divorța ca nişte tinerei /…/. Iartă‑mă că‑ți fac rău cu vorbele acestea, mă simțeam datoare. Nu te supăra, gândeşte‑te, ai timp, fă un efort dacă e posibil. Ca semn că nu eşti supărată prea tare scrie‑mi ce‑ai făcut cu internatul. Sărutări fetelor, Magda şi Zeby P.S. Am ținut scrisoarea, nu ştiam cum e mai bine, de altfel, m‑au durut şi încheieturile, credeam că mă‑ntorc la Bucureşti – acum mi‑i bine. Te sărută Magda *** [Către familie, la Costiujeni, 1942, Iaşi] Dragă mamă, Am ajuns la Iaşi, mă simt bine, dar tot obosesc repede şi cu felul meu nerăbdător e cam greu. Am foarte mult de scris şi sper ca asta să mă reție de‑a lucra în gospodărie. Nelu mi‑a spus că ai fost foarte bolnavă, dar nu ştia să explice cum şi ce. Te rog scrie‑mi şi mie ce‑a fost şi dacă te simți bine acum, după cum spunea el. Despre Lizuca aud o mulțime de lucruri, nu ştiu cum mai pot sta fără dânsa, dar n‑aş fi în stare încă să mă ocup de ea. Femeia care venea cu ziua, vine şi acum, dar învechindu‑se a devenit neglijentă; e un chin să nu fii sănătoasă acum; de altfel, mă simt destul de bine, poți fi liniştită, iau zece grame de salicilat pe zi, la Crăciun fac pauză 15 zile. Cu venitul la Chişinău nu ştiu cum să facem, aş vrea să te văd pe tine şi să stau liniştită de sărbători, dar mi‑i tare greu să văd fata şi‑apoi să plec fără ea, e mai uşor să n‑o văd. Zeby n‑are concediu de sărbători, ar însemna să vin singură şi să‑l las pe el tot singur. O să ne mai gândim. Fetele sunt toate bine, cel puțin aşa le‑am lăsat – acum 2 zile. Nu ştiu ce‑o fi făcut Silvica cu internatul, îi scriu şi ei. În orice caz vreau să‑i trimit Zuței nişte cărți cu poze, aştept o zi frumoasă ca să pot ieşi în oraş să le cumpăr. Vă rog din suflet să nu fiți îngrijorați de mine şi să‑mi scrie mama cum e cu sănătatea ei, sărutări tatei şi cele cuvenite tuturor. 517

P.S. Vă simțiți bine cu maşina? P.P.S. Am întârziat cu scrisoarea, mi‑a fost cam rău, vagi dureri articulare, am luat o doză dublă de salicilat şi‑am stat în pat. Acum mă simt din nou foarte bine. Expediez deci scrisoarea. *** 15 dec. 942, Iaşi Dragă mamă, Nu ştiu de ce nu‑i chip deloc să mă fac înțeleasă. Nu pot veni de sărbători pentru motivul că mă tem de răceală, am avut dureri în încheieturi după drumul din Bucureşti, am luat iar doze mari, dacă se repetă nu ştiu ce să fac, mâine începe pauza, nu mai iau salicilat. Înțelegi că nu pot ține la infinit dozele de cal, acuşi sunt două luni de când iau mai mult de 10 g pe zi, în şir. Dacă mă îmbolnăvesc de rinichi sau altă ceva? Nu mai spun de casă care rămâne iar la voia întâmplării, pentru voi casa şi căsnicia mea nu există. Copilul e bolnav; n‑am ce să‑i fac; dacă se însănătoşează, te rog, atâta cât poate ruga un om pe altul, să mi‑l aduci. Cât despre sărbători, ele pentru mine nu există câtă vreme nu sunt cu Zeby şi cu fata la mine acasă. Sunt acuşi doi ani de când pentru mine nu există niciun fel de Crăciun, niciun fel de Paşti. Te rog de‑o mie de ori, cu toată durerea să‑mi aduci fata îndată ce vei putea. Ce bine‑ar fi fost dacă n‑aş fi născut‑o. Zeby va veni să vadă copilul, el poate veni; îndată ce se‑ntoarce din Bucovina, îl trimit. De fapt, mai trebuie numai puțin timp pentru ca acest copil să‑mi devină indiferent; faptul că am născut‑o nu‑i acum decât o amintire neplăcută şi alte legături nu mai sunt de‑o vreme îndelungată. Chiar numai auzind de ea sufăr, de aceea voi căuta să nu mă mai gândesc că am un copil. Partea tragică e că s‑ar putea să aibă nevoie de mine tocmai după ce‑l voi uita. Şi eu sunt dintre oamenii care odată ce‑au scos pe cineva din inima lor, nu mai revin. Instinctul matern n‑o să poată mare lucru. Nimeni nu‑i vinovat şi deci nici eu. Vă rog foarte mult să nu‑mi trimiteți nimic de Crăciun. Avem tot ce ne trebuie, de altfel putem cumpăra, dintr‑o leafă de 20 000, în altă parte trăiesc familii cu câte şapte copii. Vă rog foarte mult să‑mi faceți această plăcere şi să nu‑mi trimiteți nimic. Sărbători fericite la toată lumea, Magda

518

*** [1942, Iaşi] Dragă mamă, Suntem cu toții sănătoşi. Totuşi Zuța a cam slăbit  – cred că din cauza schimbării şi‑a melancoliei, nu prea mănâncă. Zeby a rămas în Iaşi, totuşi are‑o mare dificultate de‑a ne aproviziona, îi lipseşte timpul. Îți trimit nişte bani poate vă vine mai uşor să cumpărați câte ceva. L‑am aşteptat pe tata, dar nu s‑a mai oprit în Iaşi, se vede. Ce să fac în privința Zuței ca să mănânce? Sărutări de mână şi sărutări, Magda *** [1942, Iaşi] Dragă mamă, Am primit sticla cu lapte, certificatul medical, pentru care vă mulțumesc. Cu casa totul se va aranja; nu intră între acelea care plătesc pentru întregire; declarația nu trebuie făcută decât de acele imobile care subscriu la întregire. Noi nu subscriem pentru că venitul e mai mic de 48 000 pe an. Zuța e bine; avem deocamdată de toate. Făină de grâu mi‑ar trebui din pământ; Zuța nu mănâncă decât pâine coaptă acasă. Încolo, totu‑i bine. Când mă obosesc – mă mai înjunghie în inimă, dar altfel e bine. Sărutări şi tot binele, Magda *** [Către familie, la Costiujeni, 1943, Iaşi] Dragă mamă, Sunt tare necăjită aici din cauza chiriaşilor lui Enulescu care‑mi fac viața imposibilă. De când am închis closetul şi am plantat curtea, sunt cu toții foc. Acum cineva a omorât motanul care mânca pui şi care aparținea dnei Ionescu (fosta chiriaşă a tanti Lenei), asta a cauzat un mare scandal, s‑au apucat să omoare găinile şi puii cu pietre. Trebuie numaidecât să facem gard, dacă ai vrea să‑mi dai măcar 2  000 de lei pentru asta, restul să‑l iau de la Zeby, care nu vrea să facă gard, ci să se mute, din cauza lui Enulescu. Enulescu spune că‑n ziua de 22 – când se‑mplinesc 3 ani de la cumpărare, el taie conducta şi să continuăm noi până în stradă punând şi 519

apometrul. Ar fi foarte bine să vii până la Iaşi şi să vorbeşti cu Enuleştii, ei nu te pot sili să faci conducta în timpurile acestea, în orice caz – nu se poate să lase imobilul fără apă. Cu Mme Enulescu se poate vorbi, cu el degeaba vorbeşti. Am plătit apa, reparații nenumărate la cişmea, abia am scos de la el chitanță pentru 2 000 de lei. Chitanțele de la Societatea apelor nu le arată niciodată, Zeby e un nătăfleț şi îşi bat joc de dânsul – atât Enulescu, cât şi chiriaşii. I‑au prins slăbiciunea. Cât despre mine, nu‑ți spun ce viață duc aici, toți aceştia urlă şi‑azvârl cu pietre, Zeby când vine la amiază se ceartă cu mine. Îmi vine să‑mi iau lumea în cap. Sărutări tuturor şi Zuței, şi Nuței, Magda Vino te rog şi vorbeşte, trebuie să‑i intimideze cineva. Scrie‑mi despre Zuța, ştii că Zeby nu vorbeşte, o să‑i scot cu cleştele noutățile, mai bine scrieți‑mi voi, Magda *** [Către Eusebiu Camilar, la Iaşi] [Probabil martie 1944, Bucureşti] Dragă Zeby, Nu ştiu unde ne‑am putea muta, e destul de greu de găsit camere şi de transportat atâta bagaj. Silvica e la noi, n‑ai grijă. Vom căuta să ne ducem şi de‑aici dacă s‑o putea. Cât despre frică, ni‑i frică oriunde, căci e de speriat. Bani nu pot să‑ți trimit, dragul meu, caută şi fă tot posibilul să capeți ceva, după ce va trece un timp nu vei putea să mai capeți nimic ca refugiat. Scrie, nu‑ți fie ruşine, scrie la sindicatul ziariştilor, la ministerul muncii, dacă nu poți căpăta concediu, cel puțin scrie. Masa noastră, a mea şi a Zuței, e 2 000 de lei pe lună, am făcut socoteală, şi aceşti 2 000 [mama] n‑are de unde să‑i adaoge, afară de leafă, nici ai mei nu mai au nimic. Dacă ne lipsesc banii, n‑o să putem face provizii şi fără provizii riscăm să suferim la iarnă. Te rog gândeşte‑te serios. Iar din lucruri trimite‑mi măcar pieptenele alb, dacă l‑ai luat. În orice caz dacă vii, să nu vii cu mâna goală, fii mai practic. Încolo, totu‑i bine, eu cu boala – o duc ca de obicei, când mai bine, când mai rău. Zuța s‑a înzdrăvenit admirabil, e f[oarte] bine şi cam obraznică. Nu fii supărat că n‑am bani, cât timp am putut munci, sau dacă măcar aş putea alerga să încasez ajutoarele acelea, dar aşa ce vrei să fac? O să scriu şi eu la Casa de credit şi asigurări a avocaților. Să vedem. De ce nu‑i scrii Profesorului nimic. În definitiv pentru el ai lucrat şi nu te‑a plătit niciodată altfel decât mizerabil. Scrie‑i că murim de foame. Căci acesta e adevărul, 520

fără sacrificiile mamei, aş muri şi eu şi tu şi copilul. Arată scrisoarea asta şefilor tăi, să‑ți dea un concediu de 3 zile, să aranjezi ceva. Pe urmă n‑o să mai căpătăm nimic. Te sărută Magda *** [Către Magda Isanos, la Drăganu] 29 aprilie 1944, Balş Scumpă Magda, Îți mulțumesc pentru scrisorile care au fost pentru mine minunate balsamuri. O duc precum ştii. Însă mă țin cu dinții de situația pe care o am, ştii bine din ce motive. Am avut rost să mă desconcentrez (pe 2 luni), însă ştii bine că dacă aş fi făcut‑o, eram obligat să stau la Bucureşti, ceea ce nu‑mi surâde deloc; aşa că prefer să rămân aici, cu „toate micile mizerii”. În plus, n‑aş vrea să stau nici măcar o clipă fără ocupație, la Costeşti, pe capul lui taică‑tu, din exces de obraz. Cred că peste puțină vreme am să trec pe la tine şi voi întârzia puțin să stăm de vorbă. Mi s‑a promis o permisie de 5 zile, în care timp voi aranja toate chestiunile care ne privesc. E adevărat că spectrul libertății a trecut o clipă pe lângă mine şi m‑a chinuit grozav; însă mai sunt atâtea şi atâtea alte spectre care nu mă încântă deloc. Nu te supăra că am rămas fără bani. Nu‑i nimic. Mi‑am plătit datoriile şi cel puțin nu mi‑i jenă când mă întâlnesc cu oamenii care m‑au împrumutat. Mă descurc, n‑ai nicio grijă. Te rog, fii liniştită, nu‑ți strica inima, liniştea. Trebuie să vedem sfârşitul măcelului. Eu mi‑am făcut din asta un fel de ideal fanatic. Avem de scris atâtea lucruri încă. Sunt foarte fericit că fata noastră s‑a înzdrăvenit şi‑s fericit chiar pentru obrăzniciile ei; asta înseamnă că‑i sănătoasă şi va rezista bine tuturor eventualităților. Cum suportă ea alarmele? Închei, pentru că peste câteva minute îmi vine şeful care, dimineața, e totdeauna nervos. Vă sărut pe amândouă şi vă rog să‑mi scrieți cât mai des şi mai mult, Zeby. 1 Mai. Trimit bagajul. Radioul îl voi aduce eu. Sărutări, Zeby

521

*** [Către tatăl şi sora ei Ana, la Jimbolia] 16 iulie 1944 – Drăganu, la dispensar. Argeş Dragă Nuța, Am primit scrisoarea ta. Mama se simte bine, şi‑a revenit complet şi noi vom căuta s‑o scutim de oboseală. Zica a scuturat nişte saltele şi i s‑a umflat mâna dreaptă, acum se simte însă mult mai bine. De asemenea eu, cu inima, sunt slavă Domnului – mult mai bine; glucoza face minuni. Nu mai vorbesc de Zuța care, ca Scufița Roşie, tot timpul fuge în pădure, după flori şi fragi. Aerul e foarte bun, aproape ca la munte, mai ales serile se face frig. Nu‑i praf şi zgomot ca la Costeşti. Cu proprietarii noştri, nu prea avem relații, sunt mult mai ursuzi decât Constantineştii şi mai rezervați. Alimente se găsesc, mai ales lapte, unt şi ouă, carne mai rar; dar acum Silvica avea pui drept onorariu – aşa că o să o scoatem la capăt. Ne este şi nouă foarte dor de tine, dragă Nuța, tot timpul ne amintim cât de mult ne scuteai tu de curățenia în casă şi de oboseala cu Zuța, care acum e mai obraznică şi oboseşte pe bolnavii noştri. Silvica are necazuri cu vărsăturile ei, altfel se simte bine şi lucrează. Ne pare bine că suntem toți împreună şi c‑am scăpat de alarme, aici nici nu ştim când trec avioanele; e o pace desăvârşită. Dacă ştiam c‑o să am ocazia să trimit azi o scrisoare, scriam mai mult; o să revin cu alte amănunte cât de curând. Viața noastră aici e cu totul lipsită de evenimente, nici ştirile despre război nu ne ajung decât cu întârziere, aşa că mai multe poți să ne scrii tu, decât noi ție. Citim: „Cei trei muşchetari” pentru că era printre cărțile împachetate mai la suprafață, jucăm cărți şi încolo mai nimic. Eu am vrut ca Silvica s‑o adopteze pe Zuța, dar a merge la Piteşti e atât de greu şi periculos încât – am renunțat. Te sărutăm mult şi te dorim din tot sufletul. P.S. Mersi p[entru] lămâi. Sărutări tatei. Scrie, scrie, eu răspund, Magda şi toți ceilalți ***

­ istrăm, jucăm maus, la ora patru, un şerbet cu apă rece, apoi discuții cu d subiect general sau bârfeală. Zuța a crescut mult, e obraznică şi drăguță ca de obicei. Azi a spus c‑ar vrea să adoarmă şi să se trezească la Cutugeni. Cred că până să primiți scrisoarea aceasta, Silvica va fi terminat cu operația. S‑a hotărât să se opereze la Piteşti, la doctorul Nelepeu, foarte bun chirurg. Mama şi nenea vor fi cu dânsa şi îndată ce‑o să se poată vor aduce‑o aici. Îi era imposibil să mai suporte chistul şi sarcina, avea dureri şi vărsături mereu. Astăzi e sâmbătă, mâine după amiază se internează şi luni dimineață o operează. Îndată după operație or să‑ți telegrafieze sau telefoneze. Hotărârea s‑a luat în grabă şi n‑au vrut să te alarmeze zădarnic. Eu mă simt foarte bine cu inima. Mulțumesc pentru injecții. Veronica, Tolea şi Zica sunt bine. Gazdele noastre, deşi cam ursuze, nu ne supără cu nimic. Aici nu se prea găseşte carne, totuşi deocamdată mâncăm bine. Alarmele nu se aud deloc, aflăm c‑au fost abia peste o zi sau mai multe. Ne simțim destul de bine, afară de îngrijorarea cauzată de operația Silvicăi; dar cred că totul va fi bine. Vom scrie la Câmpu‑Lung şi la Bucureşti, chiar azi. Vouă v‑am mai scris o scrisoare alaltăieri, nu ştiu dacă ați primit‑o. De la Costeşti a venit Lucica şi‑a stat câteva zile la noi. Lumea o regretă pe mama, mereu vin bolnavi şi întreabă de dânsa. Mme Constantinescu de asemenea ne regretă. Noi credem că banii trimişi lui Mme Zamfirescu să se fi pierdut; probabil ea plecase din Bucureşti, şi se vor întoarce la Jimbolia. Suntem mulțumiți că v‑ați mutat mai departe de gară, să sperăm că şi casa e bună şi gazda mai… simpatică. Felicitări Nuței pentru activitatea de gospodină şi kilogramele câştigate, rezervele‑n aceste vremuri nu strică. Noi aici n‑avem niciun fel de veşti, nici despre război nu ştim nimic, în schimb căldura şi muştele nu ne supără deloc. Aşteptăm veşti şi vă promit să scriu cât de curând – despre Silvica şi despre fiecare din noi. Sărutări, Magda, mama şi toți plus Zuța *** 25 iulie 944 [Drăganu]

Dragă tată şi grăsună Nuță, Am primit pachetul cu lămâi, o cartă poştală şi o scrisoare. Mama se simte bine, n‑are nimic la rinichi, face mâncare, însă n‑o lăsăm să se obosească prea mult, după-amiezile şi serile stă întinsă pe divan, ca s‑o

Dragă tată, Răspund eu pentru toți. Suntem bine. Silvica nu mai are temperatură şi se simte destul de sănătoasă dacă plănuieşte să plece la Galați. Nu‑i decât un plan al ei, dar nu s‑a hotărât nimic sigur. Va mai vorbi la telefon cu Genel şi se vor mai gândi ce să facă. În orice caz noi toți am sfătuit‑o să renunțe; deocamdată până n‑a primit banii (leafa), n‑o să plece şi pe urmă poate vine Genel într‑o permisie. Mama e îngrijorată de tine că eşti singur

522

523

[1944, Drăganu]

şi fără bani, vrea să plece la Jimbolia, dar în acelaşi timp se îngrozeşte de greutățile drumului. Eu şi cu Zeby ne necăjim cu scrisul, deşi nu prea văd ce trebuință au contemporanii noştri de aşa ceva, suntem şi noi ca albinele care‑adună miere fără să se folosească de ea şi fără să se gândească prea departe. Am scris peste tot. Sindicatul ziariştilor mi‑a trimis 10 000 de lei la Costeşti, nu ştiu ce s‑a făcut cu ei, au plecat înapoi sau i‑a primit Mme Munteanu, dumneaei nu dă nicio explicație în carta poştală pe care ne‑a trimis‑o. Baroul Iaşi n‑a răspuns nimic. Editorul lui Zeby – nici el nu răspunde. I‑am mai scris o dată, acum zece zile. Aşa că față de banditismul acestor distinse corpuri (a avocaților şi‑a ziariştilor) unde noi am depus lunar cotizații, eu vreme de 6 ani şi Zeby de 12 ani, ne vedem fără nicio putere. O să mai facem încercări de‑a obține bani. Dar de fapt tot pe capul tău rămânem, ceea ce este‑o mare durere, aproape mai grea decât boala, pentru noi. Mama spune totuşi să nu disperezi, ea mai are bani şi crede c‑o să ne descurcăm noi. Vom căuta să facem economii. Îți trimite şi ție sau mai bine zis, să‑i scrii de cât ai nevoie, mama mai are fond de rezistență 70 000 de lei. Eu cu sănătatea sunt cam tot aşa cum mă ştii, obosesc foarte repede, gâfâi, dar nu mă doare nimic şi se pare că trebuie să fiu mulțumită cu asta. Nu fac niciun fel de efort, pentru simplul motiv că nu pot. Mă scol dimineața şi mă duc în livadă unde stau pe‑un pat de campanie sau pe‑un scaun până aproape de amiază, dacă nu‑i prea cald. După masă stau întinsă în casă, când se răcoreşte, ies iar pe‑un scaun în curte sau în livadă. Nu pot renunța la aer; încolo, am exact îndeletnicirile unei babe de 80 şi ceva de ani, stau pe scaun sau în pat şi privesc împrejurul meu. Mama nu găseşte că‑i prea mult pentru inima mea. Veronica a exagerat, din dragoste pentru mine şi din frica de‑a nu mă îmbolnăvi prea rău. Dar te rog să fii liniştit, inima mea‑i un cenzor implacabil şi ea mă face să mă opresc îndată ce aş încerca mai mult decât e în stare să suporte. Transmite ca răspuns drei O. Cazimir salutările mele respectuoase şi admirația mea pentru opera‑i literară, aşa de originală. Am fost mişcată că şi‑a amintit de neînsemnata mea persoană. În privința casei de la Bucureşti avem veşti recente, e în picioare, când vin avioanele, uşile şi ferestrele se deschid singure. Mme Bobeică e chiriaşa noastră, până acum a dat 10 000 de lei (de la 11 iunie) care‑au fost opriți în contul lefei de Maria Grigorevna. Mama‑i trimite azi sau mâine lui Mme Zamfirescu bani pe adresa trimisă de tine. Mama întreabă dacă Veronica a dat la poştă scrisoarea ei p[entru] şcoală, la Arad. Ea face muncă de folos obştesc şi speră să obțină leafa. Încolo, la noi totu‑i bine, Zuța [e] sănătoasă şi f[oarte] obraznică. Mama face puțină clientelă. Răniții vor veni, cred, când vor începe lupte mai mari. Te rugăm mult să nu disperezi, dragă tată, sunt alții cu adevărat nenorociți.

Dragă nene Panait şi tanti Claudia, Eu sunt scribul familiei, aşa că în numele tuturor vă întreb, ceea ce se întreabă astăzi: dacă trăiți? Dacă nu vi s‑a dărmat casa? Dacă v‑ați evacuat şi unde? Noi am fost întâi la Costeşti – Argeş, însă cum era localitate cu gară şi cu depou, am plecat şi de‑acolo. Suntem în com. Drăganu, tot în jud. Argeş. Aici Silvica e medic de circumscripție – fără leafă şi noi colaborăm cu dânsa – mâncând onorariile în natură, ouăle, untul, laptele şi puii. E o asociație destul de plăcută. La Costeşti a fost bine. Întâi că mai aveam legături cu lumea civilizată, apoi mama făcea clientelă şi fetele injecții, cabinetul era în bucătărie, dar totuşi se câştigau bani şi alimente. Însă afară de alarme, ne mai supărau: căldura şi lăutarii, căci casa era între două crâşme cari se concurau într‑un mod muzical, ceea ce era imposibil de suportat. Între timp, eu am mai făcut un puseu de reumatism tot la inimă şi‑am fost iarăşi pe punctul de‑a părăsi această imperfectă lume. După cum vedeți, m‑am răzgândit la timp, însă stau tot în pat şi vindecarea mea a devenit încă mai puțin probabilă. Totuşi mi‑ar părea bine să trăiesc oricum, numai să nu rămână Zuța fără mamă. Ea vă puteți închipui că‑i fericită, toate aceste călătorii şi schimbări o încântă. Aici suntem într‑o regiune de dealuri mari şi păduri, e aproape o stațiune balneară, un aer foarte bun (450–500 metri altitudine). Altă noutate, nu prea bună, e că Silvica a făcut un chist la ovar şi se operează zilele‑astea la Piteşti, e foarte nervoasă, deşi vor fi şi mama, şi bărbatul ei cu dânsa. Tata e la Jimbolia cu Nuța, au aranjat acolo (cu ce‑au salvat din Costiujeni) un spital pentru răniți, un medic mai tânăr şi administratorul – au plecat înapoi la Costiujeni. La Bucureşti, casa de pe Popa Nan e încă în picioare, ai noştri au făcut câteva expediții şi‑au adus ceva lucruri (haine şi aşternuturi), restul, în paza

524

525

Sărutări Nuței, Veronicăi şi lui Tolea. Să ne scrie. Silvica a primit monitorul oficial cu publicarea dreptului de liberă practică şi decizia de numire de la Ministerul de Finanțe, aşa că va avea şi ea o leafă sigură (a şi primit pe iunie). Vă sărutăm cu toată dragostea şi vă dorim sănătate şi răbdare ca să ne putem bucura în ziua păcii mult aşteptate, Magda P.S. Mulțumim pentru felicitări. *** [Către unchiul Panait Isanos, la Galați] 17 iunie 944, Drăganu, jud. Argeş, la dispensar

lui Dumnezeu. Aici suntem: eu, mama, Silvica şi cu Eugen, Veronica şi Tolea, Zica şi Zuța. Zeby e concentrat. Chiar acum – au venit două scrisori de la tata, e bine sănătos şi el, şi Nuța, s‑au mutat şi ei de lângă gară. Vremea ne‑o petrecem aşteptând timpuri mai bune, nădăjduind. Facem gospodărie, mama găteşte, fetele scutură, băieții taie lemne şi aprovizionează, iar după-amiezile jucăm cărți în familie. Radio, baie, lumină electrică, gazete, cinematograf, ca şi când n‑ar fi fost de când lumea. Ştirile mai importante le spune un vătăşel de la primărie, care mai înainte cântă cu trâmbița ca să adune oamenii. Gazeta vine o dată pe săptămână, casele sunt la distanțe de câțiva kilometri una de alta, aşa că nici măcar vecini nu avem. După cum vedeți, ca‑n rai. Vă rugăm să ne scrieți un răspuns (la rigoare, mai laconic). Suntem f[oarte] îngrijorați de dumneavoastră, de‑atâta timp nu avem nici cea mai mică veste. În ce mă priveşte, voi reveni curând; pentru mine e o plăcere să scriu scrisori de când stau în pat. Vă sărutăm cu dragoste, Magda şi ceilalți Sărutări speciale de la Zuța pentru nenea Pomînainte.

doi de lucru paşnic. Zuța e bine sănătoasă, stă lângă mine chiar acum şi se uită cum scriu. Îşi aminteşte mereu de plimbările cu tine la gârlă şi la şipot. Spune: Am visat că „aram” cu tăticu meu şi culegeam flori. O întreb ce să‑ți scriu din partea ei şi iată ce‑mi dictează: Tăticule, să vii numaidecât, că noi singurele fără tine nu putem, că nu mai mergem nicăierea, că stăm şi te‑aşteptăm. Tăticule, poate vii mâine dimineață, noi îți trimitem scrisoare şi „telegramă”. Te iubeşte şi te sărută, Zuța. Te rog, dragă, s‑aduci şi radioul, dacă vii, noi n‑avem aici niciun aparat, şi atât Silvica, cât şi mama şi eu avem dreptul să ținem radioul. Te rog, nu uita. Încolo, totul e bine, slavă Domnului. Ți‑am croşetat o straşnică pereche de ciorapi pentru bocanci. Dacă aş avea veşti de la tine, aş fi destul de mulțumită cu soarta mea. Scrie‑mi. Îți doresc multă sănătate şi noroc. Te sărutăm înc‑o dată, Magda şi Zozoanca

*** [Către Eusebiu Camilar, la Balş] 18 sept. 944, Buc., Popa Nan, 49 Dragă Zeby, Nu ştiu unde eşti şi dacă o să‑ți parvină scrisoarea aceasta; dar cum am plecat de la Drăganu, înainte de‑a fi primit vreo veste de la tine, îți scriu, poate eşti mai norocos decât mine şi primeşti scrisoarea asta. Suntem cu toții bine. Am sosit, după multe peripeții şi un drum foarte greu, pe‑o vreme ploioasă, la Bucureşti; o parte din bagaje nu le‑am putut lua, de teama aglomerației din trenuri. Aici stăm destul de bine, bombardamentul n‑a făcut nicio stricăciune. Suntem încă zăpăciți de oboseală, deşi e o săptămână de când am venit. Am scris la gazetele unde‑am trimis colaborări, anunțându‑mi adresa din Bucureşti. G. Călinescu scoate o gazetă, „Tribuna Poporului”, i‑am scris oferindu‑i colaborările noastre. Vreau foarte mult să‑ncep să lucrez undeva. Nici nu‑ndrăznesc să sper că vei veni în curând pe‑acasă. În privința manuscriselor, n‑ai grijă, le‑am adus pe toate. Nu mai pot scrie. Oraşul mă înăbuşă… Cel puțin dacă am fi împreună. Tu ai găsi mai uşor ceva de lucru, la gazetele de‑aici. Să mă‑ntorc la Iaşi, nu mai am putere. Realitatea este aceasta, dragul meu, puterile îmi lipsesc. Nădăjduiesc însă să nu fiu o povară prea grea pentru tine. Aştept, poate ne mai sunt hărăziți un an sau 526

527

N O T E Ş I C O M E N TA R I I Poezii (1943) Cu acest volum de poezie se produce debutul editorial al Magdei Isanos. Cartea a apărut la Iaşi, la Editura Institutul de Arte Grafice „Brawo”, aparținând „trustului” editorial al lui Athanasie Gheorghiu, sub îngrijirea lui Eusebiu Camilar, şi conținea 38 de texte pe întinsul a 64 de pagini. Este singura culegere antumă a poetei. Volumul conține şi ciclul intitulat „Spital”. Critica literară a întâmpinat cu entuziasm cartea, iar autoarea ei era văzută ca o speranță a scrisului românesc. În presă a apărut un număr impunător de cronici semnate de: Ion Şiugariu, Viața poeziei (despre Poezii), în „Revista Fundațiilor Regale”, nr. 10, 1943; Constantin Vârtej, Magda Isanos. Poezii, în „Prutul”, nr. 1093, 1943; Iulian Vesper, recenzie la Poezii, în „Basarabia”, nr. 593, 1943; Petru Comarnescu, O poetă a sufletului: Magda Isanos, în „Timpul”, nr. 2204, 1943; Cornelia Haşeganu, Poezii, în „România tânără”, nr. 4–9, 1943; Virgil Ierunca, Magda Isanos, în „Capitala”, nr. 2153, 1943; Pompiliu Constantinescu, Magda Isanos, Poezii, în „Vremea”, nr. 711, 1943; M. Chirnoagă, Magda Isanos, Poezii, în „Viața”, nr. 804, 1943; Doina Peteanu, O fată născută sub semnul poeziei: Magda Isanos, în „Viața”, nr. 773, 1943; George Bezviconi, Profiluri de ieri şi de azi, Carabaş, Bucureşti, 1943; Traian Chelariu, Magda Isanos, Poezii, în „Universul literar”, nr. 17, 20 iunie, 1943; Mircea Pavelescu, Magda Isanos. Poezii, în „Vremea”, nr. 711, 15 august, 1943; Ion Carnet Ornea, în „Viața literară”, nr. 3, 1944; Cronică la Poezii, în „Luceafărul”, nr. 1, 1944; Ion Nanu, Magda Isanos. Poezii, în „Luceafărul” (serie nouă), an. IV, nr. 1, ianuarie 1944; Ion Caraion, La moartea Magdei Isanos, în „Tribuna poporului”, nr. 67, 1944; Olga Caba, Magda Isanos, în „Timpul”, nr. 2584, 1944; George Mărgărit, Magda Isanos, Poezii, în „Viața”, nr. 1009, 1944; Vladimir Magnea, Magda Isanos. Poezii (recenzie scurtă), în „Făclia”, nr. 30, 1944; G. Dumitrescu, A murit Magda Isanos, în „Victoria”, nr. 26, 18 noiembrie 1944; G. Mărgărit, Poezia Magdei Isanos, în „Tribuna poporului”, nr. 89, 16 decembrie 1944; Al. Popovici, La moartea Magdei Isanos, în „Revista Fundațiilor Regale”, nr. 12, decembrie 1944. Ion Şiugariu semnează în „Revista Fundațiilor Regale” (an. X, nr. 10, 1 octombrie 1943) o cronică intitulată Viața poeziei, în care prezintă Poezii alături de alte două volume aparținând lui Ion Pillat şi Emil Vora: „Volumul de debut al Magdei Isanos, cu toate influențele puternice din Tudor Arghezi, din Emil Botta şi din întreaga poezie a epocii, aduce un climat sufletesc şi o anumită prospețime a expresiei, în măsură să definească, de pe acum, o mare sensibilitate

528

poetică şi un potențial de originalitate remarcabil. Cunoscută încă de mulți ani, din poeziile pe care le publica în revistele ieşene şi în unele din capitală (poezia de lungă respirație intitulată Poemul femeii care iubea primăvara, apărută în anul acesta în coloanele «Vremii», a fost remarcată în mod deosebit de întreaga noastră presă literară), Magda Isanos a pregătit acest volum pe îndelete, semnificând, prin însăşi această grijă şi această răbdare de atelier, o conştiință poetică de o maturitate oarecum singulară în arena scrisului nostru grăbit de astăzi. Astfel, cele câteva îndrăzneli şi ieşiri de stil şi de concepție, pe care le putem sublinia pe ici, pe colo, de la cea dintâi lectură a acestei cărți, nu se datoresc nici diletantismului superficial de primă tinerețe şi nici unei necesități interioare de poză, menită să acopere o lipsă de substanță adevărată. Impresia categorică, indiferent de scăderile sale de amănunt, pe care ți‑o lasă întregul volum (titlul onest, sobru şi pretențios, «Poezii» este el însuşi un indiciu inițial), este de la prima poezie definitorie deci. Iată un exemplu care rezumă, în termeni adevărați, elanul sufletesc şi zbaterile de conținut, în linii de artă poetică, ale Magdei Isanos: «Cine va cânta cântecul mare/ în care să‑ncapă pământul şi toate/ lucrurile blânde şi întunecate,/ rădăcini, amintiri amare?// Un cântec aproape neauzit/prin care să poată turmele trece –/ şi seara să crească înaltă şi rece,/ un cântec de pom desfrunzit.// Lumină, lumină, din nou tu cazi/ şi cântecul vieții n‑a răsunat,/ mereu cheltuindu‑mă‑n timpul bogat/ eu sunt ca un cer printre brazi.// Trebuie să preamăresc ceva şi să mor./ Slavă pământului plin de morminte./ Trebuie să scriu, cu puține cuvinte/ de țarini şi oamenii lor» (Cine va cânta, p. 9). Astfel, cu puține cuvinte, stăpânindu‑şi cu o splendidă decență matură elanul interior, poeta îşi cântă bucuriile şi amarurile sufletului, zbaterile şi incertitudinile vârstei, culorile variate ale anilor şi, uneori (ca în poezia Ion), fața aspră a realităților noastre istorice şi sociale, realizând un cântec unic, mereu al său şi mereu plin de sevă autentică. Mi se pare chiar că dintre cele câteva volume de poezie tânără care au apărut în anul acesta, Magda Isanos ne oferă în aceste «Poezii» darul poetic cel mai de seamă. Înseşi influențele, de atmosferă şi de expresie hiperbolică, sub cerul cărora au crescut, dau o notă aparte versurilor sale. Iată bunăoară, această minunată personificare simbolică, în genul lui Emil Botta: «Ploaia de primăvară singură,/ cu suliță şi cu chivără,/ a trecut prin pădure la pas,/ pe calul ei verde.// În glumă‑mplinind minunile,/ mugurii pocneau ca alunele,/ şi, atingându‑i haina şi părul,/ înflorea măcieşul şi mărul.// Cu platoşă strălucind şi cu pene/ deasupra coifului său, alene,/ cumpănindu‑se şi visând războaie,/ trecea tânăra ploaie.// Gorunii spuneau: „Făt‑Frumos,/ dă‑te de pe calul tău jos./ Aici doarme pajura şi balaurul,/ strălucind la soare ca aurul”.// Sub copite, sub potcoave mici,/ se trezeau popoare de furnici./ Un melc mare auzea din casă/ iarba cum creşte grasă.// Se făcea senin, mai senin./ Cavalerul pălea ca un crin./ Nu i se vedea coiful, nici faţa./ Îl fura soarele, ceaţa.// Calul cădea în genunchi şi cădea/ sulița, în vârf cu o stea./ Numai steagul în zare se vede,/ pentru cine nu crede» (Cavalerul, p. 31). Poezia este deosebit de frumoasă şi semnificativă pentru talentul Magdei Isanos, cu tot amestecul Emil Botta–Arghezi, atât de vizibil. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre bucățile cuprinse sub titlul Spital. Iată un autentic Arghezi (Flori de mucigai): «Şi Maica Domnului a venit. (Albastră/ Era haina ei ca o icoană)./ A luat de pe masă o cană/ Şi‑a dat să bea soldatului din stânga noastră.// Apoi s‑a aşezat mai deoparte/ Cu fruntea plecată./ Înconjurată de raze ca‑n carte/ Şi-ngândurată./ Şi nu ştiu cine‑a zis: E un vis…» (Icoana, p. 61). Exemplele ar putea fi înmulțite. Ne oprim aici, însemnând părerea noastră totuşi, cu atât mai mult că Magda Isanos este o poetă de adevărată substanță”. Volumul tinerei debutante a atras atenția și criticului literar Pompiliu Constantinescu care în „Vremea” (nr. 711, 15 august 1943) consemnează următoarele:

529

„Ceva Blaga, ceva şi mai mult Arghezi regăsim în poemele dnei Isanos: e foarte firesc, la un debut, să se străvadă influențele maeştrilor lirici contemporani; ni s‑ar părea nefiresc să fie altfel, iar când nu este o influență autohtonă, e una din afară. Dar nu aceasta interesează la un volum de versuri, ci însăşi sensibilitatea debutantului şi aproximativa lui prospețime de expresie. De aceea nu voi face niciun citat în care să remarc influențele; e şi prea uşor, şi inutil. Să mergem direct la izvorul sensibilității tinerei poete şi să‑l captăm acolo unde l‑a captat ea însăşi, adică în cele mai interesante poeme. Atmosfera lor generală este o obsesie a morții şi a vieții, alternativ, în care, pare‑se, este mai puternic, mai viu instinctul vital; şi chiar teama de moarte este‑n fond un regret după viață, o chemare spre ea: «Nu ştiu cum s‑a făcut,/ Tinerețea s‑a dus, a trecut,/ Arcul sprâncenelor mele s‑a mai lăsat./ Nu mai e mândru şi încondeiat./ Ce s‑au făcut zilele răsunătoare,/ vara mea cu grâu şi cicoare?/ N‑am să caut, n‑am să‑mi aduc aminte./ Toate erau mai frumoase‑nainte.// Lumina egală/ nu m‑ademeneşte, nu mă‑nşală./ Toate fructele spre care‑am râvnit/ s‑au copt şi‑n vis din nou au înflorit.// Da. Nu ştiu cum s‑a făcut./ Pământu‑i mic şi zările‑au scăzut/ Nu se petrec minuni şi nu cad stele/ ca‑n nopțile copilăriei mele» (Nu ştiu cum s‑a făcut). Simplitatea poemei şi accentul ei de sinceritate ne cuceresc dintr‑o dată; lirismul există, ca să zic aşa, în substructură, ca ceva natural. Sau: «S‑aprinde‑n oglindă lampa bătrână/ cu picior şi bonetă de‑atlas –/ şi nu ştiu, eu povestesc, sau ea, fără glas,/amândouă cuprinse‑n lumină.// Noaptea uneori se desface uşor,/ c‑un sunet de mătase lovită sau zbor,/ trece‑albăstrind toate zările,/ până unde stau singure mările…// Dreaptă luci tinerețea mea ca o sabie/ şi fiece vis păzit de dânsa‑înflori;/ buzele mele spuneau uneori: „voi muri…”/ însă pe toate mările-aveam o corabie» (Lampa). Un intimism din care irizează nu ştiu ce nostalgie, versul sugerând mai mult decât spune în esență. Indic, pentru acelaşi fel de‑a simți şi pentru aceeași sugestie: Când cel iubit, Flori, primele trei strofe din Copilăria mea, Noapte, Primăvara. Feminitate şi poezie a fiziologiei, iată nota personală a poemelor dnei Magda Isanos; şi poate cea mai expresivă din toate este Mama, evocare a sentimentului de procreație: «Cu‑ncetul spațiul s‑a mai lărgit./ Lucrurile devenind bogate‑au sunat,/ zările cu piepturi de dor s‑au mişcat, către mine venind.// De fapt eram Cenuşăreasa, eram/ cea care poartă viața şi cântă,/ eram aproape de pământ şi frântă/ de marea mea putere ca un ram.// Priveam în tăcere pământul, zările,/ brazdele-arcuindu‑şi spinările;/ eram singură şi‑nrudită cu toate/ lucrurile blânde şi‑ntunecate.// Dac‑ar fi venit cineva şi‑ar fi zis:/ „Am hotărât să‑ți dăm coroană, vină…”,/ fruntea nu mi‑o plecam pentru altă lumină,/ inima n‑o deschideam altui vis…», în care orgoliul celei care naşte viața este atât de sacru. Ca un pandant la instinctul matern este tot atât de sincer orgolioasă şi expresivă poema Rădăcina, recunoaştere a celuilalt instinct, femeiesc, din care se hrăneşte instinctul de viață al bărbatului: «Unii dau sânge altora‑n dar./ Eu tinerețea ți‑am dat‑o, plină de har./ Am spus zilelor: nu sunteți ale mele,/ Nu vă rătăciţi printre vise şi stele.// De la douăzeci la treizeci, numărați,/ ţi‑am dat anii bogați;/ unul câte unul luminând/ calea ta, s‑au trecut curând.// Poate‑au fost flori şi s‑au stins./ Acuma s‑a făcut târziu. A nins./ Nimeni nu caută vechile cărări,/ nimeni nu plânge moarte primăveri.// Şi anii mei au fost pământ bogat./ Stejarul a crescut. Nu s‑a plecat./ Sevele acelor vise de demult/ În tine‑s biruință şi tumult.// Bătrâna rădăcină uneori/ caută muguri în pământ şi flori,/ uitând că ce‑a fost viață şi mister/ se leagănă deasupra ei, în cer». Am citat tot ce este mai personal, de‑o simplitate patetică, în lirica atât de feminină, însă fără pic de dulcegărie, a dnei Isanos; numele său trebuie reținut”.

În iunie 1943, Traian Chelariu semnează o cronică în „Universul literar” (an. LII, nr. 17) intitulată Magda Isanos: Poezii: „Magda Isanos, nume cu rezonanțe stranii pe care l‑am întâlnit, foarte modest, în câteva reviste, părea a fi una din interesantele noastre promisiuni tinere. O urmăream mai mult decât cu simpatie. Îi urmăream scrisul cu încordarea aşteptării. Şi aşteptarea ne‑a fost încununată cu una din cele mai frumoase surprize: volumul «Poezii» cu care ne‑am pomenit, căzut ca din senin, pe masa redacțională. După ce l‑am cetit şi recitit, – da, e o carte care se lasă recitită! – ne‑am convins că ne găsim în fața unei poete care ştie ce vrea şi ştie cât poate,  – în fața unei poete pe care, dacă ar fi invidioase, consurorile Anişoara Odeanu, Olga Caba, Yvonne Rossignon, – ca să nu cităm decât două sau trei grații, – ar putea‑o invidia pe bună dreptate. Numai că Magda Isanos, cu toată «influența» argheziană de care ar putea fi ispitiți unii să o acuze, are personalitate suficientă ca să i se recunoască, de la început, toate drepturile de nedependență şi, deci, şi de neinvidiere literară. Versul d-sale, prea precis tăiat ca să poată fi numit pur feminin, nu sună în vid. Magda Isanos e o autoare care scrie fiindcă are ce spune, – iară mesajul d-sale vine de departe, de la confiniile vieții şi ale morții, de la hotarul unde împărțirea veacului omenesc răsfrânge alte culori asupra lumii şi‑i restituie adevăratele ei ponderi. Magda Isanos vine de la rădăcina lucrurilor: «Vor fi şi‑atuncea ierburi şi zăpezi…/ Tu, ochi, cum ai să rabzi să nu le vezi?/ Ba nu, mai pe‑noptate‑am să mă scol,/ să dau livezii, stupilor, ocol,/ sa mângâi lemnul uşilor de‑acasă/ şi păpuşoii galbeni pe mătasă./ Dulăii vor veni să mă miroase,/ cu boturile negre, somnoroase,/ şi gudurând spinările: „stăpână, de unde vii că miroşi a țărână?”» (Întoarcere). Cele mai bune poeme ale volumului sunt Cine va cânta, Nu ştiu cum s‑a făcut, Întoarcere, Mă scald în zi, Cavalerul (de tot original!), Rădăcina, cât şi ciclul intitulat «Spital». Dotată cu toate darurile poeziei sever supravegheate şi înzestrată, mai ales, cu facultatea de a vedea mai mult decât superficialele aparențe ale zilei, Magda Isanos dispune de toate acele premise ce o hărăzesc, în special, reuşitei în baladă. Aceasta e calea spre care, ne luăm libertatea, s‑o îndrumăm. Dacă şi d-sa e de aceeaşi părere, îi prezicem mai mult decât succesul”.

530

531

Ion Nanu semnalează cartea în „Luceafărul” (serie nouă, an. IV, nr. 1, ianuarie 1944) cu o cronică intitulată Magda Isanos. Poezii, în care spune următoarele: „Magda Isanos este un nume nou în literatura noastră. Citirea volumului, intitulat simplu «Poezii», te convinge de posibilitățile reale ale poetei. Strecurându‑se agil între naivitatea albă a unor psalmi arghezieni şi tristețea poeziei bacoviene, Magda Isanos se înscrie alături de Milcu, Ioan Ciorănescu şi chiar Otilia Cazimir, cu o poezie ce caută să ascundă urâțenia lumii sub văl argintat. Aceeaşi dorință comună de a trăi, dorința străbătută de presentimentul morții. Uneori poezia izbucneşte ca un imn al vieții, panteist şi angelic, plutind naiv în candori stilizate ca să recadă obosit, din euforia bolnavă de o clipă, în deznădejdea iremediabilă a presimțirii sfârşitului inevitabil. «Soare de‑aramă, zeu popular printre plante/ Priveşte oastea noastră‑ndrăzneață;/ Ici acolo aerul e rumen de tot printre ramuri/ Ca viitoarele fructe acolo vor sta…/ Nu moarte, desigur, nu moarte / Pomilor tineri în dimineața de Marte» (Pomii cei tineri). Rugăciune şi strigăt după viața ce vrea să‑i părăsească firavul trup găsim în poezia intitulată simbolic «Solii pământului». «În cameră se făcuse iar ceață./ Melcii urcau din verdeață./ La temeliile râului, jos,/ Mirosea ca‑n pădure frumos./ S‑auzeau ghețurile pornite/ Mugind ca nişte cârduri de vite,/ Şi zânele vorbeau de înviere./ Piticii mi‑aduceau giuvaiere, /Inele, cupe, hangere/ Se prăvăleau în umbra din unghere./ De ramuri şi flori,/ Eram plină până‑n subțiori./ N‑ai să zbori, suflete, n‑ai să zbori – /Strigam şi hohoteam uneori.»

Poezia face parte din ciclul «Spital». Este o poezie de atmosferă, febră, viziuni sfinte, morți timpurii şi mai ales dor după viața ce se duce. Câteodată titlurile sugerează categoric acest lucru. «Viață, nu mă părăsi» este o rugă gingaşă, melopee dureroasă şi imputare timidă. Uneori poeta se amăgeşte singură în speranța că totuşi nu va muri. Alteori jocul cu moartea şi de‑a moartea ia forme proteice:/ În glumă pun mâinile mele pe piept şi zic:/ Viața e stinsă de mult, viața e stinsă.» Teama de moarte este înlăturată feminin prin surâs şi imagini. Problema nerezolvată a morții este prinsă miniatural, suav şi cu grație uneori. Intimismul învăluie necontrastant moartea alături de viață. Antropomorfismul poeziei Magdei Isanos este exprimat în echivalente formale juste ce se susțin prin simplitatea imaginilor: «S‑aprinde‑n oglindă lampa bătrână,/ cu picior şi bonetă de‑atlas/ şi nu ştiu, eu povestesc, sau ea, fără glas,/ amândouă cuprinse‑n lumină.// Noaptea uneori se desface uşor,/c‑un sunet de mătasă lovită sau zbor,/ trece‑albăstrind toate zările,/ până unde stau singure mările…// Dreaptă luci tinerețea mea ca o sabie/ şi fiece vis păzit de dânsa‑nflori;/ buzele mele spuneau uneori: „voi muri…”/ însă pe toate mările‑aveam o corabie». Izolată, în lumea pământească atât de rea, poeta reia motivul învingerii morții, rezolvându‑l folcloric. Visându‑se îngropată la marginea cimitirului, lângă bunic, uitând de toate şi ținându‑i de urât în nopțile lungi de iarnă, din oasele şi carnea putrezită, vor răsări flori în primăvară, la fel ca şi din ochii cântați în poezia populară: «Şi‑oi scoate‑n chip de floare, din pământ,/ Obrazul tinereții de‑altădată,/ Să‑l ardă soare şi să‑l bată vânt,/ Voioasă să şi‑l prindă‑n păr o fată» (La marginea cimitirului). Simbolistă din seria sentimentală, Magda Isanos se mulțumeşte să perceapă natura şi să o evoce senzorial, fără să intelectualizeze. Priveşte cu uimire minunile fugare ale firii şi cântă pomii tineri, păsările, diminețile clare de primăvară «scăldându‑se în zi, ca un copil în râu». Transfigurează până şi sfârşitul urât al vieții, rugându‑se de îngerul luminii ca ultima clipă: «să fie cu soare, să treacă repede». Poemul ultim al femeii «care iubea primăvara» nu‑i decât amăgirea existenței – dureros de pieritoare – cu răgazul efemer al primăverii, premergător deznodământului. Resemnarea lucidă, de martiră, are nuanțe de peisaj medieval, păstrând urme de păgânism panteist. Detaşarea chinuită de viață e sublimare şi sfințire a poporului sânge scurs. Moartea în primăvară, cântată de poetul Adrian Maniu, în poezia Flori ucise de ger prin versurile: «S‑a revărsat iarna în primăvară/ Aducând doliu, în albă jale,» scoboară de la simbol la confidență personală: «O, ridicați‑mă încă între perne, oameni ciudați,/ fără chipuri şi fără umbră./ Văd soarta mea sumbră/ în ochii voştri solemni./ Să nu mă‑ndemni/ să mă închin, părinte./ Picăturile sângelui meu sunt sfinte/ Să mergem, tovarăş al tinereții/ din anotimpul privighetorilor,/ stăpânul tuturor florilor vieții». Profunzimea gravității lirice stă la baza filigranelor poetice ale Magdei Isanos, formând rezistența poeziei. Credem în talentul real al poetei”. Cronicile apar şi după moartea poetei. Al. Popovici publică în „Revista Fundațiilor Regale” (an. XI, dec., nr. 12, 1944) un text La moartea Magdei Isanos: „În primăvara 1943, poeta, de altfel cunoscută, îşi scotea volumul intitulat «Poezii». Toți acei care cunoşteau activitatea încununată de succes a tinerei ieşene şi‑au întărit, odată mai mult, convingerea în talentul dovedit prin diferitele publicații. O fire sensibilă, aproape bolnăvicioasă, cu o teamă, poate instinctivă de moarte, pe care o implora să‑şi întârzie sosirea – poeta cânta intimitatea, florile pe care le vedea în interiorul lor, în fibrele lor intime; cânta fructele, privindu‑le culoarea şi mai ales făcea poezia bolnavă, a spitalului, a febrei, lucru curios şi rar la altă femeie poetă, înaintea ei. Cânta îngerii, poate

532

cu o reminiscență din Otilia Cazimir, totuşi cu o notă personală; femeia, pe Maica Domnului; păsările şi altele. Se simte focul morții care vibrează în toate poeziile ei. «Uneori în diminețile clare/ mă uit drept în zare râzând/ şi nu pot crede c‑am sa mor în curând;/ viața mea sună înalt fără‑ntristare.» Primăverile, copacii în floare dovedesc oarecum însuşirea ticurilor teodoriene. Nu trebuie să trecem însă cu vederea feminitatea şi sensibilitatea bolnăvicioasă, care de multe ori se vrea realizată sub orice formă. În transformare, în creşterea fructelor şi a zarzavaturilor poeta atinge viitorul, trece dincolo de formele reținute: «Ce‑a fost de mult am uitat./ Poate‑am dormit şi‑am visat./ În bulbii de morcov şi cepe/ e încă un vis care‑ncepe». Poeta, în tinerețea ei, simte viața care trece prea repede; cântecele ei sunt chemări pentru viață şi moarte. Florilor le găseşte legături strânse cu moartea prin morți: «Astfel, în flori îşi deschid morții fereştile…». Poezia Magdei Isanos este, în primul rând, o poezie umană, deşi cu teamă de moarte, poezia vieții cotidiene. Mai presus de toate, Magda Isanos este una din marile noastre poete tinere. Rândurile scriitorilor ieşeni, micşorate din nou, încearcă o grea lovitură prin moartea departe de oraşul atât de drag tinerei poete. Credem că dincolo de toate consolările aduse soțului Eusebiu Camilar, fetiței lor, Magda Isanos va trăi prin ea şi talentul ei în mijlocul cetății noastre de vise”.

Cântarea munților (1945) „Cântarea munților” este un volum postum, apărut la Editura Fundațiilor Regale. Culegerea însumează 31 de titluri. Sumarul este alcătuit de autoare înainte de moarte în vederea publicării unui volum. Volumul a fost semnalat de Alexei Bihoreanu, Magda Isanos, Cântarea munților, în „Era nouă”, nr. 328, 1945; Dan Petreşincu, O mare poetă: Magda Isanos, în „Dreptatea nouă”, nr. 129, 1945; Alexandru Piru, Cântarea munților, în „Tinerețea”, nr. 20, 18 noiembrie 1945; Mihai Beniuc, prezentare la volumul Magdei Isanos, Cântarea munților. Poeme, Ministerul artelor, Bucureşti, 1945; Ion Călugăru, Cântarea munților. Poeme de Magda Isanos, în „Scânteia”, nr. 389, 26 noiembrie 1945; Ieronim Şerbu, Magda Isanos. Cântarea munților, în „Veac nou”, nr. 52, 1 decembrie 1945; Petru Vintilă, Cântarea munților (cronică), în „Luptătorul bănățean”, nr. 405, 1946; Camil Baltazar, Madga Isanos – poetă luptătoare, în „Revista Fundațiilor Regale” (serie nouă), an. XIII. nr. 6, iunie 1946; George Demetru Pan, Magda Isanos. Cântarea munților, în „Spectator”, nr. 98, 1946; Ştefan Popescu, Cântarea munților, în „Revista literară”, nr. 4, 1946, B. Sava, Magda Isanos. Cântarea munților, în „Moldova liberă”, nr. 382, 1946; Şerban Cioculescu, Magda Isanos. Cântarea munților, în „Adevărul”, nr. 16562, 1946; Viorica Constantinescu, Cântarea munților. Poeme de Magda Isanos, în „Înainte”, nr. 578, 1946; Laurențiu Fulga, Cântarea munților (cronică), în „Glasul armatei”, nr. 42, 1946. Printre primele ecouri este cronica semnată de Ion Călugăru, Cântarea munților. Poeme de Magda Isanos în „Scânteia” (nr. 389, 26 noiembrie 1945): „Magda Isanos a fost o tânără poetă, moartă înainte de a‑şi fi dat întreaga măsură a talentului. Volumul «Cântarea munților» înfățişează o seamă din poemele publicate în ziarele şi revistele anului din urmă şi recitate pe la şezătorile cu participație intelectuală numeroasă. Magda Isanos este un nume cunoscut şi prețuit, iar lirica ei e socotită ca reprezentând un moment al realizărilor a