Integrarea Profesională A Persoanelor Cu Cerințe Speciale În Muncă [PDF]

Zitiervorschau

1

Master: Formarea psihologilor in psihologia muncii transporturilor si serviciilor Integrarea profesională a persoanelor cu cerințe speciale în muncă Anul II, semestru II Curs 1. Delimitări conceptuale privind integrarea persoanelor cu cerinţe speciale Societatea umană, prin ritmul şi dinamica sa specifică de evoluţie a determinat instituirea unor comportamente extrem de variate atât la nivel individual dar mai ales la nivel colectiv, pe de o parte, iar pe de altă parte, achiziţiile sale în planul cunoaşterii, al tehnologiei, au determinat acordarea unei atenţii considerabile faţă de acele persoane, care din diverse motive, au probleme la nivelul adaptării. Astfel, au fost constituie moduri concrete prin care individul să poată să depăşească dificultăţile apărute în procesul de adaptare; pentru ca aceste modalităţi să se raporteze şi particularizeze, ulterior, la grupuri, micile comunităţi etc. Odată cu constituirea sistemelor administrative fenomenul de ajutorare s-a etatizat, astfel că, la prima vedere putem vorbi de asistenţa socială ca o activitate de întrajutorare a oamenilor pentru ca aceştia să-şi rezolve o serie de probleme cu caracter social. La ora actuală, ca urmare a concepţiei ce stă în spatele procesului de întrajutorare rezultată în special prin promovarea drepturilor fundamentale ale omului, integrarea persoanelor cu cerinţe speciale implică prin susţinere şi protecţie, corecţie şi reabilitare şi raportarea la nevoile sociale ale acestora. Conceptul de ”nevoie socială” este dezbătut de specialiştii din domeniu sferei sociale, el comportând numeroase abordări. De cele mai multe ori, nevoia socială a fost asimilată cu trebuinţa socială. . L. C. Johnson, în 1983, considera trebuinţa socială ”drept ceea ce este necesar pentru fiecare persoană sau sistem social ca să funcţioneze în limita unor aşteptări rezonabile într-o anumită situaţie”; prin aceasta raportând-o la conceptul de normalitate socială, care comportă la rândul lui condiţionare social istorică în sensul că, ceea ce era considerat în afara trebuinţei acum o perioadă de timp, acum devine aşteptare rezonabilă. O abordare interesantă a nevoii sociale este aceea prin care aceasta este considerată a fi o condiţie ce trebuie îndeplinită pentru ca actorul social să poată trăi sau să poată supravieţui. Astfel, nevoia socială se diferenţiază net de dorinţă şi de aspiraţie, prin faptul că acestea sunt marcate de subiectivism şi ca atare nu pot să fie luate în considerare ca realităţi măsurabile într-un mod standardizat.

2

Specialiştii au căutat, aşa cum se constată modalităţi obiective de a defini nevoia socială. Pe lângă aceste modalităţi obiective, nu trebuie neglijată maniera subiectivă de a defini nevoia socială, manieră care se face prin identificarea nevoii sociale cu cea de dorinţă şi se face plecându-se de la constatarea că, foarte puţine nevoi umane se constituie ca necesităţi vitale. În acest sens cercetările au relevat faptul că, cea mai mare parte a nevoilor provine din cultură, adică dintr-o normalitate construită şi nu naturală. Exceptând nevoile primare (alimentare, a apei, a adăpostului, a aerului) toate celelalte nevoi construite sunt proiectate subiectiv. Astfel, prin combinarea modalităţilor de definire a nevoii sociale, s-a ajuns la a considera nevoia umană ca ”diferenţa dintre starea ideală a unui sistem social şi starea lui reală”. Această definiţie nu face decât să sublinieze caracterul complex al nevoii umane şi mai mult decât atât să lase posibilitatea de a fi puse în evidenţă caracteristicile sale. Cercetările în domeniu au identificat o serie de caracteristici ale nevoii sociale, caracteristici ce se regăsesc indiferent de ”purtătorul” ei, de domeniul din care se relevă sau de contextul social istoric în care se manifestă. Aceste caracteristici sunt:  Subiectivitatea. Această caracteristică reflectă faptul că, nici o nevoie nu există independent de un subiect uman. Exprimată sau neexprimată, nevoia este resimţită, de către un individ, ca o lipsă sau o insuficienţă a unui bun, de cele mai multe ori material, ca un decalaj între aşteptări şi realitate, ca o aspiraţie către un nivel de viaţă mai ridicat, etc;  Caracter de necesitate. Pe măsură ce nevoia apare, aceasta se impune individului care declanşează acţiunea de căutare a satisfacţiei; indiferent dacă aceasta îşi are sursa în natura umană sau în rigorile sau obiceiurile sociale nevoia socială trebuie satisfăcută. Satisfacerea unei nevoi sociale poate fi amânată, dar nu poate fie eliminată fără a produce consecinţe grave în funcţionarea individului, care pot afecta, în funcţie de natura nevoii chiar integritatea individului.  Plasticitate. Modelându-se fie după condiţiile individuale, fie după cele ale mediului natural sau social, nevoia socială devine plastică. Ea este un concept elastic şi relativ, care apare, dispare, reapare, evoluează şi se transformă sub influenţa unei complex factorial: dezvoltare socială urbanizare, culturalizare; se rafinează permanent  Nevoia nu apare izolat, fără legătură cu ansamblul nevoilor, trebuinţelor unui actor social. Nevoile se cer a fi satisfăcute şi se nasc din satisfacţii. Ele coexistă, se

3

generează, se stimulează sau se inhibă reciproc, se

organizează în diverse

configuraţii ierarhice. În strânsă corelaţie cu nevoia socială, este discutată disabilitatea. Dizabilitatea este o stare socială și nu o condiție medicală . În ceea ce privește o definiție a dizabilității la nivel național trebuie menționat faptul că în legislația românească este încă prezentă sintagma de “persoană cu handicap” în locul sintagmei de “persoană cu dizabilitate”. Legea numarul 448 din 6 decembrie 2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, modificată și completată în septembrie 2010, cea mai importantă lege în domeniul dizabilității – reglementează în privința persoanelor cu handicap, nu a persoanelor cu dizabilități.

Conform legii amintite mai sus, ”persoanele cu

handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale și / sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integrării și incluziunii sociale”. În momentul de față, noile tendințe pe plan mondial impun termenul de “persoană dizabilitată” (de către societate) în locul celei de “persoană cu dizabilități”, tocmai pentru a sublinia faptul că dizabilitatea nu este un atribut al persoanei ci este un atribut al relației persoană – mediu. Mediul neadaptat este cel care “dizabilitează” o persoană datorită barierelor arhitecturale pe care acesta le întâmpină. Potrivit dizabilitatea

Organizatiei

Internaționale

a

Persoanelor

cu

Dizabilități

(DPI),

este definită ca fiind “rezultatul interacțiunii dintre o persoană care are o

infirmitate și barierele ce țin de mediul social și atitudinal de care ea se poate lovi”. Organizația Mondială a Sănătății propune următoarea definiție a dizabilității: “Dizabilitatea este reprezentată de orice restricție sau lipsă (rezultată în urma unei infirmități) a capacității (abilității) de a îndeplini o activitate în maniera sau la nivelul considerate normale pentru o ființă umană”. La nivelul Uniunii Europene, dizabilitatea este văzută ca o problemă a întregii societăți. Aceasta presupune pregătirea și adaptarea continuă în toate sferele vieții, pentru primirea și menținerea acestor persoane în curentul principal al vieții sociale. Gradele de handicap sunt: uşor, mediu, accentuat şi grav. Tipurile de handicap sunt: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare. Modele și clasificări ale dizabilității. Ultimele decade au marcat o schimbare importantă în ceea ce priveşte politicile publice privind persoanele cu dizabilităţi la nivel

4

global. Modelul medicalizat, predominant în întreaga Europă până în anii ’80, axat pe recuperare medicală şi asigurarea pasivă a unui venit minim financiar, a fost înlocuit cu o paradigmă bazată pe dreptul la şanse egale, nondiscriminare şi participare. Modelul social promovat de grupurile pentru drepturile civile ale persoanelor cu dizabilităţi, practic, face trecerea de la blamarea exclusivă a limitărilor fizice, intelectuale sau de altă natură ale persoanelor individuale către o analiză critică a mediului fizic şi social şi a limitărilor impuse de societate asupra anumitor grupuri sau categorii de persoane. Prin urmare alături de conceptul de “persoană cu dizabilităţi” trebuie tratate şi barierele externe (“disabling society”). Modelul Medical al Dizabilităţii: În cadrul modelului medical, dizabilitatea este înţeleasă ca fiind o problemă individuală, cauzată direct de boală, traumă sau orice altă stare de sănătate care necesită îngrijire medicală oferită ca tratament individual de către profesioniști. Dacă o persoană are o infirmitate vizuală, de mobilitate sau auditivă de exemplu, incapacitatea sa de a vedea, merge sau auzi, este percepută ca fiind dizabilitatea sa personală. Modelul medical este uneori, de asemenea, cunoscut drept “modelul tragediei personale” pentru că priveşte dificultăţile prin care trec persoanele cu infirmităţi, ca fiind provocate de modul în care sunt formate trupurile lor şi de experienţa pe care o au în a face anumite lucruri. Conduita dizabilității are ca scop vindecarea sau adaptarea și schimbarea comportamentului pacientului, iar îngrijirea medicală devine subiectul principal, iar la nivel politic de bază este reformarea politicii de îngrijire. Modelul Social al Dizabilităţii: Acest model a fost creat chiar de către persoanele cu dizabilitaţi. El s-a constituit în primul rând într-un rezultat al răspunsului pe care societatea l-a dat nevoilor lor, dar şi ca urmare a experienţelor trăite de ele în cadrul sistemului sanitar si de asigurări sociale care le determină să se simtă izolate şi oprimate din punct de vedere social. Negarea şanselor, restricţionarea alegerii şi a autodeterminării precum şi lipsa controlului asupra sistemelor de sprijin din viaţa lor le-au determinat să pună la îndoială

prezumţiile

subiacente

care

asigurau

dominaţia tradiţională a modelului

medical. În cadrul modelului social, dizabilitatea este înţeleasă ca fiind o relaţie inegală în cadrul unei societăţi în care nevoilor persoanelor cu infirmităţi li se acordă adesea prea puţină atenţie sau deloc. Acest model consideră dizabilitatea ca fiind, în principal, o problemă creată social şi o chestiune care ţine în primul rând de integrarea individului în societate. Dizabilitatea nu este un atribut al unui individ, ci un complex de condiţii create de mediul social. (Ivan Puiu). Un al treilea model este cel biopsihosocial adoptat de OMS (Organizația Mondială a

5

Sănătății) și care constituie un cadru integrant al modelului medical și social în ceea ce privește incapacitatea. Acest model pleacă de la premisa că nici unul din primele două modele nu oferă o abordare completă a problemei. În modelul biopsihosocial, incapacitatea este abordată ca o interacțiune între factori biologici, psihologici și sociali. Clasificarea internatională a funcționării, dizabilității și sănătății (CIF) adoptată de OMS în 2001 tratează problema dizabilității prin prisma unei abordări care recunoaște factori sociali, factori demografici, factori comportamentali în analiza dizabilității. Căutarea unei definiții unitare pentru persoanele cu cerințe speciale, care să fie riguroasă dar care să nici nu stigmatizeze a constituit una din preocupările principale din ultimii ani. În Clasificarea Internaţională a Handicapului (CIH), iniţiată în lucrările savantului epidemiolog din Manchester, Philip Wood, handicapul era definit ca o consecinţă a maladiilor asupra persoanei şi era analizat în trei planuri: deficienţă (infirmitate) – alterarea unei structuri sau a unei funcţii psihologice, fiziologice sau anatomice; incapacitate – reducerea parţială sau totală de îndeplinire într- un mod normal a unei activităţi; dezavantaj social sau handicap – consecinţa deficienţei sau incapacităţii asupra posibilităţilor de incluziune socială, şcolară sau profesională; dezavantajul este rezultanta interacţiunii dintre persoana cu deficienţă sau incapacitate şi mediul ambiant. Această abordare a stat la baza elaborării Clasificării Internaţionale a funcţionalităţii, dizabilităţii şi sănătăţii (CIF), adoptată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) în anul 2001, care a înlocuit vechea clasificare CIH. Abordarea tradiţională a handicapului – ca o caracteristică individuală a handicapului,

cu

accentul

persoanei, pe

a

fost

înlocuită

cu

abordarea

socială

a

condiţiile defavorizante, neadaptate ale mediului şi

societăţii, care stau la baza discriminării şi accesibilităţii reduse la drepturile generale ale omului şi care condiţionează dezavantajul şi handicapul social. Modelul tradiţional medical (de la etiologie – la patogenie – la manifestări clinice) este absolut insuficient şi inutil în evaluarea medico-socială a pacientului cu probleme complexe, a stărilor care nu pot fi tratate sau prevenite. Pe parcursul mai multor ani, cu participarea unui grup de experţi din mai multe ţări, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a elaborat şi, în septembrie 2007, a publicat versiunea Clasificării Internaţionale a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii pentru copil şi adolescent (tânăr) (CIF- CA), clasificarea CIF din 2001 neacoperind necesităţile de evaluare a funcţionalităţii şi dizabilităţii copilului şi adolescentului. Clasificările Internaţionale ale funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii (CIF şi CIF-CA)

6

pun accent pe participare şi funcţia păstrată, nu pe incapacitate şi restricţie, ţin cont de factorii de mediu, cuprind domenii de sănătate şi domenii asociate sănătăţii. Între abordările CIH şi CIF există câteva deosebiri. CIH se referă la deficiență, incapacitate și dezavantaj, iar CIF se referă la deficiență, activitate, participare și factori de mediu. CIF nu se referă doar la persoanele cu dizabilităţi, ci la toţi oamenii. Aceste clasificări au un rol important şi în reducerea folosirii multitudinii terminologice şi de etichetări, deseori peiorative, cum ar fi persoană: anormală, debilă, deficientă, dezavantajată social, deviantă, handicapată, idioată, malformată, mutilată, paralizată, invalidă etc. Clasificarea Internaţională a funcţionalităţii, dizabilităţii şi sănătăţii este şi un instrument de realizare a drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, dar şi o metodă valoroasă în standardizarea stărilor de sănătate, unificarea abordărilor de diagnostic şi de evaluare a stărilor de sănătate şi a funcţionalităţii. CIF a fost adoptată la 22 mai 2001, după cinci ani de consultanţă internaţională şi verificare în practică. Aici cuvântul dizabilitate este folosit ca un termen general pentru afectări, limitări de activitate sau restricţii de participare. Sunt, de asemenea prezentaţi şi factorii de mediu corelaţi la tulburările de sănătate, astfel, se face posibilă elaborarea unui profil privind funcţionarea, dizabilitatea şi sănătatea unei persoane în mai multe domenii. În CIF se foloseşte un limbaj standardizat, care permite o comunicare eficientă în plan mondial în contextul diferitor discipline. CIF completează Clasificarea Internaţională a Bolilor (CIB), astfel aceste două clasificări pot fi folosite concomitent, CIB oferind cadrul etiologic, iar CIF – cel al funcţionalităţii şi dizabilităţii. Toate aceste preocupări vizează în esenţă integrarea persoanelor cu disabilităţi. Integrarea semnifică faptul că, relaţiile dintre indivizi sunt bazate pe o recunoaştere a integrităţii lor, a valorilor şi drepturilor comune ce le posedă. Când lipseşte recunoşterea acestor valori, se instaurează alienarea şi segregarea între grupurile sociale. Nirje spune că, „integrarea înseamnă să ţi se permită să fii capabil să fii tu însuţi printre ceilalţi“. Integrarea se referă la „relaţia care se instaurează între individ şi societate“ (Nirje,B.,1976). Integrarea se realizează pe mai multe nivele, de la simplu la complex. Aceste nivele sunt următoarele: 1. integrarea fizică 2. integrarea funcţională 3. integrarea socială

7

4. integrarea personală 5. integrarea societală 6. integrarea organizaţională 1. Integrarea fizică, permite persoanelor cu handicap satisfacerea nevoilor de bază ale existenţei şi realizarea ritmurilor specifice vieţii. Prin integrarea fizică, se asigură construirea locuinţelor în zone rezidenţiale, organizarea claselor şi grupelor în şcoli normale, profesionalizarea în domenii diverse (existenţa unor profesiuni şi locuri de muncă pentru persoanele cu handicap), şi petrecerea timpului liber, în condiţii obişnuite. 2. Integrarea funcţională, se află în prelungirea celei fizice. Ea se referă la asigurarea funcţionării persoanei în mediul înconjurător, prin folosirea tuturor facilităţilor şi serviciilor, pe care acesta le oferă (ex. folosirea mijloacelor de transport în comun, restaurante, hoteluri etc.). 3. Integrarea socială, se referă la ansamblul relaţiilor sociale dintre indivizii cu handicap şi normali, indivizi sau grupuri sociale cu care aceştia se intersectează (vecini, colegi de serviciu, membri ai comunităţii). Aceste relaţii sunt influenţate de atitudinile de respect şi stimă, pe care trebuie să se bazeze şi pe modul de interacţiune între indivizii normali şi cu handicap. 4. Integrarea personală, este legată de dezvoltarea relaţiilor de interacţiune cu persoane semnificative, în diversele perioade ale vieţii. Aici sunt incluse categorii de relaţii diverse, în funcţie de vârsta subiectului. De exemplu, pentru un copil relaţiile cu parinţii, rude, prieteni; pentru adult relaţiile cu rude, prieteni, soţ/soţie şi copiii sunt importante în acea prioadă a existenţei. Un copil mutat din familia de apartenenţă, este traumatizat prin segregare şi pierde elemente esenţiale ale integrării personale. Un adult, care nu se poate muta din casa părinţilor şi nu poate duce o existenţă independentă, conform vârstei, pierde aspecte esenţiale legate de integrarea personală. La fel se întâmplă şi cu un adult privat de la căsătorie, acesta suferă integrarea sa personală. Rezultă că, pentru o integrare eficientă, se impun anumite condiţii, şi anume, pentru un copil existenţa unor relaţii cât mai apropiate cu familia, iar pentru un adult, asigurarea unei existenţe demne, cu relaţii diverse în cadrul grupurilor sociale din comunitate. 5. Integrarea societală, se referă la asigurarea de drepturi egale şi respectarea autodeterminării individului cu handicap.

8

Adesea, grupurile de persoane cu handicap sunt tratate diferit faţă de ceilalţi cetăţeni, integrarea lor nefiind respectată. Programele şi deciziile persoanelor cu handicap trebuie să le aparţină în totalitate. Posibilităţile de exprimare la nivel de grup, este necesar să fie respectate, la fel cu cele ale celorlalte grupuri sociale. 6. Integrarea organizaţională, se referă la formele şi structurile organizatorice, care sprijină integrarea persoanelor cu handicap în interiorul societăţii (asigurând, în acelaşi timp, celelalte forme de integrare). Se recomandă ca, serviciile publice generale să fie organizate în aşa fel, încât să răspundă nevoilor tuturor indivizilor din societate. În situaţiile când, specializarea serviciilor solicitate, nu poate fi asigurată în interiorul serviciilor obişnuite sau când nu există serviciile necesare în cadrul celor generale, serviciile speciale trebuie dezvoltate şi modelate după caracteristicile serviciilor generale şi aliniate, pe cât posibil, la standardele acestora. În concluzie, transpunerea în practică a integrării, necesită desfăşurarea unui sistem de acţiuni închegat, din domenii diverse, psihologic, pedagogic, sociologic, asistenţei sociale, organizatoric, juridic şi politic. Acţiunile respective trebuie desfăşurate, încăpând de la nivelul individual, până la cel social, urmărindu-se, în final, schimbarea societăţii pe ansamblu şi transformarea ei într-o societate capabilă să asigure integrarea persoanelor cu cerinţe speciale în interiorul ei.

2.

Evoluția politicilor europene în domeniul ocupării forței de muncă

Tratatul de la Amsterdam (1997) a introdus prevederi referitoare la politica de ocupare şi de protecţie socială. Astfel, statele membre trebuie să colaboreze pentru dezvoltarea unei strategii comune în domeniul ocupării, în vederea promovării unei forţe de muncă bine pregătite profesional şi adaptabile şi a unei pieţe a muncii receptive la schimbările economice. Politicile statelor membre în domeniul ocupării trebuie să contribuie la atingerea obiectivelor privind dezvoltarea durabilă a economiei, un grad înalt de ocupare şi de protecţie socială, egalitate de şanse între bărbaţi şi femei, un grad înalt al competitivităţii economice, creşterea şi calităţii vieţii precum şi coeziunea economică şi socială. De asemenea, politicile în domeniul ocupării trebuie să fie în concordanţă cu liniile directoare ale politicilor economice făcându-se astfel, în textul acestui tratat, o legătură

9

directă între ocupare şi economie. În urma introducerii, în cadrul Tratatului de la Amsterdam, a acestor prevederi privind ocuparea, statele membre au organizat în Luxemburg (1997 - Procesul Luxemburg) o întâlnire dedicată exclusiv ocupării în cadrul căreia fost iniţiată Strategia Europeană pentru Ocupare care consacră principiul colaborării între statele membre în acest domeniu. Strategia Europeană pentru Ocupare constituie răspunsul Uniunii Europene la problemele identificate pe piaţa muncii în Europa la jumătatea anilor 1990. Consecinţele nivelului persistent ridicat al şomajului asupra societăţii şi economiei, au determinat ample dezbateri în cadrul întâlnirii de la Luxembourg (1997). În urma discuţiilor s-a stabilit de comun acord faptul că şomajul reprezintă o problemă la nivel european, o problemă ce ar putea fi abordată prin elaborarea unei strategii şi prin intervenţii comune din partea tuturor Statelor Membre. După prima întâlnire de la Luxemburg au fost organizate şi alte reuniuni în care s-au stabilit orientările de bază ale Strategiei Europene pentru Ocupare precum şi relaţia dintre politicile de ocupare şi alte politici comunitare. Dintre aceste întâlniri, cele mai importante pentru evoluţia Strategiei Europene pentru Ocupare sunt cele de la Cardiff (1998 - Procesul Cardiff - reforma economică şi piaţa internă), Koln (1999), Lisabona şi Stockholm (2000), Barcelona (2002). Întâlnirea de la Lisabona a avut o importanţă deosebită deoarece a stabilit obiectivul strategic pentru următorul deceniu, astfel: Uniunea Europeană să devină cel mai dinamic şi competitiv spaţiu economic bazat pe cunoaştere din lume, capabil să realizeze o creştere economică durabilă cu locuri de muncă mai multe şi mai bune şi o coeziune socială sporită. Un element foarte important pentru implementarea Strategiei Europene pentru Ocupare îl constituie Fondul Social European care reprezintă principalul instrument financiar pentru acţiuni structurale al Uniunii Europene. Fondul Social European finanţează acele acţiuni ale statelor membre care au ca scop prevenirea şi combaterea şomajului, dezvoltarea resurselor umane şi integrarea pe piaţa muncii, egalitatea de şanse pentru bărbaţi şi femei, dezvoltarea durabilă şi coeziunea economică. În cadrul Consiliului de Primăvară 2003, Comisia Europeană a stabilit un grup de lucru operativ - Taskforce European - în domeniul ocupării, prezidat de Wim Kok, fost prim-ministru al Olandei. Recomandarile Consiliului din 2004 au fost structurate în jurul celor 4 priorități de acțiune identificate de acest taskforce. Aceste priorităţi de acţiune sunt: 1. Creşterea adaptabilităţii lucrătorilor şi a întreprinderilor prin: Promovarea

10

flexibilităţii combinată cu securitatea pe piaţa muncii, Facilitarea dezvoltării afacerilor, Asigurarea de salarii

corelate

cu

costurile

muncii,

Anticiparea

şi

rezolvarea

problemelor datorate restructurării economice, Transformarea muncii nedeclarate în ocupare reglementată. 2. Atragerea cât mai multor persoane pentru a intra şi a rămâne pe piaţa muncii: transformarea muncii într-o opţiune reală pentru toţi prin: Întărirea politicilor active pe piaţa muncii (PAPM), Valorizarea muncii, Creşterea participării femeilor, Realizarea de strategii cuprinzătoare pentru îmbătrânirea activă, Promovarea integrării emigranţilor şi a grupurilor dezavantajate. 3. Creşterea nivelului şi efectivităţii investiţiei în capitalul uman şi în învăţarea pe parcursul întregii vieţi prin: Elaborarea de strategii privind învăţarea pe parcursul întregii vieţi şi investiţia în capitalul uman, Participare pe scară largă şi furnizare de educaţie şi formare profesională, Reducerea numărului de elevi care abandonează timpuriu şcoala. 4. Asigurarea implementării efective a reformelor printr-o mai bună coordonare prin : Constituirea de parteneriate pentru reforme, Definirea ţintelor şi angajamentelor naţionale, Proporţionalitate, transparenţă şi efectivitate în alocarea resurselor financiare, Dezvoltarea învăţării reciproce. În 22-23 Martie 2005 a avut loc la Bruxelles Consiliul European de primăvară. La cinci ani de la lansarea Strategiei Lisabona, s-a desfăşurat o nouă reuniune a şefilor de stat/guvern ai ţărilor UE. Reuniunea a prezentat o însemnătate deosebită pentru construcţia europeană, ea având ca misiune principală să revigoreze proiectul ambiţios de creştere a competitivităţii economiei europene, lansat în anul 2000, cunoscut sub denumirea de Procesul Lisabona. S-a considerat esenţială relansarea Strategiei Lisabona și re-orientarea priorităţilor în direcţia promovării dezvoltării economice şi a locurilor de muncă mai multe şi mai bune, ca şi condiţii obligatorii pentru consolidarea Modelului Social European, coeziunii sociale şi dezvoltării durabile. Astfel, Europa trebuie să actualizeze baza pentru competitivitate, să crească potenţialul de dezvoltare şi să consolideze coeziunea socială, toate acestea prin punerea accentului pe cunoaştere, inovare şi optimizarea capitalului uman. Relansarea Strategiei se realizează în jurul a două mari obiective: realizarea creşterii economice, crearea de locuri de muncă şi a trei mari axe:

cunoaşterea şi inovaţia (ca

motoare ale creşterii economice), crearea unui spaţiu atractiv pentru investiţii şi forţa de muncă, realizarea coeziunii sociale prin intermediul creşterii economice şi ocupării forţei de muncă.

11

Noua strategie EU-Disability Strategy for 2010-2020 şi UN Convention on the Rights of Persons with Disabilities au pus în discuţie : promovarea protecţiei, asigurarea integrală şi egală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor cu dizabilităţi, a respectului pentru demnitatea lor inalienabilă (prin iniţierea acţiunilor de angajare în muncă, a legislaţiei adecvate, garantării/asigurării de drepturi şi facilităţi). Strategia se axează pe eliminarea barierelor prin opt domenii de acțiune principale: accesibilitate, participare, egalitate, ocuparea forței de muncă, educație și formare, protecție socială, sănătate, acțiune externă. 3. Cadrul legislativ adoptat în România privind protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap Potrivit Art.50 din Constituția României “persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinţilor și tutorilor.” În acest context, prin H.G. nr.1175/2005 România a promovat un instrument cadru de planificare a planificare a politicilor și programelor sociale în favoarea persoanelor cu handicap prin Strategia Națională pentru protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006 – 2013- Șanse egale pentru persoanele cu handicap către o societate fără discriminări. Această strategie se dorește a fi continuată

și dezvoltată prin Strategia privind

incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități 2014-2020- Politicile sociale – de la “reabilitarea” individului la reformarea societății ce are ca și grup țintă acele persoane care au dreptul la protecție socială specialăm adică "... acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale și/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integrării și incluziunii sociale....copii și adulți cu handicap, cetățeni români, cetățeni ai altor state sau apatrizi, pe perioada în care au, conform legii, domiciliul ori reședința în România”. (Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicata, art. 2, alin. 1 și 2). Strategia privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități 2014-2020- Politicile sociale – de la “reabilitarea” individului la reformarea societății dorește și încearcă să preia și să implementeze coordonatele Strategiei Europene pentru persoanele cu dizabilități 2010-

12

2020 – Un angajament reînnoit pentru o Europă fără frontiere, dar și cerințele cuprinse în documentele Organizației Națiunilor Unite și ale Uniunii Europene, demonstrând astfel asumarea de către statul român a obligațiilor ce îi revin ca stat membru al acestor organizații. Potrivit legii nr.448/2006 republicată în 2008, persoanele cu handicap sunt „acele persoane cărora, datorită unor afecțiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitățile de a desfășura în mod normal activități cotidiene, necesitând măsuri de protecție în sprijinul recuperării, integrării și incluziunii sociale”. Conform Art.3 din Legea nr.448/2006, principiile care stau la baza politicilor de protecție socială și specială sunt: a.

respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului;

b.

prevenirea și combaterea discriminării;

c.

egalizarea șanselor;

d.

egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă;

e.

solidaritatea socială;

f.

resposabilizarea comunității;

g.

susidiaritatea;

h.

adaptarea societății la persoana cu handicap;

i.

interesul persoanei cu hanidcap;

j.

abordarea integrată;

k.

parteneriatul;

l.

libertatea opțiunii și controlul sau decizia asupra propriei vieți, a serviciilor și formelor de suport de care beneficiază;

m.

abordarea centrată pe persoană în furnizarea de servicii;

n.

protecție împotriva neglijării și abuzului;

o.

alegerea alternativei celei mai puțin restrictive în determinarea sprijinului și asistenței necesare;

p.

integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu hanidcap, cu drepturi și obligații

egale ca toți

ceilalți membrii ai societății.

Legea nr. 448/2006 are caracter complex, cuprinzând dispoziții privind: drepturile ersoanelor cu handicap: serviciile și prestațiile sociale; accesibilitatea persoanelor cu handicap la mediul fizic, informațional și comunicațional; orientarea,

formarea

profesională,

ocuparea și angajarea în muncă a persoanelor cu handicap; încadrarea în grad de handicap; parteneriate; finanțarea sistemului de protecție a persoanelor cu handicap;

13

răspunderea juridică. Legea 448/2006, CAP. 5 Orientare, formare profesională, ocupare şi angajare în muncă susține că: ART. 72 (1) Orice persoană cu handicap care doreşte să se integreze sau să se reintegreze în muncă are acces gratuit la evaluare şi orientare profesională, indiferent de vârstă, tipul şi gradul de handicap. (2) Persoana cu handicap participă activ în procesul evaluării şi orientării profesionale, are acces la informare şi la alegerea activităţii, conform dorinţelor şi aptitudinilor sale. (3) Datele şi informaţiile personale colectate în cursul procesului de evaluare şi orientare profesională sunt confidenţiale şi pot fi utilizate numai în interesul şi cu acordul persoanei cu handicap în cauză. ART. 73 (1) Beneficiază de orientare profesională, după caz, persoana cu handicap care este şcolarizată şi are vârsta corespunzătoare în vederea integrării profesionale, persoana care nu are un loc de muncă, cea care nu are experienţă profesională sau cea care, deşi încadrată în muncă, doreşte reconversie profesională. (2) Persoana cu handicap sau, după caz, familia ori reprezentantul legal al acesteia este principalul factor de decizie cu privire la orientarea profesională. (3) Formarea profesională a persoanelor cu handicap se organizează, conform legii, prin programe de iniţiere, calificare, recalificare, perfecţionare şi specializare. (1) În vederea asigurării evaluării, orientării, formării şi reconversiei profesionale a persoanelor cu handicap, autorităţile publice au obligaţia să ia următoarele măsuri specifice: a) să realizeze/diversifice/susţină financiar programe privind orientarea profesională a persoanelor cu handicap; b) să asigure pregătirea şi formarea pentru ocupaţii necesare în domeniul handicapului; c) să coreleze pregătirea profesională a persoanelor cu handicap cu cerinţele pieţei muncii; d) să creeze cadrul necesar pentru accesul la evaluare şi orientare profesională în orice meserie, în funcţie de abilităţile persoanelor cu handicap. (2) Evaluarea şi orientarea profesională a adulţilor cu handicap se realizează de comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, în condiţiile legii. ART. 75 (1) Persoanele cu handicap au dreptul să li se creeze toate condiţiile pentru a-şi alege şi exercita profesia, meseria sau ocupaţia, pentru a dobândi şi menţine un loc de muncă, precum şi pentru a promova profesional. (2) În realizarea drepturilor prevăzute la alin. (1), autorităţile publice au obligaţia să ia următoarele măsuri specifice: a) să promoveze conceptul potrivit căruia persoana cu handicap încadrată în muncă reprezintă o valoare adăugată pentru societate şi, în special, pentru comunitatea căreia aparţine; b) să promoveze un mediu de muncă deschis, inclusiv şi accesibil persoanelor cu handicap; c) să creeze condiţiile şi serviciile necesare pentru ca persoana cu handicap să poată alege forma de

14

conversie/reconversie profesională şi locul de muncă, în conformitate cu potenţialul ei funcţional; d) să înfiinţeze şi să susţină complexe de servicii, formate din unităţi protejate autorizate şi locuinţe protejate; e) să iniţieze şi să dezvolte forme de stimulare a angajatorilor, în vederea angajării şi păstrării în muncă a persoanelor cu handicap; f) să acorde sprijin pentru organizarea unei pieţe de desfacere pentru produsul muncii persoanei cu handicap; g) să diversifice şi să susţină diferite servicii sociale, respectiv consiliere pentru persoana cu handicap şi familia acesteia, informare pentru angajatori, angajare asistată şi altele asemenea; h) să promoveze serviciile de mediere pe piaţa muncii a persoanelor cu handicap; i) să realizeze/actualizeze permanent baza de date, pentru evidenţierea ofertei de muncă din rândul persoanelor cu handicap; Page 38 of 49 j) să dezvolte colaborări cu mass-media, în vederea creşterii gradului de conştientizare/sensibilizare a comunităţii cu privire la potenţialul, abilităţile şi contribuţia persoanelor cu handicap la piaţa muncii; k) să realizeze, în colaborare sau parteneriat cu persoanele juridice, publice ori private, programe şi proiecte având ca obiectiv creşterea gradului de ocupare; l) să iniţieze şi să susţină campanii de sensibilizare şi conştientizare a angajatorilor asupra abilităţilor persoanelor cu handicap; m) să iniţieze programe specifice care stimulează creşterea participării pe piaţa muncii a forţei de muncă din rândul grupurilor supuse riscului major de excluziune socială. ART. 76 Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului stabileşte măsuri privind egalitatea de şanse pentru persoanele cu handicap, asigurând, acolo unde este necesar, suport adiţional adaptat nevoilor adulţilor cu handicap, sprijinind accesul acestora în unităţile şi instituţiile de învăţământ superior. Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului iniţiază programe de educaţie permanentă a adulţilor cu handicap şi asigură sprijin privind implementarea lor. ART. 77 (1) Persoanele cu handicap au dreptul de a munci şi de a realiza venituri în conformitate cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu dispoziţiile speciale din prezenta lege. (2) În sensul prezentei legi şi numai în contextul încadrării în muncă, prin persoană cu handicap se înţelege şi persoana invalidă gradul III. ART. 78 (1) Persoanele cu handicap pot fi încadrate în muncă conform pregătirii lor profesionale şi capacităţii de muncă, atestate prin certificatul de încadrare în grad de handicap, emis de comisiile de evaluare de la nivel judeţean sau al sectoarelor municipiului Bucureşti. (2) Autorităţile şi instituţiile publice, persoanele juridice, publice sau private, care au cel puţin 50 de angajaţi, au obligaţia de a angaja persoane cu handicap întrun procent de cel puţin 4% din numărul total de angajaţi. (3) Autorităţile şi instituţiile publice, persoanele juridice, publice sau private, care nu angajează persoane cu handicap în condiţiile prevăzute

15

la alin. (2), pot opta pentru îndeplinirea uneia dintre următoarele obligaţii: a) să plătească lunar către bugetul de stat o sumă reprezentând 50% din salariul de bază minim brut pe ţară înmulţit cu numărul de locuri de muncă în care nu au angajat persoane cu handicap;b) să achiziţioneze produse sau servicii realizate prin propria activitate a persoanelor cu handicap angajate în unităţile protejate autorizate, pe bază de parteneriat, în sumă echivalentă cu suma datorată la bugetul de stat, în condiţiile prevăzute la lit. a). (4) Fac excepţie de la prevederile alin. (2) instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională. Fac excepţie de la prevederile alin. (3) lit. b) unităţile protejate înfiinţate în cadrul organizaţiilor persoanelor cu handicap care pot desfăşura şi activităţi de vânzări/intermedieri, cu condiţia ca minimum 75% din profitul obţinut să fie destinat programelor de integrare socioprofesională pentru persoanele cu handicap din organizaţiile respective. Aceste unităţi au obligaţia prezentării unui raport financiar la fiecare început de an, din care să rezulte cum au fost utilizate fondurile obţinute prin activitatea comercială. (5) Monitorizarea şi controlul respectării prevederilor alin. (2) şi (3) se fac de către Inspecţia Muncii. ART. 79 (1) Angajarea persoanei cu handicap în muncă se realizează în următoarele forme: a) pe piaţa liberă a muncii; b) la domiciliu; c) în forme protejate. (2) Formele protejate de angajare în muncă sunt: a)loc de muncă protejat; b) unitate protejată autorizată. ART. 80 Persoanele cu handicap angajate la domiciliu beneficiază din partea angajatorului de transportul la şi de la domiciliu al materiilor prime şi materialelor necesare în activitate, precum şi al produselor finite realizate. ART. 81 (1) Unităţile protejate pot fi înfiinţate de orice persoană fizică sau juridică, de drept public sau privat, care angajează persoane cu handicap. (2) Unităţile protejate pot fi: a) cu personalitate juridică; b) fără personalitate juridică, cu gestiune proprie, sub formă de secţii, ateliere sau alte structuri din cadrul operatorilor economici, instituţiilor publice ori din cadrul organizaţiilor neguvernamentale, precum şi cele organizate de persoana cu handicap autorizată, în condiţiile legii, să desfăşoare activităţi economice independe te. Page 40 of 49 (3) Procedura de autorizare a unităţilor protejate se stabileşte prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap (A se vedea Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap nr. 60/2007 privind aprobarea Procedurii de autorizare a unităţilor protejate, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 3 mai 2007) ART. 82 (1) Unităţile protejate autorizate beneficiază de următoarele drepturi: a) scutire de plata taxelor de autorizare la înfiinţare şi de reautorizare; b) scutire de plată a

16

impozitului pe profit, cu condiţia ca cel puţin 75% din fondul obţinut prin scutire să fie reinvestit pentru restructurare sau pentru achiziţionarea de echipamente tehnologice, maşini, utilaje, instalaţii de lucru şi/sau amenajarea locurilor de muncă protejate, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare; c) alte drepturi acordate de autorităţile administraţiei publice locale finanţate din fondurile proprii. (2) La începutul fiecărui an, unităţile protejate autorizate au obligaţia să prezinte raportul de activitate pentru anul precedent Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap. (3) Nerespectarea obligaţiei prevăzute la alin. (2) se sancţionează cu suspendarea autorizaţiei de funcţionare ca unitate protejată sau, după caz, cu retragerea acesteia şi cu obligaţia rambursării integrale a facilităţilor de care a beneficiat pe durata funcţionării ca unitate protejată autorizată. (4) Procedura de suspendare sau retragere a autorizaţiei unităţilor protejate se stabileşte prin normele metodologice**) de aplicare a prevederilor prezentei legi. ART. 83 (1) Persoanele cu handicap aflate în căutarea unui loc de muncă sau încadrate în muncă beneficiază de următoarele drepturi: a) cursuri de formare profesională; b) adaptare rezonabilă la locul de muncă; c) consiliere în perioada prealabilă angajării şi pe parcursul angajării, precum şi în perioada de probă, din partea unui consilier specializat în medierea muncii; d) o perioadă de probă la angajare, plătită, de cel puţin 45 de zile lucrătoare; e) un preaviz plătit, de minimum 30 de zile lucrătoare, acordat la desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului pentru motive neimputabile acestuia; f) posibilitatea de a lucra mai puţin de 8 ore pe zi, în condiţiile legii, în cazul în care beneficiază de recomandarea comisiei de evaluare în acest sens; g) scutirea de plata impozitului pe salariu. (2) Finanţarea drepturilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) pentru persoanele cu handicap aflate în căutarea unui loc de muncă se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile legii. ART. 84 Angajatorii persoanelor cu handicap beneficiază de următoarele drepturi: a) deducerea, la calculul profitului impozabil, a sumelor aferente adaptării locurilor de muncă protejate şi achiziţionării utilajelor şi echipamentelor utilizate în procesul de producţie de către persoana cu handicap; b) deducerea, la calculul profitului impozabil, a cheltuielilor cu transportul persoanelor cu handicap de la domiciliu la locul de muncă, precum şi a cheltuielilor cu transportul materiilor prime şi al produselor finite la şi de la domiciliul persoanei cu handicap, angajată pentru muncă la domiciliu; c) decontarea din bugetul asigurărilor pentru şomaj a cheltuielilor specifice de pregătire, formare şi orientare profesională şi de încadrare în muncă a persoanelor cu handicap; d) o subvenţie de la stat, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare.

17

Potrivit art. 46 din Constituția României “persoanele handicapate se bucură de protecție specială. Statul asigură realizarea unei politici naționale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învățământ, de instruire și de integrare socială a handicapaților, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor”. Potrivit art. 7 din Declarația universală a drepturilor omului (adoptată de O.N.U. la 10 decembrie 1948), “toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare”. În completarea textului citat, art. 23 din același act internațional prevede că orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, la ocrotirea împotriva șomajului, fără nici o discriminare și la plata salariului egal pentru munca egală. De asemenea, Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor

de

discriminare

este

actul

normativ

intern

care

a

venit

să

concretizeze obiectivele convențiilor la care statul roman este parte, dispunând printre altele că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca scop restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice. Conform legii 448/2006, un angajator, fie el de stat

sau privat, îşi îndeplineşte

obligaţiile sociale faţă de persoanele cu dizabilităţi optând pentru una dintre următoarele variante:

Fie angajează un procent total de 4% dintre angajaţi, dacă numărul

1.

acestora depăşeşte 50. 2. Fie plăteşte lunar către bugetul de stat o sumă reprezentand 50% din salariul minim brut pe ţară înmulţit cu numărul de locuri de muncă în care nu a angajat persoane cu handicap; 3.

Fie achiziţionează produse sau servicii de la unităţi protejate

autorizate, cuantumul acestora fiind identic cu cel al impozitelor descrise la punctul anterior.

4.

Autorități din domeniul integrării profesionale în România

În România, autoritatea care activează în domeniul integrării profesionale a persoanelor cu handicap, în orientarea, formarea profesională, ocuparea şi angajarea în

18

muncă a persoanelor cu handicap este Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale (M.M.F.P.S.) prin Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (A.N.O.F.M.) şi prin Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap (A.N.P.H.), în cadrul Ministerul Muncii, Familie, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice. M.M.F.P.S, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, coordonează şi monitorizează implementarea politicilor şi strategiilor sectoriale de dezvoltare în domeniul social, prin care sunt promovate drepturile familiei, copilului, persoanelor cu handicap, persoanelor vârstnice, victimelor violenţei în familie, precum şi ale grupurilor vulnerabile. A.N.P.H,

este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, (instituţie

publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea M.M.F.P.S. P.V) cu atribuții în organizarea, coordonarea şi control asupra realizării măsurilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap, elaborând politici, strategii şi standarde în domeniul promovării drepturilor persoanelor cu handicap, asigurând monitorizarea şi controlul respectării drepturilor persoanelor cu handicap. A.N.O.F.M este o instituţie publică cu personalitate juridică, aflată sub autoritatea M.M.F.P.S.P.V care, prin structurile sale teritoriale, oferă, în mod gratuit, servicii de informare, consiliere şi orientare profesională, formare profesională, mediere, consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau pentru iniţierea unei afaceri tuturor persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă. În cadrul Direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului. funcționează Serviciul de evaluare complexă a persoanelor adulte cu handicap și Serviciul de evaluare complexă a copilului cu dizabilități. Evaluarea complexă a persoanelor cu dizabilități are drept scop identificarea nevoilor persoanei și elaborarea unui program de sprijin individualizat care conține măsuri și servicii sociale, de educație, medicale, de recuperare și adaptare/readaptare necesare a fi acordate persoanei pentru facilitarea integrării/reintegrării sociale a acesteia. Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, din cadrul Serviciului de evaluare complexă a persoanelor adulte cu handicap, are următoarele atribuții: - stabilește încadrarea în grad și tip de handicap, emite certificatul de încadrare, după caz efectuează orientarea profesională a persoanei, pe baza raportului de evaluare întocmit de Serviciul de evaluare complexă; - stabilește măsurile de protecție a adultului cu handicap, în condițiile legii; - revocă sau înlocuiește măsura de protecție stabilită, în condițiile legii, dacă împrejurările care au determinat stabilirea acesteia s-au modificat;

19

- soluționează cererile privind eliberarea atestatului de asistent personal profesionist; - informează adultul cu handicap sau reprezentantul legal al acestuia cu privire la măsurile de protecție stabilite și obligațiile ce le revin; - promovează drepturile persoanelor cu handicap în toate activitățile pe care le întreprinde. Comisia

Superioară

de

Evaluare

a

Persoanelor

Adulte

cu

Handicap

(C.S.E.P.A.H.), din subordinea Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, soluționează contestațiile formulate la certificatele de încadrare în grad și tip de handicap, eliberate de comisiile de evaluare din cadrul direcțiilor de asistență socială și protecția copilului, exercitând și activitatea de coordonare și monitorizare din punct de vedere metodologic a comisiilor de evaluare. Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială (A.N.P.I.S.), organ de specialitate al administrației publice centrale din subordinea M.M.F.P.S.P.V., prin componenta sa de inspecție socială controlează respectarea prevederilor legale privind stabilirea și acordarea drepturilor sociale ale cetățenilor (inclusiv ale persoanelor cu dizabilități) de către instituțiile publice sau organisme private, respectarea standardelor de calitate în acordarea serviciilor sociale, respectarea cerințelor de accesibilizare a mediului fizic și comunicațional conform nevoilor persoanelor cu dizabilități, s.a.” 5.

Ocuparea persoanelor cu dizabilități

În România trăiesc aproximativ 650,000 de persoane certificate oficial la Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap (ANPH) ca având o dizabilitate (inclusiv copii). Din populaţia generală, persoanele cu dizabilitati reprezintă aproximativ 3%, un procent relativ scăzut comparativ cu alte ţări, însă aceste date trebuie analizate cu mare precauţie. Până în 2002, rata ocupării persoanelor cu dizabilități nu a fost niciodată analizată. Mai mult, ocuparea persoanelor cu dizabilități nu a făcut niciodată obiectul unei politici active și coerente de abordare a nevoilor speciale ale persoanelor cu dizabilități. De aceea, nu există date disponibile pentru anii 1999 și 2002, care sa descrie evoluția ratei de ocupare a persoanelor cu dizabilități. La 31 decembrie 2004, conform statisticilor ANPH, erau angajate 11.872 persoane cu dizabilități. Înregistrările se bazează pe date furnizate de serviciile publice de asistență socială din țară și din București și de Asociația Nevăzătorilor din România. Statistic vorbind, pe baza datelor oficiale, situația persoanelor cu handicap încadrate în muncă a evoluat în România astfel: La data de 1 ianuarie 2012 erau angajate în muncă 28.420 de persoane cu handicap în

20

condițiile mai sus-exprimate, conform datelor colectate de la direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti. Procentul de persoane cu handicap angajate în muncă (din totalul adulţilor cu handicap cu vârsta cuprinsă între 18 – 60 ani, aflaţi în îngrijirea familiei, cu excepţia pensionarilor de invaliditate gradul I şi II) este, la nivelul anului 2012, destul de redus: Tabel no1. Procentul de persoane cu handicap angajate în muncă An

2009

2010

2011

2012

Nr. total, 10,6% 11,7% 12,4% 12,26% din care: Sursa: Sumar analiza incadrare in munca/MS/august 2012 Aproape două treimi din populația cu probleme de sănătate de lungă durată sau limitări funcționale întâmpină una sau mai multe restricții în ceea ce privește participarea la activitatea profesională. Alte studii au identificat o rată de ocupare a persoanelor cu dizabilități în trimestrul II al anului 2012 de 23,9%, mult mai mică decât cea înregistrată pentru persoanele fără dizabilități (64,8%). Rata șomajului pentru persoanele cu dizabilități a fost în trimestrul II 2012 de 9,1%, cu 1,7 p.p. peste valoarea înregistrată pentru persoanele fără dizabilități.În privința gradului de handicap, cele mai multe persoane încadrate în muncă sunt certificate cu gradul accentuat de handicap.

Fig.1: Ponderea persoanelor cu handicap încadrate în muncă, după gradul de handicap În privinţa tipului de handicap, cel mai bine reprezentat în rândul persoanelor încadrate în muncă este handicapul de tip somatic, persoanele cu handicap fizic situându-se pe locul 2, cu o pondere de 24,2% din totalul persoanelor cu handicap încadrate.

21

Din cadrul persoanelor cu handicap mintal şi psihic (208.898), care cumulează 30,3% din numărul total al persoanelor cu handicap, sunt angajate în muncă 2.333, adică un procent de 8,2% din totalul persoanelor cu handicap angajate.

Fig.2: Ponderea persoanelor cu handicap încadrate în muncă, după tipul de handicap

Fig.3: Distribuția pe tipuri și grade de handicap pentru persoanele cu loc de muncă Persoanele cu handicap reprezintă minoritatea cea mai mare din ţara noastră şi cu cea mai mare rată de creştere. În societatea românească există o prejudecată conform căreia dizabilitatea este în special o problemă care apare la persoanele în vârstă, dar, 72,25% dintre persoanele cu dizabilităţi din România aparţin grupei de vârstă sub 65 de ani; 58,25 % au vârsta cuprinsă între 19 şi 65 de ani şi 14,15% au vârsta sub 19 ani. Dupa cum se vede marea majoritate a persoanelor cu dizabilităţi aparţine grupelor de vârstă care le permit să muncească.

22

Participarea la activitatea economică a persoanelor cu dizabilități în ocupare: dintre cele 1693 mii persoane cu dizabilități în ocupare, 405 mii erau persoane ocupate, iar 40 mii șomeri BIM. Aproape trei sferturi (73,7%) erau persoane inactive. Rata de ocupare a persoanelor cu dizabilități a fost în trimestrul II 2012 de 23,9%, mult mai mică decât cea înregistrată pentru cele fără dizabilități (64,8%). Rata șomajului pentru persoanele cu dizabilități a fost în trimestrul II 2011 de 9,1%, cu 1,7 p.p. peste valoarea înregistrată pentru persoanele fără dizabilități. Cea mai mare diferență între cele două rate se constată în cazul tinerilor de 15-24 ani (44,6% pentru tinerii cu dizabilități față de 21,7% în cazul celor fără dizabilități). Asistență la locul de muncă pentru persoanele cu dizabilități: din cele 405 mii persoane ocupate cu dizabilități, doar 122 mii (reprezentând 30,1%) beneficiază efectiv la locul de muncă de una sau mai multe forme de asistență specială menită să îi ajute în desfășurarea activității profesionale. Astfel: 22,4% dintre persoanele cu dizabilități ocupate beneficiază de: asistență personală, în sensul de ajutor/ sprijin pentru desfășurarea activității profesionale; 2,9% dintre persoanele cu dizabilități ocupate beneficiază de echipamente speciale sau adaptări la locul de muncă; 14,4% dintre persoanele ocupate cu dizabilități beneficiază de condiții speciale la locul de muncă (muncă sedentară, lucru la domiciliu, program flexibil, etc.) Aproape două treimi (64,0%) dintre cele 1287 mii persoane cu dizabilități neocupate (în șomaj sau inactivitate) au declarat că ar avea nevoie, pentru a putea lucra, de una sau mai multe măsuri de asistență specială, și anume: 43,4% ar avea nevoie de asistență personală; 28,9% ar avea nevoie de adaptări ale locului de muncă sau echipamente speciale; 59,0% ar avea nevoie de condiții speciale la locul de muncă. Lipsesc foarte multe elemente pentru a se putea aprecia corect gradul de integrare profesională a persoanelor cu dizabilități din România. Nu se știe câte persoane pun în aplicare programul individual de reabilitare şi integrare socială (documentul elaborat de comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, în care sunt precizate activităţile şi serviciile de care adultul cu handicap are nevoie în procesul de integrare socială) și planul individual de servicii (documentul care fixează obiective pe termen scurt, mediu şi lung, precizând modalităţile de intervenţie şi sprijin pentru adulţii cu handicap, prin care se realizează activităţile şi serviciile precizate în programul individual de reabilitare şi integrare socială). Nu se cunoaște numărul de persoane cu handicap care beneficiază de programe de recuperare. Nu se cunoaște gradul de absorție în piața muncii a absolvenților școlilor profesionale. Nu se monitorizează sub raport calitativ ocuparea în piața muncii; conform

23

datelor Institutului Național de Statistică și rapoartelor europene, peste 3.000 de organizații neguvernamentale ar realiza activități economice constante, sub diferite forme (ateliere protejate/unități protejate autorizate/întreprinderi organizate

de

dezvoltare

a

sociale

etc.).

Nu

există

forme

abilităților profesionale. Nu există informații despre

tehnologia asistivă și nu există programe naționale pentru achiziționare de mijloace tehnice care ar putea crea persoanelor cu dizabilități oportunități de integrare socială. Nu există o strategie privind educația incluzivă; singurele date care ar putea da un semn asupra dimensiunii incluziunii școlare sunt cele privind școlile integratoare, în sensul că au cadre didactice de sprijin deși acestea sunt angajatele instituțiilor de învățămant special. Monitorizarea asupra angajării nu cuprinde o perioadă suficientă pentru a elimina orice risc de abandon din partea persoanei cu dizabilități iar serviciile de consiliere sunt rare și aproape necunoscute Factori care influențează ocuparea persoanelor cu dizabilități în România Principalul factor care influenţează ocuparea persoanelor cu dizabilităţi este educaţia. Din păcate, din acest punct de vedere, sistemul educaţional din România crează dezavantaje majore

pentru

persoanele

cu

dizabilităţi.

Astfel

se

observă

că

incidenţa

neşcolarizării şi a abandonului timpuriu este de şapte ori, respectiv de două ori mai mare pentru persoanele cu dizabilităţi faţă de populaţia generală. Grupul cel mai dezavantajat din punct de vedere al accesului la educaţie este format din persoane cu dizabilităţi fizice, somatice sau vizuale, grave, din mediul rural. În plus calitatea educaţiei în învăţământul segregat sau în învăţământul la domiciliu este percepută ca fiind mai slabă.

Fig. 4: Ocuparea persoanelor cu dizabilități după nivelul și tipul de școlarizare

24

Pe de altă parte, persoanele cu dizabilităţi au venituri semnificativ mai mici, faţă de populaţia generală. Acest dezavantaj se extinde asupra întregii gospodării care include o persoană cu dizabilităţi (venituri de circa 60% faţă de media naţională la nivel de gospodărie) şi se păstrează chiar dacă persoana cu dizabilităţi are un loc de muncă (salariu mediu net este de circa 65% din media naţională). Motivul cel mai frecvent menţionat de persoanele cu dizabilităţi care nu îşi caută un loc de muncă este legat de problemele de sănătate. În ceea ce priveşte capacitatea de muncă se observă diferenţe semnificative între capacitatea de muncă autoevaluată şi capacitatea de muncă certificată oficial. Se observă, de asemenea, o corelaţie mult mai puternică între ocupare şi capacitatea de muncă autoevaluată, ceea relevă nevoia unor instrumente de evaluare mai complexe. Condiționarea acordării unor beneficii sociale de capacitatea de muncă se dovedeşte a fi un contra-stimulent pentru reîntoarcerea pe piaţa muncii. Dacă se re-angajează, cei ce primesc pensie de invaliditate gradul I şi II trebuie să renunţe total la pensie. Luând în considerare că locul de muncă poate fi pierdut oricând, iar rezultatul unei re-evaluări pentru obţinerea pensiei este impredictibil (inclusiv prin încadrarea într-un grad mai uşor şi, prin urmare, acordarea unei pensii mai mici) şi foarte birocratic, majoritatea pensionarilor de invaliditate renunţă să mai caute un loc de muncă şi ies practic din viaţa activă. Circa 61% din persoanele cu dizabilităţi care au un loc de muncă sunt angajate de firme private, 31% de instituţii publice sau companii cu capital majoritar de stat. Ocuparea segregată în unităţi protejate este foarte scăzută, circa 1% (în anul 2009). Prin urmare, persoanele cu dizabilităţi sunt angajate într-o proporţie covârşitoare, competitiv pe piaţa deschisă a forţei de muncă.

Fig. 5: Distribuția persoanelor cu dizabilități care au loc de muncă după angajator

25

S-au observat atitudini pozitive faţă de principiul integrării persoanelor cu dizabilităţi pe piaţa muncii, însă ceva mai multă reticenţă în ceea ce priveşte angajarea efectivă a acestora. Motivele invocate de angajatorii din România includ preocuparea privind o productivitate mai scăzută, necesitatea unei supervizări mai atente sau probabilitatea mai mare a absenţelor datorate problemelor medicale. Angajatorii care au avut o experienţă de lucru cu persoanele cu dizabilităţi însă, nu au confirmat aceste temeri, ba chiar din contră au menţionat o motivaţie mai puternică a acestora să rezolve sarcinile date. 6. Caracteristici ale personalităţii persoanelor cu cerinţe speciale 6.1.Componente bazale ale vieții psihice a deficienților mintali Dezvoltarea psihică a persoanelor deficienţă mintală urmează un drum specific, impregnat de caracteristicile şi de gradul deficienţei. Vom face referi în continuare la specificul proceselor psihice în deficienţă mintală : percepţia, reprezentarea, gândirea, memoria, limbajul, motivaţia şi afectivitatea. Deficienţii de intelect prezintă dificultăţi în culegerea şi organizarea informaţiei. Deficienţii de intelect organizează adesea informaţia aproximativ ca subiecţii normali de vârstă mai mică, deoarece ei manifestă o imaturitate a proceselor de tratare a informaţiei Aceasta imaturitate de tratare a informaţiei depinde în raport de gradul handicapului mintal, experienţa anterioară a subiectului şi de condiţiile stimulative sau nu în care se realizează activitatea instructiv-educativă. Deficientul de intelect desprinde din obiecte sau din imagini mai puţine detalii, acest lucru fiind nu numai efectul exclusiv al incapacităţii în sfera senzorială, ci al unei lipse de activism al sarcinii fixate de adult. Lipsă de specificitatea a percepţiilor este deosebit de pronunţată în cazul figurilor geometrice nu numai ca efect exclusiv al incapacităţii de natură senzorială ci şi al mascării unor elemente cu altele care se desprind mai uşor. Elementele periferice sau cele delimitate prin contur sau culoare se delimitează mai uşor. Culoarea se impune mai uşor, dar forma, greutatea şi materialul din care este confecţionat obiectul mai greu.. Chiar sărăcia vocabularului activ determină nedelimitarea unor însuşiri, elemente ale obiectelor percepute

26

Trebuie de asemenea remarcat că, încercarea de fragmentare a obiectului în cât mai multe parţi în vederea desprinderii a cât mai multe elemente

îngreunează reconstituirea sintezei

obiectului. Acest lucru se datorează îngustimii câmpului vizual şi mai ales datorită faptului ca elementele nu sunt analizate într-o anumită ordine şi nu sunt ierarhizate. Îngustimea câmpului perceptiv, capacitatea redusă de a stabili pe plan intuitiv relaţia dintre obiecte face ca orientarea în spaţiu a copiilor cu deficienţă mintală să fie dificilă. Lipsa de perfecţionare a percepţiei în procesul repetat cu un obiect se explică prin inerţia activităţii cognitive. Ca efect al activităţii instructiv educative, capacitatea de analiza şi sinteza se îmbunătăţeşte pe linia desprinderii a cât mai multe însuşiri, dar rămâne sub nivelul atins de copiii cu intelect normal. Recunoaşterea imaginilor este mai dificilă decât recunoaşterea obiectelor. Deficienţele se constată în perceperea imaginii unui obiect izolat pe un fond neutru, iar reactualizarea se face prin actualizarea unor clişee verbale. S-a constatat astfel o disociaţie între percepţia imaginii şi verbalizare. Imaginile în culori sunt recunoscute mai corect decât cele în alb-negru. În reproduceri se constată nerespectarea proporţiilor. Inerţia psihică s-a manifestat prin introducerea unor fragmente din modelul anterior, fragmente pe care nu le reprodusese atunci. În execuţia lor, s-a constatat omiterea unor detalii, recunoaşterea greşită a construcţiei. Capacitatea de recunoaştere prezintă dificultăţi mai ales dacă obiectele sunt plasate în alte poziţii decât cele normale (de exemplu în cazul imaginii omului, a automobilului). Constanţa percepţiei de mărime s-a dovedit a fi mai slabă decât la normali. Caracteristicile percepţiei distorsionate, ca o consecinţă a activităţii nervoase superioare deficitare influenţează celelalte procese psihice, ca şi structurile personalităţii. Percepţia distorsionată influenţează nivelul reprezentării. Tulburarea multidimensională intervenită la nivelul releului de reprezentare constituie una din caracteristicile fundamentale ale organizării deficientului mintal. Caracteristicile percepţiei distorsionate se îmbină cu particularităţile proceselor psihice superioare: gândire, limbaj, memorie, imaginaţie. Dezvoltarea gândirii la handicapaţii mintali se produce cu întârziere datorită: 

experienţei senzoriale sărace ce determină un contact dificil al copilului cu mediu;



nedezvoltării limbajului;

27



particularităţilor acţiunii ce determină o slabă exersare a operaţiilor gândirii.

Analiza şi sinteza ca operaţii ale gândirii se exercită în orice acţiune de cunoaştere; se dezvoltă în contact activ şi direct cu realitatea. Analiza la limită presupune: sărăcia elementelor delimitate, slabă diferenţiere a elementelor, recurgere la noţiuni difuze, nespecifice, limitarea la şabloane verbale, analiză incompletă fără a fi urmată de sinteză. Sinteza la handicapatul de intelect se caracterizează prin incapacitatea de a defini un obiect, incapacitatea de a-i preciza totalitatea sa de caracteristici. Copilul deficient mintal se opreşte, atunci când realizează sinteza, asupra unui element global de insuficientă diferenţiere. Dificultăţile în procesul de analiza determină dificultăţi în comparare. Un proces de comparare exersat în practică dezvoltă capacităţi de analiză. În procesul de educare aceste dificultăţi scad pe măsură ce are loc dezvoltarea limbajului în prezentări, a noţiunilor şi a calităţii limbajului. Procesul de educare se realizează pe baza unui material intuitiv bogat şi adecvat Abstractizarea este delimitarea uneia sau a alteia dintre proprietăţilor obiectelor concrete şi desprinderea de alte proprietăţi. Generalizarea presupune reuniunea aditivă şi sinteza însuşirilor relevate ca fiind comune mai multor obiecte sau situaţii. Generalizarea se desfăşoară nu pe baza delimitării elementelor comune, esenţiale ci pe baza sesizării nemijlocite, nediferenţiate a unor asemănări pe care nu întotdeauna le putem formula. Debilul mintal fuge din faţa sarcinii de generalizare, limitată la operaţii incomplete de comparare, descriere, căutând refugiul în ceva mai uşor. Caracterul concret al gândirii debilului mintal nu este gândirea concret intuitivă, ci este determinat de incapacitatea de a se desprinde de concret, incapacitatea de a se desprinde de particular de întâmplător. Concretivismul gândirii la handicapatul mintal este consecinţa tuturor celorlalte operaţii mintale, nu numai a celei de concretizare, ci a sărăciei de elemente prin analiză, prin slaba delimitare, prin incapacitatea de reveni la sinteza, prin tendinţele de înlocuire a comparaţiei cu descrierea, prin dificultăţile de delimitare a trăsăturilor generale. Incapacitatea de concretizare este legată de inerţia în plan verbal. Handicapatul mintal recurge la şabloane însuşite anterior în locul unor expresii legate de situaţiile concrete pe care trebuie să le definească. Gândirea se caracterizează la nivel superior şi prin strategii de inducţie şi deducţie. Inducţia şi deducţia sunt inseparabile, fiind într-o unitate strategică a gândirii. Aceste strategii

28

influenţează calitatea operatorie a gândirii. Particularităţile operatorii ale gândirii handicapaţilor mintali vor fi influenţate puternic de capacitatea acesteia de a recurge la strategii deductive sau inductive. Indiferent de demersul strategic, handicapatul mintal repetă concentrat particularul. În general în activitatea cu handicapaţii mintal se utilizează o strategie inductivă. Bazându-se pe calitatea operaţiilor gândirii, înţelegerea la handicapatul mintal este puternic afectată, mai ales sub aspectul acomodării şi al capacităţii de transfer. La handicapatul mintal învăţarea se bazează pe memorarea materialului mult mai mult decât pe înţelegerea lui. Dezvoltarea înţelegerii poate fi stimulată prin procedee similare simulării gândirii. Rezolvarea de probleme este un proces de atingere a scopului cognitiv propus, de depăşire prin mijloace cognitive a unui obstacol, în sensul transformării unei necunoscute în cunoscută. Există o legătură foarte strânsă între capacitatea de rezolvare de probleme şi nivelul de înţelegere. La nivelul vocabularului, la debilii mintali acesta este mai limitat decât al normalilor, în special sub aspectul cuvintelor - noţiuni cu caracter abstract. Aceste cuvinte sunt utilizate greşit în contexte diferite de cel în care şi l-au însuşit. Sunt sărac reprezentate cuvintele-noţiuni ce desemnează mărimea, relaţiile spaţiale, caracteristicile psihice. Cu cât partea de vorbire este mai lipsită de suport concret, cu atât utilizarea ei este mai sporadică. Se constată astfel predominarea substantivului faţă de celelalte părţi de vorbire, mai mult decât la copii normali. Şi când sunt utilizate nu sunt suficient adecvate contextului. Numărul de verbe utilizat de câtre debili pentru a exprima acţiuni este mai mic. Proporţia de adjective este mai mică, ceea ce face ca vorbirea să fie lipsită de coloratură stilistică. Copiii debili mintali manifestă deficienţe şi sub aspectul capacităţii de a înţelege şi utiliza comparaţii, epitete, şi metafore. Ei sunt însă capabili să aprecieze pozitiv un text, fără a preciza criteriile pe baza cărora s-a realizat aprecierea. Desprinderea sensului de context se realizează cu atât mai greu cu cât într-o frază sunt mai multe cuvinte necunoscute şi cu cât situaţia redată în forma verbală este mai puţin familiară copilului. În vorbirea spontană se actualizează, în primul rând cuvintele cu circulaţia cea mai largă. Utilizarea greşită a unui cuvânt nu este întotdeauna determinată de lipsa acestuia din vocabularul activ, ci mai degrabă datorită deficienţei de gândire, al lipsei de atenţie, a activismului redus.

29

Fraza debililor mintal, atât în scris ca şi în vorbire se distinge printr-un numai mai mic de cuvinte şi prezintă o serie de caracteristici la nivelul construcţiei gramaticale: lipsă de acord a verbului în număr şi persoană cu subiectul; omiterea subiectului; omiterea predicatului; repetarea subiectului şi a predicatului la sfârşitul frazei. Activismul redus al vorbirii se evidenţiază în faptul ca nu fac efort suficient pentru a-şi mobiliza, organiza amintirile şi se constată o relatare superficială. Asociaţiile pe bază de sonoritate explică numărul mare de repetiţii. Cele mai frecvente tulburări ale imaginaţiei la debilii mintali sunt minciuna şi confabulaţia. Minciuna este modificarea intenţionată a adevărului şi se manifestă sub trei forme: convenţională, utilitară, patologică. Aceasta din urma conţine trei categorii: vanitoasă, malignă şi perversă. Ea este prezentă la toate formele de deficienţă mintală situate la limita superioară. Confabulaţia desemnează o stare de trăire a unor lucruri ce aparţin fanteziei copilului, dar cu convingerea subiectivă că relatează un fapt real. Ea se constituie ca un mod de comportare reacţională, proces de apărare sau de compensare ca urmare a unor condiţii de mediu dificil de suportat. În acest sens ea constituie o caracteristică a debilului vanitos. Atenţia se manifestă diferit în raport de gravitatea deficienţei. Debilul mintal se caracterizează printr-o atenţie lipsită de tenacitate, atenţia voluntară e în genere instabilă, cu aparentă de normalitate. Sunt prezente tulburări cantitative într-o manieră moderată, dar predomină incapacităţile de concentrare manifestate prin neatenţie, inerţie, de indiferenţă, falsă uitare. Memoria , în majoritatea cazurile -exceptând deficienţele grave-, la debilul mintal nu se modifică în mod evident, fiind considerată în formele uşoare şi medii ca având o funcţie de compensare. Capacitatea de reţinere este relativ mare, bazată însă pe o memorizare mecanică, lipsită de supleţe, de utilizare a datelor în situaţii noi. O altă particularitate a memoriei la debilii mintali este slaba sa fidelitate. O serie de specialişti, A. Binet, Th. Simon, W. Stern au subliniat lipsa de precizie în procesul de evocare, introducerea unor elemente străine de situaţia dată, omiterea unor detalii, particularităţi ce conferă un caracter absurd.

30

Debilul mintal se caracterizează printr-o motivaţie predominant extrinsecă, în sensul incapacităţii de a fi capabil să realizeze trebuinţe superioare. Scopurile nu sunt formate numai pe baza unei motivaţii ci şi prin implicarea proceselor afective. Se constată o exacerbare a motivelor de bază, primare care determină o bulversare a motivaţiei în general. Ca urmare a acestor trăsături, optimul motivaţional, adică perceperea sarcinii şi adecvarea motivaţională la ea este exacerbată datorită existenţei unor interese stabile. Interesele de cunoaştere la debilul mintal nu ajung la nivelul observat normali. Procesele afective prezintă o serie de aspecte. În primul rând se detaşează imaturitatea afectiv-emoţională. Manifestările emotive sunt deseori exagerat de puternice în raport cu cauza care le-a produs. Emoţia de mânie ia uneori proporţiile unei crize de furie, însoţită de reacţii agresive. Veselia se poate transforma în crize de râs nestăpânit. Manifestările exterioare puternice sunt expresia efectului redus al capacităţii de a realiza un control asupra centrilor subcorticali. Totuşi nu toţi deficienţii mintali se caracterizează prin emoţii puternice. Unii au o capacitate redusă de a stabili un contact afectiv adecvat cu adulţii. O altă caracteristică este organizarea întârziată a formelor de comportament afectiv ca urmare a faptului ca afectivitatea este intrinsecă structurilor de personalitate. Insuficienţa controlului emoţional se manifestă fie sub forma unei dezordini sau reacţii de prestanţă. Carenţele relaţional-afective sunt grupate în : sugestibilitate, sentimentul de devalorizare, absenţa sentimentului de identitate, deficienţe relaţionale, insatisfacţie afectivă: 

Sugestibilitatea este în raport de gradul deficienţei şi este determinată de factorul cognitiv în special în dificultatea de a sintetiza formele şi structurile parţiale în structuri de ansamblu;



Sentimentul de devalorizare este determinat de suita eşecurilor şcolare ce conduc la instalarea unui decalaj pedagogic între ritmul de muncă, înţelegerea situaţiilor, capacitatea de analiză şi sinteză, comparare. La acestea se adaugă şi sentimentul de inferiorizare ce poate duce la un fenomen de autosegregaţie.

31



Absenţa sentimentului de identitate se asociază cu sentimentul de devalorizare ce determină personalitatea să devină extrem de vulnerabilă. Dificultăţile cognitive ce le antrenează pe cele de inadaptare socială conduc la absenţa sentimentului de identitate;



Deficienţele relaţionale sunt o consecinţă a asocierii factorilor cognitivi, motorii şi afectivi cu tulburările specifice;



Insatisfacţia cognitivă este prezentă în toate compartimentele de activitate

Caracteristicile sferei afectivităţii, sub influenţa unor cauze, determină o serie de manifestări specifice la nivelul comportamentului. Dintre cele mai importante cauze noi le amintim pe următoarele: 

sentimentul frustrării;



exemplul negativ al altor persoane;



caracterul neinteresant al unor activităţi;



tradiţia socio-familială;



fuga de efort intelectual.

Ca atare vor exista o serie de manifestări comportamentale aberante, reacţii de ostilitate, agresivitate în diverse grade, ceea ce va determina structurarea unei personalităţi dizarmonice, deoarece devine dominantă satisfacerea sau insatisfacerea unor trebuinţe. 6.2. Caracteristici ale deficienţilor de auz Unele forme ale handicapului de auz pot determina o întârziere intelectuală ca o consecinţă a destructurării raportului dintre gândire şi limbaj. C. Pufan , în 1982 arăta că surdul nedemutizat posedă gândire obiectuală în imagini şi limbaj mimico-gesticular, dar acestea se desfăşoară în anumite limite ca urmare a faptului că ei operează cu imagini generalizate, iar analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea şi generalizarea realizate preponderent prin vizualizare duc la o serie de caracteristici legate de concretism, rigiditate, şablonism, îngustime şi inerţie în desfăşurarea activităţii de gândire. Comparativ cu gândirea auzitorului, cea a surdomutului are un conţinut concret neevoluat, iar abstractizarea este prea puţin accesibilă acestor forme de gândire. Abstractizarea va deveni treptat accesibilă în procesul gândirii noţional- verbale care evoluează odată cu demutizarea. În procesul demutizării deficientul de auz trece treptate de la limbajul gestual la cel verbal şi de la gândirea în imagini la cea noţional- verbală. În felul acesta informaţiile senzoriale se

32

completează cu cele intelectuale în care se vehiculează proprietăţi de cauzalitate şi esenţializare ale obiectului. Pentru a ajunge într-un asemenea stadiu gândirea handicapatului de auz trece prin faze diferite: a) gândirea vehiculează situaţii concrete cu obiecte şi imagini; b) gândirea începe să se folosească de noţiuni verbale concrete; c) gândirea atinge stadiul de folosire a noţiunilor şi sistemelor de relaţii abstracte care permit elaborări de idei. Evoluţia gândirii şi limbajului este dependentă

de etapa demutizării în care se află

surdomutul pentru însuşirea comunicării verbale. În concret, etapele demutizării pot fi rezumate la: a. Etapa premergătoare demutizării în care gândirea şi limbajul se bazează pe imagini. b. Etapa începerii demutizării- gândirea şi limbajul se realizează pe baza de imagini şi parţial de cuvinte. c. Etapa demutizării avansate- gândirea şi limbajul se realizează pe baza de cuvinte şi parţial pe bază de imagini. d. Etapa înfăptuirii demutizării în care gândirea şi limbajul au caracteristici relativ similare cu ale persoanelor normale.(C. Pufan 1972,1982) Ca urmare a dezvoltării gândirii şi limbajului se produc influenţe pozitive la nivelul întregii activităţi psihice odată cu restructurarea personalităţii şi comportamentului subiectului pe direcţia organizării, ordonării însuşirilor de personalitate şi de ierarhizare şi adaptare a acţiunilor la situaţiile date. La surd reprezentarea este un analog al noţiunii, dar nu şi un echivalent total al ei. Prin specificul ei imaginea generalizată asigură conţinutul reflectării senzoriale şi senzorial- motrice, în cazul de faţă având o încărcătură evident vizual- motrică. Treapta senzorială a cunoaşterii (senzaţii şi percepţii) poartă pecetea limbajului mimico-gesticular şi a imaginilor generalizate, adică a reprezentărilor pe plan operaţional. Memoria are aproximativ aceleaşi caracteristici cu ale normalului auzitor în sfera afectivă şi motorie. Memoria cognitiv- verbală se dezvoltă mai lent în procesul demutizării în timp ce memoria vizual- motrică şi afectivă este bine dezvoltată.

33

Imaginaţia la surd este capacitatea de crea

reprezentări pe baza ideilor, senzaţiilor,

percepţiilor acumulate anterior cu o evidentă specificitate vizual- motorie. Judecata şi raţionamentul la începutul demutizării se realizează pe bază de imagini şi parţial pe cuvânt, iar la surdovorbitori pe bază de cuvânt şi parţial pe imagini. Prin demutizarea surdomutului şi dezvoltarea vorbirii hipoacuzicului vocabularul se îmbogăţeşte continuu şi se perfecţionează pronunţia astfel încât cuvintele învăţate înlocuiesc tot mai frecvent exprimarea prin gesturi. Cu toate acestea handicapul de auz va influenţa şi în continuare modul de exprimare şi calitatea vorbirii subiectului care se va menţine deficitară pe linia exprimării, a intonaţiei, ritmului, a calităţii articulaţiei, ceea ce afectează inteligibilitatea gândirii. Există o relaţie strânsă între limbajul oral şi cel al semnelor de evoluţia căruia depinde funcţionalitatea dezvoltării comunicării şi integrării subiectului în societatea vorbitorilor. Limbajul semnelor îi lipsesc pe surzi de posibilitatea inserţiei sociale. Prin învăţarea limbajului gestual de timpuriu se pretinde trecerea directă de la limbajul semnelor la scriere fără a se utiliza ca bază de învăţare vorbirea orală. Specialistul francez J. Lillo (1986) este de părere că bilingvismul pragmatic al limbajului semnelor şi al celui oral (cuvântul) trebuie să fie introdus parale în educaţia precoce a deficienţilor de auz. Astfel, trebuie să se asigure încă din educaţia timpurie o comunicare eficace a copilului cu anturajul său. Se apreciază că nivelul global al limbajului oral şi al celui scris ca şi al lecturii este foarte scăzut în cadrul celor care folosesc preponderent metoda orală. Prin urmare folosirea metodei orale pure chiar în educaţia timpurie înseamnă a lipsi copilul de o comunicare reală atâta timp cât limbajul oral nu este bine instalat. Dar trebuie precizat că exagerarea dezvoltării limbajului gesturilor poate deveni un obstacol pentru însuşirea limbajului oral. Surzii adulţi se dezvoltă mai bine atunci când au posibilitatea unei duble inserţii: în societatea auzitorilor şi în comunitatea lor. Deficientul de auz dispune de toată gama de procese afective. Datorită absenţei cuvintelor şi a contactelor cu auzitorii viaţa afectivă poate fi mai scăzută, relaţiile afective se limitează mai ales la familie, rude, vecini, colegi. După conţinut procesele afective sunt mai puţin conceptualizate, se leagă mai ales de fapte trăite, având condiţionare profund intuitivă, după

34

formă au de suferit procesele afective în absenţa dezvoltării limbajului, se observă dificultăţi în atingerea unor parametrii rafinaţi, precum sentimente înalte, pasiuni. În planul personalităţii, studiile efectuate de o serie de specialişti au relevat o serie de caracteristici: introversie, imaturitate, egocentrism, impulsivitate, neinfluenţabilitate şi rigiditate. Subiecţii surzii au fost caracterizaţi ca fiind puţin empatici şi foarte introspectivi. Deşi, aceste concluzii pot fi discutabile, datorită instrumentelor de investigare folosite, la nivelul literaturii de specialitate găsim foarte des, când ne referim la personalitatea persoanele surde, termenul de ”imaturitate emoţională”. Pe lângă studiile referitoare le caracteristicile personalităţii, regăsim preocupări referitoare la interesele persoanelor cu deficienţă de auz. Acestea se dezvoltă dacă subiecţii respectivi sunt incluşi într-un sistem educaţional. Există condiţii pentru diversificarea intereselor acestora în măsura în care identifică noi domenii de cunoaştere şi în măsura în care îşi perfecţionează comunicarea verbală. Se semnalează anumite conflicte între interese, posibilităţi şi aspiraţii. Aceste conflicte au intensităţi diferite, în funcţie de gradul delimitării intereselor, de structurile cognitive ale deficientului de auz. În deliberarea profesiei sunt influenţaţi de modelele din familie, apoi cele ale profesorilor, mass- media, caz în care de multe ori deficienţii de auz îşi dezvoltă aspiraţii care nu concordă cu capacităţile lor specifice psihofizice. Interesele pot fi de cunoaştere şi profesionale, factorul cel mai important în formarea intereselor fiind şcoala. 6.3. Caracteristici ale vieţii psihice la deficienţii de vedere În cazul deficienţei vizuale, ca şi a altor tipuri de deficienţa, se manifestă anumite tipuri de mecanisme compensatorii, menite să suplinească, într-un fel sau altul, capacitatea funcţională pierdută sau diminuată. O mare importanţă o au, la deficienţii vizuali, modalităţile senzoriale care suplinesc vederea sau trăsăturile de caracter care susţin realizarea unei autonomii personale. Nevăzătorul poate obţine pe cale tactil- kinestezică sau auditivă o mare bogăţie de informaţii pe care cei cu vedere normală le obţin numai pe cale vizuală. Pentru a fi înţeleasă ca un fenomen integral, compensaţia trebuie privită înainte de toate ca un mod de adaptare. În condiţiile apariţiei unei deficienţe vizuale, problema adaptării, sau a readaptării, capătă o importanţă sporită, fiind mobilizate disponibilităţi care altfel ar fi rămas neutilizate. Relaţiile organismului cu mediul înconjurător trebuie refăcute în condiţiile în care o funcţie senzorială esenţială este total sau parţial lezată. Se stabilesc noi corelaţii între analizatorii

35

intacţi, ale căror “informaţii” sunt confirmate de practică. În lipsa surselor vizuale, importanţa lor creşte. Ei devin capabili de diferenţieri din ce în ce mai fine în limitele sensibilităţii lor. În cazul unei ambliopii reeducabile are loc un proces invers, de dezinhibare a zonelor vizuale şi de restabilire a relaţiilor lor intersenzoriale. În primul rând modul de compensare este condiţionat de deficienţa primară, adică de natura, gradul, gravitatea şi cauzele deficienţei vizuale, de eventualele deficienţe asociate. Altfel compensează un copil atins de cecitate totală şi altfel un ambliop. Într-un fel compensează un miop şi într-alt fel un hipermetrop. Îngustarea câmpului vizual este altfel compensată decât pierderea câmpului profunzimii. În felul cum se manifestă compensaţia contează şi vârsta la care a apărut deficienţa vizuală, adică instalarea timpurie a mecanismelor compensatorii sau formarea lor târzie, în interferenţă cu deprinderile deja existente şi în condiţiile unor stări afective negative. Existenţa frecventă a unor consecinţe secundare negative ale deficienţei complică situaţia, căci şi ele trebuie compensate, ele handicapându-l pe copil tot atât de mult cât şi deficitul primar. Consecinţele negative pot apărea pe planul dezvoltării fizice, intelectuale, psihomotorii şi afectiv – atitudinale, solicitând forme specifice de compensare. Procesele psihice pot sprijini dar pot şi contracara bunul mers al compensaţiei. Trăsăturile tipologice şi particularităţile individuale: fire activă sau pasivă, tip extravert sau introvert, instalare rapidă sau lentă a reflexelor etc, îşi au, şi ele, un rol condiţionat în procesul compensaţiei. Trebuie să apreciem dacă metodele de compensare folosite servesc realmente depăşirii dificultăţilor întâmpinate de aceşti copii şi dacă nu cumva ele au efecte secundare nedorite, dăunătoare. De exemplu, un ambliop care, pentru a-şi compensa deficienţa, practică predominant o investigare tactilă, chiar dacă nu elimină complet vederea. În felul acesta el obţine, într-adevăr, o imagine mai precisă a obiectului percepţiei. Pipăitul se dovedeşte productiv. Se întâmplă însă că, obişnuindu-se să perceapă pe cale tactilă şi renunţând din ce în ce mai mult la exerciţiul vizual, vederea lui devine din ce în ce mai puţin eficientă, fiindcă nu este utilizată. În acest caz, modul de compensare care-l ajută pentru moment se dovedeşte nociv pe termen lung şi educatorul va trebui să intervină. Dacă însă copilul suferă de glaucom infantil şi ştim de la medicul oftalmolog că el îşi va pierde în curând vederea şi deci trebuie sa-şi perfecţioneze percepţia tactilă, pentru a putea

36

fi pregătit unei noi situaţii, atunci vom considera că aceeaşi modalitate de compensare este pozitivă. Nevăzătorul care îşi compensează sentimentul de frustrare prin efortul de a reuşi într-un domeniu în care simte că are posibilităţi, compensează în sens pozitiv, desigur. Totuşi, închiderea în sine şi stările de reverie consolatoare în care se refugiază un nevăzător care se simte inferiorizat şi insecurizat, chiar dacă reprezintă un mecanism imediat de apărare a Eu-lui, pot duce în cele din urmă la anumite forme de nevroză. La nevăzători, tendinţa de amplificare a reacţiilor de orientare şi de apărare faţă de stimuli auditivi este o compensare spontană. La unii ambliopi, ochiul apropiat de obiect sau obiectul apropiat de ochi, în care caz se elimină şi convergenţa, constituie o formă de compensare spontană, adesea nocivă. Se pot distinge, pe de o parte compensarea spontană, care se poate manifesta în afara acţiunii educaţionale iar pe de altă parte compensarea dirijată, ale cărei mecanisme sunt stimulate şi dezvoltate în mod deliberat, ca parte a unui sistem de educaţie. Compensaţia se poate învăţa. Uneori compensarea dirijată constă într-un proces de autoeducaţie, pe care copilul îl desfăşoară la îndemnul şi sub îndrumarea educatorului. Uneori compensarea spontană se realizează nu numai prin mecanismele naturale de adaptare dar şi cu ajutorul unor instrumente, aparate sau alte instrumente ajutătoare, de natură tehnică (A. Rozorea, I. Muşu, 1997). O simplă lupă folosită de elevul ambliop poate ajuta compensaţia prin mijloacele restante ale analizatorului vizual. Bastonul alb este un instrument simplu dar foarte util, facilitând compensarea prin ceilalţi analizatori. Există aparate opto-electronice care îi ajută pe cei cu cecitate nocturnă, iar altele pentru cei cu cecitatea culorilor. Există o mare varietate de aparate care sprijină procesele compensatorii ale nevăzătorilor, convertind semnalele vizuale în semnale sonore sau vibrotactile. Pentru ca nevăzătorul să se poată adapta bine la mediu este necesar ca si mediul să-i ofere mijloace corespunzătoare. Cea mai importantă distincţie pentru orientarea proceselor compensatorii se referă la direcţia recuperatorie pe care o permite gradul deficienţei vizuale.

37

În cazul cecităţii totale sau aproape totale se realizează înainte de toate o compensaţie intersistemică , în sensul că funcţia vizuală deficitară este înlocuită prin aportul eficient al celorlalte modalităţi senzoriale. În cazul ambliopiei moderate, când sunt afectate unele subfuncţii ale analizatorului vizual dar rămân rezerve funcţionale la nivelul celorlalte subfuncţii, deci când vederea poate fi utilizată şi chiar are şanse de dezvoltare, are loc compensaţia intrasistemică, adică prin posibilităţile pe care le ascunde chiar analizatorul vizual. Compensaţie nu înseamnă deci neapărat înlocuirea cu un alt analizator. În cazurile intermediare, aceste două forme de compensaţie sunt corelate. Evolutiv, organismul încearcă întâi să compenseze pe seama elementelor intacte ale sistemului lezat, mobilizând deci posibilităţile vizuale, dar când calea aceasta se dovedeşte ineficientă are loc substituirea cu alte sisteme senzoriale. Compensaţia intersistemică - înseamnă că funcţia vizuală este înlocuită cu alte modalităţi senzoriale rămase intacte. Pentru a suplini vederea sunt folosite la maximum şi interpretate relevant informaţiile oferite de celelalte simţuri. Importanţa lor biologică creşte pe măsură ce scade vederea. Simţul tactil este primordial pentru instruirea şi în general pentru educarea nevăzătorilor. Citit- scrisul în Braille dar şi folosirea cubaritmului la aritmetică, a hărţii în relief la geografie şi a multor alte forme de material didactic se bazează pe percepţie tactilă. Dar nu este vorba de o percepţie exclusiv tactilă, ci de regulă tactil - kinestezică. Senzaţiile kinestezice şi cele tactile au la bază analizatori diferiţi dar ele se îmbină în activitatea cognitivă căci copilul cunoaşte prin palparea cu mana în mişcare. Datorită unui pipăit activ el poate percepe forma, volumul, mărimea, substanţa, duritatea, asperitate şi numeroase alte calităţi ale obiectelor. La nivelul micro-spaţiului, palparea deţine o echivalenţă informaţională de grad înalt cu văzul. O caracteristică a compensării prin acest contact dinamic este faptul că se realizează prin senzaţii succesive din care se construieşte mintal imaginea globală. În condiţiile spaţiului mare, rolul compensator principal îl preia de regulă auzul. Asigurând cunoaşterea de la distanţă, el îi oferă nevăzătorului nu numai informaţie dar şi securitate. Stimulii sonori semnalizează prezenţa unor obiecte, starea şi acţiunea lor, distanţa, direcţia ş.a. Nevăzătorul poate afla pe cale auditivă din ce direcţie vine un vehicul, poate recunoaşte după zgomotul paşilor o persoană, poate localiza poziţia celui care i se adresează. Toate acestea se deprind prin exerciţiu.

38

Un nevăzător exersat poate stabili auditiv dacă încăperea în care se află este mică sau mare, este înaltă sau joasă. El poate identifica spaţiile goale dar şi obstacolele, căci senzaţia de obstacol are la bază receptarea auditivă a sunetelor reflectate. Compensaţia intersistemică include şi participarea senzaţiilor olfactive. Mirosurile receptate semnalizează prezenţa multor obiecte şi a calităţilor lor, a distanţei şi direcţiei. Tot aşa creşte valoarea informaţională a celorlalte căi senzoriale. Pe baza exercitării pe care o impune deficienţa însăşi şi în situaţia în care atenţia se concentrează asupra atenţiei analizatorilor valizi, copiii nevăzători devin capabili de diferenţieri auditive, tactile etc. din ce în ce mai fine. Compensaţia intrasistemică - acest tip de compensare este propriu în special copiilor cu deficienţă vizuală parţială- ambliopi. Compensaţia intrasistemică reprezintă tendinţa organismului de a utiliza acest potenţial restant, deci de a compensa chiar pe seama analizatorului vizual. Practic, aceasta înseamnă încercarea de a se ajunge la o imagine vizuală mai bună cu potenţial fiziologic existent. În funcţie de caracterul şi gravitatea afecţiunii, de componentele receptorului care sunt lezate sau de subfuncţiile tulburate se constată o mare varietate de forme de compensare intrasistemică spontană. Unele au eficienţă redusă, altele ajută mai mult. Unele apar ca reflexe inconştiente, altele cu un anumit grad de conştientizare. Acelaşi rol compensator pe care la elevii nevăzători îl au reprezentările tactil-kinestezice, la elevii ambliopi îl au reprezentările vizuale. Şi aici are loc confruntarea cu imaginea generalizată, de data aceasta în cadrul explorării vizuale. Numeroase cercetări efectuate în şcolile pentru ambliopi au demonstrat rolul imaginilor generalizate în compensarea vederii slabe. Atât în cazul nevăzătorilor cat şi cel al ambliopilor se remarcă locul mai mare pe care-l ocupă memoria voluntară, intenţională în activitatea psihică. Ei caută să reţină cat mai bine informaţiile percepute sau cunoscute pe cale logico-verbală pentru a le putea folosi şi a se orienta mai uşor în situaţii similare. Se observă, de exemplu, că nevăzătorul care străbate pentru prima oară un anumit drum, însoţit de un văzător, caută să reţină diferite puncte de reper pentru a se putea descurca apoi şi singur. El ştie mai bine decât noi cate staţii sunt pe un anumit parcurs cu tramvaiul, cate intersecţii are de trecut pană la locul spre care se îndreaptă, unde va întâlni o

39

denivelare etc. Efortul continuu de a memora, a reţine şi a reactualiza devine o calitate a memoriei lui, a cărei formare merită să fie încurajată de pedagog. Un mare ajutor în desfăşurarea analizei vizuale a unei imagini neclare este găsit de elevul ambliop în raportarea la o ipotetică noţiune-gen, ale cărei note îi sunt cunoscute. Dacă primele indicii îl duc pe elev la ipoteza că tabloul reprezintă un ani-mal, de exemplu îi va fi mult mai uşor să identifice detaliile. Experimente în care se asigură o raportare corectă la noţiunea-gen au probat că ea ajută considerabil diferenţierea componentelor unui tablou, înţelegerea relaţiilor dintre ele şi în general o analiză vizuală de altfel foarte dificilă sau chiar imposibilă. În cazul ambliopiei, gândirea se manifestă în egală măsură în sprijinirea sintezei senzoriale a elementelor distinse separat. Adesea numai cu sprijinul gândirii, ajutată uneori de o imaginaţie bogată , elevii ambliopi cu câmpul vederii îngustat îşi pot forma imaginile mintale ale obiectelor pe care nu le pot cuprinde vizual, în ansamblul lor. Nu este de ignorat faptul că prin activităţi logico-verbale şi imaginative a unei activităţi senzoriale imposibile în anumite cazuri de ambliopie, de ex. perceperea muntelui la care privirea nu ajunge, ascunde şi riscul unei îndepărtări de realitate. Există multe aspecte ale realităţii la care elevul ambliop, ca şi cel nevăzător, nu poate accede pe cale intuitivă. În cazul copiilor ambliopi, explorarea atentă măreşte şansele unei identificări corecte a obiectului percepţiei. La nevăzători, fineţea diferenţierilor tactile sau auditive este legată şi de efortul atenţiei. Nevăzătorii compensează în bună măsură prin concentrarea atenţiei şi prin stabilirea ei. Rolul atenţiei este esenţial, dar încordarea atenţiei ascunde şi pericolul unei stări de supra solicitare nervoasă. Nevăzătorii şi ambliopii care lucrează în ritm constant şi productiv au dificultăţi neaşteptate când li se cere să treacă la un alt tip de activitate, având nevoie de un timp de adaptare mai mare. Atenţia lor este distrasă cu greu dar se şi restabileşte mai greu dacă a fost distrasă. Chiar dacă eventualele resturi de vedere pot aduce un sprijin cognitiv mai mic sau mai mare, informaţia principală de care dispun nevăzătorii se obţine în principal pe seama celorlalte modalităţi senzoriale, în special prin complexul funcţional tactil-kinestezic şi pe cale auditivă. Mai multe cercetări pentru verificarea copiilor nevăzători au dus la concluzia că : “Copiii nevăzători de vârstă şcolară mică au un bagaj sărac de reprezentări în comparaţie cu copiii văzători de aceiaşi vârstă”. Un fapt caracteristic este caracterul lacunar al unor reprezentări ale

40

nevăzătorilor. În cazul ambliopilor din clasele mici , reprezentările sunt incomplete, sărace în detalii şi chiar greşite. Se fac greşeli în aprecierea formei şi mărimii obiectelor, a culorilor lor. Ca şi la nevăzători, lipsurile reprezentărilor sunt mascate printr-un limbaj fără acoperire intuitivă. Astfel de reprezentări sunt prea puţin operante în activitatea teoretică şi practică, ceea ce explică unele greutăţi la învăţătură. Numeroase studii au scos în evidenţă productivitatea sporită a memoriei nevăzătorilor. Memoria nu se dezvoltă de la sine, ci datorită solicitării ei mai intense şi mai frecvente, datorită exercitării ei. Ea se perfecţionează pentru că nevăzătorul are foarte mare nevoie de ea. Deficienţa vizuală ca atare nu afectează procesele superioare de cunoaştere. În măsura în care îşi exercită rolul compensator, gândirea deficientului vizual are şansa unei dezvoltări întru totul normale, în raport cu potenţialul intelectual al fiecărui copil. După cum se ştie din rândul nevăzătorilor s-au ridicat reprezentanţi remarcabili ai intelectualităţii. Cum se explică atunci faptul că într-o clasă de nevăzători sau ambliopi nivelul mediu intelectual este de regulă mai scăzut decât într-o clasă corespunzătoare de copii cu vedere normală? Subdezvoltarea intelectuală nu este cauzată de deficienţa de vedere; dimpotrivă, sunt cazuri în care tulburările funcţiei vizuale apar ca sindroame ale handicapului mintal .(C. Păunescu, I. Muşu, 1997). În cazul elevilor ambliopi care au trecut prin şcoala de masă se întâmplă ca învăţătorii să-i reţină în clasele lor pe elevii cu vedere slabă dar cu nivel intelectual ridicat şi să-i trimită la şcoala pentru ambliopi pe cei cu nivel intelectual scăzut. Are loc deci o selecţie prealabilă, care se reflectă asupra fizionomiei unei clase de ambliopi. Unele cercetări comparative apreciază că la vârsta intrării în şcoala primară întârzierea dezvoltării fizice ar fi de circa 2 ani (V. Preda). La vârsta de 17 ani această întârziere nu ar fi decât de circa 1 an, în special în înălţime li greutate. S-a mai constatat o insuficientă dezvoltare a musculaturii, laxitate musculară şi ligamentară, aspect atrofic : membre subţiri, torace îngust; nivel mai scăzut al forţei fizice şi al rezistenţei. Deficitul lor limitează mişcarea iar limitarea mişcării accentuează deficitul: mişcări reţinute, şovăitoare, economie de mişcări. Deficitul apare pregnant şi pe planul motricităţii manuale : la început mâinile nevăzătorului sunt “oarbe”, adică el nu ştie să exploreze tactil-kinestezic, are dificultăţi în a coordona mişcările celor două mâini pentru a apuca un obiect. Nivelul scăzut al dexterităţii manuale se datorează şi lipsei unei conduceri vizuale a mişcărilor mâinilor.

41

Mersul nevăzătorilor este descris ca fiind rigid, nesigur, ezitant, uneori cu capul înainte, ridicând mult piciorul, aşezând apoi talpa cu grijă (“mers de barză”), cercetând solul cu vârful pantofului, prelungind sprijinul bilateral pe sol înainte de a face următorul pas. Braţele nu se mişcă simetric în timpul mersului , ci atârnă în jos. Mobilitatea scăzută accentuează dizarmonia dezvoltării fizice. Nu sunt antrenate corespunzător toate grupurile musculare, unele rămân subdezvoltate. Se pare că nevăzătorul capătă mai greu conştiinţa propriului corp şi reprezentarea acestuia, adică ceea ce numim de obicei schema corporală. El nu se vede în oglindă, nu vede diferitele părţi ale corpului său şi raporturile acestuia cu obiectele înconjurătoare. Aceasta este o dificultate în construirea identităţii sale corporale. Rămânerea în urmă în dezvoltarea fizică este însoţită adesea de atitudini posturale deficiente : capul şi gatul aplecate înainte sau înclinate lateral, umerii căzuţi; care cu timpul devin deprinderi. La toate acestea se adaugă uneori manierisme, ticuri, stereotipuri, uneori dizgraţioase cunoscute sub numele de blindisme : legănarea capului, a braţelor, a picioarelor, frecatul mâinilor etc. . Sunt mişcări parazitare, fără funcţie de comunicare cu mediul, foarte greu de dezrădăcinat. Ele apar pentru că nevăzătorul nu are conştiinţa că este văzut. Pentru a facilita integrarea lui printre văzători trebuie ajutat să se debaraseze de astfel de blindisme. Pentru nevăzători, lipsa vederii înseamnă lipsa unor stimuli ai mişcării, lipsa orientării, imposibilitatea prevenirii unor pericole ce l-ar putea pândi. El nu are controlul vizual asupra obiectelor din jur şi nici asupra propriilor mişcări, pe care să le corecteze pe parcurs. Această îngrădire a libertăţii de mişcare şi lipsă de independenţă în mişcare explică scăderea tendinţei spre mişcare şi creşterea tendinţei spre sedentarism şi pasivitate a unor copii nevăzători. Nevăzătorii au o mare capacitate empatică, se simt atraşi de mediul social înconjurător, au o mare deschidere faţă de cei din jur şi o nevoie avidă de afecţiune. În opoziţie cu portretul negativ se poate schiţa şi un portret pozitiv pentru nevăzătorii care şi-au compensat bine handicapul. El ştie să-şi folosească forţele de cunoaştere senzorială şi logico-verbală, el stăpâneşte instrumentele muncii intelectuale şi ale unor activităţi practice. Îşi cunoaşte limitele dar li posibilităţile , şi este încrezător în forţele lui . Nu aşteaptă să fie asistat; este autonom. Este deschis faţă de lumea înconjurătoare şi împăcat cu sine, capabil să iubească şi să fie iubit.

42

7. Antreprenoriatul social- sursă de angajare a persoanelor cu disabilităţi

Antreprenoriatul este procesul de a iniţia o afacere ca urmare a identificării de oportunităţi. De cele mai multe ori, antreprenoriatul este dificil de iniţiat, iar o mare parte din aceste iniţiative demarate falimentează. Activităţile antreprenoriale sunt substanţial diferite, depinzând de tipul de organizaţie iniţiată, iar antreprenoriatul în sine, poate lua diferite forme, de la proiecte individuale până la iniţiative de proporţii mari, care să creeze locuri de muncă. În efortul lor de a derula astfel de activităţi, viitorii antreprenori sunt susţinuţi în demersul lor de un număr mare de organizaţii - agenţii guvernamentale, incubatoare de afaceri sau chiar organizaţii non-guvernamentale. Antreprenoriatului are o contribuţie semnificativă în cadrul societăţii şi în procesul de dezvoltare, unele din beneficiile sale evidente fiind: crearea de noi pieţe – datorită capacităţii creative şi a resurselor de care beneficiază, antreprenorii pot veni în întâmpinarea unor nevoi noi, cu produse inovative descoperirea de noi resurse - antreprenorii sunt de cele mai multe nemulţumiţi de materiale sau resurse tradiţionale şi caută să găsească alternative pentru a-şi uşura activitate şi pentru a-şi îmbunătăţii performantele. mobilizarea capitalului de resurse - prin statutul de organizatori şi coordonatori ai procesului de obţinere al unui produs, antreprenorii sunt direct responsabili de buna alocare a capitalului şi a resurselor umane. Combinarea eficientă a acestora le oferă avantaj competitiv. introducea de noi tehnologii, industrii şi produse - inovatori şi iubitori ai riscului, antreprenorii profită de orice ocazie pentru a transforma o oportunitate în profit. crearea de locuri de muncă- milioane de slujbe sunt create de către sectorul privat, aflându-se in topul categoriilor de angajatori. Antreprenorul reprezintă de cele mai multe ori forţa necesară pentru a ajunge la progres economic, prin inovare, investire de resurse şi dorinţa de progres prin exploatarea de noi oportunităţi. Antreprenorul în activitatea sa creează noi moduri de a defini problemele; el aduce inovaţie, creativitate, iniţiativă, acţiune directă şi valorificarea oportunităţilor. Conceptul de antreprenoriat social este foarte cunoscut in SUA si tarile vest europene si este caracterizat de către Gary McPherson, Director Executiv al Centrului Canadian pentru

43

Antreprenoriat Social, drept “combinarea esenţei afacerilor cu cea a comunităţii, prin intermediul creativităţii individuale” Antreprenoriatul social este activitatea unui antreprenor social, care derulează activităţi generatoare de profit pentru susţinerea unor cauze sociale. Noutatea conceptului constă în estomparea graniţelor dintre sectorul business şi cel social. Pe lângă organizaţii non-profit, antreprenoriatul social include activităţi care au ca scop obţinerea de profit, cum ar fi bănci pentru dezvoltarea comunităţii si organizaţii ce îmbina elemente specific sectorului business şi non-profit (de exemplu adăposturi sociale care desfăşoară contra cost activităţi de recalificare profesionala si oferă locuri de muncă). Pentru a sintetiza misiunea antreprenoriatului social şi de ce devine vital pentru dezvoltarea societăţii şi progresul economic prezintă o sinteză a beneficiilor pe care genereazăîn comunităţile în care îşi desfăşoară activitatea: o Creşterea numărului de persoane angajate. Activităţile de antreprenoriat social creează slujbe şi oportunităţi. În acelaşi timp, se creează oportunităţi de angajare sau training pentru categorii defavorizate sau devin în sine legătura între piaţa muncii şi şomeri. o Inovaţie şi crearea de noi bunuri şi servicii pentru nevoi sociale care nu sunt adresate de societate. Ca şi în cazul antreprenoriatului, întreprinderile sociale aplică şi dezvoltă inovaţia pentru a realiza dezvoltarea de noi bunuri şi servicii. Probleme sociale adresate cel mai frecvent de către de întreprinderile sociale la acest moment sunt: HIV/SIDA, persoanele cu handicap mental sau fizic, analfabetismul, abuzul de droguri etc. o Creează capital social pentru a veni în întâmpinarea dezvoltării sociale şi economice durabile . o

Promovează

echitatea

socială

prin

adresarea

necesităţilor

persoanelor

dezavantajate. Întreprinderile sociale adresează probleme sociale şi încearcă să atingă impact continuu şi sustenabil prin misiunea lor socială şi nu prin maximizarea profitului. o Demonstrează un acut simţ al responsabilităţii faţă de persoanele pe care le deservesc şi pentru consecinţele acţiunilor întreprinse. Pentru că legile pieţei nu elimină automat procesele sociale ineficiente, antreprenorii sociali caută să se asigure că întreprinderile lor sunt întotdeauna, în primul rând, în beneficiul comunităţii. Aceasta presupune a încerca să-i înţeleagă, să estimeze corect nevoile şi avantajele celor ce urmează să beneficieze de acţiunile lor, ceea ce de cele mai multe ori se traduce în strânse legături cu comunităţile pe care le servesc.

44

Antreprenorii sociali sunt reformatorii si cei care revoluţionează mediul in care trăiesc având totodată o misiune sociala. Ei căuta sa facă schimbări sistematice si îmbunătăţiri sustenabile, concentrându-se asupra adevăratelor cauze ale problemelor sociale mai degrabă decât sa trateze simptom. Fundamentală pentru un antreprenor social este misiunea socială pe care şi-o asumă. Aceasta misiune este ceea ce deosebeşte un antreprenor social de un antreprenor de afaceri sau chiar de o companie responsabilă social. Realizarea de profit sau deservirea nevoilor consumatorilor pot fi printre obiectivele unui antreprenor social, dar acestea sunt numai modalităţi de atingere a scopului social, de realizarea de servicii sociale.. Acolo unde majoritatea oamenilor vad probleme, antreprenorii sociali văd oportunităţi; în acţiunile lor, aceştia nu sunt îndemnaţi doar de percepţia asupra unei nevoi sociale sau de compasiune, ci mai degrabă de viziunea de a îmbunătăţi lucrurile si sunt determinaţi sa pună în practică aceasta viziune. Antreprenoriatul social vine să completeze şi să susţină activitatea asistenţilor sociali. Cercetări comparative (Bernier, Estivill & Vaadou, 1997) cuprinzând şase ţări (Austria,Belgia, Franţa, Germania, Italia şi Spania) au demonstrat că în ultimul deceniu, întreprinderile sociale au creat 300.000 de locuri de muncă, determinând integrarea persoanelor aflate într-o situaţie precară, precum şi a celor cu dizabilităţi fizice, psihice şi sociale. Studiul a mai demonstrate capacitatea inovatoare a acestora de a identifica noi nevoi, mecanisme de implicare şi participare, forme de integrare intermediară sau permanentă, precum şi adoptarea unei abordări orizontale (ocupare, sănătate, instruire, locuire). Un alt studiu (GES-Fundaţia Macif, 1999), bazat pe monitorizarea a 33 de proiecte franceze şi italiene coordonate de tineri pentru a crea noi locuri de muncă prin economia socială, a concluzionat că pe durata a doi ani, aceste proiecte au generat o medie de şase locuri de muncă permanente, deşi au beneficiat de măsurile de sprijinire a angajării tinerilor, adoptate în Franţa în 1997. Din punct de vedere calitativ, s-au putut distinge: (1) proiecte care au fost nevoite să supravieţuiască de pe urma serviciilor pe care le-au livrat pe piaţă, păstrându-şi, în acelaşi timp, obiectivul lor social; (2) proiecte care combinau furnizarea unor asemenea servicii cu venituri provenite din exterior şi cu efortul de integrare a angajaţilor proprii, pentru care primeau

45

subvenţii din sectorul public; şi (3) proiecte angajate în activităţi dintr-o anumită zonă din domeniul social, al mediului şi din cel cultural şi care aveau şanse reduse de a-şi vinde serviciile 

Întreprinderea socială– tipologii şi caracteristici

O definiţie simplificată a întreprinderii sociale plasează această entitate la intersecţia sectorului de afaceri şi sectorului non-profit tradiţional, întreprinderea social prezentându-se ca un hibrid. Schimbarea aşteptărilor organizaţiilor non-profit de a atinge un impact social de scară mai largă şi în acelaşi timp să îşi diversifice sursele de finanţare a fost considerat ca factor major în apariţia hibridului non-profit, parte pentru profit, parte non-profit. La această intersecţie a sectorului de afaceri şi non-profit tradiţional se regăsesc întreprinderile sociale. În unele cazuri, în care o afacere are în misiune şi implicarea socială, dacă se regăseşte alături de o organizaţie non-guvernamentală pe care să o susţină financiar, poate fi considerată întreprindere socială. Totuşi, nu se califică drept întreprinderi sociale firmele care derulează activităţi de responsabilitate social corporatistă, chiar dacă susţin financiar un ONG. Clasificarea întreprinderilor sociale se pot realiza după două criterii principale: după orientarea misiunii şi după nivelul integrării programului social în activitatea comercială. Din punct de vedere al orientării misiunii există trei categorii de întreprinderi sociale: 1. Centrate pe misiune. Întreprinderea social este creată pentru unicul motivul de a promova misiunea acesteia, utilizând un model de auto-finanţare. Un exemplu de acest tip de organizaţie îl reprezintă organizaţiile care angajează persoane cu dizabilităţi sau instituţii de microfinanţare. Din punct de vedere al nivelului integrării programului social în activitatea comercială, programele sociale şi activităţile de business sunt acelaşi lucru. Organizaţiile non-guvernamentale creează întreprinderi sociale integrate în mod expres pentru scopuri legate de programe. Programele sociale sunt auto-finanţate prin activităţile întreprinderii şi astfel, întreprinderea social încadrată funcţionează ca un program de sustenabilitate. Datorită misiunii lor, majoritatea întreprinderilor sociale sunt structurate ca şi non-profituri pentru a se proteja împotriva modificării misiunii, dar pot apare ca şi organizaţii pentru profit. (spre exemplu: Asociaţia Integra România) 2. Asociată misiunii. Întreprinderea este asociată misiunii organizaţiei sau serviciului social de bază. Acest tip de organizaţie se bazează pe calităţi de sinergie, creând valoarea social

46

pentru programe şi generând valoare economic pentru a susţine financiar programele sociale şi/sau cheltuielile operaţionale. În ceea ce priveşte nivelul integrării programului social în activitatea comercială, în acest model programele sociale se suprapun cu activităţile generatoare de profit, de cele mai multe ori împărţind costuri şi resurse (modelul integrat). Organizaţiile creează întreprinderi sociale ca mecanism pentru finanţare pentru a susţine operaţiunile non-profitului şi activităţile legate misiunii. În multe cazuri, întreprinderea socială integrată extinde sau întăreşte misiunea organizaţiei, dându-i posibilitatea să atingă un impact social mai mare. Un exemplu ar fi organizaţia Pentru Voi, din Timişoara 3. Fără tangenţă cu misiunea. Întreprinderea socială nu este legată de misiunea organizaţiei sau este menită să încurajeze altă misiune decât aceea de a genera venituri pentru programele lor sociale şi costuri de operare. Întreprinderea socială poate funcţiona într-o industrie care nu este legată de sectorul în care activează organizaţia non-profit mamă, profitul potenţial rămâne motivaţia creării sale în vederea asigurării derulării activităţii asociaţiei non-profit. Modelul întreprinderii sociale fără tangenţă cu misiunea organizaţiei corespunde unui model extern de întreprindere socială, din punct de vedere al nivelului integrării programelor sociale în activitate generatoarea de profit. Acest model presupune că organizaţiile non-profit creează întreprinderi sociale pentru a le finanţa serviciile sociale şi/sau costurile operaţionale. Relaţia între activităţile generatoare de venit şi programele sociale este de susţinere, cea dintâi oferind finanţare nelimitată organizaţiei non-profit părinte. Întreprinderile sociale externe de regulă nu au legătură cu misiunea organizaţiei, activităţile generatoare de profit nu sunt obligate să promoveze misiunea organizaţiei mai mult decât să genereze venituri pentru programele sociale sau costuri de operare. Deoarece termenul de întreprindere socială nu este definit de lege în România, nu există nici un fel de statistică care să ofere informaţii cu referinţă la cele trei tipuri de întreprinderi. La acest moment, singurele categorii de entităţi care derulează activităţi de ordin social sunt furnizori publici aparţinând Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale din România şi organizaţii nonguvernamentale.

47

Datele existente pe site-ul MMSSF indicau la finalul anului 2006 un număr de 1164 de furnizori acreditaţi de servicii sociale la nivelul întregii ţări. Dintre aceştia 742 sunt furnizori privaţi şi 422 publici.. Organizaţiile non-guvernamentale şi întreprinderile sociale îşi derulează activitatea în diverse sectoare ale societăţii, lucrând spre dezvoltarea acestora. Aceste instituţii menţionate anterior se adresează cel mai adesea următoarelor sectoare: dezvoltare economică; conservarea mediului; bunăstare socială şi dezvoltare a resurselor umane; conservarea valorilor artistice şi culturale; sănătate; agricultură; educaţie; copii şi tineri; servicii pentru vârstnici; democratizare şi guvernare. Pentru a atinge problemele cuprinse n sectoarele mai sus enumerate, este nevoie de programe care să încerce să găsească formulele cele mai bune de rezolvare a problemelor sociale. Câteva tipologii de programe mai des întâlnite ar fi: o Programe focalizate pe crearea de oportunităţi economice, de slujbe remunerate corect, în diferite comunităţi ţintă o Programe de dezvoltare ale unei comunităţi precum şi dezvoltare rurală, prin identificarea de metode de sporire a bogăţiei comunităţii şi reducere a şomajului o Programe de dezvoltare a unei pieţe, de facilitare de anumite bunuri şi produse unor comunităţi marginalizate o Programe de reducere a şomajului în rândul categoriilor sociale care sunt mai greu angajate datorită statutului de categorie defavorizată o Programe de creştere a numărului de microîntreprinderi prin microfinanţare o Programe pentru dezvoltare instituţională şi organizaţională. O descriere a sectoarelor de activitate şi a tipurilor de programe derulate nu ar fi completă fără o exemplificare a unor indicatori care pot măsura impactul întreprinderilor sociale: nivel salarial la un nivel de trai decent câştigat de muncitori cu venituri mici, numărul acestui tip de salariu (inflaţia salarială minimă/costul vieţii),abilităţi transferabile tehnice şi funcţionale învăţate, X, Y, Y abilităţi dobândite la locul de muncă aplicabile la slujbele P,Q,R, abilităţi „soft” dobândite,creşterea funcţionalităţii la locul de muncă,acumulare de bogăţie, valoarea bunurilor acumulate (depozite bancare etc.) 8. Factorii psihologici și stereotipurile care îi împiedică pe

48

angajatori să angajeze persoane cu dizabilități: 1.

Persoanele cu dizabilități își realizează sarcinile la un nivel mai scăzut decât alți

angajați.Acest argument reprezintă unul dintre cel mai adesea auzite stereotipuri. Este bine de știut faptul că dizabilitatea nu are în mod necesar un impact asupra performanței angajatului. De exemplu un angajat care se află în scaun cu rotile și care lucrează ca operator la un call-center nu are de ce să aibă o performanță mai scăzută decât a unui coleg care nu se află în scaun cu rotile. Angajatorul care angajează o persoană cu dizabilități are posibilitatea de a evita o scădere de performanță oferindu-i angajatului un post în care disabilitatea lui să nu conteze sau să nu aibă un impact mare. Mai mult, un loc de muncă adaptat poate să compenseze anumite puncte slabe datorate dizabilității. În majoritatea țărilor, inclusiv în România, statul oferă angajatorului anumtie compensații financiare dacă angajează o persoană cu dizabilități pentru a echivala posibilele performanțe mai scăzute ale angajatului. 2.

Nu avem nici un post potrivit pentru o persoană cu dizabilități. Este destul de bine

întipărit în mentalitatea oamenilor faptul că doar anumite posturi sunt potrivite pentru persoanele cu dizabilități. Este nevoie de campanii de informare și de conștientizare pentru a arăta că există atât de multe posibilități de posturi pe cât de multe posturi sunt posibile. În cel mai rău caz, dizabilitatea împiedică persoana să efectueze anumite sarcini. Cu siguranță se găsesc persoane cu dizabilități care să nu aibă nici o restricție într-un anumit loc de muncă. De asemenea, ergonomia locului de muncă poate fi adaptată în funcție de cerințele specifice ale dizabilității. 3. Ne este frică să angajăm persoane cu dizabilități din motive de siguranță. Securitatea este o problemă serioasă și nerespectarea regulilor de siguranță poate duce la accidente și chiar moarte. Dar de ce tocmai persoanele cu dizabilități au șanse mai mari să nu respecte aceste reguli? Trebuie să fim conștienți de faptul că respectarea regulilor nu este legată de dizabilitate. În cazul dizabilităților mentale este important să se verifice dacă angajatul este capabil să înțeleagă și să respecte regulile. Dacă persoana este capabilă atunci nu există nici un motiv pentru aceste temeri și pentru ca persoana să nu fie angajtă. Se impune precizarea că anumite adaptări specifice ale locului de muncă integrează și aspecte de siguranță. 4.

Frica de a nu putea să dea afară o persoană cu dizabilități în cazul în care

angajatorii nu sunt mulțumiți, din cauza cadrului legislativ. Legile legate de dizabilitate se refră

49

la integrarea și facilitarea accesului pe piața muncii a persoanelor cu dizabilități și nu la metode de a complica concedierea unei persoane cu dizabilități. Concedierea se poate realiza în baza unui contract de muncă, care nu ține cont de dizabilitatea persoanei. Dacă persoana nu îndeplinește sarcinile din contractul de muncă ea poate fi concediată cu condiția ca acest lucru să nu reprezinte discriminare. 5.

Supra-încărcarea administrativă este prea mare. Pentru angajarea unei persoane cu

dizabilități este nevoie de o analiză a locului de muncă, de selecția unui candidat potrivit, de adaptarea locului de muncă, de training specific, de rapoarte de supervizare etc. Într-adevăr angajarea unei persoane cu dizabilități presupune mai multă muncă administrativă. În multe țări există organizații care ajută la acestă parte administrativă și ghidează angajatorul în întregul proces de angajare a persoanei cu dizabilități, de la selecția acesteia până la partea administrativă. Pe de altă parte, angajatorul se poate gândi la potențialul sau valoarea adăugată organizației de angajarea unei persoane cu dizabilități și beneficiile fiscale și financiare oferite de către stat pentru angajarea unei persoane cu dizabilități, aspecte care ar putea compensa munca suplimentară necesară pe partea administrativă. 6.

Situația legală nu este transparentă. Și pentru acest aspect angajatorii pot apela la

ajutorul diferitor organizații care militează pentru drepturile persoanelor cu dizabilități. De asemenea, ei înșiși pot parcurge legea cu privire la angajarea persoanelor cu dizabilități de unde pot extrage informațiile necesare. 7. Angajații cu dizabilități vor avea probleme/divergențe cu colegii sau cu șefii lor direcți. Majoritatea persoanelor nu sunt familiare cu nevoile persoanelor cu dizabilități, ba mai mult nu își pot imagina că ar putea să lucreze cu o astfel de persoană. Astfel un anumit grad de teamă legată de munca împreună cu o persoană cu dizabilități, sau de a avea o persoană cu dizabilități în echipă este normal. Însă studiile arată că persoanele care au lucrat cu persoane cu dizabilități au resimțit acest lucru ca pe o experiență pozitivă din care au avut multe de învățat. Acestea au declarat că au dobândit o mai mare toleranță la diversitate, au învățat să aprecieze mai mult situația în care se aflau ele și au învățat să aprecieze oamenii pentru ceea ce sunt și nu pe baza aparențelor. 8.

Persoanele cu dizabilități nu sunt suficient de calificate. Calificarea este un aspect

care ține de educație și de experiență, iar persoanele cu dizabilități pot să aibă parte de

50

amândouă. În ceea ce privește educația, în prezent, persoanele cu dizabilități fizice pot să aibă parte de o educație foarte bună și pot să obțină succes academic și o carieră de exemplară. Persoanele care au o dizabilitate mentală sunt educate și instruite în funcție de capacitățile lor. Ei beneficiază de o educație specială și de profesori care îi ajută să dobândească atât cunoștințe teoretice cât și practice. Astfel în rândul persoanelor cu dizabilități se pot identifica persoane cu un back-ground educațional suficient. În ceea ce privește experiența, persoanele cu dizabilități care nu au mai lucrat niciodată se află la același nivel cu persoanele tipice care nu au mai lucrat niciodată. Există un grup de persoane cu dizabilități care au deja experiență în muncă, există persoane care lucrează deja și care își caută un alt loc de muncă, iar pe de altă parte sunt persoanele care au o dizabilitate dobândită pe parcursul vieții și care aveau o carieră profesională înainte de dobândirea dizabilității. Pentru recrutare, calificare înseamnă găsirea persoanei potrivite pentru o anumită poziție. Astfel, ca angajator, să știi care sunt abilitățile necesare pentru un loc de muncă îți oferă oportunitatea de a selecta candidatul potrivit indiferent de dizabilitatea acestuia. 9. Sunt capabil să fac față ? Lipsa contactului cu persoane cu dizabilități este unul din motivele principale pentru care angajatorii nu le oferă locuri de muncă. Ei sunt adesea înspăimântați de faptul că nu o să reușească să facă față situației. Iar cuvântul dizabilitate sugerează faptul că cineva nu poate să facă ceva, în timp ce angajatorii doresc pe cineva care poate să facă totul într-o anumită direcție. Astfel un prim pas înainte de angajarea persoanelor cu dizabilități este informarea cu privire la ceea ce înseamnă acest lucru. Pentru o mai bună integrare pe piața muncii a persoanelor cu dizabilități este nevoie de o integrare mai bună în viața socială și publică a acestora. Cu cât angajatorii vor intra mai mult în contact cu persoane cu dizabilități cu atât mai mult șansele de a le angaja vor crește. 9. Caracteristicile mediului de muncă și a angajatorilor care sunt dispuși să angajeze persoane cu dizabilități Stone și Stella (1996) au dezvoltat un model comprehensiv de factori care se presupunea că influențează modul în care persoanele cu dizabilități sunt tratate în organizații. Ei au identificat 3 clusteri de variabile: caracteristicile persoanei cu dizabilitți, factori de mediu (chestiuni de politici publice) și caracteristici ale organizației. Variabilele organizaționale despre care s-a presupus că ar avea cel mai mare efect asupra persoanelor cu dizabilități includ

51

normele și valorile organizaționale, politicile de resurse umane și natura sistemului de recompense. Continuând cercetările asupra acestui model, Gilbride, Stensrud, Vandergoot și Golden (2003) au identificat 13 caracteristici specifice ale angajatorului organizate în 3 mari categorii: aspecte legate de muncă și cultură, potrivirea cu locul de muncă, experiența și suportul angajatorului. Aspecte legate de muncă și cultură este cea mai mare categorie și include valori și norme legate de diversitate, performanța în muncă, practicile organizaționale și politicile organizaționale. Problema centrală pentru persoanele cu dizabilități angajate este sentimentul de a fi incluși și respectați. Ele au indicat faptul că un bun angajator este unul care îi include alături de ceilalți angajați și le ascultă nevoile și grijile. De asemena, și angajatorii au relatat faptul că diversitatea și incluziunea persoanelor care sunt diferite a devenit un aspect foarte important pentru succesul organizațiilor. O altă valoare exprimată atât de persoanele cu dizabilități cât și de angajatori este centrarea pe performanța la locul de muncă și nu pe dizabilitate. Angajatorii au afirmat că se concentrează exclusiv asupra performanței la locul de muncă. Alte aspecte culturale identificate sunt maniera în care angajtorii manageriază, supervizează și găzduiesc persoanele cu dizabilități. Un punct cheie este reprezentat de abilitatea angajatorilor de a fi flexibili cu privire la situațiile sensibile specifice angajaților cu dizabilități. Angajatorii au admis faptul că valorile și normele cu privire la incluziune și flexibilitate

ar

trebui

să

vină

de

la

managementul senior. Atât angajatorii cât și persoanele cu dizabilități au fost de acord cu faptul că mediul de lucru trebuie să fie unul suportiv și primitor pentru persoanele cu dizabilități. A doua mare categorie este legată de potrivirea cu locul de muncă. Atât angajatorii cât și persoanele cu dizabilități au acordat o mare importanță potrivirii dintre angajat și locul de muncă. Abilitatea angajatului de a îndeplini sarcinile importante de la locul de muncă este accentuată, în timp ce aspectele legate de dizabilitate sunt mai puțin luate în considerare. Angajatorii se concentrează asupra abilității persoanei cu dizabilități de a fi un bun angajat. ”Un angajator închis la minte respectă descrierea postului până la cel mai mic detaliu, în timp ce unul deschis la minte este mai flexibil și încearcă să facă lucrurile să funcționeze.” Persoanele cu dizabilități angajate doresc angajatori care să le recunoască și să le permită să își folosească abilitățile și talentele, în timp ce angajatorii doresc angajați bun și pe care se pot baza.

52

Componentele cheie ale categoriei experiența și suportul angajatorului sunt reprezentate de măsura în care angajatorul se pricepe să managerieze diferențele și nivelul de suport pe care le consideră necesare pentru a include angajații cu dizabilități. Angajatorii care se simt confortabil și care au experiență cu forța de muncă din diferite grupuri etnice percep ca fiind mai ușoară incluziunea unei persoane cu dizabilități. Pentru acești angajatori dizabilitatea este doar o altă formă de diversitate. O altă componentă este disponibilitatea suportului din partea echipei de resurse umane. Suportul necesar oferit de comunitatea persoanelor cu dizabilități sau de echipa din departamentul de resurse umane este privit ca esențial. Este important să se dezvolte relații puternice și eficiente între programele din comunitate și angajatori. Acest relații pot fi un mijloc de suport pentru angajatori. În tabelul de mai jos sunt sumarizate caracteristicile cheie ale angajatorilor care sunt dispuși să angajeze persoane cu dizabilități Aspecte de muncă și cultură

Potrivirea cu locul de muncă

Angajatorii să includă persoanele cu dizabilități împreună cu ceilalți angajați și să îi trateze pe toți în mod egal. Angajatori care apreciază diversitatea, respectă principiile egalității și a incluziunii.

Angajatorii se concentrează asupra abilităților angajatului și potrivește eficient persoana cu cerințele postului. Angajatorii obțin input legat de abilitățile de a-și desfășura sarcinile de la locul de muncă de la persoanele cu dizabilități și includ persoanele cu dizabilități în discuțiile legate de adaptarea locului de muncă. Angajatorii se concentrează asupra funcțiilor esențiale și nu asupra celor marginale. Angajatorii oferă internshipuri persoanelor cu dizabilități care duc adesea la angajare.

Stilul de management al angajatorilor este mai personal și mai flexibil. Angajatorii se concentrează asupra performanțelor angajatului și nu asupra dizabilității acestuia. Managementul senior așteaptă și recompensează diversitatea.

Experiența și suportul angajatorilor. Angajatorii au abilitatea de a superviza o forță de muncă variată. Angajatorii privesc programele din comunitate ca un partener care le poate oferi suport în procesul de angajare a persoanelor cu dizabilități.

53

Angajatorii se simt comfortabil în a adapta locul de muncă pentru toți angajații lor. Rezultatele acestui studiu sugerează faptul că și angajatorii deschiși să angajeze persoane cu dizabilități și să adapteze locul de muncă respectă regulile explicite și riguroase existente în procesul de angajare. Primul lor obiectiv este de a angaja persoana care demonstrează cel mai eficient că poate îndeplini sarcinile esențiale de la locul de muncă, cu sau fără adaptări. Al doilea obiectiv este de a angaja persoane cu ”soft skills” (de ex.: atitudine pozitivă) pentru ca acestea să fie angajați de încredere. Pentru angaja o persoană cu dizabilități, angajatorii au menționat că aplicanții trebuie să îndeplinească aceste criterii pentru a fi luate în considerate pentru un anumit post.

CONF. UNIV. DR. UREA ROXANA