Imprumuturile de Stat [PDF]

Zitiervorschau

Capitolul 1. Împrumuturile de stat 1.1. Conţinutul economic al creditului public 1.1.1. Împrumutul de stat: trăsături caracteristice 1.1.2. Destinaţia şi rolul împrumuturilor de stat 1.2. Tehnica împrumuturilor de stat 1.2.1. Elemente tehnice ale împrumuturilor de stat 1.2.2. Operaţiuni prilejuite de împrumuturile de stat Capitolul 2. Datoria publică 2.1. Notiuni generale 2.2. Conţinutul şi formele datoriei publice Capitolul 3. Datoria publică internă 3.1. Noţiuni generale de datorie publică internă 3.2. Indicatori de apreciere ai datoriei publice interne 3.3. Mijloace de stingere sau de reducere ai datoriei publice interne 3.4. Datoria publică a României: cadrul juridic, structura şi evoluţia Capitolul 4. Datoria publica externă 4.1. Particularităţiile împrumuturilor externe 4.2. Conceptul de datorie externă. Indicatori privind datoria externă 4.3. Indicatori de apreciere ai datoriei publice externe 4.4. Criza datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare 4.5. Strategia soluţionării crizei datoriei externe

Capitolul 1. Împrumuturile de stat 1.1. Conţinutul economic al creditului public 1.1.1 Împrumuturile de stat: trăsături caracteristice În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe precum şi cele de la întreprinderile şi proprietăţile sale adesea nu acoperă integral cheltuielile bugetare ordinare. In asemenea situaţii autorităţile publice se adresează persoanelor fizice şi juridice care dispun de mijloace băneşti temporar libere, cerându-le sa le

încredinţeze o parte din acestea pentru acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile bugetare. Cu alte cuvinte, în caz de dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face cu resurse de împrumut, adică pe calea cretului public. Bazat pe încrederea în solvabilitatea statului, creditul public se realizează fie pe calea contractării directe de către stat de împrumuturi cu persoanele fizice sau juridice deţinătoare de.mijloace băneşti libere fie prin intermediul unor instituţii specializate bănci, case de economii şi case de asigurări sociale şi de pensii ,societăţi de asigurări şi reasigurări etc. - care colectează disponibilităţile băneşti de pe piaţa şi pe care le încredinţează apoi statului pe timp determinat. În afară de autorităţile publice centrale şi locale, apel la resurse de împrumut mai fac întreprinderile private, publice şi mixte, organizaţiile cooperatiste ca şi unele categorii sociale, pentru asigurarea desfăşurării normale a activităţii lor economice (credite pe termen scurt), efectuarea de investiţii (credite pe termen mijlociu sau lung) ori satisfacerea unor nevoi ale populaţiei (credit de consum).Cererea de credit -public şi privat-vine din partea autorităţilor publice ,a agenţilor economici şi a populaţiei ,iar oferta de resurse de împrumut este alcătuită din capitaluri băneşti temporar disponibile ale agenţilor economici, capitalurile şi rezervele libere ale băncilor şi altor instituţii financiare, veniturile rentierilor, economiile băneşti ale micilor producători de mărfuri, liber-profesioniştilor şi celorlalte categorii sociale. Având aceleaşi surse de formare, creditul public intră în competiţie cu creditul privat. Oferta de capital de împrumut fiind limitată, satisfacerea de credite din partea agenţilor economici limitează accesul la credite al autorităţilor publice şi invers. Resursele băneşti care alcătuiesc oferta de capital de împrumut sunt puse la dispoziţia acelor solicitanţi care acceptă condiţiile de acordare a creditului: garanţie, termen de rambursare, rată a dobânzii, precum şi eventuale alte avantaje. Ajunse la dispoziţia beneficiarilor, sumele împrumutate capătă destinaţii diferite, şi anume: servesc drept capital productiv, sunt investite în bunuri de folosinţă îndelungată sau sunt cheltuite în scopuri de consum, după caz. Indiferent de destinaţie, orice împrumut trebuie să producă împrumutătorului un anumit venit care constituie însăşi raţiunea acordării sale. Natura acestui venit diferă însă în funcţie de destinaţia dată împrumutului. Astfel, împrumutul contractat de un agent economic (societate comercială cu activitate de producţie) la o bancă şi utilizat de aceasta în calitate de capital, contribuie la sporirea masei profitului realizat. Din acest profit, el cedează băncii o anumită parte, sub formă de dobândă, ca preţ al împrumutului acordat. Acest mecanism, specific creditului bancar, utilizat în scopuri productive de către agentul economic, creează iluzia că orice sumă de bani acordată cu titlu de împrumut este capabilă să producă dobândă. Ca urmare, în practică s-a generalizat perceperea de dobânzi şi la împrumuturile utilizate în scopuri neproductive, cu toate că în asemenea cazuri, nefiind folosite în calitate de capital, ele nu produc valoare adăugată, din care să se plătească dobânda.

Aşa stau lucrurile cu resursele băneşti mobilizate de stat pe calea creditului public şi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor militare, a celor pentru funcţionarea serviciilor publice, menţinerea ordinei interne, rambursarea datoriei publice ajunse la scadenţă, plata dobânzilor aferente etc. Cu toate că împrumuturile de stat folosite în mod neproductiv nu produc valoare, ele sunt totuşi purtătoare de dobânzi. În acest caz, plata dobânzii şi restituirea împrumutului se fac pe seama veniturilor bugetare, adică în principal pe seama impozitelor şi a taxelor. În legătură cu folosirea împrumuturilor, trebuie menţionat că sunt şi cazuri când sumele împrumutate de stat capătă o destinaţie productivă. În asemenea situaţii, dobânda se suportă din valoarea adăugată în urma utilizării productive a împrumuturilor respective. Din destinaţia diferită pe care o capătă creditul bancar şi cel public decurge deosebirea dintre acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile de capital (societăţi pe acţiuni, în comandită pe acţiuni etc.), pe de o parte, şi obligaţiunile împrumuturilor de stat, pe de altă parte. Acţiunile emise de către o societate de capital reprezintă înscrisuri care certifică deţinătorului lor calitatea de coproprietar al acelei societăţi. Ca titluri de proprietate, acţiunile dau dreptul deţinătorului lor la o cotă-parte din profitul realizat, denumită divident, şi care variază de la un an la altul în funcţie de rezultatele obţinute. Obligaţiunile puse în circulaţie de o societate de capital certifică deţinătorului lor calitatea de creditor şi-i dau dreptul să primească o dobândă la sumele împrumutate, indiferent de rezultatele financiare obţinute de societatea care a emis obligaţiunile. Acţiunile, ca şi obligaţiunile societăţilor de capital, n-au valoare proprie, ci reprezită numai o anumită valoare, şi anume capitalul real concretizat în mijloace de muncă, obiecte ale muncii şi forţă de muncă, procurate cu banii primiţi de la acţionari sau de la diverse categorii de creditori pe bază de obligaţiuni sau alte înscrisuri. Cu toate că acţiunile şi obligaţiunile emise de o societate nu au valoare proprie, ele circulă totuşi independent de capitalul real, adică se cumpără, se vând şi se gajează, ca şi cum ar avea o asemenea valoare. Aceste înscrisuri sunt, prin urmare, capitalul iluzoriu sau fictiv. Obligaţiunile împrumuturilor de stat constituie titluri care atestă deţinătorului lor calitatea de creditor al statului; deşi nu au o valoare proprie, ele circulă ca şi cum ar avea o asemenea valoare. În măsura în care sumele împrumutate de stat nu sunt folosite în scopuri productive, ci pentru consum, obligaţiunile împrumuturilor respective nu au în spatele lor un capital real, capabil să producă valoare adăugată. Cu toate acestea, ele dau deţinătorului lor dreptul de a primi o dobândă din partea statului care se suportă din resursele bugetare. Prin urmare, obligaţiunile împrumuturilor de stat reprezintă dublu capital fictiv. Dobânda plătită de un agent economic unei bănci, pentru creditul primit de la aceasta, exprimă, pe de o parte, relaţii de distribuire a valorii adăugate între participanţii la activitatea economică finanţată prin credit, iar pe de alta, relaţii de

redistribuire a profitului realizat de agentul economic împrumutat şi banca împrumutătoare. Dobânda plătită de stat pentru mijloacele băneşti împrumutate şi utilizate de acesta în scopuri neproductive exprimă relaţii de redistribuire a venitului naţional; se redistribuie, în principal, veniturile persoanelor fizice şi juridice, mobilizate la buget pe calea impozitelor şi taxelor, în favoarea celor care au acordat bani cu împrumut statului şi pentru care încasează dobânzi. Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de alta, prin care prima consimte să pună la dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă se angajează să o ramburseze la termenul stabilit şi să achite dobânda şi alte costuri cuvenite. Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice: 1. împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice sau juridice, împrumutul exprimă acordul de voinţă al părţilor. Aici se cuvine o precizare: condiţiile de emisiune şi de rambursare a împrumutului, forma şi mărimea venitului pe care îl asigură, precum şi alte eventuale avantaje acordate împrumutătorilor se stabilesc de organele de decizie competente ale statului, fără consultarea prealabilă a subscriitorilor potenţiali. Persoanele interesate pot să accepte sau să refuze în bloc condiţiile stabilite de stat, dar nu pot pretinde să li se asigure un tratament preferenţial faţă de ceilalţi subscriitori. Modul în care se stabilesc condiţiile de emisiune şi de rambursare a unui împrumut de stat conferă contractului dintre împrumutat (statul) şi împrumutător (o persoană fizică sau juridică) un caracter diferit de cel al contractului de credit bancar, care intervine între o bancă (împrumutător) şi o persoană fizică sau juridică (împrumutat). În cazul contractului de credit bancar, condiţiile de acordare şi de rambursare a împrumutului se negociază de bancă cu fiecare solicitant în parte. În plus, acest contract prevede obligaţia împrumutatului să prezinte o garanţie materială în favoarea împrumutătorului. În cazul împrumutului contractat de stat, acesta nu oferă o asemenea garanţie împrumutătorilor săi. De regulă, împrumuturile de stat au la bază principiul facultativităţii. Istoria a cunoscut însă şi cazuri de împrumuturi forţate, când subscrierea nu a fost lăsată la latitudinea subscriitorilor, ci a avut un caracter obligatoriu. La împrumuturi forţate un stat recurge în împrejurări excepţionale, şi anume atunci când independenţa naţională, integritatea teritorială a statului sau cuceririle sociale ale poporului au fost lichidate sau sunt grav ameninţate. Sunt cunoscute şi cazuri de împrumuturi contractate de stat pentru pregătirea şi ducerea de războaie, reconstrucţia postbelică a ţării, refacerea economiei distruse de calamităţi naturale, înlăturarea urmărilor unor crize economice de mare amploare etc., când libertatea de acţiune a subscriitorilor este mult îngrădită prin măsurile luate de autorităţile publice. Întrucât condiţiile de emisiune şi de rambursare a unor asemenea

împrumuturi sunt mai puţin atractive decât în împrejurări normale, pentru plasarea acestora se desfăşoară o amplă acţiune de popularizare: se evidenţiază faptul că obiectivele prevăzute a se finanţa pe cale de împrumut sunt de interes naţional, iar subscrierea la împrumut constituie o datorie patriotică a fiecărui cetăţean. Uneori subscriitorii sunt puşi în situaţia de a alege între un impozit forfetar extraordinar, având caracter definitiv şi nerambursabil, şi un împrumut de stat rambursabil şi cu o dobândă sub nivelul pieţei. 2. împrumutul are un caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor băneşti de care statul are nevoie, împrumutul se caracterizează prin aceea că se restituie, la termenul fixat, persoanelor fizice şi juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la dispoziţia statului, definitivă şi nerambursabilă. La plasarea unui împrumut, statul stabileşte termenul de rambursare a acestuia care poate fi mai apropiat sau mai îndepărtat, în funcţie de evoluţia previzibilă a veniturilor şi a cheltuielilor publice. De la această regulă, fac excepţie împrumuturile perpetue, la emiterea cărora angajamentul statului se limitează la plata unei anumite dobânzi creditorilor săi, pe o perioadă de timp nedeterminată, fără să se stabilească un termen de restituire a împrumutului propriu-zis. Lipsa unui angajament expres de rambursare a unui asemenea împrumut nu împiedică însă statul împrumutat să răscumpere la bursă înscrisurile împrumutului respectiv, în momentul în care această operaţiune prezintă convenienţă economică. 3. împrumutul de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri publice, pe lângă rambursarea sumei împrumutate, şi o anumită contraprestaţie. Pentru a putea intra în posesia sumei de bani care îi lipseşte şi a o folosi potrivit trebuinţelor sale, statul se angajează să achite sistematic, deţinătorilor de înscrisuri publice, „preţul" acestei folosinţe. „Preţul" la care ne referim îmbracă forma dobânzii, forma câştigului ori ambele forme, după caz, la care se adaugă adesea şi alte avantaje materiale. Aşa cum s-a mai arătat, împrumutul de stat se deosebeşte de impozit, între altele, prin contraprestaţia pe care statul o oferă creditorilor săi. Uneori, avantajele oferite de stat la lansarea unui împrumut sunt ulterior restrânse. Astfel, în condiţiile scăderii ratei dobânzii pe piaţa capitalului de împrumut, în perioada de criză sau de depresiune, statul poate proceda la conversiunea datoriei sale: preschimbă înscrisurile unui împrumut vechi cu o dobândă ridicată cu înscrisuri ale unui împrumut nou cu o dobândă mai redusă. Alteori, avantajele materiale iniţial oferite de stat creditorilor săi se diminuează ca urmare a deprecierii accelerate pe care o suferă moneda în care a fost libelat împrumutul. Deşi statul achită în mod sistematic dobânda aferentă şi rambursează ratele scadente ale împrumutului, totuşi sumele ce revin deţinătorilor de înscrisuri publice au o putere de cumpărare mai mică decât cea încredinţată de aceştia statului la lansarea împrumutului.

Tabelul 1.1. Asemanări şi deosebiri dintre creditul privat şi cel public Creditul public Creditul privat - este contractat de către stat - este contractat de agenţii - debitorul este reprezentat de economici, populaţie autorităţile publice centrale şi - debitorii sunt agenţii economici, locale, iar creditorii sunt cei de la populaţia care provin resursele de împrumut - cererea vine din partea persoanelor - cererea vine din partea autorităţilor fizice sau juridice publice centrale şi locale - oferta vine din partea statului, - oferta vine din partea băncilor, băncilor, altor instituţii financiare, altor instituţii financiare, agenţilor agenţilor economici, populaţiei economici, populaţiei - este utilizat în scopuri productive, - este utilizat pentru funcţionarea caz în care contribuie la sporirea serviciilor publice, finanţarea profitului realizat din care se cheltuielor militare, menţinerea cedează băncii o parte sub formă de ordinii publice, rambursarea la bobândă, cât şi neproductive, când scadenţă a datoriei publice, plata se percepe, de asemenea, dobândă dobânziilor aferente chiar dacă nu produc valoare - rambursarea şi plata dobânzilor şi adăugată comisioanelor aferente se - rambursarea şi plata dobânzilor şi realizeaza pe seama veniturilor comisioanelor aferente se bugetare (impozite, taxe, etc.) realizează pe seama resurselor - dobânda plătită de stat, la private împrumuturile contractate, exprimă - dobânda plătită de debitori exprimă relaţii de redistribuire a venitului relaţii de distribuire a valorii naţional, se redistribuie, în adăugate între participanţii la principal, veniturile persoanelor activitatea economică financiară fizice şi juridice, mobilizate la prin credit, precum si a profitului fondurile de resurse financiare realizat de agentul economic, publice, pe calea impozitelor şi împrumutat şi banca taxelor, în favoarea celor care au îmărumutătoare. împrumutat statul şi pentru care încaseaza dobânzi. 1.1.2. Destinaţia şi rolul împrumuturilor de stat Statul apelează la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din necesităţi de echilibru bugetar. În primul caz, veniturile bugetare ordinare prevăzute a se realiza în anul considerat acoperă integral cheltuielile bugetare. Deşi pe întregul an bugetul de stat se prezintă echilibrat, totuşi pe parcursul acestuia, şi cu deosebire în primele

luni ale anului, poate să nu existe o concordanţă deplină între termenele la care se încasează veniturile şi cele la care se efectuează cheltuielile. Ca urmare, în unele perioade plăţile devansează încasările, ceea ce provoacă un gol de casă, adică o insuficienţă temporară de resurse, în timp ce în altele se înregistrează un plus de resurse faţă de ritmul normal al plăţilor. Organul însărcinat cu execuţia de casă a bugetului trebuie să cunoască din timp perioadele în care se profilează goluri de casă pentru a putea procura resursele necesare acoperirii acestora din afara bugetului de stat. În cazul în care toate resursele publice încasate pe teritoriul ţării se colectează la Trezoreria finanţelor publice, este posibil ca insuficienţa de resurse înregistrată la bugetul de stat să fie acoperită pe seama sumei împrumutate de la o altă instituţie de stat care înregistrează un prisos de resurse. În momentul încasării veniturilor bugetare prevăzute, suma respectivă se restituie instituţiei împrumutătoare. În cazul în care disponibilităţile de resurse ale unor instituţii publice nu acoperă golul de casă al bugetului, atunci se solicită împrumuturi pe termen scurt la alţi deţinători de resurse băneşti de pe piaţă. În ultimă instanţă se face apel la banca centrală a ţării, sub forma unui avans în contul veniturilor bugetare viitoare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege. Resursele băneşti împrumutate de la diverşi deţinători publici sau privaţi nu măresc masa semnelor băneşti în circulaţie, ci numai o redistribuie; în schimb, resursele împrumutate de la banca centrală reprezintă o emisiune de bani fără acoperire materială. Apelul la împrumuturi din necesităţi de trezorerie poate avea consecinţe nefaste asupra circulaţiei băneşti ori de câte ori acesta vizează sume importante şi nu se rambursează la termenele prevăzute. În cazul în care veniturile fiscale şi domeniale ordinare nu acoperă integral cheltuielile bugetare pe întregul an, pentru finanţarea deficitului rezultat statul se împrumută pe piaţa internă sau în străinătate. Întrucât uneori deficitul bugetar atinge dimensiuni mari, iar creditul public este totuşi limitat, statul apelează şi la resursele băncii centrale. Aceasta îi asigură împrumutul solicitat punând rotativa în funcţiune, adică emiţând bani fără acoperire. În perioada postbelică deficitul bugetar a căpătat un caracter cronic, numeroase ţări ale lumii confruntându-se cu problema deficitului financiar public. Pentru împrumuturile contractate pe piaţa internă, inclusiv la banca centrală, pe termen scurt, se emit bonuri de tezaur. În unele ţări emisiunea de bonuri de tezaur este plafonată prin lege, în timp ce în altele aceasta este nelimitată. În acest din urmă caz, emisiunea de bonuri de tezaur din instrument de trezorerie (de acoperire a golurilor temporare de casă) se transformă în mijloc de echilibrare a bugetului de stat (de acoperire a deficitului bugetar). Sumele împrumutate de stat de la banca centrală au, cel puţin teoretic, caracter rambursabil. Ele urmează să se restituie fie din excedentul bugetar, atunci când acesta există, fie din împrumuturile contractate de stat la diverse persoane fizice sau juridice (altele decât banca centrală). Practic, însă, rambursarea acestor împrumuturi are adesea un caracter formal: statul stinge împrumuturile sale vechi, primite de la banca

de emisiune, pe seama unor împrumuturi noi, contractate la aceeaşi instituţie, ceea ce nu duce la diminuarea masei de bani în circulaţie. În România, în cursul exerciţiului financiar anual, pentru acoperirea decalajului temporar dintre încasările şi plăţile din contul curent general al Trezoreriei statului, Banca Naţională a României poate acorda împrumuturi cu termen de rambursare de cel mult 180 de zile şi în condiţii de dobândă la nivelul pieţei, pe bază de convenţii încheiate cu Ministerul Finanţelor Publice. Suma totală a împrumuturilor acordate nu poate depăşi în nici un exerciţiu financiar anual echivalentul a 7% din veniturile bugetului de stat realizate în anul precedent, iar soldul permanent al împrumuturilor acordate şi nerambursate nu poate depăşi în nici un moment suma totală rezultată din dublarea capitalului şi a fondului de rezervă al Băncii Naţionale a României. Împrumuturile de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare se încheie, de regulă, pe termene mijlocii şi lungi. Rambursarea ratelor scadente şi achitarea dobânzilor aferente au drept consecinţă sporirea cheltuielilor bugetare, ceea ce atrage după sine majorarea impozitelor, iar în caz de insuficienţă a acestora, contractarea de noi împrumuturi. În condiţiile în care veniturile bugetare ordinare nu acoperă integral cheltuielile bugetare aprobate pentru anul următor, guvernul ţării are de ales între sporirea veniturilor fiscale (prin majorarea impozitelor existente sau introducerea de impozite noi) şi contractarea de împrumuturi. De cele mai multe ori, guvernul optează pentru cea de-a doua soluţie, din următoarele considerente: a) majorarea impozitelor constituite o măsură nepopulară, deoarece afectează nivelul de trai al populaţiei, iar partidul (partidele) de la putere evită să o aplice de teamă să nu-şi piardă electoratul. În ţările cu un nivel ridicat al fiscalităţii, o nouă sporire a acesteia se loveşte de împotrivirea fermă a categoriilor sociale care ar urma să suporte sarcina suplimentară; b) împrumuturile de stat oferă categoriilor sociale avute un plasament sigur şi remunerator pentru disponibilităţile lor băneşti; c) împrumuturile de stat reprezintă un mijloc mai rapid de procurare a resurselor financiare decât impozitele directe. Perioada necesară pentru indentificarea şi evaluarea materiei impozabile, stabilirea şi perceperea impozitelor este mai îndelungată decât cea de subscriere la împrumut şi efectuare a vărsămintelor în contul acestuia; d) în condiţiile în care împrumutul se solicită la banca centrală, termenul de obţinere a resurselor băneşti este şi mai scurt decât în cazul în care acesta se plasează în rândurile populaţiei ori al persoanelor juridice (altele decât banca centrală). În problema rolului împrumuturilor de stat, economiştii contemporani au o poziţie diferită de aceea a confraţilor lor din perioada capitalismului ascendent. În ce priveşte dilema „impozite sau împrumuturi" pentru finanţarea cheltuielilor bugetare, economiştii din perioada de ascensiune a capitalismului erau adepţi ai soluţiei impozitelor şi criticau aspru recurgerea la împrumuturi publice. Aceasta, deoarece:

a) după opinia lor, activitatea economică trebuie să se desfăşoare în condiţii de liberă concurenţă, pe baza iniţiativei private, fără nici un amestec din partea statului; cheltuielile publice trebuie reduse la minimum, impozitele să fie modice spre a nu diminua interesul întreprinzătorilor pentru dezvoltarea activităţii lor economice, iar echilibrarea bugetului de stat să se asigure exclusiv pe seama veniturilor ordinare (fiscale şi eventual domeniale); b) împrumuturile antrenează cheltuili bugetare suplimentare sub formă de dobânzi, comisioane, prime de rambursare etc., care fac necesară, în final, majorarea impozitelor; c) împrumuturile uşurează sarcina fiscală a generaţiei prezente, dar împovărează generaţiile viitoare cu cheltuilile reclamate de rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor; d) împrumuturile publice afectează însăşi capitalul naţiunii, în timp ce impozitele diminuează numai veniturile acesteia. În secolul xx şi mai cu seamă după criza economică mondială din 1929-1933, numeroşi economişti au renunţat la concepţia neamestecului statului în viaţa economică a ţării, susţinând necesitatea influenţării acesteia cu ajutorul diferitelor pârghii economico-financiare, între care impozitele, împrumuturile, cheltuielile publice, moneda, rata scontului, cursul valutar ş. a. nu ocupă ultimul loc. Ei recunosc faptul că împrumuturile de stat sunt generatoare de cheltuieli bugetare, dar preciază că acestea, folosite ca instrumente de intervenţie a statului în economie, contribuie la corectarea ciclului economic, impulsionarea economiei stagnante, restabilirea echilibrului economic etc. Unii economişti contemporani consideră nefondată teza potrivit căreia împrumuturile ar constitui un mijloc de transferare a sarcinilor financiare asupra generaţiilor viitoare. După opinia lor, afirmaţia de mai sus este valabilă numai dacă privim lucrurile prin prisma împrumutătorului individual: acesta, în loc să plătească astăzi un impozit majorat, care să-i amputeze definitiv veniturile, împrumută statului o parte din disponibilităţile sale băneşti, care îi va fi rambursată ulterior din impozitele majorate. Judecând însă lucrurile la nivelul întregii societăţi, optica se schimbă: cu suma împrumutată statului se diminuează partea din venitul naţional (produsul intern brut) destinată formării brute de capital ori consumului individual, după caz, în momentul lansării împrumutului, adică afectează resursele generaţiei prezente. Cu alte cuvinte, fiecare generaţie suportă consecinţele împrumuturilor contractate de stat în epoca sa şi care se materializează în schimbarea destinaţiei iniţiale a părţii din venitul naţional (produsul intern brut) încredinţate statului: în loc să se creeze noi capacităţi de producţie, şi deci noi locuri de muncă, se vor achiziţiona mai multe tunuri, se vor mări efectivele de militari ori se vor majora retribuţiile aparatului administrativ-poliţienesc. Cât priveşte generaţia viitoare, după opinia unor economişti contemporani, aceasta nu va avea o sarcină suplimentară de suportat, deoarece plusului de cheltuili ce vor

avea de suportat plătitorii de impozite în legătură cu împrumuturile contractate în trecut, îi va corespunde un plus de venituri (dobânzi şi restituiri de împrumuturi), ce va reveni creditorilor statului. Afirmaţia potrivit căreia împrumuturile de stat afectează capitalul individual şi pe cel al naţiunii întregi este respinsă de unii economişti contemporani, pe considerent că nu împrumuturile distrug capitalul naţiunii, ci lipsa de preocupare a unor agenţi economici pentru buna întreţinere, reparare şi modernizare a echipamentelor industriale, a mijloacelor de transport şi a instalaţiilor energetice, pentru formarea profesională a forţei de muncă, împrospătarea cunoştinţelor cadrelor etc. În măsura în care împrumuturile sunt folosite pentru finanţarea reînnoirii şi dezvoltării capitalului naţional, în loc să fie utilizate în scopuri de consum, împrumuturile îl conservă şi multiplică. Împrumuturile de stat utilizate în scopuri neproductive reprezintă, fără îndoială, impozite amânate. Apelul la împrumuturi pentru acoperirea deficitului bugetar nu scuteşte societatea de povara acestora, doar întârzie momentul transpunerii ei asupra contribuabililor. Afirmaţia potrivit căreia împrumuturile de stat nu provoacă un transfer de sarcini de la o generaţie la alta - pe motiv că judecăţile de valoare ar trebui făcute la nivelul întregii societăţi, iar nu al membrilor acesteia luaţi în mod individual - trece cu vederea procesul de largă redistribuire a venitului naţional realizat prin intermediul împrumuturilor şi al impozitelor între contribuabili, creditorii statului şi beneficiarii cheltuielilor finanţate pe seama împrumuturilor. Este adevărat că împrumuturile de stat produc efecte asupra întregii societăţi, dar acestea sunt diferite atât sub raport temporal (unele se produc în momentul plasării lor, iar altele în cel al rambursării acestora şi plăţii dobânzii aferente), cât şi ca sens (unele persoane fizice şi juridice profită de pe urma lor, iar altele le suportă povara). Despre o influenţă favorabilă a împrumuturilor de stat asupra capitalului nu se poate vorbi decât în cazul în care acestea sunt utilizate în scopuri productive. Or, experienţa a numeroase ţări arată că, în majoritatea cazurilor, împrumuturile de stat sunt utilizate pentru acoperirea unor cheltuieli neproductive şi numai arareori pentru dezvoltarea economiei naţionale, pentru obiective şi acţiuni cu caracter productiv. Revenind la rolul important al împrumuturilor de stat în redistribuirea produsul intern brut, menţionăm că acesta se manifestă atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. Pe plan intern, împrumuturile contribuie la redistribuirea produsului intern brut, iniţial în momentul plasării acestora de către stat. Cu acest prilej, are loc o redistribuire între partea destinată formării brute de capital şi cea afectată consumului, deoarece o parte din capitalul bănesc temporar liber, care cuprinde şi capitalul industrial vremelnic disponibil, este plasată în înscrisuri ale împrumuturilor de stat şi se foloseşte mai cu seamă în scopuri neproductive, în loc să servească la lărgirea producţiei şi a circulaţiei. Ulterior, redistribuirea produsului intern brut prin intermediul împrumuturilor are loc în momentul plăţii dobânzii aferente împrumu-turilor şi care se suportă în principal din impozite. Subscriitorii la

împrumuturile de stat încasează dobânzi şi prime de rambursare, iar agenţii economici realizează profit, în măsura în care livrează produse, execută lucrări ori prestează servicii pentru sectorul public, finanţate din resurse împrumutate de stat. Împrumuturile de stat îndeplinesc un rol pozitiv în măsura în care sunt folosite pentru dezvoltarea industriei, modernizarea agriculturii, construirea de căi de comunicaţie, protecţia mediului etc. În asemenea situaţii, împrumuturile contribuie la sporirea producţiei materiale, la creşterea produsului intern brut şi, pe această bază, la asigurarea resurselor necesare rambursării lor. Împrumuturile de stat contractate în străinătate contribuie la redistribuirea produsului intern brut între ţările împrumutătoare şi cele împrumutate. La acordarea de împrumuturi, fluxurile financiare pornesc de la ţările împrumutătoare către ţările împrumutate. Din momentul începerii restituirii împrumuturilor şi al plăţii dobânzii aferente, direcţia fluxurilor financiare se schimbă: de data aceasta, fluxurile pornesc de la ţările beneficiare de împrumuturi către ţările împrumutătoare. Dacă redistribuirea produsului intern brut al ţării creditoare către ţara debitoare are caracter temporar (împrumutul acordat fiind rambursabil), în schimb plăţile efectuate de ţara debitoare, cu titlu de dobânzi şi comisioane, către ţara creditoare, reflectă redistribuirea definitivă şi nerambursabilă a produsului intern brut pe plan internaţional. Adesea o parte din produsul intern brut al ţărilor debitoare este transferată la dispoziţia ţărilor creditoare prin mecanismul preţurilor neechivalente şi cel al cursurilor valutare care oscilează în limite largi fără justificare economică. Întrucât ţările dezvoltate constituie principalele ţări exportatoare de capital, iar ţările în curs de dezvoltare - principalele ţări importatoare de capital, este lesne de înţeles că, prin intermediul împrumuturilor contractate în străinătate, are loc redistribuirea produsului intern brut pe plan internaţional. Asigurarea echilibrului bugetar sau acoperirea unor necesităţi curente de trezorerie, prin apelarea la împrumuturile publice, generează anumite procese de redistribuire a produsului intern brut, care se manifestă atât în interiorul fiecărei ţări, cât şi pe plan internaţional. Pe plan intern, efectele redistribuirii produsului intern brut încep să apară odataă cu subscrierea la împrumuturile lansate de autorităţile publice. În acest moment are loc o redistribuire între partea destinată formării brute de capital (de acumulare) şi cea destinată consumului, deoarece o parte din capitalul bănesc disponibil este plasată în înscrisuri ale împrumuturilor de stat şi se utilizează şi ulterior, prin plata dobânzilor şi a eventualelor câştiguri promise de autorităţi, care se realizează în favoarea subscriitorilor la împrumuturi, din veniturile încasate din impizite. Împrumuturile publice contractate în străinătate contribuie la redistribuirea produsului intern brut între ţările care acordă împrumuturi şi cele care le solicită. 1.2.Tehnica împrumuturilor de stat 1.2.1 Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat

La lansarea unui împrumut de stat este necesară stabilirea câtorva elemente tehnice care îl definesc din punct de vedere juridic. Pe baza acestora, subscriitorii potenţiali fac judecăţi de valoare cu privire la convenienţa plasării disponibilităţilor lor băneşti în înscrisuri ale acelui împrumut. Este vorba de: denumirea împrumutului care se contractează; valoarea menţionată pe fiecare cupiură a înscrisului acelui împrumut; termenul de rambursare; dobânda; eventuale alte avantaje materiale acordate deţinătorilor de înscrisuri, pentru a face împrumutul mai atractiv. Denumirea împrumutului poate să fie legată de destinaţia acestuia. Atunci când statul doreşte să atragă atenţia opiniei publice asupra caracterului excepţional al împrumutului ori asupra obiectivului urmărit prin acel împrumut, considerat de interes naţional, precizează acest lucru în însăşi denumirea lui. Spre exemplu; „împrumutul înzestrării armatei", „împrumutul pentru reconstrucţie", „împrumutul stabilizării" etc. În cazurile în care împrumuturile se contractează cu o oarecare regularitate pentru acoperirea deficitelor bugetare sau pentru alte destinaţii (construcţii de drumuri etc.), în denumirea lor se precizează anul contractării („împrumutul de stat 1947"), nivelul dobânzii („împrumutul de stat 71/2%), forma pe care o îmbracă venitul („împrumutul de stat cu câştiguri"), după caz. Valoarea nominală, valoarea reală şi cursul. Pentru fiecare împrumut contractat pe piaţă, statul emite nişte înscrisuri, denumite generic efecte publice, titluri, hârtii de valoare, obligaţiuni etc., în cupiuri de o anumită valoare (spre exemplu: de 100 de lire sterline, 200 de dolari S.U.A., 2 000 de franci francezi, 50 000 de yeni). Suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat, denumită valoare nominală,- exprimă mărimea creanţei pe care deţinătorul acesteia (creditorul) o are de încasat de la stat (sau, invers, datoria statului faţă de deţinătorul înscrisului respectiv). Când împrumutul se rambursează la termenul pentru care a fost contractat, statul achită deţinătorului înscrisului valoarea nominală a acestuia. Dacă deţinătorul doreşte să-şi recupereze banii plasaţi în înscrisuri ale unui împrumut de stat înainte de termen, el poate să le vândă la bursă. Suma cu care se cumpără (se vinde) un înscris, denumită valoare reală, poate să fie egală, mai mică sau mai mare decât valoarea nominală a acesteia. Mărimea valorii reale depinde de cursul la care cotează înscrisurile respective la bursă. Cursul exprimă „preţul" cu care se cumpără şi se vând 100'de unităţi monetare valoare nominală şi acesta poate fi: al pari, adică egal cu 100; sub pari, adică mai mic decât 100, sau supra pari, adică mai mare decât 100. La lansarea unui împrumut, cursul obligaţiunii unui împrumut de stat este, de regulă, sub pari şi numai arareori al pari sau supra pari. Cursul depinde de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, de nivelul dobânzii la împrumutul respectiv, ca şi de alte avantaje oferite de stat deţinătorilor înscrisurilor acelui împrumut. În acest context, folosirea noţiunilor de valoare nominală şi valoare reală este convenţională, deoarece obligaţiunile împrumu-turilor de stat, aşa cum s-a arătat mai sus, nu au valoare proprie.

Termenul de rambursare. Din punctul de vedere al duratei pentru care se contractează, împrumuturile pot fi cu termene precise de rambursare şi fără asemenea termene. Există împrumuturi pe termen scurt (contractate pe o perioadă de până la un an inclusiv), pe termen mijlociu (mediu) (pe o perioadă de peste un an până la cinci ani inclusiv) şi pe termen lung (pe o perioadă de peste 5 ani). La împrumuturi pe termen scurt statul apelează atunci când, deşi echilibrat pe întregul an bugetul prezintă neconcordanţe între momentul încasării veniturilor prevăzute şi momentul efectuării cheltuielilor aprobate. La fel procedează în cazul când veniturile nu se realizează în cuantumul prevăzut în buget, sau când apare necesitatea efectuării unor cheltuieli neprevăzute. În asemenea situaţii, statul contractează împrumuturi cu termene scurte de rambursare. Împrumuturi pe termene mijlocii şi lungi statul contractează atunci când are nevoie de resurse băneşti pentru acoperirea deficitelor bugetare devenite cronice sau pentru finanţarea unor cheltuieli de investiţii de mare valoare. Pentru împrumuturile pe care le contractează, statul poate să emită diferite înscrisuri pe care le înmânează creditorilor săi sau fără să emită astfel de înscrisuri, înregistrează suma datorată în evidenţa datoriei publice ţinută de Ministerul Finanţelor. Prima soluţie - aceea a emiterii de titluri de stat materializate - se foloseşte, de obicei, atunci când statul se împrumută la un număr mare de creditori, iar cea de-a doua - aceea a titlurilor de stat dematerializate - atunci când este vorba de împrumuturi obţinute de la un număr limitat de creditori. Creanţele în cont nu necesită cheltuieli pentru confecţionarea înscrisurilor, şi, ca urmare, nici pentru păstrarea acestora în depozitele băncilor. În schimb, ele nu pot fi negociate la bursă, ci numai în afara acesteia, cu îndeplinirea anumitor formalităţi. Înscrisurile emise de stat poartă denumiri diferite, în funcţie de termenul pentru care s-a contractat împrumutul şi de caracteristicile înscrisurilor respective care, de asemenea, diferă de la o ţară la alta, Astfel, pentru împrumuturile pe termen scurt se emit bonuri de tezaur, poliţe de tezaur, certificate de trezorerie, certificate (bonuri) de impozite etc. Poliţele de tezaur, spre deosebire de bonurile de tezaur şi de celelalte înscrisuri pe termen scurt, sunt supuse dreptului cambial, care reglementează condiţiile în care pot fi scontate la bănci, executate silit etc. Bonurile de tezaur pot fi lombardate la bănci şi vândute la licitaţie la cursuri variabile. Certificatele (bonurile) de impozite sunt înscrisuri nepurtătoare de dobândă, pe care statul le înmânează creditorilor săi pentru plata unor furnituri sau alte angajamente. Deţinătorii acestor înscrisuri le pot folosi pentru achitarea impozitelor datorate statului. Pentru împrumuturile pe termen mijlociu şi lung se emit înscrisuri cunoscute sub denumirea de obligaţiuni sau titluri de rentă, iar pentru cele fără termen, titluri de rentă perpetuă. Înscrisurile emise de stat se mai deosebesc şi prin faptul că unele pot fi negociate (înscrisuri cu circulaţie liberă), în timp ce altele nu pot fi negociate şi nici lombardate.

Dobânda. „Preţul" pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei împrumutate îmbracă forma: a) a dobânzii (venit fix, de care beneficiază toţi deţinătorii de înscrisuri,proporţional cu valoarea nominală a sumelor împrumutate); b) a câştigătorilor (venituri diferenţiate ca mărime, de care beneficiază numai un număr restrâns de deţinători), c) forma combinată a dobânzii şi a câştigurilor sau forma altor avantaje. La împrumuturile de stat cu dobândă, fiecare obligaţiune are anexat un număr de cupoane, care se detaşează periodic (o dată sau de două ori pe an) şi se prezintă la ghişeul băncii centrale sau al altei instituţii desemnate de stat, de unde se încasează dobânda cuvenită. La împrumuturile de stat cu câştiguri (premii), câştigurile se plătesc numai deţinătorilor acelor înscrisuri care au ieşit câştigătoare la tragerile la sorţi. Suma totală a câştigurilor se stabileşte ţinând seama de rata dobânzii. Cu alte cuvinte, suma pe care statul ar fi plătit-o ca dobândă -dacă împrumutul ar fi fost cu dobândă - se repartizează sub formă de câştiguri. În mod teoretic, rata dobânzii la împrumuturile de stat ar trebui să se situeze la un nivel apropiat de acela al ratei dobânzii practicate la creditul bancar. Aceasta deoarece rata dobânzii este influenţată de raportul dintre cererea şi oferta de capital, iar cererea vine din partea agenţijor economici, a persoanelor fizice, ca şi a statului. În practică însă, adesea rata dobânzii la creditul public diferă de cea percepută la creditul bancar. Pentru a face mai atractive împrumuturile pe care le contractează pe piaţa internă, uneori statul acordă creditorilor săi şi alte avantaje decât dobânda: prime de rambursare, câştiguri, scutirea de impozite a veniturilor din dobânzi etc. Alteori, confruntat cu dificultăţi serioase în finanţarea deficitului bugetar, statul consimte să acorde dobânzi mai mari persoanelor fizice şi juridice deţinătoare de mijloace băneşti temporar libere, dispuse să-l împrumute, decât cele acordate de bănci la depozitele constituite la acestea. Ca urmare, se ajunge ca dobânzile la împrumuturile de stat să fie mai mici sau mai mari, după caz, decât cele practicate de bănci. Statul înţelege să protejeze interesele persoanelor care îi împrumută bani pe perioade mai îndelungate, acordându-le o dobândă mai mare care să acopere măcar parţial pierderea suferită de acestea prin diminuarea puterii de cumpărare a banilor, ca urmare a inflaţiei. Cele arătate până aici se referă la rata de emisiune a dobânzii, denumită şi rata nominală, deoarece ea se calculează la valoarea nominală a înscrisurilor emise de stat. În cazul în care împrumutul de stat se plasează pe piaţă la un curs sub pari, suma încasată de la subscriitori (valoarea reală) va fi mai mică decât cea pe care o datorează acestora şi la care calculează dobânzi (valoarea nominală). Raportând mărimea absolută a dobânzii datorate de stat creditorilor săi la valoarea reală a împrumutului, va rezulta că, de fapt, rata reală a dobânzii este mai ridicată decât rata nominală a acesteia.

Spre exemplu, o obligaţiune a unui împrumut de stat în valoare nominală de 5 000 unităţi monetare (u.m.), cu o dobândă de emisiune de 7% pe an, se plasează pe piaţă la un curs de 80%. În acest caz, deşi încasează efectiv de la subscriitor numai 4 000 u.m. statul se angajează să-i ramburseze 5 000 u.m. şi să-i achite o dobândă de 350 u.m. pe an. Raportând mărimea absolută a dobânzii datorate (350 u.m.) la valoarea reală (4 000 u.m.), constatăm că împrumutul respectiv are o rată reală a dobânzii de 8,75% pe an, care este mai mare cu 1,75 puncte procentuale decât rata de emisiune a acesteia. Noţiunea de rată reala a dobânzii mai are şi sensul de venit net ce revine creditorului de pe urma unei sute de unităţi monetare date cu împrumut pe termen de un an şi se determină prin corectarea dobânzii nominale cu influenţa creşterii (descreşterii), preţurilor pe piaţă. Astfel, atunci când preţurile de pe piaţa internă înregistrează o creştere de la un an la altul, aceasta diminuează, practic, venitul realizat de creditor sub formă de dobândă; în schimb, scăderea preţurilor majorează venitul real ce revine creditorului din dobânzi. Rata reală a dobânzii ce revine creditorului se calculează cu ajutorul formulei: dr =

(100 + d n ) ⋅ 100 −100 I

în care: dr = rata reală a dobânzii; dn = rata nominală a dobânzii; l = indicele de preţ al produsului intern brut, faţă de anul precedent luat ca bază, din ţara creditorului. Spre exemplu, la un împrumut acordat cu o dobândă nominală de 10% pe an, în condiţiile creşterii preţurilor pe piaţa internă cu 5%, rata reală a dobânzii va fi 4,70% pe an, calculată astfel: dr =

(100 + 10 ) ⋅100 −100 = 4,70% 105

Diferenţa dintre dobânda nominală (mai mare) şi cea reală (mai mică) constituie o pierdere pentru creditor şi un avantaj de egală valoare pentru debitor. La fel se petrec lucrurile şi în cazul împrumuturilor contractate în străinătate. Dacă preţurile produselor ţării debitoare înregistrează o scădere pe piaţa externă, atunci dobânda reală a acelui împrumut va fi mai mare decât cea nominală. În cazul creşterii preţurilor la exportul produselor ţării debitoare, dobânda reală va fi mai mică decât cea nominală, ceea ce o va avantaja. In acest caz, rata reală a dobânzii se calculează după aceeaşi formulă, cu precizarea că la numitor, în locul deflatorului produsului intern brut, figurează indicele de preţ al produselor exportate de ţara debitoare.

Spre exemplu, dacă o ţară în curs de dezvoltare a contractat un împrumut într-o ţară dezvoltată, cu o dobândă nominală de 17% pe an, iar preţurile produselor sale primare au înregistrat, în anul considerat,o reducere de 10% faţă de anul precedent, rata reală a dobânzii va fi de 30%, calculată astfel:

(100 + 17 ) ⋅ 100 − 100 = 11700 − 100 = 30% 100 − 10

90

La o creştere a preţurilor respective cu 5%, rata reală a dobânzii va fi de 11,4%, determinată astfel:

(100 + 17 ) ⋅100 − 100 = 11700 − 105 =11,4% 100 + 5

105

Alte avantaje conferite deţinătorilor de înscrisuri ale împrumuturilor de stat. O modalitate de a face mai atractiv un împrumut de stat constă în înlocuirea dobânzii cu câştiguri. In acest caz, suma care ar fi revenit tuturor deţinătorilor de înscrisuri sub formă de dobândă, se repartizează deţinătorilor înscrisurilor ieşite câştigătoare la tragerile la sorţi. Pentru unii deţinători de disponibilităţi băneşti, probabilitatea chiar redusă de a realiza un câştig mare este mai tentantă decât perspectiva realizării certe a unui venit de câteva procente pe an sub formă de dobândă. Statul foloseşte calea plasării împrumuturilor la un curs sub pari pentru a-l face mai atractiv. In mod normal, dobânda la un împrumut de stat ar trebui să fie stabilită la nivelul celei practicate pe piaţă la creditul bancar acordat întreprinderilor. Cum însă unii subscriitori potenţiali, la condiţii egale, preferă să-şi plaseze disponibilităţile băneşti spre fructificare la bănci, statul caută să-i atragă oferindu-le un avantaj suplimentar, materializat într-o dobândă reală mai mare decât cea de emisiune şi întro primă de rambursare. Această primă reprezintă diferenţa dintre valoarea nominală a unui titlu de stat, la care se rambursează împrumutul, şi valoarea (reală) la care acesta a fost plasat, adică atunci când cursul de emisiune a fost sub pari, iar la rambursare al pari. Prima mai poate să apară şi atunci când înscrisurile unui împrumut de stat se plasează la un curs al pari şi se rambursează la un curs supra pari. In exemplul de mai sus, din diferenţa de curs de 20% (100 - 80), rezultă o primă de rambursare de 1 000 u.m. la fiecare obligaţiune. Dacă împrumutul respectiv ar fi fost plasat la un curs de 100% şi rambursat la un curs de 110%, prima de rambursare ar fi rezultat din diferenţa de curs de 10% (110 - 100) şi s-ar fi ridicat la 500 u.m. de fiecare obligaţiune. În afară de dobânzi, câştiguri şi prime de rambursare, unele state acordă deţinătorilor de efecte publice şi alte avantaje, cum ar fi: a) scutirea de impozite şi taxe a veniturilor provenind de la anumite împrumuturi şi/sau a tranzacţiilor la bursă cu efecte publice;

b) acceptarea de către stat a unor înscrisuri ale împrumuturilor sale, la valoarea nominală, drept plată în contul impozitelor datorate de către deţinătorul lor înainte de expirarea termenului de rambursare; c) în anumite ţări, unele înscrisuri ale împrumuturilor de stat se bucură de privilegiul juridic de a nu putea fi supuse executării silite, în cazul în care deţinătorul lor a ajuns în stare de faliment; d) garantarea împotriva variaţiilor monetare. Faptul că în numeroase ţări inflaţia a căpătat un caracter cronic face ca persoanele care îşi păstrează banii în stare lichidă (în numerar sau în cont), şi cele care îi dau cu împrumut să piardă sistematic o parte din puterea lor de cumpărare. La adăpost de acest pericol se află numai cei care îşi plasează banii în valori materiale nesupuse deprecierii, întrucât riscul deprecierii monetare este cert şi de mare amploare, inflaţia a devenit un obstacol serios în calea dezvoltării creditului atât public, cât şi privat. Pentru a proteja interesele creditorilor săi, statul are la îndemână două soluţii: fie să stabilească o rată mai înaltă a dobânzii care să acopere şi deprecierea previzibilă a banilor, fie să ofere o garanţie juridică împotriva acestei deprecieri. Prima soluţie, deşi utilizată în practică, nu este pe deplin satisfăcătoare, deoarece dacă are la bază o rată supraevaluată a inflaţiei, atunci aceasta va crea avantaje nemeritate creditorilor şi va scumpi nejustificat împrumutul de stat; dacă rata dobânzii se bazează pe o rată a inflaţiei subevaluată, acest lucru nu va proteja interesele creditorilor, dar va reduce costul împrumutului pentru stat. Cea de-a doua soluţie constă în: a) exprimarea împrumutului într-o altă monedă mai stabilă. O asemenea măsură se aplică mai cu seamă în cazul împrumuturilor contractate în străinătate. Întrucât chiar şi monedele care în trecut s-au caracterizat printr-un grad înalt de stabilitate, în ultimii 15 - 20 de ani au suferit o anumită erodare a puterii lor de cumpărare, împrumuturile externe se exprimă mai frecvent în Drepturi Speciale de tragere (DST), care are la bază un coş de valută. b) legarea monedei în care s-a exprimat împrumutul de conţinutul său în aur. O asemenea soluţie, fezabilă în condiţiile în care monedele erau definite printr-o anumită cantitate de aur fin, după renunţarea la convertibilitatea acestora în aur, nu mai are aplicabilitate practică c) indexarea împrumutului. Această soluţie constă în legarea valorii împrumutului de aceea a monedei naţionale, calculate pe baza indicelui de preţ al bunurilor de consum, sau a preţului anumitor produse (de exemplu: preţul unei tone de cărbune extras sau al unui Kwh) ori a tarifului anumitor servicii (tariful de transport pe călător/km) Această soluţie reflecta mai corect mutaţiile monetare determinate de modifcările de preţuri şi tarife pe piaţa internă, decât cele înregistrate în raport cu alte monede sau cu preţul aurului. 1.2.2. Operaţiile prilejuite de împrumuturile de stat

Împrumuturile de stat prilejuiesc o seamă de operaţii legate de plasarea acestora pe piaţă, de rambursarea lor, precum şi de eventuala modificare a ratei dobânzii şi a termenelor de restituire iniţial stabilite. Plasarea împrumuturilor de stat. În practica financiară se întâlnesc următoarele modalităţi de plasare a împrumuturilor de stat: a) prin subscripţie publică; b) prin intermediul unor consorţii (sindicate) bancare; c) prin vânzare la bursă. Plasarea împrumutului prin subscripţie publică se face prin grija Ministerului Finanţelor sau a altei instituţii specializate, împuternicite de organul de decizie în acest sens. În vederea asigurării plasării integrale a împrumutului, se organizează o largă publicitate privind scopul şi condiţiile lansării şi rambursării acestuia. Subscripţia publică şi vărsarea sumelor subscrise se efectuează la ghişeele deschise la administraţiile financiare, percepţii, casierii, case de economii, bănci etc. sau direct prin funcţionari publici. Persoanele care participă la plasarea împrumutului sunt recompensate pe cale de remiză, iar cheltuielile legate de funcţionarea ghişeelor de subscriere se acoperă pe seama unui comision. În practica plasării împrumuturilor prin subscripţie publică se întâlnesc două situaţii: a) când nu se limitează cuantumul împrumutului ce poate fi contractat. În acest caz, fiecare subscriitor efectuează vărsăminte pentru întreaga sumă subscrisă, fără nici o restricţie; b) când cuantumul împrumutului se limitează. În această situaţie, se procedează astfel: fie se lasă ca subscrierile să se desfăşoare nestingherit până la expirarea termenului de subscriere, urmând ca în caz de depăşire, pe ansamblu, a plafonului stabilit, să se limiteze fiecărui subscriitor suma ce poate să verse (proporţional cu cea subscrisă), fie se stabilesc de la început limite de subscriere pe fiecare ghişeu sau plasator. Plasarea împrumuturilor prin consorţii (sindicate) bancare se realizează prin grija unui grup de bănci, care se angajează să efectueze această operaţie la cererea organelor competente. Consorţiul bancar fie preia în comision obligaţiunile împrumutului, fie le cumpără electiv. În prima ipoteză, statul intră în posesia sumelor împrumutate pe măsura plasării înscrisurilor de către consorţiu, căruia îi plăteşte un anumit comision. Potrivit acestui procedeu, consorţiul nu răspunde pentru înscrisurile neplătite. În cea de-a doua ipoteză, consorţiul cumpără efectiv înscrisurile împrumutului de la stat, pe care se angajează să le plaseze pe piaţă. Pentru această operaţie, consorţiul încasează diferenţa între cursul la care vinde înscrisurile către populaţie şi cursul la care le-a cumpărat de la stat. De data aceasta, înscrisurile care nu au putut fi plasate pe piaţă sunt reţinute de băncile care alcătuiesc consorţiul şi intră în portofoliile acestora.

Sub aspect financiar, plasarea împrumuturilor prin consorţii bancare este mai costisitoare pentru stat decât cea prin subscripţie publică, întrucât antrenează cheltuieli importante sub formă de comisioane sau de diferenţă de curs, în favoarea băncilor. În schimb, sub aspect tehnic, această modalitate de plasare a împrumuturilor este mai comodă pentru stat decât cea realizată prin subscripţie publică, deoarece, efectuându-se prin instituţii specializate, se poate realiza într-un termen scurt. Prin vânzare la bursă sunt plasate înscrisurile unui împrumut nou, atunci când statul doreşte ca acesta să treacă neobservat. Întrucât vânzarea se face prin intermediul agenţilor de schimb, cumpărătorii nu ştiu dacă înscrisurile care fac obiectul tranzacţiilor la bursă sunt ale unui împrumut vechi, vândute de deţinătorii lor, sau ale unui împrumut nou, emis recent de stat. Această modalitate prezintă avantajul că este discretă, comodă şi foarte puţin costisitoare. Ea nu poate fi aplicată însă pe scară largă, deoarece oferta mare de înscrisuri ar atrage după sine reducerea cursului acestora, ceea ce ar micşora randamentul financiar al împrumutului. Înscrisurile împrumuturilor de stat se emit, de regulă,, la purtător", adică fără înscrierea numelui subscriitorului pe ele. Când statul are de-a face cu puţini creditori, el poate să emită înscrisuri „nominative" (pe care se înscrie numele creditorului). În asemenea cazuri, sumele împrumutate şi dobânzile datorate creditorilor se înscriu în cartea (registrul) datoriei publice. Modificarea nivelului dobânzii. Aşa cum s-a arătat, nivelul dobânzii pe piaţă nu rămâne vreme îndelungată constant, ci suferă modificări în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut. In perioadele în care rata dobânzii înregistrează o scădere apreciabilă, statul caută să profite de această situaţie pentru aşi uşura efortul financiar determinat de împrumuturile contractate în condiţii mai puţin favorabile. În asemenea împrejurări, statul procedează la preschimbarea înscrisurilor unui împrumut vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou, emis cu o dobândă mai redusă, operaţie cunoscută sub denumirea de conversiune. Faza depresiunii şi începutul fazei înviorării sunt momentele cele mai favorabile pentru înfăptuirea conversiunii, deoarece atunci dobânda atinge nivelul minim. În practică se cunosc trei tipuri de conversiune: a) conversiunea forţată, când statul oferă deţinătorilor de înscrisuri o singură alternativă, şi anume aceea de a prezenta la preschimbare titlurile împrumutului vechi, contra titlurilor unui nou împrumut, în decursul unei anumite perioade de timp. La expirarea termenului stabilit, titlurile vechi îşi pierd valabilitatea; b) conversiunea facultativă, când deţinătorii înscrisurilor au de optat pentru una din următoarele soluţii: de a preschimba înscrisurile împrumutului vechi cu încrisuri ale unui împrumut nou sau de a păstra înscrisurile vechiului împrumut. Dacă noul împrumut este emis cu o dobândă mai mică decât vechiul împrumut, atunci deţinătorii înscrisurilor acestui din urmă împrumut nu se vor prezenta la preschimbare pentru a nu pierde avantajul pe care îl au. Dacă împrumutul nou ar menţine dobânda la nivelul împrumutului vechi, atunci statul nu ar mai avea interes să efectueze conversiunea;

c) conversiune sau rambursare anticipată, când deţinătorii de înscrisuri au următoarele alternative: să accepte preschimbarea înscrisurilor vechiului împrumut în condiţiile stabilite de stat sau să o refuze şi să solicite rambursarea anticipată a acestuia. În cazul în care numărul celor care preferă rambursarea anticipată este mare, avantajul financiar scontat de stat prin conversiune - reducerea cheltuielilor publice cu plata dobânzilor - poate să fie în mare parte anihilat de efortul financiar determinat de achitarea înainte de termen a înscrisurilor care n-au fost supuse preschimbării. Dintre cele trei tipuri de conversiune arătate mai sus, acesta din urmă este mai frecvent folosit. Prin conversiune statul obţine un avantaj material, concretizat în reducerea cheltuielilor cu plata dobânzii, dar suferă un prejudiciu moral, constând în pierderea creditului pe piaţă. Cu prilejul lansării unui nou împrumut, în condiţii de dobândă comparabile cu cele practicate de bănci, deţinătorii de disponibilităţi băneşti libere vor prefera să le încredinţeze băncilor, iar nu statului. Pe piaţa capitalului de împrumut au loc uneori scăderi apreciabile ale cursului obligaţiunilor de stat. Dacă cursul acestora este sub cel de emisiune, atunci deţinătorii înscrisurilor vândute la bursă nu-şi recuperează nici măcar suma vărsată statului la subscriere. Astfel de fenomene au o înrâurire nefastă asupra creditului public, creând dificultăţi statului la plasarea de noi împrumuturi. Pentru a evita astfel de situaţii şi a conserva interesul publicului faţă de împrumutul al cărui curs a scăzut sensibil, statul poate proceda la majorarea ratei dobânzii. Această operaţiune, denumită arozare, este inversul conversiunii. Dacă statul dispune de resurse financiare şi nu are intenţia să contracteze noi împrumuturi în viitorul apropiat, el poate să profite de pe urma scăderii cursului şi să cumpere la bursă, la un curs avantajos, înscrisurile respective. In acest caz, el nu va face o arozare, ci o răscumpărare a împrumutului înainte de termenul de rambursare. Modificarea termenului de rambursare. Statele care recurg în mod frecvent la împrumuturi pe termen scurt pentru acoperirea deficitelor financiare temporare, ajung să acumuleze datorii importante care trebuie rambursate la intervale scurte de timp. În asemenea împrejurări, cheltuielile anuale cu rambursarea împrumuturilor ajunse la scadenţă pot depăşi sensibil resursele financiare ale statului afectate acestui scop în anul considerat. Pentru ieşirea din impas, statul procedează atunci la consolidarea datoriei sale ajunse la scadenţă, adică la preschimbarea înscrisurilor împrumuturilor exigibile imediat sau pe termen scurt (bonuri de tezaur şi altele) cu înscrisuri ale unor împrumuturi pe termen mediu sau lung (obligaţiuni şi titluri de rentă) sau fără termen (titluri de rentă perpetuă). Întrucât prelungirea termenului de rambursare a împrumutului înseamnă, pentru creditori, creşterea riscului de depreciere a banilor plasaţi în efecte publice, statul este nevoit să accepte adesea majorarea ratei dobânzii.În aceste condiţii, consolidarea datoriei oferă statului un avantaj imediat, constând în reducerea cheltuielilor publice legate de rambursarea împrumutului ajuns la scadenţă pe anul în curs şi/sau pe anii imediat următori, dar măreşte considerabil volumul total al efortului financiar

determinat de plata dobânzilor aferente împrumutului respectiv până la rambursare. În zilele noastre, consolidarea se practică pe scară largă mai cu seamă de ţările în curs de dezvoltare care au contractat datorii faţă de străinătate şi pe care nu le mai pot onora din lipsa resurselor valutare. Consolidarea datoriei externe se poate efectua numai cu acordul expres al principalilor creditori şi în condiţiile dictate de aceştia. Consolidarea este avantajoasă pentru bănci, deoarece ele încasează importante comisioane pentru operaţia de preschimbare a înscrisurilor împrumutului pe termen scurt cu înscrisuri ale împrumutului consolidat. Când guvernul are interes să nu atragă atenţia opiniei publice asupra dificultăţilor financiare ale statului, în locul unei consolidări făţişe acesta efectuează o consolidare deghizată, constând în achitarea împrumutului ajuns la scadenţă cu banii obţinuţi din contractarea unui împrumut nou, de valoare egală sau apropiată. O asemenea soluţie este fezabilă atunci când împrumuturile pe termen scurt nu deţin o pondere prea mare în totalul datoriei publice, dezechilibrul bugetar pare să fie de scurtă durată, iar deţinătorii de bonuri de tezaur şi alte înscrisuri similare consimt să-şi plaseze în continuare disponibilităţile lor băneşti în astfel de înscrisuri. Rambursarea împrumuturilor de stat. Prin rambursarea împrumuturilor de stat se înţelege răscumpărarea titlurilor de credit de la deţinătorii lor, adică restituirea sumelor împrumutate. Rambursarea împrumuturilor poate avea caracter obligatoriu sau facultativ. În mod expres, statul îşi asumă obligaţia de a restitui numai împrumuturile cu termen. El poate însă să ramburseze şi împrumuturile perpetue, fără însă să fie obligat la aceasta. Din punctul de vedere al momentului rambursării, distingem împrumuturi care se restituie integral la o scadenţă unică şi împrumuturi a căror rambursare este eşalonată pe o perioadă mai îndelungată. Împrumuturile cu scadenţă unică prezintă dezavantajul că obligă statul să efectueze plăţi masive la termenul stabilit, ceea ce ridică probleme de natură financiară (asigurarea resurselor financiare necesare), monetară (punerea în circulaţie a unor mari sume de bani) şi organizatorică (efectuarea de plăţi, către un mare număr de persoane fizice şi juridice, într-o singură zi). Pentru evitarea acestor neajunsuri, statul poate să procedeze fie la cumpărarea anticipată la bursă a înscrisurilor care se apropie de scadenţă, fie la stabilirea unei perioade de timp, suficient de lungi, în cursul căreia urmează să aibă loc rambursarea. În practică se întâlnesc mai multe modalităţi de rambursare a împrumuturilor: a) pe calea anuităţilor; b) prin tragere la sorţi; c) prin răscumpărare la bursă. Rambursarea împrumuturilor prin anuităţi constă în aceea că, începând din cel de-al doilea sau al treilea an de la contractarea împrumutului, statul începe să achite, pe lângă dobânzi, şi o parte din suma datorată. Această modalitate se foloseşte atunci când statul are puţini creditori cu care convine condiţiile de rambursare. Anuităţile se pot stabili fie în sume egale pe toată durata restituirii împrumutului, fie în sume inegale, adică în cote progresive sau regresive. Când împrumutul de stat a fost contractat la un mare număr de creditori, statul foloseşte, pentru rambursarea acestuia, calea tragerilor la sorţi. În momentul lansării

împrumutului, statul stabileşte valoarea obligaţiunilor amortizabile în fiecare an prin tragere la sorţi. Rambursarea prin anuităţi şi tragere la sorţi este specifică împrumuturilor cu termen. În cazul împrumuturilor pe termen lung, statul este obligat să procedeze la rambursarea acestora la scadenţă; el poate însă să o facă şi cu anticipaţie, dacă legea nu interzice în mod expres o asemenea posibilitate. Când legea care autoriză contractarea unui împrumut prevede că acesta nu poate fi rambursat înainte de scadenţă (sau în cursul unei perioade de timp determinate), statul nu poate proceda la rambursarea prin anuităţi sau tragere la sorţi (şi nici la conversiunea) a acelui împrumut; el poate însă să procedeze la răscumpărarea la bursă a înscrisurilor respective. Tot prin răscumpărare la bursă statul poate să retragă din circulaţie titlurile împrumuturilor fără termen. Statul procedează la amortizarea împrumuturilor perpetue, prin grija Ministerului Finanţelor sau a altei instituţii însărcinate, atunci când dispune de resurse bugetare,iar înscrisurile respective înregistrează la bursă un curs scăzut (sub pari). Rambursarea împrumuturilor se efectuează pe seama: a) a fondului special de amortizare; b) a resurselor prevăzute în buget cu această destinaţie; c) a excedentelor bugetare. În primul caz, la dispoziţia unei instituţii specializate, denumite casă de amortizare, se constituie un fond cu afectaţie specială, din care se achită cheltuielile cu plata dobânzilor şi rambursarea împrumuturilor. Acest fond se alimentează din anumite venituri publice date în administrarea casei de amortizare, dar mai ales din veniturile monopolurilor fiscale. În cel de-al doilea caz, cheltuielile legate de datoria publică se înscriu în bugetul de stat şi se acoperă din veniturile bugetare ordinare, fără să se creeze un fond special de amortizare.În sfârşit, la folosirea excedentelor bugetare se apelează pentru rambursarea împrumuturilor fără termen, atunci când acestea există şi operaţia respectivă prezintă interes financiar pentru stat. În secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea, a avut o largă circulaţie (şi aplicabilitate practică în Marea Britanie) teoria amortizării automate a împrumuturilor de stat. Elaborată de englezul Dr. Richard Price, această teorie avea la bază principiul dobânzii compuse. Iniţial, statul răscumpăra de pe piaţă un număr de efecte publice, pe care însă nu le distrugea, aşa-cum ar fi fost normal, ci le păstra şi continua să calculeze şi să rezerve dobânzi. Cu suma dobânzii economisite cumpăra alte înscrisuri, la care calcula şi rezerva dobânzi, până la retragerea tuturor înscrisurilor din circulaţie. La o asemenea soluţie s-a renunţat în momentul în care, pentru a-şi procura banii necesari rezervării dobânzii, statul trebuia să emită noi împrumuturi, care costau mai mult decât împrumutul rambursat. Alte căi de amortizare a datoriei publice. Împrumuturile contractate de stat se pot stinge (amortiza) nu numai pe calea rambursării acestora, dar şi în urma incapacităţii sale de plată ,a deprecierii monetare şi a repudierii obligaţiilor financiare anterior asumate. Un stat poate să ajungă în stare de incapacitate de plată (insolvabilitate) din cauze politice sau economice. Astfel, participarea unui stat la un

război, din care a ieşit învins sub raport militar şi ruinat economic, poate să conducă la insolvabilitatea acestuia. Reparaţiile de război, pe care este obligat să le plătească statului învingător şi cheltuielile cu refacerea propriei sale economii pot să absoarbă cea mai mare parte a produsului intern brut, încât să nu-i mai rămână disponibilităţi pentru achitarea obligaţiilor faţă de creditori. În aceste condiţii, creditorii se mulţumesc cu promisiunea statului învins de a le achita, în decursul unei perioade de timp, o anumită parte din datoria restantă cu titlu de arierate financiare. Restul datoriei se anulează prin înţelegere tacită sau expresă cu creditorii. Un alt exemplu. Un stat poate să ajungă în stare de încetare de plăţi ca urmare a unei crize economice profunde prin care a trecut, a unei conjuncturi economice internaţionale nefavorabile, a unei politici economice, financiare ori valutare nechibzuite, a acţiunii altor factori endogeni sau exogeni. Statul ajuns în stare de incapacitate de plată solicită creditorilor săi acordul pentru reeşalonarea datoriei restante: În anii '80, numeroase ţări în curs de dezvoltare şi-au întrerupt plăţile în contul datoriei lor externe şi au cerut rescadenţarea împrumuturilor neonorate. Obligaţiile unui stat, izvorând dintr-un împrumut exprimat într-o monedă supusă deprecierii, neprotejat prin indexare sau altă clauză, se pot stinge treptat, ca urmare a inflaţiei. Aceasta, deoarece, potrivit legii, statul este obligat să ramburseze împrumutul la valoarea nominală a acestuia, indiferent de gradul de depreciere a monedei în perioada scursă de la emisiune şi până la scadenţă. Dacă în acest interval de timp moneda naţională a pierdut, să zicem, 99% din puterea sa de cumpărare, creditorii achitaţi în monedă depreciată nu vor putea formula pretenţii faţă de stat pentru pierderea suferită ca urmare a inflaţiei. Obligaţiile statului se consideră de jure stinse, chiar dacă plata efectuată în monedă depreciată nu acoperă decât a suta parte din puterea iniţială de cumpărare a împrumutului. De facto, 99% din obligaţiile statului faţă de creditori, în acest caz, s-au stins ca efect al inflaţiei. Aşadar, deprecierea monedei în care este exprimat un împrumut uşurează efortul financiar al statului împrumutat, în timp ce aprecierea (consolidarea, întărirea) acesteia are efecte diametral opuse. Statul este avantajat nu numai atunci când împrumutul a fost exprimat în moneda naţională care s-a depreciat, dar şi în cazul în care acesta a fost libelat într-o monedă străină, care s-a depreciat în raport cu moneda naţională. În zilele noastre, mai frecvent este fenomenul invers, adică acela al aprecierii monedei în care sunt exprimate împrumuturile externe, în raport cu monedele ţărilor debitoare. Astfel, în anii '80, numeroase ţări în curs de dezvoltare au fost împovărate ca urmare a creşterii artificiale a cursului dolarului în care erau exprimate împrumuturile lor externe. În practica internaţională se cunosc cazuri când guvernul unei ţări refuză, din motive politice, să onoreze obligaţiile statului respectiv, izvorând din împrumuturi contractate pe piaţa internă sau în străinătate, de către un alt guvern. Astfel, în urma Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie guvernul sovietic a repudiat datoria publică moştenită de la guvernul ţarist; după cel de-al doilea război mondial la fel au procedat guvernele Cubei, Republicii Populare Democrate Coreene şi alte altor ţări cu datorie

publică contractată de vechile regimuri. Aşadar, în caz de repudiere, statul este solvabil, dar refuză să ramburseze datoria publică şi să achite dobânzile aferente din considerente politice, în timp ce în caz de incapacitate de plată, de bancrută, statul recunoaşte obligaţiile asumate, dar nu le poate onora din lipsă de resurse financiarvalutare. Împotriva statelor care repudiază obligaţiile asumate prin împrumuturi externe, statele creditoare exercită presiuni pe cale diplomatică pentru reluarea plăţilor; interzic băncilor lor să le mai acorde noi împrumuturi; le blochează disponbilităţile aflate în conturi deschise la băncile având sediul pe teritoriul lor interzic importul de mărfuri originare. Din ţările respective se instituie embargou asupra exporturilor unor mărfuri către acele ţări; folosesc forţa armată sau ameninţarea cu forţa etc. In cele din urmă, unele state debitoare acceptă să negocieze cu statele creditoare condiţiile reluării plăţii în contul datoriei publice repudiate, consimţind să le achite o parte din obligaţiile respective cu titlu de arierate financiare. Capitolul 2. Datoria publică 2.1. Notiuni generale Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoane fizice sau juridice pe piaţa internă şi în străinătate şi rămase de rambursat la un moment dat. În măsura în care se ţine seama de deprecierea (sau aprecierea) suferită în timp de moneda respectivă, acest indicator face posibilă studierea dinamicii datoriei publice şi, pe această bază, desprinderea tendinţei înregistrate de aceasta în perioada considerată. Gradul de îndatorare a ţării la moment dat se determină prin raportarea soldului datoriei publice la produsul intern brut. Indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adăugată într-un an este grevată de datoria publică. Sau, altfel spus, dacă datoria publică a ţării ar trebui rambursată integral în anul de referinţă, cât din produsul intern brut ar trebui utilizat: 30%, 50%, 80% sau mai mult? Sunt cazuri în care nici chiar întregul produs intern brut realizat într-un an nu ar fi suficient pentru rambursarea datoriei publice. Acest indicator are o valoare pur teoretică, deoarece nici o ţară nu ar putea aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei publice, ci numai partea din acesta rămasă după efectuarea prelevărilor absolut indispensabile la fondul de consum şi la formarea brută de capital. Pentru a putea face comparaţii internaţionale, este necesar a exprima datoria publică a ţărilor cuprinse în analiză într-o monedă având o largă circulaţie pe plan mondial. Deşi calculele făcute într-o asemenea monedă conţin un grad mai mare sau mai mic de aproximaţie, din cauza fluctuaţiei cursurilor de schimb şi a neconcordanţei dintre puterea reală de cumpărare a unei monede exprimată într-o altă monedă şi

cursul la care se schimbă acele monede, totuşi ele oferă informaţii utile despre mărimea datoriei publice medii pe un locuitor. În practică, în comparaţiile internaţionale, se foloseşte dolarul S.U.A.. sau Drepturile Speciale de Tragere (DTS). Alături de indicatorii privind gradul de îndatorare a unei ţări, un interes deosebit prezintă indicatorii care caracterizează efortul financiar anual, pe care datoria publică îl reclamă. Acest efort se materializează în serviciul datoriei publice, care cuprinde cheltuielile cu rambursarea datoriei propriu-zise şi cele legate de plata dobânzilor şi a celorlalte cheltuieli aferente. Efortul financiar sau povara datoriei publice se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, printre care: mărimea absolută şi mărimea medie pe un locuitor a serviciului datoriei publice; raportul dintre serviciul datoriei publice şi produsul intern brut; raportul dintre serviciul datoriei publice şi totalul cheltuielilor publice sau ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare,după caz. Deosebit de aceştia se mai calculează: cuantumul anual al dobânzilor; raportul dintre dobânzi şi produsul intern brut; ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice sau în totalul cheltuielilor bugetare, după caz. Indicatorii privind cheltuielile cu dobânzile şi comisioanele aferente datoriei publice exprimă dimensiunile contraprestaţiei pe care statul o datorează creditorilor săi în decursul unui an. Cu cât ponderea datoriei externe în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât gradul de dependenţă economică şi financiară a ţărilor respective faţă de străinătate este mai ridicat. Cheltuielile cu rambursarea împrumuturilor scadente şi plata dobânzilor şi a comisioanelor aferente constituie o povară grea pentru numeroase ţări în curs de dezvoltare. Un alt element în funcţie de care se fac judecăţi de valoare cu privire la structura datoriei publice îl constituie gradul de exigibilitate al acesteia. Sumele exigibile la termen scurt formează datoria flotantă, iar cele exigibile la termene mijlocii şi lungi - datoria consolidată. Este evident că pentru o ţară contează mai mult efortul financiar pe care trebuie să-l facă pentru rambursarea datoriei scadente şi plata dobânzilor aferente în lunile următoare, decât cel care se profilează la un orizont situat peste 5-10 ani sau mai mulţi. De aceea, cu cât ponderea datoriei flotante în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât nevoia de resurse financiare este mai presantă, iar procurarea acestora mai dificilă. Structura datoriei publice variază de la o ţară la alta şi chiar de la o perioadă la alta, în funcţie de condiţiile financiar-monetare.Ţările care cunosc procese inflaţioniste de mari dimensiuni şi de lungă durată sunt obligate să apeleze pe o scară tot mai largă la împrumuturi pe termen scurt şi eventual mijlociu. Aceasta, deoarce în condiţii de inflaţie cronică, plasamentele în efecte publice pe perioade îndelungate fiind supuse unei eroziuni sistematice, încetează de a mai fi atractive pentru deţinătorii de capital bănesc de împrumut, chiar dacă produc un venit mediu anual mai ridicat decât împrumuturile pe termen scurt.

2.2. Conţinutul şi formele datoriei publice Împrumuturile de stat constituie instrumente ale datoriei publice. Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor împrumutate de către autorităţiile publice centrale şi cele locale de la persoane fizice şi juridice pe piaţa internă şi în străinătate şi rămase de rambursat la un moment dat. Datoria publică rezultă din emisiunea titlurilor de împrumut de stat (obligaţiuni, rente), din plata dobânzilor, câştigurilor, comisionalelor, putând fi exprimate în moneda naţională sau în valută străină, în funcţie de locul unde se contractează împrumutul şi de condiţiile acestuia. Gradul de îndatorare a ţării, la un moment dat, reprezintă ponderea soldului datoriei publice ăn produsul intern brut. Acest indicator arată în ce măsură valoarea adaugată într-un an este grevată de datoria publică. Are, însă o valoare teoretică, întrucât nici o ţară nu ar putea aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei publice, ci numai partea rămasă din acesta după efectuarea prelevărilor la fondul de consum şi formarea brută de capital. Clasificarea datoriei: - în funcţie de termenul pe care se contractează: datorie publică pe termen scurt (flotantă); datorie publică pe termen lung şi mediu (consolidată) - în funcţie de calitatea creditorilor: datorie publică brută; datorie publică netă.

Datoria publică totală a statului

Datoria publică internă

Datoria publică externă

Flotantă

Flotantă

Brută

Netă

Consolidată

Brută

Netă

Brută

Consolidată

Netă

Brută

Netă

Cadrul juridic al datoriei publice: contractarea şi garantarea împrumuturilor externe şi interne rambursabile pe termen mediu şi lung şi gestionarea datoriei publice se exercită de către guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice; scopul contractării datoriei publice (finanţarea deficitului dugetar, finanţarea unor obiective de investiţii de interes naţional, refinanţarea datoriei publice interne, alte necesităţi aprobate prin legi speciale); rambursarea împrumuturilor se efectuează din excedentele bugetului de stat, din împrumuturile de stat pentru refinanţarea datoriei publice interne, precum şi din alte surse stabilite de lege; Ministerul Finanţelor este autorizat să acorde garanţii în numele şi contul statului pentru credite bancare interne, pe termen scurt, mediu şi lung, precum şi pentru împrumuturile externe contractate de către agenţii economici pentru obiective ca: realizarea programelor de restructurare, a lucrărilor agrigole, a obiectivelor de interes naţional, proiecte consolidate de guvern de interes naţional; pentru acoperirea riscurilor financiare, care pot interveni ca urmare a garantării creditelor, se constituie Fondul de risc pentru garanţii interne alimentat din: comisioane, dobânzi la dispoziţia fondului, penalizări, sume prevăzute de la bugetul de stat, cu această destinaţie. Fondul de risc se gestioneaza de către Ministerul Finanţelor în regim extrabugetar, prin contul general al trezoreriei Statului. Efortul financiar anual al statului reprezentând plăţile exigibile în contul datoriei publice constituie serviciul datoriei publice, care se determină separat, pe cele două forme ale datoriei publice: serviciul datoriei publice interne (cuprinde ratele scadente ale împrumuturilor pe o perioadă de un an, dobânzile, câştigurile şi comisioanele aferente, precum şi cheltuielile ocazionate de emisiunea şi de plasarea valorilor imobiliare) şi serviciul datoriei publice externe (cuprinde toate plăţile exigibile în anul respectiv provenind din datoria externă şi privată garantată de stat, inclusiv dobânzile şi comisioanele aferente). Capitol 3 Datoria publică internă 3.1. Noţiuni generale de datorie publică internă Datoria publică internă cuprinde suma totală a împrumuturilor acordate statului şi altor persoane de drept public de către cetăţenii săi şi de persoane juridice din ţară. Datoria publică internă constituie o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului de rambursare a împrumuturilor contractate în lei, de plată a dpbânzilor, a câştigurilor şi a altor costuri aferente. Pentru plata dobânzilor aferente datoriei publice se acordă autorizarea bugetară permanentă pentru efecuarea cheltuielilor respective. Autorizarea bugetară permanentă este o aprobare nelimitată de rambursare a împrumuturilor, de plată a dobânzilor, a câştigurilor şi a altor costuri aferente, care nu necesită aprobări suplimentare prin legea anuală a bugetului de stat. Datoria publică este determinată de: împrumuturile pe termen scurt, contractate de stat la Banca Naţională a României pentru echilibrarea bugetului de stat, care se rambursează ăn cursul anului, în cazul în care nu se pot rambursa, se prelungeşte

termenul de rambursare, adică se consolidează şi se cuprind în datoria publică de la sfârşitul anului; emisiunea de bonuri de tezaur în acelaşi scop, rambursabile din resurse bugetare până la finele anului (dacă ele nu se pot răscumpăra, statul emite noi înscrisuri, fapt care duce la consolidarea datoriei publice, statul rămânând în continuare dator; plasarea de înscrisuri pe termen mediu şi lung prin subcripţie public, necesare procurării resurselor băneşti pentru acoperirea deficitului bugetar anual (aceste înscrisuri se pot de asemenea consolida, ceea ce înseamnă că ele măresc datoria statului); garanţiile acordate de stat pentru credite bancare interne, primite de agenţii economici sau de autorităţiile locale pentru anumite cerinţe ale dezvoltării economice, care de asemenea se include în datoria publică internă; folosirea pe termen scurt a disponibilităţilor din consturile Trezoreriei Publice. În baza aprobării date de guvern, Ministerul Finanţelor este autorizat să garanteze, ăn numele şi pe contul statului, credite bancare interne, pe termen scurt, mediu şi lung, contractate de agenţii economici la băncile comerciale, pentru următoarele scopuri: realizarea programelor de restructurare aprobate de organele şi de autorităţiile legal constituite; constituirea stocurilor la principalele produse strategice, necesare economiei naţionale; realizarea lucrărilor agricole; derularea producţiei cu ciclu lung de fabricaţie destinate exportului; realizarea unor obiecte de investiţii de interes naţional. Acordarea garanţiilor este condiţionată de acceptarea de către Ministerul Finanţelor a clauzelor prevăzute în contractele de împrumut încheiate între agenţii economici şi băncile centrale. Agenţii economici sunt răspunzători de constituirea resurselor necesare rambursării ratelor scadente şi de plata costurilor aferente împrumuturilor garantate de stat. Pentru determinarea gradului de risc se efectuează o analiză economică şi financiară prezentate de persoana juridică solicitantă a garanţiei de stat pentru împrumutul intern, iar aceasta se prezintă Ministerului Finanţelor, care determină gradul de risc, exprimat în procente. Gradul de risc se acceptă dacă nu depăşeşte 10% din valoarea împrumutului. În funcţie de gradul de risc determinat, Ministerul Finanţelor calculează cuantumul comisionului de risc care trebuie virat în contul fondului de risc de către beneficiarul împrumutului garantat. Suma datorată se determină prin aplicarea cotei procentuale (a gradului de risc) la valoarea împrumutului garantat. Comisionul de risc este suma datorată de către beneficiarul împrumutului garantat de stat, în cuantumul şi la termenele stipulate în convenţia încheiată cu Ministerul Finanţelor. 3.2. Indicatorii de apreciere a datoriei publice interne Pentru aprecierea datoirei publice interne se pot utiliza următorii indicatori: - datoria publică internă la nivelul anului (DPI) DPI = DPId + DPIg

unde, DPId – reprezintă datoria publică internă a statului DPIg – reprezintă datoria publică internp garantată de stat - serviciul datoriei publice interne (SDPI): plăţile datorate pentru rambursarea datoriei publice interne, reprezentând ratele scadente într-o perioadă de un an (RDPI), dobânzile şi comisioanele aferente, precum şi cheltuielile ocazionate de emisiunea şi plasarea valoriilor mobiliare (DobDPI) SDPI = RDPI + DobDPI - ponderea datoriei publice interne în PIB DPI / PIB = DPI / PIB x 100 - ponderea dobânzilor aferente datoriei publice interne în PIB DobDPI / PIB = DobDPI / PIB x 100 - ponderea serviciului datoriei publice interne în PIB SDPI / PIB = SDPI / PIB x 100 - ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetului de stat SDPI / ChBS = SDPI / ChBS x 100 Datoria publică internă este concentrată în cea mai mare măsură la bănci, societăţi comerciale, societăţi de asigurări – reasigurări şi la diverşi rentieri din ţară sau din străinătate. 3.3. Mijloace de stingere sau de reducere a datoriei publice interne Valoare titlurilor de stat privind împrumuturile de stat se rambursează potrivit condiţilor legale de emisiune, iar la data rambursării obligaţiile statului se sting. Prin rambursarea de împrumuturi de stat se înţelege restituirea sumelor împrumutate, adică răscumpărarea titlurilor de credit de la deţinătorii lor. De regulă, statul îşi asumă obligaţia de a rambursa numai împrumuturile la termen. De asemenea, statul este liber să restituie sau nu şi împrumuturile perpetue )cele fără termen de rambursare). Există mai multe căi de stingere (rambursare) sau reducere a datoriei publice. Sursele din care se rambursează împrumuturile de stat interne sunt: fondul special de amortizare, resurse bugetare, excedente bugetare, când acestea există, împrumuturile pentru refinanţarea datoriei publice interne, surse ale contului general al Trezoreriei Statului,

alte surse prevăzute de actele normative în vigoare. Rambursarea ratelor de capital, plata dobânzilor, câştigurilor şi a altor costuri aferente datoriei publice au prioritate faţă de alte obligaţii ale statului. Sub aspectul modului de rambursare, există împrumuturi care se restituie integral la o singură scadenţă şi împrumuturi care se restituie eşalonat într-o anumită perioadă. Împrumuturile rambursabile (amortizabile) prevăd obligaţia pentru stat de a achita, într-un număr de ani, pe lângă dobândă, câştiguri, stabilite în contractul de împrumut şi capitalul împrumutat. Amortizarea împrumuturilor se face în mod frecvent pe următoarele căi: stabilirea şi plata anuităţilor; trageri la sorţi; răscumpărări la bursă. Statele debitoare pot folosi şi alte căi de amortizare a datoriei publice. Împrumuturile contractate de stat se pot stinge şi ca urmarea incapacităţii de plată, a deprecierii monetare, precum şi ca urmare a repudierii obligaţiilor financiare asumate de stat. Incapacitatea de plată a statului se poate datora pirderii războiului, crizei economice şi financiare, unei politici economice, sociale, fiannciare şi valutare inadecvate. Ca urmare, statul promite creditorilor săi să le achite o parte din datoria sa veche într-o anumită perioadă , sumele datorate fiind cunoscute sub denumirea de arierate financiare. Deprecierea monetară este un procedeu eficace şi frecvent folosit pentru diminuarea şi stingerea datoriei publice interne, deoarece oricât ar fi de mare fenomenul deprecierii, statul rambursează împrumuturile la valoarea nominală, asupra căreia plăteşte şi dobânzile, câştigurile. Deprecierea, inflaţia monetară diminuează şi chiar desfiinţează datoria publică internă. Deţinătorii de titluri sunt afectaţi şi un nou împrumut lansat de către stat nu mai are succese. Statul poate folosi anumite procedee pentr a nu-şi ţine angajamentele asumate anterior, cum ar fi: bancruta propriu-zisă, ce constituie un procedeu arbitrar prin care statul repudiază (anulează) în parte sau total datoriile sale, nu mai recunoaşte datoriile anterioare; concordatul, care este o convenţie între stat şi creditorii săi, prin care se reduc capitalul împrumutat şi, eventual, dobânzile aferente; sistemul “funding“, care presupune capitalizarea dobânzilor şi remiterea de noi titluri deţinătorilor; conversiunea, care reprezintă operaţiunea financiară prin care se schimbă condiţiile iniţiale ale împrumutului de stat. Statul poate folosi şi reconversiunea, care constă în revenirea la condiţiile iniţiale în care a fost lansat un împrumut de stat sau modificarea încă o dată a condiţiilor împrumutului stabilit prin conversie. Ministerul Finanţelor are competenţa să ofere compensaţii pentru titlurile de stat emise în formă materială, care au fost pierdute, furate, distruse sau deteriorate, cu condiţia ca titlul să fie identificabil prin serie, număr şi descriere, iar deţinătorul să fi efectuat opoziţia sau publicarea cerută de lege. 3.4. Datoria publică a României; cadrul juridic, structura şi evoluţia datoriei publice interne

În ţara noastră, Guvernul este autorizat să contracteze, prin Ministerul Finanţelor Publice, împrumuturi de stat interne şi externe, în următoarele scopuri: a) finanţarea deficitului bugetului de stat; b) refinanţarea datoriei publice; c) susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului; d) finanţarea internă şi externă a proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei; e) finanţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, cu capital majoritar românesc; f) finanţarea achiziţionării de bunuri şi servicii, inclusiv importul de materii prime şi resurse energetice; g) îndeplinirea obligaţiunilor legate de garanţiile de stat pentru împrumuturi; h) amortizarea şi achitarea împrumuturilor guvernamentale şi răscumpărarea datoriei neachitate, incluzând capitalul, dobânda şi alte costuri; i) finanţarea necesităţilor pe termen scurt ale bugetului de stat i) j) finanţarea cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor dezastrelor naturale şi ale altor calamităţi; k) menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în Contul General al Trezoreriei statului; l) alte necesităţi aprobate prin legi speciale. Datoria publică externă mai poate fi contractată şi pentru: a) crearea unor noi locuri de muncă şi susţinerea întreprinderilor privatizate sau de stat, pe baza priorităţilor economice şi sociale stabilite de Guvern; b) finanţarea restructurării economiei şi constituirea stocurilor strategice, inclusiv producţia de bunuri şi servicii pentru piaţa internă şi pentru export; c) finanţarea proiectelor de investiţii în infrastructură, inclusiv cele pentru servicii sociale; d) finanţarea achiziţiilor publice. Rambursarea împrumturilor de stat se asigură, după caz, din împrumuturi special contractate pentru refinanţarea datoriei publice, din resurse ale Contului General al Trezoreriei statului, precum şi din alte resurse stabilite prin dispoziţii legale. Rambursarea ratelor de capital, plata dobânzilor şi a altor costuri aferente datoriei publice au prioritate faţă de alte obligaţii ale statului. Datoria publică internă reprezintă o obligaţie necondiţionată a statului, de rambursare a împrumuturilor contractate în lei, de plată a dobânzilor şi a altor costuri aferente. Instrumentele datoriei publice interne ale statului includ: a) titlurile de stat libelate în monedă naţională; b) împrumuturile de stat acordate de Banca Naţională a României în condiţiile stabilite prin Legea privind statutul Băncii Naţionale a României;

c) împrumuturile de stat contractate la băncile comerciale din România; d) împrumuturile de stat contractate la alte instituţii de credit din România şi de la agenţii guvernamentale. Titlurile de stat libelate în monedă naţională pot fi emise atât în formă materială cât şi în formă dematerializată, În această din urmă formă, emisiunea, probaţiunea şi transmiterea drepturilor încorporate se evidenţiază prin înscriere în sistemul de înregistrare în cont. Titlurile de stat exprimate în monedă naţională pot fi emise pe termen scurt, mediu sau lung. Sunt considerate titluri de stat ale împrumuturilor pe termen scurt bonurile de tezaur şi certificatele de trezorerie, precum şi alte înscrisuri create de emitent în condiţiile legii. Sunt considerate titluri de stat ale împrumuturilor pe termen mediu obligaţiunile de stat având o scadenţă de peste un an şi maximum cinci ani de la emisiune, iar pe termen lung obligaţiunile de stat având o scadenţă de peste cinci ani de la emisiune. Titlurile de stat se oferă spre vânzare, cu condiţia ca oferta să includă cel puţin următoarele elemente: a) denumirea, data emisiunii şi valoarea titlurilor de stat oferite; b) forma împrumutului de stat reprezentat prin titlurile respective - cu discont sau purtător de dobândă; c) rata dobânzii, metoda de calcul şi datele la care se plăteşte dobânda, atunci când este cazul; d) scadenţa împrumutului şi clauza rambursării în avans, atunci când este cazul. Datoria publică externă reprezintă o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului de rambursare a împrumuturilor contractate, în valută, de plată a dobânzilor şi a altor costuri aferente. Instrumentele datoriei publice externe a României includ: a) titlurile de stat libelate în valută, emise pe pieţele financiare interne şi externe; b) împrumuturile primite de la guvernele altor state, agenţii guvernamentale, instituţii financiare multilaterale sau alte organizaţii internaţionale; c) împrumuturile sindicalizate pe termen scurt, mediu sau lung; d) împrumuturile directe primite de la investitori privaţi pe termen scurt, mediu sau lung. În atribuţiile Ministerului Finanţelor cu privire la datoria publică externă, între altele, intră: a) examinarea termenilor şi condiţiilor acordurilor de împrumuturi externe, de pe pieţele financiare internaţionale; b) emisiunea, contractarea, administrarea şi rambur-sarea împrumuturilor externe şi achitarea costurilor aferente; c) analiza condiţiilor pentru refinanţarea datoriei publice externe şi asigurarea ca noile împrumuturi să se încadreze în plafonul anual de îndatorare externă, corelat cu prevederile anuale ale legii bugetului de stat referitoare la serviciul datoriei publice;

d) administrarea împreună cu Banca Naţională a României a rezervei valutare a statului în vederea asigurării resurselor necesare creşterii rezervei, utilizarea împreună cu Banca Naţională a României a rezervei valutare pentru plata serviciului datoriei publice şi susţinerea monedei naţionale. Datoria publică externă contractată de Ministerul Finanţelor în numele statului se rambursează prin Banca Naţională a României. Fondurile obţinute ca urmare a contractării împrumuturilor externe de către Ministerul Finanţelor în numele statului pentru finanţarea deficitului bugetului de stat sunt convertite în moneda naţională prin Banca Naţională a României sau pe piaţa valutară din România. Rambursarea împrumuturilor externe se va face de către Ministerul Finanţelor care va disponibiliza sumele în lei necesare efectuării plăţilor. Transmiterea împrumuturilor externe contractate de Ministerul Finanţelor în numele statului la utilizatorii finali se face pe baza unor contracte de subâmprumut încheiate de Ministerul Finanţelor cu respectivii utilizatori. Împrumuturile externe contractate de Ministerul Finanţelor în numele şi contul statului destinate investiţiilor şi importurilor pot fi acordate instituţiilor financiare, spre administrare şi rambursare. Ministerul Finanţelor este autorizat să emită garanţii de stat pentru împrumuturi interne exprimate în moneda naţională, contractate de o persoană juridică de la o instituţie creditoare pentru finanţarea proiectelor sau activităţilor de importanţă prioritară pentru România sau alte destinaţii, în limita şi în cuantumul aprobate de Guvern sau de către Parlament,după caz. Garanţia de stat pentru un împrumut intern reprezintă o obligaţie indirectă a statului român care se execută în cazul în care beneficiarul împrumutului nu are capacitatea să achite, în întregime sau parţial, împrumutul, dobânda şi alte costuri aferente. În cazul în care o garanţie de stat pentru un împrumut intern devine exigibilă, statul este obligat să efectueze către instituţia creditoare plata datorată de debitorul garantat. Pentru acoperirea riscurilor financiare ce decurg din garantarea de către stat a împrumuturilor contractate de persoanele juridice de la instituţiile creditoare se constituie Fondul de risc, alimentat din: a) comisioanele încasate de la beneficiarii împrumuturilor garantate; b) dobânzile obţinute din plasamentele sumelor aflate în depozite; c) majorările de întârziere aplicate pentru neplata în termen a comisioanelor; d) fondurile bugetare alocate în acest scop; e) alte surse. Ministerul Finanţelor, în numele statului, este autorizat să acorde garanţii de stat pentru împrumuturi externe contractate de agenţii economici şi de autorităţile publice române pentru proiecte considerate de Guvern ca având o importanţă prioritară pentru ţara noastră. Emiterea garanţiilor de stat pentru împrumuturi externe este condiţionată de acceptarea de către Ministerul Finanţelor a clauzelor cuprinse în contractele de împrumut încheiate între persoanele juridice şi instituţiile creditoare. Pe baza analizei economice şi financiare, efectuate de către Banca de ExportImport a României sau de un alt agent desemnat, a documentaţiei prezentate de

persoana juridică ce solicită o garanţie de stat pentru împrumuturi externe, Ministerul Finanţelor sau alt agent, la solicitarea acestuia, determină gradul de risc, care se exprimă în procente. În funcţie de gradul de risc astfel stabilit Ministerul Finanţelor determină cuantumul comisionului de risc ce trebuie virat la Fondul de risc de către beneficiarul creditului garantat. Ministerul Finanţelor este autorizat să administreze datoria publică şi garanţiile de stat pentru împrumuturi ale României. În acest scop, acest minister: a) evaluează mărimea împrumutului astfel încât nivelul de îndatorare să corespundă necesităţilor României şi capacităţii statului de a gestiona datoria; b) ţine evidenţa contabilă a datoriei publice contractate şi evidenţa statistica a garanţiilor de stat emise; c) urmăreşte derularea împrumuturilor garantate de stat; d) supraveghează lichidităţile din Contul General al Trezoreriei pentru a avea o balanţă a disponibilităţilor cores-punzătoare; e) elaborează anual contul general al datoriei publice.

Capitolul 4. Datoria publică externă 4.1. Particularităţile împrumuturilor externe Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capital. În orânduirile precapitaliste şi în perioada manufacturieră de dezvoltare a capitalismului împrumuturile externe se întâlneau în mod sporadic. O dezvoltare mai mare acestea au căpătat abia în perioada maşinismului. În secolul al XX-lea, împrumuturile externe au cunoscut o dezvoltare fără precedent, ca urmare a formării, pe piaţa ţărilor dezvoltate, a unui surplus relativ de capital, care îşi caută plasament peste graniţă în condiţii mai avantajoase decât în interior. Împrumuturile sau creditele externe se pot grupa după diferite criterii. Astfel, în funcţie de destinaţie, se disting credite pe mărfuri şi credite financiare. Primele sunt mai frecvente şi se acordă pentru cumpărări de mărfuri de la creditor sau din ţara acestuia. Cele din urmă se întâlnesc mai rar şi se acordă de organisme financiare internaţionale în valută convertibilă ce se utilizează de debitor, potrivit nevoilor sale, fie pe piaţa creditorului, fie pe o terţă piaţă. Adesea creditele financiare sunt folosite de beneficiarii acestora în scopuri productive, cum ar fi: construirea de întreprinderi extractive, centrale electrice, fabrici producătoare de bunuri de consum, lucrări de irigaţii, ferme agrozootehnice, drumuri şi poduri, căi ferate, porturi şi alte lucrări de infrastructură etc. În funcţie de durata pentru care se acordă, creditele externe pot fi: pe termene scurte (1-2 ani), mijlocii (3-5 ani) sau lungi (peste 5 ani). Beneficiarul creditului

este interesat ca termenul de rambursare să fie suficient de îndepărtat pentru a-şi putea procura resursele necesare restituirii acestuia şi achitării dobânzilor şi a altor cheltuieli aferente. Atunci când împrumutul capătă o destinaţie productivă, termenul de rambursare trebuie să ţină seama de momentul punerii în funcţiune a obiectivului respectiv şi de valoarea adăugată ce se poate obţine de pe urma acestuia, cunoscând durata normală de viaţă a unui asemenea obiectiv. De aceea, în cadrul termenului final se stabilesc trei perioade distincte: a) perioada de utilizare a creditului; b) perioada de graţie în cursul căreia nu se fac plăţi pentru rambursarea creditului; c) perioada de rambursare propriu-zisă a creditului. Perioadă de graţie nu se acordă întotdeauna. În cazul în care suma împrumutată se acordă dintr-o dată şi se rambursează într-o singură tranşă, beneficiarul creditului dispune de aceasta pe toată durata creditului. Dacă însă suma respectivă se primeşte şi se rambursează în mod eşalonat, termenul mediu al creditului va fi mai scurt decât cel pentru care acesta s-a contractat. Termenele creditelor se stabilesc în funcţie de destinaţia acestora, de rentabilitatea obiectivului pentru care se contractează împrumutul - în cazul în care se utilizează în scopuri productive -, de valoarea utilajelor încorporate în obiectivul creditat, de practica internaţională, de legislaţia existentă în ţara creditorului şi, respectiv, în ţara beneficiarului, de prevederile unor convenţii internaţionale în materie etc. În ceea ce priveşte rambursarea creditelor, practica internaţională cunoaşte următoarele modalităţi: a) în cote egale; b) în conte inegale, care pot creşte în mod progresiv şi c) într-o singură tranşă, la scadenţă. La acordarea unui credit, împrumutătorul poate să pretindă o garanţie materială sau una morală, în primul caz, garanţia poate să constea din mărfuri, documente de dispoziţie asupra mărfurilor (conosamente, warante etc.), acţiuni şi obligaţiuni, depozite ale unor firme, ale unor instituţii guvernamentale, bunuri imobiliare, venituri ale statului (taxe vamale, accizie, venituri ale domeniului public ş.a.), rezervele de aur şi devize ale statului etc. În lipsa unor garanţii materiale directe, un creditor poate pretinde ca împrumutul pe care intenţionează să-l acorde unui stat să fie garantat de două sau de mai multe state care se bucură de o reputaţie neştirbită pe piaţa capitalului de împrumut. În mod obişnuit, creditorii - guverne, organisme financiare internaţionale ş.a. - trimit experţi în ţara debitoare pentru a verifica la faţa locului oportunitatea creditelor solicitate, eficienţa scontată de pe urma utilizării acestora, capacitatea de rambursare a sumelor împrumutate, modul de folosire a sumelor acordate ş.a. Privite din punctul de vedere al creditorului, creditele externe pot fi acordate de către: a) întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă); b) bănci şi alte instituţii financiare (credite bancare); c) guverne (credite guvernamentale); d)

organisme financiare internaţionale (credite financiare); e) rentieri şi alte persoane fizice (împrumuturi de stat). Întreprinderile furnizoare, băncile şi alte instituţii financiare acordă credite pe baze bilaterale; guvernele acordă asistenţă publică bilaterală, iar organismele financiare internaţionale acordă asistenţă publică pe baze multilaterale. Asistenţa publică bilaterală se acordă de către: guvernele ţărilor dezvoltate, grupate în cadrul Comitetului de Asistenţă pentru Dezvoltare pentru ţările membre ale O.C.D.E.; guvernele unor ţări exportatoare de petrol, membre ale O.P.E.C. etc. Asistenţa bilaterală îmbracă forma ajutoarelor în natură sau în bani, a asistenţei tehnice şi militare sau a împrumuturilor în condiţii privilegiate, Împrumuturile guvernamentale sunt, de regulă, împrumuturi legate, acordate ţărilor beneficiare pentru achiziţionarea anumitor produse de pe pieţele ţărilor creditoare. Într-o serie de ţări dezvoltate, guvernele garantează sau asigură creditele pentru exportul de mărfuri către ţările în curs de dezvoltare, prin intermediul unor instituţii specializate. Din punctul de vedere al beneficiarului de credite externe, în calitate de împrumutat pot să apară: a) întreprinderi private; b) bănci, c) guverne, unităţi administrativ-teritoriale, întreprinderi de stat şi alte instituţii de drept public. În cazul împrumuturilor acordate pe baze bilaterale, de către ţările dezvoltate, aprobarea acestora este uneori însoţită de condiţii economice, politice sau militare. Astfel, sumele acordate pentru finanţarea unor programe economice pot fi utilizate de către beneficiarii acestora numai pentru obiectivele agreate de ţările creditoare, chiar dacă acestea nu au caracter prioritar ori nu asigură dezvoltarea echilibrată a ţării debitoare. Acceptarea unor asemenea condiţii nu face decât să mărească dependenţa ţărilor beneficiare faţă de cele creditoare. Dacă cu banii împrumutaţi ţările în curs de dezvoltare pot să-şi finanţeze numai industria extractivă, iar nu şi industria prelucrătoare ori numai dezvoltarea agriculturii şi a întreprinderilor producătoare de bunuri de consum, aceste ţări vor fi obligate să-şi valorifice bogăţiile naturale sub formă de materii prime ori semifabricate, iar nu şi de produse finite. Or, produsele manufacturate încorporează o cantitate mai mare de muncă decât semifabricatele ori produsele primare şi asigură o mai bună valorificare la export. Pentru produsele industriale necesare economiei acestor ţări, ele rămân pe mai departe tributare străinătăţii. Creditorii pretind, adesea, ca ţările beneficiare de împrumuturi externe să utilizeze sumele respective pentru procurări de echipamente şi alte produse industriale din ţările lor ori să le transporte cu navele aflate sub pavilionul ţării lor. Nu rare sunt cazurile când acordarea de împrumuturi externe este condiţionată de obţinerea de către marile trusturi şi concerne din ţara creditoare a unor concesii în ţara debitoare, de angajamentul beneficiarilor de împrumut de a livra produsele (minereuri, combustibili sau alte materii prime), obţinute cu ajutorul creditelor externe, agenţilor economici din ţările creditoare la preţuri avantajoase.

Condiţiile de natură politică, impuse la acordarea unor împrumuturi, vizează sprijinirea politicii interne şi externe a guvernului ţării creditoare, a acţiunilor şi iniţiativelor acestuia pe plan internaţional, de către guvernul ţării beneficiare, respectarea drepturilor omului, instaurarea democraţiei etc. Uneori guvernul ţării creditoare poate ajunge la o imixtiune făţişă în treburile interne ale ţării beneficiare de împrumut. Alteori, acordarea unor împrumuturi este condiţionată de aderarea ţării beneficiare la anumite alianţe militare, de crearea de baze militare străine pe teritoriul acesteia, de participarea la anumite acţiuni militare, de cumpărarea de armament din ţara creditoare etc. Este evident că numai atunci când împrumuturile externe, acordate de ţările dezvoltate ţărilor în curs de dezvoltare, sunt lipsite de orice condiţii care lear putea afecta independenţa lor politică şi economică şi suveranitatea naţională, acestea pot contribui la progresul lor economic şi social, la înlăturarea decalajelor mari care le separă de ţările industrializate. 4.2. Conceptul de datorie externă. Indicatori privind datoria externă Noţiunea de datorie externă nu se suprapune perfect aceleia de datorie publică externă. Noţiunea de datorie externă este mai largă decât aceea de datorie publică externă şi are mai multe sensuri: a) datorie externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat. Această interpretare exhaustivă cuprinde sumele datorate de stat, unităţi administrativ-teritoriale şi alte entităţi de drept public, întreprinderi private şi alte organizaţii, precum şi de persoane fizice unor organisme internaţionale, guverne, bănci şi altor instituţii publice străine, unor bănci private, firme şi altor creditori, precum şi unor persoane fizice rezidente în străinătate. Datoriile la care ne referim provin din împrumuturi de tot felul, achiziţii de bunuri, executări de lucrări şi prestări de servicii pe credit, investiţii directe de capital, îndeplinirea altor obligaţii derivând din contracte sau diverse reglementări. Această interpretare care vizează toate obligaţiile băneşti faţă de străinătate, indiferent dacă au caracter public sau privat, de gradul lor de exigibilitate, de existenţa sau nu a unei garanţii. Deşi corectă, ea nu are aplicabilitate practică, deoarece este extrem de dificilă inventarierea tuturor obligaţiilor faţă de străinătate şi, în plus, nu toate acestea sunt exprimate valoric, nu toate au termene precise de achitare sau au termene fie prea scurte, fie prea lungi; b) datorie externă brută în sens restrâns, care cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate, cu următoarele excepţii: - creditele pe termen scurt (sub un an), deoarece acestea constituie operaţii financiare curente, indispensabile desfăşurării activităţii economice externe;

- investiţiile străine directe, care nu au stabilite termene de rambursare sau de lichidare; - ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite în cadrul programelor de asistenţă publică bi - şi multilaterală; - împrumuturile externe cu o perioadă de graţie de 10 - 15 ani sau mai mare; împrumuturile acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau altor reprezentanţe ale acestora în condiţii mai avantajoase decât cele practicate pe piaţa mondială; - creditele contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de autorităţile publice competente; c) datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii din sistemul său care cuprinde: - sumele datorate unor creditori publici şi privaţi, în valută, bunuri sau servicii cu o perioadă de rambursare mai mare de un an; - sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate publică. In această interpretare, datoria externă nu cuprinde datoria persoanelor private către străinătate negarantată de autorităţile publice; - datoria din tranzacţiile cu Fondul Monetar Internaţional; - datoria care poate fi achitată, la opţiunea debitorului, în moneda ţării sale; - sumele datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost stabilite termene de plată. d) datoria externă netă, care cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale rezidenţilor unei ţări în străinătate (disponibilităţi valutare, împrumuturi acordate, investiţii directe, titluri, diverse alte creanţe şi valori) şi activele deţinute de rezidenţi străini în ţara considerată (împrumuturi primite de la guverne, agenţii guvernamentale şi alte entităţi publice, credite primite de la bănci private, organisme financiare şi alţi creditori, investiţii de capital, titluri, disponibilităţi valutare şi alte valori aparţinând unor persoane publice sau private străine). Adesea, în datoria externă netă se includ numai creanţele lichide sau uşor realizabile faţă de străinătate, celelalte creanţe care nu pot fi uşor mobilizate excluzându-se din calcul. Indicatorul datoriei externe nete se foloseşte în cazul ţărilor care apar, în dublă ipostază: de creditoare şi de debitoare faţă de străinătate. În timp, în raportul dintre creanţele şi angajamentele externe ale unei ţări pot să intervină asemenea mutaţii încât aceasta din creditor mondial (per sold) să devină debitor mondial sau invers. Acesta este, spre exemplu, cazul S.U.A. care până în 1984 erau primul creditor al lumii, iar din anul următor au devenit cel mai mare debitor net al lumii; cu toate acestea ele rămân, după Japonia, cel de-al doilea creditor mondial. În plus, ele au o situaţie privilegiată, deoarece s-au împrumutat aproape exclusiv în dolari, ceea ce le fereşte de riscul penuriei de devize, la care sunt expuse ţările în curs de dezvoltare importatoare de capital.

Cuantumul datoriei externe diferă, evident, în funcţie de modul în care se determină, bruto sau neto, şi de sensul atribuit acestei noţiuni de cel care o foloseşte. În legătură cu datoria externă a unei ţări, se folosesc diverşi indicatori care reflectă gradul de îndatorare faţă de străinătate, precum şi efortul valutar pe care aceasta îl reclamă. Astfel, gradul de îndatorare a unei ţări faţă de străinătate se exprimă cu ajutorul mărimii absolute a datoriei externe, al mărimii medii a datoriei respective pe un locuitor, al raportului dintre datoria externă şi produsul intern brut şi al raportului dintre datoria externă şi încasările din exportul de bunuri şi servicii. Indicatorul datoriei externe totale arată suma datorată străinătăţii la un moment dat, fără vreo legătură a acesteia cu potenţialul financiar -valutar al ţării debitoare şi cu eşalonarea în timp a rambursării acesteia. Acest indicator se determină prin tansformarea valutelor în care a fost exprimată datoria externă într-o valută de largă circulaţie internaţională. Indicatorul datoriei externe medii pe un locuitor se determină prin împărţirea datoriei externe totale, exprimate într-o valută de largă circulaţie internaţională, la numărul populaţiei, şi serveşte la efectuarea de comparaţii în timp pe plan naţional şi internaţional. Indicatorul privind raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut arată cât din produsul intern brut al anului considerat ar fi necesar pentru rambursarea acelei datorii. Acest indicator are o valoare teoretică, deoarece datoria se rambursează, de regulă, în mod eşalonat, iar din produsul intern brut al unui an numai o parte poate fi utilizată pentru onorarea angajamentelor faţă de străinătate. Indicatorul privind raportul dintre datoria externă şi exporturile de bunuri şl servicii arată în cât timp (luni sau ani) s-ar putea rambursa datoria unei ţări faţă de străinătate pe seama valutei încasate din vânzările de bunuri şi prestările de servicii peste graniţă. Şi acest indicator are o valoare teoretică, deoarece niciodată nu se foloseşte întreaga valută dobândită pe această cale în scopul restituirii împrumuturilor externe, ci numai o parte din aceasta, cealaltă parte -mai consistentă - fiind destinată achitării importurilor de bunuri şi servicii, plăţii dobânzilor şi comisioanelor aferente datoriei, precum şi efectuării altor cheltuieli. Reflectând elemente diferite de calcul, fiecare dintre indicatorii la care ne-am referit până aici dă o altă imagine despre gradul de îndatorare a unei ţări faţă de străinătate. Pentru a face aprecieri corecte cu privire la gradul de îndatorare a unei ţări faţă de străinătate, este necesar a folosi mai mulţi indicatori, din care mai expresivi sunt raportul dintre datoria externă şi exporturi şi raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut. În plus, gradul de îndatorare a ţării faţă de exterior trebuie completat cu efortul financiar - valutar reclamat de datoria externă, care indică povara respectivei datorii în anul considerat.

Efortul financiar-valutar generat de datoria externă este indicat de serviciul datoriei externe, care include rambursarea ratelor împrumuturilor externe (denumite şi rate de capital), exigibile în anul considerat, precum şi plata dobânzilor, comisioanelor şi a altor cheltuieli aferente datoriei externe, exigibile în acelaşi an. Povara datoriei externe se determină cu ajutorul mai multor indicatori: raportul dintre serviciul datoriei externe şi exportul de bunuri şi servicii; raportul dintre serviciul datoriei externe şi produsul intern brut şi raportul dintre dobânda aferentă datoriei externe şi exporturi. Potrivit metodologiei Băncii Mondiale , ţările în curs de dezvoltare debitoare sunt clasificate în funcţie de două criterii: a)de mărimea venitului (produsului intern brut) ce revine în medie pe un locuitor, în dolari S.U.A. b) de gradul de îndatorare a ţării considerate faţă de străinătate. În funcţie de mărimea venitului, ţările se împart în: a) ţări cu un venit mic şi b) ţări cu un venit mediu. Sunt considerate ca având un venit mic ţările cu un produs intern brut mediu pe locuitor de 725 de dolari S.U.A. sau mai mic, iar ţări cu un venit mediu, cele cu un produs intern brut cuprins între 726 şi 8 955 de dolari. Ţările din acest din urmă grup se subîmpart în ţări cu venit mediu: a) tranşa inferioară, care include pe cele cu un produs intern brut de 726 - 2 896 de dolari şi b) tranşa superioară - 2 896 - 8 955 de dolari. Ţările cu un produs intern brut de 8 956 de dolari şi peste sunt considerate ca având venituri ridicate. În funcţie de gradul de îndatorare faţă de străinătate, ţările se grupează în: a) ţări puternic îndatorate; b) ţări moderat îndatorate c) ţări puţin îndatorate. Gradul de îndatorare se măsoară cu ajutorul următorilor indicatori: a) raportul dintre datoria externă şi exporturi; b) raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut; c) raportul dintre serviciul datoriei externe şi exporturi d) raportul dintre dobânzile aferente datoriei externe şi exporturi. Separat de indicatorul care are la bază valoarea nominală a serviciului datoriei externe, se mai calculează raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe şi exporturi, precum şi raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe şi produsul intern brut. Potrivit metodologiei Băncii Mondiale, gruparea ţărilor în funcţie de gradul de îndatorare a acestora se face pe baza acestor din urmă indicatori. Se consideră astfel ca fiind puternic îndatorate ţările cu un venit mic şi cele cu un venit mediu, la care raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe şi exporturile de bunuri şi servicii este de peste 220%, sau cele la care raportul dintre

valoarea actuală a serviciului datoriei externe şi produsul intern brut este mai mare de 80%. Se consideră ca fiind moderat îndatorate ţările cu venit mic şi cele cu un venit mediu, la care raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe şi exporturi este mai mic de 220%, dar mai mare de 132%, sau cele la care raportul dintre raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe şi produsul intern brut este mai mica de 80%, dar mai mare de 48%. Sunt considerate ca fiind puţin îndatorate ţările cu un venit mic şi cele cu un venit mediu, la care raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe şi exporturi este mai mic de 132%, iai raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe şi produsul intern brut este mai mic de 48% 4.3. Indicatori de apreciere ai datoriei publice externe Pentru aprecierea datoriei publice externe se pot utiliza următorii indicatori: - datoria publică externă la nivelul anului (DPE) DPE = DPEd + DPEg unde, DPEd – reprezintă datoria publică externă a statului DPEg – reprezintă datoria publică externă garantată de stat - serviciul datoriei publice externă (SDPE): plăţile datorate pentru rambursarea datoriei publice externe, reprezentând ratele scadente într-o perioadă de un an (RDPE), dobânzile şi comisioanele aferente, precum şi cheltuielile ocazionate de emisiunea şi plasarea valoriilor mobiliare (DobDPE) SDPE = RDPE + DobDPE - ponderea datoriei publice externe în PIB DPE / PIB = DPE / PIB x 100 - ponderea dobânzilor aferente datoriei publice externe în PIB DobDPE / PIB = DobDPE / PIB x 100 - ponderea serviciului datoriei publice externe în PIB SDPE / PIB = SDPE / PIB x 100

- ponderea serviciului datoriei publice externe în bugetul statului SDPE / ChBS = SDPE / ChBS x 100 4.5. Criza datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare În derularea contractelor de împrumut s-a ajuns la un moment în care debitorii nu mai erau în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile asumate faţă de creditori, iar aceştia din urmă nu dispuneau de mijloacele necesare care să le asigure recuperarea creanţelor şi încasarea dobânzilor aferente. S-a ajuns la o stare de criză a datoriei externe nu datorită mărimii absolute a acesteia, ci din cauza imposibilităţii în care se aflau numeroase ţări în curs de dezvoltare de a face faţă serviciului datoriei lor externe. În anii '80, aproximativ jumătate din ţările în curs de dezvoltare importatoare de capital au solicitat, o dată sau de mai multe ori, reeşalonarea datoriilor ajunse la scadenţă. Criza datoriei externe este rezultatul unor acumulări cantitative provocate de factori exogeni şi endogeni. Un prim factor îl constituie majorările succesive ale preţului ţiţeiului, din 1973 şi 1979-1980, care au contribuit la creşterea datoriei externe a ţărilor importatoare de combustibili, întrucât o bună parte din resursele financiare externe împrumutate de aceste ţări au servit la acoperirea deficitului lor comercial, creşterea datoriei externe nu a dus în mod necesar la dezvoltarea economică a ţărilor respective, la sporirea producţiei lor industriale şi nici la majorarea corespunzătoare a exportului. Reducerea la jumătate a preţului petrolului, în perioada 1982-1987, nu a dus, aşa cum era de aşteptat, la redresarea situaţiei financiar-valutare a ţărilor în curs de dezvoltare importatoare de combustibili. Aceasta, deoarece avantajele ieftinirii ţiţeiului au fost anihilate de reducerea preţurilor la produsele primare, care constituie principalele lor mărfuri de export, ca şi de majorarea preţurilor la produsele manufacturate pe care acestea le importă. Un alt factor exogen, care a contribuit la criza datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare, l-a constituit nivelul ridicat al dobânzilor percepute la creditele externe Întrucât o bună parte din împrumuturile contractate erau purtătoare de dobânzi variabile, pe măsură ce rata acestora creştea, creşteau şi sumele datorate cu acest titlu de către ţările debitoare. Ca urmare, pentru a putea achita dobânzile şi ratele scadente, ţările în curs de dezvoltare erau silite să contracteze noi şi noi împrumuturi. Cu alte cuvinte, o parte apreciabilă din datoria externă a ţărilor respective este urmarea directă a politicii creditelor scumpe promovate de ţările dezvoltate. Aşadar, dobânzile percepute la împrumuturile acordate ţărilor în curs de dezvoltare au atins, spre sfârşitul anilor 70 şi în prima jumătate a anilor '80, niveluri neobişnuit de ridicate.

Un alt factor care a contribuit la declanşarea crizei datoriei externe l-a constituit politica bugetară expansionistă a S.U.A.. Creşterea cheltuielilor publice ale Statelor Unite ale Americii, ca urmare a cursei înarmărilor şi a altor cauze, întrun ritm mai rapid decât acela al veniturilor publice, a atras după sine înregistrarea de importante deficite bugetare. Pentru finanţarea acestora, statul a contractat noi şi noi împrumuturi, unele la intern, altele în străinătate. Pentru a procura sumele mari de bani de care avea nevoie, acesta a majorat rata dobânzii, ceea ce a acţionat ca un magnet, atrăgând importante capitaluri disponibile, mai ales în ţările vest-europene şi în Japonia. Pentru a opri hemoragia de capital, ţările respective, la rândul lor, au majorat rata dobânzii pe pieţele interne. Pe măsura creşterii cererii de resurse financiare în S.U.A., dolarul s-a întărit, deoarece plasamentele pe piaţa americană erau mai bine remunerate decât în alte ţări dezvoltate. Aşadar, politica bugetară expansionistă a S.U.A. a sancţionat de două ori ţările în curs de dezvoltare: o dată prin practicarea unor dobânzi excesiv de ridicate, ceea ce a dus la scumpirea creditelor externe, şi în celelalte ţări creditoare, iar a doua oară prin aprecierea nejustificată a dolarului, în raport cu alte monede, ceea ce a dus la creşterea poverii datoriei externe exprimate în dolari. Numeroase ţări în curs de dezvoltare au fost penalizate prin politica financiar-monetară americană în virtutea faptului că trei pătrimi din împrumuturile bancare internaţionale au fost liberate în dolari. În perioadele de creştere a ratei dobânzilor şi de apreciere a dolarului, aceste ţări şi-au văzut majorată, de la o zi la alta, povara datoriei externe, fără putinţă de apărare. Ulterior, avantajele rezultate pentru ţările debitoare din reducerea nivelului dobânzilor şi din scăderea cursului dolarului au fost anihilate de efectele modificărilor de preţuri pe piaţa externă. La declanşarea crizei datoriei externe au contribuit şi greşelile săvârşite de unele ţări în curs de dezvoltare în orientarea politicii lor economice şi financiarvalutare. Este vorba de utilizarea, în anumite cazuri, a resurselor împrumutate pentru: - finanţarea unor importante obiective cu caracter neproductiv ori a deficitelor bugetare; - realizarea unor obiective economice cu o eficienţă economică scăzută, care nu asigurau rambursarea împrumuturilor externe şi plata dobânzilor şi comisioanelor aferente; - achiziţionarea de armament din import, în alte cazuri, lipsa unui control valutar corespunzător a permis scoaterea din ţară a unor importante sume de bani în valută şi depunerea lor în conturi personale la bănci din străinătate. Băncile private poartă şi ele răspunderea pentru criza datoriei externe. Aceasta deoarece, în perioada de creştere rapidă a ofertei de resurse pe piaţa capitalurilor de împrumut, determinată de majorarea preţului petrolului brut, băncile respective au acordat adesea credite fără discernământ: pentru obiective productive, ca şi pentru infrastructură; pentru import de echipamente industriale, ca şi pentru

achiziţii de armament; pentru acoperirea deficitului balanţei comerciale, ca şi pentru finanţarea deficitului bugetar. Folosirea neproductivă sau cu eficienţă economică scăzută a împrumuturilor a făcut imposibilă, în numeroase cazuri, rambursarea la termen a ratelor scadente şi achitarea dobânzilor aferente. Faptul că factorii exogeni au jucat un rol hotărâtor în declanşarea crizei datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare, iar contextul internaţional a oferit un cadru prielnic acţiunii factorilor endogeni, a imprimat problemei datoriei externe un pronunţat caracter politic. Dacă ţările în curs de dezvoltare îndatorate nu pot fi făcute responsabile de criza energetică, de criza economică mondială, de fluctuaţiile preţurilor externe, de instabilitatea sistemului monetar internaţional, de politica dobânzilor ridicate sau de politica bugetară expansionistă a unor ţări dezvoltate, ele nu pot fi obligate să suporte consecinţele acestora, materializate, între altele, în povara datoriei externe. Criza datoriei externe constituie o problemă politică nu numai pentru faptul că ea îşi are originea în sistemul actual al relaţiilor economice internaţionale, dar şi pentru că efectele sale afectează grav stabilitatea ţărilor debitoare, dereglează economia mondială în ansamblu, ameninţă pacea şi securitatea internaţională. 4.6. Strategia soluţionării crizei datoriei externe Încă de la izbucnirea crizei datoriei externe, băncile creditoare au stabilit o poziţie comună cu Fondul Monetar Internaţional cu privire la modul de soluţionare a cererilor ţărilor debitoare, ajunse în stare de incapacitate de plată, de reeşalonare a plăţilor scadente. Pentru fiecare caz în parte s-au organizat discuţii în cadrul Clubului de la Paris, la care au participat principalele bănci creditoare şi reprezentanţii ţării debitoare. Discuţiile s-au referit exclusiv la împrumuturile acordate sau garantate de organisme guvernamentale ale ţării creditoare; împrumuturile private negarantate şi creditele pe termen scurt s-au discutat separat de către părţile interesate. După convenirea liniilor generale ale acordului de reamenajare a datoriei, s-a trecut la încheierea de acorduri bilaterale cu fiecare creditor în parte. Reeşalonarea a fost concepută ca o măsură excepţională constând în amânarea, pe timp de câţiva ani, a unei părţi din datoria exigibilă în anul considerat; cealaltă parte a datoriei exigibile şi dobânzile în totalitate au rămas în sarcina debitorului şi nu au fost supuse reeşalonării. Cu prilejul negocierii împrumuturilor, băncile au acceptat reeşalonarea parţială a datoriei exigibile, pe termene scurte şi cu condiţia majorării ratei dobânzii peste nivelul prevăzut în contractul iniţial. În plus, ţările care se confruntau cu dificultăţi financiar-valutare au fost obligate să întocmească programe de măsuri vizând redresarea, într-un anumit termen, a situaţiei şi reluarea normală a plăţilor către străinătate. Programele respective urmăreau reducerea cheltuielilor ţării debitoare cu caracter de investiţii şi de consum şi disponibilizarea, pe această cale, a resurselor necesare reducerii deficitului în valută:

- stimularea exportului şi limitarea importului pe calea devalorizării monedei naţionale; - majorarea ratei dobânzii şi limitarea creditului bancar. Măsurile arătate nu au dat rezultatele scontate, dovedindu-se contra indicate. Astfel, reducerea cheltuielilor de investiţii şi limitarea drastică a importurilor au dus la diminuarea producţiei, în unele cazuri, stagnarea sau încetinirea ritmului de creştere a acesteia, în altele au dus la creşterea şomajului şi la diminuarea veniturilor populaţiei. Efecte negative asupra condiţiilor de trai ale populaţiei au avut şi măsurile de reducere a cheltuielilor bugetare cu caracter social. Devalorizarea monedei naţionale a dus la scumpirea importului , ceea ce a generat fenomene inflaţioniste. Măsurile îndreptate spre stimularea exportului nu au produs efectele scontate, între altele şi din cauza accentuării protecţionismului de către ţările dezvoltate. După aplicarea programelor de măsuri s-a înregistrat o oarecare îmbunătăţire a soldului balanţelor comerciale ale ţărilor în curs de dezvoltare debitoare, dar aceasta nu atât pe seama creşterii exporturilor, cât mai ales pe calea reducerii importurilor. Or, această evoluţie n-a făcut decât să limiteze şi mai mult posibilităţile de dezvoltare economică a ţărilor respective, în loc să le stimuleze. Condiţiile severe impuse de băncile creditoare la reeşalonarea datoriei se explică prin faptul că acestea considerau că dificultăţile ţărilor debitoare se datorează unei lipse temporare de lichidităţi care va dispărea după o scurtă perioadă de amânare a plăţilor, ca urmare a măsurilor de ajustare stabilite de autorităţi. Cu toate măsurile luate de ţările în curs de dezvoltare debitoare, acestea nu şiau putut redresa situaţia economică şi financiar-valutară. În aceste condiţii, în 1985 s-a reconsiderat strategia iniţială a soluţionării datoriei externe. Noua orientare a acestei strategii prevedea adoptarea reeşalonarea datoriei curente pe 15-20 de ani şi limitarea cuantumului serviciului acestei datorii la 10% din veniturile anuale realizate de ţările debitoare din export. Ţările în curs de dezvoltare au arătat, nu o dată, că pentru soluţionarea problemei datoriei externe nu este suficientă reeşalonarea datoriilor restante ale ţărilor care se confruntă cu greutăţi financiare deosebite şi că se impune cu necesitate luarea de măsuri pentru soluţionarea globală a acestei probleme. Este vorba de transformarea împrumuturilor acordate ţărilor celor mai slab dezvoltate în ajutoare nerambursabile, precum şi reducerea datoriilor celorlalte ţări în curs de dezvoltare în funcţie de valoarea la care acestea cotează pe piaţa secundară a capitalurilor de împrumut; diminuarea sensibilă a dobânzilor percepute de bănci şi instituţiile financiare internaţionale la împrumuturile acordate ţărilor în curs de dezvoltare; prelungirea termenelor de rambursare şi a perioadei de graţie; plafonarea serviciului datoriei externe la un anumit procent din veniturile anuale din exporturile de mărfuri ale ţărilor debitoare; stăvilirea transferului invers de resurse financiare de la ţările în curs de dezvoltare la cele dezvoltate şi reluarea fluxurilor financiare normale către acestea din urmă; revizuirea condiţiilor în care instituţiile financiare internaţionale acordă împrumuturi pentru redresare şi dezvoltare; reducerea

obstacolelor tarifare şi netarifare care împiedică penetraţia produselor ţărilor în curs de dezvoltare pe pieţele ţărilor capitaliste dezvoltate, majorarea preţurilor la produsele de bază şi stabilizarea cursurilor valutare; adoptarea unui mecanism de împărţire a riscului valutar între băncile creditoare şi instituţiile financiare internaţionale, pe de o parte, şi ţările debitoare, pe de altă parte; democratizarea centrelor de decizie în relaţiile financiar-valutare internaţionale, instaurarea unei noi ordini economice internaţionale. Faţă de rezultatele slabe obţinute de numeroase ţări în curs de dezvoltare pe linia redresării lor economice şi financiare, ţările puternic industrializate au făcut noi propuneri pentru soluţionarea crizei datoriei externe. Aceste propuneri vizau noi formule de reducere a datoriei externe, de diminuare a serviciului datoriei externe, de răscumpărare de către statele creditoare a datoriei neonorate la scadenţă la cursul pieţei secundare, de garantare a datoriei restructurate de către guvernele statelor debitoare etc. Ţările industrializate creditoare au convenit să aplice un tratament diferenţiat ţărilor debitoare, atunci când acestea solicită reamenajarea datoriei lor externe, în funcţie de dezvoltarea lor economică şi de gradul de îndatorare faţă de străinătate. Astfel, ţările cele mai sărace şi cele mai îndatorate beneficiază de tratamentul cel mai avantajos, cunoscut sub denumirea de „Condiţiile de la Toronto îmbunătăţite", care oferă posibilitatea reducerii datoriei. Ţărilor cu venituri medii, tranşa inferioară puternic îndatorate, li se aplică „Condiţile de la Houston", iar celorlalte ţări debitoare - condiţiile standard ale Clubului de la Paris. În urma relaxării condiţiilor de restructurare a datoriei externe, acceptate de ţările creditoare, o serie de ţări în curs de dezvoltare debitoare a încheiat acorduri cu băncile creditoare, care au permis reducerea volumului datoriei externe şi/sau reducerea serviciului datoriei externe, rescadenţarea datoriei rămase, iar în unele cazuri, obţinerea de noi împrumuturi. Aşadar, în urma încheierii acordurilor de restructurare a datoriei externe din perioada 1990 - 1996, s-au obţinut unele rezultate pozitive, constând în reducerea cuantumului datoriei externe a unor ţări, prin anulare de către creditori, prin transformarea creanţelor bancare în participaţii la societăţi comerciale ori prin răscumpărare la cursul pieţei secundare de către debitori; s-au mai obţinut reducerea serviciului datoriei externe, prelungirea termenelor de rambursare ori contractarea de noi împrumuturi. Cu toate acestea, nu se poate spune că problema datoriei externe a ţărilor debitoare a fost soluţionată; există încă nu puţine ţări în curs de dezvoltare şi în tranziţie care fac cu greu faţă poverii datoriei externe. De aceea, se impun, în continuare, eforturi susţinute din partea creditorilor, a instituţiilor financiare internaţionale, ca şi a debitorilor, pentru soluţionarea globală a acestei probleme.