24 0 7MB
Împaduriri Damian CUPRINSUL PREFAŢA............................................................................
3
CONSIDERAŢII GENERALE................ ...........................
5
1.
Definirea, scopul şi importanţa împăduririlor........
5
2.
Categoriile lucrărilor de împădurire.......................
8
3.
Evoluţia concepţiilor asupra împăduririlor . ..........10
4.
Realizări şi perspective în domeniul împăduririlor .....14
5.
Metode de cercetare şi legătura împăduririlor cu alte discipline . Partea întîi SEMINŢE FORESTIERE
16
'''
Cap. 1. Organizarea producţiei de seminţe............................ 19 1.1.
Importanţa seminţelor forestiere . .................................
19
1.2.
Cartarea seminologică şi alegerea arboretelor-surse de seminţe .
1.3.
Constituirea rezervaţiilor de seminţe.........................22
1.4.
Plantaje pentru producerea de seminţe forestiere.......23
1.5.
Conducerea şi îngrijirea bazelor seminologice..........26
Cap. 2. Particularităţile procesului de fructificare Ia speciile lemnoase . . 2.1.
Maturitatea plantelor lemnoase şi vîrsta de fructificare ...
2.2.
Factorii determinanţi ai procesului de fructificare .....30
2.3.
Fenofazele de reproducere şi periodicitatea fructificaţiei ... 32
2.4.
Variabilitatea producţiei şi calităţii seminţelor forestiere ... 34
Cap. 3. Prognoza şi evaluarea fructificaţiei.............................. 38 3.1.
Necesitatea prevederii şi evaluării fructificaţiei ..... 38
3.2.
Prognoza fructificaţiei . . . . ,J . "*..............' ,'• '• •
39
3.3.
Evaluarea producţiei de seminţe '..........
41
• Cap. 4. Recoltarea fructelor şi conurilor...............................43
1
28
20
28
4.1.
Epoca de recoltare..........................................
43
4.2.
Metode de recoltare
4.3.
Tehnica de recoltare şi utilaje folosite.......................45
4.4.
Măsuri organizatorice şi de protecţia muncii.............51
.................................44
Cap. 5. Prelucrarea fructelor, conurilor şi seminţelor .......
52
5.1.
Prelucrarea fructelor uscate...................
52
5.2.
Prelucrarea fructelor cărnoase şi suculente .......
53
2« — ÎMPĂDURIRI
359
5.3.
Extragerea seminţelor din conuri...............................54
5.4.
Dezariparea seminţelor...............................................57
5.5.
Curăţirea şi sortarea seminţelor..................................58
Cap, 6. Controlul calităţii seminţelor........................................60 6.1.
Calitatea seminţelor....................................................60
6.2.
Formarea probelor pentru controlul calităţii seminţelor ...
6.3.
însuşirile fizice ale seminţelor....................................63
6.4.
Determinarea capacităţii de germinare prin metoda fiziologică .
6.5.
Determinarea potenţei germinative............................68
6.6.
Organizarea controlului calităţii seminţelor şi standardizarea lor .. 70
62 65
Cap. 7. Păstrarea seminţelor......................................................72 7.1.
Necesitatea păstrării seminţelor......................... .
72
7.2.
Fenomene ce pot avea loc în masa de seminţe ......
73
7.3.
Condiţii de păstrare a seminţelor...............................74
7.4.
Depozitarea seminţelor...............................................77
7.5.
Ambalarea şi transportul seminţelor.................. .
79
Cap. 8. Pregătirea seminţelor pentru semănat...........................79 8.1.
Particularităţile procesului de germinare la seminţele forestiere . 79
8.2.
Stratificarea seminţelor................................................8-
8.3.
Forţarea seminţelor...................................................... 84
2
8.4.
Tratamente pentru stimularea germinaţiei şi activarea creşterii
Partea a doua PEPINIERE FORESTIERE Cap. 1. Organizarea pepinierelor...........................................89 1.1.
Generalităţi.............................................................89
1.2.
Alegerea terenului pentru pepinieră........................91
1.3.
Suprafaţa şi forma pepinierei..................................93
1.4.
împărţirea terenului din pepinieră..............................95
Cap. 2. Ecologia culturilor din pepinieră...............................97 2.1.
Consideraţii generale..................................................97
2.2.
Lumina ca factor de viaţă...........................................97
2.3.
Căldura ca factor de viaţă...........................................98
2.4.
Apa ca factor de viaţă.................................................99
2.5.
Substanţele nutritive ca factor de viaţă....................100
2.6.
Aerul ca factor de viaţă............................................102
Cap. 3. Lucrarea solului.................................................... . 102 3.1.
Scopul şi importanţa lucrării solului........................102
3.2.
Operaţiile tehnice de lucrare a solului......................103
3.3.
Sisteme de lucrare a solului în pepiniere..................108
Cap. 4. Administrarea îngrăşămintelor................................... 110 4.1.
Necesitatea îngrăşămintelor....................................110
4.2.
Clasificarea îngrăşămintelor....................................111
4.3.
Stabilirea nevoilor de aplicare a îngrăşămintelor.....112
370 4.4.
Îngrăşăminte organice..............................................113
4.5.
îngrăşăminte chimice................................................116
4.6.
Inocularea solului cu microorganisme....................121
Cap. 5. Amendamente.............................................................123 5.1.
Necesitatea ameliorării reacrţiei solului.................123
3
86
5.2.
Amendamente cu calciu pentru soluri acide...........124
5.3.
Amendamente pentru structurarea solului................126
Cnp. 6. Asolamente.................................................................127 6.1.
Scopul şi importanţa asolamentului..........................127
6.2.
Necesitatea asolamentului în pepinieră....................128
6.3.
Aplicarea asolamentului..............................................................
Cep. 7. Spaţii adăpostite şi medii de cultură
131
7.1.
Consideraţii generale................................................131
7.2.
Adăposturi folosite în pepiniere forestiere.............132
7.3.
Medii de cultură în spaţii adăpostite.........................134
Cap. S. înmulţirea generativă a plantelor lemnoase................136 8.1.
Particularităţile înmulţirii generative......................136
8.2.
Metode de semănat.................................................137
* 8.3.
Epoca de semănat ..............................................
.
141
8.4.
Adîncimea de semănat............................................143
8.5.
Desimea culturilor şi norma de semănat................144
8.6.
Repicajul................................................................147
8.7.
Producerea puieţilor în recipiente...........................151
Cap. 9. înmulţirea vegetativă .......................................................
154
9.1.
Particularităţile înmulţirii vegetative......................154
9.2.
Butăşirea.................................................................156
9.3.
Altoirea...................................................................lffl
9.4.
Marcotajul...............................................................166
Cop. 10. îngrijirea tulturilor.................................................... 168 10.1.
Dăunătorii culturilor din pepiniere..........................168
10.2.
Mulcirea...................................................................170
10.3.
Umbrirea..................................................................172
4
129
10.4.
Combaterea mecanică a buruienilor şi afînarea solului .... 174
10.5.
Combaterea chimică a buruienilor..........................178
10.6.
Irigarea culturilor.....................................................182
10.7.
Tăieri de formare a puieţikw- .......................................
Cap. 11. Rccoltarca materialului de plantat..........................188 11.1.
Consideraţii generale...............................................188
11.2.
Scosul puieţilor........................................................189
11.3.
Sortarea puieţilor.....................................................192
11.4.
Păstrarea puieţilor....................................................195
11.5.
Ambalarea şi transportul puieţilor...........................196
Partea a treia TEHNOLOGIA ÎMPĂDURIRILOR Cap. 1. Alegerea spcciilor pentru culturi forestiere 1.1.
Principii privind alegerea speciilor
1.2.
Criteriile folosite în alegerea speciilor
Cap. 2. Asocierea speciilor forestiere.......... 2.1.
Principii generale privind asocierea speciilor
2.2.
Formule de împădurire
2.3.
Scheme de împădurire...................
Cap. 3. Pregătirea terenului pentru culturi forestiere 3.1.
Importanţa şi necesitatea pregătirii terenului
3.2.
Lucrarea solului pe toată suprafaţa .
3.3.
Lucrarea parţială a solului.............
Cap. 4. Instalarea culturilor forestiere prin semănături dircctc 4.1.
Consideraţii generale privind semănăturile directe
4.2.
Semănături directe prin împrăştiere .
5
185
4.3.
Semănături directe în rînduri ....
4.4.
Semănături directe în cuiburi ....
Cap. 5. Instalarea culturilor forestiere prin plantaţii 5.1.
Importanţa plantaţiilor şi condiţii de aplicare
5.2.
Plantarea în despicătură.................
5.3.
Plantarea în gropi . .... . . .
5.4.
Procedee speciale de plantare ....
5.5.
Plantarea puieţilor cu rădăcini protejate
5.6.
Epoca de plantare . . . v. . . . .
Cap. 6. îngrijirea culturilor forestiere 6.1. Urmărirea şi controlul culturilor .... 6.2. Receparea puieţilor........................ 6.3. Reglarea desimii........................... . 6.4. Tăieri de formare şi stimulare . . 6.5. întreţinerea solului . ..................... 6.6. Combaterea chimică a vegetaţiei dăunătoare 6.7. Fertilizarea solurilor forestiere .... 6.8. Irigarea culturilor ...-; 6.!).Măsuri de securitate în lucrări de împădurire Partea a patra CULTURA SPECIILOR LEMNOASE Cap. 1. Cultura speciilor răşinoase autohtone........................ 265 1.1.
Cultura molidului....................................................265
1.2.
Cultura bradului......................................................269
1.3.
Cultura laricelui................................ ....... . . .
1.4.
Cultura pinului silvestru .........................................
Cap. 2. Cultura speciilor răşinoase exotice - .
6
272 275 277
2.1.
Cultura bradului caucazian . ... ............................277
2.2.
Cultura bradului uriaş . . .iu . . . . ...
277
2.3.
Cultura duglasului . . , . ......................... . , ,
278
2.4.
Cultura tuiei gigantice....................... .
280
2.5.
Cultura chiparosului de California. .
281
2.6.
Cultura chiparosului de baltă...................................282
2.7.
Cultura pinului strob......................... .
2.8.
Cultura pinului negru , ..................................
283
2.9.
Cultura laricelui japonez . .....................................
284
.282
Cap. 3. Cultura spcciilor foioase autohtone . . . . . :
284
3.1.
Cultura plopilor . ....;..............................................284
3.2.
Cultura sălciei albe selecţionate . . . . , . . . . .
3.3.
Cultura gorunului şi a stejarului pedunculat............287
3.4.
Cultura fagului . . . . . .
3.5.
Cultura frasinului comun.................. - ... .
290
3.6.
Cultura cireşului pădureţ . .. . . . . .
291
3.7.
Cultura teilor............................................................291
.
287
..............289
f;- 3.8. Cultura paltinilor. . . . .
.292
3.9. Cultura ulmilor . . . . ...
.......................293
• 3.10. Cultura aninilor . . . .. ...............................................294 3.11. Cultura mesteacănului » . . .
296
Cap. 4. Cultura speciilor foioase cxoticc.............
297
4.1.
Cultura salcîmului....................................................297
4.2.
Cultura nucului negru...............................................298
4.3.
Cultura stejarului roşu..............................................299
Cap. 5. Culturi forestiere specializate......................................300 5.1.
Consideraţii generale................................................300
5.2.
Culturi forestiere pentru lemnul de celuloză............301
7
5.3. Cultura răchitelor..............................................................303 5.4.
Cultura nucului comun.............................................306
5.5.
Cultura dudului...........................................................307
5.6.
Cultura pomilor dc iarnă..........................................308
Partea a cincea REFACEREA PĂDURILOR DE PRODUCTIVITATE REDUSA Cap. 1. Consideraţii generale privind pădurile dc productivitate redusă 1.1.
Starea actuală a pădurilor din ţara noastră.............. 310
1.2.
Cauzele degradării pădurilor....................................314
1.3.
Măsuri generale pentru prevenirea degradării pădurilor . . . 316
310
Cap. 2. Mărirea productivităţii pădurilor.................................318 2.1.
Măsuri privind ameliorarea structurii pădurilor.......318
2.2.
Extinderea răşinoaselor...........................................320
2.3.
Metode şi procedee de intervenţie în arborete degradate ... 321
2.4.
Oportunitatea şi urgenţa intervenţiilor în arborete degradate . .
324
373 •Сор. 3. Refacerea pădurilor de cvercinee....................................
327
3.1.
Starea actuală a pădurilor de stejar şi necesitatea refacerii lor
3.2.
Refacerea pădurilor de stejar din silvostepă.............329
3.3.
Refacerea gîrniţetelor şi a ceretelor........................333
3.4.
Refacerea pădurilor de stejar pedunculat................335
3.5.
Refacerea pădurilor de gorun..................................338
327
Cap. 4. Refacerea pădurilor cu fenomene de uscare intensă. 340 4.1.
Amploarea şi cauzele fenomenului de uscare intensă ....
4.2.
Refacerea arboretelor de stejar cu uscare intensă...343
340
Cap. 5. Substituirea arboretelor derivate............................... 345 5.1.
Substituirea arboretelor derivate alcătuite din specii de amestec
5.2.
Substituirea arboretelor derivate cu specii pioniere348
8
345
Cap. 6. Refaccrea pădurilor de fag şi molid............................349 6.1.
Refacerea făgetelor ... i..........................................349
6.2.
Refacerea pădurilor de molid .................................
352
Cap. 7. Împăduriri în lunca inundabilă a Dunării şi In luncilc riurHor interioare 354 7.1.
Consideraţii generale asupra luncii Dunării............354
7.2.
Caracteristicile staţionale ale terenurilor fores-tiere din lunca Dunării 357
7.3.
Instalarea culturilor forestiere în lunca inundabilă a Dunării .
7.4.
împăduriri în luncile rîurilor interioare....................363
360
BIBLIOGRAFIE .............................................................. . 355 Tiraj: 4200 + 80 ex. s.p. legate l/l Coli de tipar: 23,5 Hîrtie scris I A tratată 70X100/49,1 grad alb 83°/, Format 16170X100 Bun de tipar: 2S.X.1978 Edifia 197S Nr. plan. 5731 întreprinderea poligrafică Braşov Str. Zizinului nr. 110 Comanda nr. 1163 Republica Socialistă România
9
CONSIDERAŢII GENERALE 1. DEFINIREA, SCOPUL Şl IMPORTANŢA ÎMPĂDURIRILOR In terenuri descoperite din zona forestieră, vegetaţia lemnoasă se poate instala şi extinde natural generative din sămînţă sau vegetativ din drajoni, fără nici o intervenţie din partea omului. In astfel de situaţii, sub influenţa exclusivă a factorilor naturali, terenul este cucerit din aproape în aproape de vegetaţia lemnoasă sau chiar de pădure, mai devreme sau mai tîrziu, în funcţie de capacitatea de migrare a seminţelor şi de extindere a drajonilor de la arborii izolaţi sau din arborete învecinate. Seminţele forestiere, purtate şi împrăştiate pe sol de vînt, apă sau animale, germinează şi dau naştere unei generaţii tinere de plante lemnoase, dacă condiţiile de mediu sînt favorabile şi acţiunea omului nu se opune. Experienţa practică demonstrează însă că procesul natural de instalare a vegetaţiei lemnoase se desfăşoară, de regulă, arbitrar. Natura lăsată în voie acţionează lent şi, de cele mai multe ori, contrar intereselor noastre. într-adevăr, ea poate înlesni instalarea şi extinderea vegetaţiei forestiere, dar cu întîrziere şi adeseori cu o structură necorespunzătoare din punct de vedere al compoziţiei şi consistenţei. De aceea, în asemenea situaţii, se recomandă mai degrabă instalarea artificială a vegetaţiei lemnoase. In pădurea îmbătrînită, exploatată sau distrusă dintr-o cauză oarecare, arborii componenţi sînt înlocuiţi, de regulă, cu o nouă generaţie. Procesul de
10
înlocuire a vechii generaţii de arbori printr-una nouă, tînără, poartă denumirea de regenerare. Pădurile parcurse cu operaţii de exploatare pentru recoltarea lemnului pot fi regenerate pe cale naturală sau artificială. în cazul regenerării naturale, noua generaţie a pădurii se obţine din sămînţa diseminată în urma aplicării tăierilor de exploatare. Cînd regenerarea naturală nu este posibilă sau avantajoasă din punct de vedere economic, se recurge la regenerarea artificială a pădurii, care presupune aducerea de către om a materialului de reproducere (seminţe, puieţi) şi instalarea lui pe suprafaţa de regenerat. Principiile de gospodărire raţională a pădurilor susţin în mod justificat ideea aplicării tratamentelor bazate pe regenerarea naturală în toate cazurile în care aceasta este posibilă şi asigură arborete valoroase, de înaltă productivitate. In fondul forestier există însă numeroase situaţii care impun regenerarea artificială a pădurii. Astfel, din consideraţii de ordin economic sau silvicultural, îndeosebi din nevoia executării unor exploatări concentrate, pentru a nu expune arboretele la doborîturi de vînt, în anumite păduri, cum ar fi cele de molid, se aplică tratamente bazate pe regenerarea artificială. Sint, de asemenea, necesare intervenţiile artificiale în păduri degradate sau brăcuite, de productivitate redusă, în cele derivate, alcătuite din specii necorespunzătoare economic, ca şi în arboretele calamitate prin doborîturi de vînt, incendii, uscare în masă etc., în care regenerarea naturală nu este indicată şi nici practic posibilă într-un timp scurt. Alteori, cu toate măsurile luate, regenerarea naturală rămîne incompletă. In toate aceste situaţii, reinstalarea pădurii la timp şi în compoziţia dictată de condiţiile bioecologice şi de cerinţele economice nu poate fi asigurată decît pe cale artificială. In afară de cazurile amintite mai sus, tot pe cale artificială, pădurea poate fi instalată şi acolo unde ea lipseşte, în poieni, enclave, terenuri degradate etc. sau în afara zonei forestiere, în stepa caldă şi rece. Se înţelege că, în asemenea
11
situaţii, neexistînd pădure, nu poate fi vorba de regenerare. Aici, pădurea trebuie să fie creată pe cale artificială. Modalitatea de a crea sau de a regenera pădurea pe cale artificială presupune, în esenţă, pregătirea şi aducerea de către om a materialului de reproducere (seminţe, puieţi) şi instalarea lui după o tehnologie specifică, pe suprafaţa destinată vegetaţiei forestiere. Evident, omul foloseşte în acest caz materialul seminologic şi de plantat ameliorat, de cea mai bună calitate şi-1 instalează în condiţii artificial îmbunătăţite. Fără îndoială că rolul determinant şi multilateral al omului, în procesul de înfiinţare sau regenerare a pădurii, conferă ecosistemelor forestiere obţinute un caracter pronunţat artificial. De aceea, pădurile instalate integral sau în cea mai mare parte cu material de reproducere pregătit şi adus de către om poartă denumirea de culturi forestiere, păduri sau ecosisteme forestiere artificiale. Acestea se deosebesc fundamental de pădurile spontane (naturale), deoarece sint rezultatul unor activităţi de cultură efectiv umane. In sens larg, noţiunea de împăduriri îmbrăţişează ansamblul problemelor legate de instalarea vegetaţiei forestiere pe cale artificială. Alegerea si asocierea speciilor forestiere capabile să valorifice la maximum potenţialul productiv al staţiunilor, organizarea şi aplicarea tehnologiilor adecvate pentru producerea materialului de bază ameliorat (seminţe, butaşi, puieţi), îmbunătăţirea condiţiilor de vegetaţie prin aplicarea unor agrotehnici superioare, instalarea vegetaţiei forestiere prin plantaţii sau semănături directe şi îngrijirea culturilor pînă la realizarea stării de masiv, cultura speciilor repede crescătoare şi de valoare economică ridicată, refacerea arboretelor slab productive etc., reprezintă problematica principală a intervenţiilor artificiale cu lucrări de împăduriri. Obiectul împăduririlor este pădurea artificială sau cultura forestieră.
12
Disciplina de împăduriri tratează într-un tot unitar cunoştinţele necesare pentru instalarea artificială a vegetaţiei forestiere. Prin conţinutul său de factură teoretică mai amplă, ca şi prin implicaţiile de mare însemnătate practică a problemelor tratate, disciplina de împăduriri se conturează şi se impune tot mai mult ca o ştiinţă aplicată, care studiază metodele de acţionare asupra unităţii dialectice plantă-mediu şi stabileşte principiile fundamentale de intervenţie, vizînd creşterea neîncetată a fertilităţii solului şi perfecţionarea capacităţii de producţie a speciilor şi asociaţiilor forestiere. Important de reţinut este faptul că intervenţia artificială cu lucrări de împădurire reprezintă metoda de cultură intensivă a speciilor forestiere şi de folosire optimă a factorilor de vegetaţie. Prin împăduriri se urmăreşte obţinerea unor culturi forestiere de cea mai înaltă valoare şi utilitate practică. 6 2. CATEGORIILE LUCRĂRILOR DE ÎMPĂDURIRE Prin lucrări de împădurire, pădurea poate fi creată acolo unde ea lipseşte, în cuprinsul sau în afara zonei forestiere, iar pădurea existentă poate fi artificial regenerată şi substanţial ameliorată structural. Regenerarea artificială a pădurii apare, de regulă, necesară pe suprafeţele rezultate în urma exploatărilor executate concentrat, prin tăieri rase sau ca efect al unor calamităţi (doborîturi de vînt, incendii, atacuri de insecte etc.). Regenerarea artificială cu caracter parţial poate să apară necesară şi în alte situaţii, determinate de anumite consideraţii de ordin economic şi silvicultural. Aşa, bunăoară, se intervine pe cale artificială fie prin semănături directe sub masiv, pentru introducerea artificială a unor specii valoroase, fie sub formă de completări prin plantaţii, cu scopul de a desăvîrşi regenerarea naturală sau artificială a pădurii.
13
In ultima vreme, o importanţă din ce în ce mai mare se acordă intervenţiilor artificiale pentru restaurarea arboretelor degradate, necorespunzătoare din punct de vedere al cantităţii şi calităţii producţiei de biomasă. Există, de asemenea, foarte multe cazuri în care pădurea se creează pur şi simplu, acolo unde lipseşte şi deci nu poate fi vorba de regenerarea ei. Aşa, de exemplu, pădurea se creează artificial, în afara sau în cuprinsul zonei forestiere, pentru punerea în valoare, cu ajutorul vegetaţiei lemnoase, a terenurilor inapte pentru alte folosinţe, cum ar fi cele degradate prin eroziune sau alunecări, cele sărăturoase sau cu exces de apă, nisipurile mobile etc. Intervenţiile artificiale sînt, de asemenea, necesare pentru împădurirea mai degrabă a enclavelor, poienilor etc., aflate în cuprinsul fondului forestier, care, căpătînd de multă vreme alte destinaţii (păşuni, fîneţe etc.), fac dificilă instalarea pădurii pe cale naturală. Culturile forestiere cu rol principal de producţie reprezintă obiectivul de bază al lucrărilor de împădurire din ţara noastră. Produsul principal al acestor culturi este lemnul. In ultima vreme, nevoile de lemn ale economiei naţionale în plină dezvoltare determină instalarea unor noi categorii de culturi forestiere de producţie, cunoscute sub denumirea de culturi specializate şi intensive, de tip industrial. Asemenea culturi, de mare randament, se instalează artificial, mai ales pentru asigurarea într-un timp scurt a unor resurse suplimentare de materie primă lemnoasă. Totodată pentru nevoile actuale şi de perspectivă ale societăţii, se creează tot mai multe culturi forestiere cu rol principal de protecţie. In cazul acestora, producţia de biomasă vegetală şi mai ales producţia de lemn rămîne pe un plan secundar. Importanţa lor principală rezidă în capacitatea de a exercita o serie de funcţiuni deosebit de utile pentru societate, cum ar fi funcţiile hidrologice, antierozionale, climatice şi estetico-sanitar e.
14
După scopul şi condiţiile în care sînt aplicate, lucrările de împădurire pot fi concepute şi executate în moduri foarte diferite. Ţinînd seama de particularităţile pe care le prezintă diferitele lucrări de împădurire, s-a căutat să se evidenţieze specificul lor prin noţiuni corespunzătoare, consacrate deja în activitatea practică. Luînd în considerare scopul urmărit, condiţiile staţionale şi îndeosebi cele edafice în care se aplică, precum şi tehnologiile adoptate, lucrările de împădurire pot fi grupate în mai multe categorii şi anume: împăduriri propriu-zise şi reîmpăduriri, substituiri, refaceri şi ameliorări de arborete. 8 împădurirea propriu-zisă reprezintă acţiunea de instalare a pădurii pe terenuri care nu au sau prezintă prea puţine din însuşirile staţiunilor forestiere. Acesta poate fi cazul terenurilor de împădurit, situate în afara zonei forestiere, unde nu au existat păduri nici în trecutul mai îndepărtat, sau al terenurilor din cuprinsul zonei forestiere, care, datorită despăduririlor executate de mai multă vreme, şi-au pierdut în mare măsură însuşirile favorabile dezvoltării vegetaţiei forestiere. Terenurile supuse împăduririlor propriu-zise sînt de regulă descoperite şi cu solul înţelenit. Instalarea vegetaţiei forestiere, în asemenea situaţii, este posibilă numai după ce se execută pregătirea solului şi se asigură protejarea speciilor forestiere mai delicate prin culturi intermediare sau arborete provizorii. Reîmpădurirea reprezintă acţiunea de reinstalare artificială a pădurii pe terenuri de curînd despădurite, ale căror soluri şi-au păstrat, în general, însuşirile favorabile vegetaţiei forestiere. Astfel, se reîmpăduresc, obişnuit, suprafeţele rezultate în urma exploatărilor curente, executate concentrat prin tăieri rase sau ca efect al unor calamităţi (doborîturi de vînt, incendii etc.). In cazul reîmpăduririlor, terenul nefiind de regulă înţelenit, nu apare necesară lucrarea prealabilă a solului.
15
Substituirea presupune înlocuirea integrală sau în cea mai mare '•- parte a speciei, respectiv a speciilor, din componenţa arboretelor existente, cu alte specii corespunzătoare staţiunilor, mai productive şi de valoare economică mai ridicată. Substituirile apar frecvent necesare în cazul arboretelor ce aparţin tipurilor de pădure derivate, cu o stare de vegetaţie, în general normală, dar care sînt necorespunzătoare din punct de vedere economic. De asemenea, ele sînt necesare şi în cazul tipurilor de pădure fundamentale, din clase inferioare de producţie, situate în staţiuni cu potenţial productiv scăzut pentru speciile ce le pooulează, însă apte pentru alte specii mai productive si mai valoroase. Acţiunea de substituire parţială, în proporţie de maximum 40—50 o/o. a speciilor existente, cu alte specii autohtone sau exotice deosebit de valoroase, cultivate în afara arealului lor natural, poartă denumirea de ^ înnobilare. Refacerep. presupune înlocuirea unui arboret degradat cu un nou ^ arboret, folosind specia sau speciile din vechiul arboret, după ce, în prealabil, s-au luat măsuri eficiente de lucrare şi ameliorare a solului. Refacerile vizează de regulă arboretele degradate din punct de vedere al consistenţei sau vitalităţii, situate în staţiuni de productivitate cel puţin mijlocie pentru speciile ce le populează. Ameliorarea presupune păstrarea arboretului existent, luîndu-se în - schimb măsuri de mobilizarea solului, instalarea subarboretului şi, eventual, completarea golurilor cu specii arborescente, pentru a realiza consistenţa normală. Ameliorarea arboretelor apare necesară cînd vigoarea acestora slăbeşte, fără posibilitatea de a fi redresată pe cale naturală, datorită reducerii consistenţei, a înţelenirii şi uscării solului. Lucrările de ameliorare se recomandă în toate arboretele necorespunzătoare silvobiologic, cu consistenţa subnormală şi cu solul pe cale de înţelenire, dar mai cu seamă în arboretele brăcuite, de vîrstă mijlocie. Intervenţiile în arborete tinere pentru plantarea puieţilor în golurile rămase în urma regenerărilor naturale incomplete sau în culturi forestiere parţial reuşite, poartă denu- t mirea de completări.
16
3. EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR ASUPRA ÎMPĂDURIRILOR Spaţiul geografic al ţării noastre a fost din timpuri străvechi ocupat de întinse masive păduroase, presărate cu poieni largi şi văi fertile, în care strămoşii noştri practicau păstoritul şi agricultura. Prin suprafaţa ei mare, pădurea — depăşind cu mult nevoile modeste ale populaţiei — a fost folosită timp îndelungat ca sursă inepuizabilă de bunuri materiale şi loc de refugiu în vremuri de restrişte. Populaţia fiind puţin numeroasă, tăierile în păduri erau reduse, iar regenerarea'lor se producea uşor pe cale naturală. Daunele provocate pădurilor proveneau mai ales din cauza păşunatului si a tăierilor dezordonat practicate pentru nevoile gospodăreşti. Despăduririle pentru extinderea agriculturii, impuse de înmulţirea şi expansiunea populaţiei, s-au desfăşurat totuşi lent, de-a lungul celor aproape două milenii. La începutul secolului trecut, pădurile deţineau încă aproape 4(X>/0 din teritoriul ţării. In jurul anului 1800, în urma îngrădirii monopolului turcesc asupra comerţului românesc, după pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) şi odată cu ridicarea restricţiilor pentru navigaţia pe Dunăre, după pacea de Ia Adrinnopol (1829), a început o perioadă de avînt pentru agricultura Principatelor Române, însă cu urmări dezastruoase pentru păduri. In anii 1831—1832, de exemolu, prin aplicarea dispoziţiilor Regulamentului Organic, în Moldova şi Muntenia, suprafaţa cultivată cu cereale s-a dublat, în principal pe seama pădurilor defrişate, mai ales în regiunile de cîmpie şi coline. Perioada la care ne referim coincide cu începutul dezvoltării burgheziei în ţara noastră, care, comercializînd lemnul, vedea în păduri o sursă imDortantă de cîştiguri sigure şi uşoare. Are loc, prin urmare, pătrunderea intensă a capitalului autohton şi străin în exploatările forestiere şi în întreprinderile de prelucrare a lemnului, ceea ce a condus curînd la o largă şi haotică defrişare a pădurilor fi la degradarea gravă a patrimoniului forestier, în forme ale căror consecinţe se pot vedea şi astăzi.
17
In economia capitalistă apare figura antreprenorului exploatator de păduri, capabil să acapareze, la preţuri derizorii, suprafeţe forestiere întinse pe care le epuiza numai în cîţiva ani, „fără să rămînă — aşa cum scria G. Stătescu în 1896 — nici subarboret, nici seminţiş, nici nimic altceva decît un pămînt nud şi prăjit, în mare parte, de multele incendii care au avut loc". Această cruntă exploatare a pădurilor era uşor sesizată şi de persoane din afara cercului de silvicultori. Iată cum descrie prof, univ. I. S i m i o n e s с u, în 1922, abuzul societăţilor forestiere capitaliste: ,,Rostul societăţilor forestiere e să pleşuvească munţii, să deie drumul butucilor pe apa canalizată, să adune la gura văii stive cît casele de înalte, să schimbe butucii în scînduri şi. . . să le trimeată peste graniţă cu preţ cît mai mare. încolo, nu se interesează de nimic. Varsă la stat partea ce i se cere pentru împădurire, care nu se face, iar cînd munţii vor rămîne numai stînci arse, ca în Vrancea ori în Dorna, societatea va părăsi instalaţiile amortizate poate în primul an de funcţionare şi se va muta în alt colţ neexploatat din ţară, lăsînd şi acolo pete de pecingine pe munţii odată perie deasă de brazi". In asemenea condiţii, era de aşteptat să fie devastate, într-o perioadă relativ scurtă, întinse suprafeţe de păduri. La sfîrşitul secolului trecut, pe baza unor studii, A. M. Delagorj (1893) constată că „după anul 1800, au dispărut la munte 25%, la deal 65% şi la cîmpie 75% din pădurile ţării noastre" (46). 10 In legătură cu aceleaşi consecinţe ale despăduririlor, N. R. Danie- iescu scria în Revista Pădurilor din 1893 următoarele: „Regiunea de cîmpie a României era un vast masiv păduros întrerupt de poieni mari în care se făcea agricultură, iar acum, după nu mai mult de 40 ani, fraza s-a întors şi trebuie să recunoaştem că azi regiunea de cîmpie a ţării este un imens lan agricol stropit ici-colo cu păduri".
18
Dezechilibrarea peisajului natural, prin despăduriri tot mai intense, înrăutăţirea climei unor regiuni, apariţia formaţiunilor torenţiale şi a terenurilor degradate etc. a continuat şi în intervalul dintre cele două războaie mondiale. In legătură cu acest act nesăbuit, iată ce spunea în 1933 eminentul geograf S. Mehedinţi: „In Ţara Moţilor, munţii îşi arată coastele goale. In Banat, în Carpaţii Olteniei, Munteniei, în Vrancea şi în alte regiuni, Ţara pare atinsă de lepră"... „de cînd există Carpaţii şi dealurile pericarpatice, e întîia oară că omul batjocoreşte atît de nesocotit pămîntul acestei ţări". Exploatarea abuzivă a pădurilor, diminuarea şi degradarea patrimoniului forestier specifice orînduirilor sociale bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, a fost înlesnită şi de lipsa unei administraţii silvice şi a unui corp silvic de specialitate. Primele servicii silvice pentru administrarea şi paza pădurilor s-au înfiinţat în 1739 în Banat, în 1785 în Transilvania, în 1847 şi respectiv 1855 în Moldova şi Muntenia. După cum era şi firesc, consecinţele grave ale despăduririlor au trezit, în primul rind, îngrijorarea celor care slujeau pădurea. Silvicultorii s-au străduit de la început să creeze o tehnică, ştiinţă şi administraţie silvică, dar mai ales să acrediteze principiile de gospodărire raţională a pădurilor în aparatul de stat şi în opinia publică. Pe măsură ce efectul despăduririlor se făcea tot mai mult simţit, apar în toate provinciile româneşti, difuzate de administraţia silvică, dispoziţii oficiale menite să reglementeze exploatarea pădurilor şi să asigure regenerarea acestora. Dar necesitatea stringentă a lucrărilor de împăduriri a apărut abia în secolul trecut, odată cu intensificarea exploatărilor din nevoia de a contrabalansa acţiunea de devastare a pădurilor şi, în acelaşi timp, de a pune în valoare terenuri neproductive (ez-odate, înmlăştinate sau cu nisipuri zburătoare etc.), rezultate de regulă în urma defrişărilor. Demn de reţinut este faptul că vegetaţia forestieră a fost instalată pe cale artificială, prin semănături directe sau plantaţii, cu secole în urmă, cînd
19
despăduririle erau încă cu totul neînsemnate. Dacă se face abstracţie de cele mai vechi culturi forestiere instalate cu scop strategic sub domnia lui Ştefan cel Mare, care au dus la realizarea vestitelor „dumbrăvi roşii" menţionate în cronici, începutul lucrărilor de împădurire trebuie situat în secolul al XVIII-lea. Astfel, în 1743, inspectorul şef silvic al Banatului este însărcinat să creeze culturi forestiere de protecţie pentru apărarea graniţelor din regiunile de şes, lipsite de păduri, din sudul şi vestul Banatului, precum şi în lunca Dunării şi Tisei. Aceste plantaţii au fost executate pe baza unor instrucţiuni de împădurire care pot fi socotite superlativul ştiinţei silvice din acea vreme. In anul 1781, se elaborează pentru Transilvania „Orînduiala pădurilor Prinţipatului Ardealului", în care, printre altele, se dădeau instrucţiuni detaliate privind instalarea speciilor lemnoase. Astfel, se prevedea ca în regiunile lipsite de păduri, terenurile părăginite, improprii culturii agricole sau viţei de vie, să fie împădurite prin semănatul cu ghindă şi jir, iar suprafeţele mlăştinoase să fie canalizate şi apoi plantate cu plop şi anin. 11 In Principatele Române, primele legiuiri cu privire la lucrările de împădurire sînt legate de numele domnitorului Alexandru Moruz. Cunoscut este „Aşezământul lui Alexandru C. Moruz pentru păduri, ră- diuri şi dumbrăvi", întocmit în 1792 în Moldova şi 1793 în Muntenia, act prin care se dispune ca locuitorii de pe moşiile lipsite de păduri „să iasă într-o zi sau cite se va socoti, cu plugurile să are şi să semene ghindă. . (71). Deosebit de interesantă este lucrarea profesorului К. M i h a 1 i к de la Iaşi, apărută în 1840, care cuprinde un studiu asupra stării pădurilor din Moldova şi în care sînt date îndrumări foarte detaliate, valabile multă vreme în tehnica împăduririlor, cu privire la recoltarea şi prelucrarea conurilor de răşinoase, pregătirea seminţelor pentru semănat, instalarea şi îngrijirea culturilor în pepinieră, plantarea diferitelor specii în raport cu condiţiile staţionale (74).
20
Documentele amintite mai sus prezintă importanţă nu prin faptul că ele ar fi fost urmate de executarea unor împăduriri de amploare, ci pentru că ele marchează perioada în care începe să se facă simţită necesitatea instalării vegetaţiei forestiere pe cale artificială. In cursul secolului al XIX-lea, intervenţiile cu lucrări de împădurire devin tot mai presante, mai ales din necesitatea punerii în valoare a terenurilor neproductive. Primele împăduriri pe nisipuri mobile se fac în sudul Olteniei, începînd cu anul 1852, folosindu-se ca specie principală salcîmul. Mai tîrziu, se fac plantaţii cu salcîm în Cîmpia Română şi Do- brogea. La începutul secolului XX, după ce s-a constatat că tratamentele bazate pe regenerarea naturală la molid nu dau rezultate bune, s-au adoptat şi aplicat, pînă în zilele noastre, tăierile rase în molidişuri, urmate de regenerarea lor artificială prin reîmpăduriri. Numeroase articole de specialitate, cu privire la necesitatea împăduririlor şi modul lor de executare, au fost publicate după 1886 în Revista Pădurilor. Din aceste articole, ca şi din instrucţiunile anterioare, se desprinde preocuparea specialiştilor de tehnicizare şi fundamentare natura- listică a lucrărilor de împădurire chiar de la începutul aplicării lor. Silvicultorii acelor vremuri s-au străduit şi, în mare măsură, au reuşit să adapteze ştiinţa şi practica culturilor forestiere la realităţile spaţiului geografic al ţării noastre. Problemele de împăduriri au fost tratate, de asemenea, într-o serie de lucrări de sinteză, dintre care mai importante cităm: „Cestiunea împăduririlor în România", de D. R. Ruse seu (1906), „Cursul de silvicultură" al eminentului profesor dr. M. D r ă e e a (1922) şi „Tehnica împăduririlor" de Z. Prezemetschi şi Gr. Vasilescu (1937). Concluziile teoretice şi practice ale multor silvicultori eminenţi din trecut sînt puse astăzi în valoare şi îmbogăţite. Multe din lucrările de împădurire
21
executate sub îndrumarea lor, cum ar fi plantaţiile din sudul Olteniei, unele împăduriri din regiunea de munte şi lunca Dunării, ameliorarea unor terenuri degradate, introducerea prin cultură a unor specii exotice etc. sînt opere cu care silvicultura noastră se mîndreşte. Dar, în cumpăna bilanţului, consecinţele dezastruoase ale modului capitalist de gospodărire a fondului forestier atîrnă mult mai greu decît progresele înregistrate în domeniul culturii pădurilor. Volumul împăduririlor executate în trecut n-a putut nici pe departe să contrabalanseze acţiunea de devastare şi degradare nestăvilită a pădurilor. Aşa se explică de ce, în 1948, la naţionalizarea pădurilor şi trecerea lor în patrimoniul întregului popor, 12 suprafaţa din fondul forestier despădurită şi neregenerată la timp depăşea 700 000 ha şi tot cam atît reprezenta suprafaţa arboretelor degradate de slabă productivitate. Dacă în trecut, intervenţiile cu lucrări de împădurire erau limitate şi urmăreau cel mult instalarea vegetaţiei forestiere pe suprafeţe despădurite sau degradate, ele alcătuiesc astăzi o modalitate eficientă de cultură intensivă a speciilor lemnoase şi de majorare substanţială a productivităţii pădurilor. In ultimele decenii, pe plan mondial, acţiunea de instalare artificială a vegetaţiei forestiere a căpătat un conţinut nou şi un cîmp mult mai larg de aplicabilitate practică. Pădurile artificiale — rezultate prin împăduriri — sînt de mare actualitate, deoarece în ele se vede tot mai mult posibilitatea de a face faţă cerinţelor viitoare de lemn industrial. Urmărind tendinţele consumului de lemn în perspectivă, tendinţe influenţate de dezvoltarea tehnologiilor de prelucrare şi de utilizare a lemnului, se constată că cerinţele pentru lemnul de lucru industrial cresc considerabil. Se estimează că, la sfîrşitul secolului XX, deficitul de lemn va ajunge în Europa (fără U.R.S.S.), la 130—160 milioane de m3, faţă de numai 36 milioane m3 cît era în
22
anul 1964 (după datele F.A.O. — 1967). In faţa acestor cerinţe mereu crescînde pentru lemnul industrial, silvicultorul este şi va fi tot mai mult constrîns să găsească mijloacele cele mai eficiente pentru sporirea productivităţii pădurilor existente. Prin urmare, este de aşteptat ca evoluţia consumului de lemn să orienteze gospodăria silvică tot mai mult pe calea creării de păduri artificiale cît mai productive. De altfel, în multe ţări, deficitare în lemn, metoda instalării vegetaţiei forestiere pe cale artificială este tot mai larg folosită. In ultima vreme, se preconizează chiar o „revoluţie industrială a producţiei de lemn", în sensul că „în loc de a acţiona asupra pădurii naturale, se tinde mai degrabă spre adoptarea de metode intensive de cultură, în scopul obţinerii unei producţii de lemn cantitativ şi calitativ conform cerinţelor" (51). Pentru a satisface nevoile viitoare în lemn, se vor lua în considerare, fără îndoială, în primul rînd pădurile naturale. Nu trebuie uitat însă că acestea, în unele ţări, ca şi în ţara noastră, se lovesc de limite fizice şi tehnice şi, ca urmare, nu vor putea suporta multă vreme efortul de a satisface, cantitativ şi mai ales calitativ, nevoile mereu crescînde ale economiei. Datorită sortimentelor destul de eterogene ce se obţin la exploatare (mai cu seamă în pădurile de foioase) şi adeseori în cantitate redusă şi de calitate slabă, cînd provin din arborete degradate şi brăcuite, pădurile naturale greu vor putea satisface nevoile sporite ale industriei forestiere moderne. Iată de ce, înlocuirea pădurii naturale de producţie cu culturi forestiere devine inevitabilă, ori de cîte ori acestea din urmă vor putea folosi mai complet potenţialul productiv al staţiunilor şi vor asigura cantităţi mai mari de biomasă, într-un timp mai scurt şi cu utilizări industriale dorite. Avantajul economic al pădurii artificiale rezidă în posibilităţile mai mari pe care le oferă de a interveni mai eficient în biocenoză prin reglarea compoziţiei şi prin introducerea în culturi a speciilor forestiere repede crescătoare, de înaltă productivitate şi de valoare economică ridicată. Aceste intervenţii, avînd ca
23
efect sporirea sensibilă a producţiei şi productivităţii pădurilor artificiale, se înţelege că şi rentabilitatea acestora este şi trebuie să fie mai mare decît a pădurilor naturale, altfel nu se justifică. Totodată, pădurea artificială oferă mai multă supleţe de adaptare la cerinţele economiei, ceea ce nu se poate aştepta totdeauna de la pădurea 13 naturală, care, din cauza particularităţilor sale biologice „urmăreşte" în creşterea ei natura. Chiar dacă este greu să se prevadă cu precizie şi cu mult timp înainte modificările cererii pentru diverse produse derivate din lemn sau consecinţele progreselor rapide ale tehnologiilor de prelucrare, recurgînd la pădurea artificială se poate preconiza cultura unor specii care să peimită producerea cantităţilor mari de lemn apt pentru o gamă cit mai largă de utilizări finale. Pentru toate aceste motive, instalarea vegetaţiei forestiere pe cale artificială va fi şi în viitor o preocupare de bază a silviculturii. 4. REALIZÂRI Şl PERSPECTIVE ÎN DOMENIUL ÎMPĂDURIRILOR Din anul 1948, după actul naţionalizării pădurilor, în sistemul economiei socialiste, fondul forestier şi-a schimbat radical ţelurile de gospodărire. Din surse de profituri maxime, pădurile ţării au devenit o bază .solidă de materii prime necesare dezvoltării a numeroase ramuri de producţie ale economiei naţionale. Planurile economice de stat, elaborate începind din anul 1948, au cuprins măsuri importante şi eficiente privind dezvoltarea economiei fo- lestiere. Dată fiind existenţa în cuprinsul fondului forestier a unor importante suprafeţe despădurite anterior, lucrările de împăduriri s-au impus ca o problemă centrală a gospodăriei noastre silvice. Volumul anual al împăduririlor executate după 1948 a atins cifra de 70—80 mii hectare, însemnînd o creştere de 3—4 ori l'aţă de perioada care a precedat eliberarea ţării.
24
Prin investiţii substanţiale asigurate şi prin ritmul lucrărilor de împădurire, s-a reuşit ca pînă în anul 1964 să fie readuse în circuitul economic toate suprafeţele restante. După această dată, împăduririle anuale s-au executat pe suprafeţele rezultate în urma exploatărilor curente prin tăieri rase, în completările necesare suprafeţelor regenerate pe cale naturală, în terenurile degradate şi mai ales cu scopul refacerii, substituirii şi ameliorării arboretelor degradate, slab productive. Ca urmare, în perioada de la naţionalizarea pădurilor şi pînă în prezent s-au executat împăduriri pe aproximativ două milioane hectare, din care circa 105 mii hectare în terenuri degradate şi neproductive. In lucrările de împăduriri s-a pus accent pe aplicarea judicioasă a formulelor şi schemelor de împădurire, pe pregătirea diferenţiată a solului şi s-au executat cu regularitate lucrările de îngrijire a culturilor pînă la realizarea stării de masiv. Au fost extinse prin cultură o serie de specii repede crescătoare şi de valoare economică ridicată, cu prioritate răşinoa- sele. O serie de specii exotice, de mare randament, au fost aclimatizate şi introduse în producţie. încă din anul 1951, utilizarea materialului de împădurire (seminţe, puieţi, butaşi) este condiţionată de îndeplinirea unor indici calitativi standardizaţi. Unele lucrări de împădurire (în terenuri degradate şi arborete slab productive) s-au executat pe bază de studii şi proiecte fundamentate pe cartări staţionale. Tehnologiile de refacere a pădurilor slab productive au fost perfecţionate. în scopul asigurării seminţelor selecţionate necesare în lucrări de împăduriri, s-au executat studii şi cartări seminologice, s-au constituit rezervaţii de seminţe şi s-au creat plantaţii semincere pentru producţia seminţelor ameliorate. Au fost extinse suprafeţele de cultură în pepinieră, înfiinţîndu-se pepiniere mari, centrale, cu caracter permanent, care să permită folosirea mijloacelor mecanizate, aplicarea îngrăşămintelor, a irigaţiei etc., în scopul obţinerii materialului de plantat de calitate bună la un preţ de cost scăzut.
25
Succesele remarcabile dobîndite în sfera lucrărilor de împădurire, de-a lungul anilor de edificare a societăţii socialiste, nu trebuie privite numai sub raport cantitativ. Cercetările şi experimentările ştiinţifice efectuate, în ultimele trei decenii, au contribuit în măsură din ce în ce mai mare la fundamentarea şi ridicarea calitativă a lucrărilor de împădurire. Succesele de pînă acum sînt garanţia realizărilor viitoare. In viitor, împăduririle vor continua cu aceeaşi intensitate pentru regenerarea suprafeţelor exploatate concentrat prin tăieri rase, pentru refacerea, substituirea şi ameliorarea arboretelor slab productive, pentru crearea culturilor specializate cu cicluri scurte de producţie şi, în general, pentru instalarea artificială a vegetaţiei forestiere pe orice suprafaţă destinată pădurii. Intervenţiile artificiale cu lucrări de împădurire se impun ca o necesitate stringentă pentru folosirea raţională şi economică a întregii suprafeţe forestiere. La prima Consfătuire a cadrelor de conducere din silvicultură, din octombrie 1974, stabilind cu claritate şi rigoare ştiinţifică principalele orientări în silvicultură, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului, spunea: „Să punem în .centrul activităţii organelor silvice, a Lucrătorilor din acest sector, sarcina de a lua toate măsurile ce se impun pentru conservarea, apărarea şi dezvoltarea fondului forestier, pentru împădurirea întregii suprafeţe forestiere, a ultimului metru pătrat, pentru folosirea raţională, economică a acestei suprafeţe" (1). Pentru viitor, principalele obiective urmărite în domeniul împăduririlor sînt precis conturate în prevederile Directivelor celui de al XI-lea Congres al P.C.R. şi pe larg prezentate în Programul naţional pentru conservarea şi dezvoltarea fondului forestier în perioada 1976—2010. Directivele celui de al XI-lea Congres al P.C.R. cu privire la actualul plan cincinal şi liniile directoare ale dezvoltării economico-sociale a României pentru perioada 1981—1990, prevăd în domeniul silviculturii creşterea
26
productivităţii pădurilor prin intensificarea ritmului de înlocuire a arboretelor slab productive, degradate şi necorespunzătoare, cu arborete de înalt randament, precum şi prin accelerarea ritmului de dezvoltare a culturilor intensive". De asemenea, în Directive se precizează că „se vor stabili zonele în care se pot extinde răşinoasele, astfel încît acestea să deţină o pondere de 65— 70o/0 din totalul reîmpăduririlor şi împăduririlor ce se vor realiza în perioada 1976—1980" şi „se va accentua ritmul de extindere a culturilor unor specii cu creştere rapidă, în vederea producerii unor cantităţi cît mai mari de lemn pentru celuloză, plăci aglomerate şi fibro- lemnoase şi alte produse din lemn". Directivele prevăd sporirea producţiei de masă lemnoasă şi „prin împădurirea terenurilor degradate şi a altor suprafeţe din afara fondului forestier, care nu pot fi folosite pentru cultura plantelor, pomicultură, viticultură". In cincinalul 1976—1980 se vor executa împăduriri pe terenuri în suprafaţă de 325 mii hectare, din care 278 mii hectare împăduriri integrale, restul sub formă de completări. în cincinalele următoare se vor împăduri integral cîte 220 mii hectare. Se vor continua lucrările de refacere a celor 700 mii hectare păduri slab productive, astfel încît această acţiune să fie încheiată pînă în 2005—2010, revenind un ritm anual de circa 22 mii hectare. Pînă în anul 2000 se vor înfiinţa 450 mii hectare plantaţii speciale 15 pentru producerea lemnului de celuloză, din care 390 mii hectare cu răşi- noase şi 60 mii hectare cu foioase moi. La lucrările de împădurire se vor folosi cu precădere specii autohtone ameliorate, valoroase şi de mare randament. Din totalul anual al împăduririlor prevăzute în pădurile administrate de MEFMC, 70—77% se vor executa cu răşinoase (molid, brad, duglas, pin etc.), astfel încît proporţia acestora în fondul forestier să crească de la 28% în prezent, la 40% pînă în anul 2010. Dintre foioase se vor promova în culturi specii autohtone valoroase: stejar pedunculat,
27
gorun, fag, paltin, frasin, cireş, tei, nuc etc., ca şi cele repede crescătoare de plopi şi salcie selecţionată. Prin plantaţii de salcîm şi tei, prevăzute a se realiza pe 120 mii hectare, se va extinde baza meliferă în fondul forestier, iar prin plantaţiile de dud în aliniamente, de-a lungul şoselelor din apropierea satelor, în perdele forestiere de protecţie, pe liziera pădurilor şi în jurul cantoanelor silvice, se va dezvolta baza de materie primă pentru sericicultură. In scopul protecţiei mediului înconjurător, se prevăd, de asemenea, împăduriri în terenuri degradate din afara fondului forestier şi a celor din albia rîurilor supuse inundaţiilor — inapte pentru cultură. Pentru executarea în bune condiţii a volumului anual de împăduriri, programul de perspectivă prevede şi o serie de lucrări aferente, deosebit de importante. Astfel, întreaga cantitate de seminţe forestiere necesare vor fi procurate în exclusivitate din rezervaţii deja constituite pe 110 mii hectare, în cele mai valoroase păduri şi din plantaje a căror suprafaţă va creşte de la 375 hectare, la 560 hectare pînă în anul 1980. De asemenea, pentru executarea împăduririlor, în majoritatea lor prin plantaţii, se vor produce anual în pepiniere circa 250 milioane puieţi, aplicînd cele mai noi tehnologii. în viitor va creşte suprafaţa culturilor irigate de plop şi salcie şi se va extinde aplicarea fertilizanţilor în culturi forestiere. De asemenea, în intervalul 1976—2010, va creşte gradul de mecanizare la recoltarea şi prelucrarea seminţelor de la 45 la 80%, la lucrări din pepiniere de la 60 la 90% şi la împăduriri de la 15 la 50%. Realizarea obiectivelor din domeniul împăduririlor, prevăzute în Programul naţional, va contribui la ameliorarea de ansamblu a fondului forestier şi la majorarea sensibilă a productivităţii pădurilor.
28
5. METODE DE CERCETARE Şl LEGĂTURĂ ÎMPĂDURIRILOR CU ALTE DISCIPLINE Prin obiectul şi scopul urmărit, prin metodologia de studiu şi de acţionare, disciplina de împăduriri s-a desprins din silvicultura generală şi s-a impus ca ştiinţă aplicată în rîndul celorlalte discipline şi ştiinţe silvice. Pentru rezolvarea problemelor sale dispune de metodele generale de lucru aplicate în ştiinţele naturii: observaţia şi experimentaţia, dar foloseşte 11 şi metode proprii de cercetare în laborator, spaţii adăpostite (solarii, sere, răsadniţe) şi în cîmp deschis. Utilizează îndeosebi metoda cercetărilor comparative executate după o anumită tehnică experimentală. Pe baza acestor cercetări, se scot în evidenţă măsurile tehnice de cultură, se studiază comportarea plantelor lemnoase în diferite condiţii ecologice şi felul cum reacţionează ele la tratamentele aplicate. Problemele de bază care fac obiectul disciplinei de împăduriri sînt: producerea materialului seminologic şi de plantat, instalarea culturilor forestiere prin semănături directe şi plantaţii, cultura şi extinderea speciilor lemnoase repede crescătoare şi de valoare economică ridicată, refacerea arboretelor slab productive etc. Toate aceste probleme sînt strîns legate între ele, astfel încît numai cunoaşterea lor în ansamblu poate să conducă la adoptarea celor mai judicioase soluţii tehnice menite să asigure scopul urmărit prin împăduriri — majorarea productivităţii pădurilor. Reuşita culturilor forestiere depinde de fiecare latură a procesului de împădurire şi de fundamentarea ştiinţifică a tuturor componentelor sale. Este uşor de înţeles că împăduririle, pentru a-şi atinge obiectivele urmărite, trebuie să se sprijine în primul rînd pe cunoaşterea amănunţită atît a
29
particularităţilor biologice ale plantelor cultivate, cît şi a caracteristicilor staţiunilor forestiere. De aceea, între ştiinţele teoretice ce stau ]a baza împăduririlor, cele ce se ocupă cu biologia plantelor lemnoase şi cu studiul condiţiilor de viaţă, au cea mai mare însemnătate. împăduririle se sprijină în bună parte pe cunoştinţele de fiziologia plantelor lemnoase. Instalarea artificială a vegetaţiei forestiere nu este posibilă fără o cunoaştere temeinică a substratului fiziologic, al însuşirilor care condiţionează productivitatea şi stabilitatea în producţie a culturilor forestiere. Trebuie cunoscute atît bazele fiziologice ale creşterii şi dezvoltării plantelor lemnoase, cît şi procesele care condiţionează rezistenţa lor la acţiunea factorilor de mediu nefavorabili. O importanţă deosebită pentru lucrările de împădurire prezintă ecologia — ştiinţa care studiază relaţiile dintre plantă şi mediul său de viaţă. Prin cultura forestieră, speciile lemnoase sînt adeseori extinse în afara arealului lor natural şi deci este necesar să se cunoască capacitatea lor de adaptare şi eventualele modificări pe care le suferă atunci cînd sînt cultivate în alte condiţii de mediu. Pe linia obiectivului principal, de sporire a capacităţii de producţie a culturilor forestiere, în cadrul împăduririlor se aplică efectiv recomandările făcute de genetica şi ameliorarea arborilor. In timp ce ameliorarea contribuie la perfecţionarea durabilă, ereditară, a plantelor lemnoase de cultură, tehnica împăduririlor intervine activ asupra mediului, făcînd ca acesta să dea posibilitate exteriorizării în măsura cea mai mare a însuşirilor productive ale speciilor cultivate. Studiul solului — care revine pedologiei şi al climei — care revine climatologiei — pune la dispoziţia disciplinei de împăduriri date impor1 — UPAODDV 17
30
tante, pe care ea se sprijină în interpretarea rezultatelor obţinute şi arată în ce sens trebuie acţionat prin lucrările întreprinse pentru a se putea realiza condiţii de mediu cit mai favorabile plantelor lemnoase cultivate. Bazîndu-se pe cunoştinţele oferite de tipologia pădurilor şi a staţiunilor forestiere, împăduririle stabilesc principiile şi criteriile de alegere şi asociere a speciilor în vederea obţinerii unor culturi forestiere viabile şi cît mai productive. împăduririle preiau cunoştinţele furnizate de dendrologie şi le duc mai departe pînă la cele mai mici detalii de cunoaştere. Tehnologiile aplicate in cultura plantelor lemnoase, cum ar fi: pregătirea şi fertilizarea solului, plantarea şi îngrijirea culturilor etc., creează ele înşile condiţii de viaţă noi, care influenţează categoric însuşirile plantelor, dar nu în măsură atît de mare încît să fie prinse în sistematica şi descrierea dendrologică. Specia, atunci cînd are un areal vast de răspîndire naturală, nu mai reprezintă o entitate din punct de vedere cultural şi, ca urmare, în domeniul împăduririlor se operează cu o sistematică proprie, care ajunge la unităţi inferioare speciei (varietăţi, forme, tipuri, provenienţe). împăduririle ţin contact strîns cu mecanizarea lucrărilor silvice. Diferitele măsuri şi tehnici pe care le preconizează sînt în aşa fel aplicate, încît să facă posibilă mecanizarea maximă a lucrărilor, după cum caracteristicile constructive şi funcţionale ale diferitelor maşini trebuie să ţină seamă de specificul fiecărei culturi forestiere. PARTEA TNTÎ1 SEMINŢE FORESTIERE CAPITOLUL 1 ORGANIZAREA PRODUCŢIEI DE SEMINŢE 1.1. IMPORTANTA SEMINJELOR FORESTIERE In silvicultură, seminţele forestiere se recoltează şi se folosesc, în primul rînd, ca material de reproducere, pentru înmulţirea generativă, caracteristică
31
celor mai multe specii lemnoase. In vederea instalării vegetaţiei forestiere pe cale artificială, prin semănături directe sau plantaţii, sînt necesare cantităţi însemnate de seminţe de calitate cît mai bună. Reuşita culturilor forestiere, vigoarea de creştere şi rezistenţa lor faţă de boli şi dăunători, depind nu numai de condiţiile mediului de viaţă în care ele cresc şi se dezvoltă, ci în foarte mare măsură şi de calitatea seminţelor. Calitatea seminţelor se exprimă prin totalitatea însuşirilor esenţiale pe care le au şi care le fac mai mult sau mai puţin apte scopului urmărit prin semănături. Multă vreme, valoarea seminţelor forestiere a fost apreciată numai pe baza unor indicatori fizici de calitate (puritate, mărime, greutate) şi biologici (capacitate de germinaţie), neglijîndu-se caracterul determinant al însuşirilor ereditare. De mult însă, experienţa practică a demonstrat că seminţele sînt purtătorul cel mai fidel al însuşirilor ereditare dobîndite de plante sub influenţa formativă a mediului înconjurător. Se cunoaşte astăzi foarte bine că prin intermediul seminţelor se transmit descendenţilor caracterele exemplarelor de la care provin. Ca urmare, cercetarea trăsăturilor specifice, stabilirea celor mai pregnante caractere ale diferitelor specii, varietăţi, forme, tipuri, provenienţe etc., trebuie să constituie mijlocul principal, deosebit de important pentru aprecierea însuşirilor ereditare ale seminţelor. în general,1 seminţele recoltate de la arbori cu cele mai bune caractere fenotipice îndeplinesc condiţiile de calitate atît din punct de vedere genetic, cît şi sub aspectul însuşirilor fizice şi germinative. De aceea, alegerea şi selecţia fenotipurilor superioare, ca surse de seminţe, reprezintă, pentru început, premisele generale în ridicarea calităţii de ansamblu a materialului de reproducere. Seminţele ameliorate genetic, avînd calităţi superioare, sînt capabile să valorifice mai bine potenţialul productiv al staţiunilor forestiere, să asigure o majorare substanţială a producţiei de lemn, să formeze arborete mai bune şi mai rezistente la acţiunea factorilor biotici şi abiotici vătămători.
32
După datele publicate de F.A.O. (1963), rezultă că numai prin simpla folosire a seminţelor ameliorate genetic se poate obţine un spor mediu al producţiei de lemn de cel puţin 25"/o, faţă de tipurile considerate azi ca bune producătoare (43). Dacă folosirea materialului de reproducere genetic ameliorat se asociază însă cu măsuri silvotehnice de lucrare şi fertilizare a solului, sporurile de masă lemnoasă pot fi mult mai mari. In terenuri accidentate, cu pericol de eroziune, acolo unde lucrarea solului nu este totdeauna posibilă, majorarea producţiei de lemn poate fi asigurată, fără excepţie, prin folosirea seminţelor genetic ameliorate. Considerînd procurarea şi folosirea seminţelor de calitate superioară ca o problemă majoră a silviculturii noastre actuale, se impune o atenţie deosebită în executarea tuturor lucrărilor aferente, începînd de la alegerea semincerilor şi trecînd succesiv prin toate operaţiile tehnice de recoltare, manipulare, prelucrare şi păstrare a seminţelor, operaţii care pot influenţa calitatea lor iniţială. 1.2. CARTAREA SEMINOLOGICA Şl ALEGEREA ARBORETELOR — SURSE DE SEMINŢE în vederea realizării unor culturi forestiere sănătoase, de înaltă productivitate, silvicultorul este nevoit să abordeze problema vieţii unui arbore sau arboret în toată complexitatea ei, începînd de la germen cu forma sa imediat vizibilă — sămînţa. El este obligat să manifeste, în toate cazurile, pretenţii maxime faţă de calitatea seminţelor şi îndeosebi faţă de însuşirilor lor ereditare silvoproductive. în prezent, nu mai este îngăduită folosirea seminţelor de provenienţă incertă, recoltate la întîmplare. Provenienţa seminţelor este redată prin caracteristicile locului şi ale arboretului din care provin, dar ea exprimă de fapt componentele genetice şi ecologice ale variaţiei fenotipice la populaţii, de origini geografice diferite. Dată fiind diversitatea uneori destul de mare a însuşirilor ereditare la una şi
33
aceeaşi specie în cuprinsul arealului său natural, studiul va- riabilităţii intraspecifice şi selecţia populaţiilor valoroase se impun, deoarece sînt în măsură să stabilească, pentru fiecare regiune de cultură, omogenă din punct de vedere al condiţiilor staţionale, provenienţa sau provenienţele cele mai productive şi mai adaptate condiţiilor de mediu. Analiza variaţiei intraspecifice şi testarea provenienţelor valoroase, pentru o anumită specie şi regiune de cultură, se realizează, cu rezultate clin cele mai bune, experimental, prin culturi comparative. Această cale presupune însă cercetări complexe, îndelungate şi destul de dificile. De aceea, la început, se folosesc metode mai expeditive, bazate pe observaţia şi măsurarea comparativă a caracterelor fenotipice care permit identificarea arboretelor valoroase şi alegerea lor ca surse de seminţe. La noi, raionarea teritoriului ţării în vederea utilizării în cultură a materialului de reproducere de o anumită provenienţă nu se bazează încă pe rezultatele unor culturi comparative de provenienţe. Instrucţiunile elaborate în 1956 au în vedere condiţiile climatice şi zonarea fitogeografică şi, ca urmare, recomandă folosirea seminţelor limitat numai în teritorii cu condiţii climatoedafice asemănătoare celor din care provin, deşi experimental s-a demonstrat că, pentru unele specii şi pentru anumite regiuni, 20 provenienţe străine, nelocale, pot oferi rezultate mult mai bune. Totuşi, lipsind deocamdată rezultatele unor culturi comparative, se poate susţine că cea mai bună şi indicată, pentru cultură, este provenienţa locală. Indiferent de provenienţă, pentru obţinerea seminţelor ameliorate, de bună calitate, într-o primă etapă se procedează la cartarea seminologică a principalelor specii forestiere de interes economic deosebit. Ca lucrare cu caracter de selecţie în masă, cartarea seminologică a fost făcută la noi în perioada 1962—1965, urmărindu-se în principal identificarea arboretelor apte
34
pentru producţia seminţelor de bună calitate şi excluderea de la reproducere a arboretelor necorespunzătoare din punct de vedere al productivităţii şi calităţii (43). Cartarea seminologică a înlesnit selecţia populaţiilor şi alegerea celor mai valoroase arborete-surse de seminţe. Arboretele-surse de seminţe sînt alcătuite din cele mai bune arborete naturale sau artificiale, din care arborii nedoriţi sînt eliminaţi, iar cei mai bine crescuţi şi conformaţi sînt îngrijiţi în scopul producerii cu regularitate de seminţe cu indici calitativi superiori. Alegerea arboretelor-surse de seminţe se face ţinînd seama de principalele lor însuşiri, cum ar fi: clasa de producţie şi calitatea arboretului, originea şi vîrsta, compoziţia specifică şi consistenţa etc. Clasa de producţie constituie un criteriu esenţial de alegere, deoarece exprimă potenţialul productiv al speciilor în raport cu condiţiile staţionale. Se consideră apte pentru producţia seminţelor de calitate bună, în primul rînd, arboretele din clase superioare de producţie. De aceea, numai excepţional şi pentru anumite specii mai rare se acceptă şi arborete din clase mijlocii de producţie. Calitatea arboretului apt ca sursă de seminţe este redată prin proporţia de cel puţin 80% la foioase şi 90% la răşinoase, a exemplarelor din categorii superioare de calitate, la care mai mult de jumătate din volumul brut al fusului îl reprezintă lemnul de lucru. Calitatea arboretului se apreciază şi după elagajul natural, care trebuie să fie realizat pe cel puţin 0,3 din înălţimea totală. Originea naturală a arboretelor-surse de seminţe este totdeauna preferată. Totuşi, pentru unele specii, pot fi luate în considerare şi arboretele artificiale, dacă fac dovada unor producţii remarcabile cantitativ şi calitativ, dar în acest caz, seminţele se folosesc numai local. Compoziţia specifică prezintă importanţă deoarece poate influenţa procesul de polenizare şi uneori complică operaţia de recoltare. Pentru uncie specii (larice, duglas, pini, stejar pedunculat, gorun, frasin etc.), arboretele-surse de
35
seminţe se aleg indiferent de proporţia lor de participare. Pentru altele (fag, salcîm, anin, molid etc.), arboretele pot fi pure. Vîrsta se stabileşte pentru fiecare specie în raport cu cantitatea şi calitatea producţiei de seminţe. In general, arborii produc seminţe în cantitate mare şi, în acelaşi timp, de calitate bună la vîrsta mijlocie a perioadei de maturitate (după 60 ani la molid, brad, fag; 50 ani la gorun, stejar pedunculat; 40 ani la duglas, larice, pini; 15 ani la salcîm, anin). Arboretele-surse de seminţe a căror valoare genetică superioară a fost verificată şi atestată prin culturi comparative de descendenţe, devin arborete de elită. Dar, pînă la stabilirea caracterului de elită, se folosesc în cultură seminţe provenite de la arborete-surse de seminţe netestate, alcătuite însă preponderent din arbori cît mai sănătoşi şi bine conformaţi. Arboretele naturale deosebit de valoroase, a căror bază ereditară n-a fost alterată de intervenţia omului, ca şi unele arborete artificiale excep 21 ţionale din punct de vedere calitativ şi al productivităţii, se definesc ca arborete-surse de seminţe de categoria A, care capătă caracter permanent, urmînd să fie excluse de la tăiere. Restul arboretelor apte pentru producţia de seminţe, avînd un caracter provizoriu, se încadrează în categoria В şi se exploatează normal la vîrsta exploatabilităţii. 1.3 CONSTITUIREA REZERVAŢIILOR DE SEMINŢE O rezervaţie de seminţe reprezintă suprafaţa din arboretul-sursă de seminţe în care se intervine cu o serie de lucrări speciale, menite să sporească cantitativ şi calitativ producţia de seminţe. In mod obişnuit, un arboret-sursă de seminţe, oricît de atent ar fi ales. cuprinde totuşi în componenţa sa arbori din toate categoriile de calitate. Fără îndoială, că, într-o asemenea situaţie, arborii de slabă calitate, participînd la polenizarea încrucişată, reduc valoarea genetică globală a seminţelor produse.
36
Totodată, reducerea calităţii seminţelor poate fi determinată şi de polenul străin, genetic inferior, provenit de la arborete inapte, situate în vecinătate. De aceea, un arboret-sursă de seminţe devine rezervaţie pentru producerea de seminţe ameliorate numai atunci cînd este izolat de polen străin genetic inferior, cînd toţi arborii rău conformaţi au fost îndepărtaţi şi în arboret au mai rămas numai exemplarele de cea mai bună calitate, într-un grad de desime care să permită polenizarea încrucişată şi să stimuleze fructificaţia. Pentru exploatarea ei raţională, rezervaţia de seminţe trebuie să aibă o suprafaţă minimă de 5 ha. Ca urmare, ea poate include în întregime sau numai parţial arboretul-sursă de seminţe. Constituirea rezervaţiei de seminţe presupune, în primul rînd, alegerea prin selecţie fenotipică a arborilor seminceri, destinaţi efectiv recoltării de seminţe şi, în al doilea rînd, eliminarea din interiorul ei şi din zona limitrofă de izolare, a tuturor arborilor necorespunzători, care alcătuiesc surse de polen genetic inferior. Alegerea semincerilor se face după însusiri exterioare, considerînd că un bun fenotip prezintă mai puţine riscuri de a da descendenţe rele. In- tr-un arboret echien, arborii seminceri trebuie să aibă întotdeauna dia- metre şi, mai ales, înălţimi mai mari decît diametrul şi înălţimea medie a arboretului constituit ca rezervaţie. De aceea, semincerii se aleg din rîndul arborilor sănătoşi, cu dimensiuni din cele mai mari. situaţi în etajul dominant, care au tulpina dreaptă, verticală şi elagată pe mare înălţime. Coroana trebuie să fie îngustă, simetrică, cu ramuri subţiri, înserate orizontal sau uşor fastigiat, abundent garnisite cu frunziş sănătos, iar lujerul terminal să fie alungit, dominant şi neînfurcit. Prin lipsa vătămărilor de orice fel, semincerii trebuie să facă dovada rezistenţei lor faţă de diverşi dăunători biotici si abiotici. în categoria semincerilor se aleg în primul rînd arborii plus, care se deosebesc de vecinii lor de aceeaşi vîrstă prin creşteri excepţionale, conformaţie foarte bună şi lemn de calitate superioară (fig. 1). Numărul şi
37
superioritatea relativă a semincerilor se reflectă pregnant în cantitatea şi calitatea seminţelor produse. De dorit ar fi ca o rezervaţie de seminţe să fie alcătuită numai din arbori seminceri. Evident că un arboret-sursă de seminţe deosebit de valoros (din categoria A) oferă posibilităţi sporite de selecţie a unui număr mare de arbori seminceri. 22 Constituirea rezervaţiei de seminţe presupune, de asemenea, rărirea arboretului, operaţie prin care se elimină arborii fenotipic inferiori şi se realizează desimea optimă, favorabilă înfloririi şi fructificaţiei, care este de 0,6 pentru cele mai multe din specii şi situaţii şi de 0,8 pentru arboretele expuse doborîturilor de vînt. Prin rărire se extrag, într-una sau mai multe reprize, arborii din rîndul celor nealeşi ca seminceri, în aşa fel, încît exemplarele rămase să aibă o distribuţie cît mai uniformă. In toate cazurile, se vor extrage în primul rînd arborii din clasele IV şi V după Kraft, ca şi cei care formează obiectul tăierilor de igienă. Apoi se extrag arborii situaţi în etajul dominant nealeşi ca seminceri, cu coroane foarte voluminoase, ca şi cei din clasele II şi III Kraft, pînă la atingerea indicelui optim de desime. In arboretele amestecate este de preferat ca, din specia pentru care se constituie rezervaţia, să se extragă toate exemplarele nealese ca seminceri. Dacă în imediata vecinătate a rezervaţiei de seminţe se găsesc arborete mediocre sau de valoare redusă, se creează o bandă de izolare lată de 300—1 000 m (în funcţie de specie) din cuprinsul căreia se înlătură toţi arborii necorespunzători din punct de vedere fenotipic, pentru a evita contaminarea semince- rilor cu polen străin genetic inferior. Pentru principalele specii forestiere, au fost delimitate şi constituite, în ţara noastră, rezervaţii care însumează peste 110 mii hectare. Ca urmare, se pot recolta şi folosi pentru nevoile producţiei seminţe de calitate bună şi
38
provenienţă cunoscută. Dar, nu trebuie jpjg uitat că, la seminţele provenite din rezervaţii, cîştigul genetic rămîne încă redus. Adeseori, superioritatea aparentă a arborilor aleşi ca seminceri poate fi rezultatul unor condiţii microstaţionale mai favorabile, cel puţin pentru anumite exemplare. Aceste neajunsuri pot fi înlăturate prin instalarea plantajelor.
1 — Aspectul unui arbore plus de pin silvestru. 1.4. PLANTAJE PENTRU PRODUCEREA DE SEMINŢE FORESTIERE Plantajele sau plantaţiile semincere, instalate sub forma unor „livezi" de arbori, sînt culturi forestiere speciale, destinate în exclusivitate producerii de seminţe ameliorate genetic. In plantaje, ameliorarea genetică este complexă şi ea se asigură prin selecţia fenotipică şi înmulţirea arborilor plus, prin încrucişarea acestora şi controlul descendenţilor (fig. 2). Ca urmare, seminţele obţinute în plantaje sînt rezultatul încrucişării realizate
39
S3
Fig. 2 — Schema lucrărilor de ameliorare prin selecţie şi Încrucişare a arborilor superiori (după V. E ne seu). numai între arbori excepţionali. Valoarea lor genetică este întotdeauna superioară celei rezultate din rezervaţii, deoarece ecartul selecţiei este • mai ridicat, alegerea individuală a arborilor plus se face după mai multe caractere principale, iar interfecundarea se produce în condiţii de izolare totală faţă de polen străin. încrucişarea arborilor plus se realizează obişnuit în plantaje de clone sau în plantaje din familii. In primul caz, arborii plus se multiplică pe cale vegetativă prin altoire, exemplarele obţinute fiind copii vegetative ale arborilor din care provin, iar în al doilea caz, arborii plus se înmulţesc din sămînţa rezultată în urma polenizării libere sau controlate. In practică se urmăreşte, în general, să se obţină maximum de cîştig genetic într-un timp cît mai scurt. Din acest punct de vedere, plantajele de clone se dovedesc cele mai avantajoase, motiv pentru care au şi cea mai largă răspîn- dire.
40
La început, se instalează plantaje din arbori plus netestaţi, considerînd că însuşirile fenotipice superioare pe care le au sînt expresia calităţilor genotipice ce pot fi transmise descendenţilor. Dar, ca regulă generală, se procedează la selecţia arborilor plus pe baza rezultatelor obţinute în culturi comparative de descendenţe pentru a putea instala, în ultimă instanţă, plantaje numai din arbori elită testaţi. 24 In ultimul timp, înfiinţarea plantajelor a luat o amploare considerabilă, datorită numeroaselor avantaje pe care le prezintă. înainte de toate, ele reprezintă surse importante de seminţe cu însuşiri genetice superioare, ca rezultat al selecţiei şi încrucişării arborilor plus. In plantaje, fructificaţia începe mai devreme (1—15 ani de la instalare, în funcţie de specie), iar producţia de seminţe este mai frecventă şi mai abundentă decît în rezervaţii. Instalate în condiţii sta- ţionale convenabile din toate punctele de vedere, plantajele permit aplicarea eficientă a ansamblului de măsuri şi tratamente menite să sporească cantitativ şi calitativ producţia de seminţe. Printr-o conducere şi îngrijire corespunzătoare, exemplarele din plantaje pot fi menţinute cu înălţimi reduse (6 —8 m), ceea ce uşurează considerabil recoltarea (fig. 3) şi folosirea mijloacelor mecanizate în acest scop. In ţara noastră au fost deja înfiinţate, pentru principalele specii autohtone şi exotice, plantaje pe o suprafaţă totală de 357 hectare, urmînd ca pînă în anul 1980, această suprafaţă să crească la 560 hectare. In plantaje, printr-o cultură intensivă, se urmăreşte nu numai producerea seminţelor ameliorate, ci şi obţinerea unor recolte bogate şi la intervale cit mai scurte. In acest scop, alegerea locului şi instalarea culturilor trebuie să se facă cu multă grijă. In principiu, plantajele se instalează in condiţii climato-edafice cît mai corespunzătoare cerinţelor ecologice ale speciilor cultivate. Climatul trebuie să fie în general mai blind decît al regiunii în care vegetează arborii plus
41
aleşi, iar solul să aibă potenţial productiv ridicat, să fie deci profund, de textură mijlocie şi cu regim aero- hidric normal. Terenul pentru plantaje este bine să fie, pe cît posibil, neted şi uşor înclinat, situat în apropierea căilor de comunicaţie şi a unui centru populat. De asemenea, el trebuie să fie complet izolat de polenul străin, asigurîndu-se în acest scop o zonă de siguranţă lată de 600—1 000 m, în care să nu se găsească arbori de aceeaşi specie sau specii susceptibile de hibridare (44). Pe un teren, cu condiţii de vegetaţie deosebit de favorabile mai multor specii, se pot crea blocuri complexe, grupînd la un loc plantaje alcătuite din diferite specii care nu se interfecundează liber. Mărimea unui plantaj depinde de nevoile anuale de seminţe şi de producţia ce poate fi obţinută la unitatea de suprafaţă. In general, suprafaţa minimă se ia de 5 hectare. Terenul ales şi destinat pentru plantaj se curăţă de vegetaţie şi alte obstacole, apoi se desfundă la 30—40 cm şi se pregăteşte timp de un an
Fig. 3 — Recoltarea conurilor dintr-un plantaj de pin strob. 25 sub formă de ogor negru sau ogor cutivat. In plantaje de clone, exemplarele altoite se plantează cu pămînt la rădăcină, în gropi la distanţe ce variază de la
42
4X4 m pînă la 8x8 m, în funcţie de specie (fig. 4). în plan- tajele de seminţe, care să răresc ulterior, distanţa de plantare poate fi la început mai mică, şi anume de 2—3 m. 1.5. CONDUCEREA Şl ÎNGRIJIREA BAZELOR SEMINOLOGICE In bazele seminologice constituite se aplică, de regulă, un complex de lucrări menite să stimuleze procesul de fructifica- ţie. Intervenţiile cu scop de stimulare urmăresc în esenţă scurtarea vîrstei de fructificare (în rezervaţii), reducerea periodicităţii fructificaţiei şi obţinerea unor cantităţi cît mai mari de seminţe, cu calităţi superioare. Principiile şi metodele care stau la baza stimulării fructificaţiei sînt următoarele: — Asigurarea unor condiţii optime de vegetaţie în rezervaţii şi plantaje, prin aplicarea unui sistem raţional de lucrare şi întreţinere a solului, îmbinat cu îngrăsarea si, eventual, cu irigarea acestuia. — Dozarea luminii pentru stimularea procesului de fotosinteză, prin operaţii de rărire în rezervaţii şi prin respectarea schemelor corespunzătoare de plantare în plantaje, ca şi prin operaţii de tăiere în coroană. — Activarea creşterii vegetative în perioada tinereţii şi atenuarea acesteia în preajma şi în cursul fenofazei de diferenţiere a mugurilor, la arborii ajunşi în etapa maturităţii. Acest obiectiv se realizează prin aplicarea diferenţiată a îngrăşămintelor, prin asigurarea umidităţii optime în fiecare perioadă de vîrstă şi fenofază de creştere sau reproducere, prin tăieri în coroană şi prin prevenirea daunelor provocate de factori biotici şi abiotici. — Asigurarea condiţiilor favorabile de înflorire, formare şi creştere a fructelor, pe baza unei abundenţe de hrană care să înlesnească procesele biochimice de sinteză specifice şi eventual prin stropiri cu stimulenţi de creştere.
43
In practică, dozarea luminii apare necesară frecvent în rezervaţii, unde consistenţa este sau devine prea mare. In plantaje, desimea optimă se realizează, de regulă, prin schema de cultură adoptată odată cu instalarea acestora. In rezervaţii, revenirile cu tăieri de rărire, pentru menţinerea desimii optime, sînt deosebit de importante şi necesare. Luminarea mai puter 26
Fig. 4 — Aspect dintr-un plantaj de duglas (Ocolul silvic Anina). nică a coroanelor la arborii seminceri are ca efect majorarea conţinutului in substanţe nutritive de rezervă şi diferenţierea mai activă a mugurilor floriferi. De regulă, într-o repriză, prin rărituri se va reduce indicele de desime cu cel mult 0,2, în arboretele din clasele I şi II de producţie şi cu cel mult 0,1, în cele din clasa a IlI-a de producţie (43). Tăierea ramurilor joase şi a cioturilor de pe tulpinile arborilor seminceri se execută în toate rezervaţiile din categoria A, constituite din specii la care recoltarea conurilor sau fructelor se face din coroană. Extragerea subarboretului din rezervaţii se dovedeşte o măsură care influenţează favorabil procesul de fructificare, dar în acest caz trebuie prevenită înţelenirea solului. Dacă solul este deja înţelenit şi tasat, se recomandă
44
mobilizarea şi afînarea lui, pentru acumularea şi menţinerea apei, ca şi pentru îmbunătăţirea
aerării
şi
intensificării
proceselor
microbiologice.
Din
experimentările efectuate de А. А. К r a s n i u c, citat de E n e s с u (43), rezultă că, în arboretele cu solul lucrat şi bine afinat, producţia de ghindă a fost de peste două ori mai mare decît în suprafeţele de control. In arboretele de stejar rărite, pînă la consistenţa de 0,5—-0,6, producţia de ghindă a crescut cu 25 %, iar atunci cînd reducerea consistenţei a fost dublată de lucrarea solului, producţia a sporit cu 250 o/0 (43). Lucrarea şi întreţinerea solului capătă importanţă deosebită în plantaje. Aici se recomandă lucrarea solului pe toată suprafaţa înainte de instalarea culturilor, iar după aceea întreţinerea se asigură prin aplicarea sistemului de ogor negru, supus cultivaţiilor sistematice. Periodic, la intervale de 2—3 ani, se trece de la ogorul negru, la ogorul cultivat cu îngrăşăminte verzi, care se îngroapă prin desfundare, pentru a îmbogăţi solul în humus. Uneori, pînă la intrarea pe rod, în plantaje se practică culturi intercalate, pentru a obţine venituri suplimentare. Administrarea de îngrăşăminte pentru stimularea fructificaţiei este indicată atît în rezervaţii, cît mai cu seamă în plantaje. Natura şi dozele de îngrăşăminte se stabilesc în raport cu condiţiile staţionale, specia, vîrsta şi fenofazele de creştere şi reproducere. După datele citate de V. E n e s с u (43), în rezervaţii de seminţe, aplicarea îngrăşămintelor cu azot a stimulat fructificaţia la pinul silvestru, stejar pedunculat etc., a celor cu fosfor la pin silvestru şi larice japonez, iar a celor cu potasiu la duglas. Cele mai bune rezultate s-au înregistrat prin folosirea îngrăşămintelor combinate cu azot. fosfor şi potasiu, în diferite formule de aplicare. Sporul de seminţe ce poate fi obţinut prin aplicarea îngrăşămintelor variază în limite largi cu specia, vîrsta şi condiţiile climato-edafice. Astfel, fructificaţia unui arbore de duglas în vîrstă de 20 de ani a fost mărită de 5 ori faţă de martor, în urma aplicării de îngrăşăminte cu azot şi fosfor. Momentul
45
optim de aplicare a îngrăşămintelor variază cu felul îngrăşămîntului, condiţiile staţionale etc. După autorii citaţi de V. E n e s с u (43), îngrăşămintele cu azot trebuie aplicate primăvara, dar nu mai tîrziu de luna mai, cele cu potasiu primăvara, iar cele cu fosfor mai bine toamna. Pentru a obţine stimularea fructificaţiei, îngrăşămintele organice complexe sau minerale cu azot, fosfor şi potasiu, trebuie introduse în zona de maximă înrădăcinare, acolo unde se găsesc cele mai multe rădăcini active din punct de vedere fiziologic. In ultimul timp, o modalitate de mare perspectivă pentru stimularea fructificaţiei o constituie folosirea substanţelor stimulatoare de creştere, a microelementelor şi a îngrăşămintelor aplicate extraradicular, prin stropiri fine. Dintre substanţele de stimulare folosite, cele mai bune rezultate 37 s-au obţinut cu gibereline şi produse din grupa auxinelor. In ţara noastră, un efect pozitiv asupra fructificaţiei s-a obţinut prin aplicarea extra- radiculară a microelementelor sub formă de soluţie apoasă. La Padus serotina, cantitatea de fructe a sporit cu 33,3 % în primul an şi 61,4% în al doilea an, prin stropiri fine cu soluţie apoasă (0,5 °/o) de acid boric. La fel, s-a putut stimula fructificaţia la pinul silvestru prin tratarea simultană cu soluţii de bor şi mangan (43). De asemenea, rezultatele cercetărilor din ultimul timp au demonstrat că în regiunile deficitare în umiditate, cu precipitaţii insuficiente, udatul artificial aplicat raţional şi la timp este un mijloc eficient de stimulare a fructificaţiei. Tăierile în coroană pot conduce la obţinerea unor forme proporţionate şi cît mai uniform luminate, stimulînd indirect fructificaţia. Pentru a menţine potenţialul de creştere ridicat în perioada tinereţii, tăierile urmăresc în principal realizarea unui echilibru vertical şi orizontal al coroanei. In perioada maturităţii, tăierile în coroană urmăresc rărirea ramurilor prin eliminarea celor
46
uscate şi de prisos, realizîndu-se totodată unghiuri de ramificare mai mari, pentru a spori suprafaţa foliară şi intensitatea de luminare. In plantaje şi rezervaţii este necesar să se ia toate măsurile de prevenire şi de combatere a dăunătorilor. Cele mai însemnate daune pot fi provocate de îngheţurile tîrzii. Efectul lor negativ poate fi prevenit prin fumegare, arzînd în rezervaţii sau plantaje, diferite materiale fumigene (paie umede, talaş, frunze, buruieni cu adaus de ţipirig şi uleiuri minerale). De asemenea, se poate recurge la întîrzierea intrării în vegetaţie a arborilor prin acumularea zăpezii în jurul trunchiului, menţinînd în acest fel mai mult timp o temperatură scăzută în sol. CAPITOLUL 2 PARTICULARITAŢILE PROCESULUI DE FRUCTIFICARE LA SPECIILE LEMNOASE 2.1.
MATURITATEA
PLANTELOR
LEMNOASE
Şl
VIRSTA
DE
FRUCTIFICARE In dezvoltarea lor ontogenetică. plantele lemnoase ajung la un moment dat în etapa maturităţii, cînd devin capabile de a fructifica. In legătură cu condiţiile necesare ca o plantă să ajungă în starea de fructificare au apărut numeroase teorii. Dintre toate, teoria dezvoltării stadiale pare să fie cea mai cuprinzătoare şi în măsură să explice o serie de fenomene întîlnite în natură. Potrivit acestei teorii, speciile lemnoase, ca plante perene, parcurg succesiv, în dezvoltarea lor ontogenetică mai multe etape principale, calitativ diferite: etapa tinereţii de creştere activă, etapa maturităţii sau de fructificare şi etapa bătrîneţii, de declin sau de reducere continuă a potenţialului vital. Trecerea de la o etapă de dezvoltare la alta se caracterizează prin modificări esenţiale ale cerinţelor pe care plantele le manifestă faţă de condiţiile mediului extern. Schimbarea cerinţelor arată că dezvoltarea onto28
47
genetică a plantei nu este unică, nu este de aceeaşi calitate. Trecerea fiecărei etape se caracterizează prin schimbări calitative bine determinate şi ireversibile. Plantele lemnoase ajung la maturitate in momentul în care sînt capabile de a forma organe de reproducere (flori, fructe, seminţe). Formarea florilor este legată de procese fiziologice şi biochimice specifice, deosebit de complicate şi calitativ diferite de cele anterioare. Trecerea plantelor lemnoase de la etapa tinereţii, de creştere vegetativă intensă, la etapa maturităţii, de reproducere, este rezultatul interacţiunii factorilor interni, condiţionaţi genetic şi a factorilor externi de mediu, care exercită influenţe directe sau indirecte asupra procesului de fructificare. Vîrsta la care plantele lemnoase ajung la maturitate, diferă de la o specie la alta, iar la una şi aceeaşi specie variază în funcţie de particularităţile ereditare ale arborilor şi de condiţiile de viaţă în care aceştia cresc şi se dezvoltă. Speciile repede crescătoare, cu temperament robust, în general mai puţin longevive, parcurg etapa tinereţii într-un timp mai scurt şi ajung să fructifice la vîrste mai mici decît speciile mai încet crescătoare, cu temperament delicat. Aşa de exemplu, salcia, plopul, salcîmul, mesteacănul etc., indiferent de staţiune, fructifică mult mai devreme decît fagul, bradul sau stejarul (tabel 1).
48
Tabelul 1 Vîrsta şl periodicitatea fructllicatiel la unele specii forestiere Specia
Fructifică la vîrsta de ... ani Izolat In masiv
Molid 30-40 Brad 30-40 Duglas 20-25 Pin strob 20-25 Pin silvestru 10-15 Larice 15-20 Fag 40-50 Gorun 45-55 Stejar 25-35 Frasin 20-25 Paltin 15-25 Tei 15-20 Anin 10-15 Salclm 5-7 Ulm 10-15 Mesteacăn 10-15 Plop 10-15 Salcie 5-15 Arborii intîlniţi în optimul
Periodicitatea
In ani 50-60 3-5 50-60 2-3 30-50 2-3 30-50 4-5 30-40 2-3 25-35 3-5 60-80 4-6 60-70 4-6 50-60 3-8 35-40 2-3 30-50 2-3 20-30 2-3 20-30 1-3 10-20 1-2 20-30 anuală 20-30 anuală — anuală — anuală climatic al arealului de răspîndire a speciei de
care aparţin, ajung mai devreme la maturitate. Cei izolaţi, avînd la dispoziţie un spaţiu de nutriţie sporit, coroana larg dezvoltată şi intens luminată, fructifică cu 5—30 ani mai devreme decît arborii din masiv. Chiar în interiorul masivului există o pronunţată diferenţiere în ce priveşte trecerea la fructificare a arborilor, determinată de poziţia lor în structura verticală a arboretului.
49
29 In plantaje, vîrsta de fructificare poate fi mult scurtată. Acest fapt constituie, de altfel, unul din avantajele importante pe care le prezintă crearea plantajelor. Exemplarele din plantajele de clone păstrează potenţialul de fructificare al arborilor maturi din care s-au recoltat altoaiele, de aceea fructifică mult mai devreme (tabelul 2). Unele specii (pin silvestru, Tabelul 2 Cifre estimative privind producţia de seminţe la'( plantaje de clone (dupfi Bnuvarell, P. 1963, şi alţi autori) Specia
Vîrsta la care Vtrsta începe
recolte
fructificaţia ani caracter
primei Producţia
la
cu hectar Kg de
producţie — ani Molid 5-8 10-12 15-20 Brad 5-8 15 100-250 Duglas 5-8 10 10-15 Larice 3-6 10 20-35 Pin silvestru 1-3 8 15-20 Pin negru — 10 25-40 Anin 1-2 — 40-50 Frasin 3-4 _ 50-100 Stejar 2-3 — 100 - 300 anin etc.) pot fructifica în plantaje cniar din primul sau al doilea an de la altoire. Producţia maximă de seminţe se obţine însă după 8—15 ani, în funcţie de specie, dar această vîrstă este totuşi mult mai mică decît a arborilor din rezervaţii. 2.2. FACTORII DETERMINANŢI Al PROCESULUI DE FRUCTIFICARE Trecerea unei plante de la creşterea vegetativă la reproducere nu poate avea loc decît în prezenţa unui complex de factori interni şi externi intercondiţionaţi. In lipsa acestor factori, planta nu fructifică timp nelimitat. Fiziologul german G. Klebs (1903) a emis ipoteza potrivit căreia condiţia esenţială pentru apariţia mugurilor floriferi este raportul dintre glucide şi
50
substanţele minerale aflate la un moment dat în plantă. Autorul citat susţine că, atîta timp cît absorbţia substanţelor minerale din sol este mai intensă, iar asimilaţia clorofiliană mai redusă şi deci raportul C/N se menţine în favoarea azotului, planta creşte vegetativ. Dimpotrivă, atunci cînd asimilaţia clorofiliană sporeşte mult şi glucidele ajung preponderente, plantele formează muguri floriferi. Cercetătorul sovietic P. R. Ursulenko (12), completînd teoria lui Klebs, susţine că factorul biochimic determinant în formarea mugurilor floriferi este, de fapt, bilanţul azotic din organismul vegetal, adică raportai ce se realizează la un moment dat între azotul proteic, pe de o parte, şi azotul total, pe de altă parte. Ursulenko precizează chiar că, atunci cînd la pomii fructiferi azotul proteic ajunge în proporţie de 70—80 »/o din totalul substanţelor azotoase, 40 % din mugurii vegetativi se transformă în muguri floriferi. Se ştie însă că sinteza substanţelor azotoase, pînă la 30 proteine, nu poate avea loc decît în prezenţa unor rezerve suficiente de glucide, care sînt asimilate în procesul de fotosinteză. Aceste teorii explică o serie de fenomene întîlnite în natură şi efectul unor practici de stimulare a fructificaţiei. Astfel, se cunoaşte foarte bine că un arbore izolat, cu coroana larg dezvoltată şi scăldată în lumină, cu un sistem foliar bogat şi deci cu o mare suprafaţă de asimilaţie fotosinte- tică, fructifică mai devreme, mai des şi mai abundent decît un arbore din masiv. O vară secetoasă sau solul umed şi aerul uscat, mărind concentraţia hidraţilor de carbon şi metabolismul azotic, favorizează fructificarea. Rezi- najul, practicat pentru recoltarea răşinei prin rănirea scoarţei arborelui, reduce curentul descendent al substanţelor plastice şi creează astfel un surplus de glucide la nivelul coroanei, care favorizează procesele biochimice determinante în diferenţierea mugurilor. S-a constatat, de asemenea, că atît pomii cît şi arborii rodesc relativ mai
51
devreme şi mai des, atunci cînd se procedează la tăierea unor rădăcini, la inelarea sau strangularea tulpinii etc., întrucît prin aceste operaţii se reduce accesul de sevă brută şi se măreşte în coroană conţinutul de glucide. Acelaşi efect se obţine şi atunci cînd ramurile se curbează pentru a primi mai multă lumină şi a spori fotosinteză.. Ca toate plantele, cele lemnoase pretind pentru viaţa lor prezenţa simultană a tuturor factorilor de vegetaţie: lumină, căldură, hrană, apă şi aer. Potrivit legii egalei importanţe a factorilor de viaţă ai plantelor nici unul dintre aceşti factori nu poate fi substituit de către ceilalţi, însă insuficienţa unuia poate fi compensată pînă la o anumită limită de alţi factori în excedent. Aşa de exemplu, în zonele nordice, căldura mai redusă este compensată frecvent prin durata mai mare a luminii diurne. Cerinţele plantelor lemnoase faţă de condiţiile mediului exterior variază foarte mult, în raport cu specia, vîrsta şi stadiul de dezvoltare. Factorii externi joacă un rol important atît în fazele premergătoare formării organelor de reproducere, cît şi după aceea, de-a lungul întregii perioade de fructificare. Ei pot exercita influenţe favorabile asupra creşterii şi reproducerii plantelor, dar pot avea şi influenţe negative, cînd valorile lor depăşesc anumite limite. Lumina este cel mai important factor care influenţează diferenţierea mugurilor floriferi. Numai în prezenţa luminii au loc şi pot spori procesele de fotosinteză şi de asimilare a carbonului atmosferic. Lumina condiţionează atît intensitatea de creştere vegetativă, cît şi aceea de formare a organelor de reproducere. In condiţii de lumină insuficientă, plantele lemnoase fructifică slab sau nu fructifică deloc. Dintre factorii externi, lumina poate fi cel mai mult dozată în rezervaţii de seminţe prin intervenţii cu lucrări de rărire. Temperatura influenţează puternic întregul proces de fructificare. In general, pentru apariţia mugurilor floriferi se cere, în perioada de diferenţiere a lor, o temperatură relativ mai mare decît cea necesară formării mugurilor foliari. La
52
fel, temperaturile scăzute din timpul iernii pot influenţa favorabil sexualizarea mugurilor floriferi la unele specii unisexuate (stejar). Dar, temperaturile scăzute sau prea ridicate pot avea şi efecte negative asupra fructificaţiei. Aşa, de exemplu, îngheţurile tîrzii, cînd apar în timpul înfloririi, distrug florile. In verile secetoase, cînd temperaturile depăşesc 35°C şi mai ales cînd arşiţele sînt însoţite de vînturi uscate, fructele pot să cadă parţial sau total, înainte de dezvoltarea lor normală. 31 Umiditatea din sol şi atmosferă, asociată cu căldura şi alţi factori, contribuie la diferenţierea mugurilor floriferi. Verile călduroase şi secetoase, dacă nu se repetă consecutiv, sînt adeseori urmate de un an cu fructificaţie abundentă. Timpul ploios şi rece în perioada de vegetaţie întîrzie sau reduce intensitatea de diferenţiere a mugurilor. Ploile abundente în timpul înfloririi împiedică fecundarea florilor, iar precipitaţiile sub formă de grindină vatămă florile şi fructele. Solul are o influenţă hotărîtoare atît asupra creşterii vegetative, cît şi asupra proceselor de reproducere. Plantele lemnoase de pe soluri fertile cresc mai viguros şi fructifică totdeauna mai des şi mai abundent, decît cele care vegetează pe soluri sărace. Excesul sărurilor de azot, sulf, calciu, magneziu, fier, întîrzie, de regulă, formarea mugurilor floriferi. In schimb, sărurile de potasiu şi fosfor grăbesc procesul de fructificare (43). Factorii biotici (insecte şi ciuperci), prin efectele lor negative asupra creşterilor vegetative, pot influenţa sensibil şi procesul de fructificare, îndeosebi, defolierile masive, întîlnite la stejar şi, uneori, la molid, întîrzie sau împiedică diferenţierea mugurilor floriferi. 2.3.
FENOFAZELE
DE
REPRODUCERE
FRUCTIFICATEI
53
Şl
PERIODICITATEA
La plantele lemnoase ajunse în faza de maturitate au loc concomitent procese de creştere vegetativă şi de formare a organelor de reproducere, care se desfăşoară în fenofaze distincte, dar intercondiţionate. în ciclul anual de creştere, încadrat strict în perioada de vegetaţie, se pot deosebi la nivelul coroanei patru fenofaze consecutive: desfacerea mugurilor şi începutul creşterii lujerilor; creşterea intensă a lujerilor; încetinirea şi încetarea creşterii lujerilor; coacerea lujerilor şi pregătirea ţesuturilor pentru iernat. Prima fenofază începe odată cu umflarea mugurilor foliari şi se încheie în momentul apariţiei primei frunze. Creşterea în această fenofază are loc exclusiv pe seama substanţelor de rezervă acumulate în anul precedent, care, prin hidroliză, sînt solubilizate şi transportate spre punctele de creştere. A doua fenofază se continuă şi durează pînă cînd lujerii ating un maxim de creştere. Această fenofază este susţinută mai mult de substanţele nutritive noi, asimilate de către plantă. Pentru formarea ţesuturilor se consumă cantităţi însemnate de substanţe hidrocarbonate şi azotoase. A treia fenofază durează pînă la formarea mugurelui terminal şi se caracterizează prin sinteza substanţelor azotoase şi hidrocarbonate, însoţită de accentuarea depunerii lor în ţesuturile plantei, sub formă de rezerve. A patra fenofază începe de la formarea mugurelui terminal şi se încheie odată cu căderea frunzelor, cînd planta intră de fapt în repaus vegetativ. Formarea definitivă a ţesuturilor este însoţită de îngroşarea pereţilor celulelor vii şi majorarea cantităţilor de substanţe depozitate ca rezerve. In ciclul de formare a organelor de reproducere se pot distinge, de asemenea, patru fenofaze principale şi anume: diferenţierea mugurilor floriferi; înfloritul şi fecundarea; creşterea fructelor; coacerea fructelor şi maturaţia seminţelor. Spre deosebire de fenofazele de creştere vegetativă, încadrate strict în perioada de vegetaţie, cele de reproducere se extind pe un interval mai mare de timp, la unele specii de 2 sau chiar 3 ani (cer, pin etc.).
54
32 Prima fenofază, de diferenţiere a mugurilor, are loc în anul anterior înfloririi, aproximativ spre sfîrşitul sau după încheierea celei de a treia fenofaze de creştere vegetativă. în general, la speciile cu înfrunzire şi înflorire timpurie, mugurii floriferi se diferenţiază relativ mai devreme. La cele cu înflorire mai tîrzie, mugurii floriferi se formează toamna sau chiar în timpul repausului vegetativ. în toate cazurile însă, pentru formarea lor, în plantă trebuie să existe substanţe nutritive în cantităţi suficiente şi mai ales în forme superioare de sinteză. A doua fenofază a procesului de reproducere — înfloritul şi fecundarea — are loc la epoci diferite, în funcţie de specie şi condiţii staţionale. La cele mai multe specii forestiere, înfloritul se produce primăvara, la începutul sezonului de vegetaţie, cînd în atmosferă se realizează temperaturi mai mari de 10°C. Alte specii înfloresc mai tîrziu, la sfîrşitul primăverii, începutul verii (salcîm, tei). Din punct de vedere biochimic, fenofaza înfloririi şi fecundării florilor este însoţită de intense procese de hidroliză a substanţelor de rezervă pe seama cărora are loc. Insuficienţa substanţelor de rezervă sau lipsa apei poate duce frecvent la avortarea florilor şi mai tîrziu a fructelor în formare. In a treia fenofază, de creştere a fructelor, se consumă intens substanţele asimilate curent de plante, din care cele mai multe sînt sintetizate, de data aceasta, în fructe şi seminţe. în fenofaza ultimă, de coacere a fructelor şi de maturaţie a seminţelor, procesele de sinteză şi depozitare a substanţelor de rezervă continuă. Este, prin urmare, de aşteptat ca în timpul formării şi coacerii fructelor, procesul de sinteză a substanţelor azotoase şi hidrocarbonate în organele vegetative să fie foarte redus. Acest proces ar putea înregistra o creştere sensibilă abia după pierderea parţială, pe parcurs, a fructelor şi mai ales după
55
coacerea lor, dacă acest ultim fenomen nu coincide cu sfîrşitul perioadei de vegetaţie. în anii de sămînţă, cu fructificaţie abundentă, cantitatea cea mai mare a substanţelor acumulate de plante este folosită pentru înflorire, formarea şi coacerea fructelor. In asemenea ani, procesele biochimice de sinteză a substanţelor azotoase şi hidrocarbonate, în organele vegetative, nu duc într-o măsură suficientă la forme superioare, complexe, ci se opresc, în general, la formele intermediare, corespunzătoare pentru formarea fructelor, dar insuficiente pentru diferenţierea mugurilor floriferi, care să asigure fructificaţia în anul următor. Acest fapt reprezintă una din cauzele principale ale periodicităţii şi ale variaţiilor în intensitatea fructificaţiei. Speciile de salcie, plop, ulm, de exemplu, fructifică anual şi destul de abundent, deoarece produc seminţe mici, pentru formarea cărora sînt necesare cantităţi mai reduse de substanţe nutritive. Pe de altă parte, feno- fazele de formare şi coacere a fructelor la aceste specii se desfăşoară şi se încheie într-un timp relativ scurt (11/г—2 luni), în general, pe socoteala substanţelor de rezervă acumulate de arbori în anul precedent. După coacerea şi diseminarea seminţelor, arborii acestor specii pot folosi substanţele nutritive acumulate în continuare, atît pentru creşterea curentă, cît şi pentru diferenţierea mugurilor floriferi, în urma proceselor biochimice de sinteză ce pot avea loc, asigurînd astfel fructificaţia pentru anul următor. La stejar, fag etc., dimpotrivă, periodicitatea este mult mai mare şi intensitatea fructificaţiei diferită, deoarece seminţele acestor specii sînt mai voluminoase, necesitînd un consum însemnat de substanţe nutritive de înmagazinat, iar formarea lor durează pînă la sfîrşitul perioadei I
- ÎMPĂDURIRI
33
56
de vegetaţie, cînd nu mai rămîne răgaz pentru procesele biochimice de sinteză şi deci pentru realizarea condiţiilor necesare diferenţierii mugurilor. Periodicitatea fructificaţiei nu se datoreşte numai unor însuşiri biologice ale speciilor, ci ea este determinată în mare măsură şi de factorii mediului înconjurător, care condiţionează asimilarea şi sinteza substanţelor nutritive. Factorii externi, cu influenţele lor complexe şi variabile, determină, pentru una şi aceeaşi specie, valori diferite ale periodicităţii (tabelul 1). La toate speciile forestiere există ani cu fructificaţie bogată, deosebit de abundentă, numiţi ani de sămînţă. Intre aceştia se intercalează frecvent ani cu fructificaţie mai redusă, numiţi ani de stropeală, precum şi ani complet lipsiţi de fructificaţie. ZA. VARIABILITATEA PRODUCŢIEI Şl CALITATII SEMINŢELOR FORESTIERE Cantitatea de seminţe ce poate fi recoltată de pe un hectar de pădure variază în limite foarte largi, fiind determinată de intensitatea fructificaţiei, vîrsta şi structura arboretului, condiţiile staţionale ale locului de creştere etc. După V. V. O g h i e v s с h i (62), într-un arboret de pin, producţia de seminţe variază de la 0,2 kg/ha, în anii cu fructificaţie slabă, pînă la 19 kg/ha, în anii cu fructificaţie abundentă. La molid, după C. L ă z ă - r e s с u (1961), în anii de sămînţă, cantitatea medie de seminţe pure ce poate fi obţinută de la un arbore, este de 0,173—0,886 kg, în funcţie de vîrstă. In anii cu fructificaţie abundentă, în păduri de stejar se pot recolta 1,0—1,2 tone de ghindă la hectar şi chiar mai mult. In tabelul 3, sînt prezentate cantităţile de seminţe pure ce pot fi obţinute de pe suprafaţa unui hectar de pădure (43), iar în tabelul 2 sînt prezentate date cu privire la producţia de seminţe în plantaje. Este important de reţinut faptul că, în anii cu fructificaţie abundentă, se pot recolta şi seminţe de cea mai bună calitate. De asemenea, nu trebuie uitat că intensitatea fructificaţiei este totdeauna dependentă de factorii sta- ţionali, de
57
vîrsta şi structura arboretelor. In natură există o corelaţie pozitivă între condiţiile de viaţă ale arborilor, pe de o parte, şi producţia de seminţe, exprimată cantitativ şi calitativ, pe de altă parte. Cu cît condiţiile de vegetaţie sînt mai favorabile, cu atît arborii fructifică mai des şi abundent, iar în anii de sămînţă, cu fructificaţie bogată, calitatea seminţelor sub raport tehnic şi genetic este întotdeauna mai bună. Cercetările efectuate asupra speciilor forestiere, cu un areal mai larg de răspîndire naturală, au demonstrat că, în optimul climatic, orice specie fructifică mai des, mai abundent şi produce seminţe mai bune. Spre limita altitudinală sau latitudinală a arealului natural, periodicitatea fructificaţiei creşte, iar cantitatea şi calitatea producţiei de seminţe scade. Din datele prezentate în tabelele 4 şi 5, se poate vedea clar modul cum variază greutatea seminţelor, ca indicator de calitate, în raport cu latitudinea şi altitudinea. В u s s e (72), cultivînd experimental pinul silvestru în vase vegetative, foloseşte diferenţiat seminţe mari (M1000 = 5,7 g) şi seminţe mici (Мшо = 4,4 g) şi astfel ajunge la concluzia că, în cazul seminţelor mari, răsărirea este mai bogată şi calitatea plantulelor obţinute mai bună, decît în cazul seminţelor mici (tabelul 6). Natura şi îndeosebi fertilitatea solului influenţează, de asemenea, puternic calitatea seminţelor. Aşa, de exemplu, К a p p e r (83) găseşte pe cernoziomuri nisipo-lutoase, profunde şi fertile, 70 o/0 ghinde mari de 34 Tabelul 3 Producţia de seminţe pure la hectar ((după V. E n e s с u)
58
Specia
Producţia de seminţe kg/ha
medie
Amplitudinea variaţie*)
Molid
13
0,2-90
Pin
10
0,02-80
Brad
25
3-100
59
de
Larice
15
2-80
Fag
150
5-300
Gorun
300
10-1000
Stejar pedun
400
20-1500
Frasin comun
30
15-100
Tei
50
10-200
Paltin de cimp
100
20-225
Salctm
10
1-20
culat
60
Anin negru
20
1-40
Tabelul * Variaţia greutăţii seminţelor In raport cu latitudinea (după V. V. Oghlevskl)] Specia
Regiunea din U.R.S.S.
Greutatea a
Pin
nordică-Arhanghelsk
1000 seminţe (g) 3,8 5,8 6,3
silvestru
centrală-Moscova
Molid
sudică-Kiev-Harcov nordică—insula Kola centrală—Leningrad 1,8-2,7 5,0 0,8 şi mai
sudică —Europa centrală ♦) Amplitudinea maximă nu reprezintă cilra record
mult
Tabelul 5 Valorile unor indicatori de calitate a conurilor şi seminţelor de molid lu raport cu altitudinea locului de provenienţă (după E n g 1 e r) Altitudi- Lungimea nea m 500 1 000 1 400 1 800
conului cm 11,5 11,3 9,6 8,1
medie
a Greutatea conului В 24,1 24,2 20,6 12,4
medie
a Greutatea a 1000 seminţe g 6,9 6,0 5,3 4,8
Tabelul в Rezultate obţinute prin semănarea seminţelor de mărimi diferite la pin silvestru (după Buss) Rezultatele obţinute
Din seminţe de pin mari Mici 82 73
Procentul de răsărire
61
Lungimea medie a plantulelor In cm 5,2 4,4 Greutatea medie a plantulelor In mg 32,2 25,8 stejar pedunculat din totalul celor recoltate, în schimb, pe soluri nisipo- lutoase, superficiale, găseşte numai 37 o/o, iar pe soluri uşoare, sărace şi mai uscate abia 18 %. Tot la stejar pedunculat, variabilitatea mărimii ghindei, determinată de intensitatea fructificaţiei, se poate vedea din j» 35 tabelul 7, iar influenţa acestui indicator de calitate asupra culturilor obţinute după semănare rezultă din datele prezentate în tabelul 8. Corelaţia pozitivă strînsă dintre calitatea producţiei de seminţe şi bonitatea staţiunii, reflectată în clasa de producţie a arboretelor, reţine în egală măsură atenţia. Fructificaţia este totdeauna mai abundentă şi calitatea seminţelor mai bună în arborete din clase superioare de producţie. Tabelul 1 Calitatea ghindei tn raport cu gradul de fructificare Gradul de fructificare Fructificaţie abundentă Fructificaţie slabă
Greutatea tn kg a 1000 de seminţe mari mijlocii Mici 8,0 7,4 5,2 4,7 2,9 2,6
Tabelul S Kexultatcle obţinute prin seminarea ghindei de mărimi diferite (după В a u r) Caracteristici
Ghindă mare | mijlocie Mici Procent de răsărire Greutatea a 100 puieţi, In g 80 1190 76 994 19,4 73 832 17,2 înălţimea medie, In cm 21,1 Din cercetările lui J u n a s (62) rezultă, de exemplu, că, în anii cu acelaşi grad de fructificaţie, cantitatea de ghindă în stejeretele încadrate în clasele I şi a Il-a de producţie este de 7—8 ori mai mare decît în stejeretele din clasele a IV-a şi a V-a de producţie.
62
Cantitatea şi calitatea producţiei de seminţe variază în limite largi şi în raport cu vîrsta arborilor. Din datele prezentate în tabelele 9 şi 10, se constată că arborii la vîrste mici produc cantităţi mai reduse de seminţe, dar acestea sînt totdeauna de calitate mai bună. Chiar dacă, pe parcurs, producţia de seminţe sporeşte cantitativ, calitatea acestora se reduce treptat, odată cu înaintarea arborilor în vîrstă. Tabelul S Varla{la calităţii conurilor şi a seminţelor de pin silvestru tn raport cu vîrsta arborilor (după Tolski) Vîrsta arborilor (ani)
Greutatea a 100 Nr. seminţe tn Greutatea a 1000
Plnă la 50
conuri , 70 o/o (8). Pentru condiţiile din ţara noastră, D. Davidescu (37) a alcătuit o diagramă sintetică cu factorii care concură la stabilirea dozei de calciu (fig. 54). Plecînd de la textura solului, notată pe ordonată, cu o paralelă la * Pentru a exprima conţinutul unui amendament In CaCOj, procentul CaO se înmulţeşte cu 1,79, iar procentul de Ca(OH)2l cu 1,35. 125
# о----2—^---5 8 IO_____12 J,___ISj^Aciditateahidrolihcâ ~~
I 1Л /
/