38 0 1MB
David P. Celani
Iluzia iubirii De ce se intoarce femeia maltratată la agresorul său Traducere din engleză de Adriana Daniela Bâlbă
TREI 2014
COLECȚIE COORDONATĂ DE Simona Reghintovschi
THE ILLUSION OF LOVE Why the Battered Woman Returns to Her Abuser David P. Celani Copyright © 1994 Columbia University Press Copyright © Editura Trei, 2014 pentru prezenta ediție C.P. 27-0490, București Tel./Fax: +4 021 300 60 90 e-mail: [email protected] www.edituratrei.ro ISBN ePUB: 978-606-719-094-6 ISBN PDF: 978-606-719-095-3 ISBN Print: 978-973-707-915-2 Editori: Silviu Dragomir, Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mărculescu Redactor: Victor Popescu Coperta: Faber Studio Director producție: Cristian Claudiu Coban Dtp: Gabriela Chircea Corectură: Lorina Chițan, Elena Bițu
Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright și este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziția publică, inclusiv prin internet sau prin rețele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informației, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum și alte fapte similare săvârșite fără permisiunea scrisă a deținătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislației cu
privire la protecția proprietății intelectuale și se pedepsește penal și/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Lectura digitală protejează mediul Versiune digitală realizată de elefant.ro
Pentru Veronica și în memoria mamei mele
Este aproape imposibil de înțeles mediul sărac în iubire în care trăiesc majoritatea oamenilor, bărbați sau femei: tânjind după iubire, fiind incapabili să o ofere sau să o primească, fiind incapabili să o păstreze atunci când o întâlnesc, neștiind cum să se poarte cu ea, lipsindu-le modestia sau însăși dragostea care ar putea să îi învețe cum să iubească: vorbim despre cel mai dureros lucru din viața unei ființe umane și, de vreme ce iubirea nu este decât o plăsmuire a ființei omenești, probabil este cel mai important exemplu dintre toate despre cum imaginația se dezvoltă neîncetat dincolo de făptura în care sălășluiește… Atunci când nutrim o iubire imaginară, suntem condamnați la eternă dezamăgire; mie așa mi se pare. Katherine Anne Porter, Orfeu în Purgatoriu
Prefață Am făcut cunoștință cu relațiile umane autodistructive încă din perioada primilor mei ani de practică terapeutică. Zi de zi ascultam diverși pacienți descriindu-mi umilirea, respingerea și critica la care erau supuși de către membrii familiei pe care îi iubeau. Era dureros de limpede pentru mine că majoritatea problemelor întâmpinate de pacienții mei aveau la bază faptul că aveau nevoie de rudele lor apropiate și arătau loialitate pentru aceste rude de care erau respinși în repetate rânduri. Alți pacienți sufereau din aceleași cauze, dar într-o etapă diferită a vieții: erau atașați de partenerii adulți, adesea soți sau soții, care îi înjoseau, îi exploatau sau îi criticau. Pur și simplu nu puteam înțelege de ce pacienții aparent normali nu renunțau la aceste relații negative și autodistructive. Când, în sfârșit, i-am întrebat, fără menajamente, pe acești pacienți de ce refuză să renunțe la membrii familiei sau la parteneri și le-am sugerat să dezvolte relații noi în afara situației distructive curente, m-am lovit de cele mai multe ori de furie și de neîncredere. Acești pacienți îmi spuneau pe un ton moralizator că „sângele apă nu se face” și că „familia” înseamnă un angajament „pentru totdeauna”, indiferent de cât de rău va fi tratat un membru al acestei familii. Cu siguranță, am atins un subiect sensibil. Dependența de familie a pacienților mei era atât de puternică, încât atașamentul distructiv trebui se să fie raționalizat și apărat cu o fervoare aproape religioasă. Aceasta dovedea că ei nu puteau să piardă o relație fără a intra în starea de colaps psihic, în ciuda faptului că numeroase familii se comportau într-o manieră profund
nesănătoasă și distructivă. Câțiva ani mai târziu, am început activitatea dificilă de tratare a femeilor bătute, alături de ceilalți pacienți ai mei. Observasem deja că majoritatea pacientelor mele fuseseră abuzate fizic de mai multe ori în decursul vieții. Am descoperit că femeile bătute aveau povești de viață asemănătoare și că nu erau diferite, din punct de vedere psihic, de alți pacienți ai mei dacă luăm în considerare atracția și dependența de partenerii care le resping — cu excepția faptului că ele erau agresate fizic. Din nou, îmi era greu să înțeleg de ce aceste femei aparent normale s-ar întoarce la bărbații care le agresează. Spre marea mea surprindere, pacientele mele bătute, deznădăjduite și în căutare de ajutor erau neîncrezătoare în încercările mele sincere de a le sprijini. În schimb, ele aveau încredere deplină în agresorii lor și erau ușor de păcălit de către aceștia. Aceste paciente păreau să aibă un radar interpersonal bine reglat care putea căuta și detecta singurul agresor posibil dintr-o încăpere plină cu bărbați sănătoși. Din nou, eram nepregătit pentru ceea ce observam; nu aveam nicio explicație pentru aceste situații, de vreme ce în pregătirea mea academică în domeniul psihologiei fusese ignorată aproape complet tema privind atașamentul inconștient față de partenerii abuzivi. În schimb, psihologia de popularizare părea că are un nou răspuns pentru femeile abuzate fizic și emoțional care erau incapabile să își părăsească partenerii adulți. Aceste relații erau descrise la nesfârșit în cărțile motivaționale, cu o mulțime de termeni noi, inventați (dar neexplicați), aici fiind incluse denumirile de: „co-dependență”, „încâlcire afectivă”, „dependență de iubire” și „atașament traumatic”. Un moment important din cariera mea a fost marcat de descoperirea, în 1983, a operei lui W.R.D. Fairbairn, un psihanalist scoțian care a descris efectele neglijării și nesatisfacerii nevoilor de dependență asupra dezvoltării personalității copiilor. Am fost surprins să descopăr că lucrările sale despre structura și dezvoltarea personalității, care au fost publicate între anii 1940 și
1960, explicau exact de ce pacientele mele se întorceau din nou și din nou la cei care le înjoseau și le abuzau. Acuratețea și forța modelului lui Fairbairn izvorau direct din experiența sa dobândită în timpul activității depuse în orfelinatele publice, unde a observat reacțiile explozive ale copiilor în momentul în care erau separați cu forța de părinții lor. Această separare nu era considerată ca având o implicație psihică puternică în anii 1940, atunci când psihiatria era influențată de modelul freudian de dezvoltare umană. Marele avantaj al lui Fairbairn a fost că nu a permis ca formarea de psihanalist freudian să determine ocultarea a ceea ce a observat. Modelul său a fost construit cu grijă în jurul constatării că acei copii abuzați, neglijați și abandonați erau, în mod paradoxal, mai atașați de părinții lor decât copiii normali. Conform acestui model psihologic, evenimentele timpurii ale relației dintre bebeluș și persoana care îl îngrijește reprezentau piatra de temelie pentru dezvoltarea personalității copilului. Modelul de dezvoltare a personalității propus de Fairbairn descrie mecanismele interne importante pentru atașamentul copilului și devotamentul acestuia față de părinții care, în realitate, l-au maltratat și l-au neglijat. Această carte aplică principiile fundamentale ale lui Fairbairn referitoare la dependența din copilărie de părinții care îl resping pe cel mic la vârsta adultă, adică, într-o formă extremă, la dependența femeii bătute de agresorul ei. Astfel, eu dezvolt aici teoria psihanalitică modernă aplicând-o la scenariul abuzului domestic. Au trecut trei ani de când am început să scriu prezenta carte și, în această perioadă scurtă, a început să se manifeste un interes enorm pentru scrierile lui Fairbairn. În octombrie 1996, a avut loc prima conferință din Statele Unite dedicată, în întregime, activității acestui pionier al psihanalizei. În ultimii trei ani, au fost publicate cel puțin zece cărți noi legate de Fairbairn, incluzând și două volume cu selecții din opera sa. Cum de s-a întâmplat ca deodată o teorie a personalității din anul 1940 să devină atât de populară? Răspunsul, pe scurt, este că modelul de dezvoltare a personalității al lui Fairbairn s-a vădit a fi mult mai precis decât modelul freudian
existent. A trecut o perioadă destul de lungă până ce această realitate a fost acceptată din cauza rezistenței multor psihologi de orientare psihanalitică și a multor psihiatri care au rămas loiali ideilor freudiene. Mulți dintre aceștia pur și simplu au refuzat să acorde atenție operei lui Fairbairn, deoarece reprezenta o mare amenințare pentru modelul freudian. Cele două modele se exclud reciproc: adică fiecare are dreptate, dar nu amândoi. Voi descrie principalele diferențe dintre aceste modele în capitolul 1. Astfel, o parte a acestei cărți descrie controversele dintre modelele explicative diferite, fiecare dintre acestea pretinzând că aduce lumină în dinamica și mecanismele care determină femeile să rămână în relații care le pun viața în pericol. Această controversă este extrem de importantă. Teoriile concurente organizează în mod diferit percepțiile asupra cazurilor noastre, iar modelul cel mai acceptat devine fundamental pentru tratament, pentru eforturile depuse, pentru prevenție și, în final, pentru politicile de intervenție socială. Am transformat Eul uman în punctul central al acestei cărți, iar fiecare capitol urmărește aspectele diferite ale acestui influent construct psihologic. „Eul” este un concept folosit pentru a descrie aspectele personalității umane ce conțin percepțiile și opiniile noastre și ale persoanelor din jurul nostru. Eul conține, de asemenea, o serie de emoții și abilități cognitive care, în condiții corespunzătoare de dezvoltare, se maturizează pentru a forma ceea ce noi numim funcționarea completă a personalității adulte. Capitolul 2 se concentrează asupra Eului uman din timpul copilăriei și descrie diversele comportamente parentale care pot împiedica dezvoltarea funcțiilor mature ale Eului. Capitolul 3 descrie, din punctul de vedere al comportamentului, efectele structurilor malformate și imature ale Eului. Acești indivizi cu structuri ale Eului insuficient dezvoltate sunt diagnosticați ca având tulburări de personalitate sau de caracter. Capitolul 4 se ocupă de două contribuții majore ale lui Fairbairn. Este vorba despre conceptele de „apărare morală” și „apărare prin clivaj”, cele două mecanisme
majore de apărare ce sunt folosite atât de adulți, cât și de copii pentru a rămâne atașați de părinții sau de partenerii frustranți. Capitolul 5 pune în practică întregul material din capitolele anterioare pentru a analiza „teoria ciclică a violenței” elaborată de Lenore Walker. Această teorie constă într-o descriere a celor trei etape reprezentative ale ciclului de molestare, aplicând principiile lui Fairbairn pentru a explica dinamica inconștientă din spatele fiecărui stadiu. În final, în capitolul 6, înfățișez programul terapeutic pentru femeile bătute, folosind un model conceput pentru întărirea structurii Eului victimei molestate. Acest model se concentrează asupra implicării inconștiente, involuntare, a victimei abuzate și nu a fost aplicat până acum în cazul violenței fizice. Analiza structurilor Eului în cazul celor doi participanți din scenele de violență fizică oferă o înțelegere mai complexă a cauzelor abuzului fizic decât reușește teoria actuală. Această analiză descrie, de asemenea, tipurile de mecanisme psihice și de apărări dezvoltate numai în timpul copilăriei, și care reprezintă antecedentele tipice ale victimizării din perioada adultă. Realitatea tristă este că maltratarea (definită prin două sau mai multe incidente de abuz fizic) apare numai în cazul femeilor care au suferit de privațiuni semnificative în copilărie. Femeia adultă care este în mod repetat victima abuzului fizic este de fapt deprivată de două ori: o dată pentru că trăirile sale din copilărie nu i-au permis să dezvolte o structură sănătoasă a Eului și apoi pentru că aceasta o forțează să facă alegeri proaste în privința partenerilor. Pentru acei cititori care caută vinovați, aceștia există din belșug, dar ei nu sunt victimele abuzului (și, paradoxal, nici agresorii). De vină este acea cultură care valorizează copiii prea puțin (și drepturile părinților prea mult) și care permite orbește continuarea maltratării și deprivării copilului. Și ne mai mirăm că victima, odinioară un copil, devine ori agresor, ori victimă a abuzului la vârsta adultă. Obiectivul meu este de a-i prezenta cititorului un model mai precis al scenariului maltratării, cu speranța de a încuraja implementarea unor forme mai bune de tratament și a
unor politici sociale mai clare care să se concentreze asupra prevenirii acestor tragedii umane.
Mulțumiri Realizarea acestei cărți a fost susținută de mulți prieteni și colegi. Mai întâi, îi acord cele mai calde mulțumiri profesorului Henry Grinberg care a folosit atât formarea sa în psihanaliză, cât și priceperea sa ca editor pentru a verifica o mare parte a manuscrisului. De asemenea, îi adresez mulțumiri profesorului George W. Albee care a susținut activitatea mea mulți ani și care a petrecut multe ore citind numeroasele variante ale manuscrisului. Îi sunt, de asemenea, recunoscător profesorului Robert Barasch, care a folosit abilitățile sale, atât teoretice, cât și editoriale pentru o mare parte a acestui manuscris. Îi mulțumesc și lui Gioia Stevens, de la Columbia University Press, care a avut răbdare și entuziasm pe parcursul proiectului. Și, în final, îmi exprim aprecierea față de soția mea, Veronica, care m-a susținut și încurajat în timpul acestor proiecte și al multor altora.
Introducere America este contaminată de o epidemie de violență împotriva femeilor. Este posibil ca întotdeauna să fi fost astfel; totuși, până de curând această situație a fost ținută sub tăcere, deși mulți bănuiau care e adevărul. În data de 17 iunie 1992, publicația Journal of the American Medical Association a tras un semnal de alarmă către toți medicii americani pentru a avea în vedere criza cauzată de abuzurile fizice domestice care asaltează zi de zi spitalele de urgență din SUA. Rezumatul celui mai important articol din această revistă începe cu următorul enunț: Informațiile adunate în ultimii 20 de ani indică faptul că violența fizică și sexuală împotriva femeilor reprezintă o problemă gravă. Majoritatea autorilor actelor de violență sunt partenerii acestor persoane sau membri ai familiilor lor care se presupune că ar trebui să aibă un rol protector (de exemplu, tată–fiică, iubit–iubită). Această violență conduce la apariția unor sechele pe termen scurt și pe termen lung pentru fetele sau femeile în discuție și le afectează starea de bine atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere psihic. (Browne 1992: 3184)
Articolul continuă descrierea numărului impresionant de mare de femei afectate de violența fizică și sexuală. Violența domestică nu este un fenomen izolat și nu se limitează nici la clasele socioeconomice inferioare. Violența pe care o îndură aceste femei nu este ușoară, ci mai degrabă una brutală și recurentă: Studiile confirmă acum că există o probabilitate mai mare ca femeile din Statele Unite să fie atacate, rănite, violate sau omorâte de un fost partener sau de partenerul actual decât de atacatori necunoscuți. Într-un studiu din anul 1985 despre cuplurile stabile, unu din opt soți a recurs la unul sau mai multe acte de agresivitate fizică împotriva partenerei, pe parcursul anului în care a fost realizat studiul. Aproape o treime dintre aceste atacuri presupuneau agresivitate severă cum ar fi: loviri,
bruscări, bătăi, folosirea cuțitului sau a pistolului. Pe parcursul unei perioade de aproximativ douăsprezece luni, în Statele Unite, aproape două milioane de femei au fost grav atacate de către partenerii lor… Mai mult decât atât, este mai probabil ca victimele acestor acte de violență să mai fi fost atacate de persoane apropiate în ultimele șase luni, decât de către persoane străine. (Browne 1992: 3185)
În urma acestor afirmații se ridică, în chip de concluzie, două întrebări majore. În primul rând, de ce atât de mulți bărbați își atacă partenerele pe care se presupune că le iubesc? În al doilea rând, probabil și mai interesant, de ce femeile care sunt maltratate se întorc din nou și din nou în aceeași relație abuzivă? Această carte încearcă să ofere răspunsuri pentru cele două întrebări fundamentale. Răspunsurile pentru aceste două întrebări nu sunt evidente pentru mulți dintre noi, membri ai aceste societăți, aici fiind incluși și medicii care tratează femeile abuzate și vătămate. Una dintre primele concluzii ale unui studiu publicat în același număr al revistei medicale mai sus-pomenite preciza că medicii care se confruntă cu pacientele bătute de către soții sau partenerii lor tratează numai rănile fizice ale pacientelor evitând o discuție deschisă despre sursa rănilor apărute. Motivele acestor evitări au fost puse sub egida „cutiei Pandorei”. În repetate rânduri, imaginea deschiderii cutiei Pandorei a fost folosită de medici pentru a descrie reacțiile lor la ideea de a discuta împreună cu pacientele lor pe tema violenței domestice. Metafora sugerează teama de a nu răspândi toate relele omenești. Examinând răspunsurile participantelor la studiu, aceste „rele” se referă la „încălcarea zonei de confort”, „teama de a jigni”, „neputința”, „pierderea controlului” și „presiunea timpului” (Sugg și Inui 1992). Autorii explică mai departe că mulți medici se identifică cu pacientele lor și le este greu să-și închipuie cum persoane din aceeași clasă socio-economică sunt victime ale violenței domestice. În plus, mai mult de 50% dintre medicii din același studiu au declarat că s-au abținut să discute despre violența în familie din teama de a nu ofensa pacienta prin încălcarea unui spațiu „privat”. Alți factori care împiedicau medicii să discute cu pacientele privesc
sentimentul de neputință în a face ceva pentru aceste femei și impresia lor că, indiferent ce-ar fi făcut, rezultatul ar fi depins doar de paciente. Adică, spre deosebire de majoritatea procedurilor medicale, unde motivația pacientului este irelevantă (cum ar fi tratamentul cu penicilină), ieșirea din situația de violență domestică ar presupune o participare activă din partea pacientei. În final, acești medici recunosc, de asemenea, că intervenția propriu-zisă ar presupune mult mai mult decât o examinare obișnuită de douăzeci de minute. Dacă medicii evită și nu sunt pregătiți să gestioneze violența domestică, atunci la ce să ne așteptăm de la membrii obișnuiți ai societății? La fel ca medicii, noi toți întâmpinăm dificultăți în înțelegerea faptului că persoane ca noi ar putea fi victime ale violenței domestice. La fel ca medicii, nouă ne este foarte teamă să intervenim în viețile private ale altora și avem un sentiment de neputință atunci când suntem confruntați cu spectrul violenței domestice. Este o problemă complexă care vizează multe persoane, dar foarte puțini dintre noi avem instrumentele necesare pentru a-i veni de hac. Suntem sceptici în situațiile în care nu-i putem ajuta pe ceilalți decât în mod indirect. Tindem să evităm implicarea în acele situații care par a se repeta la nesfârșit și în care orice formă de ajutor este descurajată de pretenții exagerate, greu de satisfăcut. Intervenția în acest domeniu complex, înfricoșător și greu de crezut al violenței domestice consumă foarte multă energie și nu există nicio garanție că efortul depus va avea rezultate pozitive. Am speranța că această carte le va fi de ajutor medicilor, furnizorilor de servicii din domeniul sănătății mentale și altor persoane care sunt interesate de domeniul psihologiei abuzului, prin furnizarea unor principii directoare de bază într-un limbaj pe care specialiștii și nespecialiștii îl pot înțelege. Obiectivul meu este de a reduce misterul, teama și deficitul de informații referitoare la fenomenul violenței domestice.
Paradoxul întoarcerii la partenerul agresiv
Aspectul cel mai complicat din scenariul abuzului se referă la întoarcerea frecventă a victimei la agresor, după ce aceasta a fost grav bătută. Misterul acestui comportament aparent irațional se diminuează dacă este înțeles ca făcând parte dintr-un evantai mai larg de comportamente similare, toate având legătură cu întoarcerea unei persoane la cei care maltratează (mai mult sau mai puțin) adică la cei care cauzează suferință. De exemplu, formele cele mai blânde ale acestui pattern de întoarcere la cei care ne dezamăgesc sunt descrise neîncetat în literatura din domeniul motivațional, în niște cărți extrem de populare, cum ar fi: Femei care iubesc prea mult a lui Robin Norwood1 sau Bărbații care urăsc femeile și femeile care îi iubesc de Susan Forward2 și Femei deștepte, alegeri prostești (Smart Women, Foolish Choices) de Cowan și Kinder. Acest proces repetitiv de întoarcere la persoana care a cauzat suferință apare sub o formă aparentă de romantism și iubire. Iar aceste cărți se concentrează asupra femeilor care se întorc la bărbații care le resping. O formă secundară de întoarcere la „celălalt” care ne-a cauzat suferință apare la „adulții–copii” de ambele sexe care au fost neglijați și abuzați în timpul copilăriei lor. Contrar așteptărilor noastre, acești „adulți” adesea îmbătrânesc fie locuind cu părinții lor, fie îi vizitează constant, în același timp neglijând sau evitând orice altă relație adecvată cu un adult. Aproape de neconceput, acești adulți (unii dintre ei pacienți de-ai mei) se întorc din nou și din nou la părinții care i-au neglijat în copilărie. Acești copii deveniți adulți se întorc la părinții care obișnuiau să îi abuzeze fizic și care și acum îi critică și îi denigrează fără oprire. Bineînțeles, nu toți copiii deveniți adulți, victime ale unor părinți abuzivi, și-au părăsit părinții pentru a se întoarce mai apoi la ei. Mulți dintre pacienții mei, având părinții decedați, reușesc să găsească indivizi noi, soți, prieteni sau rude, care să îi trateze tot la fel de rău ca părinții lor. Experiența mea ca psiholog m-a convins că cea mai mare provocare pentru persoanele cu trecut nesatisfăcător și disfuncțional este de a scăpa de persoanele apropiate care le-au
frustrat în copilărie, sau, în alte cazuri, de a evita indivizii noi din viața lor care au aceleași caracteristici negative și distructive precum cele ale părinților care i-au frustrat și i-au privat de afecțiune. Tiparul de întoarcere din nou și din nou la părintele sau la partenerul care a cauzat suferință este modelul pentru întoarcerea la un partener care apelează la abuzul fizic. Aceste comportamente sunt identice, din punct de vedere psihologic, și diferă numai din punctul de vedere al gradului de severitate. Această luptă fără sfârșit împotriva respingerilor suferite în copilărie și compulsia, care decurge în urma relației de respingere dintre copil și adult, de a se întoarce la persoanele care au cauzat suferință este un subiect ce nu se limitează numai la domeniul psihologiei. Romancierii au folosit, de asemenea, atașamentul copilului față de părinții abuzivi ca temă majoră a operelor lor, ca în cazul romanului Complexul lui Portnoy scris de Philip Roth. Acest roman se concentrează asupra agoniei nesfârșite trăite de protagonistul Alexander Portnoy în urma suferințelor cauzate de mama sa manipulatoare. Dacă privim cu mai multă atenție acest roman, observăm că Portnoy nu se poate elibera de sub influența exercitată de mama sa asupra vieții sale din cauză că aceasta este extrem de puternic internalizată în psihicul său.
O teorie privind întoarcerea victimei la persoana care a abuzat-o Teoriile academice, în special teoriile psihanalitice, au un reprezentant care s-a zbătut să explice faptul că atașamentul persoanelor respinse față de cel care le-a cauzat suferință reprezintă o problemă esențială a sănătății mentale — iar aici ne referim la psihanalistul scoțian W.R.D. Fairbairn. El a lucrat din anul 1927 până în anul 1935 într-un așa-numit orfelinat public și a observat că acei copii care au fost obligați să se mute din familiile lor abuzive au rămas extraordinar de atașați de părinții lor, atât la nivel fantasmatic, cât și în realitate. Aceasta este o observație foarte
greu de acceptat din partea celor care se așteaptă la efecte total opuse. Adică ne așteptăm ca acei copii care au fost bătuți sau abuzați să fie temători, ezitanți și nerăbdători să scape de părinții lor. Fairbairn era foarte interesat de acest atașament extraordinar și le punea întrebări copiilor despre abuzurile prezente în casele lor. A fost surprins să descopere că acești copii abuzați spuneau cu insistență că părinții lor sunt buni și că ei, copiii, sunt de fapt cei ce cauzează probleme familiei. Aceste două observații l-au determinat pe Fairbairn să construiască un model psihologic conform căruia tulburarea emoțională este cea care stă la baza atașamentului copiilor față de părinții lor abuzivi și neglijenți. Este un drum destul de lung de parcurs de la situațiile întâlnite de Fairbairn în orfelinat până la femeile bătute din ziua de azi; totuși, acesta este domeniul dezvoltat în cartea noastră. Descoperirile și observațiile acestui psihanalist modest, dar eminent, vor oferi răspunsuri pentru maniera în care adulții de altfel „sănătoși” (atât bărbați, cât și femei) rămân și se întorc la relațiile abuzive (atât din punct de vedere emoțional, cât și fizic), chiar dacă sunt expuși neîncetat la un comportament violent care le cauzează suferință. Problematica abuzului domestic ține cumva de domeniul urgenței, iar cititorul dorește să primească o explicație chiar din primele pagini. În realitate, procesele psihologice care stau la baza specificității atașamentului uman față de cei care ne abuzează și ne înjosesc sunt complexe și există o diversitate de teorii care pretind că investighează cel mai bine această problematică. Este important pentru cititor să înțeleagă aceste teorii diferite și să examineze interpretările corespunzătoare ale comportamentului violent care există în relațiile dintre bărbați și femei. Doresc să încep acest itinerar explicativ prin prezentarea unui exemplu reprezentativ de pacient care se întoarce necontenit la „ceilalți” care îi produc suferință. Pacientul este de gen masculin, și am ales un bărbat pentru a ilustra faptul că întoarcerea la „celălalt” care cauzează suferință are loc, în aceeași măsură, la bărbați și la
femei, dar și că aceste forme blânde de întoarcere la partenerii care resping sunt legate de întoarcerea victimei bătute la cel sau cea care a abuzat-o. Atunci când vom înțelege complet de ce John se întorcea în mod repetat la femeia care îl exploata, vom ajunge la o explicație viabilă pentru variațiile profunde pe aceeași temă: întoarcerea victimei bătute la agresorul ei. John era un tâmplar în vârstă de 40 de ani care suferea profund. Copilăria sa timpurie petrecută într-o zonă rurală din New England fusese tristă și extrem de singuratică. Tatăl său fusese profesor la liceu și își petrecea majoritatea timpului liber închis în camera sa, ascultând operă. Mama sa era o femeie foarte frustrată și exigentă care îl folosea pe John ca „bărbat” în gospodărie de când soțul ei nu mai era disponibil. Relația dintre John și mama sa nu era plăcută, deoarece el părea că nu face niciodată destul de multe pentru ea. Ajuns adult, el nu se căsătorise niciodată, ci, mai curând, intra în „relații” cu femei exigente. În timpul primei ședințe de terapie a descris dificultățile neîncetate pe care le întâmpina cu partenera sa, Sue, în case căreia locuia. John se plângea încontinuu că Sue este egoistă, că nu se gândește decât la ea și că este irațională, dar că îi era greu să o părăsească. Ea conducea cu succes o afacere proprie cu cai și dresaj. Avea doi copii din prima căsătorie, Toby de 14 ani și Jean de 16 ani, care participau activ la afacerea cu herghelia. Sue era plecată la fiecare sfârșit de săptămână, pentru a le prezenta caii clienților săi la tot soiul de evenimente. Jean era responsabil cu exercițiile zilnice și cu programul antrenamentelor, în timp de Toby se ocupa de curățenia din grajduri și de hrănirea celor doisprezece cai pe care îi aveau. Rolul lui John era să remorcheze caii la aproape fiecare sfârșit de săptămână către competițiile diverse, să-i pregătească pe cei expuși, să le comande hrana, să-i hrănească și să supravegheze restul echipei. Singura neconcordanță din acest scenariu era că John ura caii și îi era teamă de ei plus că el avea deja o afacere care avea ca obiect conceperea și realizarea mobilierului de comandă, care îi ocupa tot timpul. Avea impresia că nevoile lui erau absorbite de nevoile partenerei sale care îi conducea întreaga viață. În ciuda nefericirii produse de această situație, începuse să se obișnuiască, plătea jumătate din chirie, gătea pentru toată lumea și permitea ca afacerea sa de tâmplărie să fie pusă pe un loc secund. John venise în terapie deoarece această situație apăruse a treia oară în viața sa. Reușise, până la urmă, să fie atât de nefericit din cauza frustrării pe care o trăia, încât acum era dispus să riște să privească mai atent acest tipar împreună cu un observator extern. John o întâlnise pe Sue prin intermediul fostei sale prietene Gail, care era un decorator de interior de succes și care îi amenajase casa lui Sue. În acea perioadă, John o ajuta pe Gail cu afacerea sa și venise la Sue acasă să îi monteze perdelele. John locuia cu Gail și cu fiica sa de trei ani și era din ce în ce mai supărat din cauza crizelor de nervi ale lui Gail și a amenințărilor din partea ei că va pune capăt acelei relații. În ciuda acestei situații, John suspendase afacerea sa cu mobilă pentru a o ajuta pe Gail. În timp, el căpătase sentimentul că nevoile lui deveniseră secundare față de
exigențele crescute ale lui Gail care preluase controlul vieții sale ca o forță călăuzitoare. De asemenea, juca rolul de tată pentru fiica lui Gail, Christine, care avea nevoie de o atenție specială, din cauza dificultăților de învățare pe care le întâmpina. De fapt, el dedica mai mult timp decât Gail pentru Chris și pentru nevoile ei educaționale. În timpul activității de reamenajare interioară, se ivise oportunitatea de a se angaja într-o relație călduță cu Sue, care era de fapt repetarea aceluiași pattern din viața lui John. În două luni s-a mutat din casa lui Gail în casa lui Sue fără a locui nicio clipă de unul singur. La 40 de ani era împovărat de datorii, nu avea nicio proprietate și avea o afacere care părea că nu se va dezvolta niciodată. Colaborarea lui John cu mine l-a întărit destul de mult pentru a se descurca „pe cont propriu” pentru prima dată în viața sa pe o perioadă mai lungă. Aceasta s-a întâmplat după câțiva ani de terapie, în timp ce a reușit să impună o distanță emoțională față de Sue. John a descoperit că, spre surprinderea sa, de fapt nu îi plăcea deloc de fosta sa prietenă Sue „ca persoană”, din cauza egoismului ei pe care îl manifesta față de copii, față de el și față de aproape orice persoană cu care intra în contact. Era dificil pentru el să recunoască faptul că devenise complet dependent de Sue și că trebuia să ascundă faptul că începuse să nu o mai placă. Curând, după ce s-a mutat singur, fosta sa prietenă, Gail, a reintrat în viața sa și a fost periculos de aproape de a se muta înapoi cu ea, aceasta indicând că el nu era încă pregătit să trăiască „pe cont propriu”.
Vom începe explorarea întoarcerii lui John la femeile care l-au exploatat cu o scurtă introducere a modelelor și teoriilor psihologice care explică patternurile observate la persoanele care se întorc la cei care îi dezamăgesc neîncetat.
1 Tradusă în 2004 la Editura Amaltea. (N.r.). 2 Tradusă în 2011 la Editura Curtea Veche. (N.r.).
CAPITOLUL 1
Trei modele psihologice ale funcționării umane Domeniul dezvoltării personalității este compus din mai multe câmpuri teoretice aflate în conflict deoarece nu există o înțelegere absolută asupra funcționării psihice umane. Există o neînțelegere asupra a ceea ce motivează ființa umană și asupra celor mai importanți factori ai dezvoltării umane. Unii teoreticieni speculează că dezvoltarea limbajului reprezintă cheia pentru înțelegerea dezvoltării copilului, alții consideră că dezvoltarea logicii este crucială, teoreticienii învățării pun accentul pe secvențele complexe ale răspunsurilor învățate, freudienii clasici consideră că pulsiunile cu rădăcini biologice sunt principalii factori motivaționali și așa mai departe. Atunci când ne confruntăm cu lipsa cunoștințelor empirice, facem apel la teorii, deoarece, în lipsă de altceva, ele sunt cea mai bună metodă de a ajunge la o cunoaștere cât mai adecvată. Să luăm în considerare capacitatea de a prezice vremea, ca un exemplu introductiv pentru rolul modelelor științifice. În perioadele preștiințifice se considera că vremea este controlată de spirite. Acest model primitiv nu este complet demodat, dacă ne gândim că, în statul Vermont, grosimea blănii unei omizi de pădure este și astăzi un indicator pentru starea vremii. Modelul cel mai competitiv de prezicere a vremii se bazează pe observarea științifică a temperaturii, a umidității și a presiunii atmosferice. Aceste informații sunt combinate cu modelul reprezentat de cunoașterea dinamicii fenomenelor meteorologice — de exemplu, se știe că sistemele cu presiune atmosferică scăzută se învârt în sens invers acelor de ceasornic, iar cele cu presiune atmosferică ridicată, în sensul acelor de ceasornic, la fel, curenții de apă se deplasează de la vest la est. Câteva observații și o bună cunoaștere a dinamicii
naturii îl ajută pe meteorolog să ia un avans considerabil față de modelul omizii de pădure atunci când trebuie să înțeleagă și să prezică starea vremii din ziua următoare. Cele două modele se potrivesc foarte puțin. Totuși, ceea ce aș dori eu să precizez este că unele modele sunt mult mai bune pentru înțelegerea observațiilor, prin urmare, pentru prezicerea viitorului, decât altele. Voi trece în revistă cele mai importante modele psihologice care au contribuit la înțelegerea a ceea ce Fairbairn a numit „întoarcerea la obiectul rău”, iar cititorul va putea să aprecieze singur ce model se potrivește cu informațiile pe care le știe despre abuzul din familie. Din nou, avem nevoie de teorii pentru a explica abuzul domestic, deoarece nimeni nu are cunoștințe absolute care să explice de ce acest pattern tragic apare în relațiile umane.
Sigmund Freud și „modelul psihodinamic” Să facem o trecere rapidă în revistă a primului model psihologic și celui mai influent al funcționării umane pe care îl avem până în prezent: modelul psihodinamic al lui Freud. Încep cu Freud deoarece lucrările lui Fairbairn au apărut în urma descoperirilor lui Freud despre nevroză, iar Fairbairn și-a dezvoltat modelul ca o extensie a operei inițiale aparținându-i lui Freud. Mai mult decât atât, multe concepte forjate de Freud sunt folosite de majoritatea dintre noi în domeniul sănătății mentale, incluzând aici conceptul de „inconștient”, „apărările Eului”, cum ar fi „refularea” și atenția acordată copilăriei individului în ansamblu, ca o cheie pentru înțelegerea problemelor sale din viața de adult. În final, una dintre explicațiile curente pentru întoarcerea femeii maltratate la cel care a abuzat-o provine dintr-un alt aport al modelului originar freudian, numit „compulsie la repetiție”, iar acest concept va fi examinat în capitolul 4. Freud a privit sexualitatea drept factorul motivațional principal al dezvoltării umane. Mulți consideră că aceasta a fost o eroare, dar Freud era foarte inteligent și sigur pe alegerea sa. El a scris începând cu anul 1895 până la moartea sa, în 1939. Charles Darwin
era cel mai cunoscut cercetător în epoca lui Freud a cărui teorie evoluționistă a dat naștere unui model teoretic (nonpsihologic) al omului care pune la îndoială cea mai puternică și mai răspândită explicație a existenței ființei umane pe pământ — așa s-a născut conflictul dintre modelul religios și modelul evoluționist. Teoria lui Darwin despre apariția vieții omului pe pământ menționează că am evoluat din alte forme de viață mai vechi și care ne sunt rude. A demonstrat că gândirea științifică poate deveni cea mai influentă formă de gândire a acelor timpuri. Freud a fost puternic influențat de descoperirile lui Darwin care subliniau rădăcinile omului modern în trecutul său. Freud era foarte interesat de civilizațiile antice, lucru dovedit și de faptul că era un colecționar pasionat de antichități și cititor de lucrări mitologice. El dorea cu disperare să fie cunoscut și acceptat ca om de știință ca în cazul lui Darwin. Ambiția sa, înclinația sa naturală către studiul popoarelor antice și credința sa că biologia este cea mai importantă dintre toate științele au jucat un rol important în lucrările sale. Freud, cu toate că era medic, a dedicat o mare parte a carierei sale cercetării țesuturilor nervoase și musculare. Și a devenit celebru în urma descoperirii unor tehnici noi și mult mai bune de colorare (marcare) a celulelor pentru studiu. Biologia era esențială în viața sa și, în mod curios, ideile gândirii sale care au evoluat către modelul psihanalitic s-au conturat abia când el avea aproximativ 40 de ani. Nu este surprinzător că modelul lui Freud referitor la funcționarea psihică umană se bazează pe biologic și este înrudit cu cel al lui Darwin. El și-a centrat modelul pe conceptul de „Se”, care făcea legătura dintre structura psihologică a omului „modern” și cea a strămoșilor noștri primitivi. Conceptul de Se reprezintă traducerea teoriei evoluționiste a lui Darwin în concepția psihologică. Freud a teoretizat că fiecare ființă umană are în interiorul său un depozit de pulsiuni primitive care sunt prezente încă de la începutul existenței umane. El a precizat că Se-ul cuprinde toate pulsiunile instinctuale și energia sexualizată
primitivă pe care a numit-o energie libidinală sau libido. Se presupune ca Se-ul caută plăcere și evită tensiunea. Acesta se manifestă conform principiului plăcerii, căutând modalități de descărcare a impulsurilor sexuale. Deoarece este inconștient, se presupune că Se-ul nu are legătură și nici contact cu realitatea. Modelul de dezvoltare psihologică al lui Freud se concentrează asupra maturizării treptate și asupra transformării energiei sexualizate primitive, așa cum se manifestă ea prin corpul copilului, în timpul celor patru stadii de dezvoltare, denumite în mod interesant: oral, anal, falic și genital. Aceste transformări schimbă energia id-ului într-o formă complexă numită Eu sau structură a Eului. În modelul lui Freud, Eul satisface acele nevoi biologice ale Se-ului (numite de către Freud „pulsiuni”) care sunt acceptate din punct de vedere social. Eul a fost conceptualizat de Freud ca un mecanism care are un contact strâns cu realitatea și operează conform principiului realității. Eul are acces atât la dorințele Se-ului, cât și la constrângerile societății. Astfel, rolul Eului este acela de intermediar care evaluează cererile interne ale Se-ului și apoi „negociază” cu lumea externă, astfel încât aceste nevoi inconștiente să fie satisfăcute. Componenta internă finală a modelului lui Freud este numită Supraeu și este ultima care se formează. Această componentă cuprinde învățăturile parentale și sociale privind moralitatea și altruismul și, la fel ca Eul, și această instanță este foarte bine organizată. Așa cum ne putem imagina, această componentă se află adesea în conflict cu Se-ul și pune presiune pe Eu, conform cu cerințele sale. De aceea, Eul are influență asupra ambelor părți, iar rolul său este de a avea grijă de aceste componente intrapsihice aflate în conflict. Eterna luptă dintre aceste instanțe aflate în opoziție este sursa universului „dinamic” ce descrie spațiul intern în permanentă schimbare. Voi oferi un exemplu simplu. Un tânăr oprește mașina la culoarea roșie a semaforului. În inconștientul său, energia agresivă a Se-ului îi cere: „Condu în continuare și nu te opri pentru nimic în
lume!” Totuși acest ordin din adâncul psihicului este evaluat de către Eul care este preocupat în mare măsură de problemele care țin de realitate. Eul poate avea în vedere cererea Se-ului, dar este reținut de teama de a nu primi amendă. Supraeul pune presiune, de asemenea, asupra Eului de pe o poziție superioară, arătând cât ar fi de imoral și de nepotrivit pentru societate dacă toți conducătorii auto ar încălca legile. În acest fel, Eul nostru nefericit este presat din ambele părți și va trebui să fie puternic ca să lupte împotriva impulsurilor primitive ale Se-ului sau împotriva ordinelor stricte, excesiv de moralizatoare, venite din partea Supraeului. Pentru Freud, conflictele de bază care țin de dezvoltare se mențin între forțele biologice primitive din Se și constrângerile lumii noi, industrializate și aglomerate în care se regăsește „omul modern”. Atunci când oamenii primitivi trăiau în păduri, înconjurați de pericole fizice, este posibil ca Se-ul primitiv să fi constituit un avantaj biologic prin menținerea unui nivel ridicat de reproducere, asigurând astfel și un nivel ridicat de supraviețuire. De exemplu, agresivitatea și pulsiunea sexuală puternică, atât la femei, cât și la bărbați, pot asigura atât o anumită protecție împotriva animalelor de pradă, cât și un număr mare de urmași. De asemenea, agresivitatea femeilor poate ajuta la protejarea copiilor împotriva violenței, direcționate în mod greșit de către bărbat. Dimpotrivă, comportamentele mediate de Eu, cum ar fi manierele la masă sau igiena personală de la toaletă, au o valoare nesemnificativă pentru culturile care se bazează pe supraviețuire. Acest model psihodinamic nu conține nicio mențiune despre efectele atașamentului uman asupra dezvoltării personalității sau asupra constituirii societății, o neglijență esențială ce a condus la apariția multor modificări în cadrul teoriei clasice freudiene. Am folosit de câteva ori conceptul de structură a Eului fără a-l defini pentru cititor. Ce este o „structură” și ce înseamnă modificarea „structurală”? „Structura”, în modelul freudian, se referă la una dintre cele trei instanțe ale psihicului, Se-ul, Eul și mai târziu Supraeul. Pentru a complica lucrurile și mai tare, aceste trei
componente sunt mai mult sau mai puțin organizate — sau „structurate”. Astfel, cuvântul structurat înseamnă căi, funcții sau strategii compartimentate, organizate, planificate. Pentru a reduce ambiguitatea, voi folosi mai degrabă cuvântul componentă sau instanță pentru a denota cele trei părți ale psihicului, iar termenul structurat va fi folosit numai pentru a indica relativa complexitate a componentelor luate separat. De exemplu, Se-ul se presupune a fi o componentă primitivă (cu organizare săracă) și fără structură, care nu conține planuri, strategii sau categorii de trăiri, fiind mai degrabă un rezervor de energie exprimată prin agresivitate sau sexualitate. Eul este o instanță care se află la polul opus (după dezvoltarea deplină), adică are o serie de funcții, concepte, planuri și strategii, toate fiind create pentru a satisface nevoile Se-ului.
Trauma psihică și misterul „accidentelor feroviare” Tulburările psihice au fost studiate de mulți specialiști înainte de apariția lucrărilor lui Freud. Modelele mai vechi de disfuncții psihice admiteau că tulburările nervoase își aveau originea în evenimente care copleșeau capacitatea individului de a face față traumei. Drinka (1984) a descris câteva interpretări prefreudiene ale nevrozelor, multe dintre ele fiind obținute prin examinarea unor persoane care fuseseră traumatizate în urma unor accidente feroviare. Pe vremea lui Freud, sistemul de cale ferată din Europa se dezvoltase în urma revoluției industriale. Țăranii din mediul rural, care erau în tranziție spre statutul nou de muncitori în orașe, se temeau de trenuri. Călătoriile cu trenul erau nesigure și periculoase, deoarece tehnologia era nouă, iar deraierile erau destul de frecvente. Curând, companiile feroviare au început să fie date în judecată de un număr mare de clienți afectați atât fizic, cât și psihic. Atunci proprietarii de companii feroviare au angajat medici pentru a examina prejudiciile reclamanților cu scopul de a stabili gravitatea traumelor fizice și pentru a-i diferenția pe inșii „isterici” de clienții cu prejudicii corporale. În anii 1880, multe tulburări vagi și variate care își aveau originea în traumele cauzate
de accidentele feroviare au fost poreclite ca simptomul „coloanei vertebro-feroviare”, deoarece inițial se presupunea că este afectată măduva spinării, iar mai târziu s-a constatat că era vorba despre cazuri de isterie. În acea perioadă, isteria era un termen general, folosit pentru a descrie leșinurile, temerile excesive, delirul, starea de slăbire fără vreun motiv sau epuizarea nervoasă. Doi dintre medicii implicați în evaluarea victimelor accidentelor feroviare au fost Herbert Page, care lucra pentru Northwest Railway din Londra, și Hermann Oppenheim, în Berlin. Page a scris o carte în 1883 despre leziunile coloanei vertebrale, unde sunt descrise două sute de cazuri care par a avea la bază isteria. Oppenheim nu a crezut că existau leziuni la nivelul coloanei vertebrale, ci că era vorba despre o nevroză traumatică, un concept care este acum asociat cu Freud, dar care a apărut pentru prima dată în teoria sa. Au avut loc discuții ample pe tema nevrozelor, dar toate modelele timpurii includeau ideea de traumă psihică ce se considera a fi copleșitoare pentru sistemul nervos vulnerabil al victimelor. Freud a fost influențat de modelele existente în acea perioadă și a fost de acord cu existența traumei cauzate de accidentele feroviare, incluzând șocul psihic în modelul său. Unul dintre cele mai vechi cazuri, descrise în cartea sa, Studii despre isterie (1895/2005), pe care a scris-o împreună cu Joseph Breuer, a fost cel al tinerei Katharina, o ospătăriță în vârstă de 18 ani care l-a servit într-un han, în timpul unei călătorii pe munte. Ea a descris o încetinire bruscă a ritmului respirator, un bâzâit în urechi și o senzație de greutate în piept. Freud a observat că nu poate să scape de nevroze nici măcar când urcă pe munte la altitudinea de 2 000 de metri, după care a examinat-o pe tânăra femeie. Freud a ghicit imediat că sexualitatea juca un rol important asupra simptomelor: „La fetele tinere constatasem extrem de des apariția angoasei ca efect al groazei care cuprinde o fire virgină când i se revelează pentru prima dată lumea sexualității” (p. 173). De fapt, în această situație se afla Katharina care i-a spus că se uita printr-o fereastră și
îl vedea pe unchiul său întreținând relații sexuale cu o tânără angajată de la han. Această imagine o copleșea, îi dădea o senzație de amețeală și o lăsa fără respirație. Ea a avut, apoi, dureri de stomac timp de trei zile, pe care Freud le-a interpretat ca fiind exprimarea fizică a dezgustului apărut în urma imaginii pe care o văzuse. Freud descoperise și faptul că același unchi îi făcuse Katharinei avansuri când ea avea paisprezece ani. Freud a analizat simptomul ei de încetinire a ritmului respirator ca fiind versiunea similară a vărsăturilor din perioada în care avea probleme cu stomacul. Aici avem un exemplu clasic de nevroză timpurie: 1. un conflict de natură sexuală între Se, care se presupune că a fost stăruit de scena sexuală, și Supraeu, care va fi cerut ca această scenă să fie refulată; 2. o traumă care a copleșit structura ei delicată, și 3. un simptom clar și evident care avea o legătură cu acel incident, din punct de vedere simbolic. Modelul lui Freud se potrivea cu problemele din acea perioadă. Timpurile s-au schimbat de la cazul tinerei Katharina până astăzi, dar mai apare oare acest tip de nevroză traumatică în zilele noastre? De fapt, mai apare pe neașteptate, așa cum ilustrează următorul exemplu al lui Annie Perry: Într-o seară de Paște, din anul 1944, Edward Leon Cameron, un fermier bogat în vârstă de 34 de ani, a dispărut din casa lui din Raeford, Carolina de Nord… Acum, fiica cea mare a lui Cameron, domnișoara Annie Blue Perry, care pe-atunci avea nouă ani, a descoperit cu durere ce i se întâmplase tatălui său cu 35 de ani în urmă. Acest mister bizar a început să fie deslușit cu un an în urmă, atunci când Perry, acum în vârsta de 45 de ani, profesoară de literatură la Colegiul „Valencia Community” din Orlando, Florida, a solicitat asistență psihiatrică pentru problemele sale emoționale care nu încetau. Făcând o incursiune prin copilăria sa în timpul terapiei, ea vorbea despre o amintire care o bântuia referitoare la corpul murdar de sânge al tatălui său dispărut. Încurajată de psihiatrul său, ea i-a contactat pe cei de la FBI cu această poveste. Apoi s-a întors în Carolina de Nord pentru a ajuta echipa care investiga cazul și s-a întâlnit chiar de două ori cu un hipnotizator, Joseph Raynor. În transele sale, a prezentat autorităților locale mai multe imagini îngrozitoare. Perry își amintea că în acea seară părinții săi se certaseră. Ea o văzuse în dimineața următoare pe mama sa în bucătărie cu chiuveta plină de oale și tigăi înecate în sânge. „Am întrebat-o ce s-a întâmplat și mi-a răspuns ca s-a lovit, dar era prea mult sânge”, i-a spus Perry lui
Raynor. În timpul zilei, Perry și-a amintit din nou că o văzuse pe mama sa mergând de mai multe ori în dormitorul din față pe care îl foloseau mai rar. În timp ce mama sa era afară, Perry a intrat în cameră și a văzut corpul tatălui său întins pe podea — dezbrăcat, cu o bucată de tifon, îmbibată cu sânge, înfășurată în zona inghinală. „Nu respiră. Cred că este mort”, a spus ea în transă… Câteva zile mai târziu, când s-a dus la toaleta din curtea casei familiei sale, a văzut fața tatălui său cufundată parțial în excremente. (Beck și Caroll, 1979: 37)
Acest exemplu ilustrează o nevroză traumatică a zilelor noastre în care psihicul copilului devine copleșit de experiențele trăite. Soluția ei pentru această traumă a fost să refuleze aceste amintiri. De-a lungul timpului, aceste amintiri au ieșit la suprafață în conștiința sa sub formă de simptome care reprezentau reminiscențe ale amintirilor legate de imaginea corpului tatălui său. Singurul element din acest caz care se află în contradicție cu formulările timpurii ale lui Freud este legat de problema sexualității. Nu există nimic sexual în amintirile sale; în schimb, apare un al doilea factor motivațional mult mai puternic: dependența fetiței de mama sa. Annie a trebuit să refuleze scena crimei, pentru că, dacă ar fi ținut-o minte, această amintire ar fi pus-o în pericolul de a pierde singurul părinte care îi mai rămăsese. Adică, dacă Annie le-ar fi povestit scena unui profesor sau unui prieten, mama sa ar fi ajuns într-un penitenciar, iar Annie și-ar fi pierdut ambii părinți la vârsta de nouă ani. Refularea a salvat-o de acest abandon și a ajutat-o să o păstreze pe mama ei aproape. Se poate emite ipoteza că amintirile au apărut numai atunci când Annie și-a putut permite, din punct de vedere psihic, să trăiască fără mama sa. Acest exemplu de nevroză clasică bazată pe refulare sugerează că pacienții lui Freud ar fi putut să sufere, de asemenea, din cauza unor probleme legate de abandon, dar preocuparea lui Freud pentru sexualitate l-a împiedicat să observe și alte realități. Cazul doamnei Annie Blue Perry demonstrează importanța dependenței copilului de părinții săi, iar folosirea refulării pentru ca singurul părinte să rămână atașat de ea servește ca punte de legătură între teoria lui Freud și explicația pentru tulburările din ziua de astăzi.
Trecerea de la nevrozele lui Freud la tulburările care conduc la violența domestică Înainte de a descrie drumul intelectual și uman parcurs de la ideile lui Freud la înțelegerea dinamicii din spatele violenței domestice, trebuie să explic ce înțeleg eu prin tulburări psihice moderne. În zilele noastre, majoritatea tulburărilor care pot fi observate la pacienții care nu sunt internați sunt considerate tulburări de caracter. Formulată într-un mod simplu, tulburarea de caracter, sau de personalitate, este o tulburare cauzată de imaturitatea sau de malformația Eului și a sentimentului de sine. Aceste tulburări sunt o consecință a nevoilor nesatisfăcute din copilărie care împiedică dezvoltarea Eului sau îl distorsionează. Adulții cu tulburări de caracter se comportă adesea ca niște copii care au nevoie de atenție și care sunt lipsiți de control. În locul simptomelor nevrotice, aceste tulburări presupun adesea lipsa controlului la nivelul unor funcții diverse, cum ar fi consumul de hrană, consumul de alcool, onestitatea, agresivitatea, sexualitatea și/sau practicarea jocurilor de noroc. Aceste sălbatice tulburări de caracter, luate grupat, se află aproape la polul opus, pe axa controlului, față de tulburările nevrotice care se bazează pe supracontrol și se manifestă adesea ca simptome, exprimând procesele inconștiente într-un mod simbolic. Primele două legături între lucrările lui Freud și înțelegerea tulburărilor de personalitate de astăzi sunt noțiunile de traumă și refulare. Trauma psihică joacă un rol important în dezvoltarea tulburărilor de caracter; totuși traumele din trecutul acestor pacienți apar în forme foarte diferite față de traumele apărute brusc care provocau tulburări nevrotice de pe vremea lui Freud. Mai simplu, traumele din copilărie ale adulților care suferă în zilele noastre de tulburări de caracter sunt mai degrabă cronice decât acute. Trecutul lor este încărcat de traume cumulative, mici nedreptăți și dezamăgiri lipsite de dramatism care se adună an de an, distorsionând și împiedicând dezvoltarea Eului individului și
devalorizând sentimentul de sine. Pacienții cu tulburări de caracter, la fel ca pacienții nevrotici ai lui Freud, folosesc mecanismul de refulare, dar, în loc să refuleze un singur incident traumatic, ca în cazul Katharinei, acești indivizi refulează o clasa întreagă de amintiri dureroase care au rezultat din privarea de afecțiune, din abuzuri sau neglijențe suportate an după an. Diferențele teoretice semnificative dintre modelul originar al lui Freud și teoriile actuale provin din observarea faptului că sursa majoră a disfuncțiilor adultului nu rezidă în conflictele dintre Se și societate, ci mai degrabă este un rezultat cumulativ al sutelor de refuzuri și respingeri care diminuează dezvoltarea sentimentului de sine la copil. A doua legătură importantă între activitatea lui Freud și abordarea actuală a violenței domestice este mai degrabă umană decât teoretică. Activitatea de pionierat lui Freud a atras un mare număr de cercetători și susținători care s-au dedicat principiului conform căruia înțelegerea problemelor individului adult constă în înțelegerea structurii de personalitate constituite în copilărie („Copilul este tatăl omului”). Astfel, metoda lui Freud și perspectiva sa fundamentală au fost puncte de plecare pentru realizarea multor modificări ale modelului său originar care au fost dezvoltate de cei care nu au fost de acord cu unele idei ale teoriei sale. Un punct divergent în evoluția ideatică a psihanalizei a apărut atunci când unii analiști de formație clasică freudiană au început studiul indivizilor care aveau tulburări grave, dar care nu erau nevrotici. De fapt, acești pacienți erau foarte diferiți de nevroticii lui Freud, deși ei erau analizați folosind aceleași structuri (Se, Eu, Supraeu) de care Freud s-a folosit pentru a explica nevroza. Fairbairn a fost unul dintre acești indivizi, un psihanalist care a fost format în cadrul școlii freudiene clasice, dar care, mai târziu, nu a mai fost de acord cu teoriile freudiene, chiar dacă folosea metoda de bază a lui Freud. Fairbairn a fost unul dintre teoreticienii care au început să descopere că dependența copilului de mama sa este mult mai importantă pentru dezvoltarea
personalității decât convingerea lui Freud privind întâietatea pulsiunilor sexuale. Una dintre problemele cărora Fairbairn le-a acordat o atenție deosebită este tulburarea „schizoidă” care, timp de cincizeci de ani, a fost cunoscută sub diferite denumiri, cum ar fi: schizofrenie ambulatorie, schizofrenie pseudonevrotică, personalitatea „ca și cum” sau starea borderline (care acum poartă numele de tulburare de personalitate borderline). Indivizii examinați de Fairbairn erau mult mai tulburați decât cei nevrotici studiați de Freud, dar mai puțin tulburați decât cei din categoria celor cu schizofrenie, adică lipsiți de contact cu realitatea și cu halucinații. Studiul intens al acestui grup diversificat, folosind din nou metoda originară și concepțiile lui Freud, a demonstrat existența unor modificări puternice ale Eului, aceasta fiind o componentă majoră care cauzează tulburarea. Această descoperire se afla într-un contrast teoretic puternic cu părerea lui Freud conform căreia toate problemele apar din cauza conflictului dintre Se și constrângerile societății. Activitatea lui Fairbairn a avut un impact semnificativ, dar indirect, asupra teoriei fundamentale a lui Freud. Activitatea sa, împreună cu cea a altor teoreticieni ai „școlii engleze”, a dat naștere, pur și simplu, unei ramuri separate a gândirii psihanalitice care a evidențiat importanța relației timpurii dintre copil și persoanele care îl îngrijesc pentru dezvoltarea Eului. Această școală a respins ideea că Se-ul și motivația sa sexuală stau la baza dezvoltării personalității. Atenția lui Fairbairn îndreptată asupra funcțiilor Eului în cazul pacienților săi a dovedit că acești indivizi au fost privați de afecțiune în timpul dezvoltării lor și că relația împovărătoare cu mama lor era cauza imaturității și distorsiunii Eului lor. Acești pacienți sufereau, în diferite moduri, de un vid interior, cauzat de nevoi nesatisfăcute în copilărie. Psihanaliza clasică nu considera vidul interior ca fiind cauza pentru o creștere și o educație deficitare, nici ca simptom sau cauză a tulburărilor psihice. Acești cercetători de orientare psihanalitică ai școlii engleze au ajuns la concluzia greu de negat conform căreia dezvoltarea
personalității presupune ca părinții să umple viața copilului cu experiențe pozitive, hrănitoare, așa încât tulburările severe de personalitate pe care ei le tratau erau rezultatul unor privări emoționale cauzate de un parentaj deficitar. Era clar că acești indivizi adulți nu aveau propria sursă internă de energie, ci sufereau mai degrabă din cauza unei îngrijiri materne precare din timpul copilăriei lor. Aceste observații au început treptat să intre în conflict cu teoria originară privind întâietatea Se-ului. De-a lungul timpului, focalizarea crescută asupra funcțiilor Eului la acești pacienți a condus la schimbarea centrului de atenție a gândirii psihanalitice, de la nevoile „instinctuale” ale Se-ului la nevoile de dezvoltare ale Eului. Importanța rolului mamei crește semnificativ. Reconceptualizarea tulburărilor de personalitate de către teoreticienii relațiilor de obiect a scindat psihanaliza în două grupuri: cei care au aderat la noțiunile originare privind prioritatea conceptului de libido, cu pulsiunile sale biologice, și cei care au abandonat aceste noțiuni în favoarea teoriei atașamentului. Teoria clasică nu putea rezista dacă s-ar fi renunțat la noțiunile inițiale privind libidoul și pulsiunile; astfel, cele două școli de gândire s-au scindat. Următorul citat ilustrează diferența fundamentală dintre poziția clasică freudiană privind dezvoltarea copilului, respectiv poziția teoriei atașamentului: În viziunea lui Freud, bebelușii nu sunt ființe exploratorii, deschise către lume, îndreptându-se cu interes și plăcere spre mama lor, capabili să iubească și să se joace, dornici să crească și să-și dezvolte talentele. Ei își încep viața mai degrabă în starea de „narcisism primar”; adică ei caută numai gratificarea propriilor nevoi fizice și instinctuale, concentrate în acest stadiu pe zona gurii, iar viața este trăită ca o fantasmă inconștientă, în care lumea exterioară nu există. Unii dintre noi care lucrează în domeniul psihanalizei sau al dezvoltării copilului s-au obișnuit atât de mult cu această concepție — extrem de diferită de experiența intuitivă a mamei —, încât adesea uităm cât de bizar și de pesimist pare și ajungem să ne întrebăm ce a vrut să spună Freud printr-o noțiune atât de absurdă. (Lomas, 1987: 74)
Faptul că teoria lui Freud privind dezvoltarea copilului este considerată acum absurdă contribuie, într-o mică măsură, la popularizarea lui Fairbairn și a altor teoreticieni ai relațiilor de obiect din aceeași perioadă, în care instituția sănătății mentale se
baza aproape în totalitate pe metoda freudiană.
Teoria relațiilor de obiect a lui Fairbairn Fairbairn cunoștea importanța mamei („obiectul” copilului) încă din anul 1940, dar, după cum am menționat, scrierile sale nu au influențat domeniul psihanalizei în timpul vieții sale. Acest lucru s-a întâmplat deoarece al Doilea Război Mondial era în plină desfășurare, iar la acesta se adăuga un al doilea război — un război al teoriilor psihanalitice — care avea loc în Marea Britanie între cele două mari școli psihanalitice, cea condusă de Melanie Klein și școala condusă de Anna Freud (Rayner, 1991). Școala engleză de psihanaliză despre care am vorbit deja a cuprins de fapt trei orientări diferite de gândire, fiecare cu propriile idei. Conflictul major s-a desfășurat între teoria lui Klein, care se considera loială lui Freud, și Anna Freud. Klein, a cărei școală a fost numită de urmași școala „A”, considera că agresivitatea înnăscută a copilului era sursa ambivalenței masive (iubire și ură) îndreptată spre mamă. Klein era interesată cel mai mult de efectele agresivității instinctuale primitive (ale Se-ului), pe care le considera ca fiind forța motivațională care impulsionează copilul să mențină în lumea sa internă imaginile dominate de iubire ale părintelui separate de imaginile marcate de ură ale aceluiași părinte (Rayner, 1991). În mod ironic, linia gândirii kleiniene care punea accentul pe activitatea Se-ului a încurajat și alți psihanaliști (printre care și Fairbairn) să extindă conceptul de clivaj, dar fără a lua în considerație ideea de distructivitate înnăscută a copilului. Anna Freud și alți analiști care au venit în Anglia imediat după al Doilea Război Mondial au creat școala „B”, care se afla în opoziție cu multe idei și tehnici radicale kleiniene. Anna Freud a contribuit la teoria relațiilor de obiect punând accentul pe Eu și extinzând rolul acestuia, cu toate că atât ea, cât și continuatorii teoriilor sale au păstrat conceptul de Se. În zilele noastre, această ramură a psihanalizei se numește psihologia Eului. Există încă analiști care susțin cu vehemență modelul kleinian, dar și analiști care susțin
poziția Annei Freud. Totuși cele două grupuri nu au putut anticipa influența pe care o vor exercita anumite părți din modelele lor, atunci când sunt combinate, asupra domeniului psihanalizei. Fairbairn a aparținut școlii „independente” de teoreticieni psihanaliști, independentă de școala lui Melanie Klein, dar și de cea a lui Anna Freud, având doar câțiva discipoli ai săi. Poziția sa a fost ignorată de către cele două rivale engleze și ignorată complet de către cea mai mare parte a reprezentanților școlii clasice. Această abordare a rămas în stare latentă până în anul 1966, când America a introdus tulburarea de personalitate borderline, datorită psihanalistului Otto Kernberg, care a integrat lucrările lui Fairbairn și Klein și ale altor teoreticieni ai școlii independente într-un model „nou” cuprinzător al acestei tulburări. Introducerea de către Kernberg a acestor concepte în comunitatea americană a specialiștilor în sănătate mentală a reprezentat o rampă de lansare pentru nenumărate cărți pe această temă. În zilele noastre, teoria relațiilor de obiect este în continuare divizată în diverse acțiuni. Totuși, majoritatea lucrărilor actuale de specialitate cuprind contribuțiile diferite ale psihanaliștilor care au fost interesați de efectele mediului interpersonal asupra dezvoltării structurii Eului copilului și le îmbină, din punct de vedere conceptual, pentru a forma teoria relațiilor de obiect. Per ansamblu, această teorie are acum mai mulți susținători decât psihanaliza clasică, din care s-a dezvoltat.
Obiectul și dezvoltarea nevoii copilului de atașament Termenul de obiect, care este definit ca o persoană din afara sinelui, este unul dintre cele mai puțin descriptive din teoriile psihologice moderne. Inițial, Freud a menționat că un copil este atașat de mama sa deoarece o consideră „un obiect sexual” care îi permite să-și descarce pulsiunile sexualizate înăbușite sau alte pulsiuni instinctuale cum ar fi: foamea, setea sau iritarea cauzată de scutecul murdar. Trebuie să ținem minte că, pentru Freud, orice motivație, aici fiind inclusă și nevoia copilului nou-născut de a fi
alăptat la sânul mamei sale, este o motivație sexualizată. Totuși, se presupunea că toate persoanele externe bebelușului ar fi obiecte sexualizate. Odată cu trecerea spre teoria relațiilor de obiect, ideea că motivația sexuală stă la baza oricărui comportament uman a mai pierdut din forță, dar, din nefericire, a rămas la fel de curentă utilizarea cuvântului „obiect” pentru a denota orice altă persoană în afara bebelușului. Prin urmare, un „obiect” se referă la oricine, mai puțin la noi înșine — toți suntem „obiecte” unul pentru celălalt. Cu siguranță, Faibairn a observat că ideea lui Freud despre dezvoltarea umană, conform căreia energia biologică migrează în corp dintr-o parte în alta, era învechită. De fapt, Fairbairn a menționat odată că teoria libidoului creată de Freud se comportă ca „o frână” pentru progres. Aceasta nu a fost o afirmație elegantă pentru anii 1940, așa că a îndepărtat o serie de psihanaliști tradiționaliști dintre puținii săi susținători — anume pe cei care au fost formați după modelul freudian. Fairbairn avea încredere în propriul său model, deoarece el se ocupa de copii abuzați și abandonați în orfelinate, în comparație cu Freud, care lucrase cu adulți nevrotici. În primul rând, el a observat la acești copii aflați în suferință în ce constă sursa fundamentală și indivizibilă a motivației ființei omenești. Fairbairn a recunoscut că aspectul esențial al motivației ființei omenești nu era reprezentat de pulsiunile sexualizate, ci de nevoia absolută a acestor copii de a se afla în legătură cu mama lor. Atașamentul dintre mamă și bebeluș este absolut esențial pentru supraviețuire, deoarece trezește la viață copilul, atât din punct de vedere psihologic, cât și fiziologic. El a observat teroarea extremă și colapsul emoțional trăite de către copiii abuzați și abandonați în momentul în care erau plasați în casele de copii, în ciuda faptului că acolo erau protejați de abuzul fizic pe care îl suportau din partea părinților lor. Mulți dintre acești copii care erau separați în mod forțat de părinții lor abuzivi se comportau ca și când ar fi simțit că ar muri — chiar dacă traiul împreună cu părinții violenți și periculoși reprezenta, el însuși, o amenințare la adresa vieții lor. Era extraordinar faptul că
acești copii preferau să suporte amenințarea de a fi snopiți în bătaie de către propriii lor părinți decât să stea în siguranță într-o casă de copii, dar fără părinții lor. Pentru a ilustra acest punct de vedere contraintuitiv, Fairbairn l-a invitat odată în casa de copii pe Harry Guntrip, alt teoretician psihanalist, pentru a-i demonstra atașamentul profund pe care copiii abuzați îl aveau față de părinții violenți și periculoși. El a întrebat o fetiță de opt ani (care fusese mutată din casa ei de către autoritățile din Edinburgh, Scoția, deoarece mama ei o bătea cu violență) dacă i-ar plăcea să i se găsească o altă mamă, una mai bună. Tânăra a sărit îngrozită insistând că își dorește înapoi propria mamă violentă și abuzivă (Guntrip, 1975: 146). Modelul lui Fairbairn de dezvoltare a personalității s-a concentrat asupra atașamentului dintre mamă și copil. Calitatea și caracteristicile acestei prime relații, satisfacția sau frustrarea nevoilor de dezvoltare ale copilului au reprezentat pentru Fairbairn factorul-cheie care influențează dezvoltarea personalității copilului. Modelul lui Fairbairn este cunoscut, iar mulți cititori vor recunoaște multe dintre punctele sale de vedere ca aflându-se la baza curentelor principale ale gândirii de astăzi. Prima sa idee se referă la faptul că cea mai mare traumă pe care o poate suferi un copil apare atunci când simte că nu este iubit de mama sa. Și nu numai că cel mic are nevoie să se simtă iubit, ci și iubirea pe care o întoarce către mama lui trebuie să fie acceptată ca fiind valoroasă. Dacă nu se întâmplă așa, copilul o va percepe pe mama sa și dragostea ei ca fiind fără valoare, și va prefera să se abțină de la a-și mai exprima iubirea. Această poziție este acceptată în întregime în zilele noastre, dar atunci când Fairbairn a scris despre ceea ce observase, în 1940, toți cercetătorii din domeniul sănătății mentale erau siguri că dezvoltarea umană este guvernată de traumele sexuale, de conflictele oedipiene și de alte probleme de acest gen. Faibairn a concluzionat, tot în urma observării directe a relației dintre mame și bebeluși, că un copil mic se concentrează puternic și exclusiv asupra unei persoane anume. Fairbairn și-a dat seama că
bebelușii și copiii mici nu au aceeași libertate de a alege diferite obiecte așa cum au adulții. De fapt, atenția asupra unui singur obiect (mama sau persoana care îngrijește) este intensă, iar persoanele care nu îi sunt familiare îl pot speria pe micuț. Oricine a văzut un copil mic rătăcit în supermarket poate confirma că pe micuț nu îl interesează dulciurile, că nu-i pasă de directorul magazinului sau de altcineva, ci numai de mama sa. De fapt, persoanele „drăguțe” care se apropie de copilul pierdut nu fac decât să îl sperie și mai tare. Fairbairn a recunoscut în urma cercetării sale că dependența copilului de obiectul său este absolută — indiferent dacă este vorba de o mamă matură grijulie sau de o mamă alcoolică și care își abuzează fizic copilul.
Consecința paradoxală a respingerii suferite în timpul copilăriei mici Următoarele două puncte de vedere ale lui Fairbairn nu sunt atât de evidente, dar procesele descrise apar cu siguranță atunci când un copil este respins. Primul se referă la faptul că un copil respins va fi atașat mai mult de mama sa decât un copil iubit și acceptat. Cum se poate întâmpla așa ceva? Bunul simț spune că un copil respins ar trebui să fie mai puțin atașat din cauza trăirii constante a respingerii. Această idee, incorectă, dar logică, se bazează pe premisa că un copil are aceeași libertate de alegere ca și adulții. Fairbairn înțelesese deja că un copil nu are nicio opțiune atunci când este respins de către părinți. El este blocat pur și simplu și trebuie să își accepte părintele, indiferent de cât de superficial se comportă părintele față de el. Chiar dacă mama nu este caldă și suportivă, ea nu va fi deloc uitată; dimpotrivă, copilul va tânji după ea și la fel va simți mai târziu, când va ajunge la adolescență, până când îi va fi satisfăcută nevoia. Copiii mici, aici fiind incluși și copiii abuzați, și cei neglijați, sunt complet fixați (ca să folosim un termen freudian, într-un fel nepotrivit) de mama lor. Cu cât sunt mai neglijați, cu atât se vor „fixa” mai tare.
Fairbairn a observat că „alegerea” copilului (de a-și accepta sau de a-și respinge propria mamă) reprezintă de fapt alegerea vieții sau a morții. Cu alte cuvinte, copilul nu are, în realitate, de unde să aleagă. Pentru a ilustra această teorie, el a descris visul unui pacient adult cu o tulburare severă. Pacientul visase că era un copil foarte flămând și că intrase în camera în care mama sa dormea. Chiar lângă ea, pe noptieră, se afla un castron cu desertul lui favorit, budincă de ciocolată, dar începuse să tremure în momentul în care realizase că acea budincă era otrăvită. El își dădea seama că, dacă nu va mânca budinca, va muri de foame, iar, dacă o va mânca, ar fi putut să se îmbolnăvească și să moară din cauza otrăvii. Acest pacient a povestit apoi că mâncase budinca în vis și că se îmbolnăvise foarte tare. Ceea ce confirmă teza lui Fairbairn — copilul neglijat sau abuzat nu are opțiuni. Copilul nu se poate proteja niciodată singur de „otravă”, deoarece are nevoi foarte presante; indiferent de ceea ce îi oferă părintele, indiferent de cât de devastator este ceea ce îi oferă, copilul e obligat să accepte toate acestea. Copilul se concentrează atât de mult asupra obiectului, presat de nevoile sale intense care nu pot fi negate, încât el este complet incapabil să se protejeze singur de formele nocive de abuz pe care le acceptă din partea obiectelor sale. Atașamentul de obiectul de care are nevoie îl va distruge, dar el nu are alternativă în această situație, deoarece nevoia de mamă este absolută. Odată cu trecerea timpului, copilul respins simte că are nevoie de mai multă susținere, cu toate că ar trebui să aibă nevoie de mai puțină. De exemplu, unui copil de cinci ani care este neglijat în mod frecvent trebuie să i se satisfacă nu numai nevoile de la cinci ani, dar și cele de când avea patru ani, trei ani și așa mai departe. Acest tipar este exact pe dos la copilul crescut normal care, de-a lungul dezvoltării, se poate susține singur folosindu-se din ce în ce mai puțin de suportul părinților. Am scris la un moment dat un raport pentru personalul nedumerit dintr-un penitenciar pentru contravenienți „tineri”. Am fost rugat să explic de ce cel mai periculos și violent deținut de 14 ani pe care ei îl văzuseră era
adesea observat sugându-și degetul mare și legănându-se înainte de culcare cu un ursuleț în brațe. Acest tânăr își molestase sexual, frecvent, cele două nepoate atunci când i-au fost lăsate în îngrijire. Justificarea „comportamentală” (bazată pe modelul de stimulîntărire) oferită de angajați pentru această purtare consta în faptul că acest deținut obținea atenție din partea lor atunci când își sugea degetul. Acești specialiști din domeniul comportamental erau nedumeriți de această situație în care (conform modului lor de gândire) întâlneau la aceeași persoană, și în același timp, un comportament violent și unul care ține de niște nevoi infantile. Acest tânăr violent și agresiv își manifesta nevoile nesatisfăcute restante din perioada primei copilării, care păreau a nu fi potrivite pentru o persoană al cărei comportament violent era identic cu cel al unui „adult”. După cum vom vedea atunci când vom examina persoanele bătăușe de gen masculin, lipsa suportului emoțional din timpul copilăriei își va face simțită prezența mai târziu în viață. Ba, mai mult decât atât, una dintre repercusiunile cele mai întâlnite ale creșterii și educației deficitare a băieților este constituită de furia și distructivitatea care vor fi proiectate în afară către celelalte persoane „mai slabe”. Se presupune adesea că un comportament violent este caracteristic adulților; totuși, de multe ori, acesta reprezintă o consecință a nevoilor infantile înțelese insuficient care apar la o persoană ce are un corp matur, dar care este condusă, în mod paradoxal, de nevoile unui bebeluș.
Teoria învățării și modelul comportamental Ultimul model psihologic, care vine cu o explicație alternativă a motivelor pentru care femeia bătută se întoarce la bărbatul care a abuzat-o, pleacă de la cu totul alte premise. Comportamentalismul a apărut în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea. Un număr de cercetători au început atunci să studieze percepția umană în laborator. Ei au investigat la început gradul în care orice stimul dat trebuie să fie crescut astfel încât subiectul uman să îl poată percepe. De exemplu, cât de intensă ar trebui să fie o sursă de lumină, astfel
încât un subiect să poată detecta diferența dintre sursa prezentă de lumină și sursa anterioară? Acesta se numește „prag critic diferențial” (PCD). Această abordare a privilegiat studiul „științific” bazat pe condiționare, pe măsurarea stimulului și pe repetabilitate. Astfel, un psiholog american putea citi un articol despre „diferențele pragului critic” în cazul percepției greutății realizat în Germania și putea să-l confirme cu ajutorul unui studiu similar realizat în America. Studiul științific al însușirilor umane a avansat de la investigațiile cele mai vechi ale percepției până la cercetările asupra învățării și condiționării. Aproape fiecare student la psihologie este familiarizat cu experimentul faimos (și oarecum sadic) realizat de John Watson în 1920. Împreună cu un coleg, el l-a expus pe Albert B., un subiect de nouă luni, mai întâi unor diverse animale (un șoarece, un iepure și un câine), pentru a vedea dacă răspunde acestor stimuli, în mod natural, cu frică. Albert nu a dat niciun semn de frică, iar două luni mai târziu ei au reintrodus șoarecele alb și au făcut un zgomot în spatele lui Albert în momentul în care copilul se îndrepta spre șoarece. Zgomotul puternic l-a speriat pe Albert și, astfel, el a dezvoltat un răspuns emoțional condiționat (de frică) în prezența șoarecelui. Apoi Watson l-a lăsat pe micuțul Albert și cu alte animale pentru a observa dacă teama se generalizează de la șoarece la alte animale cu blană. Și alți cercetători au studiat formele variate de condiționare. În laboratoarele din Rusia, Pavlov condiționa câinii să saliveze atunci când auzeau un clopoțel sunând. Pavlov pulveriza praf de carne în gura câinelui atunci când suna clopoțelul. După un număr repetat de asemenea acțiuni, câinele saliva la auzul clopoțelului chiar dacă sunetul nu era însoțit de praf de carne. Experimentul lui Pavlov a fost numit condiționare clasică. De-a lungul timpului, Watson și, mai târziu, B.F. Skinner au dezvoltat studii asupra condiționării operante care se prezenta ca un model teoretic viabil pentru dezvoltarea umană. Modelul comportamental (sau al învățării) oferea un exemplu coerent de
achiziție a limbajului și a abilităților și presupunea că toate comportamentele pot fi împărțite în secvențe de stimuli și întăriri. La fel ca teoria freudiană, de care teoreticienii au fost pasionați, chiar dacă aceasta nu avea o bază științifică, teoria învățării reduce specia umană nu la pulsiunile sexuale, așa cum a făcut Freud, ci la învățarea unor secvențe prin întărire (sau pedeapsă). Teoria învățării este folosită în special în domeniul antrenamentului și în terapia unor simptome specifice, cum ar fi fobiile. Această teorie neagă orice model care produce ipoteze legate de dinamica internă (cum ar fi existența unui sentiment al sinelui), deoarece existența acestor procese este dedusă doar indirect și nu poate fi măsurată sau observată. Teoria învățării a fost amintită aici, deoarece a fost folosită pentru a explica atașamentul adulților de părinții, iubiții sau prietenii care cauzează suferință. Lenore Walker, în cartea sa The Natterd Woman (Femeia bătută), citează un tip specific de învățare numită „neajutorarea învățată”, ca explicație pentru incapacitatea femeii maltratate de a se elibera de abuzator. Voi examina în capitolul 5 capacitatea teoriei învățării de a explica întoarcerea femeii abuzate la partenerul care a bătut-o.
Rezumat Acest capitol a acoperit o varietate de subiecte, începând cu noțiunea de model psihologic, trecând apoi la istoricul și evoluția teoriei relațiilor de obiect, până la dezvoltarea teoriei personalității a lui Fairbairn și, în final, ajungând la modelul comportamental al dezvoltării umane. Am început cu Freud și cu teoria pulsiunilor datorită legăturii, atât teoretice, cât și umane, dintre aceasta și teoria relațiilor de obiect și deoarece numeroase concepții freudiene, printre care cea despre refulare, sunt preluate de modelul lui Fairbairn și au supraviețuit odată cu trecerea timpului. Am prezentat modelul lui Fairbairn deoarece explică structura formării personalității acelor indivizi care se trezesc la un moment dat implicați într-un abuz domestic, fie ca făptaș, fie ca victimă. Fairbairn a observat că micuții sunt total dependenți de cei care îi
îngrijesc. Modelul său s-a îndepărtat de teoriile freudiene de dezvoltare psihosexuală, îndreptându-se către studiul calității și stilului de atașament dintre mamă și bebeluș. Fairbairn a recunoscut că o mare traumă pe care un copil o poate trăi este aceea de a nu fi iubit de către mama sa. El a recunoscut, de asemenea, că un bebeluș se concentrează asupra unui părinte ca sursă de iubire și îngrijire. Contribuția sa cea mai importantă a fost observarea faptului că un copil respins va fi și mai puternic atașat de mama sa care îi cauzează suferință în loc să fie mai puțin atașat de aceasta. Creșterea atașamentului copilului se datorează faptului că nevoile sale au fost ignorate, nevoi care ar fi trebuit, în mod obligatoriu, să fie satisfăcute de unicul părinte. În mod similar, Fairbairn a observat că micuții abuzați preferă să se întoarcă în casele lor, unde riscă să sufere și mai mult, decât să rămână în siguranță în casele de copii. Următoarele capitole se vor baza pe contribuțiile originale ale lui Fairbairn până în momentul în care cititorul va înțelege în întregime universul intern al abuzatorului și al victimei.
CAPITOLUL 2
Cele trei procese fundamentale ale Eului care conduc la maturitatea psihică În acest capitol mă voi ocupa de dezvoltarea structurii Eului. Materialul din această secțiune nu se bazează în mod special pe lucrările lui Fairbairn, ci, mai curând, provine din două domenii de gândire înrudite: psihologia Eului, care este subordonată gândirii psihanalitice și pune accentul pe dezvoltarea capacităților Eului bebelușului, și teoria atașamentului, ale cărei origini se află în lucrările lui John Bowlby. Teoria atașamentului își are originile în etologie, în studiul comportamentului uman și animal în mediul natural. Bowlby a fost inspirat de scrierile lui Konrad Lorenz, care a observat că bobocii de rață dezvoltă o puternică relație cu mamarață, în ciuda faptului că ei nu au fost niciodată hrăniți de către ea. Bobocii de rață își procură singuri hrana încă de la naștere, și, de aceea, teoria „pulsiunilor” nu poate explica legătura cu mama lor, deoarece nu există niciun beneficiu pulsional (de hrănire) implicat în comportamentul de îngrijire al mamei-rață. Bowlby a studiat legătura dintre părinți și copii din perspectiva teoriei etologice și a dezvoltat-o în cadrul modelului care poartă acum denumirea de „teorie a atașamentului”. Atât psihologia Eului, cât și teoria atașamentului vor fi utilizate în paginile acestui capitol, oferind interpretări ușor diferite, dar compatibile, asupra unor aspecte diverse din relația mamă-copil. Teoria atașamentului își concentrează atenția asupra naturii sănătoase și adaptative a comportamentului de îngrijire, aceasta îndepărtând stigmatul peiorativ al conceptului de dependență: Teoria atașamentului consideră că tendința de a crea legături emoționale intime cu anumiți indivizi este un element fundamental al naturii umane, deja prezent într-o formă germinală la nou-născut și care continuă să existe la vârsta adultă, până la
bătrânețe. În perioada de sugar și în copilărie, aceste legături se creează cu părinții (sau cu înlocuitori ai acestora), care sunt căutați pentru protecție, liniștire și sprijin… Prin urmare, în cadrul teoriei atașamentului, legăturile emoționale intime nu sunt înțelese nici ca fiind subordonate nevoilor de hrănire și sexuale, și nici ca derivând din acestea. De asemenea, dorința imperioasă de liniștire și sprijin în situațiile dificile nu este privită ca fiind infantilă, așa cum sugerează teoria dependenței. În schimb, capacitatea de a forma legături emoționale intime cu alți indivizi — uneori în rolul celui care caută îngrijiri și alteori în rolul celui care oferă îngrijiri — este considerată ca reprezentând o caracteristică principală a unei bune funcționări a personalității și a sănătății mentale. (Bowlby, 2011: 195–196)
În acest fragment, Bowlby face o diferență clară între poziția teoretică a concepției freudiene și psihologia Eului. El precizează că atașamentul emoțional față de ceilalți nu este o trăsătură umană subordonată nevoilor de hrănire sau sexuale și că acesta nu este nici o consecință a acestor nevoi, ci mai degrabă o nevoie independentă, înnăscută și tot atât de puternică. Mai mult decât atât, el afirmă că preocuparea pentru liniștire a indivizilor de orice vârstă nu este un comportament patologic, ci unul normal. Marea însemnătate a teoriei atașamentului constă în faptul că a dat naștere unor diverse cercetări empirice referitoare la interacțiunile mamă-bebeluș și la efectele deprivării din copilărie asupra comportamentului de mai târziu. De exemplu, Bowlby a observat că există un pattern predictibil în interacțiunea dintre mamă și bebeluș începând cu inițierea acesteia, urmată de o fază de angajament intens, având ca finalitate retragerea din partea sugarului, atunci când devine sătul. Apoi urmează adesea un nou ciclu de inițiere, interacțiune și retragere. Bowlby a observat că ciclul este determinat mai degrabă de nevoile bebelușului apărute spontan, decât de nevoile mamei, iar o mamă sensibilă își reglează comportamentul astfel încât să corespundă cu nevoile bebelușului: Ceea ce reiese din aceste studii este faptul că o mamă cu o sensibilitate normală se acordează rapid la ritmurile naturale ale bebelușului ei și, concentrându-se asupra detaliilor comportamentului lui, descoperă ceea ce i se potrivește acestuia și se comportă în consecință. Procedând astfel, ea nu numai că îl mulțumește, ci îi solicită, totodată, cooperarea. (Bowlby, 2011: 36)
Bowlby a prezentat, de asemenea, un studiu impresionant
despre sensibilitatea maternă, realizat de către M. Ainsworth (1977), în cadrul căruia evaluatorii au vizitat un eșantion de 23 de mame și bebeluși aflați în casele lor, desfășurând ședințe de observare de trei-patru ore pe zi. Aceste observații au fost înregistrate în patru scale de evaluare, de nouă puncte, fiecare arătând sensibilitatea mamei față de semnalele și mesajele bebelușului. Aceste ședințe îndelungate de observare au avut loc o dată la trei săptămâni pe parcursul primului an de viață a bebelușului. Acești copii au fost testați, apoi, la vârsta de un an, „într-o situație oarecum străină”, o cameră goală cu o singură jucărie mare în interior. Bebelușii au fost evaluați în funcție de cât de activ se manifestau în explorarea situației nefamiliare, de cum reacționau în prezența mamei lor, la plecarea ei și la întoarcerea ei. Cei 23 de copii au fost împărțiți în trei grupuri numite X, Y și Z. Grupul X cuprindea opt copii considerați a avea un atașament caracterizat de siguranță, în sensul că erau activi, interacționau ușor cu mama lor și își întâmpinau cu căldură mama atunci când ea se întorcea. Grupul Z (conținea între unsprezece și 23 de participanți) avea un tipar foarte diferit de comportament, așa cum descrie Bowlby: Trei dintre ei erau pasivi, atât acasă, cât și în situația-test; explorau puțin și, în loc de aceasta, își sugeau degetul sau se legănau. Prezentând o stare de anxietate constantă legată de deplasările în spațiu ale mamei, plângeau mult în absența ei, însă i se opuneau și erau dificili atunci când ea se întorcea. Ceilalți opt copii din acest grup oscilau între a părea foarte independenți și a ignora complet mama și a deveni brusc anxioși și a încerca să o găsească. Cu toate acestea, când reușeau să o găsească, păreau să nu se bucure de contactul cu ea și adesea se străduiau să se îndepărteze din nou. (Bowlby, 2011: 89–90)
Copiii anxioși, temători și ambivalenți din acest grup aveau mame care primiseră un scor mic pe scala receptivității față de semnalele bebelușului. Din contră, grupul X format din opt copii care nu erau anxioși avea mame cu scor mare în ceea ce privește sensibilitatea față de nevoile bebelușilor lor. Grupul Y se afla pe o poziție intermediară, atât din punctul de vedere al evaluării comportamentului într-o situație străină, cât și din punctul de
vedere al atenției acordate bebelușului, de către mamă, acasă. Acest rezultat este exact cel la care ne așteptam și se află într-o contradicție puternică față de poziția freudiană, conform căreia, comportamentul mamei nu influențează dezvoltarea psihică a copilului. Cum de mamele din grupul Z au devenit atât de insensibile la nevoile bebelușilor lor? Alte studii realizate de cercetătorii teoriei atașamentului pot oferi răspunsuri la această întrebare. Studiile au demonstrat că nivelul înalt de sensibilitate față de nevoile bebelușului este absent la mamele care au fost separate prematur de unul dintre părinți sau de ambii, înainte de vârsta de 11 ani. Aceste mame au fost observate în propriile case și comportamentul lor a fost comparat cu cel al tinerelor mame cu un trecut normal. Mamele care proveneau din familii defavorizate interacționau în mod semnificativ mai puțin cu sugarii lor, adică lipseau din câmpul vizual al micuților pentru o perioadă în medie de două ori mai mare față de mamele din grupul de control. Chiar și atunci când interacționează cu bebelușii lor, aceste mame petrec mai puțin timp îmbrățișându-i, privindu-i, vorbindu-le, comparativ cu mamele din grupul de control. Bowlby face referire la studiul realizat de Wolkind, Hall și Pawlby (1977), pentru a demonstra efectul generațional al modelului inadecvat de creștere și educare asupra generației următoare. Aceste mame erau mai puțin atașate, mai puțin preocupate și mai puțin acordate la nevoile bebelușilor din cauza propriilor modele nepotrivite de parentaj.
Dezvoltarea personalității din perspectiva psihologiei Eului Psihologia Eului se află, așa cum am menționat mai devreme, în vecinătatea teoriei relațiilor de obiect, dezvoltându-se din lucrările Annei Freud care a subliniat rolul Eului în dezvoltarea copilului. Această abordare diferă de teoria relațiilor de obiect prin faptul că încă admite că Se-ul este sursa de energie pentru personalitate. Acest model se concentrează asupra rolului celor trei procese fundamentale care contribuie la maturizarea Eului copilului:
diferențierea, integrarea și introiecția. Fiecare dintre aceste procese, care poartă niște nume ușor prețioase, va fi examinat în detaliu. În termenii cei mai simpli, diferențierea se referă la primele clipe în care bebelușul realizează că nu este același cu mama sa. Momentul culminant al derulării sănătoase a diferențierii presupune descoperirea unui individ într-adevăr „nou”, și nu a unei clone a părinților. Termenul de integrare se referă la abilitatea dezvoltată de copil de a înțelege treptat că are o singură mamă, și nu două diferite. Înainte de realizarea integrării, bebelușul crede că are o mamă bună (gratificantă) și o altă mamă, complet diferită, rea (care respinge). Derularea sănătoasă a integrării culminează în viața adultă cu perceperea celorlalți ca persoane întregi, punând preț inclusiv pe aspectele lor bune, chiar și atunci când ceilalți ne înfurie. Al treilea proces de dezvoltare a Eului este numit introiecție și se referă la internalizarea amintirilor din perioada în care a fost îngrijit (sau respins); aceste amintiri se sedimentează în mintea copilului și îl vor susține în perioade dificile sau îi vor slăbi mai târziu sentimentul de sine, în decursul vieții. Amintirile plăcute conduc la formarea unei forțe interioare pe care noi o numim adesea „tărie de caracter”. Introiecția apare în concurență și concomitent cu diferențierea și integrarea.
Diferențierea: primul proces al dezvoltării Mai întâi vom discuta despre diferențiere, deoarece este primul dintre cele trei procese care pot fi observate în timpul dezvoltării copilului. Introiecția apare în același timp, dar nu poate fi observată în prima perioadă a vieții. Noțiunea de diferențiere are două semnificații înrudite: una se referă la diferențierea dintre sine și alte persoane, iar cealaltă se referă la diferențierea din interiorul sinelui. Diferențierea dintre sine și ceilalți se exprimă prin capacitatea unei persoane de a se percepe ca trăind și lucrând separat de ceilalți în mediul uman. Atunci când este folosită în primul sens, diferențierea se referă mai întâi la conștientizarea totală a bebelușului că el și mama sa sunt entități separate. Această
conștientizare pare ușor de înțeles, dar, așa cum vom vedea, există multe persoane care nu pricep acest proces fundamental. Al doilea sens al noțiunii de diferențiere are în vedere sinele unui individ și se referă la capacitatea de a identifica diferențele subtile dintre diversele stări afective. Voi ilustra această idee folosind degustarea vinului ca simplă analogie cu dezvoltarea abilității unui individ de a face diferența între numeroasele și aproape imperceptibilele senzații din universul său interior. La început, degustătorului de vin s-ar putea să îi pară dificil să facă diferența între două soiuri; este posibil ca singura distincție să fie făcută între roșu și alb sau dulce și acru. Mai târziu, un degustător experimentat va fi capabil să identifice vinurile Bordeaux, cele de Burgundia, dar și vinurile din California. Cu cât este mai experimentat degustătorul de vin, cu atât va fi mai priceput la diferențierea celor mai rafinate vinuri. În cele din urmă, cei mai sofisticați degustători își pot da seama dacă recolta din care provine a fost bogată sau săracă ori pot distinge vinurile vechi mai bune din aceeași podgorie. Același lucru este valabil și pentru capacitatea unei persoane de a diferenția stările emoționale din lumea sa interioară. La naștere, bebelușul este „nediferențiat” în adevăratul sens al cuvântului. Nu numai că nu își dă seama că nu este separat de mama sa, dar nu poate diferenția nicio senzație de o alta. Următorul citat grăitor, aparținându-i lui Margaret Little, o psihanalistă engleză (descriind adulți care regresau la stări nediferențiate din copilărie), ilustrează acea stare de lipsă profundă de diferențiere: Tensiunea este trăită ca ceva intolerabil, care amenință însăși viața… Mai exact, există numai o pură stare de a fi sau de a trăi, și nu sentimentul că acolo se află o persoană care trăiește. Există numai furie, teamă, iubire, emoție etc., dar nu și o persoană care să simtă acea furie, teamă, iubire sau emoționare. Și cum toate aceste lucruri sunt la fel, nu există o separație sau distincție între ele. (Little, 1981: 84)
În acest haos care cauzează confuzie și dezordine, apare persoana care îngrijește, de obicei mama, a cărei sarcină este de a satisface nevoile copleșitoare ale bebelușului. Acordajul mamei la nevoile cauzatoare de suferință ale bebelușului este cel care
transformă tensiunea amenințătoare și insuportabilă în satisfacție și mulțumire. Calmul mamei și reacțiile potrivite la supărarea bebelușului învață treptat bebelușul că există surse de tensiune separate și, cel mai important lucru, că poate avea încredere în „ceilalți” și se poate baza pe ei pentru a-i alina suferința. D.W. Winnicott (1986), un alt teoretician britanic al relațiilor de obiect din perioada lui Fairbairn, a lucrat ca pediatru înainte de a se ocupa de teoria psihanalitică. El a observat că mamele talentate aveau capacitatea de a înțelege nevoile copiilor lor — chiar înainte ca ei să deprindă limbajul. Adesea, mamele pricepute își foloseau sensibilitatea la nevoile bebelușului pentru a „diagnostica” supărarea copilașului lor și pentru a-și da seama ce îi creează probleme: dacă îi este foame, dacă este obosit sau dacă îi este teamă de separare. El a numit această sensibilitate crescută a mamelor față de nevoile propriilor bebeluși prin sintagma preocupare maternă primară. Receptivitatea adecvată a unei mame talentate, pe care Winnicott o numește „mamă suficient de bună”, ajută bebelușul să își dea seama care sunt propriile sale trăiri interioare. De exemplu, nou-născutul nu cunoaște sursa de tensiune care îl face să plângă. Receptivitatea mamei și analiza corectă a nevoilor bebelușului încep să facă legătura în mintea copilului între nevoile sale și răspunsurile materne. Buna îngrijire a copilului îi prezintă lumea ca un loc care răspunde la nevoile lui, un loc în care nevoile lui sunt luate în seamă și un loc în care este protejat. Grija mamei față de nevoile copilului și nivelul crescut înțelegere din mesajele ei îi permit treptat copilului să dezvolte metode potrivite de înțelegere a ceea ce el simte. Răspunsurile clare și de ajutor ale persoanei care îngrijește îl ajută pe bebelușul aflat în dezvoltare să distingă o anumită sursă de tensiune. Odată cu dezvoltarea limbajului, mama suficient de bună îi poate adresa întrebări copilului și poate afla care este sursa de tensiune, aceasta încurajând diferențierea între diversele stări interioare. Pe de altă parte, dacă mama interpretează greșit, în mod constant, semnalele copilului, atunci va exista o lipsă
profundă de înțelegere din partea acelui copil în ceea ce privește prezența separată și distinctă a tensiunilor interne, cât și a rezervorului uriaș de nevoi nesatisfăcute. De exemplu, o pacientă își amintea că mama sa avea o singură „soluție” pentru toate tensiunile sale diverse: o hrănea, indiferent de problema existentă.
Studiul lui Margaret Mahler asupra stadiilor de separare și individuare Înainte de a reveni la cele două procese de dezvoltare a Eului (introiecția și integrarea), doresc să descriu studiul asupra procesului de diferențiere, din perspectiva psihologiei Eului, realizat de Margaret Mahler și colegii săi (Mahler, Pine și Berman, 1975). Modelul pe care Mahler l-a dezvoltat este foarte apropiat de observațiile de laborator, ceea ce face ca acest studiu să fie mai curând empiric, decât teoretic. Stadiile de individuare psihologică elaborate de ea sunt folosite ca model al dezvoltării Eului în majoritatea teoriilor privind relațiile de obiect. Mahler și colegii săi au studiat cu atenție mame și copii și au realizat o serie de descrieri referitoare la stadiile normale prin care trece un copil în timpul diferențierii. În mod surprinzător, diferențierea de mamă nu începe imediat după naștere. Mai întâi, există un stadiu pe care Mahler l-a numit simbioză, care durează aproximativ nouă luni și care se caracterizează printr-o apropiere psihologică extrem de puternică între mamă și bebeluș. În timpul acestui stadiu, bebelușul nu dă niciun semn că și-ar percepe mama ca pe o persoană separată de el. De fapt, aceasta este perioada în care există „o unitate duală” între Eul bebelușului și mama sa. Nu există nicio „graniță a Eului” între bebeluș și mama sa, iar senzațiile circulă libere dinspre unul spre celălalt. Anxietatea mamei este resimțită instantaneu de către bebelușul care nu poate face nimic pentru a se proteja de tristețea mamei. Atingerea fizică a mamei, zâmbetul, răspunsurile sale îi oferă copilului sentimentul de sine ca făptură umană. În timpul unei perioade normale de simbioză, bebelușul devine profund
atașat de mama sa; acest atașament timpuriu și această încredere ajung mai târziu, în viață, să se aplice și în cazul celorlalți. Cu siguranță, separarea de mama suficient de bună chiar în timpul simbiozei sau parentajul insensibil al unei mame preocupate de altceva sau tulburate conduc la consecințe dezastruoase pentru dezvoltarea copilului. De exemplu, un fost pacient de-al meu se raporta la ceilalți într-o manieră „robotizată”. El era un inginer strălucitor trimis în toată lumea pentru a detecta și remedia defecțiunile electronice ale avioanelor militare. Chiar și în mediul militar, colegii săi îl considerau rece, distant și insensibil față de ceilalți. În terapie, pe care o aborda cu aceeași intensitate mecanică și răceală, își amintea o poveste pe care familia o spunea de nenumărate ori despre cât de „bun” fusese el, ca bebeluș. Mama sa era o femeie depresivă foarte credincioasă care avusese trei copii unul după altul, cel mai mic fiind pacientul meu. Ea a realizat devreme că bebelușul său părea liniștit și mulțumit și l-a lăsat singur în pătuțul său perioade lungi, în timp ce se ocupa de ceilalți doi copii ai săi care erau mai solicitanți. În curând, acest bebeluș izolat și ignorat a devenit mut și apatic, rămânând mult timp cu privirea țintuită într-un punct fix. Acest comportament l-a neliniștit pe tatăl său, de meserie polițist, care de obicei nu acorda deloc atenție copiilor săi. El a fost atât de preocupat de apatia fiului său cel mai mic, încât, în fiecare zi când trecea pe-acasă, îl lua pe fiul său din pătuț și se juca împreună cu el. La un moment dat, acest tată, de obicei nepriceput, a observat că fiul său fusese afectat și a încercat să compenseze pentru această neglijență. Primul stadiu de diferențiere debutează la apusul etapei de simbioză la aproximativ nouă luni și se caracterizează prin explorarea de către copil a corpului mamei sale, ceea ce indică faptul că bebelușul începe să își vadă mama ca fiind o persoană separată de el. De exemplu, bebelușul nu se va mai modela după mamă, ci se va arcui în exterior, astfel încât să poată vedea chipul mamei sale. El ar putea să întindă mâna pentru a atinge nasul mamei sale sau pentru a o trage de nas, aceste gesturi indicând
faptul că bebelușul înțelege că atinge o persoană care se află în afara propriului său corp. Acest prim stadiu de separare este urmat de etapa a doua, mult mai activă, care a fost numită de Mahler și de colaboratorii ei ca etapa de „exersare”. Acest stadiu se caracterizează printr-o dezvoltare fizică a mușchilor și a coordonării, care îi permite copilului să meargă în patru labe și apoi să meargă singur în picioare. Acest stadiu se caracterizează printr-o explorare exuberantă a lumii înconjurătoare. Reușitele copilului din acest stadiu depind de reușitele obținute în stadiile anterioare. Dacă, de exemplu, copilul a fost neglijat în timpul perioadei de simbioză, explorarea lumii va fi apoi redusă, iar copilul va sta foarte aproape de mama sa, de teamă să nu o piardă. Din contră, acei copilași care au avut un trecut suficient de bun se vor baza pe amintirile lor din perioada de simbioză și pe primele stadii de diferențiere folosindu-le ca pe „un combustibil” pentru explorările individuale. „Groaznica vârstă de doi ani” este un termen folosit foarte frecvent pentru a descrie cea de-a treia fază de separare pe care Mahler a numit-o reapropiere. Acesta este un stadiu conflictual de dezvoltare, deoarece copilul își dă seama din ce în ce mai mult de separarea de mama sa. În timpul fazei anterioare de „exersare”, micuțul nu realiza încă separarea de mama sa, astfel că piciorușele lui nerăbdătoare puteau să umble prin casă cu o mare dezinvoltură. Acum, copilul de doi ani este capabil să meargă mai departe, dar separarea de persoana care îl îngrijește este și mai evidentă, iar această conștientizare produce anxietate. În același timp, dezvoltarea copilului este împinsă de nevoia crescută de autonomie, iar neconcordanța dintre dorința de separare și teama de a nu se pierde dă naștere unui dificil conflict. O dată, copilul dorește să se descurce singur, iar în următorul moment dorește ca mama sa să stea lângă el. Aceste alternări bruște îi pot tulbura chiar și pe cei mai răbdători părinți. Faza finală a diferențierii și individuării începe după ce faza de reapropiere s-a epuizat, posibil în jurul vârstei de 36 de luni. Acesta
este un stadiu cu o durată variabilă, în care începe al doilea proces major de dezvoltare a Eului, integrarea. În timpul acestei perioade, copilul este capabil să integreze treptat sau să îmbine imaginile separate ale mamei sale într-o imagine unică, și, la fel de bine, poate menține o singură imagine despre sine. Procesul de integrare va fi discutat mai târziu în acest capitol. Atât diferențierea față de obiectele externe, cât și cea din lumea internă nu se încheie brusc, ci continuă până la începutul adolescenței. De exemplu, copilul de șase ani imită orice punct de vedere al părinților, la doisprezece ani poate lua în considerare unele păreri venite de la prieteni pe care să le îmbine cu propriile păreri, în timp ce la optsprezece ani, în primul an de facultate, poate exagera separarea de mama sa, o femeie de afaceri cu vederi conservatoare, devenind un adept al lui Marx. Nu numai convingerile divergente indică o diferențiere crescută, ci și un sentiment mai puternic al sinelui, un sentiment stabil și independent care nu este influențat cu ușurință de ceilalți. Un tânăr adult bine diferențiat este capabil să reziste influențelor exercitate de ceilalți, aici incluzând și părinții, dacă rezultatul acestei influențe pare a-i cauza neplăceri.
Lipsa diferențierii în perioada adultă A deveni om matur nu garantează o diferențiere crescută, iar mulți adulți, din punctul de vedere al vârstei, pot (și chiar fac acest lucru) să rămână în relație cu părinții lor sau cu ceilalți într-o manieră slab diferențiată. Adulții care nu se pot diferenția de mamele lor în copilărie nu sunt capabili să funcționeze independent în perioada adultă sau, dacă sunt forțați să o facă, se vor simți foarte anxioși. Următorul exemplu ilustrează o lipsă acută de diferențiere la două doamne gemene în vârstă de 37 de ani: Greta și Freda Chapin în vârstă de 37 de ani sunt gemene identice care se îmbracă la fel, merg în același ritm, fac baie câte două ore împreună și adesea vorbesc — și uneori înjură — la unison. Dacă stau separate, chiar și pentru un moment, plâng și țipă… Surorile Chapin se îmbracă amândouă în paltoane gri, iar dacă paltoanele au inițial nasturi colorați diferit (unul are nasturi verzi, iar altul are nasturi gri), atunci
le taie nasturii, astfel încât ambele paltoane să aibă câte doi nasturi gri și doi nasturi verzi… Un asistent social le-a oferit odată două bucăți de săpun de culori diferite, iar ele au izbucnit în lacrimi. Au tăiat săpunurile în două, astfel încât fiecare să aibă câte două bucăți identice. (Leo, 1981: 45)
Acest exemplu extrem de trist ilustrează cât de severă poate fi lipsa de diferențiere la persoanele adulte. Aceste gemene au trăit o anxietate acută în momentul în care au fost separate, fie fizic, fie simbolic, ca în cazul bebelușului separat de mama sa. Separarea a produs o anxietate severă deoarece sentimentul de sine al acestor două gemene era atât de slab, încât nu puteau să-și trăiască viața în mod independent atunci când erau separate. Acest exemplu pune în evidență gravitatea problemei; totuși, majoritatea pacienților manifestă forme mai puțin serioase de lipsă a diferențierii, așa cum arată următorul exemplu: Cathy a venit în terapie cu o serie întreagă de probleme care gravitau în jurul amestecului și intruziunii mamei sale în viața sa. Ea era divorțată, avea un fiu de cinci ani și se întorsese în casa părinților săi pentru a economisi niște bani, deși obținuse un venit substanțial în urma divorțului și avea un serviciu cu normă întreagă. Intra adesea în contradicție cu mama ei când era vorba despre creșterea băiatului, iar Cathy simțea (și chiar așa se întâmpla) că mama sa încerca să preia comanda privind educația copilului său. Lucra ca recepționistă la un cabinet stomatologic și era adesea hărțuită de telefoanele mamei sale în timpul orelor de serviciu. În timpul acestor convorbiri încărcate emoțional, uneori mama sa insista ca fiica ei, Cathy, să retragă ceva ce spusese cu o seară în urmă, sau o informa pe Cathy referitor la faptul că rearanjase mobila altfel decât o făcuse Cathy. În ciuda disputei evidente și a conflictului dintre ele, lui Cathy îi era teamă să îi închidă telefonul mamei sale. De fapt, atunci când mama ei nu o suna o dată la două ore, Cathy suna acasă de teamă să nu i se fi întâmplat ceva rău mamei sale. Cathy și mama sa se certau de fiecare dată când aveau păreri diferite despre orice subiect, deoarece orice diferență minoră de opinie o făcea pe una sau pe cealaltă să se simtă abandonată sau izolată. După prima ședință de terapie, Cathy a alergat acasă și i-a povestit mamei sale tot ceea ce am discutat.
Lipsa diferențierii este o cheie spre mai buna înțelegere atât a femeilor, cât și a bărbaților care se întorc cu disperare în relațiile distructive. Cathy, în acest exemplu, a recunoscut că îi era frică să îi închidă telefonul mamei sale. Teama sa nu era o născocire, de vreme ce ea a recunoscut inconștient că, fără mama sa, nu ar fi reușit să „refacă” acel mediu securizat care i-a lipsit în copilărie.
Fairbairn a notat că motivul fundamental pentru care copilul neiubit și nesusținut nu poate să-și părăsească părintele este că despărțirea de acel părinte ar întrerupe orice speranță referitoare la faptul că va mai primi susținerea și afecțiunea de care el încă are nevoie. Acesta este unul dintre principalele motive pentru care Fairbairn a folosit inițial sintagma de „întoarcere la obiectul rău”. Adulții imaturi caută și rămân în relații nediferențiate deoarece astfel se simt mai puțin goliți pe dinăuntru și mai puțin singuri. Relațiile nediferențiate le permit persoanelor din afară, în acest caz mamei lui Cathy, „să pună parțial stăpânire” pe sentimentul de sine al celeilalte persoane, adică al fiicei ei. Mama lui Cathy luptă constant pentru a „penetra” lumea interioară a fiicei ei, tocmai pentru a o putea domina. Această luptă aparentă are un beneficiu inconștient în sensul că protejează temporar ambii participanți de senzația de a fi abandonat. De aceea, atât Cathy, cât și mama sa se simțeau mai puțin singure atunci când aveau senzația că sunt extrem de apropiate, aproape ca și cum ar fi fost una și aceeași persoană. Acest sentiment de apropiere nediferențiată reduce senzațiile de deșertăciune și abandon care domină în cazul indivizilor cu un trecut deficitar. Astfel, Cathy și mama sa au senzația că scapă de vidul interior datorită relației lor nediferențiate. Relațiile lor adulte nediferențiate sunt numite adesea relații „contopite”, „încâlcite” sau „înghițite”. Un sentiment sănătos al sinelui are granițe ferme care nu pot fi rupte. Individul gol, abandonat din punct de vedere emoțional, îi invită „înăuntru” pe cei „din afară” pentru a-i face să se simtă întregi. Cititorul poate observa nenumăratele nedreptăți suportate de Cathy din partea mamei ei. Mai întâi, mama ei nu i-a oferit o îngrijire necesară care să-i fi permis o diferențiere normală. Ea nu a privat-o pe fiica sa din rea-voință, ci pentru că nici ea nu a beneficiat de o creștere potrivită și astfel nu a avut nimic de oferit generației care a urmat. Apoi a folosit-o pe fiica sa ca apărare împotriva propriului său vid, iar Cathy s-a complăcut în această situație deoarece și ea era vidă și
se simțea mai bine atunci când mama sa era „cu” ea, din punct de vedere psihic. Lipsa diferențierii dintre partenerii adulți este cea mai întâlnită caracteristică a cuplurilor implicate în scene violente. În mod reciproc, atât cel care agresează, cât și cel agresat sunt puțin diferențiați unul de celălalt. Am lucrat odată cu o doamnă abuzată care a reușit să se separe de soțul ei pentru o scurtă perioadă. Soțul său s-a înfuriat într-un mod atât de primitiv din cauza acestei respingeri, încât s-a întors acasă cu o armă pe care a descărcat-o spre ușa de la intrare, în timp ce ea și cei doi copii erau înăuntru. El a fost arestat și închis. Totuși, după eliberarea lui, s-au împăcat, iar ea a început să vină în cabinetul meu o dată pe săptămână. În timpul ședințelor de terapie, soțul împreună cu cei doi copii o așteptau în fața cabinetului în mașină, cu motorul pornit, până când ședința lua sfârșit. Pacienta mea era extrem de dependentă și nediferențiată față de soțul ei, așa cum era și acesta, față de ea. Atunci când erau împreună, sentimentul ei de sine se contopea cu al lui, ceea ce le ofereau o senzație de siguranță și deplinătate pentru a putea funcționa. Atunci când era singură, pacienta mea nu putea să plece de acasă, iar în ședințele noastre de terapie spunea că își ura soțul din adâncul sufletului. Vom discuta din nou în capitolul 5 despre această combinație paradoxală de dependență extremă, despre lipsa diferențierii și despre ostilitatea reciprocă.
Comportamente ale părinților care împiedică procesul de diferențiere de obiecte în cazul copiilor Mamele sănătoase înțeleg că, susținând dezvoltarea copilului, ele îi pregătesc drumul către independența fundamentală. Din nefericire, multe mame nu pot suporta, în mod inconștient, procesul treptat de separare a copilului din timpul dezvoltării, deoarece iubirea copilului este folosită pentru a susține propria senzație de vid a părintelui. Multe dintre aceste mame au avut parte de experiențe de viață extrem de neplăcute cu propriii lor părinți și, de aceea, au relații deficitare și în perioada adultă. Ele se bazează
pe conexiunea cu propriii copii pentru a-și procura un sprijin emoțional. Acești părinți imaturi privesc lumea ca pe un loc extrem de periculos, iar copiii lor devin singurele persoane de care simt că pot depinde, din punctul de vedere al iubirii și liniștirii. Numeroase mame mi-au spus că au conceput copiii cu unicul scop de a-și satisface nevoia de a fi iubite. În mod paradoxal, aceste femei adulte au fost motivate să devină mame de nevoile lor nesatisfăcute, presante, din copilărie, și nimic nu se potrivea mai bine cu scopul lor decât un bebeluș numai pentru ele. Copilul nenorocos care este creat de un părinte condus de aceste nevoi este forțat să intre în rolul de „prizonier”, al celui căruia i se cere să-și iubească mama așa cum ar fi vrut să fie iubită de către părinții ei. În același registru, alte mame vulnerabile mi-au spus că ele își închipuiau că propriii lor copii de doi ani le „urau” atunci când micuții fugeau de ele în mod intenționat în timpul fazei de „exersare”. Aceste mame nesigure nu știau că micuții lor parcurgeau un stadiu normal de dezvoltare și se bazau pe dependența copilașilor lor pentru a le întări slabul sentiment al propriei valori. Dacă micuțul se dezvoltă și se separă, atunci sentimentul valorii personale al acestor mame se poate nărui. Aceasta este o situație periculoasă pentru copilașul neștiutor, deoarece străduința sa normală pentru autonomie și separare se află în opoziție cu ceea ce mama își dorește, iar el nu poate suporta această senzație. Această idee a fost dezvoltată de Bowlby care prezintă un al doilea tip de pierdere (una depresivă) suferită de copilul care simte nevoia să nege aspectele distructive ale relației cu mama sa. O astfel de situație apare atunci când o mamă, care a avut o copilărie în care a dus lipsa iubirii, caută la copilul ei iubirea care i-a lipsit până în acel moment. Procedând în acest fel, ea inversează relația normală părinte-copil, cerându-i copilului să se comporte ca un părinte, în timp ce ea devine un copil. Unei persoane care nu își dă seama de ce se întâmplă i se pare că acel copil este „prea răsfățat”, însă la o privire mai atentă se poate observa faptul că mama pune o grea povară pe umerii copilului. În acest caz, un aspect care are o semnificație specială este acela că, adesea, se așteaptă din partea copilului ca el să fie recunoscător pentru afecțiunea de care beneficiază și să nu observe solicitările care i se fac. Un rezultat al acestei situații este
acela că, în concordanță cu dorințele mamei lui, copilul construiește o imagine unilaterală despre ea, văzând-o ca fiind cu totul gratificantă și generoasă, și astfel el înlătură din procesarea conștientă multe informații pe care le percepe, și anume că ea este adesea egoistă, solicitantă și nerecunoscătoare. (Bowlby, 2011: 175)
De aceea, copilul sufocat este pus în pericol din două puncte de vedere. Mai întâi, sunt amenințate nevoia sa de explorare și autonomie, dezvoltarea noilor abilități, precum și extinderea relațiilor cu diverși prieteni. În al doilea rând, el învață să refuleze adevărul că mama lui este o femeie egoistă care folosește dependența impusă pentru propria ei gratificare. El învață să nege un aspect important al realității, iar negarea eșecului parental este una dintre cele mai întâlnite caracteristici ale copilului neglijat sau sufocat. Există și o a treia consecință extrem de negativă pentru copil, și care este rezultatul incapacității mamei de a se diferenția de el: de aici ia naștere incapacitatea copilului de a dezvolta un control normal și dorit al comportamentului său. Mama care are o capacitate scăzută de a realiza diferențierea nu-și poate disciplina copilul, deoarece supărarea copilului care apare atunci când acesta este corectat este resimțită din partea ei ca o durere care o copleșește. Lipsa unei granițe bine definite a Eului între cei doi permite mâniei și frustrării copilului care este disciplinat să se verse înapoi în conștiința mamei. În mod surprinzător, aceste mame se simt ca și cum ele însele au fost pedepsite atunci când încearcă săși disciplineze propriii copii. Ele nu pot tolera supărarea copilului și curând renunță la toate încercările de a corija purtarea copilului. În schimb, ele încearcă adesea să controleze copiii greu de stăpânit prin oferirea unor cadouri sau prin diferite forme de răsfăț. Acest comportament este, de asemenea, determinat de trecutul nesatisfăcător și de lipsa de diferențiere — atunci când aceste paciente își răsfață copiii, ele se simt gratificante indirect și aceasta compensează pentru vidul constant pe care îl simt. Aceasta este o situație tragică pentru copil, deoarece el nu este capabil să obțină o disciplină necesară pentru a funcționa în afara căminului disfuncțional. De exemplu, un copil care a fost „crescut” în acest
mediu, atunci când ajunge la școală, lipsa sa de autocontrol le va crea probleme profesorilor. El nu va fi capabil să interacționeze cooperant cu ceilalți copii și nu va tolera niciun fel de pedeapsă pentru comportamentele egoiste. Dacă acest copil este cenzurat de școală în vreun fel, aceste mame vulnerabile vor ataca școala personal, cu ferocitate, odată ce ele se simt personal atacate, deoarece copilul lor este considerat ca fiind o parte din ele însele. James Masterson (1988) a studiat familiile unor adolescenți slab diferențiați și a observat că exista un pattern ușor de recunoscut în cadrul acestor familii care le permitea mamelor tinerilor pacienți să continue o relație nediferențiată cu propriii lor copii, în timp ce tații se retrăgeau: Particularitățile variază de la o familie la alta, dar, în general, tatăl copilului borderline nu se implică în relația mamă-copil. Influența sa este aproape întotdeauna, prin absență, mai degrabă o întărire a relației strânse, exclusive, mamăcopil, decât un efort de a se opune acesteia prin ghidarea copilului spre lumea externă… Am descoperit că există în cuplu un contract emoțional inconștient, de cele mai multe ori neverbalizat, în care mama îi permite tatălui să se îndepărteze de casă, indiferent de motiv sau de beneficiu, fie pentru carieră, hobby sau alte relații de prietenie, pentru a-i lăsa mamei, în schimb, dreptul exclusiv de a îngriji — și controla — copilul… Ceea ce am învățat este că mama nu îl dorea pe tată în casă, mai ales dacă el încerca să joace rolul de „eliberator” sau salvator, extrăgând copilul de sub tutela ei și introducând-l în realitatea generoasă. (Masterson, 1988: 56–57)
Mamele sunt „agenți” ai societății noastre responsabili cu creșterea copiilor. Ele nu greșesc față de copiii lor din răutate. Așa cum am observat și în studiul lui Masterson, ele nu acționează singure, ci adesea au un soț ascultător, ale cărui defecte de personalitate contribuie la distrugerea generației următoare. Persoanele care îngrijesc, în general, și mamele, în particular, sunt formate din valorile culturii în care sunt crescute și reflectă calitățile și defectele culturii respective. În această cultură încă apreciem mai mult realizările bărbaților față de cele ale femeilor, le oferim bărbaților salarii mai mari decât femeilor pentru locuri de muncă similare și, în general, apreciem mai mult opiniile bărbaților decât pe cele ale femeilor. Creșterea copiilor este adesea realizată de persoane care se simt înjosite, au mai puțină putere în
comparație cu partenerii lor și au suferit fiind crescute de mame care, ele însele, au fost nepregătite pentru creșterea și îngrijirea copiilor lor, băieți sau fete. Toate aceste trenduri negative au repercusiuni asupra mamelor de la care societatea noastră așteaptă cu naivitate să genereze copii sănătoși, siguri pe ei, încrezători și cu o funcționare de calitate superioară.
Introiecția: un proces paralel de dezvoltare a Eului Introiecția este al doilea proces major de dezvoltare a Eului și apare simultan și în paralel cu diferențierea, chiar dacă, în comparație cu diferențierea, nu este un proces atât de evident. Dacă diferențierea apare în primul moment al vieții, în schimb, imaginile și amintirile pe care un copil le internalizează sunt clasificate vag în mintea proaspătului bebeluș. Internalizarea, clasificarea și recuperarea amintirilor despre iubire și îngrijire (sau despre frustrare și neglijare) — amintiri care se bazează pe primele interacțiuni cu persoana care îl îngrijește —, fac parte din procesul de dezvoltare a Eului. Amintirile pozitive reprezintă „combustibilul” care îi permite copilului să se separe fizic și emoțional de obiectele sale și, în perioada adultă, îi oferă individului un sentiment de încredere și putere. Noi știm deja că obiectul se referă la o persoană din afara sinelui. Amintirile despre obiectele externe devin internalizate sau introiectate atunci când copilul este capabil să-și amintească însușirile părinților chiar dacă ei nu sunt prezenți fizic. Aceste obiecte internalizate sunt formate din grupuri de amintiri similare din punct de vedere emoțional despre evenimente care au avut loc în relație cu părinții. De exemplu, amintirile despre felul în care un copil a fost îngrijit de mama sa sunt grupate sub forma unei imagini interne unice de „mamă bună”. Aceste amintiri grupate devin mai detaliate odată cu dezvoltarea copilului și pot fi accesate atunci când este nevoie. Există o relație foarte importantă între capacitatea copiilor de a se diferenția de obiectele lor și prezența sau absența amintirilor despre obiectele bune internalizate. Mai exact, procesul de
diferențiere este dependent de introiecția primară a amintirilor suportive despre părinți. Acești copii care au un bagaj suficient de amintiri suportive despre părinții lor sunt capabili să se separe de părinții lor, atât fizic, cât și emoțional. Dimpotrivă, copiii care nu au amintiri suficiente de acest gen nu sunt capabili să realizeze această separare. Copilul care se simte în siguranță și care e mulțumit din punct de vedere emoțional are amintiri (mii de amintiri) despre părintele gratificant, astfel încât să se poată „lansa” în viața plină de aventuri. Mai concret, amintirile pozitive despre mamă, care sunt adunate în lumea internă a copilului, servesc ca substitute pentru prezența fizică a mamei. Astfel, copilul bine îngrijit poate să o aibă pe mamă în mintea sa, oriunde ar merge. Din contră, copiii mai puțin norocoși care nu au primit destulă iubire, căldură și susținere nu sunt capabili să-și construiască destule amintiri pozitive despre părinții lor, care să le permită separarea. Ei fie vor locui și la maturitate alături de părinții lor, fie se vor agăța de indivizi „noi” pe care îi vor considera pe post de părinți. Exemplul lui Cathy, care se simțea hărțuită de mama sa, dar care se panica la fiecare două ore dacă mama sa nu o suna, ilustrează relația dintre lipsa obiectelor bune internalizate și incapacitatea de a realiza diferențierea. În studiile sale referitoare la diferențiere, Mahler și colegii ei (1975) au observat importanța obiectelor bune internalizate (asumate) asupra capacității copilului de a explora în mod independent lumea. Ei au descoperit că mamele care au răspuns constant și corespunzător nevoilor bebelușilor lor aveau copii care erau capabili să se îndepărteze de ele (din punctul de vedere al distanței), în comparație cu cei ale căror mame i-au ignorat sau leau interpretat greșit nevoile. Existența acestor amintiri timpurii referitoare la susținere poate fi demonstrată în cazul unor suferințe extreme. Adulții sănătoși pot avea uneori amintiri fulgurante referitoare la obiectele bune. Un exemplu grăitor, în acest sens, a fost descris de Greenson (1978) care, fiind tânăr psihiatru în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, a lucrat ca șef al secției de „nevroze de război” dintr-un spital de aviație militară. El s-a ocupat de îngrijirea unui aviatorfotograf tânăr care făcuse poze în timp ce avionul său de luptă fusese lovit de tirurile apărării antiaeriene; în urma acestui atac, rezervorul de combustibil de trei sute de galoane se perforase, acest combustibil se vărsase peste el (din fericire fără a lua foc) și îl blocase în cala bombelor, fiind cât pe ce să se înece. Avionul s-a întors la bază, iar el a fost spitalizat cu ulcerații grave din cauza combustibilului. În timpul recuperării sale, acest individ i se plângea unei asistente despre faptul că auzea în minte cuvinte pe care nu le putea înțelege. Explorarea atentă realizată de către Greenson a dezvăluit că acele cuvinte pe care le auzea erau amosnell și domosnell, cuvinte care, la nivel conștient, nu însemnau nimic pentru el. Căutările lui Greenson referitoare la trecutul aviatorului au scos la iveală faptul că acesta fusese crescut la o fermă de oi din Idaho, iar mama sa murise înainte ca el să împlinească doi ani. Greenson la rugat să îi scrie tatălui său și să îl întrebe dacă mama sa se născuse în Europa, deoarece agentul secret de aviație care s-a uitat, și el, peste acele cuvinte credea că era posibil ca pacientul să fi avut origini europene. Tatăl său i-a răspuns că mama sa se născuse în Belgia, iar ofițerul agent secret i-a spus imediat lui Greenson că acele cuvinte pe care nu le recunoștea veneau dintr-un cântec de leagăn din flamandă și însemnau „Trebuie să mă grăbesc, trebuie să te grăbești”. Acest caz demonstrează existența unor obiecte bune din inconștientul adulților care au fost îngrijiți satisfăcător în copilărie. Pilotul a recuperat niște amintiri din primele interacțiuni cu mama sa, care sălășluiau confortabil în inconștient. El a apelat la aceste amintiri pentru a se calma în timpul unor momente de mare angoasă. Astfel, unul dintre indiciile cele mai evidente la un copil (și mai târziu la un adult) care a primit suportul necesar la începuturile dezvoltării sale este capacitatea de a se calma atunci când este stresat. Oamenii fac apel tot timpul la obiectele lor bune
internalizate pentru a se susține, chiar dacă ei nu sunt conștienți de acest proces. Tehnicile de mângâiere și de calmare folosite de părinte sau de persoana care îngrijește copilul supărat reprezintă o parte a obiectului bun internalizat și aceste tehnici sunt memorate și folosite mai târziu în viață. Din contră, copiilor care au fost crescuți într-un mediu ostil și lipsit de susținere le lipsește experiența de a fi primit alinare și nu știu niciodată cum să se calmeze singuri odată ajunși adulți. Să luăm ca exemplu un băiețel de șapte ani care se vede implicat pentru prima dată într-o bătaie și se întoarce acasă, plângând, cu nasul plin de sânge. Mai întâi, să presupunem că se întoarce acasă la o mamă „suficient de bună” și să ghicim care ar fi reacția sa în acest moment de criză. Îndată ce își vede fiul, ar trebui să îl calmeze, asigurându-l că nu va fi pedepsit din cauza bătăii și nici nu va muri din cauza hemoragiei. Ar putea să îl ia în bucătărie, să îi dea capul pe spate, să îi explice că trebuie să respire pe gură și să îi înlăture calm sângele de pe față. Comportamentul său calm și siguranța sa sunt de folos pentru a reduce panica și teama fiului său. Mai târziu, de-a lungul vieții, dacă va fi rănit fizic sau psihic, va ști să apeleze la amintiri ce au legătură cu incidente asemănătoare din trecutul său și să se calmeze singur fără prezența fizică a mamei sale. Să ne întoarcem acum la o familie nonsuportivă și să ne referim la același băiețel de șapte ani cu nasul plin de sânge. Ne putem imagina acum orice scenariu psihologic devastator. O mamă i-ar putea interzice copilului să intre în casă deoarece sângele ar păta covorul, o altă mamă ar putea scutura copilul cu mânie și ar putea să-i ceară copilului să se întoarcă la locul faptei și să îl lovească și el pe băiatul care i-a umplut nasul de sânge. O mamă cu o dezvoltare psihică și mai primitivă s-ar putea înfuria foarte tare și s-ar putea răzbuna împotriva copilului care i-a atacat fiul, aceasta provocând și mai multă furie și confuzie fiului deja speriat. Un fost pacient a ajuns acasă cu acest tip de rană, iar mama sa a țipat și a ieșit îngrozită pe ușa din spatele casei. Atunci când copiii susținuți
insuficient devin adulți, ei nu vor fi capabili să se calmeze singuri atunci când sunt stresați și cer, în schimb, ca alții să aibă grijă de ei. Așa cum vom vedea, lipsa unor amintiri pozitive joacă un rol important asupra dinamicii psihice a victimei, cât și a agresorului.
Lipsa introiecțiilor pozitive și teama de abandon Termenul formal pentru lipsa amintirilor pozitive internalizate ale părintelui este cel de insuficiență introiectivă și a fost citat ca instrument de înțelegere a tulburării de personalitate borderline de către Gerald Adler (1985), un teoretician contemporan al relațiilor de obiect. Fairbairn a recunoscut mai demult că părinții care au eșuat constant în oferirea unui suport emoțional copiilor lor i-au lăsat să se simtă atât de vizi și de vulnerabili, încât ei nu au fost capabili să se diferențieze de părinții de care aveau încă nevoie. Copiii săi abuzați din orfelinatul din Edinburgh aveau foarte puține amintiri sau deloc despre susținere sau căldură sufletească din partea părinților lor disfuncționali și, de aceea, nu aveau suficiente resurse pentru a se susține atunci când era nevoie să fie separați de părinți. Asemenea șoferilor care văd că benzina e pe terminate, și copiii trebuie să rămână destul de aproape de sursa lor de combustibil. Copilul cu prea puține introiecții pozitive nu poate suporta stresul unor separări normale, specifice dezvoltării, din timpul copilăriei. În timpul dezvoltării, toată energia copilului defavorizat este concentrată asupra părintelui, așteptând de la el dragostea și susținerea de care este nevoie, dar care nu sunt oferite. Ajuns adult, individul neiubit în timpul copilăriei este dispus să se arunce în brațele oricărei persoane, indiferent dacă se potrivește sau nu cu ea, ca partener, deoarece teama de abandon este foarte mare. Nevoia sa puternică de a găsi pe cineva alături de care să stea (pentru a alunga sentimentul de vid și singurătate) este mai presus de orice alte considerente, iar alegerea unui partener se dovedește adesea a fi distructivă. Aceste alegeri nepotrivite sunt determinate parțial de lipsa unor amintiri lăuntrice despre părintele bun,
furnizor de alinare, așa cum ilustrează următorul caz: Julie a venit la prima ședință într-o stare destul de confuză. Ea își descria viața ca o peregrinare fără rost dintr-un loc în altul, fără un plan clar. Era o femeie ce-ți sărea în ochi, avea aproape 1,80 m și era frumușică. Locuia cu un bărbat într-o cabană din pădurea Vermont, fără apă curentă și fără utilitățile de care oricine ar avea nevoie. Descrierile sale cu privire la partener erau atât de vagi și de schimbătoare, încât nu mi-am putut forma o imagine clară despre el, dar mi s-a părut abuziv și consideram că profită de ea atât financiar, cât și sexual și emoțional. Mi-a descris o copilărie în care a fost aproape respinsă de mama sa care nu catadicsea să o atingă, fizic. Fusese îngrijită de tată și de bunica sa care erau într-un război psihologic cu mama sa. Părea că aparține mai degrabă de linia paternă a familiei și adesea stătea în casa bunicii sale care se afla pe aceeași proprietate. Devenind o tânără femeie, ea a atras atenția unui agent care trimitea „fete” la prezentări auto, de produse electronice sau electrocasnice. Sarcina lui Julie era să stea în picioare pe un stand rotativ, îmbrăcată cu o rochie lungă mulată, stridentă, punând în valoare calitățile noilor generații de autoturisme sau de produse electronice. A declarat că simțea mai multă căldură din partea bărbaților care o priveau în timpul acestor prezentări decât simțise vreodată din partea familiei sale. Decât să stea singură în timpul acestor prezentări care aveau loc în afara orașului, s-a mutat temporar cu primul bărbat care s-a oferit să o ia la el acasă. Interesul său pentru sexualitate era minim până la absent; era interesată numai de prezența fizică a unei alte persoane. Bineînțeles, vulnerabilitatea ei a condus la multe abuzuri, pe care le considera plăți pentru sentimentul de „securitate” pe care îl obținea prin prezența unei persoane. O dată a adus acasă o femeie, obținând aceeași senzație de alinare din partea ei precum cea oferită de un bărbat. Singura sa dorință din partea acestor seducători era ca ei să o îmbrățișeze până când adormea. Relația sa actuală se formase în New England unde făcuse o vizită pentru a se înscrie la o școală profesională. Se mutase cu noul său iubit la o săptămână după începerea cursurilor.
De fapt Julie, aidoma altor mii de persoane la fel de „subnutrite” din punct de vedere emoțional, experimenta viața din perspectiva unui copil temător și singur. Lipsa unor amintiri internalizate despre părintele care oferă căldură și siguranță, lipsă care a fost determinată de respingerea activă din partea mamei sale, este un exemplu clar al insuficienței introiective. Între indivizii cu același nivel de inteligență care sunt însă diferiți din punctul de vedere al obiectelor introiectate există un contrast enorm între ceea ce reușesc să realizeze în viață. Acei indivizi cu o abundență de obiecte bune internalizate își pot exprima liber talentul nativ și pot interacționa liber cu ceilalți într-o manieră bine diferențiată (de separare). Acele persoane care au
puține obiecte bune internalizate nu pot lăsa aptitudinile naturale să înflorească, căci nevoile lor le forțează să-și canalizeze toată energia îngrijind fie propriii părinți, fie indivizii „noi” pe care îi consideră, în mod simbolic, părinți. Acești adulți nu fac față sarcinilor impuse de viața adultă, deoarece ei ascultă de orice sfat pe care îl dau părinții încă în viață și nu se pot separa destul pentru a trăi pe cont propriu. Așa cum am menționat anterior, Fairbairn șia dat seama că un copil care nu a fost susținut suficient nu poate înainta, căci nu poate părăsi insula speranțelor unde mai așteaptă încă să fie îngrijit de obiectele sale bune.
Insuficiența introiectivă exprimată în romane Dacă ne întoarcem la romanul lui Philip Roth despre care am amintit mai devreme, Complexul lui Portnoy, putem observa că insuficiența introiectivă și lipsa diferențierii joacă un rol major în relațiile dintre Alexander Portnoy și mama sa. Indiferent care erau realizările din viața sa, acestea nu erau suficiente pentru a câștiga susținerea de care avea nevoie din partea mamei sale. Romanul demonstrează că Portnoy este incapabil să se diferențeze de mama sa și este prins pentru totdeauna într-un dialog intern cu ea. El se întoarce la mama sa mai degrabă simbolic decât fizic, se ceartă cu ea, imploră înțelegere din partea ei sau o condamnă pentru faptul că ea respinge întotdeauna cele mai bune eforturi ale sale. Portnoy înțelege, de asemenea, de la bun început, că îi este imposibil să-și înlăture propria mamă, chiar dacă ea îl respinge pe nedrept: Când nu-s cuminte, sunt scos din casă și mi se-ncuie ușa-n nas. Stau și bat și iară-și bat în ușă până când jur c-am să mă schimb. Dar ce-am făcut la urma urmei? Dar ceam făcut la urma urmei? În fiecare seară îmi lustruiesc cu grijă pantofiorii pe-o foaie a ziarului de seară din ziua precedentă întinsă cu grijă pe linoleum: pe urmă, de fiecare dată închid bine cutia cu cremă de ghete și așez toate ustensilele la locul lor. Tubul cu pastă de dinți îl răsucesc frumos de la coda spre cap, mă spăl pe dinți cu mișcări circulare, niciodată de sus în jos, spun: „Mulțumesc”, spun: „Cu plăcere”, spun: „Vă rog să mă scuzați” și: „Îmi dați voie”… Și, cu toate acestea, la un moment dat am parte de un an în care nu trece o lună fără să fac ceva de neiertat, fără să mi se spună să-mi fac bagajele și să mă car….Nici că-mi pasă! Ies pe ușă, pe coridorul lung, întunecos. Nici nu-mi pasă! O să vând desculț ziare pe stradă. … — și pe urmă e destul
să dau cu ochii de sticlele de lapte goale, ca să fiu covârșit de imensitatea pierderii suferite. (Roth, 1998, 13–15)
Această mamă inteligentă a realizat, că pe măsură ce își respinge fiul, ea are mai multă putere și mai mult control asupra lui. Portnoy este prins în ceea ce numim, tehnic vorbind, „dependență nerezolvată”. O dependență nerezolvată este un gen de situație fără ieșire în care individul nu poate să se separe până când nu se simte satisfăcut de părintele său, iar părintele nu poate sau nu dorește să coopereze, indiferent de motiv. Cititorul ar putea cataloga drept irațional acest comportament și s-ar putea întreba de ce adultul cu o dependență nerezolvată nu poate alege un alt obiect care să îl îngrijească. Primul obstacol în alegerea noului „părinte” constă în faptul că „adultul” se comportă exact ca micuții lui Fairbairn — se concentrează numai asupra mamei și nimeni altcineva nu mai contează. În al doilea rând, copilul abuzat sau neglijat este extrem de atașat de părinte, din cauza vinovăției, căci copilul observă cât de nenorocit este de fapt părintele. Copilul se simte adesea responsabil pentru bunăstarea părintelui și nu ar îndrăzni niciodată să abandoneze părintele infantil. În mod tragic, atunci când persoanele cărora le lipsește capacitatea de introiecție caută obiecte noi, ele găsesc cel mai adesea noi obiecte care se aseamănă extraordinar de mult cu obiectele originare care l-au respins. Aceștia sunt acei „parteneri abuzivi” care sunt prezentați în literatura motivațională. Odată ce obiectul care l-a respins și-a pus amprenta asupra copilului, el va căuta acest tip de relație și în viitor. Această tendință de a găsi exact același tip de frustrări în perioada adultă ca cele trăite în copilărie se numește compulsie la repetiție și va fi discutată în capitolul 5. Mama lui Portnoy pare că posedă iubirea și susținerea pe care el le solicită cu disperare. Totuși, aceasta este o iluzie. Mai exact, mama pretinde că este o mamă care se sacrifică pentru fiul său și, de fapt, ea chiar îndeplinește unele sarcini specifice îngrijirii materne. Totuși, una peste alta, gradul de inhibare și respingere a fiului ei este mult mai înalt decât cel de susținere. În plus, ea refuză
aspectele organice ale fiului său, astfel încât el ajunge să-i fie rușine de el însuși. Romanul se axează pe obsesia și pe rușinea lui Portnoy legate de sexualitate, un aspect organic care este respins în întregime de către mama sa. De fapt, mamele și tații ca Sophie Portnoy sunt atât de mult preocupați de propriile nevoi, încât ei sunt incapabili să-și crească urmașii. De fapt, ei sacrifică dezvoltarea propriilor lor copii cu scopul de a-și satisface nevoile personale neîmplinite, nevoi care reprezintă consecința eșecurilor generației anterioare de părinți.
Integrarea: al treilea proces de dezvoltare Al treilea proces fundamental de dezvoltare care apare odată cu maturizarea Eului este integrarea. Acest proces intervine după ce diferențierea a avut loc, deoarece aceasta presupune ca individul să realizeze că ceilalți oameni s-au separat de el înainte ca el să includă aspectele bune și aspectele rele într-o singură imagine. La fel ca diferențierea, integrarea are două înțelesuri: unul care se referă la persoanele din afara sinelui și unul care se referă la sine. Primul, atunci când integrarea este folosită pentru a descrie imaginea copilului despre obiectele externe, se referă la recunoașterea că persoana din afara sinelui poate fi frustrantă la un moment dat, poate fi plăcută în alt moment, rămânând totuși aceeași persoană. Aceasta este de fapt o achiziție majoră a dezvoltării, deoarece Eul copilului o percepe mai întâi pe mama satisfăcătoare ca pe o persoană separată de mama nesatisfăcătoare. Această imagine a mamei ca obiect parțial se referă la reprezentarea obiectului parțial rău și reprezentarea obiectului parțial bun. În al doilea rând, atunci când integrarea este folosită în relație cu sinele, se referă la abilitatea individului de a accepta și a experimenta sentimente, stări și comportamente separate. De exemplu, un pastor, un preot sau un rabin cu o bună înțelegere va fi capabil să-și accepte propria ostilitate, în ciuda faptului că, în rolul de lider religios, el trebuie să se comporte într-o manieră utilă,
înțelegătoare și altruistă. Voi prezenta ulterior în această secțiune un exemplu extrem de lipsă a integrării sinelui în cazul unui pacient adult.
Integrarea obiectelor externe: fuzionarea „mamelor separate” într-un obiect unic Foarte devreme, bebelușul își recunoaște mama numai după calitatea interacțiunii intime care se stabilește între ei. Hamilton (1988) a observat această lipsă a integrării la un copil normal de doi ani. În fiecare dimineață, când era lăsat cu bona, el plângea, protesta și respingea bona ca și cum ea ar fi fost un obiect ce respinge. El o percepea pe bonă ca fiind „rea”, deoarece semnala pierderea mamei sale, „obiectul bun”. Imediat după ce mama sa dispărea, iar bona îl lua în brațe cu afecțiune, el se juca bucuros cu alți copii. Bona se transforma, în percepția sa, dintr-un obiect ce respinge într-un obiect gratificant datorită iubirii pe care i-o oferea. Atunci când mama se întorcea la prânz, băiatul o percepea ca pe un obiect ce respinge (care îl abandona), îi ignora prezența și o numea „mamă rea”. Mama sa fusese reținută în două moduri: ca persoană care abandonează și ca semnal că ar putea să-și piardă obiectul bun, bona. După ce mama sa îl lua în brațe, el putea să-și schimbe părerea despre mama sa, văzând-o din nou ca pe o „mamă bună”, și plecau acasă împreună fericiți. Incapacitatea copilului de a integra cele două experiențe (abandonul și gratificarea) ca părți separate ale aceleași mame este total normală la această vârstă. Lumea internă a copilului nu este încă organizată astfel încât el să poată înțelege că aceeași persoană poate fi într-un moment gratificantă, iar, mai târziu, frustrantă. Procesul de integrare are loc treptat în dezvoltarea lumii interne a copilului, începând cu perioada dintre trei și patru ani. Mii de momente de gratificare care apar de-a lungul timpului pot forma ușor amintiri predictibile și coerente despre mamă; grupul acestor amintiri plăcute referitoare la mamă formează un tablou intern pozitiv despre ea. După cum știm cu toții, bebelușii mai trec,
vrând-nevrând, și prin momente neplăcute în viața lor și există destule ocazii în care bebelușul este „negratificant”: iritat, greu de consolat sau frustrat, numai pentru că mama lipsește atunci când copilul are nevoie de ea. Aceste stări negative și obiectul asociat cu ele se întrepătrund de-a lungul timpului formând o imagine internă a mamei ca rea sau nesatisfăcătoare. Tehnic vorbind, această imagine internă a mamei este numită obiect internalizat ce respinge. Acei copii care sunt crescuți într-un mediu suportiv au foarte puține amintiri care ar putea compune imaginea unui obiect ce respinge, acesta fiind, prin urmare, mult mai slab decât obiectul internalizat satisfăcător. După primii patru ani de viață, copilul care a avut parte de o bună îngrijire începe să reunească cele două grupuri separate de amintiri, chiar dacă ele au conținuturi emoționale diferite. Această situație este posibilă deoarece micul pachet de amintiri negative legate de mamă, păstrate din puținele momente în care ea s-a comportat într-o manieră frustrantă, nu sunt teribil de înfricoșătoare pentru copil. Acest lucru este valabil în special atunci când grupul de amintiri este comparat cu amintirile referitoare la gratificarea corporală. Imaginile duale interne, care fuseseră inițial separate, referitoare la mamă — mama rea, negratificantă, și mama bună, gratificantă —, devin o singură percepție unificată. Acest proces a fost amintit pe scurt înainte de descrierea stadiului final de individuare al lui Mahler. Acest proces nu este amenințător pentru copilul bine îngrijit, deoarece mama este aproape în întregime „bună” — există puține amintiri legate de frustrare până la frică (și niciuna legată de abuz). Adică, nu există suficiente amintiri înfricoșătoare despre o mamă rea (acum fiind recunoscută ca făcând parte dintr-o singură mamă) care să supere copilul. Cantitatea de amintiri frustrante trebuie să fie mult mai mică decât cantitatea de amintiri referitoare la iubire, astfel încât integrarea să se realizeze cu succes. Aceasta se întâmplă deoarece fuzionarea celor două imagini separate ale mamei va scoate la suprafață și amintirile negative din perspectiva copilului. Mai exact, Eul
copilului, din ce în ce mai structurat, poate tolera acum o mamă mai puțin perfectă sau o mamă care stabilește anumite limite pentru comportamentul copilului. Pe de altă parte, dacă amintirile legate de respingeri și frustrări depășesc numărul amintirilor privind momentele de iubire, integrarea nu va mai avea loc, atât timp cât realitatea unei mame ce respinge este prea dificil de îndurat de psihicul unui copil atât de mic. Din punct de vedere tehnic, realizarea fuziunii celor două imagini ale mamei într-o singură imagine a obiectului întreg, unic, este numită integrarea reprezentărilor obiectelor parțiale. Această integrare anunță începutul unei ambivalențe sănătoase și mature. Copilul care are o singură imagine despre mama sa poate avea sentimente contradictorii față de aceeași mamă (chiar dacă sentimentele negative ar trebui să fie mai puțin intense decât cele pozitive). Înaintea integrării, copilul era liber să lovească și să muște mama ca obiect parțial ce respinge, deoarece ea era considerată o persoană complet diferită de mama bună. Acum, odată cu dobândirea integrării, copilul de patru ani a cărui mamă nu îi va permite să ia o acadea de la casa de marcat nu se mai înfurie pe ea, deoarece își amintește că acest aspect frustrant este doar o mică parte a unei mame gratificante. Copilul își dă seama brusc de faptul că el riscă mult dacă reacționează conform dorinței de a mânca o acadea. Frustrarea copilului legată de nevoia imediată se confruntă deodată cu tot ceea ce ține de „bunătatea” mamei: miile de hrăniri, toaletarea constantă, ștergerea nasului, liniștirea, interacțiunile legate de îngrijire care sunt prezente în memoria sa. Importanța unei gratificări minore imediate dispare comparativ cu multitudinea de interacțiuni reconfortante cu mama sa. Nepotrivirea din interiorul copilului dintre dorința sa, încărcată de mânie deoarece nu i se permite acadeaua, și noua sa capacitate de a-și aminti de „bunătatea” mamei conduce la o calmare considerabilă a mâniei sale. El nu mai este acum la fel de mânios, deoarece își poate aminti de numeroasele interacțiuni pline de iubire care predomină frustrarea sa curentă. Acest proces de
domolire este numit, oarecum nepotrivit, neutralizarea pulsiunilor. Cititorul ager se va întreba de ce conceptul de pulsiune reapare brusc, de vreme ce, conform opiniei lui Fairbairn, nu există pulsiuni liber-flotante. Așa cum am precizat mai devreme, Freud pleca de la premisa că ființa umană este motivată de instincte, și că, dincolo de civilizația și bunăvoința oamenilor bine adaptați, au rămas numeroase pulsiuni „potolite”. Fairbairn se afla la extrema cealaltă a spectrului teoretic, deoarece el vedea ființele umane ca fiind fundamental bune și neavând dorința de a lupta pentru a-și suprima instinctele antisociale, primitive. El a recunoscut că furia este un rezultat al frustrării nevoilor din dezvoltarea naturală a copilului, iar mamele atente și gratificante cauzează foarte puțină agresivitate copiilor. Fairbairn a înțeles că absența agresivității în cazul acestor copii bine îngrijiți nu este consecința sublimării instinctelor puternice, ci, mai degrabă, rezultatul unor creșteri și îngrijiri bune care nu au produs niciodată copilului prea multă furie. El a recunoscut și că se poate crea o ființă monstruoasă, furioasă, privând-o de îngrijire cu fiece ocazie. Faptul că un copil lipsit de îngrijiri și frustrat devine un adult periculos și violent nu dovedește în niciun fel că agresivitatea este o componentă a personalității umane normale. Copilul binecuvântat cu părinți buni își poate calma trebuințele interne, deoarece structura Eului este dominată puternic de amintiri despre numeroase momente plăcute din trecut. Acest copil își poate amâna nevoia imediată de iubire apelând la amintirile referitoare la iubirea din trecut. Aceste amintiri îi permit „să se abțină” pentru câteva minute, deoarece este sigur că recompensa va sosi, sau, dacă recompensa va eșua să apară, nu va fi devastat deoarece se bucură de alinarea unei susțineri din trecut. Pe măsură ce copilul se maturizează, are nevoie din ce în ce mai puțin de gratificări „concrete”, doar pentru că el este susținut de un număr mare de interacțiuni liniștitoare pe care și le reamintește.
Eșecul integrării în cazul copiilor neglijați și abuzați
Integrarea nu poate avea loc în lumea internă a copiilor neglijați sau deprivați. Motivele au fost deja menționate de câteva ori în secțiunea de mai sus. Integrarea îi permite copilului „să vadă” și părțile gratificante-liniștitoare, și părțile frustrante-defavorizante ale mamei sale ca aparținând aceleiași persoane. Dacă un copil neglijat-abuzat încearcă într-un fel (ceea ce nu se întâmplă niciodată în realitate) să integreze numeroasele interacțiuni dezgustătoare, necugetate, dureroase și copleșitoare pe care le-a trăit alături de mama sa cu foarte puținele amintiri pozitive de iubire și alinare, el va observa că mama sa mai mult l-a urât și l-a maltratat decât l-a iubit. Aceasta este o percepție pe care niciun copil nu o poate tolera. Copilul trebuie să țină aceste percepții departe de el și să continue să-și vadă mama sau (sau tatăl) ca două persoane diferite care nu au legătură una cu cealaltă. Aceasta se numește clivaj și am rezervat capitolul 4 pentru o discuție amănunțită despre această apărare importantă. Copilul frustrat, deprivat emoțional întâmpină o dificultate și mai mare încercând să-și controleze nevoile reale sau imaginare. Presiunea enormă ca urmare a nevoilor anterioare nesatisfăcute reprezintă sursa problemelor pe care le are cu autocontrolul și care se află în miezul numeroaselor tulburări de personalitate. Copilul bine îngrijit, prezentat mai devreme și care dorea o acadea, nu voia să riște pierderea unei viitoare recompense sau pierderea bunăvoinței mamei pentru un moment de răsfăț. El a fost capabil să suporte întârzierea gratificării deoarece avea acces la un depozit interior de amintiri formate atât din satisfacții mult mai valoroase, cât și din speranța realistă privind existența unei gratificări viitoare. Folosind același principiu, copilul respins și golit pe dinăuntru, care a avut o relație insuficientă și nesigură (din perspectiva gratificării) cu mama sa, nu are un astfel de depozit de amintiri liniștitoare care să-i asigure o minimă speranță pentru viitor. Acest copil va uita de bunătatea mamei sale (care nu a fost destul de puternică de la bun început), atunci când nu i se va oferi acadeaua. Întreaga sa nevoie se va concentra asupra acadelei, iar
mama sa va părea că interzice o sursă importantă de gratificare. Această percepție neintegrată a mamei sale poate conduce cu ușurință la o luptă între mamă și copil. Agresivitatea față de mama sa este o opțiune reală, deoarece copilul o vede în aceste condiții ca reprezentând numai o sursă de frustrări. În percepția sa, partea frustrantă a mamei sale este localizată într-o persoană diferită de părțile ei gratificante. Această situație internă se află total în opoziție cu cea a copilului care are o mamă disponibilă și gratificantă și care s-a abținut de la punerea în act a dorinței sale, sprijinindu-se pe amintirile despre satisfacțiile din trecut. Astfel, furia unui copil privat de iubire nu poate fi împiedicată cu ajutorul amintirilor ce conțin iubirea oferită de mamă. Furia copilului are la bază neputința sa de a tolera frustrarea de orice tip, odată ce el este tot timpul supus unei frustrări interne. Satisfacția de orice tip pare a fi extrem de importantă pentru dezvoltarea copilului privat de afecțiune. Dorința intensă pentru o satisfacție oferită de surse nonumane a fost numită de către Fairbairn „satisfacție de substituție”, considerând că dependența, alcoolismul și alte încercări de a umple sinele vid reprezintă o urmare a pierderii speranței în posibilitatea de a primi căldură umană. Trebuie să observăm diferența dintre abordarea pulsiunilor din modelul lui Fairbairn, în comparație cu cel al lui Freud. Freud vedea exprimarea nevoilor intense ca fiind constitutivă pentru personalitate, în timp ce Fairbairn o considera o consecință a eșecului relaționării umane. Părinții care au eșuat în îngrijirea propriilor copii în prima perioadă a dezvoltării odraslelor (primii cinci ani de viață) au recunoscut, aproape cu toții, că, odată ce copilul a crescut, a devenit din ce în ce mai încăpățânat și mai dificil. Este ușor pentru o mamă disfuncțională (sau un tată disfuncțional) să nu ia în considerare nevoile unui bebeluș, dar copilul golit pe dinăuntru care se apropie de adolescență, care este presat de paisprezece ani de nevoi nesatisfăcute și care este furios deoarece a fost abandonat emoțional sau fizic, acest copil devine o persoană extrem de dificilă,
care nu mai poate fi ignorată: Atunci când anxietatea de separare este privită în această lumină ca tendință umană fundamentală, mai rămâne un singur pas pentru a înțelege motivele pentru care amenințările cu abandonul la adresa unui copil, folosite adesea ca mijloc de control, sunt atât de terifiante. (...) Amenințările cu abandonul nu numai că dau naștere unei angoase intense, dar produc, totodată, furie, adesea o furie intensă, în special la copiii mari sau la adolescenți. Această furie, a cărei funcție este aceea de a determina figura de atașament să renunțe la amenințare, poate să devină cu ușurință disfuncțională. Cred că în acest context putem înțelege un astfel de comportament paradoxal, absurd, cum este cel al adolescentului al cărui caz a fost prezentat de Burnham (1965): acest adolescent, după ce și-a ucis mama, a exclamat: „Nu suportam să mă părăsească”. (Bowlby, 2011: 66–67)
Așa cum vom observa în timpul discuțiilor despre maltratarea domestică, atacurile fizice asupra persoanei apropiate, față de care copilul-adult privat de iubire are un atașament lipsit de siguranță, se întâlnesc la tot pasul. Băiețelul care este privat sever de iubire are șanse să devină un bătăuș care are nevoie de afecțiune, care este greu de temperat, în timp ce fetița are, în aceeași măsură, șansa de a deveni în perioada adultă victimă a abuzului fizic.
Integrarea „sinelui” După cum am menționat mai devreme, integrarea se referă atât la fuzionarea celor două imagini ale obiectelor parțiale externe aparținându-le unor persoane din afara sinelui, cât și la integrarea internă a unor părți diferite ale sinelui. În același timp în care copilul o vede pe mamă ca două obiecte separate (unul gratificant și altul frustrant), el se vede și pe sine ca două persoane diferite. Atunci când părintele se comportă într-o manieră iubitoare, responsabilă și gratificantă, copilul se percepe pe sine ca fiind „bun”, iubit, important și dorit. Din contră, atunci când mama frustrează nevoile copilului, copilul se percepe „rău”, fără valoare, urât și neimportant. Integrarea sinelui apare atunci când copilul este capabil să se vadă ca una și aceeași persoană, indiferent de reacțiile părintelui. Această dezvoltare importantă este numită constanță a sinelui și nu poate apărea decât în momentul în care copilul a dobândit constanța obiectului. Copilul având constanță a
sinelui se va simți în siguranță chiar și atunci când mama sa este supărată pe el pentru o scurtă perioadă. Când vorbim despre integrarea sinelui avem mai mult decât o simplă fuziune a sinelui bun și a sinelui rău într-un singur sine. Există unele aspecte ale sinelui care trebuie să fie acceptate ca fiind părți ale întregii personalități — părți care poate nu au fost neacceptate de către părinți. Exemplul anterior, personajul Alexander Portnoy din romanul lui Philip Roth, ilustrează dificultatea de a integra sexualitatea în interiorul sinelui, odată ce mama sa autoritară a respins acea parte a copilului. Un sine bine integrat are capacitatea de a vedea și accepta toate părțile sinelui ca aflându-se în legătură și funcționând ca o singură unitate. În timpul copilăriei, părinții care își controlează copiii îi forțează să ascundă părți din ei pe care părinții nu le pot tolera. Un alt aspect obișnuit al sinelui copilului pe care părintele îl respinge este mânia, și multor copii li „se spune” că nu sunt mânioși, când ei chiar sunt. În alte cazuri, mult mai severe, copilul poate fi pedepsit atât de drastic pentru că își manifestă mânia, încât el și-o reprimă complet. Un exemplu extrem de lipsă a integrării sinelui l-am întâlnit într-un studiu de caz despre un pacient care suferea de o lipsă aproape totală de structurare a Eului. La fel ca Freda și Greta, gemenele identice, exemplele extreme de psihopatologie ilustrează mai clar aceste procese ale Eului. Următorul exemplu nu este neapărat reprezentativ pentru lipsa integrării din tulburările de caracter, pentru că aceasta este mult mai gravă decât de obicei; totuși prezintă experiența unei persoane în această stare extremă: El nu mai știa ce părți ale părinților moștenea și fiecare parte avea o altă naționalitate: tatăl său era englez, mama sa era germană/poloneză și acum locuia în Anglia. Fiecare „parte” avea o caracteristică specială și separată. Tatăl său era profesor, și în plus urma tradiția militară a familiei, dar, în același timp, era un pacifist; pacientul făcea parte și din înalta clasă socială, și din cea de jos, era și conservator, și socialist etc. Începuse să creadă că mama sa este evreică. Găsea o naționalitate pentru fiecare dintre aceste „părți”: „o parte” a lui era prusacă, și foarte rigidă, „o parte” era engleză, „o parte” poloneză etc. O dată dorea să devină evreu, altă dată nu mai dorea. La început îi admira, mai târziu îi critica. (Rey, 1979: 458)
Acest exemplu ilustrează experiența interioară a unui individ care este incapabil să integreze toate părțile care fac parte din dezvoltarea sentimentului de sine. Lipsa coerenței din structura Eului conduce la incapacitatea de a pune laolaltă toate părțile personalității. Un Eu slab integrat conduce o persoană mai puțin norocoasă la limita haosului. Acesta este încă un motiv „important” (se pare că există zeci de motive „importante” care contribuie la apariția tulburărilor de personalitate ale adultului) pentru care copilul cu o structură vulnerabilă se transformă într-un adult confuz, haotic, și care poate fi influențat cu ușurință de către ceilalți. Individul slab integrat are numeroase păreri contradictorii despre el însuși și despre ceilalți, încât pierde orice încredere în propriile percepții, sentimente și opinii. El este o pradă ușoară pentru persoanele care (în mod convingător) îi prezintă o altă versiune a realității, el este extrem de nesigur de părerile sale haotice și schimbătoare. Lipsa integrării joacă un rol important pentru fiecare situație în care apare o nepotrivire de opinii. Acest lucru este valabil și în cazul agresivității domestice, unde individul dominant îl forțează pe partenerul supus să-i accepte imaginile distorsionate ale realității.
Rezumat Cele mai importante concepții ale dezvoltării personalității copilului constau în cele trei procese fundamentale ale dezvoltării Eului care trebuie îndeplinite pentru a se contura o personalitate sănătoasă. Primul proces pe care copilul trebuie să îl desfășoare este conștientizarea diferențierii, din punctul de vedere al realității interne și externe. Mai întâi trebuie să învețe de la obiectele sale externe că este o persoană separată și trebuie să învețe, de asemenea, diferențele dintre nuanțele propriilor experiențe interne. Din punctul de vedere al diferențierii față de obiecte, copilul aflat în dezvoltare trebuie să învețe să se perceapă ca o persoană independentă și separată de lume. Acei copii care au avut o îngrijire deficitară din partea părinților rămân nediferențiați
deoarece: 1. ei nu se pot separa de părintele care i-a neglijat de teamă să nu piardă iubirea și suportul de care au încă nevoie, și 2. atunci când ajung adulți, ei rămân nediferențiați deoarece se consolează cu ajutorul obiectelor ce i-au deprivat și care sunt prezente în „interiorul” lor. Al doilea aspect al diferențierii sănătoase se referă la abilitatea individuală de a percepe diferențele fine dintre stările aparent similare din propria lor lume internă. Pentru a îndeplini această sarcină, copilul este sprijinit de o mamă suficient de bună care are percepții corecte despre nevoile sale și îl ajută să învețe să recunoască și să reorganizeze corect stările sale interne. Din contră, copilul cu deficit în creștere și îngrijire nu are răspunsuri potrivite pentru nevoile sale și nu este capabil să diferențieze o stare sau o nevoie de cealaltă. Al doilea proces care apare în același timp cu diferențierea este introiecția. Introiecția este procesul cu ajutorul căruia copilul integrează interacțiunile cu mama și întâmplări petrecute cu ea și le grupează în categorii de amintiri similare. Categoriile ce conțin întâmplări legate de creștere și îngrijire de când copilul era iubit și susținut de către mama sa devin obiectul internalizat bun, în timp ce categoriile ce conțin amintiri referitoare la felul în care copilul a fost frustrat și respins de către mama sa devin obiectul internalizat care respinge. Copilul apelează neîncetat la amintirile pozitive și suportive în timpul perioadelor de stres pentru a stabiliza Eul și pentru a-și procura o senzație de calm. Amintirile negative au un efect opus asupra stării copilului în sensul că-i slăbesc sentimentul propriei valori și îl fac mai vulnerabil la frustrare. Atunci când copilul trăiește într-un mediu de neglijență sau abuziv, el va avea puține amintiri pozitive internalizate despre obiectele sale și nu va fi capabil să facă față frustrărilor normale ale vieții. Mai mult decât atât, copilul mai puțin norocos (devenit, apoi, adult) care are o asemenea abundență de amintiri negative despre obiectele sale nu numai că se simte nesusținut și se sperie ușor, dar folosește și mijloace defensive pentru a ține la distanță amintirile referitoare la abuzurile venite din partea părinților.
Ultimul proces pe care Eul trebuie să îl parcurgă pentru a se ajunge la formarea unei personalități sănătoase este integrarea, care, precum diferențierea, are o semnificație atunci când este folosită pentru obiectele externe, și altă semnificație atunci când vorbim despre sine. În ce privește obiectele externe, copilul trebuie să integreze percepția sa despre mamă ca imagine unică, inițial ca fiind percepută ca și cum ar fi formată din două persoane separate, una bună și cealaltă rea. Pentru realizarea acestei forme importante de integrare este nevoie ca numărul amintirilor pozitive ale copilului despre interacțiunile cu părinții să fie mult mai mare decât amintirile referitoare la interacțiunile negative sau frustrante. Dacă este valabilă situația inversă, dacă amintirile frustrante depășesc numeric amintirile plăcute, atunci integrarea nu va avea loc. Integrarea părților plăcute și a celor ce țin de respingerea părinților „scoate la iveală” părțile negative care i-au aparținut mamei (sau tatălui) și care au fost clivate într-o persoană separată (părintele care respinge). Niciun copil nu poate tolera ideea constantă că este urât sau respins în mod contant de părinții săi de care are foarte multă nevoie. Dacă un copil neglijat nu reușește să integreze cantitatea mare de amintiri negative alături de cantitatea mică de amintiri pozitive, el se va confrunta cu o realitate care îl va determina să se simtă extrem de anxios. Soluția pentru el va fi să păstreze separat cele două grupuri de amintiri, în lumea sa interioară. Integrarea se referă și la capacitatea individuală de a se percepe pe sine ca o unitate coerentă. Pentru aceasta este nevoie ca cel mic să își accepte toate părțile sale, ceea ce îi permite Eului să topească toate părțile diferite într-un sentiment de sine coerent și funcțional. Cititorul poate vedea că, atunci când copilul are părinți grijulii, dezvoltarea este pozitivă, și că, atunci când lucrurile nu merg bine, nevoile nesatisfăcute și deficiențele Eului se întâlnesc pentru a crea o tulburare majoră de personalitate. Să ne gândim la cea mai rea situație posibilă. Copilul care are nenorocul de a fi născut de o mamă deprimată, alcoolică și singură va fi foarte puțin susținut, așa
încât el nu va fi capabil să internalizeze destule amintiri pozitive care să îi permită să își părăsească mama inadecvată. El nu va dezvolta niciodată un sentiment de separare de ea, deoarece, pentru el, această distanțare este una cu abandonul. Mai exact, el nu are destul de mult „carburant” intern pentru a se susține singur, fără ea. Tot astfel, el va rămâne neintegrat din cauza amintirilor negative legate de neglijarea din partea mamei care sunt mult mai numeroase decât cele pozitive referitoare la susținerea maternă. Supărarea și furia sa vor crește de-a lungul timpului din cauza frustrării constante a nevoilor sale naturale, și aceste frustrări nu vor putea fi temperate cu ajutorul amintirilor legate de iubirea și acceptarea mamei sale. Astfel, va ajunge un „adult” care va fi extrem de dependent, care cedează la apariția celui mai mic stres, care nu poate tolera nici cea mai mică frustrare, care — pentru că nu este integrat — îi vede pe ceilalți în alb și negru și care trebuie să se ascundă de vid și de durere prin intermediul unor satisfacțiisurogat (posibil alcool sau droguri). Acesta este portretul psihologic al bătăușului de mai târziu.
CAPITOLUL 3
Tulburările de personalitate, privite din exterior Conceptul de tulburare de personalitate a fost deja introdus în capitolele 1 și 2. Acest capitol continuă discuția despre categoriile diverse de tulburări, concentrându-se asupra comportamentului observabil tipic pentru acești indivizi. Vorbim despre bărbați care devin bătăuși și femei care devin victimele lor. Violența fizică nu provine din neant, ci, mai degrabă, are loc atunci când persoanele cu anumite caracteristici de personalitate, nu toate direct legate de abuzul fizic, intră într-o relație. Nu toți indivizii cu tulburări de caracter ajung să fie bătăuși sau victime, pentru simplul motiv că acest diagnostic este extrem de mare și de divers. Totuși, aproape toți bătăușii adulți și toate victimele adulte ale abuzurilor repetate provin din acest grup. Este interesant faptul că acest grup ce poartă diagnosticul de tulburări de personalitate este cunoscut încă din vremea lui Freud, iar caracteristicile sale precise erau foarte bine recunoscute de către comunitatea terapeutică din acea perioadă. Totuși, ei nu au fost tratați frecvent în primii ani ai psihanalizei deoarece nu erau capabili să dezvolte și să mențină un transfer consistent cu analistul. La urma urmelor, ce tulburare de caracter — cum ar fi dependența de alcool, impulsivitatea, irascibilitatea, grandoarea și agresivitatea excesivă — ar tolera o analiză pe divan de trei ori pe săptămână? Din cauza incapacității lor de a suporta cerințele stricte ale psihanalizei clasice, li s-a spus acestor indivizi că sunt „neanalizabili”. În acea perioadă, acest lucru era adevărat: ori se adaptau cerințelor terapeutice, ori erau respinși; nu exista alternativă. În zilele noastre, există numeroase forme diferite de psihoterapie care nu reclamă aceleași condiții imposibile ca în cazul
psihanalizei clasice, iar acești terapeuți noi le-au permis multor indivizi cu tulburări de caracter să beneficieze de tratament. Acest capitol se concentrează asupra comportamentelor care exprimă probleme structurale subiacente pe care le-am discutat în capitolul 2. Cititorul știe acum că structura Eului acestor indivizi nu este dezvoltată din punctul de vedere a trei zone: 1. incapacitatea de a diferenția cu succes propriul sentiment de sine de cel al celorlalți; 2. introiecția puținelor amintiri pozitive de la începutul vieții care să susțină sentimentul de sine în perioade de stres și 3. incapacitatea de a integra imaginile pozitive și negative ale obiectelor lor într-un singur obiect total. Fiecare dintre însușirile descrise în acest capitol este caracteristică atât bărbatului bătăuș, cât și femeii victimă și este prezentată pentru a-i oferi cititorului o perspectivă completă asupra realității psihice din viața acestor indivizi.
Tulburările de personalitate: tipurile dependente și independente Înainte de a aborda caracteristicile specifice ale tulburărilor de caracter este important să menționez cele două „stiluri” generale ale acestor tulburări. De dragul simplității, voi numi unul dintre stilurile acestor tulburări pattern independent, iar pe celălalt îl voi numi pattern dependent. Să ținem minte că există multe excepții ale acestei reguli generale, dar estimez că 70% dintre tulburările de caracter ale bărbaților folosesc patternul independent și, la fel, 70% dintre tulburările de caracter ale femeilor folosesc patternul dependent. În mod surprinzător, adulții cu tulburări de caracter care folosesc patternul independent par adesea a se afla la polul opus, atunci când sunt comparați cu acei indivizi care folosesc patternul dependent, în ciuda faptului că ei sunt afectați de fapt de aceeași tulburare. Cei independenți tind să exagereze capacitatea de încredere în ei înșiși, sentimentul de putere personală și, cel mai important, lipsa nevoii de ceilalți. Marele contrast între cele două
tipare este abilitatea celor independenți de a ascunde toate manifestările vădite referitoare la nevoile lor enorme de dependență. Ei par că sunt capabili tot timpul să trăiască singuri. Din contră, acești indivizi care folosesc patternul dependent par a tânji extrem de mult după un partener. Bărbații care folosesc patternul independent trăiesc adesea singuri, duc o viață palpitantă și par a fi foarte atractivi în ochii multor femei. Mulți bărbați (dar nu toți) care folosesc tiparul independent petrec o perioadă exagerat de lungă și depun foarte mult efort pentru a fi atractivi, practicând exerciții fizice și cheltuind sume mari de bani pentru haine scumpe sau alte produse personale, cum ar fi mașini moderne sau echipamente sportive scumpe. În ciuda atractivității lor aparente, atunci când acești bărbați intră în relații cu femeile, ei devin egoiști și tiranici. De asemenea, și unele femei folosesc patternul independent. Ele par la fel de atractive și sunt adesea singure; unele au o alură sportivă, în timp ce altele își canalizează energia spre carieră. Multe femei independente ocupă poziții înalte în societate, care implică o mare responsabilitate. Voi descrie mai jos cazul lui June, director în domeniul media. Ca diagnostic, indivizii care folosesc un pattern independent sunt clasificați, de obicei, în tulburarea de personalitate narcisică, deoarece comportamentul lor este egoist și arogant. Personalitatea narcisică poate fi conceptualizată ca o versiune independentă a tulburării de personalitate borderline. Patternul dependent sau stilul dependent pare a se afla în opoziție față de tiparul independent. Femeile care folosesc un pattern dependent par să fie singure, disperate și excesiv de dependente de ceilalți. Atunci când un bărbat intră în viața lor, ele pot renunța la propriile interese, adoptând interesele noului lor partener. În general, partenera care folosește un pattern dependent își va supune sentimentul slab de sine în fața pseudoforței partenerului. Acest lucru este valabil și pentru patternul dependent al bărbaților, ca John, tâmplarul pe care l-am prezentat în introducere. El și-a abandonat propriile preferințe, profesia și
interesele și a adoptat stilul de viață al partenerelor sale. În ciuda nevoii clare de a avea un partener, femeile care au un pattern dependent adesea întâmpină dificultăți în găsirea unui prieten potrivit. Dacă, de exemplu, o femeie cu un stil dependent are o relație cu un bărbat echilibrat, problemele apar imediat. Persoana cu tulburare de personalitate cu pattern dependent va trăi cu teama că partenerul ei „normal” va afla că de fapt ea se simte slabă și nesigură. Ea va dori să ascundă neseriozitatea sa, incapacitatea de a-și stăpâni crizele de nervi sau alte forme de trecere la act (acting out). Surprinzător, șansele de a avea o relație „de succes” (ca să folosesc această sintagmă pentru a descrie relațiile dintre caractere) vor crește, dacă ea va găsi un partener cu o tulburare de caracter care folosește tiparul bărbătesc caracteristic. Aceasta se întâmplă din cauza faptului că partenerul său cu o tulburare similară va accepta trecerea sa la act, iar ea nu va trăi cu teama că „sinele său adevărat” va fi descoperit. Aparențele exterioare sunt înșelătoare, iar cele două patternuri aflate în opoziție au mai multe în comun decât se vede de la distanță. Vom descoperi că partenerul foarte independent ascunde nevoi de dependență nesatisfăcute din copilăria sa pe care încearcă să le țină ascunse. Atunci când o femeie cu o situație bună este destul de ghinionistă să se implice într-o relație cu acest tip de bărbat, ea va descoperi cât de tiranic și cât de exigent poate fi. El o va stoarce ca pe o lămâie, urmând procesul de satisfacere a propriilor sale nevoi, și apoi va scăpa de ea. Patternul independent al acestei tulburări controlează puternic exprimarea nevoilor infantile nesatisfăcute; totuși, ele sunt prezente, oricât de mari ar fi nevoile bărbatului sau ale femeii de a folosi stilul dependent. În opoziție cu femeile, bărbații care folosesc patternul independent vor fi mai agresivi prin faptul că ei își vor forța partenerele să le îndeplinească nevoile. Ei adesea cer o gratificare imediată și, așa cum vom observa și la sindromul bătăușului, mulți vor apela la violență fizică atunci când partenerele lor nu le vor putea satisface dorințele neîmplinite.
În ciuda faptului că majoritatea bărbaților cu tulburare de caracter folosesc patternul independent, iar multe femei cu tulburări asemănătoare rămân în tiparul dependent, există multe excepții, cum ar fi John, pe care l-am menționat mai devreme, care a fost înghițit în afacerea ecvestră a partenerei sale. Următorul exemplu, cu June, prezintă varianta contrară, o femeie care folosește un pattern independent: June a fost forțată să intre în terapie de către medicul său curant care a tratat-o pentru numeroase afecțiuni fizice cauzate de suprasolicitare și oboseală cronică. June a venit la prima ședință cu trei cărți de psihopatologie. În loc să-și descrie problemele, ea mi-a adresat o serie de întrebări care să o ajute să-și pună singură un diagnostic. Ședința a fost întreruptă frecvent de tipul mesajelor primite pe telefonul ei, iar marea sa grijă a fost să-i sune înapoi pe cei ce-o căutaseră, îndată ce ședința a luat sfârșit. June vorbea grăbit, ca și cum afecțiunea sa fizică recentă și prezența sa în cabinetul meu ar fi fost mici inconveniente ale agendei sale foarte ocupate. Ea a început sa lucreze imediat după ce a terminat liceul la un post de televiziune local ca „prezentatoare a rubricii meteo”. Înfățișarea sa plăcută, siguranța și ambiția sa puternică au ajutat-o să se transfere la departamentul de reportaje, apoi la cel de publicitate. A urmărit cu atenție ce făcea regizorul tehnic, iar acesta a ajutat-o să învețe partea tehnică a emisiei, ceea ce a ajutat-o să obțină și o acreditare oficială din partea consiliului ce reglementa instituțiile din audiovizual. Capacitatea sa de muncă părea a fi nelimitată și înlocuia orice membru al echipei care ori era absent, ori în vacanță, învățând adesea sarcinile fiecăruia într-un timp surprinzător de scurt. După cum va reieși mai departe, capacitatea de muncă a lui June era echivalentă cu dorința sa pentru putere și control, așa că își trăia viața ca un om-orchestră. Toată activitatea era condusă după principiul „mai mult”: mai multă informație, mai mult succes, mai multă putere, mai mulți bani. Trăia extrem de cumpătat și treptat cumpărase tot mai multe acțiuni la acel post TV, până ce ajunsese aproape în întregime al ei. Sâmbetele și duminicile erau dedicate cursurilor de facultate care fuseseră amânate din cauza implicării sale în domeniul afacerilor și pentru a dezvolta și regiza reclame TV pentru piața locală. Lumea sa interpersonală era frenetică și aproape toate contactele sale sociale se bazau pe afaceri. Ea povestea că locuia cu un bărbat care era leneș și care adesea rezista solicitărilor ei. În mod interesant, ea mai povestea că mulți dintre angajații săi păreau, de asemenea, că se opun solicitărilor pe care ea le formula, dar nu realiza că natura sa rigidă era sursa de resentimente pasive din partea celorlalți. Din descrierea sa reieșea că ea mai avusese numeroase relații similare cu bărbați care nu țineau pasul cu „viteza” ei. June nu s-a simțit niciodată abandonată (cu toate că se simțea singură) deoarece sentimentele sale de abandon erau alungate de stilul său de viață frenetic. Singura sursă vizibilă de anxietate din viața sa erau situațiile în care se simțea exploatată și înjosită sau se simțea incapabilă să-și exercite controlul direct. De exemplu, odată a intrat într-o ședință cu trei potențiali agenți de publicitate și inițial aceștia au confundat-o cu secretara postului de televiziune. Această situație a
înfuriat-o, dar a devenit atât de dominantă în timpul întâlnirii, încât nu a lăsat niciun dubiu în mintea celorlalți referitor la puterea și statutul său. Trecutul familiei lui June era presărat cu inversări de roluri, în sensul că ea jucase rolul de adult pentru părinții săi incompetenți și haotici și, în consecință, a trebuit să aibă grijă și de frații ei mai mici. Mama sa exploata abilitățile sale organizaționale și intelectuale fără milă, iar June se simțea responsabilă pentru starea de bine a întregii familii. Trebuia să negocieze cu agențiile de asistență socială, cu poliția, cu numeroși comercianți cărora familia le datora bani. Trebuise să învețe să citească hărțile de la o vârstă fragedă, deoarece părinții săi se rătăceau adesea în trafic. În ciuda eforturilor depuse de ea, June nu era capabilă să influențeze direcția spre care familia sa mergea și avea sarcina interminabilă de a gestiona greșelile pe care familia sa continua să le facă. Chiar dacă gândirea sa și eforturile depuse reușeau să salveze familia din dezastru, nu avea nimeni încredere în ea. De fapt, mama sa o acuza adesea că totul mergea prost din cauza ei. În consecință, June a învățat că trebuie să fie atentă tot timpul la orice semn de critică și să-și dezvolte abilitățile oratorice necesare pentru a se apăra de atacurile verbale ale mamei sale. Ca adult, aceste abilitați au ajutat-o în afaceri; nu putea fi intimidată și putea să-și susțină poziția cu ușurință. Copilăria sa fusese scăldată de o anxietate cronică, pentru că se simțea neîncetat chinuită de responsabilități — aproape ca și cum lumea s-ar fi oprit dacă ea s-ar fi relaxat un moment. Aceasta a condus la o abordare veșnic defensivă și agresivă față de ceilalți, care se aplica și în relația cu personalul său, care nu muncea niciodată suficient. Avea un dublu standard de viață, în ce privește autonomia. De exemplu, atunci când un director executiv al unui canal care era afiliat rețelei din care făcea parte și televiziunea ei îi propunea să facă o călătorie de afaceri, oricât de neplăcută ar fi fost, ea mergea cu plăcere. Culmea a fost atunci când se afla în vacanță cu prietenul său și i s-a cerut să meargă la o întâlnire în Washington. A plecat fără ezitare și l-a dojenit aspru pe prietenul său, deoarece el a fost nemulțumit de comportamentul ei. În orice caz, dacă cererile veneau din partea unor persoane care nu erau importante pentru succesul său, putea să aibă sentimente și mai copleșitoare și folosea aceste sentimente pentru a justifica refuzul complet al acestor cereri.
Dacă îi comparăm pe June și John, putem observa că femeile care folosesc stilul independent tind să atragă bărbați cu tulburări de caracter care folosesc stilul dependent. Nu este surprinzător că June a ajuns la conflicte cu acei bărbați cu tulburări de caracter care foloseau un stil independent: putea intra imediat în competiție cu puterea lor, cu statutul lor profesional. Bărbații „independenți” cu tulburări de personalitate nu pot tolera competiția directă din partea femeilor care folosesc același stil, de fapt ei sunt dezgustați de femei ca June. Pe de altă parte, bărbații pasivi și dependenți erau foarte atrași de ea, astfel încât ei își satisfăceau nevoile nesatisfăcute de dependență. În schimb, ei ar fi trebuit să renunțe la
orice urmă de inițiativă. Adesea, deveneau pe ascuns rebeli și pasivagresivi. În mod interesant, cultura noastră tinde să vadă femeile de tipul lui June, care folosesc patternul independent, ca anormal, în timp ce bărbații care au același tip de psihopatologie sunt admirați și recunoscuți ca oameni de succes. În orice caz, indiferent dacă vorbim de o femeie sau de un bărbat, tulburarea de personalitate care folosește patternul independent nu face decât să prelungească efectele unei copilării care a deformat dezvoltarea sentimentului de sine. Mi-ar face plăcere să adaug încă un nivel de complexitate — este vorba despre alternarea a două patternuri la aceeași persoană. Am fost martorul unor nenumărate situații în care rolurile independent/dependent ale stilurilor s-au schimbat în timp. Mai exact, partenerul care la început a folosit un pattern independent a inversat tiparul într-unul dependent și invers: Carl era compozitor și interpret de muzică western și country și ducea o viață la fel de artificial colorată ca personajele din baladele sale. Petrecea o mare parte a timpului pe drum cu trupa sa. Călătoriile, alcoolul și marile dificultăți cu cea de-a treia soție și cu copiii din căsătoria anterioară l-au adus cu chiu, cu vai în cabinetul meu. Descria copilăria sa din estul Texasului ca o serie de frustrări emoționale (dar pe care nu le recunoștea ca atare). Tatăl său era un politician local și un negustor de echipamente pentru sondele de petrol care l-a crescut „ca la carte”. Cartea era Biblia, iar tatăl său obișnuia să-l țină pe Carl la distanță din punct de vedere emoțional. Mama sa era o femeie patetică, ursuză, care se percepea ca fiind un membru al înaltei societăți din coasta de est și care fusese exilată în Texas „temporar”. Ea era profesoară de muzică, compunea cântece romantice și trăia cu iluzia că piesele sale o vor face faimoasă din nou în New York și Philadelphia. Abilitățile sale materne erau minime, iar pe Carl îl trata ca și cum ar fi fost tot timpul enervant, un intrus necioplit în viața sa muzicală și sofisticată. Majoritatea treburilor legate de creșterea lui erau în sarcina unei femei angajate care, după cum își amintea Carl, adormea în timp ce „avea grijă” de el. Și-a amintit când mama sa a început să îl lase în camera ei de lucru, dar fără a-i acorda atenție. Carl nu a fost niciodată bătut de părinți și a suferit mai degrabă pentru că a fost neglijat, și nu abuzat. Ca mulți copii neglijați, Carl se simțea adesea vindicativ și rebel față de părinții săi. El disprețuia în special „predicile” tatălui său în momentul în care își dăduse seama că nu transmit niciun pic de căldură. Ipocrizia de a fi considerat fiul acestui bărbat care se prezenta lumii ca fiind un bun părinte în timp ce își lua instrucțiunile de „parentaj” dintr-o carte era prea mult de îndurat pentru Carl. Băiatul a avut norocul să moștenească talentul mamei sale, pe care ea nu a avut oportunitatea să îl dezvolte, iar la vârstă fragedă cânta la instrumente muzicale și compunea cântece, adesea (cu o ostilitate ascunsă) parodii
ale încercărilor mamei sale. Student fiind, se revolta cât de puternic putea împotriva vieții sale convenționale, educației conservatoare, aflându-se în opoziție cu toate credințele părinților săi. Și mai izbitor, profita de femei mai tinere decât el care erau impresionate de talentul său muzical și de celebritatea în creștere. Simțea o plăcere deosebită atunci când urmărea, cucerea și apoi abandona femeile, una după alta, și simțea că în acest fel se răzbuna pe mama sa pentru indiferența pe care i-o arătase. Strategiile lui pentru aceste cuceriri erau conștiente și se desfășurau cu o mare finețe. Adesea ieșea cu femei foarte dependente și foarte vulnerabile care puteau fi impresionate ușor cu talentul său. În momentul în care el era sigur că aceste fete se atașau de el, le abandona într-o manieră gândită pentru a le mări suferința. Ajuns adult, ducea o viață seminomadă cu formația sa și de-a lungul timpul se căsătorise de câteva ori și avea doi copii pe care îi lua adesea în calătorie cu el. Întâlnise în final o femeie de care fusese atras destul de mult pentru a se căsători fără remușcări, datorită vulnerabilității sale crescute dobândite odată cu vârsta și recunoașterii inconștiente a faptului că partenera sa anterioară era, într-un fel, o rămășiță a mamei sale. Această nouă femeie din viața sa a accesat exact nevoile sale nerecunoscute de dependență. În momentul în care s-au mutat împreună, noua sa soție a devenit foarte critică față de copiii lui, ajunși adolescenți. În două luni, ea a cerut ca cei doi copii să se mute în Arizona pentru a locui cu mama lor biologică, nefericită. Carl s-a simțit incapabil să-și protejeze copiii de pretențiile soției sale, din cauza nevoilor sale profund refulate de îngrijire care aveau prioritate față de interesele lor. Devenise din ce în ce mai servil după ce copiii săi plecaseră, și soția sa avea atât de multe pretenții din partea lui, încât acum era aproape țintuit în casă. Ea nu îi permitea să socializeze cu membrii vechi ai trupei și îl ținea ocupat cu activitățile casnice banale, în timp ce ea lucra ca secretară. Odată, a pus la încercare fermitatea soției sale, petrecând în secret un sfârșit de săptămână cu vechii prieteni muzicieni, iar atunci când ea a descoperit isprava, l-a încuiat afară și i-a distrus sistematic cele mai importante instrumente muzicale. El a implorat-o să îl ierte, iar ca o condiție pentru acceptarea lui, soția sa i-a impus foarte multe restricții. Fără a fi surprinzător, Carl ajunsese din ce în ce mai dependent de alcool și izbucnea în plâns fără motiv. Patternul formase un cerc închis, ținând cont că acum Carl era țintuit în casă și abandonat de către acest al doilea obiect parental de care avea acum nevoie cu disperare.
Acest model nu este necunoscut și ar trebui să rămână în atenția cititorului pentru a observa realitatea că bărbații care au fost abandonați în copilărie nu sunt prea diferiți, din punctul de vedere al patologiei de bază, de mamele care i-au abandonat. Diferențele constau în special în abilitatea bărbaților (și a femeilor) care adoptă patternul independent pentru a inhiba exprimarea deschisă a nevoilor puternice de dependență. Carl avea mare succes cu planurile sale în tinerețe, totuși a cedat odată ce a avansat în vârstă, iar nevoia sa de îngrijire adânc ascunsă nu a încetat să
reapară. Am intrat în detaliu cu privire la stilurile comportamentale pe care indivizii cu tulburări de personalitate le adoptă, deoarece doresc să fie înțeleasă relația dintre agresivitatea domestică și contextul mai larg al disfuncțiilor psihice. Agresivitatea fizică apare, de obicei, atunci când un bărbat care adoptă un pattern independent se află în relație cu o femeie cu un stil dependent. Nu doresc să sugerez că asemănările psihice dintre patternurile independent și dependent justifică sau reduc în vreun fel consecințele dramatice care rezultă din violența domestică. În ciuda faptului că aceste tipare sunt similare din punct de vedere psihic, consecințele violenței domestice sunt extrem de diferite pentru cele două grupuri. Bărbații care se transformă în bătăuși produc traumatisme dureroase, uneori fatale, soțiilor lor, în timp ce situația reciprocă este rară. Reiau acum din datele Biroului Științific al Asociației Americane de Medicină pentru a analiza violența îndreptată asupra femeilor: În general, bărbații săvârșesc mai multe acte de violență asupra partenerelor decât femeile asupra partenerilor, iar bărbații comit acte mult mai grave și mult mai diversificate, din punctul de vedere al agresivității, asupra partenerelor în timpul unui singur incident. În combinație cu forța fizică mult mai mare a bărbaților, acești factori conduc la efecte diferite în ce privește bărbații și femeile. Femeile e mult mai probabil să fie bătute de partenerii lor, șansa ca bărbații să fie maltratați de soțiile lor fiind mult mai mică. Peste 80% dintre toate agresiunile împotriva soțiilor și fostelor soții conduc la vătămări corporale, comparativ cu 54% dintre victimele violenței săvârșite de către persoane străine; victimele violenței domestice au, de asemenea, scorul cel mai înalt, în ceea ce privește vătămările interne și care conduc la stări de inconștiență. (Browne, 1992: 3, 186)
În concluzie, scenariul privind violența domestică implică doi indivizi care sunt extrem de asemănători, din punctul de vedere al psihologiei lor interne, dar, deoarece ei adoptă patternuri diferite de satisfacere a nevoilor proprii, în funcție de gen, un grup abuzează fizic, iar celălalt se lasă maltratat. Și mai rău, nedreptatea cauzată de abuzul fizic a fost, și este, bagatelizată de sistemul judiciar prin aplicarea unor pedepse moderate pentru bărbații care își bat partenerele.
Ghidul însușirilor observabile ale tulburărilor de personalitate (de caracter) În această secțiune mă voi ocupa de tipurile de comportament care pot fi observate la indivizii implicați în relații dominate de agresivitate fizică. Așa cum am menționat mai devreme, prezint relația dintre agresor și victimă ca pe o parte a unui mare sistem disfuncțional care se manifestă prin multe alte comportamente nepotrivite, alături de comportamentul agresiv propriu-zis. Cele două etichete, tulburări de caracter și tulburări de personalitate, sunt folosite interșanjabil. În general, individul trebuie să prezinte o parte dintre aceste caracteristici de-a lungul unei perioade pentru a fi diagnosticat cu o tulburare de personalitate. Am creat patru categorii separate de comportamente care pot fi observate ușor de o persoană din afara domeniului psihologiei: 1. toleranța slabă la frustrare și impulsivitatea; 2. lipsa unui atașament „profund” față de ceilalți; 3. dependența excesivă față de ceilalți și 4. sentimentul de rușine și inadecvare, rezultat din incapacitatea de a spune adevărul, și evitarea responsabilității. Problema centrală a lui Fairbairn, „întoarcerea la obiectul rău”, pe care am introdus-o în capitolul anterior, și motivele complexe pentru forța distructivă exercitată asupra persoanelor care sunt prinse în ghearele sale vor fi examinate în capitolul 5. Cititorii vor găsi originile întoarcerii la obiectul rău în fiecare secțiune din acest capitol.
Toleranța slabă la frustrare și impulsivitatea În această primă secțiune mă voi ocupa de comportamentele impulsive, slab schițate și contraproductive care reprezintă rezultatul unui Eu individual subdezvoltat. Eul slab structurat nu reușește să gestioneze tensiunea care rezultă fie din surse interne, fie din surse externe. Așa cum am observat, atunci când structura Eului unui individ este slabă, vor exista puține mijloace de control al tensiunii. Această situație este cauzată de o „insuficiență
introiectivă”, definită ca lipsă a unor amintiri suficiente pentru a susține o persoană din interior, în timp ce luptă cu presiunea din exterior. Dacă ne întoarcem la cazul pilotului-fotograf care aproape s-a înecat în combustibil, putem observa că reacția sa automată la această catastrofă care îi amenința viața a constat în activarea unor amintiri profund inconștiente ale unei mame liniștitoare. Atunci când a fost amenințat de dezastru, el a fost capabil să-și controleze anxietatea făcând apel la resursele interne deja accesibile din inconștientul său. Amintirile foarte vechi au devenit „o structură” (niște modalități și resurse complexe care sunt activate atunci când este nevoie) din matricea Eului. Cu cât structura este mai amplă, cu atât individul poate tolera mai mult stres fără ca integritatea Eului să cedeze. Din punctul de vedere al indivizilor implicați în relații agresive, principala însușire a bărbatului bătăuș este toleranța scăzută la frustrare. Trecerea la act (acting out). Modalitatea cea mai primitivă și mai directă de gestionare a tensiunii interne care copleșește Eul este eliminarea ei cu ajutorul comportamentelor de trecere la act. Trecerea la act este definită ca descărcarea, prin intermediul unor acțiuni sau prin verbalizare, a tensiunii în momentul în care aceasta apare. Tensiunea trebuie descărcată deoarece individul cu tulburare de caracter nu are mecanismele interne necesare pentru a face față acestei presiuni. Transformarea tensiunilor interne întro acțiune externă rezolvă multe probleme imediate ale tulburării de personalitate, pentru a-i permite să descarce stresul pe care nu îl poate gestiona și, în același timp, ascunde sursa originară de tensiune. Dezavantajul pentru trecerea la act constă în faptul că această purtare va produce probleme persoanei, în viitor. Activitatea, exaltarea și tensiunea descărcată prin trecerea la act blochează emoții specifice (sentimentele de vid, plictiseală, abandon) care motivau la început comportamentul. În consecință, individul care apelează la trecerea la act pentru a-și rezolva problemele imediate rămâne nesigur de motivațiile sale și se află în dificultatea de a-și forma o idee clară despre cum a ajuns acolo.
Trecerea la act este una dintre cele mai patologice consecințe ale golului intern și ale lipsei de structură a Eului, așa cum ilustrează următorul exemplu: Mary a venit în terapie din cauza excesului de alcool și a încheierii dramatice a ultimei sale relații. Ea era asistentă în psihiatrie, avea succes în carieră, dar puțini prieteni în afara serviciului. Nu putea să înțeleagă cum de atitudinea sa ursuză și haotică, gelozia sa, exigența sa și atracția către bărbați la fel de tulburați ca ea o conduceau către haos și abuz fizic. Ea sosise în orașul meu abia de zece luni, spunând că se transferase în Vermont de la un spital din același grup, deoarece considera că New England era curat, pur și populat cu oameni drăguți. Idealizarea sa nerealistă a acestei regiuni dispăruse în timpul anului și ea începuse să își caute un alt loc de muncă. Toată tensiunea sa cronică interioară era gestionată prin intermediul unor treceri la act evidente. De exemplu, ea reprezenta imaginea prin excelență a sănătății fizice datorită programului său zilnic de alergare. Explorarea a scos la lumină faptul că motivația pentru aceste exerciții fizice avea ca scop descărcarea unei tensiuni greu de suportat. Stresul obișnuit dintr-o zi de lucru ca asistentă o aducea într-o stare în care simțea ori că trebuie să alerge, ori că va exploda. Ea a descris una dintre zilele cele mai tensionate în care nu a putut alerga din cauza unui tendon afectat. Văzuse o femeie alergând, când se întorcea acasă, și devenise atât de plină de mânie nediferențiată, de invidie și de tensiune, încât a trebuit să se oprească lângă drum ca să verse. Relația sa cu bărbații era încărcată de gelozie și suspiciune și își acuza neîncetat partenerii (neloiali, desigur) că intenționau să o „părăsească”. Se întâlnea adesea cu iubiții ei acasă, după orele de serviciu, pentru sex, aceasta fiind o altă metodă de a se elibera de tensiunea internă. Dacă amantul ei nu reușea să ajungă la ora stabilită, se înfuria și se gândea fie că a fost abandonată, fie că este înșelată. Aceste sentimente puternice o determinau să facă ture cu mașina prin oraș, căutând cu disperare mașina respectivului prieten. Căutările sale conduceau adesea la acuzații dureroase și la atacuri fizice reciproce. În terapie am început să explorăm relația lui Mary cu tatăl său excesiv de seducător care obișnuia să stabilească „întâlniri” cu ea în oraș în timpul adolescenței, lăsând-o acasă pe mamă într-o stare de furie și neputință. Adesea, mama sa încerca să se răzbune pe fiica ei, respingând cu cruzime nevoile ei obișnuite. Ori de câte ori încercam să explorez materialul împreună cu ea, dezvolta o durere de cap severă și părăsea ședința înainte de expirarea timpului. Încerca să mențină iluzia că are „părinți perfecți” și că nu era nimic în neregulă cu ea. Adesea, după ședințe, se îneca în alcool pentru a diminua sentimentele de abandon pe care le trăia, sunându-l pe tatăl său îndată ce se îmbăta.
Trecerea la act este una dintre cele mai importante modalități folosite de indivizii cu tulburări de caracter care se ascund de durerea constantă și de sentimentele de abandon. Mary nu era un caz tipic de femeie bătută care este abuzată din nou și din nou de același partener, ci, în timp ce se afla în terapie, a fost implicată
într-o serie de relații pe termen scurt, ostile și extrem de dependente, cu patru bărbați diferiți. Două dintre aceste relații au presupus violență fizică între Mary și partenerii săi. Structura Eului său era foarte slabă deoarece ea avea foarte puține amintiri pozitive internalizate despre obiectele sale. Ca mulți indivizi cu acest tip de tulburare, ea simțea că sursa tuturor problemelor se afla „în afara” sa și avea o viață nomadă, ca răspuns la tensiunile care apăreau constant în lumea sa internă. Trecerea la act cum ar fi mutarea dintr-un loc în altul era singura metodă de a-și gestiona suferința. Cititorul se poate întreba de ce nu am „interpretat ceea ce făcea ea” precizând cât de vidă a fost copilăria sa, cât de solicitantă și cât de violentă era, și cum o folosise tatăl său iubitor pentru propriile avantaje sexuale nepotrivite, vicariante. Să nu uităm că o persoană care are un trecut ca al lui Mary are foarte puțină încredere în toți ceilalți — aici fiind și eu inclus. Mai mult decât atât, ea avea nevoie de părinții săi care au respins-o (chiar dacă ea era un adult, din punctul de vedere al vârstei) poate de zece ori mai mult decât o persoană sănătoasă de etatea ei, deoarece ea încă mai aștepta și tânjea după căldura emoțională care îi lipsise în timpul copilăriei deficitare. Orice comentarii negative referitoare la părinții de care avea atâta nevoie erau întâmpinate cu o negare defensivă. Forme violente de trecere la act și rolul integrării. Exemplul lui Mary aduce în discuție problema violenței din relații. Una dintre formele cele mai întâlnite de trecere la act în cazul bărbaților care au un pattern independent este agresivitatea fizică nemijlocită. Fairbairn a recunoscut că ura și agresivitatea copiilor erau cauzate de frustrarea propriilor nevoi. Agresivitatea nu este o pulsiune înnăscută, așa cum a afirmat Freud, ci, mai degrabă, consecința unei frustrări extreme. Copilul deprivat este foarte furios din cauza lipsurilor, dar încă mai are nevoi și este dependent, așa cum era băiatul de paisprezece ani pe care l-am descris, cel care fusese arestat deoarece bătuse și molestase mai mulți copii, dar care încă își sugea degetul. Frustrarea nevoilor bebelușului provoacă furie,
care, atunci când este tradusă în comportament, se manifestă prin mișcări puternice de mâini și de picioare, țipete și iritabilitate generală. Așa cum am menționat mai devreme, bebelușul neintegrat percepe două mame separate. Mama sau persoana care îngrijește bebelușul este percepută ca fiind complet și etern „rea” atunci când bebelușul este frustrat, deoarece copilul nu are accepțiunea de mamă „bună” în această stare de privare emoțională. Bebelușul asumă că mama rea este o persoană complet diferită de mama bună. Mama nu trebuie nici măcar să fie prezentă pentru a fi o mamă rea, de vreme ce frustrarea apare atunci când nevoile copilului nu sunt satisfăcute, indiferent dacă îngrijitorul este sau nu prezent. În alte cazuri, mama rea poate fi chiar mama reală care face ca lucrurile să pară și mai dificile pentru copil, pedepsindu-l pe bebelușul care este deja privat de iubire și e deja înfuriat. De-a lungul timpului, copiii cu privațiuni emoționale se transformă în adulți furioși și dependenți. Aceasta pare a fi o combinație periculoasă foarte volatilă pentru „adultul” căruia în toată copilăria nu i s-au satisfăcut nevoile și care se află tot timpul în pericolul de a exploda atunci când se simte supărat. Această predispoziție spre explozie a adultului neintegrat există deoarece el încă îl percepe pe partenerul său adult ca fiind „în totalitate rău” atunci când este frustrant și, de aceea, atacul asupra celuilalt pare a fi justificat. Această percepție negativă exagerată și nerealistă despre partenerul real este alimentată de mii de amintiri frustrante din copilărie și aceste amintiri produc un răspuns determinat de mânie. Individul reacționează ca și cum ar fi atacat de un dușman, și nu de soția care îl frustrează o perioadă. Așa cum vom vedea, lipsa integrării, care este numită clivaj în termeni tehnici, atunci când apare în perioada adultă, reprezintă una dintre problemele Eului care le permit multor bărbați cu tulburări de caracter să devină violenți fizic. Persoana bine integrată are capacitatea de a percepe indivizii din afară ca „obiecte totale” integrate. Procesul de integrare, care a
fost descris ca reprezentând primele momente în care copilul recunoaște că mama frustrantă și mama gratificantă sunt, de fapt, una și aceeași persoană, îi permite adultului sănătos să perceapă obiectul extern frustrant ca fiind o mică parte din „celălalt” ca întreg. Următorul exemplu despre Sam ilustrează cum lipsa puternică a integrării joacă un rol important în manifestările violenței fizice față de parteneri: Sam fusese crescut într-un cămin violent și disfuncțional. Tatăl său, medic într-un orășel, era practic violent atât față de Sam, cât și față de soția sa. Ieșirile sale violente apăreau de obicei la cină, când îl ridica pe Sam direct din scaun, îl ducea în sufragerie și îl bătea crunt, adesea lovindu-l în timp ce se ghemuia pe podea, pentru a se proteja. Mama sa și fratele mai mic rămâneau la masă când aveau loc aceste atacuri. El preciza că aspectul cel mai umilitor și mai exasperant al acestor bătăi era că tatăl său îi cerea să se întoarcă la masă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Alte dăți părinții îl lăsau singur în casă și plecau cu fratele mai mic, și favorit, iar Sam era lăsat singur de capul lui. El își amintește că își petrecea zi de zi fantazând că are o familie secretă în Anglia care chiar îl iubește și căreia îi pasă de el. Multe dintre aceste fantasme gravitau în jurul sosirii lor neașteptate și în jurul anunțului că îl reclamă ca fiind fiul lor pierdut și îl iau cu ei în Anglia. Ca tânăr adult, Sam simțea o mare inerție și absența unei forme de viață în interiorul său. Era atras de femei care aveau un trecut la fel de sărac ca al lui. În mod tipic, relațiile sale începeau cu speranțe și exaltare, dar, după câteva luni, deveneau extrem de apăsătoare și tăcute și dorea ca partenera sa să-i vorbească și să fie responsabilă pentru întreaga relație. Această situație devenea din ce în ce mai dificilă, odată ce partenerelor sale li se părea imposibil să rămână drăgăstoase și plăcute atunci când aveau de-a face cu un bărbat ursuz, tăcut și pretențios. Până la urmă, Sam întrerupea relațiile într-un mod violent. În timpul scenelor violente cu partenerele sale, el le percepea ca fiind în totalitate rele, situație care îi permitea să găsească o justificare pentru furia sa.
Sam prezenta un pattern caracteristic bărbaților care abuzează femeile. Această combinație puternică între privarea emoțională timpurie și percepțiile neintegrate va fi examinată în detaliu în capitolele 4 și 5. Un aspect definitoriu pentru actele de violență produse din cauza tulburărilor de caracter este reprezentat de situațiile în care acestea sunt adesea îndreptate spre niște ținte „nevinovate”, altele decât propriii părinți. Această situație este de înțeles dacă luăm în considerare dependența crescută a copilului neglijat față de părinții săi (indiferent de vârsta acestui copil). Furia directă îndreptată
către părinți este aproape întotdeauna inhibată deoarece ei sunt extrem de necesari pentru supraviețuirea copilului sau a copilului devenit deja adult. Copilul furios poate să tortureze animalele sau să înfunde toaletele școlii, dar el nu își va ataca părinții în mod direct. Aceasta nu înseamnă că nu există și conflicte, de vreme ce violența verbală și fizică este un lucru obișnuit în multe familii. De fapt, aproape întotdeauna conflictul se oprește când părintele este pe punctul de a deveni atât de furios, încât să elimine din familie copilul sau adolescentul. Din nou, Fairbairn a înțeles această realitate, subliniind că, dacă un copil îndrăznește să-și atace direct părintele, deoarece a fost un părinte rău, copilul va avea parte de un părinte și mai rău care, din răzbunare, ar respinge complet acest copil. Cele mai interesante exemple de ostilitate indirectă împotriva unui părinte ce respinge mi-au fost povestite de către un fost pacient. El era fiul unui avocat de succes care era respectat în comunitate, dar era sadic, din punct de vedere emoțional, față de familia sa. Pacientul meu era supus unor umilințe și pedepse fizice și forțat să îndeplinească anumite sarcini înjositoare, în timp ce ceilalți doi frați ai săi erau scutiți de așa ceva. Furia acestui băiat era imensă, dar nu putea fi niciodată exprimată direct față de tatăl său, deoarece, dacă s-ar fi comportat astfel, ar fi riscat anihilarea sau izgonirea sa. În schimb, ostilitatea sa se îndrepta către proprietățile tatălui său, gesturi pe care le masca printr-o aparentă neatenție. Prima sa răzbunare reușită a apărut accidental atunci când i s-a permis, în sfârșit, să folosească barca cu vâsle a tatălui său. El îl implora în mod repetat pe tatăl său să îl lase să folosească barca, o moștenire de familie care aparținuse bunicului său. Până la urmă, tatăl său i-a permis, cu mare reticență, să folosească barca. Într-un moment critic, când tatăl său stabilise locul în care fiul său urma să urce în barca fragilă, tânărul a alunecat brusc, iar piciorul său a trecut prin scândurile subțiri ale bărcii. În același timp se simțea și vinovat, dar încerca și să se scuze. Nu putea să admită, nici față de tatăl său, nici față de el însuși, cât de mânios era și încerca
să ascundă această mânie cu un sentiment de vinovăție și cu multe scuze. Câțiva ani mai târziu, după o altă perioadă de insistente rugăminți, tatăl său i-a permis să ia pe lac, împreună cu prietenii săi, barca cu pânze. El și prietenii săi mai tineri se distraseră foarte bine și, chiar când se întorseseră acasă și se pregăteau pentru cină, au fost anunțați de către paza portului că la ponton se mai vedea numai vârful catargului de la barca tatălui său. Pacientul meu „uitase” să fixeze dopul de siguranță de pe fundul bărcii, ceea ce a condus la umplerea bărcii cu apă și la scufundarea ei. Din nou a acoperit cu scuze ostilitatea sa legitimă, dar inconștientă față de tatăl său. Deloc surprinzător, când a început să conducă, i s-a permis să folosească numai vechiul autoturism al familiei, în timp ce surorii sale i se permitea să șofeze mândrul și frumosul Jaguar decapotabil aparținând tatălui lor. Din nou, pacientul meu (care avea acum 18 ani) făcuse un accident straniu, de tipul „două dintr-o lovitură”. El reușise să piardă controlul mașinii sale, în timp ce dădea cu spatele, ciocnind chiar Jaguarul care era parcat în spate, avariind astfel ambele mașini. Un an sau doi mai târziu, în sfârșit avea, cu greu, voie să conducă Jaguarul, odată ce părea mai puțin predispus spre accidente, iar mașina nu mai era atât de nouă. Tatăl său, acum mai în vârstă, îl convinsese să promită că va respecta limita de viteză și băiatul fusese de acord. În momentul în care se îndepărtă de casă, acceleră mașina până la maximum. Plecase în orașul vecin, la aproape 50 de mile depărtare, și, când se întorcea spre casă, uitase să elibereze frâna de mână. Cum rula cu viteză maximă, plăcuțele de frână se încinseseră, dar puterea mare a vântului împiedică producerea unui incendiu. Apropiindu-se de casă, i-a fost greu să dea cu ochii de tatăl său, care era livid la față și alerga spre mașina cu stingătorul în mână. Temperatura ridicată a sistemului de frânare cauzase un incendiu, lubrifiantul de la osie luând foc și stricând în întregime partea din spate a mașinii. Din nou, „neatenția” pacientului meu afectase sever o altă proprietate prețioasă a tatălui său.
Pacientul meu nu fusese niciodată conștient de ostilitatea sa și tolera cu bucurie eticheta pusă de familie ca fiind „hăbăuc”, deși neglijența sa avea o direcție precisă, poate mult prea precisă, ca să nu pară ciudată. Cum probabil vă așteptați, el avea sentimente enorme de inferioritate, de timiditate și de hipersensibilitate la critica profesorilor. Chiar dacă acest exemplu este amuzant, nu este nimic plăcut în combinația dintre dependență și ură față de părintele care este abuziv. Ura copilului trebuie să fie deghizată sau deplasată către alte figuri autoritare sau către cei mai slabi decât el. În majoritatea cazurilor, părintele nici nu-și dă seama cât de mare este furia copilului dependent. Multe acte de cruzime „insensibilă” sunt îndreptate asupra unor copii mai mici sau asupra unor animale de către adolescenți ori adulți tineri care sunt conduși de o mânie inconștientă asupra părinților lor. Din nou, combinația dintre dependență și furie reprimată, ascunsă sau deplasată către alte persoane, poate fi observată și în cazul relațiilor în care este prezentă violența fizică. Femeia abuzată se află în aceeași situație psihică imposibilă precum copilul abuzat. Unul dintre aspectele cele mai interesante din scenariul maltratării este reprezentat de situația în care multe femei abuzate atacă polițistul în momentul în care îi vine în ajutor în timpul incidentului violent. Capitolul 5 va descrie acest fenomen și tot aici vor fi prezentate două modele explicative diferite care încearcă să dea un sens acestui comportament neașteptat. Impulsivitatea și căutarea unor „satisfacții-surogat”. Impulsivitatea este o altă caracteristică atât a femeilor, cât și a bărbaților care sunt angajați în violența domestică. Impulsivitatea este legată strâns de trecerea la act prin incapacitatea de a ține sub control sau de a ascunde nevoile subiacente. Impulsivitatea diferă de trecerea la act pură prin faptul că nu este motivată de tensiunea care ia naștere din sursele imediate de frustrare. Ci este rezultatul unui vid interior și al unor nevoi din trecut care presupun gratificare. Impulsivitatea este adesea un mod de viață pentru ambii membri ce aparțin acestui parteneriat violent și fiecare îi
tolerează celuilalt această trăsătură, deoarece le oferă permisiunea de a se angaja în comportamente impulsive viitoare. De exemplu, una dintre pacientele mele abuzate fizic descria cu amuzament un act impulsiv recent al soțului său — plătise un acont pentru o mașină despre care amândoi știau că nu și-o puteau permite. Ea știa că va trebui să o dea înapoi peste câteva luni. Am întrebat-o de ce era atât de calmă când vedea că el gestionează greșit resursele financiare insuficiente. A râs spunând că, dacă îl va lăsa să ia această mașină, ea va putea merge în Atlantic City ca să arunce banii pe jocuri de noroc. Dacă soțul său ar fi cârtit, ea ar putea să folosească mașina ca exemplu negativ pentru incapacitatea lui de a administra banii. Așa cum am observat, copilul neglijat are puține speranțe că va primi iubire, în cele din urmă, dacă își reprimă nevoile. Părinții săi i-au „dovedit” că nu trebuie să mai aștepte ca ei să îi ofere susținere și iubire, de vreme ce au eșuat de atâtea ori față de el. Această pierdere a speranței privind părinții este adesea combinată cu o lipsă a fricii față de respingerea venită din partea părintelui. Retragerea afecțiunii sau bunăvoinței din partea părintelui nu prea mai are forță inhibitoare pentru copilul slab structurat, deoarece, chiar de la început, el nu a avut destul de multă afecțiune care să îl propulseze. Copilul realizează că nu i se poate lua ceva ce nu a avut niciodată. Singura sursă de calmare a golului său intern reprezintă „lucrurile” care îl fac fericit pentru o perioadă scurtă. Aceasta este o situație psihică în opoziție cu acel copil bine îngrijit care renunțase la acadea deoarece o confruntare cu mama sa ar fi erodat înțelegerea care deja exista între cei doi. Impulsivitatea implică întotdeauna și o formă de „satisfacțiesurogat” care determină persoana să se simtă bine o scurtă perioadă. Din nou, Fairbairn este cel care a recunoscut acest comportament. Aceste forme de gratificare servesc drept substitute temporare pentru intimitatea și iubirea care sunt absente. De obicei aceste comportamente compensatoare includ dependențe, cum ar fi: exerciții fizice excesive, tulburări de alimentație, dependența de
cumpărături și de jocuri de noroc, abuz de alcool sau de droguri. Toate aceste stiluri de impulsivitate presupun o dorință de a umple golul intern originar creat de către părinte prin neîndeplinirea nevoilor copilului. Fiecare categorie de probleme care țin de control a condus la crearea unui grup de autoajutor (Alcoolicii Anonimi, Obezii Anonimi, Dependenții de Droguri Anonimi sau Părinții Anonimi). Problema fundamentală a acestor grupuri de indivizi constă în existența unui slab sentiment de sine care nu poate fi controlat atunci când ei trebuie să înfrunte golul interior și tensiunile normale ale vieții. Copilul respins devine un adult cu un apetit de lup pentru satisfacții-surogat care îl ajută să tempereze suferința cauzată de vidul lăuntric. Adulții cu tulburare de personalitate sunt „mai vizi” decât indivizii normali și simt mai multă presiune din partea nevoilor moștenite în urma privării emoționale timpurii. Deoarece ei nu au un obiect bun, nici intern, nici extern, ei nu au pe cine să mulțumească sau să dezamăgească. Exemplul lui Renee, pe care îl voi prezenta mai jos, nu este cel al unei femei bătute, ci al unui copil neglijat, devenit adult, care nu poate să scape de părintele său care l-a respins. Adultul neglijat care nu se poate separa de părinte ne ajută să facem o analogie cu relația din cazurile de violență domestică. Nici adultul neglijat, nici soția bătută nu se pot îndepărta de obiectul abuzator. Renee a început terapia din cauza obezității sale. La 35 de ani, ea cântărea 91 de kilograme, iar greutatea sa continua să crească. Ea era profesoară și încă mai locuia împreună cu mama sa în vârstă, exigentă și greu de suportat. În timp ce lua cina cu mama sa, în fiecare seară, Renee era întrebată constant de ce nu se mărită și i se reproșa că nu poate să slăbească. De fapt, mama sa pregătea mâncare vegetariană pentru ea și îi cântărea porțiile cu mare atenție. După cină, Renee se retrăgea în camera ei unde avea ascunse cutii cu dulciuri pe care le devora până adormea.
Comportamentul lui Renee indica multe elemente care reprezentau rezultatul unor probleme la nivelul structurii Eului său. Era slab diferențiată de mama sa. Atunci când erau împreună, Renee simțea că nu poate să i se împotrivească și se simțea ca un apendice nedorit. Atunci când era departe de mama sa, din punct
de vedere fizic, adesea nu mai știa cum se simte, ca și cum nu ar mai fi avut identitate. Ea trebuia să rămână cu mama sa deoarece fusese atât de ignorată în timpul copilăriei, încât avea foarte puține amintiri pe care să se bazeze atunci când pleca de acasă. Suferea de insuficiență introiectivă. Acesta este marele paradox atât al copilului neglijat, cât și al femeii abuzate: ei se întorc neîncetat la persoana apropiată care le-a produs neplăceri în trecut. A doua sursă învățată privind incapacitatea de a-și controla nevoile vine din imitația de către copil a comportamentului părinților. Copilul dintr-o familie disfuncțională este expus în mod repetat la strategiile părinților săi de a face față propriului lor stres, părinți care, în majoritatea cazurilor, au demonstrat o lipsă a controlului într-o zonă sau alta a vieții lor. Copilul resimte presiuni interne din partea unor nevoi nesatisfăcute care se transformă în suferință, vid și dezamăgire, dar este influențat și de observarea repetată a soluțiilor adoptate de părinți în cazul unor probleme similare.
Lipsa unui atașament „profund” față de ceilalți Multe persoane cu tulburări de caracter întâmpină enorme dificultăți în dezvoltarea atașamentului emoțional profund față de alte persoane din viața lor. Acesta este un subiect care deranjează pe toată lumea. Nimeni nu vrea să recunoască faptul că relațiile lui cu ceilalți, aici fiind incluși soțul sau soția și copiii, sunt superficiale, bazate pe obligații, vinovăție sau norme sociale. Din nefericire, aceasta este o situație întâlnită la unele persoane care, cu cât sunt mai atașate de copii, de soț sau de soție, cu atât vor nega sau vor raționaliza comportamentul lor atunci când vor fi întrebate despre această purtare. Lipsa atașamentului emoțional față de membrii familiei este o consecință a absenței iubirii pe care individul a resimțit-o în timpul propriei copilării. Părinții săi nu au investit emoțional suficient de mult în relația cu acest individ și, acum, ajuns în perioada adultă, nu poate investi în următoarea generație. Lipsa acestui atașament profund față de ceilalți nu denotă că
persoana nu are nevoi afective. El se va agăța adesea de alți adulți, dar acest „atașament” se bazează pe nevoia din copilărie, și nu pe legătură matură. Mă întorc acum la cercetarea asupra copiilor mici prezentată de Bowlby (1988) și continuată de Zahn-Waxler, Radke-Yarrow și King (1979). Acești cercetători au observat că unii copii, chiar de doi ani, doresc să liniștească un copil de aceeași vârstă care a fost supărat. Studiul a demonstrat că acei copii ale căror mame au fost conectate la nevoile lor reprezintă copiii care au fost cei mai activi în ceea ce privește dorința de a-i liniști pe colegii lor de suferință. În al doilea studiu descris de Bowlby și continuat de Main și George (1979), George și Main (1985) s-a comparat un grup de zece copii bătuți cu vârsta cuprinsă între un an și trei ani cu un grup de alți zece copii care nu au fost bătuți, de aceeași vârstă. În urma acestui studiu s-a descoperit că există diferențe semnificative între cele două grupuri, din punctul de vedere al ostilității față de ceilalți: Copiii abuzați nu numai că îi agresau pe ceilalți copii de două ori mai mult decât cei din grupul de control, dar cinci dintre ei au agresat sau au amenințat un adult, comportament care nu a fost observat în grupul de control. În plus, copiii abuzați s-au remarcat printr-un tip extrem de neplăcut de agresivitate, denumit „hărțuire” (Manning, Heron și Marshall, 1978). Acesta constă într-un comportament răutăcios care pare să aibă ca unică intenție să determine victima să-și manifeste disconfortul. (Bowlby, 2011: 151)
Copiii mici abuzați nu au prezentat un comportament liniștitor față de partenerii lor supărați din grup, în timp ce cinci dintre cei zece copii din grupul de control (copiii neabuzați) au dorit să-i liniștească pe colegii lor supărați. Este interesant că există o analogie între hărțuirea observată de Bowlby la copiii mici și comportamentul observat la partenerii bătăuși. Adultul abuziv mai întâi își hărțuiește partenera înainte de a începe atacul fizic propriu-zis. Atacatorul observă de obicei la partenera sa un comportament care îl enervează, dar, de fapt, el caută scuze pentru a-și descărca furia asupra victimei. Spre marea mea surprindere, un număr de femei au povestit că soții lor ajunseseră să critice tehnica lor de a spăla vasele. Soții lor le înghesuiau într-un colț al bucătăriei
și le ,,demonstrau” modul în care vasele trebuiau spălate. Puteau chiar să spargă acele vase care nu au fost spălate corespunzător pentru a obține un efect dramatic. Apoi, de obicei, se apropia de partenera lui și țipa la ea, în timp ce ea încerca frenetic să se supună dorințelor lui violente și incoerente. Uneori, supărarea ei este suficientă pentru a-l împăca, alteori aceasta este numai preludiul pentru atacul fizic. Calmarea celui care abuzează în momentul în care observă suferința partenerei sale își are originea într-o formă primitivă de proiecție. El începe inițial interacțiunea deoarece simte o furie nediferențiată și o tensiune în lumea sa interioară pe care nu le poate metaboliza. Atunci când începe să-și hărțuiască soția, ea dă semne de suferință intensă, iar agitația sa eliberează haosul lui intern; apoi, ea ,,conține” tensiunea pe care el a mai simțit-o și altă dată în el însuși. Existența acestui scenariu este posibilă numai atunci când partenerii sunt slab diferențiați unul de celălalt, iar emoțiile circulă liber de la unul la altul. Studiile lui Bowlby privind copiii elimină speculațiile despre observațiile frecvente referitoare la faptul că adulții violenți ar fi fost expuși abuzului în mediul familial din care provin. Cea mai mare valoare a acestor studii constă în faptul că ele pot demonstra efectele lipsei atașamentului parental la copii de doi ani și fac legătura între patternurile de comportament din copilăria mică cu unele comportamente observate în perioada adultă. Următoarea vignetă clinică din practica mea ilustrează conexiunea strânsă între părintele care nu a fost îngrijit corespunzător în copilăria sa și lipsa de interes pentru propriul copil: Am fost sunat într-o dimineață de un avocat din localitate și întrebat dacă aș putea semna o declarație prin care să stipulez că mă ocup de Karen, o fostă pacientă care nu mai era în terapie cu mine de câțiva ani. Karen era acuzată deoarece fiul ei de șase ani fusese găsit cutreierând la câțiva kilometri depărtare de casă, în pijama, și fusese luat temporar în custodia agenției de servicii sociale de stat. Karen fusese în cabinetul meu cu o perioadă în urmă din cauza unor probleme conjugale severe, soldate cu două incidente în urma cărora fusese bătută de către soțul ei, un bărbat gelos care se controla foarte greu. În momentul în care a încheiat mariajul cu soțul său, ea a decis să întrerupă terapia, simțind că problemele sale au fost rezolvate. Ca în cazul oricărei
tulburări de personalitate, considera că toate problemele se aflau în afara ei. În momentul în care am început a doua cură terapeutică, a devenit clar faptul că felul în care Karen își neglija fiul era o continuare a experiențelor din propria sa copilărie, un mediu aproape complet haotic. Deși tatăl ei era un fizician proeminent, în căminul copilăriei ei, nu exista un program de masă regulat. Pizza înghețată și băuturile răcoritoare erau suficiente pentru micul dejun, prânz și cină. În adolescență, Karen nu avea propria cameră deoarece refuza cu îndârjire să o mențină curată. În schimb, dormea pe canapeaua din sufragerie, un aranjament care începuse sa-i placă, deoarece putea să o șterpelească de-acasă fără să fie prinsă. Ajunsă adult, nu-și mai amintea să o fi deranjat acest aranjament și i se părea absolut în regulă. Tatăl său era un înrăit practicant al jocurilor de noroc și adesea Karen descoperea, când se întorcea acasă, că mobila fusese vândută pentru a acoperi datoriile tatălui său. Mama lui Karen era la fel de împrăștiată ca tatăl său. În timpul primilor ani ai mișcării feministe, ea luase decizia de a-și manifesta emanciparea față de soțul său prin participarea la un cros feminist național, lăsând cei trei copii (Karen având opt ani în acea perioadă) în îngrijirea soțului său complet iresponsabil. De fapt, îi spusese lui Karen că această inițiativă era în folosul fiicei sale. Karen ar fi trebuit sa vadă cât de puternică este mama ei și să folosească această situație ca exemplu demn de urmat în propria sa viață. În loc să o întărească pe Karen, i-a erodat sentimentul de sine deja afectat și i-a diminuat încrederea în mama sa, dar și atașamentul față de ceilalți. Ea a perceput abandonul mamei sale ca pe o confirmare că ea (Karen) nu merita să fie îngrijită. În timpul adolescenței sale, cei doi frați ai lui Karen trăiau parțial pe cont propriu și parțial „acasă”, adesea venind la masă cu speranța că vor găsi mâncare gătită la cină. Precum Karen, cei doi frați mai mari considerau că acest stil de viață era normal și nu erau mânioși și nici nu aveau resentimente față de părinții lor neglijenți. Ca adult, Karen era consultant de design interior pentru restaurante; era incapabilă să tolereze disciplina unei munci pentru alte persoane pe o perioadă mai lungă. Adesea începea să lucreze în a doua parte a zilei și nici nu-și dădea seama când se făcea dimineață. Casa ei era plină de lucruri pe care le cumpăra și care apoi nu o mai interesau. Unele erau încă împachetate. Și în privința banilor avea același stil haotic. Nu avea bani deoarece îi cheltuia de pe cărțile de credit, cumpărând produse care o încântau, dar care într-un timp foarte scurt nu mai reprezentau nimic pentru ea. Atunci când am întrebat-o pe Karen referitor la faptul că își neglijează fiul, mi-a justificat indiferența ei, spunându-mi că îl învață să fie mai independent — aceeași poziție pe care mama sa a avut-o față de ea în copilărie.
Modelul lui Karen este specific persoanelor haotice cu tulburări de caracter, persoane care au fost mai curând neglijate, dar nu abuzate în copilărie, și care de obicei nu apelează la maltratări nici ele. Ea nu a internalizat niciodată regulile, autodisciplina și nici nu a dezvoltat un atașament față de ceilalți, deoarece părinții săi erau indiferenți față de ea, din punct de vedere emoțional. Ca adult, s-a lăsat dusă de valurile vieții, nepăsătoare față de nevoile copilului ei.
Din cauza lipsei de atașament din partea familiei sale, era incapabilă să dezvolte o relație profundă de atașament față de fiul său sau față de parteneri adulți. Asemenea altor indivizi care prezintă o răceală interpersonală, la fel Karen nega cu tărie lipsa ei de conectare și chiar insista că era „extrem de apropiată” de fiul ei. Absența unor legături emoționale profunde cu alte persoane joacă un rol important în violența domestică. Adulții maturi care au avut o relație profundă, din punct de vedere emoțional, cu părinții lor în timpul copilăriei pur și simplu nu sunt capabili să își abuzeze fizic persoana iubită. Harry Harlow, un cunoscut cercetător etolog, a realizat numeroase experimente pe animale, cum ar fi cel privind puii de maimuțe rhesus care erau separați de mamele lor la naștere. De-a lungul realizării acestor experimente privind legăturile emoționale, efectele abandonului și consecințele agresive care apar la acești subiecți, Harlow a conchis că: Răspunsurile naturale și normale la stimulii afectuoși se află în antiteză cu reacțiile la stimulii agresivi. Noi ne iubim, în primul caz, lumea noastră interioară, aceasta este o condiție pentru a o putea urî, eventual, mai târziu. Furia este adesea considerată a fi mai puternică decât iubirea, dar acesta este rezultatul faptului că psihologii au publicat multe lucrări despre agresivitate și mai puține despre iubire. Dacă răspunsurile inițiale sunt afectuoase, atunci ele vor stabili legături puternice care vor limita și ar exclude posibilitatea unei agresivități intense incipiente. Pentru a-l parafraza pe Oscar Wilde3: Iubirea or iubirile întâi simțite Ne-or pune inimile laolaltă Și chiar de-i bine, or rele-s pătimite Aste iubiri vor ține viața toată. Și nu-i ucidem pe cei ce-i îndrăgim, Și nici pe cei iubiți de-a noastră mamă, Și mai presus de vrajbă noi simțim Când îi iubim pe cei de-o seamă. Primatele ori iubesc de la bun început, ori vor ajunge să urască pentru totdeauna. (Harlow, 1986: 310)
Acest citat este reprezentativ pentru activitatea lui Harlow. El ajunge exact la aceeași concluzie la care a ajuns și Fairbairn după activitatea depusă la orfelinatul din Scoția. Amândoi au observat că lipsa iubirii părintești de la începutul vieții (fie că vorbim despre
animale sau oameni) reprezenta sursa agresivității și a furiei. Atunci când aceste descoperiri se aplică scenariului privind maltratarea, se poate susține ideea că numai individul care nu a fost iubit la începutul vieții este capabil, mai târziu, să își atace, să își mutileze sau chiar să își ucidă partenerul. Paradoxal, mulți parteneri care au fost implicați în abuzuri domestice par, cel puțin uneori, să fie foarte apropiați. Totuși, apropierea aparentă este de fapt o puternică dependență, care nu este același lucru cu atașamentul matur bazat pe iubire. Este destul de obișnuit ca aceste relații puternic dependente să se destrame subit, deoarece unul dintre parteneri sau celălalt întâlnește o persoană care îi satisface nevoile mult mai bine. Lipsa atașamentului emoțional combinată cu această dependență infantilă puternică explică gradul mai mare de cruzime care se poate observa în relațiile dintre caractere. Leonard Shengold, autorul cărții sugestiv intitulate Uciderea sufletului (Soul Murder), explorează problema părinților incapabili de a stabili un atașament potrivit cu propriii copii. Cartea sa descrie efectele neglijării timpurii asupra unui număr de scriitori, printre care Dickens, Kipling și Cehov. Shengold utilizează sintagma „inimă neîmplinită” preluată de la autorul englez E. M. Forster, pentru a descrie adulții care, din cauza creșterii de care au avut parte, se comportă abuziv și violent față de odraslele lor: Forster a descris incapacitatea de a avea suficientă grijă de altă persoană o deficiență a capacității de a iubi, de a fi vesel și de a fi empatic. Această sărăcie a sufletului este atât rezultatul, cât și cauza uciderii sufletului; se poate observa la copilul privat de iubire și frustrat o intensitate teribilă a furiei, care-l poate transforma într-un criminal dacă această furie nu este stăpânită de apărările de tipul izolării a afectului. Iar inima neîmplinită a părintelui se poate exprima, bineînțeles, nu numai prin indiferența față de copil, ci și prin ură și cruzime. (Shengold, 1989: 182)
Acest citat face legătura cu ceea ce am descris anterior ca fiind ura și furia copilului abandonat față de părintele neglijat. Aceasta se aplică direct în cazul „tânărului” delincvent despre care am vorbit în capitolul 1 și care fusese închis pentru molestarea și
abuzarea fizică ale nepoatelor sale. Privarea pe care a suportat-o în urma respingerilor timpurii din partea părinților lui și-a pus amprenta asupra comportamentului său, fapt scos în evidență prin suptul degetului mare, în timp ce furia cauzată de lipsurile din copilărie se revărsa asupra celor mai slabi decât el.
Dependența excesivă de obiectele externe Am arătat că problema dependenței extreme de ceilalți este una dintre caracteristicile majore ale tulburării de personalitate la adult. Această caracteristică se bazează pe lipsa unor amintiri pozitive introiectate, despre care am menționat mai devreme. Lipsa amintirilor introiectate conduce la apariția a două probleme separate în perioada adultă: sentimentul slab de sine și incapacitatea celui afectat de a se liniști singur atunci când este rănit sau speriat. Identitatea slabă. Înainte de a începe discuția noastră despre problema identității, ar trebui să ne definim termenii. Eul a fost deja definit ca având un set de funcții, strategii și planuri, ca o cămară de „imagini” despre sine (și despre obiecte) pe care copilul le-a cules din interacțiunile avute cu părinții săi. Pachetul de imagini care se dezvoltă în lumea interioară a copilului este o consecință a reacțiilor avute de părinți față de el. De-a lungul timpului, această colecție de „evaluări reflectate” devin sentimentul de sine al copilului sau identitatea sa (voi folosi acești termeni cu același sens). Astfel, identitatea dezvoltată a copilului reprezintă o mică parte a Eului său mai mare. Identitatea unei persoane seamănă cu un catalog cu specificații despre sine, cum ar fi: sunt femeie sau bărbat, inteligent sau prost, folositor sau nefolositor, iubit sau ignorat, de încredere sau neserios. Acesta conține „reprezentări” atât conștiente, cât și inconștiente (amintiri sau opinii) despre cine este acea persoană în relație cu ceilalți membri ai familiei. Dar ce FACE acest sentiment de sine? De fapt, sentimentul de sine al unui individ este unitatea de măsură folosită pentru a
aprecia, identifica și descrie lumea exterioară. Îi cunoaștem pe ceilalți în relație cu noi înșine: cât de diferiți sau de identici sunt în relație cu noi, cât de diferit sau similar funcționează din punct de vedere emoțional față de noi, ce îi determină pe ei să fie anxioși, în comparație cu ce ne determină pe noi să fim anxioși, ce știu ei, comparativ cu ce știm noi, ce gândesc și ce simt ei comparativ cu noi. Se poate observa imediat că un sentiment instabil sau schimbător al sinelui lasă individul într-o veșnică stare confuză sau speriată. O simplă analogie cu un sentiment de sine slab ar putea fi reprezentată printr-un constructor care folosește o ruletă, iar măsurătorile sale variază de la un minut la altul: același lucru o dată măsoară 36 de centimetri, iar altă dată 34 de centimetri și așa mai departe. Clădirile sale vor avea o structură fragilă. Aceasta este o problemă gravă pentru o persoană, deoarece ea nu îi poate aprecia pe ceilalți din punctul de vedere al standardului intern, odată ce sentimentul de sine se schimbă de la un moment la altul. Din nefericire, Fairbairn a folosit termenul de Eu pentru a reprezenta sentimentul de sine al persoanei, ceea ce produce oarecare confuzie. Voi minimiza această problemă numind orice grup autoreferențial prin sine și voi păstra termenul de Eu pentru a denumi acea serie mai vastă de strategii și funcții bazate pe realitate. Această problemă a sentimentului slab de sine a apărut deja în studiul de caz al lui Carl, cântărețul de muzică western și country, și al lui Renee, profesoara deprimată. Erik Erickson (1950) a insistat asupra termenului de difuzie a identității care descria observațiile conform cărora mulți indivizi pe care i-a consultat nu aveau un sentiment puternic de sine, ei nu știau cu adevărat cine „erau”. Lipsa identității este, așa cum am menționat, mult mai evidentă în patternul dependent decât în tiparul independent. Cei independenți reușesc adesea să ascundă lipsa lor de identitate creând mituri personale despre ei înșiși, după obiceiul lui Ernest Hemingway. Ei se identifică cu posesiunile lor, cu părerile lor, cu hobby-urile lor și se construiesc umplând vidul interior cu atașamentul față de
strădanii alese de ei. Ar putea fi un atașament față de locul lor de muncă sau față de un mit cultural despre sine, după cum descrie următorul citat din Erickson: John Henry4 este, așadar, unul dintre modelele ocupaționale ale omului hoinar dincolo de granițe, care dă piept bărbătește cu noile lumi geografice și tehnologice de la vechii și adevărații bărbați și care nu are niciun trecut. Ultimul model rămas pare a fi cel al cowboy-ului care a moștenit atitudinea de cocoș, mișcările ferme, dependența de hoinărit, neîncrederea în relațiile personale, concentrarea libidinală și religioasă pe limitele suferinței și temerității, dependența de animalele lor dragi și de climat… Ei erau atât de mândri de parcă s-ar fi creat pe ei înșiși mai puternici decât cele mai mari lighioane și mai robuști decât orice metal forjat. (Erickson, 1950: 299)
Cel mai remarcabil aspect al acestui citat constă în faptul că Erickson folosește cuvântul „hoinar” pentru a descrie omul care folosește identificarea cu munca lui ca fundație pentru sentimentul de sine. Această supraidentificare poate avea loc dacă individul nu are inițial un sentiment ferm de sine. Acest gest de autocreație reprezintă un semn care subliniază vidul interior, căci individul cu un sentiment de sine bine integrat nu are niciun motiv să se dezbare de identitatea sa și s-o înlocuiască cu un sine prefabricat. Forța identificării folosită de persoanele cu tulburări de caracter care par independente și sigure pe sine face ca ele să apară ca și cum ar avea o identitate bine formată, când, de fapt, își ascund vulnerabilitatea structurală. Atât bărbații, cât și femeile care au un pattern dependent sunt mai conștienți de lipsa identității lor decât acei indivizi care au un tipar independent. Majoritatea femeilor cu pattern dependent suferă pentru că sunt împinse, prin resorturile culturale, să-și dedice o mare parte a timpului lor creșterii copiilor. Această identificare cu persoana care îngrijește nu este puternic apreciată și nici nu se potrivește cu multe femei care au fost sever maltratate de către propriii părinți. Mai mult decât atât, acest rol tinde să izoleze femeia cu pattern dependent de restul lumii și nu îi mai oferă o identificare colectivă stabilă, precum cea descrisă de Erickson. Atunci când este amenințată de presiunea externă sau de pierderea unei relații, persoana cu tulburare de caracter cu pattern
independent se poate retrage în identificarea sa și conservând cumva acel sentiment de sine fragil. Cea cu pattern dependent nu se poate baza pe nicio identificare și este mai predispusă spre colapsul sentimentului de sine, deoarece identificarea sa se concentrează asupra persoanei de care depinde, nu asupra unui rol sau a unui mit autocreat. Colapsul sentimentului de sine. Unul dintre motivele majore pentru care femeile abuzate rămân lângă soții lor bătăuși este teama că identitatea lor va colapsa, o amenințare mult mai mare decât durerea fizică pe care ele o suportă în timpul episoadelor în care sunt bătute. În termeni mult mai simpli, colapsul identității este similar cu „a o lua razna”. Eleanor Armstrong-Perlman (1991) a descris teama și oroarea de colpasul total al setimentului de sine pe care le-a observat la pacienții săi, atât bărbați, cât și femei. Ea a observat că prăbușirea identității la acești pacienți era provocată de dovada definitivă că au fost abandonați de către obiectul pe care îl urmau: Pierderea relației, sau mai degrabă a speranței într-o relație, este greu de suportat. Aspectele frustrante ale relației sunt negate, ca și furia îndelungată, umilirea și rușinea legată de umilire… Nevoia este compulsivă și fantasma pierderii este percepută ca având potențial catastrofic, conducând la dezintegrarea sinelui sau la teama de golul provocat de singurătate, față de care este preferabilă orice formă de conexiune, oricât de multă suferință ar provoca aceasta… Ei nu pot realiza că se află într-o situație fără speranță sau că satisfacțiile sunt parțiale și iluzorii, căci renunțarea la această speranță ar duce la colapsul sinelui. (Armstrong-Perlman, 1991)
Această descriere este similară cu colapsul unui copil mic atunci când este abandonat de mamă — situație pe care Fairbairn a observat-o de multe ori în cariera sa. „Depresia de abandon” pe care am descris-o este rezultatul unei prăbușiri totale a sentimentului de sine. La fel ca pentru copil, sentimentul de sine al unui adult borderline presupune existența unui obiect accesibil, care să fie ca un părinte, pentru ca persoana să rămână intactă din punct de vedere psihic. Fără acel obiect, adultul nedezvoltat se simte pierdut, fără speranță, și la fel de speriat ca orfanii scoțieni ai lui Fairbairn. Fără obiect, sau fără speranța existenței unui obiect, nu există
posibilitatea de a menține un sentiment de sine organizat și coerent. Odată ce puterea copleșitoare a fricii față de colapsul sentimentului de sine este recunoscută, abuzurile, respingerile și umilirile pe care femeile le tolerează din partea partenerilor lor violenți sunt mai ușor de înțeles. Motivația subiacentă a atașamentului femeii bătute de soțul ei violent stă la baza abilității ei de a-și menține intact sentimentul de sine și această forță se întoarce asupra lui în ciuda faptului că el este cel care o abuzează fizic. Voi reveni la această idee în discuțiile despre scenariul molestării. Următoarele două cazuri descriu prăbușirea sentimentului de sine ca urmare a pierderii obiectului care asigura o anumită stabilitate. Ambele exemple ilustrează un conflict între dorințele obiectului care oferă o identitate și sentimentul de sine al victimei. Atașamentul față de obiect susține sentimentul de stabilitate psihică al individului, deși acest lucru costă destul de mult victima care are, și așa, un sentiment de sine afectat. Cazul lui Terry ilustrează faptul că un obiect care abuzează poate fi reprezentat și de un grup de persoane, nu numai de una singură, în timp ce cazul doamnei Jackson ilustrează cel mai întâlnit model de atașament față de un obiect singular: Terry fusese adusă în cabinetul meu de către părinții săi îngrijorați. Era o apariție ciudată, o tânără epuizată, având capul ras, care suferise o „cădere nervoasă” în timp ce făcea parte dintr-o sectă religioasă. Fusese o elevă eminentă care, fără vreun motiv special, renunțase la liceu și intrase în secret în acest grup. Părinții ei o descriau ca fiind un copil perfect, cu toate că am observat că în timpul primei ședințe numai ei vorbiseră în locul fetei. Terry, atunci când începuse să vorbească, își privea ezitant părinții și părea că-și schimbă stilul de discurs de la unul cu referiri biblice la unul „convențional” de student de anul doi. Înțelesesem că vorbea în funcție de reacțiile de pe chipul părinților săi sau de alte informații nonverbale oferite de aceștia. Mai târziu, Terry a recunoscut că ea căuta întotdeauna la cei din jurul său un răspuns, pentru că altfel nu știe încotro s-o apuce în viață. Mediul primitor oferit de secta religioasă fusese de mare ajutor pentru ea deoarece nu mai era nevoită „să-și construiască un chip” diferit pentru fiecare persoană în parte. Fusese extrem de mulțumită de grup în prima lună și simțea că a găsit locul potrivit în care își va petrece restul vieții. Se simțea astfel chiar dacă nu era interesată de doctrinele cultului. Căderea ei nervoasă a apărut în urma aplicării unei pedepse pentru o mică abatere de la perceptele religioase fundamentaliste. Trebuia să-și tundă părul, iar
umilirea provocată de această situație, ca și pierderea încrederii în cult ca substitut parental au provocat colapsul identității sale. Prăbușirea a fost influențată parțial și de faptul că aspectul său frumos reprezenta o mare parte a sentimentului ei de sine. Aceasta, combinată cu faptul că acel cult (obiectul) de care depindea a respins-o, a fost prea greu de îndurat pentru identitatea sa slabă.
Travaliul meu cu Terry s-a concentrat asupra descoperirii persoanei care era cu adevărat. Familia sa pusese atât de multă presiune asupra ei pentru a se comporta într-un anumit fel, încât pierduse din vedere propriul sentiment de sine. Familia sa era nu doar convențională, ci și superficială. Mama ei și ea nu purtau niciodată o discuție despre vestimentație sau despre coafuri, iar tatăl său era absent aproape tot timpul. Nu avea un obiect parental care să îi furnizeze modelul unei persoane cu o identitate puternică. Obiectul de care este atrasă o persoană cu probleme de identitate este aproape întotdeauna un partener care este, sau pare a fi, foarte sigur pe el, astfel încât acesta să compenseze lipsa unei structuri interne. În general, partenerul care folosește patternul independent este șeful, iar partenerul care are un tipar dependent este subalternul. Din nefericire, partenerul care conduce ajunge adesea să fie un fanatic impunător și critic care „își subordonează” identitatea confuză și contradictorie a partenerului mai slab: Doamna Jackson a sunat pentru o consultație urgentă. Ea suferea de ceea ce părea a fi un colaps al identității, din cauza conflictului dintre cele două obiecte susținătoare ale sinelui. Soțul său insista să se mute în America Centrală pentru a contribui la lupta unei țări care dorea să își proclame independența. El era un radicalist bine-cunoscut care condusese multe organizații de extremă stângă și era cu cincisprezece ani mai mare decât ea. În urma explorării, am descoperit că doamna Jackson l-a cunoscut pe soțul său în timp ce urma facultatea de științe politice. În ciuda meritelor sale academice, ea se simțea vidă și confuză și își schimba poziția în aproape orice situație. Compensa pentru confuzia sa și pentru fragilul ei sentiment al identității, căutând „forța” la iubiții săi; primul dintre ei fusese un polițist de graniță ultraconservator. El o învățase despre armele de foc și o convinsese să poarte cu ea o armă pentru a se apăra de pericolele pe care el le vedea pretutindeni. Această relație eșuase atunci când el începuse să insiste ca ea să întrerupă orice contact cu părinții ei. Tatăl său intervenise și îi ceruse să nu se mai întâlnească cu acest prieten; la puțin timp după aceasta, a descoperit „forța” (una politică) în viitorul său soț. El îi ceruse să devină vegetariană, să poarte mai mult haine făcute de mână decât de mașină și să citească autori sud-americani. Doamna Jackson se supusese cu plăcere acestor dorințe deoarece simțea că o întăreau și pe ea. Totuși cererea de a se muta în America
Centrală fusese prea mult pentru ea, atât timp cât aceasta presupunea pierderea contactului cu familia sa, în special cu mama sa, de care depindea.
Acest exemplu nu se referă la violența domestică; totuși sunt prezente multe componente specifice diadei molestării. Doamna Jackson avea un pattern dependent, iar soțul său se afla în partea extremă a stilului independent. El dorea control total asupra ei, iar ea voia să corespundă solicitărilor lui, ca ultimatum pentru securitatea și traiectoria pe care el i le dăduse. Acest contract nescris dintre cei doi se destrămase atunci când cererea lui de a se muta în America Centrală intrase în conflict cu atașamentul ei față de părinți. În ciuda dependenței puternice de soțul său, ea nu dorea să renunțe la toate celelalte relații cu persoanele care o susțineau (aici fiind incluși și părinții), în schimbul unei cauze de care nu se simțea defel legată. Identitatea sa defectuoasă se afla în mare contrast cu inteligența sa superioară. Această discrepanță extremă între inteligență și maturitatea emoțională este frapantă în cazul multor tulburări de personalitate borderline. Dependența sa de alte persoane reprezenta o consecință a trecutului său care îi furnizase prea puține amintiri pozitive introiectate. Așa cum vom observa în discuțiile despre violența domestică, cu cât este mai slabă identitatea persoanei, cu atât sunt mai mari nevoile de a se agăța de obiect pentru a-și proteja sentimentul de sine în fața colapsului. Dependența extremă de ceilalți cauzată de lipsa amintirilor liniștitoare introiectate. Acei copii mai puțin norocoși care au părinți care îi abuzează sau îi abandonează nu au destule amintiri legate de modul în care au fost calmați sau mângâiați în timpul copilăriei lor. De aceea, ajunși adulți, ei nu se pot calma singuri atunci când sunt stresați. De fapt, atunci când se întorc spre ei înșiși, tot ceea ce trăiesc este un vid care se transformă într-o anxietate și mai mare. Așadar, acești indivizi trebuie să se bazeze pe alte persoane, și nu pe ei înșiși pentru a se calma. Această incapacitate de a se liniști pune într-o mai mare dificultate persoanele cu tulburări de caracter care au un pattern independent, decât pe cele care au un pattern dependent. De aceea, aceasta reprezintă o
problemă mai curând pentru indivizii care abuzează decât pentru victimele abuzului și este unul dintre motivele pentru care bărbații care își bat partenerele sunt atât de dependenți de femeile pe care le abuzează. Ei sunt absolut dependenți de partenerele lor pentru ași regla senzația internă de calm, iar fără partenerele lor ei se simt abandonați și la cheremul haosului lor intern. Mulți bărbați abuzivi sunt ineficienți în lumea reală. Ei sunt adesea intimidați de sarcinile normale de zi cu zi, le e teamă de ceilalți și au puțini prieteni apropiați (sau deloc). Din cauza performanțelor limitate la locul de muncă, ei nu beneficiază de aceleași laude și nu au aceeași stimă de sine de care au parte cei care funcționează adecvat și au relații interpersonale reușite. În schimb, ei sunt complet dependenți de partenerele lor în ce privește întărirea sentimentului lor de valoare și de putere. Mulți bărbați care abuzează doresc să dețină controlul total asupra partenerelor, aceasta furnizându-le o senzație compensatoare de putere, ceea ce le lipsește în lumea reală. Unii își folosesc partenera ca pe un spectator captiv din partea căruia ei solicită atenție totală, în timp ce ei își expun poveștile de succes pline de imaginație inventate. Fără această sursă fragilă de stimă de sine, lumea lor internă i-ar duce la disperare. Comportamentul sexual îi ajută, de asemenea, să-și regleze dezordinea interioară, golul interior și lipsa stimei de sine care chinuiește mulți indivizi cu un pattern independent și cu o tulburare de caracter. Contactul fizic și eliberarea de tensiune sunt folosite ca substitut pentru contactul emoțional pe care acești adulți nu l-au avut în copilărie. Sexualitatea intensă și sălbatică are rolul de înlocuitor pentru apropierea afectivă reală. Aceasta canalizează tensiunea din alte surse într-o nouă formă și oferă posibilitatea eliberării unor stări precum deșertăciunea, lipsa unei finalități și izolarea, care nu au nicio legătură cu sexualitatea. Am observat de-a lungul anilor mei de practică că pacienții mei cu tulburare de caracter erau persoane care preferau să aibă parte de „multe luni de miere, dar de puține mariaje”.
Nu este ceva neobișnuit pentru pacienții cu tulburare de caracter să-și exprime sexualitatea ca și cum ar fi singura formă de apropiere existentă pentru ei. De exemplu, unul dintre foștii mei pacienți îi cerea soției sale să aibă contact sexual cu el în fiecare seară. Atunci când ea îl refuza, el era nemulțumit, comenta și intrau într-o tiradă ostilă până când ea ceda. Dacă se întâmpla ca ea să reușească să se sustragă, atunci el o suna la serviciu și o obliga să-i promită că vor avea contact sexual în acea noapte. Fără actul sexual zilnic, sentimentele lui de abandon l-ar fi copleșit și ar fi simțit o panică interioară. Trecutul său era atât de sărăcăcios, încât contactul fizic era singurul mod în care el se simțea „aproape” de soția-mamă, așa cum care era aceasta simbolizată. Sexualitatea sa era motivată de lipsa unui obiect internalizat care să ofere liniștire, iar dependența de soția sa care regla tensiunea lumii sale interne era aproape totală.
Sentimentul excesiv de rușine al indivizilor cu tulburare de personalitate Rușinea joacă un rol important în viața celui care abuzează, dar și în viața celui abuzat. Bărbatul cu pattern independent ascunde rușinea de a fi fost neglijat în copilărie sub forma grandorii. Partenera cu pattern dependent resimte aceeași rușine față de trecutul ei, dar nu folosește o apărare compensatoare. În perioada adultă, abuzul fizic la care este supusă folosește la consolidarea și întărirea rușinii deja prezente. Din nou, mă voi întoarce asupra unui exemplu din copilăria unui pacient, care ilustrează dezvoltarea rușinii la copilul neglijat: James a intrat în terapie din cauza unor probleme conjugale severe, dar atenția noastră s-a canalizat imediat asupra copilăriei sale. A fost crescut de o mamă depresivă și indiferentă și de un tată alcoolic pasiv care a lucrat în schimbul doi întreaga sa viață. Nu au existat abuzuri sau conflicte în copilăria sa, ci numai liniște, vid și singurătate. Mama sa era foarte puțin disponibilă pentru el, deoarece stătea trează până la miezul nopții pentru a-l aștepta pe soțul său să se întoarcă de la serviciu. În fiecare dimineață, James o găsea pe mama sa dormind pe canapea și se obișnuise deja să pregătească micul dejun pentru fratele său, în timp ce mama sa își făcea somnul. Era foarte rar trează atunci când el și fratele său plecau spre stația de
autobuz pentru a se îndrepta spre școală. Nu avusese niciodată sentimente de rușine până când învățătoarea sa din clasa a patra venise să îl ia de acasă pentru a merge într-o excursie cu școala. Când a deschis ușa pentru învățătoarea sa, și-a dat seama că mama sa, care dormea pe canapea, putea fi ușor văzută. O rușine dezgustătoare l-a învăluit. A trântit imediat ușa și a încuiat-o, refuzând să mai iasă din casă.
Acesta este un exemplu elocvent de copil neglijat. Copiilor le este rușine de faptul că sunt neglijați, deoarece nepăsarea din partea părintelui prețios este dovada oferită întregii lumi că ei nu merită să fie îngrijiți. Rușinea de sine a copilului este rezultatul faptului că el se simte atât de neimportant că nici măcar propria mamă nu are de ce să aibă grijă de el. La urma urmei, una este să fii umilit de un străin căruia nu îi pasă de tine și alta este să fii umilit de propria mamă. Cazul lui James, ilustrat mai devreme, exprimă faptul că un copil încearcă să refuleze conștientizarea sentimentelor de rușine. Atunci când a văzut, din perspectiva învățătoarei lui, scena unei dimineți obișnuite în care nevoile sale erau clar ignorate de către mama sa care dormea, rușinea sa a erupt la nivelul conștientului. A doua sursă importantă de rușine provine din impedimentul și umilirea care apar atunci când copilul îi oferă iubire mamei sale, iar această afecțiune este ignorată sau devalorizată. Cea mai bună analogie cu această formă de umilire poate fi observată în scenariul dramatic care apare frecvent atunci când o tânără sau un tânăr se pregătește pentru prima întâlnire. El (sau ea) are enorm de multe așteptări, e plin de mândrie și exaltare și alocă destul de mult timp pregătirilor pentru marele eveniment, numai că întâlnirea este anulată chiar în ultimul moment. Toate speranțele și așteptările sunt exprimate deschis prin pregătirile elaborate, iar respingerea presupune ridiculizarea nevoilor acestui tânăr. Rezultatul constă în umilire, jenă, furie și rușine. Aceasta este și soarta copilului mic care îi oferă iubire pură părintelui prețios și este ignorat sau respins. Sentimentul de sine este puternic devalorizat prin această umilire repetată. Dacă acest scenariu se repetă frecvent în copilărie, copilul va accepta devalorizarea iubirii sale ca fiind normală, iar, odată ajuns adult, va continua să accepte devalorizări similare.
Relația care presupune violență fizică este o reluare destul de fidelă a acestei scene din copilărie. Femeia abuzată face adesea sacrificii majore pentru a mulțumi nevoile disperate ale partenerului său. Cu toate că ea depune eforturi din toată inima, partenerul său ar putea să le respingă, să le devalorizeze sau să râdă de ele. Chiar și după aceste umiliri repetate, femeia abuzată nu renunță la partenerul său, ci mai curând sporește eforturile pentru a-l mulțumi. Femeia abuzată folosește un mecanism de apărare (pe care Fairbairn l-a descoperit în anul 1943, numindu-l „apărare morală împotriva obiectelor rele”), pentru a nu observa că devalorizarea eforturilor sale de către partener nu are loc din cauza ei, ci mai degrabă reprezintă consecința ostilității și limitărilor lui. Femeia abuzată consideră că de vină pentru aceste respingeri este purtarea sa defectuoasă, iar și această formă de autoînvinuire este cea de-a treia sursă majoră a rușinii. „Apărarea morală” va fi discutată în detaliu în capitolul 4. Comportamentele defensive care ascund sinele rușinat. Senzația excesivă de rușine resimțită în „sinele” lor îi determină pe indivizii cu tulburări de caracter să se ascundă de ceilalți. Le este atât de teamă să se expună, încât ei încearcă să se adapteze tuturor. Decât să recunoască faptul că ei nu pot îndeplini o sarcină anume, mai bine acceptă să o facă pentru a ascunde realitatea că această sarcină le depășește competențele. Această evitare temporară a rușinii are consecințe pe termen lung care la început nu sunt luate în considerare. De exemplu, o fostă pacientă s-a dus la un interviu pentru poziția de secretară la biroul directorului. Nu a fost acceptată pentru acel loc de muncă, dar i s-a propus o poziție inferioară, de arhivar, pe care a primit-o. Rușinea sa enormă pe care o moștenea din trecut nu îi permitea să recunoască, față de soțul său, că i se oferise un loc de muncă inferior, și începuse să-și mărească salariul sistematic folosind contul lor de economii pentru a continua șarada. Soțul său a aflat de toată tărășenia, într-un mod mai degrabă dramatic, atunci când a primit de la bancă situația contului lor serios secătuit.
În același fel, adultul cu tulburare de caracter căruia i se pune o întrebare la care nu poate să ofere un răspuns preferă să ascundă cât mai mult posibil ignoranța sa (și rușinea de sine). Am predat o perioadă scurtă la un colegiu „alternativ”, care nu avea standarde academice sau reguli de comportament și care oferea puține informații educative studenților. Bineînțeles, atrăgea numeroase persoane cu tulburări de caracter, atât în rândul profesorilor, cât și în rândul studenților. Una dintre practicile acelui colegiu autoproclamat era ca studenții să-și prezinte reciproc și întregii facultăți proiectele lor semestriale. Mi s-a cerut să iau parte la o prezentare susținută de un individ cu o tulburare de caracter care avea un pattern independent clasic și care încheiase un semestru studiind psihopatologia. Era dureros de evident că acest tânăr aparent încrezător nu știa nimic despre subiect. Prezentarea sa fusese susținută cu siguranță, de parcă ar fi fost o autoritate în domeniu — ca și cum ar fi produs noi descoperiri în lumea psihopatologiei. L-am rugat să diferențieze între diagnosticul de personalitate multiplă și cel de schizofrenie catatonică și paranoidă. El le-a confundat complet și, în loc să recunoască faptul că se pierduse, el insista asupra pretenției că prezentarea sa confuză aducea noi adevăruri în domeniu care nu fuseseră încă recunoscute. Ascultătorii se simțeau jenați pentru el, în timp ce disconfortul său (deghizat prin grandoare) devenea din ce în ce mai evident. Perseverent, am continuat șirul meu de întrebări, iar insistența mea l-a înfuriat, de vreme ce „cunoștințele” sale nu fuseseră niciodată contestate în cariera sa de la colegiu. Siguranța sa aparentă și grandoarea au cedat atunci când nu a fost capabil să distingă nevroza de psihoză, așa că a părăsit încăperea strigând că nu va mai sta să suporte această „hărțuire” academică. Acest gen de spectacol este caracteristic persoanelor sever afectate, cu tulburare de caracter cu pattern independent. Acest tânăr nu permitea ca ignoranța sa să fie expusă, deoarece umilirea ar fi distrus sentimentul său de sine deja deteriorat. În schimb, el dorea să își ascundă teama în spatele unei siguranțe și superiorități mimate.
Atunci când a fost provocat, nu a mai avut unde să se ascundă, a fost nevoit să explodeze de furie și să părăsească spațiul interpersonal. Dacă acest tânăr ar fi fost provocat acasă de iubita sa ori de partenera sa, e posibil să fi apărut un scenariu violent. O altă tehnică folosită de multe persoane cu tulburări de caracter pentru a-și păstra la adăpost sinele rușinos este achiziționarea de produse scumpe. Aceasta le ajută să lupte împotriva sentimentelor de invidie față de ceilalți, care par a fi mulțumiți de situațiile obișnuite și de interacțiunile cotidiene. O pacientă își alina sentimentul de rușine prin achiziționarea unor haine scumpe care demonstrau că este importantă. Se întorcea acasă cu noile produse, eliberată de anxietate. Gratificarea temporară produsă de cumpărături descreștea rapid după câteva zile. În același timp, realitatea datoriilor crescute o determinau să conștientizeze că cheltuielile i-au scăpat de sub control. Această realitate îi creștea din nou tensiunea și începea să plănuiască altă repriză de cumpărături. Patternul ezitant, urmat de tensiunea crescută și de trecerea la act, este întâlnit frecvent ca ciclu al adicției. Totuși dependența nu este un concept explicativ (cu toate că a fost folosit astfel), ci, mai degrabă, unul descriptiv. Mai exact, conceptul de adicție nu oferă o teorie despre starea internă sau structurile psihice ale individului care este angajat în acest stil de comportament. Aceste comportamente sunt o consecință a Eului slab format și a sentimentului slab de sine, care trebuie să se bazeze pe trecerea la act pentru a reduce tensiunea. Rușinea și evitarea responsabilității. Un alt rezultat al rușinii profunde trăite de persoanele cu tulburări de personalitate este incapacitatea lor de a înfrunta responsabilitățile pe care alte persoane le fac cu ușurință. Ei nu se simt puternici, importanți sau folositori, iar provocările normale ale vieții îi intimidează. Am fost surprins să văd că un număr impresionant de indivizi cu un caracter slab nu își plătesc impozitele. Această evitare flagrantă începe de obicei destul de natural atunci când individul devine excesiv de frustrat și temător din cauza complexității formularelor
care însoțesc plata impozitelor. În loc să înfrunte realitatea inevitabilă a achitării acestor dări, el își scoate din minte acest lucru. Anul următor întâmpină și mai multe dificultăți și este de două ori mai ezitant, nu numai pentru că nu poate să facă față completării formularelor de impozit, dar îi este și teamă că va fi prins pentru contravenția trecută în momentul în care completează formularul. Această teamă îl motivează să mai amâne încă un an plata. Și așa continuă an după an. În același fel, câțiva dintre pacienții mei mi-au povestit că aruncau facturile pe care nu le puteau plăti, sperând că poate datoria va dispărea în mod miraculos. Evitarea responsabilității de către un adult joacă un rol major în relațiile de cuplu care sunt prinse într-un ciclu de violență domestică. Așa cum am menționat și mai devreme, multe persoane care abuzează sunt ineficiente în viața reală și compensează senzația lor de slăbiciune prin controlul asupra partenerei lor. Ei adesea disprețuiesc încercările partenerei de a îndeplini sarcinile normale ale vieții și preiau controlul îndeletnicirilor care altădată puneau partenera în contact cu lumea exterioară. Cu cât își izolează mai mult partenera de influențele exterioare, cu atât se simt mai siguri, de vreme ce obțin un mare beneficiu din controlul și abuzul partenerei care este aproape captivă. De exemplu, soțul abuziv va prelua cumpărăturile, plățile la bancă, o va „scuti” pe soția sa chiar și de la a conduce mașina. De-a lungul timpului, femeia abuzată se simte mai ezitantă și mai puțin capabilă să-și îndeplinească sarcinile pe care înainte le făcea cu destulă ușurință. Ea își pierde treptat toate contactele interpersonale și astfel nu mai poate afla perspectiva altora asupra situației sale dificile. Femeia abuzată permite ca această diminuare a funcționării sale să aibă loc deoarece ea este motivată de gratificările puternice inconștiente care au legătură cu rolul ei pasiv și dependent. Odată ce autonomia și competența sa descresc, ea regresează într-o poziție de dependență totală de partenerul care ajunge să semene cu un părinte. Această poziție regresivă face apel la nevoia nesatisfăcută a
femeii de a fi îngrijită, iar incompetența sa crescută o transformă într-un copil neajutorat. Acesta este modul patologic de „a recupera” îngrijirea care i-a lipsit de-a lungul dezvoltării. Din nefericire, împăcarea cu această situație presupune un preț extrem de mare. Femeia bătută va rezista acestei interpretări dacă i se spun toate aceste lucruri, deoarece ar trebui să accepte un adevăr nu tocmai plăcut. În plus, dacă bătăușul o părăsește brusc, ea va observa că sarcinile cotidiene îi par acum imposibil de îndeplinit. Cititorul se poate întreba de ce terapeutul nu insistă ca pacientul „să înfrunte” realitatea sau „să fie pus la treabă” și să se întoarcă în vâltoarea vieții. Aceasta este însă rețeta pentru dezastru, deoarece aceste femei se simt atât de vide, de înspăimântate și de împovărate, încât ele nu se simt capabile să facă față vreunei responsabilități fără să colapseze. Ele au fost atât de înjosite, respinse, pedepsite și umilite, încât nu mai există nicio „persoană” din interiorul lor care să înfrunte vreo situație. În plus, multe femei bătute nu doresc să renunțe la gratificările infantile de care „se bucură” ca o consecință a poziției lor regresate. La fel de bine, terapeutul îi poate cere unui copil de opt ani care vinde limonadă în colțul străzii să conducă un restaurant. „Persoana” pur și simplu nu este pregătită din punctul de vedere al dezvoltării să își asume riscul.
Rezumat Acest capitol a descris comportamentele observabile care reprezintă o consecință a imaturității Eului și a problemelor de identitate. A fost conceput pentru a oferi cititorului o imagine despre felul în care problemele legate de structura Eului, aici fiind incluse lipsa diferențierii și a amintirilor pozitive insuficient introiectate, respectiv o incapacitate de a integra obiectele bune și rele într-o imagine unică transpusă într-un comportament observabil. Scenariul maltratării apare în contextul multor altor probleme, dar toate dificultățile își au originea în personalitatea malformată a participanților.
Primul subiect al capitolului s-a ocupat de patternurile independent și dependent pe care le adoptă cei mai mulți indivizi cu tulburări de caracter, roluri care par foarte diferite din exterior, dar care sunt similare, atunci când este înțeleasă dinamica internă. Este interesant că femeile și bărbații cu tulburări de personalitate pot adopta fie tiparul independent, fie pe cel dependent; totuși majoritatea bărbaților adoptă patternul independent și majoritatea femeilor adoptă tiparul dependent. Apoi au fost descrise cele patru categorii caracterologice majore observabile, începând cu toleranța scăzută la frustrare. Această primă categorie majoră de comportament se bazează pe incapacitatea de a metaboliza anxietatea și haosul din lumea internă, iar rezultatele sunt trecerea la act a tensiunilor acumulate. Lipsa unor amintiri pozitive introiectate, alături de neîncrederea în relațiile interpersonale conduc la căutarea unor satisfacții-surogat. A doua caracteristică a numeroase tulburări de caracter este destul de delicată, deoarece oamenilor le este greu să recunoască faptul că ei nu sunt atașați emoțional de membrii propriilor familii, și nici de copiii lor. Această acceptare tristă are legătură cu abandonul emoțional din timpul propriei lor copilării. A treia caracteristică observabilă a tulburărilor de personalitate este dependența extremă de ceilalți, cauzată fie de lipsa unei identități ferme, fie din cauza lipsei unor amintiri introiectate care să favorizeze autoliniștirea. În general, cei care au patternul dependent suferă mai degrabă de identitate slabă, deoarece cultura noastră îi ajută pe cei care au un tipar independent să se identifice cu pozițiile pe care le ocupă și cu organizațiile în care lucrează. În schimb, cei independenți par a suferi mai curând de o incapacitate de a se liniști singuri și de a-și întregi stima de sine. Ei depind în totalitate de partenerii lor pentru a îndeplini aceste sarcini care sunt necesare pentru funcționarea neîntreruptă a lumii lor interne. Ultimul grup de comportamente descrise sunt motivate de rușine și includ apărarea extremă și incapacitatea de a face față responsabilităților normale ale vieții. Toate aceste caracteristici se bazează pe disfuncțiile dintre Eu-
sine și sunt prezente în viața indivizilor care sunt implicați în scene de violență domestică. În următorul capitol voi descrie cele două apărări majore utilizate de membrii diadei abuzului fizic.
3 Poemul de mai jos pleacă de la un vers recurent din Balada închisorii din Reading: „Căci toți ucidem ce ni-i drag” (cf. Oscar Wilde. [1971]. Op. cit. București: Univers). (N. red.) 4 John Henry este un personaj din folclorul nord-american, un muncitor la calea ferată, care și-a dat sufletul vrând să demonstreze că forța brațelor sale este mai mare decât cea a mașinii (a ciocanului cu aburi). (N.r.)
CAPITOLUL 4
Cele două apărări ale femeii maltratate: apărarea morală împotriva obiectelor rele și apărarea prin clivaj Acest capitol se va ocupa de studiul celor două apărări majore pe care le folosesc femeile bătute pentru a rămâne atașate de partenerii lor violenți. Aceste două apărări s-au dezvoltat în copilărie ca răspuns la abuzul și neglijența suportate din partea părinților. Mai departe, vă voi prezenta și alte exemple privind violența domestică decât cele pe care le-am discutat până acum. Toate caracteristicile pe care le-am descoperit la indivizii cu tulburări de personalitate, descrise în capitolele 2 și 3, pregătesc discuția în jurul unor persoane și mai afectate; de aceea, în cazurile clinice prezentate în acest capitol, vor predomina relații de atașament și mai autodistructive față de obiectele rele.
Descoperirea apărării morale împotriva obiectelor rele Așa cum am menționat în capitolul 3, rușinea joacă un rol foarte important în dezvoltarea tulburărilor de caracter. Două surse de rușine au fost deja discutate: rușinea copilului pentru că nu este îngrijit, alături de rușinea și sentimentul de inutilitate provenite din respingerea iubirii pe care el o oferă cu inocență. Există și o a treia sursă de rușine care reprezintă rezultatul dorinței copilului de „a-și explica” motivele abuzului și neglijenței la care este supus. Fairbairn a fost foarte interesat de rușinea pe care a observat-o la copiii abuzați de care se ocupa și i-a chestionat în legătură cu părinții lor. Să ținem minte că acești copii proveneau din familii în care alcoolismul, lipsa educației și violența erau lucruri obișnuite. El a observat, cu surprindere, că acești copii nu puteau recunoaște,
sub nicio formă, că părinții lor erau răi, brutali sau nedrepți. În schimb, acestor copii le era foarte rușine de ei înșiși deoarece ei se percepeau (în mod eronat) ca niște copii răi și ca o sursă de probleme pentru familiile lor. Fairbairn a tras concluzia că această sursă de rușine rezulta din dorința copiilor de a nega răutatea părinților lor prin însușirea acestui comportament rău, păstrând astfel imaginea bună asupra părinților. El a numit această raționalizare defensivă (raționalizarea este definită ca fiind o explicație logică, dar falsă) „apărarea morală împotriva obiectelor rele” și a remarcat că acești copii înșiruiau toate eșecurile lor „morale” (minciună, murdărie, rezultate slabe la învățătură) ca fiind motive pentru care părinții lor continuau să îi abuzeze. Fairbairn a înțeles că, fără această raționalizare, copiii ar simți o anxietate uriașă de-a lungul copilăriei lor, iar această anxietate ar interfera cu atașamentul extraordinar față de părinții lor. Să reținem că acești copii abuzați și neglijați au nevoie de părinții lor mai mult decât copiii iubiți și susținuți suficient din punct de vedere emoțional. De aceea, tot ce ar putea deranja relația de dependență trebuie să fie îndepărtat. Copilul care folosește această apărare modifică realitatea printr-o înlocuire psihologică a părinților lui impulsivi și haotici cu părinții buni care îi pedepsesc numai atunci când merită să fie pedepsiți. Fairbairn a realizat că unii copii neglijați și abuzați utilizează această inversare psihologică din cauza dependenței lor absolute de părinți și din cauza nevoii lor de securitate într-o lume extrem de nesigură. Este pur și simplu intolerabil pentru copii să tolereze că au părinți imprevizibili și abuzivi, deoarece recunoașterea acestui fapt îi condamnă la o viață anxioasă și la pierderea controlului. Un copil care are neșansa să aibă un tată sadic, plin de ură și abuziv și care îl bate regulat când se întoarce de la bar nu poate accepta că are un tată rău. Această acceptare îl condamnă pe copil să vadă că viitorul său va consta în serii fără sfârșit de abuzuri regulate din partea unui tată de care este total dependent. Această imagine a viitorului său este prea înfricoșătoare pentru orice copil, chiar dacă
acestea sunt, în realitate, condițiile în care mulți copii trăiesc. Soluția pentru incertitudinea pe care o descoperă copilul abuzat sau neglijat este să-și găsească un motiv plauzibil pentru pedepsele pe care le suportă. Motivul trebuie să fie unul care (cel puțin în mintea copilului) poate fi corijat. De exemplu, el trebuie să se convingă singur că abuzul și neglijența sunt o consecință a rezultatelor sale slabe de la școală sau a faptului că îi este greu să se trezească dimineața, sau pentru că a vorbit neîntrebat la masa de seară. În mod paradoxal, învinovățindu-se, copilul este ușurat, deoarece a scăpat din situația în care ar fi putut să-i condamne pe părinții săi ca fiind niște părinți răi. Apărarea morală creează o justificare pentru abuzul părintelui și îi oferă copilului o lume oarecum previzibilă. În plus, problema abuzului și a neglijenței devine corijabilă prin propriile eforturi ale copilului. Odată ce copilul trasferă răutatea părinților spre el însuși, poate menține fantasma că, prin eforturile proprii, el ar putea repara situația. Aceasta înseamnă că el poate să recâștige iubirea mamei sau a tatălui, purtându-se bine la masă, spălându-se cu simț de răspundere sau luând note mari la școală. Pe de altă parte, dacă șiar da seama că răutatea aparține unuia sau ambilor părinți, atunci nu ar mai putea face nimic pentru a schimba situația. Apărarea îi oferă copilului atât senzația de control, cât și o fantasmă liniștitoare că lumea este condusă de niște reguli. Pedeapsa și neglijența la care este supus par a se baza mai degrabă pe performanța sa slabă, decât pe toanele haotice ale părinților săi marginali. Odată ce această apărare este fixată ferm în copilărie, ea va fi refolosită de către adultul dependent, care trebuie să înfrunte respingerile venite din partea celorlalți. Nu este surprinzător că apărarea morală este una dintre cele două mari apărări folosite de femeia abuzată pentru a-și justifica atașamentul continuu față de partenerii ei violenți.
Un exemplu obișnuit de apărare morală Dezvoltarea apărării morale în copilărie face ravagii asupra
adultului, odată ce individul aflat în procesul de dezvoltare se obișnuiește să-și atribuie eșecurile aparținând altor persoane. Acesta este unul dintre motivele principale pentru care cei cu tulburări de caracter sunt dispuși să tolereze respingerea majoră venită din partea partenerilor. Ei consideră, pur și simplu, că din cauza lor suferă această respingere. Din nefericire, folosirea apărării morale vine în completarea senzației de confuzie și a lipsei de siguranță în ce privește propriile percepții. Asumarea greșită și constantă a vinei, împreună cu scuzarea celor care profită de noi, reprezintă o sursă constantă de neînțelegeri între noi și prietenii noștri. De-a lungul timpului, cel afectat își va pierde complet capacitatea de a testa realitatea într-un mod corect. Următorul exemplu demonstrează modul în care părintele necorespunzător întărește folosirea apărării morale de către copil: Sarah, o femeie de douăzeci și trei de ani, a venit în ședința de terapie cu ochii plini de lacrimi povestind incidentul traumatic și umilitor care i se întâmplase la o petrecere. În ciuda educației sale universitare și în ciuda talentului său de a se exprima, Sarah se trezea în mod repetat alături de iubiți care nu aveau nici educație, nici un loc de muncă și care proveneau dintr-o clasă socială diferită de a ei. Iubitul său actual, Keith, a înjurat-o și a umilit-o de față cu ceilalți prieteni ai săi, în timp ce participau la o petrecere care lui nu îi plăcea. Pe drum spre casă, ea s-a văitat pentru felul în care el o tratase în prezența celorlalți prieteni. Keith a început să lovească volanul cu pumnii și să-i ceară lui Sarah să tacă, deoarece îl înfuria. Ea a continuat să argumenteze că fusese o petrecere reușită, dar insistențele sale l-au aprins mai tare, așa că a lovit-o de câteva ori până să ajungă acasă. Aceste scene nu se întâmplau pentru prima dată în cuplul lor. Știam că fusese bătută pentru că mi-a adus rețeta în ședință pentru a-mi cere opinia. Aceasta era a treia oară când Sarah mă consulta pentru probleme cu privire la „realitate”. De fiecare dată, realitatea se referea la faptul că iubitul său descoperise că o poate abuza arătându-i că ea are un anumit defect, pe care el îl inventa. De fiecare dată o acuza că greșește, iar ea era de acord și își dădea silința să facă lucrurile mai bine pentru a-i face plăcere. Ea pur și simplu nu vedea că nu era abuzată din cauza ei. Ori de câte ori încercam să o liniștesc, Sarah insista că nu gătește bine, că nu conduce bine sau că nu face bine curat în casă. Pe de altă parte, i se părea că nu era nimic în neregulă cu iubitul dificil, arțăgos și alcoolic. Folosirea apărării morale în adolescență fusese o consecință a trecutului său, care era bogat în momente de neglijență. Mama sa extrem de nesigură și de voluntară folosea banii moșteniți și talentul său natural de animatoare impresionând lumea din jurul ei prin organizarea de petreceri sofisticate. Înainte ca musafirii să sosească, mama ei o lua pe Sarah deoparte și îi spunea că succesul evenimentului social depindea de comportamentul său. Aceste petreceri „perfecte” presupuneau ca Sarah să se
comporte ca o animatoare secundară: ea era responsabilă cu mixarea băuturilor pentru musafiri și cu implicarea în unele activități de socializare care nu erau potrivite cu vârsta ei. Adesea, când mama ei era extrem de anxioasă și în stare de ebrietate în timpul petrecerii, o lua pe Sarah separat și îi spunea, pe jumătate șoptit, pe jumătate printre dinți, că stricase întregul eveniment deoarece nu reușise să servească unuia dintre musafiri un martini special la ultima petrecere sau că nu reușise să discute cu un alt invitat despre un subiect banal. De fapt, mama sa o încuraja pe Sarah să folosească apărarea morală, accentuându-i eșecurile. Adesea, în următoarele zile, mama sa o ignora, pedepsind-o pentru eșecurile imaginare și o forța să mănânce singură, astfel încât să se poată „concentra” mai bine asupra manierei în care va putea s-o ajute cu mai mult spor pe mama sa.
Acest exemplu este semnificativ pentru mecanismul de apărare morală atunci când este alăturat insuficienței introiective și rușinii. Acești factori au lucrat dimpreună asupra lumii interne a lui Sarah și au dat naștere unei tinere convinse că este nefolositoare, fiind ușor de victimizat. Există o asociere între apărarea morală și insuficiența introiectivă. Sarah era vidă din cauza incapacității cronice a mamei sale de a o iubi și a o îngriji conform nevoilor sale emoționale. Vidul său intern a determinat-o să se concentreze atent asupra mamei sale, în speranța că mai devreme sau mai târziu va primi iubirea pe care o aștepta cu disperare. Nevoia sa acută de îngrijire parentală o transformase într-o țintă ușoară pentru solicitările iraționale ale mamei sale, iar ea dorea să lupte neîncetat pentru a câștiga iubirea ei. Golul lăuntric îi cerea să nege comportamentul mamei sale lipsit de empatie, iar Sarah se învinuia pentru tratamentul la care o supunea mama sa, pentru a-și păstra iluzia că până la urmă are o mamă în stare s-o iubească. Mai târziu, golul și lipsa totală a sentimentului de valoare au determinat-o pe Sarah să intre în relații abuzive cu bărbați care aveau un pattern independent și păreau a avea tăria de care ea avea atâta nevoie. Asemenea multor adulți care sunt vizi din punct de vedere introiectiv și care folosesc apărarea morală, lui Sarah nu i s-au aplicat niciodată pedepse corporale în timpul copilăriei, și nici nu provenea dintr-o familie cu lipsuri financiare. Apărarea morală nu este specifică numai relațiilor încărcate de violență fizică. Poate fi observată la o varietate de relații în care un individ este extrem de
dependent de un celălalt care eșuează constant în satisfacerea nevoilor sale. Pacienții care folosesc această apărare în ziua de astăzi utilizează același mecanism ca și copiii pe care Fairbairn i-a studiat acum cincizeci de ani în cartierele sărace din Edinburgh. În oricare dintre cazuri, fie în cartierele sărace, fie în suburbii, copilul sau adultul dependent trebuie să se apere de realitatea intolerabilă că a fost abuzat sau neglijat fără motiv. Odată ce această apărare s-a instalat în copilărie, individul o va folosi pentru a ascunde faptul că partenerul său adult nu are niciun motiv să îl abuzeze.
Apărarea prin clivaj Apărarea morală este o apărare cognitivă care utilizează logica pentru a ajuta femeia bătută să-și explice de ce a fost abuzată. A doua defensă pe care Fairnbairn a descoperit-o este așa-numita „apărare prin clivaj” și este mai profundă decât apărarea morală, prin faptul că ajută femeia bătută să rămână atașată de bărbatul care o maltratează, prin alterarea structurii Eului ei. Această apărare structurală este folosită atât de bărbați, cât și de femei și a fost abordată în cazul lui Sam, soțul abuziv care nu putea integra cele două imagini ale soției sale într-o singură imagine. Atunci când ea îl frustra (ceea ce se întâmpla foarte des, luând în considerație nevoile lui infantile), Sam o vedea pe soția sa ca pe cineva care îl respinge și această percepție justifica (în mintea lui) agresivitatea pe care o vărsa asupra ei. Atunci când Sam devenea furios, el nu putea nici să vadă, nici să-și amintească vreun aspect pozitiv al partenerei sale. Apărarea prin clivaj este o incapacitate extremă a adulților de a-și vedea partenerii ca fiind, în mod potențial, atât frustranți, cât și gratificanți. Este cea mai importantă apărare psihică ce contribuie la violența interpersonală din partea abuzatorului. Ajută, de asemenea, la ascunderea realității abuzatorului de victima sa și, de aceea, joacă un rol important în întoarcerea femeii maltratate la partenerul bătăuș. Fairbairn a fost primul teoretician care a descris termenul de „clivaj” așa cum este el folosit astăzi. El a fost influențat inițial de
către Melanie Klein, care se considera loială operei lui Freud și sublinia ura și distructivitatea „instinctuale” ale copilului față de părinți. Klein considera că cei mici controlează furia biologică prin „clivarea” acesteia de sentimentele lor de iubire față de părinți. Fairbairn nu a mai folosit conceptul de agresivitate înnăscută, dar a dezvoltat linia gândirii kleiniene despre importanța clivajului în lumea internă a copilului. El vedea exemplele extreme de clivaj la copiii săi abuzați și neglijați, care fuseseră separați de părinții lor. El a observat că acești copii mai puțin norocoși ajungeau să aibă imagini complet separate și opuse despre părinții lor, corelat cu niște stări independente, izolate, ale Eului, care le controlau alternativ conștientul. A recunoscut că aceste două stări separate ale Eului protejau acești copii de amintirile reale referitoare la neglijența și la abuzul pe care le suferiseră din cauza părinților lor atunci când se aflau în „cealaltă” stare a Eului. O stare a Eului este o unitate formată din trei părți care conține: 1. un obiect, 2. o emoție de legătură și 3. un sentiment reciproc de sine al copilului. Clivajul împarte Eul copilului în două stări separate ale Eului, fiecare conținând câte un sentiment de sine și câte o imagine a obiectului. Emoția care face legătura dintre sinele și obiectul uneia dintre stările Eului este opusă emoției din cealaltă stare a Eului. Pentru a simplifica, prima stare a Eului este una „bună” în care părintele este suficient de gratificant și perceput ca un obiect bun. Părintele bun este conectat prin iubire de sinele bun al copilului. A doua stare a Eului este cea „rea” prin care părintele este perceput ca respingând sau frustrând nevoile copilului. În aceste condiții, sentimentul de sine al copilului este perceput ca fiind rău, iar legătura cu obiectul este încărcată de furie și ostilitate. O singură stare a Eului domină întotdeauna, în timp ce cealaltă stare a Eului este refulată. De exemplu, copilul care se întoarce acasă de la școală și se află în a doua „stare” va suferi o anxietate severă dacă intră în casă și își dă seama că este „rău” și că este atașat de o mamă ostilă și care-l respinge. El trebuie să facă tot ce îi stă în putință să refuleze această imagine despre el și despre mama lui. Pentru a-și păstra
atașamentul de mama sa, o relație de care are atâta nevoie, apărarea prin clivaj va limita în mod automat percepțiile copilului la imaginea „în totalitate bună” a ei și, în același timp, va refula „sinele rău și obiectul frustrant” din cealaltă stare a Eului. Starea Eului „în totalitate rea” este extrem de tulburătoare pentru relația dependentă și copilul va dori (în mod inconștient) să devieze furia sa către obiecte mai neutre, cum ar fi profesorii. Înainte de a studia în detaliu apărarea prin clivaj va fi necesar să fim atenți mai întâi la procesele prin care sentimentul de sine al copilului ia naștere în condiții normale.
Emergența sentimentului normal de sine În capitolul 3 am descris dezvoltarea identității copilului ca rezultat al numeroaselor reacții, atât bune, cât și rele, pe care le primește din partea părinților săi. Doresc să măresc complexitatea acestei explicații dezvoltate mai devreme specificând că bebelușul dezvoltă de la bun început mai multe părți „mici” ale sinelui, înainte de emergența mai clară a sentimentului de sine. Fiecare interacțiune cu părintele produce la început un sentiment slab de sine în lumea sa interioară. Acest proces poate suna ciudat, totuși copilul foarte mic pur și simplu nu a trăit destul pentru a-și dezvolta o formă de „eu” care sa rămână intactă de la o zi la alta. Fără această fundație, fiecare interacțiune cu părintele naște un nou sentiment al „eului”. Aceste mici sentimente separate ale sinelui se dezvoltă ca răspuns la comportamentele separate pe care mama (sau tata) le prezintă. În condiții favorabile de dezvoltare, nevoile copilului întâlnesc puțină frustrare. Consecvența parentală produce numeroase „sine-uri bune”, niște părticele asemănătoare, care se transformă într-un sentiment unificat de sine, deoarece aceste părți separate sunt extrem de apropiate între ele. Copilul are multe amintiri pozitive care conduc la încrederea, speranța și dorința de autocontrol pentru a mulțumi părintele (părinții). Din contră, inconsecvența părinților împiedică dezvoltarea unui sentiment de sine unitar. Cu cât sunt mai diferite acele mici părți de
sine, cu atât mai greu va fi pentru copil să le unifice într-un singur sentiment de sine. Părinții care se comportă imprevizibil și fără constanță îi lasă copilului o varietate de mici sentimente de sine care sunt fragmentate și extrem de diferite. Aceste mărunte „sine”uri ar putea fi dominate de teamă, de confuzie sau de mânie — toate ca reacție la același părinte. Aceste bucăți de „sine” sunt prea separate și contradictorii pentru a se putea uni într-un singur sentiment de sine. În condiții favorabile, aproape întregul Eu al copilului este „un sine bun”. Sarcina de integrare a amintirilor despre „mama parțială gratificantă” cu amintirile despre „mama parțială frustrantă” pare să decurgă ușor și fără piedici. Aceasta înseamnă că separarea timpurie normală a celor două imagini ale părintelui, care a fost văzut la început ca fiind ori în întregime „bun”, ori în întregime „rău”, lasă acum locul realizării unei imagini integrate a părintelui. Chiar și în condițiile cele mai bune de dezvoltare, vor exista câteva amintiri legate de frustrarea și mânia resimțite față de mamă. Așa cum am menționat, integrarea celor două imagini separate ale părintelui se realizează foarte ușor atunci când amintirile plăcute despre părinte predomină față de amintirile frustrante despre părinte, deoarece copilul poate tolera câteva amintiri negative atunci când acestea reprezintă numai câteva fragmente ale galaxiei formate cu precădere din amintiri pozitive. Atunci când acest proces este încheiat, copilul este pregătit pentru dobândirea constanței obiectului, definită ca fiind capacitatea de a păstra în minte imaginea esențială a mamei (sau a oricărei alte persoane) chiar și atunci când ea este supărată pe copil un scurt interval de timp. De aceea, copilul care a dobândit „constanța obiectului” este capabil să-și amintească faptul că mama lui chiar îl iubește, în ciuda pierderii pentru un moment a bunăvoinței sale.
Dezvoltarea privativă și nevoia de apărare prin clivaj Copilul supus privațiunilor are o cantitate mică de amintiri plăcute față de cele frustrante. În schimb, amintirile pozitive sunt
mult mai numeroase față de cele negative în cazul copilului susținut din punct de vedere afectiv. Astfel, în primul caz, procesul de integrare devine foarte amenințător. Amenințarea provine din faptul că integrarea îi permite copilului aflat în dezvoltare să vadă atât aspectele bune, cât și aspectele ce țin de respingerea din partea părintelui, ca fiind părți ale aceleiași persoane care s-a manifestat deja în aceste maniere. Voi folosi exemplul anterior al lui Carl, cantautorul, pentru a ilustra problema integrării în cazul copilului neglijat. Carl își amintește că întreaga sa copilărie fusese frustrantă și vidă. Mama sa se închidea adesea într-o altă cameră, în timp ce Carl era lăsat cu o dădacă indiferentă. El implora să i se permită accesul în acea cameră în care mama sa lucra, dar era refuzat de fiecare dată. Singura metodă de a atrage atenția mamei sale era să se îmbolnăvească și reușea să-și producă o suferință după alta în dorința disperată de a atrage atenția asupra lui. Această frustrare creștea de la un an la altul, și Carl (ca alți mii de copii neglijați aflați în aceeași situație) era incapabil să integreze cele două imagini ale mamei sale, de vreme ce numărul amintirilor frustrante era mult mai mare decât puținele amintiri plăcute despre ea. Carl nu putea să integreze ambele aspecte ale mamei sale într-o singură imagine, deoarece nu putea tolera faptul că era complet dependent de mama sa care îi respingea nevoile aproape tot timpul. El a trebuit să continue să o vadă pe mama sub forma a două persoane distincte mult timp după ce era deja destul de mare din punctul de vedere al dezvoltării pentru a uni cele două imagini ale ei într-una singură. Apărarea prin clivaj i-a permis să se ascundă (în majoritatea timpului) de realitatea izbitoare referitoare la faptul că mama sa îi frustra nevoile ce țineau de dezvoltarea sa normală. Dacă el ar fi dorit să integreze amintirile frustrante ale mamei sale cu amintirile plăcute despre ea, care erau mult mai puține, într-o singură percepție, Carl ar fi descoperit cum este să încerci să ascunzi un balot de respingeri de mărimea unui elefant în spatele unui pachețel de iubire de mărimea unui șoricel. Carl nu a fost nevoit să îl țină pe tatăl său într-o stare clivată („tată bun” și „tată
rău”), deoarece intensitatea nevoilor sale de la începutul vieții era direcționată către mama sa. Așa cum am mai menționat, tatăl său îl dezamăgise din cauza lipsei sale de sinceritate și din cauza răcelii emoționale. Carl a folosit apărarea morală pentru a raționaliza acest stil de tratament pe care îl considera maniera proprie tatălui său de a-l învăța să devină bărbat. Fiecare părinte l-a rănit, fără chibzuință, în același fel în care ei înșiși fuseseră răniți în timpul propriilor copilării. Clivajul este o continuare a procesului infantil prin care mama este văzută ca două persoane diferite și, din acest punct de vedere, poate fi conceptualizat ca lipsă a maturității. Totuși, apărarea prin clivaj este mai mult decât o lipsă a maturității, căci reprezintă un proces activ care necesită energie, vigilență și promptitudine. De fapt, apărarea prin clivaj se comportă ca un complex program psihologic de calculator care funcționează neîncetat pentru a proteja copilul de toate amintirile despre abuzurile pe care le-a trăit. Apărarea prin clivaj nu numai că menține cele două grupuri de percepții despre mamă complet separate în lumea interioară a copilului, dar, de asemenea, păstrează complet diferite cele două sentimente de sine asociate (sinele bun și sinele rău). Dacă mama îl mulțumește, sentimentul de sine al copilului este perceput ca fiind bun și toate amintirile despre sinele rău sunt îndepărtate în inconștient. Din contră, atunci când mama respinge, sau e indisponibilă, sentimentul de sine al copilului este perceput ca fiind lipsit de valoare, furios și rău și toate amintirile anterioare despre sinele bun sunt trimise, în mod similar, în inconștient. Cel mai interesant aspect al mecanismului de clivaj constă în faptul că amintirile despre iubire și susținere din sinele parțial „bun” nu influențează, nu reduc și nici nu au vreun impact asupra urii de sine din sinele parțial „rău”. Clivajul dintre sinele parțial bun și sinele parțial rău este important, deoarece adulții folosesc acest comportament defensiv într-o manieră inconsecventă, atât în ceea ce privește propria persoană, cât și în ceea ce-i privește pe ceilalți.
Sinele parțial bun și sinele parțial rău se comportă ca și cum ar fi doi dirijori diferiți care doresc să conducă aceeași orchestră. Atunci când dirijorul A este dominant, orchestra cântă Gershwin. Brusc, dirijorul B sare pe scenă, îl dă la o parte pe dirijorul A și începe să dirijeze Bach. Atunci când un sine parțial este dominant, celălalt este total absent din conștientul individului. În cabinet, comportamentul lui Carl ilustra prăpastia dintre sinele parțial bun și sinele parțial rău. Carl se percepea ca lipsit de valoare în majoritatea ședințelor noastre. Totuși, alte dăți, atunci când sentimentul fragil al sinelui „bun” era dominant, se simțea încrezător și optimist și nu putea vorbi despre sinele lui „rău”, refulat. Carl, ca multe alte persoane care folosesc apărarea prin clivaj, era predispus spre schimbări bruște de dispoziție, deoarece era incapabil să-și „amintească” de sentimentul de sine rănit atunci când se simțea optimist, sau, din contră, nu își putea aminti de sentimentul de sine optimist atunci când se simțea deprivat și vid.
Dezvoltarea sinelui abuzat Copilul neglijat sau abuzat dezvoltă o stare a Eului cu un sine bun foarte mic, deoarece a primit relativ puține momente de gratificare și susținere din partea părintelui „bun” în timpul dezvoltării emoționale. Aceste amintiri reduse n-au cum să nască un sentiment puternic de „a fi bun”. Atunci când părintele este extrem de frustrant, negativ sau pur și simplu absent, se dezvoltă un sentiment dominant „rău” al sinelui. Acest sentiment de sine este compus din experiențele afective prin care copilul se percepe pe sine atunci când relaționează cu mama din momentele în care frustrează nevoile naturale ale copilului, ori îl neglijează sau îl abuzează. Acest sentiment distrus de sine (pe care l-am considerat până acum drept „sinele rău”) este caracteristic unor copii care au fost abuzați frecvent și a fost numit inițial de către Fairbairn „Eu antilibidinal”. Îl voi numi sinele abuzat, astfel încât să nu confundăm conceptul de Eu cu cel de sine. Sinele abuzat este dominat de amărăciune, cinism, ură
autodistructivă și, în mod paradoxal, de un respect pentru însușirile specifice respingerii din partea mamei sau tatălui. Sinele abuzat este acel sentiment de sine care este activ și funcțional în timpul atacurilor, abandonurilor și criticilor venite din partea părintelui. Sentimentul de sine abuzat ia în serios aceste atacuri, iar copilul dezvoltă o frică profundă de partea plină de ură (care respinge) a mamei sau a tatălui său, și, de asemenea, dezvoltă respect pentru această parte a lor. Voi folosi următorul caz al lui Jennifer pentru a ilustra atât sinele abuzat, cât și apariția subită a mecanismului de clivaj. Așa cum cititorul va observa din discutarea cazului, sunt imposibil de descris atât sinele abuzat, cât și sinele încrezător (despre care încă nu am vorbit prea mult), fără a prezenta în același timp și apărarea prin clivaj. Acum douăzeci de ani am început să lucrez cu una dintre primele mele paciente, o tânără numită Jennifer, care fusese dată afară din casă de către mama sa din cauza consumului de droguri. Ea locuia cu încă trei adolescenți, toți provenind din familii abuzive și disfuncționale. Erau împreună într-o pseudofamilie și toți patru așteptau să termine liceul. Aveau un trecut asemănător și toți aveau dificultăți în a se controla, ceea ce ducea la treceri la act de toate tipurile, de la promiscuitate până la abuz de alcool și furt din magazine. În ședințele noastre de terapie, Jennifer o descria pe mama sa ca fiind o femeie incorectă, paranoică și răuvoitoare care fantasma că lucrează cu poliția ca informator sub acoperire. În ciuda faptului că Jennifer fusese forțată să-și părăsească propria casă, mama sa îi ceruse să se întoarcă la întrunirile de familie, deoarece rudele nu știau că Jennifer fusese exclusă din familie. Bineînțeles că nu dorea să se întoarcă, iar mama sa concepuse un plan care să asigure prezența fiicei sale. Ea a ales unul dintre lucrurile lui Jennifer lăsate acasă și a amenințat-o pe Jennifer că îl va distruge dacă nu va veni la întâlnirea de familie. Odată, când Jennifer venise cu întârziere acasă, descoperise cu stupoare că jacheta ei fusese tăiată în fâșii și agățată într-un copac din curte. În timpul primelor noastre ședințe, Jennifer și cu mine am stabilit „realitatea” că mama sa era o ființă cu adevărat înfiorătoare. La începutul ședinței a șasea, Jennifer venise într-o rochie foarte cuminte, foarte diferită față de aparițiile anterioare și mă anunțase că se va întoarce acasă la „iubita” ei mamă. Am crezut că glumește și am făcut o remarcă cinică negativă referitoare la iubirea mamei sale față de ea. Și-a răsucit fața furioasă, mustrându-mă aspru verbal pentru că spusesem acele cuvinte groaznice, afirmând tare și foarte pozitiv că „Sângele apă nu se face”. Am fost mirat și am întrebat-o cum se raportează la „înțelegerea anterioară” a relației cu mama sa pe care o stabilisem în ședințele trecute. A respins acele concluzii, fluturându-și mâna, spunând că fusese mânioasă pe mama sa în trecut, dar că s-au împăcat și acum se va întoarce acasă. Pe măsură ce exploram mai mult această incredibilă schimbare de atitudine, Jennifer devenea din
ce în ce mai furioasă, precizând că îi este greu să își amintească ceea ce vorbisem în ședințele precedente. Mi se părea că am în față o persoană total diferită față de cea pe care o cunoscusem anterior — situație care determină mulți psihologi care se află la începutul carierei să confunde apărarea prin clivaj cu personalitatea multiplă. În final, iritată din cauza lipsei mele de înțelegere a noii sale poziții și a negativismului meu față de mama sa, a părăsit cabinetul plină de mânie.
Comportamentul lui Jennifer reprezintă un exemplu clasic de clivaj; ea conținea două imagini complet diferite ale părintelui ei (deși puteau fi, la fel de bine, două imagini diferite ale oricărei alte persoane) care aveau un conținut aflat aproape în opoziție și care se schimbaseră între ele brusc. Clivajul i-a permis lui Jennifer să rămână atașată de mama sa, fragmentând integritatea Eului său. Un Eu parțial (sinele său abuzat) își dădea seama de ostilitatea și ura mamei sale, în timp ce celălalt Eu parțial, total separat (sinele încrezător), uita care este realitatea. Cel de-al doilea aspect, partea nerealistă a Eului ei, susținea un punct de vedere opus, în comparație cu primul Eu. Al doilea Eu parțial considera că are o mamă gratificantă. Influența bruscă a celui de-al doilea Eu parțial (în același timp cu refularea simultană a primului Eu parțial) i-a permis să se întoarcă la mama sa, de care avea nevoie cu disperare, fără a-i fi teamă de ea. Apărarea prin clivaj este extrem de puternică, deoarece reușește să-l facă pe adult să regreseze la un tip de afectivitate corespunzător copilăriei. De asemenea, inversează imaginea individului privind realitatea și tulbură înțelegerea anterioară și semnificațiile care s-au creat între persoane. Mai exact, înainte de apariția acelui clivaj brusc, Jennifer și cu mine dezvoltaserăm o serie de opinii despre ea și relația cu mama ei. Am fost de acord că mama ei o abuza teribil și că ea (Jennifer) era o ființă fundamental bună care fusese ghidată greșit în timpul dezvoltării. După ce a folosit apărarea prin clivaj, sinele său abuzat a fost reprimat și aceasta a eliminat părerile sale corecte, în acord cu realitatea, despre mama sa. Tot ceea ce consimțisem anterior privind semnificația relației dintre mama sa și ea fusese brusc pierdut. Individul care clivează o stare a Eului și o înlocuiește cu alta este
deodată „orb” și nu mai vede realitatea de acum câteva ore sau câteva minute. De aceea relația cu o persoană care folosește mecanismul de clivaj este dificilă și imprevizibilă. Atunci când i-am prezentat lui Jennifer aspectele referitoare la mama ei, față de care inițial am fost împreună „de acord”, ea s-a înfuriat pe mine deoarece nu mai simțea că aceste incidente negative ar fi semnificative.
Folosirea apărării prin clivaj de către femeia bătută Clivajul este cea mai importantă apărare folosită de femeia bătută. Această apărare este esențială pentru femeia maltratată deoarece ea trebuie să trăiască alături de un partener care este posibil să îi pună viața în pericol. Ea trebuie să cliveze toate amintirile referitoare la abuzul anterior pentru a rămâne în relație cu el. Janet venise în terapie deoarece îi era foarte greu să suporte divorțul de primul ei soț. Era o femeie timidă și umilă care părea că trece prin viață legată la ochi. În timpul anilor de facultate fusese o sportivă excelentă și se căsătorise cu un bărbat care părea a fi la fel ca ea. După ce s-au căsătorit, a observat că nu se ocupa regulat de igiena personală, că era mulțumit cu locuri de muncă sub nivelul lui profesional și îi plăcea să locuiască într-o baracă neterminată care avea puține utilități. În ciuda timidității sale, ea începuse să i se plângă soțului său privind condițiile de trai. De multe ori nemulțumirile ei îl enervau atât de mult încât exploda și o plesnea până când ea își cerea scuze pentru că îl supărase. Până la urmă Janet s-a mutat, după trei ani de frustrări și zeci de incidente de abuz fizic. Ea părea complet pierdută în momentul în care a trebuit să locuiască singură și a continuat să rămână în același oraș izolat în apropierea fostului ei soț, în ciuda faptului că făcea naveta până la serviciu. Ea căpătase un oarecare sentiment de securitate locuind în același oraș, cu toate că era extrem de singură și avea puțini prieteni. Câteva luni mai târziu, cunoscuse „bărbatul viselor sale”, un avocat chipeș, necăsătorit care lucra în aceeași companie cu ea. Janet realizase că nu putea să înțeleagă de ce un bărbat atât de drăguț și de împlinit nu fusese capabil să își găsească o soție. În timp ce el îi făcea curte, era întâmpinată aproape în fiecare dimineață, la serviciu, cu felicitări, bilețele și flori. El părea a fi atent la emoțiile ei, iar Janet era uimită de cât de norocoasă putea să fie. În timp ce relația înainta, Steve, iubitul său, se transformase într-un amant pasional, greu de satisfăcut, care apărea înainte de plecarea ei la serviciu pentru scurte partide amoroase. Steve fusese concediat fără preaviz, dar, în câteva luni, își găsise un nou serviciu. Nu înțelesese foarte bine motivele pentru care fusese concediat, dar devenise aspru și răzbunător pe foștii săi colegi. Janet abia se mutase
cu Steve, iar el începuse să o lege, ca preludiu pentru partidele sexuale. Ea încerca să se împotrivească, dar el argumenta convingător că acceptarea dorințelor lui reprezenta dovada ei de iubire. Toate argumentele lui Steve păreau logice, iar ea ceda aproape în orice situație. Steve insistase, apoi, ca Janet să ia masa cu el în fiecare zi, deoarece îi suspecta pe ceilalți colegi că sunt interesați de Janet. Aceasta era o situație destul de neplăcută odată ce ei lucrau la câteva mile distanță. În timpul mesei, Janet începuse să își dea seama că Steve dorea să o păstreze numai pentru el. Începuse să îi ceară lui Janet să aibă contact sexual în fiecare seară și se enerva dacă nu i se satisfăcea nevoia. După câțiva ani, Janet și-a dat seama că Steve nu știa care sunt cuvintele prin care se exprimă emoțiile. De exemplu, el simțea că iubirea însemna doar felicitări și contact sexual. Janet și-a dat seama, de asemenea, că Steve nu știa ce înseamnă nevoia celuilalt, el fiind hipersensibil la propriile sale nevoi, aproape imposibil de satisfăcut, de atenție, influență și sex. În final, Janet se săturase de pretențiile sexuale neîncetate ale lui Steve și începuse să îi refuze avansurile. Aceste respingeri îl înfuriau și începuse să devină atât de mânios, încât ajunsese să o bată. Janet venise la o ședință chiar după unul dintre aceste incidente, când începuseră să i se vadă vânătăile pe picioare, în urma loviturilor primite. Întâlnindu-mă cu pacienta imediat după acest atac violent, m-am gândit să-i sugerez că ar trebui să-și părăsească partenerul. Ea a izbucnit în lacrimi spunând că, deși el nu procedează corect, este un bărbat genial care nu are defecte. Îmi era cunoscut mecanismul de apărare prin clivaj și începusem să am cu ea mai multe discuții directe, bazându-mă pe cei patru ani de relație terapeutică și pe cunoștințele mele sigure referitoare la caracterul bărbatului alături de care ea locuia — totuși clivajul ei rămânea intact.
Apărarea prin clivaj poate fi absolut impenetrabilă. Rezervorul enorm de nevoi infantile ale pacientei impunea folosirea mecanismului de clivaj pentru a evita panica ce ar putea fi cauzată de abandon. Această apărare puternică refula toate sentimentele negative față de iubitul ei, în momentul în care insistam să îl părăsească. Se evaporau amintirile ei din sutele de ședințe în care ea se văitase din cauza egoismului, cruzimii, lăcomiei și absenței sentimentelor umane.
Sinele abuzat și femeia bătută Aș dori să extind conceptul de sine abuzat folosind ambele cazuri descrise, pe cel al lui Jennifer și pe cel al lui Janet. În majoritatea ședințelor, ambele paciente au fost conduse de sinele lor abuzat. Ele puteau să își amintească durerea provocată de toate respingerile pe care le-au trăit din partea obiectelor lor sadice. În special Jennifer a „înghițit” ani și ani atacurile mamei asupra ei și,
în consecință, devenise extrem de autocritică. Aceasta este o altă problematică asupra căreia a insistat Fairbairn — copilul nu are nicio opțiune sau nu are capacitatea de a respinge opiniile negative ale părinților săi, indiferent de cât de rău a fost tratat copilul. Jennifer este diferită de Janet în sensul că ea fusese abuzată frecvent în copilărie, în timp ce Janet fusese abandonată emoțional. Sinele abuzat al lui Jennifer era dominat de ura împotriva propriei persoane și de furie, în timp ce Janet era vidă, flămândă și disperată. Aceste diferențe puteau fi observate, din punct de vedere comportamental, astfel: Janet era pasivă, în timp ce Jennifer era agresivă, caustică și certăreață. În cazul abuzului fizic sau emoțional din timpul copilăriei, convingerile preluate de la părintele ce respinge se combină și formează un obiect intern în memoria copilului numit „obiect internalizat care respinge”. Atunci când individul „aude” (își reamintește) vocea părintelui care respinge, sinele abuzat intră în scenă pentru a combate atacurile (care acum sunt interne). Sinele abuzat se poate manifesta fie ca reacție la amintirile despre părintele internalizat care respinge, fie atunci când „noi” persoane vin cu aceeași atitudine critică. Atunci când lumea internă a lui Jennifer era condusă de amintiri legate de abuzurile din partea mamei sale, se autonumea „târfă mincinoasă” și simțea valuri de ură împotriva propriei persoane care o copleșeau. Acestea erau cuvintele cu care mama sa o întâmpina zi de zi și pe care ea și le amintea. Sinele abuzat al lui Jennifer avea un repertoriu de strategii defensive pentru a combate acuzațiile mamei sale, aici fiind incluse: argumentarea, negarea, minciuna și contraatacul. Tot acest flux negativ venit dinspre mama internă toxică a determinat-o pe Jennifer să bea excesiv atunci când era sub influența sinelui ei abuziv. Intoxicația joacă rolul de antidot pentru durerea de a ne vedea într-o asemenea lumină negativă. În mod surprinzător, există un aspect pozitiv al sinelui abuzat, care constă în această capacitate a sinelui parțial care ține minte exact abuzurile din copilărie. Amintirile stocate în sinele abuzat sunt folositoare pentru procesul terapeutic deoarece conțin
înregistrările abuzului din trecut care a influențat dezvoltarea personalității pacientului. Atât timp cât Jennifer rămânea în sinele ei abuzat, ea era capabilă să descrie rușinea primitivă și lipsa de valoare pe le resimțea atunci când povestea cum o trăgea mama ei de păr, o lăsa încuiată în casă când era mică și cum o numea în toate felurile, folosind vocabularul de mahala. Din nefericire, niciun pacient nu dorește sa rămână în sinele său abuzat deoarece este un loc foarte dureros din punct de vedere emoțional, un loc în care nu vrei să trăiești prea mult. Atunci când se afla sub influența sinelui abuzat, individul este chinuit de un sentiment de deznădejde și de ură împotriva propriei persoane care împiedică orice mișcare pe care o face. Jennifer folosește, de asemenea, apărarea morală care aproape întotdeauna acompaniază clivajul defensiv. Mamei sale nu îi era greu să o convingă că este rea, deoarece încă de la o vârstă fragedă, Jennifer trebuia să protejeze bunătatea mamei sale și atașamentul său dependent de ea, fiind convinsă că mama sa avea dreptate să fie critică față de ea. Folosirea de către Jennifer a apărării morale a pregătit drumul pentru acceptarea și internalizarea criticii pe care mama sa i-o transmisese. Diagnosticul formal pentru persoane ca Jennifer și Janet care folosesc clivajul ca apărare majoră este „tulburarea de personalitate borderline”, multe dintre persoanele cu această tulburare fiind victime ale abuzurilor. Femeile diagnosticate cu tulburare de personalitate borderline sunt mai numeroase decât bărbații, din cauza dependenței lor extreme, în timp ce bărbații folosesc adesea patternul independent și sunt diagnosticați cu „tulburare de personalitate narcisică”.
Rolul comportamentului extrem al părinților, dezvoltarea sinelui abuzat și apărarea prin clivaj Comportamentul negativ extrem al părintelui (părinților) față de copil este una dintre cauzele majore ale formării clivajului. Absența exagerată, neglijența sau abandonul copilului de către
părinte sunt suficiente pentru a frustra copilul atât de puternic, încât el trebuie să folosească mecanismul de clivaj pentru a continua să fie atașat față de obiectul care îl respinge. Această situație a apărut și în trecutul lui Janet. În plus, ostilitatea extremă din partea părintelui garantează, de asemenea, dezvoltarea acestei apărări de către copil. Ostilitatea părintelui față de copil forțează copilul să cliveze amintirile privind mama furioasă și mama gratificantă în două serii de percepții separate. Deși pun accentul pe rolul mamei, trebuie precizat că acest clivaj se poate dezvolta și în relație cu tatăl. Ostilitatea extremă din partea părinților produce apărarea prin clivaj, deoarece este imposibil pentru copil să vadă „bunătatea” părintelui atunci când părintele este furios. Intensitatea agresivității părintelui îl face să pară în ochii copilului o cu totul altă persoană. În acest sens, apărarea prin clivaj se bazează pe o percepție rezonabilă a copilului asupra faptului că părintele (părinții) se comportă ca persoane complet diferite în situații diferite. O diferență majoră între părinții sănătoși și cei disfuncționali constă în „caracterul extrem” al comportamentului lor. Părinții sanătoși își țin furia sub control și, de aceea, se comportă ca „ei înșiși”. Copilul unor părinți sănătoși poate „vedea” aproape întotdeauna iubirea din spatele furiei. Părinții primitivi, pe de altă parte, pot fi atât de absorbiți de furie, încât pot părea persoane total diferite — aceasta încurajând și întărind procesul de clivaj. Un exemplu de ostilitate intensă din partea părinților care determină apariția clivajului a fost prezentat de un fost pacient care avea un tată care obișnuia să-și piardă cumpătul de nenumărate ori în timpul copilăriei pacientului. Acest tânăr își amintea că, la vârsta de aproximativ doisprezece ani, l-a numit pe tatăl său în glumă „fraier” când tocmai dădeau să parcheze. Tatăl său, care era încă în mașină, a apăsat pe pedala accelerației și a început să facă slalom cu mașina în iarbă, în jurul casei, încercând să îl accidenteze pe fiul său care era acum înspăimântat. De cele mai multe ori, acest bărbat era un tată acceptabil, totuși caracterul extrem al
comportamentului său crease un sine clivat abuzat în fiul său care era terorizat. Acest sine abuzat al pacientului meu era profund conectat la amintirea internalizată legată de tatăl său imprevizibil și exploziv, de care se temea. Atunci când pacientul meu adult „își amintea” furia tatălui său acum decedat, el simțea adesea că ar fi dorit să se sinucidă. De fapt, tatăl său internalizat mai încercase o dată să îl omoare. Acum, douăzeci de ani mai târziu, pacientul meu și-a dat seama că are un comportament violent față de propriul său fiu; el juca acum rolul tatălui său decedat, iar fiul său dezvolta, la rândul său, un sine abuzat, de dimensiuni considerabile, ca reacție la furia tatălui său. Apariția acestor comportamente la el însuși, comportament pe care el îl desprețuia la tatăl său, îl adusese în cabinetul meu. Aceasta este o situație importantă, valabilă și în cazul victimelor violenței domestice. Violența și abuzul care sunt trăite de victimele bătăii devin părți ale structurii lor interne și îi alimentează cu teamă intensă și cu multă furie.
Manifestările și exprimarea sinelui abuzat Copilul (și mai târziu adultul) care clivează o mare parte din amintiri despre momente de respingere din partea părinților întrun sine abuzat rămâne pe muchie de cuțit. Orice mică dezamăgire din viața sa actuală poate provoca apariția bruscă a sinelui său abuzat. Dominanța sinelui parțial, apărută brusc, va determina o schimbare rapidă a dispoziției. Sinele abuzat nu se caracterizează întotdeauna prin ură autodistructivă sau ostilitate defensivă împotriva celorlalți. El poate apărea, pur și simplu, ca o trecere bruscă spre dezamăgire profundă și resentiment. Observatorul neinformat, care nu știe nimic despre lumea internă a individului borderline, poate să înceapă să vadă o altă persoană (sau personalitate) care se ivește deodată din același corp: Sandy venise în terapie cu iubitul său, Jack, cu scopul de a-l face mai sensibil la nevoile ei. Sandy participase la concursul de frumusețe Miss America și fusese finalistă. La treizeci și cinci de ani încă era extrem de frumoasă. În ciuda frumuseții sale, Sandy nu fusese capabilă să mențină o relație mai mult de câteva luni, deoarece iubiții ei o dezamăgeau, în mod inevitabil. Estimase că de la vârsta de douăzeci de ani
ea fusese implicată în câte trei sau patru relații pe an. Îl adusese în terapie pe Jack, iubitul său actual, din cauza faptului că se cam săturase să se tot despartă și să caute iarăși „carne proaspătă”, așa cum descria ea această situație. Ea simțea că Jack era cel mai implicat dintre iubiții ei și de aceea credea că relația ar putea avea șanse. Sandy se percepea ca fiind perfect normală și nu o deranja faptul că aproape șaizeci de bărbați într-o perioadă de cincisprezece ani nu au reușit să se ridice la nivelul așteptărilor ei. Jack era un băiat binevoitor și chipeș care fusese, bineînțeles, deranjat de acuzațiile dure pe care i le aducea Sandy. De exemplu, el descria problemele pe care le întâmpinase cu ea în momentul în care revizuiau pregătirile pentru ultima sa aniversare. El știa cât de tare se supăra Sandy dacă nu era totul perfect. Aranjase să vină o limuzină cu șofer să îi ducă pentru a lua cina la un restaurant luxos și comandase doisprezece trandafiri galbeni. În momentul în care văzuse trandafirii galbeni, Sandy se înfuriase imediat pe Jack, deoarece îi aminteau de trandafirii pe care îi ținuse în brațe atunci când pierduse concursul Miss America. Apoi nu a fost de acord nici cu alegerea restaurantului, spunând că servirea era prea impersonală. La sfârșitul serii, Jack își spunea cu amărăciune că nu o va mai invita niciodată în oraș, iar Sandy era tăcută și convinsă de lipsa totală de sensibilitate a lui Jack față de ea. Explorarea trecutului ei a scos la iveală că Sandy a fost ignorată de la vârsta de cincisprezece luni din cauza venirii pe lume a unui frate care avea un mic retard, și după a cărui naștere părinții și-au concentrat atenția numai asupra lui. Din acel moment, Sandy a fost abandonată emoțional, dacă nu și fizic. În copilărie, Sandy devenise foarte mofturoasă, ca și cum nimic sau nimeni nu ar fi putut să-i satisfacă nevoile. Această țâfnă este caracteristică multor tulburări de personalitate și, în cazul ei, reprezenta rezultatul unei dezamăgiri profunde din cauza incapacității părinților de a o liniști; era, de asemenea, și rezultatul furiei interioare și al vidului care o însoțesc peste tot. Un eveniment, un cadou sau un mic gest care denotau lipsa „absolută” de sensibilitate față de nevoile sale îi aminteau lui Sandy de tratamentul din timpul copilăriei care era caracterizat printr-o lipsă aproape totală de afecțiune și atenție. Această situație activa sinele abuzat, iar întregul său trecut de frustrări se revărsa în conștiință. Frumusețea sa fizică atrăgea un număr nesfârșit de bărbați — bărbați care făceau tot ce le stătea în putință pentru a-i câștiga interesul. Atenția nerecunoscută (inconștientă) pe care Sandy o acorda dezamăgirilor sale infantile condamna la eșec toate relațiile sale. Orice imperfecțiune minoră pe care o observa la atenția primită din partea acestor bărbați aducea la lumină sinele său abuzat, clivat.
Apariția sinelui abuzat și clivat reprezintă un obstacol în dezvoltarea unei relații de durată, deoarece fiecare persoană nouă este făcută responsabilă de toate nedreptățile nerecunoscute din trecut. Cazul lui Sandy este reprezentativ pentru pacienții care au fost sever privați, prin faptul că ea nega că fusese abandonată de părinți și apăra „bunătatea” lor cu ferocitate. Nu își dădea seama absolut deloc de faptul că rezervorul său de nevoi nesatisfăcute își avea originea în trecutul său timpuriu plin cu dezamăgiri.
Maniera extremă în care Sandy își apăra familia de origine este similară manierei în care femeia bătută își apără partenerul. Un amănunt deloc îmbucurător, de vreme ce cunoșteau nevoia pacientei de a-și privi partenerul care o abuzează ca fiind „în totalitate bun”. Această apărare extremă caracterizează adesea și contactul inițial dintre femeia bătută și terapeut deoarece tot ea nuși poate imagina pierderea partenerului de care are nevoie cu disperare. Dacă terapeutul sugerează că partenerul femeii abuzate reprezintă o alegere fără speranțe, pacienta se va simți extrem de amenințată. Părerea terapeutului i-ar putea declanșa un clivaj pacientei care este mascată de teama de abandon. Ea își va dubla eforturile de a refula toate amintirile negative în sinele său abuzat, această situație făcând sarcina terapeutului și mai dificilă, dacă nu imposibilă. Un alt aspect al sinelui abuzat, care a fost descris, dar nu a fost explorat suficient, îl reprezintă hipersensibilitatea sa la criticile reale sau imaginare ale celorlalți. Sinele abuzat este suprasaturat cu amintiri despre cum a fost criticat, degradat și umilit și dezvoltă o atenție excesivă la atacurile venite din partea celorlalți. O strategie care poate fi observată atât la femeile, cât și la bărbații care au o dezvoltare insuficientă constă într-o dorință frenetică de a se comporta absolut perfect pentru a nu li se reproșa nimic. Femeile se pot strădui să devină mame perfecte, să aibă casa perfectă, sau, atunci când ajung la școală, să fie eleve perfecte. Patternul total independent preferat de bărbați reprezintă o strategie de a ține sinele abuzat ferecat. Mulți bărbați încearcă să se ascundă de sinele lor abuzat jucând rolul de „expert în toate domeniile”. Unii dintre ei care pășesc dincolo de granițele realității construindu-și această fațadă defensivă sunt etichetați ca având tulburare de personalitate narcisistă, deoarece sinele pe care ei îl creează este grandios și nerealist.
Al doilea sine parțial al femeii bătute: sinele încrezător Ținând cont că sinele abuzat a fost examinat, este timpul să
continuăm discuțiile despre al doilea sine parțial, pe care Fairbairn l-a numit „Eu libidinal”. Din nou am schimbat terminologia lui Fairbairn și am numit acest sine parțial sine încrezător pentru a menține conceptul de Eu diferit de conceptul de sine. Din punctul meu de vedere, sinele încrezător și corelatul său, „obiectul incitant”, sunt cele mai importante creații psihologice ale lui Fairbairn, deoarece ele sunt acele structuri interne care motivează individul să se întoarcă la obiectul de care a fost respins. Mai exact, sinele încrezător al femeii abuzate poate vedea numai o imagine a obiectului parțial al partenerului care o abuzează, imagine care este în întregime bună. Această imagine trunchiată a partenerului său o convinge pe femeia abuzată că nu este niciun pericol dacă se întoarce la el, adesea, după ce a fost abuzată. Janet își vede partenerul ca fiind un bărbat genial și ireproșabil chiar dacă i se măreau vânătăile pe picioare; această situație reprezintă un exemplu de sine încrezător, care a orbit în ce privește aspectele negative ale obiectului abuzator. Fairbairn a sesizat nerăbdarea și exaltarea copilului deprivat afectiv care continuă să caute părintele satisfăcător, cu speranța că până la urmă îl va găsi; de aceea a numit această percepție a copilului despre părinte, în acest caz, „obiect incitant”. Aspectul „incitant” al părintelui își are originile în promisiunile pe care le face părintele legate de îngrijire, de gratificare și de iubire față de copil. Părintele angajează această promisiune față de copil prin simpla sa poziție de părinte. Obiectul incitant reprezintă însușirile părintelui la care se referă sinele încrezător, exact așa cum sinele abuzat se raportează la aspectele ce țin de respingerea din partea părintelui. Orice copil, inclusiv cel care a fost extrem de neglijat, își poate aminti situații în care mama sa îl liniștea sau îi oferea suport emoțional. Faptul că fiecare părinte are și câteva reacții pozitive față de copil reprezintă începutul dezvoltării celui de-al doilea sine parțial. Aceste puține răspunsuri satisfac nevoile imediate ale copilului și îi oferă speranța că este posibil ca în viitor să fie și mai
mult gratificant. De asemenea, copilul neglijat își amplifică speranțele cu privire la comportamentul părintelui, cu ajutorul fantasmelor și încrederii nerealiste. Amintirile prețioase privind gratificările adecvate ale nevoilor copilului (momentele de răsfăț), cât și speranțele și fantasmele se organizează în perceperea părintelui ca „obiect incitant”. Atunci când părintele, sau obiectul nou, este văzut ca incitant, sinele încrezător trece pe prima poziție. Este imposibil de stabilit ordinea exactă: dacă mai întâi e perceperea obiectului ca fiind incitant sau e sentimentul de sine ca fiind „încrezător”. Este clar că ele apar întotdeauna împreună. Mai exact atunci când obiectul este perceput ca fiind incitant, sinele încrezător este întotdeauna dominant. Atunci când sinele încrezător al femeilor care au fost abuzate este dominant, persoana violentă, agresivă și periculoasă care abuzează este transformată într-un bărbat incitant înzestrat cu potențialul de a iubi. Acest sine parțial vede obiectul abuzator ca pe un bărbat care include posibilitatea și speranța unei gratificări complete. Apărarea prin clivaj menține aceste fantasme exagerate izolate de grupul mult mai consistent de amintiri legate de respingere, umilire și abuz care sunt refulate în sinele abuzat. Mă voi întoarce la cazul lui Janet numai pentru a ilustra cum sinele încrezător poate înlocui sinele abuzat atunci când femeia bătută apelează la apărarea prin clivaj. Disconfortul meu, apărut în momentul în care am văzut-o imediat după un episod de abuz, m-a determinat s-o îndemn să-și părăsească partenerul, în ciuda faptului că știam deja că solicitarea mea nu va conta. Sinele abuzat al lui Janet era predominant, odată ce ea tocmai fusese maltratată. Îndemnul meu privind separarea de partener validase percepția ei negativă, puternică, referitoare la consortul ei. Acest suport extern a sporit veridicitatea percepției ei referitoare la „răutatea” partenerului ei, dar a declanșat mai departe sentimentele de abandon. Această dinamică paradoxală este piesa de rezistență din travaliul cu femeia bătută. Atunci când incidentul violent este urmat de suportul venit din partea terapeutului, sinele abuzat al
pacientului va dobândi destulă forță pentru ca pacienta să se gândească serios la varianta de a-l părăsi pe cel care o abuzează. Totuși, separarea de el se dovedește a fi în afara oricărei discuții, iar apariția primului gând legat de separare va determina apariția unei panici masive cauzate de frica de abandon. Această copleșitoare frică va reactiva imaginea sinelui încrezător privind relația cu partenerul de care are extraordinar de multă nevoie. Aceasta s-a întâmplat în cazul lui Janet, în sensul că panica ei a activat clivajul, care era deja instalat în lumea sa internă, iar partenerul său s-a transformat, instantaneu, dintr-o persoană violentă care abuzează, într-un obiect incitant și fără cusur. Din punct de vedere emoțional și al percepției, clivajul, în special înlocuirea sinelui abuzat cu sinele încrezător, a poziționat-o pe Janet pe cealaltă parte a universului, în comparație cu evaluările ei anterioare. Întoarcerea sinelui încrezător în poziția dominantă reprezintă o mare ușurare pentru individul care se percepea din perspectiva sinelui abuzat. Sinele încrezător nu numai că vede obiectul ca fiind incitant, ci își percepe și „sinele” individual ca fiind „bun”. De aceea, atât copiii, cât și adulții dezvoltă anumite tehnici pentru a păstra sinele încrezător într-o poziție privilegiată. Atunci când indivizii acționează din perspectiva sinelui încrezător, ei nu mai sunt deranjați de sentimentul lipsei de valoare care îi bântuie atunci când sinele abuzat se află într-o poziție dominantă. Sinele încrezător reprezintă sinele parțial pe care Carl, Sandy, Janet și Jennifer încercau să îl mențină într-o poziție dominantă în timpul orelor de veghe. Fără sinele încrezător, toți patru ar fi îndurat ani interminabili de depresie, autoînvinuire și disperare.
Strategii pentru întărirea sinelui încrezător Așa cum cititorul își poate imagina, niciun copil ori adult nu își dorește ca sinele său abuzat să domine sentimentul de sine. Sinele încrezător se comportă ca un antidot pentru suferința și disperarea sinelui abuzat, iar copiii și adulții deprimați învață tehnici specifice care stimulează întărirea sinelui lor încrezător. Atât timp cât ei pot
menține sinele încrezător dominant, sinele abuzat clivat va rămâne în inconștient. În timpul dezvoltării, copilul neglijat construiește un rezervor enorm de nevoi nesatisfăcute. În zece ani, nevoile nesatisfăcute din perioada între zero și cinci ani se alătură nevoilor din intervalul de la cinci la zece ani. Nevoia tot mai mare de un părinte forțează copilul neglijat să păstreze în minte, mai presus de toate, amintirile privind mama sau tatăl sub aspectul de obiect incitant. Acest lucru este esențial, atât timp cât fantasmele și speranțele nerealiste despre părinte îi diminuează copilului sentimentul de disperare totală. Copilul trebuie să se întoarcă, neapărat, în căminul său abuziv și neglijent după terminarea orelor de școală, atât timp cât nu există pentru el o altă casă. Concentrându-se asupra aspectelor bune ale părintelui (sau ale părinților) și folosind apărarea prin clivaj pentru a menține refulate amintirile înfricoșătoare sau cele legate de neglijență, copilul se poate astfel întoarce acasă cu un minim de teamă și îngrijorare. Femeia bătută este la fel de vulnerabilă, dependentă și înfricoșată de abandon ca un copil neglijat (care a fost odinioară). Ea este adesea izolată de prieteni și de alte surse de susținere de către partenerul său intruziv și gelos. Nevoia sa acută de acest partener o forțează să mărească la maximum dominanța sinelui ei încrezător pentru a-și ascunde teama de a se întoarce la el, așa cum copilul folosește sinele încrezător pentru a se ascunde de realitatea părinților săi. Femeia bătută va încerca să păstreze clivate, în sinele său abuzat, amintirile legate de abuzurile anterioare, deoarece aceste amintiri sunt extrem de distrugătoare pentru relația dependentă cu partenerul său. Ea va consolida, în mod activ, amintirile din sinele său încrezător, pentru a putea rezista în această situație. De exemplu, o pacientă care era bătută în mod repetat de către soțul său paranoic și violent venea în ședințele de terapie cu o fotografie de la nunta lor. Nu-i putea permite sinelui său abuzat să devină prea puternic, deoarece cel mai neînsemnat gând legat de despărțirea de el declanșa un atac de panică. Ori de câte ori o
copleșea spaima cauzată de situația în care se afla, schimba subiectul și făcea referire la fotografia care nu lipsea niciodată din ședințe, povestind cât de fericiți fuseseră ei ca tineri însurăței. Strategia acestei paciente de a păstra sinele său încrezător într-o poziție dominantă utilizează obiectul tranzițional pentru a susține fantasmele nerealiste ale sinelui său încrezător. Obiectele tranziționale sunt de obicei abordate atunci când vorbim despre copii. Ele sunt lucruri din lumea înconjurătoare pe care copiii le poartă cu ei, cum ar fi „o păturică liniștitoare” sau un animal de pluș favorit, pentru a le ușura trecerea de la atașamentul dependent de părinții săi spre o stare de independență crescută. Păturica liniștitoare pe care copilul o poartă cu el este îmbibată cu parfumurile mamei, săpun, resturi de mâncare și alte mirosuri provocatoare. Aceste mirosuri ajută copilul să își amintească de interacțiunile pozitive cu mama sa, și aceste amintiri reconfortante îi permit să continue explorarea lumii înconjurătoare fără a alerga, în permanență, înapoi la ea pentru liniștire. Copilul neglijat nu numai că trebuie să se ascundă de pachetul clivat de amintiri negative, ci trebuie să păstreze intact micul său grup de amintiri pozitive. Obiectele tranziționale se comportă ca reazem pentru puținele amintiri pozitive și permit sinelui încrezător să-și păstreze predominanța față de sinele abuzat. În perioada adultă, problema rămâne prezentă, atât timp cât este nevoie de amintirile privind susținerea și iubirea din partea părinților pentru a proteja individul de a nu fi cuprins de disperare. Numeroși adulți se înconjoară de suvenire care îi ajută să își amintească de părinții lor. Nu este un lucru neobișnuit să descoperi că un adult cu o dezvoltare plină de privațiuni face tot posibilul ca să pună mâna pe articole de îmbrăcăminte sau alte artefacte care provoacă amintiri, și care odată au aparținut părinților lor, părinților care au eșuat față de el în timpul copilăriei. În special rochia de nuntă a mamei, uniforma tatălui, inelul de logodnă sau alte simboluri ale familiei devin obiecte prețioase care determină apariția unor amintiri pozitive sau a unor fantasme pozitive.
Îmbrăcămintea este una dintre categoriile cele mai puternice de obiecte tranziționale, deoarece aceste articole chiar au atins părintele pierdut. Un fost pacient care avusese un tată care se purtase urât cu el și îl abuzase ajustase toate costumele tatălui său pentru a le purta după moartea lui. Aceste costume erau obiecte tranziționale puternice care îl ajutau să își amintească de tatăl (frustrant) de care avea enorm de multă nevoie. Tatăl său fusese atât de ostil față de el, încât pacientului meu i-ar fi fost greu să se simtă atașat de tatăl său dacă nu ar fi purtat unul dintre costume. Observăm din nou dilema principală a copilului neglijat: cu cât există mai puțină grijă parentală la începutul dezvoltării, cu atât este mai mare nevoia de parentaj, iar nevoia sa crește de-a lungul timpului. Din punctul de vedere al femeii bătute, nevoia pentru acei părinți pe care nu i-a avut niciodată este deplasată și transferată către partenerul ei, care servește drept substitut parental. Cel mai interesant exemplu pe care l-am întâlnit vreodată de copil supus privării și care lupta pentru obiectele tranziționale a apărut când eu am fost angajat să mediez o dispută între trei frați „adulți” care luptau pentru un automobil: Trei frați care își pierduseră tatăl de puțin timp s-au gândit la o mediere în loc să se certe pentru obiectul tranzițional cu cea mai mare valoare simbolică, mașina sa Buick decapotabilă. Acest autoturism devenise semnul său distinctiv. Fratele mai mare luase în secret mașina și o parcase într-un loc secret imediat după moartea tatălui său. Această situație îi înfuriase pe ceilalți doi frați și fiecare dintre ei compensase pierderea acestui valoros obiect tranzițional prin achiziționarea a două mașini Buick, identice, din 1955, prin intermediul unui negustor de mașini. Cu toate că toți trei aveau mașini „la fel”, al doilea și al treilea frate doreau să „împartă custodia” pentru prima mașină, care fusese condusă de tatăl lor. În timp ce exploram trecutul familiei, devenise clar că tatăl lor, un emigrant grec, fusese violent, egoist și extrem de rezervat. Era proprietarul și managerului unui restaurant și le cerea celor trei fii să lucreze multe ore după ce se întorceau de la școală. Domina și controla pe toată lumea din familie și intrase într-o dispută cu fiul său cel mare atunci când acesta luase decizia de a urma o facultate din alt stat. Tatăl său câștigase lupta refuzând să plătească taxele pentru studii. Fiul său renunțase, rămăsese acasă și se bucura de plăcerea regresivă pe care i-o producea tatăl său prin plata taxelor de școlarizare la o facultate locală. Nicio realizare a celor trei fii nu fusese lăudată vreodată, iar dorința lor de a-și asuma mai multă responsabilitate pentru restaurant era tot timpul refuzată. Tatăl lor fusese foarte abuziv și față de mama lor care murise de mult timp
și pentru care, luând în considerare descrierile, decesul fusese singura cale de a scăpa din ghearele soțului său. În ciuda tuturor aspectelor negative legate de tatăl lor, acești trei frați la început îl idealizaseră și raționalizaseră că felul aspru în care erau tratați era folositor pentru „dezvoltarea” lor. De fapt, cei trei frați erau nedezvoltați din punct de vedere emoțional, toți erau necăsătoriți, temători și disprețuitori față de femei, dominați de un sentiment profund și durabil de nemulțumire și de incapacitatea de a-și începe viața ca indivizi separați. Din punct de vedere tehnic, cel mai greu în acest caz mi-a fost să schimb centrul de atenție dinspre conflictul referitor la ultima bucățică a tatălui lor de care aveau atât de multă nevoie, spre problema golului lor intern, comun, și spre nevoia lor compensatoare de obiecte tranziționale.
Acesta reprezintă numai unul dintre numeroasele cazuri de care m-am ocupat de-a lungul timpului. Adultul care are carențe în dezvoltare trebuie să se agațe de obiecte tranziționale, deoarece ele întăresc lumea internă săracă, internalizată, și păstrează sinele încrezător într-o poziție dominantă. Fără aceste artefacte, acești pacienți pot plonja ușor înapoi în ghearele sinelui abuzat. Fără suvenirele fizice cu rol de obiecte tranziționale, adulții cu o creștere deficitară nu vor fi capabili să-și amintească decât aspectele dureroase ale copilăriei lor. Obiectele tranziționale sunt asociate întotdeauna cu amintirile plăcute (și consolidate) din copilărie. Am întâlnit un adult abuzat care căuta și prețuia cureaua pe care tatăl său o folosea atunci când îl bătea. De fapt, adulții care se bazează pe obiectele tranziționale caută să reanime amintirile legate de familia iubitoare pe care nu au avut-o niciodată.
Sinele încrezător și distorsionarea realității Sinele încrezător nu este realist deoarece nu are acces la amintirile refulate legate de perioada în care copilul a fost neglijat și deoarece amplifică și distorsionează puținele situații și interacțiuni plăcute care au apărut în timpul copilăriei. Una dintre cele mai mari distorsiuni ale realității în cazul unui sine încrezător a fost relatată de către o doamnă care fusese puternic respinsă de tatăl său, acum locuind în vestul Canadei. Pacienta mea îl suna sau îi scria ocazional, în ciuda faptului că el era foarte critic față de ea și îl lăuda foarte mult pe fratele ei. Toate interacțiunile dintre ei se
datorau faptului că pacienta mea îl suna — tatăl său nu o suna niciodată și nu îi răspundea la scrisori. La un moment dat, pe parcursul terapiei, pacienta începuse să primească telefoane la miezul nopții. Cel care suna nu spunea nimic, ci pur și simplu închidea atunci când pacienta întreba cine este. Nu era deranjată de aceste apeluri, ci, de fapt, îi făceau plăcere, deoarece sinele său încrezător nerealist considera că tatăl său o suna pentru a o verifica! Nu avea dovezi privind această concluzie; de fapt, existau mult mai multe aspecte care dovedeau contrariul, totuși sinele încrezător al pacientei mele distorsiona realitatea, astfel încât putea să gândească că tatăl său respingător este cel care o sună. Vom observa frecvent acest model de sine încrezător care distorsionează realitatea în cazul femeilor bătute și care, în ciuda faptului că au fost sever agresate, se întorc la partenerii lor abuzivi, lăsându-se cuprinse în ghearele chinuitoare ale fantasmelor care sunt active în sinele lor încrezător. Sinele încrezător este mecanismul psihologic care îi permite femeii abuzate să se întoarcă fără teamă la partenerul ei. Cititorul ar putea să pună la îndoială faptul că o persoană rațională ar dori să se întoarcă sau s-ar putea întoarce fără teamă la cel care o abuzează. Totuși, apărarea prin clivaj este atât de puternică încât le permite indivizilor aparent normali să se angajeze în comportamente autodistructive fără a simți anxietate. Prietenii și familia femeii abuzate pot observa și simți pericolul, dar persoana care folosește apărarea nu-l vede. Sinele încrezător este dominat de un optimism nerealist în ceea ce privește viitorul, deoarece nu este temperat de amintirile despre eșecurile din trecut. Atunci când individul acționează conform sinelui său parțial, toate amintirile referitoare la durere și abuz sunt clivate și refulate și, prin urmare, indisponibile pentru conștient. Sinele încrezător este nerealist deoarece este dominat de fantasme exagerate despre faptul că cel care abuzează ar oferi iubirea necesară pentru a umple lumea internă rămasă vidă din timpul copilăriei. Această stare a Eului conduce individul cu tulburare de personalitate borderline spre
situații dificile interminabile; așa se explică de ce ei se întorc orbește în relațiile fără speranță și apoi sunt surprinși că dau greș din nou. Mă voi întoarce la exemplul cu Jennifer, eleva de liceu care a fost dată afară de mama ei și care s-a întors apoi acasă lăsându-se dominată de sinelui său încrezător. Acest exemplu special demonstrează fragilitatea relațiilor bazate pe sinele parțial nerealist. Jennifer și mama sa au avut trei zile de „lună de miere” care au fost urmate de un sfârșit brusc, atunci când mama lui Jennifer a tras cu urechea la convorbirea telefonică a fiicei sale. Jennifer îi promitea iubitului ei diverse scene romantice pentru următoarea întâlnire. Mama lui Jennifer s-a înfuriat puternic și a început să țipe la ea în timp ce ea încă vorbea la telefon. Această situație s-a transformat într-o repriză de țipete reciproce, iar sinele încrezător al lui Jennifer a fost din nou îndepărtat prin clivaj, în vreme ce sinele său abuzat s-a întors pe câmpul de luptă cu obiectul său matern, care respingea. Jennifer fusese din nou dată afară din casă și i se spusese că nu are voie să se mai întoarcă niciodată. Toate speranțele nerealiste ale lui Jennifer și banalitățile de tipul „sângele apă nu se face” au fost refulate în sinele său încrezător. S-a întors la atitudinea cinică și aspră caracteristică sinelui său abuzat. Sinele încrezător nerealist se întâlnește numai la indivizii care au fost dezamăgiți de primele lor relații de obiect. Indivizii normali nu dezvoltă brusc clivajul în perioada adultă pentru a se proteja de dezamăgirea cauzată de relațiile în care sunt implicați. Adulții sănătoși părăsesc relațiile atunci când comportamentul primitiv sau respingerea nemeritată vin din partea obiectului pe care îl doresc. Din contră, atunci când un adult cu un clivaj defensiv intact este confruntat cu respingerea din partea unui obiect frustrant, el se întoarce pur și simplu la apărarea sa preexistentă pentru a se ascunde de aspectele care amenință continuarea relației.
Atașamente neproductive: colapsul sinelui încrezător Eleanor Armstrong-Perlman, despre care am vorbit în capitolul
3, a descris experiența dobândită în urma activității desfășurate în spitalele de psihiatrie (1991). Ea a observat că mulți dintre pacienții proaspăt internați sufereau de colaps psihic din cauza pierderii unei relații. Era clar că relațiile pe care le descriau acești pacienți erau neproductive. Totuși, pacienții păreau incapabili să-și imagineze că ar putea renunța la aceste relații deoarece sinele dominant nu putea vedea însușirile negative ale persoanelor pe care le îndrăgeau, deși acestea din urmă respingeau relația. Armstrong-Perlman a folosit modelul lui Fairbairn pentru a înțelege acești pacienți și ea a recunoscut că aceștia suprapuneau fantasmele sinelui lor încrezător peste realitatea negativă și ostilă a acestor obiecte după care tânjeau: Celălalt pe care tocmai l-a pierdut sau care este pe cale de a fi pierdut reprezintă un obiect al dorinței. Ei s-au simțit „reali” în relație. Dar când povestesc despre relația lor, ne întrebăm dacă nu sunt într-adevăr orbi. Alegerea lor de obiect pare patologică sau perversă. Există indicii despre faptul că ceilalți sunt incapabili să relaționeze, să iubească sau să îi accepte așa cum sunt. Ei au urmărit un obiect seducător, dar care respinge, un obiect captivant, dar frustrant. La început, obiectul poate că a creat speranțe, dar nu a reușit să le satisfacă. A trezit o dorință arzătoare intensă, dar, de fapt, este un obiect înșelător al dorinței, care pare a fi la îndemână, dar este imposibil de atins. (Armstrong-Perlman, 1991: 345)
Observațiile lui Armstrong-Perlman susțin experiența mea clinică privind forța sinelui încrezător din lumea internă a femeii bătute. Sinele ei încrezător poate învinge toate informațiile negative despre partenerul care o abuzează și le poate refula complet, astfel încât pacienta nu mai are nicio amintire despre ultima bătaie. Nici chiar adevărurile exprimate de terapeut și corelate cu realitatea respingerii constante venite din partea celui care maltratează, nici chiar acestea nu sunt suficiente pentru a convinge individul care are nevoie de iubire că însoțește o persoană care nu este capabilă sau nu dorește să îi satisfacă nevoile. Armstrong-Perlman observă că acești pacienți rămân neschimbați, cu identități funcționale, atât timp cât continuă să spere că obiectele lor incitante sunt pline de iubire. Acești pacienți trăiesc de pe urma „intensității dorinței arzătoare” care s-a dezvoltat în timpul copilăriei lor și s-a menținut
în sinele lor încrezător. Colapsul psihic al sinelui apare la acești pacienți abia atunci când toate fantasmele nerealiste sunt distruse, iar ei trebuie să înfrunte realitatea că nu există niciun obiect care să le satisfacă nevoile.
Rezumat Acest capitol a descris cele două apărări puternice descoperite de Fairbairn care, împreună, îi permit femeii abuzate să rămână atașată de partenerul său fără a lua în considerare neajunsurile sau abuzul pe care le întâmpină. Prima apărare descrisă a fost numită de Fairbairn „apărare morală împotriva obiectelor rele” și reprezintă o raționalizare elaborată creată de copil pentru a-și explica de ce a fost neglijat sau abuzat. Copilul abuzat nu poate înfrunta realitatea că părintele său este plin de rea-voință față de el. Pentru a se simți în siguranță, copilul se gândește că a fost abuzat din cauza unui eșec „moral”, cum ar fi murdăria sau lenea, ceea ce ar justifica neglijența sau abuzul venite din partea părintelui. Copilul dependent și cu nevoi este incapabil să recunoască faptul că trăiește într-un univers haotic în care nu este iubit și este abuzat fără un motiv întemeiat, altul decât neșansa. Apărarea morală este folosită de către femeia bătută cu scopul de a explica și scuza abuzul venit din partea partenerului său. A doua apărare descrisă de Fairbairn este folosită de copilul abuzat și mai târziu de către femeia abuzată și este numită clivaj. Această apărare profundă împarte structura Eului în două instanțe parțiale, separate: sinele abuzat și sinele încrezător. Această apărare survine în mod automat și rezultă din incapacitatea copilului în curs de dezvoltare să integreze cele două părți extrem de contradictorii ale părinților săi (aspectele plăcute și aspectele frustrante) într-o singură imagine. Acest eșec al integrării este o apărare deoarece protejează copilul vulnerabil de realitatea dură că părintele său mai mult îl urăște și îl respinge decât îl iubește. Dacă un copil integrează mai puține amintiri pozitive referitoare la
interacțiunile cu părinții și amintiri mult mai numeroase referitoare la frustrare și neglijență, atunci va fi mult mai greu de tolerat imaginea unui părinte plin de mânie decât cea a unui părinte gratificant. Clivajul îi permite copilului să continue să o vadă pe mama sa (sau pe tatăl său) ca două persoane separate, ceea ce ajută ca micile momente de bunătate, din trecut, să nu fie îndepărtate de fluxul mare de respingeri. Clivajul, odată stabilit, rămâne intact, iar adultul trebuie să înfrunte slăbiciunea Eului, deoarece el are două sentimente de sine separate și neintegrate care trec de la unul la altul într-un mod imprevizibil. Primul sine parțial descris a fost sinele abuzat care predomină pe parcursul unei lungi perioade din dezvoltarea copilului și conține amintiri din trecut legate de abuz și neglijență. Sinele abuzat este evitat deoarece persoana prinsă în ghearele sale este cuprinsă de rușine, inferioritate și umilire. Mulți indivizi cu tulburare de caracter dezvoltă anumite tehnici pentru a-și păstra sinele abuzat refulat și sinele încrezător dominant. În mod obișnuit, adultul cu o dezvoltare emoțională sărăcăcioasă va stimula fantasmele din sinele său încrezător cu ajutorul obiectelor tranziționale. Acestea sunt obiecte din trecut investite simbolic care ajută adultul să își amintească de cele câteva momente fericite petrecute cu familia. Sinele încrezător este nerealist și vede obiectul de care are nevoie ca fiind plin de speranțe și perspective. Faibairn a numit această imagine parțială a celuilalt „obiect incitant”. Atunci când sinele încrezător este dominant, vechile respingeri ale persoanei pe care o caută sunt refulate în inconștient. Imaginea sa este nerealistă deoarece ignoră semnalele negative și abuzurile din trecut care atenționează individul normal că trebuie să se apere de „ceilalți” periculoși. Sinele încrezător îi permite femeii bătute să se întoarcă fără teamă la partenerul său care o maltratează, odată ce toate amintirile referitoare la abuz sunt clivate și refulate în sinele său abuzat.
CAPITOLUL 5
Procesul ciclic al molestării și întoarcerea victimei la cel care o abuzează În sfârșit am ajuns la discuția de mult promisă despre violența domestică. Întregul material prezentat de noi până acum despre violența domestică și despre caracteristicile tulburărilor de personalitate va fi pus la lucru în abordarea sindromului abuzului fizic. Cititorul va observa, de asemenea, de ce discuțiile extinse referitoare la apărarea prin clivaj și la defensa morală sunt necesare pentru o mai bună înțelegere a factorilor psihologici care subîntind scenariul maltratării.
Obiectul rău Înainte de a începe această discuție foarte importantă, trebuie să explic semnificația dată de către Fairbairn obiectului rău. Un obiect rău este o persoană capabilă să stimuleze sinele încrezător al partenerului sau partenerei sale, deși frustrează în mod repetat aceeași persoană. Un obiect rău nu este o „persoană” rea, ci mai degrabă o persoană care își menține promisiunea privind gratificarea cu toate că eșuează de fiecare dată să satisfacă nevoile individului dependent. De aceea obiectul rău are două fațete: una incitantă, care promite gratificare, și o alta respingătoare, care frustrează nevoile celuilalt individ dependent. Despre un părinte care este un obiect ce respinge în totalitate nu se poate spune că reprezintă un obiect rău, deoarece acest tip de părinte nu-i promite nimic bebelușului, care, curând, renunță la toate eforturile de a solicita satisfacerea nevoilor. Această situație are loc, de fapt, în cazul mamelor extrem de tulburate, care ignoră bebelușul atât de mult încât el refuză hrana. Acest sindrom este numit „dezvoltare
deficitară” și se caracterizează prin pierderea în greutate și incapacitate de îngrijire în timpul primelor săptămâni sau luni de viață. Principala combinație care „agață” copilul în situația de a se întoarce din nou și din nou la obiectul rău este o alternare a promisiunii făcute cu niște comportamente de respingere care, de-a lungul timpului, produce separarea instanțelor (sinele încrezător și sinele abuzat) în lumea internă a copilului. Odată ce copilul este atașat de un părinte ce respinge în 85% din timp și în 15% este gratificant, el are mari șanse să se atașeze de obiecte rele când va deveni adult. Jeffrey Seinfeld, un teoretician actual al relațiilor de obiect care folosește modelul lui Fairbairn, consideră ca pacientul borderline se caracterizează prin faptul că respinge obiectele bune și le acceptă pe cele rele: Copilul încearcă să ia înăuntru sau să internalizeze obiectul bun și să respingă și să externalizeze obiectul rău. În modelul pe care îl dezvolt despre reacția terapeutică negativă, pacientul borderline manifestă o inversare a procesului normativ de dezvoltare. În loc să ia înăuntru elementele pozitive ale relațiilor de obiect și să respingă elementele negative ale relațiilor de obiect, el ia înăuntru elementele negative ale relațiilor de obiect și respinge elementele pozitive ale relațiilor de obiect (Seinfeld, 1990: 75).
Seinfeld observă că pacientul borderline respinge persoanele care oferă iubire trainică, normală și consecventă și, din contră, îi urmează pe cei care îl resping, îl abuzează sau îl neglijează. Acesta este un proces anormal, o inversare a „procesului de dezvoltare normativă” de acceptare a iubirii și de evitare a respingerii. Așa cum știm, acest comportament este rezultatul interacțiunilor din trecut cu un părinte care respinge. Se pare că există o relație foarte apropiată între femeile care sunt victimele bătăii și diagnosticul de tulburare de personalitate borderline. Experiența mea de peste douăzeci de ani susține cu tărie ideea că majoritatea femeilor maltratate, mai exact femei care au fost implicate în două sau mai multe situații de abuz fizic, se află în acest grup de diagnostic. Multe dintre femeile pe care le-am analizat aveau un diagnostic secundar de tulburare de personalitate
multiplă sau tulburare de stres posttraumatic, în timp ce altele aveau un comportament și mai problematic, din punct de vedere caracterologic, și erau mult mai disfuncționale decât cele cu tulburarea tipică de personalitate borderline. În general, diagnosticul de tulburare de personalitate borderline este potrivit pentru majoritatea femeilor care sunt abuzate fizic.
O problemă delicată: victima abuzurilor este oare atrasă în mod inconștient de abuzator? Până acum, am evidențiat în discuțiile despre apărarea prin clivaj lipsa utilizării unor anumite informații care să ajute femeile (sau bărbații) să observe aspectele negative atât ale propriilor părinți, cât și pe cele ale partenerilor. Totuși, în cazul atașării de obiectele rele nu este vorba doar despre a nu vedea „răutatea” unei persoane. Literatura de specialitate mai recentă dorește să minimalizeze atracția victimei față de bărbatul care abuzează. Această situație se întâmplă din speranța că se poate câștiga un plus de compasiune față de suferința femeilor abuzate, dacă ele joacă rolul de victime inocente care nu au nicio legătură cu victimizarea lor. De fapt, victima abuzului chiar este inocentă, dar nevinovăția ei se bazează pe imaturitatea ei psihică și pe malformarea structurii Eului său care nu îi permit să se protejeze de cel care o abuzează. Ne punem încă întrebarea dacă nu cumva multe dintre femeile bătute, dacă nu majoritatea dintre ele, îi caută, în mod inconștient, pe bătăuși. Și chiar dacă ar fi așa, ele nu pot fi învinovățite de nimic și nu merită abuzul la care sunt supuse. Structurile lor interne sunt atât de anormale încât regulile logicii și ale autoconservării sunt corupte. Din nefericire, există o lungă istorie dominată de ostilitate față de victimele abuzului domestic, care au pregătit cadrul „politic” actual al acestei problematici. Din nou, teoria lui Freud a jucat un rol important. Dorința actuală de a minimaliza realitatea că numeroase femei abuzate își găsesc numai parteneri care le
maltratează provine din reacția împotriva convingerii larg răspândite că femeile sunt masochiste din naștere. Această credință vine din teoria lui Freud care susține că masochismul reprezintă un aspect „normal” al caracterului feminin. Teoria sa a fost folosită pentru a susține noțiunea că femeia abuzată are o înclinație programată biologic. Ideile lui Freud au fost acceptate deoarece ele susțineau o societate condusă de bărbați. Rezultatul a condus la o lipsă a interesului pentru femeile abuzate, din cauza unei totale neînțelegeri a dinamicii psihologice care subîntinde scenele violente. Freud a declarat că există trei forme de masochism: „El ne apare sub trei forme, ca o condiționare a excitației sexuale, ca o expresie a naturii feminine și ca normă a comportamentului în viață” (1924/2010: 363). În discuția sa despre masochism, Freud i-a descris fantasmele (care pot fi antrenate atât de bărbați, cât și de femei) și a presupus că masochismul este o trăsătură feminină: Dacă există ocazia de a studia cazuri în care fantasmele masochiste au cunoscut o prelucrare deosebit de bogată, atunci se va descoperi cu ușurință că ele transpun persoana într-o situație caracteristică feminității, așadar, cea de a fi castrat, a fi penetrat sau de a naște… Masochismul tocmai descris, cel feminin, este bazat pe de-antregul pe cel primar, erogen, pe plăcerea durerii. (Freud, 1924/2010: 364–365)
Acest citat sugerează cu tărie că femeile sunt masochiste din naștere, iar durerea pe care o simt atunci când sunt abuzate este percepută ca plăcere sexuală — o afirmație pe care puțini o mai acceptă astăzi. Era foarte ușor pentru societatea condusă de bărbați să accepte această poziție și să considere violența domestică o trecere la act a rolului instinctiv „normal” al femeii. Ceea ce se subînțelegea, dincolo de negarea de către societate a realității dure privind abuzul domestic, era credința că femeii bătute îi făcea plăcere să fie maltratată, deoarece ea era capabilă să obțină plăcerea sexuală din durerea fizică. Modelul lui Freud a fost folosit pentru a considera abuzul ca lege a firii. A fost scos din context și nu a fost înțeles ca o componentă a unei teorii mult mai vaste, nedemonstrate, dar a servit intenției de a continua această situație, în detrimentul tuturor femeilor.
Analiza relațiilor de obiect aplicată la căutarea obiectelor rele Apărarea cea mai importantă care îi permite victimei abuzului să îl urmeze pe cel care a bătut-o sau să caute un nou obiect rău similar este clivajul. Această apărare permite unui sine parțial să interacționeze cu lumea în orice moment, izolând informația stocată în celălalt sine parțial, în cel refulat. Să începem cu rolul jucat de sinele încrezător în căutarea unui obiect rău. Pacienta care este prinsă în ghearele sinelui încrezător se va întoarce la obiectul rău cu fantasme pozitive nerealiste în ceea ce privește relația. În mod tipic, într-o perioadă scurtă, orice speranță va fi spulberată de o formă de comportament respingător din partea partenerului sau părintelui văzut ca „obiect rău”. Pacienta se va întoarce în terapie surprinsă și indignată. Optimismul neîntemeiat din săptămâna anterioară al persoanei este înlocuit de amărăciunea și cinismul din sinele său abuzat care predomină acum. Pacienta va spune că este complet surprinsă de respingerea suferită din cauza obiectului rău. Surprinderea este sinceră deoarece amintirile legate de toate respingerile din trecut au fost complet clivate în sinele abuzat al pacientei, care a fost refulat în inconștient. Întoarcerea sa la obiectul rău a fost ghidată de sinele încrezător care nu putea să vadă decât aspectele incitante, promițătoare și optimiste ale partenerului sau ale părintelui. Clivajul defensiv forțează acești pacienți să folosească informații parțiale, și aceasta conduce la incapacitatea de a profita de greșelile repetate din trecut. Această apărare reprezintă unul dintre mecanismele de înțelegere a femeii bătute care se întoarce necontenit fără o teamă conștientă la partenerul care tocmai a abuzat-o. Apărarea prin clivaj acționează asupra multor paciente precum mecanismul ceasornicului și adesea dezamăgește și înfurie prietenii victimei care sunt capabili să vadă cât de autodistructivă a devenit. Clivajul ce impune sinele optimist (și, în același timp, refulează sinele abuzat) păstrează închise amintirile referitoare la abuzurile anterioare și această situație
menține relația cu partenerul abuziv de care are totuși extraordinar de multă nevoie. Sinele încrezător al femeii borderline nu este singura parte a lumii ei interioare care este atrasă de aspectele obiectului (partenerului) rău. Sinele ei abuzat este atras de aspectele frustrante ale partenerului ei care o respinge. Aspectele respingătoare ale obiectului rău oferă sinelui abuzat al victimei un inamic extern pentru a lupta cu el și o persoană care trebuie schimbată. Am văzut un număr impresionant de bărbați și femei care au intrat în depresie atunci când au pierdut obiectul lor rău, deoarece sinele abuzat a rămas fără un inamic împotriva căruia să lupte. Ca și în cazul copiilor, viețile acestor pacienți au fost organizate în jurul războaielor și rebeliunilor duse împotriva părinților lor frustranți. Ca adulți, acești indivizi caută poziții de jurnaliști de investigații sau de formatori de opinii, poziții care le permit continuarea simbolică a războiului cu înlocuitori ai părintelui lor insensibil sau corupt. O pacientă avusese un trecut plin de lupte zgomotoase cu tatăl său misogin. Nu surprinzător, ea sa căsătorit cu un bărbat care s-a dovedit a fi egocentric și la fel de ostil față de femei, așa cum era și tatăl ei. Ei intrau în dispute verbale puternice în cabinetul meu și, de două ori, i-am găsit în parcare certându-se încă la o oră după ce ședința se terminase. În timp ce lucrau cu mine, în terapie, soțul său, care era pilot în aviația militară, fusese ucis accidental într-un antrenament. Pacienta mea era ușurată de moartea soțului ei și spunea că singurul lucru care îi lipsea erau certurile puternice cu acesta. Viața sa părea plictisitoare și lipsită de sens fără tatăl său (obiectul rău) deplasat. Sinele său abuzat nu mai avea pe cine să schimbe și, deloc surprinzător, a început o carieră de consilier în domeniul abuzului de alcool, unde putea să continue lupta cu un număr nesfârșit de bărbați-substitut, care dădeau vieții sale un sens și un scop. Mai există încă un nivel complex care trebuie adăugat, în ceea ce privește atracția femeii abuzate față de obiectul rău. Iar aici ne referim la atracția pentru acea combinație unică de speranță urmată
de frustrare, care a fost întâlnită în comportamentul părinților față de ea, în timpul dezvoltării sale. Acum, același pattern de comportamente încrezătoare urmate de comportamente de respingere este orientat spre ea de către partenerul care o maltratează. Această alternanță de comportamente funcționează ca un drog pentru femeia abuzată deoarece stimulează și atrage atât sinele abuzat, cât și sinele încrezător. Așa cum am văzut deja, speranța și gratificarea reprezintă sursa inițială de dezvoltare a sinelui încrezător, iar respingerea nevoilor din copilărie iscă dezvoltarea sinelui abuzat. Atât sinele abuzat, cât și sinele încrezător „rezonează” cu (și răspund la) alternanța dintre comportamentul plin de speranță și cel de respingere din partea partenerilor adulți. Femeile și bărbații cu tulburări de caracter caută parteneri care au aceleași structuri interne, deoarece nivelul de intensitate al sinelui parțial este mult mai viu decât pasivitatea lumii interne a unui Eu normal. Fără un partener care stimulează, dar și care reacționează la apariția sinelui abuzat și a celui încrezător, viața pare monotonă și vidă. Când cei doi indivizi cu tulburare de caracter se întâlnesc, pericolul apariției unor trăiri ale golului lor interior este alungat prin alternarea dintre speranța intensă și disperarea cumplită. Această situație stă la baza multor parteneriate patologice. Individul cu tulburare de caracter nu poate fi capabil să pună în cuvinte acest fapt, dar el sesizează că partenerul său care are aceeași tulburare îl înțelege. Pe de altă parte, când individul cu tulburare de caracter este implicat într-o relație cu o persoană „normală”, bine diferențiată și bine integrată, el trebuie fie să păstreze în secret sinele său abuzat clivat, fie să suporte condamnarea din partea partenerului său normal atunci când apare sinele parțial irațional și încărcat afectiv. Am ascultat multe povești ale pacientelor mele care au fost implicate pentru perioade scurte în relații cu persoane normale și care așteptau îngrozite să apară sinele lor abuzat. Într-un caz special, o pacientă frumoasă și seducătoare fusese „salvată” de soțul care o abuza fizic chiar de către avocatul care se ocupa de divorțul
ei. Ea își descria avocatul ca fiind un tip rigid și serios, care era necăsătorit și de care se simțea atrasă. Au devenit prieteni după divorțul său, iar el o invitase să-i cunoască familia, în Boston. Ea se temea că, dacă îi va refuza invitația, el nu ar mai fi interesat de ea, așa că a acceptat cu mari rezerve să meargă. Ea era extrem de intimidată de familia sa înalt funcțională și se temea că îi va fi descoperit secretul. Pe drum, ea devenise din ce în ce mai agitată și începuse să-i critice irațional familia, deși încă nu se cunoscuseră. Supraviețuise momentul prezentărilor, dar a început să soarbă câte o gură de vin imediat ce s-a ivit ocazia, pentru a-și putea calma teama internă care se afla în creștere. Cina se desfășura normal, dar pacienta simțea că se scufundă deoarece considera că familia lui o analiza intens. Nu putuse suporta tensiunea și începuse să atragă atenția asupra ei în mod negativ spunând o serie de glume nepotrivite. Această atitudine din partea ei a redus tensiunea greu de suportat, astfel nu i-a mai fost teamă să se expună. Ea a preferat să expună cea mai urâtă parte a ei decât să trăiască groaza că secretul ei ar putea să fie descoperit involuntar. În mod natural, comportamentul ei le-a făcut pe gazde să devină mai distante și mai reci față de ea. Ea povestea că s-a simțit foarte ușurată când s-a întors spre casă și că era foarte dornică să descopere oameni care s-o înțeleagă. Am amintit mai devreme despre „tensiunea” pe care o resimt indivizii cu tulburări de personalitate atunci când intră în compania persoanelor normale. Acest exemplu reprezintă o bună descriere a tensiunii care vine din faptul că individul cu tulburare de personalitate este cert convins că partenerul său normal nu va tolera și nu va înțelege sinele abuzat, atunci când acesta va apărea. De aceea apare acel sentiment de ușurare vizibil atunci când doi indivizi cu tulburare de caracter se întâlnesc și încheagă un cuplu. Ei se înțeleg reciproc în totalitate și nu trebuie să-și ascundă unul față de celălalt sinele abuzat, agresiv, irațional și sensibil.
Compulsia la repetiție: două puncte de vedere
Concepția psihanalitică ortodoxă care explică modelul uman prin care ne alegem, într-o manieră inconștientă, partenerii, prietenii sau iubiții care ne resping ca indivizi în același fel în care am fost respinși în copilărie se numește „compulsie la repetiție”. Există două explicații, una bazată pe teoria originară a lui Freud și cealaltă bazată pe scrisorile lui Fairbairn. Freud nota în Dincolo de principiul plăcerii (1920/2010) că inconștientul caută să se întoarcă la traumele majore nerezolvate din copilărie cu dorința de a gestiona conflictul. Această explicație abilă constituie doar o mică parte (și cea mai bună) din discuțiile lui Freud despre compulsia la repetiție. Compulsia la repetiție l-a confruntat pe Freud cu un model comportamental uman dificil de explicat la nivel teoretic. El a observat că pacienții săi continuă să se întoarcă la situații dureroase care nu conțineau nicio plăcere libidinală. Acești pacienți încălcau cel mai fundamental concept al modelului său, principiul plăcerii. El a fost profund impresionat de forța și persistența unor repetiții inutile din relațiile anterioare: aceste persoane „lăsau impresia că ar fi urmărite de un fel de soartă, că ceva demonic se ascunde în tot ce li se întâmplă”. (Freud, 1920/2010: 233). El nu a putut să ignore aceste compulsii la repetiție datorită forței acestora și deoarece ele contraziceau teoria centrală a instinctelor/pulsiunilor. Freud a realizat că plăcerea libidinală nu avea legătură cu modul în care mulți pacienți se comportau: Este limpede că cea mai mare parte din ceea ce este retrăit ca urmare a acestei compulsii la repetiție îi procură Eului în mod necesar doar neplăcere, întrucât este vorba despre reactualizarea unor mișcări pulsionale refulate… Urmează să ne ocupăm în continuare de un fapt nou și curios: compulsia la repetiție readuce din trecut și evenimente care nu conțin posibilitatea niciunei plăceri și nu au putut constitui nicicând un prilej de satisfacție, nici măcar pentru acele mișcări pulsionale care au fost deja refulate. (Freud, 1920/2010: 231–232)
Observațiile clinice precise ale lui Freud l-au condus într-o direcție bună. El a descris o serie de cazuri care par absolut contemporane cu numeroși pacienți care erau implicați, în mod repetat, în relații cu persoane care îi tratau exact în același fel în care fuseseră tratați de părinții lor. El a trebuit să dezvolte un nou
concept pentru a explica această contradicție a principiului plăcerii și a fost constrâns de credința lui în instincte pentru a inventa o nouă pulsiune instinctuală. Nu putea depăși acest model și nu putea postula că acești pacienți reconstruiau de fapt primele lor relații, deoarece ar fi trebuit să nu-și mai concentreze atenția asupra teoriei instinctelor, ci asupra unei forme de teorie a atașamentului. Acest nou instinct pe care Freud l-a numit „pulsiunea de moarte” avea misiunea (declarată) de a readuce organismul într-o stare mai veche, mai exact, într-o stare anterioară vieții. Din nefericire, înțelegerea lui Freud despre compulsia la repetiție în cazul pacienților lui, intuiție teoretică dătătoare de speranțe, a condus, în cele din urmă, la cea mai pesimistă și mai neconvingătoare parte a teoriei sale. Se presupune că pulsiunea de moarte ar ghida organismul spre moarte într-o manieră prescrisă. Scopul instinctelor libidinale, descrise mai devreme, ar fi brusc redus de către acest nou concept. Libidoul a fost redus la rolul secundar de a păstra organismul în viață până când se va stinge, conform programului stabilit de instinctul morții. Observațiile clinice ale lui Freud sunt clare, corecte, extrem de profunde și au rezistat probei timpului. Din contră, modelul psihologic pe care l-a dezvoltat pentru a explica multe dintre observațiile sale nu s-a ridicat la același standard. Pornind de la teoria lui Freud, Fairbairn a observat copiii abandonați și abuzați și pacienții săi adulți și a construit un model explicativ diferit. El a constatat că întoarcerea la obiectul rău originar sau atracția pentru unul nou, care este echivalentul simbolic al obiectului rău, joacă un rol esențial în psihopatologia umană. El a recunoscut că atașamentul copilului față de primele sale obiecte reprezintă factorul formator esențial din dezvoltarea personalității. Problemele apărute în relația primară dintre părinte și copil se repetă în viața adultului, deoarece ele se caracterizează prin același stil de atașament care a fost parcurs la începutul vieții. Fairbairn recunoaște că această complusie la repetiție a fost, în realitate, mai curând o întoarcere la obiectul rău, decât o dorință de
a gestiona o traumă de la începutul vieții. Atunci când pacienții lui Fairbairn se întorceau la părinții care îi oprimau, sau la partenerii care îi maltratau, ei recreau realitatea emoțională caracteristică atașamentului din perioada copilăriei. El a înțeles că istoriile copiilor împovărați conțineau o combinație toxică de sentimente negative, frustrante, amestecate cu un crâmpei de iubire. Astfel, copiii care aveau parte de o creștere deficitară simțeau că „iubirea” reprezintă mai degrabă o combinație de sentimente antitetice decât un sentiment puternic ce este acceptat și prețuit de o persoană grijulie. Din contră, iubirea necondiționată oferită de o persoană normală nu este percepută ca fiind iubire, ci este considerată a fi ceva străin — ceva ce nu are nimic de-a face cu experiența iubirii. Se poate face o analogie între incapacitatea de a iubi a persoanei cu tulburare de caracter și sunetele de înaltă frecvență care ajung în urechea unei persoane, dar care nu pot fi auzite. Exact ca sunetul de înaltă frecvență, iubirea autentică a adultului intră în viața multor persoane cu tulburare de caracter, dar ele nu sunt capabile nici să le recunoască, nici să răspundă în mod pozitiv acestor semnale. De fapt, adultul care și-a pierdut părinții în calitatea lor de „obiect rău” rămâne atașați de ei, din punct de vedere simbolic și emoțional, prin construirea unor relații cu „noi” obiecte rele. Pentru adultul care a avut parte de un parentaj deficitar, iubirea autentică presupune existența unui amalgam de sentimente antitetice: respingere, ură de sine, crâmpeie de speranțe, momente de pasiune, dorințe intense, disperare, apropiere exagerată, abandon repetat și alte sentimente care sunt mai greu de recunoscut. Voi aduce acum în centrul atenției două cazuri reprezentative pentru compulsia la repetiție și le voi compara, pornind de la modelul lui Freud și de la cel al lui Fairbairn. Repetiția relațiilor din copilărie se caracterizează adesea printr-un aparent control din partea pacientului, așa cum a afirmat Freud. Totuși, cea mai mare parte a repetiției constă în recrearea unei experiențe emoționale identice din copilărie. Mai întâi, să ne întoarcem la cazul lui June, domnișoara care era director executiv de televiziune și care se
caracteriza printr-un stil independent. La suprafață, lumea adultă internă a lui June părea că încearcă să gestioneze trauma din copilărie, în care ea purtase răspunderea pentru părinții săi incompetenți. Există un merit în aceste explicații, dacă ignorăm partea dezvoltată mai târziu a teoriei lui Freud, cea în care compulsia la repetiție era văzută ca rezultat al pulsiunii de moarte. Totuși, ceea ce nu corespunde cu modelul lui Freud este rolul pe care îl joacă prima relație de atașament din viața lui June asupra suferinței trăite mai târziu. Reconstruirea emoțională a durerii este obiectivul inconștient al compulsiei la repetiție, în cazul lui June. Modelul lui Freud consideră suferința ca fiind o condiție temporară care se speră că va fi depășită. El nu a observat că pacientul reconstituie atașamentul față de un obiect rău, deoarece studiul său s-a concentrat mai curând asupra unei teorii pulsionale, decât asupra unei teorii a atașamentului. Freud a considerat că atașamentul față de obiectele externe are doar într-o mică măsură (sau deloc) legătură cu dezvoltarea structurii personalității. O privire atentă asupra situației dificile a lui June, din perspectiva modelului lui Fairbairn, demonstrează că repetiția era o reconstrucție a trăirii frustrării pricinuite de părinții săi care nu au iubit-o, au împovărat-o cu anxietate constantă, au frustrat nevoile sale naturale de dezvoltare și au copleșit-o cu sarcini specifice adulților. În perioada adultă, June a creat exact același set de sentimente în relația cu „obiectul său rău” — iar aici ne gândim la afacerea ei și la relația cu iubitul său. Afacerea sa o consuma prin activitatea depusă într-un mod frenetic și îi provoca sentimente de singurătate, senzația că nu este înțeleasă de nimeni și că e copleșită de responsabilitate. Viața sa personală îi provoca sentimentul că are în grijă în permanență un bărbat-copil iresponsabil care necesită, în mod constant, aplicarea unor retușuri. Gestionarea traumei din copilărie (dacă a existat așa ceva) de către June este secundară reconstrucției experienței emoționale din copilărie, experiență valoroasă pentru căldura sufletească pe care o implică.” Ea a contiunat să aștepte susținere emoțională din partea obiectului rău,
frustrant și autocreat (locul său de muncă, angajații și iubitul). Dar a fost învinsă și epuizată și în perioada adultă la fel cum fusese și în copilărie. Atunci când aplicăm cunoștințele noastre despre structurile interne descrise de către Faribairn la exemplul lui June, putem presupune că ea își vedea iubitul și angajații ca pe niște obiecte incitante, atunci când atitudinea lor corespundea cu nevoile ei, și, invers, ca pe niște obiecte frustrante atunci când îi rezistau în mod pasiv. Alternarea acestor două percepții se corela în lumea sa internă cu trecerea de la sinele încrezător la sinele abuzat. Acestor două instanțe, sinelui parțial abuzat și celui parțial încrezător, le corespundeau obiecte externe care le stimulau și, astfel, ea continua sa utilizeze structurile pe care le dezvoltase în relația cu părinții ei care aveau un comportament fie respingător, fie dătător de speranță. Exemplul lui June este unul semnificativ, căci ne oferă impresia că avem în discuție o persoană care se armonizează cu teoria lui Freud referitoare la control, în special când vorbim despre femeile care par a fi victime neputincioase ale violenței domestice. O examinare atentă a modelului lui Fairbairn evidențiază că, în ciuda autonomiei aparente, June era atașată puternic de un obiect rău, la fel ca femeile care sunt victime ale violenței fizice. Compulsia la repetiție îi permite adultului să trăiască într-o lume emoțională identică celei în care a crescut. Următorul exemplu demonstrează că această compulsie la repetiție nu trebuie să implice neapărat alte persoane. Următorul pacient pe care îl voi descrie a recreat lumea identică, rece, lipsită de obiecte din copilărie în viața adultă și a continuat să trăiască în conformitate cu satisfacțiile-surogat pe care le-a trăit în timpul dezvoltării sale. Vom vedea, din nou, o încercare de control și, mai mult decât atât, de reconstituire a unui univers emoțional care se potrivește cu experiența din copilăria sa: Ray a crescut în Boston, unde tatăl său era șef de achiziții în cadrul unei companii de încălțăminte. Tatăl său era dependent de alcool, iar Ray era lăsat foarte mult timp
în îngrijirea mamei sale deprimate și triste. Ea avea doi copii, iar Ray, din nefericire, îi amintea de însușirile ei cel mai greu de suportat (pentru ea) — era scund și îndesat. Ca rezultat, Ray primise mai puțină susținere decât fratele său ușor favorizat. Tatăl lui Ray le acorda puțină atenție fiilor lui, dar dezvoltase un ritual cu Ray, care consta în oferirea mărunțișului din buzunarul său, dacă Ray rămânea treaz până când tatăl său se întorcea de la lucru. Această situație a avansat până în punctul în care tatăl său îi aducea mici cadouri primite de la diferiți vânzători care negociau cu el în calitate de șef al departamentului de achiziții de materie primă pentru compania sa. La interval de câteva zile, Ray primea un stilou nou, un radiotranzistor sau alt dispozitiv electronic pe care tatăl său îl căpăta de la serviciu. Ray povestea că aștepta treaz până târziu întrebându-se emoționat dacă „va fi iubit” în acea noapte de către tatăl său. Uneori adormea înainte ca tatăl său să se întoarcă acasă, totuși, alte dăți, cadourile primite îl determinau pe Ray să se simtă cu adevărat important. Deloc surprinzător, Ray deținea o firmă prin care transporta în diferite zone ale țării ceasuri scumpe și bijuterii. Ținea minte toate rutele și programul de livrare prin poștă, ceea ce îi diminua nesiguranța (adică îi creștea controlul) privind datele referitoare la sosirea produselor pe care le comanda. De fapt, el calcula când va sosi „iubirea” sa deplasată. Făcea calcule exacte și de aceea se elibera de incertitudinea zilnică pe care o avea încă din copilărie. Problema legată de control era mai puțin semnificativă în comparație cu reconstruirea copilăriei sale singure și izolate. Repetiția din viața sa adultă se manifesta prin supraviețuirea emoțională a acelorași satisfacții-surogat care l-au susținut în timpul copilăriei. Iubirea autentică, susținerea și îngrijirea din partea părinților săi nu existau, în schimb existau cadourile. Ray a învățat în copilărie să renunțe la speranța că există apropiere umană. El a continuat acest stil evitant de izolare și în perioada adultă, mulțumindu-se cu iubirea-surogat pe care o simțea atunci când primea pachetele.
Acesta este unul dintre multele exemple pe care le-am întâlnit de-a lungul colaborării cu pacienții care, când devin adulți, își construiesc, în mod inconștient, modul de viață care le furnizează exact același tip de sentimente pe care au învățat să le echivaleze cu iubirea în timpul copilăriei lor. Așa cum am mai menționat, există posibilitatea ca persoane ca Ray să întâlnească și o iubire matură, dar aceste oportunități sunt ignorate sau refuzate. Iubirea reală este străină, produce frică, nu este înțeleasă, iar singurătatea și satisfacțiile-surogat din copilărie sunt acceptate și percepute ca fiind reale.
O opinie alternativă cu privire la structura de caracter a victimei
Perspectiva pe care am dezvoltat-o cu atenție, referitoare la faptul că trecutul victimei abuzate este principalul instrument pentru înțelegerea sindromului maltratării, nu este împărtășită de toți teoreticienii din domeniul violenței domestice. Așa cum am mai menționat, interesele ideologice joacă un rol important în abordarea abuzului. De exemplu, Lenore Walker, autoarea cărții Femeia bătută — probabil cea mai importantă carte referitoare la abuzul fizic —, consideră că victima bătăii este distrusă psihic de experiența de a fi maltratată din perioada adultă. Ea respinge observația generală, constatată de mulți observatori, că victimele abuzului sunt victimele neglijării din trecut de către familiile lor de origine. Acest model care pleacă de la „eșecul de a scăpa” este, din punctul meu de vedere, motivat de alte interese, decât cele științifice, deoarece evită stigmatul menționat anterior, conform căruia victima se află în căutarea abuzului și, de asemenea, are intenția de a elibera mamele bătăușilor (sau persoanele care s-au ocupat de aceștia) de orice vină: Multe tehnici de ajustare folosite de femeile bătute, dobândite pentru a se proteja de violență, au fost considerate dovezi ale unor tulburări severe de personalitate. Aceste femei au probleme emoționale, în funcție de situație, cauzate de statutul lor de victimă. Ele nu aleg să fie bătute din cauza unui defect de personalitate; ele dezvoltă tulburări comportamentale deoarece trăiesc în violență. (Walker, 1979: 229)
După cum vom vedea, toate dovezile contrazic această poziție, dovezi pe care Walker însăși le menționează pentru a-și susține cauza. Afirmând că femeile abuzate pe care le-a studiat erau sănătoase psihic înainte să fie abuzate, Walker dorește să absolve femeile de orice vină din acest scenariu. Aceasta, după părerea mea, nu este în folosul obiectivului propus, de a dezvolta un model care să fie destul de puternic și destul de realist încât să poată aborda cu succes problema violenței domestice. Dorința ei de a salva femeile de critică se aplică și în cazul mamelor celor care abuzează. Ea pretinde că nici ele nu au avut nicio vină că au dat naștere unor copii care au devenit violenți în perioada adultă: Este nevoie de mult mai multe cercetări pentru a fi posibil să tragem concluzii precise referitoare la relația dintre bătăuș și mama lui. Psihologia a greșit mult
punând mamele într-o lumină negativă, făcându-le responsabile de bolile afective ale copiilor lor. (Walker, 1979: 39).
Cititorul trebuie să deducă din acest citat ori că toți bătăușii au fost crescuți de tații lor, ori că au devenit violenți în perioada adultă, deși au fost bine crescuți de către mamele lor. Obiectivul acestei cercetătoare este de a elibera femeile de orice rol negativ jucat în dezvoltarea copiilor care devin bătăuși sau în dezvoltarea femeilor care devin victime ale abuzurilor. În acest proces ea mai implică și o doză de negare și de informațiii eronate, care de fapt iau mascat demersul de la bun început. Violența domestică apare atunci când doi indivizi extrem de răniți, cu tulburări de personalitate preexistente, se întâlnesc și încearcă să reexperimenteze unul în raport de celălalt nevoile nesatisfăcute din copilărie. Din nou, nu intenționez să găsesc „scuze” pentru bărbații bătăuși, precizând că ei au probleme psihice, și nici nu vreau să „condamn” femeile maltratate, spunând că ele caută, în mod inconștient, să fie abuzate.
Cei șase factori psihologici care motivează victima să se întoarcă la obiectul rău Voi enumera mai jos factorii pe care i-am discutat până în acest moment care contribuie la explicarea atașamentului de obiectul incitant/frustrant, atât în cazul copilului abuzat, cât și în cazul adultului abuzat. 1. Dependența absolută, atât biologică, cât și psihică, a copilului de părinții săi îl protejează împotriva părinților respingători și frustranți, oricât de rău ar fi tratat. Copilul nu se poate proteja singur de răul care i se poate pricinui. 2. Bebelușul (și adultul infantil) presupune că există un singur părinte posibil, iar el se concentrează intens asupra acestui părinte. Pe măsură ce este privat, el se concentrează și mai mult pe el, are și mai multă nevoie de el și devine mai dependent de acea persoană unică. 3. Privarea de afecțiune ca trăire din copilărie nu scade odată cu
trecerea anilor. În mod paradoxal, privarea de afecțiune crește nevoia copilului de părinții lui, sau, mai târziu în viață, nevoia de părinții-surogat. Cu cât copilul este mai neglijat sau mai abuzat, cu atât este mai mare depozitul de nevoi nesatisfăcute. Ca adult, golul și furia cauzate de eșecurile părinților sunt depozitate cu durere în sinele abuzat clivat al adultului. 4. În perioada adultă, individul cu o creștere deficitară este extrem de dependent de ceilalți, fie pentru a-i stabiliza identitatea, fie pentru a-i împărtăși un sentiment de calm interior. Cei care au un pattern dependent se sprijină adesea pe partenerul lor aparent puternic pentru a-și menține propria identitate intactă. Pentru acești indivizi, pierderea obiectului (sau pierderea speranței pentru relația cu un obiect) poate conduce la un colaps al sentimentului de sine și la o depresie pricinuită de teama de abandon. Dependența extremă poate fi cauzată și de o insuficiență a amintirilor legate de momentele de alinare din timpul copilăriei și, ca rezultat, acești indivizi sunt incapabili să calmeze dezordinea lor interioară. Ei își folosesc partenerul pentru a le oferi siguranță și pentru a calma haosul intern. Pierderea obiectului îi poate arunca în frământarea lor interioară, fără a avea pe cineva care să îi calmeze și să le ofere siguranță. 5. Copilul abuzat și neglijat dezvoltă două apărări majore care distorsionează realitatea: apărarea morală împotriva obiectelor rele și clivajul. Aceste apărări îi permit copilului să rămână atașat de părintele respingător și îl împiedică să învețe din greșelile din trecut. 6. Adultul privat de afecțiune caută și este atras de un amestec de sentimente de intensitate puternică, mai precis de alternanța dintre dorințele intense din sinele încrezător și disperarea din sinele abuzat. Această atracție este bazată pe experiența sa cu părinții care l-au respins, fiind uneori și plăcuți, și care au determinat dezvoltarea sinelui parțial încrezător și a sinelui parțial abuzat, separat și total opus în
lumea lui interioară. Sinele parțial încrezător și sinele parțial abuzat răspund la alternarea comportamentelor de respingere și a celor de gratificare din partea celorlalți. Din contră, persoanele normale sunt privite cu frică, deoarece ele nu vor înțelege și nu vor tolera intensitatea și ostilitatea sinelui abuzat. Modelul lui Fairbairn, când este privit în ansamblu, oferă o explicație convingătoare pentru ceea ce numește „atașament persistent față de obiectul rău”. Nu există un alt model psihologic care să se apropie de profunzimea și de completitudinea acestei explicații a legăturii dintre individul respins și obiectul rău incitant/care respinge. Adultul cu tulburare de caracter reușește să descopere exact aceeași formă de respingere, dezordine, ură, disperare, dorință și durere, amestecată cu momente de apropiere intensă nediferențiată, pe care a simțit-o la începutul vieții.
Teoria „ciclului violenței” O dovadă clară referitoare la întoarcerea la obiectul rău poate fi observată la femeile care au fost bătute în mod repetat și, cu toate acestea, se întorc la partenerii care le abuzează fizic. Aceleași principii psihologice pe care Fairbairn le-a descoperit în constatările sale referitoare la copiii abuzați din Scoția acum șaizeci de ani se aplică și la femeia bătută din zilele noastre. Această apropiere n-ar trebui să-l mire pe cititor de vreme ce întoarcerea victimei la bătăuș este identică, din punct de vedere psihologic, cu observațiile lui Fairbairn, conform căruia copilul abandonat preferă să fie bătut în casa lui, de către părinții lui, decât să trăiască în siguranță într-un centru pentru copii. Modelul descriptiv referitor la violența în cuplu care va fi examinat și comparat cu modelul lui Fairbairn provine din textul pe care l-am amintit mai devreme despre abuzul domestic, scris de Lenore Walker: Femeia bătută. Descrierea ei și modelul ciclului bătăii, pe care ea l-a numit „teoria ciclului violenței”, sunt văzute în prezent ca o ilustrare clară
a ciclului repetat care apare în relațiile dintre victima bătăii și cel care abuzează. Discuția lui Walker se concentrează asupra celui mai comun scenariu — în care toți bătăușii sunt bărbați, iar toate victimele sunt femei. Walker folosește principiile teoriei învățării pentru a-și explica observațiile din ciclul maltratării și, așa cum a demonstrat, acest model nu recunoaște conceptele psihologice care nu pot fi măsurate, inclusiv cele privind sinele parțial încrezător sau sinele parțial abuzat, sau cele privind clivajul și apărarea morală împotriva obiectelor rele. Studiul lui Walker asupra a numeroase femei bătute a demonstrat că bătaia are un tipar clar, care se desfășoară în trei pași succesivi: faza de acumulare a tensiunii, explozia sau episodul acut de maltratare și acalmia temporară încărcată de iubire (Walker, 1979: 55). Voi rezuma mai întâi caracteristicile acestor etape, apoi voi aplica teoria lui Fairbairn fiecărei etape, și, în final, voi examina modelul lui Walker referitor la ciclul violenței și voi compara rezultatele.
Prima fază — etapa de acumulare a tensiunii Prima fază a scenariului maltratării, pe care Walker o numește etapa de acumulare a tensiunii, se caracterizează prin evenimente minore violente care fie sunt negate de către parteneră, fie sunt minimalizate cu speranța că ea va putea conține furia partenerului său: Ea poate deveni grijulie, compliantă și poate anticipa fiecare capriciu al bărbatului, sau pur și simplu poate să nu îi mai stea în drum. Ea îi dă partenerului său de înțeles că acceptă comportamentul său violent care ar fi îndreptat spre ea în mod justificat. Aceasta nu înseamnă că ea crede că trebuie să fie abuzată, ci, mai degrabă, ea consideră că ceea ce face va împiedica escaladarea furiei lui (...)… Ea nu este interesată de realitatea situației, deoarece ea încearcă în mod disperat să îl împiedice să o rănească și mai mult. Pentru a susține acest rol, ea nu trebuie să-și permită să se înfurie pe bătăuș. Apelează la o apărare psihică foarte frecventă — numită de către psihologi, bineînțeles, „negare”. Ea neagă că este furioasă deoarece a fost rănită fără motiv, psihic și fizic. Ea raționalizează că poate a meritat să fie maltratată, identificându-se adesea cu raționamentul eronat al bătăușului. (Walker, 1976: 56)
Această descriere, cât și altele prezente în cartea lui Walker doresc să înlocuiască observația prin explicație. Ceea ce înseamnă că cititorul ar trebui să folosească bunul simț pentru a înțelege aceste situații, ca și cum ele s-ar explica de la sine și nu ar avea nevoie de o interpretare. De exemplu, Walker prezintă toleranța victimei la abuz ca și cum ar fi o situație normală. Ea minimalizează psihopatologia extremă prezentă la victimă, specificând că negarea este o apărare frecventă folosită de multe persoane. Ar trebui să ne întrebăm care este motivația victimei pentru această negare. Negarea poate fi frecventă, dar de ce ar nega femeia abuzată faptul că este tratată ca un nimic de către bărbatul care ar trebui să o iubească? De asemenea, care ar fi motivația pentru „raționamentul eronat” folosit de victimă atunci când este de acord că felul ei de a găti nu corespunde standardelor? Există motivații puternice care subîntind aceste comportamente și care nu sunt explicate. Analiza psihologică fundamentală a unor situații pe care Walker le descrie relevă faptul că victimei îi este frică de cel care abuzează. Această ipoteză simplă nu este destul de puternică pentru a explica comportamentele descrise în prima fază a ciclului de abuz. Dacă teama este principala motivație, de ce victima ar nega abuzul? De ce ar mai sta victima cu cel care o maltratează după primul episod violent? Când privim această etapă din perspectiva lui Fairbairn, avem o analiză mult mai detaliată, atât a motivațiilor și dinamicii victimei, cât și ale celui care abuzează. Această etapă poate fi caracterizată ca fiind cea în care partenera folosește atât clivajul, cât și apărarea morală pentru a rămâne în sinele său încrezător, în ciuda faptului că partenerul său se comportă într-o manieră caracterizată printr-o respingere extremă. Aceasta înseamnă că partenera depune eforturi pentru a rămâne optimistă și își vede iubitul ca pe un obiect incitant, chiar dacă el, în realitate, își manifestă autoritatea prin forță fizică. Pe de altă parte, soțul sau partenerul său o vede din perspectiva sinelui său abuzat, de aceea ea pare pentru el ca un obiect ce respinge. Această situație are loc atunci când partenerul
își imaginează că nevoile sale infantile neverbalizate au fost ignorate de către partenera sa. Este posibil ca cel care maltratează să fi fost frustrat la serviciu și să nu-și poată manifesta ostilitatea către superiorii săi. Toleranța sa scăzută la frustrare cere ca agitația sa internă să se manifeste și, astfel, partenera sa dependentă devine o țintă ușoară asupra căreia să-și descarce furia. Partenera este motivată să accepte abuzul, căci depune eforturi pentru a rămâne în sinele său încrezător, nu din teama de abuzul fizic, așa cum afirmă Walker, ci, mai degrabă, din cauza nevoilor sale extreme de dependență de partenerul său. Dacă îl pierde, ca obiect stabilizator pentru Eul ei nedezvoltat, va crește posibilitatea colapsului sentimentului de sine. În această etapă, motivația puternică o forțează să împiedice dezlănțuirea propriei ostilități. Furia și ostilitatea apărute în urma situației existente, dar și din situațiile anterioare sunt clivate și păstrate sub control în sinele abuzat acum refulat. Clivajul defensiv oferă explicații pentru capacitatea supranaturală a femeii abuzate de a tolera abuzul din partea partenerului care a rănit-o atât de frecvent. Trebuie evidențiat faptul că victima se poartă aproape neverosimil, în ciuda prezentării prozaice făcute de Walker. Capacitatea victimei de a rămâne în sinele său încrezător în ciuda trecutului său plin de abuzuri reprezintă rezultatul unui mecanism de apărare extrem de puternic și de straniu. Victima izbândește să își păstreze amintirile din trecut referitoare la abuz în afara conștientului. Ea continuă să îl vadă pe cel care o maltratează ca obiect incitant și își menține speranța că, datorită comportamentului ei mai bun, iubirea ascunsă a partenerului său va ieși la suprafață. Acest efort depus de victimă pentru a rămâne în sinele său încrezător, în timp ce soțul său o maltratează, pune o presiune psihică enormă asupra ei în timpul acestei prime etape a scenariului maltratării. Lupta victimei de a rămâne în sinele ei încrezător amintește de copilul abuzat care se întoarce acasă în fiecare zi și se uită la felicitarea pe care mama sa ia oferit-o cu ani în urmă. În ambele cazuri, copilul și adultul încearcă să rămână în sinele încrezător pentru a-și păstra relația cu
obiectul ce respinge. Motivația femeii abuzate de a rămâne în sinele său încrezător este extrem de puternică. Așa cum a subliniat Armstrong-Perlman, pierderea obiectului este trăită ca o catastrofă care are potențialul de a ruina întregul sentiment de sine și, de aceea, femeia abuzată trebuie să folosească atât apărarea prin clivaj, cât și apărarea morală pentru a rămâne atașată de partenerul său în această etapă a ciclului violent. Apărarea morală este folosită pentru a raționaliza atașamentul său dependent pentru partenerul violent, tulburat și care nu oferă nimic. Aceasta o protejează de „răutatea” efectivă a partenerului în exact aceeași manieră în care copilul bătut al lui Fairbairn este protejat de „răutatea” părinților săi. Apărarea morală le oferă atât copilului abuzat, cât și femeii bătute iluzia că dețin controlul. În cazul adulților, victima violenței fizice se poate gândi că, dacă ar găti o mâncare mai bună pentru soțul ei, el nu ar mai răsturna înfuriat masa din bucătărie. Apărarea morală se manifestă pentru a asigura victima că partenerul său se comportă relativ normal, această apărare implică ideea că ea este imperfectă „din punct de vedere moral” și că își merită abuzul. Astfel, „răutatea” este acceptată de către partenera sa dependentă și el nu este considerat a fi la fel de „rău” după cum reiese din comportamentul său. Am observat în prima etapă a ciclului maltratării o analogie cu tinerii delincvenți care trebuie să-și stăpânească, de asemenea, agresivitatea față de tații lor care i-au maltratat fizic, dar de care au extrem de multă nevoie. Am fost rugat să realizez o examinare psihologică pentru câțiva tineri care erau arestați din diferite motive, inclusiv atacuri gratuite asupra polițiștilor. Acești tineri au fost apoi trimiși la mine pentru tratament, mai târziu, în perioada eliberării condiționate. Discuțiile amănunțite au dovedit că ei fuseseră atacați acasă de către tații lor. Adesea, atunci când erau pălmuiți sau împinși de către tații lor primitivi, ei se simțeau înghețați și incapabili să se apere, deoarece nevoia lor enormă de dependență nu le permitea să răspundă tot cu agresivitate. Ei erau
victimizați cu ușurință deoarece se temeau să nu fie alungați din familie. Ei se temeau, de asemenea, să nu își piardă tații, care le definiseră „sinele” (chiar dacă definirea era foarte negativă) și ei se temeau să înfrunte lumea singuri. Tații lor erau, bineînțeles, „obiecte rele” deoarece îi abuzau fizic. Totuși, ca în cazul tuturor obiectelor rele, acești tați dădeau dovadă și de comportamente bune și promițătoare. Multe dintre cuplurile tată–fiu lucrau împreună în același domeniu, iar identificarea acestor adolescenți cu un anumit domeniu de activitate conferea o oarecare structură identității lor sărăcite. Explorarea relației dintre fii și mame a scos la iveală că mamele erau obiecte mai „slabe” decât tații, deoarece ele erau indiferente și neimplicate în relația cu fiii lor. Indiferența le transforma în „nonobiecte” incapabile să le satisfacă fiilor vreo nevoie necesară dezvoltării. Acești tineri au ales ca manieră de descărcare a tensiunii interne masive vărsarea furiei asupra figurilor autoritare, în special asupra poliției. Acest comportament de trecere la act îi ajuta să-și descarce furia asupra unei figuri similare din punct de vedere simbolic, în timp ce conservau relația cu tatăl de care aveau atâta nevoie. Dacă și-ar fi atacat direct tații care îi maltratau, ei ar fi fost alungați pentru totdeauna din familia lor. Găsim lucruri similare în descrierea lui Walker, nu numai din punctul de vedere al inhibării agresivității împotriva celui care maltratează, în timpul primei etape a abuzului, ci și din perspectiva descărcării furiei față de obiectele „sigure”, cum ar fi poliția, în timpul episoadelor violente. În timp ce prima etapă din ciclul maltratării continuă să escaladeze, furia celui care maltratează se descarcă tot mai intens, la nivelul sinelui abuzat scăpat acum de sub control: Dorința sa de a umili psihic devine și mai accentuată, șirul de invective, mai lung și mai ostil. Episoadele minore de violență domestică apar mai frecvent, iar furia rezultată durează perioade mai lungi. (…) El îi tot dă târcoale femeii abuzate, oferindu-i cu greu libertatea de a se duce în cameră pentru a se odihni. Tensiunea dintre cei doi devine insuportabilă. (Walker, 1979: 59)
Această descriere plastică despre finalul primei etape din ciclul
maltratării ar necesita din partea lui Walker câteva interpretări. De ce atât de mulți bărbați se comportă astfel? Nu furnizează nicio explicație. Așa cum am specificat mai devreme, modelul lui Walker nu permite formularea unor explicații referitoare la niște procese interne nonmăsurabile pentru comportamentul pe care ea îl observă la acești bărbați. Ea consideră că acești bărbați nu se comportă astfel pentru că ar fi fost neglijați de mamele lor în copilărie; astfel, ea eliberează mamele de orice răspundere pentru dezvoltarea copiilor lor. Victimele abuzului se comportă aproape la fel de misterios, de vreme ce conceptele despre dependență, apărările complexe, identitatea săracă și sinele parțial nu pot fi folosite în acest model explicativ bazat pe învățare. Argumentele lui Walker cu privire la comportamentul victimei se referă la frica ei de abuzul fizic. Ele îi acoperă, le găsesc scuze pentru comportamentul grosolan și adesea se îndepărtează de cei dragi, care ar putea să le ajute. Unele femei îi îndepărtează pe părinții lor, pe surori, pe frați și adesea pe copii, deoarece ele se tem că ar putea să îl supere pe bătăuș și apoi tot ele vor suporta consecințele. (Walker, 1979: 58)
Cititorul are acum la îndemână o altă variantă și o altă explicație mai bună pentru comportamentul victimei, decât cea prezentată de Walker. Victima abuzului dorește să renunțe la relațiile cu familia, deoarece surorile, frații și părinții nu se comportă ca cel pe care l-a ales în mod inconștient și de care structura Eului ei fragil rămâne agățată. Așa cum voi arăta, Walker furnizează informații insuficiente pentru poziția sa. Dacă victima ar fi într-adevăr terifiată de actul violent, eliminând factorii intrapsihici pe care i-am descris, ea l-ar părăsi pe cel care a maltratat-o chiar după primul episod de violență fizică. În realitate, victima se teme că s-ar putea întâmpla o și mai mare catastrofă dacă se separă de cel care o maltratează.
A doua etapă — episodul acut de maltratare — sau ciocnirea dintre sinele abuzat furios al celor doi participanți
A doua etapă a ciclului maltratării descrisă de Walker este numită „episodul acut de maltratare”. Aceasta se caracterizează printr-o violență fizică extremă. Din nou, modelul bazat pe învățare al lui Walker nu permite folosirea limbajului care reflectă lumea internă a membrilor cuplului care sunt implicați în relația violentă. Dacă aplicăm modelul lui Fairbairn pentru a interpreta evenimentele descrise atât de bine de Walker, vom vedea că această etapă se caracterizează printr-o descărcare dinspre sinele abuzat al partenerului către ceea ce el consideră a fi obiectul ce respinge în totalitate. De fapt, este o evacuare completă a frustrării sale înăbușite și a furiei față de părinți, care la început au fost stocate în sinele său abuzat. Stimulii declanșatori pentru episodul bătăii pot fi o nevoie, o cerere sau o dorință pe care bătăușul o simte în interiorul său, dar nu a exprimat-o direct față de partener. Imaginea sa infantilă despre lume presupune că partenerul trebuie să răspundă nevoilor lui interne la fel ca „mamele suficient de bune” descrise de Winnicott care anticipează nevoile bebelușului înainte ca limbajul acestuia să se fi dezvoltat. Atunci când nevoia sa neverbalizată nu este înțeleasă — de către partenera sa îngrozită — furia bătăușului explodează dând naștere unui episod violent. După atacul său inițial, întregul rezervor de furie clivată din sinele său abuzat începe să apără, iar odată declanșată, această furie foarte veche devine incontrolabilă. În timpul acestei a doua etape a scenariului maltratării, victima își pierde capacitatea de a continua să-și vadă partenerul într-o lumină pozitivă, nerealistă, așa cum îl percepea în prima etapă. Ea nu mai poate menține sinele încrezător într-o poziție dominantă atunci când trebuie să înfrunte furia partenerului violent. Sinele ei încrezător este refulat și înlocuit imediat cu sinele său abuzat. Atunci când sinele său abuzat se întoarce într-o poziție dominată, el devine mediatorul tuturor percepțiilor, iar ea îl vede acum pe partener ca pe un monstru absolut și veșnic violent (ceea ce a și devenit). Odată ce ea este dominată de sinele său abuzat, ea este liberă să se răzbune în orice fel, deși, din nou, rezultatele
descărcării reciproce a sinelui abuzat nu sunt comparabile nici pe departe. Mai exact, în timpul ventilării furiei clivate, victima foarte rar îl rănește fizic pe atacatorul ei, cu excepția cazurilor rare în care ea folosește un cuțit și îl înjunghie. Cea de-a doua etapă îi permite victimei să-și exprime furia care a fost refulată în timpul abuzului mai ușor suferit în prima etapă.
Caracteristicile psihologice ale bărbatului abuziv Să ne concentrăm pentru un moment, înainte de a ajunge la incidentul violent propriu-zis, pe caracteristicile psihologice generale ale bătăușului tipic. Analiza mea de până în acest moment s-a focalizat asupra dependenței infantile a bărbatului bătăuș de partenera sa și asupra dorinței sale de a compensa pentru lipsurile din dezvoltare, forțând-o să îi furnizeze hrana emoțională pe care el nu a primit-o niciodată, în timpul copilăriei. Am descris, de asemenea, lipsa controlului emoțional din partea bătăușului, care îl determină să fie instabil și agresiv față de ceilalți, atunci când se simte deprivat. Walker confirmă aceste observații în următorul citat; cu toate acestea, ea nu este capabilă să cerceteze originile acestor nevoi puternice ale bărbatului abuziv. Această situație se întâmplă deoarece o investigație psihologică a trecutului său ar conduce la concluzia că sursele nevoilor infantile ale bătăușului își au originea în copilăria sa. Acest citat demonstrează, de asemenea, abilitatea paradoxală a lui Walker de a descrie, dar fără să explice, scenariul maltratării. O altă caracteristică centrală se eferă la posesivitatea, gelozia și intruzivitatea bătăușului. Pentru a se simți sigur, el trebuie să fie supraimplicat în viața femeii. În unele cazuri, el își duce soția la serviciu, ia masa cu ea, o ia de la serviciu la sfârșitul programului de lucru. (…) În ciuda supravegherii constante a activității soției, bătăușul încă bănuiește că soția ar putea avea relații cu alți bărbați sau cu alte femei. (Walker, 1979: 38)
Analiza bazată pe relațiile de obiect a acestor observații neanalizate privind nevoia exagerată a bătăușului de securitate ne conduce la gândul că bătăușul încearcă să forțeze noul substitut
maternal, astfel încât el să poată primi toată atenția pe care a pierdut-o de-a lungul vieții. Bătăușul se comportă ca un bărbat primitiv, violent și flămând care tocmai a dat peste un restaurant uriaș. Capacitatea sa de a se controla este minimă, iar disperarea, nevoile necontrolate și golul enorm îl determină să reacționeze încălcând granițele normalității și ale legii. Paranoia pe care Walker și alții au observat-o la bătăuș este cauzată de istoria bogată în abandonuri venite din partea obiectelor parentale, din timpul copilăriei. Aceste amintiri cu greu accesate (sau total refulate) legate de respingere sunt atât de dureroase pentru el, încât bătăușul face tot ce îi stă în putere pentru a se asigura că nu va fi abandonat din nou. El folosește stilul independent, care se bazează pe acțiune, activitate și vigilență, pentru a lupta cu vulnerabilitatea sa. Paranoia sa este concepută pentru a-l proteja de umilirea și eventualul colaps al Eului, care ar apărea dacă partenera sa l-ar părăsi. Mai exact, gândurile paranoide se comportă ca un sistem de alarmă realizat pentru a-l informa și a-l proteja de un abandon posibil. Este interesant că multe femei abuzate declară că posesivitatea intensă era plăcută inițial. Acest lucru se întâmplă din cauza nenumăratelor respingeri dureroase din timpul dezvoltării. Interesul intens, pasionat și copleșitor al bătăușului este bine-venit pentru femeia care are carențe în dezvoltare, mai ales în prima perioadă a relației. Stima ei de sine este susținută de interesul intens, care duce la senzația de compensare pentru sutele de respingeri pe care le-a primit din partea obiectelor originare. În mod natural, sinele ei încrezător sortează toate semnalele de pericol privind posesivitatea sufocantă și intensă a obiectului său incitant. Impresia sa inițială că este adesea curtată cu insistență se transformă mai târziu într-un coșmar atunci când își dă seama că partenerul ei crede cu tărie că ea nu îi este fidelă. Odată cu trecerea timpului, victima abuzului recunoaște că toate asigurările ei privind fidelitatea absolută nu sunt suficiente pentru a reduce temerile bizare și fantasmele din lumea lui interioară. Această
constatare — că partenerul său a pierdut o parte a simțului realității — folosește adesea la activarea ulterioară a strânsei legături a victimei cu cel care o maltratează, deoarece ea simte că este singura care are cunoștință despre această iraționalitate bizară a partenerului gelos. Loialitatea și sentimentul de responsabilitate prost investite o determină să ascundă aceste ciudățenii de ochii lumii. Această imagine despre partenerul violent, care este îngrozită și patetică, în același timp, își are și ea rădăcinile în copilărie. Mulți copii abuzați și neglijați au povestit că ei se simțeau extrem de atașați și extrem de responsabili pentru aspectele jalnice ale părinților lor, în ciuda faptului ca ei fuseseră maltratați sever. O altă categorie de caracteristici observate de obicei la bărbații violenți constă în abilitatea scăzută de a se adapta la lume. Adesea bătăușului îi este teamă de lumea externă, care pare a fi dincolo de controlul său. El este adesea izolat de prietenii săi și poate avea o rețea socială săracă. Partenera sa devine punctul central al nevoii de a controla universul său limitat și comprimat. Își mai folosește partenera și ca suport pentru afirmarea puterii sale grandioase și compensatoare, ceea ce neutralizează sentimentele sale de eșec la scală largă. Pretențiile sale ca partenera să îl considere cel mai puternic bărbat sunt exprimate prin intermediul violenței sale, care reprezintă o demonstrație tangibilă a forței de care dispune. Ultima caracteristică generală a bărbaților care își bat partenerele constă în credința lor în adevărurile „universale” și în valorile tradiționale. Adesea, bătăușul provine dintr-un mediu în care sunt recunoscute concepțiile fundamentaliste — cum ar fi superioritatea „naturală” a bărbatului asupra femeii. Religia sau altă instituție care se ocupă de „rânduirea lucrurilor în univers” pot fi instrumente pentru justificarea supremației bătăușului asupra partenerei sale, ca și cum regulile împărăției cerului sau ale regnului animal ar avea relevanță asupra vieții conjugale. Există o situație specifică în trecutul bătăușilor care îi diferențiază de ceilalți bărbați care nu își agresează partenerele. Aceasta constă în faptul că ei au intrat în contact cu abuzul fizic în
propriile case. Din nou, atrag atenția cititorului asupra explicației simpliste a teoriei învățării, care ar putea postula că bătaia ar putea fi învățată așa cum a fost învățată legarea șireturilor. Bătaia apare în contextul lipsurilor fizice și emoționale. Copiii care sunt expuși unor episoade violente și sunt ei înșiși privați au nevoie de atenție, sunt furioși și văd foarte bine în ce constă „soluția” pentru foamea internă manifestată de tatăl lor, dar și pentru atașamentul disperat al mamei de bărbatul care o bate. Walker menționează câteva rezultate statistice surprinzătoare privind consecințele suportate de copilul de gen masculin care este expus la episoade violente — a se vedea ideile prezentate în prefața textului lui Barnett și LaViolette (1993). Același citat demonstrează și că în cei paisprezece ani care trecuseră de când a fost publicată propria-i carte, Walker a căpătat o viziune mult mai realistă referitoare la efectele abuzului asupra structurii interne a femeii maltratate: Băiețeii care îl privesc pe tatăl lor în timp ce își maltratează mama sunt de 700 de ori mai predispuși să folosească violența în propria lor casă. Dacă sunt și ei maltratați, acest factor de risc crește până la 1000 de ori. Fetițele care observă că mama lor este maltratată devin, adesea, victime ale abuzului propriilor soți. În orice caz, pe măsură ce aflăm mai multe informații despre abuzul timpuriu, realizăm că unele femei folosesc violența pe care au învățat-o pe propria piele. Cele care nu au învățat niciodată să respecte limitele altor persoane nu sunt capabile, la rândul lor, să facă acest lucru, nici măcar în terapie. Dacă așteptările lor nu au fost satisfăcute, ele sar la bătaie, așa cum bătăușul lor le-a învățat. (Barnett și LaViolette, 1993)
Problemele diverse ce apar în terapia femeilor care au suferit tulburări de caracter din cauza mediului din copilărie vor fi examinate în capitolul 6.
O analiză a structurii Eului în cazul persoanei care maltratează În capitolele anterioare, victimele abuzului au fost descrise ca având insuficiente introiecții, ca fiind slab diferențiate de ceilalți și incapabile să integreze într-o singură imagine reprezentările pozitive și negative ale obiectelor lor. Unul dintre punctele de vedere fundamentale ale acestei cărți se referă la faptul că cel care
maltratează și victima abuzului au însușiri psihice asemănătoare. Așa cum am menționat, diferențele evidente dintre cei doi iau naștere din contrastul între stilul independent și stilul dependent, mai degrabă decât din diferențele fundamentale ale structurilor de caracter. Asemănările de structură sunt reale pornind de la cele trei constructe psihologice pe care le-am examinat în capitolul 2. Deficitul cel mai evident al bătăușului se referă la lipsa obiectelor bune internalizate. Insuficiența sa introiectivă se exprimă prin forța motivațională din spatele dependenței pulsionale, infantile și copleșitoare de partenera sa. Nivelul său foarte înalt de dependență nu poate fi ascuns în spatele stilului independent și este evident chiar și pentru observatorul cel mai indiferent. Exigența sa infantilă dovedește că universul său intern este vid, la fel ca femeia pe care o maltratează. Bătăușul tipic suferă, de asemenea, și de incapacitatea de a rămâne diferențiat de obiectele sale. Diferențierea sărăcăcioasă față de partenera sa face ca tot ceea ce spune sau realizează ea să intre imediat în lumea lui interioară. Hipersensibilitatea față de orice atitudine a partenerei sale îl determină să reacționeze la toți stimulii din partea ei care nu se potrivesc perfect cu experiența sa. Singura condiție ca el să se simtă confortabil este ca atitudinea, opiniile și comportamentul ei să fie în acord perfect cu propriile lui trăsături. Chiar și cea mai mică disensiune îi produce un puternic sentiment de abandon și senzația că a pierdut complet controlul asupra partenerei sale. Nevoia de a avea o relație simbiotică virtuală cu partenera sa îi folosește ca substitut psihic pentru sentimentele timpurii de apropiere care i-au fost respinse pe parcursul propriei dezvoltări. La fel ca un bebeluș, bătăușul se simte abandonat în momentul în care el și obiectul său nu simt aceeași emoție. Nevoia de a rămâne într-o relație simbiotică furnizează o sursă total separată care motivează nevoia exagerată a bătăușului de a-și controla partenera. Aceasta este diferită în comparație cu motivația anterior menționată, de a controla prin forță fizică. Motivația de a
controla prin forță fizică își are originea și reprezintă o compensare pentru caracterul vulnerabil al bătăușului. Motivația de a controla orice stare emoțională a partenerei reprezintă dorința de a evita senzația intensă de panică internă care apare atunci când ea se comportă diferit de el. Orice diferență nesemnificativă între lumea sa internă și lumea internă a partenerei înseamnă pentru el abandon și lipsă de loialitate. Una dintre consecințele descrise (dar niciodată explicate) ale lipsei de diferențiere se referă la convingerile bătăușului că orice reacție a partenerei are scopul de a-l enerva. Mulți bătăuși își justifică actele de violență față de partenerele lor, afirmând că ele sunt responsabile pentru faptele lor. De exemplu, un bătăuș poate susține că partenera sa este responsabilă pentru un anumit act de violență din partea sa deoarece ea „știa” că, dacă va continua să-l cicălească, el va sări la bătaie. Eul bătăușului nu este capabil să modifice sau să atenueze criticile sau pretențiile, iar răspunsurile sale extrem de violente i se par potrivite, luând în considerare intensitatea trăirilor din lumea sa internă. Intensitatea excesivă a trăirilor sale interne este cauzată de lipsa unor granițe solide ale Eului între el și partenera sa. Comportamentul critic din partea ei ajunge direct în lumea sa internă, iar acest acces imediat și intens nu-i permite Eului său diminuat să limiteze reacțiile pline de furie pe care mai târziu s-ar putea să le regrete. Această formă intensă de nediferențiere a fost descrisă în capitolul 2, în cazul celor două gemene puternic nediferențiate, Freda și Greta, și în exemplul lui Cathy, secretara a cărei mamă pătrundea în orice ungher al vieții sale. În fine, structura slab conturată a Eului bătăușului este incapabilă să integreze cele două reprezentări ale partenerei sale într-o singură imagine totală. El o vede ca o sursă de speranță atunci când este dominat de sinele încrezător și ca o sursă de respingeri eterne atunci când este dominat de sinele abuzat. Incapacitatea sa de a se integra provine exact din același tip de dezvoltare pe care a experimentat-o și victima abuzului. Copil fiind, el a trebuit să păstreze neintegrate imaginile despre părinții săi,
deoarece o imagine clară (integrată) a realității referitoare la copilăria sa ar fi fost copleșitoare și nu i-ar fi permis să se adapteze la ostilitatea și neglijența pe care le-a suferit.
Motivația bătăușului pentru a-și maltrata partenera Dacă partenerul este atât de dependent, de ce își tratează atât de rău obiectul de care are atâta nevoie? Logica adulților spune că ar trebui să nu ucizi gâsca de aur odată ce a ajuns în posesia ta. Forța motivațională pentru violența fizică pe care bătăușul o aplică partenerei sale are o explicație tristă și simplă. Bărbatul marcat de privațiuni se comportă în a doua etapă a scenariului violent exact ca bebelușul care nu are parte de o îngrijire bună și căruia i-ar plăcea să acționeze asupra mamei sale negratificante și asupra tatălui abuziv — dacă ar putea. Totuși, în perioada în care a suferit din cauza acestor lipsuri, el era în pătuț, țipând și mișcând zdravăn din mâni și din picioare, neputincios. Acum, „adultul” matur din punct de vedere fizic se răzbună împotriva noii sale mame simbolice deoarece nu îi oferă destul de multă atenție, așa cum ar fi avut nevoie în timpul dezvoltării. Folosirea clivajului defensiv nu îi permite să vadă că partenera „rea” pe care o atacă este aceeași femeie pe care sinele său încrezător o percepe ca obiect incitant. În mod tragic, victima are aceleași motive să se agațe de partenerul său bătăuș. Ea caută cu disperare să se salveze din angoasa insuportabilă în care așteaptă ca identitatea sa să cedeze, doar că ea se bazează pe stilul său dependent, despre care am vorbit mai devreme, care este mai puțin activ și folosește o strategie de „agățare” de obiect, fără a ține cont de consecințe. Niciunul dintre indivizii implicați în episoadele repetate de violență nu a avut experiența căldurii și a îngrijirii și împreună caută acum acel parentaj atent pe care nu l-au avut în copilărie. În ciuda asemănărilor psihologice dintre el și ea implicate în scenariul maltratării, consecințele în ce privește abuzatorul, respectiv victima sunt foarte diferite. Victimele bătăilor sunt adesea serios rănite, și pot chiar muri în urma acestor vătămări, în timp ce autorii acestor
acte de violență primesc pedepse ușoare sau nu sunt deloc sancționați. În ciuda nevoilor sale, bărbatul își atacă cu brutalitate partenera atunci când se află sub influența sinelui abuzat. Așa cum am mai menționat, furia violentă a atacului este facilitată de apărarea prin clivaj, care îl deconectează pe bătăuș de la toate amintirile privind bunătatea partenerei. Și nu doar că este deconectat de la amintirile bune, privind partenera sa, ci, în același timp, se imersează în vechiul rezervor cu suferințe din sinele său abuzat. Partenera sa îi pare frustrantă în întregime și merită furia sa. Bebelușul care a fost odată neglijat acum a născocit o mamăsurogat care, după cum simte el, îi ignoră nevoile. Episodul violent a fost clar descris de către Walker: În etapa a doua, chiar dacă începe să-și găsească justificări pentru propriul comportament, bătăușul până la urmă nu înțelege ce se întâmplă. Furia sa este atât de mare încât pierde controlul propriului său comportament. El dorește să-i dea o lecție partenerei sale, și nu neapărat s-o agreseze, după care se oprește în momentul în care el simte că partenera și-a învățat lecția. De data aceasta, totuși, ea este grav lovită. (Walker, 1976: 60)
Walker ne furnizează din nou o descriere excelentă a unui episod violent, dar nu ne oferă niciun motiv pentru acest episod aproape „nebunesc” din partea celui care își maltratează partenera. Din punctul de vedere al teoriei lui Fairbairn, această descriere reprezintă o excelentă ilustrare a forței primitive stocate în sinele abuzat, dar și a însușirilor, pe care le-am descris mai devreme: toleranța slabă la frustrare și apărarea prin trecere la act. După ce bătăușul își descarcă furia înăbușită în sinele său abuzat, el pierde din vedere sentimentul de ură care a declanșat, inițial, descărcarea, și nu își mai poate aminti ce a determinat de fapt apariția acestui comportament. Ostilitatea atacului său asupra partenerei reprezintă o dovadă a suferinței provocate de amintirile din copilărie referitoare la neglijență și abandon. Atât textele lui Walker, cât și cele ale lui Barnett și LaViolette descriu câteva episoade de neconceput de abuz fizic și sexual. În ciuda acestor situații, victimele rămâneau mulți ani în relațiile cu
partenerii lor violenți. Suntem forțați să conchidem că motivația pentru acest atașament față de bărbatul violent este mult mai mare decât teama de abuz. Walker face o observație contrară opiniei sale și care susține poziția noastră. Ea precizează că pacientele sale erau mai puțin anxioase atunci când bătăușul lor stătea împreună cu ele, decât atunci când locuiau singure. O altă caracteristică a depresiei femeii bătute se referă la nivelurile sale de anxietate. Atunci când această femeie vorbește despre traiul sub amenințarea cu bătaia și despre frica de bătaie, nivelul anxietății este mai mic decât ne-am aștepta. De fapt, în multe cazuri, se pare că faptul că locuiește împreună cu bătăușul produce mai puțină anxietate decât dacă ar locui separat. (s.n.) De ce? Ea speră adesea că l-ar putea controla, dacă s-ar afla alături de el. O altă explicație ar fi că reacția la frică motivează căutarea unor alte modalități de a reacționa, pentru a evita sau controla amenințarea. Anxietatea este, de fapt, un semn care anunță pericolul. Din punct de vedere fiziologic, sistemul nervos central emite hormoni care trebuie să regleze stresul apărut. Odată ce acest stres se află sub control, anxietatea revine la nivelul normal. Dar se poate întâmpla și altfel: cantități mari de hormoni sunt emiși, constant, astfel încât ea să poată trăi în aceste condiții de stres. Această reacție va apărea atunci când se consideră că amenințările nu pot fi controlate. Ce se mai întâmplă în această situație este faptul că anxietatea nu revine la nivelul normal, ci, mai curând, descrește, iar depresia se instalează. (Walker, 1979: 51)
Am citat aici un pasaj lung din Walker astfel încât cititorul să înțeleagă explicația ei de ce femeia bătută este mai puțin anxioasă atunci când cel care o maltratează este alături de ea, decât atunci când rămâne singură. O explicație deloc ușor de înțeles, odată ce acest proces pleacă de la concepții din fiziologie, chimie organică și de la ideea stăpânirii de sine. Citirea cu atenție a acestei explicații se dovedește a fi dificilă, atât din cauza inconsistenței argumentării, cât și din cauza modelelor fiziologice care sunt amestecate cu explicațiile psihologice. Analiza realizată de Walker a motivelor pentru care femeii bătute îi scade nivelul anxietății atunci când este alături de partenerul violent este nesatisfăcătoare deoarece modelul său exclude discuțiile despre factorii motivaționali interni care orchestrează relațiile interumane complexe implicate în scenariul tipic de violență domestică. Din punctul de vedere al teoriei lui Fairbairn, explicația pentru această situație ar fi mult mai rezonabilă: astfel, victima abuzului
este mai puțin temătoare atunci când bătăușul este prezent, în ciuda faptului că ar putea fi din nou maltratată, deoarece ea are nevoie de partener pentru a-și stabiliza sentimentul de sine deficitar. În sens contrar, victima este și mai anxioasă atunci când este singură, deoarece ea riscă o colapsare a Eului. Această situație domestică este similară cu observațiile de acum șaizeci de ani aparținând lui Fairbairn. Copiii săi abuzați erau mai anxioși în căminele de copii decât acasă, în ciuda faptului că acasă riscau să fie maltratați. Confortul crescut al victimei în prezența bătăușului răspunde nevoii de un obiect care îi servește pentru a-și menține identitatea intactă. Atât forța aparentă a partenerului care abuzează, cât și speranța victimei pentru continuarea relației, ambele mențin Eul departe de colaps. Din nou, nu abuzul fizic este cea mai mare problemă, ci, mai curând, dependența absolută a victimei față de partenerul de care ea are nevoie. În absența lui, structura sa internă fragilă, insuficiența introiectivă, lipsa identității și teama de întreaga lume o amenință cu anihilarea. Analiza realizată de Walker privind scenariul violent este compromisă, deoarece ea nu face referire la lumea internă a bătăușului sau a victimei. Cel mai interesant aspect al episoadelor violente descrise de Walker, care este și un foarte bun test pentru interpretările acestei cercetătoare, constă în probabilitatea crescută ca femeia abuzată să îl atace pe polițist în momentul în care acesta îi va sări în ajutor. Această reacție frecventă a femeii bătute este o altă realitate greu de explicat: Polițiștii se plâng că sunt atacați chiar de femeile pe care doresc să le ajute în timpul celei de-a doua etape a incidentului. Ei devin foarte indignați în momentul în care chiar persoana în cauză se întoarce împotriva lor. Ei interpretează acest comportament ca fiind un semn al complicității cu violența soțului. Ceea ce ei nu înțeleg este faptul că femeia bătută știe că, în momentul în care ei pleacă, ea va rămâne din nou cu bătăușul, și este îngrozită din cauza unui viitor posibil atac. Atunci când ea atacă polițiștii, ea încearcă să-și demonstreze loialitatea față de bătăuș, sperând să împiedice următoarea maltratare. (Walker, 1979: 64–65)
Excluzând tot ceea ce știm despre universul interior al celui care maltratează, cât și despre cel al victimei, Walker nu este
capabilă să tragă o concluzie clară privind motivația victimei pentru atacurile asupra polițiștilor. De fapt, concluzia la care ajunge Walker, privind teama victimei de a nu fi lăsată singură cu bătăușul, intră în contradicție cu propriile sale observații. Dacă femeia bătută este la început îngrozită din cauza violenței, atunci de ce mai rămâne în relație atâția ani? Mai mult decât atât, de ce este mai puțin anxioasă atunci când se află alături de partenerul ei, decât atunci când este singură? Exemplul anterior despre adolescenții cărora le era teamă să se răzbune pe tații lor care îi abuzau, dar de care aveau atât de multă nevoie, și care nu aveau nicio problemă cu a-i scuipa în față pe polițiști, servește ca analogie perfectă pentru această situație. Nu bătaia este principalul motiv care determină frica în cazul femeii abuzate (sau în cazul adolescentului), ci mai degrabă pierderea de către victimă a obiectului de care are atât de multă nevoie și colapsul sentimentului de sine ca rezultat al acestei situații. Teoria învățării, dacă ar fi aplicată corespunzător în această situație, ar arăta faptul că există o întărire pozitivă mai mare decât suferința provenită din întărirea negativă (abuzul fizic). Mai exact, o întărire puternică ar putea depăși o pedeapsă severă atât timp cât întărirea pozitivă este mai pregnantă decât cea negativă. Din punctul de vedere al scenariului maltratării, femeii borderline îi este mai ușor să tolereze bătăile decât să înfrunte posibilitatea unui colaps al Eului său nestructurat. Dacă luăm în considerare aceleași observații factuale, folosind însă modelul lui Fairbairn, putem vedea că există două motivații aflate în legătură privind atacul împotriva polițiștilor: 1. victima (dar și adolescentul) nu poate controla eliberarea furiei de către sinele său abuzat, care este dominant în timpul abuzului; în același timp, ea nici nu îl poate distruge pe cel care o maltratează, deoarece, în dependența sa excesivă, are nevoie de el; și 2. polițiștii au puterea de a-l lua de lângă ea pe cel care o maltratează, dar atunci ea va fi nevoită să înfrunte posibilul colaps al structurii Eului său.
Atunci când sosesc polițiștii, femeia bătută acționează dinspre sinele său abuzat, când vede toate obiectele ca fiind „rele”. Nu există nicio rămășiță din sinele său încrezător care să domine în timpul acestei etape a scenariului maltratării. Sinele abuzat este plin de furie și ură, iar polițiștii servesc drept țintă „sigură” pentru descărcarea furiei, în special în comparație cu soțul de care are atât de multă nevoie și pe care nu îl poate ataca în aceleași condiții de siguranță. Agresivitatea îndreptată spre polițiști nu va afecta relația de dependență față de partenerul ei. Din același motiv, tânărul abuzat mai degrabă îl scuipă în față pe polițist decât să se apere de tatăl său care îl agresează fizic. Mai mult decât atât, femeia bătută îi atacă pe polițiști deoarece ei reprezintă o amenințare pentru încheierea relației de dependență dintre ea și abuzator. Dacă polițiștii îl arestează pe partenerul violent, sentimentul de sine a; victimei ar putea să se prăbușească, iar aceasta ar însemna cea mai mare nenorocire pe care și-o poate imagina. De aceea ea îi consideră pe polițiști o amenințare pentru relația sa de dependență și îi atacă. De aceea, violența și brutalitatea pe care ea le suportă din partea partenerului ei sunt mai puțin importante pentru ea decât pericolul posibil pierderii relației de dependență față de el. Această imagine complexă, intrapsihică, a datelor observabile creează probleme dificile avocaților care se ocupă de femeile bătute, și care cer ca victima abuzului să fie văzută ca total pasivă, neparticipativă, ca având nenorocul să întâlnească un bărbat violent. Ipotezele lui Walker, conform cărora atacul victimei asupra polițiștilor este motivat de teroarea de a fi lăsată cu bătăușul după plecarea polițiștilor, reprezintă o concluzie absolut incorectă. Victima este, de fapt, înspăimântată deoarece ar putea rămâne singură, „fără” bătăuș, iar constatarea anterioară a lui Walker care presupune că victima este mai anxioasă atunci când rămâne fără cel care o maltratează susține această idee.
Dependența frustrată și sinuciderea-omuciderea
Ultimul aspect al dependenței infantile în cazul bărbatului violent poate fi observat în acele cazuri în care victima reușește să iasă din relație. Walker precizează că aproape 10% dintre bătăușii din studiul ei se sinucid după ce partenerele lor îi părăsesc. Din nou, observațiile prezentate de Walker nu sunt urmate de o interpretare a datelor. De fapt, acești bărbați sunt atât de infantili și de dependenți, încât sentimentul lor de sine cedează după ce obiectul lor abuzat (de care au încă foarte multă nevoie) dispare. Cel care maltratează poate părea la suprafață mult mai întreg decât victima sa, deoarece el folosește un pattern independent, care îi oferă o aură superficială de putere. Totuși, se pot vedea multe asemănări între femeia bătută și bărbatul care recurge la acte violente, în momentul în care el și-a pierdut victima. Așa cum am mai menționat, structura Eului celui care maltratează și identitatea sa, precum și structura și identitatea victimei sunt la fel de slabe. Din nefericire, mulți bătăuși își ucid și partenera, și pe ei înșiși atunci când victima începe să se îndepărteze de relație. Mă întorc la numărul din 17 iunie 1992 al publicației Journal of the American Medical Association, care face referire la acest tip de crimă. Aproximativ o mie până la o mie cinci sute de persoane sunt ucise în SUA în fiecare an, în urma acestor crime duble, cu jumătate, până la trei sferturi de crime fiind motivate de ceea ce Marzuk, Tardiff și Hirsch au numit „gelozie amoroasă”: În aceste cazuri, de obicei un bărbat între 18 și 60 de ani suspectează sau este sigur pe infidelitatea iubitei sau soției sale, devine furios și își ucide partenera după care se sinucide… Cel mai adesea vorbim despre o relație haotică, încărcată de gelozie, abuz verbal și violență fizică la limita supraviețuirii. Situația declanșatoare constă adesea în respingerea de către parteneră a iubitului său și în amenințările ei cu despărțirea sau retragerea din relație. (Marzuk, Tardiff și Hirsch, 1992: 3, 180)
Acest citat întărește, din nou, perspectiva privind aspectul infantil al acestor bărbați care apare atunci când trebuie să înfrunte amenințarea cu abandonul. Am fost rugat să comentez acest fenomen la un post local de televiziune, acum câțiva ani. În Vermont aveau loc o serie de crime în care erau implicate cupluri cu o istorie lungă de violență domestică. Un caz special a fost cel al
unui bătăuș care avea restricție din partea legii să se apropie de victima sa, iubita de care avea atât de multă nevoie. Acest cuplu avea un trecut lung dominat de acte de violență reciprocă, iar partenera hotărâse, în sfârșit, să iasă din relație. Bătăușul s-a întors la ea acasă, a răpit-o și, cu viteză mare, a intrat într-un copac, în mod intenționat, amândoi murind instantaneu. Cei din presă m-au abordat deoarece nu înțelegeau de ce s-ar sinucide acest bărbat „adult”, deși „au înțeles” de ce a vrut să o ucidă pe ea. Este greu pentru persoanele obișnuite să înțeleagă că ființele umane care par adulte de fapt funcționează, la nivel emoțional, ca niște bebeluși. Odată ce acest concept este priceput, acest tip obișnuit de scenariu sinucidere-omucidere este înțeles cu ușurință. De fapt, acest bebeluș/bărbat a fost abandonat de către mama sa înlocuitoare. Acest abandon i-a provocat reapariția tuturor supărărilor din copilărie stocate în sinele abuzat. În această furie, psihicul său infantil a cerut corpului său adult să distrugă obiectul „în totalitate rău” care l-a abandonat. Odată ce s-a angajat în acest tip de acțiune, și propria sa viață a luat sfârșit, deoarece, fără partenera sa, Eul său era condamnat la prăbușire. Colapsul Eului celui care maltratează și a sentimentului său de sine este echivalent cu moartea psihică. Viața sa psihică nu poate continua, căci el nu este capabil să trăiască singur; astfel, dorința sa de a muri poate fi mai ușor înțeleasă.
A treia etapă: reapariția sinelui încrezător al ei și al lui A treia etapă a scenariului maltratării începe după ce furia primitivă a sinelui abuzat al bătăușului este descărcată. Walker numește această etapă ca fiind una a „amabilității și a iubirii spăsite” — aici cititorul poate vedea clivajul defensiv în forma sa cea mai evidentă. Walker descrie trecerea bătăușului spre sinele încrezător după ce sinele său abuzat s-a descărcat complet în urma actului de violență: A treia etapă o urmează imediat pe cea de-a doua și aduce cu ea o perioadă neobișnuit de calmă. Tensiunea crescută din prima etapă și degajată în a doua etapă a
dispărut. În această etapă, bătăușul are un comportament agreabil și gratificant. El imploră iertare și promite că nu se va mai comporta urât niciodată. (Walker, 1979: 65)
Explicația oferită de teoria relațiilor de obiect cu privire la trecerea bruscă de la un sine parțial la un altul în cazul abuzatorului începe cu aceeași observație făcută de Walker, conform căreia descărcarea sinelui abuzat îl lasă pe bătăuș într-o stare relativ neutră. El nu mai este presat de tensiunea insuportabilă. Descărcarea agresivității golește sinele său abuzat și aceasta pregătește drumul pentru ca sinele său încrezător să ajungă din nou dominant. Descărcarea sinelui abuzat nu stimulează întoarcerea sinelui încrezător, ci, mai curând, îl lasă într-o stare de tensiune scăzută, ceea ce reduce rezistența față de întoarcerea sinelui încrezător clivat. Stimulul specific care activează întoarcerea sinelui încrezător după incidentul violent este teama reală a celui care abuzează că și-ar putea pierde partenera din cauza comportamentului brutal pe care l-a avut față de ea. Gândul că l-ar putea părăsi reactivează ideea conștientă că are foarte multă nevoie de ea. Conștientizarea acestei nevoi schimbă percepția de la imaginea ei ca obiect ce respinge și înapoi la imaginea contrară, ca obiect incitant. El o vede deodată ca o promisiune de iubire ce urmează să-i fie dăruită. Această perspectivă stimulează întoarcerea sinelui încrezător în poziție dominantă, în lumea sa interioară care a rămas „deschisă” prin descărcarea sinelui său abuzat. În momentul în care cel care abuzează trece din nou la sinele său încrezător, el începe să-și manipuleze victima pentru a trece și ea înapoi la sinele încrezător. El trebuie să acționeze repede, pentru a evita posibilitatea ca ea să rămână în sinele său abuzat destul de mult timp pentru a putea lua decizia de a-l părăsi. Bărbatul violent va încerca să o convingă să îl vadă din nou ca pe un obiect incitant, aceasta determinând-o să se întoarcă la sinele său încrezător. Dacă ea va cere ajutorul din partea specialiștilor, el va trebui să se opună repede eforturilor depuse de aceștia în a o determina să rămână separată de el. Eforturile frenetice ale persoanei violente de a-și
„recaptura” partenera sunt descrise de Walker, deși ea nu oferă absolut nicio explicație pentru schimbarea uimitoare a celui care își maltratează soția: Aceste femei erau complet convinse de dorința lor de înceta să fie victime, dar asta până în momentul în care revenea bătăușul. Știam întotdeauna când soțul unei femei intra în contact cu ea, datorită abundenței de flori, dulciuri, felicitări sau alte cadouri din salonul spitalului. A doua zi suna telefonul, iar vizitele se intensificau. De asemenea, curgeau scuzele și promisiunile că nu se va mai purta urât. De obicei mai implica și alte persoane în lupta sa activă pentru a o păstra. Mama sa, tatăl, surorile, frații, mătușile, unchii, prietenii și oricine la care putea apela și care l-ar fi susținut pentru a o recuceri. (Walker, 1979: 66)
Acest citat ilustrează cât de conștient este bătăușul de sinele încrezător al partenerei sale. Eforturile lui exagerate de a părea iubitor sunt concepute pentru a reînvia speranța din sinele încrezător clivat al partenerei sale. Aparent, bătăușul pare că are un rol în întregime manipulativ asupra Eului slab al partenerei și asupra lipsei ei de voință. Cei mai mulți bătăuși par haini și ipocriți în timpul acestei etape în care ei acționează furibunzi pentru a reactiva sinele încrezător din psihicul partenerelor. Trebuie să reținem că și bătăușul, la rândul său, folosește clivajul, iar sinele său abuzat nu mai este disponibil pentru conștientul său, deci el nu își mai poate aminti ura, furia și comportamentul criminal pe care le-a vărsat asupra partenerei sale, deoarece sinele său abuzat este acum defulat. De aceea, o mare parte a comportamentului său este mult mai puțin manipulativă decât pare. Walker mai amintește, fără să explice prea mult, de sinceritatea bătăușului din acest moment în care sinele său abuzat este departe, refulat: „Bătăușul crede cu adevărat că nu o va mai răni niciodată pe femeia pe care o iubește; el crede că se va controla de-acum înainte”. (Walker, 1979: 65) Forța enormă și nefirească a clivajului de a izola o serie de amintiri din conștientul persoanei violente explică sinceritatea sa. Nu este o surpriză că aceste tactici fac minuni asupra femeii bătute. Propriul ei trecut în care părinții nu prezentau încredere, care o respingeau repetat și care apoi se răzgândeau și o acceptau, iau creat o structură internă care se potrivește comportamentului
puternic schimbător al partenerului său care respinge (în mare măsură). De această-dată, cel schimbător este partenerul abuziv, și nu părinții săi. Partenerul violent face, în locul ei, niște gesturi pe care obișnuia să le facă singură în copilărie. Copil fiind, ea își conserva relația cu părinții săi care o respingeau prin fantasme exagerate referitoare la iubire, fantasme care erau păstrate în sinele său încrezător. Acum partenerul se transformă într-un obiect incitant și muncește asiduu pentru a reactiva sinele său încrezător clivat. Partenerul său o imploră sa îl ierte, exact cum ar fi vrut ca părinții ei să îi ceară iertare, dar nu au făcut-o niciodată. Pentru femeia abuzată, comportamentul exagerat al partenerului său seamănă cu un vis împlinit, iar ea are, de obicei, o capacitate foarte redusă de a rezista presiunii sinelui său încrezător restabilit. Ciclul întreg de abuz sau împăcare depinde de prezența clivajului la ambii parteneri. Este vorba de o revenire la mecanismele psihice des folosite care s-au dezvoltat în copilăria ambilor participanți ai diadei violente. Remușcările celui care maltratează și comportamentul său drăgăstos activează treptat sinele încrezător al victimei, așa cum a descris Walker: Femeia bătută dorește să creadă că nu va mai suferi niciun abuz. Comportamentul moderat al bătăușului susține credința ei că el chiar se poate schimba, așa cum comportamentul său gratificant s-a schimbat în această etapă. Ea încearcă să se convingă de faptul că el se poate ține de cuvânt dacă dorește. În această etapă, femeia are o sclipire referitoare la visul său originar despre cât de minunat ar putea fi. (…) Femeia bătută alege să creadă că acest comportament pe care îl vede în etapa a treia este cel reprezentativ pentru partenerul ei. Ea identifică bărbatul bun cu bărbatul pe care îl iubește. El reprezintă acum tot ceea ce ea și-a dorit de la un bărbat. (Walker, 1976: 67–68)
Din nou, Walker nu oferă absolut nicio explicație psihologică în modelul său pentru această schimbare frapantă, extraordinară, aproape de neconceput, din partea victimei. Ea prezintă această schimbare ca și cum s-ar baza pe un moment de rătăcire a gândirii. După cum precizează, această turnură are loc adesea într-un salon de spital după ce femeia a fost grav bătută! Este ca atunci când apare o a doua personalitate la un individ care suferă de tulburare
de personalitate multiplă. Lipsa oricărei explicații psihologice din partea lui Walker pentru această schimbare demonstrează dificultatea teoriei învățării în a soluționa problema explicării comportamentului uman fără a ști nimic despre clivaj și fără a înțelege lumea interioară a victimei. Această trecere de la un sentiment de sine la altul ridică o problemă enormă pentru toate profesiile din domeniul sănătății psihice, în special pentru cei care nu sunt conștienți de structura internă și de dinamica psihicului uman: „Cei care le ajută pe femeile bătute devin exasperați în acest moment, deoarece femeile de obicei își retrag acuzațiile, renunță la separare sau la divorț și, în general, încearcă să peticească lucrurile până la următorul episod acut. (Walker, 1979: 68)
Vă puteți imagina specialistul bine intenționat, care nu cunoaște apărările structurale fundamentale ale femeii bătute și încearcă să gestioneze aceste cazuri? Ce ar putea fi mai frustrant pentru un specialist în sănătate mentală care vede că, deodată, femeia bătută trece de la sinele abuzat copleșit de durere la sinele încrezător, nerealist și naiv? Frecvent, în acest moment, femeia bătută se va întoarce acasă împreună cu partenerul său violent plin de remușcări. Cel care lucrează cu aceste cazuri știe că, după colț, pândește un alt episod de violență domestică, dar victima care folosește clivajul defensiv nu își poate aminti materialul refulat în sinele său abuzat. Clivajul sinelui abuzat în cazul ambilor parteneri le oferă o scurtă lună de miere, dar pregătește și terenul pentru o altă primă etapă de acumulare a tensiunii. Walker menționează că multe dintre cele 120 de femei pe care le-a studiat învățaseră să prelungească etapa a treia caracterizată prin comportamentul drăgăstos al partenerilor lor. Totuși, patru dintre femeile din eșantion, care fuseseră bătute în mod repetat, și-au ucis soții în clipa în care s-au reîntors la etapa întâi. Aceste cazuri au apărut probabil, folosind acum perspectiva lui Fairbairn, deoarece partenera nu a mai fost capabilă să-și susțină sinele încrezător în timpul etapei întâi, așa cum proceda în trecut. În cazul acestor patru femei este posibil ca sinele abuzat să fi apărut înainte de a fi fost terminate din cauza abuzului. Sinele abuzat al victimei bătute
conține furia din timpul copilăriei alături de furia din abuzurile recente și, adesea, este suficient de puternic pentru a-l distruge pe bătăuș.
Cum explică teoria învățării atașamentului victimei față de bătăuș Modelul explicativ al lui Walker pentru ciclul maltratării se află în zona teoriei învățării care se numește „neajutorare învățată”. Ea consideră teoria învățării ca o alternativă pozitivă pentru încercările anterioare ale teoreticienilor de a explica sindromul maltratării folosind concepte precum „conflict intrapsihic”, despre care ea spune că nu a dat niciodată roade: Cercetările anterioare despre violența din familie au încercat să vină cu o perspectivă clinică și să se concentreze asupra patologiei indivizilor implicați, în special asupra conflictelor intrapsihice ale bărbaților și ale femeilor. Cercetarea pe care eu o desfășor din anul 1975 sugerează că această abordare este inadecvată pentru problematica înțelegerii femeii bătute. (Walker, 1979: 43)
Cartea lui Walker a dat tonul în utilizarea teoriei învățării, și în special a concepției despre „neajutorarea învățată”, pentru a explica dinamica maltratării. Această direcție a continuat până în prezent, iar cel mai recent text despre violența domestică pe care lam întâlnit, intitulat It Could Happen to Anyone (Oricui i se poate întâmpla) din 1993 și aparținând lui Barnett și LaViolette, vine în completarea acestui câmp teoretic. Acest model se potrivește foarte bine cu obiectivul de a elimina orice bănuială că victima ar avea un oarecare rol conștient sau inconștient în scenariul maltratării, concentrându-se asupra consecințelor bătăii asupra comportamentului victimei. Acesta neagă faptul că victima este, profund și de mult timp, atașată de cel care o maltratează și, în schimb, pretinde că ea rămâne alături de partener deoarece este prea distrusă ca să mai poată scăpa. Titlul lui Barnett și LaViolette dovedește poziția pe care o au, care este complet incorectă din punctul de vedere al modelului pe care l-am descris. De fapt, bătaia, atunci când este caracterizată prin mai multe episoade de abuz, nu
se întâlnește în orice familie. Apare numai atunci când victima a avut un trecut care i-a compromis sever structura Eului. Modelul explicativ al lui Walker se bazează pe un studiu făcut pe animale, pe câini ținuți în cușcă ce erau supuși unor șocuri electrice. Șocurile erau aplicate într-un interval de timp variabil, adică după perioade de timp stabilite la întâmplare, pe care câinii nu le puteau aprecia. Șocurile erau, de asemenea, independente de comportamentul câinilor. După o scurtă perioadă de timp, câinii au învățat că nu pot face nimic pentru a preveni aceste șocuri sau pentru a scăpa de ele. Ei au devenit pasivi și inerți, iar încercările de mai târziu de a-i învăța pe câini cum să scape de șocuri au fost aproape imposibile. Walker face o analogie între convingerea câinilor (care era o consecință a unui experiment) că nimic din ceea ce făceau nu ar putea să schimbe situația și convingerile și comportamentul femeilor abuzate: Bătăile repetate, la fel ca șocurile electrice, diminuează motivația femeii de a răspunde. Ea devine pasivă. În al doilea rând, capacitatea sa cognitivă de a percepe reușita este schimbată. Ea nu consideră că răspunsul său va avea vreun efect favorabil, oricare ar fi împrejurările. (Walker, 1979: 50)
Din nou, trebuie să precizez că Walker a ratat cea mai importantă problemă, faptul că victima bătăilor nu dorește să-și părăsească bătăușul, așa cum nici copiii lui Fairbairn nu doresc să se separe de părinții care îi maltratează. Walker reușește să ignore sau să nu explice schimbările uimitoare de roluri ale celui care abuzează și ale victimei. În același timp, interpretările pe care le oferă cu referire la anxietatea scăzută a victimei atunci când bătăușul este prezent sau la atacurile victimei asupra polițiștilor sunt confuze și inadecvate în comparație cu analiza alternativă care decurge din lucrările lui Fairbairn. Neajutorarea învățată pe care Walker o consideră foarte importantă pentru înțelegerea comportamentului victimei nu reprezintă o consecință a bătăii, ci mai curând o consecință a comportamentului din trecut al victimei. Walker nu poate accepta această idee deoarece ar presupune că victima suferă de tulburări
de caracter și, de aici, s-ar ajunge la o altă rundă de reproșuri referitoare la victimă. De fapt, discuția mea a demonstrat că femeia bătută a fost înșelată sever de două ori în viață și că ceva funcționează absolut greșit într-o cultură care permite continuarea acestui ciclu copil privat/abuzat urmat de abuzul din perioada adultă. Femeia abuzată este neajutorată în același sens în care putem spune și despre un copil că este neajutorat. Aceste femei sunt neajutorate înainte de a-l întâlni pe bătăuș, deoarece propria lor familie de origine nu le-a susținut destul, astfel încât să-și dezvolte o structură a Eului și o identitate esențiale pentru maturizare. Dacă problematica privind ciclul maltratării a fost înțeleasă, este timpul să găsim o variantă de a vindeca femeia bătută.
Rezumat Acest capitol s-a concentrat asupra scenariului concret al maltratării și asupra unei comparații între teoria relațiilor de obiect a lui Fairbairn și abordarea lui Lenore Walker privind teoria învățării, folosită în explicarea acelorași fapte. Problema delicată a atracției inconștiente a femeii bătute către un bărbat care se dovedește a fi violent față de ea a fost studiată din punctul de vedere al relației din trecut a victimei cu părinții săi dezamăgitori, ceea ce a condus la formarea, în lumea sa internă, a unui sine abuzat și a unui sine încrezător. Sinele abuzat și sinele încrezător au legătură și rezonează cu atitudinea intens respingătoare, urmată de o atitudine plină de așteptări din partea unor bărbați cu grave tulburări de caracter. Sinele încrezător al victimei este atras de speranța și de fantasma că va primi cândva iubire din partea partenerului ei, iar sinele abuzat este atras de reacțiile de respingere din partea partenerului. Atracția sinelui abuzat față de bărbații ce resping reprezintă o inversare a patternului uman normal care presupune îndepărtarea de cei care sunt nesiguri și respingători. Femeia borderline se simte înțeleasă de bărbății care „vorbesc aceeași limbă” cu sinele lor parțial și, din contră, ea este intimidată de bărbații normali care nu au cunoștință de sinele ei
parțial (sau nu-l tolerează). Conceptul psihanalitic ce descrie repunerea în scenă a patternurilor din copilărie în relațiile din perioada adultă este numit „compulsie la repetiție” și reprezintă una dintre contribuțiile originale ale lui Freud în domeniu. El a fost atât de influențat de forța acestui concept, încât și-a schimbat concepția sa despre principiul plăcerii, incluzând posibilitatea existenței unei pulsiuni de moarte care se află în opoziție cu pulsiunile libidinale. Freud explică „această compulsie de a repeta” prin faptul că individul încearcă să gestioneze traumele mai vechi care l-au copleșit în copilărie. Această explicație pare a fi parțial corectă, cu toate că îi lipsește miezul problemei, anume că adultul își creează aceeași formă de atașament emoțional pe care a avut-o în copilărie, aici fiind incluse și izolarea intensă, respingerea, ura și nevoia de iubire. Aceste sentimente se schimbă brusc și succed într-un tipar tulburător și imprevizibil. Cei șase factori care colaborează pentru a fixa relația dintre femeia abuzată și partenerul său includ: 1. incapacitatea copilului de a se proteja de abuz, ceea ce conduce la o structură malformată a Eului și la îngreunarea formării identității; 2. atenția copilului (și a adultului imatur) se îndreaptă asupra unei singure persoane pentru gratificarea nevoilor de dependență; 3. presiunea internă cauzată de nevoia de îngrijire care nu a fost niciodată satisfăcută în copilărie și care se manifestă în perioada adultă; 4. dependența extremă de ceilalți care apare fie a) din cauza lipsei unei identități clare care necesită o forță aparentă din partea partenerului pentru a menține identitatea departe de colaps pentru acei indivizi care folosesc un pattern dependent, fie b) din incapacitatea de a autoliniștire, care este rezultatul insuficienței introiective, aceasta fiind mai întâlnită în tulburările de caracter cu tipar independent; 5. cele două apărări, clivajul și apărarea morală împotriva obiectelor rele, care țin ascunsă „răutatea” celui care are un comportament violent față de victima sa; 6. atracția, menționată anterior, a celor două părți ale sinelui victimei față de patternul obișnuit al celui care maltratează, al cărui comportament alternează între respingere și iubire.
Ciclul maltratării, numit „teoria ciclului violenței” în cartea lui Walker Femeia bătută, a fost, apoi, analizat folosind teoria relațiilor de obiect a lui Fairbairn. Prima etapă a ciclului maltratării apare
atunci când bărbatul infantil care comite abuzul simte că nevoile lui nu au fost satisfăcute sau când își folosește partenera ca țintă ușoară pentru furia sa care este posibil să se fi dezvoltat din cauza frustrărilor din afara relației. În timpul acestei etape, bătăușul se află sub influența sinelui abuzat și își percepe partenera ca obiect respingător. Victima încearcă să rămână în sinele său încrezător și folosește clivajul defensiv și apărarea morală pentru a ascunde realitatea că partenerul său este „rău”. Partenerul este extrem de dependent de victima sa, după cum reiese din comportamentul său posesiv și gelos. El se comportă ca un bebeluș vid, lacom și tiranic într-un corp de adult care încearcă să stoarcă, din mama sa simbolică, o cantitate cât se poate de mare de „hrană”. Cel care maltratează fizic își atacă partenera de care are extrem de multă nevoie, din cauza rezervorului său de nevoi nesatisfăcute, care sunt dincolo de capacitatea oricui de a le satisface, și din cauza rezervorului de furie cauzat de părinții săi care nu l-au îngrijit suficient. Incidentul violent este pus în act de sinele abuzat și de sinele încrezător care sunt, pe rând, dominanți la ambii parteneri. Cel care maltratează se simte îndreptățit să se comporte astfel din cauza vidului său intern, iar sinele abuzat al victimei are la bază privațiunile din copilărie alături de furia iscată de incidentele violente mai vechi și de cele actuale. În a doua etapă a ciclului maltratării, este posibil să fie cerut ajutorul poliției, dar exisă și șanse ca victima să îi atace pe cei care au fost trimiși să o salveze. Explicația pentru comportamentul curios are legătură cu dependența masivă a victimei de bătăușul său. Eul său poate colapsa dacă își pierde obiectul de care are extrem de multă nevoie, în cazul în care polițiștii îi iau partenerul; de aceea ea face tot posibilul pentru a-l proteja de acest destin. Este interesant faptul că Walker a precizat că victima abuzului, care pretinde că este îngrozită de un nou abuz, este mai puțin anxioasă atunci când cel care o maltratează locuiește alături de ea, decât atunci când este singură. Această situație este identică celei prezentate de Fairbairn
referitor la copiii abuzați din Scoția. A treia etapă a scenariului maltratării apare atunci când bătăușul simte că toată furia din sinele său abuzat este descărcată, iar sinele său încrezător poate domina din nou starea Eului. El se teme de pierderea obiectului incitant care, după cum simte acum, conține speranța că va fi iubit. El exagerează comportamentul său dominat de iubire față de partenera sa, care se află probabil în spital, iar, adesea, faptele lui sunt suficiente pentru a o determina pe victimă să treacă înapoi la sinele ei încrezător și să refuleze sinele abuzat. Aceasta este o schimbare absolut incredibilă, dacă ne gândim că victima încă mai poartă pe corp urmele abuzului. În ciuda acestei situații, clivajul, care este o apărare psihică foarte puternică, preia și anulează realitatea dureroasă și o înlocuiește cu fantasmele care sălășluiesc în sinele său încrezător.
CAPITOLUL 6
O abordare din perspectiva relațiilor de obiect a psihoterapiei femeii bătute În cartea mea anterioară, Treatment of the Borderline Patient: Applying Fairbairn’s Object Relations Theory in the Clinical Setting (Tratamentul pacientului borderline: punerea în practică a teoriei relațiilor de obiect a lui Fairbairn în domeniul clinic), am descris în detaliu procedurile terapeutice care sunt folositoare pentru reparația deteriorării structurale a personalității întâlnită la persoanele cu tulburări borderline. În acest capitol, obiectivul meu se limitează la sublinierea ariilor din funcționarea Eului care de obicei au nevoie de reparație, în cazul victimelor abuzului fizic. În mod previzibil, mă voi referi la cele trei funcții de bază ale Eului, de diferențiere, integrare și introiecție. Spre deosebire de capitolele 1 și 2, voi începe cu discuțiile despre introiecție, deoarece celelalte două procese nu pot debuta decât în momentul în care amintirile referitoare la susținerea din cadrul relației terapeutice sunt introduse în lumea internă a femeii abuzate. Înainte de a începe discuția, trebuie să pun accentul pe descoperirea faptului că psihoterapia victimelor abuzului este mult mai practică și mai eficientă decât terapia obișnuită a bărbaților care abuzează. Există o serie de motive pentru această situație, iar majoritatea au la bază discuțiile anterioare referitoare la caracteristicile celui care abuzează. Prima dificultate întâmpinată în momentul în care un bărbat violent intră în terapie are legătură cu folosirea de către el a stilului independent. Cel care abuzează insistă asupra imaginii sale de persoană dominantă și doritoare de a controla. El nu poate recunoaște niciun sentiment de dependență și va evita plasarea sa într-o poziție de dependență evidentă față de alții care sunt mult mai puternici decât el, deoarece el este bântuit
de amintirile din copilărie, legate de abuz. Nevoia sa de dependență s-a concentrat (până acum) asupra partenerei sale, pe care o putea controla în totalitate. El va rezista cu îndârjire cerinței terapeutului de a fi mai maleabil, dar va rezista și să accepte rolul de copil care caută confirmarea din partea unui terapeut care seamănă cu părintele (și care poate fi agresiv). În mod obișnuit, persoana care abuzează și-a construit un univers artificial în care și-a format și șia întărit propriile reguli. Situația terapeutică îl plasează într-un cadru interpersonal străin în care el este subiectul unui întreg set de reguli și care poate pune sub semnul întrebării orice comportament de-al său. Pentru el este înfricoșător și exasperant să fie chestionat în legătură cu propriile comportamente sau să se conformeze controlului venit din partea altcuiva. Calea cea mai obișnuită prin care cel care abuzează ajunge la terapie este prin intermediul deciziei tribunalului, fiind una dintre condițiile necesare eliberării. Nivelurile de furie refulată pe care cel care maltratează le dezvoltă în această situație nu pot fi subestimate, iar această furie distruge adesea posibilitatea dezvoltării unei alianțe terapeutice. Mulți bărbați rezistă demersului terapeutic, încercând să reacționeze într-o manieră plăcută și inocentă, în speranța de a păcăli terapeutul care se ocupă de cazul lui. Din contră, victimele abuzului s-au obișnuit cu sentimentul de dependență. Ele nu se simt înjosite din cauza relației de dependență și sunt obișnuite să caute forța altor persoane. De aceea relația terapeutică se potrivește nevoilor lor și nu reprezintă o amenințare. A doua dificultate întâlnită în cazul bărbaților violenți ajunși în terapie constă în faptul că o parte dintre cei care abuzează (un procent pe care nu mă aventurez să-l estimez) suferă de tulburări de personalitate antisocială (psihopată). Această idee reprezintă pandantul poziției mele anterioare, conform căreia majoritatea victimelor feminine ale abuzurilor sunt paciente borderline, dar unele dintre ele suferă din cauza unor tulburări mult mai grave decât tulburarea de personalitate borderline. Pe scurt, un psihopat este un narcisic mult mai mare. Indivizii cu această tulburare
majoră de personalitate sunt mult mai primitivi, mai vizi, mai amăgitori, mai răzbunători și mai periculoși decât cei cu tulburare de personalitate narcisistă. Nu îmi imaginez că toți psihopații sunt în închisoare sau sunt ușor de recunoscut. Din contră, ei pot juca adesea orice rol și pot, de asemenea, să imite o persoană „normală” la fel de bine, încât cei care îi întâlnesc după un atac violent asupra partenerelor lor pur și simplu nu cred că ei ar fi capabili să rănească pe cineva apropiat. Această capacitate de a-și intra în orice rol este o consecință a lipsei de identitate. Fără un sine adevărat, psihopatul nu are o personalitate constantă pe care ar trebui „să o pună deoparte” atunci când intră într-un rol nou. În mod tragic, capacitatea unui psihopat de a juca teatru este talentul cel mai valoros folosit pentru a-și recuceri partenera pe care tocmai a bătut-o. El este capabil să-și exprime „iubirea” prin gesturi prețioase care ademenesc sinele încrezător, activ în psihicul victimei sale. Pe lângă vidul intern aproape complet, există o furie profundă și de durată, niște nevoi uriașe și nepotolite și o dorință ostilă de răzbunare. Psihopatul violent care este forțat să devină „pacient” va prezenta o complianță superficială la tratament, în timp ce complotează uciderea partenerei sale necredincioase, dezmembrarea terapeutului și anihilarea judecătorului care i-a stabilit sentința. Nu toți cei care abuzează suferă din cauza acestei tulburări; totuși combinația dintre rezistența la tratament a multor bărbați violenți, cauzată de stilul lor independent, și problemele cauzate de psihopatul violent face ca tratamentul acestui tip de pacienți să aibă o finalizare îndoielnică. În general, obiectivul terapiei mele cu femeile abuzate este de a repara structura rănită a Eului până în momentul în care ele nu mai sunt atrase deloc de acest tip de bărbat care la început își manifestă iubirea, și curând recurge la abuzul fizic.
Introiectarea terapeutului — fundamentul pentru schimbare
Am prezentat în capitolul 2 relația strânsă dintre introiecție și diferențiere. Copilul care are părinți suportivi este capabil să realizeze o colecție semnificativă de amintiri pozitive care îi permit să exploreze lumea fără teamă. Cu cât există mai multă susținere internă, cu atât este mai pregătit să se diferențeze de mama sa. Același principiu se aplică, dar în sens invers, și în cazul femeii bătute. Ea este incapabilă să se diferențieze de partenerul său care o maltratează deoarece ea nu are amintiri pozitive, introiectate, suficiente pentru a-și menține structura Eului stabilă în absența obiectului ei. Femeia abuzată se află în situația în care îi este imposibil să se separe de obiectul de care are nevoie până nu internalizează mai multe amintiri de susținere a strucrurii Eului din relația terapeutică. De aceea, introiecția (și nu diferențierea) este primul obiectiv al programului terapeutic. În mod natural, planul terapeutic pe care îl prezint aici se bazează pe terapia femeii abuzate realizată în afara spitalului. Acest plan presupune că pacienta nu se află în pericol. Atunci când pacienta trăiește sub amenințarea cu moartea, se apelează la alte abordări — cea mai bună metodă (și adesea singura) este atunci mutarea victimei și a copiilor din casa lor într-un adăpost pentru femei maltratate. Acest adăpost protejează femeia de alte abuzuri, ceea ce în multe cazuri este cel mai important lucru. Totuși, această mutare adesea forțează femeia abuzată să manifeste un comportament pentru care încă nu este pregătită din punct de vedere psihic. De aceea ar putea fi foarte rezervată în momentul în care ar trebui să-și părăsească partenerul abuziv și va trebui să îndeplinească sarcina foarte dificilă de a-și menține sentimentul de sine singură, fără el. Obiectivul pe termen lung al terapiei ambulatorii pe care o descriu acum este de a întări treptat Eul victimei astfel încât ea să poată rezista tentației de a se întoarce la cel care a maltratat-o după ce părăsește mediul terapeutic suportiv. Marea dificultate întâmpinată în travaliul cu femeia bătută constă în simplul fapt că victima depinde de partenerul său violent
pentru a-și susține viața psihică. Conform teoriei lui Fairbairn, ea este atașată puternic de obiectul său rău deoarece, paradoxal, el este singura persoană în care poate avea încredere. Dacă privim din afară, partenerul violent pare a fi o alegere groaznică pentru o femeie. Totuși, după cum am descris, controlul său asupra victimei este rezultatul oferirii de promisiuni repetate că ea va fi iubită în viitor. Pentru ca o terapie în afara spitalului să fie reușită, femeia abuzată ar trebui să renunțe la atașamentul pe care îl are față de partenerul său violent și să direcționeze nevoile sale masive de dependență spre relația cu terapeutul pe care să îl considere drept un „obiect bun”. Fairbairn a înțeles că terapia cu pacientele care au suferit din cauza unor atașamente față de obiectele rele presupune ca terapeutul să se comporte ca „un obiect neobișnuit de bun”. Atașamentul pozitiv al pacientei față de terapeut se va deplasa treptat spre obiectele incitante, dar nefrustrante. Această abordare reprezintă o sarcină foarte importantă pentru terapeut deoarece permite și încurajează pacienta să concentreze toate nevoile sale enorme de dependență asupra lui. Această realitate sperie mulți profesioniști din domeniul sănătății mentale care nu se simt confortabil atunci când întâlnesc paciente cu un nivel extrem de înalt de dependență și încearcă să se ascundă de acest tip dificil de persoane. Această abordare terapeutică nu presupune că terapeutul cedează în momentul în care intră în contact cu rezervorul pacientei de nevoi nesatisfăcute, răsfățând-o cu ședințe suplimentare, cu conversații telefonice sau făcând-o pe pacientă să „regreseze” pentru a trăi apropierea simbiotică de care ea (dar probabil și terapeutul) a dus lipsă în copilărie. Mai curând, terapeutul trebuie să prezinte încredere și să fie previzibil, astfel încât femeia abuzată să înțeleagă că poate conta pe susținerea oferită din partea unei alte ființe umane. Terapeutul trebuie să furnizeze acestor paciente echivalentul amintirilor liniștitoare de genul celor la care a apelat pilotul-fotograf în momentul în care se îneca din cauza carburantului. Cum are loc acest proces? Adevărul
este că se întâmplă încet, în timp, ca pulberea de nisip care se scurge într-o clepsidră. Fiecare mică introiectare pozitivă cântărește un pic pentru pacientă. Totuși, atunci când o cantitate importantă de nisip s-a adunat, clepsidra se întoarce brusc. Fiabilitatea absolută a terapeutului, interesul său acordat pacientei, integritatea și onestitatea sa oferă pacientei noi experiențe pentru susținerea care formează, în cele din urmă, o nouă mulțime de amintiri pozitive introiectate. Din cauza naturii graduale a procesului de introiecție, par să se întâmple prea puține lucruri în debutul terapiei, deoarece există încă prea puține amintiri pozitive introiectate pentru a putea vorbi deja de schimbarea strategiilor tipice de adaptare ale pacientei.
Patru obstacole majore în calea introiectării terapeutului În afara faptului că introiecția este procesul cel mai important necesar pentru a vindeca femeia bătută, există o serie de obstacole formidabile care pun piedici acestui traseu. Aceste obstacole se numesc rezistențe și includ așteptările pacientei, temerile și convingerile care sunt rezultatul trecutului plin de privațiuni pe care aceste femei l-au avut. Una sau mai multe dintre aceste rezistențe pot întrerupe întregul proces terapeutic și pot lăsa femeia abuzată în starea ei deteriorată, fără speranța că va fi vindecată. Cititorul care nu a lucrat niciodată cu acest tip de paciente poate presupune că femeia abuzată este compliantă și supusă. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Așa cum am mai amintit, femeia abuzată nu este amenințată de situația terapeutică; totuși, odată implicată, rezistențele la schimbare vor apărea. Voi descrie patru mari categorii de rezistențe care pot apărea în psihoterapia femeii bătute. În ciuda faptului că aceste categorii vor fi discutate separat, ele se pot combina pe parcursul travaliului cu orice tip de pacientă.
Neîncrederea victimei în „bunătatea” terapeutului Primul impediment în acceptarea de către pacientă și internalizarea eforturilor terapeutului este neîncrederea în
motivarea terapeutului. Sursa cea mai puternică de „traumă cumulativă” trăită de copilul neglijat de către propriii părinți vine din caracterul imprevizibil al activităților din viața cotidiană. Cel mic nu e niciodată sigur dacă unul sau ambii părinți vor fi acasă, sau dacă vor fi furioși, sau dacă poate avea încredere că va avea parte de îngrijire. Copilul împovărat cu acest tip de trecut învață foarte repede să se organizeze: prin anticiparea stării părintelui sau învățând să aibă singur grijă de el. Indiferent de cât de expertă devine fata în a-și purta singură de grijă, ea va fi extrem de atentă la toți cei care îi vor oferi un ajutor părintesc, păstrând credința fermă că va fi folosită din nou în relația terapeutică așa cum fusese în relația părinte-copil. Astfel, atunci când o pacientă cu acest tip de trecut intră într-o relație terapeutică, ea se așteaptă la ce este mai rău, iar treaba terapeutului este de a schimba aceste expectanțe. Adesea, femeile bătute își încep terapia într-o stare confuză, temătoare și prudentă. Rolul terapeutului este de a interpreta calm temerile pacientei folosind propriul model teoretic și experiența sa. Terapeutul se oferă pacientei ca Eu auxiliar și aplică gândirea, strategiile și modelul său pentru a-și ajuta pacienta. În ciuda ofertei umane și sincere venite din partea terapeutului, pacienta abuzată este atât de convinsă că toate relațiile intime cu un obiect sunt abuzive și temporare, încât îi este greu să înțeleagă că cineva ar putea să îi ofere cu adevărat ajutor. Ea va proba bunăvoința terapeutului față de ea testând forța cadrului. Acest termen este folosit cel mai frecvent pentru a descrie condițiile în care se desfășoară psihoterapia (Langs 1973, a, b) și se referă la stilul terapeutului — orar, onorariu, viața privată și regularitatea ședințelor clinice. De exemplu, o pacientă sceptică va spune că terapeutul nu va putea să-și onoreze propunerea de a o ajuta deoarece problemele ei sunt plictisitoare sau deoarece pacienta nu este destul de importantă pentru terapeut, așa încât să-i pese de ea. Pacienta va fi hipersensibilă și vigilentă la fiecare mișcare a terapeutului, iar dacă el prezintă cel mai mic semn de neatenție, pacienta va sublinia victorioasă că terapeutul chiar este plictisit sau
dezinteresat. Dacă diada terapeutică este formată dintr-o pacientă și un terapeut bărbat, iar familia de origine a pacientei a avut granițe slab delimitate, ea ar putea sugera să se întâlnească în afara cadrului într-un loc prietenos astfel încât „să se poată cunoaște mai bine”. În acest fel, pacienta dorește să corupă cadrul terapeutic pentru a vedea dacă și psihoterapeutul dorește să încalce regulile așa cum făceau propriii ei părinți. Aceste paciente se tem că terapeutul nu este de încredere și, în același timp, speră ca el să nu fie de încredere. În ciuda acestei speranțe, atunci când terapeutul se dovedește a fi de încredere, multe paciente încă nu vor accepta că siguranța oferită de el este reală.
Reacția terapeutică negativă A doua dificultate posibilă și cea mai serioasă privind internalizarea eforturilor terapeutului de a oferi ajutor se numește reacție terapeutică negativă (Seinfeld, 1990; Celani, 1993). Reacția terapeutică negativă este definită ca deteriorarea pacientului în ciuda intervențiilor potrivite și bine dozate ale terapeutului. Această situație apare sub două forme separate. Modelul cel mai întâlnit este cel al pacientei tratate foarte rău în copilărie, care a rămas cu sechele atât de profunde, încât proiectează asupra terapeutului amintirile referitoare la cei care au abuzat-o în trecut. Ea apoi reacționează față de terapeut ca și cum terapeutul ar fi echivalentul obiectului originar care a respins-o și răspunde cu ura și suspiciunea din sinele său abuzat. Această „confuzie” făcută de pacientă este numită transfer și este, fără îndoială, cea mai mare descoperire a lui Freud. Pacienta transferă către terapeut sentimentele negative puternice pe care le-a dezvoltat în relația sa cu părinții, apoi se comportă ca și cum terapeutul ar fi identic cu obiectele sale originare. A doua formă de reacție terapeutică negativă își are originea în introiectarea de către pacientă a atitudinilor ostile ale părinților, care au fost la început direcționate asupra ei. Acesta este un fenomen bine-cunoscut și a fost observat, înainte de a fi identificat
în psihologie, de către lingvistul și traducătorul englez Sir Richard Burton. El a rămas cunoscut și pentru replica „Țelul oricărui sclav nu este să fie liber, ci să devină el însuși stăpânul unui alt sclav”. Din observațiile sale privind cultura sclavilor, Burton a înțeles că, odată ce individul este implicat în relația stăpân-sclav, el va fi blocat pentru totdeauna într-unul dintre aceste două roluri. Ceea ce înseamnă că atât sclavul, cât și stăpânul nu își pot imagina o relație care nu include dominarea sau subjugarea. Din punctul de vedere al reacției terapeutice negative, pacienta dorește să domine terapeutul prin critică și respingere, exact în același fel în care ea a fost subjugată în copilărie. Mulți pacienți, inclusiv cel pe care l-am menționat mai devreme (băiatul zguduit cu mașina de către tatăl său furios), povestesc despre cum se trezesc mai târziu în viață că se comportă exact ca acele părți din părinții lor pe care le-au urât cel mai mult. Din punctul de vedere al componentelor interne, această formă de reacție terapeutică negativă apare atunci când pacientul rejoacă, în relația cu terapeutul, rolul obiectului internalizat care l-a respins. Obiectul internalizat care l-a respins reprezintă colecția de amintiri despre părinte (părinți) în acele momente din copilărie în care au fost atacați, respinși sau înjosiți. Pacientul îl urăște pe terapeut și este la fel de critic față de el precum părinții săi care îl tratau similar în copilărie. Acest stil de reacție terapeutică negativă diferă semnificativ de primul tip prin faptul că transferul negativ din primul caz se bazează pe credința greșită a pacientului (pacientei) că se află în fața unei persoane periculoase care îl (o) agresează. În aceste condiții, sinele său temător și abuzat ajunge să lupte cu ceea ce percepe în mod greșit a fi o persoană violentă. A doua formă de reacție negativă apare atunci când pacientul se comportă ca un protagonist și îl atacă în mod activ pe terapeut, încercând să-l transforme în victimă. Când apare această situație, terapeutul este forțat să intre în aceeași poziție în care pacientul a fost prins altădată. Pacientul îl va acuza pe terapeut că este prost, insensibil față de nevoile lui sau va subestima eforturile sale. Ca răspuns la
atacurile pacientului, terapeutul ar putea dezvolta un „mini”-sine abuzat și s-ar putea simți ca și cum nu este în stare să facă nimic bine. În ambele cazuri, aceste transferuri ostile și puternice, de lungă durată sunt etichetate ca „reacții terapeutice” negative atunci când durează mai multe luni și întrerup sau distrug relația terapeutică.
Pacienta care nu vrea să relaționeze A treia formă de rezistență care poate împiedica pacienta să-și internalizeze terapeutul apare atunci când pacienta intră în terapie „din poziția persoanei care nu vrea să relaționeze” (Searles, 1965; Seinfeld, 1990; Celani, 1993). Această situație este diferită de reacția terapeutică negativă pe care am descris-o mai devreme. De fapt, pacienta care intră în terapie și nu dorește să relaționeze are puține așteptări referitoare la susținere, din cauza trecutului ei. Ea intră în cabinet aproape năucă și este posibil să nu poată procesa cuvintele terapeutului. Adesea, aceste paciente au avut puțină susținere din partea părinților în copilărie, încât nu pot concepe că altcineva le-ar putea ajuta în vreun fel. Pacientele care intră în terapie într-o perioadă în care nu vor să relaționeze se vor întreba cu glas tare de ce se află în cabinet, se vor întreba dacă să mai revină la terapeut sau vor fi deranjate de faptul că terapeutului îi pasă de ele. Acest ultim factor este rezultatul unei neglijențe severe care le face să le fie frică la gândul că altcineva ar putea fi afectat de disconfortul lor. Un alt indiciu al lipsei contactului apare atunci când pacienta spune că uită, în mod regulat, tot ceea ce am vorbit în timpul ședinței, chiar din momentul în care iese pe ușă. Sarcina evidentă a terapeutului care lucrează cu acest tip de paciente este de a introduce în conștientul lor realitatea că se află acolo pentru a primi sprijin în rezolvarea problemelor din viața lor.
Pacienta care încearcă să găsească o explicație pentru necazurile sale A patra categorie de probleme care împiedică disponibilitatea
pacientei de a internaliza eforturile terapeutului care dorește să o ajute este adesea cea mai dificilă formă de rezistență. De fapt, aceasta constă în „dezbaterea” dintre terapeut și pacientă privind motivele care au condus la apariția problemelor din viața sa. Fiecare pacientă are propriul „model” explicativ al cauzelor pentru care se află în relația violentă și va insista că modelul său este cel corect, respingând, în același timp, punctul de vedere al terapeutului. Multe persoane folosesc apărarea morală descrisă mai devreme pentru a raționaliza motivele pentru care sunt abuzate. Adesea pacienta are o serie întreagă de explicații contradictorii și separate pentru impasul în care se află. Această situație nu este surprinzătoare, în întregime, de vreme ce pacienta a trebuit să explice, în mod repetat, atât propriei persoane, cât și prietenelor ei, motivele pentru care ea a rămas într-o relație distructivă, care îi poate amenința viața. Este ca și cum ar trebui să-ți explici de ce continui să te lovești singur cu un ciocan în cap. Explicația ar trebui să fie destul de persuasivă pentru a convinge atât femeia abuzată, cât și pe prietenele ei că relația sa este, până la urmă, plauzibilă. Aceste discuții furtunoase cu prietenele și rudele au ajutat multe femei abuzate să se transforme în puternice, deși lipsite de logică, participante la dezbateri. Una dintre cele mai amuzante replici pe care le-am auzit vreodată a venit din partea unei tinere care lucra ca asistent social și conducea grupuri de asertivitate pentru femei. Ea renunțase după doi ani, fiind complet exasperată, și spunând că era epuizată din cauză că petrecuse sute de ore certându-se cu clientele sale „lipsite de asertivitate”. Aceste femei neabuzate erau la fel de atașate de strategiile lor de adaptare precum victimele abuzului domestic. Femeia abuzată vine dintr-o lume în care cearta, iraționalul și mijloacele de apărare reprezintă un stil de viață. Ea nu este străină de conflictul verbal și fizic și astfel aduce modelul conflictual în cabinet. Următorul schimb de replici adnotat între terapeut și femeia abuzată ilustrează rezistențele și apărările care de obicei sunt luate în considerare într-o ședință normală de terapie. Multe
dintre caracteristicile indivizilor cu tulburări de personalitate care au fost descrise în capitolul 3 pot fi observate în această vignetă clinică. Trebuie notată atât folosirea apărării morale, cât și a clivajului, plus atașamentul ei puternic de un obiect rău, comportamentul ezitant, atenția insuficientă acordată copiilor ei și hipersensibilitatea la critică. P (victorioasă): Ei, bine, am fost să îl vizitez pe Tim la sfârșitul acestei săptămâni și s-a comportat ca un adevărat domn! V-am spus că este o persoană bună. Se enervează numai atunci când bea prea mult. (Pacienta se află sub dominanța sinelui său încrezător, iar iubitul care o abuzează fizic este văzut ca un obiect incitant. Toate amintirile legate de abuzul anterior sunt clivate.) T: Parcă mi-ați spus că v-a fost greu să găsiți o bonă și că a trebuit să lipsiți de la orele de la seral două săptămâni la rând. Cum ați reușit să vă petreceți sfârșitul de săptămână cu Tim? (Nevoile urgente de dependență ale pacientei aveau prioritate față de obiectivul pe termen lung de a obține o diplomă de calificare de la școala postliceală din localitate.) P: A, am rugat-o pe mama să ia fetele. Mi-a promis că va avea grijă de ele. (Nevoia extremă de dependență a pacientei o determină să apeleze la clivaj a doua oară. Ea o vede pe mama sa ca pe un obiect bun, în ciuda faptului că mama sa o abuza fizic în copilărie. Aceste amintiri sunt clivate în sinele său abuzat.) T: Sper că nu se va comporta cu ele la fel cum a făcut-o cu dumneavoastră. (Terapeutul încearcă să contracareze folosirea clivajului de către pacientă, atrăgând atenția asupra unui subiect care apăruse mai devreme în terapie.) P: Nu ar putea să se comporte astfel cu ele. Dacă ar face-o, aș omorî-o. (Pacienta fantasmează o soluție impulsivă și agresivă pentru problema pe care a creat-o. Nevoile copiilor ei sunt mai puțin importante pentru ea decât propriile nevoi presante nesatisfăcute.) T: Ați ști dacă s-ar purta urât cu ele? P: Fetele mele mi-ar spune! T: Nu vaă amintiți că vă era teamă când erați mică să spuneți cuiva că mama vă bate? Vă convingea că meritați să fiți pedepsită. (Această pacientă era adesea bătută în copilărie cu o bucată de furtun de udat grădina pentru lucruri mărunte, iar fața ei era în mod repetat zgâriată de către mama sa. Terapeutul încearcă să contracareze folosirea clivajului de către pacientă pentru ca ea să se poată concentra asupra pericolului fizic la care sunt expuși copiii ei.) P: Fetele mele sunt mult mai deștepte decât am fost eu vreodată. Și dumneavoastră trebuie să recunoașteți asta, am fost un copil sălbatic și am ascuns multe lucruri despre care mama nu a știut niciodată. (Pacienta încearcă să apere purtarea sa printr-o raționalizare; de asemenea, folosește apărarea morală pentru a justifica un comportament violent al mamei sale față de ea.) T: Chiar așa? Spuneți-mi ce ați făcut ca să meritați ca mama dumneavoastră să vă zgârie pe față? Îmi amintesc că mi-ați spus că a trebuit să vă ascundeți în parc o zi întreagă, astfel încât profesorii să nu vă vadă fața. Și când v-ați întors acasă, mama dumneavoastră v-a
bătut cu furtunul, pentru că ați tras chiulul. (Terapeutul încearcă să blocheze clivajul și apărarea morală.) P: Iar începeți cu asta! Tot ceea ce fac este rău sau prostesc! Renunț! Lăsați-l pe Allan (tatăl fetițelor) să ia fetele! Tot ceea ce vreau să fac este să merg să locuiesc cu Tim. (Nivelul slab de toleranță la frustrare al pacientei și sensibilitatea la critică o copleșesc, iar ea oferă o soluție impulsivă și autodistructivă.) T: Ultima dată când mi-ați vorbit despre Tim avea un ordin de restricție deoarece v-a amenințat cu bătaia. Acum doriți să locuiți cu el. (Terapeutul continuă travaliul cu clivajul defensiv.) P (furioasă): V-am spus că s-a comportat ca un domn perfect la sfârșitul acestei săptămâni. (Pacienta continuă să simtă că terapeutul o critică, amintindu-i de realitatea clivată pe care nu o poate vedea.)
Acest schimb obișnuit de replici demonstrează de ce travaliul cu o pacientă abuzată este atât de solicitant. Această pacientă defensivă, certăreață, iresponsabilă și ezitantă era încă încremenită de atracția față de obiectul incitant. Obiectivul ei era să-și satisfacă propriile nevoi presante de dependență, fără a lua în considerare consecințele asupra copiilor ei. În ciuda trecutului pacientei caracterizat de abuzuri fizice din partea mamei, nevoile ei urgente și apărările puternice i-au permis să-și lase fiicele cu mama sa în timp ce ea își petrecea timpul cu iubitul său. Fiicele sale nu numai că erau expuse unui pericol, dar erau abandonate în mod repetat atunci când erau plasate în mare grabă la rude sau prieteni în timp ce ea era preocupată de relații romantice inutile. Acest dialog ilustrează, de asemenea, stilul evaziv pe care multe femei abuzate îl folosesc pentru a se apăra de critica primită în urma comportamentului lor. Acest caz special a avut o consecință care putea fi anticipată. Una dintre fetele sale a fost abuzată fizic de către mama pacientei. Această fetiță i-a arătat vânătăile unei prietene de la școală, care, la rândul ei, i-a spus unui profesor. Atunci când pacienta mea a fost informată de la școală despre această situație, a fost copleșită de ură și umilință, deoarece simțea că toată lumea știa că era o „mamă rea”. Aceasta este acuzația cea mai înspăimântătoare din vocabularul mamei borderline. Ura de sine care fusese clivată mai devreme în sinele ei abuzat a apărut acum în plină forță și a fost atât de intensă încât a determinat-o să înceapă să se ocupe de
propria-i viață. Acest exemplu clinic ilustrează și forța clivajului defensiv care se aliază cu nevoile nesatisfăcute ale individului. Această apărare nu permite integrarea imaginilor opuse ale obiectului care este clivat în cele două părți separate ale sinelui. Vidul pacientei mele și nevoia copleșitoare de obiect au deconectat-o de la ce știa de fapt despre mama sa și despre ultimul său iubit. Dacă nevoile ei ar fi fost mai mici, ea nu ar fi trebuit să utilizeze clivajul și, astfel, ar fi putut vedea pericolul în care se aflau atât ea, cât și fiicele ei. Acest dialog prezintă, de asemenea, apărarea prin clivaj extrem de tenace și de rezistentă la interferențele din afară. Terapeutul poate încerca să folosească logica, amenințările sau confruntările pentru a se opune clivajului orb. Nimic din ceea ce spune sau face nu are efect până când presiunea cauzată de nevoile de dependență ale pacientei nu este redusă. Această pacientă este reprezentativă, în sensul că eforturile mele nu reușeau sa aibă niciun impact asupra ei, iar clivajul său rămânea intact. Două luni mai târziu, aceeași pacientă a plănuit să o lase pe fiica sa cea mare din nou la mama sa. În timp ce această situație poate părea unui observator exterior ca o dovadă de rea-voință sau de prostie, lucrurile nu stau chiar așa. Ci, mai curând, avem aici rezultatul acțiunii unui mecanism de apărare extrem de puternic și de primitiv. Când fiica sa a fost abuzată fizic de către bunica ei, această pacientă a fost din nou copleșită de ura de sine. În sfârșit, acest exemplu amintește că femeia abuzată nu poate fi caracterizată numai prin faptul că ea este o victimă a bătăii. Mai curând, întreaga sa structură de personalitate este introdusă într-un șuvoi nesfârșit de decizii impulsive cauzate de malformarea structurii Eului, din cauza unei copilării pline de privațiuni.
Forța introiecției După cum tocmai am arătat, există multe piedici în introiectarea cu succes de către pacientă a amintirilor pozitive legate de terapeutul suportiv. Totuși, atunci când (și dacă) începe
procesul de vindecare, amintirile pozitive din relația terapeutică furnizează un factor de ordine pentru lumea interioară a victimei bătăilor. Noile amintiri introiectate reduc presiunea cauzată de nevoile lacome de dependență ale pacientei. Odată ce aceste nevoi de dependență sunt reduse, pacientei îi va fi mai ușor să se diferențieze de cel care o maltratează și nu va mai avea nevoie să folosească clivajul pentru a ascunde trăsăturile negative ale obiectului său rău. Lupta dintre amintirile nou internalizate și presiunea enormă determinată de vidul intern se dovedește a fi o bătălie între David și Goliat, deoarece pare imposibil ca o ședință de cincizeci de minute să compenseze pentru o viață trăită sub semnul neglijării. Totuși fiecare ședință de terapie are un impact mult mai mare decât o întâlnire interpersonală normală. Le spun adesea pacienților mei după cinci sau șase ședințe că îi cunosc mai bine decât se cunosc ei înșiși sau decât îi știu părințiii lor. De fapt, concentrarea atenției, grija și acceptarea sinelui real al pacientului care apare în șase ședințe de terapie oferă adesea mai multă atenție, grijă și acceptare decât a primit pacientul în toți anii copilăriei sale. Mulți pacienți îmi spun că pe părinții lor nu îi interesează câtuși de puțin cine sunt ei cu adevărat. O doamnă cu o carieră profesională de succes, care avea o reputație națională în domeniul ei, îmi spunea că tatăl ei extrem de egocentric nu știa cu ce se ocupă ea și încă nu învățase cum se pronunță numele ei de căsătorie! După o serie lungă de ședințe de terapie bine strunite, multe paciente încep să internalizeze sentimentul că eforturile terapeutului le sunt de ajutor. Ele învață, de asemenea, să imite stilul terapeutului de abordare a problemelor pe care ele le prezintă în ședința de terapie. Imitarea trapeutului apare atât conștient, cât și inconștient. O modalitate de a privi procesul terapeutic este de a vedea problemele pacientei ca pe un puzzle pe care ea îl prezintă terapeutului și pe care el îl rezolvă folosindu-și un Eu mai bine organizat. Urmează ca terapeutul să ofere soluția pacientei, care o reinternalizează. De-a lungul timpului, pacienta învață să folosească
aceleași tactici și abordează problemele în aceeași manieră ca terapeutul. Searles (1965) vede interacțiunea dintre proiecție și introiecție ca esențială pentru munca sa cu pacienții cu schizofrenie severă: Îi spun pacientei cum psihoterapeutul care, la nivelurile cele mai profunde ale interacțiunii curative, introiectează temporar conflictele patogene ale pacientei și le gestionează la nivel intrapsihic, inconștient, dar și la nivel conștient, punând la lucru capacitatea propriului său Eu, relativ puternic, și, apoi, tot prin introiecție, pacienta beneficiază de acest travaliu terapeutic intrapsihic care a fost dus la bun sfârșit în psihicul terapeutului. (Searles, 1965: 214)
Femeia bătută nu este nici pe departe atât de tulburată și nu are Eul atât de afectat, așa cum este pacienta schizofrenică. Totuși, procesul de redezvoltare a structurii Eului urmează aceleași principii. Întregul proces poate părea un pic misterios, dar este numai o chestiune care ține de felul în care terapeutul se comportă ca Eu auxiliar pentru pacientă. Terapeutul preia problemele pacientei și le rezolvă cu ajutorul Eului său și apoi oferă această soluție înapoi pacientei. De exemplu, una dintre soluțiile pe care terapeutul le poate oferi victimei abuzului constă în faptul că ea ar putea fi capabilă să tolereze o relație cu bărbați care nu sunt violenți. Așa cum am precizat, bărbații care nu sunt violenți nu sunt atractivi pentru multe femei maltratate, deoarece ei nu prezintă comportamente care să alterneze între incitante și respingere și care să-i stimuleze cele două părți ale sinelui. Totuși, de-a lungul timpului, terapeutul poate fi capabil să-și imagineze o metodă prin care femeia abuzată să devină interesată de bărbații mai puțin incitanți (și mai solicitanți). Capacitatea terapeutului de a-și imagina această posibilitate, împreună cu felul în care ea internalizează terapeutul ca obiect neincitant, dar gratificant permit acestui nou comportament să devină un lucru posibil pentru viitor. Introiecarea treptată a imaginii terapeutului, împreună cu amintirile pozitive din relația terapeutică în desfășurare sunt folositoare pentru susținerea identității ei în timp ce începe să se raporteze la acest nou grup de bărbați misterioși și înspăimântători. De-a lungul timpului, eforturile terapeutului de a a ajuta
pacienta îi oferă certitudinea că el se raportează la ea cu interes, respect și grijă. Aceste așteptări ale ei încep să construiască o colecție de amintiri conținătoare și liniștitoare care vor fi introiectate. Aceste amintiri, împreună cu tehnicile specifice introiectate din Eul „luat cu împrumut” de la terapeut constituie procesul de „reparentaj”. Este un concept aparent impropriu atunci când pacienta are patruzeci de ani, dar poate apărea la orice vârstă, deoarece lumea internă este încă vidă și are nevoie de introiectarea unor amintiri.
Introiecția și procesul de edificare a identității Victima bătută nu știe adesea cine ea este cu adevărat. Obiectele sale originare i-am conferit o identitate improprie, așa încât talentul, pasiunile și atracțiile ei au fost complet ignorate și nu au mai avut niciodată prilejul să se dezvolte. De multe ori, copilul este identificat ca fiind aidoma cu cineva față de care nu se aseamănă deloc. Adesea părinții vor proiecta propria lume internă asupra copilului care poate, de exemplu, să fie identificat că fiind exact ca „mătușa Martha” sau ca o altă rudă cu care nu are nimic în comun. În familiile foarte primitive toată „răutatea” este proiectată asupra copilului care „conține” apoi toate păcatele familiei. Un aspect important al sarcinii terapeutului, atunci când ajută victima unui abuz să-și construiască o identitate fermă, constă în ași forma o imagine aupra pacientei care să fie congruentă cu talentul și pasiunile acesteia. Ceea ce înseamnă că terapeutul trebuie să ghideze dezvoltarea sentimentului de sine al pacientei printr-o oglindire clară a ceea ce vede. Fiecare pacientă prezintă un „sine” suficient de consistent în relația terapeutică, astfel încât psihoterapeutul să dezvolte o imagine clară a potențialului ei. Loewald (1960) vede acest aspect al sarcinii terapeutice ca parte a procesului de reparentaj: Relația dintre părinte și copil poate reprezenta un model aici. În mod ideal, părintele se află într-o relație empatică de înțelegere a stadiului de dezvoltare a copilului. Apoi, are deja în minte o imagine despre viitorul copilului și mediază
această imagine cu fiul sau fiica sa, negociind cu ei. Această imagine care are la bază propria experiență a părintelui și cunoștințele despre creștere și viitor este, în mod ideal, o versiune mai integrată și mai articulată a ființei pe care copilul o prezintă părintelui. (Loewald, 1960: 20)
Terapeutul trebuie să prezinte treptat această imagine despre femeia bătută și să-i acorde destul de mult timp, astfel încât Eul ei să internalizeze această imagine pe parcursul dezvoltării. Acesta este un proces relativ activ, în care terapeutul, din nou, are o sarcină importantă.
Diferențierea crescută a femeii abuzate față de obiectele sale incitante/care resping După ce problemele și posibilitățile referitoare la procesul de introiecție au fost discutate, este timpul să ne concentrăm asupra celei de-a doua sarcini terapeutice: diferențierea pacientei în raport cu partenerul ei abuziv. Acesta este cel de-al doilea obiectiv major al terapeutului care lucrează cu femeia abuzată. Dialogul anterior dintre pacientă și terapeut a prezentat problemele inerente pentru această sarcină. Obiectivul terapeutic de separare a femeii bătute de partenerul ei presupune rezistență din partea pacientei, odată ce chiar și perioadele scurte de separare sunt percepute ca abandonuri. Incapacitatea ei fundamentală de a funcționa ca ființă independentă vine din incapacitatea psihică de a se desprinde din relația cu partenerul care o maltratează. Orice ar face terapeutul nu o poate constrânge să-și părăsească partenerul violent. Este ca și cum am forța copilul neglijat să-și părasească familia. Din nou, terapeutul trebuie să se bazeze pe singurul său instrument: internalizarea treptată a amintirilor pozitive care se acumulează de-a lungul timpului în lumea internă a pacientei. Terapeutul trebuie să se abțină de la tentația de a pune prea multă presiune asupra pacientei abuzate, până când ea nu dobândește forța interioară suficientă. Ea pur și simplu nu se poate îndepărta de partenerul ei până nu trece suficient timp pentru a internaliza destulă susținere din partea terapeutului pentru a menține intact
sentimentul de sine în timp ce se idividualizează.
Rezistența pacientei la procesul de diferențiere La începutul terapiei chiar și cea mai inocentă și mai atentă examinare a trecutului pacientei va trebui să ocolească sugestia ca ea să-și părăsească partenerul. Trebuie să ținem minte că aceste paciente sunt terifiate chiar și de gândul că ar putea fi forțate să-și părăsească obiectul care le dă viață. Dacă terapeutul apelează la o tactică simplistă, spunându-i pacientei că ar trebui să-și părăsească imediat partenerul „pentru binele ei”, atunci terapeutul dă dovadă că nu înțelege deloc psihodinamica femeii bătute, care este deja copleșită de sfaturile venite de la persoanele care îi spun ce să facă. Terapeutul talentat înțelege că are de lucru cu dinamica internă a femeii abuzate. Capitolul 4 a prezentat structura interioară a femeii abuzate ca pe un sistem fluid și complex. Din punct de vedere tehnic este dificil să se intervină cu strategii de producere a schimbării atunci când terapeutul este conștient de structura internă complexă a pacientei și este aproape imposibil de avansat atunci când terapeutul nu ține cont de această psihodinamică. Mulți terapeuți nepricepuți nu reușesc să ajute femeia abuzată din cauza lipsei lor de cunoștințe despre clivajul tipic din structura Eului care domină lumea interioară a acestor paciente. Fiecare afirmație pe care terapeutul o face sporește forța sinelui parțial intern (sinelui încrezător sau sinelui abuzat). Afirmațiile negândite pot dezechilibra balanța internă precară dintre sinele încrezător și sinele abuzat și pot determina pacienta să facă apel la clivaj. Voi ilustra acest pericol întorcându-mă la exemplul lui Jennifer. Examinarea mea lentă, detaliată și suportivă a multor incidente legate de abuzurile pe care le-a suferit în copilărie părea a fi o abordare terapeutică potrivită. Totuși, pe parcursul examinării trecutului său, sinele abuzat al lui Jennifer devenea din ce în ce mai puternic datorită validării mele deschise a experiențelor sale din trecut. Susținerea mea a echilibrat balanța internă dintre sinele abuzat și sinele încrezător, deoarece întărea sinele ei abuzat, în
detrimentul sinelui încrezător. Noul său sine abuzat, devenit acum mai puternic, a fost în stare să păstreze imaginea mamei sale ca persoană capabilă de ură și de abuz și această percepție i-a produs lui Jennifer o panică exagerată. Disperarea sa a forțat-o să folosească clivajul pentru a refula sinele abuzat și pentru a restabili sinele său încrezător într-o poziție dominantă. Acest sine parțial nerealist i-a permis să se întoarcă acasă la mama sa, liniștind astfel pentru o scurtă perioadă sentimentul său de abandon. Caracterizarea negativă, realizată de mine, a mamei ei, a împiedicat progresul, a determinat apariția unui episod nefolositor de trecere la act și, în ultimul rând, a convins-o pe Jennifer că mai mult am încurcat-o decât am ajutat-o. Acest transfer de forță de la un sine parțial la altul nu reprezintă o problemă pentru o persoană normală. Un individ normal nu trebuie să-și bată capul cu sinele încrezător și cu sinele abuzat care sunt opuse și se află în competiție. De asemenea, o persoană normală simte că în lume există multe surse alternative de iubire și susținere, deoarece primele sale contacte cu lumea au fost dominate de iubire. Din contră, femeia bătută nu crede că există altă alternativă în afară de partenerul ei violent. Ea se concentrează puternic asupra celui ce este singurul-și-unicul obiect, dătător de viață. Această situație ne conduce, din nou, la primul principiu al lui Fairbairn, conform căruia copilul abuzat și neglijat are nevoie de părinte mai mult decât are nevoie copilul iubit și susținut din punct de vedere emoțional. Acest adevăr fundamental pune în evidență unul dintre cele mai „nedrepte” aspecte ale parentajului nepotrivit, dacă ne gândim la ajutorul oferit victimei care a fost sever abuzată mai târziu, pe parcursul vieții. Acele femei bătute, care au suferit extrem de mult în timpul dezvoltării, sunt pacientele cele mai atașate de partenerii lor violenți și care acceptă cel mai puțin ajutorul menit să le facă mai independente.
O abordare terapeutică concepută pentru a ajuta victima să se diferențieze de cel care o maltratează
Discuția anterioară despre introiecția amintirilor din relația terapeutică pune accentul pe rolul esențial al acestui proces în reabilitarea victimei abuzului. În realitate, terapeutul nu poate face prea multe lucruri foarte puțin pentru a accelera realizarea diferențierii, atât timp cât separarea de cel care abuzează este dependentă de starea resurselor interne (amintiri introiectate) ale pacientei și de puterea clivajului defensiv. Cea mai importantă sarcină a terapeutului este să evite eroarea fundamentală de a forța pacienta să se diferențieze prea devreme, atât timp cât acest efort nechibzuit va determina fie o regresie, fie întreruperea relației terpaeutice. Sosirea pacientei în terapie este cel mai adesea provocată de dificultățile întâmpinate cu partenerul abuziv, căci, altfel, femeile bătute vin rar în terapie câtă vreme nu sunt amenințate cu abandonul. Așa cum am menționat în secțiunea anterioară, prima sarcină a terapeutului este de a forma o alianță cu pacienta. Sinele abuzat este sinele parțial care domină atunci când există dificultăți cu obiectul care abuzează și acesta este sinele parțial de care terapeutul se lovește la început. Nu am fost niciodată contactat de o femeie abuzată care este dominată de sinele ei încrezător, deoarece atunci când percepe lumea din punctul de vedere al sinelui parțial, ea este deconectată de la amintirile legate de durerea sa. Inițial, terapeutul se raportează, pur și simplu, la sinele abuzat al pacientei și adună informații despre viața ei fără a scoate în evidență „răutatea” obiectului. Terapeutul trebuie să rețină că „realitatea” care se dezvoltă între el și sinele abuzat al pacientei este „o realitate” complet diferită, comparativ cu „realitatea” care se va constitui din relația cu sinele încrezător al pacientei. Terapeutul nu poate avea încredere în niciuna dintre aceste realități, deoarece atât sinele abuzat, cât și sinele încrezător au o imagine nerealistă despre cel care maltratează. Acest subiect va fi discutat mai mult în următoarea secțiune despre integrare. Următorul pas, după ce terapeutul a dezvoltat o alianță cu sinele abuzat, este de a discuta cu mult tact folosirea de către
pacientă a apărării morale. Această discuție este mai puțin importantă (și mai puțin dificilă) decât confruntarea pacientei în legătură cu apărarea prin clivaj. Examinarea de către terapeut a modului în care pacienta uzează de apărarea morală ajută la procesul de diferențiere, punând în contrast poziția asumată de pacientă și de partenerul ei violent cu perspectiva terapeutului privind „rezonabilitatea” abuzului direcționat asupra ei. Pentru a începe procesul, terapeutul trebuie să ceară un exemplu de problemă din copilăria pacientei în care se învinuia pentru faptul că părinții se comportau urât cu ea. Cel mai bine ar fi să se înceapă cu un eveniment mai vechi, astfel încât femeia abuzată să nu fie constrânsă să admită că folosește exact aceeași apărare pentru a ascunde „răutatea” partenerului său curent. Terapeutul doar trece în revistă evenimente din familie în care pacienta a fost culpabilizată sau s-a autoînvinuit pentru greșelile părinților. Apoi terapeutul trebuie să reexamineze situația și să pună în contrast imaginea familiei conform căreia pacienta era într-un fel răspunzătoare pentru situațiile care erau, în realitate, dincolo de puterea sa de control cu o imagine mai realistă. Următorul pas constă în a explica pacientei că folosirea de către ea a apărării morale era maniera prin care își justifica atașamentul neîntrerupt față de părinții săi care o maltratau sau o neglijau. Pasul final și cel mai important este de a aplica aceeași schemă în cazul episoului de abuz care tocmai a avut loc între parteneri. Terapeutul pune în contrast poziția celui care abuzează, care este susținută și prin apărarea morală, și realitatea că niciun adult „nu merită” să fie bătut, indiferent de motiv. Din nou, terapeutul nu trebuie să fie foarte insistent, deoarece, dacă femeia abuzată își dă seama că ar trebui să îl părăsească pe bărbatul violent numai pentru că i s-a spus că folosește aceeași apărare pe care a utilizat-o și în copilărie, această situație o va determina să întrerupă terapia. Terapeutul trebuie să acorde suficient timp femeii abuzate pentru ca ea să priceapă în întregime cum funcționează această defensă și pentru a fi capabilă să aplice ce a învățat situațiilor trecute și prezente din
viața sa. Unde se află femeia abuzată în acest proces? La început ea nu știe care este poziția sa reală și va oscila între cele două poziții opuse, exact ca un copil prins între părinții războinici. Este posibil ca ea să se întoarcă la partenerul său, să-i menționeze explicația terapeutului și să îl întrebe dacă i se pare adevărată. Adesea, aceasta este poziția Eului femeii bătute atunci când începe terapia. Am mai subliniat de multe ori că aceste paciente „nu pot deosebi prietenii de dușmani”. Un alt impediment major privind separarea pacientei de partenerul său violent este sentimentul ei irațional, dar puternic, de vinovăție, survenit la gândul că ar putea să-și abandoneze partenerul. La un anumit nivel, femeia abuzată recunoaște că partenerul său este un bebeluș într-un corp de bărbat. Aceeași observație a fost făcută și de Walker: Femeile bătute își dau seama de starea de disperare, de singurătate și de înstrăinare de restul societății a soților lor. Ele se percep ca o punte către starea de bine a pertenerilor. Aproape jumătate dintre femeile intervievate au declarat că starea soților s-a deteriorat, din punctul de vedere al sănătății psihice, după ce ele i-au părăsit. (Walker, 1979: 68)
Acest subiect a fost discutat în capitolul 5. Numeroase femei bătute au experiențe și percepții similare despre părinții lor. La un anumit nivel, ele își dădeau seama că părinții lor aveau un handicap emoțional, iar această conștientizare și sentimentul de vinovăție corespunzător acționau ca un impediment în plus pentru separarea de familie. Femeia abuzată se simte responsabilă pentru starea de bine a partenerului violent și se gândește că el se va îmbolnăvi și mai mult sau va muri dacă ea îl va părăsi. În mod natural, acest sentiment puternic de vinovăție complică enorm procesul separării, iar terapeutul trebuie să ia în calcul acest simț al responsabilității din partea pacientei pentru starea de bine a bărbatului care o bate. Terapeutul trebuie să întărească, de asemenea, victima abuzului, în ce privește funcționarea zilnică normală în relația cu partenerul său. Victima abuzului este obișnuită să fie rănită nu
numai fizic, ci și la nivel interuman. Femeia bătută nu este capabilă să se apere singură, verbal, de acuzațiile făcute de către partenerul ei și această incapacitate de a-și apăra drepturile contribuie atât la teama, cât și la respectul pe care de obicei le are pentru obiectele care o resping. Pacienta este obișnuită să piardă în toate certurile pe care le are cu partenerul său, deoarece presupune că ea este sursa tuturor „răutăților” (apărarea morală), și deoarece folosirea clivajului defensiv nu îi permite să păstreze o singură poziție în timpul acestor schimburi. Percepțiile sale instabile și incapacitatea sa de a respinge opiniile opuse ale partenerului conduc la pierderea încrederii în percepțiile sale schimbătoare asupra realității. În unele cazuri, ea seamănă cu un boxer profesionist care trebuie să urce în ring cu un braț legat la spate. Efectele acestor două apărări puternice lasă femeia bătută într-o poziție interpersonală defensivă. Până la urmă, ea se teme că, dacă i s-ar întâmpla „să câștige” lupta cea lungă purtată cu partenerul său violent, ea riscă să îl piardă pentru totdeauna. Sarcina terapeutului este de a întări funcționarea interpersonală a pacientei învățând-o tactici care o fac mai eficientă în gestionarea relațiilor cu oamenii din lumea sa. Din nou, acesta trebuie sa fie un proces treptat, din cauza temerii pacientei de a nuși pierde partenerul. Ea trebuie să obțină amintiri pozitive pe care să le introiecteze pentru a susține sentimentul său de sine, înainte de a-și dori să îl învingă pe partenerul său violent. Voi ilustra acest proces de „formare a deprinderilor” cu ajutorul unei foste paciente. În acest caz, pacienta era o femeie de cincizeci și unu de ani care suportase numeroase atacuri fizice din partea primului său soț. În ciuda evadării din acel mariaj, ea a continuat să întâmpine greutăți în relația cu mama sa extrem de abuzivă și respingătoare care obișnuia să o pedepsească, în copilărie, închizând-o în magazia neîncălzită de la ferma lor. Tatăl său murise și îi lăsase o colecție valoroasă de obiecte de artă. Mama sa refuzase să o lase să ia acasă obiectele de artă, deoarece considera că fiica sa nu va avea grijă de ele cum se cuvine. Pacienta mea îi ceruse de nenumărate ori mamei
sale obiectele, dar ea o refuzase. Mama pacientei îi mai cerea ca la sfârșitul săptămânii s-o ia cu mașina la casa fiicei sale, unde nu se mai oprea din critici. Firește, ea era îngrozită de aceste vizite, dar nevoile sale foarte mari de dependență nu îi permiteau să se apere de agresivitatea mamei sale. Ea ar fi vrut să îi spună câteva lucruri mamei sale în timpul ofensivelor sale abuzive, dar era incapabilă să le verbalizeze. Se temea că mama sa o va ataca deoarece era o fiică rea, egoistă sau iresponsabilă. Am folosit jocul de rol cu această pacientă: eu m-am plasat în rolul ei, dând glas sentimentelor neverbalizate față de mama sa — îi era teamă că, dacă și-ar fi exprimat sentimentele, ar fi fost abandonată pentru totdeauna. Iam cerut apoi să joace rolul mamei sale și să se răzbune pe mine cât de mult posibil: T (jucând rolul pacientei): Bine, mamă, văd că îți exerciți puterea asupra mea, nedându-mi obiectele de artă pe care tata a dorit ca eu să le păstrez. Nu este nimic nou. Te-ai comportat la fel cu mine toată viața. Am crezut tot timpul că, dacă aș ceda nevoilor tale, poate odată îmi vei fi oferit toată iubirea și susținerea la care tânjeam cu atâta disperare. Acum văd că nu pot pierde ceva ce nu există. M-ai păcălit făcându-mă să cred că ești o mamă gratificantă și te-am ajutat, amăgindu-mă. Obișnuiam să cred că ai multă iubire de oferit, dar că ai fost rezervată în a mi-o oferi, deoarece nu eram destul de importantă sau suficient de pregătită. P (jucând rolul mamei): Ești o cotoroanță. Poți să-mi spui odată pentru totdeauna de ce ești o fiică atât de groaznică? Nu mă vizitezei destul de mult și toate minciunile gogonate pe care tocmai mi le-ai spus dovedesc ce persoană oribilă ești. Am fost o mamă perfectă. T (jucând rolul fiicei): Ai fost mama perfectă! M-ai închis deseori perfect în magazie. M-ai jignit perfect. M-ai tras de păr perfect.
Acest joc de rol demonstrează pacientei că este posibil să spui adevărul fără a ceda presiunii părintelui sau partenerului ce respinge. Aceasta validează faptul că părerile lăuntrice despre obiectul rău sunt corecte. În acest caz particular, pacienta mea a fost capabilă să se apere singură de frecventele acuzații ale mamei sale după șase sau șapte ședințe. Ei nu i-a mai fost teamă de amenințarea cu abandonul pe care mama sa o folosea înainte atunci când fiica răspundea criticismului mamei. Abandonul a devenit mai puțin terifiant pentru această pacientă atunci când a realizat că a fost abandonată și când a simțit că se poate baza pe
tearapeutul său. Este interesant că pacienta mi-a spus (ca multe alte persoane) că „a știut” tot timpul adevărul despre mama sa, dar că nu putea înfrunta sentimentele puternice de abandon care ar fi urmat după asumarea acestor adevăruri. În timpul terapiei, această pacientă a trasferat nevoile de dependență dinspre mama sa către mine. Într-o perioadă scurtă își pierduse interesul de a o mai suna pe mama ei și nu se mai preocupa de vizitele sale săptămânale. Două săptămâni după această schimbare, pacienta mea a fost surprinsă de sosirea unui camion cu obiectele de artă pe care i le lăsase tatăl său. Acesta este un gest tipic venit din partea unui părinte care și-a abuzat copilul. Părinții sunt atât de doritori să-și păstreze controlul asupra copilului lor, încât își vor schimba tactica pentru a recâștiga puterea de care s-au bucurat cândva și pentru a nu lăsa copilul să le alunece printre degete. Nu este posibil să stabilim cu exactitate dacă această schimbare în atitudinea pacientei reprezintă o consecință a „asumării de noi deprinderi” sau se datorează îndepărtării nevoilor sale de dependență din zona obiectului rău. Din nou, acest exemplu ilustrează realitatea că există o legătură intimă între maltratarea din copilărie și abuzul din perioada adultă.
Integrarea structurii Eului pacientei Al treilea obiectiv terapeutic avut în vedere atunci când lucrăm cu victima unui abuz constă în diminuarea folosirii de către pacientă a clivajului defensiv care o protejează de realitatea dură din relația cu partenerul său violent. Sarcina concretă a terapeutului este de a reconfigura cele două imagini parțiale, separate, ale obiectului într-o singură imagine stabilă. Al doilea obiectiv, realizat de obicei în același timp, este ca terapeutul să faciliteze procesul de fuzionare a sinelui încrezător și a sinelui abuzat într-un singur sentiment de sine. Terapeutul care lucrează cu acest tip de paciente trebuie să aibă un șablon excelent al lumii interne a pacientei, deoarece el va trebui să gestioneze simultan diferitele fațete ale Eului pacientei.
Folosirea apărării prin clivaj cauzează nenumărate probleme vieții pacientei. Trebuie să reținem că scopul clivajului este de a menține victima abuzului departe de imensa colecție de amintiri dureroase care ar putea afecta atașamentul față de partenerul său violent. Clivajul îi permite să se ascundă de ura și disperarea din relație. Procesul de introiecție a amintirilor pozitive legate de terapeut trebuie să fie bine ancorat înainte ca pacienta să fie capabilă să tolereze o discuție francă legată de folosirea clivajului defensiv. Din nou, introiecția este foarte importantă pentru a repara Eul rănit al femeii abuzate. Nici diferențierea, nici integrarea nu pot avea loc decât după ce au fost internalizate câteva amintiri suportive. Încercarea pacientei de a cliva terapeutul. Siguranța și disponibilitatea terapeutului acționează pentru a diminua clivajul pacientei. Prin întâlnirile care au loc regulat, pacienta începe să se aștepte ca terapeutul să fie disponibil pentru ea în fiecare săptămână pentru ședințele lor de terapie. Chiar și un terapeut atent care are cunoștințe minime îi poate oferi mai multă susținere pacientei decât i-a fost furnizată de obiectele sale originare sau de partenerul care a maltratat-o. Pare că, odată ce el este disponibil, nu există niciun motiv pentru ca femeia abuzată să cliveze terapeutul în părți „gratificante” și părți care „resping”, consecvent și înțelegător. Nu există o „răutate” evidentă în relația terapeutică de care pacienta trebuie să se ascundă. În ciuda acestei situații, pacienta care a suferit privațiuni serioase în copilărie va cliva terapeutul în părți bune și rele. Aceasta se întâmplă la începutul terapiei, atunci când pacienta are nevoie de extrem de multă atenție și este foarte sensibilă. Tot ce spune terapeutul și nu se află în concordanță cu pacienta va fi clivat „într-un terapeut parțial rău”. Nu este ceva neobișnuit pentru pacienta abuzată să întrerupă constant terapeutul și să „corecteze” afirmațiile sale, deoarece pacienta nu poate tolera realitatea care i-ar reduce stima de sine primejdios de scăzută sau care ar amenința relația sa cu partenerul violent. Această situație a fost prezentată în dialogul anterior în
care pacienta corecta imaginea terapeutului despre iubitul său violent. În acel moment pacienta îl percepea pe terapeut ca pe un obiect ce respinge. Atunci când pacienta clivează terapeutul în părți „bune” și „rele”, ea este liberă să atace cu dușmănie partea „rea” a terapeutului. Din nou, această situație are loc din cauza percepției că există doi terapeuți separați. Acesta este un alt motiv pentru care femeia abuzată este o pacientă dificilă. Este destul de enervant pentru terapeutul naiv și bine-intenționat să fie atacat de o pacientă furioasă, atunci când terapeutul face ceea ce pacienta denumește ca fiiind o „greșeală”. Pacienta se simte complet justificată să aibă un comportament agresiv, exact așa cum partenerul său violent s-a simțit justificat atunci când a atacat-o. Schimbarea bruscă a poziției femeii bătute de la dependența-gratitudine la agresivitatearespingere este asemănătoare cu cea a pacienților borderline pe care Kernberg (1980) i-a descris ca fiind „neîndurători” în transfer. Sarcina terapeutului este de a observa tendința pacientei de a-l cliva în părți separate, una „bună” și una „rea”. Dacă pacienta devine extrem de furioasă față de terapeut, el ar trebui să-i amintească răbdător pacientei cât de repede a uitat toate eforturile ei anterioare și cât de doritoare este să-l îndepărteze pe terapeut. Pacienta care utilizează clivajul se va întoarce împotriva terapeutului în momentul în care simte presiunea din partea nevoilor nesatisfăcute. În unele cazuri, este potrivit să explicăm procesul clivajului; totuși, înțelegerea intelectuală a acestei apărări contribuie probabil foarte puțin la realizarea integrării.
Integrarea imaginii pacientei despre ea însăși și a imaginii despre partenerul care o maltratează Un sprijin și mai important pentru corectarea imaginii clivate a pacientei asupra obiectului abuzator este reprezentat de imaginea consecventă și integrată a terapeutului despre obiectul care o maltratează. Această imagine a persoanei violente nu se potrivește cu imaginile nerealiste formate din sinele încrezător al pacientei și
de sinele ei abuzat. Terapeutul nu va fi de acord cu fantasma pacientei din sinele ei încrezător, care își imaginează că partenerul violent și-ar putea exprima iubirea față de ea în viitor. Tensiunea continuă dintre imaginea terapeutului și imaginea sinelui încrezător al pacientei despre cel care o maltratează, văzut ca obiect incitant, o va ajuta pe pacientă „să își amintească” părți ale lui pe care dorește să le ignore. Aceasta înseamnă că imaginea din mintea terapeutului va începe să intre în competiție cu imaginea din sinele încrezător al pacientei, iar acest proces prin care se compară cele două imagini contribuie la integrarea obiectului parțial incitant și a obiectului parțial respingător într-o imagine unică a partenerului, ca „obiect total”. Este interesant că imaginea terapeutului despre persoana care o maltratează va fi, de asemenea, în contradicție și cu imaginea pacientei despre abuzator, atunci când este stăpânită de sinele său maltratat. Atunci când sinele abuzat este dominant, partenerul va părea o entitate foarte puternică, demonică, ce are puteri nemăsurate și căreia nu i se poate opune. Așa cum am mai menționat, femeia abuzată ia în serios obiectul care o respinge, iar el este atât înfricoșător, cât și demn de respect. Din contră, terapeutul îl vede pe cel care maltratează ca fiind un bărbat slab și infantil din punct de vedere emoțional, care a învățat să o subjuge pe pacientă alternând comportamentul dătător de încredere cu respingerea. El nu are putere în lumea largă, dar măcar are puteri aproape nelimitate față de victima sa. O altă sursa de integrare vine din imaginea constantă a terapeutului despre pacientă, care afectează mai curând sentimentul de sine clivat al pacientei, decât imaginea ei clivată asupra partenerului care o abuzează. Imaginea coerentă a terapeutului despre ea îi oferă pacientei o singură imagine despre ea, pentru a o internaliza, o imagine care se află în conflict cu imaginea provizorie despre sine pe care o aduce în cabinet. Acesta este un proces diferit de cel prezentat anterior în care terapeutul oferea doar o „imagine” coerentă a pacientei cu identitate slabă.
Acum vorbim despre un proces mult mai profund prin care terapeutul se bazează pe o singură imagine a pacientei și compară această imagine cu sentimentul de sine fluid și haotic al pacientei. Pacienta abuzată se prezintă, de obicei, sub chipul mai multor persoane separate. Una este formată din sinele rănit, abandonat, victimizat care locuiește în sinele abuzat. Alta este reprezentată de sinele vinovat care merită să fie maltratat și care ia naștere din utilizarea, de către pacientă, a apărării morale. Un alt sine este pur și simplu fanatic și condus de dorința de răzbunare, care dorește să ucidă toate persoanele violente și vede lumea în alb și negru. Toate aceste diverse forme de sine parțial apar treptat în timpul terapiei cu femeia abuzată. Terapeutul trebuie să-i reamintească pacientei despre „celelalte” părți ale sinelui ei care au fost prezente, cu alte ocazii, în cabinet. Terapeutul trebuie să conducă fiecare sine separat (clivat) înspre „Eul central” al pacientei, pe care Fairbairn la definit ca pe un sine realist care este bine integrat și constant.
Buna sincronizare a intervențiilor terapeutice și efectele lor principale În acest moment în care au fost discutate cele trei procese de bază ale Eului, ar fi util să examinăm cum pot fi sincronizate intervențiile terapeutice. Tipul de personalitate al terapeutului va determina când și cum aceasta va interveni. Există momente în care există oportunități pentru a interveni și momente în care orice tentativă terapeutică ar fi inutilă și contraproductivă. Unele modele sunt mai bune decât altele pentru înțelegerea proceselor care au loc în scenariul maltratării, în timp ce alte modele sunt mai bune pentru a oferi terapeutului un plan mai detaliat pentru intervenție. Recompensa pentru specialiștii din domeniul sănătății mentale care folosesc un model superior constă în faptul că ei vor fi mai eficace în relația cu pacienta, în comparație cu terapeuții care folosesc modele mai puțin acurate. Există o fereastră de oportunitate foarte mică în timpul celei de-
a treia etape a scenariului maltratării care permite o intervenție atunci când terapeutul lucrează cu ambii parteneri ai cuplului. Acest moment apare atunci când cel care maltratează se află sub dominanța sinelui încrezător și atunci când victima este încă în sinele său abuzat. Terapeutul poate folosi accesul spre victimă ca instrument pentru a forța complianța din partea celui care abuzează și care este, pentru un timp, chinuit de remușcări. Aceasta nu este o metodă pe care eu, personal, o folosesc. Totuși, modelul prezice, cu acuratețe, că acesta este momentul în care terapeutul are influență o maximă. Intervențiile ulterioare, din timpul celei de-a treia etape din ciclul violenței, vor fi inutile și contraproductive, dacă acestea au loc după ce victima s-a clivat forțat în sinele său încrezător. Odată ce percepțiile victimei sunt dominate de acest sine parțial, ea nu mai poate vedea „răutatea” bărbatului care tocmai a bătut-o. Ea este încântată de posibila iubire ce va fi oferită de partenerul ei, iar oricine ar încerca să deranjeze această fantasmă va fi respins. Acest model prezice că, la începutul relației, influența terapeutului (care provine din introiecarea treptată în lumea interioară a pacientei) va fi redusă. Fără o relație pe un termen relativ lung cu pacienta, terapeutul nu va putea interacționa cu ea într-un mod eficient. Walker (1979) a observat dificultatea intervenției pe finalul celei dea treia etape. Următorul citat ilustrează, de asemenea, cum alegerea cuvintelor folosite încearcă să minimalizeze patologia femeii bătute, pretinzând că recompensele mariajului (o sursă de motivații complet lăudabilă) reprezintă sursa întoarcerii orbești la cel care maltratează. De fapt, motivația este mult mai primitivă, fiind asemănătoare cu impulsul frenetic al unui bebeluș abandonat de a se reuni cu mama sa: Odată ce majoritatea beneficiilor femeii bătute de pe urma mariajului sau a relației apar în etapa a treia, acesta este cel mai dificil moment pentru ea când trebuie să se hotărască să încheie relația. Din nefericire, aceasta este, de asemenea, singura perioadă în care psihologul poate să o vadă. Atunci când se opune părăsirii relației și afirmă că îl iubește cu adevărat pe partenerul său, ea își bazează afirmația mai curând pe comportamentul iubitului său din etapa a treia decât pe
comportamentul din etapa întâi și etapa a doua… Femeile intervievate, deși într-un fel se simțeau rușinate, recunoșteau că și-au iubit foarte mult soții în această etapă. Efectul generozității, credibilității, ajutorului și interesului sincer din partea soților lor nu poate fi minimalizat. (Walker, 1979: 69)
Astfel, finalul fazei a treia din ciclul maltratării (după ce victima s-a clivat înapoi în sinele încrezător) este unul dintre momentele cel mai puțin oportune pentru ca terapeutul să intervină în scenariul violenței. În acest moment, pentru terapeut devine imposibil să ajute, să atragă sau să forțeze victima abuzului să integreze imaginea clivată a partenerului care o maltratează. Dacă i se cere terapeutului să intervină în această etapă a ciclului, modelul pe care l-am subliniat ar recomanda evitarea discuției directe despre cel care o maltratează și ajutarea victimei să conștientizeze că mai există și alte persoane în univers pe care se poate baza. Dacă psihologul sau asistentul social bine intenționat pune accentul pe cât de rău și de crud a fost bătăușul în etapele anterioare, victima va fi ofensată profund deoarece aceste amintiri nu îi mai sunt accesibile. Pe lângă faptul că-și pierde orice fel de credibilitate, oricât de puține rezultate favorabile ar fi avut acesta, încercarea terapeutului de a contrazice imaginea victimei despre partenerul care o abuzează ar putea determina pacienta să respingă în întregime relația terapeutică. Atunci când procesul curativ se desfășoară bine, este posibilă restructurarea Eului multor femei în trei până la cinci ani de terapie individuală. Aceasta presupune că terapeutul are un model de lucru adecvat care îl ajută să reziste frecventelor episoade de agresivitate din partea pacientei. Se presupune, de asemenea, că pacienta are asigurare sau resurse financiare pentru a plăti lungul drum terapeutic. Dacă pacienta se întâlnește cu terapeutul într-un centru public de boli mentale, terapeutul trebuie să fie dispus să îndure toți anii de terapie și să nu se lase copleșit de zecile de paciente aflate în situații similare pe care le tratează. Altfel, nu sunt șanse ca tulburarea să fie reparată în întregime, chiar dacă cei patru factori care împiedică introiecția sunt înlăturați grație bunei formări și priceperi a terapeutului. Este o aventură care are multe
obstacole în cale, din cauza perioadei lungi de timp de care este nevoie pentru a repara tulburările caracteriologice. Terapia pe termen lung a femeii abuzate presupune ca pacienta să gândească mai degrabă la viitor decât la prezent și să ducă o viață stabilă care să îi permită să stea în aceeași zonă geografică mulți ani. Ea are nevoie, de asemenea, de disciplină pentru a rezista la ceea ce pare a fi critică din partea terapeutului. Toate aceste caracteristici sunt, pe scurt, resursele lumii interne și ale lumii externe de care are nevoie femea bătută.
Un model pentru viitor Din felul în care am expus dificultățile întâlnite în terapia cu femeile bătute reiese în mod limpedecă tratamentul individual al fiecarei victime nu va începe direct cu această problemă care acum a luat niște proporții impresionante. Așa cum am specificat, terapia fiecărei victime consumă enorm de mult timp, este scumpă și nu garantează sucesul. Este paradoxal, într-un fel, că am elaborat un program de tratament pentru tulburările severe de caracter în care sunt incluse și femeile bătute numai pentru a trage concluzia că, până la urmă, este un plan condamnat la eșec. Opinia mea se bazează pe realitatea de netăgăduit, conform căreia majoritatea femeilor abuzate nu vor primi nicio fracțiune de acel ajutor necesar din partea psihoterapeutului, pentru a-și putea restructura sentimentul de sine distrus. Ideea că noi putem rezolva o problemă precum bătaia, „reparând” fiecare persoană care este afectată de abuz, fără a corecta problemele sociale care stau la bază, desconsideră tot ceea ce știm despre rezolvarea altor dileme umane asemănătoare. „Repararea” doar la nivel individual este o inițiativă inutilă, deoarece astfel nu ajutăm la prevenirea apariției simultane a sute de alte cazuri. Trebuie să existe o schimbare socială la nivel internațional, astfel încât societatea să nu mai „producă” în fiecare an mii și mii de persoane care maltratează sau care devin victime ale abuzurilor: Mai mult decât atât, așa cum o dovedește istoria inervențiilor din sănătatea
publică (care pun accentul pe schimbarea socială) nicio boală sau tulburare care chinuie omenirea nu a fost eliminată prin încercarea de a trata fiecare individ afectat în parte. Schimbarea incidenței tulburărilor afective presupune apariția unor transformări sociale și politice pe scară largă, modificări care să schimbe nivelul inechității, al neputinței și al exploatării, trăsaturi care nu pot di influențate de psihoterapia individuală. (Albee, 1990: 370)
A doua realitate greu de gestionat (și pentru care psihoterapia individuală nu are un răspuns eficace) este aceea că, pentru această epidemie a actelor de violență domestică nu există suficienți specialiști care să se ocupe de victimele abuzurilor, iar diferența dintre numărul femeilor abuzate și cel al specialiștilor din domeniul sănătății mentale este în continuă creștere. Câți terapeuți sunt disponibili, în prezent, în SUA pentru fluxul mare de persoane cu tulburări mentale? Kieser și Sulkin (1987) au calculat un număr total de 45.000 de psihoterapeuți (cu normă întreagă). Poate fi o estimare prudentă, dar chiar dacă adăugăm la această cifră consilierii personali nelicențiați și neacreditați, instructorii de yoga, maeștrii de meditație orientală, consilierii pastorali și personalul care oferă consiliere în școli, nu putem decât dubla sau tripla numărul total… Dar trebuie să ne reamintim că, chiar dacă acest număr ar fi de douăzeci de ori mai mare, tot nu ar fi posibilă o reducere a incidenței problemelor, majoritatea dintre ele fiind cauzate de sărăcie, neputință, exploatare și injustiție socială. (Albee, 1990: 373)
Am adus deja în discuție o altă problemă, inerentă în încercarea de a trata orice individ afectat, care constă în pregătirea, cunoștințele și talentul profesioniștilor din domeniul sănătății mintale care se ocupă de victimele abuzurilor. Natura tulburării, severitatea sa și rezistența la tratament descresc șansele de succes chiar dacă femeia abuzată întâlnește un specialist din domeniul sănătății mentale care este dispus să lucreze cu ea. De-a lungul experienței mele, am descoperit puțini clinicieni care să cunoască psihodinamica femeii băute; în plus, mulți dintre acești indivizi evită în mod intenționat acest tip de paciente deoarece le este greu, din punct de vedere terapeutic, să lucreze cu ele. Femeile bătute care întâlnesc până la urmă un terapeut, de obicei sunt tratate de un specialist bine intenționat din domeniul sănătății mentale care adesea nu este bine înzestrat pentru a rezista frustrării, complexității și schimbărilor de direcție care fac parte din traiectoria tratamentului. Mulți colegi care se ocupă de persoane cu
tulburări grave de personalitate mi-au spus că sunt „epuizați” (burnt-out) după cinci sau zece ani de lucru în domeniu. Acești specialiști sunt expuși la niveluri intolerabile de frustrare, fie pentru că modelele pe care le folosesc nu prescriu intervenții care conduc spre succes, fie pentru că problemele de caracter sunt extrem de dificile ca abordare, chiar și în cele mai bune condiții. Problema, așa cum o văd eu, ține de orbirea incredibilă a civilizației noastre față de efectele pe termen lung ale copilăriei pline de abuzuri și de neglijență. Noi, ca societate, păstrăm poveștile despre acele puține exemple de eroi care au câștigat toate războaiele, dar refuzăm voit să vedem că pentru fiecare copil abuzat sau neglijat care „reușește în viață”, există alte câteva mii care nu reușesc. Intenția mea nu este ca această carte să ofere cititorului același tip de speranță falsă. Obiectivul acestei cărți este de a educa specialiștii și persoanele interesate de dinamica scenariului maltratării. Modelul pe care l-am descris este cu mult superior modelului existent, și care este folosit în mod curent. El explică în mod clar de unde vine înțelegerea greșită a dinamicii celor două persoane implicate în orice scenă de violența domestică. Totuși, un model mai bun de tratament nu va rezolva problema abuzului domestic. De fapt, complexitatea pe care am descris-o cu referire la tratamentul femeii bătute complică lucrurile mai mult decât înainte. Valoarea reală a acestui model, comparat cu modelul prezentat de către Walker, constă în faptul că se concentrează asupra importanței absolute a trăirilor timpurii ale copilului. Ceea ce înseamnă că oferă o bază rațională pentru a ne concentra mai mult asupra prevenției tulburării. Putem demonstra, cu siguranță, că unele tipuri de privațiuni din copilărie garantează că un copil expus va căuta la partenerii săi, din perioada adultă, să recreeze stilul de privare emoțională. Aceste cunoștințe ar trebui să ne ghideze spre politici sociale care să reducă la minimum posibilitatea ca generațiile următoare de copii să fie expuși unor condiții generatoare de viitoare persoane violente sau de victime ale abuzului.
Nu vreau ca acest model „nou și îmbunătățit” de psihodinamică a violenței domestice să fie luat drept o speranță falsă pentru „vindecarea” epidemiei sociale. Ar putea avea impact asupra câtorva victime ale abuzului, dar majoritatea covârșitoare a femeilor bătute nu vor găsi niciodată un terapeut, cu excepția celor care au auzit despre această carte. Faptul că unii specialiști din domeniul sănătății mentale știu cum să trateze victimele abuzului nu va împiedica în niciun fel avalanșa de femei care sunt bătute în fiecare an. Problema reală nu presupune o mai bună formă de terapie, ci, mai curând, un model care să indice acele locuri din stadiile specifice de dezvoltare a copilului care trebuie îmbunătățite, dacă dorim să rezolvăm această plagă umană. Dacă societatea noastră va începe să se concentreze asupra prevenției anumitor tipuri de probleme familiale, despre care știm acum că vor conduce la perpetuarea nesfârșită a abuzului, din generație în generație, mai avem o șansă să ameliorăm această problemă enormă. Totuși, luând în considerare starea politicilor noastre sociale actuale și accentul pus pe drepturile părinților, care blochează efectiv toate intervențiile substanțiale asupra familiilor disfuncționale, până într-acolo unde copiii sunt aproape distruși, noi, ca societate, putem fi siguri că vom avea o sursă nesfârșită de copii care vor fi expuși unor experiențe nocive de dezvoltare, ceea ce garantează că vor deveni fie generația următoare de bătăuși, fie viitoarele victime ale abuzului.
Bibliografie Adler G. 1985. Borderline Psychopathology and Its Treatment. New York: Jason Aronson. Ainsworth, M. D. 1977. „Social Development in the First Year of Life: Maternal Influences on Infant-Mother Attachment”. În J.M. Tanner, coord., Developments in Psychiatric Research. Londra: Tavistock. Albee, G. W. 1990. „The Futility of Psychotherapy”. Journal of Mind and Behavior 11: 396– 384 Armstrong-Perlman, E. 1991. „The Allure of the Bad Object”. Free Association 2: 343–356 Barnett, O. W. și A. D. LaViolette. 1993. It Could Happen to Anyone. Newbury Park, Cal.: Sage. Beck, M. și G. Caroll. 1976. „The Strange Case of Annie Perry”. Newsweek, p. 37. 31 dec.. Bowlby, J. 2011. O bază de siguranță. București: Editura Trei. Browne A. 1992. „Violence against Women, Relevance for Medical Practitioners”. Journal of the American Medical Association 267: 3, 184–3, 189. Celani, D. P. 1993. The Treatment of the Borderline Patient: Applying Fairbairn’s Object Relations Theory in the Clinical Setting. Madison, Conn.: International Universities Press. Cowan, C. și M. Kinder. 1985. Smart Women Foolish Choices. New York: Signet. Drinka, G. F. 1984. The Birth of Neurosis. New York: Simon and Schuster. Erikson, E. H. 1950. Childhood and Society. New York: Norton. Fairbairn, W.R.D. 1940. „Schizoid Factors in the Personality”. In W.R.D. Fairbairn, Psychoanalytical Studies of the Personality, pp. 3–27. Londra: Routledge and Kegan Paul, 1952. - 1941. „A Revised Psychology of the Psychoses and Psychoneuroses”. International Journal of Psycho-Analysis. 22: 250–279 - 1943. The Repression of the Return of Bad Objects (with Special Reference to the «War Neuroses»)”. British Journal of Medical Psychology 19: 327–341. - 1944. „Endopsychic Structure Considered in Terms of Object-Relationships”, International Journal of Psycho-Analysis. vol. 25. - 1946. „Object-Relationships and Dynamic Structure”. International Journal of PsychoAnalysis. vol. 27. - 1951. „A Synopsis of the Development of the Author’s Views Regarding the Structure of the Personality”. In W.R.D. Fairbairn, Psychoanalytical Studies of the Personality, pp.
162–179. Londra: Routledge and Kegan Paul, 1952. - 1963. „Synopsis of an Object-Relations Theory of the Personality”. International Journal of Psycho-Analysis. 44: 224–255. Freud, S. 1895/2005. Studii despre isterie (Opere, vol. 12). București: Editura Trei. - 1920/2010. „Dincolo de principiul plăcerii”. În Opere esențiale, vol. 3. București: Editura Trei. - 1924/2010. „Problema economică a masochismului”. În Opere esențiale, vol. 3. București: Editura Trei. Foward, S. și J. Torres. 2011. Bărbații care urăsc femeile și femeile care îi iubesc. București: Editura Curtea Veche. George, C. și M. Main. 1979. „Social Interactions of Young Abused Children: Approach, Avoidance and Aggression”. Child Development 50: 306–318. Greenson, R. R. 1978. Explorations in Psychoanalysis. New York: International Universities Press. Guntrip, H. 1975. „My Experiences in Analysis with Fairbairn and Winnicott”. International Review of Psychoanalysis 2: 145-156 Hamilton, N.G. 1988. Self and Others, Object Relations Theory in Practice. Northvale, N.J.: Jason Aronson. Harlow, H.F. 1986. „Love and Aggression”. In C.M. Harlow, coord., From Learning to Love: The Selected Papers of H.F. Harlow. New York: Prager. Kernberg, O., 1966. „Structural Derivates of Object Relations” International Journal of Psycho-Analysis. 47 (2): 236–253. - 1980. Internal World and External Reality. New York: Jason Aronson. Kiesler, C.A. și A.E. Sulkin. 1987. Mental Hospitalization: Myths and Facts about a National Crisis. Newbury Park, Cal.: Sage. Langs, R.J. 1973a. The Technique of Psychoanalytic Psychotherapy. Vol. 1. New York: Jason Aronson. - 1973b. The Technique of Psychoanalytic Psychotherapy. Vol. 2. New York: Jason Aronson. Leo, J. 1981. „A Sad Baffling Dependency”. Time, 6 aprile. p. 45. Little, M. I. 1981. Transference Neurosis and Transference Psychosis. New York: Jason Aronson. Loewald. H. 1960. „On the Therapeutic Action of Psychoanalysis.” International Journal of Psycho-Analysis. 41: 16–33. Lomas, P. 1987. The Limits of Interpretation. New York: Penguin. Mahler, M., F. Pine și A. Bergman. 1975. The Psychological Birth of the Human Infant. New York: Basic. Main, M. și C. George. 1985. Response of Abused and Disadvantaged Toddlers to Distress in Age-Mates: A Study in the Day Care Setting”. Developmental Psychology 21: 407–412. Marzuk, P., K. Tardiff, și C. Hisch. 1992. „The Epidemiology of Murder-Suicide.” Journal of the American Medical Association 267: 3, 179–3, 183. Masterson, J.F. 1988. The Search for the Real Self. New York: Free Press. Norwood, R. 2004. Femei care iubesc prea mult. București: Editura Amaltea. Page, H. 1885. Injuries of the Spine and Spinal Cord and Nervous Shock. Philadelphia: Blackinston. Porter, K. A. 1970. The Collected Essays and Occasional Writings of Catherine Anne Porter.
Boston: Houghton Miffin. Rayner, E. 1991. The Independent Mind in British Psychoanalysis. Northvale, N.J.: Jason Aronson. Rey, J.H. 1976. „Schizoid Phenomena in the Borderline.” În J. Le Boit și A. Capponi, coord., Advances in Psychotherapy of the Borderline Patient, pp. 449–484. New York: Jason Aronson. Roth, P. 1998. Complexul lui Portnoy. București: Editura Univers. Searles, H. F. 1965. Collected Papers on Schizophrenia and Related Topics. New York: International Universities Press. Seinfeld, J. 1990. The Bad Object. Northvale, N.J.: Jason Aronson. Shengold, L. 1989. Soul Murder. New York: Ballantine. Sugg. N. și T. Inui. 1992. „Primary Care Physician’s Response to Domestic Violence: Opening Pandora’s Box.” Journal of the American Medical Association 267: 3, 157-3, 160. Walker, L. E. 1979. The Battered Woman. New York: Harper and Row. Watson, J.B. și Rayner, R. 1920. „Conditioned Emotional Reactions”. Journal of Experimental Psychology 3 (1): 1–14. Winnicott, D. 1986, Home is Where We Start From. New York: Norton. Wolkind, S. Hall, F. și Pawlby, S. 1977. „Individual Differences in Mothering Behavior”. În P.J. Graham, coord., Epidemiological Approaches to Child Psychiatry, pp. 107–123. New York: Academic Press. Zahn-Waxler, C., R. A. King și M. Radke-Yarrow. 1979. „Childrearing and Childrens’ Prosocial Imitations Toward Victims of Distress.” Child Development 50: 319–330.