Groapa Rezumat [PDF]

Zitiervorschau

Groapa — comentariu - roman de Eugen Barbu GROAPA — Roman de Eugen Barbu. Anterior publicarii in volum, au aparut fragmente in „Viata Romaneasca" (in nr. 1/1956 Nunta, Iepe de sisic, Ploaia, Statul - ultimele doua integrate in volum Iara titlu - si Truda; Aia mica in nr. 1/1957). Prima editie in volum: Groapa, Roman, Bucuresti, ESPLA, . Geneza si evolutia Gropii, reconstituite partial chiar de scriitor - in Jurnal (1966), in Caietele Principelui (I-VII/1972-l981) si in diverse interviuri, doar in parte cuprinse in E. Barbu interpretat de , Romanul romanesc in interviuri etc, constituie un exemplu tipic de „poveste fara sfarsit". Nascut dinlr-o faulkne-riana revelatie a inepuizabilei bogatii umane pe care i-o oferea chiar cartierul propriei copilarii, Cutitul de Argint (re-numit intru fictiune Cutarida) e redactat intr-o prima forma inca din 1945-l946, la sedintele din epoca postlovines-ciana a cenaclului «Sburatorul» la care tanarul Barbu lua parte. Citirea fragmentului Aia mica „nedumereste pe venerabilii din fotolii"; treizeci de ani mai tarziu, capitolul, apreciat ca reprezentativ, este reprodus in Romanul romanesc contemporan]. Romanul cunoaste (dupa declaratiile autorului) intre 1949 si 1953 nu mai putin de zece rescrieri, in 1955 urmand o a unsprezecea, in 1956 a douasprezecea, a treisprezecea transcriere fiind facuta in 1957, chiar in cursul tiparirii primei editii (motiv pentru care scriitorul, aflat inca in cautarea unui final si a unei superioare armonizari a componentelor, si-a retras cartea aflata in spalt, modificand-o pana in ultima clipa). Permanenta revizuire a operei a continuat insa si dupa acest moment, ea reluandu-se practic cu fiecare reeditare a romanului. Astfel, modificarile cele mai importante apar la editia a Ii-a, din 1963: „noua editie se prezinta sporita cu cateva capitole in care apar aspecte de ridicare a constiintei sociale. Ne-am straduit sa reiasa cu mai multa putere protestul unei anumite categorii de oameni, e vorba de lumpenproletariat, fata de alcatuirea sociala a timpului", sustine autorul in prefata pentru a-i deruta pe dogmaticii vremii. O alta tentativa de salvare a cartii a fost atribuirea ei, ca inevitabila etapa, unui ciclu mai amplu consacrat muncitorimii. Calitatea artistica a fost insa in realitate prea putin afectata. Un singur capitol -Truda (preluat din volumul de nuvele din 1958 Oaie si-ai sai)- din cele 3 adaugate acum (alaturi de Morcovii si "Rudele" lui Bica-./«/nafa/e-publicate anterior in volumul de povestiri din 1962 Prinzul de duminica, ultimul cu titlul inmormtntarea lui Dumitru Alexandru) este cu adevarat „in plus". Dar procesul de cizelare si desavarsire nu s-a incheiat pentru autor niciodata. In ciuda calificativului „definitiv" atribuit textului tiparit in 1983 (capitolul Truda - cel mai pronuntat „muncitoresc" si totodata cel mai slab ca realizare - este de acum expediat la „nuvele"), despre editii cu adevarat definitive nu se poate vorbi decat dupa stingerea din A viata a scriitorului (7 septembrie 1993). In ciuda ostilitatii mai mult sau mai putin dirijate cu care, inca de la aparitia in revista a celor cateva fragmente, a fost intampinata de o parte a criticii, dar si de alte personaje influente ale vremii, valoarea cartii a fost totusi recunoscuta imediat (subtextual, chiar de unii din criticii ei cei mai acerbi!). Ea a devenit in timp o adevarata carte-reper a literaturii romane postbelice si, ca atare, a fost editata in repetate randuri si in tiraje imense (peste 200 000 de exemplare numai primele patru editii), a fost tradusa in numeroase limbi (poloneza, franceza, germana, maghiara, spaniola, italiana, rusa, engleza etc.), dramatizata (o varianta dramatizata a fost realizata chiar de catre autor si inclusa in volumul Teatru (1968). In 1967 la Tealrul Ciulesti i se monteaza scenariul rcali/at dupa roman, iar in 1971 o alta versiune este jucata la Teatrul Satiric Muzical „C. Tanase") s. a. m. d. Alaturi de Morometii sau Bietul loanide, la momentul aparitiei Groapa a reprezentat o lovitura majora dala proletcultismului si trium-falismului noii lumi. Climatul epocii nu-i putea inca tolera funciara sinceritate, asa ca noul dogmatism estetic, aliat intr-o „monstruoasa coalitie" cu mai vechile prejudecati ale criticii romanesti („naturalismul' fiind, inca de la Sadoveanu, una din acuzatiile ei favorite) ori cu la fel de vechiul puritanism excesiv care ii sanctionase deja pe Hasdeu, Arghezi, M. Eliade etc., a primit-o cu violente atacuri, fiind socotita „o apologie a violului, a crimei si a trivialului", „retorica // a ramasitelor putrede ale vietii". Tot astfel, incontestabila ei valoare i-a atras de indata si entuziaste adeziuni, controversele si polemicile prelungindu-se o vreme, dar sfarsind totusi prin a admite destul de repede ca era vorba de o carte fundamentala a literaturii romane postbelice.

Tema nu era deloc noua in literatura romana, lumea mahalalei fiind diferii valorificata (in drama, proza sau vers) de o serie intreaga de scriitori, de la A. Pann, I. Chica, N. Filimon sau I. L. Ca-ragiale la Barbu St. Delavrancea, Sadoveanu, Re-breanu, Arghezi, Matciu I. Caragiale, C. M. Zamfirescu, I. Peltz, Stoian Gh. Tudor, C. Bar-caroiu, Carol Ardeleanu, Sarmanul Klopstock, Petru Bellu, Panait Istrati sau Miron Radu Paraschivescu. Opera lui Barbu e, cu siguranta, monografia completa si transfigurarea ei artistica exemplara, acea carte-cosmos care proiecteaza „cazul" particular in universalitate. Structura e putin obisnuita pentru un roman, insa perfect adecvata scopului: avem astfel o aglomerare de secvente epice aparent independente, nuvele, povestiri si schite (grupate in 21 de capitole in 1957, 24 in 1963, 23 din 1983) relativ autonome. Barbu e si aici povestitorul prin excelenta, suflul epic nascandu-se din insumarea tablourilor. De altfel, destule alte povestiri (v. Pranzul de dumineca) se inscriu in aceeasi atmosfera a „Gropii", dar sunt legate totusi intre ele prin niste „carlige" (rolul comunicant al unor personaje, aluzii la evenimente relatate pe larg in alta parte etc, dar mai ales liantul epic si tematic al Cutaridei). Ele alcatuiesc o adevarata „constructie in mozaic", revendicata de Barbu pentru romanul modern in Opinii despre tehnica romanului, in „Viata Romaneasca" nr. 6/. Un fragment de incepui si altul final, tara titluri, functioneaza asemenea unui generic, introducand desfasurarea cinematografica a capitolelor-naratiuni si inchegand, circular, o lume completa, desi deschisa, construita pe principiul hologramei. Ca atare, fiecare capitol contine in el intregul (viziunea obsedanta a „Gropii"), tot astfel cum din reunirea acestor lumi aparent monadice rezulta o imagine tridimensionala, dinamica, vie, reala, ce izbuteste sa depaseasca bidimensionalitatea cartii. In acest roman-poem despre periferia Bucurestilor de altadata, din primele decenii de dupa intaiul razboi mondial (locul si timpul copilariei scriitorului), se consuma simultan nenumarate destine, tragice, comice, aventuroase, absurde, romantice, sentimentale, anodine, indiferente. Dintre firele epice multiple se detaseaza doua linii narative principale: ascensiunea crasmarului Stere - nu atil „un Cesar Birotteau al periferiei romanesti" (N. Manolescu), cat mai curind un forsyte-ian „propietar" de mahala - , observata, cu obiectivitate si detasare realista, si „balada" hotilor lui Bozoncea, infatisata in cheia unui romantism atent supravegheat. Celelalte capitole, surprinzand mereu alte fatete, figuri si destine uimitoare, vin la randul lor sa intregeasca perspectiva asupra acestei lumi infinit de bogate, al carei unic lux sunt totusi doar manifestarile, culorile, parfumurile si «inelele sale inimitabile. Chiar daca protagonistii intamplarilor sunt lumpenii, „o umanitate pestrita, ramasa in pragul civilizatiei urbane, pastrand inca o fizionomie rurala" (E. Simion), nascuta din ceea ce leapada orasul si ceea ce alunga, din mizerie, satul, marele personaj, suprapersonajul, ce-si merita pe deplin majuscula, e evident „Groapa". Prezenta sa e concreta si masiva, strivitoare (caci determina mereu, nelasandu-se nicicand determinata), insinuanduse pretutindeni, atotprezenta in stridenta imediatului sau inefabil camuflata in adancimile si inaltimile destinelor pe care le modeleaza si deasupra carora pluteste. Amenintator si fatal ca un spectru al descompunerii, dar si ca un duh rebel al unei vitalitati fara forma si stavila, „Groapa" e, asemeni zeitei Kali, inceputul vietii si totodata perpetua, nepasatoarea ei distrugere, totul insa in cheia unui tragic degradat, a unui rau chinuit, mizerabil si fara speranta. Bolgie si vis desert de paradis, situata dincolo de Binele si Raul restului lumii, dar tulburata inca de o morala proprie (pentru ca lumea „Gropii" nu e nici a-, nici i-morala, ci profund morala, doar ca-si are propria ei morala - si inca una ce nu cunoaste scuza), Cutarida, ca un alt Macondo sau Yoknapatawpha, e „rama" povestirilor si substanta lor, asemeni „Hanului" sadovenian. Ea e intregul in care se revarsa si se implinesc fragmentele, dar si supra-destinul la care se conformeaza toate celelalte destine. H polul gravitational al ansamblului, prezenta de fundal si totodata de prim-plan, caci din supra-personai, „Groapa" in sine (si conditia de om al „Gropii') devine aici chiar un supra-motiv orchestrat simfonic, ramanand vesnic acelasi, desi e reluat mereu altfel si imbogatit, si o supra tema in care toate celelalte teme si motive (marirea si decaderea, viata si moartea, eterna reintoarcere a lucrurilor, puritatea si viciul, pacatul si mantuirea, dreptatea si nedreptatea, tradarea si prietenia, salvarea timpului prin rememorare etc.) se aduna si se contopesc. Ca atare, personajele sunt si ele functie de „Groapa". Pe sub ochi ni se perinda o umanitate dura si sentimentala, de o mare diversitate si autenticitate (gunoieri, lucratori la morga si abator, pravaliasi, tutungii, sifonari, bidinaresc, ghicitoare, zidari, tramvaisti, laptari, „zulitori", popi, lautari etc. ), din care se detaseaza, prin spatiul acordat, cateva figuri: carciumarul Stere si nevasta lui, Lina, camatarul Bica-Jumatate (un suflet din familia gandacului de gunoi),

Bozoncea, starostele patriarhal al „breslei' hotilor, dur, autoritar, respectand totusi nescrise coduri arhaice, cvasihaiducesti, Paraschiv, „ucenicul", un fiu al mahalalei amintind de „fatalaul" arghezian, criminalul de tip nou, sangeros si avid de faima, mizantrop si incrancenat, facand trecerea spre gangsterul lumii capitaliste, Didina, o „Tinca" si o „Rada" convertita tardiv la fidelitate etc. intreg spectrul existentelor mahalalei, dainuie insa in memorie cu o egala intensitate: de la haitele de caini la cetele de copii (inocent altoi de inger si demon) si de la tinerele fete ce abia descopera iubirea (Veta) sau o negociaza, fara scrupul, in schimbul vietii (Sinefta), la babele si mosnegii insufletiti doar de gandurile si ticurile ultimilor lor ani (Aglaia coborand aici de-a dreptul din zamfirescianul „sobor al tatelor"); de la negustorii greci la lautarii tigani („petrecerea" lor din lume ramane o pagina antologica) si de la lumea crunta a „sutilor' lui Bozoncea (Sandu Mana-mica, Nicu-Picle, Oaca, Titi Aripa) ori a „parnaiei", unde politia depaseste in bestialitate faptele hotilor, la formidabila galerie a aspirantilor la o imposibila puritate (casapul Marin Pisica, „plin de sange si pe suflet", moare de uratul vietii pe care o duce; argatul Mielu agonizeaza visand o mantuitoare, justitiara metempsihoza; Nea Fane „Carambol", un cinic iubitor de oameni, regreta ca dreptatea nu-i o sarma, pentru a o putea indrepta; Gheorghe Treanta, biet suflet candid cu aere de ucigas, e de fapt un hot credincios, ce fura pentru a-si putea fauri legal un modest vis de fericire). Doua figuri simetrice, cu o functionalitate aparte, vin sa rotunjeasca portretul acestei umanitati obscure, aprinsa de patimi si macinata de vicii, aspirand mereu la inalt, sfarsind mereu in cadere. Una e cea a primului locuitor al „Gropii", gunoierul Gri-gore, martor si evocator al evenimentelor pe care, ca protagonist al fragmentelor ncintitulate de la inceputul si sfarsitul cartii, le readuce la viata, rememorandu-le. Meditatia lui asupra vietii (vazuta ca o adevarata „comedie umana", o „panorama" cu intamplari vesele si triste ce se petrec pe fundalul unui stil de viata care ramane vesnic acelasi, tragic si fara speranta) sugereaza, cum se va intampla mai tarziu si in Principele, ideea eternei repetari a lucrurilor, a unor destine pecetluite in blestemul lor pentru totdeauna. Cealalta e misteriosul Tudose, spargatorul de lemne, ipostaza de mahala a ingerului mortii. Spre deosebire de majoritatea predecesorilor sai, Barbu nu se rezuma insa la pitoresc si exotic, ci (re)aduce in fiinta o intreaga civilizatie, o lume completa, infatisata sub toate aspectele, de la pitorescul etnografic, exterior, la metafizica ei si de la marile ei ritmuri de viata sezoniere la viata celui mai mic fragment. Avem prin urmare o monografie integrala a lumii mahalalei romanesti interbelice, in care coexista, completandu-se, perspectiva geografica, cea etnografica si folclorica sau chiar cea antropologica. Sub acest aspect capitolul „Nunta" e documentat de-a dreptul profesionist, tot asa cum poeziile, descantecele, blestemele, cantecele de dor sau de inchisoare vin direct din prea putin studiata, dar extrem de bogata traditie a periferiei. Precum la Sadoveanu, Creanga sau Slavici, existenta omeneasca se desprinde din observarea grupurilor etnice si a varietatii lor, a gesturilor tipice, chiar rituale, ce se repeta zilnic, saptamanal, dupa anotimp, pe categorii si varste, apartinand oranduielilor traditionale ale mahalalei (mersul la crasma sau la spovedit, sfintirea casei in constructie, zidirea bisericii si venirea noului preot, perceptorul cu impozitele, iarmarocul de toamna la Obor, dragostea, nunta, cu inevitabilul petit, petrecerile mahalalei, adesea crunte, conciliul babelor, botezul, moartea ctc.) Viata este constant proiectata in dimensiune cosmica si integrata marilor ritmuri si momente ce structureaza materia, ordonand miscarea „Gropii". Astfel ca „Din rotirea anotimpurilor, din repetarea ciclurilor universale, Eugen Barbu scoate o poezie a pamantului si a cerului, a apei, a vegetalelor, a vietii" (N. Manolescu). Foarte larga este si perspectiva sociologica. Alaturi de o miscare orizontala - a ruralitatii spre periferie, a periferiei spre centru, dar si a centrului spre mahala, asistam si la una verticala - ascensiunea lui Stere, decaderea altora, marirea si sfarsitul lui Bica-Jumatate, tranzitia de la hotul traditional la gangsterul modern ele. Lumea mahalalei este riguros stratificata si ierarhizata. La fel cea politica. Politicianul demagog, greva tramvaistilor si alte semne - inca foarte slabe - ce sugereaza nasterea unei constiinte de sine a umanitatii „Gropii" ca grup solidar prin conditie etc, ori cea estetica sau morala, doar ca ultima apartine mereu vocilor „Gropii", niciodata autorului). Toate aceste perspective converg, insa, intr-un adevarat poem-epopee (liric si epic totodata) al starii ontologice de „Groapa", al conditiei de om al „Gropii" explorata insa in ipostaza ei bucurestean-interbelica, o ontologie a unei vitalitati mizere („acel fund de lume pestilentiala, atat de parasiti de societate, de civilizatie", noteaza Barbu In Jurnal), dar neingradite. Aceasta pentru ca, desi sugestia centrala a titlului este de „jos", de cadere, oamenii „Gropii" nu sunt totusi niste simpli „mizerabili": complex amestec de coruptie si inocenta, violenta si tandrete, instincte brutale si elanuri generoase pana la anarhie, ei sunt, cu toata mizeria lor, niste „neinvinsi". intr-adevar, din intentia demascarii mizeriei unei oranduiri (teza repetat afirmata de scriitor) si din capacitatea de a surprinde autenticul unor existente napastuite pana dincolo de orice tezism (salvatoare antiteza a cartii) s-a nascut acest „roman gorkian modern al periferiei bucures-tene, al mlastinii in care se ineaca virtuti si din care se salveaza constiinte" (M. Bucur).

E tulburatoarea cronica a unei lumi-jungla de o ticaloasa frumusete, reverberand culori, sunete si parfumuri inedite si violente; o lume a etern -omenescului ivit unde te-ai astepta mai putin, o lume ce marturiseste un vechi si permanent (insa intotdeauna tragic) miracol: „ireala frumusete a unei flori crescute pe fermentatia maidanului" (I. Rotaru). Caci viata „Gropii" are cu adevarat ceva din esenta vitalitatii clo-cotioare si nestavilite a junglei, a exploziei ei de forme, colcaind, incolacindu-se, inaltandu-se din umezeala spre soare, prabusindu-se apoi si devenind absenta, pentru a renaste de indata, iar si iar, una cu forta si zbuciumul materiei universale, in vesnica ei trecere si necontenita-i germinatie. Si totusi, ca si la „umilitii si obiditii" dostoievskieni, la „vagabonzii" gorkieni ori la „nacajitii si obijduitii" sadovenieni, dincolo de pitoreasca mizerie a existentei acestor fapturi chinuite suntem de fiecare data in stare sa „descifram o vibratie umana, o filosofie grava, tradusa in gesturi si acte neobisnuite" (E. Simion). Aceasta nu reduce, ci sporeste tragedia acestei lumi, ceea ce n-o impiedica sa si-o traiasca cu o incandescenta, (auto)distructiva intensitate. E tragedia mizeriei, la toate nivelurile fiintei, traita pe de-a-intregul de „acea viata a gunoiului, undeva in absolut"(Jurnal), nici macar absurda, pentru ca nu ingaduie rationalizarea si exclude posibilitatea teoretizarii unui mod de viata alternativ, ci data parca dintotdeauna si pentru totdeauna si data stramb (nu intamplator dreptatea e pentru Nea Fane ca o sarma ce nu poate fi indreptata ) si fara speranta: „Nu e deznadejde si nici macar existenta larvara. E o lume care protesteaza prin tragedie", „O lume fara ecou. Cum ai striga in apa. Groapa e o carte ce s-ar fi putut numi la fel de bine O suta de ani de singuratate (colectiva). Tonul in care Barbu zugraveste aceasta lume tragica c unul de poezie aspra, de pitoresc fascinant, profund indatorat esteticii uratului dar niciodata compromis de sentimentalismul vechilor pictori ai mahalalei. Altminteri insa decat la Arghezi sau la Mateiu I. Caragiale (penumbra Crailor era cea a unei lumi de purpura si aur in amurg; penumbra Gropii e cea a unei lumi subterane in care soarele razbeste rar si putin ori a unei jungle intunecoase si jilave), substanta limbajului e acum argoul pur, limbajul frust al omului simplu si needucat (se poate vorbi chiar de o inegalabila „eruditie" argotica, ea, inclusiv onomastica, situanduse insa prin autenticitate „dincolo de orice intentionalitate satirica sau tragica" - M. Popa). Lirismul e sumbru, disonant, scrasnit, chinuit ca la Bacovia sau Geo Bogza, fraza e scurta, nervoasa ca la Hemingway, sfarsind ici-colo in inflorescente metaforice de extractie „joasa" in sensul „florilor de mucigai" argheziene, crude si expresive pana la durere (ca in unele dintre poemele sau reportajele lui Bogza). Repetatele rescrieri au sfarsit prin a conferi operei si sub aspect formal o „clara structura poematica" (E. Simion), „un ritm si o armonie ale acestei succesiuni poematice' (I. Rotaru) aduse cu fiecare editie tot mai aproape de o ideala (si imposibila) perfectiune. Liniile epice se intersecteaza polifonic, unele sunt duse pana la epuizare, altele sunt abandonate pe parcurs, fara nici o explicatie suplimentara, sporind astfel senzatia de „neregizare" a secventelor de viata ce trec parca prin fata unei camere cinematografice care inregistreaza impasibil, dar cu egal interes, accidentalul si esentialul. intregul stil de abordare a perspectivei e, de altfel, cinematografic (s-au facut chiar repetate trimiteri la neorealism ori la Pasolini), proiectand, lent, gesturi marunte pe intinse panorame. Eforturile autorului se indreapta cu precadere spre crearea traditionalei iluzii a obiectivitatii, doar ca avem acum de-a face cu o obiectivitate prin excelenta moderna, ce ascunde in miezul ei o intentie de o cu totul alta orientare decat simpla scrupulozitate mimetica, si anume o amara ironic. Judecatile morale nu se formuleaza insa niciodata ca atare, din exterior, de catre un eu transcendent, ci scriitorul prezinta, cu medicala detasare si fara cel mai mic comentariu personal, un „caz". intreaga patima, frustrare, revolta si durere, sublimeaza in stradania (estetica) a recrearii adevarului acelei lumi asa cum a fost, pentru ca toti sa inteleaga. Dedicata tatalui („tamplarului Niculae Barbu") si sugerand viitoare zone de interes ale autorului, aceasta vitriolanta acuzare (impletita nu o data - ca la Faulkner - paradoxal si inextricabil, cu o tulburatoare nostalgie) a „Gropii", una dintre cele mai izbutite din literatura romana si universala, ne apare ca o exorcizare a traumelor unei copilarii, ca o rascumparare a lor intru creatie. Moderna explorare a unor „omenesti, prea omenesti" tinuturi cu „monstri", Groapa reprezinta atlasul exemplar al „comorilor" acestei lumi, un vehement (dar si amar) protest si totodata o vibranta pledoarie pentru demnitatea fiintei umane. PERSONAJE GROAPA DE EUGEN BARBU Rezumat, Personaje Groapa de Eugen Barbu, comentariu

Romanul "Groapa", aparut in anul 1957, este decisiv pentru activitatea scriitorului si un moment de referinta al romanului romanesc contemporan. Geneza. Romanul isi are originea intr-un senriment de indignare fata de proza ieftina cu cai si amante. Circumstantele concrete care i-au sugerat ideea acestui roman sunt descrise de autor, dupa aparitia cartii: "In 1946 am aflat de la vecini ca ultima parte a faimoasei "Gropi" a lui Ouatu este pe cale de-a fi astupata. Lucrarea inceputa cu ani in urma se parea ca va lua sfarsit. Din curiozitate, am mers la locul acela plin de praf si gunoaie si am ramas o jumatate de zi pe un mal inalt de pamant, privind autocamioanele pline de gunoi care descarcau ultimele resturi ale orasului spre fundurile, de odinioara, foarte adanci, ale faimosului loc. Din clipa aceea se putea spune ca "Groapa" incepuse sa fie scrisa in mintea mea... Peste un an reusisem sa scriu vreo 300 de pagini pe care un scriitor binevoitor, citindu-le, s-a grabit sa le trimita unui editor. Nu-mi pare nici astazi rau c-am avut curajul sa refuz o suma destul de mare, banuind ca voi avea de lucru cel putin un an. Acele peste 300 de zile s-au transformat in inca 9 ani de munca încordata". 2.RECEPTAREA CRITICA. Receptarea romanului n-a fost favorabila, de la inceput. O parte a criticii dezaproba limbajul naturalist, atitudinea ingaduitoare fata de lumea declasatilor si aglomerarea pana la terifiant a imaginilor evocand laturile dizgratioase ale existentei. Tarziu, autorul, in Jurnal, ofera o replica din care rezulta ideea de roman realist: "Dupa protestele iscate de "Groapa", ideea de a mai aduce in scena iar declasati, iar prefigurari pacatoase ale unei lumi disparute, starneste nemultumiri. Dar e lumea mea! Am trait prin ea, in ea cine ma impiedica s-o scot la suprafata? Ce vreti, daca asa a fost? De ce sa ne ferim fata de dogorile pestilentiale? Nu e mai bine sa ne intrebam cine a ingaduit o astfel de lume? Nu e asta mesajul pe care critica literara il cauta cu limba scoasa prin cartile mele?". Ideea de roman remarcabil e evidentiata insa copios si statornic de eminentele criticii si istoriei literare actuale. Ion Vlad, in "Convergente", Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972, subliniaza "durata epopeica", caracterul de "istorie", ritmata clasic in trei timpi - geneza, devenirea si moartea - filiatiunea magulitoare (Arghezi, Voiculescu, Miron Radu Paraschivescu), muzicalitatea de factura baladesca a stilului si stiinta interludiilor. Eugen Simion, in "Scriitori romani de azi", vol.I, Editura Cartea Romaneasca, 1978, p.544, elogiaza "stilul decis, spectaculos, poezia amara si viziunea umana necrutatoare, proza aspra, in opozitie cu idilismul literar mai vechi, sincronizarea cu literatura moderna postbelica, intuitia unui timbru uman autentic sub invelisuri sociale degradate". Gabriel Dimisianu, in volumul "Prozatori de azi", Editura Romaneasca, 1970,p. 130, il incadreaza pe Eugen Barbu prin "Groapa", in categoria balcanicilor, subliniindu-i insa nota particulara, respectiv "factura stilistica". Liviu Calin, in Prefata la a VI-a editie a romanului (Editura Eminescu, 1974), apreciaza "puterea asociativa in plan senzorial", "acuitatea observatiei", "mestesugul exemplar de a converti cuvantul crud si invectiva in simpla truculenta". 3.COMPOZITIA.

Desi impartit in capitole, in roman se pot distinge doua fire epice: istoria intemeierii carciumarului Stere si a unui nou cartier, Cutarida (Eugen Simion). 4PERSONAJE. Din multimea personajelor care se profileaza in spatiul dinamic al romanului, ne vom opri asupra a doua, mai reprezentative pentru umanitatea din acest univers original: Stere Draganoiu si Bozoncea. STERE DRAGANOIU reprezinta in lumea pestrita, violenta, fara traditie, "fara un sistem de valori morale" (Eugen Simion), exotica, o adevarata "bolgie terestra"(Liviu Calin) a cartierului Cutarida, tipul arivistului de factura balzaciana si stendhaliana, un fel de Snoopes din ciclul faulknerian (I.Vlad). Ca multe din personajele romanului, Stere soseste in Bucuresti, la 12 ani, din lumea saraca a satelor Olteniei. Devine baiat de pravalie la domnul Pandele Vasiliu, negustor cuprins "cu carciuma mare in gura Lipscanilor, zgarcit al dracului", distant si drastic. Tatal lui Stere, taran fatalist, ortodox si imperativ, il sfatuieste sa fie cuminte si sa asculte de un singur om, jupanul, persoana cu autoritate sacra. Ucenicia, in conformitate cu principiile pedagogice ale burgheziei, este o scoala a asprimii. In literatura universala, in raport cu metoda brutalitatii, se disting doua atitudini ale copiilor ucenici: revolta si resemnarea dureroasa. Stere, venit de la "coada vacii", "legat vandut" stapanului, deprins de acasa cu traiul rau, "se inhama" la lucru fara a se lamenta: roboteste de la 5 dimineata pana seara tarziu, matura pravalia, cara butoaie cu bere, curata cartofi cu bucataresele, mananca laturi ramase din farfurii, e deseori "scarmanat" de jupan. Poarta haine de capatat, un halat albastru, peticit pe la coate, cu miros de lesie. Lui insa nu-i pasa. Cand se mai ridica, imprumuta deprinderi barbatesti: bea pe furis din tuica stapanului, se culca in patul bucatareselor si asista fascinat la petrecerile organizate de Sfantul Pantelimon - ziua jupanului - invitati fiind fostii ucenici ai patronului, acum negustori de vaza. Durata slugarelii e lunga de la 12 ani pana la vremea armatei, aceasta fiind vazuta ca o necesara treapta a asprei initieri, o "incaltare". Vrednic fiind, Stere, in armata devine sergent. Cu aceasta procesul initierii se incheie. Venise timpul sa plece de la stapan. Acesta il plateste cinstit. Clasificat de unii critici ca un fel de "insecta de gunoaie" (Liviu Calin), Pandele Vasiliu, negustor din epoca de inflorire aburgheziei romanesti, facand parte dintr-o autentica dinastie comerciala, cu avere frumoasa, conducandu-se dupa principii clare, e, in limitele de fier ale concurentei, un om, un pedagog care formeaza comercianti, ajutându-i la nevoie, si bucurandu-se de succesul acestora. Aceeasi atitudine pedagogica o are si fata de Stere, caruia, la plecare, ii rezuma principiile care stau la baza negustoriei: autoritate fata de slugi, calcul, munca fara odihna si fara petreceri, evitarea sentimentalismului si risipei, respectarea datoriilor fata de stat si plasarea carciumei intr-un cartier nou. Urmand indemnurile practice ale patronului, Stere cumpara un loc de casa spre Tarapanaua filantropiei, langa groapa lui Ouatu, unde se ridica un nou cartier, Cutarida. Aici intemeiaza un han primitiv, cu cheltuiala putina, mare parte din amenajari fiind improvizatie. Lucrurile au mers mai greu la inceput. Curand, insa, cand s-a aflat ca unul a deschis pravalie in gura gropii, au inceput sa curga musterii, lume amestecata, mecanici, gunoieri, soferi, olteni, samsari. Stere face impresia de om cinstit. Tine tuica buna si vin adus de un podgorean onest si taciturn tocmai din Oltenia. Extinderea si ameliorarile hanului se fac in ritmul strictei necesitati, evitandu-se luxul si platile. Cumpara numai panza pentru un sort nou, croiala o face pe gratis vecina Aglaia. O lampa o procura, pe bautura, de la un musteriu impatimit. Cei doi caini sunt de pripas. Cu gandul la bani, munceste fara odihna, stand toata ziua in picioare, in aburi de tuica si gunoaie. Iarna, când se raresc clientii, nu sta un ceas, reparand si papurind butoaiele". Figura intemeietorului e prezenta in literatura, incepand cu iluminismul si continuand cu romantismul si realismul, unii intemeietori infiintand civilizatii sau intreprinderi spre binele umanitatii, altii pentru propriul interes. Stere are un ideal meschin - banii. El nu intemeiaza, pe baza unor principii noi ,o

intreprindere luminoasa, ci o vechitura (carciuma) intunecata, "lucrul dracului", in mijlocul unei lumi fluctuante, mizere si primitive, o fundatie care cufunda si mai mult lumea in infernul promiscuitatii si saraciei. O treapta in intemeierea carciumarului o reprezinta insuratoarea. Aglaia, cu faima ei de petitoare norocoasa, ii aduce aminte carciumarului, ingropat in treburile negustoriei, ca ar trebui sa-si ia o femeie, caci acum e om cu situatie. Reactia e a avarului. Femeia e o "belea pe cap". Concede insa repede, cand Aglaia ii gaseste pe Lina, singura mostenitoare a meseriasului Marin Rosioara, "om cu stare", "batran, serios si vrednic". Carciumarul se deosebeste de arivistii clasici prin aspectul sau de urs. Rastignac, Bel-Ami, Julien Sorel, Dinu Paturica sunt subtili, rafinati, cunoscatori ai manierelor de salon, seducatori, fascinand, prin finete si inteligenta. In special lumea feminina. Aspectul de "paduret" al carciumarului Stere se poate observa cand incep pregatirile pentru nunta. Neavand niste haine ca lumea, e impins sa-si cumpere un costum "de gata", ghete si camasi. Cicerone este Aglaia. Muierea, volubila, inainteaza pe aglomerata artera comerciala a Grivitei, in urma ei pasind, timid si speriat, negustorul. In marile pravalii, in fata volubilitatii comerciantilor, ramane retras, mut, lasanduse purtat ca un manechin de Aglaia. Probele scot la iveala fiinta ciolanoasa, butucanoasa a carciumarului. Umerii adusi, labele noduroase si late, fac din el un client dificil si comic. Cizmarul scotoceste tot magazinul pana gaseste o pereche de ghete pe potriva. Ipostaza primitivului dispare in lumea afacerilor. Acolo e dezghetat, bagaret, invartind grefierii pe degete, platind in dreapta si stanga. Stere nu-si uita legile si deprinderile rurale: munca fara preget, atitudinea autoritara si fatalismul. Cand Marin Rosioara ii cere s-o treaca in actele de proprietate si pe Lina, Stere se impotriveste, invocand traditia taraneasca: "de cand se afla lumea, era cunoscut ca averea se scrie pe numele barbatului". Ca un autentic flacau de la tara, e generos in dragoste, cumparandu-i fetiscanei din Dragasani ciorapi de bumbac, salba de galbeni, stamba de rochii, cercei, "pentru ca si unui ticalos nu-i este ingaduit sa fie zgarcit cand e vorba de iubire". Daca in mahala e reticent, tacut, ganditor, o energie puternica, dar ascunsa, in lumea podgorenilor din Dragasani, devine spectaculos, desfasurandu-se in gesturi haiducesti: bea, petrece, iubeste, asculta cu gandul dus cantecele lautarilor, arunca banii pe nimicuri femeiesti, se razbuna, mana aprig caii, statura lui inalta si puternica, parul fluturand in vant, conferindu-i maretie. In sufletul carciumarului se angajeaza uneori o lupta interioara, intre pofta de bani si compasiunea pentru saracii Cutaridei. Conflictul se rezolva insa repede, vinovata fiind ordinea universala, o ordine care imparte lumea in saraci si procopsiti. Problema care se pune omului este aceea de a lupta pentru a fi deasupra. Nu se prezinta decaderea arivistului, asa cum procedeaza alti scriitori. Se sugereaza insa ideea ca intreprinderea negustorului e meschina, fara ecou in eternitate, expresia plastica a acestui gand fiind imaginea zidului alb si gol al carciumei surprins intr-o lumina crepusculara: "Intr-o zi, zarise zidul carciumii, alb si gol, in lumina amurgului. Ii trecuse prin gand ca nu lasase macar un semn in caramizile astea, ca va pleca de aici si, dupa moartea lui, nimeni nu va mai sti cine a ridicat casele". Aceasta constituie drama omului care intuieste esecul, mizeria filosofiei practice a negustorimii, ceea ce face din roman nu numai istoria unei mahalale, ci si o meditatie asupra existentei. BOZONCEA, pungasul, este un exponent al raului, dar nu al raului universal ca in nuvelistica lui Slavici, ci al raului burghez, esenta malefica a unei lumi, principiul gol, fara masca, demonul dintr-o bolgie dantesca, figurata geografic de groapa lui Ouatu. Privita la modul general, lumea, "jupanilor" pare acceptabila. Indivizii apar in ipostaza unor oameni vrednici. Porniti de jos, de la nimic, cei mai multi, zbatandu-se, muncind, refuzandu-si placerile costisitoare, ajung sa aiba pravalii, case, bani, prestigiu social. Dincolo de aparente, insa, se afla masinaria infernala a adevaratelor principii care au condus la realizarea averilor: duritatea, furtul, egoismul, tirania de factura feudala. Expresia teribila a acestor

principii e Bozoncea. Banda condusa de el e randuita dupa principiul breslelor, fiecare membru ascultand de stapanul care judeca, strange veniturile, imparte beneficiile, conduce afacerile, distribuie insarcinarile, supravegheaza. Se distinge prin aspectul fizic impunator, statura masiva, obrazul aspru, palmele mari, umerii lati, dintii puternici, vestimentatia aleasa, prin atitudinea imperativa, vorba scurta si gestica parcimonioasa, prin pofta de avere si putere, el fiind in lume insasi legea. Beregata arsa de soare, camasa rosie, pielea paroasa, fata neagra, mohorata, aspra, muncita, stalcita in batai, ii confera lui Bozoncea un aer demonic. Ca orice demon, isi are locasul intr-o bolgie a infernului, reprezentata de groapa lui Ouatu, cu apa adanca, verde, maluri negre de gunoaie dospite, inconjurata de ierburi salbatice, de masalarita, de maracini, prin care misuna sobolanii grasi, cenusii ca fierul. Tunsi cu chipurile negre, taiati in obraz, desculti, "haidamacii", "caiafele" sunt "hoti batrani" dusi pe la puscarii care taiasera sare la viata lor si luasera oamenii in cutit. "Groapa" lui Ouatu, cu hotii si buruienile ei otravite, e un simbol intunecat al esentei pestilentiale a lumii negustoresti, romanul fiind o necrutatoare demascare. Romancierul e indecis, osciland intre formula romanului parabolic si a romanului realist. Daca, prin unele elemente, Bozoncea are dimensiunile unui simbol, prin altele, acesta se contureaza ca un personaj complex structurat din umbre si lumini. In banda, Bozoncea fixeaza o morala bazata pe "onoare". Hotul trebuie sa respecte anumite legi, sa pastreze secretul, sa se supuna stapanului, sa respecte consemnul, sa nu jefuiasca pe saraci. Se recomanda eleganta vestimentara, se interzice lamentatia feminina si vorbaria inutila. In toate imprejurarile, hotul trebuie sa afirme o atitudine barbateasca, gluma, in situatii dramatice, razbunarea. Bozoncea, atent, dur, stapanit, e in fond un sentimental, afectivitatea fiind exprimata in gesturi haiducesti, spectaculoase: placerea de a asculta cantece "de inima albastra", bacsisuri grase, distribuite imparateste, strabaterea mahalalelor in compania lautarilor, chiuind si jucand "cu o mana la spate si una deasupra capului". Mahalaua e saraca. Oamenii sunt vitali: beau, glumesc, petrec, iubesc, isi intemeiaza gospodarii din nimic. Expresia suprema a vitalitatii mahalagesti e banda lui Bozoncea. Hotii colinda drumurile, dorm pe unde apuca, au ibovnice in toate partile, petrec cumplit, mananca fudulii de berbec, ciorba de burta, "gazbana naprasnica" si beau vinul rosu "cu vadra". Ca modalitati de caracterizare se utilizeaza procedeele clasice: portretul, faptele, gesturile, numele, limbajul, mai putin analiza psihologica. Procedeul specific asupra caruia insista prozatorul, ramane mediul cosmic, cu pestilentiala groapa de gunoaie, dar si cu peisaje proaspete, stralucitoare, "parsive" nopti cu luna, primaveri leganate, cu parfumuri, ierni teribile, cu zapezi abundente si lupi, omul fiind o reflectare a unui cosmos contradictoriu. 5.TEMA. Formularea temei romanului difera: "monografia unui cartier, de la origini la integrarea lui in capitala" (Serban Cioculescu), "mentalitatea unui mediu social" (Eugen Simion), "o reprezentare despre teritoriile mahalalei" (Ion Vlad), "umanitatea declasata si tragica a periferiilor"(Gabriel Dimisianu). 6. IDEEA. Mesajul cartii este inteles diferit: intentia de a descoperi "un timbru uman autentic, sub invelisuri degradante" (Eugen Simion), sublinierea specificului raporturilor si a fondului sufletesc caracteristic lumii mahalalei - "duritatea raporturilor umane, patima, fondul sentimental subiacent"(G. Dimisianu). Consideram insa ca ideea cea mai profunda a romanului o surprinde insusi autorul care arata ca, in fond, in romanul acesta a intentionat sa exprime o filosofie, aceea a indiferentei cosmice, in raport cu imensa si infinita mizerie umana: "ideea de miscare a lumii, de perisabil, de inconstienta, de nepasare

universala la o imensa si fara de sfarsit mizerie umana". 7. STILUL. Romanul este scris "in intregime, in stilul cruzimii celiniene". Limbajul este dur, percutant, cu multe tarii luate dintr-o fabuloasa oralitate. In aceasta privinta se inscrie pe linia balcanicilor iubitori de vocabule pitoresti. Insa ce era acolo savoare lexicala menita sa placa estetului, devine aici limbajul functional al naratiunii. Personajele si naratorul vorbesc in acelasi fel. Si felul place, incita; vorbele rusinoase nu supara pentru ca ele exprima o imaginatie productiva si o umanitate elementra {Eugen Simion}. Desi duritatile lexicale abunda, totusi textul nu vizeaza niciodata trivialul, in aceasta privinta mestesugul scriitorului fiind asemanator cu acela ilustrat de Rabelais {Liviu Calin}.