Fenomenul Pitești [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI FACULTATEA DE SOCIOLOGIE SI ASISTENTA SOCIALA SPECIALIZAREA: SOCIOLOGIE MODUL: DEVIANTA SI CRIMINALITATE

Despre lumea captivilor Fenomenul Pitești

„…cea mai teribilă barbarie a lumii conteporane…” Alexandr Soljenițân

Nicolae Geanina Anul II Devianta si criminalitate Grupa II

2009

Fenomenul Pitești

Încă din 1848, de când a fost elaborat Manifestul Partidului Comunist, de către Marx și Engels, lupta proletariatului împotriva burgheziei a luat o formă despotică, incitând la violență, continuând în secolul al XX-lea cu revoluțiile sociale. Marile căpetenii ale comunismului au „injectat” populația folosind metode agresante, trecând de la teorie la practică, rezumând activitatea partidelor comuniste la creșterea dezordinii sociale și a sărăciei, sporirea regimului de dictatură, folosind ca principala armă teroarea, astfel încât crimele sângeroase au luat formă de genocide. O latură a fenomenului este prezentată de George Orwall în romanul său „1984”, prin care prezintă o „gândire dublă” ce caracterizează comportamentul comunist. Pentru a masca situația respectivă din țările asuprite de acest regim, Orwell folosește câteva slogane definitorii gândirii comuniste precum „războiul este pace” sau „libertatea este sclavie”. Această „gândire dublă” a reprezentat un suport ideologic în organizarea „fenomenului Pitești”. Cadrul politic a produs milioane de victime în întreaga lume, formele lui inspirând maleficii creatori ai experimentului reeducării prin tortură din întreaga lume. Această violență comunistă a stat și la rădăcina experimentului din orașul Pitești. După câte știm, în orice instituție totală indivizii sunt obligați să trăiască o perioada de timp izolați de societate, formăndu-și propria lor lume. De multe ori, în instituțiile totale, persoanele intră mai mult sau mai puțin după voința lor. De exemplu, in în sanatorii sau aziluri, oamenii intră mai mult sau mai puțin voluntar, în timp ce în alte instituții ca armata sau orfelinatele, acest lucru se intampla involuntar. Fiecare dintre aceste instituții are propriile ei reguli și norme, coduri, prohibiții, avantaje și dezavantaje, se utilizează numere în loc de nume, se folosesc uniforme sau ținute care îi deosebesc pe indivizii respectivi de restul oamenilor. Instituțiile totale au menirea de a

2

pune stăpânire pe viața individului, accentuând anumite aspecte legate de viața socială, impunând anumite ritualuri, care de multe ori au un efect degradant asupra personalității. În anul 1949, formarea „noului” tip de om pe care perioada comunistă a încercat să-l impună, a luat formă de genocid în România, prin înființarea penitenciarului politic de la Pitești. Această instituție avea rolul de a „reeduca” deținuții care intraseră pe drept sau fără să facă ceva, prin participarea la un experiment. Acest experiment consta într-o tortură continuă, atât fizică, cât și mentală. Pe lângă faptul că indivizii care intră în aceste instituții erau torturați de către personalul angajat, ei au învățat să se tortureze între ei, să se denunțe și să își renege familia și prietenii. Pentru a supraviețui o parte din deținuți au înființat o organizație extremistă numită „Organizația deținuților cu convingeri comuniste” O.D.C.C., ce era un fel de autogospodărire, sau mai degrabă spus autoexterminare, de care conducerea închisorii era conștientă. Majoritatea celor intrați acolo erau tineri studenți care simțeau profund cum detenția le afectează începerea maturității. Tema principală a acestui program de reeducare a fost inițiată în închisoarea de la Suceava, de către studentul Alexandru Bogdanovici, și avea scopul de a reeduca prin cultură tinerii arestați pe motive de „activitate legionară”, pentru a fi redați sub o nouă formă societății. Aceasta a fost preluată de alt student legionar, Eugen Ţurcanu, care în momentul transferării la Pitești, a desfășurat această reeducare într-o manieră violentă. Din păcate, metoda lui Ţurcanu a fost mult mai apreciată de închisoare și astfel ea a fost pusă în practică începând cu luna decembrie a anului 1949. La început aceasta a constat în introducerea a doi deținuți reeducatori în fiecare celulă, ce aveau menirea de a-i chinui pe colegii lor. După ceva timp, fenomenul s-a extins, deținuții agresându-se între ei, ajungând chiar să își tortureze rudele și prietenii de suflet. Momentul începerii terorii a coincis exact cu perioada sărbătorilor de Craciun din anul 1949, când în camera denumită „ 4 Spital”, o celulă a închisorii foarte mare, unde puteau să încapă 100 de indivizi, a izbucnit un conflict înarmat cu scânduri și bâte, la care au participat și gardienii, masacrându-i efectiv pe cei care se opuneau reeducării. Cu toate că aceștia eru bătuți îngrozitor, devenind o masă de carne vie, sângerândă, gardienii cât și torționarii aveau grijă să nu omoare pe nimeni în procesul reeducării.

3

Din în acest moment, victimele acestui coșmar și-au dat seama că formarea unui front de rezistență era imposibil, și tot ceea ce puteau face era o lupta de supraviețuire. Din păcate, acest fenomen nu era unul destinat legionarilor așa cum ați putea presupune, ci unul destinat tinerilor, în special al studenților care nu-și terminaseră studiile, care o bună parte erau legionari, dar și membrii ai partidelor politice sau simpatizanți, sau persoane care aveau prieteni ori cunoștințe în partidele politice. Aceste forme de renegare au luat amploare odata cu procesul de „reeducare”, ajungând să se nege pe sine înșiși, închipuindu-și că au luat parte la cele mai rafinate perversități, și să spună cuvinte batjicoritoare la adresa mamelor și surorilor lor, inventând cele mai urâte gânduri ce făceau ca acestea să arate ca niște prostituate. Această demascare trebuia să implice patru faze ce duceau la distrugerea indivizilor. Primul proces era denumit demascarea externă. În cadrul acestuia, deținutul trebuia să își arate loialitatea față de partid și de organizația O.D.C.C., să spună tot ce ascunsese în timpul anchetelor organizate de Securitate și să denunțe toate legăturile pe care le avea în afara închisorii. Prima etapă consta în declarația verbală sub presiunea schingiuirii, apoi erau scrise pe o placă de săpun, urmând să fie scrise pe hârtie, iar declarantul trebuia să le semneze ca acestea să fie trimise la Interne. Al doilea proces se numea demascarea internă, în care studentul chinuit trebuia să îi reclame pe cei ce îl ajutaseră să supraviețuiască în închisoare, persone care îi facuseră anumite favoruri. Această fază avea rolul de a anihila suportul moral al deținutului și de a-i distruge personalitatea. În a treia etapă, demascarea morală publică, deținutul era nevoit să calce în picioare tot ce avea mai sfânt, fiindu-i analizată întregul trecut. Cea mai dureroasă situație era întâmpinată de fiii de preoți trebuiau să descrie cu lux de amănunt scene erotice pe care parinții lor „le-ar fi avut” în altar, iar pe mamele lor să le descrie ca pe niște prostituate. Cea mai grea etapă a reeducării era cea de-a patra, în care studentul trebuia să își tortureze prietenii, devenind la rândul său un călău. Pentru cei care intrau acolo, tortura era inevitabilă și uneori dura mai mult de două luni. Singura posibilitate de a fi torturat mai puțin era să te autodenigrezi, și să inventezi cele mai mari infamii și cele mai mari mârșăvii pentru a scurta perioada schingiuirii. 4

Cei care au organizat reeducarea prin tortură precum și torționarii pe care i-au recrutat, au fost nevoiți să își renege religia, adoptând ateismul sau anticreștinismul, aplicând aceste credințe cu o mare cruzime asupra tuturor deținuților. Astfel, deținuții trebuiau să îl venereze pe satana și să practice ritualuri satanice să se lepede de vechea credință. În final, după ce deținuții treceau prin procesul de reeducare, aceștia erau obligați să devină la rândul lor torționari, și dacă refuzau acest lucru, erau obligați să treacă iar prin procesul de reeducare, riscând să fie uciși. Foarte mulți dintre aceștia au încercat să se sinucidă pentru a pune capăt acestei presiuni, dar nu au reușit. În câțiva ani, acest fenomen s-a extins prin trimiterea reeducaților în alte închisori, dar situația a fost mult mai ușoară sau mai dificilă, în funcție de gradul de extindere al deținuților din Pitești. Chinurile din acest penitenciar a durat până la transferarea lui Țurcanu în penitenciarul de la Gherla în septembrie 1951. Acolo, reeducarea a fost condusă de către Tanu Popa, până la venirea acestuia. La penitenciarul din Gherla, operațiunea a luat o formă sadică, extremistă, determinând victimele să treacă de partea torționarilor. Prin trimiterea unui grup de deținuți de la Pitești la Canal a început să se afle adevărul despre acest penitenciar, iar în alte penitenciare, cum au fost cele din Târgu Ocna, Aiud, Baia Sprie,etc numărul mic de deținuți torționari trimiși au întâmpinat rezistență din partea celorlalți deținuți, fapt ce a împiedicat dezvoltarea fenomenului. În luna septembrie a anului 1952, aceste orori au început să iasă la iveală, fapt ce a determinat judecarea lotului lui Țurcanu pentru actele de teroare, fiind condamnați la moarte. După părerea mea, fenomenul Pitești a reprezentat un moment cutremurător în istoria țării noastre. Chiar dacă experimentul a eșuat, efectele lui s-au simțit mult timp, deoarece spălarea creierelor aplicată a avut efect devastator asupra memoriei colective. Cartea lui Virgil Ierunca „Fenomenul Pitești” reprezintă o mică parte din povestea acestui penitenciar, o mică parte din chinurile și lacrimile vărsate în „arhipelagul ororii” din „cea mai odioasă insulă Pitești”. Consider că sadismul exagerat pe care torționarii îl aplicau victimelor și faptul că aceștia au ajuns să își tortureze de la rude până și cei mai buni prieteni, a reprezentat o 5

spălare a tuturor simțurilor pe care un om le poate avea. Cruzimea pe care o dobândeau cei reeducați în urma spălării creierelor a transformat acea instituție într-un infern. Din păcate nu există foarte multe persoane care să descrie acea perioadă totul rămânând în mister până în ziua de astăzi. În opinia mea, cartea prezintă o realitate revoltatoare a ororilor petrecute în instituţiile totale, ce m-au frapat în mod constant în decursul lecturării. Consider că exemplele date sunt o infaţişare a abuzurilor de putere menite să scoată în evidenta neputinţa instituţionalizaţilor. Din punctul meu de vedere, metodele pe care torționarii le foloseau pentru a „demasca” crează un peisaj macabru: obligare deținuților să manânce în vase în care erau și excremente, să lingă closete, ca un animal, bătaia individuală sau în cerc, bătaia cu cureaua sau piciorul de la prici, arderea corpului, să urineze în gura altor deținuți, agățarea de greutăți de corpul deținutului, smulgerea unghiilor, a purului, strivirea degetelor sau să zică tot felul de blasfemii la adresa divinității și să facă diferite ceremonii în care personajele religioase erau batjocorite și înlocuite de demoni. Acestă spălare a creierelor și manipulare a întregului sistem de valori umane, a transformat penitenciarul pentru o perioadă de timp într-un loc de îndoctrinare forțată. Pe lângă faptul că acest experiment a fost o perioadă cutremurătoare din viața celor ce au trecut prin el, fenomenul Pitești a reprezentat un proces înspăimântător de dezumanizare pe care l-a cunoscut epoca noastră.

6

Bibliografie: Ierunca, Virgil, Fenomenul Piteşti, București, Humanitas, 2008 Popescu, Traian, Experimentul Pitesti, reeducarea prin tortura în închisorile Pitesti, Gherla, Tg. Ocna, Canal, atacul brutalității asupra conștiinței , București, Criterion, 2005 http://www.procesulcomunismului.com/ Film: http://culianu.w ordpress.com/2008/02/03/fenomenul-pitesti-marxism-socialism-comunism-humanism/

7