Expertiza Grafoscopica [PDF]

Zitiervorschau

Capitolul 1. Introducere

"La scriitura: prodotto del cervello. La mano non ѐ in grado di realizzare il gesto grafico senza l'impulso cerebrale." Iride Conficoni Ziosi

1.1. Noțiuni generale cu privire la expertiza grafoscopică Activitatea justiției de prevenire și de combatere a criminalității necesită descoperirea urgentă și completă a infracțiunilor, identificarea infractorilor, determinarea fără dubiu a vinovăției lor și, în raport cu aceasta, aplicarea pedepselor prevăzute de legea penală. În acest scop, organele de urmărire penală și instanțele de judecată au dreptul și, totodată, obligația de a recurge la toate mijloacele permise prin care se poate stabili adevărul, situație valabilă și pentru judecarea cauzelor civile. Unul dintre aceste mijloace îl constituie expertiza judiciară, care poate fi dispusă din oficiu ori admisă la cererea unei părți, fie pentru susținerea acuzării sau apărării, fie pentru dovedirea acțiunii sau pentru combaterea ei.1 Alături de alte genuri de expertiză (psihiatrică, tehnică, medico-legală, contabilă etc.), sub diversele ei forme, expertiza criminalistică aduce o deosebită contribuție la cercetarea științifică a probelor materiale, îndeosebi prin identificarea persoanelor și a obiectelor. După cum ne arată și statisticile laboratoarelor de criminalistică, ponderea cea mai mare o are expertiza scrisului, cunoscută sub denumirea de expertiză grafică ori grafoscopică. Grafoscopia judiciară reprezintă o ramură a științei criminalistice care studiază legitățile scrisului și elaborează metodele examinării acestuia în vederea identificării 1

L. Ionescu, "Expertiza criminalistică a scrisului", Ed. a 2-a revăzută, Ed. C.H. Beck, București, 2010, pg. 1

6

persoanei, pe cale de expertiză. În același timp, ea se ocupă cu cercetarea limbajului scris în scopul folosirii particularităților acestuia la stabilirea autorului unui text. Denumite de specialiști și dominante grafice, aceste caracteristici sunt constituite din acele particularități specifice aspectului general al unui scris, formei acestuia. Pe baza lor este posibilă clasificarea cu exactitate a unui anumit tip de scris. De asemenea, acestea sunt elemente valoroase în descoperirea unui fals prin imitare sau deghizare, în care autorul se concentrează mai mult asupra modului de construcție a literelor, scăpându-i caracteristicile sale generale proprii, care îi divulgă identitatea, aspect frecvent întâlnit în practica de specialitate.2 S-a ridicat problema valorii probatorii a expertizei, având în vedere că în legătură cu aspectul expertizării s-a pronunțat un specialist, având cunoștințe ce depășesc în domeniul respectiv pe cele ale organului penal. S-a ajuns până la emiterea unor opinii după care, într-o asemenea situație, expertul ar face o „ judecată științifică ” în cauză. Acest punct de vedere acordă o valoare probatorie mult sporită în raport cu celelalte mijloace de probă. Expertul nu-și poate asuma atribuțiile organului de urmărire. Organul de urmărire trebuie să fixeze obiectul expertizei, iar nu expertul obiectul urmăririi. Expertul trebuie să îndeplinească sarcina primită și să nu facă aprecieri, întemeindu-se pe baza științifică a expertizei, nu pe informațiile și declarațiile unor persoane, pe care a găsit el de cuviință să le interogheze. Expertul nu are nici dreptul de soluționare a cauzei. Instanța poate aprecia concluziile expertizei și să le admită sau nu, în măsura în care ele se impun prin temeiul lor științific, puterea de convingere, coroborarea cu celelalte mijloace de probă etc. Când concluziile expertizei nu sunt însușite de organul penal, acesta are obligația să motiveze. Calitatea de expert e incompatibilă cu cea de martor. Dacă aceeași persoană întrunește ambele calități, întâietate are calitatea de martor, sarcina efectuării expertizei fiind încredințată unui alt expert. Pentru stabilirea falsificării înscrisurilor se poate dispune prezentarea unor scripte de comparație.3 Ele ajută în aprecierea caracterului de fals sau autentic al unor semnături sau texte scrise pe baze comparative. Scriptele de comparație se anexează la Raportul de Expertiză Criminalistică.

2 3

www.igpr.ro N. Volonciu – Drept penal, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1972, pg. 186

7

1.2. Scurt istoric privind cercetarea criminalistică a scrisului Soluţionarea legală şi temeinică a unui proces judiciar depinde, în primul rând, de clarificarea tuturor împrejurărilor de fapt privind cauza penală sau civilă, operaţie caracterizată deseori printr-un grad sporit de dificultate şi de complexitate, necesitând cunoştinţe şi din alte domenii decât cele juridice. Solicitarea, tot mai frecventă, a concursului unor specialişti a fost impusă atât de nevoia lărgirii posibilităţilor de perfecţionare a activităţii de înfăptuire a justiţiei, cât şi de progresul rapid al ştiinţei şi tehnicii cu impactul său pozitiv asupra aflării adevărului. Expertiza documentelor datează încă din antichitate, reprezentând probabil unul dintre cele mai vechi mijloace de probațiune cu caracter tehnic la care s-a apelat în procedurile judiciare, care dovedește că, odată cu circulația tot mai intensă a actelor, arta de a putea imita scrisul altei persoane, întocmirea actelor de către scribi anume specializați, posibilitatea de modificare a scrisului propriu au dat naștere la îndoieli asupra autenticității înscrisurilor folosite și au impus de timpuriu căutarea unor căi de investigare. Incriminarea falsului în acte o întâlnim încă din Legea lui Lucius Cornelius Sulla, care prevedea pedepse aspre pentru asemenea fapte ilicite. O lege a împăratului Constantin (cca. anul 330 d.H.) cuprinde un capitol special consacrat falsului, în care indică, printre mijloacele de aflare a adevărului, compararea scrisurilor, iar în anul 539 Iustinian citează în novela 79 o eroare judiciară cauzată de faptul că experții declaraseră un act fals, dovedit ulterior a fi autentic. De altfel, încă din novela 49 se negase că examinarea scrisurilor poate atinge certitudinea, luându-se măsuri pentru asigurarea pieselor de comparație. Pe măsura dezvoltării industriei şi comerțului, a relațiilor economice și sociale, multe consemnate în scris, se înmulțesc procesele având ca obiect falsul. De exemplu în dreptul cutumiar francez, este menționată cercetarea unui fals în timpul regelui Carol al Vlea, în anul 1370, în cauză aflându-se însuși șambelanul regelui. Se apreciază că prima informație privind expertiza criminalistică a scrisului datează din anul 1569, când a fost cercetat modul de falsificare a semnăturii regelui Carol al IX-lea al Franței. Primele studii privind scrisul, axate în special pe descoperirea legăturii dintre caracteristicile grafice și personalitatea omului, se studiază în sec. XVII și aparțin lui Francois Demelle - 1609, Camillo Baldo - 1622, Jacques Raveneau - 1666 și Etienne de Blegny - 1669. Observații extrem de importante aparțin apatelui Jean-Hippolyte Michon 1872, iar în această perioadă se remarcă experții grafici și grafologii Alphons Bertillon 8

1897, Pierre Humbert - 1907, E. Sollange-Pellat - 1908, J. Crepieux-Jemin - 1921, creatorul grafologiei moderne Edouard de Rougemont - 1922, Edmond Locard - 1923, J.A. Brutails - 1925. Dintre autorii de limbă germană trebuie menționați Hans Langebruch 1895, Hans Gross - 1898, Ludwig Schneikert - 1906, cehul R. Saudek - 1925, iar dintre cei de limbă engleză Persifor Frazer - 1894, Albert Osborn - 1910.4 În vechiul drept românesc, s-a păstrat împărțirea mijloacelor de probă în: scrise și orale. Vechile documente se referă la cumpărări și vânzări, danii și delimitări de moșii, iar judecata se sprijinea pe aceste înscrisuri, după care urmau proba cu martori, jurători și celelalte probe. Folosirea expertizei datează de multă vreme, în acest sens fiind edificatoare documentele din fostul drept românesc care tratau și instituția expertizei - "Codul lui Ipsilanti", "Legiuirea lui Caragea", "Codul Calimach". În anul 1847, în timpul domniei lui Nicolae Șuțu, își face apariția la Iași o lucrare intitulată "Reguli ce urmează a se păzi în privegherea și cercetarea vinovaților", cuprinzând unele elemente de ordin tactic și metodologic. Alături de dezvoltarea dactiloscopiei - în anul 1909, prof. dr. Mina Minovici, pe baza cercetărilor proprii, obține primele rezultate în descoperirea infractorilor după urmele lăsate de mâini -, se întreprind studii vizând inițierea unor metode de cercetare criminalistică de falsuri în înscrisuri și de identificare a persoanei după scris. Sunt demne de amintit, în acest sens, lucrarea dr. Ştefan Minovici, "Falsul în documente și fotografia în serviciul justiției" (1900) sau "Tratatul de grafologie și expertiza în falsuri" (1910) al criminalistului Mihai Moldoveanu. Dintre specialiștii români, mai menționăm pe Gheorghe Marinescu - 1905, C.I. Parhon - 1917, Mihail Kenebach - 1935. De asemenea, trebuie subliniată în mod deosebit activitatea lui Henry Stahl, profesor la Şcoala Superioară de arhivisticã și pedagogie, care a format experți grafici, diplomați, autor a mai multor lucrări, cum ar fi: „Grafologia și expertizele în domeniul scrierii. Anonimul – falsul” (1926), „Falsuri, fraude și cum se descoperă falsul” (1939), „Expertiza grafică” (1940) „Tratat de grafologie și expertiză în falsuri”. Odată cu importantele progrese ale științelor exacte, mai ales în domeniul fizicii și chimiei, s-a lărgit mult aria de investigare a documentelor în vederea depistării falsurilor. Totuși, repercusiuni însemnate au existat doar în ceea ce privește cercetarea actelor sub 4

L. Ionescu, "Expertiza criminalistică a scrisului", Ed. a 2-a revăzută, Ed. C.H. Beck, București, 2010, pg. 7

9

aspect tehnic (analiză de hârtie, pastă, tușuri, cerneală etc.). În schimb, examinările de ordin grafic, adică studierea caracteristicilor scrisului în vederea identificării autorului, nu au evoluat fundamental, depinzând încă în mare măsură de talentul și de experiența expertului. 1.3. Diferențierea expertizei grafoscopice de alte genuri de examinare  Examinarea tehnică a actelor Indiferent de procedeele utilizate, modalitățile de falsificare ale unui act se reduc la două posibilități: alterarea unui înscris existent și confecționarea unui înscris fictiv. In primul caz este modificat un act valabil întocmit, fie prin înlăturarea unor mențiuni, fie prin adăugarea altora. Adăugirile efectuate pot reprezenta un plus față de datele deja scrise sau o înlocuire a unor date, după ce acestea au fost în prealabil înlăturate. În celălalt caz se alcătuiește în întregime un act fals prin contrafacerea scrisului, a ștampilei, a semnăturilor, mai rar a formatului respectiv. Examinarea în vederea determinării autenticității se referă în ambele situații, pe de o parte, la scris ca expresie a unei deprinderi personale, iar pe de altă parte la o serie de elemente materiale ale scrisului, cum ar fi substanțele de scriere (creion, tuș, cerneală sau suportul scrierii, hârtia). Expertiza criminalisticii împarte deci cercetarea actelor în două părți diferite: expertiza scrisului și expertiza tehnică a actelor. Această diferențiere se justifică nu numai prin obiectele deosebite supuse analizei, ci și prin procedeele diverse de examinare comparativă a formelor scripturale din scrisul în litigiu și din scrisul persoanei bănuita a fi autorul, pe cand în al doilea caz se recurge la investigații fizico-chimice și traseologice, în scopul depistării urmelor materiale proprii contrafacerii sau modificării actelor. Determinarea ștersăturilor reprezintă un exemplu tipic de examinare tehnică. De multe ori, modificarea actelor se realizează prin înlăturarea unor mențiuni cifrice și literale, cum ar fi sume de bani, date calendaristice din inventare, documente de identitate, chitanțe. Radierea sau răzuirea unui înscris atrage după sine deteriorarea hârtiei prin subțierea ei și prin deranjarea fibrelor din stratul superior. Urmele de acest gen pot fi puse în evidență prin diverse procedee: iluminarea actului dedesubt sau sub un unghi de incidență mic, pulverizarea cu prafuri fine, expunerea la vapori de iod, examinarea microscopică. Există

10

și procedee mai complicate, însă foarte precise: măsurarea conductibilității electrice a hârtiei în diferite porțiuni. Falsificatorii mai folosesc și stergerea chimică, prin spălarea trăsăturilor de cerneală, de pastă, cu diferite substanțe. Deși în locul respectiv se remarcă o îngălbenire, sub acțiunea razelor ultraviolete, zona atacată va căpăta de cele mai multe ori o fluorescență diferită de cea a porțiunii neafectate. Examinarea scrisului și examinarea tehnică a actelor au un profil diferit, dar ele se află într-o strânsă dependență, ambele dând posibilitatea identificării persoanei după reprezentările sale grafice.  Grafologia Grafologia a suferit într-un timp scurt o mare evoluție, transformându-se într-o disciplină cu baze stiințifice demonstrate.5 Se pune problema delimitării grafologiei de expertiza grafică. Ele sunt două lucruri deosebite, urmăresc alt obiectiv, deşi pornesc de la o bază comună: studierea stiințifică a scrisului. Prin „grafoscopie” se întelege studiul scrisului în scopul determinării autenticității unor acte, unor semnături etc., respectiv studiul scrisului în scopul identificării scriptorului, scris a cărui specificitate justifică existenţa unui gen autonom de expertiză: expertiza criminalistică a scrisului, denumită și „grafoscopie judiciară” sau „expertiză grafică”. Expertiza grafică studiază și ea scrisul după caracteristicile obiective ale acestuia, adică după dimensiune, direcţie, formă, presiune, iuțeală, continuitate și orânduire, căutând a preciza dominantele grafice ale unui document spre a compara dacă se regăsesc aceleași dominante în scrisul identificat6. Obiectul nemijlocit al acestei expertize îl constituie identificarea scriptorului și în practică se concretizează în următoarele situații: Verificarea faptului dacă un text sau o semnătură provine realmente de la scriptorul nominalizat în act; Identificarea persoanei care a executat un text sau o semnătură ce s-a dovedit a nu aparține titularului respectiv

5

Elena Bogdanovici, Raport între grafologie și expertiza grafică. Paralelism istoric, Tipografia Vremea, București, 1944, pg .32 6 Andrei Atanasiu,Tratat de grafologie, Ed. Humanitas, București, 1996, pg.185

11

(false), ori provin de la un autor necunoscut (scrieri anonime, acte pe nume fictive, adăugiri etc.). Uneori scrierea și semnătura unui act de către titular echivaleazã cu însăși autenticitatea lui, cum ar fi cazul unui testament întocmit personal de testator. Alteori, situația este mai compicată. De exemplu, semnătura pe o chitanță aparține într-adevăr persoanei pe numele căreia a fost executată, ceea ce nu înseamnă în mod automat că și actul este autentic, întrucât semnătura putea fi „în alb” ori „furată” prin intermediul hârtiei copiative, iar textul adăugat ulterior. Etimologic, grafologia este „știința scrisului”, dar sensul propriu, ca disciplină independentă, este acela de determinare a caracterului, a personalității omului cu ajutorul scrisului. Grafologia se bazeazã pe teza că o persoană poate fi ușor recunoscută prin gesturile sale, gesturi care nu depind de o intenție sau voință de moment, ci de o conjugare a forțelor conștiente și inconștiente ce ar anima fiecare persoană. Toate atitudinile ființei umane sunt deci gesturi încărcate de semnificații psihologice care se referă net în scris și anume în caracteristicile generale ale scrisului, în tipurile de mișcări ca reflex spontan, privite independent de formele literale pe care le îmbracă. Dacă expertiza grafică studiază orice fel de scriere - sinceră, deghizată, contrafăcută, grafologia analizează scrierea sinceră. Grafologul merge mai departe în studiul său, după ce a fixat dominantele grafice căutând să afle și resorturile psihologice pentru care un scris are anumite caracteristici. Grafologul trebuie să fie un bun psiholog, întrucât pe baza elementelor grafice constatate va trebui să întocmească un portret caracterologic valabil. Expertul se mărginește la anatomia grafică, la o disecție mecanică a părților componente ale scrisului studiat, dar va împinge mai departe această sinteză, analizând cu lupa fiecare literă în parte, fiecare virgulă, sedilă, punct, spațiile dintre litere, cuvinte, rânduri. Cu lupa, expertul va căuta să descopere cât mai multe semne particulare, particularități grafice rare, care nu se întâlnesc în alt grafism, aşa-numitele idiotisme grafice, va studia apoi întreruperile de duct, retușările, lipiturile; va studia hârtia, peniţa, cerneala. Acestea sunt puse în evidenţă cu ajutorul raportului de expertiză întocmit de expert. Părintele grafologiei, abatele Michon, stabilește primele reguli ale grafologiei în lucrarea "Systeme de graphologie. Metode pratique". Acesta spune că pentru a avea 12

revelația unui lucru interior și invizibil printr-un semn exterior vizibil, trebuie să existe o legătură între semn și lucrul semnificat. Acest raport există între creier, organ al gândirii şi manifestările exterioare ale sentimentelor, gesturi, atitudini, expresia fizionomică sau a limbajului. Astfel, toate semnele grafologice se explică, comparându-le cu gesturile naturale ale omului. Rezultatul unei analize grafologice se concretizează prinr-o schiţă grafologică sau portret grafologic.

Capitolul 2. 13

Semnăturile în examinările criminalistice

2.1. Noțiuni generale cu privire la semnătură 2.1.1 Importanța și rolul semnăturii în procesul civil și penal Cercetarea înscrisurilor și a semnăturilor are menirea să pună în evidență rolul criminalisticii nu doar în soluționarea cauzelor penale, ci și a celor civile. De altfel, însăși ponderea deținută de cercetarea tehnică și grafică a înscrisurilor în activitatea laboratoarelor de specialitate vine să ateste acest fapt.7 Pe latură penală, întâlnim înscrisuri care formează însuși obiectul material al infracțiunilor de fals prevăzute de articolele 324-332 Noul Cod penal, falsificarea producându-se fie prin crearea în întregime a unui înscris, fie prin modificarea unui înscris existent prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii ori prin alterarea în orice mod. Dintre înscrisurile venite frecvent spre expertizare in laboratoarele de criminalistică, menționăm actele privind evidența și circulația diferitelor bunuri sau valori (chitanțe, facturi, deconturi, taloane de pensie, state de plată, mandate poștale etc), documente C.E.C. (foi de depunere și restituire, librete de economii), actele privitoare la desfășurarea procesului de producție (instructaje pentru protecția muncii, fișe de pontaj), bilete si buletine Loto-Pronosport, formulare de transport (abonamente, bilete, permise), acte de studii și identitate, certificate și rețete medicale.8 Referitor la rolul semnaturii, art. 268 din Noul Cod de Procedură civilă menționează că semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia. Dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condițiile legii. Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condițiile prevăzute de lege. În materie civilă, numeroase înscrisuri au caracter preconstituit, adică au fost întocmite în mod special în vederea dovedirii nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic, în eventualitatea unui litigiu viitor (succesiuni, pretenții). Înscrisurile preconstituite sunt fie autentice, fie sub semnătură privată. 7

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a V-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2010, pg. 309 8 Lucian Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, ed. a 2-a revăzută, Ed. C.H. Beck, București, 2010, pg. 2

14

Cele din prima categorie sunt acceptate și autentificate sau întocmite și autentificate, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, de către un funcționar care, conform dispozițiilor Codului Civil, este competent și funcționează în locul unde s-a făcut actul. Astfel, înscrisuri autentice sunt nu doar actele notariale (contracte de vânzarecumpărare, donații, testamente), însă și cele de stare civilă, hotărârile judecătorești, procesele verbale de îndeplinire a actelor de procedură etc.9 Înscrisurile autentice beneficiază de prezumția de autenticitate, în sensul că al lor conținut corespunde voinței părților exprimată în fața funcționarului, că semnăturile le aparțin, că data întocmirii este cea reală. Dar aceasta nu înseamnă că nu pot forma obiectul unor expertize grafice, întrucât sunt susceptibile de a fi atacate pe calea înscrierii în fals, conform art. 301-308 Noul Cod de procedura civilă. În practică, astfel de cazuri vizează în special acte vechi, încheiate cu mulți ani în urmă, iar cei care le contestă sunt moștenitorii părților, de obicei. Astfel, potrivit art. 301, acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator fie să recunoască, fie să conteste scrierea ori semnătura. Contestarea scrierii sau semnăturii poate fi facută, la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancțiunea decăderii. Moștenitorii sau succesorii în drepturi ai aceluia de la care se pretinde a fi înscrisul pot declara că nu cunosc scrisul sau semnătura autorului lor. Când una dintre persoanele menționate la art. 301 contestă scrierea sau semnătura ori declară că nu le cunoaște, instanța va proceda la verificarea înscrisului prin: 1. compararea scrierii și semnăturii de pe înscris cu scrierea și semnătura din alte înscrisuri necontestate; 2. expertiză; 3. orice alte mijloace de probă admise de lege. În acest scop, președintele completului de judecată va obliga partea căreia i se atribuie scrierea sau semnătura să scrie și să semneze, sub dictarea sa, părți din înscris. Refuzul de a scrie ori de a semna va putea fi considerat ca o recunoaștere a scrierii sau semnăturii. O altă categorie de înscrisuri des invocate în justiție sunt cele sub semnătură privată, pentru valabilitatea interesează doar dacă sunt semnate de persoanele care figurează în acte. Astfel de acte sunt chitanțele, declarații, diferite convenții etc.

9

Lucian Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, ed. a 2-a revăzută, Ed. C.H. Beck, București, 2010, pg. 3

15

Pentru admisibilitatea testamentelor olografe, nu este suficientă semnarea de către testator, fiind necesară scrierea în întregime și datarea tot de către acesta. Înscrisul sub semnătură privată are putere doveditoare atâta timp cât este recunoscut de părți, în caz contrar, validitatea ori falsitatea urmând să fie stabilită de către instanța de judecată prin verificarea de scripte sau prin efectuarea expertizelor. Astfel, conform art. 303, judecătorul, după compararea înscrisului cu scrierea sau semnătura făcută în fața sa ori, dacă este cazul, și cu alte înscrisuri, se poate lămuri asupra înscrisului. Dacă însă, din compararea scrierilor, judecătorul nu este lămurit, va ordona ca verificarea să se facă prin expertiză, obligând părțile sau alte persoane să depună de îndată înscrisuri de comparație. Se primesc ca înscrisuri de comparație: 1. înscrisurile autentice; 2. înscrisurile sau alte scrieri private necontestate de părți; 3. partea din înscris care nu este contestată; 4. scrisul sau semnătura făcut/facută înaintea instanței. Dacă una dintre părți declară că un înscris folosit în proces este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este obligată să arate motivele pe care se sprijină. În cazul în care, potrivit legii, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanța civilă, prin orice mijloace de probă. 2.1.2 Semnătura, obiect al cercetării criminalistice O componentă esențială a grafismului unei persoane este semnătura, apariția și folosirea acesteia este legată de cerințele bunei desfășurări a relațiilor sociale. Prin semnătură se înțelege imaginea grafică a numelui, produsă în urma unei execuții personale a titularului respectiv, prin care atestă că este autorul unui act sau că aprobă conținutul acestuia. Scopul principal al folosirii semnăturii nu este atât comunicarea identității persoanei (ceea ce se poate realiza prin scrierea în mod citeț a numelui), ci acela de a face dovada manifestării de voință a unei persoane într-un anumit sens. De aici și funcția de veritabilă "marcă" pe care o are semnătura. În domeniul Criminalisticii, probele materiale concretizate în urmă servesc la identificarea, fie prin determinarea obiectului creator (anvelopa care a imprimat pe drum 16

profilul frizurilor, încălțăminte de la care provine urma de pas, degetul care a lăsat amprenta), fie prin reconstituirea obiectului, adică a întregului, din care a făcut parte un fragment ridicat de la locul faptei (așchii de lemn, vopsea, sticlă). Și scrisul este o urmă, dar de un gen cu totul deosebit. Dacă urmele de pantof, anvelopele provin de la un obiect (obiectul identificat) şi sunt realizate prin mulare într-o masă primitoare (pământ, lemn) sau prin depunere de substanţe (grăsimi secretate de glandele sudoripare), scrisul este urmarea activității nervoase și musculare a omului, tradusă printr-un complex de mișcări sau deprinderi tehnice. Ca urmare a acestui lucru, el trebuie privit ca o realitate dinamică și nu statică, fixă, așa cum apare la o primă analiză.10 Identificarea obiectului creator se realizează pe baza identității caracteristicilor generale și a particularităților urmei în litigiu și a urmelor de comparație, create experimental cu obiectul bănuit, identitate pusă în evidență prin suprapunerea urmelor în cele mai mici amănunte sau prin continuitate liniară. În schimb, două semnături aparținând unei persoane sau două texte cu conținut similar nu vor corespunde niciodată perfect în toate elementele grafice (se exclude copierea unde nu e vorba de un scris liber, ci de o reproducere mecanică a unui model). Prof. dr. Dumitru Sandu arată că semnăturile unei persoane nu sunt identice în totalitatea trăsăturilor lor componente, nu se suprapun, chiar dacă sunt executate succesiv și în condiții identice. Excepții, extrem de rare, s-ar putea întâlni la semnăturile extrem de prescurtate și de o construcție foarte simplă. Benjamin Pierce, profesor de matematică la Univ. din Harvard, a estimat că nu avem decât o șansă la 931 trilioane de a semna de două ori numele nostru absolut identic.11 Totuşi identificarea persoanei de la care provine o semnătură este posibilă datorită carateristicilor generale și speciale ale scrisului.

2.1.3 Procesul de formare și proprietățile semnăturii 10

Radu Constantin, Importanţa caracteristicilor de limbaj în identificarea autorului unui text, Comunicare prezentată la Congresul național de grafologie judiciară „Grafologia judiciară: orizont și limită” Ediția XI – Napoli 27.11.2009 – Univ. Napoli 11 Dumitru Sandu, Falsul în acte. Descoperire şi combatere prin mijloace criminalistice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pg.35

17

 Procesul de formare a semnăturii

Momentul în care o persoană începe să semneze este ulterior învățării primelor note grafice, respectiv după formarea deprinderii de a scrie. Pe lânga faptul că elevii de vârstă mică nu sunt puși în situația de a semna, stadiul de evoluție a scrisului lor nu le permite să execute o semnătură propriu-zisă. Tendința serioasă de însușire a unei semnături se manifestă o dată cu vârsta de 14 ani, moment din care i se recunoaște minorului o capacitate de exercițiu restrânsă. Unul din factorii care ajută la formarea semnăturii este, fără îndoială, scrisul, dar nu la modul absolut necesar, existând persoane care semnează fără a-și fi însușit în prealabil deprinderea de a scrie, cum ar fi analfabeții care sunt puși în situația de a semna (și o fac prin desenarea numelui a cărui structură grafică au memorat-o). Spre deosebire de scris, a cărui învățare pornește de la gesturi elementare, procesul de adoptare a unei semnături prezintă avantajul de a avea de la început o bază deja formată. Aceasta face ca, încă de la început, semnătura să fie bine individualizată, spre deosebire de scrisurile corespondente acestei etape care sunt impersonale. În fază incipientă, semnătura va consta în scrierea completa și lizibilă a numelui, ritmul fiind lent și greoi. La persoanele ce au un scris inferior, evolutia semnăturii se oprește aici, toată viața aceste persoane semnează prin scrierea numelui. La alte persoane, scrisul evoluează și, o dată cu acesta, și semnătura, îndepărtându-se treptat de simpla caligrafiere a numelui. Alți factori care contribuie la procesul de formare a semnăturii sunt: dorința autorului de a-și crea o semnătură distinctivă, influențele de ordin grafic la care poate fi supus și frecvența utilizării semnăturii de către persoana respectivă. În cursul formării semnăturii, se constată la multe persoane intenția de a introduce în construcția grafică forme complicate, neliterale, din dorința de a ieși în evidență. Cu timpul, o mare parte a acestora sunt înlăturate și are loc etapa simplificării semnăturii. Construcțiile exagerat de complicate vor dispărea, aproape în întregime. Cele mai expuse înlăturării sunt trăsăturile aflate în zonele mediane și finale ale semnăturii, cele de la început se mențin, de obicei, luând uneori forma unor monograme.

18

Printre teoreticieni s-a pus problema: în ce măsură procesul de formare a semnăturii este influențat de gradul de evoluție a scrisului? O influență există, dar nu este prea accentuată. În general, persoanele ce posedă un scris de factură superioară au o semnătură evoluată, dar se întamplă uneori ca persoanele ce prezintă un scris inferior să ajungă să-și însușească o semnătură superioară. În materie de semnături nu se poate pune semnul de egalitate între gradul de evoluție a scrisului sub forma de text și gradul de evoluție a semnăturii. La unele persoane cu scris mediocru, datorită faptului că semnează mult în virtutea atribuțiilor de serviciu (funcționari poștali, magazioneri etc.), se înregistrează o devansare a evoluției semnăturii, întrucât prezintă o mai bună coordonare a mișcărilor grafice decât scrisul. Uneori, în momentul constituirii semnăturii, scriptorul caută să se inspire după modelele pe care le gasește în mediul ambiant, mai ales cel familial (fiul imită semnătura tatălui, unul din soți se inspiră după semnătura celuilalt soț). Atunci când semnătura model este imitată destul de reușit, pot apărea probleme de identificare în cursul examinărilor comparative. În componența unei semnături pot intra anumite cuvinte prescurtate care preced corpul grafic propriu-zis al semnăturii. Aceste cuvinte au rolul de a desemna o funcție, un grad militar sau un titlu științific.  Proprietățile semnăturii - Individualitatea semnăturii. Reflectă calitatea semnăturii de a fi proprie unei anumite persoane și diferită de oricare alta. Încă de la începutul formării sale, semnătura este bine individualizată, pentru că reflectă caracterul individual al scrisului din care rezidă. Acestor note grafice, pe care semnătura le moștenește de la scris, li se vor adăuga și altele o dată cu evoluția semnăturii. Materialul pe care îl ofera o semnătura este redus cantitativ, spre deosebire de scrisul sub formă de text, însă pune în evidență un grafism de o complexitate grafică net mai avansată, mult mai cristalizat și mai impregnat de personalitatea titularului, oglindind în cel mai înalt grad spontaneitatea și reflexele proprii. - Stabilitatea relativa a semnăturii. Constă în menținerea constantă a aceluiași grup grafic de la o execuție la alta. Datorită acestei proprietăți, cât și datorită individualității, 19

este posibilă identificarea autorilor. Din cauza numeroșilor factori ce influențează deopotrivă scrisul și semnătura, această stabilitate este numai una relativă, niciodată nu va conduce la execuții identice. Stabilitatea relativă determină apariția unor ușoare diferențe între mai multe execuții ale aceluiași autor, aspect cunoscut în teorie sub denumirea "variabilității naturale a scrisului", respectiv a semnăturii. Variabilitatea poate fi, ca în situația scrisului, de moment sau de durată. Sub aspectul variabilității de moment se disting: semnături cu grad mare, mic sau mediu de variabilitate. Diferențele de la o execuție la alta sunt respectiv mari, mici sau medii. În cazul unei variabilități mari sau medii, șansele de depistare a contrafacerii sunt mai reduse, dar cu toate acestea diferențele se manifestă între anumite limite. Procesul de scriere are la bază un automatism, de aceea apariția unor diferențe totale este imposibilă. S-a constatat că variabilitatea nu se manifestă în orice direcție, devenind într-un fel previzibilă luând cunoștință de orientările sale, expertul va putea, într-o anumită masură, să anticipeze posibilele variații.

2.2. Caracteristici de identificare a semnăturii Semnătura, ca parte componentă a scrisului unei persoane, prezintă aceleași caracteristici generale, cu excepția unora specifice doar acesteia: alcătuirea semnăturii, trăsăturile liniei de bază. Alte elemente sunt proprii atât scrisului, cât și semnăturii, doar că pentru aceasta din urmă cunoaște anumite distincții - este cazul topografiei. Sub aspectul caracteristicilor speciale, acestea se prezintă în mod asemănător atât la scrisul sub formă de text, cât și la semnătură. 2.2.1 Caracteristici generale cu privire la semnătură Prin caracteristici generale ale scrisului, cunoscute și sub denumirea de "dominante grafice" sau de "caractere obiective ale scrisului", se înțeleg acele caracteristici sau calități ale scrisului care determină aspectul general al acestuia, respectiv aspectul semnăturii. o Alcătuirea semnăturii Poate fi literală, neliterală sau mixtă, după cum reproduce sau nu numele titularului. Unele persoane obișnuiesc să adopte mai multe semnături cu aspect morfologic diferit; în 20

cazul scrisului acest lucru nu este posibil, de aceea interpretarea diferențelor la semnături se face cu mai multa prudență ca în cazul scrisului. o Trăsăturile liniei de bază Reprezintă trăsătura imaginară ce unește părțile inferioare ale tuturor elementelor ce alcătuiesc semnătura. Liniile de bază pot fi disociate după criteriul direcției și cel al formei. În funcție de prima modalitate de departajare distingem: linii de bază orizontale, ascendente și descendente. După formă, liniile de bază pot fi împărțite în: drepte, ondulate, unghiulare și crenelate. În general, această caracteristică se păstrează constantă, modificări pot surveni în urma acțiunii acelorași factori care influențeaza și scrisul: fiziologici, emotivi, psihologici, etc. o

Topografia

Reprezintă modul de amplasare a scrisului în pagină. Semnătura poate fi poziționată diferit față de text. În general, topografia nu prezintă valoare identificatoare, în schimb în cazurile când poziționarea nu este comună, poate fi reținută în cursul examinărilor comparative (de exemplu plasarea semnăturii peste ultimul rând din text sau la o distanță foarte mare de acesta). o Forma scrisului Numită și structura scrisului, forma atrage imediat atenția celui ce procedează la examinarea unui scris și apare și mai pregnant atunci când se recurge la compararea a două scrisuri diferite. În funcție de mai multe criterii de clasificare distingem mai multe tipuri de scris, după cum urmează: - conform criteriului de configurație a literelor: scrisuri cursive, ce au la bază modelul caligrafic și scrisuri tipografice, caracterizate printr-un grad redus de legare a trăsăturilor grafice;

21

- sub aspectul tipului de mișcare: scrisuri arcadate, scrisuri ghirlandate, scrisuri unghiulare și scrisuri rotunjite. Acestea nu sunt unicele modele, în fapt din punct de vedere al tipului de mișcare, scrisurile cunosc o mare varietate, în schimb sunt cele mai cunoscute și întâlnite în practică; - după criteriul gradului de simplificare: scrisuri simple, lipsite de trăsături inutile; scrisuri simplificate, trăsăturile grafice sunt reduse la strictul necesar sau se prezintă sub forma unor semne abia schițate, indescifrabile în afara contextului (devenind "simboluri ale simbolurilor"); scrisuri complicate, caracterizate prin prezența multor trăsături suplimentare, nefuncționale, care dau scrisului un aspect ornat. o Dimensiunea scrisului Este dată de înălțime (mare peste 2-3 mm sau mică sub 2 mm) și de lărgime (scris dilatat sau comprimat); evident între aceste limite se situează scrisurile de dimensiune medie, reprezentând cazuri majoritare. o Înclinarea scrisurilor Reprezintă o caracteristică generală esențială și constă în orientarea axei longitudinale a literelor în raport cu linia de bază a scrisului. Majoritatea scrisurilor sunt înclinate spre dreapta, urmând tendința fireasca de orientare a mișcărilor datorate sensului de scriere de la stânga la dreapta. De asemenea, este destul de frecventă poziția verticală a literelor. În ceea ce privește înclinarea axei spre stânga, ea constituie o caracteristică fundamentală a scrisurilor executate cu mâna stângă (sinistrografie), dar poate fi înlăturată și în scrisurile realizate normal, cu mâna dreaptă. o Presiunea scrisului Presiunea sau apăsarea scrisului este pusă în evidență de grosimea trăsăturilor și de urmele de adâncime din stratul hârtiei. Presiunea de execuție este mică la scrisurile rapide, evoluate, pentru că vârful instrumentului atinge foarte ușor suprafața actului și mare în cazul scrisurilor lente. În raport cu grosimea trăsăturilor, scrisurile pot fi:

22

- cilindrice, calibrul trăsăturilor este uniform datorită constanței tonusului muscular; - măciucate, firul grafic este mai gros în partea finală a cuvintelor; - ascuțite, trăsăturile debutează printr-o îngroșare și se eterează spre sfârșit; - fusiforme, lățimea maximă este întâlnită la partea mediană a firului grafic. Presiunea este unul din cele mai ascunse elemente grafice, reproducerea sa cu exactitate fiind considerată imposibilă.

2.2.2 Particularități morfologice ale componentelor semnăturii Oricât de importante ar fi caracteristicile generale în identificarea persoanei după scris, nu se poate face abstracție de morfologia semnelor grafice, fiindcă în definitiv acestea reprezintă însăşi substanţa scrisului, „materia sa primă”. Se constituie ca un grup de elemente foarte valoroase în identificare, ele reflectând modul în care fiecare persoană s-a deprins să execute un anumit semn sau grup de semne grafice. Cu cât o persoană se abate mai mult de la modelul caligrafic de construcție a literelor crește posibilitatea identificării sale.12 Astfel cum rezultă din practică, caracteristicile speciale sunt urmărite de falsificatori, sesizate şi imitate, ajungând de cele mai multe ori să se identifice cu originalul, complicaţiile intervenind cu ocazia elementelor mai complicate, a grupurilor de litere şi interferenţa cu elementele specifice scrisului falsificatorului, formate ca deprindere în timp. Trăsăturile de bază din construcția unei litere dispuse în plan vertical se numesc grame, iar trăsăturile orizontale ce unesc două grame se numesc ducte. o Construcţia semnelor grafice Modul de alcătuire, forma și modelul utilizat pentru un semn grafic alcătuiesc grafotehnica semnului respectiv. 12

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a V-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2010, pg. 322

23

Construcția este în general constantă și foarte variată, dar se întalnesc în practică și scrisuri ce prezintă fenomenul intitulat "poliformism literal". Astfel, aceste scrisuri prezintă pentru anumite litere mai multe forme de execuție. De aceea, pentru ca realizarea în mod diferit a unei litere să nu fie considerată greșit o deosebire care pledează pentru autorat diferit, se recomandă ca în cursul examinărilor să se confrunte nouă specimene pentru fiecare literă în parte: trei pentru poziția inițiala în cadrul a trei cuvinte diferite, respectiv trei pentru poziția mediană și finală. o Numărul elementelor constructive Numărul elementelor constructive din care este format un semn grafic reprezintă mai degrabă o problemă de continuitate a trăsăturilor decât de determinare cantitativă şi se apreciază după schimbările de direcţie ale mişcării prin unghiuri şi după întreruperi. Trăsăturile grafice pot fi executate fie separat, prin ridicarea instrumentului scriptural, fie în mod continuu, fără întrerupere, departajarea lor fiind punctul de schimbare a direcţiei mişcării. o Forma elementelor constructive Contribuie în mod substanţial la caracterizarea individualităţii construcţiei grafice. Formele de bază ale trăsăturilor literale pot fi clasificate astfel: - trăsături grafice drepte, verticale, oblice şi orizontale; - trăsături grafice circulare, complet circulare, semicirculare şi in spirală; - trăsături grafice unghiulare (ascuţite); - trăsături grafice convexe (arcade); - trăsături grafice concave (ghirlande); - trăsături grafice ondulate; - trăsături grafice ovoide şi buclate, care prezintă o variabilitate destul de mare chiar în cadrul aceluiaşi scris. o Direcţia mişcărilor de redare a construcţiilor grafice

24

Implică o multitudine de direcţii în cazul aceluiaşi semn. Trăsăturile orizontale pot fi direcționate spre dreapta sau spre stânga. o Modul de începere a semnelor grafice Se analizează sub două aspecte: procedeul folosit și poziția punctului incipient. În ceea ce privește procedeul folosit, se disting două modalități: - atacarea literei se face printr-o trăsătură nefuncțională; - trasarea directă a corpului literei, renunțându-se uneori nu numai la trăsătura preliminară, dar chiar și la anumite părți ce, convențional, făceau parte însăși din structura literei. Poziția punctului de atac se apreciază în funcție de înălțimea la care se situează față de linia de bază a scrisului și de distanța față de centrul literei. Analiza acestor puncte este mai eficientă pentru literele situate la începutul cuvintelor, nu trebuie omisă însă nici examinarea făcută pentru literele poziționate median sau final în cadrul cuvintelor. o Modul de finalizare a semnelor grafice Este cel puțin tot atât de important ca și modul de începere, mai ales la semnături, la care terminația reprezintă o componentă specifică. După cum literele inițiale din cuvinte sunt mai revelatoare în ce privește determinarea modului de începere, studierea modului de finalizare dă cele mai bune rezultate prin analiza semnelor situate la finalul cuvintelor. Terminațiile pot fi scurte, adesea amputate la scrisurile reținute (inhibate) sau energic trasate în cazul scrisurilor dinamogene. Poziția punctului final este mai puțin fixă decât cea a punctului de atac, tocmai datorită spontaneității crescute a gestului terminal. o Legarea semnelor grafice şi a elementelor acestora Gradul de legare se analizează nu numai la nivelul întregului grafism, dar și pentru fiecare semn grafic în parte. Atunci când unele părți componente ale literelor prezintă ruperi de legătura atipice, se examinează dacă acest fenomen este constant și în caz 25

afirmativ observația va fi reținută. Importanță pot avea și punctele de tangență sau intersecție din structura anumitor litere de exemplu la minuscula "l", încrucișarea laturilor buclei poate fi situată pe linia inferioară a scrisului, în partea mediană sau în zona superioară a literei. o Dimensiunea semnelor grafice şi a elementelor lor componente Relevant pentru identificare este mai ales raportul dintre dimensiunile constructive ale literelor sau dintre acestea şi ansamblul cuvântului. În unele scrisuri, dimensiunile semnelor grafice variază după plasamentul lor în cadrul cuvintelor sau după combinația literală în care sunt incluse. o Modul de repartizare a presiunii Poate fi analizat atunci când scrisul prezintă o calibrare diferită a ductelor. În aprecierea aspectelor relative la presiune, potrivit legilor mișcărilor grafice, trăsăturile ascendente sunt mai subțiri decât cele descendente. Modul de repartizare a presiunii este o caracteristică strict individuală, care poate avea contribuţie însemnată la identificarea scriptorului. o Modul de scriere a unor semne grafice separate Importante informații se pot obține din analiza unor semne grafice care intră în componența anumitor litere. Este vorba despre semnele diacritice, bara minusculei "t" sau punctul minusculei "i". Semnele diacritice fac posibilă diferențierea la nivel grafic a unor litere cu aspect asemănător, dar cu fonetică diferită. De exemplu, se vor analiza separat: sedilele minusculelor "s", "t", etc. Tendințe particulare de execuție pot fi întâlnite la minuscula "i", în ceea ce privește semnul diacritic în formă de punct, sau la minuscula "t", bara putând cunoaște poziționări variate (intersectează corpul literei sau este plasată deasupra, poate fi paralelă cu orizontala sau înclinată etc.).

26

Capitolul 3. Procedee de falsificare a semnăturilor

Falsificarea semnăturilor se datorează atât faptului că textul întreg al documentului e mult mai greu de falsificat, cât şi faptului că prin semnătură se dă însemnătate juridică la tot conţinutul documentului semnat. În unele cazuri, este important să fie respectată forma documentului, dar principala condiţie de valabilitate pentru document este semnarea lui13. Un semn grafic reprezintă o semnătură autentică atunci când îndeplinește două condiții: se aseamănă ca formă cu grafismul utilizat în mod obișnuit de o persoană în scopul de a semna acte; este executată personal de respectivul individ. Atunci când o semnătură nu îndeplinește una din cele două condiții (cu atât mai mult când nu respectă ambele imperative) ne aflăm în fața unei semnături falsificate. În funcție de condiția ce nu este respectată, distingem mai multe procedee de falsificare. Dacă o semnătura se aseamănă doar ca formă, dar nu este executată de titular, se numește ca este contrafacută (procedee: copierea și imitația); când o persoană folosește un semn grafic în scopul de a semna, dar este diferit de cel pe care îl întrebuințează în mod curent pentru îndeplinirea scopului respectiv, avem de a face cu autofalsificarea semnăturii (plastografii recurg la această metodă cu intenția de a-și contesta ulterior în justiție semnătura respectivă). Este posibil ca o semnătură să nu îndeplinească nici una din cele două condiții: nu se aseamănă ca aspect, nici executată de titular, procedeul de realizare constând într-o execuție de fantezie. Pe lânga acestea, practica de expertiză atestă și o altă modalitate de a falsifica o semnătura, mult mai periculoasă, și anume: falsificarea prin folosirea unei semnături autentice. 3.1. Falsificarea semnăturilor prin copiere

13

Adrian Frățila, Gh. Pasescu, Expertiza criminalistică a semnăturii, București, 1997, pg.13.

27

Contrafacerea semnăturilor prin copiere este des întalnită datorită aparentei simplități a procedeului. Prin copiere se urmărește redarea trăsătură cu trăsătură a unei trăsături autentice. Operaţia de copiere constă în reproducerea grafismului persoanei prin folosirea unor mijloace ajutătoare, fapt pentru care specialiştii o denumesc fals tehnic al semnăturii. Când semnătura este copiată, ea îşi păstrează forma generală, proporţiile dimensionale, plasamentul reciproc al elementelor ce alcătuiesc semnătura. Semnăturile falsificate prin copiere se împart în: semnături care conţin urmele unei executări prealabile şi semnături care nu conţin asemenea elemente (directe şi indirecte). Principalul criteriu după care putem afla că semnătura este falsificată prin copiere este coincidenţa la suprapunere, atunci cel puţin una din ele este falsificată. Cea mai simplă metodă de stabilire a coincidenţei semnăturilor este metoda de măsurare. Copierea directă se bazează pe executarea unor operațiuni devenite clasice: hârtia ce va servi ca suport semnăturii falsificate se așează peste actul ce conține semnătura originală aleasă ca model, ambele coli sunt plasate în direcția unei surse de lumină, pe o suprafață transparentă, de obicei geamul unei ferestre. Astfel, conturul semnăturii autentice devine vizibil la nivelul hârtiei ce va purta semnătura falsificată, facând posibilă trasarea acesteia cu ajutorul unui instrument scriptural. Copierea prin transparenţă cu creionul şi apoi apăsată cu un alt material de scriere o stabilim după următoarele: lipsa de fermitate şi dinamism, înregistrarea liniilor de creion sub liniile efectuate deasupra. Procedura cea mai efectivă în asemenea situaţii constă în supunerea semnăturii bănuite undelor de radiaţie infraroşie. Majoritatea cernelurilor sunt transparente la aplicarea radiaţiilor date, pe când grafitul nu. Astfel imaginea obţinută va prezenta numai trăsăturile de creion.

28

a) Semnătura copiată prin transparenţă. b) Semnătura originală folosită ca model.

Modalitatea indirectă presupune două etape: transpunerea traseului semnăturii model pe act; repasarea acestui traseu. Astfel, într-o primă etapă se obține un clișeu intermediar care constă fie într-o urmă de substanță, fie într-o urmă de presiune. Grafismul de ghidare poate fi obținut prin tehnici variate, cele mai cunoscute fiind: redarea prin hârtie de calc (conturul semnăturii autentice este redat cu un creion fin, ulterior repasat); reproducerea cu ajutorul hârtiei copiative; evidențierea traseului sub forma unei urme de presiune obținută prin pasarea firului grafic autentic cu ajutorul unui obiect cu proeminență ascuțită. Grafismul de ghidare se repasează, într-o a doua etapă. Unii plastografi recurg la înlăturarea traseului de ghidare prin ștergerea acestuia.

Semnătură reprodusă prin intermediul hârtiei copiative şi repasată cu creion colorat.

Dorința de a reda cât mai fidel o formă grafică străină, dificultățile pe care le implică urmărirea segment cu segment a unui traseu, adeseori complicat, impune falsificatorului un ritm lent de execuție și o manieră picturală în trasarea liniilor, semnătura obținută apărând ca "desenată". Presiunea va fi uniformă, lipsind firul grafic de manifestările specifice semnăturilor autentice. Uneori scriptorul va fi nevoit să facă scurte pauze, după care firul grafic își va relua traseul. Aceste întreruperi sunt sesizabile. Atunci când semnăturile de proveniență certă nu pun în evidență astfel de ruperi de ritm, în zonele corespunzătoare, se va conchide că deosebirile au la origine o operațiune de fals. 29

Copierea prin apăsare se stabileşte prin observarea presării accentuate a hârtiei dea lungul liniei semnăturii. Dacă vom depista: reducerea cursivităţii şi fermităţii de execuţie, retuşări, dereglarea coordonării mişcărilor, atunci vom putea menţiona că semnătura a fost copiată prin apăsare. Aceasta metodă constituie transpunerea semnăturii model prin presiune, fie după actul original, fie după o hârtie de calc pe care s-a reprodus semnătura, pe copie se vor obţine trăsăturile semnăturii model sub forma de şanţuri, ce vor fi apoi acoperite cu cerneală.

a) Semnătură copiată prin presiune (săgeţile indică zonele incomplet suprapuse). b) Imaginea presiunii pe verso actului în litigiu.

Copierea prin intermediul hârtiei indigo este un procedeu asemănător celui precedent, cu excepţia faptului că între actele suprapuse se intercalează o hârtie indigo. Stabilirea existenţei liniilor formate de hârtia indigo se face prin cercetarea semnăturii la microscop, prin folosirea filtrelor de lumină alese în dependenţă de materialele folosite la copiere, analiza în radiaţii infraroşii. Copierea semnăturilor prin punctare sau înţepare se observă după punctele şi înţepăturile efectuate, îngroşarea începutului şi sfârşitului trăsăturii, calibrul diferit al trăsăturilor, vibrarea unor linii, ritmul scăzut de execuţie etc. Grafismul contrafăcut în aceste condiții poate prezenta și alte imperfecțiuni: în anumite puncte ale firului grafic pot să apară tremurături, urmare a unor cauze precum tensiunea exagerată a mâinii, îndemânare insuficientă, emoție etc. Interpretarea tremurăturilor este dificilă în situația în care și semnătura autentică pune în evidență această caracteristică. Deși aprecierile în această privință nu sunt ușor de făcut, în general se consideră că există posibilitatea decelării tremurăturilor cauzate de fals de cele de origine naturală. 30

Pentru un specialist orice posibilitate de confundare a tremuratului falsificatorului și a celui patologic este exclusă, putând fi categoric distinse: - tremuratul patologic este mai accentuat la curbe și mai puțin la trăsăturile drepte, tremuratul falsificatorului vizează, dimpotrivă, trăsăturile drepte, iar la curbe, fiind preocupat de schimbarea direcției, uită să îl mai execute (J.A. Brataills); - tremuratul patologic este foarte fin și des (uneori penița atinge foarte ușor suprafața hârtiei, ceea ce dă naștere așa numitelor "fire de păianjen"), tremuratul falsificatorului este grosier și apăsat, cu un număr redus de oscilații; - tremuratul patologic este progresiv, accentuându-se pe măsură ce se scrie, tremuratul falsificatorului apare la început, cu tendință de atenuare spre final - datorită unui început de acomodare care determină o mai mare siguranță de execuție. Ritmul lent și presiunea uniformă a execuției, cărora li se adaugă uneori imperfecțiuni ale traseului, conferă scrisurilor copiate un aspect general static, desenat, neîntâlnit la nici o altă semnătura autentică, fie aceasta chiar și de factură inferioară. Întradevăr, indiferent de nivelul de evoluție la care se situează, orice semnătură executată în baza unei deprinderi va reflecta spontaneitatea gestului grafic.14 Acestea sunt simptomele comune copierii indiferent de procedeul folosit. Copierea indirectă prezintă semne proprii după care poate fi recunoscută. Sub aspectul depistării prezintă avantajul descoperirii grafismului de ghidare. Unii plastografi nu consideră necesar înlaturarea acestuia. Atunci când acesta a fost obținut prin folosirea creionului sau a hârtiei copiative, iar retușul a fost executat cu stiloul sau pix cu pastă, grafismul intermediar poate fi pus în evidență prin examinare tehnică (expunerea actului la radiații). Unele radiații au proprietatea de a fi absorbite de cerneală sau pastă de pix și respinse de grafit sau compoziția stratului ce acoperă hârtiile copiative, fotografia va pune în evidență tocmai traseul inițial. Alți plastografi înlătură traseul de ghidare, urmele acestei acțiuni sunt detectabile și constau în resturi grafice rezultate în urma unei ștergeri imperfecte. Hârtia supusă ștergerii prin mijloace mecanice va reține semne precum: deteriorarea fibrelor din stratul superior, 14

Adrian Frățila, Expertiza criminalistică a semnăturii, București, 1997, pg. 58

31

subțierea hârtiei etc. Zona de hârtie alterată va reacționa diferit, la unele teste chimice, față de restul actului. Dacă traseul este înlăturat pe căi chimice, expunerea actului la diferite radiații va face ca zona atacată să capete o fluorescență diferită de zona actului rămasă intactă. Dovada absolută a falsului prin copiere rezultă din constatarea că semnătura din litigiu concordă pana la suprapunere cu una din semnăturile autentice. Identitatea până la suprapunere este contrazisă categoric de variabilitatea naturală a actului grafic.

3.2. Falsificarea semnăturilor prin imitare Stabilirea semnăturii imitate o putem face deoarece deprinderile de scriere sunt relativ stabile şi nu pot fi schimbate la simpla voinţă a celui ce doreşte să falsifice o semnătură. La stabilirea semnăturii imitate trebuie să ţinem cont că semnăturile imitate sunt de două feluri: servilă – care se efectuează prin urmărire vizuală lentă a traseului semnăturii autentice, ceea ce putem asemăna cu o desenare după model şi liberă – prin executarea semnăturii într-un ritm mai mult sau mai puţin normal, după ce în prealabil falsificatorul a studiat modelul original al semnăturii sau a făcut chiar exerciţii de imitare. Semnătura imitată servil se caracterizează prin continuitatea trăsăturilor şi conturul lor net, executarea semnăturilor grafice simplificate, amplitudinea trăsăturilor. Datorită urmăririi vizuale a semnăturii model, a concentrării atenţiei şi controlului asupra fiecărei mişcări, trăsăturile sunt lente, lipsite de siguranţă şi spontaneitate. Cursul lent îl stabilim după întreruperile plasate anormal, existenţa corectărilor, tremurăturilor, revenirile asupra unor elemente care i-au scăpat. Frângerea trăsăturilor şi tremurăturile sunt urmarea încetinirii mişcărilor. Un alt indiciu de imitare servilă este gradul de presiune accentuat şi uniform. Aceasta se observă şi în îngroşarea părţilor incipiente şi finale ale trăsăturilor. La semnăturile autentice, gradul de presiune şi calibrul trăsăturilor alternează în funcţie de direcţia lor, cele orientate descendent şi spre dreapta fiind mai accentuate decât cele orientate ascendent şi spre stânga.

32

Semnătură contrafăcută prin imitaţie servilă.

Față de semnătura obținută prin copiere care concordă după mărime și modul de dispunere a semnelor componente cu semnătura de comparație, semnăturile imitate vor prezenta frecvente deosebiri sub acest aspect, datorită faptului că falsificatorul nu poate aprecia vizual proporțiile semnelor grafice. Datorită acestei dificultăți de interpretare, evaluare și redare, o semnătura imitată servil, chiar cu o deosebită grijă, nu se va afla niciodată în situația de a coincide până la suprapunere cu semnătura model. Imitația liberă cunoaște două variante: imitația precedată de exerciții prealabile și imitația liberă din memorie. 1) Imitația precedată de exerciții prealabile asigură formarea unui început de automatizare, gestul grafic având o oarecare spontaneitate spre deosebire de artificialitatea specifică semnăturilor imitate servil. Insuficienta analiză a particularităților semnăturii autentice, combinată cu ritmul rapid de execuție vor conduce la o redare defectuoasă a imaginii model. Datorită automatismului ce caracterizează scrierea, este posibil ca o mică parte din caracteristicile specifice scrisului falsificatorului să ajungă, indiferent de voința acestuia, în construcția semnăturii imitate. 2) Imitația liberă din memorie constă, dupa cum este și denumită, în redarea din memorie a semnăturii altei persoane. Grafismul obținut va prezenta mari distincții față de cel original, pentru că, oricât de bună ar fi memoria cuiva, este imposibilă reținerea unor amănunte precum: poziția punctului de atac a unor litere, formele anumitor trăsături de legare, formarea semnelor diacritice. Construcțiile trasate în acest fel vor prezenta doar analogii cu semnăturile autentice, falsul fiind depistabil.

33

a) Semnătură contrafăcută prin imitaţie liberă. b) Semnătura originală

3.3. Falsificarea semnăturilor executate din fantezie Semnăturile executate din fantezie sunt cele realizate pe numele său sau în numele altor persoane, fără să se urmărească reproducerea semnăturilor acestora. Componenţa şi structura lor literală nu are astfel nimic comun cu semnăturile titularilor respectivi, decât în mod cu totul accidental. Aici se includ şi semnăturile fictive. Situația este des întâlnită în cazul statelor de plată ale angajaților sezonieri, pe act trebuind să figureze o semnătură, iar falsificatorul execută ceva care are alura unei semnături, fără să îl intereseze conținutul ei.

3.4. Falsul prin folosirea unei semnături autentice Semnătura autentică este procurată fără știrea titularului și folosită la alcătuirea unui act fals. Înscrisurile realizate în acest fel se bazează astfel pe o semnătură care provine în mod cert de la titular, lucru ce va fi confirmat de o eventuală expertiză. Stabilirea faptului că o semnătură este preexistentă celorlalte grafisme din conținutul documentului, nu este, în general, o chestiune ușoară. 3.4.1 Falsul prin decupare Semnăturile autentice sunt decupate, împreună cu o porțiune de hârtie nescrisă, de pe actul real sau de pe o hârtie oarecare pe care sunt inscripționate. Pe suprafața de hârtie nescrisă vor fi inserate textul, data și alte grafisme. Specific pentru documentele falsificate în acest mod este formatul mic al actului, textul cunoaște o poziționare deosebită față de 34

semnătură, rândurile sunt comprimate, iar uneori prezența unor elemente grafice de pe actul vechi (de exemplu porțiuni din impresiunile unei ștampile, care în mod normal nu ar trebui să figureze în document). 3.4.2 Falsul prin folosirea unei semnături date în alb Semnăturile "date în alb" sunt cele executate pe o hârtie ce urmează a fi completată cu un anumit text, la conținutul căruia autorul semnăturii achiesează (situație întâlnită în diferite sectoare de activitate, reprezentând apanajul unor persoane cu funcții de conducere). Acest tip de fals poate fi pus uneori în evidență și prin examinarea încrucișărilor de trasee, ce ar putea releva faptul că ductul aparținând semnăturii este plasat sub cel al textului. 3.4.3 Falsul prin furtul de semnătură Semnăturile necesare acestui gen de fals sunt obținute prin intermediul hârtiei copiative. Înainte ca titularul să semneze un document în mai multe exemplare, printre acestea se introduce o hârtie nescrisă și una copiativă. Astfel în momentul semnării, se va obține, fără știrea autorului, o semnătura autentică, în baza careia se va întocmi actul dorit. Depistarea unei astfel de manopere de fals este extrem de dificilă, actele obținute în acest fel rețin de obicei puține elemente care ar putea sugera furtul de semnătura. Dovada furtului s-ar produce în situația în care expertul ar avea la dispoziție și actele reale întocmite în baza aceleiași semnături. Astfel de împrejurări sunt extreme de rare. 3.4.4 Falsul prin folosirea unui timbru ce conține o semnătură autentică Timbrele sunt prezente pe unele acte, uneori în mod necesar, ca urmare a condițiilor expres prevăzute de lege, alteori din dorința unora de a conferi un caracter solemn actelor respective. Sunt cazuri în care pe suprafața unor astfel de timbre sunt executate semnături autentice. Transferate împreuna cu timbrul respectiv pe o altă suprafață de hârtie pot servi la întocmirea unor acte false. Acest procedeu, rar întâlnit, poate fi sugerat de însăși inoportunitatea prezenței unui timbru pe anumite acte. 35

3.4.5 Falsul prin folosirea urmei de presiune a unei semnături autentice Șanțuri de presiune ce redau conturul unei semnături autentice pot să apară în urma unei execuții naturale pe o suprafață de hârtie ce se află sub actul real la momentul semnării. Prin repasarea urmei de adâncime se obține o semnătura ce poate sluji la întocmirea unui act cu un conținut despre care autorul semnăturii autentice nu are cunoștință. Acest procedeu prezintă toate caracteristicile unui fals prin copiere indirectă pe baza folosirii urmei de presiune, drept urmare va fi analizat ca atare. 3.4.6 Falsul prin colaj Procedeul are la bază copierea semnăturii autentice prin intermediul copiatoarelor de tip xerox sau aparatelor de fotografiat. Semnătura este decupată de pe hârtia pe care a fost executată natural, plasată sub textul conceput de falsificator, în cele din urmă ansamblul este reprodus prin fotografiere sau cu ajutorul xeroxului. Falsul nu reține de obicei urme în baza cărora să poată fi depistat. Ceea ce nu se poate stabili în cazul acestor copii și ține de însăși autenticitatea lor, se datorează fidelității cu care a fost reprodus actul. Pe de altă parte, se pune problema dacă semnăturile au fost date pentru textul pe care îl însoțesc.15 Metodologic, în cazul în care expertului i se prezintă spre expertizare un act sub formă de copie xerox, acesta trebuie să solicite exemplarul original al înscrisului. În situația în care nu poate fi procurat, se profilează două căi de examinare. Prima are în vedere împrejurarea când, din date certe, se desprinde concluzia cum că existența originalului poate fi probată. În acest caz, examinările vor putea fi făcute și în baza unei copii, singura condiție este de a fi de bună calitate, ipoteza unui posibil colaj este înlăturată. A doua cale de examinare se conturează atunci când nu există dovezi că actul respectiv ar fi realizat după un document real (se înțelege că atunci când se are de a face cu un fals originalul nici nu există). Într-o asemenea situație, specialistul are posibilitatea să procedeze la efectuarea expertizei, dar rezultatele vor fi raportate la ipoteza colajului. Se va putea conchide că semnătura aparține titularului, cu precizarea că ar putea să nu fie dată pentru conținutul actului respectiv pe care se află.

15

L. Bobos, Unele probleme pe care le ridică expertizarea actelor reproduse cu ajutorul aparatelor de copiat, Revista PROBLEME DE CRIMINALISTICĂ ȘI CRIMINOLOGIE, nr 1-2, 1987

36

Un caz de colaj a fost depistat în felul următor: s-a evidențiat dispariția punctelor de la rublica "semnătură" pe toată suprafața acoperită de impresiunea ștampilei, dispariție datorată acoperirii acestei porțiuni de fragmentul de hârtie pe care se afla impresiunea inițială. În unele situații însă, procedeul este atât de bine realizat încât îl pun pe expert în imposibilitatea de a formula o concluzie.

Semnătură decupată și lipită pe chitanță

Aceeași semnătură după xerocopiere

Falsificarea semnăturilor se poate face şi prin alte metode mai rar întâlnite precum: transferul cu material adeziv, proiectarea cu mijloace optice, copierea cu grafit, decuparea etc. Transferul semnăturii cu material adeziv, dacă semnătura nu e apăsată, îl putem constata prin stabilirea că materialul de scriere a fost depus prin contact static, lipsind orice relief, orice urme de apăsare16. Semnăturile transferate fără a fi apăsate coincid grafic şi după dimensiuni, plasare reciprocă cu semnătura model, ceea ce nu avem la falsificarea semnăturilor prin apăsare sau prin intermediul hârtiei indigo. Liniile grafice apăsate pot prezenta însă unele devieri faţă de model, datorită urmării inexacte a trăsăturilor 17. Relevarea trăsăturilor este în acest caz mai dificilă decât la alte moduri de contrafacere, deoarece ca de obicei păsarea se face cu acelaşi material cu care sunt imprimate şi trăsăturile iniţiale. Falsificarea semnăturii cu folosirea unui facsimil confecţionat prin gravarea semnăturii originale în diferite materiale plastice, metal, lemn se stabileşte prin analiza semnelor de care am menţionat mai sus, deoarece imaginea obţinută se apasă cu cerneală

16 17

I.F. Panteleeva, N.A. Selivanov, Criminalistica, Moscova, 1984, pg. 285-286 I.F. Panteleeva, Expertiza legală a scrisului, Моscova, 1961, pg. 164

37

ori alte materiale de scriere. Mai cu seamă sunt descoperirea facsimiliului cu semnătura respectivă, lipsa de supleţe a trăsăturilor, tonalitatea scăzută a mişcărilor. Folosirea unei suprafeţe metalice poate duce la întinderea cernelii, formarea unor stropi uşor de observat la examinarea cu mijloace optice. Trăsăturile incomplet acoperite în momentul apăsării vor releva lipsa mişcărilor dinamice, absenţa fulajului şi a conturului clar, precum şi repartizarea inegală a colorantului. Trăsăturile apăsate repetat vor fi lente, nesigure datorită procesului de urmărire a traseului imprimat iniţial. Sunt cunoscute cazuri când falsificatorii reproduc semnătura model prin proiecţie cu un sistem optic adecvat şi apăsare repetată a imaginii luminoase cu un instrument scriptural. La cercetarea unei semnături obţinute prin asemenea metodă, trebuie să ţinem cont că prin proiecţie imaginea poate fi mărită sau micşorată 18. La mărire sau micşorare apar astfel de semne: proporţiile semnelor grafice sunt intacte, cum este şi poziţia lor reciprocă. Mai avem şi semnele care sunt caracteristice pentru executarea înceată ceea ce se datorează urmăririi imaginii luminoase a semnăturii avută ca bază. Copierea cu grafit este asemănătoare copierii prin intermediul hârtiei indigo. Ea oferă ca dovadă a falsului elemente caracteristice, ca şi metoda anterioară: executarea semnăturii lente, urme de grafit ale traseului iniţial, care se pot evidenţia fie direct, fie prin examinare în radiaţii infraroşii.

3.5. Autofalsificarea semnăturii Constă în modificarea propriei semnături în ideea de a o contesta ulterior, această modalitate fiind echivalentă cu deghizarea scrisului. Deși intenția scriptorului este de a-și face iscălitura de nerecunoscut, în fapt, aceasta va păstra în mod frecvent elemente ale scrisului sau ale semnăturii sale adevărate. Elementele care se conservă apar ca manifestări spontane ale deprinderii de a semna (inclusiv de a scrie), proces ce are la bază un stereotip dinamic greu de anihilat. Procesul nu poate fi controlat decât parțial, în momentul execuției, unele mișcări vor urma

18

R.М. Lanțman, Cibernetica și expertiza criminalistică a scrisului, Моscova, 1988, рg. 94

38

traseul lor obișnuit, fenomen ce are loc automat, fără voia scriptorului. Asemenea "scăpări" ale autorului creeaza baza materială ce face deseori posibilă identificarea sa. Este de recunoscut și faptul că aprecierea deosebirilor comportă serioase dificultăți: se datorează variabilității naturale sau unei operațiuni de fals comis prin imitație.

39

Capitolul 4. Determinarea autenticității sau falsificării semnăturilor

În cadrul efectuării expertizei grafoscopice a semnăturii, se parcurg următoarele etape: cercetarea prealabilă urmată de analiza separată a semnăturii, examinarea comparativă și finalizarea cercetărilor prin punerea concluziei. Cercetările prealabile au mai mult un caracter auxiliar, dar practica demonstrează că tratarea superficială a problemelor preliminare creează ulterior impedimente, mergând până la apariția unor regretabile erori. Cu această ocazie au loc următoarele operații: determinarea obiectului expertizei, verificarea materialului de comparație și cercetarea împrejurărilor pricinei dacă prezintă interes pentru efectuarea examinărilor. Stabilirea obiectului expertizei nu ridică probleme deosebite, cu excepția a două situații: când cerințele sunt defectuos formulate sau în cazul în care întrebările depășesc sfera de competență a investigațiilor scrisului. Dacă formularea este defectuoasă, expertul se va adresa organului solicitant cerând lămuriri. Verificarea materialului de comparație are loc pentru a se vedea dacă acesta este adecvat calitativ și cantitativ. Piesele trimise la laborator trebuie să poarte viza organului solicitant. Este de dorit ca viza să fie plasată astfel încât să nu afecteze caracteristicile actului de expertizat (au existat și situații când aceste mențiuni au fost amplasate peste semnătură, facând documentul impropriu unei bune examinări). Strângerea materialelor de comparaţie constituie sarcina organului care solicită expertiza, raţiunea constând în faptul că, în prealabil, e necesar să se stabilească cu certitudine autenticitatea lor. Materialele de comparaţie sunt formate din piese de două categorii: preconstituite (scrise liber) și scrise la cerere. 19 În cazul acestora din urmă, dictarea poate fi întreruptă de mai multe ori pentru a determina persoana bănuită să

19

C. Suciu – Criminalistica, Ed. Didacticã şi Pedagogicã, București, 1972, pg. 497

40

semneze după fiecare întrerupere, obţinând astfel mai multe semnături în cuprinsul aceluiaşi document. O dificultate poate apărea în cazul persoanelor decedate (cel mai frecvent întâlnită la testamente). Într-un astfel de caz se vor depune şi texte şi semnături de la diferite instituţii unde pot fi găsite acte precum: registrele de stare civilă etc., dar şi piese procurate de către persoanele interesate.20 În probele grafice executate de persoana bănuită a fi falsificat o semnătură, se va cere să se scrie de mai multe ori numele pe care-l reprezintă semnătura, dar şi nume apropiate, fără să li se ofere drept model însăşi semnătura.

4.1. Examinarea separată a semnăturilor O primă cercetare a semnăturii ce face obiectul expertizei va avea caracterul unei identificări de gen, adică se va urmări dacă grafismul respectiv reprezintă într-adevăr o semnătură sau are o altă semnificaţie. Practica de expertiză a stabilit o serie de caracteristici şi elemente care sunt în măsură să releve caracterul natural de execuţie al unei semnături: -dinamismul execuţiei: aspectul dinamic al unei semnături este conferit de acțiunea conjugată a mai multor agenţi: ritmul rapid al execuţiei, energia şi impetuozitatea cu care sunt trasate majoritatea elementelor componente; -dezinvoltura execuţiei: semnătura pare să fie executată fără efort. Firul grafic se desfăşoară cu usurinţă, semnele componente, chiar şi cele complicate sunt conturate precis, fără nici cea mai mică ezitare. Legăturile dintre acestea demonstrează un nivel ridicat de automatizare; -dublarea traseului: fenomenul apare, în special, la semnăturile trasate cu peniţa. Este întâlnit mai rar la grafismele trasate cu creionul sau alte instrumente de scriere; -neimprimări ale materialului de scriere: traseul semnăturii prezintă porţiuni în care materialul de scriere nu s-a imprimat sau a aderat foarte slab la suprafața hârtiei, fapt

20

E. Stanciu, Criminalistica, Ed. Actami, Bucureşti, pg. 337-338

41

datorat uscării sau insuficienţei cernelii sau pastei ori anumitor defecţiuni de imprimare ale instrumentului scriptural; -discontinuităţi ale traseului: de-a lungul traseului semnăturii apar discontinuităţi. Într-un anumit punct, vârful instrumentului scriptural părăseşte suprafata hârtiei, face un drum scurt prin aer şi apoi continuă trăsătura pe traiectoria sa inițială; -variaţiile de calibru ale firului grafic: semnăturile trase cu spontaneitate prezintă un traseu nuanţat. Variaţiile de echilibru, ce reflectă sugestiv o activitate naturală, sunt cel mai bine puse în evidență la semnăturile trasate cu peniţa; -acurateţea trăsăturilor curbei și lanţurilor: acestea apar frecvent în alcătuirea semnăturilor. Atunci când sunt executate cu o mare dexteritate, ele reflectă o acţiune automatizată şi o bună coordonare; -inundarea unor detalii: fenomenul de umplere cu material de scriere (pastă sau cerneală) a laturilor fine se poate produce datorită unei apăsări exagerate asupra instrumentului scriptural sau unor defecţiuni ale acestuia ce permit emisia unei cantităţi mai mari de substanţă colorată decât ar fi necesar. Stabilirea caracterului natural al unei semnături ridică şi problema dacă aceasta reţine sau nu elemente de autenticitate. Semnele ce evidențiază artificialitatea sunt simptomele proprii unei semnături falsificate. Alte tipuri de elemente constituie "indicii de autenticitate", adică acele construcții grafice ce ar putea fi cu greu atribuite altor persoane decât titularului semnăturii. Semnele respective nu sunt altceva decât imperfecțiuni ale trăsăturilor datorate altor cauze decât falsul: - "firele de păianjen", trăsături eterate ce au uneori aspect încâlcit, reprezintă un tremurat ușor, aproape insesizabil, al firului grafic; - tremuratul natural; - frângerea trăsăturilor ce în mod natural se prezintă sub forma unor arcuri. Interpretarea semnelor de naturalețe sau artificialitate se face în cursul examinării comparative. În cazul semnăturilor, analiza trebuie permanent raportată la ipoteza falsului. 42

Semnele grafice menționate se interpretează după cum urmează: - cele ce pun în evidență naturalețea și spontaneitatea gesturilor pot pleda pentru: autenticitatea execuției, un fals executat din fantezie, un fals realizat prin imitație liberă; - cele ce pun în evidență un aspect artificial pot pleda pentru: un fals realizat prin copiere, imitația servilă sau autenticitatea semnăturii. Oricât de evidente ar fi urmele de fals, o concluzie certă se poate da doar în urma examinărilor comparative. 4.2. Examinarea comparativă a semnăturilor și posibilele erori ce pot apărea în expertiza semnăturilor 4.2.1 Reguli generale privind examinarea comparativă Procurarea materialului de comparație nu este sarcina experților, ci intră în obligațiile organelor care solicită expertiza și au obligația de a verifica dacă scriptele de comparație provin de la persoanele cărora li se atribuie, precum și de a le pune în discuția părților. În urma punerii în discuție, se înlătură toate probele de scris asupra cărora părțile nu cad de acord. După efectuarea acestor investigații, probele de scris trebuie să fie nominalizate și vizate de către organele solicitante. Semnăturile ce se prezintă pentru expertiză trebuie să îndeplinească anumite cerințe, din care menționăm principalele două: - la prelevarea probelor de semnături, liber, este necesar să se verifice autenticitatea lor, adică dacă într-adevăr ele sunt întocmite de persoana în numele căreia sunt prezentate; - toate probele de scris - semnăturile - trebuie certificate spre neschimbare de către anchetatorul penal sau de instanță. Prezentarea unor scripte necertificate exclude posibilitatea efectuării expertizei. Este necesar ca acestea să fie luate în primul rând de la titulari și apoi de la persoanele bănuite. Ele se execută pe mai multe foi de hârtie, care trebuie luate după executarea a 5-7 semnături. În cazul semnăturilor ce trebuie să fie executate pentru alte persoane, scriptorului i se cere să scrie inițial numele și prenumele titularului și apoi să execute propriile semnături.

43

Examinările comparative includ operațiuni complexe, de mare importanţă în cadrul investigaţiei de verificare a autenticităţii unei semnături. Ca atare, acestea nu pot fi efectuate în mod arbitrar, ci se desfăşoară într-un anumit cadru, cu respectarea unor reguli a căror valabilitate a fost probată în activitatea practică de expertiză. O primă regulă se referă la direcţia de pornire a examinărilor comparative. Analiza va avea ca punct de pornire tabloul de caracteristici ale semnăturilor de provenienţă certă, obținut pe calea inducţiei, adică prin ridicarea la general după analiza succesivă a cazurilor particulare, procedeu ce permite relevarea caracteristicilor de esenţă şi disocierea lor față de elementele întâmplătoare, neesenţiale. Există cerinţa ca examinarea să cuprindă toate caracteristicile grafice etalate de semnăturile comparate. Concluzia finală va trebui întotdeauna să fie bazată pe combinaţia tuturor caracteristicilor generale și speciale și nu pe câteva caracteristici separate, oricât de valoroase ar fi acestea.21 A treia regulă se referă la ordinea în care urmează să fie examinate comparativ caracteristicile grafice. Se consideră că analizele trebuie să înceapă cu caracteristicile de ordin general şi să continue cu cele de ordin particular. Există câteva ipoteze în cazul ipotezei execuţiei din fantezie, se vor verifica cu precădere alcătuirea şi caracteristicile grafotehnice. La ipoteza imitaţiei libere, vor fi examinate în mod special alcătuirea, dimensiunea semnelor componente, raporturile lor poziţionale. În ipoteza copierii, vor fi executate prioritar caracteristicile execuţiei, modul de începere a semnelor grafice, iar ipoteza imitaţiei servile impune verificarea caracteristicilor execuţiei, raporturile de ordin dimensional ale semnelor grafice, înclinarea acestora, modul lor de începere şi de finalizare. În literatura de specialitate se afirmă că modalitățile precum copierea sau imitarea servilă nu permit stabilirea autorului, în schimb grafismele obținute prin alte tehnici (imitația liberă, execuția din fantezie, deghizarea) oferă șansa identificării plastografului. Semnăturile falsificate prin copiere - nu permit niciodată stabilirea persoanei care le-a executat, pentru că scriptorul va reproduce întocmai semnătura utilizată ca model şi deci, va prezenta aceleaşi construcţii literare, caracteristici generale, dimensiune, înclinare, spaţiere, etc. 21

L. Ionescu, "Expertiza criminalistică a scrisului", Ed. a 2-a revăzută, Ed. C.H. Beck, București, 2010, pg. 144

44

Semnăturile falsificate prin imitaţie servilă - nu oferă elemente cu valoare identificatoare, deoarece nu reprezintă decât desene obţinute după modelele urmărite vizual. Astfel de semnături conţin numai elemente formale din semnăturile originale. Uneori, falsificatorii introduc caracteristici din scrisul lor, plasamentul punctelor incipiente, modul de finalizare, sistemul de legare al unor litere, etc. însă aceste elemente nu sunt suficiente nici calitativ, nici cantitativ pentru a fi socotite elemente cu valoare identificatoare. Semnăturile falsificate prin imitaţie liberă – ce sunt executate din memorie, după un antrenament prealabil, deşi au un grad mare de spontaneitate, conţin particularităţi din scrisul şi mai ales din semnăturile proprii ale falsificatorului. Acestea pot conduce, când sunt caracteristice, la identificarea autorului cu certitudine sau măcar cu probabilitate. Semnăturile falsificate din fantezie – se pretează cel mai mult la determinarea autorului, deoarece se bazează excusiv pe formele grafice ale executantului. Putem distinge în cadrul acestor semnături între: semnăturile false nedeghizate și semnăturile false deghizate. Semnăturile false nedeghizate – sunt semnături executate pe nume străin pentru care scriptorul folosește grafismul normal. În acest caz, este posibilă efectuarea unui examen comparativ între semnăturile în litigiu şi scrisul persoanei bănuite. Prin analiza caracteristicilor generale şi a particularităţilor de construcţie literală, se poate ajunge la stabilirea autorului sau la excluderea persoanei bănuite. Semnăturile false deghizate – sunt cele contrafăcute sau fictive la executarea cărora scriptorul îşi schimbă intenţionat scrisul pentru a nu fi recunoscut. Factorii principali care influenţează posibilităţile de identificare ale autorului semnăturilor, sunt cantitatea materialului grafic pe care îl reprezintă semnăturile deghizate, caracterul literal al acestora şi modul de redare al numelui.

45

Semnătura aceleiaşi persoane în litigiu Cu privire la cantitatea materialului grafic, este ştiut faptul că o semnăturã este mult restrânsă de un text în ceea ce priveşte mulţimea literelor. Existenţa mai multor semnături false ar permite examinarea acestora luate împreună, ceea ce ar uşura identificarea autorului. Referitor la caracterul literar al semnăturilor, acestea pot fi: literale, parţial literale şi neliterale (indescriptibile). La primele două categorii, în măsura în care unele construcţii grafice scapă nemotivate, există şansa de a identifica persoana care le-a executat. La semnăturile neliterale nu se poate stabili autorul, datorită faptului că trăsăturile grafice sunt realizate arbitrar. Un alt aspect îl constituie modul de redare al numelui. O alcătuire completă (nume, prenume, iniţiala tatălui) va oferi mai multe elemente identificatoare decât o alcătuire incompletă, redusă numai la nume sau câteva cuvinte. În prezent, criminalistica românească beneficiază de o tehnologie de înaltă performanță reprezentată de lupa dactiloscopică X3, Stereomicroscop SMXX POLILIGHT - sursă de lumină cu lungime de undă variabilă cuprinsă între 350 și 1000 nanometri, aparatul VSC 5000 (stație de examinare a documentelor, comparator videospectral 5000), DOCUBOX DRAGON și FORAM 685-2 - comparator spectral Raman.22

4.2.2 Erori ce pot apărea în procesul grafic al semnăturilor Practica judiciară a demonstrat că, în activitatea expertului criminalist, pot apărea și o serie de erori ca urmare a nerespectării metodologiei științifice, a necunoașterii aparaturii din dotare, a incompetenței sau a încălcării de către expert a normelor de deontologie profesională. 22

http://www.politiaromana.ro/Criminalistic/expertize_grafice

46

Prin noțiunea de eroare se înțeleg cunoștințele care, din cauza limitelor cunoașterii, observației superficiale, experimentului organizat în mod defectuos, nerespectării legilor logice, nu reflectă adecvat, veridic, realitatea obiectivă.23 Cunoașterea posibilității apariției acestor erori și de către organele judiciare constituie o garanție în plus pentru stabilirea adevărului și pentru aplicarea în practica judiciară a principiului prezumției de nevinovăție. Unele din cauzele erorilor expertizei criminalistice se pot datora: - expertului ce nu are cunoștințe temeinice în domeniul metodelor de expertiză grafică, este superficial în activitatea de cercetare, efectuând examinări incomplete ori de suprafață, este imprudent sau neglijent în exercitarea atribuțiilor sale; - calității judecăților expertului influențate de vanitate și orgoliu, de înclinare spre cazuri rare, spre concluzii lipsite de logică, spre păreri preconcepute; - fetișizării tehnicii, deoarece, în ciuda progresului tehnic de astăzi, riscul de a greși în investigații persistă; - întreruperii repetate a expertului de la executarea cu continuitate a cercetărilor; - participării expertului la realizarea unor acte de urmărire penală care îl pot influența în concluziile formulate; - lipsei experienței practice a expertului; - activității auxiliarilor expertului, cu precădere a laboranților ce, nepregătind proba în litigu sau pe cea de comparație în prezența expertului, pot produce greșeli care vor concura la formularea unor concluzii eronate. În categoria cauzelor de ordin subiectiv generatoare de erori, în expertiza criminalistică, un rol important îl au teama de răspundere, neîncrederea în sine, atitudinea temerară, lipsa de organizare a activității, comportamentul birocratic etc. Spre exemplu, în cazul mijloacelor tehnice, o simplă modificare a parametrilor tehnici de lucru în examinarea modelelor de comparație față de cei utilizați în cercetarea probelor în litigiu conduce în mod sigur la instalarea unei erori în concluziile formulate. 23

Dicţionar de filozofie, Ed. politică, București, 1978, pg. 238

47

Astfel, juxtapunerea a două fotografii reprezentând obiectul în litigiu și cel comparativ, la executarea cărora nu au fost respectate aceleași condiții de iluminare, poate conduce fie la obținerea unei continuități liniare inexistente în realitate, fie la nerelevarea celei existente și, în final, la privarea organelor judiciare de un rezultat științific concludent pentru soluționarea cauzei. Trebuie subliniar că, ceea ce unui începător în expertiza grafică i se pare o caracteristică identificatoare, poate să constituie, după acumularea de către el a experienței necesare, o caracteristică extrem de frecventă și irelevantă. De aceea, se poate susține că aprecierea greșită a frecvenței caracteristicilor individuale este una din cauzele principale ale formulării unei concluzii eronate. La fel de problematică este pentru un expert formularea unei concluzii prin folosirea mărimilor probabilității sau chiar prin atribuirea unei sume de caracteristici pur cantitative la anumite categorii de probabilitate, definite, de asemenea, numericește. Spre exemplu, 20 de caracteristici generale cu o frecvența mare pot constitui într-o expertiză grafică cu mult mai puțin decât prezența a 5 caracteristici rare. Detaliile descoperite în semnătura în litigiu pot constitui caracteristici cu valoare identificatoare numai în măsura în care au o frecvență constantă. Oricât de specific ar fi un detaliu, atunci când nu are o repetabilitate constanta trebuie apreciat de expert ca un amănunt accidental, nesemnificativ. Totuși, este important pentru expert să rețină că, uneori, un detaliu poate deschide acestuia o nouă pistă de cercetare. Spre exemplu, în cazul unei expertize grafice efectuate cu mulți ani în urmă, în probele de comparație prelevate de la persoana suspectă, nu apărea decât minuscula "f" din scrisul în litigiu care avea o construcție grafică cu totul deosebită. Fiindcă această literă avea o frecvență constantă, expertul a emis ipoteza de lucru că subiectul de la care provine proba de comparație a scris în mai multe feluri, determinând ancheta să aibă în vedere și această ipoteză. Într-adevăr, suspectul în perioada liceului își propusese și reușise să scrie în trei feluri, "f"-ul folosindu-l și în probele în litigiu în toate cele trei forme de scriere. Trebuie să atragem atenţia la faptul că, uneori, deşi sunt semnele de fals a semnăturii, totuşi ea este autentică. Exemplu de asemenea semnături pot fi cele executate de analfabeţi, persoane cu deprinderi de scriere slab dezvoltate, în special la persoanele 48

care ştiu doar să semneze. La fel se pot confrunta semnăturile autentice cu cele false executate de persoane aflate în stare de ebrietate, situaţie des întâlnită, sau persoane cu tonus muscular scăzut. Semnele nesigure care denotă falsul semnăturii pot fi următoarele: dereglările trăsăturilor, execuţia lentă, tremurături, inegalitatea trăsăturilor, executarea neîncrezută etc. În acelaşi context menţionăm că, dacă avem o suprapunere a două trasee, încă nu însemnă că actul sau semnătura studiată este falsă. Se poate întâmpla ca în cazul în care semnătura depusă să fie slab vizibilă şi cel ce a aplicat-o să hotărască a o evidenţia, ceea ce va duce la existenţa acestor trasee. Astfel ne vom afla în faţa unui grafism autentic, însă care de fapt prezintă urme de fals. Unele elemente scripturale prin imperfecţiunile sale, odată cu scrierea, pot lăsa urme care nu pot fi reproduse24. Stabilind astfel de urme vom concluziona că semnătura este autentică. Exemple: rămânerea unor spaţii albe, reducerea alternanţei trăsăturilor groase cu cele subţiri, dedublarea şi secţionarea trăsăturilor pe longitudinală, formarea unei depresiuni în centrul trăsăturii etc. Unele caracteristici aparte le are semnătura efectuată cu mâna condusă. Specific e faptul că grafismul este analog ca formă celui obişnuit al persoanei ce conduce, dar cu trăsături frânte, nesigure, cu spaţii inegale între ele, uneori cu linii tremurate. O altă problemă aparte este deghizarea scrisului propriu pentru ca mai apoi să fie negat. Această intenţie va fi trădată de prezenţa unor semne grafice spontane, alternanţa scrisului lent cu mişcările stângace, prezenţa siguranţei şi fermităţii în unele locuri, naturaleţea traseului. În acelaşi scop, o persoană poate crea semnele care arată prezenţa falsului, ceea ce este important pentru expertul ce va analiza semnătura. Întrebare dificilă este în cazul semnăturilor de familie, în special în cazul părintelui şi copilului. Cu toate elementele comune avem şi semne prin care se deosebesc poziţia reciprocă a elementelor, forma unor trăsături, finalizarea semnăturii, proporţia elementelor unor litere, orientarea trăsăturilor. 4.3. Raportul de expertiză a semnăturilor 24

V. Manca, I. Badici, P. Florea, Consideraţii asupra stabilirii primordialităţii traseelor interferate, în “Probleme de medicină legală și criminalistică”, vol. 6, București, 1984, pg. 259

49

4.3.1 Redactarea raportului de expertiză a semnăturilor Conform dispoziţiilor Codului de procedurã penalã, raportul de expertizã a semnăturilor este format din urmãtoarele componente: Partea introductivã în care se arată: - Numele si prenumele expertului care a fost solicitat şi instituţia din care face parte; - Organul de urmărire penală sau instanța de judecată care a dispus efectuarea expertizei grafice şi data când s-a dispus efectuarea expertizei; - Data şi locul efectuării expertizei grafice şi a întocmirii raportului; - Obiectul expertizei grafice şi întrebările la care expertul trebuia să răspundă; - Materialul pe baza căruia s-a efectuat expertiza grafică. În cazul expertizei grafice a semnăturii, organul judiciar va trebui să formuleze întrebări precise pentru elucidarea cauzei date. Partea descriptivă sau expunerea va cuprinde descrierea în amănunt a operaţiilor efectuate de expertul grafic. Descrierea pieselor litigioase - acest moment prezintă o mare importanţă deoarece în funcţie de caracterul piesei litigioase se va demonstra vinovăţia suspectului. Este absolut necesar ca piesele litigioase să fie precis individualizate, să se analizeze legătura dintre faptele ce se afirmă şi alte date faptice definitiv stabilite. Descrierea înscrisurilor pentru comparaţie - această operaţie se face la fel în cazul pieselor litigioase, în activitatea de verificare a scriptelor de comparaţie, organul judiciar trebuie să aibă un rol activ când verifică provenienţa lor. În primul rând, trebuie să existe certitudinea că aceste înscrisuri emană de la persoana suspectă. Importanţa şi necesitatea verificării scriptelor de comparaţie din partea organelor judiciare atinge însă valoarea sa maximă, prin activitatea de administrare şi de procurare a lor.25

25

Al. Bunos, P. Ionescu, Valorificarea scriptelor de comparaţie în expertiza criminalisticã asupra scrisului, pg. 101

50

În al doilea rând, trebuie ca înscrisurile de comparaţie să îndeplinească cerinţele cantitative necesare efectuării expertizei grafice în condiţii optime. În acest sens trebuie să aibă în vedere perioada în care a fost scris actul – iar scrisul de comparaţie trebuie efectuat într-o perioadă apropiată celei când a fost scris materialul – natura actului, tipul instrumentului şi felul scrisului. De asemenea, condiţiile în care au fost executate piesele litigioase trebuie să fie identice pe cât posibil. Analiza comparativă dintre piesa litigioasă şi înscrisul de comparaţie, care cuprinde două operaţii distincte: - Analiza comparativă a particularităţilor grafice generale prin care se individualizează scrisul pieselor litigioase şi al înscrisurilor de comparaţie; - Analiza comparativă a particularităţilor grafice individuale ale unor litere pe care le găsim în piesele litigioase, cât şi în probele de comparaţie. Partea finală cuprinde concluziile expertizei, și anume răspunsurile expertului la întrebările puse de organul de urmărire penală care a dispus efectuarea expertizei grafice. Veridicitatea concluziei expertizei înseamnă stabilirea unei concordanţe depline, direct şi nemijlocit cu realitatea. Într-o strânsă legătură cu caracter veridic al concluziei se află şi valoarea sa probantă, respectiv utilizarea procesuală a dovezii obţinute prin acest mijloc de probă44. Dacă, pentru efectuarea unei expertize grafoscopice au fost numiţi mai mulţi experţi, se întocmeşte un singur raport de expertiză, iar în cazul unor păreri diferite, raportul trebuie să cuprindă opinia motivată a fiecărui expert şi consemnată în cuprinsul raportului de expertizã sau anexă.

4.3.2 Formularea concluziilor în cazul raportului de expertiză a semnăturilor Faţă de concluziile celorlalte expertize criminalistice, în expertiza scrisului concluziile cuprind un grad mai mare de relativitate.26 44

C. Teodosiu – valorificarea expertizei criminalistice a scrisului în procesul penal, R. D. Nr. 5/1967, 130 D. Sandu, Unele aspecte privind interpretarea concluziilor raportului de expertiză, Colectiv ,,20 de ani de expertiză ciminalistică” , Ministerul Justiției 26

51

Concluzia care trebuie desprinsă în urma examinării comparative a două scrisuri sub formă de texte sau semnături reprezintă tot consecinţa unui proces de apreciere şi anume a asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. Una dintre regulile fundamentale ale identificãrii autorului scrisului de mână a fost formulată de Ardway Hilton care a apreciat că: „dacă două scrisuri – dintre care la unul autorul e cunoscut, iar la celălalt nu – prezintă în urma examinării comparative una sau mai multe deosebiri caracteristice, fără ca acestea să poată fi explicate în mod logic, scrisurile nu au fost executate de aceeaşi persoană”. Concluzia finală va trebui întotdeauna bazată pe combinaţia tuturor caracteristicilor generale şi speciale şi nu pe câteva caracteristici separate, oricât de valoroase ar fi acestea. În scopul formulării unei concluzii de identitate de autor, cantitatea şi calitatea asemănărilor vor trebui să fie de aşa natură încât să excludă o coincidență accidentală. Deci, expertul trebuie să aprecieze factorul probabilităţii, să determine cât de improbabilă e repetarea complexului de caracteristici grafice pe care le-a constatat în alte scrisuri. Cu cât elementele comune ale scrisurilor comparate sunt mai individuale, cu cât valoarea lor identificatoare e mai mare, cu atât probabilitatea de a fi găsite înscrise în scrisuri străine e mai mică sau exclusă. Pe baza aprecierii finale a constatărilor, expertul formulează o concluzie, adică opinia sa cu privire la identitatea sau neidentitatea scriptorului, răspunzând astfel organului care a dispus efectuarea expertizei. După gradul de certitudine a părerii expertului şi în funcție de posibilităţile reale de rezolvare, din punct de vedere tehnic se pot distinge concluzii categorice şi concluzii de probabilitate. Uneori expertul este în imposibilitatea de a stabili ceea ce i s-a cerut să determine.

a) Concluziile categorice Când sunt certe sunt fie pozitive, fie negative după cum se conchide că o anumită persoană e sau nu autorul scrisului în litigiu.

52

Când expertul emite o concluzie de acest gen, înseamnă că și-a format convingerea intimă că valoarea identificatoare a caracteristicilor grafice, considerate separat precum şi în totalitatea lor, e suficientă pentru a exclude orice coincidență accidentală. El are siguranţa că ansamblul calităților comune pe care le-a determinat în cele două scrisuri sunt comune şi deci ele provin de la un scriptor sau, invers, că deosebirile dintre scrisurile realizate sunt tipice şi nu se datorează unor schimbări deliberate (deghizare, imitare, copiere) ori variabilității naturale a grafismelor şi în consecintă sunt executate de către două persoane diferite. b) Concluziile de probabilitate Concluziile de probabilitate sau probabile constituie şi ele o părere dirijată într-un sens afirmativ sau negativ, dar în mod incert. Ansamblul caracteristicilor grafice din scrisul în litigiu nu prezintă o valoare individualizatoare absolută, căci subzistă posibilităţii apariţiei sale şi în alte scrisuri. Una din cauzele care îl obligă pe expert să recurgă la astfel de concluzii e volumul redus al scrisului în discuţie. O menţiune scurtă alcătuită din câteva cuvinte sau chiar dintrun singur cuvânt, o semnătură simplă nu oferă un material grafic corespunzător din punct de vedere cantitativ.27 Concluzia probabilă nu e şi nu trebuie să fie concretizarea unei nesiguranţe a expertului în apreciere, materializarea unui dubiu total. Aceste concluzii sunt stiinţific admisibile şi nu contravin teoriei identificării. De asemenea, nu sunt de neglijat, căci ele determină totuşi ceva, neputând fi asimilate cu o concluzie de imposibilitate de soluţionare a problemei, fiindcă într-adevăr nu aduce nimic nou din punct de vedere informaţional, ci oferă o pistă pe care pot fi canalizate cercetările ulterioare. c) Imposibilitatea rezolvării problemei Cu excepția cazurilor în care se pot formula concluzii categorice sau de probabilitate, mai există o categorie de concluzii sau mai exact de situaţii în care nu se poate emite o părere. Imposibilitatea rezolvării problemei puse expertului se exprimă prin formula „nu se poate stabili”.

27

Buus Alexandru,Concluzile probabile în expertiza criminalistică , Rev. Justitia Nouă, nr.1, 1965, pg. 32

53

Asemenea situaţie e determinată de aceeaşi factori întâlniți la concluziile de probabilitate, numai că materialul de examinat e şi mai sărac în elemente grafice, fiind deci imposibilă o apreciere a valorii caracteristicilor existente. De exemplu, o examinare eficace poate fi împiedicată de o semnătură foarte scurtă ori de îmbâcsirea semnăturii cu cerneală, de acoperirea sa cu o pată sau cu un alt scris. Ca şi celelalte genuri de concluzii, şi aceasta necesită explicatii temeinice, în aşa fel încât organul judiciar să capete certitudinea că nu poate obține nici un fel de date prin examinarea grafică. Aprecierea raportului de expertiză de către organul judiciar Pentru valorificarea concluziei expertului, adică pentru reținerea ei ca mijloc de probă se impune aprecierea valorii sale probante de organul judiciar. Opinia expertului nu obligă organul judiciar.28 Aprecierea probelor e liberă şi se realizează potrivit convingerii organului de urmărire penală şi a instanței de judecată, formată în urma examinării tuturor probelor administrate. Valoarea probantă a raportului de expertiză criminalistică, a concluziei sale, depinde de veridicitatea faptelor ce se stabilesc, care poate fi desprinsă în scopul corelării cu celelalte fapte şi împrejurări ale cauzei. Dacă celelalte probe se coroborează cu concluziile expertizei, atunci acestea din urmă sunt concludente şi utile cauzei. Dacă probele nu coincid cu concluziile expertizei înseamnă că primele sau ultimele sunt false. În al doilea caz, concluziile expertului sunt eronate şi vor putea fi înlăturate, eventual pe calea unei noi expertize. Aprecierea şi valoarea concluziei raportului de expertiză se face de obicei în momentul deliberării, când toate probele sunt administrate şi are loc evaluarea lor globală, dându-se soluția. Există şi situaţii în care se pune problema efectuării unei noi expertize, fie din oficiu, fie la cererea părții interesate. În ambele cazuri, dispunerea noii expertize trebuie să

28

D.Sandu, Unele aspecte privind interpretarea concluziilor raportului de expertiză, Colectiv ,,20 de ani de expertiză ciminalistică” , Min.Just.

54

fie o măsură de elucidare a îndoielilor pe care le are organul de urmărire penală sau instanța de judecată cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză. Principalele cauze care generează necesitatea noii expertize sunt: insuficienta argumentare şi demonstrare a concluziei primului raport de expertiză, ceea ce o face neconvingătoare; concluzia este incertă de probabilitate sau de imposibilitate a rezolvării problemei, când concluzia e în vădită contradicție cu alte probe administrate în cauză. Noua expertiză nu trebuie confundată cu suplimentul de expertiză care reprezintă o completare a expertizei efectuate. Astfel, se va cere un supliment atunci când se solicită lămurirea unor aspecte noi legate de problema inițială sau când se urmăreşte soluţionarea aceleiaşi probleme.

55

Capitolul 5. Aspecte practice



Într-un caz din practica noastră de expertiză, s-a cerut să se stabilească dacă

semnătura de primire de pe un mandat poștal (fig. 1 a) aparține destinatarei N. E., care nega primirea sumei, sau uneia dintre persoanele bănuite, printre care și factorul poștal.29 În urma examinării efectuate, s-a ajuns la concluzia că semnătura nu aparține titularei respective și nici factorului, ci unei rude a titularei N. E. și anume numitei N. F. Ca asemănări, notăm gradul mediu de evoluție, tendința de subînălțare a literelor depasante, dimensiunea mare, ritmul lent, orientarea verticală a literelor, cu excepția majusculei E înclinată spre stânga, precum și elemente de ordin morfologic indicate cu săgeți numerotate în fig. 1 b. Menționăm că, pentru o justă soluționare a cauzei anchetate sau în curs de judecare, este bine ca - în cazul în care semnăturile nu aparțin titularului respectiv și nici nu au fost executate de către persoanele suspecte - să se cerceteze și celelalte semnături aflate pe același act. În practica judiciară s-a constatat destul de frecvent că persoane înrudite, mai ales în mediul rural, obișnuiesc să se semneze unele pe altele cu ocazia efectuării unor plăți, în special atunci când acestea nu au un caracter permanent. În acest fel se poate stabili cu precizie autorul semnăturilor contestate de către titulari, care în caz contrat ar putea fi imputate pe nedrept funcționarului plătitor.

Fig. 108. a) Semnătura falsă, dar nedeghizată, de pe mandatul poștal. b) Scrisul persoanei care a semnat-o pe destinatară



29

În continuare este prezentat cu titlu de exemplu un raport de expertiză grafoscopică.

L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, ed. a 2-a revăzută, Ed. C. H. Beck, București, 2010, pg. 256

56

RAPORT DE EXPERTIZĂ Nr. XXXX din XX.XX.200X

Dosar nr. XXXX al XXX Expert/ Specialist: 1. subcomisar de poliție XXX (brevet nr. XXX) 2. inspector de poliție XXX, din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, Institutul de Criminalistică. În baza art. 116, 118, 119 C. proc. pen. și art. 26 alin. (1), pct. 15 din Legea nr. 218/2002, am procedat la efectuarea prezentului raport de expertiză, în laboratoarele Institutului de Criminalistică, cu respectarea normelor de management al calității și a Codului de Conduită nr. 210/11.04.2006. I. OBIECTUL EXPERTIZEI Prin rezoluția motivată nr. XXX din XXX, organul de cercetare penală dispune efectuarea unei expertize prin care să se stabilească: A.

Dacă semnătura depusă la rubrica "TESTATOR" pe documentul

"TESTAMENT" autentificat prin încheierea nr. 591/01.03.2006 a fost executată de către C. Gh. B.

Dacă semnătura depusă la rubrica "ÎMPRUMUTAT" pe documentul

"CONTRACT DE ÎMPRUMUT" autentificat prin încheierea nr. 588/01.03.2006 a fost executată de către C. Gh. II. MATERIALE PUSE LA DISPOZIȚIE Pentru efectuarea lucrării au fost puse la dispoziție următoarele: Litigiu: Documentul "TESTAMENT" autentificat prin încheierea nr. 591/01.03.2006 - o filă. 57

Documentul "CONTRACT DE ÎMPRUMUT" autentificat prin încheierea nr. 588/01.03.2006 - o filă. Comparație: - Procesul-verbal ce conține probe de scris și specimene de semnătură executare de C. Gh., datat 24.20.2006 - 3 file; - 2 declarații olografe ale numitului C. Gh., datate 24.10.2006, respectiv 06.09.2007 - 2 file. Materialele au fost ambalate în plic sigilat cu sigiliul tip MIRA - XXX și îndeplinesc cerințele prevăzute în PL 5.8. - privind ambalarea, sigilarea și transportul. III. DESCRIEREA MATERIALELOR PUSE LA DISPOZIȚIE "Testamentul" în litigiu este un document tehnoredactat pe aversul unei file A4, având redactată în partea inferioară o încheiere notarială de autentificare. "Testamentul" este semnat la poziția "Testator", iar "încheierea" la poziția "Notar public". De asemenea, în finalul "încheierii" sunt aplicate două impresiuni de ștampilă notarială și un timbru judiciar. În partea superioară a filei sunt înscrise cu creion și instrument scriptural cu bilă mențiuni cifrice și literale, iar rubricile "încheierii" sunt completate cu scris executat cu ajutorul mijloacelor electronice sau cu instrument scriptural cu bilă și substanță de culoare albastră. Este considerată în litigiu, din punct de vedere al prezentei lucrări, semnătura de la rubrica "ÎMPRUMUTAT" din finalul "contractului" anterior descris. Specimenele de semnătură executate de C. Gh. sunt puse la dispoziție în cuprinsul a două declarații olografe și un proces-verbal, totalizând 5 file de format A4, completate pe avers sau avers/revers. Semnăturile sunt executate cu instrument scriptural cu bilă și substanță de culoare neagră și albastră. Declarațiile sunt semnate în partea inferioară a paginii de persoana în cauză și sunt vizate în partea superioară dreaptă a primei de organul de cercetare penală. Procesul-verbal este semnat pe fiecare filă de persoana de la care s-au luat probe de scris și de către organul de cercetare penală. IV. EXAMINĂRI - CONSTATĂRI

58

În conformitate cu PSL 01-01 privind examinarea scrisului de mână și a semnăturilor, am procedat la efectuarea examinărilor separate și comparative a semnăturilor ce fac obiectul prezentei lucrări și am constatat următoarele: Cele două semnături în litigiu prezintă caracteristici grafice asemănătoare, specifice aceluiași autor grafic. Semnăturile în litigiu se deosebesc de cele model de comparație executate de C. Gh. în pofida unor similarități în privința construcției primului element grafic și a finalului. Deosebirile privesc în principal compoziția grafică și caracteristicile generale: continuitate, formă, comprimare, dispunere a elementelor componente pe linia de bază, moalitate de finalizare. Semnăturile în litigiu sunt executate cu spontaneitate, au continuitate mare, fiind redate din una sau două depuneri scripturale; presiunea firului grafic este fluctuantă, alternând de la apăsare medie până la eterare, în special pe traseele de legătură dintre elementele componente. Elementele componente fără o semnificație literală evidentă sunt dispuse pe o linie de bază preponderent orizontală, considerând ca referință verticalitatea primului element, ușor înălțat față de celelalte, care formează linia de bază. Elementele componente sunt ușor comprimate vertical, înălțimea acestora fiind predominantă în raport cu lățimea, prezintă unghiularități în special în zona inferioară și arcadări superioare, fiind finalizate prelungit, simplu sau eterat. Semnăturile model de comparatie sunt variabile ca amplitudine, elementele componente având fie semnificație literală evidentă "Constant", fie sugerând caractere literale din numele titularului. Ele sunt executate din mai multe depuneri scripturale, elementele grafice fiind executate majoritar separat. Semnăturile au linie de bază orizontală sau ușor descendentă, elementele componente sunt ușor comprimate orizontal, lățimea - în special a ovalelor - fiind mai mare decât înălțimea; sunt prezente unghiularități mai ales în zona superioară, traseele de legătură inferioare fiind concave. Parafa semnăturilor este variabilă ca și complexitate, având drept specificitate finalul punctat accentuat. Cu privire la modalitatea specifică de construcție, semnăturile se deosebesc în privința plasării atacului și formei incipienței primului element grafic, a legăturii și distanței acestuia față de elementul grafic următor, a liniei de atac și comprimării ovalelor, a formei depasantelor superioare și a modalității concrete de finalizare. Astfel, semnăturile în litigiu au incipiență dedublată, cu atac inferior al primului element grafic (1) intersectat în treimea inferioară (2) de traseul de legătură descendent cu elementul următor distanțat de primul (3). În partea a doua sunt executate o buclă înaltă, cu 59

unghiulare în partea dreaptă, un element grafic similar minusculei "a" cu linie de atac concavă, amplă, ce circumscrie inferior ovalul buclar înalt (4), două grame buclate, legate concav și una înălțată, fie dedublată, fie arcadată superior, cu final în stânga (5). Parafa este simplă, compusă din bucletă variabil orientată și comprimată, continuată depasant inferior cu buclă turtită, cu aspect triunghiular (6) întretăiată sub linia de bază de finalul prelungit în partea dreaptă, orizontal, simplu sau eterat (7). Semnăturile model de comparație sunt compuse dintr-un element grafic ce sugerează inițiala "C", stilizată, cu atac interior, median, unghiular (1) circumscris amplu de semiovalul cu final eterat inferior (2), rareori legat de elementul grafic următor, apropiat de acesta (3). Partea a doua este variabilă compozițional, conținând ovale comprimate orizontal, cu atac inferior în partea stângă ce dedublează sau întretaie baza ovalului (4), depasante superioare unghiulare, finalizate eterat în partea stângă (5), grame dedublate legate concav sau fără continuitate între ele. Parafa este de regulă amplă, variabilă ca amplitudine și complexitate, fiind majoritar compusă din depasantă superioară depărtată de corp, din finalul căreia este pornită spre stânga o bucla oblică alungită, în intenția barării depasantei superioare anterioare, corespunzătoare minusculei "t" (6); partea inferioară a parafei este de regulă complexă, redată cu viteză mare ce conduce la eterarea traseelor sinuoase și intersectate, finalizate punctat accentuat (7). În unele semnături parafa este mai simplă, având o buclă inferioară turtită, cu final prelungit, ușor convex, accentuat punctat (7). Discordanțele esențiale dintre semnăturile în litigiu și cele model de comparație (continuitate, unghiularitate, succesiune a elementelor componente, modalitate de finalizare) depășesc limitele variabilității naturale a grafismului chiar și în cazul unor semnături ce nu oglindesc o constanță mare (reflectate spre exemplu de semnătura din declarația din 2007 și cele din probele de semnătură din 2006). Aceste aspecte nu sunt firești în cazul unor semnături executate în nume propriu de către titular, indicând executarea lor de către o altă persoană, care redă cu oarecare spontaneitate și stabilitate un model de semnătură, utilizând unele elemente cunoscute din semnătura titularului, simplificată și adăugită în mod personal. Cu toate acestea, contribuția proprie a autorului grafic este nesemnificativă, astfel încât nu este posibilă identificarea acestuia după caracteristicile grafice proprii.

60

În baza celor constatate, descrise și demonstrate, formulăm următoarele V. CONCLUZII: A. Semnătura depusă la rubrica "Testator" pe documentul "TESTAMENT" autentificat prin încheierea nr. 591/01.03.2006 nu a fost executat de către C. Gh. B. Semnătura depusă la rubrica "Împrumutat" pe documentul "CONTRACT DE ÎMPRUMUT" autentificat prin încheierea nr. 588/01.03.2006 nu a fost executată de către C. Gh. Prezentul raport de expertiză conține un număr de 6 (șase) file. Notă: odată cu raportul se restituie toate materialele examinate, ambalate și sigilate prin ștampilare.

61

BIBLIOGRAFIE



Aurel Teodor Moldovan, Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004

 Legislaţie



Constituţia României, actualizată şi republicată în Monitorul oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003



Codul penal, Codul de procedură penală

Practică judiciară



ÎCCJ, Secția penală, dec. nr. 1129 din 15 februarie 2005

62