Expertiza Criminalistica A scrisului-F.Ionescu [PDF]

Zitiervorschau

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

“Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrieri ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod , de natură să producă consecinţe juridice se pedepseşte…” (art.288 din Codul penal al României) Odată cu apariţia limbajului, a apărut necesitatea fixării ideilor şi transmiterea lor urmaşilor. La început, ideea s-a transmis pe cale orală, iar lipsa unui mijloc de fixare al ei a făcut ca fiecare generaţie să redescopere ceea ce putea moşteni de la predecesori. Cu aproape opt milenii în urmă chinezii se foloseau de sfori confecţionate din intestine, pe care le înnodau la anumite distanţe şi într-un anumit mod, reprezentând astfel diferite noţiuni. Un sistem asemănător au folosit şi incaşii, denumit “QUIPU”, în care semnificaţia era dată de culoarea sforii şi felul cum erau înnodate. Adevărata origine a scrisului o constituie însă desenul, ce constă în fixarea evenimentelor, fenomenelor şi obiectelor din natură prin trăsături din ce în ce mai simplificate, ajungând în final semne. Astfel, iau naştere pictogramele şi scrierea numită “PICTOGRAFIE”. Apar apoi ideogramele, care nu poartă numai semnificaţia obiectelor desenate, ci reprezintă şi o menţiune sau idee, legate de obiectul respectiv. Este cazul scrierii “HIEROGLIFICE” a egiptenilor, care conţine circa trei mii de semne, bazate pe combinarea a trei elemente de bază: sunetul, grupul de sunete şi cuvântul. Egiptenii nu sunt singurii inventatori ai scrierii. Sisteme asemănătoare au apărut independent în mai multe părţi ale lumii, de exemplu în Mesopotamia, în Asiria şi Babilon,

unde s-a format scrierea CUNEIFORMA, ce se reprezintă ca suma multiplelor variaţiuni a combinării micilor semne în formă de cuie, plasate pe orizontală şi verticală. În scrisul chinezesc şi cel japonez, desenele simplificate ale unor imagini s-au transformat într-un proces lent în scriere care reprezintă un cuvânt întreg sau o silabă. Numărul semnelor existente în scrierea chineză se ridica la circa 65.000, dar cotidian se folosesc aproximativ 3.000 de semne. Gruparea semnelor (care reprezintă fiecare câte un sunet) într-un alfabet a fost opera HICSOSILOR, uniune de triburi de diferite semintii care, venind din Asia Mică, au străbătut Peninsula Sinai şi au cucerit Delta Nilului. Alfabetul lor, numit în secolele următoare “alfabetul sinait”, a fost preluat de finicieni, care foloseau 22 de consoane, vocalele fiind reprezentate prin puncte. Grecii au preluat şi completat alfabetul fenician cu semne pentru vocale din limba lor, ridicând numarul semnelor grafice la 26. Au renunţat la sensul de scriere de la dreapta la stânga, generalizându-se după un timp scrierea actuală, de la stanga la dreapta. Alfabetul grecesc în plin proces de formare a fost preluat de către etrusci şi romani, apoi de către armeni şi goti. Adoptarea şi adaptarea literelor greceşti de către romani a avut urmări durabile, alfabetul LATIN devenind cel mai important în scrierea din Europa. În Europa răsăriteană scrisul a fost adus de către călugării misionari Chiril şi Metodie, care au tradus din limba greacă în limba slavă cărţi de cult creştin. Chiril a întocmit şi un alfabet slav pornind de la scrierea cursivă greacă (bizantină), pe care a stilizat-o. Din cele 38 de litere ale alfabetului, 24 erau împrumutate din scrierea grecească, celelalte fiind luate din alfabetele orientale. Această scriere, denumită GLACOLETICA, a devenit cu timpul ilizibilă datorită copierilor neîngrijite. Pentru acest motiv, în secolul al X-lea, ucenicii lui Chiril şi Metodie întocmesc un nou alfabet, mult mai asemănător cu cel grecesc, numit CHIRILIC, în cinstea marelui înaintaş. Datorită legăturilor strânse dintre statele feudale româneşti şi statele slave vecine, scrierea slavă chirilică s-a răspândit şi în teritoriul carpato-dunărean, pornind de la textele bisericeşti. Începând cu secolul al XVI-lea alfabetul chirilic este folosit la noi în limba română ,iar în anul 1860, ca urmare a dezideratelor mişcări revoluţionare din 1848 şi a Unirii

2

Principatelor din 1859, alfabetul chirilic(fig.1.1)a fost înlocuit cu cel latin, corespunzător foneticii limbii latine în esenţa ei.

Fig.1.1 Expertiza scrisului datează din antichitate, reprezentând probabil unul din cele mai vechi mijloace tehnice de probaţiune în procedurile judiciare, ceea ce dovedeşte că o dată cu intensificarea folosirii şi circulaţiei actelor scrise au apărut şi primele falsuri. Găsim o urmă a expertizei grafice pe vremea împaratului Constantin. În anul 539 Justinian citează în NOVELA 73 o eroare judiciară datorită unor experţi care au considerat fals un document a cărui autenticitate a fost stabilită ulterior. El a scris: “Asemănarea

3

scrisurilor mi se pare foarte suspectă, este un argument care ne-a înşelat de mii de ori; nu ne vom putea referi la ea până când nu vom avea probe mai bune”.1 Prima încercare de a organiza activitatea de expertiză grafică a fost facută în Franţa, după ce în anul 1569 un falsificator a contrafăcut în mod îndrăzneţ semnătura lui Carol al IX-lea, şi când oameni având o competenţă recunoscută au primit sarcina de a examina acest document apocrif. În anul 1570, specialişti grupaţi în “Comunitatea scriitorilor experţi verificatori”, primesc de la cancelarul l’Hopital, prin ordonanţa dată la Saint-Germain des Pres, hrisovul prin care membrii noii corporaţii sunt calificaţi “Maeştrii juraţi scriitori experţi verificatori ai scrisului, semnăturilor, conturilor şi calculelor contestate în justiţie”. Prima lucrare în domeniu este “Avis pour juges les inscription en faux” a lui Francois Demelle (1609), dar lucrarea cea mai complexă a fost “Tratatul înscrierilor în fals” a lui JACQUES RAVENEANU, apărută în 1666 şi reeditată în 1673. În cartea sa, Raveneanu face o subliniere perfect valabilă şi în prezent, şi care trebuie să fie în atenţia tuturor experţilor grafici: “Nu trebuie să ne oprim în total la forma unei litere pentru a hotărâ dacă o piesă este falsă sau autentică, deoarece aceasta este cel mai uşor lucru de contrafăcut şi de imitat”. În anul 1700 PHILIPE DE RENUSON a publicat lucrarea “Proba prin compararea scrisului”, ca răspuns la o critică virulentă publicată de Roland Le Vayer de Boutigny contra expertizei grafice. Secolul al XIX-lea a fost perioada penibilă a expertizei grafice, cauze răsunătoare punând pe experţi în situaţii dificile. În afacerea “La Ronciere” (1835) deşi experţii au concluzionat corect, justiţia a apreciat greşit probele, şi astfel un prim discredit a lovit expertiza. În afacerea “La Boussiniere” (1891) au dat o concluzie de autenticitate în cazul unui fals, dar situaţia a devenit de-a dreptul tragică în afacerea “Dreyfus”(1894). În secolul XX expertiza documentelor a intrat pe o cale ştiinţifică, după ce o pleiadă de experţi grafici au scris tratate care conţin metode de examinare aplicabile celor mai dificile lucrări: ALPHONS BERTILLON (1897), J. CREPIEUX-JAMIN (1921), EDOUARD de ROUGEMONT(1922), EDMOND LOCARD (1923), ALBERT OSBORN (1910).

1

Edmond Locard. Les forex en ecriture. Paris 1959, traducere. 4

Dintre specialiştii români care s-au ocupat de problema scrisului, se remarcă Ştefan Minovici (1900), Gheorghe Marinescu (1905), I.T.Ulic (1916), C.I.Parhon (1917), Aurel Boia (1943), Henric Stahl (1926), Lucian Ionescu (1973). Criminalistica –ştiinţă multidisciplinară auxiliară dreptului, cu metode proprii de cercetare, al cărei obiect constă în elaborarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice, metodelor şi a procedeelor tactice de descoperire, fixare, administrare şi examinare a urmelor infracţiunii, precum şi descoperirea şi identificarea făptuitorilor, în vederea prevenirii şi cercetării infracţiunilor. Este alcătuită din trei ramuri distincte: tehnică criminalistică, tactică criminalistică şi metodologia criminalistică.2 Activitatea justiţiei de prevenire şi combatere a criminalităţii, de o inestimabilă valoare socială, necesită descoperirea urgentă şi completă a infracţiunilor, identificarea infractorilor, determinarea fără nici un dubiu a vinovăţiei lor şi, în raport cu aceasta, aplicarea pedepselor prevăzute de legea penală. În acest scop organele de urmărire penală şi instanţele de judecată au dreptul şi în acelaşi timp obligaţia de a recurge la toate mijloacele permise prin care se poate stabili adevărul, situaţie valabilă şi pentru judecarea pricinilor civile. Unul dintre aceste mijloace îl constituie expertiza judiciară, care poate fi dispusă din oficiu sau admisă la cererea unei părţi, fie pentru susţinerea acuzării sau apărării, fie pentru dovedirea acţiunii sau pentru combaterea ei. Alături de alte genuri de expertiză (medicolegală, psihiatrică, contabilă, tehnică etc.), expertiza criminalistică, sub diversele ei forme, aduce o importantă contribuţie la cercetarea ştiinţifică a probelor materiale, în principal prin identificarea persoanelor şi obiectelor. Incontestabil, aşa după cum o arată şi statisticile laboratoarelor de criminalistică, ponderea cea mai mare o are expertiza scrisului, cunoscută în mod curent sub denumirea de “expertiză grafică”. Frecvenţa mare cu care se apelează la cercetarea scrisului se explică prin aceea că actele sau, în terminologie legală, înscrisurile sunt admise ca mijloc de probă în justiţie “dacă în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului”(art.89 C.pr.pen.). Pe de altă parte, complexitatea activităţii sociale şi economice implică ţinerea unor riguroase şi numeroase evidenţe, precum şi multiple raporturi –cu sau fără caracter juridic-, consacrate în acte, de unde întocmirea şi circulaţia extrem de intensă a înscrisurilor de tot felul. 2

Pavel Abraham ş.a. –Dicţionar explicativ şi practic de drept penal şi procesual penal, Editura Naţional, Bucureşti, 1997. 5

În materie penală întâlnim, ca o primă situaţie, înscrisuri care formează însuşi obiectul material al infracţiunilor de fals prevăzute de art.288-290C.pen.. Alterarea adevărului se produce fie prin întocmirea în întregime a unui înscris, fie prin modificarea unui înscris existent, “contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea în orice mod” reţinută de legea penală ca modalitate de falsificare fiind valabilă pentru ambele ipoteze. Desigur că prin falsificarea unor acte se urmăresc anumite scopuri, cum ar fi obţinerea unor avantaje materiale, faptă care la rândul ei poate întruni elementele constitutive ale altor infracţiuni ca delapidare, înşelăciune etc. Aria înscrisurilor ce contribuie, direct sau indirect, la descoperirea şi tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi este infinită: acte şi însemnări personale pierdute la locul comiterii faptei (omoruri, furturi, tâlhării, loviri, violuri etc.) ori acte aparţinând victimei găsite la făptuitori, scrisori anonime cu caracter calomnios sau de ameninţare, scrisori care însoţesc trimiterea otrăvii (într-un caz otrava era recomandată drept medicament şi chiar a fost ingerată de victimă), scrisori lăsate de sinucigaşi (reale sau false, urmărind ascunderea unui omor) etc.. În materie civilă, numeroase înscrisuri au caracter preconstituit, adică au fost întocmite în mod special în vederea dovedirii naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic, în eventualitatea unor viitoare litigii (pretenţii, succesiuni etc.). Înscrisurile preconstituite sunt fie autentice, fie sub semnătură privată. Cele din prima categorie sunt acceptate şi autentificate sau întocmite şi autentificate, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, de către un funcţionar care, conform dispoziţiilor art.1171C.civ., este competent şi functionează în locul unde s-a făcut actul. Astfel, înscrisuri autentice sunt nu numai actele notariale (donaţii, contracte de vânzarecumpărare, testamente etc.), dar şi cele de stare civilă, hotărârile judecătoreşti, procesele verbale de îndeplinire a actelor de procedură etc.. Înscrisurile autentice beneficiază de prezumţia de autenticitate, în sensul că conţinutul corespunde voinţei părţilor exprimată în faţa funcţionarului, că semnăturile le aparţine, că data intocmirii este cea reală etc.. Aceasta nu înseamnă însă că ele nu pot forma obiectul unor expertize grafice, întrucat sunt susceptibile de a fi atacate pe calea înscrierii în fals (art.180-185C.p. civ.).

6

A doua categorie de înscrisuri, des invocate de justiţie, sunt cele sub semnătură privată, pentru valabilitatea cărora nu interesează modul de întocmire (scriere de mână, dactilografiere etc.), ci numai dacă sunt semnate de persoanele care figurează în act. Asemenea acte sunt chitanţe, diferite convenţii, foi de zestre, declaraţii etc.. În ce priveste testamentele olografe, pentru admisibilitatea lor nu este suficientă semnarea de către testator, o condiţie sine qua non fiind scrierea în întregime şi datarea tot de către acesta (art.859C.civ.). În cursul judecării proceselor cu caracter civil sunt prezentate şi înscrisuri nepreconstituite, cum ar fi scrisori sau simple bilete, în care se consemnează diferite raporturi juridice, notificări ori confirmări de executare a unor obligaţii asumate anterior, precum şi anumite împrejurări de natură să evidenţieze relaţiile dintre părţi. Câmpul de aplicabilitate a cercetării scrisului nu se reduce însă numai la administrarea probelor în justiţie, ci se extinde şi la domenii cu caracter extrajudiciar, cum ar fi în materie contravenţională sau de competenţa comisiilor de judecată. În sfârşit, notăm recurgerea la cunoştinţele de specialitate ale experţilor criminalişti în scopul elucidării unor probleme privind originalitatea sau descifrarea manuscriselor cu valoare istorică sau literară, precum şi la verificarea autenticităţii unor opere de artă (tablouri şi lucrări de grafică).3 Actele scrise au o deosebită importanţă deoarece prin intermediul lor apar, se modifică sau se sting raporturi juridice.Ele atestă fapte şi evenimente de mare însemnătate pentru activitatea instituţiilor statului şi a celor private, precum şi pentru apărarea drepturilor legale ale cetăţenilor. Deşi societatea noastră prin organele statului şi prin intermediul opiniei publice-ia măsuri corespunzătoare împotriva contrafacerii actelor, totuşi asemenea fapte nu numai că se comit, ci cunosc o amplificare continuă şi sunt săvârşite de o paletă foarte diversă de autori- de la persoane izolate la grupuri bine organizate. Importanţa şi rolul deosebit al documentelor în diferite domenii ale administraţiei statului, viaţa publică şi privată fac ca acestea să fie apărate prin mijloace de drept, şi anume Dreptul penal al României.

3

Lucian Ionescu- Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973. 7

Documentele falsificate sunt întrebuinţate de autorii lor la săvârşirea celor mai variate infracţiuni, care tulbură activitatea normală a unor instituţii, pricinuiesc daune atât statului cât şi persoanelor juridice ori fizice. Jurişti români au definit expertiza

ca o “cercetare care constă în diferite operaţii

specifice fiecărei specialităţi sau o operaţie încredinţată anumitor persoane care, pe baza cunoştinţelor speciale, pot preciza personal asupra unor fapte pe care judecătorii nu le pot preciza”. Expertiza judiciară poate fi definită ca un mijloc de probă prin care se aduce cunoştinţă organelor judiciare, opinia unor specialişti cu privire la acele împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe deosebite, opinie care se formează pe baza unei activităţi de cercetare concretă a cazului şi a aplicării unor date de specialitate de către persoanele competente, desemnate de lege sau de organele judiciare. Odată cu spectaculoasele progrese ale ştiinţelor exacte, mai ales ale fizicii şi chimiei, s-a lărgit mult aria de investigare a documentelor în vederea depistării falsurilor. Totuşi trebuie observat că aplicarea creatoare a procedeelor elaborate în cadrul altor domenii a avut repercusiuni însemnate numai în ce priveşte cercetarea actelor sub aspect tehnic (analiza de hârtie, cerneală, pastă, tuşi etc.). În schimb examinările de ordin grafic, adică studierea caracteristicilor scrisului în vederea identificării autorului nu au evoluat fundamental, depinzând încă în mare măsură de talentul şi experienţa personală a expertului.

8

CAPITOLUL II FUNDAMENTUL ŞTIINŢIFIC AL IDENTIFICĂRII PERSOANEI DUPĂ SCRIS

Scrisul este reprezentarea grafică a sunetelor şi cuvintelor dintr-o limbă, ca rezultat al acţiunii nervoase şi musculare a omului, concretizată într-un complex de mişcării şi deprinderi dobândite. La baza executării scrisului stau o serie de legături nervoase produse în contex, asociate cu mişcările mâinii, care prin intermediul unui instrument scriptural înscrie semnele grafice. Prin exerciţii repetate, cu timpul se formează un stereotip dinamic care se manifestă sub forma unor reacţii stabile cu caracter unitar ce devin în final automatisme. Principalele mişcări ale scrierii sunt flexiunea, extensiunea, abducţia şi aducţia. Flexiunea şi extensiunea se execută în plan vertical şi constau în aducerea instrumentului scriptural de sus în jos şi ducerea lui de jos în sus, prin strângerea, respectiv destinderea degetelor, pe când abducţia şi aducţia se desfăşoară în plan orizontal, prin deplasarea mâinii de la stânga spre dreapta şi invers, ceea ce înseamnă o îndepărtare şi apropiere de la şi spre centru.4 Prin combinarea acestor patru mişcări de bază se realizează trasee complexe, de formă concavă, convexă, trăsături oblice, arcadate, ovale, circulare etc. În faza de formare a scrisului aceste mişcări sunt puternic controlate, scriptorul concentrându-se asupra elementelor de detaliu, acţiune care scade pe măsură ce , datorită exerciţiilor, se ajunge la desprinderea mâinii de a reda literele şi legăturile dintre ele. Pe timpul formării stereotipului dinamic, controlul conştient al executării scrierii scade, fără a dispare cu totul, chiar dacă are un caracter subconştient (este cazul retuşurilor făcute pentru o mai bună valabilitate a literelor). Fenomenul stiinţific al identificării persoanei după scris îl constituie cele două proprietăţi principale ale acestuia: individualitatea şi stabilitatea. 4

Lucian Ionescu –Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea. Iaşi, 1973. 9

Individualitatea scrisului se exprimă în particularităţile caracteristicilor de ansamblu şi a celor de detaliu, cu accent pe construcţia literelor şi a legăturilor dintre ele. După numeroase exerciţii, semnele grafice nu mai sunt imitate, ci memorate, iar materializarea lor în scris se îndepărtează tot mai mult de modelul iniţial. Pe măsura însuşirii deprinderilor grafotehnice, atenţia elevului se deplasează spre conţinutul textului, apar noi forme de construcţie a literelor, precum şi diferite forme de îmbinare, cât mai comode de executat, în virtutea legii efortului minim. Factorul principal care determină individualitatea scrisului îl constituie modul complex de deprindere şi elaborare al acestuia, influenţat de particularităţile individuale ale tipului de activitate nervoasă a fiecărei persoane; nu trebuie însă neglijate metoda de predare a scrisului şi modelul caligrafic oferit elevului spre învăţare. Individualitatea scrisului este foarte precoce, şi în acest stadiu se traduce prin modul diferit de trasare a semnelor grafice izolate.5 Individualitatea se accentuează pe masură ce scrisul este folosit în diferite activităţi, o dată cu evoluţia lui căpătând caracteristici proprii fiecărei persoane; chiar dacă unele grafisme sunt redate asemănător, combinaţia şi legarea lor este irepetabilă. Stabilitatea scrisului este proprietatea acestuia exprimată prin faptul că o dată instaurate în grafismul unei persoane, caracteristicile generale şi majoritatea caracteristicilor individuale rămân constante toată viaţa. Explicaţia ştiinţifică este la ordin fiziologic, întrucât deprinderea, ca succesiune stereotipizată a legăturilor temporare, constituie un sistem ireversibil, dirijat în sens unic Această stabilitate nu este însă absolută, ci relativă, scrisul suferind modificări, de obicei fără repercursiuni notabile asupra posibilităţilor de identificare a scriptorului. Modificările nu trebuie confundate cu variabilitatea scrisului, întâlnită la persoane cu disponibilităţi grafice mari, manifestată în capacitatea acestora de a putea executa voit mai multe variante de scris. Identificarea după scrisul de mână se bazează pe existenţa unor elemente particulare, prezente în scrisul fiecărei persoane, elemente dependente de specificul activităţii nervoase de la nivelul scoarţei cerebrale.6 Aceste caracteristici, după cum se subliniază în literatura de specialitate, reflectă o proprietate fundamentală a scrisului şi anume individualitatea sa. 5 6

Colectiv -Tratat practic de criminalistica, vol.2, cap.VII, Serviciul Editorial al Ministerului de Interne, Bucuresti, 1978. Andrei Athanasiu –Scris şi personalitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970. 10

Principalii factori ce concură la reliefarea individualităţii scrisului prin caracteristicile sale sunt forţa, echilibrul şi mobilitatea proceselor nervoase superioare, cărora este posibil să li se adaoge şi alţi factori externi, în primul rând condiţiile concrete de scriere. 7 Această proprietate se conturează cu precnanţă pe mesura evoluţiei scrisului, ca şi odată cu desăvârşirea pregătirii intelectuale. Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, principalele cauze ale modificărilor survenite în scrisul unei persoane sunt în esenţă următoarele:  necesitatea scrierii rapide, întâlnită frecvent la studenţi, precum şi în exercitarea anumitor profesii, exemplul cel mai elocvent fiind cel al medicilor:  stările patologice, dintre care bolile cronice şi în deosebi bolile mintale, generează alterări grave ale scrisului, mergând până la paragrafie sau agrafie, paragrafia constând din tendinţa persoanei de a folosi la nesfârşit snumite litere sau cuvinte, iar agrafia reprezentând pierderea deprinderii de a scrie.8

Fig.2.1  conducerea mâinii de către o altă persoană, ce se poate reduce fie numai la un simplu ajutor (mâna ajutată) fie în scrisul efectiv cu altă mână (mâna inertă), situaţie întâlnită 7 8

C. I. Teodosiu –Probleme de medicină legală şi de criminalistică, vol. IV/1965. L. Bidian şi I. Vicol –Îndrumarul specialistului în grafoscopie, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1970. 11

frecvent în practica judiciară la scrierea u onor testamente de către bolnavi, grav bolnavi, muribunzi, în cazul răpirii de persoane etc.;

Fig.2.2  stările de intoxicaţie cu alcool, cu diverse substanţe tranchilizante sau stupefiante, cu sustanţe otrăvitoare, inclusiv cu diverse medicamente;

Fig 2.3  existenţa unor condiţii impropii de scris, cum ar fi, de exemplu, suportul instabil sau cu suprafaţă neregulată pe care se scrie, poziţia incomodă a scriptorului, ori scrisului în picioare, în condiţii de frig etc..

12

Modificările produse de aceste cauze se reflectă în nesiguranţa trăsăturilor, în direcţia neregulată a rândurilor, întreruperi frecvente ale traseului, deformări ale gramelor şi uneori, în alterări grave ale scrisului, care poate căpăta un aspect haotic, total dezorganizat, ajungându-se finalmente la ceea ce este denumit agrafie.9 Modificările posibile ale scrisului trebuie avute în vedere atunci când se procedează la examinarea comparativă a unui document în litigiu şi probele de comparaţie, fiind necesare ca acestea din urmă să fie prelevate în condiţii similare sau apropiate scrisului litigios. Se recomandă ca alături de probele de scris prelevate special pentru efectuarea expertizei, să fie puse la dispoziţie şi documente scrise de cel în cauză anterior acestui moment pe cât posibil din perioada redactării documentului în litigiu. Aceste materiale de comparaţie sunt necesare atât pentru stabilirea şi explicarea unor modificări ale scrisului datorate motivelor enumerate anterior, dar mai ales pentru stabilirea tendinţei de deghizare a scrisului.

CAPITOLUL III EXAMINAREA COMPARATIVĂ A SCRISULUI 9

Emilian Stancu –Criminaliastica, vol.I, Editura Actami, Bucureşti, 1995. 13

Pentru a stabili dacă o persoană este autorul grafic al uni scris se procedează la examinarea comparativă a acestuia şi a acelui model de comparaţie pus la dispoziţie. Mai întâi se procedează însă la o examinare separată a documentelor, în scopul stabilirii caracteristicilor identificatoare. În acest scop, sop specialistul sau expertul trebuie să cunoască condiţiile în care a fost întocmit documentul în litigiu şi să se edifice dacă scriptele model de comparaţie au fost prelevate în condiţii asemănătoare. De exemplu, o probă de scris luată unei persoane în stare de ebrietate poate să difere de scrisul firesc al acestuia, cum la fel pot interveni modificări dacă poziţia scriptorulu va fi alta decât cea din momentul scrierii actului în litigiu. La fel de importante sunt şi împrejurările privitoare la suportul de scris: una şi aceeaşi persoană poate să semneze în mod diferit pe o recipisă poştală, unde spaţiul este foarte limitat faţă de semnătura sa obişnuită. De aceea, condiţiile în care sunt obişnuite modele de comparaţie au o importanţă deosebită pentru întregul proces de identificare. Nu trebuie exclusă nici posibilitatea deghizării probelor de scris şi semnături, fapt ce face necesară solicitarea de modele de comparaţie anterioare datării prealabile a documentului în litigiu. Examinarea comparativă are ca scop stabilirea asemănărilor şi deosebirilor dintre scrisul în litigiu şi cel model de comparaţie, având două etape; examinarea caracteristicilor generale şi apoi a celor individuale.

3.1 CARACTERISTICI GENERALE ALE SCRISULUI Prin caracteristici generale se înţeleg acele calităţi ale scrisului ce determină aspectul general al acestuia, care luat separat se pot întâlni în scrisul mai multor persoane.

14

Stabilirea corectă a caracteristicilor generale ale unui scris echivalează cu o definare a acestuia, ceea ce este extrem de important pentru selectarea scrisurilor model de comparaţie, atunci când sunt bănuite de comiterea unei infracţiuni mai multe persoane. Caracteristicile generale au următoarea tipologie10:  caracteristici ale limbajului, prin care se stabilesc gradul de cultură, cunoştinţele într-o anumită specialitate, vocabularul folosit, cunoaşterea regulilor de ortografie;  caracteristici ale configuraţiei, care se referă la particilarităţile amplasării textului, avându-se în vedere existenţa sau lipsa unor imagini şi alineate, mărimea intervalelor dintre rânduri, spaţiul existent între cuvinte, orientarea rândurilor în raport cu orizontala suportului, forma liniei rândurilor;  caracteristici ale formei, care reflectă gradul de automatizare a mişcării, concretizat în gradul de evoluţie, arcuirea, simplitatea, naturaleţea, claritatea şi forma ductelor;  caracteristici ale mişcării, care se referă la dimensiunea, presiunea, direcţia, viteza şi continuitatea scrisului. Practic, la multe scrisuri în litigiu nu se pot stabili toate aceste caracteristici generale, sau ele nu sunt edificatoare. De exemplu, atunci când se completează rubricile unui formular, nu ne mai putem referi la gradul de cultură, vocabular, alineate; când locul de completare ste limitat nu mai sunt relevante intervalele dintre rânduri şi spaţiul dintre cuvinte, dimensiunea literelor, iar când fila este liniată, nu se mai iau în consideraţie orientarea şi forma rândurilor. De cele mai multe ori nici presiunea nu este relevantă, ea fiind influenţată de instrumentul scriptural, de suportul pe care a fost aşezată hârtia, de numărul de exemplare şi de poziţia scriptorului. Deoarece în cele mai multe cazuri scrisul în litigiu este redus cantitativ şi executat pe formulare (chitanţe, file C.E.C., facturi etc.) în practica Laboratorului de expertiză al Institutului de criminalistică, sunt analizate deobicei următoarele caracteristici generale:

3.1.1 Evoluţia scrisului 3.1.2 10

Colectiv –Tratat practic de criminalistică, vol.II, cap. VII, Serviciul Editorial al Ministerului de Interne, Bucureşti, 1978. 15

Reprezintă nivelul de însuşire a tehnicii scrisului, caracterizată de capacitatea de a scrie în ritm rapid, prin mişcări coordonate şi stabile, putând fi coroborate şi cu gradul de cultură, vocabular, ortografie şi claritate. După gradul de evoluţie, scrisurile se împart în:  scrisuri evoluate(superioare)  scrisuri cu evoluţie medie(mediocre)  scrisuri slab evoluate;  scrisuri rudimentare. Scrisurile evoluate se caracterizează printr-un grad mare de automatism, ritm rapid, stilizarea sau redarea originală a unor litere şi legarea arcadată a acestora, ovale dedublate inferior şi ducte ghirlandate.Trăsăturile acestor sunt scrisuri se realizează prin gesture spontane şi adesea înlănăţuite astefl se arată siguranta grafismelor.Aceste scrisuri sunt întalnite la persoanele care scriu mult.

Fig.3.1

La cele slab evoluate coordonarea mişcării este necorespunzătoare, automatizarea gesturilor grafice este redusă, viteza mică, literele sunt redate după modelul caligrafic, cu modificări individuale mici, iar textele sunt greu lizibile.Aceste scrisuri aparţin persoanelor la care deprinderea de a scrie a rămas într-un stadiu înapoiat,astfel mâna manifestă o rigiditate în executarea mişcărilor.Totuşi nu trebuie să confundăm scrisurile slab evoluate cu cele în formare(scrisuri inorganizate).

16

Fig.3.2 În cazul înscrisurilor rudimentare, aceste elemente se accentuează, mişcările sunt nesigure, traseele tremurate, lipsesc litere din cuvinte. Scrierile cu evoluţie medie au caracteristici situate între cele ale scrisurilor evoluate şi este slab evoluate, viteza este mediană, textul lizibil, ca rezultat al dobândirii corespunzătoare a deprinderii de a scrie. În aprecierea evoluţiei scrisului nu trebuie să fim influenţaţi numai de gradul de lizibilitate; persoana care în procesul de pregătire sau ca urmare a profesiei au fost nevoite să scrie rapid, şi-a format un sistem propriu de scriere, cu redare simbolică a unor grafisme sau grupuri de litere, folosind prescurtări ale unor termeni de specialitate etc.

Fig.3.3

3.1.3 Aspectul general În cadrul aspectului general se analizează tipul litrelor. Din acest punct de vedere scrisurile se împart în:  scrisuri caligrafice;  scrisuri tipografice;  scrisuri cursive. 17

În primul caz scrisul este compus din litere executate după modelul caligrafic, cu particularităţi ale atacului şi formei grafismelor. Scrisurile tipografice (sau tehnice) sunt compuse din litere ce au la bază acest model, redate fidel sau stilizat, de obicei fără legături între ele. În scrisurile cursive predomină literele redate după modelul caligrafic, între care sunt intercalate unele care imită modelul tipografic, de obicei minusculele “a”, “b”, “r” şi “s”. Evoluţia scrisurilor tipografice şi cursive este în general mare sau medie, cele slab evoluate ori rudimentare neavând un astfel de aspect general.

3.1.4 Forma scrisului După formă scrisurile se împart în:  scrisuri rotunde;  scrisuri unghiulare sau colţuroase  scrisuri comprimate (pe orizontală sau verticală). În aprecierea primelor două categorii se are în vedere forma ductelor minusculelor “m” şi “n”. Dacă acestea sunt redate printr-o mişcare semicirculară şi au un aspect arcadat sau ghirlandat, scrisul are formă rotundă. În cazul când ductele respective sunt formate din trasee liniare, cu unghiuri superioare, scrisul este catalogat ca unghiular. La aprecierea formei se vor avea în vedere şi alte minuscule, precum şi legăturile dintre ele –concave în cazul scrisurilor rotunde, semiunghiulare în cazul celor unghiulare. Când unghiularea nu este pronunţată, scrisul poate fi catalogat ca semiunghiular. Scrisurile comprimate pe orizontală au garmele cu aspect dezlânat, mai mult late decât înalte, iar ovalele tasate. Cele comprimate pe verticală au gramele înghesuite şi ovalele foarte strânse, înguste. Aspectul de comprimare trebuie să constituie o abatre de la modelul caligrafic, lungimea cuvintelor să fie mai mare, respectiv mai mică decât cea normală.

3.1.5 Dimensiunea scrisului. La examinarea scrisului din punct de vedere al dimensiunii se iau în consideraţie proporţionalitatea dintre minuscule şi depasante, raportul dintre minuscule şi majuscule, precum şi proporţionalitatea dintre înălţimea literelor ce compun un cuvânt.

18

Din acest punct de vedere scrisurile pot fi:  mici –sub 2 mm;  mijlocii –între 2 şi 4 mm;  mari –peste 4 mm. Înălţimea, în special, este o caracteristică generală uşor de schimbat şi de aceea mai puţin valoroasă în procesul de identificare al autorului. Dia această cauză modificarea ei este frecvent utilizată pentru deghizarea scrusurilor, dar fără repercursiuni grave, întrucât celelalte caracteristici, inclusiv cele speciale, nu sunt alterate. Dacă înălţimea literelor poate fi modificată deliberat fără prea mare dificultate, ceea ce nu cunosc de obicei anonimografii este faptul că unul dintre aspectele dimensiunii, şi anume proporţionalitatea, adică raportul dintre înălţimile literelor depasante şi nedepasante, nu se schimbă. Din acest punct de vedere se cunosc, ca extreme, scrisuri supraînălţate şi scrisuri subînălţate. Cele din prima categorie se caracterizează prin mărirea exagerată a majasculelor, alungirea depasantelor superioare (minusculele l, h, t,

etc.) ca şi a

depasantelor inferioare (minusculele p, j, g, etc.), dilatarea buclelor, prelungirea trăsăturilor finale, uneori plasarea barei minusculei t deasupra corpului principal al literei. În scrisurile subînălţate, dimpotrivă, trăsăturile ce depăşesc în sus şi în jos înălţimea medie sunt foarte scurte, iar în locul majusculelor se folosesc adeseori minuscule, mai ales la semnături.11

3.1.5 Înclinaţia scrisului. Din acest punct de vedere scrisurile pot fi:  înclinate spre dreapta;  verticale;  înclinate spre stânga;  scrisuri cu înclinaţie variabilă. 11

Lucian Ionescu –Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973. 19

Cele mai multe scrisuri sunt înclinate spre dreapta, aspect dat de direcţia ductelor şi deplasantelor. Trebuie apreciată constanţa înclinaţiei, deoarece sunt situaţii când unele persoane încearcă să-şi deghizeze scrisul prin schimbarea înclinaţiei acestuia. Caracteristic la scrisurile cu înclinaţie naturală spre stânga este forma descendentă a barării minusculelor “t” şi “f”, subdimensionarea bastoanelor minusculelor “a” şi “ă” şi supradimensionarea ochiului minusculei “o”. Scrisul cu înclinaţie normală (spre dreapta) are axele longitudinale înclinate spre dreapta sub un unghi ce variază de la 45° la 90° . Scrisul vertical are axele literelor aproape perpendiculare pe linia de bază (85°-95 °). Scrisul în evantai prezintă atât litere răsturnate , cât şi litere care au axa verticală sau înclinată normal în cadrul aceluiaşi cuvânt. Această caracteristică este rar întâlnită, astfel încât la scrisurile naturale (spontane) ea are o valoare de identificare mare.12

3.1.6 Presiunea sau apăsarea scrisului Pusă în evidenţă în principal de grosimea trăsăturilor şi, eventual, de urmele de adâncime din stratul hârtiei, este susceptibilă de diverse intensităţi. Ea este mare în cadrul scrisorilor lente, mai ales la cele de evoluţie inferioară, datorită alunecării încetinite a vârfului instrumentului scriptural pe foaia de hârtie şi poziţia de sprijinire a mâinii. La scrisurile rapide presiunea este mai mică, fiiund uneori atât de redusă, încât vârful de abia atinge suprafaţa actului sau abia “sare “ pe alocuri, situaţie în care trăsătura respectivă este imprimată doar la început sau la sfârşit. Determinarea naturii spaţiului alb dintre aceste două extreme este importantă, pentru a nu se produce confuzie cu întreruperile apărute ca rezultat al unei operaţii de fals. Presiunea scrisului este considerată de majoritatea specialiştilor drept una dintre cele mai caracteristice dominante grafice, reflectând, ca şi viteza, debitul energetografic al unei persoane. Gradul de apăsare este determinat de intensitatea tonusului muscular propriu unui anumit scriptar, de contracţia muşchilor mâinii şi degetelor care, la rândul lor, sunt reglaţi de către debitul nervos. În consecinţă, nu se poate pune semn de egalitate între presiune sau

12

Colectiv –Tratat practic de criminalistică, vol.II, cap. VII, Serviciul Editorial al Ministerului de Interne, Bucureşti, 1978. 20

valoarea efortului grafic şi forţa fizică; există oameni puternici care au un scris uşor, după cum alţii, cu o construcţie organică slabă, scriu foarte apăsat.13

3.1.7 Continuitatea scrisului. După gradul de legare a literelor cuvintelor, scrisurile se împart în:  legate (de continuitate mare);  fragmentate (continuitate medie);  tocate (continuitate mică). În cazul scrisurilor legate sunt executate dintr-o singură depunere a instrumentului scriptural 5-6 litere, iar a celor fragmentate 3-4 litere. La scrisurile tocate, fiecare literă este executată separat, sau sunt legate câte 2-3 litere. Facem precizarea că deosebirile dintre caracteristicile generale pot fi folosite pentru concluzii cert negative numai când se vor constata deosebiri şi între caracteristicile individuale, dar asemănările elmentelor generale pot fi puse şi pe seama posibilităţii imitării scrisului, mai ales când avem cunoştinţă că manuscrisul s-a executat în condiţii neobişnuite. Aprecierea asemănărilor şi deosebirilor este un moment extrem de complicat şi de mare răspundere în expertiza grafică. La baza concluziilor vor sta atât asemănările, cât şi deosebirile, în ansamblul lor şi nu ale unor caracteristici izolate. Specialistul trebuie să constate existenţa şi cauza fiecărei asemănări sau diferenţieri şi să le explice argumentat.

3.2 CARACTERISTICI INDIVIDUALE ALE SCRISULUI Caracteristicile individuale ale scrisului sunt acele particularităţi care sunt condiţionate de deprinderile tehnice specifice unei anumite persoane şi care se manifestă în mod 13

Lucian Ionescu –Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973. 21

pregnant şi constant în construcţia semnelor grafice. Ele sunt proprii diferitelor sume şi elementelor acestora, sau combinaţiilor câtorva semne. Manifestarea caracteristicilor individuale este constatată la detaliile literar şi legăturile dintre ele, modificarea intenţionată fiind dificilă, uneori chiar imposibilă. Este mai uşor să se modifice un element general, ca de pildă scrierea textului înclinat spre stânga, decât unul special. De aceea, caracteristicile generale (elemente speciale) are o importanţă decisivă în identificare.14 Pentru a efectua un examen comparativ între un scris în litigiu şi unul model de comparaţie în privinîa caracteristicilor individuale, trebuie studiată fiecare literă şi construcţie a ei, varietatea semnelor grafice în raport cu plasamentul în cuvânt (aceeaşi literă poate avea construcţie diferită în raport cu minuscula precedentă; de exemplu minuscula “I” poate fi redată sub trei forme diferite, dacă este plasată la începutul cuvântului, urmează după o literă cu baston, sau după una cu semn diacritic).

3.2.1 Literele Sunt semne grafice în alfabetul unei limbi, corespunzând în general fiecare unui sunet, prezentând construcţii diferite, formate din trăsături diferite ce se deosebesc după formă şi palsament. Trăsăturile unei litere pot fi compuse din:  grame –părţi componente de sine stătătoare ale unei litere, ce se execută dintr-o singură trăsătură;  ducte –trasee grafice care unesc două litere;  trasee –anexe de completare ale unei litere: barări, linii de atac, semne diacritice, sedile. După forma generală, natura traseelor suplimentare şi după numărul gramelor e le compun, literele pot fi clasificate astfel:  litere cu ovale (a, d, g, o, q, O, Q,);  litere cu trasee semicirculare (c, e, s, x, B, D, E, G, P, R);  litere cu depasante (b, d, f, g, h, j, l, p, t, y, q);  litere cu podiş (r, z);  litere cu barări (f, t, x, z, A, F, H);  litere cu semne diacritice (ă, â, i, î, j); 14

L. Bidian şi I. Vicol –Îndrumarul specialiatului în grafoscopie, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1970. 22

 litere cu sedilă (ş, ţ, Q);  litere cu baston (a, d);  litere cu ducte (m, n, u, h, p, y);  litere cu ogramă (b, c, e, f, i, j, l, r, s, t, v, z);  litere cu două grame (a, d, g, h, n, p, u);  litere cu trei sau mai multe grame (m, w). Legătura între litere se realizează cu ajutorul ductelor care în funcţie de literele ce se leagă au forme liniare, unghiulare, arcuite, sinuoase, etc.. Specific unor litere majuscule este forma părţilor superioare, în formă de spirală, semicerc sau traseu sinuos, denumite volute (B, D, F, J, P, R, T). Construcţia literelor trebuie să corespundă modelului caligrafic oficial, de aceea foarte importante sunt abaterile de la acest model. Evident că aceste abateri de la modelul caligrafic a executării literelor urmare a particularităţilor deprinderii de a scrie a unei persoane, manifestată în întreaga construcţie sau numai la anumite trăsături. Ţinând cont de părţile componente ale literelor, de clasificarea acestora după formă, natura şi felul elementelor de construcţie vom descrie particularităţile ce se pot întâlni la semnele grafice şi care individualizează trăsătura respectivă, având în vedere atacul, trăsătura propriu-zisă şi finalul.

3.2.2 Linia de atac Conţine un traseu anexă de completare a unei litere, plasat înaintea primei grame, întâlnindu-se la minusculele a, c, d, e g, i, o, t, u, y, q. Celelalte litere nu au linie de atac, aceasta confundându-se cu trăsătura de început. Liniile de atac pot fi clasificare după mai multe criterii:

23

 după dimensiune: mică, normală, mare;  după formă: dreaptă, concavă, convexă, trenată, anormală;  după plasament: sub linia de bază, normală, supraînălţată;  după finalizare şi legare de corpul literei: legată, distantă, buclată, secantă, inferioară, mediană, superioară.

3.2.3 Depasantele pot fi liniare, dedublate ori buclate. 3.2.4 Barările pot fi liniare, concave sau convexe, din punct de vedere al formei şi superioare, mediane şi inferioare ca plasament (Fig. nr. 10). Se are, deasemenea, în vedere şi plasamentrul barării în raport cu depasanta pe orizontală, aceasta fiind deplasată spre stânga, spre dreapta sau simetrică.

3.2.5 Falsul prin adăugare de text Aspecte privind cercetarea falsului prin suprapunere sau adăugire Falsul prin adăugare de text este un fals parţial şi se realizează în genere în două moduri: falsificatorul fie că recurge la modificarea unei cifre sau litere, fie că intercalează un text, o literă sau o semnătură în locurile rămase libere ori în continuarea scrisului iniţial. Astfel, unele litere se pretează foarte uşor la modificări, cum ar fi ; “0” în “9” sau “6” în “8”, etc.. Scopul autorului este clar de cele mai multe ori. Câteva zerouri în spatele unei cifre măreşte considerabil valoarea iniţială trecută într-un înscris. În numeroase cazuri însă, falsul prin adăugire de text nu se referă numai la modificarea de cifre sau litere, falsificatorul recurgând la intercalarea mai multor cuvinte, uneori rânduri în spaţiile libere de pe document sau în locurile pregătite prin răzuire ori altă metodă de îndepărtare de înscris. Dificultatea întâmpinată de autor în cazul falsului prin adăugire de text este aceea de a folosi un spaţiu existent pe document care nu se află sub controlul său. Astfel, în examinarea locului suspect, specialistul se va ghida după criteriul de încadrare logică a unor cuvinte în cuprinsul întregului text şi după felul de desfăşurare şi ordonare a scrisului. La un scris adăugat ulterior vor fi inevitabile îngrămădirile de litere, prescurtările neobişnuite de cuvinte, sau o desfăşurare exagerat de largă, pentru acoperirea spaţiilor

24

libere. Rândurile pot fi orientate deosebit. De asemenea, falsificatorul oricât s-ar strădui nu va putea imita în mod perfect scrisul din restul textului. Existenţa unui alt grafism, deosebit de restul textului, este pentru specialist o dovadă a falsificării prin adăugire de text. Acest tip de fals, uneori poate fi executat de însăşi persoana care a redactat actul original. O acţiune deosebită trebuie acordată de către expert compoziţiei cernelurilor care au fost folosite, întretăierilor trăsăturilor de cerneală, vechimea acestora etc.. În general, în momentul conceperii unui document, foaia de hârtie nu este pliată. Uneori, după pliere, când falsificatorul iteresează rânduri sau cuvinte în spaţiile rămase libere, acest fapt poate permite uneori specialistului să descopere falsul după anumite criterii. În momentul plierii documentului după ce acesta a fost scris, locul unde traseul de creion sau cerneală s-a întâlnit cu linia de pliere, nu suferă modificări deosebite. Însă când peste sută va trece o linie de cerneală, se va observa cu lupa ori cu microscopul că în locul de încrucişare cerneala s-a prelins în afara traseului scriptural, în cuta hârtiei. Această extindere se datorează perturbării substratului hârtiei şi slăbirii unor fibre datorită plierii. Atunci când se va folosi creionul nu se va observa vreo prelungire a liniei în cută, însă în unele cazuri linia îşi va pierde netezimea la intersecţia cu cuta. Deseori se va putea observa o săritură a vârfului de creion peste cută. Însă dacă nu se observă aceste efecte, nu trebuie să se tragă în mod necesar concluzia că, cuta a fost făcută după scrierea iniţială a textului, în special atunci când cuta nu este bine definită şi traseul executat nu a fost alimentat cu exces de cerneală. Pentru a se stabili falsul este necesar să se descopere ordinea în care s-au efectuat trăsăturile de încrucişare. De exemplu, în situaţia în care s-a stabilit că semnătura de pe un document este executată înainte de completarea documentului, aceasta constituie un indiciu asupra faptului că documentul este fals, având în vedere modalitatea de completare şi semnare a documentelor. Punctele de întretăiere a trăsăturilor unor cerneluri folosite în diferite perioade se pot determina într-o anumită ordine, Pentru demonstrarea relativei vechimi a două scrisuri se indică prin care se determină schimbările repetate care au loc o dată cu trecerea timpului asupra unui traseu după ce acesta s-a uscat. Unele cerneluri devin după uscare mai puţin solubile, astfel încât cantitatea de culoare extrasă prin folosirea unei pelicule de film umedă

25

presată cu gelatină peste porţiunea scrisă poate indica diferenţa dintre cernelurile folosite la scrierea unui document. Cernelurile pe bază de fier suferă în timp o serie complexă de schimbări. Cerneala mai întâi se schimbă la culoare, prin oxidare, iar după o perioadă de timp mai mult sau mai puţin îndelungată se prezintă într-o culoare galben-maron. Cernelurile pe bază de fier conţin de asemenea ioni de clorură şi sulfat care, după o perioadă de ani , migrează în hârtia înconjurătoare se pot detecta prin teste chimice. Porţiunile în care au loc aceste procese depind de foarte mulţi factori externi, încât aceste teste nu se pot folosi la stabilirea absolută a datei. Pot însă servi la indicarea vechimilor relative a două trăsături făcute cu aceeaşi cerneală pe acelaşi document sau documente identice executate la intervale diferite şi păstrate în aceleaşi condiţii. Documentul asupra căruia există suspiciuni de falsificare va fi examinat în întregime la o lumină corespunzătoare pentru a se putea constata eventualele deosebiri de culoare dintre traseele mai vechi şi mai noi, deoarece unul dintre obstacolele care stau în faţa falsificatorului pentru intriducerea neobservată a unor trasee noi este dificultatea de a împerechea culorile, de a da traseului fals o tentă de culoare asemănătoare sau identică cu traseele originale. Există, de obicei, o mică dar apreciabilă diferenţă între o scriere veche şi una nouă, chiar dacă s-a folosit acelaşi material pentru scriere (instrument scriptural şi cerneală). Unii falsificatori, pentru a micşora diferenţele evidente dintre adăugirile sale şi înregistrările iniţiale, încearcă să altereze traseele executând o suprascriere totală sau parţială a textului. Acest mod de a ascunde un fals se poate scoate în evidenţă prin simpla examinare cu lupa a liniei de cerneală, ceea ce face ca falsul să fie stabilit. Pentru a împerechea culoarea închisă a unei scrieri efectuată cu cerneală albastră sau neabră, falsificatorul se găseşte în situaţia de a face ca, culoarea cernelii folosite pentru adaos să fie mai închisă. Uneori autorul adaugă puţin tuş la cerneala albastră. Tuşul nu se amestecă însă omogen cu alt tip de cerneală, amestecul apare puţin noroios şi linia de cereală, deşi neagră –se poate asimila unei coloraţii ca a documentului original– ea înnegrindu-se odată cu trecerea timpului. Acest fapt se poate observa uşor la o examinare microscopică.

26

O altă metodă este aceea de a amesteca în cerneala cu care urmează să se falsifice o cerneală roşie în loc de tuş, colorantul roşu având un efect de ascundere a tentei albastre (care denunţă noile înregistrări) deşi culoarea obţinută nu reişeşte să corespundă cu negrul unei scrieri mai vechi. Cu trecerea timpului colorantul roşu tinde să se difuzeze în masa hârtiei formându-se o margine roşiatică, îngustă dar vizibilă. Înregistrările făcute cu creionul, care constau în fragmente de grafit şi argilă nu se decolorează şi nu-şi schimbă culoarea prin trecerea timpului. Dar, când documentul a suferit manipulări repetate înainte ca adausurile să fi fost efectuate se pot observa diferenţe. Pirderea semnelor de creion prin încreţirea şi difuzarea generală variază în funcţie de suprafaţa hârtiei, tăria creionului folosit şi, înainte de toate, de modul în care a fost efectuată frecarea suprafeţei de hârtie în timpul manipulării. Examinând linia scrisă cu microscopul este, uneori, posibil să se determine natura suportului pe care se găsea suprafaţa documentului atunci când s-au efectuat însemnările. Dacă această suprafaţă este de tărie variabilă după cum este cazul lemnului nevopsit, vârful creionului va tinde să se adâncească în hârtie atunci când trece peste zonele mai moi ale suprafeţei de lemn şi tinde să devină deviat când întâlneşte o creastă mai dură în fibră. Folosirea mai multor metode în stabilirea ordinii scrierii, fiind dificilă atât la cerneală cât şi la creion nu s-au putut descoperii criterii generale. Fiecare caz va fi tratat ca un caz individual. Se pot încerca diferite metode dintre care cea mai ingenioasă (provenită din Germania) ar fi folosirea controlată a vibraţiei ultrasonice pentru a “scutura” materialul ultimei trăsături, lăsând originalul. Specialistul, pentru a dovedi falsul prin adaos de text, poate folosi şi metoda identificării coloranţilor de cerneală folosiţi. Va recurge astfel la efectuarea unei cromatografii sau a unei electroforeze. În literatura de specialitate se arată că microscopul este mijlocul cel mai eficace pentru cercetarea încrucişărilor de trăsături de cerneală. Caracteristicile de bază în stabilirea ordinii cronologice a trăsăturilor de cerneală întretăiate, care se pot observa prin microscop, sunt următoarele: a) privind prin microscop locul intersecţiei se observă că liniile marginale ale uneia dintre trăsături, unde concentraţia cernelii este mai intensă, prezintă continuitate. Această

27

continuitate arată că trăsătura respectivă este deasupra celeilalte trăsături a cărei continuitate este întreruptă şi liniile ei marginale, în locul întretăierii, apar sub “voal”. Din practică s-a constatat că acest fenomen (continuitatea trăsăturiide deasupra) are loc numai în cazurile când între executarea primei trăsături şi a celei care o întretaie a trecut o perioadă de timp relativ mare (câteva zile). Cu alte cuvinte, prima trăsătură, în momentul întretăierii, trebuie să fie complet uscată. b) antrenarea mecanică de către trăsătura ulterioară a unor elemente de dimensiune şi cantitate microscopică din mateliarul component al trăsăturii anterioare. În momentul întretăierii, peniţa, datorită pesiunii ei pe hârtie antrenează particule foarte fine din traseul anterior. Acest lucru se poate observa la microscop, când ordinea trăsăturilor intersectate este cromatic avantajoasă, şi anume când traseul de culoare mai închisă a fost executat mai întâi (dacă este invers, trăsătura de culoare închisă acoperî aproape complet particulele antrenate şi observarea lor prin microscop nu mai este posibilă). c) difuzarea cernelii din trăsătura ulterioară executată în trăsătura anterioară. Cerneala trăsăturii de deasuprase revarsă în trăsătura de dedesubt numai atunci când întretăierea are loc nu mult după executarea primei trăsături (câteva ore) adică în cazurile când trăsătura iniţială încă nu a fost complet uscată.

3.2.6 Falsul prin deghizare Este o schimbare deliberată a scrisului, o îndepărtre voită de la scrisul obişnuit, cu scopul de a ascunde identitatea scriptorului.

28

Datorită caracterului de stereotip dinamic pe care îl au gesturile grafice, în scrisurile deghizate se menţin unele elemente neschimbate din scrisul obişnuit al persoanei respective, pe baza cărora aceasta poate fi identificată.15 Principalele modalităţi de deghizare a scrisului sunt următoarele: denaturarea caracteristicilor grafice, scrierea cu mâna stângă şi scrierea cu litere de tipar.

a)Denaturarea caracteristicilor grafice vizează alterarea caracteristicilor generale şi individuale, dar de cele mai multe ori se reuşeşte modificarea unor caracteristici mai evidente: înclinarea, dimensiunea, legarea şi forma literelor, fără a schimba elementele individuale cu valoare mare de identificere. Dificultatea acestui tip de deghizare nu este mare în cazul textelor scurte, dar devine aproape imposibilă la textele ample.

Fig.3.4 Se apelează uneori la modificarea gradului de evoluţie al scrisului, persoanei care posedă un scris cu evoluţie superioară crează un scris mediocru, prin imitarea unui scris infantil sau slab evoluat. Cu toate acestea, sunt păstrate modul de închidere al ovalelor, configuraţia barărilor şi a semnelor diacritice.

15

Lucian Ionescu –Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973. 29

Modificarea înclinării scrisului este cea mai frecventă metodă de deghizare. Ea este însoţită involuntar şi de unele modificări ale caracteristicilor grafice. Când deghizarea constă în schimbarea înclinării de la dreapta spre stânga, modificările constau în următoarele: – amplasarea atacului şi finalului sunt poziţionate diferit; – modul de legare a literelor se poate transforma, cum ar fi înlocuirea buclelor printr-un arc; – amplasarea punctelor de intersecţie se modifică, în sensul îndepărtării unele de altele; – linia de bază a scrisului are aspectul în “scară”, fiecare cuvânt având linie ascendentă.

b)Scrierea cu mâna stângă Este mai rar folosită, datorită dificultăţilor cu care este confruntat scriptorul mai ales în lipsa unui antrenament prealabil. Mâna este lipsită de supleţe, nefiind obişnuită cu astfel de mişcări, acestea sunt nesigure, axa literelor este răsturnată iar înclinarea nu este constantă. În ansamblu, scrisurile executate cu mâna stângă au un aspect neregulat, puternic unghiular, traseele sunt ezitante, se întâlnesc dese întreruperi şi reluări, existând tendinţa de execuţie dextrogiră a ovalelor. Aprecierea caracteristicilor individuale trebuie făcută ţinând seama de condiţiile specifice de execuţie. Vor fi reţinute abaterile de la modelul caligrafic care se întâlnesc în scrisul în litigiu şi cel de comparaţie, concluziile de identitate de autor se vor axa pe totalitatea comunităţii de elemente care formează un complex individualizator.

Fig.3.5 Un alt aspect al deghizării, deşi rar întâlnit, se referă la modificarea propriei semnături prin executarea ei cu mâna stângă. Este lesne de înţeles că în astfel de cazuri vom avea de aface mai curând cu o semnătură total diferenţiată de forma ei normal consacrată, caracterul literal va fi uneori întregit, alteori alterat, dar în nici un caz nu vom avea semnături în

30

adevăratul sens al cuvântului, mai ales la persoane cu semnături total diferite sub aspectul literal faţă de scrierea obişnuită a numelui sau prenumelui.

c)Scrierea cu litere de tipar. Unele persoane cu intenţii culpabile, ştiind că există posibilitatea ca scrierea lor normală să fie recunoscută, cred că pot scrie fără a se teme de consecinţe dacă folosesc scrierea cu caractere de tipar, literele de tipar având caracteristici care se pretează mai bine la desenare datorită liniilor simple în construcţie. Examinând elementele grafice, cum ar fi buclele şi finalizarea literelor, specialistul poate găsi unele indicii. Uneori autorul scrierii deghizate de tipar scapă gestul grafic de sub controlul conştient al scrisului, construind litere cu o serie de caracteristici proprii, sau, dacă este vorba de persoane care în mod profesional scriu cu caractere de tipar, îşi formează automatismele proprii pentru această scriere.

Fig3.6

3.2.7 Falsul prin decupare În practica expertizei tehnice a documentelor se întâlnesc cazuri de falsificare prin lipirea unor fragmente din alte acte sau constiuirea în întregime a unui act fals, prin fragmente detaşate din alte acte. Acest procedeu face parte din categoria falsurilor executate 31

prin transfer şi este cunoscut sub denumirea de fals prin decupare, întrucât, de obicei, decuparea constituie prima etapă a operaţiei de fals. Expertizele privind falsurile prin decupare sunt puţin numeroase. Acestea nu denotă că şi în realitate falsurile respective sunt tot atât de puţine.Trebuie arătat că sesizarea lor nu este simplă, mai ales pentru persoanele care nu sunt de specialitate. Dificultatea descoperirii lor este favorizată, printre altele, şi de faptul că semnele grafice decupate şi lipite pe actul în litigiu nu diferă de cele existente deja pe un act. Procedeul de fals respectiv constă, în majoritatea cazurilor, în ecuparea anumitor fragmente de hârtie dintr-un act, care conţine semnele grafice dorite şi aplicarea acestor fragmente pe una sau mai multe porţiuni din suprafaţa documentului fals. Pentru ca urmele de lipire să se observe cât mai puţin, de cele mai multe ori hârtia sau actul respectiv se mototoleşte, se pătează sau uneori se rupe parţial. Examinarea cu ochiul liber a cifrelor şi literelor ce constituie obiectul acestei operaţii, nu relevă elemente pregnante ce ar putea să ofere indicii asupra unor operaţii de contrafacere, ceea ce ar atrage atenţia de la prima vedere, ar fi eventualele pete de cerneală din dreptul cifrelor şi aspectul mototolit al actului. Examinând un asemenea act în laborator, specialistul poate constata următoarele: – grosimea mai mare a hârtiei în porţiunea din act unde se află cifrele; – elasticitatea mai redusă a hârtiei în aceeaşi porţiune; – prezenţa unor contururi de formă neregulată în jurul cifrelor (repasarea marginală); – un contrast între nuanţele culorii dintre porţiunea de hârtie unde se află cifrele şi restul suprafeţei hârtiei documentului; – prezenţa unor granule de creion în porţiunea actului unde se află cifrele. Un asemenea document, fiind tratat cu vapori de apă se poate observa că se accentuează din ce în ce mai mult relieful contururilor din jurul cifrelor (care se dovedesc a fi contururile unor fragmente de hârtie) şi apoi treptat, desprinderea totală a acestora. De cele mai multe ori, după desprinderea fragmentelor de hârtie cu cifrele decupate se constată că în locul în care au fost lipite suprafaţa hârtiei este răzuită, subţiată, ceea ce denotă că înainte de lipire s-a produs în acel loc o răzuire. Operaţiunea de fals în speţă ar cuprinde următoarele etape: – răzuirea cifrelor iniţiale ale documentului în litigiu;

32

– decuparea cifrelor de la alte documente; – aplicarea prin lipire, a cifrelor decupate în porţiunile răzuite ale documentului în litigiu; – retuşarea cu creion de culoare convenabilă a spaţiilor albe rezultate din operaţiunile anterioare. În majoritatea cazurilor, falsurile prin decupare privesc numai anumite porţiuni, fracmente scurte ale actelor contrafăcute. Caracteristic pentru acest gen de fals este faptul că realizarea lui necesită multă abilitate, o minuţiozitate de lucru deosebită şi, de asemenea, că la întocmirea unor acte false prin acest procedeu sunt necesare acte originale din care să se decupeze fragmente necesare (bilete pronoexpes, lozuri în plic etc.) Depistarea falsului respectiv este dificilă în genere, pentru profani; expertul în schimb, dispune de mijloacele tehnico-ştiinţifice speciale pentru punerea lui în evidenţă. Rezultate bune se obţin la examinarea actului sau documentului especti, suspicios de falsificare prin acest procedeu, la microscopul binocular stereoscopic, prin iluminarea acestuia sub diferite unghiuri de incidenţă, cât şi prin transparenţă. De asemenea, examinarea actului la radiaţii ultraviolete este de natură se releve fluorescenşa deosebită a materialului decupat şi a substanţei folosite la lipire. Examinarea cu filtre de lumină poate pune în evidenţă diferenţa de culoare între porţiunea alterată a actului şi suprafaţa înconjurătoare a hârtiei. Micrometrul poate furniza indicii asupra grosimii hârtiei. În cazul când sunt adăugate sau intercalate numai o cifră sau două, absenţa perfectei alinieri pe orizontală şi verticală poate fi relevată cu ajutorul unei grile de sticlă sau material plastic liniate în ambele sensuri. Tehnica decupării, a transferării semnelor garfice este adesea folosită de anonimografi, în scopul de a se evita identificarea lor printr-o expertiză grafică în cazul când scrisoarea anonimă este scrisă de mână sau printr-o expertiză tehnică, când textul scrisorii anonime este dactilografiat ori tipărit cu ajutorul unei imprimante de calculator. În acest sens este necesar capersoanele care mânuiesc mijloace băneşti, bunuri materiale, acte sau documente de valoare ori cu regim special să fie avizate asupra posibilităţii unei asemenea infracţiuni şi la ivirea oricărui dubiu asupra autenticităţii unui act să se adreseze organelor abilitate.

3.2.8 Expertiza urmelor lăsate de instrumente scripturale 33

La examinarea vizuală a unui document scris se poate determina clasa din care provine peniţa folosită. De asemenea, mai trebuie determinate natura sau destinaţia documentului, culoarea fluidului folosit, compoziţia fluidului sau colorantului (cerneală, tuş sau grafit), forma şi aspectul textului scris şi construcţia grafică. Stilourile pot fi alimentate cu cerneală, având peniţe obişnuite din metale preţioase sau inox şi vârfuri de iridium cu tuş şi vârfuri tubulare de tipul Rotring, Faber-Castell etc., destinate desenului tehnic, dar cu care se poate scrie în mod curent începând de la dimensiunile 0,4 mm. Mai sunt şi cele cu vârful fibros (de pâslă, fibre de sticlă etc.) care, după consumul fluidului devin inutilizabile (carioca). Pixurile cu bilă, în contact cu suportul angrenează pasta (un material vâscos, insolubil în apă, deosebindu-se de celelalte tipuri de cerneluri). Caracteristicile care fac ca traseele să difere între ele sunt grosimea şi intensitatea culorilor. Aspectul în sine al întinderii pastei pe suport se deosebeşte de la un pix la altul. Spre deosebire de celelalte materiale de scriere, pasta fiind mai vâscoasă, nu se difuzează în masa hârtiei, iar suprafaţa suportului, nefiind plană, face ca bila să nu lase culoarea decât pe proeminenţa acesteia. Caracteristicile care individualizează urma de creion sunt: culoarea, tăria, gradul de apăsare, forma grafitului şi felul suportului.16

CAPITOLUL IV

4.1 EXAMINAREA SEMNĂTURILOR 16

Colectiv –Îndrumar practic de criminalistică pentru subofiţerii de miliţie, Serviciul Editorial şi Cinematografic al Ministerului de Interne, Bucureşti, 1984. 34

Semnătura constituie o varietate a scrisului şi reprezintă un semn de atestare ce indică numele şi penumele persoanei, certificând o anumită acţiune, activitate, conţinutul unui text etc.. Caracterul specific al semnăturii constă în faptul că se execută anumite acte motorii formate sau automatizate, având o anumită individualizare a grafismelor sau traseelor din cuprins. De obicei ea cuprinde numele şi penumele titularului, uneori fiind întreprinse şi alte trăsături ce o individualizează şi mai mult. Fiecare persoană are propriul său fel de a semna, ceea ce face ca aspectul semnăturii, plasamentul ei pe document, caracteristicile ei să pezinte elemente de individualizare. Dar aceste elemente nu sunt de neschimbat şi ele se deosebesc întodeauna ca urmare a variaţiei vitezei de execuţie, spaţiului afectat, poziţiei scriptorului şi chiar a importanţei documentului. Dacă două semnături se suprapun perfect, cel puţin una din ele este falsă. Semnătura se formează de obicei atunci când scrisul a ajuns la un anumit grad de evoluţie. Când deprinderile şi reflexele scrisului lipsesc, semnătura nuse deosebeşte cu nimic de acesta, fiind redate numele şi prenumele. În schimb, evoluţia semnăturii este mai rapidă decât cea a scrisului, deoarece ea este constituită din combinaţii permanente de litere, fiind determinată de frecvenţa executării. Necesitatea de a semna frecvent generează dorinţa scriptorului de a-şi construi o semnătură specifică, originală, greu de imitat, fapt ce duce la apariţia unor trăsături complicate.

După aspectul general şi conţinut, semnăturilese împart în trei categorii17:

17



semnături complete;



semnături prescurtate;



semnături indescifrabile.

Colectiv –Orientare în probleme de grafoscopie judiciară, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1958 35

Semnăturile complete (literare) conţin grafisme ce alcătuiesc numele unei persoane fără defecţiuni sau altercaţii fiind uşor vizibile .

Fig.4.1 Semnăturile prescurtate (semiliterare) redau parţial numele, lipsind unele grafisme din finalul acestuia .

Fig.4.2

Semnăturile indescifrabile sunt acelea ale căror grafisme sunt deformate .

36

Fig.4.3 Semnăturile completate sunt examinate examinate în acelaşi mod ca şi scrisul, stabilindu-se elementele generale şi individuale de asemănare sau deosebire, putând fi folosite pentru comparaţie şi scrisul titularului. Semnăturile prescurtate şi unele indescifrabile vor fi împărţite în trei zone: 

partea incipientă a semnăturii, formată din iniţiala numelui (şi prenumelui) sau alte

trasee neliterare; 

partea mediană, formată din literele sau traseele centrale;



partea finală, formată din penultima şi ultima literă sau din ultimile trasee ce

constituie parafa. Această împărţire nu poate fi aplicată semnăturilor gen monogramă sau celor compuse din câteva trasee intersectate. Examinarea comparativă a semnăturilor în litigiu şi a celor model de comparaţie parcurge cele două etape cunoscute: examinarea caracteristicilor generale şi apoi a celor individuale. Caracteristicile generale, se referă la următoarele aspecte:  aşezarea (plasamentul) semnăturii pe documente, în situaţia când pentru aceasta nu este un spaţiu special destinat;  structura semnăturii, determinată de gradul de simplificare sau complicare;  compoziţia semnăturii (literară, semiliterară, indescifrabilă, monogramă, mixtă);  gradul de evoluţie, respectiv caracterul format, mediu sau neformat al scrisului;  viteza de execuţie a trăsăturilor;  dimensiunile grafismelor;  înclinaţia literelor şi a trăsăturilor neliterare;

37

 continuitatea (gradul de coeziune al trăsăturilor grafice). Caracteristicile individuale constau în următoarele:  plasamentul şi forma atacului;  forma legăturilor dintre litere;  atacul şi înclinaţia ovalelor;  plasamentul literelor faţă de linia de bază;  variabilitatea mărimii literelor;  deformările literelor;  plasamentul sediilor şi a semnelor diacritice;  dimensiunea şi înclinarea depasantelor;  forma şi conţinutul parafei. Parafa este un element foarte important al semnăturii, având o mare stabilitate, constituind un reflex propriu al semnatarului care oferă semnăturii o configuraţie specifică. Examenul comparativ poate fi completat şi prin metoda grafometrică a lui Edmond Locard, care constă în măsurarea unor particularităţi cum sunt înălţimea grafismelor, înclinaţia depasantelor şi a altor trăsături şi transformarea lor în tabele şi grafice. Operaţiunea este însoţită prin curbe care reunesc limitele maxime şi minime obţinute. Tehnica respectivă, după cum arfirma însuşi Locard, nu se poate aplica decât în cazul în care se examinează, concomitent, mai multe semnături în litigiu şi mai multe semnături model de comparaţie, nefiind utilizabilă la o singură semnătură. Aprecierea caracteristicilor generale şi individuale trebuie să ţină cont şi de variabilitatea semnăturii, multe persoane având disponibilitate grafică de a semna în două sau mai multe feluri sau de a schimba partea finală şi parafa în raport de importanţa documentului semnat în grabă, plictiseală etc..

38

Semnături model de comparaţie executate de o singură persoană, care se deosebesc în redarea parafei.  podiş urmat de grame subdimensionate;  grame unghiulare inegale. O atenţie deosebită trebuie acordată semnăturilor suspecte de falsificare prin imitare (liberă ori servilă) sau copiere. În astfel de cazuri, specialistul trebuie să aibă în vedere caracteristicile care arată încetinirea mişcărilor, nesiguranţa traseelor, prezenţa unor staţionări ale instrumentului scriptural, a reluărilor etc..

4.2 Identificarea autorului semnăturilor false. În expertiza criminalistică a scrisului stabilirea persoanei care a executat una sau mai multe semnături false prezintă o deosebită importanţă pentru deplina lămurire a situaţiilor de fapt rezultând din înscrisurile al căror conţinut este certificat prin semnătură. De altfel, practica de expertiză arată că această problemă formează frecvent obiectul expertizelor grafice solicitate de organele de urmărire penală sau de judecată. Întrucât nu este lipsită de dificultăţi atunci când se cere a fi rezolvată în cazurile concrete venite spre expertizare, consider utilă prezentarea câtorva aspecte legate de această chestiune. Expertiza semnăturilor, ca şi oricare alt gen de examinare criminalistică, începe prin cercetarea prealabilă a întregului material supus expertizei şi continuă cu studierea separată a caracteristicilor de identificare ale semnăturii sau ale semnăturilor incrimnate şi ale semnăturilor şi scrisurilor aparţinând persoanei bănuite (examinarea analitică), după care aceste caracteristici se compară şi, în final, se procedează la aprecierea asemănărilor şi deosebirilor constatate. Atunci când expertului i se pun la dispoziţie materialele de comparaţie provenind de la mai multe persoane, inclusiv de la titularul respectiv, se procedează la efectuarea expertizei într-o anumită ordine metodică.

39

În primul rând se urmăreşte să se stabilească dacă semnătura în litigiu aparţinând titularului respectiv, adică persoanei pe numele sau în numele căreia este executată şi, în situaţia în care se ajunge la concluzia că semnătura este falsă, se trece la compararea cu scrisul persoanei bănuite în vederea identificării autorului. Această succesiune a cercetării este normală şi nu contrazice cu nimic etapele de efectuare a oricărei expertize criminalistice. Este logic ca prima persoană bănuită a fi autorul semnării să fie chiar titularul respectiv, căci o semnătură are un rol de certificare şi până la dovada contrarie se presupune că este autentică. Numai după ce se stabileşte că ea nu aparţine titularului respectiv urmează să se examineze scrisurile altor persoane bănuite în cauză în vederea identificării autorului. Este însă de observat că această ordine de cercetare nu este aplicabilă în toate cazurile şi nici obligatorie. Astfel, lipseşte prima etapă atunci când titularul semnăturii nu există, este fictiv, fapt ce trebuie stabilit cu precizie de cel care solicită efectuarea expertizei, identificarea autorului urmând să se facă din cercul persoanelor bănuite. De asemenea, se va putea trece direct la stabilirea autorului şi atunci când nu se pot procura semnături de comparaţie provenind de la titularul respectiv, de exemplu când acesta este plecat în străinătate şi nu se găsesc semnături de la el. Într-adevăr, pe baza stabilirii caracteristicilor individuale ale semnăturii incriminate şi ale scrisurilor de comparaţie aparţinând persoanelor bănuite şi prin examinarea lor comparativă se poate trage o concluzie cu privire la autor, fie pozitivă prin identificarea acestuia, fie negativă prin excluderea persoanelor respective, bineînţeles, cu excepţia cazurilor în care caracteristicile relevate sunt insuficiente. Unii sunt de părere că existenţa semnăturilor de comparaţie aparţinând persoanei pe numele căreia este executată semnătura în litigiu este indispensabilă şi că este greşit să se procedeze la identificarea autorului înainte de a se stabili autenticitatea. Respectarea celor două etape de cercetare, atunci când există posibilitatea procurării semnăturilor de comparaţie aparţinând în mod cert titularului semnăturii de expertizat, este indispensabilă. Pe de altă parte, expertiza semnăturilor cunoaşte şi situaţii când poate să lipsească etapa a doua, şi anume cea a identificării autorului din cercul de persoane bănuite. Astfel, când se ajunge la concluzia că semnătura în discuţie aparţine realmente persoanei pe numele căreia

40

este executată, deci este autentică, examinarea celorlalte scrisuri de comparaţie apare ca inutilă. Stabilirea autorului semnăturilor false în astfel de cazuri se rezolvă mai mult în cadrul proceselor penale pornite ca urmare a înscrierii în fals de către partea interesată. După cum se cunoaşte, falsificarea semnăturilor poate avea loc prin copiere, prin imitaţie servilă, prin imitaţie liberă sau prin executarea din fantezie a unor semnături pe numele altor persoane. Fiecăruia dintre aceste procedee îi sunt proprii o serie de elemente care, pe de o parte, stau la baza stabilirii falsităţii semnăturilor, iar pe de altă parte determină şi posibilitatea mai mare sau mai mică de identificare a autorului. În continuare prezentăm diferite modalităţi de falsificare a semnăturilor. a) Semnăturile falsificate prin copiere nu permit niciodată stabilirea persoanei care le-a executat. Aceasta se explică prin aceea că la copierea semnăturilor autorul reproduce întocmai semnătura utilizată ca model, reproducere care se obţine fie prin urmărirea fidelă a trăsăturilor acesteia (vizibile datorită transparenţei foii de hârtie, iluminării dedesubt a actului sau a luminii naturale în cazul copierii pe geam), fie prin repasarea trăsăturilor şi apoi a urmelor de adâncăme create datorită presiunii exercitate, fie prin folosirea hârtii copiative. Semnătura astfel realizată va prezenta aceleaşi caracteristici individuale şi aceleaşi elemente dimensionale ca şi semnătura model, ceea ce reprezintă o redare fidelă a grafismului titularului semnăturii care, în lipsa unor elemente din scrisul falsificatorului, face imposibilă identificarea sa.

Fig.4.4 41

b) De asemenea, semnăturile falsificate prin imitaţie servilă nu oferă elemente cu valoare identificatoare. Prin acest procedeu de falsificare, semnătura model este pur şi simplu reprodusă trăsătură cu trăsătură sau cu alte cuvinte este desenată.

Fig.4.5 Falsul ca atare este relativ uşor de stabilit, în special la semnăturile mai dezvoltate, căci, deşi semnătura în litigiu corespunde formal cu semnătura imitată, ea prezintă caracterele unui desen lipsit de spontaneitate la care se constată de cele mai multe ori unul sau mai multe indicii de fals valabile, de altfel şi prin copiere (întreruperi, reluări, retuşări, coecturi et.).

42

Ca şi în cazul semnăturilor executate prin copiere, semnăturile imitate servil conţin, în general, numai elemente proprii semnăturilor originale şi nu prezintă caracteristicile grafice din scrisul falsificator care să permită descoperirea lor. Este adevărat că uneori se întâmplă ca unele persoane cu o capacitate scripturală redusă să nu reproducă cu exactitate fiecare detaliu mergând chiar până la strecurarea în grafismul imitat a unei forme scripturale din scrisul propriu (de exemplu, în loc să execute minuscula “a” printr-o mişcare continuă dextrogir sau sinistrogir, trasează ovalul aşa cum scrie de obicei şi bastonata separată sau tangentă, altfel decât a fost executată în semnătura originală). Aceste posibile devieri morfologice de la modelul imitat nu sunt încă eficiente cantitativ şi nici destul de caracteristice ca să constituie elemente cu valoare identificatoare. c) Semnăturile falsificate prin imitaţie liberă se realizează prin executarea din memorie a semnăturii altei persoane.

Fig.4.6 Pentru a se ajunge la un asemenea grad de reproducere liberă, falsificatorul exersează în prealabil de mai multe ori prin copierea semnăturii model, fie prin imitarea ei servilă până o învaţă pe de rost.

43

Semnăturile astfel obţinute, deşi au spontaneitate, reproduc factura generală şi semnele grafice componente, evidenţiază totuşi uneori şi particularităţi din scrisul şi mai ales din semnătura proprie a falsificatorului care, atunci când sunt deosebit de caracteristice, pot să conducă la identificarea autorului sau eventual la o concluzie de probabilitate. Mai multe posibilităţi oferă semnăturile executate tot din memorie, însă fără un prealabil exerciţiu, ci pur şi simplu din aducerea aminte a configuraţiei unor semnături aparţinând altei persoane. d) Semnăturile executate din fantezie sunt semnăturile pe numele sau în numele altor persoane fără ca să se urmărească reproducerea semnăturilor proprii ale acestora.

Fig.4.7

44

Componenţa şi sructura grafică a literelor nu au nimic comun cu semnăturile titularilor respectivi. Tot în această categorie intră şi semnăturile fictive, adică cele executate pentru persoane care nu există în realitate. Prin semnături nedeghizate se înţelege executarea acelor semnături pe nume străine, scriptorul folosind propriul său grafism, nedeformat. Prin semnături deghizate se înţeleg, dimpotrivă, acela la executarea cărora autorul îşi schimbă intenţionat scrisul pentru a nu fi identificat.

4.3 Observaţii asupra copierii prin transpatenţă a semnăturilor. Una dintre metodele de falsificare a semnăturilor o constituie, aşa cum am arătat mai sus, copierea prin transparenţă. Aceasta constă în excutarea direct pe actul în litigiu a trăsăturilor care alcătuiesc semnătura model; copierea se realizează prin urmărirea fidelă a traseului acestuia, vizibil datorită transparenţei obţinute prin iluminare dedesubt, cu un bec, a actului aşezat pe o placă de stică sau prin lumina naturală, în cazul copierii pe geam. În unele cazuri semnătura este executată iniţial cu creionul şi apoi repasată cu cerneală. În felul acesta trăsăturile prezintă mai multă siguranţă, dar, în schimb, falsul poate fi mai uşor detectat pe baza stabilirii experienţei urmelor traseului subiacent executat cu creionul care demonstrează, în mod categoric procedeul de fals utilizat. În ceea ce priveşte constatarea copierii directe, fără repasarea traseului, ea se face pe baza indiciilor generale de fals, precum şi a unor indicii specifice acestui gen de falsificare. Fără a intra în explicaţii mai amănunţite, arăt doar că, din cauza poziţiei incomode a scriptorului şi necesităţii de redare cât mai exactă a contururilor, copierea prin transparenţă se caracterizează prin lipsa de cursivitate şi dinamism cu care este executată semnătura respectivă. Ca urmare a ritmului încetinit de execuţie, trăsăturile apar fără relief, uniform calibrate, tremurate. Menţionez că trebuie făcută distincţia între tremuratul fiziologic-patologic, care este continuu şi cel al falsificatorului care este discontinuu, în special la trăsăturile suitoare şi acolo unde instrumentul scriptual îi ascunde modelul.

45

De asemenea, se constată deseori întreruperi, reluări şi retuşări, datorită faptului că falsificatorul omite anumite detalii pe care va căuta să le restabilească făcând corecturi. Ca indicii specifice falsului prin copiere, prin transparenţă, menţionez între altele:  urmărirea defectuoasă a traseului (inclusiv schimbarea direcţiei de execuţie a unei trăsături);  imitarea, integral sau în parte a unor trăsături. Din cauza insufucientei vizibilităţi a modelului, scriptorul neinterpretând exact drumul normal al trăsăturilor respective, mai ales în formele grafice complicate, urmează un alt drum, care, chiar dacă duce la realizarea formală aaceleiaşi construcţii gtafice, poate fi uşor sesizat ca atare şi reţinut ca un element cert pentru stabilirea procedeului de fals. Uneori, anumite trăsături sunt executate în sens contrar celui din semnătura model. Astfel, voluta unei majuscule poate fi executată atât de la stânga la dreapta cât şi de la dreapta la stânga. Neglijând un amănunt de acest fel, falsificatorul se poate uşor demasca. Datorită aceleiaşi cauze, trăsăturile groase –care sunt mai vizibile– vor fi mai bine reproduse de falsificator, în timp ce trăsăturile subţiri –mai puţin vizibile sau chiar invizibile– vor fi,în unele cazuri, omise. Astfel, o trăsătură curbă închisă poate fi redusă la un simplu arc de cerc (în loc de O se execută un C). Un element în plus care indică falsul îl constituie în unele cazuri, disproporţia dintre dimensiunile semnăturii în discuţie şi spaţiul pe care îl ocupă. Aceeaşi persoană execută semnături de dimensiuni diferită, în raport cu spaţiul rezervat semnăturii şi, uneori, cu destinaţia actului. Astfel, existenţa unei semnături de dimensiuni mai mari decât spaţiul disponibil (de exemplu, pe un formular) constituie un indiciu că semnătura a fost copiată după un act de alt gen. O dovadă absolută a falsului prin copiere o constituie suprapunerea semnăturii în litigiu peste semnătura care a servit ca model. Suprapunerea înseamnă corespondenţa trăsăturilor celor două semnături sub toate aspectele, adică a dimensiunii, direcţiei, valorilor unghiulare etc.. În expertiza criminalistică a scrisului are valoare de axiomă faprul că două semnături care se suprapun, cel puţin une este falsă (sar putea ca ambele să fie false fiind copiate după un model comun.

46

O speţă deosebit de interesantă prin modul de realizare a semnăturii incriminate şi prin felul în care au fost interpretate concluziile primei expertize o constituie următorul caz, având ca obiect contestarea unei semnături. Semnătura în discuţie se suprapune perfect peste una din semnăturile de comparaţie, şi anume semnătura de pe o procură aflată la dosar, mergându-se până la suprapunerea punctului diacritic al minusculei “i” plasat la o distanţă destul de mare de extremitatea superioară a literei. Aceasta constituie o dovadă categorică a copierii. Precizez că, pentru mascarea unor indicii falsificatorul poate utiliza diferite creioane colorate, reuşind în felul acesta să dea o oarecare cursivitate scrisului ( pe care n-ar fi pututo realiza dacă ar fi executat semnătura cu cerneală în mod simplu). Micile deosebiri între cele două semnături, în afara diferenţelor de continuitate fermă a treseelor, se referă la schimbările de direcţie, unghiurile atacate şi construcţia bucleleor, ovalelor şi finalizării. Practica expertizei criminalistice a scrisului dovedeşte că semnăturile unei persoane nu sunt identice, în totalitatea trăsăturilor, chiar dacă ele sunt executate succesiv şi în aceleaşi condiţii. În cazuri rare este posibil ca unele construcţii grafice reprezentând semnăturifoarte presacurtate, cum ar fi o buclă sau o ghirlandă, să se suprapună ceea ce nu este cazul cu semnături obişnuitede genul celei de mai sus. Se cunosc cazuri în care falsificatorul, în loc să înlăture actul care a servit la executarea falsului, îl prezintă ca piesă de comparaţie tocmai pentru a susţine autenticitatea semnăturii false, considerând că identitatea de construcţie dintre aceasta şi cea după care a fost copiată ar constitui o dovadă certă în acest sens. Copierea prin transparenţă a semnăturilor reprezintă un proces frecvent folosit de falsificatori, datărită posibilităţii de realizare a unui grad înalt de asemănare, între semnăturile false şi cele autentice.

47

4.4 Determinarea autenticităţii sau falsităţii semnăturilor. A determina autenticitatea unei semnături înseamnă a stabili dacă a fost executată realmente de către titularul respectiv. Analiza efectuată în acest scop constituie prima şi de multe ori unica fază a cercetării semnăturilor.

4.4.1 Examinarea separată a semnăturilor. Pentru a se evita erorile de interpretare sau pur şi simplu neobservarea acestor urme este impetuos necesar să se examineze semnătura în original şi nu o reproducere fotografică, care nu redă fidel toate nuanţele trăsăturilor şi nici cele de culoare. Utilizarea aparatelor optice de mărit este indispensabilă, apelându-se la lupe şi microscoape, în special la microscopul binocular stereoscopic, care oferă o imagine în relief. Totodată, se recomandă o iluminare oblică a actului, chiar razantă, precum şi folosirea iluminării prin transparenţă. Urmele materiale ce pot fi relevate la examinarea semnăturii din punct de vedere tehnic îmbracă diverse forme18:  Trăsăturile de repasare apar fie la o copiere indirectă, fie la imitaţia servilă precedată de desemnarea unui model chiar pe actul incriminat. În ambele cazuri trăsăturile iniţiale, realizate cu creionul sau prin intermediul hârtiei copiative, sunt acoperite cu cerneală, pastă etc.. Adeseori repasarea este imperfectă, cu depăşiri, iar atunci când falsificatorul observă că “a greşit drumul” revine şi face retuşuri. Alteori repasarea este efectuată cu atenţie, astfel că trăsăturile se suprapun exact.  Urmele de îndepărtare mecanică a trăsăturilor iniţiale reprezintă o altă dovadă a contrafacerii. Falsificatorii mai precauţi, care sesizează că depăşirile de creion sau de plombagină ar putea da de bănuit, încearcă să le şteargă prin radiere sau răzuire, dar tot nu scapă de ce s-a temut! Pe lângă faptul că se vor păstra fragmente neatinse de creion sub

18

Lucian Ionescu –Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973. 48

trăsăturile de cerneală, în locurile unde s-a intervenit, suprafaţa hârtiei va prezenta o deranjare a fibrelor, însoţită de o subţiere a stratuluide hârtie.  Urmele de presiune, materializate în şanţuri, sunt un simptom de copiere prin apăsare. Chiar dacă sunt acoperite sau, mai exact, umplute cu cerneală, examinarea actului pe verso va pune în evidenţă imaginea inversă a şanţurilor (fulajului). Chestiunea este mai delicată atunci când repasarea s-a operat cu un stilou cu bilă, care de asemenea crează adâncituri, dar şi în acest caz se pot descoperi şanţuri paralele, rezultând dintr-o repasare imperfectă.  Urmele de înţepare. Orificiile înţepate sunt uşor de observat când sunt complet penetrate, dar pot fi descoperite şi atunci când sunt reduse la mici înfundături circulare.  Urmele de transfer sunt consecinţa unei copieri directe prin trasparenţă. Vârful instrumentului scriptural cu care se trasează semnătura în litigiu atinge actul de dedesubt pe care se află semnătura utilizată ca model, atunci când involuntar se depăşeşte margine afoii de deasupra. În legătură cu factura nesigură a trăsăturilor se pune problema dacă u cumva aceasta este cauzată de starea maladivă sau emotivă ori de vârsta înaintată a titularului şi deci semnătura respectivă ar fi autentică. Pentru un specialist orice posibilitate de confundare a tremuratului falsificatorului şi a tremuratului natural (patologic) este exclusă, putând fi categoric distinse: a) tremuratul patologic este continuu; cel al falsificatorului este discontinuu, adică se manifestă numai în anumite porţiuni; b) tremuratul patologic este mai accentuat la curbe şi mai puţin la trăsăturile drepte; tremuratul falsificatorului vizează dimpotrivă trăsăturile drepte, iar la curbe, fiind preocupat de schimbarea direcţiei trăsăturii, uită să-l mai execute; c) tremuratul patologic este foarte fin şi des, uneori peniţa de-abia atingând suprafaţa hârtiei, ceea ce dă naştere aşa numitelor “fire de păianjen”; tremuratul falsificatorului este grosier şi apăsat, cu un număr redus de oscilaţii; d) tremuratul patologic este progresiv, adică creşte pe măsură ce se scrie; tremuratul falsificatorului dimpotrivă apare la început şi apoi are tendinţa să scadă. Sunt cazuri în care semnătura model este tremurată şi atunci falsificatorul se va strădui să simuleze tremuratul

49

patologic (de exemplu, la contrafacerea unui testament), dar cu siguranţă că nu va reuşi, întrucât acesta este inimitabil.

4.4.2 Examinarea comparativă a semnăturilor.  La semnăturile copiate această examinare va releva doar concordanţe, atât în ce priveşte alcătuirea cât şi construcţia literelor. În consecinţă, suprapunerea a două semnături este dovada absolută a contrafacerii prin copiere. Astfel, se cunosc cazuri când după o semnătură s-au ealizat o serie, un număr mare de copii, folosindu-se apoi chiar semnăturile copiate drept model pentru altele; cu alte cuvinte, s-au obţinut copii după copii. În practică este posibil ca semnătura copiată ce se suprapune peste semnătura model să prezinte unele mici porţiuni care nu corespund perfect, dar aceasta este explicabil, căci în cursul operaţiei de copiere pot apare uşoare devieri. De asemenea, au fost întâlnite copieri fragmentare sau compuse, când numele era reprodus după o semnătură autentică, iar pronumele după alta.  Semnăturile copiate servil nu diferă prea mult de cele copiate, în sensul că şi ele vor prezenta o slabă coordonare a mişcărilor, ezitări, întreruperi şi retuşuri. Sub aspect formal ele se vor asemăna cu semnăturile autentice, căci execuţia s-a realizat prin urmărirea vizuală a modelului aflat în faţă. Cu toate acestea, calşitatea reproducerii va fi inferioară în raport cu semnăturile copiate, înregistrându-se inevitabil şi deosebiri faţă de semnăturile originale. Uneori semnăturile imitate servil pun experţilor probleme deosebitde dificile, mai ales atunci când înseşi semnăturile autentice care au format obiectul identificării evudenţiază un grad de evoloţie inferior, automatismul scăzut al mişcărilor îngreunând aprecierea calităţii trăsăturilor. Într-o asemenea situaţie apare deosebit de utilă căutarea aşa-numitelor semne de autenticitate.19  Examinarea semnăturilor imitate liber.

19

Lucian Ionescu –Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973. 50

Învâţarea pe dinafară a semnăturii titularului face ca trăsăturile semnăturilor imitate să fie realizate spontan, în tocmai sau aproape ca şi semnăturile autentice. Imitarea liberă a semnăturilor este mult facilitată în cazul în care autorul are un grafism apropiat de cel al titularului, aşa cum se întâmplă în scrisurile familiale.  Semnăturile executate din fantezie, nu ridică de obice probleme deosebite în ce priveşte stabilirea neautenticităţii lor, dacă expertul dispune de semnături de comparaţie de la titularii respectivi. Diferenţele dintre semnăturile falsificate din fantezi şi semnăturile originale sunt atât de prgnante încât propriu-zis expertul nu are ce să compare. Din această cauză, în rapoartele de expertiză se vor întâlni frecvent doar fotografiile semnăturilor examinate, însoţite de explicaţii sumare. Întotdeauna expertul va trebui să nu piardă din vedere ipoteza dacă nu cumva semnătura a fost executată în mod sincer de către o altă persoană decât titularul şi cel acuzat de fals, cum ar fi o rudă, vecini, coleg deserviciu, care a semnat cu propria sa semnătură.  Semnăturile executate prin intermediul hârtiei copiative prezintă anumite particularităţi faţă de semnăturile excutate direct, aspect aproape complet ignorat în literatura de specialitate străină. Semnăturile prin hârtia copiativă sunt foarte răspândite ca urmare a întocmirii actelor concomitent în mai multe exemplare. Autenticitatea unei semnături executate prin intermediul hârtiei copiative nu poate fi stabilită pe calea expertizei scrisului, ipoteza falsului fiind posibilă indiferent de existenţa sau inexistenţa unor indicii de fals. În schimb neautenticitatea unei asemenea semnături poate fi determinată, dar numai în cazurile de fals evident.

4.4.3 Concluzia cercetării semnăturilor. Constatările făcute cu ocazia examenului comparativ se finalizează printr-o sinteză, în care fiecare element de asemănare şi deosebire este apreciat, evaluat, în aşa fel încât expertul să ajungă la convingerea certă cu privire la autenticitatea sau falsitatea semnăturii în litigiu. În expertiya semnăturilor avem două tipuri de concluzii:

51

a)concluzia de identificare a autorului semnăturii,această concluzie poate fi formulată astfel -semnătura de pe fila C.E.C,seria,nr.,a fost executată de Popescu Ion. b)concluzia de excludere a persoanei bănuite -semnătura de la poziţia vanzător a actului de vanzare cumparare nu a fost executatt de Popescu Ion. c)concluzia de probabilitate -semnătura de la poziţia 23 din statul de plată a fost probabil executat de Popescu Ion. d)concluzia de imposibilitate -nu se poate stabilii daca semnătura de pe documentul X a fost executată de Y.

52

CAPITOLUL V EXPERTIZA GRAFICĂ CA MIJLOC DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

5.1 Înscrisurile ca mijloc de probă. În cauzele penale se folosesc numeroase înscrisuri pentru a face diverse dovezi. Totuşi, în procesul penal înscrisurile ca mijloc de dovadă au o importanţă şi o frecvenţă mai redusă ca în procesul civil.20 Înscrisurile constituie mijloace de probă în măsura în care cuprind în conţinut fapte sau mijloace de natură să contribuie la aflarea adevărului (art.89C.p.pen.). Noţiunea de înscris poate avea două sensuri. În sens larg, prin înscris se înţelege orice act scris, cuprinzându-se şi formele scrise în care se consemnează celelalte mijloace de probă. În sens restrâns, prin înscris ca mijloc de probă se înţeleg numai actele care prin conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului, fără să reprezinte forma scrisă de manifestare a celorlalte mijloace de probă. Asemenea înscrisuri sunt: corespondenţa, chitanţele, registrele, actele sub semnătură privată sau emanând de la diverse instituţii etc.. În multe cazuri un înscris, deşi ajută la rezolvarea cauzei penale, poate constitui mijloc de probă, pentru că furnizează elemente informaţionale nu prin conţinutul său exprimat în formă scriptică, ci ca un obiect oarecare. Aşa este şi cazul când pe o scrisoare se găsesc amprentele care permit ientificarea persoanei care a avut în mână acel obiect, sau cazul unui act falsificat care poartă pe el urme de contrafacere ale înscrisului etc..21 20

P. Bouzat, J. Pinatel –Traite de droit penal et de criminologie, vol.II, Paris, 1963. Nicolae Volonciu –Tratat de procedură penală, parte generală, vol.I, Ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Editura Paidea, 1998. 21

53

Ca şi în materie civilă, unde proba scrisă, preconstituită are menirea de a dovedi existenţa unui act sau a unui raport juridic, în materia dreptului penal înscrisurile nu sunt întocmite anume pentru a dovedi înfracţiunea ci pentru a evidenţia relaţiile împotriva cărora s-a săvârşit fapta penală.22 Aflarea adevărului în anumite cauze penale necesită cunoaştrea şi rezolvarea unor probleme de strictă specialitate pe care organul judiciar nu le stăpâneşte. În asemenea cazuri se recurge la cunoştinţele unui expert dispunându-se din oficiu sau la cerere efectuarea de expertize.23 În raport cu specificul lor, înscrisurile sunt destinate să procure organelor judiciare elementele necesare cunoaşterii adevărului în cauza penală aflată în lucru. Prin analogie cu alte mijloace de probă şi derivând din funcţia şi scopul lor, pentru a putea fi folosite în procesul penal, mijloacele de probă scrise trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:  să ateste raporturi juridice anterioare infracţiunii –de exemplu, contractul de depozit sau mandat ce dovedeşte existenţa raportului juridic patrimonial în cazul abuzului de încredere– precum şi stări, împejurări, situaţii care privesc fapta şi calificarea ei.  să conducă –prin conţinutul lor– la constatarea existenţei ori inexistenţei infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la cunoaşterea împrejurărilor ce au precedat sau succedat fapta comisă; 

înscrisurile să fie produse în faţa organului de cercetare penală de partea care le deţine

şi care are interes să se servească de ele.24 Folosirea expertizei ca mijloc de probă este de regulă facultativă, administrarea ei fiind lăsată la aprecierea organului judiciar. Expertiza este cercetarea făcută de un expert la cererea organelor judiciare asupra unor fapte şi împrejurări de fapt, pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe de specialitate în scopul aflării adevărului în cauza penală.

22

V. Dongoroz ş.a. –Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală, vol.I Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975. 23 E. Mihuleac –Expertiza judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971. 24 V. Bercheşan, I. Dumitraşcu –Probele şi mijloacele de probă, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994. 54

Expertul este numit de organul de cercetare, cu excepţia cazurilor când expertiza trebuie efectuată de un laborator de expertiză criminalistică sau institut de specialitate când organul d cercetare penală se adreseză acestora.25 Experţii sunt desemnaţi din rândul specialiştilor din domeniul respectiv. Când în specialitatea avută în vedere există un expert oficial, nu pot fi numite persoane care nu au această calitate, decât dacă împrejurări deosebite ar impune-o Părţile nu pot însă cere ca la efectuarea expertizei să participe experţi recomandaţi de ele. Instituţia de expertiză nu capătă calitate de expert. Expertul desemnat are obligaţia să efectueze expertiza, în limitele obiectului fixat răspunzând la toate întrebările care i s-au pus. El are dreptul să ia cunoştinţă de materialele dosarului care sunt necesare pentru efectuarea expertizei. Întrucât în faza de urmărire penală dosarul este secret, cercetarea dosarului de către expert se face cu încuviinţarea organului de urmărire penală. Expertul poate cere informaţii sau explicaţii organului judiciar. În cazul falsurilor în înscrisuri organul judiciar poate ordona să fie prezente scripte de comparaţie. Dacă scriptele se află în depozite publice, autorităţile în drept sunt obligate a le elibera. Obligaţia prezentării revine şi particularului care nu este soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul. Organul judiciar poate dispune ca învinuitul sau inculpatul să prezinte o piesă scrisă de mâna sa sau să scrie după dictare, refuzul menţionându-se întruun proces verbal. Scriptele de comparaţie se dictează de organul de urmărire penală sau preşedintele completului de judecată şi se semnează de către cel care le prezintă (art.127C.p.pen.).26 În cazurile când organul judiciar constată că expertiza este necorespunzătoare ori incompletă dispune, în raport de situaţie, astfel:  se cer expertului lămuriri suplimentare în scris, ori chemarea expertului spre a da explicaţii verbale, când raportul de expertiză prezintă neclarităţi.  efectuarea unui supliment de expertiză când aceasta nu este completă. 

efectuarea unei noi expertize când organul de urmărire penală are îndoieli cu privire la

exactitatea concluziilor raportului de expertiză.27 25

Colectiv –Îndrumar de cercetare penală, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1994. N. Volonciu –Tratat de procedură penală, parte generală, vol.I, Ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Editura Paideia, Bucureşti, 1998. 27 Colectiv –Îndrumar de cercetare penală, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1994. 26

55

Majoritatea expertizelor nu presupun greutăţi în corecta lor evaluare şi interpretare. Se ridică dificultăţi când concluziile sunt în sensul imposibilităţii rezolvării problemelor la stadiul actual de dezvoltare a ştiinţei.28

5.2 Pregătirea materialelor ce vor fi supuse examinărilor. Verificând materialele care urmează a fi supuse examinării de către experţi ori specialişti, organul care dispune lucrarea trebuie să urmărească şi să se asigure că în procesul descoperirii şi, în special, al ridicării lor, au fost respectate regulile criminalistice pentru ca ele să nu-şi modifice caracteristicile şi proprietăţile. În majoritatea cazurilor pentru expertiza grafică la dispoziţia expertului se pun numai probe experimentale în baza cărora acesta formulează concluzii categorice, pozitive sau negative. Însă, singure, probele experimentale sunt insuficiente pentru ca pe ele să fie fundamentată expertiza. Este necesar, pentru ca materialele de comparaţie să poată fi considerate suficiente, ca, alături de ele, să figureze probe de scris libere, create într-o perioadă apropiată de data săvârşirii faptei. De asemenea, trebuie să se aprecieze dacă materialele de comparaţie sunt utile. Cu ocazia aprecierii utilităţii materialelor de comparaţie, organul de urmărire penală trebuie să stabilească:  dacă materialul de comparaţie provine din aceeaşi perioadă când s-a creat, respectiv redactat înscrisul corp delict;  dacă timpul care a trecut de la data creării corpului delict (data, perioada redactării înscrisului) până la data luării probelor de comparaţie poate influenţa rezultatele expertizei;  dacă materialele supuse expertizei nu au suferit schimbări de la data săvârşirii faptei până la data expertizei, şi dacă aceste modificări le fac ori nu inutile;  dacă materialele pentru comparaţie au fost obţinute, în limita posibilităţii, în condiţii asemănătoare cu cele în care au fost create corpurile delicte.

28

D. Sandu –Unele aspecte privind interpretarea concluziei raportului de expertiză criminalistică de către organul judiciar, RRD nr.4/1979. 56

De asemenea, trebuie luate măsuri penru ca materialele trimise pentru expertiză să nu-şi schimbe proprietăţile fizice ori chimice, să nu fie înlocuite întâmplător sau intenţionat. Aceasta presupune ambalarea, etichetarea şi sigilarea lor corectă. Concluziile expertizei trebuie apreciate critic, la fel ca celelalte probe şi numai în coroborare cu întregul material administrat în cauză.29

29

Colectiv –Tactica criminalistică, Serviciul Editorial şi Cinematografic al Ministerului de Interne, Bucureşti, 1989. 57

CAPITOLUL VI ÎNTOCMIREA RAPORTULUI DE EXPERTIZĂ Articolul 116 din Codul de procedură penală arată: “Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize”. După ce specialistul a efectuat examinarea separată şi comparativă a scrisurilor şi semnăturilor ce fac obiectul lucrării, edificându-se asupra întrebărilor şi răspunsurilor ce vor fi date, va trece la redactarea raportului de expertiză . În vederea expunerii sintetizate a problemelor legate de expertiză, legea a prevăzut ca raportul să cuprindă trei părţi principale şi anume: partea introductivă, partea descriptivă şi concluziile. În partea introductivă se menţionează numărul dosarului, numele expertului şi instituţia din care face parte, organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a efectuat dispunerea acesteia, data şi locul întocmirii raportului, întrebările la care expertul trebuie să răspundă şi materialul supus examinării. Partea descriptivă va cuprinde:  descrierea materialelor pe baza cărora se efectuează expertiza;  descrierea amănunţită a operaţiunilor executate în cadrul examinărilor, respectiv: –

descrierea şi expunerea tuturor operaţiunilor, circumstanţelor şi constatărilor ce vor

servi ca bază la formularea concluziilor; –

experimentele efectuate;

–

aparatura, modelele de lucru şi condiţiile în care s-a lucrat;

58

–

în cazul în care la o problemă ori situaţie dată există mai multe opinii ştiinţifice şi se

impune argumentarea celei reţinute, se va face un studiu critico-analitic al elementelor concrete.  examinările făcute vor fi însoţite de material demonstrativ adecvat, arătându-se metodele şi condiţiile tehnice folosite la obţinerea lor. Concluziile cuprind răspunsurile expertului la întrebările ce i s-au adresat şi opinia sa asupra obiectului expertizei. Vor fi parcurse în practică mai multe etape care vor fi prezentate în continuare:  studierea şi însuşirea obiectului lucrării,fază în care se procedează la studierea rezoluţiei motivate, acordându-se o atenţie deosebită împrejurărilor care ar putea influenţa într-un fel sau altul rezultatul final;  examinarea separată a materialului în litigiu, având ca scop determinarea caracteristicilor generale şi individuale, scoţându-se în evidenţă toate particularităţile esenţiale;  examinarea separată a modelelor de comparaţie, care trebuie să fie prelevate în condiţii similare, sau cel puţin asemănătoare executării probelor în litigiu, iar intervalul dintre acestea (ca timp) să fie cât mai mic;  examinarea comparativă, efectuată prin procedeul confruntării directe;  demonstraţia, care serveşte la fundamentarea concluziilor prin înfăţişarea argumentelor care, în înlănţuirea lor logică, conduc la o cunoaştere calitativ nouă a problemelor examinate de expert;  formularea concluziei este o etapă deosebit de importantă în activitatea expertului, conclutia fiind practic partea care interesează cel mai mult. Concluzia reprezintă răspunsul la întrebările formulate de către organele judiciare, precum şi părerea ştiinţifică a expertului asupra obiectului expertizei. La formularea concluziei, expertul trebuie să aibă o atitudine obiectivă, punând la baza aprecierilor sale numai datele stabilite în mod real. Concluzia expertului, având ca punct de plecare întrebarea pusă de organul de urmărire penală, sau instanţa de judecată, poate fi:  certă (categorică), pozitivă sau negativă, atunci când expertul răspunde fără echivoc la întrebarea pusă, având valoare de “DA” sau “NU”. Dacă expertul formulează o concluzie 59

de acest gen, înseamnă că şi-a format convingerea intimă că totalitatea caracteristicilor examinate este suficientă pentru a exclude orice eroare;  probabilă, atunci când există un oarecare grad de incertitudine, determinată de volumul redus de date puse în evidenţă de materialul în litigiu, sau valoarea scăzută a unor caracteristici proprii acestuia. În practica activităţii de expertiză nu sunt reguli stricte după care se pot formula concluzii de probabilitate. Se consideră însă că, formulând o concluzie de probabilitate expertul trebuie să aibă convingerea aproape certă cu privire la cele afirmate, adică să fie foarte aproape de o concluzie categorică pe care nu poate să o susţină pentru că argumentele nu îi permit. În practică au fost întâlnite cazuri în care concluziile au fost greşite tocmai datorită excesului de zel în a demonstra asemănări între un înscris sumar, cu puţine caracteristici individuale, şi probele de scris prelevate de la un bănuit. Chiar atunci când din datele operative rezultă că o persoană oarecare a executat un scris sau o semnătură, dacă acestea nu conţin elemente

individuale

suficiente

pentru efectuarea

unei demonstraţii

convingătoare, expertul trebuie să se abţină de a formula concluzii certe. Se recomandă ca la efectuarea demonstraţiilor şi ilustrării să nu se examineze litere separate, ci grupuri de litere şi cuvinte, deoarece în multe cazuri legăturile dintre litere sunt mai valoroase în privinţa identificării stereotipului dinamic al scriptorului, decât construcţia acestora. Se vor avea în vedere abaterile de la modelul caligrafic, atacul, direcţia mişcării şi finalul, elemente care se repetă atât în scrisul în litigiu cât şi în cel de comparaţie, despre care avem convingerea că nu au fost executate accidental. Trebuie pe cât posibil evitate documentele în litigiu în copie (aşa-zisele xerocopii), despre care nu avem certitudinea că redau integral un document original, ele putând fi rezultatul unor “îmbucşări” ale unor documente diferite. De asemenea, pe astfel de copii nu poate fi stabilită succesiunea executării unor trasee intersectate, aspect foarte important în cazul semnăturilor, Dacă între două scrisuri, pe lângă asemănări există şi unele deosebiri, acestea trebuie menţionate şi explicate, putând fi rodul unor condiţii diferite de executare, dar şi tendinţei de deghizare. În acest ultim caz, trebuie verificată constanta execuţiei, deoarece scriptorul revine la scrisul său natural spre finalul rândurilor şi a textului, datorită faptului că atenţia se deplasează de la formă la conţinut.

60

CONCLUZII

Desfiinţarea sistemului probelor formale a avut drept efect, considerarea pe plan egal a tuturor mijloacelor de probă. Ca urmare, expertizei, deşi in abstract i se acordă o autoritate deosebită, în practica lucrurilor, este considerată ca orice mijloc de probă. Nu i se recunoaşte, deci, expertizei o forţă probantă absolută, raportul de expertiză fiind lăsat la libera apreciere a organului judiciar, în conformitate cu principiul aprecierii probelor potrivit intimei convingeri a judecătorului, bazat pe conştiinţa sa juridică. Este de necontestat faptul că, folosindu-se date ştiinţifice prin intermediul expertizei, pentru dovedirea împrejurărilor de fapt a unei cauze, se garantează obiectivitatea probaţiunii în cele mai dificile situaţii. În multe lucrări juridice s-a subliniat în mod deosebit faptul că, în calitatea sa de mijloc de probă cu caracter ştiinţific, expertiza exercită o însemnată influenţă, deosebit de favorabilă asupra activităţii organelor judiciare, având un rol de seamă în soluţionarea rapidă şi obiectivă a cauzelor. Viteza de dezvoltare şi modernizare a tehnicii de calcul, utilizarea sa pe scară foarte largă în toate domeniile socio-profesionale au dus inevitabil (creativitatea umană având valenţe nebănuite) la folosirea acesteia în contrafacerea şi falsificarea tuturor formelor de manifestare scripturală. Realizarea de documente (uneori sofisticate atât din punct de vedere al conţinutului, formei şi culorilor, cât şi al elementelor de siguranţă) pe computer, transferarea scrisului olograf, al siglelor, semnăturilor ori ştampilelor cu ajutorul tehnicii de scanare şi multiplicare pe copiatoare electrostatice alb-negru şi color şi, nu în ultimul rând, o complicată simbioză a acestor tehnici de vârf face ca sarcina expertului să devină, pe zi ce trece, tot mai grea, situaţie în care este obligat să îngemăneze cunoştinţele în examinarea clasică a documentelor cu noile cunoştinţe în domeniul tehnicilor de calcul, ori să apeleze la specialişti în informatică, acolo unde rezolvarea problemelor curente depăşeşte graniţa unui simplu utilizator de PC (personal computer).

61

Apariţia noilor metode de falsificare şi contrafacere a documentelor cu şi pe calculator desigur că poate face obiectul unei lucrări de sine stătătoare, unde experienţa se află la primii paşi, în demersul nostru de faţă ne referim la experienţa acumulată şi metodele clasice de cercetare a scrisului, conştienţi în acelaşi timp, că nu reprezintă o desfăşurare exhaustivă a tuturor domeniilor de aplicare a mijloacelor şi metodelor grafoscopice de examinare a documentelor şi scrisului. Totodată, ne exprimăm convingerea că modesta noastră contribuţie la dezvoltarea tehnicilor de lucru în domeniul expertizei criminalistice în general şi expertizei grafoscopice în particular poate constitui o bază de lansare a unei multitudini de idei şi aplicaţii în această sferă de activitate aflate permanent în mişcare şi îmbogăţire.

62

BIBLIOGRAFIE

1. Codul penal român 2. Codul de procedură penală 3. Lucian Ionescu -Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi,1973 4. Vintilă Dongoroz ş. a.

–Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român,

partea generală, vol.I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975 5. Nicolae Volonciu

-Tratat de procedură penală, partea generală, vol.I, Ediţia a III-a

revizuită şi adăugită, Editura Paideia, 1998 6. Pavel Abraham – Dicţionar explicativ şi practic de drept penal şi procesual penal, Editura Naţional, Bucureşti, 1997 7. V. Bercheşan, I. Dumitraşcu

-Probele şi mijloacele de probă, Editura Ministerului de

Interne, Bucureşti, 1994 8. Emilian Stancu -Criminalistica, vol.I, Editura Actami, Bucureşti, 1995 9. E. Mihuleac -Expertiza judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971 10. Colectiv

-Tratat practic de criminalistică, vol.II, cap.VII, Serviciul Editorial al

Ministerului de Interne, Bucureşti,1978 11. Colectiv -Tactica criminalistică, Serviciul Editorial şi Cinematografic al Ministerului de Interne, Bucureşti, 1989

63

12. Colectiv

-Îndrumar practic de criminalistică pentru subofiţerii de miliţie, Serviciul

Editorial şi Cinematografic al Ministerului de Interne, Bucureşti, 1984 13. Colectiv -Orientare în probleme de grafoscopie judiciară, Ministerul de Interne, 1958 14. Colectiv -Îndrumar de cercetare penală, Editura Atlas Lex ,Bucureşti, 1994 15. Andrei Athanasiu -Scris şi personalitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 16. C. I. Teodosiu -Probleme de medicină legală şi de criminalistică, vol.IV/1965 17. D. Sandu

-Unele aspecte privind interpretarea concluziei raportului de expertiză

criminalistică de către organul judiciar, RRD nr.4/1979. 18. P. Bouzat, J. Pinatel -Traite de droit penal et de criminologie, vol.II, Paris, 1963 19. Edmond Locard -Lex forex en ecriture, Paris, 1959, traducere

64

65