Eseu Romanitatea Romanilor in Viziunea Istoricilor [PDF]

Zitiervorschau

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR Romanitatea românilor este una din cele mai importante teme din istoria românilor deoarece ea abordează idei precum: descendenţa romană a românilor, continuitatea daco-romanilor şi românilor în spaţiul fostei Dacii, unitatea de neam şi limbă a românilor în teritoriile locuite de aceştia. Primele informaţii scrise despre români apar imediat după încheierea procesului de etnogeneză, adică în secolele VII-VIII. Deşi românii s-au numit tot timpul pe sine cu numele de „români”, vecinii i-au numit cu alte nume precum vlahi, valahi, volohi, blachi, etc. Originea latină a românilor a fost afirmată în cronicile bizantine din secolele VII-X, dar şi în alte scrieri. Printre cele mai importante scrieri de acest fel sunt tratatul militar „Strategikon” scris în secolul VII de împăratul Mauricius şi „Despre administrarea imperiului” scris de împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul în secolul X. Formarea statelor medievale în secolul XIV a afirmat conştiinţa romanităţii românilor prin numele de Ţara Românească, atribuit statului format la sud de Carpaţi. Ameninţarea otomană în Europa şi rolul avut de Ţările Române în lupta antiotomană între secolele XIV-XVI, a făcut ca mari învăţaţi umanişti din Apus precum Antonio Bonfini şi Enea Silvio Piccolomini să afirme originea latină a românilor. Pătrunderea Umanismului în Ţările Române în secolul XVII a făcut ca ideea romanităţii românilor să fie susţinută de cronicarii Grigore Ureche, Ion Neculce şi Miron Costin, dar şi de cel mai mare umanist al spaţiului românesc, Dimitrie Cantemir. Lupta românilor din Transilvania pentru drepturi politice începând cu secolul XVIII, a făcut ca romanitatea românilor să fie folosită ca o armă politică. Astfel reprezentanţii Şcolii Ardelene (Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu) au urmărit să obţină drepturi politice pentru românii transilvăneni folosind ca argumente originea latină a românilor şi continuitatea lor în spaţiul fostei Dacii. Unirea Moldovei cu Ţara Românească în 1859 şi numele de „România” dat noului stat a confirmat încă o dată conştiinţa romanităţii la români. A apărut însă o nouă problemă dezbătută de istorici privind romanitatea românilor, şi anume problema continuităţii daco-romanilor şi românilor după retragerea aureliană din anul 271. Această problemă avea o importanţă politică deoarece importante teritorii româneşti (Transilvania, Basarabia, Bucovina) se aflau în afara graniţelor României, iar unii istorici străini încercau să justifice această situaţie prin argumente istorice, care contestau ideile romanităţii românilor. Astfel austriacul Robert Roesler a pus bazele teoriei imigraţioniste care spunea că dacii ar fi fost exterminaţi în războaiele cu romanii, că Dacia ar fi fost părăsită în totalitate în timpul retragerii aureliene, sau că românii s-ar fi format la sud de Dunăre, de unde au migrat în secolul XIII la nord de Dunăre. Pentru a combate teoria roesleriană, unii istorici din secolul XIX precum A.D. Xenopol şi B.P. Hasdeu au abordat cu seriozitate problema romanităţii românilor încercând să demonstreze cu argumente istorice descendenţa romană a românilor şi continuitatea daco-romanilor şi românilor în spaţiul fostei Dacii. Dezbaterea cu privire la romanitatea românilor a continuat şi în secolul XX, deoarece teritoriile unite cu România în 1918 (Transilvania, Basarabia, Bucovina) erau revendicate de statele revizioniste (Ungaria, U.R.S.S). Ideea continuităţii şi a originii latine a românilor a fost continuată de o nouă generaţie de istorici precum Gheorghe Brătianu şi C.C. Giurescu. În concluzie studiul romanităţii românilor a fost şi continuă să fie centrul preocupărilor istoricilor, deoarece se referă la probleme capitale ale istoriei noastre precum originea latină şi continuitatea românilor în spaţiul carpato-dunărean, învăţându-ne cine ne sunt strămoşii, cum şi unde ne-am format ca popor, ce moştenire ducem mai departe!