39 0 275KB
DUBLA ARTICULARE A LIMBAJULUI Caracteristica limbajului omenesc, prin care acesta se distinge de oricare alt sistem de semne, este dubla articulare. În Curs de lingvistică generală, Saussure observa că articulus semnifică „membru, parte, subdiviziune într-o suită de lucruri.”1 În probleme de limbaj, articularea înseamnă fie subdiviziunea lanţului vorbit în silabe, fie subdiviziunea lanţului semnificaţiilor în unităţi semnificative. Plecând de la al doilea sens al termenuui articulare, Saussure menţionează ipoteza că „nu limbajul vorbit este natural pentru om, ci facultatea de a constitui o limbă, adică un sistem de semne distincte ce corespund unor idei distincte.”2
Evidenţiind cele două accepţiuni semantice ale termenului articulare, Saussure a fost foarte aproape de formularea tezei privind dubla articulare ca trăsătură caracteristică fundamentală a limbajului uman, teză care a fost formulată ulterior de Martinet3. Teza dublei articulări4 a limbajului constă în precizarea că articularea se manifestă simultan pe două planuri diferite, distingându-se atât unităţile semnificative ale primei articulări5 (având fiecare o formă fonică şi un conţinut semantic), cât şi unităţile SAUSSURE 1998: 37. Ibidem. 3 MARTINET 1970: 31-33. 4BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 s.v. articulaţie dublă, precizează: „În anumite interpretări lingvistice funcţionaliste (A. Martinet şi adepţii lui), dubla structură a planului expresiei, în care unităţile de nivel inferior (sunetele) se combină pentru a forma unităţi de nivel superior (în gramatică, morfeme şi cuvinte). Articulaţia dublă identifică două tipuri de unităţi: 1. Unităţile cu dublă faţă, care se pot auzi sau vedea şi care au un sens […]; 2. Unităţile cu faţă unică, strict formală, fiind lipsite de sens.“ 5 MARTINET 1970: 32, „Prima articulare a limbajului este aceea conform căreia orice fapt de experienţă, orice nevoi pe care dorim să le facem cunoscute altuia, sunt analizate într-un şir de unităţi înzestrate fiecare cu o formă vocală şi cu un înţeles. Dacă sufăr de dureri de cap, pot să mă manifest prin strigăte. Acestea pot fi involuntare, ţinând de domeniul fiziologiei. Ele pot fi, de asemenea, mai mult sau mai puţin voite, destinate să comunice celor din jur propria-mi suferinţă. Aceasta nu este însă de ajuns pentru a constitui o comunicare lingvistică. Fiecare strigăt este neanalizabil şi corespunde ansamblului neanalizat al senzaţiei dureroase. Cu totul alta este situaţia dacă rostesc enunţul azi nu mă simt bine, în care nici una din cele cinci unităţi succesive azi, nu, mă, simt, bine nu corespunde specificului stării mele. Fiecare din ele se poate regăsi în orice alt context pentru a comunica alte fapte de experienţă: simt, de pildă, în simt pericolul, iar bine în de bine de rău. [...] Prima articulare este modul în care se ordonează experienţa comună tuturor membrilor unei anumite comunităţi lingvistice. Numai în cadrul acestei experienţe, necesar limitate la ceea ce e comun unui număr considerabil de indivizi, comunicarea are un caracter lingvistic. Originalitatea gândirii nu va putea să se manifeste decât într-o îmbinare neaşteptată a unităţilor. Experienţa personală, necomunicabilă în unicitatea ei, se analizează într-o succesiune de unităţi, fiecare având o slabă specificitate şi fiind cunoscută de toţi membrii comunităţii. Sporirea specificităţii nu va fi asigurată decât prin adăugarea de noi unităţi, de pildă, prin alăturarea unor adjective pe lângă un substantiv, a unor adverbe pe lângă un adjectiv, în general a unor determinanţi pe lângă un determinat. Aşa cum am văzut, fiecare din aceste unităţi din prima articulare prezintă un înţeles şi o formă vocală (sau fonică). Ea nu poate fi analizată în unităţi succesive mai mici înzestrate cu un înţeles; de pildă, bine înseamnă “bine”, fără ca să putem atribui lui bi- şi -ne înţelesuri distincte, a 1 2
nesemnificative, care sunt unităţi de alt tip. Orice enunţ din limba română este o secvenţă de comunicare simultan dublu articulată şi care reprezintă un domeniu fonic continuu. Astfel, enunţul Studentul citeşte o carte nouă este un act de comunicare reprezentând un domeniu continuu şi simultan dublu articulat, cu semnificaţia „studentul citeşte o carte nouă”. Enunţul poate fi supus analizei prin transformarea domeniului continuu în domeniu discret, adică, prin segmentarea lui în secvenţe care semnifică ceva, care sunt biplane, având un plan al expresiei materiale şi un plan al conţinutului semnificativ. Rezultatul acestei operaţii va fi un anumit nivel de analiză, identificarea unităţilor student-ul cit-eşt-e o cart-e nou-ă. Identificarea unităţilor biplane nu este rezultatul unei recunoaşteri intuitive, ci se obţine prin deschiderea în fiecare loc necesar a unui inventar prin operaţia de comutare6. Astfel, secvenţa student- face parte din clasa de unităţi tânăr, adolescent, elev etc., secvenţa –ul face parte din clasa de unităţi –ului, -a, -i etc., secvenţa cit– face parte din clasa povest-, scri- etc., secvenţa –eşte- face parte din clasa -esc, -i- etc, -e face parte din din clasa ø, -i etc., secvenţa o face parte din clasa un, unei etc. Toate aceste unităţi sunt biplane, adică sunt semnificante, deoarece fiecare are un semnificat, chiar dacă sensul unora dintre ele este mai greu de stabilit şi de definit, neactualizându-se decât în combinaţie cu celelalte unităţi. De pildă, unitatea –ul, care numai în contextul student..., tânăr...., elev...., semnifică {Individualizare + Masculin +Singular}, sau unitatea –eşt-, care numai în contextele cit..., povest..., semnifică {Timp + Prezent}. Fiind secvenţe care disting unităţile minimale7 ale semnificaţiei enunţului, acestea sunt biplane şi aparţin primei articulări. Unităţile primei articulări a limbii reprezintă un sistem economicos întrucât fiecare dintre ele poate fi folosită şi în alte enunţuri, în combinaţie cu alte unităţi şi, utilizând inventarele obţinute, se pot formula enunţuri precum: Tânărul citeşte o nuvelă interesantă; Elevul povesteşte o întâmplare captivantă; Eleva scrie o poezie frumoasă. Astfel, cu câteva sute sau mii de unităţi ale primei articulări, pot fi formulate nenumărate enunţuri. Prima articulare este dublată de o a doua articulare8, adică secvenţele ei căror sumă să fie echivalentă cu ”bine”. Însă forma vocală este analizată într-un şir de unităţi, fiecare contribuind la deosebirea lui bine de alte unităţi ca mine, bune, bile, bină (regional).” 6 IORDAN & ROBU 1978: 47, Comutarea este procedeul prin care se arată dacă înlocuirea sau substituirea unei unităţi a planului expresiei cu altă unitate de acelaşi rang determină o diferenţă în planul conţinutului; două unităţi care comută sunt diferite. Deşi se folosesc paralel, termenii comutare şi substituţie nu sunt sinonimi: „[...] substituţia este un test prin care se verifică dacă două unităţi aparţin sau nu aceleiaşi clase: dacă în poziţia ocupată de unitatea c din secvenţa casă, se admite unitatea m sau r etc. – deci masă, rasă etc., înseamnă că unităţile c, m, r etc., deşi sunt diferite, deoarece comută, fac parte din aceeaşi clasă de substituţie. Unităţile cum sunt copilul, elevul, tânărul etc. fac parte din aceeaşi clasă de substituţie, deoarece sunt admise în poziţia /.../învaţă: copilul (elevul, tânărul) învaţă. La rândul ei, comutarea este o condiţie a substituţiei, deoarece sunt substituibile unităţi diferite, deci comutabile.” 7 IORDAN & ROBU 1978: 47, „Le numim minimale, nu pentru că sunt cele mai mici, ci pentru că nu pot fi segmentate în unităţi mai mici, fără să dispară funcţia semnificativă pe care o îndeplinesc”. 8 MARTINET 1970: 33-34, A doua articulare a limbajului constă în aceea că fiecare unitate se articulează, la rândul său, în unităţi nesemnificative, cu rol de diferenţiere a unităţilor din prima articulare. „În cazul lui bine, aceste unităţi sunt în număr de patru; putem să le reprezentăm prin literele b i n e, puse convenţional între bare oblice, deci /bine/. Se vede ce economie reprezintă aceasta a doua articulare:
semnificative pot fi segmentate în unităţi ale celei de a doua articulări, în elemente, la rândul lor, articulabile, dar nonsemnificative, deoarece sunt monoplane. Dacă una dintre unităţi este pir, analiza dovedeşte că ea este formată la rândul ei, din trei unităţi minimale monoplane care pot fi degajate prin comutare. Se constată că unitatea /p / comută cu unitatea /b/, deoarece înlocuirea are ca rezultat schimbarea sensului, deci a unităţii biplane din prima articulare, şi se obţine cuvântul bir. Rezultatul celei de a doua articulări este surprinzător: miile de unităţi ale primei articulări în limba română, adică toate cuvintele şi morfemele gramaticale, sunt construite din numai 27 (sau 29) de foneme, unităţi minimale ale celei de a doua articulări, ceea ce face ca „limba să fie un cod fonetico-fonologic de o extremă economicitate: zecile şi sutele de mii de cuvinte, milioanele de enunţuri realizate şi posibil sunt construite din nu mai mult de 30 de unităţi minimale ale celei de a doua articulări.”9
BIBLIOGRAFIE: BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 = Angela Bidu-Vrănceanu et alii, Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti. IORDAN & ROBU 1978 = Iorgu Iordan, Valdimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 46-48. MARTINET 1970 = André Martinet, Elemente de lingvistică generală, (ed.I, Éléments de linguistique générale, Armand Colin, Paris, 1967, traducere şi adaptare la limba română de Paul Miclău), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 31-34. SAUSSURE 1998 = Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, p. 37.
dacă fiecărei unităţi semnificative minimale am face să-i corespundă un produs vocal specific şi neanalizabil, ar trebui să deosebim mii de astfel de produse, ceea ce ar fi incompatibil cu posibilităţile articulatorii şi cu sensibilitatea auzului fiinţei omeneşti. Datorită celei de a doua articulări, limbile se pot mulţumi cu câteva zeci de produse fonice distincte, care se combină pentru alcătuirea formei vocale a unităţilor din prima articulare: în tot, de pildă, se foloseşte de două ori unitatea fonică pe care o reprezentăm cu ajutorul lui /t/, între cei doi /t/ introducându-se o altă unitate pe care o notăm cu /o/ ”. 9 IORDAN & ROBU 1978: 48.