Drept Constitutional [PDF]

Zitiervorschau

CUPRINS

CAPITOLUL I STATUL, INSTITUŢIILE POLITICE, RAPORTURILE ŞI NORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL 1. Societate. Stat. Drept. Politică şi Morală.......................................... 2. Noţiunea de drept constituţional şi cea de instituţii politice............. 3. Raporturile şi normele de drept constituţional.................................. 3.1. Identificarea raporturilor de drept constituţional.................... 3.2. Particularităţile normelor de drept constituţional................... 3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional....................... 3.4. Normele de drept constituţional..............................................

6 8 10 10 11 14 16

CAPITOLUL II IZVOARELE FORMALE ŞI LOCUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT 1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei............................. 2. Legea ca act juridic al Parlamentului............................................... 3. Regulamentele Parlamentului........................................................... 4. Ordonanţele Guvernului................................................................... 5. Tratatul internaţional........................................................................ 6. Hotărârile de Guvern........................................................................ 7. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept.........................

18 18 19 19 19 19 21 22

CAPITOLUL III TEORIA DE CONSTITUŢIE 1. Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei....................................................................................... 2. Conţinutul normativ al Constituţiei................................................. 3. Supremaţia Constituţiei.................................................................... 3.1. Conceptul de supremaţie a Constituţiei.................................. 3.2. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei............. 3.3. Consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei.................. 3.4. Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei...................... CAPITOLUL IV CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR 1. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor............................... 2. Organele de Stat competente a controla constituţionalitatea legilor şi clasificarea controlului pe acest criteriu........................................

6

24 27 3l 31 32 32 33 34

36

36 37

3. 4. 5. 6.

Alte forme de control a constituţionalităţii legilor............................ Controlul constituţionalităţii legilor în România............................. Procedura în faţa Curţii Constituţionale........................................... Actele Curţii Constituţionale.............................................................

CAPITOLUL V CONSTITUŢIILE ROMÂNE........................................................... 1. Câteva consideraţii privind apariţia Constituţiei în România........... 2. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris................................... 3. Constituţia română adoptată la 29 iunie 1866.................................... 4. Constituţia României din 29 martie 1923......................................... 5. Constituţia României din 28 februarie 1938..................................... 6. Constituţia din 13 aprilie 1948.......................................................... 7. Constituţia din 24 septembrie 1952.................................................. 8. Constituţia din 21 august 1965......................................................... 9. Regimul constituţional din România stabilit după Revoluţia din decembrie 1989................................................................................ 10.Constituţia României din 8 decembrie 1991, republicată în 2003, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003.................................................... CAPITOLUL VI PUTEREA POLITICĂ ORGANIZATĂ STATAL. FORMA DE GUVERNĂMÂNT.............................................................................. 1. Puterea politică................................................................................... 2. Statul................................................................................................... 3. Suveranitatea...................................................................................... 4. Forma de guvernământ...................................................................... 4.1. Structura de stat....................................................................... 4.2. Forma de guvernământ a României......................................... 4.3. Regimul politic......................................................................... 4.4. Formele structurii de stat........................................................ 4.5. Asociaţiile de state................................................................... 5. România, stat naţional, unitar şi indivizibil..................................... 6. România, stat suveran şi independent............................................. 7. România, stat de drept, democratic şi social................................... 8. Organizarea administrativă a teritoriului....................................... 8.1. Noţiunea şi importanţa organizării administrative a teritoriului............................................................................... 8.2. Organizarea administrativă actuală a teritoriului României.. 8.3. Unităţile administrativ-teritoriale din România.....................

38 38 41 45 47 47 47 48 48 49 50 51 51 52 52

55 55 57 60 62 62 67 69 73 74 74 75 76 77 77 77 78

CAPITOLUL VII CETĂŢENIA ROMÂNĂ. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI.................................................................................................... 1. Sensurile noţiunii de cetăţenie.................................................................. 2. Natura juridică a cetăţeniei........................................................................ 3. Reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile ce se degajă din normele juridice privitoare la cetăţenie.................................... 4. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei............................................................. 5. Dovada cetăţeniei române. Cetăţenia de onoare. Dubla cetăţenie.............. 6. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor............. 6.1. Noţiunile de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor....................................................................................... 6.2. Natura juridică a drepturilor fundamentale.................................... 6.3. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului.................................................................................... 6.4. Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului......................................... 6.5. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.................. 6.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români........................ 6.7. Cetăţenii români pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România.... 6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale................................... 6.9. Accesul liber la justiţie................................................................... 6.10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi...................................................................... 6.11. Inviolabilităţile............................................................................... 6.12. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale.................. 6.13. Drepturile exclusiv politice........................................................... 6.14. Drepturile şi libertăţile social-politice.......................................... 6.15. Drepturile garanţii.......................................................................... 6.16. îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor...................................... CAPITOLUL VIII ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII ŞI PARTIDELE POLITICE................................................................................................ 1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri politice.......................................... 2. Relaţia popor-stat..................................................................................... 3. Relaţia stat-putere (puteri) de stat, puteri publice................................... 4. Separaţia puterilor în stat........................................................................ 5. Funcţionarea principiului separaţiei/echilibrului puterilor în diferite forme de guvernământ............................................................................. 6. înscrierea în Constituţii a principiului separaţiei puterilor.....................

80 80 81 82 83 86 87 87 88

89 89 90 91 94 95 95 96 96 101 106 106 109 110

112 112 112 113 114 115 116

7. Sinteza consideraţiilor expuse privind separaţia/echilibrul puterilor.. 8. Trăsăturile generale ale puterii organizată statal. Deosebiri de alte puteri................................................................................................... 9. Noţiunea de partid politic.................................................................. 10.Scopul asocierii cetăţenilor în partidele politice. Funcţiile partidelor politice................................................................................................ 11 .Categorii de variante de partide politice........................................... 12.Sisteme de partide politice..................................................................

117 117 119 120 120 121

CAPITOLUL IX SISTEMUL ELECTORAL............................................................... 1. Consideraţii generale.......................................................................... 2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români...................................... 3. Scrutinul.............................'............................................................. 3.1. Concept................................................................................... 3.2. Sistemul major....................................................................... 3.3. Sistemul reprezentării proporţionale....................................... 3.4. Sistemele electorale mixte..................................................... 3.5. Avantajele şi dezavantajele scrutinului de liste..................... 4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor.............................................. 5. Stabilirea rezultatelor votării.........................................................

124 124 124 128 128 128 129 129 129 130 136

CAPITOLUL X PARLAMENTUL............................................................................... 1. Generalităţi. Caracterizarea Parlamentului................................... 2. Funcţiile Parlamentului.................................................................. 3. Structura Parlamentului................................................................. 4. Atribuţiile Parlamentului privind organizarea internă................... 4.1. Generalităţi............................................................................. 4.2. Grupurile parlamentare....................................................... 4.3. Statutul opoziţiei în Parlament............................................... 4.4. Birourile şi comitetele............................................................ 4.5. Comisiile parlamentare......................................................... 5. Funcţionarea Parlamentului........................................................... 5.1. Mandatul sau legiferarea....................................................... 5.2. Sesiunea................................................................................... 5.3. Şedinţele.................................................................................. 5.4. Sistemul de vot........................................................................ 6. Deputaţii şi senatorii........................................................................ 6.1. Generalităţi............................................................................. 6.2. Drepturi şi obligaţii................................................................ 6.3. Incompatibilităţi şi imunităţi................................................. 6.4. Răspundere şi sancţiuni.........................................................

141 141 141 140 147 147 147 148 149 151 154 154 154 155 156 157 157 157 158 159

7. Actele Parlamentului. Consideraţii generale. Clasificare................. 8. Legea ca act juridic al Parlamentului................................................ 9. Regulamentele.................................................................................... 10.Hotărârea ca act juridic al Parlamentului.......................................... 11.Moţiunile........................................................................................... 12. Actele structurilor parlamentare....:..................................................

159 160 168 169 169 170

CAPITOLUL XI PUTEREA EXECUTIVĂ ŞI INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT 1. Precizări terminologice...................................................................... 2. Structura executivului........................................................................ 3. Raporturile legislativ-executiv........................................................... 4. Instituţia şefului de stat. Caracteristici............................................... 5. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România................................... 6. Atribuţiile şefului de stat................................................................... 7. Desemnarea şefului de stat................................................................. 8. Durata mandatului şefului de stat...................................................... 9. Proceduri, solemnităţi, protocol........................................................ 10.Răspunderea şefului de stat............................................................... 11. Actele şefului de stat.........................................................................

171 171 171 172 175 175 176 178 179 179 179 180

CAPITOLUL XII AUTORITATEA JURISDICŢIONALĂ......................................... 1. Terminologie şi noţiuni..................................................................... 2. Specificul activităţii jurisdicţionale.. ................................................ 3. Raporturile cu legislativul şi executivul............................................

181 181 182 184

Bibliografie..................................................................................................

185

CAPITOLUL I STATUL, INSTITUŢIILE POLITICE, RAPORTURILE ŞI NORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL 1. Societate, stat, drept, politică şi morală Studierea, dar mai ales înţelegerea, structurilor şi instituţiilor constituţionale implică anumite clarificări şi delimitări ale categoriilor şi termenilor cu care se operează. De aceea, câteva explicaţii privind societatea, statul, dreptul, politica şi morala se impun. Nu rareori, sensurile lor ştiinţifice se identifică din contextul în care sunt întrebuinţate, dar plasticitatea limbajului românesc poate uneori deruta.1 Termenul societate, despre care vom vorbi deseori, are multiple sensuri şi întrebuinţări. în mod deosebit ne interesează categoria societate umană în sensul ce i se dă în dicţionare de ansamblu unitar, complex sistematic, de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului lor individual şi colectiv. Societatea umană nu este o sumă aritmetică, ci un complex de oameni, grupuri, clase, stări, realităţi (economice, politice). Societatea umană se deosebeşte de societatea animală nu numai prin calităţile fiinţei umane (raţiune şi conştiinţă), ci şi prin caracterul său organizat rezultat din exigenţele existenţei şi dezvoltării, din dorinţa de perfecţiune. Societatea umană determină sensurile şi scopurile celorlalte categorii, numite deseori, generos dar şi înşelător, bine comun sau fericire. Ce este interesant de reţinut este faptul că o societate umană poate să existe, să se dezvolte şi să se impună numai în structuri organizate, iar structura care s-a impus, a rezistat şi rezistă, fiind practic de neabandonat este statul. Cel mai des se afirmă, şi nu fără temei, că statul este cea mai importantă instituţie sau chiar instituţie politică. Cuvântul stat are două accepţiuni. într-o accepţiune, prin stat este înţeleasă suma a trei elemente şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi

1

Muram, Ioan; Tănăsescu. Elena Simina: Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, ediţia a Xl-a, Ed. AII Beck, Bucureştii, 2003, p. 1.

suveranitatea (în sensul puterii organizate statal, de fapt statul în accepţiunea strict juridică).2 în această accepţiune, statul este sinonim cu ţara, el incluzând civilizaţia, într-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este o accepţiune strict juridică. Statul este un concept şi o realitate. Statul este o construcţie pe care toţi, sau cei mai mulţi, deseori o ignoră sau o detestă, dar pe care toţi o invocă şi o solicită când viaţa, libertatea sau averea lor sunt puse în pericol. Strict juridic (sau într-un sens restrâns) statul este un ansamblu sistematizat de organe de stat (autorităţi), el cuprinde parlamente, guverne şi alte autorităţi executive, organe judecătoreşti, armată, poliţie şi închisori. In aceste organe de stat (autorităţile publice) lucrează demnitari, funcţionari publici şi agenţi publici. Statul are o serie de funcţii ce sunt de regulă examinate sub mai multe ipostaze. Astfel pot fi identificate: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia jurisdicţională; funcţii interne şi funcţii externe; funcţii economice, funcţii culturale, funcţii sociale, funcţii represive etc. Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc. Statul creează dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului. Creând dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi. Prin drept statul îşi exprimă puterea de comandă, formulând exigenţe economice, umane, politice. Ca şi statul, categoria drept cunoaşte două accepţiuni: dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv. Prin dreptul obiectiv înţelegem totalitatea normelor juridice. Cât priveşte dreptul subiectiv, el este puterea garantată de lege voinţei unei persoane, în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate. Dreptul obiectiv, deci normele juridice, cunoaşte însă o tradiţională clasificare în drept public şi drept privat. Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile publice şi raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc prerogativele subiectelor de drept public. Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare, fizice sau juridice (morale) şi raporturilor dintre ele. în dreptul privat cuprindem dreptul civil, dreptul comercial etc. 7 Deşi cel mai frecvent în limbaj, termenul politică este cel mai greu de definit. Termenul politică are multiple sensuri, definite prin dicţionare. în sensul ce ne interesează, politica este o formă de activitate socială care se extinde " Muram, Ioan: Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia a Vi-a, revăzută şi adăugită, voi. I, Ed. Actami, Bucureşti. 1995, p. 7.

asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte grupuri sociale, ca şi a acelora dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere. Interesant de reţinut pentru noi este că politica este determinată în conţinutul său de starea socială a unei ţări. De aceea există politici şi politici. Statul şi dreptul sunt greu de explicat cât priveşte conţinutul şi forma lor în afara politicii.1 Morala este în general definită ca o formă a conştiinţei sociale, care reflectă şi fixează în principii şi reguli cerinţele de comportare privind raporturile dintre indivizi şi dintre individ şi colectivitate (familie, societate, naţiune, popor, alte categorii sociale). într-un cuvânt, morala implică norme şi exigenţe valorice. Corelaţiile dintre societate, stat, drept, politică şi morală sunt dense în conţinut, puternice. Morala se cristalizează în societatea umană şi exprimă exigenţele şi valorile acesteia. Ea stă şi trebuie să stea la baza statului şi dreptului, la baza guvernării. Ea trebuie să stea şi la baza politicii. Politica, ea însăşi, trebuie să fie morală. Regulile şi exigenţele morale sunt mult mai apropiate de dreptul natural şi de cutumă, ele exprimă deziderate ancestrale şi permanente ale omenirii. Regulile morale, deşi de obicei nu se aduc la îndeplinire, în caz de nevoie prin forţa coercitivă a statului, trebuie sprijinite juridic în realizarea lor atunci când apără viaţa, libertatea şi fericirea oamenilor. 2. Noţiunea de drept constituţional şi cea de instituţii politice Disciplina de studiu drept constituţional şi instituţii politice îşi propune să analizeze ramura dreptului unitar român alcătuită din normele juridice cu forţă juridică supremă prin care sunt reglementate relaţiile sociale fundamentale ce apar în strânsă legătură cu fenomenul puterii de stat, precum şi acţiunea acestor norme în viaţa instituţiilor şi autorităţilor publice. Vom explica deci noţiunile cu care operează disciplina de studiu şi vom preciza specificul câtorva din categoriile juridice generale (normă juridică, raport juridic, izvor de drept) care se aplică în materia dreptului constituţional. Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme juridice, cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul penal etc. Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituţional care prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai importante valori economice, sociale şi politice. In procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ca unul din principalele mijloace de realizare a intereselor şi voinţei guvernanţilor, ramura dreptului constituţional se cristalizează mult mai târziu şi anume o dată cu apariţia primelor constituţii scrise din lume. 3

Deleanu, Ion: Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti. 1995. p. 214.

Dreptul constituţional, ca disciplină ştiinţifică şi ca ramură de drept de sine stătătoare, a apărut mai târziu, deşi anumite reguli juridice legate de domeniul său au existat cu multă vreme înainte. Deşi nu s-a delimitat într-o ramură separată, cum s-au conturat dreptul civil sau dreptul penal, norme referitoare la puterea politică, la instituţiile de conducere a societăţii şi la felul în care funcţionează au apărut odată cu statul, fie că ele au fost scrise sau nescrise. Dreptul constituţional începe să se afirme ca o ramură de drept aparte în sistemul de drept odată cu elaborarea primelor constituţii scrise, la sfârşitul secolului XVIII, odată cu apariţia elementelor democratice în organizarea de stat şi cu afirmarea unor libertăţi cetăţeneşti. Prima catedră expres denumită "drept constituţional" s-a creat la Ferrara în 1797. în Franţa, prima catedră de drept constituţional s-a creat în 1834, la Paris. în ţara noastră, dreptul constituţional s-a predat iniţial împreună cu dreptul administrativ, sub denumirea de drept public, dar la 1864 A. Codrescu îşi intitulează cursul publicat "Dreptul constituţional", iar la 1881 la Brăila apar "Elemente de drept constituţional" de Christ I. Suliotis. Conceptul de drept constituţional se consideră încetăţenit prin predarea (şi publicarea) la Facultatea de drept din Iaşi a cursului de Drept constituţional al profesorului Constantin Stere (1910) şi la Facultatea de drept din Bucureşti a cursului de Drept constituţional al profesorului Constantin Dissescu (1915). Denumirea de drept constituţional, dată atât ramurii de drept cât şi disciplinei ştiinţifice care o cercetează, s-a menţinut, cu excepţia unei scurte perioade şi se menţine şi astăzi în ţara noastră.4 în definirea dreptului constituţional ca ramură a dreptului unitar existent într-un stat, va trebui să observăm că există o diversitate de păreri. Definiţiile date au elemente comune dar şi unele nuanţe specifice. în acest sens, trebuie să observăm că unele definiţii includ drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului, altele nu. Reţinem în acest sens că unii consideră că dreptul constituţional reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul organizării şi exercitării puterii, alţii că organizarea puterii se cuprinde în exercitarea puterii, în timp ce alţii susţin că relaţiile sociale reglementate de dreptul constituţional sunt cele care apar în înfăptuirea puterii. Vom defini astfel dreptul constituţional ca acea ramură a dreptului unitar formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. Constituţia este o parte a dreptului constituţional, e drept cea mai importantă, dar drept constituţional există chiar şi acolo unde nu există o constituţie, sfera sa normativă fiind firesc mult mai largă decât cea a constituţiei. Se impune precizarea şi a conceptului de instituţii politice şi, desigur, a corelaţiei cu dreptul constituţional. Aceasta pentru că, aşa cum rezultă chiar din 4

Iancu, Gheorghe: Drept constituţional şi instituţii politice, Universitatea Ecologică, Bucureşti, 1996, p. 118.

titlu, vom studia la această disciplină nu numai normele de drept constituţional, cu ansamblul de probleme colaterale, ci şi instituţiile politice. Pentru disciplina noastră, prezintă interes instituţiile relative la putere. Astfel determinate, instituţiile politice cuprind organele însărcinate să realizeze puterea politică şi normele privitoare la această realizare, precum preşedintele României, primul ministru, Parlamentul etc. Vom studia deci, alături de instituţiile oficiale, stabilite prin Constituţie şi instituţiile de fapt, precum partidele politice şi grupele de presiune, dacă nu în complexitatea lor, măcar în măsura în care privesc exerciţiul puterii politice. 3. Raporturile şi normele de drept constituţional Literatura juridică admite astăzi faptul că divizarea dreptului în ramuri de drept este rodul folosirii unui criteriu determinat ştiinţific, acela al obiectului reglementării juridice. La acest criteriu se pot adăuga, în caz de nevoie, încă două criterii, auxiliare şi anume metoda reglementării juridice, precum şi interesul guvernanţilor. După ce am arătat că dreptul constituţional este o ramură a dreptului, problema ce se impune atenţiei este aceea de a stabili care anume norme juridice formează ramura dreptului constituţional. Este necesară deci delimitarea dreptului constituţional de celelalte ramuri ale dreptului, delimitare ce devine posibilă prin folosirea criteriului obiectului reglementării juridice, adică prin găsirea acelor relaţii sociale, care prin conţinutul lor, sunt constituţionale.

3.1. Identificarea raporturilor de drept constituţional Pentru a putea stabili care sunt raporturile juridice proprii dreptului constituţional este necesară identificarea relaţiilor sociale care, în ansamblul celor reglementate prin drept, au un conţinut specific şi sunt supuse unor norme juridice de drept constituţional. Se impune deci, încă de la început, identificarea, în ansamblul relaţiilor sociale reglementate de drept, a acelora care prin conţinutul lor specific sunt raporturi de drept constituţional. O primă dificultate priveşte opiniile diferite existente în literatura de specialitate cu privire la înţelesul ce trebuie dat unor noţiuni, opinii ce-şi au izvorul în înţelegerea oarecum diferită a procesului de instaurare şi menţinere a puterii, precum şi a întinderii sferei dreptului constituţional. Bineînţeles că stabilirea obiectului dreptului constituţional trebuie corelată cu fenomenul-putere de stat, cu categoriile-conţinut şi formă a statului, privite în complexitatea lor juridică şi politică.

IA

O a doua dificultate în stabilirea obiectului dreptului constituţional este ridicată de întrebarea dacă toate normele din constituţie sunt norme de drept constituţional sau nu. Apărut mai târziu, dreptul constituţional conţine însă norme cu un caracter deosebit, indispensabile pentru consolidarea poziţiei guvernanţilor, indispensabile pentru menţinerea şi exercitarea puterii. în sistemul de drept ar exista deci două mari categorii de norme juridice şi anume norme (fundamentale) care privesc esenţa statornicirii dominaţiei unor grupuri sociale, clase şi toate celelalte norme diferenţiate prin obiectul de reglementare. S-ar impune deci două criterii pentru clasificarea normelor juridice în ramuri de drept şi anume criteriul forţei juridice a normelor, determinată de caracterul lor fundamental, care ar diferenţia dreptul constituţional de restul dreptului şi criteriul obiectului de reglementare care ar diviza în ramuri restul dreptului. Un alt mod de justificare a tezei că toate normele din constituţie sunt norme de drept constituţional, pleacă de la ideea că legea fundamentală, constituţia, reglementează şi alte relaţii care sunt specifice altor ramuri de drept, precum dreptului civil, dreptului administrativ, dreptului muncii etc. înţelegerea exactă a obiectului dreptului constituţional presupune însă înţelegerea exactă a noţiunilor folosite.5 Cât priveşte bazele puterii, ele sunt elemente exterioare statului care generează şi determină puterea de stat în conţinutul său. Aceste baze sunt factorii economici şi factorii sociali. Le impun în stat existenţa unor reguli care să stabilească astfel de drepturi şi obligaţii în sarcina subiectelor de drept care să asigure atingerea scopurilor societăţii. Cât priveşte bazele organizării puterii, ele sunt tot elemente exterioare statului, dar care nu generează puterea de stat, ci numai condiţionează organizarea ei. Aceste baze ale organizării puterii sunt teritoriul şi populaţia, iar dreptul constituţional este chemat să reglementeze cât priveşte teritoriul relaţiile privind structura de stat şi organizarea administrativ-teritorială, iar cât priveşte populaţia relaţiile privind cetăţenia şi drepturile şi îndatoririle fundamentale. Exercitarea puterii de stat este o activitate specifică desfăşurată de organele reprezentative, fiind o activitate de conducere, dar o conducere de nivel superior tuturor activităţilor de conducere desfăşurate de alte organe ale statului. 3.2. Particularităţile normelor de drept constituţional Normele de drept constituţional sunt cuprinse în Constituţie, dar şi în alte acte normative caracteristice obiectului său. Una din particularităţile normelor de drept constituţional o reprezintă caracterul fundamental al acestora. El decurge din faptul că dreptul 5

Deleanu. Ion: Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat voi. I, II, Ed. Europa Nova, 1996, p. 154. 11

constituţional reglementează conduite, stabileşte principii şi valori pentru cele mai importante domenii ale vieţii sociale (economic, social, politic), astfel încât natura lor reflectă şi condiţionează natura societăţii, a statului, a regimului politic. Astfel, Constituţia reglementează principalele relaţii prin care organizează puterea politică statală, care la rândul ei este creatoarea de drept pentru domeniile vieţii sociale. Se consacră forma statului în toate ipostazele ei (forma de guvernământ, structura de stat şi, în mod tacit sau expres, regimul politic). De asemenea, constituţiile multor state consfiinţesc natura sistemului social-economic şi politic al unei ţări. în Constituţia României se prevede că "economia României este o economie de piaţă". De asemenea, se precizează că România este un stat naţional, suveran, independent, unitar, indivizibil, precum şi faptul că este un stat de drept, democratic şi social.6 Caracterul fundamental este strâns legat de faptul că normele juridice de drept constituţional au o forţă juridică superioară datorită izvoarelor de drept în care sunt cuprinse (de ex. Constituţia, legile, de obicei organice, ordonanţele guvernamentale, iar în unele ţări decrete prezindenţiale). Ele îmbracă în formă juridică supremă "cele mai importante cerinţe sociale - acelea de a căror respectare sau înfăptuire depinde realizarea intereselor generale, naţionale ale unei societăţi". De aici rezultă că toate celelalte norme sunt raportate la reglementările constituţionale, ca repere valorice privind conformitatea şi interpretarea lor. în mod obişnuit, norma juridică este o regulă de conduită. Dreptul constituţional cuprinde şi el asemenea norme. Totuşi este constituit, în mare măsură, şi de prevederi care conţin formularea unor principii, valori, definiţii, afirmarea unor drepturi fundamentale. Acestea fac parte componentă din sfera dreptului întrucât îndeplinesc condiţiile de a fi generale, impersonale, au caracter normativ, în sens prescriptiv. De aici decurge o altă particularitate specifică normelor constituţionale, care constă în faptul că unele sunt cu aplicaţie mijlocită şi altele cu aplicaţie nemijlocită. Cele cu aplicaţie mijlocită sunt reglementări de principiu, care sunt dezvoltate de alte norme, fie cu conţinut constituţional, fie cu alte ramuri de drept. Normele cu aplicaţie nemijlocită prevăzute de Constituţie sau de alte legi reglementează direct anumite relaţii sociale. Faptul că unele norme, principii, definiţii, drepturi, cuprinse în special în constituţie, sunt dezvoltate şi de alte ramuri de drept, a condus la puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte apartenenţa acestora. Unii cercetători, pornind de la obiectul de reglementare, afirmă că aceste norme pot să facă parte din dreptul civil, dreptul muncii, dreptul administrativ şi altele. Majoritatea specialiştilor din ţara noastră afirmă că toate normele din constituţie sunt de drept constituţional, dar fac parte şi din alte ramuri de drept, ceea ce înseamnă că nu au o dublă sau o triplă natură. Drăganu, Tudor: Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, voi. I+II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 136. 17

O altă particularitate constă în faptul că unele constituţii stabilesc şi elemente de identitate ale unei ţări. în Constituţia noastră se arată: "drapelul României este tricolor"; "Ziua naţională a României este 1 decembrie"; imnul naţional al României este "Deşteaptă-te române" (art. 12) sau "capitala României este municipiul Bucureşti" (art. 14). O serie de aspecte specifice apar în legătură cu structura logico-formală a normei de drept constituţional. Unele norme nu sunt alcătuite după schema clasică: ipoteză, dispoziţie, sancţiune (de altfel, această situaţie există şi în alte ramuri de drept). Dacă normele juridice prevăd principii, valori, definiţii sau organizarea unei autorităţi, se constată că ipoteza nu este formulată explicit; sau poate să prezinte chiar acestea, ipoteze pentru alte norme. De asemenea, multe norme de drept constituţional, inclusiv cele menţionate mai sus, nu stabilesc sancţiunea. Totuşi, nu putem trage concluzia că în dreptul constituţional nu există sancţiune, chiar dacă nu este expres formulată. Profesorul I. Muraru afirmă că sancţiunea nu este atât de evidentă ca în alte ramuri de drept, dar "a afirma că nu există... pune sub semnul întrebării însăşi existenţa normei de drept constituţional ca normă juridică". Dreptul constituţional face parte dintr-un sistem în strânsă corelaţie cu celelalte ramuri de drept. Având în vedere această situaţie, putem regăsi sancţiunea într-un alt domeniu. Astfel, dacă ne referim la prevederea din Constituţie potrivit căreia "dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integrarea fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate" (art. 22 al. 1), sancţiunile aplicabile în cazul încălcării acestei norme le găsim în dreptul penal. în unele cazuri, Constituţia face trimitere expresă la alte legi pentru stabilirea sancţiunii. De exemplu, "delictele de presă se stabilesc prin lege" afirmă Constituţia (art. 30 al. 8). în acelaşi timp, dreptul constituţional cuprinde sancţiuni proprii. De exemplu, declararea neconstituţionalităţii unui partid politic este prevăzută în Constituţie şi concretizată detaliat în alte legi; sau este prevăzută declararea neconstituţionalităţii unor acte normative în anumite situaţii. De asemenea, în Constituţie, se afirmă că o persoană vătămată într-un drept al său de o autoritate publică "este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei". în orice caz, în aliniatul următor Constituţia precizează că: "limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin legea organică".7 Totuşi există şi sancţiuni nemeditate de prevederile altor legi sau care presupun existenţa unui proces. De exemplu, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură (art. 89 al. 1). De asemenea, ne putem referi la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României de către Parlament în cazul unor fapte grave (art. 95). 7

Duculescu, Victor; Călinoiu, Constanţa; Duculescu. Georgeta: Drept constituţional comparat, voi. I+II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 87. 13

Normele dreptului constituţional sunt în majoritatea lor imperative, spre deosebire de alte norme din alte ramuri, cum ar fi dreptul civil unde majoritatea lor sunt dispozitive. Prin urmare respectarea şi aplicarea lor nu se lasă la latitudinea subiectelor. Există fireşte şi explicaţii, de exemplu exercitarea de a alege şi de a fi ales. 3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sunt oamenii luaţi individual sau grupaţi pe colective. Cu privire la subiectele raporturilor de drept constituţional, trebuie să subliniem încă de la început două trăsături specifice şi anume că unul din subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ (legiuitor) şi că aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un raport juridic apărut în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. într-o opinie se consideră că unităţile administrativ-teritoriale sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Susţinându-se că şi părţi componente ale statului sunt subiecte de drept constituţional, se arată că "şi în cadrul statului unitar părţi ale teritoriului pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional" şi că "unităţile administrativ-teritoriale apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional", cu ocazia organizării administrativ-teritoriale. A. Poporul Dacă cu privire la celelalte subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţional nu se ridică probleme deosebite, în ce priveşte acest subiect se manifestă în literatura juridică cel puţin trei puncte de vedere. Există autori care contestă poporului calitatea de subiect de drept. Unii admit că poporul poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţionale şi, în sfârşit alţii consideră că poporul poate fi subiect şi al raporturilor juridice de drept constituţional, deci al raporturilor juridice interne. Unii jurişti consideră că în numele şi interesul poporului apar ca subiecte ale diverselor raporturi juridice diverse organizaţii şi nu poporul însuşi, căci în raporturile din interiorul statului poporul apare nu în calitate de subiect nemijlocit de drept, ci în calitate de creator al raporturilor sociale. împărtăşind opinia că poporul este subiect al raporturilor juridice de drept constituţional, vom observa că ea îşi găseşte fundamentul în chiar dispoziţia Constituţiei potrivit căreia suveranitatea naţională aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Apare deci evident că poporul român concentrează în mâinile sale întreaga putere şi, singur, are dreptul să decidă asupra sorţii sale, lucru ce-1 face cu prisosinţă în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. 14

Poporul îşi exprimă, în multe probleme, voinţa sa în mod direct, nu prin intermediul altor organe. El poate apărea mai direct ca subiect al raporturilor de drept constituţional cu ocazia stabilirii formei de guvernământ, a structurii de stat, cu ocazia referendumului. B. Statul Un alt subiect al raporturilor de drept constituţional este statul. El poate apărea ca subiect fie direct, fie reprezentat prin organele sale. Statul, ca întreg, apare direct ca subiect al raporturilor juridice privitoare la cetăţenie şi în raporturile privind federaţia. C. Organele statului (autorităţile publice) Acestea pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional cu îndeplinirea condiţiilor cerute subiectelor raporturilor de drept constituţional. Organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional, cu condiţia ca raportul juridic la care participă să fie de drept constituţional. Celelalte autorităţi ale statului (executive, judecătoreşti) pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional numai dacă participă la un raport juridic în care celălalt subiect este poporul, statul sau organele legiuitoare şi dacă raportul se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Organele interne ale organelor legiuitoare pot fi şi ele subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Asemenea organe interne sunt comisiile parlamentare care deşi nu pot emite acte de conducere obligatorii, îndeplinesc unele atribuţii de propunere, avizare şi control. Tot aici pot fi menţionate birourile permanente şi grupurile parlamentare. D. Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii Ca forme organizatorice prin care cetăţenii participă la guvernare, partidele politice şi organizaţiile pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Astfel, partidele şi formaţiunile politice au dreptul de a propune candidaţi în alegeri. Totodată, pentru conducerea alegerilor de deputaţi şi senatori, se constituie birouri electorale, care sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional. E. Cetăţenii Cetăţenii pot fi subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţional, fie ca persoane fizice individuale, fie organizate în circumscripţii electorale. Pot apărea ca subiecte ale unora din raporturile de drept constituţional. Ei pot apărea distinct ca persoane fizice, ca persoane investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-un organ de stat (deputat, senator) sau organizaţi pe circumscripţii electorale. 15

Cetăţenii apar ca subiecte persoane fizice individuale în raporturile de cetăţenie cu statul întreg, de asemenea, apar ca subiecte individuale în raporturile în care exercită dreptul de a alege şi intră în raporturi de drept constituţional cu birourile electorale. Cetăţenii grupaţi pe circumscripţii electorale reprezintă un subiect colectiv în raporturile care se stabilesc cu ocazia alegerilor. Această calitate este confirmată de faptul că, în funcţie de mărimea circumscripţiilor, din punct de vedere al numărului de locuitori, se stabileşte numărul de mandate în Parlament. Cetăţenii pot fi subiecte ale unor raporturi de drept constituţional şi în cazul în care susţin candidaturile pentru preşedinţie. în această calitate ei sunt subiecte într-o dublă ipostază, colectiv şi individual Legea prevede că "Lipsa susţinătorilor este un act public, sub sancţiunea prevăzută de art. 292 Cod penal". Calitatea de subiecte ale raporturilor de drept constituţional şi cetăţenii care pot face propuneri de iniţiativă legislativă potrivit Constituţiei. Legea iniţiativei legislative de către cetăţeni prevede că participarea acestora se asigură de un comitet alcătuit din cel puţin 10 cetăţeni cu drept de vot. Comitetul de iniţiativă reprezintă cetăţenii care susţin propunerea legislativă, după semnarea de către aceştia a listelor de susţinere prevăzute de lege. F. Străinii şi apatrizii Se consideră că şi aceştia pot apărea ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional în raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetăţeniei române, a azilului politic etc. G. Birourile electorale Acestea sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional în perioada alegerilor. Celelalte subiecte sunt alegătorii, care intră în raporturi juridice cu autorităţile publice special constituite. Astfel, în legea pentru alegerile generale se arată că "în realizarea atribuţiilor ce revin birourilor electorale, toţi membrii din compunerea acestora exercită o funcţie ce implică autoritatea de stat". 3.4. Normele de drept constituţional Identificând raporturile de drept constituţional sub aspectul conţinutului lor şi al subiectelor de drept, am determinat obiectul reglementării juridice, adică am indicat fenomenul asupra căruia îşi îndreaptă acţiunea normele de drept constituţional. Cât priveşte normele ca atare, se observă că sunt norme de drept constituţional acele norme care reglementează conduita oamenilor în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative care sunt izvoare de drept constituţional.

16

Norma juridică este definită în teoria dreptului ca fiind o regulă socială de conduită, generală şi obligatorie, instituită sau sancţionată de puterea de stat în diferite forme, menită să asigure consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele şi voinţa guvernanţilor, determinată în ultimă instanţă, de condiţiile vieţii materiale din societate şi a cărei respectare este impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Orice normă juridică este, în ultimă instanţă, un comandament impus de puterea publică, formulat uneori chiar sub formă supletivă sau de recomandare. Normele constituţionale, pe lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit unele relaţii sociale, au şi prevederi care conţin formularea unor principii, consfinţesc bazele puterii, definesc unele instituţii. în dreptul constituţional pot fi identificate mai multe trăsături specifice ale sancţiunilor. In primul rând, pentru mat multe dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune. Apoi sancţiunile în dreptul constituţional sunt sancţiuni specifice, precum revocarea mandatului parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea ca neconstitutional a unui act normativ etc. Credem că pot fi regăsite sancţiuni, chiar în normele constituţionale, pentru încălcarea oricărei dispoziţii, cu condiţia de a fi identificată exact obligaţia sau îndrituirea, cu alte cuvinte conduita subiectelor de drept.

17

CAPITOLUL II IZVOARELE FORMALE ŞI LOCUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT

Folosind o definiţie simplă, în sensul căreia prin izvoare de drept înţelegem formele de exprimare a normelor juridice care sunt determinate de modul de edictare sau sancţionare a lor de către stat, urmează să identificăm, în ansamblul izvoarelor dreptului, care sunt izvoarele formale (juridice) ale dreptului constituţional. Izvoarele dreptului constituţional sunt formele juridice în care se exprimă în mod concret normele. Cel puţin două criterii sunt în măsură să ajute la identificarea izvoarelor formale ale dreptului constituţional român şi acestea sunt: autoritatea publică emitentă şi conţinutul normativ al actului. Vom observa că, în principiu, sunt izvoare ale dreptului constituţional român numai actele normative care sunt adoptate de autorităţile publice reprezentative. în al doilea rând, aceste acte normative trebuie să îndeplinească cumulativ şi condiţia de a conţine norme juridice care să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Cât priveşte obiceiul (cutuma), trebuie să arătăm că el a fost şi este unul din izvoarele principale ale dreptului şi implicit deci este considerat în unele sisteme constituţionale ca fiind şi izvor al dreptului constituţional. Vom cerceta aici cele mai importante izvoare formale ale dreptului constituţional român: Constituţia şi legile de modificare a constituţiei, legea ca act juridic al Parlamentului, regulamentele Parlamentului, ordonanţele Guvernului, tratatele internaţionale.8 1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei Constituţia este izvorul principal al dreptului constituţional. Aşa cum am mai precizat, deoarece toate normele cuprinse în Constituţie sunt norme de drept constituţional, Constituţia este în totalitate izvor al dreptului constituţional. Aceleaşi constatări sunt valabile şi pentru legile de modificare a Constituţiei. 8

Iorgovan. Antonie: Drept constituţional şi instituţii politice, J.L. Calderon, Bucureşti, 1994, p. 217.

18

2. Legea ca act juridic al Parlamentului Imediat după constituţie, izvor al dreptului constituţional este legea, înţeleasă în accepţiunea sa restrânsă de act juridic al Parlamentului. Vom observa că nu toate legile sunt izvoare ale dreptului constituţional, ci numai unele dintre ele, în timp ce celelalte sunt izvoare ale unor ramuri de drept. Astfel, de exemplu, codul civil este izvor de drept pentru dreptul civil, codul muncii pentru dreptul muncii etc. Legile ordinare sunt izvoare ale dreptului constituţional, cu condiţia să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Sunt izvoare ale dreptului constituţional, printre altele, legea privind cetăţenia română, legile electorale etc. 3. Regulamentele Parlamentului Sunt izvoare de drept constituţional pentru că reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. în sistemul nostru parlamentar există trei regulamente şi anume Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. 4. Ordonanţele Guvernului Se emit în baza art. 108 din Constituţie. Ele pot fi izvoare ale dreptului constituţional dacă îndeplinesc condiţia de a reglementa relaţii sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Cât priveşte cealaltă condiţie, ea se consideră îndeplinită ca urmare a delegării legislative date de Parlament. 5. Tratatul internaţional Un alt izvor de drept, de asemenea întâlnit mai rar ca izvor al dreptului constituţional, este tratatul internaţional. Pentru ca un tratat internaţional să fie izvor al dreptului constituţional, trebuie să fie de aplicaţie directă, nemijlocită, să fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale şi să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice dreptului constituţional. De asemenea, tratatul trebuie să fie licit, căci numai tratatele licite sunt izvoare de drept. Ca exemple, sunt convenţiile încheiate cu alte state privind reglementarea cetăţeniei, precum şi tratatele în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. In afară de izvoarele de drept constituţional recunoscute de majoritatea cercetătorilor din ţara noastră, mai sunt unele asupra cărora există puncte de vedere diferite.

19

în ceea ce priveşte obiceiul (cutuma), în unele sisteme de drept este acceptat ca izvor constituţional. Totuşi, după cum afirmă prof. I. Muraru, "nu trebuie confundat obiceiul constituţional cu constituţia cutumiară, deoarece primul se naşte în interiorul unui stat organizat printr-o constituţie scrisă şi există alături de ea (cu condiţia de a fi recunoscut)".9 Când nu există o constituţie scrisă, este vorba de un sistem de reguli nescrise care ţin locul unei legi fundamentale. Deocamdată putem afirma cu certitudine că obiceiul nu este admis ca izvor în dreptul constituţional românesc. în orice caz, majoritatea opiniilor înclină să considere că relaţiile din acest domeniu, dată fiind importanţa lor şi perioada în care se află ţara noastră, este bine să fie reglementate de norme juridice de autorităţile publice stabilite prin lege. Totuşi, chiar susţinătorii acestor puncte de vedere nu exclud posibilitatea apariţiei unor reguli care să devină obicei în viaţa parlamentară, în zone de mai mică importanţă, sau în alte sfere ale vieţii politice.10 De exemplu, raporturile autorităţilor publice cu alte instituţii politice, cum ar fi partidele politice. O practică care deja s-a instalat este consultarea de către Preşedinte a partidelor şi chiar şi a celor care nu fac parte din Parlament şi în alte ocazii decât acelea prevăzute de lege, în vederea realizării rolului său de mediator. Deşi obiceiul nu este acceptat ca izvor de drept constituţional, Constituţia României îl repune în vigoare pentru alte ramuri de drept.11 Astfel se face referire la el în art. 41 care arată că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Desigur, dispoziţiile constituţionale se referă la dreptul privat, dar în opinia noastră şi în acest domeniu legiuitorul atinge o zonă extrem de restrânsă. In literatura de specialitate, decretele Preşedintelui României nu sunt considerate izvoare de drept constituţional.12 Cu toate acestea, în opinia noastră, decretele pot fi socotite izvoare de drept constituţional atunci când au un caracter normativ şi conţinut constituţional, cu atât mai mult cu cât sunt emise de un organ reprezentativ. Desigur nu putem situa în această poziţie decretele de promulgare a legilor, în schimb, decretele emise ca acte juridice de sine stătătoare, în situaţii de criză sau de urgenţă, le putem considera izvoare de drept constituţional. Putem exemplifica prin câteva decrete-legi care au avut un caracter tranzitoriu (până la adoptarea Constituţiei din 1991), dar care au avut totodată şi un caracter constituţional, formulând principii constituţionale adaptate situaţiei create după înlăturarea regimului comunist prin Revoluţia din decembrie 1989: Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea 9

1. Muram. op. dt.. p. 36. 0 A. Iorgovan preciza că "este greu de admis că reguli de drept constituţional nu se pot stabili şi prin practică parlamentară, prin cutumă parlamentară", op. cit., p. 44. 11 Obiceiul a fost recunoscut ca izvor de drept constituţional în constituţiile din 1866, 1923, 1938 pentru alte ramuri de drept Vezi art. 600 Cod chil. " Cu toate că. în regimurile dictatoriale, decretele-lege sunt considerate izvoare de drept constituşţional.

20

şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti; Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României; Decretul-lege nr. 28/1990 privind instituirea referendumului naţional, abrogat prin Legea nr. 3/2000. 6. Hotărârile de Guvern se emit pentru organizarea şi executarea legilor, aşa cum afirmă Constituţia. Prin urmare, în principiu, ele nu pot fi izvoare de drept constituţional. Argumentele din literatura de specialitate pornesc de la faptul că relaţiile sociale cel mai importante nu pot fi reglementate decât prin lege sau acte juridice cu forţă de lege.13 După unii autori, opinie pe care o împărtăşim, contractul normativ reprezintă izvor de drept constituţional în materia organizării şi funcţionării structurii federative a statelor.14 Statul nostru este un stat unitar, prin urmare, în dreptul nostru nu constituie izvor de drept. In ceea ce priveşte precedentul judiciar în general, profesorul N. Popa observa că instanţa supremă are dreptul să traseze în mod suveran, mai ales atunci când apar conflicte de interpretare şi de aplicare a legii de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii sunt invocate uneori ca precedente judiciare în activitatea judecătorească, pe baza lor soluţionându-se cauzele cu care sunt învestite instanţele de judecată "Pentru acel motiv se consideră că soluţia imperativă dată de suprema instanţă se poate înscrie în rândul izvoarelor secundare de drept, pe care personal la-m denumit izvor direct al dreptului". Prin Decizia nr. 528/1997, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate ridicată, statuând că "principiul supunerii judecătorului numai faţă de lege, potrivit art. 1243 alin. (3) din Constituţia din 2003, nu are şi nici nu poate să aibă semnificaţia aplicării diferite şi chiar contradictorii a uneia şi aceleiaşi dispoziţii legale, în funcţie exclusiv de subiectivitatea interpretării unor judecători diferiţi". Se pune problema dacă procedeul judiciar poate fi izvor de drept în dreptul constituţional. Deşi în ţara noastră, după perioada totalitarismului, controlul constituţionalităţii şi contenciosul constituţional sunt abia la început, nu putem face abstracţie că jurisprudenţa a evidenţiat soluţii creative. Instanţele trebuie să ţină seama de deciziile de interpretare ale Curţii Constituţionale. în cazul excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legii asupra cărora Curtea Constituţională s-a pronunţat ca fiind neconstituţionale nu se mai aplică pentru viitor. Prin urmare, toate instanţele trebuie să aibă în vedere decizia Curţii Constituţionale, până când Parlamentul ia măsuri corespunzătoare.

13

1. Muram, op. cit., p. 48. Vezi N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998, p. 209-210.

14

21

Profesorul N. Popa, Preşedintele înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, fost judecător la Curtea Constituţională afirmă că, deciziile Curţii în cazul excepţiei de neconstituţionalitate, prezintă caracteristici ale precedentului judiciar. Excepţia de neconstituţionalitate a unui text de lege sau ordonanţă se ridică în faţa unei instanţe de judecată, unde părţile îşi apără sau îşi valorifică un interes legitim. în aceste cazuri Curtea se pronunţă în drept, ea nu se soluţionează pe fond litigiul. Deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curte au efecte "erga omnes". "Fiind obligatorii «erga omnes», deciziile Curţii sunt evocate ca precedente, întrucât un text lege, odată declarat neconstituţional pe temeiul ridicării unei excepţii într-un proces, nu mai poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate."15 Interpretarea dată de Curte este obligatorie (a se vedea considerentele cuprinse în acest sens, în Decizia nr. 19/1997, publicată în M.O. nr. 119/1997 şi în Decizia nr. 44/1997, publicată în M.O. nr. 53/1997). 7. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept Sistemul dreptului român, deşi unitar, cunoaşte o grupare a normelor sale pe ramuri de drept. Totodată, deoarece orice sistem presupune o ierarhizare a elementelor sale componente, şi sistemul de drept cunoaşte o asemenea ierarhizare a ramurilor sale. Pentru realizarea acestui lucru sunt necesare a fi cercetate cel puţin două aspecte şi anume: importanţa relaţiilor sociale reglementate prin dreptul constituţional, precum şi valoarea formelor juridice, prin care voinţa guvernanţilor, de apărare a acestor relaţii sociale, devine drept (izvoarele de drept). Cât priveşte cel dintâi aspect, aşa cum de altfel am mai explicat, la obiectul dreptului constituţional normele de drept constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale, adică acele relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Este incontestabil că relaţiile sociale privind instaurarea şi menţinerea puterii reprezintă cea mai mare importanţă pentru popor, căci cucerirea puterii este scopul oricărei evoluţii şi al oricărui proces electoral. Cucerind puterea, guvernanţii pot apoi să organizeze întreaga viaţă economică, socială şi politică. Apare deci cu claritate valoarea deosebită a intereselor ocrotite prin normele dreptului constituţional. Faţă de valoarea deosebită a relaţiilor sociale reglementate prin dreptul constituţional apare evidentă necesitatea exprimării voinţei guvernanţilor prin cele mai importante şi mai eficiente forme juridice şi anume prin acte normative de reglementare primară a relaţiilor sociale. De aceea, aceste relaţii sociale sunt reglementate în primul rând prin constituţie, legea fundamentală a statului, care se 15

Totuşi dacă avem în vederea opinia profesorului I. Deleanu, nu putem spune că precedentul funcţionează în această materie ca izvor de drept. Acesta afirmă că "justiţia constituţională participă prin mijloace specifice la procesul legislativ, jurisprudenţa ei nu poate fi asimilată cu practica legislativă".

22

situează în fruntea sistemului de drept, din normele sale desprinzându.-se principiile după care celelalte ramuri de drept reglementează în domeniile lor de activitate. Cercetarea acestor două aspecte duce la concluzia că dreptul constituţional este ramura principală în sistemul de drept. Această trăsătură a dreptului constituţional duce la două consecinţe cât priveşte întregul drept. O primă consecinţă este urmarea faptului că dreptul constituţional conţine normele elaborate în cadrul acelei activităţi de realizare a puterii de stat care este o activitate de conducere, dar de conducere de nivel superior tuturor activităţilor de conducere. Constituţia, izvorul principal al dreptului constituţional, este în acelaşi timp şi izvor principal pentru întregul sistem normativ, cuprinzând reglementări de cea mai mare generalitate; care privesc activitatea de instaurare, menţinerea şi exercitarea statală a puterii, în toată complexitatea ei. Constituţia conţine, printre altele, reglementări privind proprietatea, autorităţile executive şi organele judecătoreşti. Relaţiile sociale din aceste domenii sunt apoi detaliat reglementate prin normele dreptului civil, dreptului comercial, dreptului administrativ, organizării judecătoreşti. La o analiză profundă a corelaţiei dintre Constituţie şi ramurile dreptului vom constata că orice ramură de drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele constituţionale. De aici reiese regula conformităţii normelor din celelalte ramuri de drept, care conţin reglementări ale aceloraşi relaţii sociale. Dacă modificările ce se impun în celelalte ramuri de drept ca urmare a modificărilor normelor constituţionale corespondente se fac direct în virtutea textului constituţional sau prin intermediul altor norme juridice, aceasta depinde de faptul dacă normele constituţionale sunt de aplicaţie mijlocită sau nemijlocită. în orice caz, modificările normelor din ramurile de drept este obligatorie atunci când principiile constituţionale ce constituie fundamentul lor juridic se modifică.

23

CAPITOLUL III TEORIA CONSTITUŢIEI Constituţia, ca lege fundamentală a statului, reprezintă izvorul juridic principal al dreptului constituţional. Trebuie precizat aici că valoarea şi importanţa sa nu se limitează doar la acest rol. Ea stă la baza unui întreg curent de gândire, apărut în perioada iluministă şi continuat inclusiv după cel de-al doilea război mondial, cu relevanţă atât pentru domeniul juridic, cât şi pentru cel politic şi filozofic. Astfel, constituţionalismul şi-a propus iniţial (şi a reuşit cu un oarecare succes) să înlocuiască din rândul izvoarelor dreptului şi mai ales din cadrul izvoarelor de drept constituţional cutuma, ce permitea o largă putere discreţionară deţinătorului puterii în stat, cu izvoarele scrise, mai precis cu Constituţia, care avea drept principal rol limitarea puterii suveranului şi încadrarea sa în limitele stabilite de norme juridice cunoscute şi cu forţă juridică supremă în stat. Prin urmare, încă de la apariţia sa, Constituţia a fost considerată şi analizată prin opoziţie cu absolutismul, drept o limită în calea exercitării arbitrare a puterii. O dată acest scop îndeplinit, constituţionalismul a continuat să aibă un rol important şi eminamente progresist pe scena istorică, el propunânduşi garantarea eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului. Mişcarea constituţionalistă a stat la baza dezvoltării fenomenului constituţie în lume şi a permis răspândirea sa tot mai largă, precum şi aprofundarea consecinţelor juridice ale acestuia, studiul nostru se va limita la analiza noţiunii de constituţie din perspectivă juridică, la precizarea regimului juridic şi la identificarea principalelor consecinţe pe care legea fundamentală le produce asupra sistemului normativ statal. In final, va fi succint prezentată istoria constituţională a statului român. în istoria lumii, începând cu secolul: al XVIII-lea s-a impus, alături de alte mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice şi constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat. De altfel, pretutindeni astăzi, adoptarea constituţiei este un mare eveniment politic, social şi juridic din viaţa unui stat. Iar aceasta, pentru că în constituţie sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează şi apără. Conţinutul constituţiei este un conţinut complex, el cuprinzând principiile fundamentale pentru toate domeniile vieţii (politice, economice, sociale, 24

culturale, juridice etc). este şi motivul pentru care adeseori este caracterizată ca fiind legea fundamentală care stă la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregii legislaţii. Constituţia, ca izvor principal al dreptului constituţional, reglementează relaţiile sociale fundamentale, dar care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Realizăm astfel distincţii clare, ştiinţifice între drept, drept constituţional şi constituţie, deci între aceste mari categorii juridice care se explică unele prin altele, dar nu se confundă. în acest sens constituţia trebuie considerată a fi legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă, şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului. într-o primă apreciere putem considera constituţia ca un "aşezământ politic şi juridic fundamental al unui stat".16 Constituţia, situată la răscrucea dreptului şi politicii, este influenţată de acţiunea lor conjugată. Putem folosi de asemenea o comparaţie sugestivă: "Constituţia este ca textul unei piese, în timp ce sistemul politic este jucărea piesei"17. Iar Napoleon afirma că "nici o constituţie nu rămâne aşa cum a fost făcută. Punerea sa în mişcare este întotdeauna subordonată oamenilor şi circumstanţelor" n Din punct de vedere etimologic, constituţia provine de la cuvântul latin "constitutio", care înseamnă "aşezarea cu temei" sau "starea unui lucru",1 "organizare". în dreptul roman imperial acest termen avea sensul de lege. împăratul edicta acte normative denumite constituţii cu forţă juridică superioară, în unele manuale de istorie antică se vorbeşte despre Constituţia lui Solomon sau Constituţia lui Lycurg, fără să fie vorba despre constituţii în înţelesul de azi. De asemenea, cuvântul putea să desemneze şi "un complex de legi sperate care reglementau diferite domenii de organizare a statului, mai ales la greci",20 în accepţiunea actuală, constituţia apare mult mai târziu, cu toate că unele reguli cu conţinut constituţional au existat mai demult. Normele scrise sau nescrise cu privire la transmiterea şi exercitarea puterii au apărut odată cu constituţia statului. Primele constituţii s-au afirmat ca mijloace de limitare a puterii absolutiste şi statuarea unor drepturi pentru alte categorii sociale. De exemplu, în Anglia au fost elaborate un set de acte constituţionale, începând din secolul al XlII-lea. La sfârşitul secolului al XVTII-lea şi începutul secolului al XlX-lea se extinde apariţia constituţiilor, ca un ansamblu sistematizat de norme care stabilesc organizarea puterii statale, determinând un anumit echilibru al puterilor publice şi garantarea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.21, imaginată ca un u

I. Deleanu, op. cit., p. 260. J. Denis Derbyshire şi Ian Derbyshire, "WordPolitica! Systems', Chambers, 1991, p. 11. 18 Jean Cicquel, op. cit., voi. I, p. 14. ^9 T. Drăganu, op. cit., voi. I, p. 14. "" A. Iorgovan, op. cit., p. 49. :i I. Muram. op. cit., p. 46. 1

25

pact, remarca profesorului francez Gicquel, "constituţia ascultă de un ritm binar în ceea ce ea stabileşte, pe de o parte, modul de desemnare a guvernanţilor ca şi competenţele lor, şi pe de altă parte, determină drepturile şi libertăţile celor guvernaţi"21 Sursele de inspiraţie ale constituţiilor apărute în acea perioadă, dar mai târziu, atât în litera cât şi în spiritul lor, au fost Declaraţia de independenţă a SUA - 1776 (de fapt Constituţia statului Virginia, care prin dezbateri îndelungate a fost transformată în Constituţia SUA), precum şi Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa - 1789. Constituţia este o lege, dar nu orice lege, ci una fundamentală, caracteristică determinată atât de relaţiile sociale pe care le reglementează, cât şi de forţa sa juridică, care o situează în fruntea izvoarelor de drept. Când ne referim la constituţie, deşi i se zice lege fundamentală, avem în vedere un ansamblu de norme (fie că sunt scrise sau nescrise) cu un anumit obiect de reglementare. Constituţia reglementează relaţii sociale esenţiale care condiţionează existenţa şi funcţionarea societăţii ca sistem. în primul rând se referă la relaţiile privind puterea politică organizată statal. Constituţia este un document (o carte) sau un set de documente în care se stabileşte cum este organizat statul, care sunt deci autorităţile publice (organele statului), cum sunt instituite, cum funcţionează, care sunt relaţiile dintre ele, precum şi dintre acestea şi cetăţeni; se determină forma statului; se proclamă principii generale ale ordinii politice şi juridice, precum şi simboluri naţionale; unele constituţii consacră drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale. Constituţia consacră principii de bază pentru întreaga viaţă economică, socială, politică, reflectă şi consolidează etape ale dezvoltării sociale, proiectează direcţiile dezvoltării viitoare. Semnificaţia constituţiei, ca document politic fundamental - remarca Prof. I. Deleanu -, este demonstrabilă şi sub următoarele aspecte: "Constituţia este retrospectivă şi prospectivă - ea realizează sinteza proceselor istorice din istoria societăţii până la nivelul de civilizaţie şi democraţie la care a ajuns şi totodată exprimă un proiect consonat cu aspiraţiile majore ale colectivităţii constituite de stat; atât ca sinteză cât şi ca proiect, constituţia exprimă o filozofie şi o ideologie, caracteristice colectivităţii umane constituite în respectivul stat".23 Constituţia are cel mai important loc în ansamblul actelor normative. Poziţia superioară a constituţiei este reflectată în necesitatea confirmării celorlalte acte normative aşezate în ierarhia inferioară a izvoarelor de drept, atât din conţinutul constituţiei, cât şi din forma ei. Majoritatea constituţiilor sunt adoptate şi modificate prin proceduri speciale. Constituţia, în accepţiunea ei propriu-zisă, presupune constituirea unui sistem politic democratic, existenţa unui stat de drept în care să domnească legea atât pentru guvernanţi, cât şi pentru cei care sunt guvernaţi. în acest sens se J. Cicquel. op. cit., p. 169. 23 I. Deleanu. op. cit., p. 260.

26

exprimă Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa - 1789, potrivit căreia "orice societate în care garantarea drepturilor omului nu este asigurată, nici separarea puterilor stabilită, nu are constituţie". Totuşi, există numeroase concepţii care consideră constituţia o lege care reglementează cu preponderenţă sau exclusiv organizarea politică a statului. Unele au avut în vedere societăţi democratice. Pe de altă parte, este posibil ca, pornind de la aceste considerente, ţări cu regimuri autoritare să posede constituţii care să le ofere legitimitatea.24 în unele state, au existat constituţii democratice din punct de vedere al formei, care răspundeau exigenţelor iniţiale, total sau parţial, privind îngrădirea puterii guvernanţilor şi proclamarea unor drepturi fundamentale. Dar, în practică, acestea erau lipsite de un conţinut real. Este edificator exemplul ţărilor din sudestul Europei, în perioada totalitarismului. Recapitulând câteva repere care configurează noţiunea de constituţie putem arăta că: ea nu este o simplă lege, ci un sistem de norme cu caracter fundamental care stă la baza edificiului juridic şi politic; în acelaşi timp, este o categorie istorică care exprimă evoluţia sistemului legislativ, dar şi o nouă concepţie, o ideologie politică şi juridică23, cu deschiderea democratică. în concluzie, Constituţia este o lege a unui stat, investită cu forţă juridică supremă şi care reglementează relaţiile sociale esenţiale care privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii în societate, consfinţeşte cele mai importante principii ale vieţii social-economice şi politice, consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor26

1. Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei După ce am stabilit conţinutul noţiunii de constituţie din punct de vedere ştiinţific, va trebui să analizăm în continuare evoluţia sa istorică şi formele pe care ea le-a prezentat în decursul timpului, pentru ca apoi să putem stabili, din perspectivă practică, regimul său juridic, respectiv să precizăm principalele elemente referitoare la adoptarea, modificarea şi ieşirea din vigoare a legii fundamentale.

24

De ex., Portugalia, ca dictatură, avea instituţiile sale fişate in Constituţia din 11 aprilie 1933; Lovitura de stat militară din 25 aprilie 1974 şi noua Constituţie portugheză din 1976 au pus capăt acestei situaţii. "^ I. Muraru, op. cit., p. 45. -6 C. Ionescu consideră că "Legea supremă a oricând stat - Constituţia - este un act politico-juridic fundamental, inspirat de o anumită filozofie socială şi adoptat de naţiune sau in numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare şi funcţionare a puterilor statului şi raporturile între acestea, principii generale ale ordinii juridice a societăţii, precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat potrivit unor proceduri speciale"', op. cit., p. 112.

27

A. Apariţia Constituţiei în aprecierea momentului apariţiei constituţiei în lume, doctrina juridică nu este unitară datorită, credem noi, faptului că uneori nu se iau în consideraţie constituţia cutumiară şi constituţia mixtă (scrisă şi cutumiară), ci numai cea scrisă şi bineînţeles faptului că nu se apreciază fenomenul constituţie în toată complexitatea lui. Astfel, unii consideră că prima constituţie a apărut în Anglia, pentru alţii constituţiile au apărut odată cu ajungerea la putere a burgheziei, în timp ce alţii subliniază că dacă din punct de vedere cronologic constituţia americană a apărut înaintea celei franceze, sub aspectul importanţei istorice, al rolului şi influenţei pe care le-au avut asupra dezvoltării mişcării constituţionale în lume întâietatea revine actelor cu caracter constituţional ale revoluţiei franceze. Cauzele apariţiei Constituţiei. Apariţia constituţiei trebuie privită ca un proces desfăşurat în timp, început cu mult înainte de revoluţia burgheză, proces în care burghezia a jucat un rol hotărâtor, desăvârşit prin adoptarea constituţiei scrise. Constituţia apare din necesitatea afirmării şi protejării printr-un ansamblu de norme cu putere juridică supremă, adoptate în forme solemne, a puterii instaurate. Ea marchează practic apariţia statului de drept, punând şi guvernanţii sub incidenţa regulilor juridice. în Europa, prima constituţie scrisă este adoptată în Franţa în anul 1791. Constituţia cutumiară şi Constituţia scrisă. Doctrina juridică precizează pe bună dreptate că normele constituţionale pot fi sistematizate fie într-un act unic fundamental, fie în mai multe acte constituţionale redactate în formă scrisă, fie într-un sistem de norme scrise şi cutumiare (nescrise) care în totalitatea lor formează constituţia statului. în mod obişnuit constituţiile se divid în două categorii şi anume în constituţii nescrise (cutumiare) şi constituţii scrise. Constituţiile cutumiare se întâlnesc în Anglia, Israel şi Noua Zeelandă. Ele sunt rezultatul experienţei şi practicii zilnice, al unor tradiţii, uzanţe, precedente, principii fundamentale cristalizate în decursul timpurilor în activitatea statală. Constituţia scrisă are la bază o serie de teorii şi practici care au precedat-o şi care s-au impus. Justificările date constituţiei scrise sunt de ordin istoric, tradiţional etc. B. Adoptarea Constituţiei Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei, din totdeauna s-a pus problema unor forme speciale (proceduri) de adoptare, care să pună în valoare supremaţia acesteia şi deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai ales faţă de legile ordinare.

28

Iniţiativa adoptării Constituţiei. Cât priveşte iniţiativa adoptării constituţiei, se pune problema de a şti ce organism sau forţă politică, obştească sau statală poate avea această iniţiativă. De principiu considerăm că iniţiativa constituţională trebuie să aparţină acelui organism statal, politic sau social care, ocupând în sistemul politic al unei societăţi locul cel mai înalt (organ suprem), este cel mai în măsură să cunoască evoluţia societăţii date, perspectivele sale. Moduri de adoptare a Constituţiei. în legătură cu adoptarea propriu-zisă a constituţiei se impun mai multe explicaţii, având în vedere că în această privinţă teoria şi practica constituţională a statelor cunosc multe nuanţări. Adoptarea constituţiei a cunoscut şi cunoaşte diferite moduri. Ca şi în alte domenii ale vieţii politice şi juridice, modul de adoptare a unei constituţii este specific fiecărei ţări şi este determinat de stadiul de dezvoltare economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării constituţiei, de raporturile sociale. Importantă este nu analiza clasificărilor, ci expunerea modurilor (procedeelor) de adoptare a constituţiilor, observându-se că aceste moduri explică în mare măsură şi evoluţia constituţiilor cât priveşte forma şi conţinutul lor. Constituţia acordată. Constituţiile acordate sunt constituţii adoptate de către monarh ca stăpân absolut, care-şi exercită puterea sa. Ca exemple de constituţii acordate sunt: constituţia dată în Franţa de Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie 1814; Constituţia Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1848; Constituţia japoneză din 11 februarie 1889 etc. Statutul. Statutul sau constituţia plebiscitară, cum mai este denumit în literatura de specialitate, este în fond o variantă a constituţiei acordate, o variantă mai dezvoltată. Statutul este iniţiat tot de şeful statului (monarhul), dar este ratificat prin plebiscit. Pactul sau constituţia pact este considerată a fi un contract între rege şi popor. Poporul este reprezentat prin parlament. Este considerată mai potrivită pentru apărarea intereselor grupurilor conducătoare (guvernanţilor), deoarece monarhul trebuie să ţină seama de pretenţiile acestora. Pactul s-a folosit atunci când, profitându-se de o conjunctură favorabilă, s-au putut impune şefului statului anumite condiţii. Exemplu de pact este Charta de la 14 august 1830, din Franţa, când Louis Philippe d'Orleans este chemat la tronul Franţei rămas liber şi acceptă constituţia propusă de parlament, devenind astfel, în urma acordului său cu parlamentul, rege al Franţei.

29

Constituţia convenţie. Această constituţie este opera unei adunări, denumite convenţie. Această adunare era special aleasă pentru a adopta constituţia, ea exprima convenţia intervenită între toţi membrii societăţii, era considerată deasupra parlamentului, avea dreptul de a stabili puterile delegate în stat şi competenţa puterii constituante. Franţa a cunoscut acest procedeu pentru stabilirea constituţiilor din 1781, 1848 şi 1873, cu deosebirea că termenul convenţie a fost înlocuit cu cel de adunare constituantă. Constituţia parlamentară. După cel de-al doilea război mondial, adoptarea constituţiilor s-a realizat, de regulă, de către parlamente (mai ales în ţările din estul Europei), folosindu-se următoarea procedură: iniţiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică a proiectului, adoptarea proiectului de către parlament cu majoritate calificată (cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor parlamentului). în acest mod au fost adoptate constituţiile noastre din anii 1948, 1952 şi 1965. C. Modificarea Constituţiei O altă problemă teoretică, cu numeroase implicaţii practice priveşte modificarea constituţiei. Modificarea (revizuirea) constituţiei se poate face după aceeaşi procedură după care se modifică legile, în acest caz suntem în prezenţa unei constituţii suple sau flexibile. Constituţia actuală a României (2003) stabileşte că pot iniţia revizuirea Preşedintele României la propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. D. încetarea provizorie a efectelor juridice ale normelor constituţionale şi abrogarea Constituţiei O altă problemă teoretică priveşte încetarea provizorie (suspendarea) a constituţiei, adică scoaterea din vigoare, în total sau în parte, pe o anumită perioadă de timp determinată, a dispoziţiilor constituţionale. Cercetarea acestei probleme se impune deoarece în practica constituţională au fost cazuri în care constituţiile au fost suspendate în total sau în parte. In practica constituţională, constituţiile au fost suspendate în perioadele de crize politice, atunci când guvernanţii renunţau la formele democratice de conducere. în general, s-a suspendat constituţia prin proclamarea stării de necesitate, prin proclamarea stării de asediu, prin guvernarea prin decrete-legi, prin loviturile de stat. In ce priveşte abrogarea constituţiei, ea se produce atunci când se adoptă o nouă constituţie.

30

2. Conţinutul normativ al Constituţiei Din moment ce constituţia este o lege, dar se deosebeşte totuşi de lege, în mod firesc se pune problema de a stabili ce norme juridice trebuie să cuprindă. Identificarea conţinutului normativ al constituţiei prezintă un real interes mai ales pentru activitatea de redactare a proiectelor de constituţii şi de legi. Conţinutul normativ al constituţiei se subordonează conceptului de constituţie, el trebuie să exprime în concret ceea ce este constituţia, ca important act politic şi juridic. O încercare de determinare a conţinutului normativ al constituţiei, de îndelungată istorie, este definirea constituţiei în sens material şi în sens formal. Prin constituţie, în sens material, sunt înţelese dispoziţiile cu caracter constituţional, indiferent în ce act normativ sunt cuprinse, iar prin constituţii, în sens formal, sunt înţelese dispoziţiile cuprinse în corpul constituţiei, indiferent dacă aceste dispoziţii sunt fundamentale sau reglementează relaţii sociale de mică importanţă, cum ar fi dispoziţiile sanitare, şcolare etc. prin constituţie în sens material - spunea Andre Hauriou - se are în vedere obiectul sau materia reglementărilor constituţionale şi nu forma lor, iar prin constituţie în sens formal se are în vedere modul de exprimare a regulilor constituţionale. 3. Supremaţia Constituţiei Una din problemele ştiinţifice mai puţin abordate frontal este fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei. Nu trebuie să înţelegem că această problemă nu a preocupat pe constituţionalişti şi că nu este prezentă în teoria şi practica constituţională a statelor. Nici nu s-ar putea altfel, deoarece ea ţine de locul constituţiei în sistemul normativ, de ierarhizarea actelor normative, a sistemului de drept, şi în orice caz de locul dreptului constituţional în sistemul de drept. Interesant însă este faptul că supremaţia constituţiei apare ca un lucru ştiut, firesc, de necontestat şi de aici lipsa unor preocupări directe pentru motivarea, justificarea acestei supremaţii. în general, s-a afirmat şi se afirmă caracterul de lege supremă al constituţiei, dar această afirmaţie este acceptată ca o axiomă, ce nu mai trebuie demonstrată, ca ceva de certă şi de incontestabilă notorietate. Preocupările pentru justificarea supremaţiei constituţiei s-au exprimat prin definiţiile ce i s-au dat, prin explicaţiile privind adoptarea, modificarea şi abrogarea ei, dar, într-un fel, indirect. Iată de ce ni se pare că, în orice caz pentru ştiinţa dreptului constituţional, discutarea supremaţiei constituţiei este inutilă. Două probleme prezintă mai întâi interes teoretic şi anume ce este supremaţia constituţiei şi cum se fundamentează ea ştiinţific.

31

3.1. Conceptul de supremaţie a Constituţiei Spuneam că supremaţia constituţiei apare ca ceva firesc, de notorietate, vorbindu-se fie pur şi simplu despre supremaţie sau folosindu-se şi alte exprimări precum: valoarea juridică supremă, super legalitate (Marcel Prelot), legea supremă (Georges Burdeau) etc. Supremaţia constituţiei este deci o noţiune complexă, în conţinutul căreia se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care exprimă poziţia supraordonată a constituţiei nu numai în sistemul de drept ci în întregul sistem social-politic al unei ţări. Această calitate a constituţiei face ca pe bună dreptate în literatura juridică să se pună întrebarea de a şti care este sursa valorilor morale, politice şi juridice ale constituţiei. Trebuie deci să căutăm motivaţia ştiinţifică a supremaţiei constituţiei, semnificaţia, finalitatea şi consecinţele sale. 3.2. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei Unii autori lasă să se înţeleagă că supremaţia constituţiei s-ar fundamenta pe principiul legalităţii, plecând de la strânsa legătură ce există între legalitate şi constituţionalitate, de la ideea (exactă, de altfel) că legalitatea în sensul cel mai general se sprijină pe principiul constituţionalităţii. în alte opinii, se fundamentează supremaţia constituţiei pe conţinutul şi forma ei. în mod deosebit, reţine aici atenţia opinia potrivit căreia se poate vorbi de o supremaţie materială şi de una formală, plecând de la cele două sensuri sub care este analizată uneori constituţia, sensul material şi sensul formal. Supremaţia materială se motivează prin aceea că întreaga ordine juridică se bazează pe constituţie. Fiind la originea întregii activităţi juridice ce se desfăşoară într-un stat, ea este în mod necesar superioară tuturor formelor de activitate deoarece ea, ea singură, determină valabilitatea lor. Cât priveşte supremaţia formală a constituţiei, ea este explicată prin divizarea constituţiilor în constituţii rigide şi constituţii suple, precizându-se că redactarea constituţiei exteriorizează forţa deosebită care se dă dispoziţiilor sale. Ca lege, constituţia este expresia voinţei guvernanţilor, a poporului, voinţa strâns legată (condiţionată, determinată) de contextul economic, social, politic şi cultural, concret din societatea în care este edictată. Această trăsătură explică conţinutul şi forma constituţiei. Supremaţia constituţiei se explică prin funcţiile sale, iar exprimarea voinţei guvernanţilor este chiar funcţia puterii de stat. Apare clară legătura dintre constituţie şi putere care este tocmai puterea organizată a guvernanţilor de a exprima şi realiza voinţa lor ca voinţă general obligatorie pentru întreaga societate.

32

3.3. Consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei Poziţia privilegiată a constituţiei în sistemul de drept implică firesc o multitudine de consecinţe juridice, unele care privesc chiar constituţia, altele care privesc restul dreptului. Analiza noastră se va limita doar la consecinţele juridice, adică la acelea care evidenţiază că supremaţia constituţiei este o realitate juridică şi nu o simplă teorie, că este realizată printr-un întreg sistem de reguli şi practici variabile. Deocamdată vom cerceta din consecinţele care privesc însăşi constituţia, consecinţele ce evidenţiază că supremaţia constituţiei este o realitate juridică, nu o simplă teorie, că practic ea este realizată printr-un sistem de reguli şi practici viabile. A. Consecinţele juridice privind adoptarea Constituţiei Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei, dintotdeauna s-a pus problema unor forme speciale (proceduri) de adoptare, care să pună în valoare supremaţiei acesteia şi deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai ales faţă de legile ordinare. Adoptarea constituţiei trebuie văzută ca un proces complex, de profunde semnificaţii politico-juridice, proces în care se detaşează clar, aşa cum de altfel am explicat, cel puţin trei elemente şi anume: iniţiativa adoptării constituţiei, organul competent (constituantul sau puterea constituantă), modurile de adoptare. B. Consecinţele juridice privind modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei Constituţia ca lege fundamentală a unui stat nu poate rămâne însă neschimbată. Ea suferă în mod firesc unele modificări ca urmare a corelaţiei ce există şi trebuie să existe între drept şi dinamica economică şi socială. Se pune astfel problema modificării constituţiei, modificare ce trebuie să se realizeze, de asemenea, prin proceduri şi forme care să pună în valoare locul constituţiei în sistemul de drept. >

C. Deosebirile dintre Constituţie şi legi, consecinţe ale supremaţiei Constituţiei

Desigur, într-o viziune foarte largă, dar corectă, constituţia este şi ea o lege. Cu toate acestea poziţia supraordonată a constituţiei se manifestă şi cât priveşte legea, faţă de care se fac trei mari deosebiri şi anume de conţinut, de formă şi de putere juridică. Aceste deosebiri pot fi făcute însă numai după ce vom cerceta şi legea ca act juridic al parlamentului.

33

D. Conformitatea întregului drept cu Constituţia, consecinţă a supremaţiei Constituţiei Constituţia, ca izvor principal al dreptului, este deci parte integrantă a acestuia. Prin conţinutul şi poziţia sa în sistemul de drept, constituţia comandă însă întregul drept. Reglementând relaţiile sociale care sunt esenţiale pentru popor, relaţii din toate domeniile vieţii economice, politice, sociale şi culturale, constituţia stabileşte principiile fundamentale pentru întregul drept. Toate celelalte ramuri de drept îşi găsesc punctul de plecare, la nivelul celor mai înalte principii, în şi numai în prevederile constituţiei. Orice abatere de la această concordanţă este considerată o încălcare a constituţiei şi a supremaţiei sale, ducând la nulitatea dispoziţiilor legale în cauză. Una din modalităţile prin care se poate constata eventuala abatere a normelor legale de la prevederile constituţionale este controlul de constituţionalitate. Această consecinţă a supremaţiei constituţiei se va observa lesne atunci când vor fi analizate condiţiile de fond şi de formă ale valabilităţii actelor organului statului. Din această regulă a conformităţii rezultă şi o a doua consecinţă. Astfel, în cazul în care o dispoziţie constituţională este modificată, în mod obligatoriu trebuie să se modifice şi normele din ramurile de drept corespondente. Această modificare se impune pentru că în permanenţă trebuie respectată concordanţa întregului drept cu constituţia. Dacă modificările sunt obligatorii, ele nu se realizează însă automat, de îndată, ci aceasta depinde de faptul dacă norma constituţională nouă este de aplicaţie mijlocită sau nemijlocită, problemă de mare interes practic. 3.4. Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei Supremaţia constituţiei este o realitate incontestabilă, ea nu este o simplă afirmaţie. Ea implică o serie de consecinţe juridice, dar se bucură în acelaşi timp şi de garanţii. Desigur, garanţiile supremaţiei constituţiei pot fi formulate în diferite feluri. Vom reţine însă cea mai importantă constatare ce se poate face şi anume că supremaţia constituţiei beneficiază de garanţiile specifice întregului drept (care fac ca sistemul normativ să se aplice şi să fie respectat) dar, totodată, de unele garanţii juridice specifice. Controlul general al aplicării constituţiei este rezultatul faptului că întreaga activitate statală este organizată prin constituţie. Constituţia statorniceşte formele fundamentale de realizare a puterii de stat, categoriile de organe ale statului. Controlul constituţionalităţii legilor este o altă garanţie a supremaţiei constituţiei. Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a 34

dreptului constituţional cuprinde regulile privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat precum şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri. în general, controlul constituţionalităţii legilor este considerat o garanţie a supremaţiei constituţiei, folosindu-se desigur formulări diferite precum sancţiunea supremaţiei (Georges Burdeau), garanţia caracterului de supremaţie a constituţiei (Andre Hauriou), sancţiunea violărilor regulilor constituţionale (Marcel Prelot) etc.

îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia se înscrie în cadrul garanţiilor supremaţiei constituţiei. Ea asigură ca prevederile din constituţie să fie aplicate şi respectate de către cetăţeni. Izvorul acestei obligaţii fundamentale trebuie căutat în chiar conţinutul şi poziţia constituţiei, în faptul că aducerea la îndeplinire a prevederilor constituţionale înseamnă de fapt tocmai realizarea măsurilor pe care statul le ia în vederea dezvoltării materiale şi culturale a societăţii.

35

CAPITOLUL IV CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR 1. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor Una din problemele cele mai importante, cu profunde implicaţii teoretice şi practice, privitoare la supremaţia constituţiei este controlul constituţionalităţii legilor. Prima chestiune care trebuie să reţină atenţia celui care cercetează instituţia controlului constituţionalităţii legii este noţiunea de control al constituţionalităţii legilor Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat precum şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri. Cercetarea formelor de control, a organelor competente a-1 efectua precum şi a procedurii de urmat, impun însă clarificarea unor probleme prealabile. O primă problemă este aceea de a şti dacă acest control priveşte numai legea, în accepţiunea sa restrânsă, adică de act juridic al parlamentului sau priveşte acte normative emise de alte organe ale statului, inclusiv actele organelor administrative. De principiu, controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act juridic al parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a legii. Sunt acte normative cu forţă juridică egală cu a legii acele acte care deşi sunt emise de alte organe de stat decât parlamentul, intervin şi reglementează relaţii sociale de domeniul legii şi pot deci modifica, suspenda sau abroga o lege. Asemenea acte se regăsesc în mai toate sistemele constituţionale, de regulă sub denumirea de decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanţe. O a doua problemă care se pune priveşte verificarea constituţionalităţii proiectelor de legi. în această privinţă, unele constituţii prevăd controlul constituţionalităţii proiectelor de legi. Urmează să observăm că acesta nu este un control veritabil, căci procedura de elaborare a legilor cuprinde implicit şi obligaţia de verificare a constituţionalităţii. In fine, o a treia problemă priveşte cauzele care determină ca legile ordinare să încalce prevederile constituţiei. 36

Această problemă trebuie discutată deoarece faţă de situaţia că, de regulă, în unele sisteme constituţionale legea şi constituţia sunt adoptate de acelaşi organ de stat (Parlamentul), apariţia unor neconcordanţe între constituţie şi lege pare, la prima vedere, imposibilă. Cu toate acestea, practica constituţională a statelor a învederat posibilitatea existenţei acestei situaţii, iar existenţa instituţiei controlului constituţionalităţii legilor este chiar dovada incontestabilă. 2. Organele de Stat competente a controla constituţionalitatea legilor şi clasificarea controlului pe acest criteriu în funcţie de organul de stat chemat a verifica constituţionalitatea legilor, doctrina juridică a clasificat acest control. într-o opinie ar exista trei forme de control: controlul prin opinia publică, controlul politic şi controlul jurisdicţional. Controlul prin opinia publică este controlul elementar, cuprinde reacţia opiniei publice la violarea constituţiei. Credem totuşi că o prezentare sistematică a controlului constituţionalităţii legilor se poate realiza clasificându-1 pe criteriul organului ce-1 realizează - în două forme şi anume: a) controlul realizat printr-un organ politic şi b) controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional. Această clasificare are avantajul de a evoca şi procedura diferiră după care se realizează controlul. a) Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ politic. în ce priveşte dreptul Parlamentului de a verifica constituţionalitatea legilor, unii îl consideră un control autentic şi în acelaşi timp un autocontrol, căci Parlamentul fiind acela care votează şi constituţia este cel mai în măsură să aprecieze concordanţa dintre legea şi constituţia pe care Ie-a adoptat. b) Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ jurisdicţional. Acest control este exercitat sau de organe, altele decât cele judecătoreşti, care folosesc însă o procedură de lucru asemănătoare cu cea judecătorească, sau de către organele judecătoreşti propriu-zise. Interes deosebit a prezentat şi prezintă controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor. Controversat, cât priveşte fundamentarea sa ştiinţifică, controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor s-a impus în practica constituţională a multor state, astăzi exercitându-se sau în temeiul unor dispoziţii legale clare sau pur şi simplu în temeiul dreptului pe care organele judecătoreşti singure ş-i l-au arogat. Dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legilor cu constituţia s-a justificat plecându-se de la menirea judecătorilor de a interpreta şi aplica legile şi de a aplica sancţiuni în cazuri de încălcare a legii. Faţă de această situaţie s-a considerat că în mod firesc ei au dreptul de a interpreta legile şi în raportul lor cu constituţia şi să aplice sancţiuni, căci lipsa sancţiunilor în cazul încălcării constituţiei ar putea duce la negarea existenţei dreptului constituţional. 37

De asemenea, dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legii cu constituţia s-a justificat prin teoria separaţiei puterilor în stat, care implică o anumită "colaborare a puterilor" în vederea realizării aceloraşi scopuri. Ce este esenţial în această susţinere este faptul că puterii judecătoreşti îi revine importanta misiune de a fi "regulatorul bunei funcţionări a principiului separaţiei puterilor". 3. Alte forme de control al constituţionalităţii legilor în funcţie de modul cum este înscris în constituţie controlul constituţionalităţii legilor, poate fi un control explicit sau un control implicit. Suntem în faţa unui control explicit atunci când în mod expres constituţia îl prevede. Control explicit întâlnim în România, Franţa, Elveţia, Austria. Suntem în prezenţa unui control implicit atunci când constituţia nu-1 prevede în mod expres, dar el există implicit ca urmare a principiului legalităţii. Un control implicit al constituţionalităţii legilor a exista în dreptul nostru în perioada 19441965. Controlul anterior adoptării legilor, denumit şi control prealabil sau preventiv, se exercită în faza de proiect al legii. Cu privire la acest control trebuie să observăm că el nu este un veritabil control al constituţionalităţii, căci atât timp cât lege a nu este adoptată, proiectul poate fi îmbunătăţit chiar de iniţiator, sau poate fi abandonat. Acest control este mai mult o garanţie de legalitate şi deci şi de constituţionalitate. Controlul posterior adoptării legilor se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra actelor cu forţă juridică egală cu a legii. în această situaţie, în cadrul controlului explicit, de regulă se prevăd organele de stat care pot sesiza neconstituţionalitatea, organele de stat care pot decide procedura de urmat, sancţiunile. Acesta este veritabilul control al constituţionalităţii legilor. 4. Controlul constituţionalităţii legilor în România A. Sediul materiei In România, controlul constituţionalităţii legilor îşi găseşte reglementarea în art. 146-147 din Constituţie, precum şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. în dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale şi legale, Curtea Constituţională şi-a adoptat Regulamentul de organizare şi funcţionare. Dispoziţii privind competenţa Curţii Constituţionale mai sunt şi în alte legi, ca de exemplu în Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României.

38

B. Autoritatea publică competentă Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii legilor unei autorităţi publice denumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători numiţi pentru o durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către Camera Deputaţilor, trei de către Senat, trei de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii Constituţionale este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru o durată de 3 ani.27 Membrii Curţii Constituţionale se reînnoiesc la fiecare 3 ani cu câte o treime, procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile tendinţe. Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător al Curţii Constituţionale sunt următoarele: pregătire juridică superioară; înaltă competenţă profesională; o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul superior juridic. în activitatea lor judecătorii sunt independenţi şi sunt inamovibili pe durata mandatului. Ei nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor. De asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală ori contravenţională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea Procurorului General. C. Actele supuse controlului de constituţionalitate Legile. Cât priveşte legile se disting două situaţii exprimate printr-un control prealabil şi printr-un control posterior. Controlul prealabil se exercită asupra legilor votate de către Parlament, dar înaintea promulgării lor de către Preşedintele României. Curtea Constituţională poate proceda la control dar numai la sesizarea uneia dintre autorităţile publice prevăzute de către Constituţie şi anume: Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie, cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori. Ca atare este exclus controlul din oficiu. Cea de a doua situaţie, priveşte controlul posterior al constituţionalităţii legilor (priveşte deci legile intrate în vigoare) iar acest control se realizează pe calea excepţiei de neconstitutionalitate. în legătură cu acest control trebuie să reţinem că potrivit Legii privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, art. 23 (3) nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită pe calea controlului prealabil, prevăzut de art. 146 (3) din Constituţie. Excepţia de neconstitutionalitate este un procedeu

Muram. Ioan: Drept constituţional şi instituţii politice, Ed Actami. Bucureşti, 1995, p. 154. 39

juridic ce permite accesul cetăţenilor la Curtea Constituţională şi aceasta cale are o deosebită importanţă. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei exprimată în limitele dispoziţiilor art. 150 şi 152 din Constituţie este şi ea supusă controlului de constituţionalitate. In legătură cu această atribuţie a Curţii Constituţionale s-ar putea crede că este un paradox din moment ce o iniţiativă de acest gen este prin ea însăşi „contrară" Constituţiei atâta timp cât urmăreşte modificarea unor prevederi ale acesteia. Regulamentele Parlamentului - sunt şi ele supuse controlului de constituţionalitate. Vom observa mai târziu că practic există trei categorii de regulamente: regulamentul Camerei Deputaţilor, regulamentul Senatului şi regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere. Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului se poate efectua numai la sesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Ordonanţele Guvernului - Potrivit art. 108 din Constituţie, Guvernul poate fi abilitat de către Parlament printr-o lege specială, să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Aceste ordonanţe conţin de fapt norme cu putere de lege, instituţia ca atare fiind cunoscută în teorie şi în legislaţie ca delegare legislativă. Iniţiativele legislative populare. Aşa cum vom explica la procedura de elaborare a legii, iniţiativă legislativă pot avea şi cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, cu respectarea desigur a unor reguli constituţionale. Verificarea respectării acestor reguli constituţionale în cazul iniţiativei legislative populare revine Curţii Constituţionale. D. Alte atribuţii ale Curţii Constituţionale In afara controlului constituţionalităţii legilor, regulamentelor, ordonanţelor, Curţii Constituţionale îi revin şi alte atribuţii. Prin aceste atribuţii Curtea este împuternicită a se pronunţa asupra constituţionalităţii unor acţiuni sau măsuri întreprinse de către unele autorităţi publice situate la înalte nivele statale. Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de confirmare a rezultatelor sufragiului. Această atribuţie constituţională este detaliată prin legea privind alegerea Preşedintelui României. în exercitarea acestei atribuţii Curtea Constituţională: înregistrează câte un exemplar al propunerilor de candidatură; soluţionează contestaţiile; rezolvă contestaţiile împotriva soluţiilor date de către birourile electorale de circumscripţie în legătură cu împiedicarea unui partid sau al unei formaţiuni politice, ori a uni candidat de a-şi desfăşura campania electorală; primeşte procesele verbale privind rezultatele alegerilor prezidenţiale şi documentaţia respectivă şi validează sau anulează aceste alegeri; publică rezultatul alegerilor 40

prezidenţiale în presă şi în Monitorul Oficial; prezintă Parlamentului un exemplar din actul de validare a alegerii Preşedintelui în vederea depunerii jurământului etc. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului. în anumite situaţii, clar stabilite prin Constituţie, apare necesară asigurarea interimatului în funcţia de Preşedinte al României, deoarece titularul nu mai poate exercita prerogativele de conducere. Constatarea împrejurărilor care justifică interimatul, această soluţie provizorie care asigură continuitatea funcţiei, revine Curţii Constituţionale. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Constituţia prevede posibilitatea suspendării din funcţie a Preşedintelui României în cazul în care acesta săvârşeşte fapte grave prin care încalcă prevederile constituţionale. într-o asemenea situaţie în care decide Parlamentul se cere avizul consultativ al Curţii Constituţionale. Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia. Potrivit Constituţiei referendumul se poate organiza în următoarele situaţii: la cererea Preşedintelui României, după consultarea Parlamentului, în probleme de interes naţional; pentru demiterea Preşedintelui României; pentru aprobarea revizuirii Constituţiei. Curţii Constituţionale îi revine atribuţia de a veghea la respectarea procedurii referendare. Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Partidele politice îşi găsesc reglementarea constituţională în articolele 1 alin. (3) care declară pluralismul politic drept valoare supremă şi o garantează, în art.8 care dezvoltând art.l (3) defineşte scopul activităţii partidelor politice, în art. 40 care reglementând dreptul de asociere stabileşte ce partide sunt sau pot deveni neconstituţionale, precum şi persoanele care nu pot face parte din partidele politice. 5. Procedura în faţa Curţii Constituţionale Câteva reguli generale trebuie menţionate şi anume: sesizarea Curţii Constituţionale se face numai în scris şi motivat; plenul Curţii Constituţionale este legal constituit numai dacă sunt prezenţi cel puţin două treimi din numărul judecătorilor; şedinţele Curţii sunt publice, în afară de cazul în care din motive întemeiate, preşedintele Curţii sau completul de judecată hotărăşte şedinţă secretă; părţile au acces la lucrările dosarului; autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte organizaţii au obligaţia să comunice Curţii, la cererea acesteia informaţiile, documentele şi datele pe care le deţin; cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru. 41

A. Procedura controlului constituţionalităţii legilor Procedura controlului constituţionalităţii legilor diferă după cum ne aflăm în faţa controlului prealabil (adică efectuat înainte de promulgarea legii) sau în faţa controlului posterior, realizat aşadar asupra unei legi deja intrate în vigoare (deci promulgate şi publicate în Monitorul Oficial). a) Procedura în cazul controlului prealabil de constituţionalitate în această situaţie Curtea Constituţională poate acţiona numai dacă este sesizată. Ea nu se poate sesiza din oficiu. Sesizarea adresată Curţii Constituţionale trebuie să fie scrisă şi motivată (art. 15 alin. 2 din lege). în legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt prevăzute detaliile procedurale pentru ca cei îndreptăţiţi la sesizare să ia cunoştinţă de conţinutul legii. Curtea Constituţională, în vederea rezolvării cauzei are şi ea o serie de obligaţii şi anume să comunice sesizarea primită, după caz: Preşedintelui României, în ziua înregistrării, dacă sesizarea provine de la unul din preşedinţii celor două Camere, de la parlamentari, de la Guvern sau de la Curtea Supremă de Justiţie; preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului în 24 de ore de la înregistrare, dacă provine de la Preşedintele României, de la parlamentari sau de la Curtea Supremă de Justiţie, precizându-le şi data dezbaterilor. Soluţionarea sesizării se realizează prin dezbaterea sa în plenul Curţii Constituţionale. In urma deliberării Curtea Constituţională decide, cu votul majorităţii judecătorilor, iar decizia se comunică Preşedintelui României, pentru ca procedura de elaborare a legii să se definitiveze. Dacă prin decizie s-a constatat neconstitutionalitatea prevederilor legale, decizia se comunică şi preşedinţilor Camerelor Parlamentului pentru a se deschide procedura prevăzută de către art. 147 (2) din Constituţie. Decizia se publică în Monitorul Oficial al României, Partea 1-a. b) Procedura în cazul judecării excepţiei de neconstituţionalitate Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu eficient de apărare a drepturilor şi libertăţilor publice, este un procedeu defensiv în care aştepţi ca legea să ţi se aplice pentru a o ataca. Prin ea însăşi excepţia de neconstituţionalitate priveşte un proces judiciar declanşat în care atacându-se actul de aplicare concretă a legii, cel interesat cere să se constate că dispoziţia legală pe care se întemeiază actul de aplicare este neconstituţională şi ca atare trebuie înlăturată. în mod firesc procedura ridicării şi soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate este în detaliu reglementată prin lege, ea fiind la dispoziţia justiţiabililor. Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor judecătoreşti, de către una din părţi sau de către instanţă din oficiu. Neconstitutionalitatea unei prevederi legale poate fi invocată numai dacă de ea 42

depinde judecarea cauzei, deci numai dacă are legătură directă cu cauza respectivă. Doar în asemenea situaţii Curtea Constituţională poate fi sesizată şi numai de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Instanţa va dispune acest lucru printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor pentru susţinerea sau combaterea excepţiei şi opinia instanţei asupra excepţiei. încheierea va fi însoţită de dovezile depuse de către părţi. B. Procedura controlului constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei Această procedură conţine reguli specifice (art. 144 lit. a din Constituţie). Proiectul legii de revizuire a Constituţiei trebuie depus la Parlament (la una din Camere). Dar aceasta se poate realiza numai dacă proiectul este însoţit de o decizi a Curţii Constituţionale. De aceea, înainte de sesizarea Parlamentului proiectul se depune la Curtea Constituţională, care este obligată în termen de 10 zile să se pronunţe asupra constituţionalităţii sale. Desigur decizia Curţii se ia în plenul acesteia, se comunică celor care au iniţiat proiectul sau propunerea legislativă şi se publică în Monitorul Oficial. C. Procedura controlului constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului Sesizarea Curţii Constituţionale poate fi făcută de către unul din preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, un grup parlamentar ori un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Dacă sesizarea provine de la parlamentari, Curtea Constituţională o comunică în termen de 24 de ore de la înregistrare preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea. Până la această dată se pot trimite Curţii punctele de vedere ale birourilor Camerelor. Soluţionarea cauzei se face în plen, iar decizia se ia cu votul majorităţii judecătorilor. Decizia se comunică şi Camerei al cărei regulament a format obiectul cauzei şi se publică în Monitorul Oficial. D. Procedura controlului constituţionalităţii ordonanţelor Guvernului Faţă de natura şi procedura emiterii ordonanţelor Guvernului, controlul constituţionalităţii lor este şi nu poate fi decât un control posterior. Acest control se realizează prin mijlocirea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost aceasta explicată la legi.

43

E. Procedura de constatare a existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României Procedura în această situaţie este nuanţată în funcţie de cauzele care determină interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi anume: vacanţa funcţiei; suspendarea din funcţie; imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile. în caz de vacanţă a funcţiei, această procedură se declanşează la cererea preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui României în perioada cât acesta este suspendat din funcţie. Dacă Preşedintele României a fost suspendat din funcţie, cererea pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul se face de preşedintele care a condus lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului, în baza hotărârii adoptate în şedinţa comună. Dacă interimatul se datorează imposibilităţii temporare de a-şi exercita atribuţiile cererea se face de Preşedintele României sau de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului. Cererea pentru constatare trebuie însoţită de dovezile necesare, iar constatarea acestor împrejurări se face în plenul Curţii, cu votul majorităţii judecătorilor. F. Procedura avizării suspendării din funcţie a Preşedintelui României Sesizarea Curţii Constituţionale în acest caz revine preşedintelui care a condus şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, care va trimite, în copie, propunerea de suspendare din funcţie împreună cu dovezile pe care se întemeiază. După ce este sesizat, preşedintele Curţii Constituţionale, desemnează trei judecători ca raportori, care vor efectua toate investigaţiile necesare. Judecătorii raportori vor fi desemnaţi din toate cele trei categorii de judecători, adică unul din cei numiţi de Camera Deputaţilor, unul din cei numiţi de Senat şi unul din cei numiţi de preşedintele României. Curtea Constituţională emite avizul, în plenul său, cu votul majorităţii judecătorilor, în urma examinării şi aprecierii raportului prezentat de către cei trei judecători, a propunerii de suspendare şi a dovezilor existente la dosar. G. Procedura controlului constituţionalităţii partidelor politice Sesizarea Curţii Constituţionale se poate face, printr-o contestaţie, de către preşedintele uneia din Camerele Parlamentului formulată pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră, cu votul majorităţii membrilor săi, ori de către Guvern. Legea obligă la motivarea contestaţiei şi desigur la punerea dovezilor pe care se întemeiază. Primind contestaţia, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna un judecător ca raportor. Acesta va comunica partidului politic în cauză contestaţia 44

şi actele doveditoare, precizându-se data până la care poate depune un memoriu în apărare, însoţit de dovezile corespunzătoare. H. Alte proceduri Examinând dispoziţiile constituţionale şi legale în materia vom reţine, aşa cum am explicat deja, că atribuţiile Curţii Constituţionale privesc şi controlul constituţionalităţii iniţiativei legislative populare, vegherea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmarea rezultatelor sufragiului, vegherea la respectarea procedurii de organizare şi desfăşurarea referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia. 6. Actele Curţii Constituţionale A. Denumirea actelor Curţii Constituţionale Această problemă poate suscita multe discuţii faţă de terminologia nuanţată utilizată atât în Constituţie cât şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Dacă examinăm art. 146 din Constituţie unde sunt stabilite atribuţiile Curţii Constituţionale, vom observa că aceasta: se pronunţă (litera a şi c), hotărăşte (litera a şi k), soluţionează (lit. e) veghează (litera f şi i), constată (litera g), dă aviz (litera h), verifică (litera j), îndeplineşte (lit. 1). Diversitatea acestor activităţi, toate într-o viziune generală însemnând sau presupunând control de constituţionalitate se realizează prin acte juridice. Constituţia nominalizează două acte juridice şi anume decizia şi avizul consultativ. B. Efecte juridice Analiza efectelor juridice ale actelor Curţii Constituţionale trebuie efectuată ţinând cont de faptul că suntem în prezenţa unui control prealabil sau posterior, ori în situaţia exercitării altor atribuţii. Deciziile emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute de către art. 147 din Constituţie prin care se constată neconstituţionalitatea legilor, înainte de promulgarea lor, sau neconstituţionalitatea iniţiativelor de revizuire a Constituţiei se trimit Parlamentului.28 Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei decizia Curţii Constituţionale nu poate depăşi forţa juridică a unui aviz în procedura de modificare a legii fundamentale. In situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curţii Constituţionale (am arătat că aici putem vorbi de două grade de jurisdicţie, fond şi recurs) produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice în cauză. 28

Constantinescu, Mihai: Contencios constituţional, Ed. Augusta, Timişoara, 1996, p. 119.

45

Aşa stând lucrurile Legea nr. 47/1992 stabileşte că decizia definitivă prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe constituie temei legal pentru rejudecarea cauzei, la cererea părţii care a invocat excepţia de neconstituţionalitate într-un proces civil (art. 26 alin. 1) şi că în procesele penale această decizie constituie temei legal pentru rejudecarea cauzelor în care condamnarea s-a pronunţat pe baza prevederii legale declarate ca neconstituţională (art. 26 alin. 2). Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea regulamentelor Parlamentului, deşi se comunică acestuia (Camerelor) pentru a se reexamina regulamentul (prevederile acestuia) în discuţie, nu au aceeaşi soartă ca în cazul legilor. Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea unui partid politic constau în radierea partidului politic din evidenţa partidelor legal constituite.

46

CAPITOLUL V CONSTITUŢIILE ROMÂNE

1. Câteva consideraţii privind apariţia Constituţiei în România Constituţia în România a apărut mult mai târziu decât constituţiile din ţările europene de vest (Franţa, Italia etc.) Aceasta s-a datorat faptului că epoca modernă, caracterizată prin dezvoltarea tehnică, economică, socială şi culturală, a început în România mult mai târziu faţă de alte ţări precum Olanda, Anglia, Franţa, Italia. Dezvoltarea mai târzie şi mai lentă a capitalismului în România a fost cauzată, la rândul său, de îndelungata dominaţie a imperiului otoman. Perioada premergătoare apariţiei constituţiei române s-a caracterizat şi prin puternice frământări şi mişcări care au fost forma de manifestare a luptei pentru înfăptuirea unităţii de stat a poporului român, pentru înlăturarea orânduirii feudale, pentru revendicări cu caracter democratic. Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice ale primei Constituţii din România îl ocupă înfăptuirea în 1859 a statului unitar naţional, prin unirea Munteniei şi Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-au realizat o serie de reforme importante, precum reforma agrară şi alte reforme politice, administrative şi culturale, care au avut urmare crearea şi dezvoltarea unor instituţii statale. 2. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris întâmpinând greutăţi în realizarea reformelor sale, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, desfiinţează Adunarea Electivă şi supune plebiscitului "Statutul dezvoltător al Convenţiei din 7/19 august 1858", cunoscut în istorie sub denumirea de "Statutul lui Cuza", şi legea electorală. Aceste două acte formează prima Constituţie a României. Statutul lui Cuza consacră independenţa legislativă câştigată de Principatele Române încă din 1862 în urma vizitei lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol. Statutul lui Cuza mai cuprinde reguli privitoare la formarea, organizarea şi funcţionarea adunării ponderatorii şi adunării elective; reguli privind elaborarea

47

legilor, unele reguli privind guvernul, obligaţia funcţionarilor publici de a presta jurământul de credinţă Constituţiei, legilor şi domnitorului. 3. Constituţia română adoptată la 29 iunie 1866 Premisele istorice. în baza Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a adoptat o serie de legi menite a realiza importante reforme în ţară. Astfel, el adoptă legea agrară din 14 august 1864. reforma agrară realizată de Cuza, cu toate scăderile şi limitele ei, reprezintă unul din evenimentele importante ale istoriei moderne a României. Alte legi adoptate de Cuza priveau instrucţiunea publică, administraţia, justiţia. Se adoptă, de asemenea, codurile penal, civil şi comercial şi se organizează armata. în anul 1866 se adoptă, după modelul Constituţiei belgiene, considerată atunci a fi cea mai liberală constituţie, Constituţia României. Conţinutul Constituţiei şi modificările ce i s-au adus. Constituţia, în cele 133 articole ale sale, reglementează cele mai importante relaţii sociale, sistematizarea normelor realizându-se pe opt titluri şi anume: Despre teritoriul României (titlul I), Despre drepturile românilor (titlul II), Despre puterile statului (titlul III), Despre finanţe (titlul IV), Despre puterea armată (titlul V), Dispoziţii generale (titlul VI), Despre revizuirea constituţiei (titlul VII), Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare (titlul VIII). Constituţia consacră în chiar primul articol că "Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România". Reglementând puterile statului, constituţia proclamă că toate puterile emană de la naţiune. Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională, formată din două camere şi anume: senatul şi adunarea deputaţilor. Cât priveşte adunarea deputaţilor, ea era aleasă pe sistemul colegiilor pe avere. Cât priveşte senatul, corpul electoral era împărţit numai în două colegii, tot după avere, iar pentru a fi ales în senat se cereau, printre altele, două condiţii şi anume: un venit "de orice natură de 800 galbeni" şi vârsta de 40 de ani. Puterea executivă aparţinea domnitorului, constituţia stabilind regulile monarhiei ereditare, şi numai a unei monarhii străine. 4. Constituţia României din 29 martie 1923 Premisele istorice, Constituţia de la 1866 a rămas în vigoare mai mult de o jumătate de secol, perioadă de timp în care în societatea românească s-au produs o serie de transformări importante. 48

A doua jumătatea a secolului al XlX-lea se caracterizează prin dezvoltarea industriei. Economia românească cunoaşte un ritm mai viu de dezvoltare. în 1921 se realizează reforma agrară. în lunga perioadă de timp (1866-1923) dintre cele două constituţii, transformările din economie au fost însoţite de transformări cât priveşte forţele sociale, raporturile dintre ele, rolul lor în viaţa politică. Un eveniment de seamă în această perioadă a fost războiul de independenţă (1877), care a dus la recunoaşterea independenţei de stat a României. Conţinutul Constituţiei. Constituţia din 1923 este, de altfel, proiectul partidului liberal, votat de Camera Deputaţilor la 26 martie 1923 şi de Senat la 27 martie 1923, promulgată la 28 martie şi publicată la 29 martie 1923. Ca şi constituţia precedentă, Constituţia din 1923 este sistematizată în 8 titluri şi anume: Despre teritoriul României; Despre drepturile românilor; Despre puterile statului; Despre finanţe; Despre puterea armată; Dispoziţii generale; Despre revizuirea constituţiei; Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare. Constituţia proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi. Senatul cuprindea şi senatori de drept, iar pentru a fi ales senator se cerea vârsta de 40 de ani împliniţi.29 Puterea executivă aparţinea regelui şi o exercita prin guvern. Constituţia din 1923 înfiinţează Consiliul legislativ. în ce priveşte puterea judecătorească, merită a fi reţinute dispoziţiile art. 101 - care interziceau înfiinţarea de tribunale extraordinare, precum şi ale art. 103 care dădeau controlul constituţionalităţii legilor Curţii de casaţie, în secţiuni unite. 5. Constituţia României din 28 februarie 1938

'

Premisele istorice. Premisele istorice ale acestei constituţii trebuie căutate în desfăşurarea vieţii social-economice şi politice în perioada de 15 ani scursă de la adoptarea constituţiei precedente. In condiţiile istorice concrete ale anului 1938, regele Carol al II-lea instaurează, la 10 februarie 1938, dictatura personală. Conţinutul Constituţiei. Cele o sută de articole ale Constituţiei din 1938 sunt sistematizate în opt titluri şi anume: Despre teritoriul României: Despre datoriile şi drepturile românilor; Despre puterile statului; Despre finanţe; Despre oştire; Dispoziţii generale; Revizuirea constituţiei; Dispoziţii tranzitorii şi finale. "9 Ionescu. Cristian: Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I+II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994. p. 158. 49

Cât priveşte puterile statului, stabilind că acestea emană de la naţiune, Constituţia din 1938 le concentrează în mâinile regelui, care este declarat "capul statului" (art. 30). Regele exercită puterea legislativă prin reprezentanţa naţională, le având iniţiativa legislativă, iniţiativa revizuirii Constituţiei. El sancţionează şi promulgă legile, sancţiunea regală fiind condiţie de valabilitate a legii. Puterea executivă aparţinea de asemenea regelui, care era inviolabil, răspunderea pentru actele emise revenind miniştrilor, care erau obligaţi să contrasemneze actele de stat ale regelui. Suspendarea Constituţiei din 28 februarie 1938. începând cu anul 1938, în timp ce pe plan extern asistăm la o încordare a relaţiilor internaţionale, la contradicţiile dintre state şi la frecvente acte de agresiune, în viaţa internă a României se observă un avânt industrial. Regele desfiinţează partidele politice, iar prin dictatul de la Viena (30 august 1940) România este obligată să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei, în septembrie 1940, regele este obligat să abdice în favoarea fiului său, Constituţia sete suspendată, corpurile legiuitoare sunt dizolvate, se reduc prerogativele regale şi este investit cu puteri depline preşedintele Consiliului de Miniştri. 6. Constituţia din 13 aprilie 1948 Premisele istorice. Elaborarea Constituţiei din anul 1948 se realizează în condiţiile în care în urma abolirii monarhiei se proclamase republica populară. în aceste condiţii istorice, Adunarea Deputaţilor se autodizolvă prin efectul Legii nr. 32 din 24 februarie 1948 cu privire la dizolvarea Adunării Deputaţilor şi reglementarea convocării Marii Adunări Naţionale. Conţinutul Constituţiei. Normele constituţionale, cuprinse în cele 105 articole, sunt sistematizate în 10 titluri şi anume: Republica Populară Română (titlul I); Structura social-economică (titlul II); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (titlul III); Organul suprem al puterii de stat (titlul IV); Organele administraţiei de stat. Consiliul de Miniştri şi ministerele (titlul V); Organele locale ale puterii de stat (titlul VI); Organele judecătoreşti şt parchetul (titlul VII); Stema, sigiliul, drapelul şi capitala (titlul VIII); Modificarea Constituţiei (titlul IX); Dispoziţiuni tranzitorii (titlul X). Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular, unitar, independent şi suveran, stat ce a luat fiinţă prin lupta poporului împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului. Constituţia din 1948 stabileşte că întreaga putere emană de la popor şi aparţine poporului (art. 3). 50

Constituţia din 1948 înscrie principiul că pământul aparţine celor ce-1 muncesc şi că statul protejează proprietatea ţărănească şi încurajează şi sprijină cooperaţia sătească. 7. Constituţia din 24 septembrie 1952 Premisele istorice. Viaţa economică şi socială a României a cunoscut, în perioada următoare adoptării Constituţiei din 1948, o evoluţia în consens cu situaţia unei ţări forţate să se dezvolte în nişte parametri impuşi prin ocupaţia militară străină, rezultat trist al celui de-al doilea război mondial şi al politicii dictate de statele coaliţiei antihitleriste, state care au neglijat interesele României şi contribuţia sa militară. Conţinutul Constituţiei. Constituţia din 1952 avea un capitol introductiv şi 115 articole sistematizate în 10 capitole, precum urmează: Orânduirea socială(cap. I); Orânduirea de stat (cap. II); Organul suprem al puterii de stat (cap. III); Organele administraţiei de stat (cap. IV); Organele locale ale puterii de stat (cap. V); Instanţele judecătoreşti şi procuratura (cap. VI); Drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor (cap. VII); Sistemul electoral (cap. VIII); Stema, drapelul şi capitala (cap. IX); Procedura de modificare a Constituţiei (cap. X). 8. Constituţia din 21 august 1965 Premisele istorice. Perioada cuprinsă între anii 1952-1965 s-a caracterizat prin extinderea proprietăţii de stat şi cooperatiste, desfiinţarea proprietăţii private, accentuarea conducerii nu numai politice ci şi statale de către un singur partid politic, partidul comunist, care deţine monopolul puterii în stat şi societate. In campania electorală din 1961 s-a lansat iniţiativa elaborării unei constituţii. Conţinutul Constituţiei. Constituţia din 21 august 1965, cu modificările ce Ie-a suferit, a avut 121 de articole sistematizate în 9 titluri: Republica Socialistă România (I); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (II); Organele supreme ale puterii de stat (III); Organele centrale ale administraţiei de stat (IV); Organele locale ale puterii şi administraţiei de stat (V); Organele judecătoreşti (VI); Organele procuraturii (VII); însemnele României (VIII); Dispoziţii finale (IX).

51

9. Regimul constituţional din România, stabilit după Revoluţia din decembrie 1989 Parlamentul ales în România la 20 mai 1990 a avut misiunea importantă de a elabora Constituţia României. în această perspectivă s-a pus deseori întrebarea dacă în România mai exista o Constituţie. Răspunsul la o asemenea întrebare trebuie căutat printr-o analiză mai largă a întregii evoluţii juridico-statale. în România revoluţia din decembrie 1989 a înlăturat structurile de putere ale regimului dictatorial şi - firesc - şi dispoziţiile constituţionale corespondente, în acelaşi timp, noua putere a elaborat o serie de acte cu caracter constituţional. După decembrie 1989 Constituţia României era formată din aceste acte cu caracter constituţional, precum şi din dispoziţiile Constituţiei din anul 1965 care nu au fost abrogate expres sau tacit. în această viziune, Constituţia din 1965 a continuat să fie în vigoare cât priveşte drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, organele judecătoreşti, organele procuraturii, organizarea administrativă a teritoriului, desigur cu unele modificări. Cât priveşte actele adoptate după victoria revoluţiei din decembrie 1989, unele dintre le au formulat noi principii constituţionale, principii care s-au aplicat în societatea românească şi care au fost preluate în Constituţia din anul 1991. Trebuie făcută precizarea că actele cu caracter constituţional adoptate după revoluţia din decembrie 1989 au avut un caracter tranzitoriu, ele rămânând în vigoare până la adoptarea Constituţiei. Decret-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale. Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România. Decretul-lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională. Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. 10. Constituţia României din 8 decembrie 1991, republicată în 2003, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 Câteva explicaţii generale privind elaborarea Constituţiei. Elaborarea Constituţiei a răspuns cerinţei realizării cadrului juridic fundamental al evoluţiei spre statul de drept, democratic şi social. Elaborarea Constituţiei a 52

constituit unul din punctele formulate în programele şi platformele forţelor politice. Odată legal constituită în urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990, Adunarea Constituantă a procedat la constituirea comisiei de redactare a proiectului Constituţiei României, potrivit regulamentului său. Comisia formată a cuprins 12 deputaţi, 11 senatori şi 5 specialişti desemnaţi în mod obişnuit în dezbaterile din comisie şi parlament prin termenul experţi. Prin regimul juridic ce i s-a stabilit, Comisia de redactare a proiectului Constituţiei României a fost o comisie parlamentară, specială, subordonată numai Adunării Constituante. Regimul juridic stabilit a permis comisiei o libertate totală în identificarea, alegerea şi desigur motivarea soluţiilor constituţionale, în stabilirea de contacte cu personalităţi ale vieţii politice, religioase, culturale, juridice etc, atât din ţară cât şi din străinătate. Rezultatul referendumului naţional asupra Constituţiei României a fost următorul: numărul participanţilor 10.948.468; numărul voturilor valabil exprimat la răspunsul "Da" 8.464.324 (77,3%); numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul "Nu", 2.235.085 (20,4%); numărul voturilor nule 248.759 (2,3%). (M. Of., Partea I, nr 250 din 14 decembrie 1991). La aceeaşi dată o spune art. 149, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată. Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 a Constituţiei, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României. Conţinutul Constituţiei. Conţinutul normativ al Constituţiei este structurat din punct de vedere juridic în 152 de articole care sunt grupate în 8 titluri, unele titluri având capitole şi secţiuni. Primul titlu, denumit Principii generale cuprinde norme referitoare la structura unitară a statului, la forma sa republicană de guvernământ. Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. El este structurat în patru capitole. în capitolul întâi purtând denumirea dispoziţii comune sunt stabilite principii constituţionale aplicabile 53

domeniului drepturilor şi libertăţilor. în capitolul II, Drepturile şi libertăţile fundamentale, sunt consacrate: inviolabilităţile (dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, inviolabilitatea domiciliului); drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale (dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul de proprietate, dreptul la moştenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie şi asistenţă, dreptul persoanelor handicapate la o protecţie socială); drepturile exclusiv politice (dreptul de vot şi dreptul de a fi ales); drepturile şi libertăţile social-politice (libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei); drepturile garanţii (dreptul de petiţionare şi dreptul celui vătămat de către o autoritate publică). In capitolul III sunt stabilite îndatoririle fundamentale şi anume; îndatorirea de a respecta Constituţia şi legea; îndatorirea de fidelitatea faţă de ţară; îndatorirea de apărare a patriei; îndatorirea de a satisface stagiul militar; îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice; îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi. Titlul II este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, în Capitolul IV fiind reglementat Avocatul Poporului ca un garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Titlul III denumit Autorităţile Publice este structurat pe capitole iar unele capitole au şi secţiuni. Titlul IV denumit Economia şi finanţele cuprinde norme referitoare la economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public naţional, impozitele şi taxele, Curtea de Conturi. Titlul V, Curtea Constituţională, reglementează controlul constituţionalităţii legilor, iar titlul VI, Integrarea euroatlantică, reglementează integrarea în Uniunea Europeană (art. 148), respectiv aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord (art. 149). Titlul VII face referire la Revizuirea Constituţiei, iniţiativa revizuirii, procedura şi limitele sale, conturând de altfel caracterul rigid al Constituţiei. In fine, titlul VIII purtând denumirea Dispoziţii finale şi tranzitorii, cuprinde regulile referitoare la intrarea în vigoare a Constituţiei, conflictul temporal de legi, instituţiile existente şi cele viitoare, cât şi la republicarea Constituţiei (art. 156).

54

CAPITOLUL VI PUTEREA POLITICĂ ORGANIZATĂ STATAL. FORMA DE GUVERNĂMÂNT 1. Puterea politică Prin putere înţelegem, în general, forţa fizică, electrică, mecanică etc. Când reflectăm la putere, în legătură cu fenomenele sociale, ne gândim la posibilitatea unei persoane sau a unui grup de a comanda altor persoane, de a lua decizii întro colectivitate. De exemplu în familie, într-o grupare de prieteni, într-un partid politic, într-o unitate economică etc. Constatăm că cei care comandă dispun de autoritate, adică de o anumită capacitate, care îi face pe ceilalţi să respecte deciziile luate. Resorturile autorităţii pot să fie materiale, morale, sentimentale, coercitive etc. Când ne referim la puterea politică avem în vedere societatea în ansamblul ei. Ea este forţa cea mai importantă care conduce şi organizează societatea ca întreg, de unde curge şi caracterul ei politic. Puterea politică se manifestă, se exprimă prin autoritate publică30, adică capacitatea de a face ca deciziile să fie respectate, prin mijloace de constrângere sau prin mijloace de convingere, de către membrii societăţii. Pierre Pactet arată că "guvernanţii dispun în principiu de autoritate, care se aplică tuturor membrilor comunităţii, se exercită pe toată întinderea teritoriului, se referă la toate obiectele posibile, de la economic la social, de la muncă la loisir, de la preţuri la urbanism, de la libertăţi la cultură, de la familie la sporturi. Nici un sector de activitate umană nu ar trebui să-i scape şi puterea politică nu are alte limite decât acelea pe care acceptă să şi le fixeze ea însăşi. Aceasta este diferenţa capitală faţă de alte fenomene de autoritate, pentru că ele se exercită în grupuri restrânse şi aproape întotdeauna dependente, au caracter limitat şi parţial".31 Orice putere caută să-şi realizeze obiectivele prin mijloace de convingere, prin persuasiune, totuşi la nevoie şi prin forţă. în cazul puterii politice, ea deţine 30

C. Ionescu consideră că puterea politică nu trebuie confundată cu autoritatea, punct de vedere pe care îl împărtăşim, dar nu din aceleaşi considerente. Autorul amintit precizează că puterea statului presupune folosirea constrângerii materiale, pe când autoritatea se realizează prin respectarea de bună voie a deciziilor, op. cit, voi. I, p. 267. în opinia noastră, autoritatea este o caracteristică a puterii statale care presupune şi mijloacele de constrângere şi mijloace de convingere. Puterea legitimă şi concretizată în diferite organe este o forţă şi pentru că o mare parte a membrilor societăţii se supun ei datorită faptului că îi înţeleg necesitatea. 31 P. Pactet op.cit, p. 17.

55

monopolul asupra forţei legitime şi dispune de o forţă de constrângere materială specifică (instituţii specializate cu restabilirea ordinii). Puterea politică există numai într-o comunitate organizată în stat şi prin stat. Ea se întruchipează într-un ansamblu de organe sau instituţii, ceea ce reprezintă puterea organizată statal, care asigură convieţuirea, stabileşte ordinea şi la nevoie utilizează forţa coercitivă. Profesorul T. Drăganu arăta că "examinând realitatea din jurul nostru, nu putem percepe prin simţurile noastre existenţa ca atare a unei puteri de stat, capabilă să-şi impună comandamentele pe teritoriul acestuia; ceea ce putem identifica este numai existenţa unor organe (Parlament, Guvern, ministere, organe judecătoreşti etc.) competente să emită pe cale unilaterale acte obligatorii". De-a lungul timpului, puterea politică, puterea organizată statal, a fost legitimată diferit. într-o formulare extrem de simplă, legitimarea înseamnă că oamenii dintr-o societate acceptă o anumită conducere, pe care o consideră firească sau legală. Pentru a fi recunoscută ca atare, puterea trebuie să fie consimţită. Profesorii G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper arătau că dacă în raporturile de comandament şi supunere nu există o atmosferă de încredere, se ajunge la o dezagregare a organizării sociale. "Nu există ordine politică durabilă -subliniau ei - decât aceea care uneşte într-o energie comună voinţa puterii şi încrederea guvernanţilor".32 Astfel se explică decăderea imperiilor care în momentele în care s-au bazat numai pe forţă s-au destrămat. Intr-o anumită perioadă istorică, puterea a aparţinut suveranului , care o exercită împreună cu un grup restrâns de persoane (nobilime şi cler). Legitimitatea autorităţii acestuia, adică faptul că se consideră îndreptăţită să conducă o comunitate socială, să dispună asupra ei, avea la început o explicaţie de origine divină (ceea ce s-a concretizat şi în rolul important al bisericii în raport cu puterea).34 Ulterior, odată cu organizarea democratică a societăţii s-a considerat că puterea aparţine poporului sau naţiunii, care o exercită prin reprezentanţii săi, constituiţi în parlamente. Legitimitatea acestora decurgea, în principiu, din faptul că erau alese de popor sau desemnate pentru a reprezenta anumite categorii sociale. In gândirea secolului al XVIII-lea s-au afirmat puncte de vedere care au admis dreptul la o reacţie colectivă, în afara cadrului legal, împotriva unei conduceri care nu respectă ordinea în vederea căreia i-a fost încredinţată puterea.

32

G. Budeau, F. Hamou, M. Troper, Drept constituţional, L.G.D.J., 1971, p. 32. Aceasta este şi etimologia cuvântului "suveranitate". Tot datorită faptului că puterea de stat a aparţinut suveranului se identifică, uneori cu puterea de stat, cu suveranitatea. 34 "Religia şi puterea - constatau G. Romanato, MG. Lombardo, I.P. Culianu - constituie un binom susceptibil să trezească o oarecare perplexitate, mai cu seamă în Italia, unde el a fost trăit, printr-o serie de circumstanţe cunoscute tuturor, în optica părtinitoare şi chiar extravagantă a raporturilor dintre Biserică şi Stat adică intre două puteri juridice care se limitează şi se condiţionează succesiv", Religie şi putere. Ed. Nemira. Bucureşti, p. 7.

56

Binecunoscutul sociolog Max Weber distingea trei tipuri de legitimitate: tradiţională, adică cea dobândită ereditar de regi, carismatică, care se bazează pe un anumit prestigiu al liderilor şi cea raţională sau democratică, care presupune investirea cu autoritate prin lege. 2. Statul Statul cunoaşte două accepţiuni, atât în limbajul comun cât şi în literatura de specialitate. în sens larg, statul cuprinde teritoriul, populaţia şi puterea organizată statal. în acest caz se consideră că statul este un grup uman, fixat pe un teritoriu determinat, asupra căruia se exercită o autoritate politică suverană. în sens restrâns, statul se referă numai la puterea de stat, adică o instituţie cu natură specifică, întruchipată într-un sistem de organe care conduc şi organizează societatea. Chiar dacă este privit dintr-o perspectivă mai restrânsă, ca instituţie, pentru a fi considerat stat, acesta presupune neapărat existenţa unui teritoriu şi a populaţiei, "din momentul în care o putere politică - arăta profesorul C. Leclercq - este bazată pe instituţii, pornind din clipa în care îşi creează organe (de ex. Guvern, Parlament) şi stabileşte competenţele acestor organe în raporturile lor, în serviciul unei populaţii mai mult sau mai puţin omogene, într-un cadru geografic limitat de frontiere, se naşte şi există noţiunea de stat". Din punct de vedere al dreptului constituţional, au relevanţă ambele accepţiuni, întrucât puterea politică se exercită pe un anumit teritoriu şi în legătură cu o anumită populaţie. Teritoriul este mediul geografic delimitat de frontierele consfinţite de puterea statală a unei colectivităţi, prin înţelegerea cu statele vecine, potrivit reglementărilor internaţionale. Acesta cuprinde solul, subsolul, apele, coloana aeriană de deasupra solului şi a apelor. Teritoriul este unul dintre elementele de care depinde apariţia şi existenţa statului. Nu se poate spune că există stat, fără teritoriu. El este unul din elementele constitutive ale statului. Teritoriul este spaţiul în care se exercită puterea în raport cu persoanele care se află în limitele lui. Autorii G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper adăugau că "el este condiţia indispensabilă pentru ca autoritatea politică să se exercite eficace". Puterea statului asupra teritoriului nu se confundă cu dreptul de proprietate, care printre altele, presupune şi posibilitatea juridică a schimbării titularilor. Dacă teritoriul nu se poate identifica cu proprietatea, acest lucru nu exclude posibilitatea statului de a fi proprietar al unei părţi din teritoriu. Astfel, în Constituţia noastră, în art. 136 al. 3 se arată "bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice". 57

întrucât teritoriul este un element constitutiv al statului şi nu se identifică cu dreptul de proprietate, el nu poate fi înstrăinat. Populaţia reprezintă un ansamblu de oameni aşezaţi pe un anumit teritoriu, care sunt supuşi unei ordini juridice determinate. între ei există, de obicei legături etnice, lingvistice, religioase, economice, culturale şi altele care îi fac să constituie o naţiune. în unele state sunt grupuri ale populaţiei care au origine etnică, limbă, cultură, tradiţii diferite. în acest caz, fie sunt state multinaţionale, fie sunt state în care există o singură naţiune şi minorităţi naţionale. Cu toate că aceste grupuri se diferenţiază prin anumite particularităţi, ele intră sub jurisdicţia aceluiaşi stat. Totuşi convieţuirea îndelungată pe acelaşi teritoriu, în special relaţiile economice şi cele politice, creează multe elemente comune între oamenii care constituie populaţia unei ţări. La închegarea acestora contribuie şi organizarea statală. Una dintre aceste legături o constituie apartenenţa la acelaşi stat, şi anume faptul că au aceeaşi cetăţenie. într-o accepţie restrânsă, statul este o instituţie, în sensul de structură organizaţională, având o anumită activitate, cu obiective şi scopuri proprii. O formulare mai nuanţată consideră instituţia ca fiind o grupare de oameni organizată pe baza normelor juridice, pentru realizarea unui scop, în virtutea căruia se desfăşoară anumite activităţi. Ceea ce caracterizează instituţia este natura ei durabilă, independentă de schimbările intervenite în componenţa grupului respectiv. Caracterul îndelungat sau permanent se referă în special la rolul şi scopul instituţiei. "Ceea ce caracterizează această grupare - menţiona profesorul T. Drăganu - este faptul că ea este astfel organizată încât continuă să existe chiar atunci când cei care au constituit-o iniţial au încetat de a mai face parte din ea". Fireşte că elementele definitorii menţionate mai sus sunt caracteristice şi altor instituţii, cum ar fi partidele politice, o universalitate, o unitate economică etc. în ceea ce priveşte statul, el este tot o instituţie, dar mult mai complexă, cu particularităţi specifice. Originile statului se pierd în vremuri foarte îndepărtate. în decursul acestei îndepărtate istorii a fost supus unor transformări extrem de complexe, ceea ce face mai dificilă înţelegerea acestui fenomen social. Faptul că statul este o instituţie nu a fost perceput de la început. în antichitate, statul nu a fost identificat cu cei care conduceau societatea, ci era apreciat ca o entitate aparte. în evul mediu, statul era confundat cu monarhul. Puterea publică era considerată un atribut al monarhului în virtutea căruia acesta putea, de exemplu, să împartă teritoriul nobililor, să-1 înstrăineze sau să-1 lase moştenire. De asemenea, putea să-şi asume toate prerogativele care decurgeau din puterea de stat (de a legifera, de a administra, de a judeca). Treptat, monarhia a început să fie gândită ca o instituţie oarecum independentă de persoana care exercită concret atribuţiile. De abia în secolul XVI putem vorbi despre stat ca instituţie, în sensul pe care îl dăm astăzi. :

58

în afară de faptul că este o instituţie cu o durată îndelungată şi de o mare complexitate, o altă particularitate a statului se referă la scopul acestuia, de unde decurg şi principalele forme de activitate prin care se manifestă. Scopul principal al statului este asigurarea ordinii sociale, a convieţuirii, stabilirea unui echilibru într-o comunitate în care există interese diyerse şi chiar opuse. Scopul statului este acela de a asigura echilibrul dintre libertate şi autoritate. Există contradicţii între guvernanţi şi guvernaţi, între individ şi colectivitate. Tocmai de aceea libertatea şi autoritatea nu se exclud J. Gicquel arăta: "libertatea, dacă nu se exercită, degenerează în mod necesar în anarhie şi duce la tiranie". în literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că statul se mai deosebeşte de alte instituţii şi prin natura specifică a activităţilor pe care le îndeplineşte. De obicei, ele sunt denumite funcţii. Dacă le clasificăm după criterii politico-sociale, putem distinge următoarele atribuţii ale statului: să conducă relaţiile internaţionale, să apere teritoriul, să facă justiţie, să bată monedă, iar în statele mai moderne se mai adaugă şi asigurarea unor servicii publice (educaţie, transport, sănătate), dirijarea economiei, redistribuirea venitului. Din punct de vedere juridic şi sub influenţa principiului separaţiei puterilor, activităţile statului se pot clasifica în: funcţie legislativă, funcţie executivă şi funcţie judecătorească. Funcţia legislativă constă în elaborarea normelor juridice, pentru toate domeniile de activitate care intră în sfera de preocupare a statului la un moment dat. Funcţia executivă organizează aplicarea legilor şi punerea în aplicare în situaţii concrete. Funcţia jurisdicţională constă în soluţionarea conflictelor care pot să apară între membrii comunităţii, individual sau grupaţi, sau între aceştia sau autorităţile publice. Statul este o persoană juridică sau morală de drept public. Persoana juridică sau morală este o construcţie juridică care face ca o grupare de oameni, o colectivitate, să se poată prezenta ca subiect distinct al raporturilor juridice, ca entitate deosebită de indivizi care o compun. Statul este o persoană juridică, el apare ca subiect în raporturile juridice de drept public, ca titular de drepturi şi obligaţii. Totuşi, statul este o persoană juridică de o natură specială. Georgio del Vecchio arată că "statul este subiect de drept prin excelenţă. Existenţa sa precede orice altă existenţă juridică pozitivă. De aceea, el nu are nevoie de recunoaştere, se recunoaşte pe sine însuşi întrucât există, spre deosebire de orice altă persoană juridică". Statul este o entitate independentă de persoana fizică a guvernanţilor. El are o organizare proprie: guvernanţii, organele statului primesc competenţe de la stat şi le exercită în numele lui. Statul dispune de resurse proprii (bugetul). P. Pactet preciza: "astfel, statul, simbolul comunităţii naţionale (care supravieţuieşte membrilor săi) şi titularul puterii politice, ai cărui guvernanţi nu sunt decât 59

depozitarii puterii şi agenţii de exercitare, se erijează în mod necesar în persoana morală (sau juridică) de drept public, singura soluţie de a asigura continuitate şi de a fi un centru de decizie". Statul este persoana juridică cea mai importantă, dar nu este singura. In cadrul statului există, prin voinţa sa şi prin organizarea politică şi juridică pe care o determină, un număr mare de colectivităţi, care sunt persoane juridice sau morale. Astfel, sunt persoane juridice de drept public unităţile administrative: judeţul, comuna, oraşul. Legea partidelor politice din ţara noastră recunoaşte partidelor calitatea de persoane juridice sau morale. întrucât statul este şi el o persoană juridică de drept public, ceea ce îl distinge în cea mai mare măsură de celelalte subiecte este atributul suveranităţii. 3. Suveranitatea Suveranitatea este o caracteristică a statului, care îi conferă o poziţie superioară oricărei entităţi interne. Suveranitatea constă în faptul că statul poate să decidă cu privire la populaţia şi teritoriul său, precum şi soluţionarea propriilor probleme interne şi internaţionale, fără amestecul altei puteri. în literatura de specialitate se consideră că suveranitatea are două dimensiuni: supremaţia puterii de stat şi independenţa sau neatârnarea în exterior. Aceste subdiviziuni au apărut de fapt în practică, întrucât în unele state ele au fost disociate, pentru o anumită perioadă de timp. De exemplu, au fost state care au dispus de supremaţie, dar au fost lipsite de independenţă. Când ne referim la suveranitatea statului, avem în vedere de fapt un atribut al puterii de stat care a apărut din punct de vedere istoric odată cu acesta. Elaborarea conceptului şi consideraţiile teoretice cu privire la suveranitate au început însă în evul mediu. ;. In timpul monarhiilor absolutiste nu s-a pus problema titularului suveranităţii. Regele se confundă cu statul, era suveran, în calitate de autoritate care comandă la toţi în interior. El dispunea de totalitatea puterii de stat şi nu era reprezentantul nimănui, pentru că se considera că deţine puterea de la Dumnezeu. Ulterior, când puterea monarhului a început să fie limitată şi s-a lărgit accesul la exerciţiul puterii a unor categorii sociale, titularul suveranităţii a devenit şi mai greu de determinat. Astfel, şi-au făcut loc expresiile de "suveranitateanaţiunii" şi "suveranitateapoporului" 35 35

In Declaraţia Drepturilor Omului din 1789 se arată că: "Principiul oricărei suveranităţi rezultă din naţiune. Nici un corp. nici un individ UD poate exercita suveranitatea decât dacă emană expres de la ea." în Constituţia Franţei din 1791. care se consideră a fi inspirată de Montesquieu, proclamă: "Suveranitatea este unică, indivizibilă, inalienabilă şi imprescriptibilă. Ea aparţine naţiunii şi nu i se poate atribui exerciţiul nici unui individ şi nici unei părţi a poporului Numai de la naţiune emană toate puterile". în schimb, în Constituţia din Franţei din 1793 şi din 1795 se foloseşte expresia de "suveranitatea poporului". De exemplu, în Constituţia din 1793 se precizează: ""Suveranitaiea rezultă de la popor. Nici o parte a poporului nu poate să exercite puterea poporului întreg; dar fiecare parte a suveranului adunată trebuie să se bucure de dreptul său de a-şi exprima voinţa în deplină libertate. Constituţia din 1795 s-a exprimat într-un mod mai simplu: "Universalitatea cetăţenilor francezi este suverană"; vezi J. GtcqueL op. cit., p. 198-201.

60

Din punct de vedere teoretic, s-au conturat două mari doctrine. Prima susţine că suveranitatea aparţine naţiunii, privită ca entitate abstractă, distinctă de indivizii care o compun. Ea nu se confundă cu suma cetăţenilor care trăiesc la un moment dat pe un anumit teritoriu, pentru că exprimă trecutul, prezentul şi viitorul, adică se defineşte luând în considerare continuitatea generaţiilor sau interesul general, care transced intereselor particulare. Din această teorie sunt extrase o serie de consecinţe. în primul rând, inalienabilitatea şi indivizibilitatea naţiunii. Fiind o entitate abstractă, o persoană juridică are o singură voinţă care nu poate fi împărţită, eventual, în elemente contradictorii. în al doilea rând, din aceleaşi considerente, ea nu poate să exercite democraţia direct; voinţa ei se exprimă numai prin reprezentanţi, pe care nu îi poate controla nimeni, odată ce au fost stabiliţi. în al treilea rând, votul nu este un drept, ci o funcţie, încredinţată de naţiune numai celor capabili să o exercite (cei care posedă bunuri, au o profesie, plătesc impozite etc). în al patrulea rând, mandatul imperativ este interzis, adică reprezentanţii nu pot fi revocaţi de cetăţeni. Cea de-a doua teorie susţine că suveranitatea aparţine poporului, universalitatea cetăţenilor, ca un ansamblu de oameni care trăiesc pe un teritoriu dat. în această concepţie, poporul are o existenţă reală şi, ca atare poate să-şi exercite el însuşi suveranitatea, fie direct, fie să o delege. întrucât poporul are o existenţă reală, el se distinge de suveranitatea, fie direct, fie să o delege. întrucât poporul are o existenţă reală, el se distinge de guvernanţii săi, pe care poate să-i aleagă, să-i controleze sau să-i revoce. Ideile doctrinei suveranităţii populare atrag următoarele consecinţe: sufragiul universal, principiul potrivit căruia posibilitatea de a alege este un drept, elemente ale democraţiei directe, cum ar fi referendumul şi mandatul imperativ, adică posibilitatea de a-i revoca direct pe cei aleşi. Aceste teorii au reflectat viziunea unor categorii sociale din perioada iluminismului. Burghezia dobândise accesul la putere, dar nu dorea să o mai împartă cu nimeni, conform teoriei suveranităţii naţiunii. Pe de altă parte, alte categorii sociale tindeau să lărgească posibilitatea participării la conducerea statului şi susţineau suveranitatea poporului. Teoriile au sugerat noţiuni valabile şi astăzi, dar consecinţele deduse din aceste doctrine nu s-au tradus exact nici în constituţii, nici în practică. Realitatea mult mai complexă a adaptat la necesităţile ei ceea ce îi era adecvat. Autorii francezi G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper arătau: "nu trebuie să înţelegem Constituţia pornind de la principii, ci principiile pornind de la Constituţie", care surprind o anumită secvenţă a istoriei. Cele două noţiuni "naţiune" şi "popor" nu au avut aceleaşi sensuri în perioade istorice diferite sau în ţări diferite. Uneori au fost considerate sinonime. Câteodată, s-a întâmplat ca autorii constituantelor să le acorde o anumită semnificaţie, iar interpreţii să le acorde alte înţelesuri, în cursul procesului de aplicare a constituţiilor.

61

Sistemele constituţionale democratice au păstrat expresiile de "suveranitate naţională" şi/sau de "suveranitate a poporului", dar în practică au împletit consecinţele pe care teoriile le-au susţinut la început. Aşa s-a întâmplat cu unele constituţii ale Franţei, precum şi cu Constituţia ei actuală, din 1958, care afirmă că: "suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin reprezentanţii săi sau pe calea referendumului". Poporul este deci titularul puterii suverane; el o poate exercita fie prin reprezentanţii săi, fie direct. Deşi votul este universal şi poporul se poate manifesta şi direct, nu se admite mandatul imperativ, ci numai cel reprezentativ. 4. Forma de guvernământ Una din bazele organizării puterii statale este teritoriul. Teritoriul interesează dreptul constituţional în primul rând sub aspectul structurii de stat. Structura de stat nu este altceva decât organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre. Structura de stat formează obiect de cercetare, în egală măsură atât pentru dreptul internaţional public cât şi pentru dreptul constituţional. Dreptul internaţional public este interesat în cercetarea structurii de stat îndeosebi pentru identificarea subiectelor raporturilor de drept internaţional. Pentru dreptul constituţional interesul ştiinţific ce-1 prezintă structura de stat trebuie căutat în realitatea că teritoriul este o bază a organizării puterii, că structura de stat este organizarea puterii în raport cu teritoriul şi că dreptul constituţional reglementează acele relaţii sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. Forma statului exprimă modul de organizare a puterii, structura internă şi externă a puterii. Laturile competente ale acesteia sunt: structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic. Laturile componente ale acesteia sunt: structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic. Aceste aspecte sunt determinate de trei criterii de analiză: a) modul de organizare şi exercitare a puterii în raport cu teritoriul; b) natura instituţiei investită cu prerogativele de şef al statului; c) modul de guvernare, concretizat în gradul de participare a poporului la conducerea societăţii şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. In funcţie de acestea, distingem o structură de stat unitar sau federal, o formă de guvernământ monarhică sau republicană şi un regim politic democratic sau nedemocratic. 4.1. Structura de stat Structura de stat reprezintă organizarea puterii în raport cu teritoriul, adică împărţirea statului în unităţi administrativ-teritoriale sau în părţi politice 62

autonome şi raporturile dintre stat, considerat ca întreg, şi părţile sale componente. Din acest punct de vedere, statele se împart în state simple sau unitare şi state compuse sau federative, care presupun o grupare sau o uniune. Structura de stat intră în sfera de preocupare a dreptului constituţional, cât şi în cea a dreptului internaţional public! Primul are în vedere modul cum este organizată puterea în interiorul statului. Cel de al doilea se ocupă de state ca subiecte ale raporturilor de drept internaţional. Statul unitar sau simplu. Se bazează pe un singur centru de decizie, în sensul că "o voinţă unică se transmite asupra teritoriului într-o manieră de fluid electric". Suntem în prezenţa unui stat unitar atunci când are un singur Parlament, un singur executiv, un singur organ de jurisdicţie suprem şi o singură ordine juridică. Locuitorii unui stat unitar au în principiu o singură cetăţenie sau, mai bine zis, statul respectiv acordă o singură cetăţenie. In statele unitare, organele administraţiei locale se subordonează uniform în raport cu puterea centrală. Statele unitare pot fi, din punct de vedere administrativ, mai mult sau mai puţin centralizate. Descentralizarea reprezintă delegarea unor atribuţii administrative ale puterii centrale pe plan local, în favoarea unor reprezentanţi aleşi. Descentralizarea reprezintă recunoaşterea unor sfere de competenţe mai mare. Ea conduce la un grad de autonomie mai mare, dar nu la independenţă. Statul federativ sau compus. Federaţia este formată din mai multe state membre, din unirea cărora apare un stat nou, ca subiect unitar de drept. Statul federal cuprinde unităţi federale care poartă diferite denumiri. în Australia, India, SUA poartă denumirea tot de state, ca şi statul federal. în schimb, în alte ţări, poartă denumirea de provincii (Canada), landuri (Germania şi Austria), regiuni (Belgia) etc. Statele federative dispun de o organizare distinctă de cea a statelor federale. Ele au o putere legislativă, executivă şi jurisdicţională proprie. La rândul lor, unităţile federale au propriile lor organe, parlamente, guverne, organizate jurisdicţional. Uneori, unitatea federală dispune în mod simbolic de un drapel. In S.U.A. există 51 de Constituţii, inclusiv aceea a statului federal; Guvernatorul unui stat american este replica Preşedintelui S.U.A. Statele federale şi unităţile federale au o ordine juridică comună şi una proprie. Din această cauză, în unele state federative există o mare diversitate a ordinei de drept, de la o unitate federală la alta. Dreptul elaborat de statul federativ este prioritar în raport cu dreptul statului federat. Statul federativ este subiect de drept internaţional, la fel ca şi un stat unitar. El dispune de suveranitate deplină, îşi asumă drepturile şi obligaţiile pe plan economic, monetar, diplomatic, militar. Unităţile federale nu dispun de atributul 63

suveranităţii şi nu apar ca subiecte de drept pe plan internaţional, dar îşi păstrează o anumită organizaţie statală, care reprezintă mai mult decât autonomie administrativă. în virtutea acestei calităţi îşi păstrează o anumită independenţă, de exemplu dreptul de a se desprinde din federaţie. Relaţiile dintre unităţile federale, precum şi cele dintre acestea şi statul federativ, sunt relaţii de drept intern. Suprapunerea celor două nivele ale statului implică repartizarea competenţelor între statul federal şi statele federale. Aceste probleme sunt determinate, în principiu, de constituţia federală, care stabileşte expres domeniile care reprezintă interesele superioare (şi sunt deci atribuţii federaţiei). Celelalte domenii rămân de competenţa statelor federate. Unele constituţii stabilesc competenţe relativ limitate pentru statul federativ, altele rezervă o sferă mai largă de probleme. Uneori, constituţia statului federal are domenii concurente cu cele ale statului federal de exemplu în Germania, unde statele federale pot să intervină, dacă federaţia nu o face. Controlul efectuat de Curţile Supreme ale federaţiilor reprezintă o garanţie a respectării competenţelor. Astfel, acestea judecă conflictele între statul federal şi statele membre, între statele membre şi între particularii care aparţin unor state diferite. Statelor federative le este specifică o structură parlamentară bicamerală: o cameră reprezintă populaţia statului în întregime, iar cealaltă cameră reprezintă statele federale (respectiv Senatul sau Camera Superioară). Este adevărat că există şi state unitare care au o structură parlamentară bicamerală. Ele au la bază diferite consideraţii, printre care se numără şi tradiţia istorică sau dorinţa de a realiza un anumit echilibru între cele două Camere. Majoritatea statelor din lume au o structură unitară; aproximativ 20 de state sunt federative. Factorii care determină apariţia unui sistem federal de guvernare sunt numeroşi, ei pot fi de natură istorică, geografică, culturală. Un loc important printre aceştia îl determină şi mărimea ţării. Prin urmare, nu este surprinzător că cele mai multe ţări din lume au o structură federală. Astfel, 40% din populaţia lumii trăieşte în state federale. Vom ilustra cele menţionate mai sus cu câteva exemple. Argentina are 22 de provincii, fiecare cu propria Adunare, propriul guvernator şi propria constituţie. Curtea Supremă, formată din 5 membri, judecă conflictele constituţionale ale statului federal. Australia are 6 state, cu propria lor constituţie şi organe legislative. Conflictele federale sunt rezolvate de înalta Curte australiană, formată din 7 membri. Austria are 9 landuri, fiecare cu propria sa Adunare. Puterea lor este limitată la problemele planificării regionale, agricultură, spitale şi electricitate. Curtea Constituţională este formată din 14 membri şi rezolvă conflictele federale.

64

Brazilia are 23 de state, care au Adunări unicamerale, un guvernator ales şi constituţie. Insulele Comore sunt un grup de 3 insule; fiecare are un guvernator ales şi o Adunare a insulei, cu autonomie legislativă şi administrativă parţială. Germania, după unificare, are 16 landuri, fiecare cu propria sa constituţie, Adunare aleasă şi Guvern, care are în frunte un premier. India are 25 de stat| organizate în special pe bază de limbă; fiecare are Adunarea sa aleasă, un Consiliu de miniştri şi un premier. Există şi un guvernator stabilit de preşedintele federal. Mexic are 31 de state, cu Adunările lor proprii, alese, guvernatori şi constituţii. Elveţia are 26 de cantoane. Fiecare canton are propria sa constituţie, Adunare legislativă şi Guvern; acestea au puteri substanţiale în sfere socioeconomice, cum ar fi educaţia, mediul, turismul, transportul. Emiratele Arabe Unite au 7 şeicate. Fiecare şeic este un conducător ereditar absolut în propriul său şeicat. S.U.A. au 50 de state, care au propria Constituţie, Adunare, Guvernator ales şi o Curte Supremă. Conducerea federală are responsabilitate pentru problemele externe şi cele de apărare şi pentru coordonarea problemelor dintre state. Există o Curte Supremă formată din 9 judecători, care se ocupă cu disputele constituţionale la nivelul federaţiei. Literatura de specialitate precizează că, uneori, în statele federale există două cetăţenii. în realitate, creşterea puterilor federaţiilor a condus fie la dispariţia, fie la reducerea rolului cetăţenilor în statele federale. Prin urmare, cetăţenia cu mai multe grade a devenit o excepţie. în Europa, aceasta a continuat să existe în Elveţia, unde o persoană este nu numai cetăţeanul Confederaţiei, dar şi al cantonului şi al comunei (localităţii) de unde provine. Cetăţenia (naţionalitatea) cantonală (denumită şi "indigenat") şi cetăţenia (naţionalitatea) comunală (denumită "dreptul de cetate") se dobândesc, la fel ca şi cetăţenia (naţionalitatea federală), prin: filiaţie, căsătorie, neutralizare. Termenul "naţionalitate" este echivalentul celui de "cetăţenie". în multe ţări nu se face distincţie între ele. Alte state federale din Europa nu cunosc cetăţenia pe mai multe grade. în Germania a existat sub Imperiu şi în timpul Republicii de la Weimer. Nu a fost exclusă din Constituţia actuală, dar nu şi-a găsit concretizarea. în Austria nu există două tipuri de cetăţeni. In Belgia, care a evoluat încet spre federalism, nu a fost introdusă o cetăţenie diferenţială, ci se ia în considerare numai conceptul de naţionalitate în sens etnic. In Constituţia S.U.A., în amendamentul XIV, se prevede că "orice cetăţean al S.U.A. este în acelaşi timp cetăţean al statului în care trăieşte". Există deci, o cetăţenie cu două grade, numai formal. "întrucât se confundă cu rezidenţa -arată Pierre Garrone - într-o ţară în care mobilitatea este mai mare, ea nu poate 65

fi considerată ca un atribut stabil al persoanei şi nu are deloc influenţă, nici juridică, nici simbolică".36 în ceea ce priveşte Uniunea Europeană, a început să fie introdusă cetăţenia cu două grade. Astfel, în Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht - 1992 s-a hotărât să se introducă în Tratatul de la Roma o parte intitulată "Cetăţenia Uniunii". Unul dintre articolele acestei părţi precizează că "este cetăţean al Uniunii orice persoană care are naţionalitatea statului membru". După cum se poate constata, deocamdată, cetăţenia naţională rămâne centrală. De altfel, drepturile conferite Uniunii nu se referă decât la anumite domenii specifice şi care existau şi înainte de proclamarea unei cetăţenii a Uniunii. In orice caz, un pas important pe planul principiilor a fost traversat: "existenţa unei cetăţenii europene, manifestată prin modelul cu paşaport uniform, este un element al construcţiei unei Europe federale".37 Asociaţiile de state. Grupurile de state pot fi împărţite în două mari categorii: federaţiile şi asociaţiile. Asociaţiile nu pot fi considerate forme ale structurii de stat; ele nu constituie subiecte unitare ale raporturilor de drept internaţional. Asociaţiile reprezintă formaţiuni ale vieţii internaţionale; statele componente îşi păstrează independenţa (cel puţin formal). Relaţiile dintre statele membre sunt raporturi de drept internaţional, reglementate prin tratate, ca şi relaţiile cu statele care nu fac parte din asociaţie. Uniunea personală este o formă de asociere în care o persoană este şeful a două sau mai multe state; această persoană poate fi monarh sau preşedinte. Uniunile personale au apărut, de cele mai multe ori, datorită regulilor de succesiune la tron. Ele nu constituie un subiect unitar decât din punct de vedere al faptului că suveranitatea celor două state se confundă cu persoana şefului de stat. Celelate aspecte ale organizării puterii sunt Luxemburgul (1815-1890). Dacă avem în vedere accepţiunea mai largă, în care şeful statului este un preşedinte, atunci putem ilustra uniunile personale şi cu exemplul celor trei republici de pe continentul sud-american, unite sub preşedenţia lui Simion Bolivar şi anume: Peru (1813), Columbia (1814) şi Venezuela (1816). a)

Uniunea reală este o asociaţie de state care au comun şeful statului (de obicei monarh), precum şi alte organe de stat comune. Spre deosebire de uniunea personală, statele se unesc voluntar. Organele de stat comune se constituie în domeniul relaţiilor internaţionale, în probleme de apărare, finanţe etc. Uniunea reală ar putea constitui o formă incipientă a unei noi structuri de stat. De altfel, uneori, au constituit în practică o etapă pentru formarea statelor unitare, cum ar fi Principatele Unite (Ţara Românească şi Moldova, între 24 b)

P. Garrone, Citoyennete et naţionali te, Centre europeene de la culture/Actcs sud. 1996, p. 19. 37 Ibidem, p. 20.

66

ianuarie 1859 - 24 ianuarie 1862). în alte situaţii, uniunea reală a fost temporară, de exemplu Austria şi Ungaria - între anii 1867-1918 -, Norvegia şi Suedia între anii 1815-1905 -, Danemarca şi Islanda -, între anii 1918-1944. Aceste forme de asociere sunt considerate depăşite. c) Confederaţia este o asociaţie între state egale, care acceptă să coopereze în unele domenii de natură economică, financiară, militară, diplomatică etc, păstrându-şi suveranitatea. Relaţiile dintre statele membre, inclusiv delegarea exerciţiului unor competenţe, se reglementează printr-un tratat. Deciziile importante în ceea ce priveşte problemele comune se reglementează printr-un tratat. Deciziile importante în ceea ce priveşte problemele comune se iau cu unanimitatea membrilor sau prin referendum naţional. Structurile cu caracter interguvernamental sunt configurate ca expresie a suveranităţii statelor. Confederaţiile existente în trecut au reprezentat o etapă pentru constituirea statelor federale. De exemplu, Confederaţia Statelor Unite a Americii de Nord -care a durat din 1778 până în 1787; Confederaţia Helvetică - din perioada 18031848 -, a le cărei rădăcini se întind până în secolul XIV şi care s-a transformat în Statul federal Elveţia, prin Constituţia din 1848; Confederaţia germanică - care a durat din 1815 până în 1866; şi Confederaţia Germaniei de Nord - 1867 - 1871 -, care a precedat Imperiului german din 1871. In perioada actuală avem exemplul Senegambiei, creată în 1981; confederaţia asociază Senegalului francofon şi Gambia anglofonă. Confederaţia are o Adunare constituită din 60 de membri, din care 20 provin din Parlamentul gambian şi 40 din Parlamentul senegalez. Confederaţia este componentă în materia de politică externă, apărare şi securitate. Se pare că Uniunea europeană, care este o confederaţie de tip modern, se îndreaptă către un stat federativ. Dacă ne referim la istoria Uniunii Europene, putem consemna câteva etape. Astfel, la iniţiativa Germaniei şi Franţei, statele europene au creat, succesiv, Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Euratomul, prin Tratatul de la Roma, 1957. Aceste comunităţi au fuzionat în 1965. Ulterior, prin semnarea Tratatului de la Maastricht din 1992, acestea s-au transformat în Uniunea Europeană, care cooperează în materie politică, economică, monetară. în prezent, Uniunea Europeană şi-a creat o ordine de drept proprie. Dreptul comunitar, ca şi dreptul unui stat federativ, se bucură de prioritate faţă de dreptul naţional, în condiţiile stabilite de constituţia fiecărui stat. 4.2. Forma de guvernământ a României Intre forma de guvernământ şi regimul politic există o strânsă legătură, astfel încât este greu de făcut o distincţie precisă. In multe manuale de drept constituţional din ţările occidentale s-a renunţat să se mai abordeze forma de guvernământ datorită faptului că ar fi lipsită de 67

importanţă practică. Se tratează pe larg structura de stat şi regimurile politice. Clasificarea acestora din urmă se referă în special la modul în care este distribuită puterea între organele statului, conform criteriului separaţiei puterilor în stat şi mai puţin potrivit altor considerente care se referă la natura mai mult sau mai puţin democratică a puterii. Totuşi, în dreptul constituţional român continuăm să analizăm forma de guvernământ ca o parte componentă a formei de stat, datorită tradiţiei, dar şi din considerente practice. în Constituţia noastră (dar şi în alte constituţii, cum ar fi cea a Franţei) se proclamă forma de guvernământ republicană, ţi mai mult chiar, se precizează că este una din problemele care nu poate fi supusă revizuirii. în literatura juridică din ţara noastră, există mai multe definiţii ale formei de guvernământ. Uneori, ele se opresc asupra unor aspecte, care conform opiniei unor autori, intră în domeniul regimului politic. De altfel, această dilemă a traversat istoria gândirii din cele mai vechi timpuri până în prezent. Din considerente didactice, ne vom opri asupra unei definiţii mai simple, fără să pretindem că aceasta acoperă în întregime complexitatea acestei probleme. Prin urmare, forma de guvernământ se referă la natura organului care îndeplineşte funcţia de şef al statului şi la modul în care acest organ este constituit. Evoluţia formei de guvernământ în România a exprimat întreaga evoluţie istorică de la formarea statului unitar român 1859 până în prezent. Constituţia din 1866 sub secţiunea I "Despre domn" reglementează monarhia ca formă de guvernământ stabilind ereditatea în linie descendentă directă, legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primogenitura, masculinitatea, cu înlăturarea urmaşilor de sex feminin. Monarhia este menţinută şi de constituţiile din 1923 şi din 1938. Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ prin Legea 363 din 30 decembrie 1947. republica a fost consacrată prin constituţiile din anii 1948, 1952, 1965. După revoluţia din decembrie 1989 prin Decretul-lege nr. 2 s-a reafirmat forma de guvernământ republicană, iar potrivit legislaţiei s-a instituit funcţia de Preşedinte al României. Constituţia actuală a României prin art. 1 stabileşte că forma de guvernământ a statului român este republica. Preşedintele României este ales prin vot universal şi nu este subordonat Parlamentului. In Dreptul constituţional prin forma de guvernământ înţelegem în general modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme. Ea este raportată în principiu la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. Realizând o sinteză a formelor de guvernământ vom reţine că cele mai utilizate au fost monarhia şi republica.

68

Monarhia ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că şeful statului este un monarh (rege, împărat, emir, prinţ) absolut sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri specifice în funcţie de tradiţiile regimului constituţional. în evoluţia monarhiei se pot identifica: monarhia absolută, monarhia limitată, monarhia parlamentară dualistă, monarhia parlamentară contemporană. Monarhia absolută, ca cea mai veche formă de monarhie se caracterizează prin puterea discreţionară în stat a monarhului. Monarhia limitată (constituţională), aşa cum o arată chiar denumirea, se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin legea fundamentală a statului (constituţia). Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei constituţionale prin care monarhul şi parlamentul stau din punct de vedere legal pe o poziţie egală. Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită astăzi în Anglia, Belgia, Olanda, ţările scandinave, ca o expresie a tradiţiei şi istorie acestor ţări are mai mult un caracter simbolic. Republica este acea formă de guvernământ în care aşa cum se spune cetăţenii se guvernează singuri, desemnându-şi sau alegând un şef de stat denumit de regulă preşedinte. Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către parlament în faţa căruia de altfel şi răspunde, nuanţat desigur. Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către cetăţeni fie direct prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect prin intermediul colegiilor electorale (electori, S.U.A. de exemplu). 4.3. Regimul politic Aşa cum am arătat, regimul politic este strâns legat de forma de guvernământ, astfel încât unii autori le identifică. Totuşi, distincţia este necesară,