Drept Comercial I Suport de Curs Id 2019-2020 Tarsia A. [PDF]

Zitiervorschau

DREPT COMERCIAL I SUPORT DE CURS – pentru studenții speciliză rilor Drept și Administrație Publică ,

ÎNVĂȚĂ MÂ NT LA DISTANȚĂ Lect.univ.dr. Târșia Andreea Corina

2019

[Universitatea ”Lucian Blaga”, Facultatea de Drept, Sibiu]

DREPT COMERCIAL (I)

- Suport de curs –

pentru studenții specializării Drept și Administrație Publică,

ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ

An universitar 2019 - 2020

Lect.univ.dr. Târșia Andreea Sibiu, 2019 1|Page

Cuprins

Ghid de utilizare.............................................................................................3 Obiectivele suportului de curs........................................................................5 Structura suportului de curs...........................................................................6 Tema 1. Noţiunea, definiţia, evoluţia, obiectul şi trăsăturile actuale ale dreptului comercial.........................................................................................................7 Tema

2.

Domeniul

dreptului

comercial

(comerciantul

profesionist,

întreprinzătorul; actele, contractele şi faptele juridice specifice activității comerciale; fondul de comerţ).........................................................................12 Tema 3. Obligaţiile principale ale comercianţilor...............................................24 Tema 4. Fondul de comerț................................................................................37 Tema

5.

Reguli

generale

aplicabile

contractelor

specifice

activității

comerciale..........................................................................................................56 Tema 6. Specificul obligațiilor în cazul încheierii contractelor în cadrul activității comerciale..........................................................................................60 Tema 7. Contracte specifice activității comerciale și comercianților..................70 Tema 8. Formarea actului juridic de constituire a societăţii comerciale...........95

2|Page

Ghid de utilizare

Având vocaţia de a se aplica actelor specifice activității comerciale, profesioniștilor -comercianţi (persoane fizice şi persoane juridice) şi fondului de comerţ, dreptul comercial a dobândit, în decursul timpului, o importanţă covârşitoare, evoluţia sa aflându-se în strânsă conexiune cu progresul socioeconomic. Deşi arealul relaţiilor în care acţionează s-a amplificat pentru a răspunde exigenţelor şi tehnicilor economice, dreptul comercial este şi astăzi dedicat comerţului. Raporturile născute din comerţul practicat pe piaţa unică sunt supuse normelor dreptului comercial, un drept al statelor Uniunii Europene. Prezentul suport de curs, destinat studenților specializării Drept, forma de învățământ la distanță, este o sinteză a cursului Drept comercial – partea I, cuprinzând, în esență, informațiile necesare pentru însușirea cunoștințelor privind actele normative, instituțiile de drept și principiile de bază specifice activității comerciale. Suportul de curs este structurat pe 8 teme/unități de studiu, fiecare temă fiind însoțită în prealabil de rezumatul ideilor principale, cuvinte cheie, structura temei de studiu, iar la final, de întrebări recapitulative, teste de autoevaluare, teme de casă și bibliografie selectivă.

Durata de parcurgere și însușire a informațiilor ce se regăsesc în cuprinsul suportului de curs diferă în funcție de fiecate unitate de studiu, după cum urmează: Tema 1 necesită 2 ore de studiu Tema 2 necesită 4 ore de studiu Tema 3 necesită 2 ore de studiu Tema 4 necesită 4 ore de studiu Tema 5 necesită 2 ore de studiu Tema 6 necesită 4 ore de studiu Tema 7 necesită 6 ore de studiu Tema 8 necesită 4 ore de studiu Nu se ia în calcul timpul alocat întrebărilor recapitulative, rezolvării testelor de autoevaluare și elaborării temelor de casă. În procesul de însușire a conținutului materiei, studenții se vor ghida după următoarele reguli: 1. Se vor lectura principalele obiective ale unității de studiu; 2. Se vor citi: tilul temei de studiu, rezumatul și cuvintele-cheie; 3|Page

3. Se va parcurge conținutul temei de studiu (cu analiza, acolo unde e cazul, a dispozițiilor legale/actelor normative la care se face trimitere); 4. Se va proceda la verificarea bagajului informațional acumulat prin răspunsuri la întrebările recapitulative (cu revenire asupra noțiunilor/datelor/informațiilor ce nu au fost însușite în mod corespunzător); 5. Se vor rezolva tesetele grilă de autoevaluare și se vor verifica pe baza răspunsurilor corecte oferite la finalul acestora; 6. Se vor elabora temele de casă pe baza informațiilor cuprinse în suportul de curs și a actelor normative indicate; 7. În elaborarea temelor de casă studenții vor consulta întotdeauna actele normative la zi.

4|Page

Obiectivele suportului de curs Obiectivul general al disciplinei îl constituie formarea teoretică şi practică a cursanţilor, care să le permită cunoaşterea, anticiparea şi tratarea problemelor juridice născute din afacerile comerciale pe piaţa unică, prevenirea şi stingerea conflictelor litigioase. Suportul de curs pentru disciplina Drept comercial I, are drept obiective specifice:  sensibilizarea studenţilor cu aspecte din jurisprudenţa europeană şi unională privitoare la interferenţa normelor juridice de natură diversă, la aplicarea principiilor, tratatelor europene în materie comercială;  înţelegerea necesităţii de a stăpâni acele cunoştinţe juridice care să le permită exercitarea viitoarei profesii în spaţiul juridic european;  extinderea cunoştinţelor asupra sistemului de drept şi stăpânirea detaliilor în ştiinţa interpretării şi aplicării legislaţiei europene în domeniul comercial.  dezvoltarea capacităţii de identificare a problemelor juridice într-un caz practic având ca obiect faptele sau actele juridice specifice activității comerciale, a posibilităţii de susţinere teoretică a soluţiilor propuse în cazuri practice supuse dezbaterii prin prisma jurisprudenţei naţionale şi a Curţii de Justiţie a Uniuniii Europene (CJUE) de la Luxemburg;  adoptarea şi aplicarea soluţiilor practice prin înţelegerea fenomenului juridic în contextul de interdisciplinaritate tehnico-economic, specific relaţiilor de administrare şi gestionare (manageriat) a iniţiativelor (întreprinderilor) comerciale private;  negarea soluţiilor care nu sunt compatibile cu ordinea juridică reglementată la nivel unional.

5|Page

Structura suportului de curs Suportul de curs este alcătuit din 8 unități/teme de studiu, fiecare având următoarea structură: I.

Obiectivele temei de studiu

II.

Competențe urmărite și dobândite

III.

Rezumatul temei de studiu

IV.

Cuvinte-cheie

V.

Structura temei de studiu (după caz)

VI.

Conținutul temei de studiu

VII. Întrebări recapitulative VIII. Teste grilă de autoevaluare IX.

Teme de casă

X.

Bibliografie recomandată

6|Page

TEMA 1 NOŢIUNEA, DEFINIŢIA, EVOLUŢIA, OBIECTUL ŞI TRĂSĂTURILE ACTUALE ALE DREPTULUI COMERCIAL

I.

OBIECTIVELE TEMEI DE STUDIU - Definirea dreptului comercial în contextul unificării dreptului privat - Prezentarea succintă a evoluției raporturilor juridice specifice comerțului și a reglementărilor în domeniul dreptului comercial - Identificarea obiectului și a trăsăturilor dreptului comercial

II. COMPETENȚE URMĂRITE ȘI DOBÂNDITE - Înțelegerea noțiunilor de ”comerț”, ”drept comercial”; - Cunoașterea evoluției raporturilor juridice specifice comerțului și a reglementărilor în domeniul dreptului comercial; - Cunoașterea obiectului dreptului comercial și a trăsăturilor acestui domeniu de drept

III.

REZUMATUL TEMEI DE STUDIU

Întrucât s-a desprins din dreptul civil, dreptul comercial este partea din dreptul privat care se aplică în comerţ, adică atât operaţiunilor de producere şi transformare industrială, cât şi celor de distribuire şi transport al bunurilor. Formal şi substanţial, dreptul comercial se afirmă ca un sistem juridic fondat pe criterii obiective, compus din norme autonome, în cadrul cărora norma comercială are prevalenţă asupra celei civile, raporturile comerciale fiind guvernate de principii proprii.

IV.

CUVINTE-CHEIE:

7|Page

drept privat, comerț, drept comercial,

V.

codificare, simplitate, celeritate. CONȚINUTUL TEMEI DE STUDIU

Cuvântul ”comerț” își are originea etimologică în latinescul ”commercium”, realizat prin juxtapunerea a două alte cuvinte: ”cum” (”cu”) și ”merx” (”marfă”). Raportat la acest sens etimologic, comerțul ar desemna toate operațiunile care se desfășoară cu mărfuri. Noțiunea de ”comerț” are însă și conotații ceva mai complexe. În decursul timpului, această noțiune a fost explicată atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere juridic. Dacă în sens economic comerțul desemnează operațiunile care au ca scop circulația mărfurilor de la producători la consumatori, în sens juridic conținutul noțiunii este ceva mai larg. Ea cuprinde nu numai operațiunile de interpunere în circulația mărfurilor sau produselor, ci toate activitățile deschise liberei inițiative prin care se urmărește obținerea profitului, incluzând în această categorie activitățile de producție/fabricație, distribuție, prestări de servicii și executare de lucrări. Reunind un corp de reguli particulare referitoare la exercitarea unei profesii şi la actele juridice încheiate de „profesionişti”, în legătură cu bunurile destinate exercitării comerţului, dreptul comercial este dreptul privat aplicabil comercianţilor, actelor şi faptelor specifice activității comerciale. Din acest punct de vedere, sunt relevante juridic, calitatea de profesionist comerciant şi de întreprinzător, natura contractelor și reglemntarea cu caracter special al acestora, precum şi destinaţia comună dată unor bunuri de către comerciant. Sintetizând, dreptul comercial este o ramură specială a dreptului privat, ale cărei norme sunt aplicabile comercianţilor, întreprinzătorilor, actelor/activităţilor comerciale şi fondului de comerţ. Raportat la sfera sa de incidenţă, dreptul comercial român a dobândit autonomie şi există ca atare încă din perioada anterioară anului 1887, când Regatul României a adoptat Codul comercial. Disputa asupra autonomiei dreptului comercial, (deschisă în anii 19251927 de juriştii Italiei şi continuată în colocviile ţinute la Paris începând cu anul 1953) s-a stins prin cristalizarea legislaţiei specifice activităţilor comerciale, de către fiecare stat. Legiuitorul român a stins acest diferend prin codificarea legislaţiei comerciale, care a circumscris domeniul acestei ramuri de drept pozitiv ce a dobândit şi recunoaştere academică, ca disciplină universitară.

8|Page

Astfel, a fost adoptat Codul Comercial românîn anul 1887, inspirat fiind de Codul comercial italian din 1882. În perioada comunismului, prevederile sale se aplicau doar în relaţiile comerciale externe ale Statului român, dar nu şi în ordinea juridică internă, caracteristică economiei planificate. Din aceste motive şi ţinând cont că, în comunism, studierea dreptului comercial era interzisă, doctrina juridică din perioada postbelică a fost nevoită să analizeze această instituţie în cadrul dreptului civil. După anul 1990, odată cu trecerea la economia de piață descentralizată, Codul comercial român și-a recăpătat statutul de drept comun în materia raporturilor juridice bazate pe principiile proprietății private, ale liberei inițiative și ale liberei concurențe, fiind însă completat în anii ce au urmat de o serie de acte normative speciale, menite să asigure adaptarea legislației la noile realități economice. Începând cu anul 2011, an ce a marcat intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și abrogarea în cea mai mare parte a Codului comercial, s-a încercat unificarea dreptului privat, în ideea simplificării raporturilor juridice la care participă persoanele fizice și juridice, apreciindu-se că se impune o reglementare uniformă a subiectelor de drept și a raporturilor juridice la care iau parte acestea, indiferent de calitatea sau de specificul activității pe care îl desfășoară. În realitate, reunirea tuturor persoanelor de drept privat sub cupola unei codificări unice a avut un caracter mai degrabă formal, în contextul în care au rămas în vigoare o multitudine de reglementări cu caracter particular. Amintim cu titlu de exemplu în acest sens: Legea nr. 31/1990 privind societățile (comerciale), Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, OUG 44/2008 privind desfasurarea activitatilor economice de catre persoanele fizice autorizate, intreprinderile individuale si intreprinderile familiale, OUG nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, ș.a. Regulile dreptului comercial se aplică: - producătorilor, fabricanţilor şi celorlalte categorii de întreprinzători, într-un cuvânt, profesioniștilor comercianţi persoane fizice şi/sau juridice care pun în circulaţie mărfurile, serviciile şi lucrările, de la producător sau prestator, până la consumatorul final.

9|Page

Dinamismul specific activităţii comerciale trebuie realizat prin reglementări care consacră operaţiuni şi proceduri simple, rapide, transparente, sigure, moderne şi valide la nivel planetar, evidenţiate sub toate aspectele şi cu referire la toate instituţiile juridice. Cu alte cuvinte, regulile juridice specifice dreptului comercial trebuie să se caracterizeze prin asigurarea simplității şi celerității operaţiunilor comerciale, protecției creditului, securității şi transparenţei tranzacţiilor, având vocaţia să devină aplicabile peste frontierele statelor, ca o consecinţă a raporturilor născute din comerţ

VI.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. 2. 3. 4. 5.

Definiți dreptul comercial. Care este sensul juridic al noțiunii de ”comerț”? În ce an a fost adoptat Codul comercial român? Care este obiectul dreptului comercial? Enumerați trăsăturile dreptului comercial.

VII. TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE 1. În sens juridic, noțiunea de ”comerț” desemnează: a. Toate operațiunile care se defășoară cu mărfuri; b. Toate operațiunile de intermediere în vânzarea mărfurilor; c. Toate operațiunile ce pot face obiectul activităților deschise liberei inițiative, în scopul obținerii profitului; d. Producția/fabricarea/distribuția/vânzarea de mărfuri, executarea de lucrări, prestarea de servicii, efectuate cu scop lucrativ de către persoanele de drept privat. 2. a. b. c. d.

Codul Comercial român a fost adoptat: În anul 1887; În anul 1882; În anul 1990; În anul 2011.

3. a. b. c.

Codul Comercial român a fost elaborat după modelul: Codului comercial belgian; Codului comercial german de la 1897; Codului comercial francez de la 1807;

10 | P a g e

d.

Codului comercial italian de la 1882

4. a. b. c. d.

Regulile dreptului comercial se aplică: Profesioniștilor care exercită profesii liberale; Profesioniștilor comercianți persoane fizice; Profesioniștilor comercianți persoane juridice; Statului și unităților administrativ-teritoriale.

Răspunsuri corecte: 1. 2. 3. 4.

c, d a d b, c.

VIII. TEME DE CASĂ 1. Considerații istorice privind evoluția dreptului comercial în România. 2. Noțiunea și definiția dreptului comercial în legislația și doctrina juridică română. IX.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția a VI-a, actualizată, Editura Universul juridic, București 2019.

11 | P a g e

TEMA 2 DOMENIUL DREPTULUI COMERCIAL (COMERCIANTUL PROFESIONIST, ÎNTREPRINZĂTORUL; ACTELE, CONTRACTELE ŞI FAPTELE JURIDICE SPECIFICE ACTIVITĂȚII COMERCIALE; FONDUL DE COMERŢ)

I.

OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI

-

Identificarea de către studenți a principalelor categorii de comercianți

-

Identificarea categoriei profesioniștilor, delimitarea profesioniștilor comercianți de alte categorii de profesioniști ce nu exercită activități comerciale. Formarea teoretică și practică a studenților care să le permită înțelegerea

-

instituțiilor noi introduse odată cu intrarea în vigoare a NCC. II.

COMPETENȚELE DOBÂNDITE DE STUDENT - înţelegerea necesităţii de a stăpâni acele cunoştinţe juridice care să le permită identificarea comercianților și a normelor juridice aplicabile acestora - extinderea cunoştinţelor asupra sistemului de drept şi stăpânirea detaliilor în ştiinţa interpretării şi aplicării legislaţiei europene în domeniul comercial.

III. -

CUVINTE-CHEIE Comercianți persoane fizice Cmercianți persoane juridice Profesioniștii Întreprinderea și întreprinzătorul Fondul de comerț/patrimoniul de afectațiune

12 | P a g e

IV.

STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

1. Statutul juridic al comerciantului, al întreprinzătorului profesionistului 2. Obligaţiile principale ale comercianţilor 3. Fondul de comerț 4. Reguli generale aplicabile contractelor comerciale V.

şi

al

REZUMATUL IDEILOR PRINCIPALE

Statutul juridic al comerciantului şi al întreprinzătorului se fondează pe criterii similare întrucât, pentru dobândirea calităţii de comerciant, este esenţială săvârşirea actelor de comerţ, personal şi cu titlu profesional, precum și deținerea unui fond de comerț, iar aceste cerinţe prevăzute de lege în privinţa persoanelor fizice sunt îndeplinite de către întreprinzătorul colectiv pe care legea îl organizează în acelaşi scop. Este de asemenea esențial ca persoanele ce exercită comerț să se organizeze și să funcționeze cu respectarea dispozițiilor legale imperative ce instituie în sarcina lor o serie de obligații specifice, respectiv obligația de înmatriculare/înregistrare în Registrul comerțului, de a organiza şi a ţine contabilitatea activităţii comerciale, de a desfăşura activitatea comercială în limtele concurenţei licite și, atunci când este cazul, de a exercita comerţul în baza autorizaţiei legale. VI.

CONŢINUTUL TEMEI DE STUDIU

1. Statutul juridic al comerciantului, al întreprinzătorului şi al profesionistului Legea instituie anumite condiţii în prezenţa cărora o persoană dobândeşte calitatea de comerciant sau de întreprinzător. Unele acte normative au păstrat denumirea de comerciant, indiferent dacă s-au referit la activitatea de interpunere sau de producţie. Legislaţia europeană şi actele normative care transpun normele europene în legislaţia internă utilizează tot mai frecvent termenii de întreprindere şi întreprinzător, în loc de acte comerciale şi comerciant. În sens economic, întreprinderea este o activitate profesională complexă, prestată de persoana care are calitate de întreprinzător. În sens juridic, întreprinderea este o complexitate şi multitudine de acte şi contracte . 13 | P a g e

Oricare ar fi motivele sau scopul reglementării, contractele, actele juridice, activitatea sau, într-un cuvânt, întreprinderea (iniţiativa,) nu pot fi calificate ca persoane sau ca subiecte de drepturi şi obligaţii, deoarece ar însemna să se accepte, contrar rigorii juridice, existenţa de contracte sau activităţi fără intervenţia persoanei fizice sau juridice sau, mai exact, că ar putea exista întreprinderi fără întreprinzători. În concluzie, reflectând activitatea întreprinzătorului de organizare a capitalurilor şi a muncii salariate, întreprinderea nu este persoană şi nici nu poate fi considerată o instituţie aflată sub influenţa politicii economice sau sociale a statului, subordonată aspiraţiilor ori intereselor salariaţilor, sau condiţionată de raporturile juridice născute din contractele întreprinzătorilor cu unele organisme sociale (sindicatele) sau cu alte persoane 1. Din aceste motive, concepţia care personifică noţiunea de întreprindere rămâne străină de dreptul pozitiv, iar statutul juridic al comerciantului nu se raportează la actele normative care, din raţiuni fiscale sau de altă natură, utilizează denumiri improprii. Definiția comerciantului și întreprinzătorului Comercianţii şi întreprinzătorii sunt acele persoane fizice sau juridice care încheie, cu titlu de profesie, acte, contracte sau operaţiuni considerate de lege ca fiind specifice activității economice sau comerciale, sau exercită activităţi organizate de producţie a bunurilor, de prestare a serviciilor, de executare a lucrărilor, destinate comercializării și urmărind obținerea profitului. Profesioniștii În concepţia art. 3 alin. 2 şi 3 din noul Cod civil: „Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere indiferent dacă are sau nu scop lucrativ. Sunt profesionişti toate persoanele care exercită în mod sistematic o activitate organizată de producere, administrare sau înstrăinare a bunurilor, de prestare a serviciilor, indiferent dacă scopul este sau nu este lucrativ”. De asemenea, potrivit Legii nr. 71/2011”Noțiunea profesionist...include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege , la data intrării în vigoare a Codului civil” (art. 8, alin. 1). 1

Pornind de la aspecte de ordin social şi de la normele de dreptul muncii sau de drept civil, legislaţia anilor 1965 din unele state capitaliste a dat naştere concepţiei de întreprindere ca instituţie, obligată să acţioneze în interes general şi nu în interesul întreprinzătorului şi al colaboratorilor săi şi să răspundă faţă de Stat pentru organizarea activităţii conform cu legea.

14 | P a g e

Actuala reglementare califică drept profesioniști nu numai persoanele care exercită o profesie în baza unei pregătiri corespunzătoare, ci și persoanele care nu exercită o profesie, sau mai concret toate persoanele care ”exploatează o întreprindere”, indiferent de existența sau nu a unei pregătiri profesionale și indiferent de obiectul, domeniul sau scopul activității prestate (de interes public sau privat, de obținere a unor beneficii ori nelucrativ)2. Drept urmare, sunt incluși în categoria profesioniștilor toți comercianții (persoane fizice și juridice), respectiv toți cei care exercită comerțul cu titlu profesional și au obligația de a se înregistra în registrul comerțului, în registrul instituțiilor de credit, sau în registrul ASF. Sunt de asemenea incluse în categoria profesioniștilor persoanele juridice fără scop lucrativ (asociații, fundații, federații, sindicate, uniuni sindicale), întrucât acestea desfășoară în mod sistematic, o activitate organizată de binefacere în diverse domenii (cultural, sportiv, științific, social, religios etc.) sau pentru anumite colectivități, ori o activitate de promovare și protejare a intereselor și drepturilor profesionale, economice, culturale ale salariaților, membri ai sindicatului. Exercitarea cu titlu profesional a unei activități comerciale nu se confundă însă cu exercitarea unei profesii, deși profesioniști, în concepția noului Cod civil, sunt și cei care, având pregătirea intelectuală specifică, exercită o profesie liberală. Avem în vedere aici notarii, avocații, practicienii în insolvență, dar și profesorii, medicii, traducătorii autorizați, contabilii, regizorii, executorii judecătorești etc.. Însă, în concepția legiuitorului, aceștia sunt profesioniști numai în anumite circumstanțe. Astfel, raportat la prevederile art. 3 alin. 2 din C.civ.”Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere”. Per a contrario nu sunt profesioniști cei care sunt exploatați în cadrul unei întreprinderi, ceea ce înseamnă că numai în măsura în care profesia se exercită în mod independent, configurând exploatarea unei întreprinderi organizate și conduse de către titular – notar, avocat, executor judecătoresc, medic, contabil, etc.- aceste persoane vor dobândi calitatea de profesionist. Ca atare, în accepțiunea noului Cod, persoanele antemenționate nu sunt profesioniști atunci când își exercită profesia în baza unui contract de muncă 3, întrucât în această ipoteză profesia se exercită în cadrul unei activități organizate și conduse de către angajator – deci calitatea de profesionist va aparține acestuia din urmă.

2

”Persoana care exploatează întreprinderea are calitatea de profesionist. Deci, în concepția noului Cod civil, desfășurarea unei activități organizate și sistematizate califică această activitate ca având caracter profesional, iar persoana care o realizează are calitatea de profesionist” (St. D. Cărpenaru, op. cit.) 3 Astfel, un medic are posibilitatea de a furniza servicii de sănătate în cadrul unei unităţi medico-sanitare cu personalitate juridică furnizoare de servicii publice, de stat sau private, în calitate de salariat, ori într-una din formele prevăzute în mod expres la art. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 124/1998 republicată.

15 | P a g e

Nu vor intra însă în categoria profesioniștilor statul și unitățile administrativ-teritoriale, ori autoritățile deliberative4 - persoane juridice de drept public5 -, statutul juridic al acestora fiind reglementat prin Constituția României și alte acte normative speciale6, iar nu prin dispozițiile cuprinse în Codul civil, aplicabile raporturilor de drept privat. O problemă aparte o reprezintă asocierile fără personalitate juridică constituite în vederea desfășurării unei activități economice, în doctrina de specialitate7 apreciindu-se că și acestea trebuie considerate profesioniști. Concret, s-a afirmat că dețin calitatea de profesionist unele contracte precum asocierile în participațiune8 și societățile simple9, făcându-se abstracție de principii esențiale pe care se sprijină ordinea de drept. Este indiscutabil faptul că în concepția noului Cod civil calitatea de profesionist nu poate aparține decât unei persoane10, iar un contract nu este și nu poate fi niciodată o persoană. A susține contrariul nu poate să denote decât agnozie față de instituţiile juridice. Condiţiile dobândirii calităţii de comerciant/întreprinzător de către persoana fizică În concepţia O.U.G. nr. 44/2008 persoana fizică dobândește calitatea de comerciant dacă: - exercită o activitate economică de producţie sau de schimb al mărfurilor sau serviciilor; - încheie contracte sau operaţiuni comerciale cu titlu profesional şi în nume propriu; - exploatează un fond de comerţ la care se rataşează clientela proprie şi actuală. Aceste condiţii sunt în raporturi de interdependenţă şi trebuie întrunite cumulativ.

4

Potrivit art., 1 alin. 2, lit. (d) din Legea nr. 215/2001 a administratiei publice locale, republicată în Monitorul Oficial al României nr.123 din 20 februarie 2007 prin ”autoritati deliberative” se înțeleg ”consiliul local, consiliul judetean, Consiliul General al Municipiului București, consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor” 5 A se vedea art. 21, alin. 1 din Legea nr. 215/2001 a administratiei publice locale. 6 Legea nr. 215/2001 a administratiei publice locale. 7 A. Ene, Aria de cuprindere a noțiunii de “profesionist”, p. 17, prezentare susținută în cadrul Conferinței “Noul Cod civil” organizată în 12-14 septembrie de Voicu & Filipescu SCA în colaborare cu Asociatia Societatilor Financiare. Lucrarea poate fi vizualizată pe: http://www.curierulfiscal.ro/files/2011/10/profesionist-alice-ene.pdf 8 Potrivit A. Ene în lucrarea ”Aria de cuprindere a noțiunii de profesionist”, p. 17: ”Nefiind o persoană juridică, asociația în participație nu poate fi considerată în sine un comerciant, dar ea poate fi considerată un profesionist”. 9 ”Societățile simple, care nu beneficiază de personalitate juridică, pot fi considerate profesioniști” (A. Ene, supra). 10 Potrivit art. 3, alin. 2 și 3, sunt profesioniști ”..toți cei care exploatează o întreprindere..”, respectiv ”..una sau mai multe persoane” care exercită ”sistematic...o activitate organizată”, precum și ”orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale.

16 | P a g e

Condiţiile dobândirii calităţii de comerciant/întreprinzător de către societăţile comerciale Anterior, Codul comercial, reglementa într-o manieră eliptică dobândirea calităţii de comerciant de către „întreprinderile societare”, statuând că, alături de cei care săvârşesc în mod obişnuit fapte de comerţ, sunt comercianţi „şi societăţile comerciale” (art.7). Doctrina juridică a interpretat textul art. 7 în sensul că „societăţile comerciale se nasc comercianţi”11. În ce ne priveşte apreciem că textul sugerează o altă interpretare. Într-adevăr, reglementarea nu a aşezat întreprinzătorul individual şi pe cel colectiv în planuri diferite, dovadă că societatea comercială nu este considerată un organism unitar şi autonom, ci o formă de exercitare colectivă a unei activităţi, de către persoane fizice în mod individual, sau de către persoane fizice şi/sau persoane juridice asociate şi organizate în persoană juridică. Ideea se desprinde și din art. 1 din Legea nr. 31/1990, dreptul comun în materie societară, conform căruia „în vederea efectuării actelor de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu respectarea condiţiilor prezentei legi”. Deci, pentru a dobândi calitatea de comerciant, societatea comercială trebuie să se formeze cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, adică actul constitutiv să fie întocmit sub semnătură privată sau în formă autentică, şi semnat de către viitorii asociaţi, care în acest mod consimt la crearea unui comerciant cu vocaţie la personalitate juridică. Dovada calităţii de comerciant/întreprinzător Calitatea de comerciant a persoanei fizice este o chestiune de fapt şi se probează prin orice mijloace din care rezultă săvârşirea efectivă, în nume propriu, obişnuit şi cu titlu profesional a actelor sau faptelor prevăzute de legea comercială. Deţinerea autorizaţiei administrative, înmatricularea în registrul comerţului, plata impozitului pe profit ori a altor taxe, nu sunt decât prezumţii relative care pot fi combătute prin dovezi contrarii. Calitatea de comerciant a societăţii comerciale, a societăţii cooperatiste, a grupului de interes economic şi a altor entităţi se probează prin actul de constituire întocmit cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi/sau prin certificatul de înmatriculare în registrul comerţului a societăţii comerciale.

11

Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Bucureşti 1994 (apud Ion Turcu, op cit.).

17 | P a g e

Încetarea calităţii de comerciant a persoanei fizice În aplicarea principiului simetriei actului juridic, se poate susţine simplu, că persoana fizică pierde calitatea de comerciant dacă nu mai săvârşeşte fapte de comerţ obiective în nume propriu şi cu titlu profesional. Încetarea activităţii comerciale trebuie să fie efectivă, definitivă şi să evidenţieze intenţia de a se renunţa la calitatea de comerciant. Radierea înmatriculării din registrul comerţului sau retragerea autorizaţiei administrative nu sunt suficiente pentru pierderea calităţii de comerciant, fiind necesar ca persoana să nu mai desfășoare activitate comercială. Încetarea calităţii de comerciant a societăţii comerciale Unii autori au susţinut că societatea comercială pierde calitatea de comerciant în momentul în care încetează să mai existe ca persoană juridică12. Alţi autori au susţinut că „societăţile comerciale îşi încetează existenţa prin dizolvare…”13. În ce ne priveşte, susţinem că societatea comercială îşi pierde calitatea de comerciant prin dizolvare. Cu alte cuvinte, bazat pe dispoziţiile legii care, în privinţa dizolvării societăţii comerciale, consacră principiul simetriei actului juridic, încetarea calităţii de comerciant este consecinţa unei operaţiuni juridice similare celei în baza căreia această calitate a fost dobândită. 2. Obligaţiile principale ale comercianţilor Indiferent dacă sunt comercianţi sau întreprinzători, persoanele fizice, membrii întreprinderilor familiale şi persoanele juridice au următoarele obligaţii profesionale: ● de a da publicităţii informaţii referitoare la evenimente semnificative legate persoana şi/sau organismele interne ale comerciantului; Obligaţia de publicitate prin registrul comerţului este reglementată de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului. Registrul comerţului asigură evidenţa oficială a persoanelor fizice şi juridice ce desfăşoară activitate comercială şi permite acumularea şi difuzarea unor informaţii despre existenţa şi activitatea acestor persoane. Datele înregistrate au caracter strict profesional şi protejează interesele comerciantului şi ale terţelor persoane interesate să stabilească raporturi de afaceri cu un anumit comerciant. ● de a organiza şi ţine contabilitatea; 12

Stanciu D. Cărpenaru, op.cit.; V. Pătulea, C. Tureanu în „ Intituţii de drept economic şi comercial, Bucureşti, 1994. 13 I. Turcu, op.cit.pag.62.

18 | P a g e

Obligaţia comercianţilor de a organiza, de a conduce contabilitatea în partidă dublă, şi de a întocmi situaţiile financiare anuale este prevăzută de art. 1 şi art. 5 din Legea nr. 82/199114. Contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda naţională, iar contabilitatea operaţiunilor efectuată în valută se ţine atât în moneda naţională, cât şi în valută. Potrivit legii, contabilitatea comercianţilor poate fi ţinută şi de persoane juridice autorizate sau de persoane fizice care au calitatea de contabil autorizat sau expert contabil, de directorul financiar, de contabilul şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească acestă activitate. Este deosebit de important ca registrele să reflecte o imagine fidelă a patrimoniului, contului de profit şi pierdere şi fluxurilor de trezorerie întrucât, potrivit legii, în litigiile privind raporturile comerciale, dintre comercianţi, aceste registre pot fi folosite ca mijloc de probă în favoarea şi contra comercianţilor. Evidenţa contabilă reflectă în expresie bănească, bunurile mobile şi imobile, disponibilităţile băneşti, titlurile de valoare, drepturile şi obligaţiile comerciantului, mişcările şi modificările intervenite în patrimoniul comerciantului ca efect al operaţiunilor efectuate, cheltuielilor suportate şi veniturilor realizate ori pierderilor suferite. Înregistrările în contabilitate se fac cronologic şi sistematic, potrivit planurilor de conturi şi normelor contabilităţii. ● de a desfăşura activitatea în limitele concurenţei licite; Această obligaţie este prevăzută de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi de Legea nr. 363 din 21 decembrie 2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor15. Atitudinea competiţională a comercianţilor şi/sau a altor persoane participante la raporturile comerciale pe o piaţă este deosebit de relevantă în stabilirea caracterului licit sau ilicit al faptelor acestor persoane. Consecutiv acestei realităţi practice, legea a reglementat mai multe feluri de concurenţă, iar jurisprudenţa a contribuit la conturarea conceptului de concurenţă practicabilă. Normele juridice fac distincţia între concurenţa licită, concurenţa eficientă, concurenţa interzisă, concurenţa neloială şi concurenţa monopolistă. ● de a obţine autorizaţia pentru exercitarea activităţii economice în mod independent; 14

Legea contabilităţii nr. 82/24 decembrie 1991 a fost modificată cu O.G nr. 70/2004 aprobată cu Legea nr. 420/2004 (publicată în M.Of. nr. 993/28 octombrie 2004) şi republicată în M.Of. nr. 48/14 ianuarie 2005, Partea I. 15 republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 208 din 28 martie 2007.

19 | P a g e

Această obligație are în vedere comercianții persoane fizice care își desfășoară activitatea potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale. În temeiul cererii de înregistrare și a documentației depuse la oficiul registrului comerțului în a cărui rază teritorială urmează să își aibă sediul, persoana fizică va începe exercitarea comerțului în calitate de PFA, întreprinzător individual ori membru al unei întreprinderi familiale, numai după obținerea autorizației de funcționare emisă în baza rezoluției directorului oficiului registrului comerțului. ● de a obţine autorizaţia legală administrativă, obligație ce revine societăților comerciale a căror activitate comportă o doză sporită de risc pentru investitori şi pentru piaţă şi reflectă o măsură de protecţie şi de prudenţă prin verificarea îndeplinirii anumitor exigenţe de către aceste entităţi şi persoanele care urmează să administreze comerciantul şi să gestioneze patrimoniul acestuia. Concret, obligaţia de a obţine autorizaţia administrativă este impusă societăţilor (numite instituții de credit) care au ca obiect, operaţiuni bancare şi de schimb valutar şi se eliberează de Banca Naţională a României (B.N.R); societăţilor comerciale ce au ca obiect de activitate asigurările/reasigurările sociale şi se eliberează de Autoritatea de Supraveghere Financiară; societăţilor de servicii în investiţii financiare care au obiect de activitate exclusiv intermedierea pe piaţa bursei de valori mobiliare şi se eliberează tot de către ASF. 3. Fondul de comerț Definiţia fondului de comerţ prezintă interes şi ca element ce circumscrie sfera dreptului comercial, întrucât se raportează la natura fondului de comerţ de bun mobil incorporal dotat cu aptitudinea de a conferi specificitate raporturilor juridice născute în legătură cu acest bun. Aşadar, fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale utilizate de comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale16. Elementele fondului de comerţ depind de felul şi anvergura activităţii pe care comerciantul şi-a propus să o dezvolte, fiind mai mult sau mai puţin numeroase, de natură şi valoare diversă, în proprietatea sau în folosinţa comerciantului. Bunurile sau elementele ce compun fondul de comerţ pot fi corporale şi incorporale. 16

La fondul de comerţ se fac referiri şi în alte acte normative: art. 21 din Legea nr. 26/1990 cu privire la registrul comercţului; art. 6 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri de accelerare a privatizării.

20 | P a g e

A. Elementele corporale ale fondului de comerţ În această categorie sunt incluse materiale, utilaje, echipamente, imobile, deci bunurile corporale care servesc comerciantului la activitatea de comerţ. Aceste bunuri vor fi considerate elemente ale fondului de comerţ în măsura în care sunt destinate a servi exploatării comerciale şi deci, au aptitudinea de a atrage clientela. Din acest punct de vedere, sunt apte să atragă clientela, specializarea, noutatea, funcţionarea sau alte trăsături specifice bunurilor corporale. Prin urmare, pot compune fondul de comerţ, clădirile, terenurile, animalele, etc. deţinute de titularul fondului de comerţ, în locaţie sau în leasing; mărfurile proprietatea titularului fondului aflate în stoc sau depozitate în spaţiul altuia; materiile, produsele finite, utilajele, echipamentele, mărfurile vândute sub condiţie sau cu termen de executare şi oricare bun destinat activităţii comerciale. B. Elementele incorporale ale fondului de comerţ Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt: firma, emblema, marca, clientela, vadul comercial, drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor, know- how, good-will, etc. În ansamblul de bunuri organizate sub forma fondului de comerţ, firma, emblema şi marca sunt însemne distinctive ale comerciantului şi au relevanţă pentru protecţia împotriva faptelor de concurenţă neloială. Cu toate acestea, nu toate elementele incorporale sunt indispensabile exercitării unei activități comerciale, ci doar firma, clientela și vadul comercial, fără de care nu se poate vorbi de fond de comerț și, prin urmare, de calitatea de comerciant. Clientela reprezintă factorul personal sau subiectiv şi desemnează persoanele fidele care apelează permanent la produsele, serviciile sau lucrările unui anumit comerciant. Prin urmare, clientela şi vadul comercial nu sunt absolut sinonime, clientela fiind influenţată de vadul comercial ale cărui însuşiri pun în evidenţă calităţile manageriale ale înteprinzătorului, reputaţia produselor, profesionalismul salariaţilor, calitatea serviciilor, etc. 4. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Tratat de drept civil, Bucureşti 2008;

VII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. Enumerați persoanele fizice și juridice care au obligația legală de a se înmatricula în Registrul Comerțului. 2. Care sunt principalele trăsături ale fondului de comerț? 21 | P a g e

3. Explicați natura juridică a fondului de comerț. 4. Enumerați persoanele fizice cărora legea le atribuie calitatea de comerciant. 5. Enumerați persoanele fizice cărora legea le atribuie calitatea de profesionist. 6. Care sunt elementele incorporale ale fondului de comerț? 7. Precizați elementele indispensabile ale fondului de comerț. 8. Care este principala deosebire între persoana fizică autorizată (PFA) și întreprinderea familială? 9. Definiți clientela. VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Calitatea de comerciant a societății comerciale încetează: a) În momentul radierii din registrul comerțului; b) În momentul în care societatea începe să înregistreze pierderi; c) În momentul dizolvării societății; d) În cazul în care numărul asociaților scade sub minimul legal. 2. a) b) c) d) e)

Au calitate de comerciant: Orașele; Sindicatele; Societățile de asigurări; Instituțiile de credit; Consiliile județene.

3. Dovada deplină a calității de comerciant a persoanei fizice o constituie: a) Certificatul de înmatriculare în registrul comerțului; b) Încheierea cu titlu sporadic a unor contracte comerciale; c) Cumpărarea unui fond de comerț; d) Îndeplinirea cumulativă a condițiilor cerute pentru dobândirea calității de comerciant. 4. Pot deveni comercianți: a) Majorii puși sub curatelă; b) Majorii puși sub interdicție; c) Auxiliarii justiției; d) Universitățile; e) Județele. 5. Fondul de comerț: a) Poate fi grevat de servituți pasive; b) Poate face obiectul contractului de gaj; c) Poate face obiectul contractului de ipotecă mobiliară; 22 | P a g e

d)

Poate face obiectul contractului de ipotecă imobiliară.

6. Are calitate de profesionist: a) Comuna; b) Primarul; c) Actorul angajat la Teatrul Național; d) Medicul stomatolog care ăși desfășoară activitatea în mod autonom; e) Clubul sportiv de drept privat. 7. a) b) c) d) e)

Sunt profesioniști în concepția NCC: Judecătorii; Notarii publici; Avocații ce își exercită profesia într-n cabinet individual de avocatură; Profesorii angajați ai Universității; Membrii unei fundații

Răspunsuri corecte 1. c 2. c, d 3. d 4. a 5. c 6. d, e 7. b, c

IX.

TEME DE CASĂ

1. Patrimoniul, patrimoniul de afectațiune și fondul de comerț – privire comparativă între cele trei noțiuni. 2. Profesioniștii și profesioniștii-comercianți – delimitarea celor două concepte juridice X.

BIBLIOGRAFIA RECOMANDATĂ

1. St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția a VI-a, actualizată, Editura Universul juridic, București 2019.

23 | P a g e

2. Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioniștii-comercianți, Editura C.H. Beck, București, 2013 3. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Partea generala - în reglementarea noului Cod civil, Bucureşti, 2013 TEMA 3. OBLIGAŢIILE PRINCIPALE ALE COMERCIANŢILOR

I.

OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI - Prezentarea principalelor obligații legale ale comercianților - Explicarea procedurii de înmatriculare în registrul comerțului - Clarificarea conceptelor de ”concurență licită”, ”concurență eficientă”, ”concurență neloială”, ”concurență interzisă” și ”practici restrictive de concurență”

II.

COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT - Însușirea de către studenți a dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 26/1990 cu privire la obligația comercianților de înmatriculare și înregistrare în registrul comerțului ; - Înțelegerea și însușirea conceptelor de ”concurență licită”, ”concurență eficientă”, ”concurență neloială”, ”concurență interzisă” și ”practici restrictive de concurență” - Identificarea faptelor de concurență neloială ; - Identificarea practicilor anticoncurențiale ; - Înțelegerea domeniilor și raporturilor în care concurența este interzisă prin lege sau prin convenția părților.

III. IV.

CUVINTE CHEIE Obligațiile comercianților Registrul Comerțului Contabilitate Concurență licită, loială, eficientă, neloială, interzisă Practici anticoncurențiale STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

24 | P a g e

1. Obligaţia de înmatriculare şi înregistrare în registrul comerţului 2. Obligaţia de a organiza şi a ţine contabilitatea activităţii comerciale 3. Obligaţia de a desfăşura activitatea comercială în limitele concurenţei licite 4. Obligaţia de exercitare a comerţului pe baza autorizaţiei legale

V.

REZUMAT

Indiferent dacă sunt comercianţi sau întreprinzători, persoanele fizice, întreprinderile familiale şi persoanele juridice au următoarele obligaţii profesionale: ● de a da publicităţii informaţii referitoare la evenimente semnificative legate persoana şi/sau organismele interne ale comerciantului; ● de a organiza şi ţine contabilitatea; ● de a desfăşura activitatea în limitele concurenţei licite; ● de a obţine autorizaţia pentru exercitarea activităţii economice în mod independent; ● de a obţine autorizaţia legală administrativă VI. CONŢINUTUL TEMEI DE STUDIU 1. Obligaţia de a da publicităţii prin registrul comerţului informaţii referitoare la evenimente semnificative privind comerciantul și activitatea acestuia Obligaţia de publicitate prin registrul comerţului este reglementată de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului. Registrul comerţului asigură evidenţa oficială a persoanelor fizice şi juridice ce desfăşoară activitate comercială şi permite acumularea şi difuzarea unor informaţii despre existenţa şi activitatea acestor persoane. Datele înregistrate au caracter strict profesional şi protejează interesele comerciantului şi ale terţelor persoane interesate să stabilească raporturi de afaceri cu un anumit comerciant. Potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990, înainte de a începe comerţul, comercianţii sunt obligaţi să se înmatriculeze în registrul comerţului, iar în timpul activităţii sunt obligaţi să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele cerute de lege a fi înscrise. Prin urmare, obligaţia de publicitate prin intermediul registrului comerţului implică o triplă activitate: - prima constă în înmatricularea în registrul comerţului şi trebuie îndeplinită înainte de începerea activităţii comerciale; 25 | P a g e

- a doua se referă la înscrierea menţiunilor în timpul exercitării comerţului privitoare la actele şi faptele a căror înregistrare este obligatorie potrivit legii; - a treia presupune înregistrarea menţiunii privind încetarea activităţii comerciale. Legea prezumă că toate persoanele fizice şi persoanele juridice înmatriculate au calitatea de comerciant. Pe de altă parte, până la radiere, comercianţii înmatriculaţi în registrul comerţului sunt responsabili pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor specifice acestei profesii. Evident că numai comercianţii au obligaţia de a se înmatricula şi de a efectua menţiuni în registrul comerţului. Această obligaţie nu este impusă meseriaşilor, meşteşugarilor, agricultorilor, medicilor, profesorilor şi altor persoane care exercită o activitate liberală şi nici persoanelor juridice care nu au calitate de comerciant. Dar, dacă în fapt aceste persoane încheie acte de comerţ în mod obişnuit şi cu titlu profesional, ele dobândesc calitatea de comerciant. În toate situaţiile, un comerciant face obiectul unei singure înmatriculări şi nu poate avea decât un singur număr de înmatriculare cu titlu principal. Alte înregistrări relative la comerciant sunt considerate menţiuni. În cazul societăţilor comerciale, societăţilor cooperatiste, grupurilor de societăţi şi altor comercianţi colectivi, înmatricularea se efectuează în temeiul unei cereri care se înaintează oficiului registrului comerţului din judeţul sau municipiul Bucureşti, de la sediul înscris în actul de constituire a societăţii comerciale, a grupului de interes economic sau a societăţii cooperatise, etc. Sunt ţinute la înmatricularea în registrul comerţului toate societăţile comerciale, cooperatiste, companii naţionale, grupuri de interes economic şi oricare altă entitate care are calitatea de comerciant şi sediul în România. Este de asemenea obligatorie înmatricularea filialelor ca entităţi cu personalitate juridică şi a sucursalelor ca dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale, înfiinţate de comerciantul persoană juridică. În ipoteza în care un comerciant are sediul principal în străinătate şi înfiinţează sucursale în România, acestea vor fi înmatriculate la oficiul registrului comerţului de la sediul sucursalei. Celelalte forme exogene ale societăţilor comerciale respectiv, agenţii, reprezentanţe, exploatări, birouri, cabinete, puncte de lucru sau alte asemenea sedii secundare, se menţionează în registrul comerţului de la sediul principal. Cererea de înmatriculare se întocmeşte şi se semnează, după caz, de comerciant personal sau de mandatarul cu procură specială şi autentică, de un asociat al societăţii comerciale, de fondator, de administrator sau de reprezentantul legal şi trebuie să cuprindă datele şi informaţiile stabilite de Legea nr. 26/1990 pentru fiecare categorie de comercianţi. 26 | P a g e

2. Obligaţia de a organiza şi de a ţine contabilitatea activităţii comerciale Obligaţia comercianţilor de a organiza, de a conduce contabilitatea în partidă dublă şi de a întocmi situaţiile financiare anuale este prevăzută de art. 1 şi art. 5 din Legea nr. 82/199117. Contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda naţională, iar contabilitatea operaţiunilor efectuată în valută se ţine atât în moneda naţională, cât şi în valută. Art. 3 din Ordinul Ministerului Finanţelor şi al Autorităţii Naţionale pentru Administraţia Finanţelor nr.1752/17 noiembrie 200518 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, instituie obligaţia întocmirii situaţiilor financiare în sarcina anumitor persoane juridice şi bazat pe numite criterii în acord cu irectiva 2013/34/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind situațiile financiare anuale, situațiile financiare consolidate și rapoartele conexe ale anumitor tipuri de întreprinderi Au obligaţia să respecte

normele directivelor europene privind ţinerea şi organizarea evidenţei contabile, astfel cum au fost transpuse în regelmentarea internă sus-menţionată, nu numai societăţile comerciale ca persoane juridice, ci şi subunităţile fără personalitate juridică, aflate în proprietatea persoanelor juridice sau fizice cu sediul sau domiciliul în România. Sucursala sau alt dezmembrământ al societăţii comerciale are o organizare de sine stătătoare şi un scop determinat, dar nu are un patrimoniu propriu, astfel că rămâne un bun sau, mai exact, un element al fondului de comerţ care face parte din patrimoniul societăţii. Lipsa calităţii de persoană juridică nu împiedică îndeplinirea obligaţiei de a ţine evidenţa contabilă de către persoana fizică (director, şef sucursală etc.) desemnată să getioneze sucursala, serviciul, expolatarea, biroul sau alt bun. Această persoană fizică va organiza şi conduce contabilitatea proprie până la balanţa de verificare, fără a întocmi situaţii financiare, iar activitatea desfaşurată în străinătate prin aceste sucursale, aparţinând persoanelor juridice ori fizice cu sediul sau domiciliul în România, se include în situaţiile financiare ale persoanei juridice române şi se raportează pe teritoriul României. De asemenea, au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, potrivit reglementărilor contabile conforme directivelor europene, subunităţile fără personalitate juridică, adică sediile secundare temporare sau permanente (sucursale, reprezentanţe, exploatări, birouri, oficii, etc.) din străinatate, care aparţin comercianţilor persoane juridice sau fizice de 17

Legea contabilităţii nr. 82/24 decembrie 1991 a fost modificată cu O.G nr. 70/2004 aprobată cu Legea nr. 420/2004 (publicată în M.Of. nr. 993/28 octombrie 2004) şi republicată în M.Of. nr. 48/14 ianuarie 2005, Partea I. 18 Ordinul M.F. şi A.N.A.F. nr. 1752/17 noiembrie 2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile conforme cu directivele europene, a fost publicat în M.Of. nr. 180/30 noiembrie 2005 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2006.

27 | P a g e

naţionalitate sau cetăţenie română cu sediul, respectiv domiciliul, în România, sau care aparţin unor persoane juridice sau fizice de naţionalitate sau cetăţenie străină, cu sediul, respectiv domiciliul, în străinătate. Situaţiile financiare arătate sunt supuse controlului financiar (auditului). Ceialalţi comercianţi, persoane juridice şi persoane fizice, cu excepţia societăţilor comerciale cotate pe o piaţă de valori mobiliare reglementată de capital19trebuie să întocmească situaţii financiare simplificate anuale cuprinzând: - bilanţ prescurtat; - contul de profit şi pierdere; - note explicative la situaţiile financiare. Contul de profit şi pierdere reflectă rezultatele financiare obţinute din activitatea comerciantului precum şi repartizarea acestora potrivit dispoziţiilor legale. Acest cont furnizează date referitoare la rezultatele obţinute din activitatea principală şi din alte activităţi, a cheltuielilor care, potrivit legii, se scad din veniturile încasate, precum profitul sau pierderea rezultat/rezultată. Situaţiile anexe la bilanţ sunt formulare în care sunt reflectaţi indicatorii privind execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli, precum şi alţi indicatori referitori la activitatea financiar-contabilă desfăşurată. Potrivit legii, contabilitatea comercianţilor poate fi ţinută şi de persoane juridice autorizate sau de persoane fizice care au calitatea de contabil autorizat sau expert contabil, de directorul financiar, de contabilul şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească acestă activitate. Este deosebit de important ca registrele să reflecte o imagine fidelă a patrimoniului, contului de profit şi pierdere şi fluxurilor de trezorerie întrucât, potrivit legii, în litigiile privind raporturile comerciale dintre comercianţi, aceste registre pot fi folosite ca mijloc de probă în favoarea şi contra comercianţilor. Evidenţa contabilă reflectă în expresie bănească, bunurile mobile şi imobile, disponibilităţile băneşti, titlurile de valoare, drepturile şi obligaţiile comerciantului, mişcările şi modificările intervenite în patrimoniul comerciantului ca efect al operaţiunilor efectuate, cheltuielilor suportate şi veniturilor realizate ori pierderilor suferite. 19

Este vorba de societăţile pe acţiuni ale caror valori mobiliare sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată conform Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, publicată în M.Of. nr. 571/29 Iunie 2004 şi ulterior modificată şi completată cu: Legea nr. 208 din 29 iunie 2005 pentru modificarea art. 285, publicată în M.Of. nr. 578/5 Iulie 2005; O.G. nr. 41/14 iulie 2005 privind reglementarea unor măsuri financiare, publicată în M.Of. nr. 677/28 Iulie 2005 şi aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 97/2006 publicată în M.Of. nr. 375/2 Mai 2006.

28 | P a g e

Înregistrările în contabilitate se fac cronologic şi sistematic, potrivit planurilor de conturi şi normelor contabilităţii. Fiecare operaţiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document primar sau justificativ. Înregistrările care se efectuează zilnic formează aşa numita contabilitate primară. Înregistrările cronologice se realizează cu ajutorul conturilor contabile, întocmindu-se Jurnale de vânzări şi cumpărări, Registrul de casă, Jurnale de bancă, Jurnale pentru operaţiuni diverse, Registrul jurnal. În concepţia art. 20 din Legea nr. 82/1991, comercianţii trebuie să ţină registrul-jurnal, în care sunt înregistrate toate operaţiunile patrimoniale în succesiunea lor, registrul-inventar în care trece rezultatele inventarierii patrimoniului şi registrul cartea mare. Înregistrarea sistematică se realizează cu autorul Registrului inventar şi Registrului Cartea Mare. La sfârşitul exerciţiului financiar-contabil se întocmeşte Bilanţul contabil şi Contul de profit şi pierdere, pecum şi Balanţa de verificare a corelaţiilor. Contabilitatea modernă se bazează pe principiul dublei înregistrări, sistem cunoscut şi cu denumirea de contabilitate în partidă dublă. În anumite cazuri se poate folosi şi contabilitatea în partidă simplă. Reprezentanţele sau sucursalele conduc contabilitatea în partidă simplă. Contabilitatea în partidă dublă presupune efectuarea a cel puţin două înregistrări pentru fiecare operţiune juridică sau tranzacţie, adică înregistrarea în debitul unui cont contabil şi în creditul altui cont corespunzător. În cadrul acestui sistem, totalul debitărilor trebuie să fie egal cu totalul creditărilor, orice diferenţă semnalând eroare de înregistrare. În ce priveşte comercianţii persoane fizice, potrivit art. 15 din O.U.G. nr. 44/2008, aceştia vor ţine contabilitatea în partidă simplă, potrivit reglementărilor privind organizarea şi conducerea evidenţei contabile în partida simplă de către persoanele fizice care au calitatea de contribuabil, în conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.   Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii Potrivit art. 1 din Legea nr. 82/1991, obligaţia de a organiza şi ţine contabilitatea proprie revine societăţilor/companiilor comerciale naţionale, societăţilor comerciale, regiilor autonome, institutelor naţionale de cercetare şi dezvoltare, instituţiilor publice, societăţilor cooperatiste, asociaţiilor şi celorlalte persoane juridice.

29 | P a g e

Au obligaţia de a ţine evidenţă contabilă proprie şi alte forme exogene situate în străinătate ale persoanelor juridice cu sediul în România sau sucursalele, situate în România, ale persoanelor juridice cu sediul în străinătate. Din raţiuni de fiscalitate, obligaţia arătată la art. 1 revine şi persoanelor fizice, întreprinderilor familiale care au calitatea de comerciant. În temeiul art.1, art. 2 şi art. 10 din Legea nr. 82/24 decembrie 1991, răspunderea pentru organizarea şi ţinerera contabilităţi aparţine administratorului sau mandatarului ori persoanelor cu care s-a contractat îndeplinirea acestei activităţi, pe care trebuie să o supravegheze. Verificarea respectării obligaţiei de a ţine şi organiza evidenţa contabilă conform regulilor este de competenţa cenzorilor sociali, iar cu scopul de a evita erorile sau chiar frauda, situaţiile financiare ale unei anumite categorii de comercianţi sunt examinate şi atestate de către experţi contabili pe care legea îi denumeşte „auditori financiari”. Importanţa respectării acestei obligaţii rezultă din incriminarea faptei, în modalităţile în care poate fi săvârşită. În acest sens, omisiunea de a organiza şi ţine evidenţa contabilă sau falsificarea bilanţului, denaturarea ori distrugerea documentelor cu scopul de a obţine avantaje ori de a ascunde starea reală a patrimoniului îmbracă forma infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de Legea nr. 82/1991, de Legea nr. 31/1990, de Legea nr. 85/20014, de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital20 şi de alte legi speciale. Subiectul calificat al infracţiunilor reglementate în această materie poate fi adminstratorul social sau reprezentantul legal al comerciantului. 3. Obligaţia de a desfăşura activitatea comercială în limtele concurenţei licite Această obligaţie este prevăzută de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi de Legea nr. 21/1996 legea concurenței. §1. Felurile concurenţei Normele juridice fac distincţia între concurenţa licită, concurenţa eficientă, concurenţa interzisă, concurenţa neloială şi concurenţa monopolistă. Regimul juridic aplicabil faptelor de concurenţă neloială este stabilit separat de cel incident faptelor care încalcă interdicţia de concurenţă şi de cel dedicat practicilor anti-concurenţiale21 . A. Concurenţa licită (loială, permisă) Economia de piaţă se fundamentează pe existenţa concurenţei comerciale, a cărei exercitare liberă este garantată. 20

Legea nr. 297/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 575/29 iunie 2004. Faptele de concurenţă neloială, faptele de concurenţă interzisă şi faptele restrictive de concurenţă fac obiectul de studiu în capitolul separat cu denumirea : „ Actele, contractele şi faptele juridice comerciale”. 21

30 | P a g e

Legea ocroteşte competiția onestă sau loială între producătorii de mărfuri, prestatorii de servicii, executanţii de lucrări sau între distribuitorii bunurilor către consumatori. Concurenţa licită se verifică prin caracterul manifest al activităţii concurenţiale, prin exercitarea activităţii conform uzanţelor cinstite comerciale, numai în domenii deschise liberei iniţiative şi prin adoptarea unei conduite de fidelitate. B. Concurenţa eficientă Acest fel de concurenţă licită s-a cristalizat ca rezultat specific al practicii comerciale actuale. Pornind de la relevanţa factorilor care influenţează existenţa şi intensitatea competiţiei dintre întreprinderile rivale şi de la condiţia ca libera competiţie să fie exercitată cu bună credinţă şi conform cu uzanţele cinstite ale comerţului22, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a definit concurenţa eficientă (workable competition) statuând că „felul şi intensitatea concurenţei pot să difere în funcţie de produsele sau serviciile în cauză şi de structura economică a pieţelor sectoriale vizate”. Doctrina juridică a opinat că, devreme ce autorităţile comunitare sau naţionale apreciază dacă intensitatea concurenţei este suficientă, modelul concurenţei eficiente nu asigură o prea mare securitate juridică 23. Pornind de la aceste considerente, s-a manifestat preocuparea pentru elaborarea unor criterii pe baza cărora să fie atestată existenţa unei concurenţe eficiente pe o piaţă dată, delimitată de monopol şi monopson. Nmeroasele decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au evidenţiat criterii de apreciere asupra efectului util al dispoziţiilor art. 81-82 din Tratatul U.E. şi deci, al prezenţei concurenţei eficiente, precum şi asupra compatibilităţii conduitei întreprinzătorilor cu regulile antitrust. C. Concurenţa interzisă Acest fel de concurenţă are sorgintea în lege sau în convenţia părţilor şi reprezintă o derogare de la principiul liberei inţiative private. În acest profil, concurenţa licită este definită şi protejată de lege ca principiu, în timp ce concurenţa interzisă este descrisă punctual şi îmbracă forma unor delicte comerciale. Prin urmare, concurenţa interzisă este competiţia inadmisibilă în domeniile închise prin lege, sau prin contract, concurenţei.



22

Concurenţa interzisă prin lege

Definiţia concurenţei eficiente („workable competition”) a fost enunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Decizia nr. 26/76 din 25 oct. 1977, luată în cazul Metro. 23 O. Căpăţână, op. cit., pag. 129.

31 | P a g e

Concurenţa interzisă constă în fapta ilicită de exercitare a unor activităţi comerciale în domenii care, prin lege sau prin contractul părţilor, sunt închise iniţiativei libere. În principiu, toate activităţile economice sunt deschise concurenţei comerciale, cu excepţia activităţilor excluse prin legi speciale. Prin urmare, dacă există raţiuni superioare intereselor liberei iniţiative, obligaţia de neconcurenţă rezultă expres şi imperativ din lege, iar dacă aceste raţiuni vizează interesele comerciantului, parte contractantă, obligaţia de neconcurenţă este stipulată în clauzele contractului încheiat de părţi. Din acest punct de vedere, domeniile închise concurenţei prin lege se referă la statutul forţei de muncă; la raporturile între comerciant şi prepus şi/sau alţi salariaţi; la raporturile între societăţile comerciale şi asociaţi sau alte persoane din societate. Săvârşirea faptei de concurenţă interzisă atrage şi obligarea la despăgubiri. D. Concurenţa neloială Faptele de concurenţă neloială evidenţiază lipsa de onestitate sau utilizarea unor mijloace contrare uzanţelor cinstite în activitatea comercială, cu scopul obişnuit de a capta clientela rivalului lezat. Sfera persoanelor sau subiectele raportului juridic asupra cărora au incidenţă regulile concurenţei neloiale sunt: - comercianţii persoane fizice şi întreprinderi familiale; - comercianţii persoane juridice, respectiv societăţile comerciale, societăţile cooperatiste, regiile autonome, companiile naţionale, grupurile de societăţi, grupurile de interes economic şi orice altă entitate colectivă care acţionează pe o piaţă. În funcţie de conduita adoptată pe o piaţă, comercianţii şi alte persoane pot dobândi calitatea de subiecte abuzive sau de subiecte vătămate24. În mod obiectiv, caracterul ilicit al faptei rezultă din încălcarea normei juridice care protejează dreptul subiectiv al concurenţilor la păstrarea propriei lor clientele. 

Faptele de concurenţă neloială

Faptele de concurenţă neloială, descrise de art. 4 şi 5 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, sunt: - Denigrarea întreprinderii, produselor sau serviciilor comerciantului rival Această faptă constă în discreditarea întreprinderii sau produsului, întrucât comerciantul-autor comunică sau răspândeşte afirmaţii depreciative sau 24

În acest sens, a se vedea, O. Căpăţână, op.cit. pag. nr.150.

32 | P a g e

comparative la adresa sau în detrimentul unui competitor de pe piaţă în scopul favorizării interesului comerciantului agresiv. - Confuzia cu concurentul vătămat Această faptă ilicită constă în crearea de similitudini cu emblema, ambalajele sau cu alte semne de identificare ale comerciantului vătămat. - Dezorganizarea întreprinderii rivale Fapta ilicită prin care se urmăreşte dezorganizarea întreprinderii sau activităţii comerciantului rival, deosebit de periculoasă, întrucât afectează funcţionarea normală internă a întreprinderii rivalului lezat. Modalităţile de comitere a acestei fapte, extrem de păgubitoare, pot fi: spionajul economic, provocarea de concedieri în masă, deturnarea clientelei, boicotul. - Acapararea agresivă a clientelei Fapta prin care se urmăreşte acapararea agresivă a clientelei se comite la încheierea unor contracte comerciale prin acordarea unor avantaje sub condiţia aducerii de către partenerul contractual a altor parteneri. Aşa numita „vânzare cu premiu” este una dintre practicile ce evidenţiază o conduită care afectează jocul liber al cererii şi ofertei. Într-adevăr, o astfel de practică nu este accesibilă tuturor concurenţilor de pe piaţă, întrucât nu reflectă calităţi manageriale, metode, sau tehnici de organizare a fondului de comerţ. Aceste operaţiuni falsifică libera competiţie prin acapararea agresivă a clientelei care va recurge la produsele, serviciile sau lucrările comerciantului nu datorită calităţii, preţului sau altor însuşiri ale acestora, ci pentru a câştiga premiul oferit. - Publicitatea falsă Publicitatea falsă este păgubitoare pentru concurenţi, clientelă şi consumatori, deoarece prezintă activitatea şi/sau produsele într-un mod mincinos şi favorabil propriei întreprinderi, prin exagerarea intenţionată a realizărilor ori prin ascunderea nerealizărilor, pierderilor, defecţiunilor, cu scopul necinstit de atragere a atenţiei clienţilor, în detrimentul altor competitori. Publicitatea mincinoasă se poate realiza prin folosirea unor false denumiri de origine sau a unor false indicaţii de provenienţă. E. Concurenţa monopolistă. Practici nelegale restrictive de concurenţă Politica concurenţială europeană se fundamentează pe art. 101-109 din Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene 2012/C 326/01 la care se adaugă decizia Consiliului în materia fuziunilor. Prin aceste reglementări este stimulată pe piaţa comună concurenţa eficientă şi protejată faţă de practicile restrictive sau monopoliste care ar putea afecta comerţul. 

33 | P a g e

Legislaţia noastră interzice acele practici monopoliste sau înţelegeri având ca scop eliminarea de pe piaţă a concurenţei sau care evidenţiază folosirea abuzivă a poziţiei dominante, sens în care sancţionează: acordurile anti-concurenţiale sau concentrările interzise de întreprinderi; abuzul de poziţie dominantă; practicile concordate; acordarea ajutoarelor de stat. Aceste fapte formează obiect al art. 101 şi 102 din Tratat şi sunt transpuse în Legea nr. 21/1996. Legea nr. 21/1996 sancţionează cu nulitatea de drept orice angajamente, clauze contractuale sau convenţii exprese, tacite, publice sau oculte, iar pentru omisiunea notificării cerute în cazurile arătate de lege, pentru refuzul furnizării anumitor informaţii, ori pentru faptele sau practicile restrictive de concurenţă, sancţiunea aplicabilă este amenda, conform art. 54 şi urm. din

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. Enumerați principalele obligații ale comercianților. 2. Care sunt efectele înmatriculării în registrul comerțului? 3. Care sunt categoriile de persoane fizice și juridice cărora le revine obligația legală de a se inmatricula în Registrul Comerțului? 4. Ce se înțelege prin ”concurență licită”? 5. Ce se înțelege prin ”concurență neloială”? 6. Ce se înțelege prin ”concurență interzisă”? 7. Care sunt faptele de concurență neloială? 8. Ce se înțelege prin ”publicitate falsă”? 9. Ce se înțelege prin ”publicitate înșelătoare”? 10. Ce sunt practicile anticoncurențiale?

IX. TESTE DE AUTOEVALUARE 1. În vederea desfășurării activității comerciale, societățile comerciale sunt obligate să se înmatriculeze în: a. Registrul jurnal; b. Registrul comerțului; c. Registrul inventar, d. Registrul asociațiilor și fundațiilor 34 | P a g e

2. Actul normativ ce reglementează procedura de profesioniștilor-comercianți este: a. Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului b. Codul civil; c. Legea nr. 31/1990 privind societățile d. Legea nr. 11/1991 prind combaterea concurenței neloiale

înmatriculare

a

3. Comercianții cu sediul în România țin contabilitatea: a. în limba și în moneda în care au încheiat contractele; b. în limba română și în moneda națională; c. în limba română și în EUR; d. în limba română și atât în moneda națională cât și în valută, pentru operațiunile efectuate în valută. 4. Verificarea respectării obligației de a ține și organiza evidența contabilă a unei societăți comerciale este de competența: a. administratorilor societății; b. asociaților ce dețin majoritatea acțiunilor societății; c. Oricărei persoane interesate;ț d. Cenzorilor societății 5. Confuzia cu concurentul vătămat constă în : a. prezentarea în mod mincinos sau favorabil de către comerciantul rival a activității sau produselor proprii; b. exercitarea comerțului în domenii închise liberei inițiative; c. crearea de către comerciantul rival a unor similitudini cu ambalajele, mărcile sau alte semne de identificare ale comerciantului vătămat; d. încheierea de înțelegeri între comercianții rivali cu scopul eli inării de pe piață a competitorilor.

Răspunsuri corecte 1. b 2. a 3. b, d 4. d 5. c

35 | P a g e

X. TEME DE CASĂ 1. Concurența interzisă – reglementare și jurisprudență 2. Răspunderea pentru neîndeplinirea obligației de a ține evidența contabilă în cadrul societății comerciale. XI. BIBLIOGRAFIA RECOMANDATĂ 1. St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția a VI-a, actualizată, Editura Universul juridic, București 2019. 2. Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioniștii-comercianți, Editura C.H. Beck, București, 2013 3. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Partea generala - în reglementarea noului Cod civil, Bucureşti, 2013 4. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Tratat de drept civil, Bucureşti 2008;

36 | P a g e

TEMA 4. FONDUL DE COMERȚ

I.

OBIECTIVELE TEMEI DE STUDIU -

Prezentarea, explicarea și definirea sintagmei ”fond de comerț” Delimitarea fondului de comerț de patrimoniul persoanei Explicarea conținutului fondului de comerț Prezentarea elementelor corporale și incorporale ce alcătuiesc fondul de comerț - Analiza dispozițiilor legale ce reglementează contractele care au ca obiect fondul de comerț II.

COMPETENȚE URMĂRITE ȘI DOBÂNDITE - Înțelegerea de către studenți a noțiunii de ”fond de comerț” - Însușirea dispozițiilor legale cuprinse înCodul civil și în alte acte normative cu privire la fondul de comerț - Dobândirea cunoștințelor juridice necesare delimitării conceptelor de ”fond de comerț”, ”patrimoniu” și ”patrimoniu de afectațiune” - Însușirea dispozițiilor legale specifice ce guvernează contractele al căror obiect îl formează fondul de comerț sau elemente componente ale acestuia

III.

CUVINTE-CHEIE -

Fond de comerț Patrimoniu Patrimoniu de afectațiune Firmă Emblemă Marcă, marca comunitară Clientelă Vad comercial

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU 1. Definiţiafondului de comerț 2. Natura juridică a fondului de comerț 37 | P a g e

3. Elementele fondului de comerţ V. REZUMATUL TEMEI DE STUDIU Alături de calitatea de comerciant şi de contractele comerciale, fondul de comerţ circumscrie sfera de aplicare a legii comerciale. Sintagma „fond de comerţ” este utilizată incidental în art. 21 şi art. 42 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, precum și în art. 745 din C.civ. VI. CONȚINUTUL TEMEI DE STUDIU 1. Definiţa fondului de comerţ Legea română (nr. 11/1991, anterior ultimei modificări) a definit fondul de comerţ cu scopul de a face înţelese drepturile care pot fi lezate prin faptele de concurenţă ilicită. Deși definiția dată de legiuitor în cuprinsul acestui act normativ a fost înlăturată, noțiunea de fond de comerț se regăsește în continuare în cuprinsul altor reglementări. Definiţia fondului de comerţ prezintă interes şi ca element ce circumscrie sfera dreptului comercial, întrucât se raportează la natura fondului de comerţ de bun mobil incorporal dotat cu aptitudinea de a conferi specificitate raporturilor juridice născute în legătură cu acest bun. Aşadar, fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale utilizate de comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale. Definiția evidenţiază organizarea fondului de comerţ sub forma unui ansamblu complex de bunuri aparţinând comerciantului, dar şi coeziunea între aceste bunuri de natură diversă, conturând unitatea funcţională, sau calitatea fondului de a fi un întreg. Pornind de la această definiţie, fondul de comerţ poate fi analizat într-o concepţie statică, de universalitate de bunuri şi drepturi eterogene distincte unele de altele, dar unificate în materialitatea lor, în fapt ele formând o masă omogenă creată prin voinţa individuală sau societară a comerciantului, cu scopul de a servi la activitatea comercială. 2. Natura juridică a fondului de comerţ Definiţia sugerează şi calitatea de bun întreg aflat în patrimoniul unei persoane. În acest profil, fondul de comerţ reprezintă o sumă de valori şi poate face obiectul contractelor de vânzare, închiriere, donaţie, uzufruct şi ipotecă

38 | P a g e

mobiliară, a căror încheiere se menţionează obligatoriu în registrul comerţului conform art. 21 din Legea nr. 26/1990. Faptul că fondul de comerţ poate constitui obiect al unor contracte demonstrează că legea pune în mişcare acest bun în întregul său, în funcţie de nevoile comerciantului. Într-adevăr, conform legii, fondul de comerţ poate fi transmis în proprietate, în folosinţă sau în garanţie mobiliară, fiind obligatorie îndeplinirea formalităţii prin care este adus la cunoştinţă publică titularul dreptului de proprietate şi al altor drepturi reale deţinute asupra fondului de comerţ, întrucât acesta dobândeşte calitatea de comerciant. În perspectivă dinamică, fondul de comerţ păstrează aptitudinea de a polariza clientela şi de a crea noi valori în proprietatea comerciantului, rezultate din exploatarea comercială. În acest profil, rentabilitatea activităţii comerciale depinde de abilitatea şi profesionalismul comerciantului de a-şi forma, extinde şi conserva clientela, uzând de practicile cinstite ale comerţului. Nu se poate ignora că, potrivit legii, fondul de comerţ poate constitui obiect al contractului de ipotecă mobiliară. Aceasta înseamnă că fondul de comerţ este un bun mobil prin determinarea legii (art. 21 din Legea nr. 26/1990). Din punct de vedere contabil, fondul de comerţ este reflectat în expresie valorică, de regulă superioară valorilor contabile ale bunurilor şi drepturilor componente, iar exprimarea valorică a fondului de comerţ dovedeşte că este un bun incorporal. În concluzie, fondul de comerţ are natura juridică de bun mobil, incorporal. Calitatea fondului de comerţ de bun mobil incorporal, face inadmisibilă acţiunea în uzucapiune şi improprie acţiunea în revendicare atât a întregului cât şi a elementelor sale componente. Protecţia este asigurată prin acţiunea în concurenţă neloială. 3. Elementele componente ale fondului de comerţ Elementele fondului de comerţ depind de felul şi anvergura activităţii pe care comerciantul şi-a propus să o dezvolte, fiind mai mult sau mai puţin numeroase, de natură şi valoare diversă, în proprietatea sau în folosinţa comerciantului. Compoziţia ansamblului sau a universalităţii de fapt cuprinde de regulă: cădiri, terenuri, animale; maşini, utilaje, materii prime, materiale, mărfuri; 39 | P a g e

servicii, drepturi (de credit, de proprietate industrială, respectiv, know-howul25, good-will-ul26, mărcile de fabrică, de comerţ, de serviciu, denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă, drepturi de licenţă, etc.; firma, emblema, clientela şi vadul comercial. Unele din aceste elemente cum sunt, mărfurile, materialele şi chiar emblema, pot fi considerate „accesorii” întrucât nu sunt indispensabile existenţei fondului de comerţ. În schimb, clientela permanentă (nu potenţială) şi vadul comercial sunt indispensabile fondului de comerţ. Aceste elemente şi calitatea de comerciant se află în relaţie de interdependendenţă şi intercondiţionare întrucât, aşa cum nu există comerciant fără fond de comerţ, nici fond de comerţ nu poate exista fără clientelă şi vad comercial. Bunurile sau elementele ce compun fondul de comerţ pot fi corporale şi incorporale. 3.1. Elementele corporale ale fondului de comerţ În această categorie sunt incluse materiale, utilaje, echipamente, imobile, deci bunurile corporale care servesc comerciantului la activitatea de comerţ. Aceste bunuri vor fi considerate elemente ale fondului de comerţ în măsura în care sunt destinate a servi exploatării comerciale şi au aptitudinea de a atrage clientela. Din acest punct de vedere, sunt apte să atragă clientela specializarea, noutatea, funcţionarea sau alte trăsături specifice bunurilor corporale. Prin urmare, pot compune fondul de comerţ, clădirile, terenurile, animalele, etc. deţinute de titularul fondului de comerţ, în locaţie sau în leasing; mărfurile proprietatea titularului fondului aflate în stoc sau depozitate în spaţiul altuia; materiile, produsele finite, utilajele, echipamentele, mărfurile vândute sub condiţie sau cu termen de executare şi oricare bun destinat activităţii comerciale. 3.2. Elementele incorporale ale fondului de comerţ Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt: firma, emblema, marca, clientela, vadul comercial, drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor, know- how, good-will, etc.

25

Expresia know-how (în limba franceză: savoir-faire) se traduce în, a şti cum, a şti ce şi reprezintă o metodă de fabricaţie sau de comerţ, ce poate intra în componenţa fondului de comerţ prin cesiunea dreptului de folosinţă a metodei.. 26 Prin good-will (sau în limba germană, firmenwert), se înţelege reputaţia firmei sau ansamblul elementelor incorporale care conferă valoare şi contribuie la valoarea unui fond de comerţ.

40 | P a g e

În ansamblul de bunuri organizate sub forma fondului de comerţ, firma, emblema şi marca sunt însemne distinctive ale comerciantului şi au relevanţă pentru protecţia împotriva faptelor de concurenţă neloială.  Firma (numele) comerciantului Firma este numele sub care comerciantul îşi desfăşioară activitatea. Numele comercial (sau firma) este un atribut al persoanei comerciantului, întrucât cu acesta se identifică faţă de terţi şi în raporturile comerciale încheiate cu partenerii contractuali. În acest sens, art. 30 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 statuează că „Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează”. Art. 31 din Legea nr. 26/1990 enunţă elementele pe care trebuie să le conţină firma comerciantului persoană fizică, astfel: „Firma unui comerciant, persoană fizică, se compune din numele comerciantului scris în întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui acestuia”. Prin urmare, persoana fizică are facultatea de a alege un nume de comerciant sau să opteze pentru numele său, la care trebuie adăugată iniţiala prenumelui. Regulile detaliate pentru formarea denumirilor sau a firmelor societăţilor comerciale sunt expuse în Legea nr. 26/1990.  Emblema Emblema este un semn distinctiv al locaţiunii, locurilor geografice şi obiectului de activitate ale comerciantului. Emblema poate corespunde chiar firmei comerciantului, caz în care protecţia emblemei este reflecţia protejării firmei. Specific oricărui semn distinctiv este libertatea de alegere, verdicitatea şi noutatea. Prin urmare, emblema poate consta într-un cuvânt, într-o figură geometrică, un obiect, un instrument, un semn figurativ, o persoană reală sau imginară, reprezentări din lumea animală, vegetală sau minerală, etc. Emblema trebuie să fie veridică dacă se referă la originea, natura sau calitatea produselor ori serviciilor, să aibă capacitate distinctivă, semnul să aibă noutatea care permite identificarea faţă de altele asemnătoare sau identice, a produselor, serviciilor sau activităţii comerciantului. Spre deosebire de firmă, alegerea unei embleme nu este obligatorie. Prin urmare, dacă s-a optat pentru emblemă, ea trebuie să prezinte noutate în aluzia la activitatea specifică a titularului. Această aptitudine a emblemei rezultă din art. 30 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 care statuează: „Emblema este

41 | P a g e

semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de acelaşi gen”. Pentru detalii a se vedea Legea nr. 26/1990  Marca27 Marca este semnul distinctiv a produselor sau serviciilor comerciantului. În concepţia unor jurişti, semnele distinctive ale comerciantului, respectiv mărcile, denumirile de origine şi creaţiile de utilitate comercială, adică brevetul de invenţie, desenele şi modele industriale, sunt considerate obiect al proprietăţii industriale. Riguros ştiinţific, numai dreptul la paternitatea acestor însemne şi creaţii face obiectul proprietăţii industriale. Odată ce însemnele şi creaţiile au fost transmise în proprietatea comercianţilor, ele reprezintă elemente ale fondului de comerţ şi fac obiectului dreptului concurenţei comerciale, dovadă că orice uzurpare a acestora dă loc acţiunii în contrafacere, specifică faptelor de concurenţă neloială. Utilizarea mărcilor constituie o necesitate, întrucât produsul, serviciul, gama de produse (servicii) sau chiar întreprinzătorul se diferenţiază în raport cu concurenţa prin intermediul mărcii. Conform art. 2 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice ”Poate constitui marcă orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a ambalajului său, culori, combinaţii de culori, holograme, semnale sonore, precum şi orice combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi”. Legea română s-a armonizat cu legislaţia europeană în materie de mărci dobândite prin înregistrare. În temeiul art. 2 din Directiva CEE nr. 89/104 şi art.4 din Regulamentul CE 40/94, pot constitui mărci naţionale sau comunitare orice semne susceptibile de o reprezentare grafică, în special cuvintele, inclusiv numele de persoană, desenele, literele, cifrele, forma produsului sau modul său de prezentare, cu condiţia ca astfel de însemne să poată distinge produsele sau serviciile unui întreprinzător de cele ale altor întreprinzători. Orice marcă are în componenţă elemente figurative care contribuie la identificarea comerciantului, a produselor sau serviciilor. Prin urmare, marca sugerează imaginea pe care o reperează publicul, iar produsul cu un nume dobândeşte individualitate şi iese din anonimat. Din acest motiv, se poate afirma că marca vinde produsul. 27

Preluând termenul din limba engleză, unele persoane utilizează termenul de brand, deşi termenul marcă reflectă cu mai multă acurateţe ideea de semn distinctiv al produselor sau serviciilor.

42 | P a g e

Capacitatea distinctivă rezultă din elementele de noutate şi de notorietate a mărcii, sens în care sunt suficiente două exemple: „Coca Cola” şi „Mercedes”. Raportat la strategia de piaţă a întreprinzătorilor, mărcile sunt deosebit de variate, fiind cunoscute marca de fabrică, de comerţ, marca generală, marca de servicii, marca specială, marca individuală, marca colectivă, marcă mixtă ş.a. Mărcile pot fi reprezentate şi printr-o culoare sau un sunet, un lichid, aceste însemne fiind admisibile dacă se dovedesc distinctive, în condiţiile arătate de C.J.U.E. Sub acest aspect, comerciantul este ţinut ca alegerea numelui să nu constituie o rataşare parazitară şi nici să reprezinte atingerea dreptului la propria imagine, sau atingerea memoriei unei persoane, indiferent de raporturile sociale sau publice în care se află persoana respectivă sau de sentimentele ori resentimentele exprimate în mass-media faţă de persoana decedată28. De asemenea, mărcile pot fi constituite din denumiri, dacă sunt originale. În acest sens, nu pot face obiectul unei mărci private, denumirile generice (ex: lapte alb, sweitzer,etc.) sau necesare ale produselor, adică acele cuvinte cu care sunt denumite în general, produsele. Legea nr. 84/1998 interzice înregistrarea însemnului ca marcă, în cazul în care poate fi utilizat de agenţii economici pentru a desemna anumite caracteristici ale produselor sau serviciilor lor. În acest sens, art. 529 stabileşte expres că sunt excluse de la protecţie şi nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicaţii 28

Din acest punct de vedere, este greşită soluţia prin care instanţa judecătorească a apreciat că ar fi admisibilă utilizarea de către o societate comercială, ca marcă de comerţ, a unei fotografii şi a unei fonograme cu N. Ceauşescu, fost preşedinte al României până în decembrie 1989. 29 Art. 5  din Legea nr. 84/1998: ”(1) Sunt refuzate la înregistrare sau pot fi declarate nule dacă sunt înregistrate, pentru următoarele motive absolute: a) semnele care nu pot constitui o marcă în sensul art. 2; b) mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv; c) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante; d) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii, putând servi în comerţ pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora; e) mărcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului sau este necesară obţinerii unui rezultat tehnic sau care dă o valoare substanţială produsului; f) mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului; g) mărcile care conţin o indicaţie geografică sau sunt constituite dintr-o astfel de indicaţie, pentru produse care nu sunt originare din teritoriul indicat, dacă utilizarea acestei indicaţii este de natură să inducă publicul în eroare cu privire la locul adevărat de origine; h) mărcile care sunt constituite sau conţin o indicaţie geografică, identificând vinuri sau produse spirtoase care nu sunt originare din locul indicat; i) mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri; j) mărcile care conţin, fără consimţământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în România; k) mărcile care cuprind, fără autorizaţia organelor competente, reproduceri sau imitaţii de steme, drapele, embleme de stat, însemne, sigilii oficiale de control şi garanţie, blazoane, aparţinând ţărilor Uniunii şi care intră sub incidenţa art. 6 ter din Convenţia de la Paris;

43 | P a g e

putând servi în comerţ pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora. În materie, legea română s-a armonizat cu legislaţia şi jurisprudenţa europeană. Semnele olfactive şi gustative pot fi înregistrate ca mărci dacă sunt susceptibile a fi reprezentate grafic, condiţie care, din punct de vedere tehnic, pare dificil de realizat, deoarece reprezentarea grafică trebuie să permită consumatorilor determinarea exactă a obiectului şi întinderii semnului. Dacă prin înregistrare se tinde la protejarea formei speciale a produsului, este evidenţiată mai degrabă protecţia unei creaţii sau inovaţii industriale şi nu a semnului distinctiv. În această ipoteză, înregistrarea potrivită este cea de desen şi model. Cerinţa reprezentării grafice a însemnului se justifică pe necesitatea de a fi susceptibil de înregistrare, spre a putea fi identificat în registru şi a fi publicat pentru opozabilitate. În acest sens, conform interpretării date de C.J.U.E. reprezentarea grafică trebuie să fie clară, precisă, completă, facilmente accesibilă, inteligibilă, constantă şi obiectivă. Această interpretare este obligatorie pentru instanţele naţionale. - Protecţia mărcii Pentru a beneficia de marcă întreprinzătorul trebuie să dobândească proprietate exclusivă asupra acesteia. Din acest motiv, înainte de a folosi o marcă, întreprinzătorul trebuie să fie sigur că marca respectivă nu mai este utilizată de o altă persoană pentru a desemna produse sau servicii identice ori asemănătoare. Cu alte cuvinte, marca trebuie să fie disponibilă, adică un alt înteprinzător să nu deţină un drept identic sau asemănător celui pe care întreprinzătorul intenţionează să-l utilizeze şi nici ca marca să fi fost înregistrată sau utilizată de altul. Dreptul la marcă se dobândeşte pe două căi principale:

l) mărcile care cuprind, fără autorizaţia organelor competente, reproduceri sau imitaţii de steme, drapele, alte embleme, sigle, iniţiale sau denumiri care intră sub incidenţa art. 6 ter din Convenţia de la Paris şi care aparţin organizaţiilor internaţionale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe ţări ale Uniunii; m) mărcile care conţin semne cu înaltă valoare simbolică, în special un simbol religios; n) mărcile care conţin, fără autorizaţia organelor competente, ecusoane, embleme, blazoane, semne heraldice, altele decât cele avute în vedere de art. 6 ter din Convenţia de la Paris.

44 | P a g e

- prin prioritatea de folosinţă, care presupune îndeplinirea pentru prima dată a actului de folosire a mărcii şi constituirea depozitului declarativ al acestuia (prior tempore potior jure); - prin prioritate de înregistrare, care dă naştere efectelor dreptului din momentul înregistrării. Conform acestui principiu, actele de folosire anterioare înregistrării nu sunt opozabile şi nu au anterioritate decât dacă au fost urmate de o înregistrare. Legea asigură protecţia juridică timp de 10 ani a mărcii, dacă este înregistrată la O.S.I.M. - Transmiterea mărcii Fiind un element ce intră în componența fondului de comerţ, marca şi dreptul asupra unei mărci pot face obiectul transmisiunii prin vânzare, cesiunea folosinţei, donaţie, testament, etc. Legea permite cesiunea mărcii separat de fondul de comerţ. Titularul dreptului de proprietate asupra mărcii poate cesiona folosinţa totală sau parţială a însemnului, concomitent mai multor întreprinzători, sau temporară prin intermediul licenţei cu sau fără exclusivitate. Cu alte cuvinte, este posibil ca licenţa de folosire a mărcii să se transmită pentru toate produsele şi serviciile, sau numai pentru cele pentru care marca a fost înregistrată sau pentru întregul teritoriu al unui stat ori numai pentru o parte a lui.30  Marca comunitară 31 Marca comunitară a fost instituită prin Regulamentul Consiliului din 20 decembrie 1993, iar împreună cu semnele geografice şi numele de domeniu care conţine particula .eu sunt semne distinctive a căror folosire este reglementată prin Regulamentul Consiliului. Marca comunitară este un titlu de protecţie autonom care conferă, începând cu 1 aprilie 1996, printr-o procedură unică de înregistrare, o protecţie uniformă în ţările din Uniunii Europene. Potrivit art. 3 lit. c din Legea nr. 84/1998, marca comunitară este marca înregistrată în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) seria L nr. 78 din 24 martie 2009, denumit în continuare Regulament privind marca comunitară. Marca comunitară nu poate fi extinsă la ţările extra-comunitare.

30

Pentru informaţii suplimentare privind marca se poate consulta: Yolanda Eminsecu, Regimul juridic al mărcilo, Bucureşti, 1996. 31 Regimul juridic aplicabil mărcii internaţionale este cel rezultat din Convenţia Uniunii de la Paris din anul 1883 privind proprietatea industrială şi din Acordul de la Madrid din anul 1891 referitor la înregistrarea înternaţională a mărcilor.

45 | P a g e

Titularul unei mărci deja înregistrate într-un stat al UE se poate prevala, cu ocazia înregistrării mărcii comunitare sau după înregistrarea ei, de vechimea mărcii anterioare. Dacă marcă comunitară este înregistrată pentru produse sau servicii identice cu cele ale mărcii naţionale anterioare sau cuprinse în această marcă, va permite păstrarea vechimii mărcilor naţionale fără obligaţia de a le înnoi. Pe de altă parte, vechimea unei mărci naţionale poate fi invocată în faţa Oficiului de Armonizare pe Piaţa Internă (OAPI/OHIM) în momentul înregistrării unei mărci comunitare. Conform art. 3 din Directiva CEE nr. 104/1989 şi art. 7 din Regulamentul C.E. nr. 40/1994, pentru a fi protejată, marca trebuie să fie un semn arbitrar, distinctiv, care permite consumatorului să identifice originea produsului sau serviciului şi să o aleagă ori să o evite cu ocazia unei achiziţii ulterioare; să nu fie compusă din elemente ce indică provenienţa geografică a produsului sau a serviciului; să nu fie contrară ordinii publice sau bunelor moravuri; să nu fie înşelătoare, aptă să inducă consumatorul în eroare asupra naturii, caracteristicilor sau a provenienţei produsului sau a serviciului şi să nu conţină elemente care comportă reproducerea sau imitaţia unor steme, embleme, drapele sau ştampile oficiale ale unor ţări sau organizaţii inter-guvernamentale; să fie disponibilă pentru a fi valabilă, ceea ce înseamnă că nu este admisibil ca un terţ să-şi poată apropria un semn protejat identic sau similar pentru a desemna produse sau servicii identice sau similare. Pentru a înregistra marca comunitară, OAPI examinează cererea de înregistrare, verifică pe fond şi pe formă îndeplinirea condiţiilor care fac admisibilă înregistrarea mărcii, verifică motivele de refuz referitoare la absenţa caracterului distinctiv, la caracterul, compoziţia, originea înşelătoare, la contrarietatea cu ordinea publică şi cu bunele moravuri, la reproducerea de drapele, steme, ştampile sau embleme ale unor state. OAPI întocmeşte un raport privind căutarea în fişierele mărcilor naţionale prin intermediul oficiilor naţionale, cu excepţia Franţei, Germaniei şi Italiei, a mărcilor comunitare şi a cererilor de mărci comunitare anterioare. Cererea de înregistrare a mărcii se publică în limbile Uniunii, în Buletinul Mărcilor Comunitare (Bulletin des Marques Communautaires), spre a fi adusă la cunoştinţa publică şi a fi primite eventuale opoziţii ale terţilor. Înregistrarea conferă dreptul de a interzice folosirea şi de a se opune la înregistrarea ca marcă a unui semn identic sau similar pentru produse şi servicii identice sau similare. Titularul mărcii înregistrate beneficiază de un drept exclusiv de exploatare pe o durată de 10 ani începând de la data înregistrării cererii, care poate fi înnoită nelimitat pe perioade de 10 ani. Solicitantul-titular poate revendica, fie în momentul înregistrării, fie ulterior, prioritatea unei înregistrări anterioare, sau prioritatea de expunere anterioară a mărcii, într-un termen de 2 luni începând de la data introducerii cererii de marcă comunitară. 46 | P a g e

În aceste ipoteze, cel care solicită trebuie să dovedească înregistrarea prin copia înregistrării sau a înregistrărilor anterioare, ori trebuie să probeze că marca a fost efectiv utilizată pentru produsele şi serviciile respective, prin arătarea expoziţiei, a datei de deschidere, a datei primei utilizări publice (dacă este diferită de data de deschidere), a locului şi prin descrierea folosirii mărcii, atestată de autoritatea pentru protecţia proprietăţii industriale în cadrul expoziţiei. Cu toate acestea, proprietarul mărcii comunitare nu se poate opune utilizării mărcii sale în legătură cu produse care au fost puse pe piaţa europeană de către el însuşi sau cu consimţământul lui, aceste aspecte reflectând epuizarea dreptului de folosinţă exclusivă. De asemenea, în ipoteza în care, de la data înregistrării, marca nu este exploatată timp de 5 ani consecutivi, orice persoană fizică sau juridică sau pârâtul din acţiunea în contrafacere poate cere reconvenţional OAPI ca titularul să fie decăzut din dreptul de folosinţă exclusivă. Decăderea nu se va pronunţa dacă titularul mărcii dovedeşte prin cataloage şi facturi emise în ani diferiţi ori alte înscrisuri cu dată certă care identifică în mod clar produsele, că a folosit marca şi numai într-o singură ţară a Uniunii. Acţiunea în decădere este admisibilă dacă marca sa a devenit, o dată cu trecerea timpului, o denumire înşelătoare pentru consumatori sau a devenit o denumire uzuală în comerţul cu produsul sau serviciul, iar proprietarul mărcii nu a intervenit pentru a avertiza publicul despre înregistrarea mărcii şi pentru a cere utilizarea unui alt termen sau să precizeze că este vorba despre o marcă. Decăderea din dreptul asupra mărcii comunitare produce efecte în toate statele U.E. O marcă comunitară înregistrată poate face obiectul unei acţiuni în nulitate formulată de terţ sau de pârât în cadrul unei acţiuni în contrafacere în faţa OAPI, care pronunţă o hotărâre ce poate fi contestată la camera Oficiului, hotărârea acestuia fiind supusă recursului la CJUE. Titularul unor drepturi anterioare nu poate cere nulitatea mărcii comunitare dacă şi-a dat în mod expres consimţământul la înregistrarea acesteia din urmă sau dacă a tolerat folosirea ei timp de 3 ani consecutivi. Se poate cere nulitatea relativă a mărcii comunitare pentru existenţa unei mărci anterioare, naţionale, internaţionale, comunitare sau notorie, identică sau similară cu marca comunitară, sau pentru existenţa unui alt drept anterior şi în special al unui drept la nume, la imagine, de autor, de proprietate industrială, în conformitate cu dreptul naţional care îi reglementează protecţia. Nulitatea absolută a mărcii comunitare poate fi cerută în cazul în care însemnul înregistrat nu poate constitui o marcă comunitară sau dacă se dovedeşte că solicitantul a fost de rea-credinţă în momentul înregistrării cererii 47 | P a g e

de marcă. În cazul în care o marcă comunitară a fost declarată nulă, nulitatea acţionează în întreaga Comunitate Europeană. Protecţia dreptului de proprietate asupra mărcii comunitare este asigurată prin acţiunea în contrafacere ce poate fi intentată împotriva persoanei care, pentru produse identice sau similare cu cele desemnate în înregistrare, reproduce, foloseşte marca reprodusă, aplică marca, foloseşte marca fără a o reproduce ilicit, imită marca, foloseşte marca imitată, înlătură sau modifică marca legal aplicată, deţine produse purtând o marcă contrafăcută, vinde, importă sau exportă produse sau servicii sub o marcă contrafăcută, fără acordul titularului ei. Transmiterea mărcii comunitare Titularul mărcii poate cesiona drepturile unui terţ sau poate să-i acorde licenţă de exploatare. Prin contractul de cesiune se transferă dreptul de proprietate, cesionarul devenind titularul drepturilor ataşate mărcii comunitare, iar prin contractul de cesiune a licenţei proprietarul mărcii comunitare transmite deţinătorului licenţei dreptul de a folosi marca pe un teritoriu sau pe o zonă geografică dată. Conform art. 23 din Regulamentul C.E. nr. 40/1984, ambele contracte trebuie aduse la cunoştinţă publică prin înregistrarea lor în Registrul comunitar al mărcilor.  Denumirile de origine protejată şi indicaţiile geografice de provenienţă Pot constitui elemente ale fondului de comerţ şi denumirile de origine protejată, sau indicaţiile geografice de provenienţă care constituie semne distinctive-colective şi garanţii de calitate pentru consumator şi au scopul de a pune în valoare anumite produse specifice provenind dintr-o arie geografică delimitată. Denumirile de origine protejată desemnează un produs originar dintr-o arie geografică determinată, a cărui calitate sau ale cărui caractere sunt în mod esenţial şi exclusiv determinate de un mediu geografic dat. Indicaţia geografică protejată desemnează un produs originar dintr-o arie geografică şi a cărui calitate sau reputaţie poate fi atribuită mediului geografic care cuprinde factori naturali şi/sau umani32 . Cererea de înregistrare a unor astfel de denumiri sau indicaţii poate fi înaintată de orice grupare de producători. Începând din momentul înregistrării lor, sunt protejate împotriva oricărei utilizări abuzive sau a indicaţiei false. 32

În plan european, denumirile de origine protejată şi indicaţiile geografice de provenienţă fac obiectul de reglementare al Regulamentului CE nr. 2081/92 din 14 iulie 1992, modificat cu Regulamentul CE nr. 535/97 din 17 martie 1997 şi cu Regulamentul CE nr. 692/2003 din 8 aprilie 2003.

48 | P a g e

 Drepturile de proprietate industrială şi comercială (brevetele de invenţie) Frecvent, alături de firmă, emblemă şi marca de fabrică sau de comerţ, în structura fondului de comerţ se regăsesc drepturi incorporale asupra creaţiilor inteligente care sporesc valoarea fondului de comerţ. Aceste drepturi se aseamănă cu drepturile de proprietate literară şi artistică, fiindu-le asigurată protecţie naţională şi internaţională prin sancţiuni civile sau penale aplicate în practică pe calea acţiunii în contrafacere. Brevetul de invenţie naţional este un titlu 33 eliberat de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci care conferă inventatorului dreptul exclusiv de exploatare şi utilizare a invenţiei. Brevetele de invenţie naţionale se acordă în condiţiile stabilite de Legea nr. 64/11 octombrie 1991 privind brevetele de invenţie. Legea este aplicabilă oricărei persoane fizice sau juridice române, iar persoanele fizice sau juridice străine cu sediul sau domiciliul în afara teritoriului României beneficiază de prevederile legii române în condiţiile tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind invenţiile la care România este parte. Cererea de brevet de invenţie cuprinzând datele de identificare ale titularului la care se ataşează descrierea invenţiei, revendicările, desenele explicative etc., toate redactate în limba română, se depune la OSIM, depunerea cererii având valoarea juridică de depozit naţional regelmentar. De la data depunerii cererii, sau de la data priorităţii invocate şi recunoscute faţă de orice alt depozit privind aceeaşi invenţie, persoana beneficiază de dreptul de prioritate. Conform legii arătate, un brevet poate fi acordat pentru orice invenţie având ca obiect un produs sau un procedeu în toate domeniile tehnologice cu condiţia ca ideea să fie nouă, să implice o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială. O invenţie este nouă dacă, pentru o persoană de specialitate, ideea nu rezultă cu evidenţă din cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii şi este aplicativă dacă obiectul său poate fi realizat sau utilizat cel puţin în unul din domeniile industriale, inclusiv în agricultură. Prin urmare, aportul creativ, liceitatea şi originalitatea invenţiei sunt apreciate prin faptul că ideea inventivă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii, nu are un conţinut pur teoretic sau ştiinţific şi nu este contrară ordinii publice şi moralei, toate aceste condiţii cumulative dând dreptul la brevetare. Pentru a fi protejat, brevetul de invenţie trebuie depozitat la O.S.I.M., iar durata protecţiei este de 20 de ani. Drepturile rezultate din brevet pot fi transmise prin vânzare, donaţie, licenţă, testament. 33

Convenţia de la Monaco din 5 octombrie 1973 prevede condiţiile de obţinere a brevetului european şi al celui comunitar valabil pe întreaga piaţă comună.

49 | P a g e

Transmiterea inter vivos, prin cesiune sau licenţă a drepturilor rezultate din brevet, poate fi exclusivă sau neexclusivă, iar mortis causa, prin succesiune, legală sau testamentară. La fel ca firma, emblema şi marca, brevetele de invenţie raliază clientela şi sunt protejate prin acţiunea în contrafacere. Constituie infracţiune de contrafacere, fapta de a utiliza ori de a exploata fără drept, invenţia ori procedeul berevetat, prin fabricarea, folosirea sau punerea în circualţie a obiectului unui brevet de invenţie.  Brevetul asupra invenţiilor biotehnologice Sunt tehnici care utilizează organisme vii cu scopul de a obţine produse comerciale necesare consumului sau de a ameliora caracteristicile plantelor sau animalelor. Descoperirile ştiinţifice şi utilizarea caracteristicilor metabolice ale microorganismelor în favoarea omului, precum şi posibilitatea de a produce la scară industrială substanţe organice, vaccinuri, antibiotice, au constituit idei creative brevetabile.  Brevetul pentru programele de calculator Conform Directivei 2009/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind protecția juridică a programelor pentru calculator, protecţia dreptului de autor se aplică oricărei forme de exprimare a unui program de laborator. Prin urmare, programele software prezintă un conţinut tehnologic, motiv pentru care au fost incluse în disciplina brevetabilă, dar sunt considerate şi creaţii intelectuale (bazate pe o minte artificală) al căror autor este titularul exclusiv al dreptului de utilizare şi de fructificare comercială a „operei”. Originalitatea, noutatea şi aplicaţia industrială fac din licenţa pentru utilizarea programelor de calculator, un element important în structura unui fond de comerţ.  Brevetul comunitar Brevetul comunitar unifică dreptul brevetelor pe plan european şi conferă inventatorilor recunoaştere pe tot teritoriul Uniunii Europene. Brevetul european se eliberează de Oficiul European al Brevetelor competent să examineze, să publice şi să administreze brevetul comunitar. Brevetul va fi eliberat, conform Convenţiei de la München, într-una dintre cele trei limbi de procedură (engleza, germana sau franceza) şi va fi publicat în această limbă însoţit de o traducere a revendicărilor în celelalte două limbi de procedură.

50 | P a g e

Protecţia juridică a brevetului este asigurată prin posibilitatea promovării acţiunii legate de utilizarea invenţiei înainte de eliberarea brevetului, de limitarea brevetului sau legată de stingerea brevetului, precum şi cea referitoare la contrafacere şi la validitatea brevetului în faţa camerei specializate a tribunalului de prim grad, CJUE având competenţa de a judeca recursurile împotriva hotărârilor tribunalului. Celelalte litigii între persoane private privind contractele de cesiune sau de licenţă a brevetului comunitar, se află în competenţa tribunalelor naţionale din statele membre. ● Desenele şi modelele În structura fondului de comerţ se pot regăsi desenele şi modelele sau forme ale unor unor obiecte comerciale sau industriale, fiind indiferent dacă au sau nu au valoare artistică. Acestea conferă un caracter de noutate şi şi pot fi protejate, depozitarea lor având scopul de a confirma dreptul la marcă a autorului lor. Din rândul desenelor şi modelelor fac parte modelele noi şi originale ale creaţiei vestimentare sau din alt domeniu de activitate comercială, iar reproducerea lor ilicită este sancţionată penal. Regimul juridic aplicabil deseneleor şi modelelor este stabilit prin Legea nr. 129/1992 privind modelele şi desenele industriale.  Clientela Reprezintă totalitatea persoanelor fizice şi juridice care se află în raporturi juridice cvasi-permanente cu un comerciant. Din punct de vedere contabil, clientela este reprezentată de cifra de afaceri, adică de suma globală a vânzărilor de bunuri şi servicii pe o perioadă dată, măsurată prin preţul lor de vânzare. Cifra de afaceri figurează în creditul contului de realizări şi exprimă venitul pe care clientela l-a adus comerciantului. Clientela este influenţată de calitatea produselor, de maniera în care personalul întreprinderii o captează prin mijloace oneste, prin fidelitatea, calitatea prestaţiei efectuate, dinamismul, publicitatea sau alte strategii de piaţă, dar şi de aptitudinile şi profesionalismul comerciantului în organizarea comerţului, de aptitudinea fondului de comerţ de a atrage clientela, de locul în care este amplasat magazinul sau sediul comerciantului, de concurenţă, de piaţa deţinută şi posibilitatea obţinerii creditelor etc. Raportat la expresia economică în care clientela se înfăţişează, comerciantul deţine un drept subiectiv asupra clientelei care conferă titularului un monopol de exploatare protejat de lege împotriva concurenţei neloiale şi limitat doar de principiul liberei concurenţe de care se poate prevala oricare comerciant. 51 | P a g e

Dreptul la clientelă este reprezentat de cifra de afaceri, ceea ce înseamnă că clientela constituie o valoare patrimonială susceptibilă a fi înstrăinată. Această valoare devine relevantă în cazul transmiterii dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale asupra fondului de comerţ. Valoarea clientelei şi deci a dreptului comerciantului asupra fondului de comerţ se poate stabili în mod autonom chiar şi în cazul magazinelor colective, întrucât şi în asemenea situaţie, cifra de afaceri reflectă clientela care aparţine exclusiv fiecărui comerciant şi care a apelat la produsele acestuia şi graţie vadului comercial în care fondul comercial a fost amplasat. În condiţiile arătate, dreptul de proprietate asupra clientelei este relevant sub aspectul concurenţei neloiale chiar şi în ipoteza în care comerţul este exploatat în cadrul magazinelor amplasate în gări, staţii de benzină etc.  Vadul comercial Poziţia topografică în care este amplasat 34 localul, restaurantul, magazinul, etc., locaţia în care este situat, modul (atractiv, original, etc.) de prezentare a bunurilor şi/sau de prestare a serviciilor, conferă fondului de comerţ utilitate şi superioritate economică, iar în plan juridic, aptitudine şi capacitate de a polariza clientela. Aceste trăsături ale fondului de comerţ au valoare deoarece crează aşanumitul vad comercial care influenţează clientela prin renumele privitor la maniera de organizare a întreprinzătorului, preţurile practicate, produsele sau serviciile oferite. Sub aspectele arătate, preţurile produselor sau serviciilor şi realizările întreprinzătorului sunt influenţate de locul în care este amplasat fondul de comerţ sau în care se desfăşoară activitatea comerciantului, ceea ce demonstrează că vadul comercial atrage, menţine sau respinge clientela şi astfel influenţează cifra de afaceri şi profitul comerciantului. Trăsăturile esenţiale ale fondului de comerţ Deşi constituie un ansamblu de bunuri, legea a abstractizat fondul de comerţ într-un bun mobil incorporal cu aptitudine productivă şi cu forţă de atracţie a clientelei. Raportat la cele ce preced, fondul de comerţ pune în evidenţă unele trăsături la care se raportează reguli juridice de importanţă practică majoră, şi anume: 34

La intersecţia unor străzi, în centrul comercial al oraşului, la intrarea în oraş pe o arteră stradală principală, etc

52 | P a g e

1. Fiind absorbite într-un fond de comerţ, imobilele contribuie la natura mobiliară şi incorporală a acestui bun. 2. Fondul de comerţ nu poate face obiectul contractului de gaj. 3. În cazul în care comerciantul, persoană fizică sau juridică a convenit să greveze un imobil cu ipotecă imobiliară, imobilul încetează să mai facă parte din fondul de comerţ, deoarece, prin garanţia ipotecară bunul a fost „imobilizat”, devenind incompatibil cu natura de bun mobil incorporal a fondului de comerţ. 4. Fondul de comerţ nu poate fi grevat cu servituţi pasive, întrucât servitutea este un drept imobiliar care grevează un fond în folosul altui fond, sau o sarcină impusă unui imobil în folosul altui imobil, nefiind o obligaţie impusă unei persoane. 5. Fondul de comerţ nu poate fi dobândit în proprietate prin simplul fapt al posesiei, deoarece are natură incorporală. 6. Fondul de comerţ nu poate face obiectul unui dar manual, întrucât nu face parte din bunurile mobile susceptibile a fi înmânate. 9. Fondul de comerţ poate fi vândut, dat în ipotecă mobiliară, închiriat, sau donat, dar şi dat în uzufruct întrucât nu este un bun comsumptibil.

IV.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Definiți fondul de comerț 2. Care sunt deosebirile esențiale între fondul de comerț și patrimoniul comerciantului? 3. Enumerați trăsăturile fondului de comerț. 4. Definiți firma. 5. Definiți vadul comercial. 6. Care sunt elementele indispensabile ale fondului de comerț? 7. Identificați elementele corporale și incorporale ce pot alcătui un fond de comerț.

V. 1. a) b) c) d)

TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE Fondul de comerț: Poate face obiectul unui dar manual; Poate face obiectul contractului de gaj; Poate face obiectul contractului de ipotecă mobiliară; Poate face obiectul contractului uzufruct.

53 | P a g e

2. Fondul de comerț este: a. un ansamblu de bunuri mobile utilizate în comerț; b. un ansamblu de bunuri corporale utilizate ăn comerț; c. un ansamblu de bunuri mobile corporale și incorporale și bunuri imobile destinate exclusiv comerțului; d. un ansamblu de bunuri mobile și imobile utilizate de comerciantul persoanăfizică în interes personal. 3. Privit unitar, fondul de comerț este: a. un bun imobil; b. un bun mobil corporal; c. un bun imobil incorporal; d. un bun mobil incorporal. 4. Sunt elemente incorporale ale fondului de comerț: a. terenurile agricole destinate exploatării comerciale; b. mărcile de fabrică; c. clientela comerciantului; d. mărfurile și produsele comerciantului. 5. Sunt elemente indispensabile fondului de comerț: a. mărcile, în special marca comunitară; b. firma comerciantului; c. vadul comercial; d. clientela 6. Poate fi înregistrat/ă ca marcă: a. orice denumire generică; b. forma unui produs, cu condiția să prezinte noutate și să fie susceptibilă de reprezentare grafică; c. denumirea unui produs, cu condiția să prezinte noutate și să fie susceptibilă de reprezentare grafică; d. denumirea oficială a unei instituții publice

Răspunsuri corecte 1. c, d 2. c 3. d 4. b, c 5. b, c, d 6. b, c 54 | P a g e

VI.

TEME DE CASĂ

1. Fondul de comerț și patrimoniul comerciantului 2. Reglementarea elementelor incorporale ale fondului de comerț. VII. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ 1. St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția a VI-a, actualizată, Editura Universul juridic, București 2019. 2. Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioniștii-comercianți, Editura C.H. Beck, București, 2013 3. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Partea generala - în reglementarea noului Cod civil, Bucureşti, 2013 4. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Tratat de drept civil, Bucureşti 2008;

TEMA 5. REGULI GENERALE APLICABILE CONTRACTELOR SPECIFICE ACTIVITĂȚII COMERCIALE

I.

OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI - Expunerea dispozițiilor legale cuprinse în NCC și în actele normative speciale cu privire la principiile generale ce guvernează regimul juridic aplicabil contractelor specifice activității comerciale.

55 | P a g e

II.

COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT - Identificarea acelor prevederi legale ce instituie particularități contractelor derulate în cursul activității comerciale; - Însușirea normelor specifice ce instituie principiul libertății contractuale, limitări ale acestui principiu, precum și cerințe imperative de fond sau de formă pentru validitatea contractelor ; - Identificarea sensului şi interpretarea normelor de drept comercial într-o gândire logică şi structurată.

III. IV.

CUVINTE CHEIE: Principiul autonomiei contractuale Capacitate Consimțământ Obiect Cauză STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

1. Reguli generale aplicabile contractelor derulate în cursul activității comerciale 2. Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului comercial V.

REZUMAT

Reunind un corp de reguli particulare referitoare la exercitarea unei activități comerciale şi la actele juridice încheiate cu frecvența similară dar nu identică unei profesii, în legătură cu bunurile destinate exercitării comerţului, dreptul comercial este dreptul privat specializat întrucât normele sale sunt destinate comercianţilor, contractelor, operaţiunilor şi faptelor specifice activității comerciale. Din acest punct de vedere sunt relevante juridic, calitatea de întreprinzător în comerţ, destinaţia comună dată unor bunuri de către acesta şi specificul contractelor care fac obiectul de activitate al profesioniștilorcomercianți. VI.

CONŢINUTUL TEMEI DE STUDIU

56 | P a g e

Regimul juridic aplicabil contractelor este construit şi dominat de principiul autonomiei voinţei. Principiul libertăţii sau a autonomiei contractuale a dobândit semnificaţia unei valori constituţionale, fiind recunoscut într-o manieră indirectă prin art. 45 din Constituţie sub denumirea „Libertatea economică”, conform căruia „accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate”. Prin urmare, în concepţia legii fundamentale, libertatea contractuală reprezintă pârghia juridică sau garanţia liberei iniţiative şi a accesului liber la o activitate economică întrucât, ceea ce nu este interzis prin lege, este permis contractării. Libertatea contractuală este strâns legată de conceptul de autonomie privată, adică puterea de care dispune o persoană pentru a-şi realiza propriile interese prin intermediul dreptului de a încheia un contract cu o anumită persoană, de a alege probele încheierii, executării, de a stabili criterii de interpretare, sancţiunile în caz de neexecutare, durata, prorogarea, modalităţi de încetare a contractului, etc. În afara dreptului la negotium juris, libertatea contractuală implică dreptul părţilor de a nu contracta şi de a nu accepta un anumit conţinut al contractului sau anumite condiţii de formă, de executare sau de încetare a contractului. Deşi majoritatea regulilor supletive ale dreptului civil pot fi înlăturate prin clauze contractuale sau prin uzanţe comerciale, intervenţia Statului în economie a avut ca efect limitarea semnificativă a libertăţii contractuale în materie comercială. Sistematizând, limitarea libertăţii contractuale este evidenţiată sub aspectele următoare: 1. În privinţa activităţilor care constituie monopol de stat, legea impune acordului un anumit conţinut care configurează contractele tip, sau aşa-numitele contracte de adeziune ale căror clauze nu pot fi discutate, partenerii fiind constrânşi să le accepte. 2. În sectorul privat, libertatea de încheiere a contractelor este limitată de intervenţiile statului care, justificat pe necesitatea protejării interesului legitim al uneia din părţile contractului, a terţilor ori a scopului economiei, anihilează dreptul de negocia sau de a modifica anumite clauze contractuale. Concret, în anumite contracte, cum este cel de asigurare, sau în actul de constituire a unei societăţi comerciale, obligaţiile părţilor sunt fixate imperativ prin lege, fără a exista posibilitatea ca părţile să deroge de la aceste efecte juridice. În ce privește forma contractelor comerciale, dispozițiile cuprinse în NCC și în alte acte normative speciale impun contractului comercial forma scrisă, se înţelege, ad probationem. 57 | P a g e

Desigur că, în cazul altor contracte comerciale, scopul de a asigura protecţie sporită părţilor sau terţilor ori a unor interese publice, impune forma autentică sau solemnă a acestora. Este vorba de actul de donaţie a unei părţi sau a întregului fond de comerţ, de actul constitutiv al societăţii comerciale în care s-a aportat un teren, de actul de constituire a societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică, ş.a. Distinct, contractele sunt valide dacă la încheierea lor s-au respectat condiţiile esenţiale sau de fond şi condiţiile de formă impuse de Codul civil (art. 948) şi/sau de actele normative speciale care se aplică fiecărui tip de contract comercial. Uneori, validitatea contractului se află sub semnul echivocului datorită clauzelor care, fiind stipulate într-o manieră confuză sau necorespunzătoare, creează aparenţa de nelegalitate sau de contrarietate cu morala. Pentru a fi evitate asemenea inconveniente, părţile trebuie să redacteze cu maximă diligenţă clauzele contractului, utilizând termenii şi expresiile care să le reprezinte voinţa, cât mai clar şi precis, ţinând cont că, în materie comercială, redactarea clauzelor contractelor este mai importantă chiar decât executarea lor. Conform Codului civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului sunt: - capacitatea de a contracta; - consimţământul valabil al părţii ce se obligă; - un obiect determinat; - o cauză licită

VII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. În ce constă principiul libertății contractuale? 2. Care sunt cazurile ce evidențiază limitarea principiului libertății contractuale? 3. Enumerați contractele încheiate de comercianți pentru care legea impune forma autentică. 4. Care sunt condițiile esențiale pentru validitatea contractelor comerciale? 5. Care este momentul încheierii contractului comercial?

VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Acceptarea ofertei de a contracta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să fie clară; b) să fie pură şi simplă; 58 | P a g e

c) să fie condiționată; d) să fie limitată doar la unele clauze cuprinse în ofertă. 2. Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului sunt: a. să existe negociere prealabilă între părți; b. contractul să fie întotdeauna ăncheiat în formă autentică; c. părțile să aibă capacitatea de a contracta; d. părțile să își exprime în mod valabil consimțământul la încheierea contractului.

Răspunsuri corecte 1. a, b 2. c, d

IX.

TEME DE CASĂ:

1. Forma contractului comercial şi răspunderea contractuală în condițiile adoptării NCC.

X.

BIBLIOGRAFIA RECOMANDATĂ

1. St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția a VI-a, actualizată, Editura Universul juridic, București 2019. 2. Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioniștii-comercianți, Editura C.H. Beck, București, 2013 3. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Partea generala - în 4. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Tratat de drept civil, Bucureşti 2008;

TEMA 6 SPECIFICUL OBLIGAȚIILOR ÎN CAZUL ÎNCHEIERII CONTRACTELOR ÎN CADRUL ACTIVITĂȚII COMERCIALE

I.

OBIECTIVELE TEMEI DE STUDIU

59 | P a g e

- Indicarea dispozițiilor legale din Codul civil ce se aplică profesioniștilorcomercianți în materia obligațiilor - Prezentarea actelor normative speciale ce reglementează executarea obligațiilor în cadrul contractelor încheiate în scopul exercitării activității comerciale - Explicarea dispozițiilor particulare aplicabile în raporturile juridice dintre comercianții-profesioniști, precum și dintre aceștia și autoritățile contractante II.

COMPETENȚE URMĂRITE ȘI DOBÂNDITE - Însușirea de către studenți a prevederilor cu titlu particular aplicabil contractelor încheiate de către profesioniștii-comercianți, între profesioniștii-comercianți, precum și între aceștia și autoritățile contractante - Dezvoltarea capacității de identificare a naturii raporturilor juridice la care participă profesioniștii-comercianți și a normelor aplicabile acestora în materia obligațiilor.

III.

REZUMATUL TEMEI DE STUDIU

Unificarea dreptului privat prin adoptarea noului Cod civil nu a condus la înlăturarea tuturor disparităților dintre normele juridice aplicabile comercianților și cele aplicabile necomercianților. Dimpotrivă, specificul executării obligațiilor în cadrul raporturilor juridice la care participă profesioniști-comercianți continuă tocmai prin menținerea în vigoare, sau adoptarea în continuare, după caz, a unor acte normative destinate să reglementeze aspecte juridice caracteristice comercianților și raporturilor juridice la care participă aceștia.

IV.

CUVINTE-CHEIE

-

Oferta de a contracta Acceptarea ofertei Plata Comerț electronic Consumatori Plata

60 | P a g e

- Imputația plății V. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU 1. Încheierea contractelor comerciale prin mijloace de comunicare la distanță 2. Încheierea contractelor comerciale prin mijloace electronice 3. Reguli speciale în cazul încheierii contractelor la distanță între profesioniștiicomercianți și consumatori 4. Executarea voluntară a contractului comercial VI. CONȚINUTUL TEMEI DE STUDIU 1. Încheierea contractelor comerciale prin mijloace de comunicare la distanță Oferta şi acceptarea A. Oferta de a contracta Conform dispozițiilor N.C.C., încheierea contractului începe cu propunerea de a contracta, numită ofertă sau policitaţiune, iar propunerea nu are semnificaţia juridică a promisiunii de a contracta, adică, nu este un antecontract. Ea reprezintă mai mult decât promisiunea de a contracta, adică decât un antecontract şi mai puţin decât un contract. Pentru a produce efecte juridice, oferta trebuie să exteriorizeze o voinţă reală, serioasă, conştientă şi cu intenţia de a se angaja din punct de vedere juridic. Prin urmare, oferta trebuie să fie: - fermă, ceea se înseamnă că ofertantul nu are posibilitatea de a modifica sau retracta; - precisă şi completă, deci să cuprindă toate elementele esenţiale contractului; - neechivocă, adică să reflecte intenţia ofertantului de a contracta. Oferta poate fi expresă sau tacită, exprimată în scris sau verbal şi poate fi adresată publicului sau unei persoane determinate. Oferta adresată publicului rezultă din anunţurile de vânzare lansate prin diferite publicaţii cotidiene. În cazul acestei oferte, ofertantul va fi obligat faţă de primul acceptant. Din punct de vedere al efectelor, acest gen de ofertă nu se deosebeşte de oferta adresată unei persoane determinate. Dacă oferta este cu termen, ea trebuie menţinută în limita termenului respectiv. Termenul poate fi expres, dar el poate rezulta implicit din natura contractului şi din timpul necesar de gândire şi de acceptare de către destinatar, termen numit termen rezonabil. Pe piaţa reglementată a bursei, sau pe piaţa virtuală, ofertele sunt întotdeauna cu termene, mai mult sau mai puţin scurte.

61 | P a g e

B. Acceptarea ofertei de contractare Acceptarea reprezintă cea de-a doua latură a consimţământului. Acceptarea care provine de la destinatarul ofertei, este tot un act unilateral de voinţă, la fel ca şi oferta. Pentru a produce efecte juridice, acceptarea trebuie să fie: - clară adică să exprime intenţia neechivocă de a contracta; - pură şi simplă adică necondiţionată. Dacă acceptarea limitează, condiţionează, ori excede ofertei, se consideră o contraofertă. În acest caz, acceptarea nu mai este pură şi simplă; - liberă, neconstrânsă de vreun factor sau persoană ori smulsă prin violenţă fizică sau morală, ori surprinsă prin dol; - expresă, exteriorizată în scris sau prin punerea în executare a ofertei. Pe scurt, acceptarea trebuie să fie clară, deci să concorde cu oferta. În sfârşit, acceptarea ofertei trebuie să se facă înainte ca oferta să fi fost revocată sau să fi devenit caducă. §2. Momentul şi locul încheierii contractului În cazul încheierii contractului prin telefon, stabilirea locului în care au luat naştere nu comportă probleme deosebite deoarece, locul încheierii este cel de la care s-a telefonat pentru lansarea ofertei. Dar, datorită existenţei unui decalaj în timp, între cele două laturi ale formării acordului de voinţă, adică între ofertă şi acceptare, este importantă stabilirea datei la care contractul se încheie. Doctrina juridică a analizat de-a lungul timpului „momentul” încheierii contractului. În ce ne priveşte, vom ţine cont de regulile aplicabile în materia obligaţiei comerianţilor de a ţine registrul general de intrare-ieşire a corespondenţei, şi de a înregistra cronologic toată corespondenţa intrată deoarece, în funcţie de data înregistrării: - se naşte posibilitatea revocării ofertei; - se apreciază dacă oferta a devenit caducă; - se identifică legea aplicabilă contractului; - se verifică îndeplinerea condiţiilor de fond la realizarea acordului de voinţă şi deci a cauzelor de nulitate a contractului. Nu trebuie uitat că, indiferent dacă părţile contractante sunt prezente în acelaşi loc sau, dacă se află în locuri geografice diferite, contractul se încheie numai pe baza acordului de voinţe. Pentru contractele încheiate la distanță, noul C.civil stabilește următoarele reguli: 62 | P a g e

- Contractul se încheie în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile (art. 1186, alin. 1 Cod civil); - Contractul se consideră de asemenea încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face astfel (ex. Expedierea mărfii care face obiectul ofertei de cumpărare). Această modalitate simplificată de încheiere a contractului este preluată din prevederilevechiului C.comercial abrogat, fiind numită în doctrină și ”comandă urmată de executare”. Dovada acordului de voinţă al părţilor trimite la data şi în nici un caz, la „momentul” în care ofertantul a luat la cunoştinţă, efectiv, de acceptare. Raportat la obligaţia legală a comercianţilor de a ţine registrele vizând administrarea afacerii comerciale, data primirii acceptării sau, după caz, a contraofertei, este data înregistrării scrisorii în registrul general de corespondenţă ţinut de comercianţi sau, data expedierii faxului ori a primirii corespondenţei electronice. 2. Încheierea contractelor comerciale prin mijloace electronice Bineînţeles că şi pe piaţa virtuală, contractele se încheie conform regulilor juridice specifice încheierii contractelor prin corespondenţă, numai mecanismul fiind diferit datorită sistemului on-line şi a acceptării ofertei prin „clik”. Cu alte cuvinte, modalitatea modernă de încheiere a contractelor comerciale prin mijloace electronice, sau aşa numitul, comerţ electronic nu înlătură normele comerciale incidente contractelor încheiate pe piaţa cyberspaţiului fără frontiere şi necontrolată de stat. Porivit legii române, furnizorul Serviciului de Internet (FSI) racordează comerciantul la Internet şi serviciul Hot Web oferă un server cu o anumită capacitate de stockaj şi cu evidenţierea numărului de persoane care frecventează site-ul şi site-urile de unde provin. Site-ul Web al comerciantului pe care va fi uşor de navigat, este în măsură să ofere o aparenţă profesională care va exprima cultura activităţii (întreprinderii) sale şi modului de organizare. Numele şi adresa de Internet sau numele de domeniu, permit identificarea comerciantului pe World Wide Web. 3. Reguli speciale în cazul încheierii contractelor la distanță între profesioniștiicomercianți și consumatori

63 | P a g e

OUG nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, definește contractul la distanță ”orice contract încheiat între profesionist şi consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanţă organizat, fără prezenţa fizică simultană a profesionistului şi a consumatorului, cu utilizarea exclusivă a unuia sau a mai multor mijloace de comunicare la distanţă, până la şi inclusiv în momentul în care este încheiat contractul”. Sunt mijloace de comunicare la distanță: - catalogul; - scrisoarea tipizată - telefonul cu intervenție umană; - telefonul fără intervenție umană (automat de aple; - radioul; - videofonul; - videotextul; - poșta electronică (e-mail); - televiziunea (teleshopping). Momentul încheierii contractului este cel al primirii mesajului de confirmare de către consumator referitor la comanda sa (art. 5). Consumatorul beneficiază de o perioadă de 14 zile pentru a se retrage dintr-un contract la distanţă sau dintr-un contract în afara spaţiilor comerciale, fără a fi nevoit să justifice decizia de retragere Perioada de retragere menţionată expiră în termen de 14 zile de la: a) data încheierii contractului, în cazul contractelor de prestări de servicii; b) ziua în care consumatorul sau o parte terţă, alta decât transportatorul şi care este indicată de consumator, intră în posesia fizică a produselor, în cazul contractelor de vânzare, sau: (i) în cazul în care consumatorul comandă printr-o singură comandă produse multiple care vor fi livrate separat, ziua în care consumatorul sau o parte terţă, alta decât transportatorul şi care este indicată de consumator, intră în posesia fizică a ultimului produs; (ii) în cazul livrării unui produs care constă din mai multe loturi sau piese, ziua în care consumatorul sau o parte terţă, alta decât transportatorul şi care este indicată de consumator, intră în posesia fizică a ultimului produs sau a ultimei piese; (iii) în cazul contractelor pentru livrarea periodică de produse pe o perioadă de timp determinată, ziua în care consumatorul sau o parte terţă, alta decât transportatorul şi care este indicată de consumator, intră în posesia fizică a primului produs; 64 | P a g e

c) în cazul contractelor pentru furnizarea de apă, gaze naturale, energie electrică, atunci când acestea nu prevăd vânzarea într-un volum limitat sau cantitate stabilită, de energie termică sau de conţinuturi digitale care nu sunt livrate pe un suport material, data încheierii contractului. Perioada de retragere expiră la 12 luni de la sfârşitul perioadei iniţiale de retragere de 14 zileîn cazul în care comerciantul nu a transmis consumatorului informațiile obligatorii legate de posibilitatea de denunțare în 14 zile. Profesionistul rambursează toate sumele pe care le-a primit drept plată din partea consumatorului, inclusiv, după caz, costurile livrării, fără întârziere nejustificată şi, în orice caz, nu mai târziu de 14 zile de la data la care este informat de decizia de retragere din contract a consumatorului Profesionistul rambursează sumele folosind aceleaşi modalităţi de plată ca şi cele folosite de consumator pentru tranzacţia iniţială, cu excepţia cazului în care consumatorul a fost de acord cu o altă modalitate de plată şi cu condiţia de a nu cădea în sarcina consumatorului plata de comisioane în urma rambursării. Acesta nu este obligat să ramburseze costurile suplimentare în cazul în care consumatorul a ales în mod explicit un alt tip de livrare decât livrarea standard oferită de profesionist. 4. Executarea voluntară a contractului comercial . Plata reprezintă executarea voluntară a obligațiilor asumate. Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei (predarea unui bun, executarea unei lurări,etc.). Orice plată presupune o datorie, o obligație asumată de debitor. Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie. Creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor. În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de debitor. Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului. Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convenţional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanţă să o primească. Plata făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor. Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor. 65 | P a g e

Obligaţia de a preda un bun individual determinat o cuprinde şi pe aceea de a-l conserva până la predare. În ce privește obligația de a da o sumă de bani, debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate. Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată. Cu referire la executarea contractului este relevant principiul conform căruia, obligaţiile comerciale trebuie executate: - la domiciliul sau sediul creditorului de la data plății, pentru obligațiile bănești (plata este portabilă, spre ex. plata prin virament bancar) ; - la locul în care bunul se afla la data încheierii contractului pentru obligaţia de a preda un lucru individual determinat; - celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului. Atenție ! Plata dividendelor, a salariului, atunci când trebuie identificat beneficiarul, este cherabilă. Obligaţiile constând într-o sumă de bani sunt exprimate într-o anumită monedă, numită şi moneda de cont, iar plata trebuie făcută în această monedă. În lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată. Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune. Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei dacă părţile nu au convenit contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din natura contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat. Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadenţă. Imputaţia plăţii Plata efectuată de debitorul mai multor datorii faţă de acelaşi creditor, care au acelaşi obiect, se impută asupra acestora conform acordului părţilor. În lipsa acordului părţilor,imputația se face potrivit regulilor stabilite prin lege (imputație legală). Imputaţia este făcută de debitor atunci când acesta indică, la momentul plății, datoria pe care înţelege să o execute. Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului. Debitorul nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii care nu este încă exigibilă cu preferinţă faţă de o datorie scadentă, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat.

66 | P a g e

În cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată. Imputaţia este făcută de creditor, în lipsa unei indicaţii din partea debitorului,într-un termen rezonabil după ce a primit plata, indicând debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase. Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este dator să facă imputaţia prin acea chitanţă. Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii,imputația este legală urmând a fi aplicate, în ordine, următoarele reguli: a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă; b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii; c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor; d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi; e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit. a)-d), imputaţia se va face proporţional cu valoarea datoriilor. În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel.

VII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. Ce se înțelege prin plată? 2. Care este momentul la care se încheie contractele la distanță? 3. În ce condiții este permisă plata anticipată făcută de către debitor? 4. Care este perioada de care beneficiază consumatorul pentru a se retrage dintrun contract încheiat prin mijloace de comunicare la distanță cu un profesionist? VIII. TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE 1. Când imputația plății este legală, plata se impută: a). mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor; b). mai întâi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, apoi asupra cheltuielilor de judecată şi executare; 67 | P a g e

c). mai întâi asupra capitalului, apoi asupra cheltuielilor de judecată şi executare; d). mai întâi asupra capitalului, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor. 2. Creditorul nu poate imputa plata: a). asupra unei datorii exigibile; b). asupra unei datorii litigioase; c). mai întâi asupra ratelor și apoi asupra cheltuielilor de judecată şi executare; d). mai întâi asupra capitalului și apoi asupra penalităților. 3. Când imputația plății este legală, plata se impută: a). cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă; b). cu prioritate asupra datoriilor neexigibile; c). cu prioritate asupra datoriilor litigioase; d). cu prioritate asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor. 4. Perioada de retragere a consumatorului dintr-un contract la distanţă expiră la 12 luni de la sfârşitul perioadei iniţiale de retragere de 14 zile în cazul în care: a). comerciantul nu a transmis consumatorului informaţia privind adresa poştală la care este stabilit, precum şi, în cazul în care există, numărul de telefon, numărul de fax şi adresa de poştă electronică ale acestuia la care poate fi efectiv contactat; b). comerciantul nu a transmis consumatorului informaţia privind posibilitatea introducerii unor reduceri la produsele achiziționate într-o perioadă viitoare; c). comerciantul nu a transmis consumatorului informaţia privind preţul total al produselor şi serviciilor cu toate taxele incluse; d. comerciantul nu a transmis consumatorului informațiile obligatorii legate de posibilitatea de denunțare în 14 zile.

Răspunsuri corecte 1. a 2. b, c, d 3. a, d 4. d

IX. TEME DE CASĂ 1. Principalele reglementări interne și unionale în domeniul comerțului electronic. 68 | P a g e

2. Drepturile consumatorilor în contractele încheiate prin mijloace de comunicare la distanță cu profesioniștii-comercianți. X. BIBLIOGRAFIA RECOMANDATĂ 1. St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția a VI-a, actualizată, Editura Universul juridic, București 2019. 2. Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioniștii-comercianți, Editura C.H. Beck, București, 2013 3. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Partea generala - în reglementarea noului Cod civil, Bucureşti, 2013 4. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Tratat de drept civil, Bucureşti 2008;

TEMA 7. CONTRACTE SPECIFICE COMERCIANȚILOR

69 | P a g e

ACTIVITĂȚII

COMERCIALE

ȘI

I.

OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI - Prezentarea tematicii prin prisma dispozițiilor legale aplicabile în domeniul contractelor specifice activității comerciale; - Sublinierea importanței înțelegerii nterferenţei normelor juridice de natură diversă și aplicării principiilor tratatelor Uniunii în materie comercială;

II.

COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT -

III.

Identificarea de către studenți a contractelor comerciale Aplicarea corectă a normelor incidente contractelor comerciale Găsirea soluțiilor practice corecte în litigiile izvorâte din contracte comerciale Negarea soluţiilor care nu sunt compatibile cu ordinea juridică reglementată la nivel unional.

CUVINTE CHEIE:

- contract de vânzare-cumpărare; - contract de credit - contract de închiriere; - contract de mandat comercial - contract de comision; - contract de consignaţie; - contract de depozit; - contract de cesiune - contract de report; - contract de cont curent; - contract de lesing - contract de franciză - ontract de asigurare/reasigurare IV.

STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

1.

Contracte încheiate direct între comerciant şi clienţii şi/sau consumatorii bunurilor ori a serviciilor sale. Contracte care asigură finanţare comerciantului sau întreprinzătorului. Contracte de asigurare a asistenţei tehnice. Contracte promoţionale Contracte de distribuţie a produselor şi/sau a serviciilor

2. 3. 4. 5.

70 | P a g e

V.

REZUMAT

În concepţia legii, contractul este un acord de voinţe intervenit între persoane pentru a crea, modifica, a transfera şi stinge drepturi şi obligaţii. Fiind una din cele mai vechi instituţii ale dreptului şi principalul izvor de drepturi şi obligaţii, contractul este un act juridic de drept privat (civil, comercial, de dreptul muncii, ş.a.) şi numai prin excepţie un act juridic de drept public, cum este cazul aşa numitului contract administrativ (contractul de achiziţii publice) introdus relativ recent în legislaţia românească. Evoluția semnificativă a comerțului, determinată de evoluția socialpolitică, de creșterea nevoilor consumatorilor, de diversificarea rapidă a poduselor și serviciilor, precum și a mijloacelor de comercializare a acestora, a condus inerent la creșterea și diversificarea contractelor derulate de comercianți. VI.

CONŢINUTUL TEMEI DE STUDIU

În raport de rolul lor în buna funcţionare a întreprinzătorilor comerciali, contractele pot fi incluse în următoarele grupe: 1. Contracte încheiate direct între comerciant şi clienţii şi/sau consumatorii bunurilor ori a serviciilor sale. Fac parte din această grupă: - contractul de vânzare-cumpărare; - contractul de transport pe apă, pe uscat, în aer, de persoane, de bunuri; - contractul de închiriere; - contractul de depozit; - contractul de hotelărie; - contractul de antrepriză; - contractul de asigurare asupra bunurilor. CONTRACTUL DE DEPOZIT COMERCIAL

Contractul de depozit poate fi definit ca fiind acordul prin care o persoană, numită deponent, încredinţează unei alte persoane, numită depozitar,o marfă, cu obligaţia acesteia să o păstreze, să o conserve şi să o restituie la cerere în schimbul unei sume de bani numită taxă de depozit. După cum rezultă din această definiţie, scopul principal urmărit prin încheierea contractului este păstrarea, conservarea în vederea restituirii lui în natură la cererea deponentului. 71 | P a g e

Dacă acest scop nu este urmărit în principal, chiar dacă depozitarul are şi o asemenea obligaţie, raporturile dintre părţi nu mai pot fi calificate raporturi de depozit, ci de vânzare-cumpărare, antrepriză etc. Contractul de depozit comercial este un contract real, cu titlu oneros, şi sinalagmatic, prin care se transmite dreptul de păstrare şi conservare a bunului altuia. Contractul de depozit comercial este o varietate a contractului de depozit civil. Dacă depozitarul este o întreprindere specializată în magazii generale, antrepozite, docuri, autorizate şi cu tarife oficiale, deponentul primeşte în schimbul mărfii un certificat de depozit (recipisa), talonul şi buletinul de gaj (warantul). Toate înscrisurile au acelaşi conţinut şi următoarele menţiuni: - denumirea şi sediul depozitarului; - numărul curent din registrul în care au fost înscrise mărfurile depozitate; - data emiterii documentelor; - numele şi sediul deponentului; - natura, cantitatea şi valoarea mărfii depozitate; - plata taxelor de import, după caz, poliţa de asigurare; - durata depozitului. Certificatul de depozit (recipisa) şi buletinul de gaj (warantul) sunt titluri de credit care încorporează marfa dată în depozit şi care se remit deponentului. Obligaţiile părţilor în contractul de depozit comercial Obligaţiile depozitarului Depozitarul este obligat să păstreze marfa ca un bun proprietar. Dacă depozitarul nu a păstrat marfa, pentru a răsturna prezumţia de culpă ce apasă asupra lui, trebuie să dovedească că a depus aceeaşi grijă în păstrarea lucrului depozitat ca şi în privinţa mărfurilor proprii şi deci, cauza străină care a dus la pierderea, pieirea sau deteriorarea lucrului, nu-i este imputabilă (de exemplu, dacă aceleaşi cauze - molii, umezeală, furt, etc - au pricinuit şi deteriorarea sau dispariţia propriilor mărfuri). Părţile pot stipula şi o clauză de neresponsabilitate sau de atenuare a răspunderii. Depozitarul nu răspunde însă niciodată de stricăciunile provenite prin forţă majoră, afară de cazul când a fost pus în întârziere pentru restituirea bunului depozitat. Depozitarul este obligat să restituie marfa la cererea deponentului Depozitarul trebuie să restituie, la cererea deponentului, mărfurile în natură. Dacă depozitarul refuză, fără temei, să restituie marfa, deşi se află în

72 | P a g e

detenţia sa, deponentul poate obţine executarea în natură, potrivit regulilor aplicabile obligaţiei de „a face”. În caz de moarte a depozitarului obligaţia de restituire se transmite asupra moştenitorilor. Obligaţiile deponentului Deponentul este obligat să remită depozitarului marfa ambalată, etichetată în funcţie de natura acesteia. Deponentul este obligat să achite depozitarului eventualele cheltuieli pentru păstrarea, conservarea mărfii sau când acesta a suferit pagube pricinuite de marfa depozitată. Deponentul este obligat să achite taxa de depozit, datorată conform contractului. Dreptul de retenţie al depozitarului Executarea obligaţiilor deponentului este garantată prin dreptul de retenţie prevăzut de lege, pe care depozitarul îl are asupra lucrului depozitat. Fiind vorba de un debitum cum re iunctum, el poate refuza restituirea lucrului până la plata integrală a sumelor la care are dreptul din cauza depozitului. Contractul de depozit încetează la expirarea duratei pentru care a fost încheiat, prin rezilierea unilaterală a contractului, prin lichidarea, reorganizarea, insolvabilitatea ori falimentul părţilor. CONTRACTUL DE DEPOZIT BANCAR

În temeiul art. 2.191 C.civ., prin constituirea unui depozit de fonduri la o institutie de credit, aceasta dobandeste proprietatea asupra sumelor de bani depuse si este obligata sa restituie aceeasi cantitate monetara, de aceeasi specie, la termenul convenit sau, dupa caz, oricand, la cererea deponentului, cu respectarea termenului de preaviz stabilit de parti ori, in lipsa, de uzante. În lipsa de stipulatie contrara, depunerile si retragerile se efectueaza la sediul unitatii operative a institutiei de credit unde a fost constituit depozitul. Institutia de credit este obligata sa asigure, in mod gratuit, informarea clientului cu privire la operatiunile efectuate in conturile sale. In cazul in care clientul nu solicita altfel, aceasta informare se realizeaza lunar, in conditiile si in modalitatile convenite de parti. Potrivit art. 2.192 C.civ., prin constituirea unui depozit de titluri, institutia de credit este imputernicita cu administrarea acestora. Institutia de credit are dreptul la rambursarea cheltuielilor efectuate pentru operatiunile necesare, precum si la o remuneratie, in masura stabilita prin conventie sau prin uzante.

73 | P a g e

Este considerata nescrisa orice clauza prin care institutia de credit este exonerata de raspundere pentru neexecutarea obligatiilor care ii revin in administrarea titlurilor cu prudenta si diligenta. 2. Contracte care asigură finanţare comerciantului sau întreprinzătorului. Fac parte din această grupă contractele de credit bancar şi cele care evidenţiază aşa-numitele operaţiunile active şi pasive bancare : - contractul de cont curent; - contractul de cambie şi de bilet la ordin; - contractul de cec; - contractul de deschidere de credit (linie de credit, credit tip revolving); - contractul de garantare a obligaţiilor (reale -gajul şi ipoteca-; personale fidejusiunea); - contractul de report; - contractul de factoring. CONTRACTUL DE CONT CURENT

Prin contractul de cont curent, părţile se înţeleg, să achite la un termen viitor creanţa reprezentând soldul de către partea care va fi debitoare. Prin urmarea corentiştii, în loc să achite separat şi imediat creanţele lor reciproce, izvorâte din prestaţiile făcute de una către cealaltă, amână plata la un termen viitor. Pe toată derualrea contractului, părţile contractante nu au calitatea de debitor şi nici de creditor ci de corentişt care încetează la „închiderea” contului, operaţiunea finală de compensare, desemnându-l pe debitor. Părţile între care se încheie contractul de cont curent poartă denumirea de corentişti. Prestaţiile pe care şi le fac se numesc remize sau rimese. Ele constau în operaţiuni prin care o parte pune la dispoziţia celeilalte părţi o valoare patrimonială de orice fel, urmând ca suma cuvenită transmiţătorului să fie depusă în cont curent. În consecinţă, remizele pot consta în sume de bani efectiv plătite, orice titlu de credit remis (cambie, bilet la ordin, CEC, ordin de plată etc) şi orice creanţă cedată, preţ, chirie, redevenţă, etc. Contractul de cont curent se poate încheia între: -un comerciant angrosist şi unul detailist pentru toată seria continuă de vânzări comerciale intervenite între ei; -între un comerciant şi un comisionar; -între un comerciant şi reprezentantul său etc. Forma cea mai uzuală a contractului de cont curent este aceea bancară, adică a contractului încheiat între o bancă (instituţie de credit) şi un client al său în scopul de a facilita circulaţia şi fructificarea banilor. Banca poate interveni şi 74 | P a g e

ca simplu intermediar între doi comercianţi care convin să-şi lichideze operaţiunile prin înregistrări în conturile cele au deschise la aceeaşi bancă sau la bănci diferite. Deşi contractul de cont curent se consideră încheiat din momentul realizării acordului de voinţă totuşi, libertatea acestui contract este evidentă prin înregistrarea contabilă a remiterii în cont şi stabilirea soldului. Contractul de cont curent produce anumite efecte juridice.Unele sunt considerate principale (esenţiale), iar altele secundare. Efectele principale privesc transferul dreptului de proprietate, novaţia, indivizibilitatea şi compensaţia (art.370 C.com.). Efectele secundare se referă la curgerea dobânzilor, dreptul la comision şi alte cheltuieli. Efectele principale Ca efect principal al contractului de cont curent, prin înscrierea în cont a unei remiteri având ca obiect o anumită valoare patrimonială, va opera transmiterea dreptului de proprietate privind valoarea respectivă între transmiţător şi primitor. Prin efectuarea operaţiunilor în cont, de creditare a transmiţătorului şi respectiv de debitare a primitorului, cu valoarea remisă, primitorul devine titularul dreptului de proprietate asupra valorii în cauză. ● Transferul dreptului de proprietate Orice valoare remisă de la o parte contractuală la cealaltă, face să opereze prin faptul înscrierii sale în contul curent, transferul dreptului de proprietate în favoarea corentistului care a primit-o, adică al aceluia care a făcut înscrierea privind debitorul său Însă , este posibil să existe depuneri care să nu fi fost făcute cu scopul transferului dreptului de proprietate (de exemplu, remise numai cu mandatul de încasare). Dar, şi în acest caz, în orice moment şi concomitent se poate restabili echilibrul valorilor remise şi primite. În toate situaţiile efectului translativ de proprietate a rimesei efectuate îi corespunde în mod necesar şi stimulativ o constituire de credit în favoarea remitentului. În ipoteza în care depunerile constau în titluri de credit, cambii, efecte de comerţ, cecuri etc., înscrierea în cont curent şi deci transmiterea dreptului de proprietate se face sub condiţia rezolutorie a încasării contravalorii titlului. Legea prezumă că înscrierea este făcută „sub rezerva încasării”. Neîndeplinirea condiţiei, adică neplata la scadenţă a cambiei sau a titlurilor de credit de către emitent sau alt subscriitor dă locul la acţiune în justiţie în vederea executării silite a debitorului cambial sau a subscriitorului titlului de credit. ● Novaţia

75 | P a g e

Alt efect al contractului de cont este novaţiunea, adică transformarea cauzei iniţiale a rimesei într-o cauză nouă, contractuală derivată din contractul de cont din contul curent. Obligaţia iniţială se stinge şi în locul ei se nasc obligaţiile care izvorăsc din contul curent (art.1128 C.civ). ● Indivizibilitatea Presupune presupune contopirea remiselor anterioare cu cele viitoare formând un tot unitar de natură indivizibilă pentru a fi soldat la încheierea contului curent. Efectul este important întrucât, terţii creditori ai corentiştilor nu pot urmări remizele deoare ce nu sunt creanţe individual determinate. Din momentul însrierii ei în contul curent, remiza nu are natura unei creanţe şi nici caracterul unei plăţi. ● Compensarea creanţelor cu debitele Un alt efect specific contractului de cont curent este compensarea reciprocă a debitelor şi creditelor până la concurenţa soldului final. Partea care înregistrează un sold final debitor, va dobândi calitatea de debitoare iar soldul debitor va avea caracter de creanţă datorată celeilate părţi. Efectele secundare ● Dreptul al dobînda comercială Contractul de cont curent produce efecte în privinţa dobânzilor, în sensul că sumele înscrise în contul curent produc dobânda legală, în afară de cazul în care părţile au stabilit o dobândă convenţională; dobanda legală curge atât în situaţia în care soldul determinat după încheierea contului curent a fost raportat ca articol nou într-un cont curent ulterior; dobândă convenţională va curge însă numai dacă operaţiunile de cont curent continuă. După lichidarea contului şi încetarea contractului curge numai dobânda legală. ● Dreptul la comision şi alte cheltuieli Dreptul la comision se poate referi la comisionul băncii sau, după caz, la comisionul celuilalt comerciant. În ce priveşte dreptul băncii la comision, el de justifică prin prestaţia de servicii pe care o efectuează clientul şi generează dobânzi. Partea care a făcut anumite cheltuieli pentru o operaţiune trecută în cont, de exemplu, cheltuieli cu poşta, vamă etc, are dreptul să se crediteze în cont cu sumele respective. Pentru sumele datorate, dobânzile curg de la data înscrierii în cont a operaţiunii. Închiderea contului este o operaţiune contabil-financiară prin care se stabileşte soldul unui cont.

76 | P a g e

Determinarea soldului poate fi făcută la o anumită perioadă de timp de la data încheierii contractului, trimestrial sau anual, sau la sfârşitul duratei contractului când închiderea contului coincide cu încetarea contractului.n. Soldul creditor constituit poate fi garantat fie cu o garanţie reală (ipotecă , gaj), fie cu o garanţie personală(fidejusiune). Contractul de cont curent este un contract intuitu personae aşa încât se desfiinţează prin moartea, incapacitatea sau falimentul uneia din părţi. Contractul se poate desfiinţa şi pe cale convenţională, când părţile au stabilit un termen prin convenţia lor sau chiar până la împlinirea termenului, dacă convin astfel. Dacă nu s-a prevăzut un termen, contractul se desfiinţează de drept în caz de faliment, datorită existenţei efectelor patrimoniale ale falimentului: ajungerea la scadenţă a tuturor creanţelor; desesizarea falimentară, nulitatea de drept a actelor posterioare sentinţei declarative de faliment etc. CONTRACTUL DE REPORT

Potrivit art. 1.772 C.civ., contractul de report este acela prin care reportatorul cumpara de la reportat, cu plata imediata, titluri de credit si valori mobiliare circuland in comert, si se obliga, in acelasi timp, sa revanda reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeasi specie, la o anumita scadenta, in schimbul unei sume determinate. Contractul de report se incheie prin remiterea titlurilor sau valorilor mobiliare, iar daca acestea sunt nominative, prin indeplinirea formalitatilor necesare pentru transmiterea lor. Prin urmare, contractul de report este un act juridic complex care cuprinde o dublă vânzare, adică cea care se execută imediat, iar cea de-a doua este o vânzare cu termen şi la un preţ determinat. În virtutea acestui contract, « primus » transferă temporar titlurile de credit, în speţă valorile mobiliare, în proprietatea lui « secundus », care se obligă să revândă lui « primus » acceaşi specie de titluri de credit la o data ulterioara. Se observă că partenerii contractuali deţin succesiv calitatea de cumpărător şi vânzător, numai obiectul contractului modificându-se, în sensul că revânzarea nu are ca obiect aceleaşi titluri de credit, ci titluri de aceeaşi specie. Dar reportul nu este o dublă vânzare şi nici un contract de împrumut, ci este un contract « sui generis », în cadrul căruia operaţiunea ulterioară de revânzare are cauza juridică în operaţiunea anterioară de cumpărare35. 35

Jurisprudenţa Curţii de Apel Paris a caracterizat contractul de report ca o juxtapunere a unei cumpărări în cont şi a unei revânzări le termen sau vice-versa. Pentru informaţii suplimentare vezi : C. David, Le report en bourse, Revue trimestrielle de droit commerciale et de droit économique, 1965 pag.287.

77 | P a g e

Pe piaţa valorilor mobiliare, există întotdeauna interes pentru investire şi pentru dezinvestire, din şi în valori mobiliare, astfel că, atât vânzătorul cât şi cumpărătorul, pot cere reportarea, iar ordinele de cumpărare şi de revânzare se vor executa inter-intermediari. Practic, reportul prelungeşte regularizarea diferenţelor prin voinţa părţilor, desocotirea amânându-se pentru lichidarea următoare (sau pentru mai multe termene), în speranţa fiecărui partener contractual că, în prerioada următoare, cotaţia cursurilor îi va fi mai favorabilă36. Aceste speculaţii alimentează piaţa bursei, împiedicând variaţiile bruste ale cursurilor. Într-adevăr, cumpărătorul dintr-un contract de report vinde valorile mobiliare cumpărate la lichidarea care se închide la cursul de compensaţie şi le răscumpără la lichidarea următoare la acelaşi curs. Vânzătorul care reportează poziţia sa, cumpără valorile mobilire vândute la lichidarea care se închide la cursul de compensaţie şi le revinde la lichidarea următoare la acelaşi curs. Cumpărătorul mizează asupra creşterii preţului, iar dacă în ziua lichidării cursurile sunt inferioare celui de cumpărare, se reportează sperând într-o creştere a cursurilor în perioada următoare. Diferenţa între suma dată şi cea încasată de către reportator poartă denumirea de report. Dacă poziţia cumpărătorului este superioară poziţiei vânzătorului, nevoia de capital este acoperită de către deţinătorii fondurilor care vor primi dobânzile de report. Dacă poziţia cumpărătorului este inferioară poziţiei vânzătorului, nevoia de valori mobiliare este acoperită de către deţinătorii de valori mobiliare care vor primi dobânzile de deport. Efectele contractului de report Efectele reale se referă la transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de credit, şi asupra fructelor civile ale acestora. În cazul reînnoirii contractului între părţi, diferenţele urmează a se lichida, iar titlurile rămân la reportator, în vederea obţinerii de noi lichidităţi la o scadenţă viitoare. Contractul de report poate fi prorogat, reînnoit sau suspus deportului. Prorogarea presupune amânarea scadenţei cu unul sau mai multe termene, până la revânzarea titlurilor, fără ca preţul de revânzare să fie schimbat. Reînnoirea contractului intervine la expirarea reportului şi are ca obiect titlurile care diferă prin conţinut sau specia lor, presupunând o predare efectivă a titlurilor. Deportul intervine cu scopul ca reportatul să realizeze un anumit stoc de valori mobiliare, în vederea exercitării dreptului de opţiune la o nouă emisiune, ori pentru a obţine majoritatea de voturi în adunarea generală a acţionarilor sau a obligatarilor. 36

Legea română tace în privinţa mecanismului juridic al reportuluii pe piaţa bursei de valori mobiliare. În unele ţări (Franţa), reportul prelungeşte lichidarea din lună în lună.

78 | P a g e

3. Contracte de asigurare a asistenţei tehnice. Fac parte din această grupă, contractele de furnizare a echipamentului industrial şi de transfer tehnologic: - contractul de inginerie; - contractul de franciză; - contractul de consulting; - contractul de cesiune de licenţă şi de transfer de tehnologie sau de transfer a metodei comerciale, (know-how, good-will); CONTRACTUL DE FRANCIZĂ

Apărut în SUA, o dată cu legislaţia antitrust, prin care s-a interzis desfacerea mărfurilor de către producător, contractul de franciză, ca mod de comercializare a unor produse, a devenit, în toate ţările europene, datorită dinamismului şi rentabilităţii sale, o formă de cooperare comercială. Fiind o varietate recentă şi răspândită a contractului de conseciune, constituie o metodă modernă de a face afaceri pe baza colaborării permanente între parteneri. În sistem de drept comercial românesc, franciza a fost denumită legal prin art. 1 din OG nr. 52/1997 privitoare la regimul juridic al francizei, modificată şi completată prin Legea nr. 79/1998 astfel: „franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, pri care o persoană, denumită francizor, acordă altei persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu”. În ce nepriveşte, franciza (franchising) este un contract de afiliere comercială încheiat între două persoane, economic şi juridic independente, în baza căruia, o parte pune la dispoziţia celeilalte părţi, în schimbul unei redevenţe, un complex de drepturi de proprietate industrială sau intelectuală referitoare la mărci, denumiri comerciale, embleme, modele şi desene de utilitate, drepturi de autor, know-how, brevete de invenţie, asistenţă şi consultaţie tehnică comercială, inserând afiliatul în sistemul sau reţeaua costituită de unul sau mai mulţi afiliaţi sau de o pluralitate de afiliaţi distribuitori pe un teritoriu sau zonă, cu scopul de a comercailiza bunuri sau servicii determinate. Contractul de franciză poate fi utlizat în orice sector de activitate comercială. Contractul de franciză este un contract bilateral, consensual şi cu titlu oneros. Francizorul este un comerciant care: - este titularul drepturilor asupra mărcii înregistrate. Drepturile trabuie să fie exercitate pe o durată cel puţin egală cu durata contractului de franciză; 79 | P a g e

- conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu; - asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate; - utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, a cerecetării şi inovaţiei, asigurând dezvoltarea şi viabilitatea produsului. Beneficiarul este un comerciant, persoană fizică sau juridică, selecţionat de francizor, care aderă la principiul omogenităţii reţelei de franciză aşa cum este definită de francizor. Know-how-ul este ansamblul formelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, procedeelor şi a altor elemente analoge care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs. Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între un francizor şi mai mulţi beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi pentu dezvoltarea producţiei şi distribuţiei unui produs sau serviciu. Încheierea contractului de franciză este precedată de o fază precontractuală care are ca scop să permită fiecărei părţilor să-şi confirme decizia de a colabora. Prin contractul de franciză părţile îşi asumă obligaţia reciprocă de nonconcurenţă, ceea ce presupune să nu desfăşoare o activitate similară pe o anumită piaţă a produsului, în anumie magazine, întinse pe suprafeţe mari. În funcţie de obiectul lor, se disting franciza de distribuţie - a vânzării de bunuri -; franciza industrială - a producerii de bunuri - ; franciza de servicii - a prestării de servicii -. Contractul de franciză acordă exclusivitate teritorială beneficiarilor combinat cu interdicţia de a căuta clienţi din afara acestui teritoriu sau acordă exclusivitate unui beneficiar principal, combinat cu condiţia de a nu încheia contracte de franciză cu terţi din afara acestui teritoriu, ori impun francizatului să vândă exclusiv bunuri fabricate de francizor sau purtându-i marca de comerţ, ori să nu vândă bunuri ale concurenţilor. Efectele contractului de franciză Francizorul se obligă să furnizeze informatii despre: - experienţa dobândită şi transferabilă; - condiţiile financiare ale contractului, respectiv redevenţa iniţială sau taxa de intrare în reţea, redevenţe periodice, redevențe din publicitate, determinarea tarifelor privind prestări de servicii şi tarife pentru produse, servicii şi tehnologii, în cazul clauzei obligaţiilor contractuale de cumpărare; - elelemente care permit beneficiarului să facă calculul rezultatului previzionat şi să-și întocmească planul financiar; - obiectivele şi aria exclusivităţii acordate; - durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii. De asemenea francizorul trebuie să îndeplineacsă următoarele cerinţe: 80 | P a g e

- să dețină şi să exploateze o activitate comercială pe o anumită perioadă, anterior lansării reţelei de franciză; - să fie titularul dreptului de proprietate intelectuală şi/sau industrială; - să asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţială precum şi asistenţă comercială şi/sau tehnică permanentă pe toată durata existenţei drepturilor contractuale. Beneficiarul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: - să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa comună, precum şi reputaţia acesteia; - să furnizeze francizorului orice relaţie de natură a facilita cunoaşterea şi analiza performanelor şi a situaţiei reale financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în legătură cu franciza; - să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de căter francizor, atât pe durata contractului de franciză, cât şi ulterior. Beneficiarului i se impune de către francizor respectarea unor obligaţii ferme de protejare a caracterului confidenţial al afacerii, în special neutralizarea know-how-ului, de către o reţea concurentă. Încetarea contractului de franciză poate interveni prin rezilierea contractului, relaţiile post contractuale se vor baza pe regulile unor concurenţe loiale. 4. Contracte promoţionale prin care este asigurată politica de marketing, de piaţă a activităţii comerciantului întreprinzător. Fac parte din această grupă: - contractul de agenţie publicitară; - contractul de anunţ publicitar; - contractul de sponsorizare (sau mecenat). 5. Contracte de distribuţie a produselor şi/sau a serviciilor, prin care este facilitată distribuţia produselor sau serviciilor comerciantului sau întreprinzătorului individual sau colectiv. Fac parte din această grupă: - contractul de mandat comercial; - contractul de comision; - contractul de consignaţie; - contractul de leasing - contractul de concesiune; - contractul de furnitură.

81 | P a g e

CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL

Potrivit art. 2009 C.civ., mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant. Mandatul comercial este o varietate a contractului de mandat civil, general, constând în împuternicirea dată unei persoane pentru cauză de comerţ sau pentru tratarea de afaceri comerciale pe seama şi socoteala altei persoane. Contractul de mandat poate fi definit ca fiind procura sau împuternicirea în temeiul căruia o persoană (mandant) împuterniceşte altă persoană (mandatar) să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama mandantului. O aplicaţie specială a contractului de mandat comercial este prevăzut de Legea nr. 31/1990 referitoare la contractul încheiat între societatea comercială şi administratorii sau cenzorii sociali. Obiectul contractului Obiectul mandatului comercial constă în tratarea de afaceri comerciale, activitatea de gestiune efectivă a activității comerciantului, activitatea de control a actelor și operațiunilor desfășurate de către administratorii societății comerciale. Trebuie să fie determinat sau determinabil, să fie posibil şi licit. Contractul de mandat are caracter consensual şi se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor. Legea impune contractului de mandat comercial forma scrisă, în practică mandatul având forma unei procuri sau împuterniciri. Procura acceptată are valoarea probantă a instrumentum-ului şi face dovada negotium-ului într mandant şi mandatar . În funcţie de întinderea puterilor mandatarului, mandatul poate fi general sau special. - mandatul este general (procuratio omnium bonorum) în cazul în care mandatarul este împuternicit să încheie orice acte juridice, cu excepţia acelora pentru care legea cere procură specială; - mandatul este special (procuratio unius rei) în ipoteza în care, mandatarul este împuternicit să încheie un anumit act juridic, sau să efetueze operaţiuni determinate ori să trateze anumite afaceri comerciale. Anumite acte juridice, operaţiuni ori afaceri comerciale nu pot fi încheiate decât dacă procura este specială. Astfel, semnarea actului constitutiv al unei societăţi comerciale, ipotecarea unui imobil, contractarea unui împrumut pe seama societăţii comerciale, majorarea capitalului social, schimbarea formei juridice a firmei, a sediului societăţii nu pot fi încheiate sau efectuate decât în baza unei împuterniciri speciale dată mandatarului (prepusului comerciantului, administratorilor societăţii) de către mandant (comitentul comercaint, adunarea generală a societăţii comerciale). 82 | P a g e

Numai actele de conservare a patrimoniului sau de protecţie a reputaţiei comercaintului pot fi efectuate în baza procurii generale. Legea nr. 31/1990 precum şi Legea nr. 297/2004 reglementează situaţiile care evidenţiază conflictul de interese ale administratorilor, directorilor şi cenzorilor sociali şi ale societăţii comercaile în care aceste persoane au calitatea de mandatari, modalitatea de evitare a acestui conflict, precum şi sancţiunile aplicabile operaţiunilor, actelor juridice şi mandatarilor care au încălcat interdicţia legală . Obligaţiile mandatarului faţă de mandant Mandatarul are obligaţia să execute însărcinarea primită cu diligenţa unui bun comerciant, ca şi cum afacerile ar fi ale sale, iar actele juridice trebuie încheiate în limita împuternicirii conferite. Dacă mandatarul depăşeşte împuternicirea şi nu este însuşită de mandant, răspunde personal faţă de terţi pentru obligaţiile asumate. Mandatarul trebuie să arate terţilor împuternicirea şi să-l încunoştiinţeze fără întârziere pe mandant despre executarea mandatului dat. Mandatarul este obligat să păstreze destinaţia sumelor primite pe socoteala mandantului, iar în cazul neexecutării acestei obligaţii mandatarul este dator la plata dobanzii aferente sumelor de bani cuvenite mandantului calculate din ziua în care era dator a le trimite sau a le consemna. Pentru dol sau fraudă comise mandatarul răspunde penal. Obligaţiile mandantului faţă de mandatar Conform art. 2025 Cod civ., mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele băneşti, informaţiile şi documentele necesare pentru executarea împuternicirii încredinţate. Mandantul este obligat să plătească mandatarului remuneraţia convenită şi să-i restituie cheltuielile făcute pentru executarea mandatului. Mandantul este obligat faţă de terţi pe baza actelor juridice încheiate de mandatar, evident în limitele sale. Având caracter intuitu personae, contractul de mandat trebuie executat de mandatar însuşi, care va răspunde pentru daunele cauzate prin substituirea unei terţe persoane. Mandatarul va răspunde faţă de mandant dacă: - şi-a substituit o altă persoană pentru îndeplinirea mandatului fără să fi avut încuviinţarea mandantului; - persoana aleasă care l-a substituit este incapabilă a încheia actele juridice cerute de mandant, este insolvabilă sau în stare de insolvență. Art. 71 alin.1 din Legea nr. 31/1990 prevede expres că, „Administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres”. În cazul în care administratorul încalcă această dispoziţie, societatea comercială poate pretinde de la cel substituit beneficiile rezultate din operaţiune, iar aministratorul care, fără drept, 83 | P a g e

îşi substituie altă persoană, răspunde solidar cu aceasta pentru eventuale pagube produse societăţii. În cazul existenţei unei pluralităţi de mandatari, răspunderea acestora este divizibilă sau conjunctă, afară de cazul în care, contractul de mandat sau actul de constituire a societăţii a prevăzut răspunderea solidară a acestora. Mandatarul beneficiază de un drept de retenţie pentru tot ce i se datorează din executarea mandatului. Acest privilegiu special la care se referă art. 2029 C.civ. conferă dreptul mandatarului de a uza de lucrurile ce se găsesc în posesia sa, sens în care trebuie să notifice pe mandant şi să-l someze la plată cu precizarea că în caz contrar va trece la vânzarea bunurilor. Creanţele cuvenite mandatarului au prioritate faţă de toate celelalte datorii ale mandantului. Contractul de mandat încetează prin îndeplinirea scopului pentru care a fost încheiat. Încetarea raporturilor contractuale poate fi provocată de unele situaţii obiective sau subiective care atrag revocarea mandatului. Aceste cauze sunt: 1. Revocarea mandatului de către mandant Revocarea poate fi expresă, adică să rezulte dintr-o declaraţie a mandantului notificată (comunicată) terţelor persoane care, de bună-credinţă ar putea încheia acte juridicie cu primul mandatar. În lipsa notificării, terţii se pot apăra invocand aparenţa de drept în privinţa primului mandatar. Revocarea poate fi tacită, adică să rezulte din orice împrejurare care dovedeşte voinţa mandantului de a revoca mandatul încredinţat unei persoane. Desemnarea unui nou mandatar pentru îndeplinirea aceleaşi operaţiuni are valoarea juridică a revocării tacite a mandatarului precedent. În cazul în care mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate să-i solicite mandantului despăgubiri dacă revocarea sa este intempestivă sau abuzivă. 2. Revocarea de drept a mandatului 3. Renunţarea mandatarului Legea nr. 31/1990 prevede cazul special al renunţării la mandat de către unul, mai mulţi sau de către toţi administratorii societăţii comerciale. 4. Moartea mandatarului sau a mandantului 5. Incapacitatea, interdicţia, falimentul uneia dintre părţi au ca efect încetarea mandatului.. În cazul încetării mandatului din orice motive, mandatarul este îndreptăţit la retribuţie, proporţional cu serviciile prestate. Indiferent de cauza de încetare a mandatului, mandatarul este obligat să restituie mandantului procura şi celelalte înscrisuri, documentele sau bunurile primite cu ocazia şi în scopul îndeplinirii mandatului.

84 | P a g e

CONTRACTUL DE COMISION

Potrivit art. 2043 C.civ., contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numită comision. Contractul de comision este o varietate de mandat, deosebirea constând în faptul că actele juridice încheiate de comisionar sunt în nume propriu, dar pe seama comitentului. Ca operaţie de sine stătătoare, contarctul de comision se caracterizează prin faptul că intermediarul (comisionarul) are două categorii de obligaţii: - obligaţii care izvorăsc din relaţiile cu terţii; - obligaţii faţă de comitent. În raporturile dintre comisionar şi comitent se aplică regula mandatului. Deşi afacerea încheiată de comisionar profită comitentului, totuşi, acesta din urmă, neavând raporturi contractuale cu terţii, nu poate fi obligat să execute îndatoririle asumate de comsionar. Lucrând în numele său propriu, comisionarul dobândeşte calitatea de comerciant dacă exercită cu titlu de profesie această activitate de intermediere şi, ca atare, trebuie să aibă capacitatea juridică necesară unui comerciant. Comisionarul este plătit pentru serviciile făcute comitentului cu o sumă de bani numită comision, care se calculează fie sub forma unei sume fixe, fie procentual, calculat la cifra de afaceri pe care o realizează comisionarul în raporturile cu terţele persoane (comisionarul beneficiază ca şi mandatarul de privilegiul special şi de dreptul de retenţie asupra bunurilor comitentului până la încasarea sumelro de bani ce i se cuvin). Comisionarul beneficiază de un drept de retenţie şi un privilegiu special asupra comitentului până la încasarea sumelor de bani ce i se cuvin. Clauza „star del credere” De regulă, comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelor juridice cu terţii, nu şi pentru executarea lor, afară de convenţie contrară. În mod excepţional în contractul de comision se poate stipula o obligaţie de garanţie a executantului din partea comisionarului, sub forma clauzei „star del credere” sau „ ducroire”(garanţia solvabilităţii). Prin această clauză, comisionarul se obligă faţă de comitent pentru ipoteza în care terţul refuză să-şi îndeplinească obligaţiile sau este insolvabil. În schimbul garanţiei executării obligaţiei, comisionarul are dreptul la o remuneraţie deosebită, cu comision special, pentru garanţii sau „ pentru credit”, denumită „provizion” sau „ proviziune”. Obligaţiile comisionarului : 85 | P a g e

Comisionarul este obligat să respecte dispoziţiile date de comitent, în limita puterilor conferite. Comisionarul, la fel ca şi mandatarul, poate fi obligat la daune faţă de comitent în cazul depăşirii puterilor acordate. Totuşi, comisionarul se poate îndepărta de la împuternicirea primită dacă socoteşte că însuşi comitentul ar fi dat încuviinţarea pentru afacerea respectivă, care este avantajoasă şi care trebuie încheiată cât se poate de urgent. În baza împuternicirii primite, comisionarul este obligat să încheie acte juridice, îndeplinind toate actele pe cale le reclamă realizarea operaţiunii comerciale cu care a fost împuternicit. În profilul arătat, comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie. Cum, prin încheierea contractului între comisionar şi terţi, comitentul nu este angajat faţă terţi, nici nu va avea vreo acţiune contra terţilor. Cu toate acestea, art. 2046 alin. 2 C.civ. permite comisionarului să cedeze comitentului acţiunile sale faţă de terţi. Lucrând în nume propriu, comisionarul este supus tuturor obligaţiilor impuse comercianţilor, sens în care, va avea obligaţia de a ţine registrele contabile în care să fie evidenţiate drepturile şi obligaţiile fiecărui comitent în aparte; să ţină separat mărfurile primite, aparţinând diferiţilor comitenţi şi să ceară eliberarea unui document pentru fiecare vânzare, spre a fi remise comitenţilor. Răspunderea comisionarului este prevăzută de art. 2052 C.civ. şi constă în: - plata către comitent a diferenţei de preţ în cazul în care a vândut cu un preţ mai mic decât cel hotărât fără aprobarea comitentului; - să preia asupra sa operaţiunea dacă bunul cumpărat nu corespunde calitativ şi preţul este mai mare decât cel hotărât de comitent, iar acesta a refuzat primirea. Comisionarul nu poate face operaţiuni de vânzare pe credit pe socoteala comitentului. Dacă, fără încuviinţarea comitentului, comisionarul încheie o operaţiune pe credit, acesta răspunde ca şi când operaţiunea s-ar fi făcut în condiţii obişnuite, comitentul primind imediat preţul bunurilor. Riscurile de insolvabilitate a terţului vor fi raportate de comisionar. Când comisionarul este însărcinat să vândă sau să cumpere cambii, obligaţiuni sau efecte ale statului, care sunt cotate la bursă ori au un preţ curent, comisionarul poate vinde la preţul curent bunurile pentru a le putea cumpăra. O aplicaţie specială a acestor prevederi este reglementată de Legea nr. 297/2006 referitoare la intermediarea societăţilor de servicii în investiţii financiare sau a brockerilor pe pieţe de capital. Dacă, după îndeplinirea însărcinării sale, comisionarul nu a făcut cunoscut comitentului persoana cu care a contractat, comitentul poate să considere că 86 | P a g e

vânzarea-cumpărarea s-a făcut pe contul său şi să ceară comisionarului executarea contractului (art. 2050 alin. 3 C.civ.). Comisionarul trebuie plătit pentru serviciile sale cu o sumă de bani, numită comision, care poate să fie sub forma unei sume fixe sau a unei sume procentuale calculate la cifra de afaceri realizată cu terţe persoane. Obligaţiile comitentului Comitentul are obligaţia să plătească comisionul cuvenit comisionarului. Comitentul este obligat la plata remuneraţiei din momentul în care comisionarul a încheiat acte juridice cu terţii, chiar dacă nu au fost executate încă obligaţiile rezultate din actele juridice încheiate. Comitentul este obligat să restituie cheltuielile făcute de comisionar cu îndeplinirea însărcinării primite. În cazul în care comisionarul a efectuat anumite cheltuieli pentru ducerea la îndeplinire a mandatului, comitentul trebuie să restituie cheltuielile care trebuiesc a fi dovedite şi ţinute în registrele comerciale, separat pentru fiecare operaţiune comercială. Fiind o formă a contractului de mandat, contractul de comision va înceta în aceleaşi cazuri, şi anume: - revocarea împuternicirii; - renunţarea la împuternicirea primită; - moartea; - interdicţia; - insolvabilitatea ori falimentul părţilor În aplicarea acestor cazuri de încetare a contractului de comision, trebuie să se ţină seama de necesitatea asigurării securităţii raporturilor comerciale, dar şi de caracterul oneros al acestui contract. CONTRACTUL DE CONSIGNAŢIE În temeiul art. 2.054 C.civ., contractul de consignatie este o varietate a

contractului de comision care are ca obiect vanzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat consignatarului in acest scop. Pentru serviciul său, consignatarul are dreptul fie la o remuneraţie sau numai la suprapreţul obţinut din vânzare. Vinderea bunurilor se face întotdeauna pe un preţ anticipat stabilit de consignant. Consignatarul este obligat să remită consignantului suma de bani obţinută ca preţ al vânzării sau să restituie bunul în natură, în cazul în care nu este vândut. Contractul de consignaţie dă naştere unor obligaţii între părţile contractante şi anumite obligaţii între consignatar şi terţi. Obligaţiile consignantului

87 | P a g e

Conform contractul încheiat, consignantul are obligaţia să predea consignatarului bunurile mobile care urmează să fie vândute. Contractul de consignaţie nu transmite consignatarului proprietatea bunurilor ce i-au fost încredinţate. Consignantul păstrează proprietatea bunurilor pe care le-a încredinţat consignatarului, spre a fi vândute terţilor. În calitatea sa de proprietar al bunurilor, consignantul are dreptul să controleze şi să verifice oricând bunurile încredinţate consignatarului, putând proceda la inventarierea lor. În caz de opunere a consignatarului consignantul va putea obţine oricând ordonanţă preşedinţială. Consignantul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu ocazia îndeplinirii însărcinării primite, adică sumele de bani avansate pentru conservarea, desfacerea, depozitarea bunului predat în consignaţie, afară de stipulări contractuale contrare. Consignantul este obligat la plata unei remuneraţii stabilită forfetar ori procentual. În cazul în care nu s-a stabilit acest lucru, acesta are dreptul la suprapreţul ce se obţine din vânzări. Obligaţiile consignatarului Consignatarul este obligat să asigure bunurile ce i-au fost încredinţate la o societate acceptată de consignant. Asigurarea se va face pentru o valoare cel puţin egală cu preţul bunurilor prevăzute în contract sau în notele şi facturile care însoțesc bunurile, acoperindu-se astfel toate riscurile. În cazul în care bunurile nu s-au asigurat sau asigurarea a fost anulată din cauza neplăţii la termen a primelor, consignantul va fi de drept în culpă şi va răspunde de orice lipsuri sau pagube produse, inclusiv prin caz fortuit şi forţă majoră. În vederea identificării bunurilor date în consignaţie, acestea trebuiesc păstrate în amabalajele lor originale şi conservate, etichetele intacte, mărcile şi orice alte semne exterioare păstrate, astfel cum au fost aplicate de consignant. Consignatarul are obligaţia să execute mandatul dat de consignant. Consignatarul nu poate vinde sau înstrăina către terţi bunurile date în consignaţie, decât în limitele prevăzute în contract. Consignantul poate modifica oricând, în mod unilateral, condiţiile de vânzare. Modificările sunt obligatorii pentru consignatar din momentul în care îi vor fi aduse la cunoştinţă în scris. Consignatarul poate vinde bunurile contra numerar şi la preţurile curente ale pieţei, dacă părţile nu au convenit altfel. Consignatarul este obligat să dea socoteală asupra îndeplinirii mandatului său, să restituie consignantului bunul încredinţat în consignaţie, dacă acesta nu a fost vândut. În cazul neridicării bunului, consignantul este obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat. În caz de vânzare pe credit a bunurilor date în consignaţie, creanţa pentru preţul datorat aparţine consignantului. 88 | P a g e

Faţă de debitori şi terţi, consignatarul va putea face, în mod valabil, orice acte asupra creanţei şi în special va putea primi plata, va putea urmări încasarea ei şi va lua orice măsuri de asigurare. În caz de faliment al consignatarului, consignantul va putea revendica bunurile încredinţate sau preţul lor, în bani. Pentru nerespectarea obligaţiilor părţile răspund legal și contractual. Răspundrea penală a consignatarului poate fi atrasă pentru următoarele infracţiuni și anume: - îşi însuşeşte bunurile încredinţate în consignaţie, sau le înstrăinează în alt mod sau în alte condiţii decât acelea prevăzute în contract, sau nu le restituie consignantului la cere; - nu remite consignantului sumele de bani, cambiile sau valorile încasate sau primite de el, drept preţ al bunurilor vândute; - la cererea consignantului nu face de îndată notificările prevăzute în legislaţie; - cu rea-credinţă, nu face consignantului înştiinţările prevăzute în legislaţie; - cu bună ştiinţă, face consignantului înştiinţări neexacte privitoare la situaţia vânzărilor şi încasărilor făcute de el; - nu anunţă consignantul asupra oricărei urmăriri a bunurilor încredinţate lui în consignaţie sau a valorilor rezultate din vânzarea lor, de îndată ce are cunoştinţă de acele urmăriri; - înlătură, distruge, deteriorează sau face să se înlăture, să se distrugă sau să se deterioreze ambalajele, etichetele, mărcile sau orice alte semne exterioare aplicate de consignant asupra mărfurilor încredinţate în consignaţie; - depozitează sau mută mărfurile încredinţate lui în consignaţie; - nu pune la dispoziţia consignantului, la cererea acestuia, registrele speciale de consignaţie, deşi în contract s-a prevăzut ţinerea unor asemenea registre. În cazul în care delictele prevăzute mai sus sunt săvârşite de o persoană juridică, pedepsele se vor aplica reprezentanţilor legali şi prepuşilor vinovaţi. Suplimentar, persoana juridică va fi sancţionată şi cu o amendă civilă, în condiţiile legii. Contractul de consignaţie încetează prin : - revocarea de către consignant a împuternicirii; - renunţarea la mandat; - insolvabilitatea ori falimentul părţilor. Consignantul îl poate revoca pe consignatar în orice moment, chiar dacă contractul s-a încheiat pe o perioadă determinată şi dacă nu există nici o stipulaţie contrară.

89 | P a g e

CONTRACTUL DE LEASING

Potrivit art.1 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, republicată, operaţiunile de leasing sunt acele operaţiuni prin care o parte denumită locator/finanţator transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este către cealaltă parte denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing iar la sfarsitul perioadei de leasing locatorul/finantatorul se obliga sa respecte dreptul de optiune al locatarului/utilizatorului de a cumpara bunul, de a prelungi contractul de leasing fara a schimba natura leasingului ori de a inceta raporturile contractuale. Locatarul/utilizatorul poate opta pentru cumpararea bunului inainte de sfarsitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, daca partile convin astfel si daca achita toate obligatiile asumate prin contract. Prin rată de leasing în sensul art. 2 lit d din lege se înţelege: - în cazul leasingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului si dobanda de leasing, care se stabileste pe baza ratei dobanzii convenite prin acordul partilor; - în cazul leasingului operational, chiria se stabileste prin acordul partilor; Leasingul operaţional reprezintă operaţiunea de leasing care nu îndeplineşte nici una din condiţiile leasingului financiar. Astfel, leasingul operaţional se deosebeşte de cel financiar, prin faptul că finanţatorul este un fabricant, adăugându-se la aceasta faptul că, în timp ce în cazul leasingului financiar locaţia realizează întreaga valoare a bunului, la leasingul operaţional bunul este închiriat pe o perioadă mai scurtă decât durata vieţii sale economice şi deci amortiozării, de aceea bunul poate fi dat în locaţie la mai mulţi utilizatori. Se poate concluziona că leasingul operaţional ar fi o excepţie a leasingului financiar. În ce priveşte calitatea de finanţator, acesta poate fi o societate de leasing, persoană juridică, română sau străină. Nici în ce priveşte utilizatorul legea nu dă o anumită calificare, existând posibilitatea ca utilizatorul să fie atât o persoană fizică, română sau străină, cât şi o persoană juridică indiferent de naționalitatea acesteia. În înţelesul prezentei legi prin valoarea de intrare se înţelege valoarea la care a fost achizitionat bunul de către finanţator, respectiv costul de achiziţie. Valoarea totală reprezintă valoarea totală a ratelor de lasing la care se adaugă valoarea reziduală. Valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, la expirarea contractului de leasing, se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator.

90 | P a g e

Operaţiunile de leasing sunt realizate de către societăţile le leasing, persoane juridice române care se înfiinţează şi funcţionează potrivit Legii privind societăţile comerciale nr. 31/1990. Societăţile de leasing sunt acele societăţi care au obiectul principal de activitate „operaţiuni de leasing” şi un capital social minim prevăzut de lege, subscris şi vărsat integral la înfiinţare. Drepturile şi obligaţiile finanţatorului Finantatorul se bucură de următoarele drepturi stipulate în art.13 al OG nr. 51/997, republicată; - dacă utilizatorul se află în reorganizare judiciară şi/sau faliment, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 85/2014, drepturile reale ale finaţatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-sindic; - dacă însă utilizatorul se afla în dizolvare şi/sau lichidare, drepturile reale ale finaţatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile şi lichidatorului numit potrivit Legii privind societăţile nr. 31/1990. Potrivit art. 9 finanţatorul are următoarele obligaţii: - să respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul potrivit necesităţilor; - să încheie contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator, în condiţiile expres formulate de către acesta; - să încheie contract de leasing cu utilizatorul şi să transmită acestuia, în temeiul contractului de leasing, toate drepturile derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cu excepţia dreptului de dispoziţie; - să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului, care constă în possibilitatea de a opta pentru prelungirea contarctului sau pentru achiziţionarea ori restituirea bunului; - să îi garanteze utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale; - să asigure printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing. Drepturile şi obligaţiile beneficiarului În contarctul de leasing utilizatorul are următoarele drepturi: - în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie, utilizatorul are drept de acţiune asupra furnizorului; - dreptul de a exercita acţiunile posesorii faţă de terţi. Obligaţiile utilizatorului sunt reglementate prin art.10 şi constau în următoarele: - să recepţioneneze şi să primească bunul la termenul stipulat în contractul de leasing; - să exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi să asigure instruirea personalului desemnat să îl exploateze; 91 | P a g e

- să greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără acordul finantatorului; - să respecte termenul de plată şi cuantumul ratelor de leasing; - să suporte cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli ce derivă din contarctul de leasing; - să îşi asume totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea directă sau prin prepușii săi precum şi din cazurile fortuite a bunului pe întreaga perioadă contractuală în paralel cu plata ratelor de leasing până la atingerea valorii contractului de leasing; - să informeze finanţatorul, în timp util, cu privire la orice tulburare venită din partea unui terţ referitor la dreptul acestuia de proprietate; - să nu modifice obiectul contractului fără acordul prealabil al finantarorului; - să restituie bunul respectând prevederile contractuale. Contractul de leasing poate înceta la expirarea perioadei pentru care s-a încheiat. În cazul în care una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate, încetarea contractului de leasing se poate produce prin rezilierea chiar şi înaintea încheierii termenului contractual. Clauzele de reziliere stipulate în contractul de leasing pot fi în interesul finanţatorului sau al utilizatorului. Rezilierea contractului de leasing are ca efectobligarea utilizatorului la restituirea bunului către societatea de leasing şi plata de daune-interese, indiferent că este vinovat de refuzul primirii bunului la termenul stipulat în contractul de leasing sau de neexecutarea obligaţiei de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive (fiind obligat şi la plata ratelor scadente). În caz contrar, şi anume neprimirea de către utilizator a bunului, finanţatorul nu răspunde.

VII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. Ce se înțelege prin ”pactul de opțiune” ? 2. Enumerați varietățile contractelor comerciale de vânzare. 3. Definiți contractul de report. 4. În ce constau obligațiile deponentului? 5. Care sunt părțile contractului de cont-curent? 6. Care sunt efectele principale ale contractului de cont-curent? 7. Definiți contrtactul de leasing și indicați actul normativ care îl reglementează. 8. Drepturile şi obligaţiile finanţatorului. 9. Ce se înțelege prin know-how ? 10. Care este obiectul contractului de franciză? 92 | P a g e

11. Care sunt deosebirile între contractul de comision și cel de consignație ?

VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Părțile contractului de leasing sunt: a) vânzătorul și cumpărărtorul; b) finanțatorul și utilizatorul; c) societatea de leasing și beneficiarul; d) reportatul și reportatorul. 2. Contractul de cont-curent este: a) un contract cu titlu gratuit; b) un contract unilateral; c) un contract cu executare succesivă în timp; d) un contract consensual 3. Efectele principale ale contractului de cont-curent constau în: a) dreptul la dobânda comercială; b) dreptul la comision; c) compensarea creanțelor cu debitele; d) novația 4. În cadrul contractului de leasing, prin valoare reziduală înțelegem: a) valoarea totală a ratelor de lasing b) valoarea la care a fost achizitionat bunul de către finanţator c) întreaga valoare a bunului; d) valoarea la care, la expirarea contractului de leasing, se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator 5. Francizorul este un comerciant care: a) conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu; b) este titularul drepturilor asupra mărcii înregistrate; c) beneficiază de o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate; d) primește informaţiile legate de produs, serviciu, know-how, care-i permit să participe, în deplină cunoştinţă de cauză, la derularea contractului de franciză.

Răspunsuri corecte 1. b, c 93 | P a g e

2. c, d 3. c, d 4. d 5. a, b

IX.

TEME DE CASĂ

1. Prezentați cel puțin 3 spețe din jurisprudența internă sau din cea a CJUE care să evidențieze soluţiile propuse în litigii izvorâte din contracte comerciale. X.

BIBLIOGRAFIA RECOMANDATĂ

1. St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția a VI-a, actualizată, Editura Universul juridic, București 2019. 2. Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioniștii-comercianți, Editura C.H. Beck, București, 2013 3. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Partea generala - în reglementarea noului Cod civil, Bucureşti, 2013 4. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Tratat de drept civil, Bucureşti 2008;

94 | P a g e

TEMA 8. FORMAREA ACTULUI JURIDIC DE CONSTITUIRE A SOCIETĂŢII COMERCIALE

I.

OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI - Transmiterea către studenți a informațiilor și cunoștințelor specifice domeniului societăților (comerciale) – noțiune, reglementare, clasificare, constituire, aspecte generale privind funcționarea, dizolvarea și lichidarea - Prezentarea principalelor acte normative în domeniul societăților comerciale, atât a Legii nr. 31/1990 privind societățile – dreptul comun în materie - , cât și a actelor normative ce reglementează statutul special al societăților cu obiect de activitate în domeniul bancar, al asigurărilor/reasigurărilor, intermedierii în asigurări/reasigurări și serviciilor în investiții financiare.

II.

COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT - Capacitatea de a identifica societățile comerciale, actele normative care le reglementează, precum și particularitățile ce le diferențiază de alte tipuri de societăți, cu sau fără personalitate juridică. - Insușirea cunoștințelor și înțelegerea mecanismului și a dispozițiilor legale specifice de formare a actului juridic de constituire a societăților comerciale. - Capacitatea de înțelegere a unor noțiuni de specialitate indispensabile constituirii societății comerciale, cum sunt capitalul social, aporturile asociaților/acționarilor.

III. IV.

CUVINTE CHEIE Societate comercială Act constitutiv Registrul comerțului Procedura de înmatriculare STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

1. Condiţiile de fond ale actului constitutiv 2. Condiţiile de formă ale actului constitutiv 3. Înmatricularea societăților comerciale 95 | P a g e

4. Tipuri de societăți comerciale și alte categorii de comercianți V.

REZUMAT

Indiferent de forma juridică pe care o poate îmbrăca potrivit Legii nr. 31/1990, societatea comercială trebuie studiată prin prisma fazei de geneză şi a fazei de existenţă a acesteia. Prima presupune întocmirea contractului de societate (denumit generic act constitutiv), ce trebuie să respecte condițiile de fond și de formă impuse de legiuitor, astfel încât, la momentul depunerii cererii de înmatriculare a societății, asociații/acționarii să nu întâmpine dificultăți, iar societatea să dobândească personalitate juridică, pentru a putea trece la etapa următoare, aceea de funcționare în vederea atingerii scopului pentru care a fost constituită. VI.

CONŢINUTUL TEMEI DE STUDIU

Prin intermediul societăţii comerciale legiuitorul a oferit mecanismul juridic care permite gruparea unui număr de persoane care devin asociaţi, precum şi organizarea şi exploatarea unei activităţi comerciale în comun. Indiferent de forma juridică pe care o poate îmbrăca potrivit Legii nr. 31/1990, societatea comercială trebuie studiată prin prisma fazei de geneză şi a fazei de existenţă a acesteia. În faza de geneză, societatea comercială este considerată de legiuitor un act constitutiv . La această noţiune recurge ori de câte ori se referă la momentul constituirii societăţii. 1. Condiţiile de fond ale actului constitutiv Condiţiile de validitate ale oricărui act juridic prevăzute de dispozițiile Codului civil sunt cerute şi în privinţa actului constitutiv al societăţii comerciale numai că acestea acţionează într-un mod particular în sensul că, deşi cauza nulităţii este consecutivă încheierii actului de constituire, sancţiunea loveşte persoana juridică denumită, în expresia legiuitorului, „societate comercială înmatriculată”. Astfel, incapacitatea tuturor semnatarilor actului constitutiv sau a tuturor fondatorilor (în cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică) este sancţionată cu nulitatea societăţii chiar înmatriculate. Aceasta înseamnă că incapacitatea unuia sau a mai multor semnatari ori a unuia sau mai multor fondatori, nu influenţează validitatea întregului act constitutiv.

96 | P a g e

În privinţa consimţământului şi a consecinţelor vicierii acestuia, legiuitorul nu face nici o referire deoarece, pe de o parte, se prezumă că a fost exprimat liber la data autentificării actului constitutiv. Obiectul actului constitutiv este proiectat în viitor şi se verifică sub dublu aspect. Cel referitor la constituirea societăţii comerciale şi cel privitor la activitatea ce o desfăşura societatea creată. Deoarece activitatea comercială preconizată a fi desfăşurată de societate trebuie să fie licită şi conformă ordinii publice, încălcarea acestor cerinţe atrage nulitatea societăţii, respectiv a actului constitutiv . 2. Condiţiile de formă ale actului constitutiv Actul constitutiv trebuie să îmbrace forma înscrisului sub semnătură privată , iar în cazurile anume prevăzute d elege, forma autentică a acestuia este obligatorie „ad validittem”. Forma solemnă este obligatorie în următoarele situaţii: Când la formarea capitalului social est aportat un teren, sau un imobil; În cazul societăţilor ai căror asociaţi sau numai o parte din asociaţi răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale; În cazul societăţii pe acţiuni constituită prin subcripţie publică; În timpul funcţionării societăţii, actul constitutiv poate suferi modificări referitoare la forma societăţii, la numărul şi persoana asociaţilor, la mărirea capitalului social, la sediul societăţii, la obiectul acesteia etc. 3. Procedura de înmatriculare Potrivit art.1 din Legea nr.26/1990, înainte de a începe comerţul, comercianţii sunt obligaţi să se înmatriculeze în registrul comerţului, iar în timpul activităţii sunt obligaţi să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele cerute de lege a fi înscrise. Prin urmare, obligaţia de publicitate prin intermediul registrului comerţului implică o triplă activitate: - prima constă în înmatricularea în registrul comerţului şi trebuie îndeplinită înainte de începerea activităţii comerciale; - a doua se referă la înscrierea menţiunilor în timpul exercitării comerţului privitoare la actele şi faptele a căror înregistrare este obligatorie potrivit legii; - a treia presupune înregistrarea menţiunii privind încetarea activităţii comerciale. În cazul societăţilor comerciale, societăţilor cooperatiste, grupurilor de societăţi şi altor comercianţi colectivi, înmatricularea se efectuează în temeiul unei cereri care se înaiantează oficiului registrului comerţului din judeţul sau 97 | P a g e

municipiul Bucureşti, de la sediul înscris în actul de constituire a societăţii comerciale, a grupului de interes economic sau a societăţii cooperatise, etc. Cererea de înmatriculare a societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale şi societăţilor cooperatiste trebuie să cuprindă menţiunile actului constitutiv. Sunt ţinute la înmatricularea în registrul comerţului, toate societăţile comerciale, cooperatiste, companii naţionale, grupuri de interes economic, şi oricare altă entitate care are calitatea de comerciant şi sediul în România. Este de asemenea obligatorie, înmatricularea filialelor ca entităţi cu personalitate juridică, şi a sucursalelor ca dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale, înfiinţate de comerciantul persoană juridică. În ipoteza în care, un comerciant are sediul principal în străinătate şi înfiinţează sucursale în România, acestea vor fi înmatriculate la oficiul registrului comerţului de la sediul sucursalei. Celelalte forme exogene ale societăţilor comerciale respectiv, agenţii, reprezentanţe, exploatări, birouri, cabinete, sau alte asemenea sedii secundare, se menţionează în registrul comerţului de al sediul principal. Cererea de înmatriculare se întocmeşte şi se semnează, după caz, de comerciant personal sau de mandatarul cu procură specială şi autentică, de un asociat al societăţii comerciale, de fondator, de administrator sau de reprezentantul legal, şi trebuie să cuprindă datele şi informaţiile stabilite de Legea nr. 26/1990 pentru fiecare categorie de comercianţi. Aceasta se depune la registrul comerțului în 15 zile de la semnarea actului constitutiv de către viitorii asociați/acționari. 4. Tipuri de societăți comerciale și alte categorii de comercianți Atât Legea nr. 31/1990, cât și noul Cod Civil 37 reglementează cinci tipuri de societăţi comerciale: - societatea în nume colectiv sau SNC; - societatea în comandită simplă sau SCS38; 37

Vezi art. 1888 din C.civ. Pentru o analiză exhaustivă privind societăţile comerciale a se vedea: Motica R., Popa V., Crăciunescu D. A., Societăţile comerciale, instituţii ale noului drept comercial., Editura Helicon, Timişoara, 1994; Florescu D., Andreiu P., Mrejeru T., Bălaşa G., Drept societar. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003; C. Gheorghe, Societăţi comerciale. Voinţa asociaţilor şi voinţa socială, Editura All Beck, Bucureşti, 2003; I. Băcanu, Capitalul social al societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999; S. Bodu, Principii juridice privind capitalul social al unei societăţi pe acţiuni, în Revista română de drept al afacerilor nr. 2/2003, p. 24; I. Bălan, Noţiunea de „affectio societatis” şi aplicaţiile sale în materie comercială, în Dreptul nr. 9/1999, p. 51; S. Neculaescu, M. Danil, Contractul de societate, în Dreptul nr. 5-6/1994, p. 39; St. D. Cărpenaru, Formalităţile legate de constituire a societăţii comerciale şi consecinţele nerespectării lor, în lumina Legii nr. 31/1990, în Revista de drept comercial nr. 4/1992, p. 5; Gh. Beleiu, Capacitatea juridică a societăţilor comerciale din România, în Revista de drept comercial nr. 1/1991, p. 35; I. Băcanu, Dizolvarea de drept a societăţii comerciale. Condiţiile de validitate a prelungirii duratei societăţii, în Revista de drept comercial nr. 1/1997, p. 17; Gh. Vâlceanu, Unele aspecte privind dizolvarea societăţii comerciale la împlinirea termenului stabilit pentru durata acesteia, în Revista de drept comercial nr. 6/1997, p. 35. 38

98 | P a g e

- societatea pe acţiuni sau SA; - societatea în comandită pe acţiuni sau SCA; - societatea cu răspundere limitată sau SRL; - societatea europeană sau SE. Principala clasificare a societăţilor comerciale este cea creată pe baza ponderii elementului personal la constituirea lor. Din acest punct de vedere, se distinge între societăţi de persoane (intuitu personae), datorită importanţei şi preponderenţei factorului uman, a calităţilor asociaţilor, la momentul constituirii societăţii, societăţi de capitaluri (intuitu pecuniae) la a căror constituire este decisiv aportul sau contribuţia fiecărui asociat şi societatea mixtă de persoane şi bunuri, care împrumută anumite particularităţi de la fiecare din categoriile de societăţi menţionate. Din prima categorie fac parte SNC şi SCS, din cea de-a doua SA şi SCA, iar din cea de-a treia SRL şi SRL cu asociat unic. Pe de altă parte, potrivit art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 2157/2001/CE o societate se poate constitui pe teritoriul Comunităţii sub forma unei societăţi anonime europene39 sau S.E.40, beneficiind de personalitate juridică. Modalităţile de constituire a unei S.E. sunt în număr de patru şi constau în: - constituirea prin fuziune; - constituirea unei S.E. holding; - constituirea unei S.E./filiale; - transformarea unei societăţi anonime în S.E. Gândită ca un instrument menit să înlăture barierele din calea comerțului și să contribuie la realizarea pieței interne, SE se constituie cu un capital social minimal de 120000 EUR, prezentând o serie de avantaje pentru comercianții care doresc extinderea activității la nivel transfrontalier. Tot din categoria comercianților fac parte și societăţile cooperatiste, reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei41, deoarece desfăşoară activităţi de producere şi desfacere de mărfuri, de prestări de servicii şi de efectuare de lucrări în diverse domenii ale economiei (agricol, transporturi, construcţii, piscicol, forestier, meşteşuguri, etc.), prin care se urmăreşte obţinerea unui profit42. De altfel, în funcţie de domeniul de activitate, societăţile cooperatiste se clasifică în: societăţi cooperative meşteşugăreşti, societăţi cooperative de consum, societăţi cooperative de valorificare, societăţi cooperative agricole, de locuinţe, pescăreşti, de transporturi, forestiere şi de alte forme. 39

În dreptul intern societatea anonimă corespunde societăţii comerciale pe acţiuni (S.A.). Denumirea de societate europeană derivă din latinescul Societas Europaea. 41 Legea nr. 1/2005 din 21 februarie 2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 172 din 28 februarie 2005. 42 Pentru o opinie contrară a se vedea: C. Gheorghe, Drept comercial comunitar. Instituţii de drept comunitar din perspectiva dreptului român, Editura Logisticon, Bucureşti, 2005, p. 219. 40

99 | P a g e

Reglementată prin dispozițiile Regulamentului (CE) 1435/2003 al Consiliului din 22 iulie 2003 privind statutul societăţii cooperative europene (SCE), societatea cooperativă europeană SCE completează lista comercianților persoane juridice care beneficiază de reglementări cu caracter particular. Acest tip de societate are ca obiect principal satisfacerea nevoilor şi/sau dezvoltarea activităţilor economice şi sociale ale membrilor săi, în special prin încheierea unor acorduri cu aceştia, în vederea furnizării de bunuri sau de servicii sau a execuţiei de lucrări în cadrul activităţii exercitate sau controlate de societate. Totodată, poate avea ca obiect şi să răspundă nevoilor membrilor săi, încurajând, în acelaşi mod, participarea acestora la activităţi economice într-una sau mai multe societăţi cooperative europene şi/sau cooperative naţionale. Activitatea poate fi desfăşurată şi pin intermediul unei filiale. Apoi grupurile de interes economic GIE și grupurile europene de interes economic GEIE, al căror statut este guvernat prin dispozițiile Legii nr. 161/2003, respectiv ale Regulamentului nr. 2137/85/25 iulie 1985 reprezintă o concentrare a puterii, asigurând transferurile de capitaluri private şi fiind supuse, alături de membrii componenţi, normelor unionale aplicabile în domeniul concurenţei. Nu în ultimul rând, o categorie aparte de comercianți persoane juridice este formată din societățile cu obiect de activitate specific, precum instituțiile de credit, societățile de asigurare/reasigurare, intermediarii în asigurări și societățile de servicii în investiții financiare. Potrivit OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi funcţiona, cu respectarea dispoziţiilor generale aplicabile instituţiilor de credit şi a cerinţelor specifice prevăzute în Partea a II-a a prezentei ordonanţe de urgenţă, în una din următoarele categorii: a) bănci; b) organizaţii cooperatiste de credit; c) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ; d) bănci de credit ipotecar; Banca Naţională a României (BNR) este autoritatea competentă cu privire la reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, în vreme cec Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) este autoritatea competentă cu privire la reglementarea şi supravegherea prudenţială a societăţilor de servicii de investiţii financiare Banca Naţională a României nu poate acorda autorizaţie unei instituţii de credit, dacă aceasta nu dispune de fonduri proprii distincte sau de un nivel al capitalului iniţial cel puţin egal cu nivelul minim stabilit prin reglementări, care nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 5 milioane euro. 100 | P a g e

În ce privește societățile de asigurare/reasigurare, A.S.F. autorizează societăţile să desfăşoare activităţi de asigurare şi/sau reasigurare ori să îşi extindă activitatea la alte clase de asigurări, neacoperite de autorizaţia de funcţionare iniţială. Societăţile îşi stabilesc sediul social şi sediul central pe teritoriul României şi includ în mod obligatoriu în denumire, după caz, sintagma societate de asigurare, asigurare-reasigurare sau reasigurare, care poate fi redată în alt limbaj uzual pentru activitatea de asigurare. Autorizaţia pentru desfăşurarea activităţii de asigurare se acordă pentru una dintre următoarele: a) activitatea de asigurări de viaţă; b) activitatea de asigurări generale. Autorizaţia pentru desfăşurarea activităţii de reasigurare se acordă pentru una dintre următoarele activităţi: a) de reasigurare generală; b) de reasigurare de viaţă; c) de reasigurare compozită, care include atât reasigurare generală, cât şi reasigurare de viaţă.

VII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 1. Enumerați tipurile de societăți comerciale reglementate de legislația română în vigoare și indicați actul normativ intern ce reprezintă dreptul comun în materia societăților comerciale. 2. Definiți fondatorii societății comerciale. 3. Ce se înțelege prin instituție de credit? 4. Care sunt cazurile prevăzute de Legea nr. 31/1990 în care actul constitutiv al societății comerciale trebuie încheiat în formă autentică? 5. Care este termenul în care actul constitutiv trebuie depus la registrul comerțului în vederea înmatriculării societății? 6. Definiți grupul de interes economic. 7. Care este actul normativ european care reglementează statutul SE? 8. Care este valoarea minimă a capitalului social în vederea constituirii unei instituții de credit? VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Capitalul social minim al unei SE este : a. 12000 EUR 101 | P a g e

b. 120000 RON c. 95000 RON d. 120000 EUR 2. Nulitatea societății comerciale poate fi declarată dacă: a) Nu s-a respectat numărul minim de asociați prevăzut de lege; b) Actul constitutiv nu a fost încheiat în formă autentică; c) Sediul declarat în actul constitutiv este pur formal; d) 2 din cei 5 fondatori au fost ,potrivit legii, incapabili la data constituirii societății. 3. Sunt societăți comerciale reglementate de legislația internă: a) Societatea cu răspundere limitată SRL; b) Societatea simplă; c) Societatea Europeană SE; d) Societatea de avocați cu răspundere limitată; e) Societatea pe acțiuni SA Instituțiile de credit se înființează și funcționează în una din următoarele categorii: a. organizaţii cooperatiste de credit b. societăți în nume colectiv c. instituții financiare nebancare d. bănci de credit ipotecar

Răspunsuri corecte 1. d 2. a, b 3. a, c, e 4. a, d

IX.

TEME DE CASĂ

1. Societățile comerciale care au obligația de a obține autorizația legală administrativă pentru exercitarea comerțului – aspecte privind reglementarea și procedura specifică de autorizare și înmatriculare.

102 | P a g e

X.

BIBLIOGRAFIA RECOMANDATĂ

1. St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția a VI-a, actualizată, Editura Universul juridic, București 2019. 2. Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioniștii-comercianți, Editura C.H. Beck, București, 2013 3. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Partea generala - în reglementarea noului Cod civil, Bucureşti, 2013 4. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Tratat de drept civil, Bucureşti 2008

103 | P a g e