Drept civil: Partea Generală Persoanele [PDF]

Zitiervorschau

Drept civil Partea generală. Persoanele

Copyright © 2012 Editura Hamangiu SRL Editură acreditată CNCS - Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Hamangiu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României UNGUREANU, CARMEN TAMARA Drept civil. Partea generală. Persoanele / Carmen Tamara Ungureanu. - Bucureşti : Editura Hamangiu, 2012 Index ISBN 978-606-522-670-8

Editura Hamangiu Bucureşti, Str. Col. Popeia nr. 36, sector 5 O.P. 5, C.P. 91

Vânzări: 021.336.01.25 031.425.42.24 0788.673.209

Telefon/Fax: 021.336.04.43 031.805.80.20 031.805.80.21

E-mail: [email protected] [email protected]

Conf. univ. dr. Carmen Tamara Ungureanu Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Drept civil Partea generală. Persoanele

2012

La elaborarea lucrării au fost luate în considerare actele normative publicate până la data de 15 decembrie 2011.

Pentru F., S., S., M.

Cuvânt înainte Baza reglementărilor din dreptul civil este Codul civil. De la 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare noul Cod civil şi dreptul civil a suferit modificările corespunzătoare noii reglementări. „Drept civil. Partea generală. Persoanele” tratează instituţiile clasice ale dreptului civil, specifice acestei părţi din materia dreptului civil, având la bază noul Cod civil. Am urmărit o abordare clasică şi succintă a introducerii în studiul dreptului civil, cu analiza unor noţiuni introductive, necesare pentru înţelegerea problemelor tratate ulterior, şi anume: raportul juridic civil, actul juridic civil, prescripţia extinctivă, persoana fizică şi persoana juridică. Nu am lăsat deoparte nici probele care, deşi urmează a-şi schimba sediul materiei, trecând din Codul civil în Codul de procedură civilă, continuă să fie una dintre bazele însuşirii noţiunilor introductive în studiul vastului drept civil. Lucrarea are la bază, aşa cum am mai spus, noul Cod civil, care este prezentat comparativ cu reglementarea anterioară. Metoda comparativă folosită relevă faptul că noul Cod civil nu schimbă radical abordarea instituţiilor de drept civil în domeniul supus analizei, în sensul că nu conţine prevederi de o noutate absolută, care să surprindă. Ceea ce este nou şi diferit reprezintă, de fapt, soluţiile propuse de doctrină şi jurisprudenţă pentru problemele controversate, ori soluţii împrumutate din coduri civile ale altor ţări, verificate în timp. La început de drum, studenţii întâmpină dificultăţi în a „vizualiza” utilitatea practică a problemelor teoretice studiate. În plus, ei se confruntă şi cu dispoziţiile dreptului tranzitoriu. De aceea, pentru a face uşor de înţeles

VIII

Drept civil. Partea generală. Persoanele

normele de drept civil, am ales exemple care, fie reprezintă o creaţie pur didactică (deoarece nu a fost cristalizată încă o practică judiciară), fie au la bază jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti, care a fost adaptată scopului urmărit. Din experienţa dobândită ca studentă la drept în perioada de înlocuire a legislaţiei, precum şi din experienţa acumulată în lucrul cu studenţii, am observat că în situaţii de tranziţie este nevoie de un ghid care să ajute în parcurgerea „labirintului” legislativ. Studiul de faţă se vrea un mic astfel de ghid, care să ajute, în primul rând pe studenţi, să găsească cu uşurinţă „ieşirea”. Sunt vizaţi atât studenţii anului I de studiu, cât şi cei din anii următori, care au studiat dreptul civil după Codul civil din 1864; pentru aceştia din urmă, corespondenţa reglementării actuale cu cea anterioară, cunoscută deja, poate fi de folos. Obiectivul urmărit este, alături de dobândirea de cunoştinţe de drept civil actuale, uşurarea înţelegerii acestora prin realizarea corespondenţei între dispoziţiile noului Cod civil şi prevederile din reglementarea anterioară. În acelaşi mod, lucrarea poate fi un „ghid de utilizare” a noului Cod civil şi pentru practicieni. Modificări importante au intervenit, în special, la instituţia actului juridic civil, a prescripţiei extinctive, la ocrotirea persoanei fizice şi la reglementarea persoanei juridice. Modificările intervenite, precum şi „construcţiile noi”, realizate pe temeliile dreptului civil, au fost analizate şi interpretate, semnalându-se problemele şi propunându-se soluţii de rezolvare a lor. Practica judiciară va fi, însă, aceea care va avea ultimul cuvânt de spus. Autoarea

Lista abrevierilor alin. art. CNP E.D.P. ed. lit. M. Of. n.a. nr. O.G. O.U.G. op. cit. p. R.D.C. R.P.R. R.R.D. R.S.R. ş.a. s.n. şi urm. vol.

alineat articol Cod numeric personal Editura Didactică şi Pedagogică ediţie literă Monitorul Oficial nota autorului număr Ordonanţa Guvernului Ordonanţa de urgenţă a Guvernului opere citate pagină Revista de Drept Comercial Republica Populară Română Revista de Drept Român Republica Socialistă România şi altele sublinierea noastră şi următoarele volum

Cuprins Capitolul I. Noţiuni introductive __________________________________ 1 Secţiunea I. Definiţia dreptului civil _____________________________ 1 Secţiunea a II-a. Delimitarea dreptului civil _______________________ 3 §1. Criterii de delimitare __________________________________ 4 1. Obiectul de reglementare_____________________________ 4 2. Metoda de reglementare _____________________________ 4 3. Caracterul normelor juridice (al regulilor de drept)__________ 4 4. Natura sancţiunilor __________________________________ 7 5. Calitatea subiectelor_________________________________ 7 6. Principiile proprii ale ramurii ___________________________ 7 6.1. Principiul proprietăţii _____________________________ 8 6.2. Principiul egalităţii în faţa legii civile _________________ 9 6.3. Principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale_________________________________ 10 6.4. Principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile ____________________________________________ 11 §2. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept __________ 11 1. Dreptul constituţional _______________________________ 11 2. Dreptul administrativ________________________________ 12 3. Dreptul financiar ___________________________________ 13 4. Dreptul muncii ____________________________________ 14 5. Dreptul comercial __________________________________ 14 6. Dreptul familiei ____________________________________ 15 7. Dreptul internaţional privat ___________________________ 16 8. Dreptul procesual civil ______________________________ 17 Secţiunea a III-a. Izvoarele dreptului civil _______________________ 18 1. Noţiune__________________________________________ 18 2. Clasificare________________________________________ 18 2.1. Izvoare formale ________________________________ 18 2.2. Izvoare neformale ______________________________ 23 Secţiunea a IV-a. Aplicarea normei juridice civile _________________ 26 §1. Aplicarea normei juridice civile în timp___________________ 26 1. Principiul neretroactivităţii____________________________ 28 2. Principiul aplicării imediate a normei juridice civile noi______ 31 §2. Aplicarea normei juridice civile în spaţiu _________________ 32

XII

Drept civil. Partea generală. Persoanele

§3. Aplicarea normei juridice civile asupra persoanelor_________ 33 Secţiunea a V-a. Interpretarea normelor juridice civile _____________ 34 1. Necesitatea interpretării _____________________________ 34 2. Clasificare________________________________________ 35 2.1. În raport de persoana care face interpretarea şi de forţa juridică a interpretării _________________________ 35 2.2. În raport de metodele folosite la interpretarea normelor juridice civile ______________________________ 37 2.3. În raport de rezultatul la care se ajunge prin interpretare _______________________________________ 41 Capitolul II. Raportul juridic civil ________________________________ 45 Secţiunea I. Definiţia, caracterele şi izvoarele raportului juridic civil ___ 45 1. Definiţie _________________________________________ 45 2. Caractere ________________________________________ 45 3. Izvoare __________________________________________ 46 Secţiunea a II-a. Structura raportului juridic civil __________________ 48 §1. Subiectele raportului juridic civil________________________ 48 1. Noţiune__________________________________________ 48 2. Individualizarea subiectelor raportului juridic civil__________ 49 3. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil _____________ 50 4. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil ____________ 54 5. Capacitatea subiectelor raportului juridic civil ____________ 60 5.1. Noţiune ______________________________________ 60 5.2. Persoana fizică ________________________________ 61 5.2.1. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu _______________________________________ 62 5.2.2. Capacitatea delictuală _______________________ 62 5.2.3. Începutul capacităţii juridice ___________________ 64 5.2.4. Încetarea capacităţii juridice ___________________ 66 a) Constatarea fizică a morţii ____________________ 66 b) Declararea judecătorească a morţii _____________ 67 5.2.5. Noţiunea de incapacitate şi de incapabil _________ 73 5.2.6. Felurile incapacităţii _________________________ 75 a) Incapacitatea absolută _______________________ 76 b) Incapacitatea relativă ________________________ 85 5.2.7. Capacitatea deplină de exerciţiu _______________ 88 5.3. Persoana juridică_______________________________ 88 5.3.1. Capacitatea de folosinţă______________________ 89 5.3.2. Capacitatea de exerciţiu _____________________ 91 §2. Conţinutul raportului juridic civil ________________________ 95

Cuprins

XIII

1. Noţiune__________________________________________ 95 2. Clasificarea drepturilor subiective civile _________________ 97 2.1. Drepturile absolute şi drepturile relative _____________ 97 2.2. Drepturile patrimoniale şi drepturile personale nepatrimoniale ____________________________________ 97 2.3. Drepturi principale şi drepturi accesorii ______________ 99 2.4. Drepturi simple şi drepturi afectate de modalităţi _____ 104 3. Recunoaşterea, exercitarea şi apărarea drepturilor subiective civile ____________________________________ 105 4. Clasificarea obligaţiilor civile ________________________ 109 4.1. Obligaţii care se nasc din acte juridice sau din fapte juridice _________________________________________ 110 4.2. Obligaţii civile în funcţie de obiectul lor _____________ 112 4.3. Obligaţii perfecte şi obligaţii imperfecte_____________ 113 4.4. Obligaţii obişnuite, reale şi opozabile terţilor _________ 114 4.5. Obligaţii simple şi obligaţii complexe_______________ 114 §3. Obiectul raportului juridic civil ________________________ 115 1. Definiţie ________________________________________ 115 2. Clasificarea bunurilor ______________________________ 117 2.1. După calitatea titularului din al cărui patrimoniu fac parte ___________________________________________ 117 2.2. După posibilitatea de a face obiectul unor acte juridice civile _____________________________________ 118 2.3. După natura bunurilor şi calificarea dată lor de lege ___ 119 2.4. După modul în care sunt determinate ______________ 122 2.5. După cum se pot sau nu se pot schimba unele cu altele ________________________________________ 124 2.6. După cum întrebuinţarea bunurilor conduce sau nu la consumarea substanţei lor______________________ 125 2.7. După posibilitatea împărţirii bunurilor, fără a li se schimba destinaţia ________________________________ 125 2.8. După corelaţia dintre bunuri _____________________ 126 2.9. După cum bunurile sunt producătoare de fructe sau nu__________________________________________ 127 Capitolul III. Actul juridic civil _________________________________ 129 Secţiunea I. Noţiune ______________________________________ 129 Secţiunea a II-a. Clasificarea actelor juridice civile _______________ 130 1. După numărul părţilor______________________________ 130 2. După scopul urmărit la încheierea lor__________________ 132

XIV

Drept civil. Partea generală. Persoanele

3. După momentul în care îşi produc efectele _____________ 134 4. După modul lor de formare__________________________ 135 5. După efectele pe care le produc _____________________ 136 6. După importanţa actului juridic în raport cu un bun sau cu un patrimoniu____________________________________ 137 7. După rolul recunoscut de lege voinţei părţilor în determinarea conţinutului actelor juridice_________________ 138 8. După corelaţia dintre ele ___________________________ 139 9. După posibilitatea încadrării lor juridice în unul din tipurile de acte juridice reglementate expres de lege________ 139 10. După modul de încheiere a actelor juridice civile________ 140 11. După modul lor de executare _______________________ 140 Secţiunea a III-a. Condiţiile actului juridic civil___________________ 142 §1. Definiţie şi clasificare _______________________________ 142 §2. Condiţiile de formare şi de validitate a actului juridic _______ 143 1. Capacitatea _____________________________________ 143 2. Consimţământul __________________________________ 144 2.1. Definiţie _____________________________________ 144 2.2. Legătura dintre consimţământ şi voinţa juridică ______ 144 2.3. Corelaţia dintre voinţa internă şi voinţa declarată _____ 145 2.4. Condiţiile de valabilitate a consimţământului_________ 146 2.5. Viciile de consimţământ_________________________ 151 2.5.1. Eroarea__________________________________ 151 2.5.2. Dolul ____________________________________ 157 2.5.3. Violenţa__________________________________ 161 2.5.4. Leziunea _________________________________ 165 3. Obiectul actului juridic civil __________________________ 169 3.1. Noţiune _____________________________________ 169 3.2. Condiţii de validitate generale ____________________ 169 3.2.1. Obiectul trebuie să existe ____________________ 169 3.2.2. Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil ___________________________________ 170 3.2.3. Obiectul trebuie să fie posibil _________________ 171 3.2.4. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil___________ 172 3.2.5. Obiectul trebuie să fie licit şi moral _____________ 172 3.3. Condiţii de validitate speciale ____________________ 173 3.3.1. Obiectul să constituie un fapt personal al celui care se obligă __________________________________ 173

Cuprins

XV

3.3.2. Cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului ______________________________________ 174 4. Cauza actului juridic civil ___________________________ 175 4.1. Noţiune _____________________________________ 175 4.2. Elementele cauzei _____________________________ 175 4.3. Condiţii de validitate ___________________________ 176 4.3.1. Cauza trebuie să existe _____________________ 176 4.3.2. Cauza trebuie să fie licită şi morală ____________ 177 5. Forma actului juridic civil ___________________________ 178 5.1. Principiul autonomiei de voinţă ___________________ 178 5.2. Noţiunea de formă a actului juridic civil şi felurile ei ___ 179 5.2.1. Forma cerută pentru validitatea actului juridic civil __________________________________________ 179 5.2.2. Forma cerută pentru probarea actului juridic _____ 182 5.2.3. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi ____ 183 §3. Condiţiile de eficacitate a actului juridic civil. Modalităţile actului juridic civil _____________________________________ 185 1. Termenul _______________________________________ 186 1.1. Noţiune _____________________________________ 186 1.2. Clasificare ___________________________________ 187 1.3. Efectele termenului ____________________________ 189 2. Condiţia ________________________________________ 190 2.1. Noţiune _____________________________________ 190 2.2. Clasificare ___________________________________ 191 2.3. Reguli cu privire la realizarea sau nerealizarea condiţiei ________________________________________ 193 2.4. Efectele condiţiei ______________________________ 195 2.5. Diferenţe între termen şi condiţie__________________ 196 3. Sarcina _________________________________________ 196 3.1. Noţiune _____________________________________ 196 3.2. Clasificare ___________________________________ 197 3.3. Efectele neexecutării sarcinii_____________________ 198 Secţiunea a IV-a. Interpretarea actului juridic civil________________ 198 1. Noţiune_________________________________________ 198 2. Reguli de interpretare______________________________ 199 Secţiunea a V-a. Efectele actului juridic civil ____________________ 201 1. Noţiune_________________________________________ 201 2. Principiile efectelor actului juridic _____________________ 201 2.1. Principiul forţei obligatorii________________________ 201

XVI

Drept civil. Partea generală. Persoanele

2.1.1. Excepţii de la principiul forţei obligatorii _________ 202 2.2. Principiul irevocabilităţii _________________________ 203 2.2.1. Excepţii de la principiul irevocabilităţii___________ 204 2.3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil ______ 205 2.3.1. Succesorii ________________________________ 206 2.3.2. Creditorii chirografari _______________________ 208 2.3.3. Excepţii de la principiul relativităţii _____________ 209 Secţiunea a VI-a. Reprezentarea în actele juridice civile __________ 213 1. Noţiune_________________________________________ 213 2. Clasificare_______________________________________ 213 2.1. Reprezentarea legală, convenţională şi judiciară _____ 213 2.1.1. Reprezentarea legală _______________________ 214 2.1.2. Reprezentarea judiciară _____________________ 214 2.1.3. Reprezentarea convenţională_________________ 215 2.2. Reprezentarea generală şi specială _______________ 216 3. Forma împuternicirii reprezentării_____________________ 216 4. Condiţiile reprezentării _____________________________ 217 4.1. Împuternicirea de a reprezenta ___________________ 217 4.2. Intenţia de a reprezenta_________________________ 219 4.3. Voinţa valabilă a reprezentantului _________________ 220 5. Efectele reprezentării ______________________________ 220 6. Încetarea reprezentării _____________________________ 221 Secţiunea a VII-a. Nulitatea actului juridic civil __________________ 222 §1. Definiţie şi funcţii __________________________________ 222 1. Definiţie ________________________________________ 222 2. Funcţiile nulităţii __________________________________ 222 §2. Clasificarea nulităţilor_______________________________ 223 1. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă _________________ 223 1.1. Regimul juridic al nulităţii absolute ________________ 224 1.2. Regimul juridic al nulităţii relative _________________ 225 1.3. Confirmarea__________________________________ 226 2. Nulitatea totală şi nulitatea parţială ___________________ 228 3. Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală__________________ 229 4. Nulitatea de fond şi nulitatea de formă_________________ 229 5. Nulitatea de drept şi nulitatea judiciară ________________ 229 6. Nulitatea amiabilă şi nulitatea judiciară ________________ 230 §3. Cauzele de nulitate ________________________________ 230 §4. Efectele nulităţii ___________________________________ 231 1. Principiile efectelor nulităţii __________________________ 232

Cuprins

XVII

1.1. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii____________ 232 1.1.1. Excepţii __________________________________ 233 1.2. Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum)______________________________ 234 1.2.1. Excepţii __________________________________ 234 1.2.2. Restituirea prestaţiilor_______________________ 235 1.3. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis) ___________________________ 237 1.3.1. Excepţii __________________________________ 237 2. Principii care înlătură nulitatea _______________________ 239 2.1. Principiul conversiunii actului juridic _______________ 240 2.1.1. Condiţii __________________________________ 240 2.1.2. Aplicaţii __________________________________ 241 2.2. Principiul validităţii aparenţei în drept ______________ 241 2.3. Principiul răspunderii civile delictuale ______________ 242 §5. Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic ________________________________________ 243 1. Rezoluţiunea ____________________________________ 243 2. Rezilierea _______________________________________ 243 3. Revocarea ______________________________________ 244 4. Reducţiunea _____________________________________ 244 5. Caducitatea _____________________________________ 245 6. Inopozabilitatea __________________________________ 245 7. Clauzele considerate nescrise _______________________ 245 Capitolul IV. Dovada drepturilor civile (probele) __________________ 248 Secţiunea I. Noţiunea, obiectul, sarcina şi importanţa probei. Reguli de admisibilitate ____________________________________ 248 1. Noţiune_________________________________________ 248 2. Obiectul probei ___________________________________ 249 3. Sarcina probei ___________________________________ 250 4. Importanţa probei _________________________________ 251 5. Reguli de admisibilitate ____________________________ 251 Secţiunea a II-a. Mijloacele de probă _________________________ 251 §1. Înscrisurile _______________________________________ 251 1. Noţiune şi clasificare ______________________________ 251 2. Înscrisul autentic__________________________________ 253 3. Înscrisul sub semnătură privată ______________________ 255 3.1. Noţiune _____________________________________ 255

XVIII

Drept civil. Partea generală. Persoanele

3.2. Formalitatea multiplului exemplar _________________ 256 3.3. Menţiunea „bun şi aprobat” ______________________ 257 3.4. Forţa probantă ________________________________ 258 3.5. Data________________________________________ 259 4. Înscrisul în formă electronică ________________________ 259 5. Înscrisurile nepreconstituite _________________________ 260 5.1. Menţiunile făcute de creditor pe titlul de creanţă______ 260 5.2. Registrele, cărţile şi hârtiile casnice _______________ 261 5.3. Scrisorile ____________________________________ 262 §2. Mărturia (proba cu martori) __________________________ 262 1. Noţiune. Trăsături_________________________________ 262 2. Admisibilitatea probei cu martori _____________________ 263 2.1. Interdicţia de a se dovedi cu martori existenţa actelor juridice de o valoare mai mare de 250 lei_________ 264 2.2. Interdicţia de a se dovedi cu martori împotriva şi peste cuprinsul unui înscris _________________________ 265 2.3. Excepţii _____________________________________ 266 §3. Mărturisirea ______________________________________ 268 1. Noţiunea şi caracterul juridic al mărturisirii______________ 268 2. Felurile mărturisirii ________________________________ 268 3. Interogatoriul ____________________________________ 269 §4. Prezumţiile _______________________________________ 270 1. Noţiune_________________________________________ 270 2. Clasificarea prezumţiilor____________________________ 271 2.1. Prezumţiile legale _____________________________ 271 2.2. Prezumţiile simple sau ale omului _________________ 273 §5. Expertiza ________________________________________ 274 §6.Cercetarea la faţa locului ____________________________ 275 Capitolul V. Prescripţia extinctivă ______________________________ 276 Secţiunea I. Consideraţii generale____________________________ 276 1. Noţiune_________________________________________ 276 2. Sediul materiei ___________________________________ 277 3. Caracterul normelor _______________________________ 277 4. Natura juridică ___________________________________ 281 5. Funcţiile prescripţiei extinctive _______________________ 282 6. Efectul prescripţiei extinctive ________________________ 282 7. Principiile efectului prescripţiei extinctive _______________ 283

Cuprins

XIX

Secţiunea a II-a. Domeniul prescripţiei extinctive ________________ 285 §1. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor patrimoniale _________________________________________ 285 1. Drepturile de creanţă ______________________________ 285 2. Drepturile reale accesorii ___________________________ 286 3. Drepturile reale principale __________________________ 286 §2. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale _______________________________________ 289 §3. Probleme speciale referitoare la domeniul prescripţiei extinctive ___________________________________________ 290 1. Valorificarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei____ 290 2. Acţiunea în constatare _____________________________ 290 3. Acţiunile mixte ___________________________________ 291 4. Dualitatea de acţiuni_______________________________ 291 5. Acţiuni privind un drept secundar_____________________ 292 6. Acţiuni în repararea unui prejudiciu moral ______________ 292 7. Acţiuni în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic anulat (desfiinţat) ___________________________ 293 Secţiunea a III-a. Termenele de prescripţie extinctivă_____________ 293 1. Noţiune_________________________________________ 293 2. Clasificare_______________________________________ 294 2.1. Termenul general _____________________________ 294 2.2. Termene speciale _____________________________ 294 Secţiunea a IV-a. Cursul prescripţiei extinctive __________________ 296 §1. Începutul prescripţiei extinctive _______________________ 296 1. Regula generală__________________________________ 296 2. Reguli speciale___________________________________ 297 §2. Suspendarea prescripţiei extinctive ____________________ 302 1. Noţiune_________________________________________ 302 2. Cauzele de suspendare ____________________________ 303 3. Efectele suspendării prescripţiei extinctive______________ 306 §3. Întreruperea prescripţiei extinctive _____________________ 307 1. Noţiune_________________________________________ 307 2. Cauzele de întrerupere_____________________________ 308 3. Efectele întreruperii prescripţiei extinctive ______________ 311 §4. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă __________ 312 1. Noţiune_________________________________________ 312 2. Cauzele de repunere în termen ______________________ 313 3. Efectul repunerii în termen __________________________ 314

XX

Drept civil. Partea generală. Persoanele

§5. Împlinirea prescripţiei extinctive _______________________ 314 Secţiunea a V-a. Delimitarea prescripţiei extinctive_______________ 315 1. Uzucapiunea (prescripţia achizitivă)___________________ 315 2. Termenul extinctiv, ca modalitate a actului juridic civil _____ 316 3. Decăderea ______________________________________ 316 Capitolul VI. Persoanele ______________________________________ 318 Subcapitolul I. Persoana fizică ________________________________ 318 Secţiunea I. Individualizarea persoanei fizice ___________________ 318 Subsecţiunea I. Noţiune__________________________________ 318 Subsecţiunea II. Mijloace de individualizare __________________ 319 §1. Numele__________________________________________ 319 1. Noţiune_________________________________________ 319 2. Dobândirea (stabilirea) numelui şi a prenumelui _________ 320 2.1. Numele şi prenumele copilului din căsătorie _________ 321 2.2. Numele şi prenumele copilului din afara căsătoriei ____ 323 2.3. Numele şi prenumele copilului născut din părinţi necunoscuţi _____________________________________ 323 3. Modificarea numelui de familie_______________________ 324 3.1. Schimbări în filiaţia persoanei fizice _______________ 324 3.2. Schimbări determinate de instituţia adopţiei _________ 326 3.3. Schimbări determinate de instituţia căsătoriei________ 326 4. Schimbarea numelui de familie şi a prenumelui pe cale administrativă ______________________________________ 328 5. Retranscrierea numelui de familie şi a prenumelui _______ 332 6. Alte mijloace de individualizare, asemănătoare numelui ___ 333 6.1. Pseudonimul _________________________________ 333 6.2. Porecla _____________________________________ 334 6.3. Codul numeric personal_________________________ 334 6.4. Identificarea pe baza amprentelor genetice _________ 334 §2. Domiciliul ________________________________________ 335 1. Noţiune_________________________________________ 335 2. Felurile domiciliului ________________________________ 336 2.1. Domiciliul de drept comun _______________________ 336 2.2. Domiciliul legal________________________________ 336 2.3. Domiciliul ales sau convenţional __________________ 338 2.4. Domiciliul profesional___________________________ 339 2.5. Reşedinţa ___________________________________ 339 §3. Starea civilă ______________________________________ 340 1. Noţiune_________________________________________ 340

Cuprins

XXI

2. Conţinutul stării civile ______________________________ 341 2.1. Calităţi privind filiaţia persoanei fizice ______________ 341 2.2. Calităţi privind starea conjugală a persoanei fizice ____ 349 2.3. Sexul _______________________________________ 350 2.4. Cetăţenia ____________________________________ 351 2.5. Vârsta ______________________________________ 351 3. Sursele stării civile ________________________________ 351 3.1. Faptele de stare civilă __________________________ 352 3.2. Actele juridice de stare civilă _____________________ 356 3.3. Hotărârile judecătoreşti _________________________ 359 4. Actele de stare civilă (ca înscrisuri) ___________________ 360 4.1. Noţiune _____________________________________ 360 4.2. Anularea, modificarea şi completarea actelor de stare civilă şi ale menţiunilor de pe acestea __________ 360 4.3. Rectificarea actelor de stare civilă_________________ 361 4.4. Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă ____________________________________ 362 5. Înregistrările de stare civilă__________________________ 363 6. Proba stării civile _________________________________ 365 Secţiunea a II-a. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil_____________________________________________ 366 §1. Protecţia incapabililor_______________________________ 367 1. Protecţia minorului ________________________________ 367 1.1. Autoritatea părintească _________________________ 367 1.1.1. Noţiune __________________________________ 367 1.1.2. Conţinutul autorităţii părinteşti ________________ 368 1.1.3. Locuinţa copilului __________________________ 369 1.1.4. Exercitarea autorităţii părinteşti _______________ 369 1.1.5. Soluţionarea neînţelegerilor dintre părinţi________ 370 1.1.6. Răspunderea părinţilor ______________________ 371 1.1.7. Încetarea autorităţii părinteşti _________________ 373 1.2. Măsuri de protecţie specială a minorului ____________ 373 1.3. Tutela_______________________________________ 374 1.3.1. Noţiune __________________________________ 374 1.3.2. Caractere juridice __________________________ 375 1.3.3. Principiile tutelei ___________________________ 376 1.3.4. Cazurile de instituire a tutelei _________________ 376 1.3.5. Numirea tutorelui __________________________ 377 1.3.6. Consiliul de familie _________________________ 379

XXII

Drept civil. Partea generală. Persoanele

1.3.7. Exercitarea tutelei__________________________ 381 1.3.8. Răspunderea tutorelui ______________________ 388 1.3.9. Încetarea tutelei ___________________________ 389 1.4. Curatela specială a minorului ____________________ 390 2. Protecţia persoanelor fizice cu tulburări psihice__________ 391 2.1. Protecţia persoanelor cu tulburări psihice, potrivit Legii nr. 487/2002 ___________________________ 392 2.1.1. Noţiunea de persoană cu tulburări psihice _______ 392 2.1.2. Internarea într-o unitate de psihiatrie ___________ 392 2.1.3. Tratamentul medical obligatoriu _______________ 396 2.1.4. Capacitatea civilă a persoanelor cu tulburări psihice internate ________________________________ 398 2.1.5. Încetarea internării _________________________ 398 2.2. Protecţia interzişilor judecătoreşti _________________ 398 2.2.1. Noţiunea de interdicţie judecătorească__________ 398 2.2.2. Persoanele care pot fi puse sub interdicţie judecătorească _________________________________ 399 2.2.3. Condiţiile punerii sub interdicţie _______________ 401 2.2.4. Procedura punerii sub interdicţie ______________ 402 2.2.5. Efectele punerii sub interdicţie ________________ 403 2.2.6. Actele juridice ale interzisului _________________ 406 2.2.7. Încetarea interdicţiei ________________________ 407 §2. Protecţia unor categorii de persoane capabile. Curatela ____ 407 1. Noţiune_________________________________________ 407 2. Felurile curatelei __________________________________ 408 3. Cazuri de curatelă ________________________________ 408 4. Instanţa competentă_______________________________ 409 5. Persoanele care pot fi curator _______________________ 409 6. Persoanele care pot solicita instituirea curatelei _________ 409 7. Numirea curatorului _______________________________ 409 8. Capacitatea de exerciţiu a celui reprezentat de curator____ 410 9. Încetarea curatelei ________________________________ 410 Subcapitolul II. Persoana juridică ______________________________ 410 Secţiunea I. Noţiunea şi elementele constitutive ale persoanei juridice ________________________________________________ 410 1. Noţiune_________________________________________ 410 2. Elementele constitutive ale persoanei juridice ___________ 411 2.1. Organizarea proprie, de sine stătătoare ____________ 411 2.2. Patrimoniul propriu ____________________________ 412

Cuprins

XXIII

2.3. Scopul propriu ________________________________ 413 Secţiunea a II-a. Clasificarea persoanelor juridice _______________ 413 1. Persoane juridice de drept public şi persoane juridice de drept privat _____________________________________ 414 1.1. Persoanele juridice de drept public ________________ 414 1.2. Persoanele juridice de drept privat ________________ 415 2. Persoane juridice cu scop patrimonial şi fără scop patrimonial ________________________________________ 416 3. Persoane juridice române şi persoane juridice străine_____ 416 4. Persoane juridice înfiinţate prin actul de înfiinţare al organului competent şi persoane juridice înfiinţate prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat _______ 416 5. Persoane juridice pe durată nedeterminată şi persoane juridice pe durată determinată _________________________ 417 6. Persoane juridice cu sediul în România şi persoane juridice cu sediul în străinătate_________________________ 417 Secţiunea a III-a. Identificarea persoanei juridice ________________ 417 §1. Atributele generale de identificare _____________________ 417 1. Denumirea ______________________________________ 417 2. Sediul __________________________________________ 418 3. Naţionalitatea ____________________________________ 419 4. Contul bancar____________________________________ 420 §2. Atributele speciale de identificare _____________________ 420 1. Codul unic de înregistrare __________________________ 420 2. Capitalul social ___________________________________ 420 3. Firma __________________________________________ 421 4. Marca __________________________________________ 421 Secţiunea a IV-a. Regimul persoanei juridice ___________________ 421 1. Înfiinţarea persoanei juridice ________________________ 421 1.1. Moduri de înfiinţare ____________________________ 421 1.2. Nulitatea persoanei juridice ______________________ 424 1.2.1. Cauzele de nulitate_________________________ 424 1.2.2. Regimul juridic al nulităţii ____________________ 425 1.2.3. Efectele nulităţii____________________________ 425 2. Reorganizarea persoanei juridice_____________________ 426 2.1. Noţiune _____________________________________ 426 2.2. Moduri de reorganizare _________________________ 427 2.2.1. Fuziunea_________________________________ 427 2.2.2. Divizarea_________________________________ 429

XXIV

Drept civil. Partea generală. Persoanele

2.2.3. Transformarea ____________________________ 430 2.3. Opoziţia _____________________________________ 431 3. Încetarea persoanei juridice _________________________ 432 3.1. Noţiune şi moduri de încetare ____________________ 432 3.2. Dizolvarea persoanei juridice ____________________ 432 3.3. Desfiinţarea persoanei juridice ___________________ 435 Index______________________________________________________ 437

Capitolul I. Noţiuni introductive Secţiunea I. Definiţia dreptului civil Omul este o fiinţă socială. În satisfacerea intereselor sale individuale, el întreprinde acţiuni, intrând în raporturi cu alţi oameni şi cu societatea din care face parte. Conduita sa nu ţine, însă, exclusiv de voinţa proprie, ci este dirijată de anumite reguli (norme). În primul rând, intervin regulile moralei şi moral-religioase, a căror nerespectare atrage doar o sancţiune de ordin moral, la nivelul conştiinţei fiecărui individ. Regulile de drept (normele juridice) îngrădesc acţiunile/inacţiunile omului, în sensul că acestuia îi este permis sau interzis să acţioneze într-un fel sau altul în satisfacerea intereselor sale, în funcţie de respectarea intereselor celorlalţi. Dreptul reprezintă totalitatea normelor care reglementează acţiunile omului în societate şi a căror respectare este asigurată prin forţa coercitivă a statului[1] (adică, statul prin organele sale competente îi sancţionează pe cei care nu le respectă). Acesta este aşa numitul drept pozitiv, adică existent la un moment dat într-o anumită societate şi concretizat în legi scrise sau obiceiuri, care este, în toate cazurile, obligatoriu. El se aplică tuturor şi mai poartă denumirea de drept obiectiv[2]. La baza dreptului pozitiv stă un complex de reguli fundamentale, noţiuni universale de drept, „produsul experienţei colective a tuturor naţiunilor civilizate”[3], care se numeşte drept natural. Dreptul pozitiv se împarte în drept naţional şi drept internaţional, care la rândul lor se împart în public şi privat. Obiectul de studiu al dreptului privat îl formează raporturile dintre oameni în legătură cu interesele lor individuale. Raporturile dintre oameni şi societate, precum şi raporturile dintre state sunt reglementate de dreptul public.

[1]

A se vedea O. UNGUREANU, Drept civil. Introducere, ed. a VI-a, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 13; C. MUNTEANU, O. UNGUREANU, Drept civil. Partea generală, Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2011, p. 8. [2] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 14. [3] A se vedea M.B. CANTACUZINO, Elementele dreptului civil, Editura All Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 12.

2

Drept civil. Partea generală. Persoanele

O ramură a dreptului privat, şi anume baza acestuia, este dreptul civil. Prin ramură de drept se înţelege acel grup de norme juridice care reglementează o anumită categorie de relaţii sociale. Dreptul civil poate fi definit ca fiind acea ramură a dreptului privat care reglementează raporturile patrimoniale şi personal nepatrimoniale dintre persoanele fizice şi juridice, aflate într-o poziţie de egalitate juridică. Din definiţia dreptului civil rezultă care este obiectul dreptului civil, care sunt subiectele şi care este metoda lui de reglementare. Prin obiect al unei ramuri de drept se înţelege acel complex de raporturi sociale care sunt reglementate de regulile de drept ce aparţin ramurii respective. Obiectul ramurii dreptului civil îl constituie acele raporturi sociale de natură patrimonială şi personală nepatrimonială care se stabilesc între persoanele fizice şi persoanele juridice. Aceasta reiese şi din obiectul noului Cod civil[1], care, potrivit articolului 2, reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil. Raporturile patrimoniale sunt acelea care au un conţinut economic, evaluabil în bani (de exemplu, raporturile care se nasc dintr-un contract de vânzare-cumpărare). Raporturile personale nepatrimoniale sunt acelea al căror conţinut nu poate fi evaluat în bani (de exemplu, raporturile care privesc viaţa privată a unei persoane: dreptul la nume, la domiciliu, la reputaţie). Persoana fizică reprezintă omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii civile (articolul 25 alineatul 2 din noul Cod civil). Persoana juridică reprezintă orice formă de organizare, care, odată ce îndeplineşte condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile (articolul 25 alineatul 3 din noul Cod civil). Raporturile civile se stabilesc între subiectele de drept civil, adică între persoanele fizice, între persoanele juridice sau între persoanele fizice şi persoanele juridice. Prin metoda de reglementare a unei ramuri de drept se înţelege poziţia părţilor participante la raportul juridic, care poate fi de egalitate sau de subordonare. În dreptul civil, poziţia părţilor este de egalitate juridică, ceea ce înseamnă că una dintre părţi nu se subordonează celeilalte (de exemplu, în raporturile care se nasc dintr-un contract de vânzare-cumpărare, părţile se află într-o [1]

Legea nr. 287/2009 privind noul Cod civil, publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011), modificată la rândul său prin O.U.G. nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 696 din 30 septembrie 2011), a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011. Noul Cod civil a fost republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.

Noţiuni introductive

3

poziţie de egalitate juridică – nu neapărat şi economică – în sensul că au posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii şi de a le exercita în mod liber; astfel, proprietarul bunului nu îl poate obliga pe cumpărător să achiziţioneze bunul, dacă bunul nu corespunde exigenţelor acestuia şi refuză să-l cumpere; potenţialul cumpărător nu-l poate obliga pe proprietar să vândă bunul). Dreptul civil nu reglementează, însă, toate raporturile patrimoniale şi personale nepatrimoniale din societate. O parte a acestora este reglementată de alte ramuri de drept, precum: dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul internaţional privat, dreptul muncii. Pentru a stabili care anume raporturi formează obiectul dreptului civil, urmează a se face delimitarea dreptului civil faţă de celelalte ramuri, prin indicarea obiectului lor de reglementare. Astfel, ceea ce intră în sfera acestor ramuri nu intră în sfera dreptului civil. Trebuie făcută precizarea că abrogarea Codului familiei, a Codului comercial şi a Legii nr. 105/1992, care reglementează raporturile de drept internaţional privat (cu excepţia câtorva articole), urmată de reglementarea raporturilor corespunzătoare în noul Cod civil nu a condus la dispariţia ramurilor dreptului familiei, a dreptului comercial şi a dreptului internaţional privat. Abrogarea codurilor nu a fost determinată de dispariţia relaţiilor sociale specifice acestor ramuri de drept şi nici nu au fost înlăturate normele juridice care le reglementează, ci doar li s-a schimbat sediul materiei: au fost reunite în Codul civil. Deci continuă să existe ramura dreptului familiei, ramura dreptului comercial şi ramura dreptului internaţional privat. Dreptul civil joacă, însă, rolul unui aşa numit drept comun, în sensul că, ori de câte ori un raport juridic ce aparţine unei alte ramuri de drept nu poate fi reglementat, întrucât acea ramură nu conţine prevederi relative (adică reguli de drept aplicabile situaţiei juridice respective), se aplică regulile dreptului civil. Acest lucru este posibil deoarece, pe de o parte, dreptul civil reprezintă baza dreptului privat, iar, pe de altă parte, o serie de ramuri de drept s-au desprins din dreptul civil (de exemplu, dreptul familiei, dreptul comercial). Potrivit articolului 2 alineatul 2 din noul Cod civil, Codul civil este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.

Secţiunea a II-a. Delimitarea dreptului civil Pentru a delimita dreptul civil de alte ramuri de drept, astfel încât să se poată, cu uşurinţă, califica o situaţie juridică, să se poată stabili care norme îi sunt aplicabile, din care ramură de drept, se utilizează mai multe criterii.

4

Drept civil. Partea generală. Persoanele

§1. Criterii de delimitare 1. Obiectul de reglementare Un prim criteriu de delimitare este, aşa cum am arătat, obiectul de reglementare. Obiectul ramurii dreptului civil îl constituie acele raporturi sociale de natură patrimonială şi personal nepatrimonială care se stabilesc între persoane, ca subiecte de drept civil.

2. Metoda de reglementare Metoda de reglementare constă în poziţia părţilor, care poate fi de egalitate sau de subordonare. În dreptul civil, metoda este de egalitate juridică a părţilor în raporturile dintre ele.

3. Caracterul normelor juridice (al regulilor de drept) Normele juridice sunt reguli generale şi abstracte, instituite sau recunoscute de puterea publică, ce reglementează conduita subiectelor de drept şi a căror respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului[1]. Normele de drept civil reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile. Ele se pot clasifica după mai multe criterii, şi anume: • În funcţie de caracterul conduitei prescrise, normele juridice pot fi imperative şi dispozitive. Normele imperative sunt acele reguli de drept pe care subiectele de drept civil sunt obligate să le respecte; ele nu pot stabili alte reguli pentru raporturile dintre ele. Normele imperative, la rândul lor, se împart în: - onerative: care impun o anumită conduită; de exemplu, conform articolului 1101 din noul Cod civil, „Sub sancţiunea nulităţii absolute, opţiunea succesorală este indivizibilă şi nu poate fi afectată de nicio modalitate”; - prohibitive: care interzic o anumită conduită; de exemplu, conform articolului 752 din noul Cod civil, „Dreptul de uz ori de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau, după caz, arendat”; de asemenea, potrivit articolului 984 alineatul 2 din noul Cod civil, „Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în testament”.

[1]

A se vedea şi I. CETERCHI, I. CRAIOVAN, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1993, p. 35.

Noţiuni introductive

5

Normele dispozitive sunt acele reguli de drept prin care subiectele au posibilitatea fie să aleagă o anumită conduită dintre mai multe indicate de legiuitor, fie să stabilească ele însele regulile ce li se vor aplica. Normele dispozitive pot fi: - permisive: care dau posibilitatea părţilor să aleagă o anumită conduită dintre mai multe indicate de legiuitor; de exemplu, conform articolului 1108 alineatul 1 din noul Cod civil, acceptarea succesiunii se poate face expres sau tacit; de asemenea, potrivit articolului 1054 alineatul 2 din noul Cod civil, „Legatul poate fi pur şi simplu, cu termen, sub condiţie sau cu sarcină”; - supletive: dacă subiectele nu şi-au ales ele însele regulile aplicabile, se aplică o regulă stabilită de legiuitor pentru acea situaţie; de exemplu, conform articolului 955 alineatul 1 din noul Cod civil, „Patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legală, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament”[1]. Caracterul normelor juridice nu serveşte doar la delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept, ci şi la determinarea sancţiunilor, în cazul încălcării lor. În dreptul civil predomină normele dispozitive. • În funcţie de interesul ocrotit, normele juridice pot fi de ordine publică şi de ordine privată[2]. Normele de ordine publică, depăşind sfera intereselor private, protejează interesele publice ale societăţii. Noţiunea de ordine publică înglobează toate principiile şi regulile de ordine socială şi morală pe care legiuitorul le-a considerat esenţiale pentru societate[3]. În aplicarea normelor, distincţia între cele de ordine publică şi cele de ordine privată se face de către judecător (adică de către cel care aplică legea, şi cu ocazia aplicării ei, în fiecare caz în parte), în cazul în care legiuitorul nu a arătat expres în conţinutul normei că este de ordine publică. Toate normele de ordine publică sunt imperative (însă, nu toate normele imperative sunt de ordine publică); de exemplu, potrivit articolului 1683 alineatul 1 din noul Cod civil: „Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător”. Această normă este imperativă, dar nu şi de ordine publică, deoarece operează în favoarea cumpărătorului, fiind deci de ordine privată; de exemplu, norma cuprinsă în articolul [1]

Dispoziţii supletive se regăsesc şi în articolul 1276 din noul Cod civil. A se vedea G. BOROI, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a IV-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 16. [3] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 30. [2]

6

Drept civil. Partea generală. Persoanele

1011 alineatul 1 din noul Cod civil („Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”) este o normă imperativă de ordine publică; interesul public ocrotit constă în asigurarea principiului irevocabilităţii donaţiilor, pentru că dacă donaţiile s-ar putea face prin orice act sub semnătură privată, înscrisul ar putea fi uşor distrus de către donator şi astfel nu s-ar putea asigura securitatea circuitului civil[1]; implicit, este protejat şi un interes privat, particular, şi anume este protejată voinţa donatorului[2], care dispune irevocabil de un drept al său în favoarea unei alte persoane. Normele de ordine privată ocrotesc interese particulare. Normele dispozitive sunt întotdeauna de ordine privată (însă, nu toate normele de ordine privată sunt dispozitive). De exemplu, conform articolului 1672 din noul Cod civil: „Vânzătorul are următoarele obligaţii principale: 1. să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut; 2. să predea bunul; 3. să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului”. Normele la care se referă punctul 3, adică răspunderea pentru evicţiune şi răspunderea pentru vicii a vânzătorului, sunt de ordine privată şi dispozitivă, deoarece ocrotesc un interes particular, al cumpărătorului, şi părţile pot deroga de la ele, agravând obligaţia, micşorând-o sau înlăturând-o complet[3]. Interesul clasificării normelor în norme de ordine publică şi de ordine privată se regăseşte în materia nulităţilor, când judecătorul stabileşte, în funcţie de interesul ocrotit, sancţiunea nulităţii absolute sau relative, care au regimuri juridice distincte. • În funcţie de întinderea aplicării normelor juridice, acestea pot fi generale şi speciale. Normele generale se aplică în toate cazurile, iar cele speciale numai în cazurile expres stabilite de lege. Aceasta înseamnă că, în cazul în care există o normă generală şi una specială, care reglementează aceeaşi situaţie juridică, se aplică cu prioritate cea specială[4]; deci norma specială derogă de la cea generală şi este de strictă interpretare şi aplicare. De exemplu, în materia închirierii unei locuinţe, normele generale sunt cuprinse în noul Cod civil (articolele 1824 şi urm.); în ceea ce priveşte locuinţele cu destinaţie specială, se aplică regulile din legislaţia specială (aşa cum reiese din articolul 1835 din noul Cod civil). [1]

A se vedea FR. DEAK, Contracte civile şi asigurări, vol. II, Editura Actami, Bucureşti, 1995, p. 19-20. [2] A se vedea FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 122. [3] A se vedea FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, op. cit., p. 83 şi p. 9192; a se vedea şi articolele 1698, 1699 şi 1708 din noul Cod civil. [4] A se vedea G. BOROI, op.cit., p. 16-17.

Noţiuni introductive

7

4. Natura sancţiunilor Nerespectarea normelor juridice atrage o consecinţă negativă, o sancţiune pentru autorul ei[1]. Sancţiunile diferă, însă, în ramurile de drept. Specifică dreptului civil este sancţiunea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat, de regulă, prin repararea prejudiciului (sau a pagubei) care s-a cauzat prin încălcare. De exemplu, când cumpărătorul nu plăteşte preţul vânzării, vânzătorul este îndreptăţit să obţină fie executarea silită a obligaţiei de plată, fie rezoluţiunea vânzării, precum şi, în ambele situaţii, daune-interese, adică pagubele pe care le-a suferit, sau şi daune morale (articolul 1724 din noul Cod civil).

5. Calitatea subiectelor În dreptul civil subiectele nu au o calitate specială; sunt persoane fizice sau persoane juridice. Dar în alte ramuri de drept subiectele au o anumită calitate (de exemplu în dreptul administrativ, cel puţin un subiect este organ administrativ de stat).

6. Principiile proprii ale ramurii Principiile de drept sunt reguli de bază, idei călăuzitoare[2], care stau la baza activităţii judiciare. Există trei categorii de principii: principii care se aplică în toate ramurile de drept (adică generale, care stau la baza întregului sistem de drept); principii caracteristice pentru fiecare ramură de drept; în cadrul ramurilor, principii specifice anumitor instituţii din ramura de drept respectivă. Principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei de bază comune tuturor ramurilor de drept şi care se regăsesc în toată legislaţia. Dintre acestea pot fi enumerate: principiul egalităţii în faţa legii, principiul separaţiei puterilor în stat ş.a.[3]; ele se aplică şi în dreptul civil[4]. Principiile specifice dreptului civil se aplică în întreaga ramură, tuturor instituţiilor, constituind temeiul de apreciere şi de evaluare a normelor juridice civile[5]. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori normele civile sunt supuse interpretării, deoarece conţin reguli neclare sau care sunt susceptibile de mai [1]

A se vedea GH. BELEIU, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a revăzută şi adăugită de M. NICOLAE, P. TRUŞCĂ, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 26. [2] A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1995, p. 13. [3] Aceste principii sunt studiate la disciplina Teoria generală a dreptului. [4] Potrivit articolului 1 din noul Cod civil, principiile generale ale dreptului sunt considerate izvoare de drept civil. [5] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 23.

8

Drept civil. Partea generală. Persoanele

multe înţelesuri, interpretarea se face astfel încât normele să corespundă principiilor dreptului civil. Principiile specifice dreptului civil sunt: principiul proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii civile, principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale, principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile. Principiile specifice anumitor instituţii din ramura dreptului civil sunt reguli de bază care se aplică numai într-o instituţie sau în mai multe instituţii ale dreptului civil. O instituţie de drept civil reuneşte un grup de norme juridice civile, care reglementează subdiviziuni ale obiectului dreptului civil, precum: raportul juridic civil, actul juridic civil, dreptul de proprietate, succesiunea, contractele, prescripţia extinctivă ş.a. Pot fi enumerate următoarele principii specifice anumitor instituţii ale dreptului civil: - principiul consensualismului, care priveşte forma actului juridic civil; - principiile forţei obligatorii, irevocabilităţii şi relativităţii actului juridic civil, care privesc efectele actului juridic civil; - principiul ocrotirii bunei-credinţe, care se regăseşte în mai multe instituţii ale dreptului civil, precum drepturile reale, răspunderea civilă etc.; - principiul proximităţii gradului de rudenie, specific moştenirii legale[1]. Datorită importanţei pe care le prezintă, vor fi analizate în continuare principiile specifice dreptului civil, care sunt aplicabile în toată ramura dreptului civil.

6.1. Principiul proprietăţii Dreptul de proprietate este cel mai important drept patrimonial. Viaţa omului are în centrul ei material ideea de proprietate. Proprietatea este un instinct, care în societate a fost supus unor reglementări, tocmai pentru a-l putea controla. Dreptul de proprietate este consacrat în Constituţia României din 1991[2], în articolele 44 şi 136. Conform articolului 44 alineatul 2 teza a II-a, dreptul de proprietate este garantat, iar proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular: „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale [1]

Principiile specifice instituţiilor dreptului civil vor fi studiate în cadrul diferitelor materii; de exemplu, principiile forţei obligatorii, irevocabilităţii şi relativităţii actului juridic civil vor fi analizate la teoria generală a obligaţiilor. [2] Astfel cum a fost revizuită prin Legea nr. 429/2003 (M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003); Constituţia a fost ulterior republicată, dându-se textelor o nouă numerotare (M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003).

Noţiuni introductive

9

la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”. Articolul 136 prevede că „(1) Proprietatea este publică sau privată. (2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale. (...) (4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. (...) (5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”. Dreptul de proprietate are, deci, două forme: dreptul de proprietate publică – al cărui titular este statul şi unităţile administrativ-teritoriale – şi dreptul de proprietate privată – al cărui titular este fie persoana fizică, fie persoana juridică. Proprietatea este definită în Codul civil din 1864, în articolul 480, ca fiind „dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”. Textul nu clarifică natura dreptului de proprietate, ci arată care este conţinutul său, enumerând atributele sale – posesia, folosinţa şi dispoziţia[1]; caracterul absolut[2] al dreptului de proprietate, menţionat în text, ar fi trebuit înlocuit cu acela de perpetuu[3]. Noul Cod civil, valorificând doctrina şi jurisprudenţa existentă în materie, arată în articolul 552 că „Proprietatea este publică sau privată”, iar în articolul 555 alineatul 1, că „Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege”. Normele juridice civile reglementează proprietatea, conţinutul său, precum şi mijloacele de ocrotire a dreptului de proprietate, acţiunea în revendicare fiind mijlocul specific[4].

6.2. Principiul egalităţii în faţa legii civile Principiul egalităţii în faţa legii se desprinde din articolul 16, alineatul 1 din Constituţie: „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Acest principiu este aplicabil în toate ramurile de [1]

Din utilizarea noţiunii „a se bucura” reies două atribute: posesia şi folosinţa. Legiuitorul din 1864, de când datează Codul civil, a utilizat termenul „absolut” pentru a evidenţia faptul că titularul dreptului de proprietate poate să dispună cum doreşte de bun, în limitele legii. A se vedea în acest sens E. SAFTA-ROMANO, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, Editura Graphis, Iaşi, 1993, p. 21. [3] Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate constă în aceea că dreptul de proprietate durează atât timp cât există bunul şi nu se stinge prin neuz. A se vedea E. SAFTAROMANO, op. cit., p. 23; I.P. FILIPESCU, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p. 78. [4] Mijloacele de apărare a dreptului de proprietate sunt acele acţiuni care permit titularului dreptului înlăturarea oricăror atingeri aduse dreptului de proprietate şi asigurarea exercitării lui în condiţii normale (a se vedea E. SAFTA-ROMANO, op. cit., p. 335). Aceste acţiuni se împart în petitorii şi posesorii. Ele vor fi studiate la materia „Teoria generală a drepturilor reale” (a se vedea şi V. STOICA, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 93). [2]

10

Drept civil. Partea generală. Persoanele

drept. În dreptul civil, având în vedere metoda lui de reglementare, adică aceea a egalităţii între subiectele raporturilor juridice civile, acest principiu se traduce prin faptul că persoanele fizice şi juridice au o egală capacitate juridică, o egală aptitudine de a avea drepturi şi obligaţii şi au o posibilitate egală de a exercita aceste drepturi[1]. Toate persoanele fizice şi juridice sunt egale în faţa legii civile. Trebuie precizat, însă, pe de o parte, că persoanele fizice sunt egale: „Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară, nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile” (articolul 30 din noul Cod civil). Pe de altă parte, toate persoanele juridice dintr-o anumită categorie se supun, în mod egal, reglementărilor elaborate pentru categoria respectivă de persoane juridice.

6.3. Principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a le satisface interesele personale materiale şi culturale în acord cu interesul general, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială. Aceasta înseamnă că persoanele fizice trebuie să-şi exercite drepturile astfel încât să nu aducă atingere drepturilor celorlalţi. În sens contrar, pot fi trase la răspundere pentru abuz de drept (pentru exercitarea abuzivă a drepturilor civile). Potrivit articolului 14 alineatul 1 din noul Cod civil, persoanele fizice şi cele juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. Articolul 15 din noul Cod civil, intitulat „Abuzul de drept”, arată că „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. De asemenea, articolul 60 arată că „Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”. În articolul următor, însă, 61 alineatul 2, legiuitorul afirmă că „Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei”. Scoasă din context, această afirmaţie pare să vină în contradicţie cu principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale. Această dispoziţie trebuie analizată, însă, folosind [1]

A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 14.

Noţiuni introductive

11

interpretarea sistematică, în funcţie de locul ei în ansamblul codului şi al capitolului din care face parte („Respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente”), precum şi raportând-o la celelalte prevederi din acelaşi capitol, care se referă la inviolabilitatea corpului uman, la interzicerea practicilor eugenice etc. Prin urmare, contradicţia este numai aparentă[1].

6.4. Principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile Drepturile civile ale persoanelor fizice şi ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege. Aceasta reiese din Constituţie, din articolul 26 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, la care România a aderat prin Decretul nr. 212/1974, precum şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994[2]. Conform articolului 26 din noul Cod civil, „Drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum şi drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege”. În cazul în care drepturile subiective civile sunt încălcate, cei răspunzători sunt obligaţi să le restabilească. Dacă titularul dreptului încălcat nu poate obţine reparaţia pe cale amiabilă de la cel răspunzător, el îl poate obliga, prin apelarea la forţa de constrângere a statului, intentând o acţiune civilă în justiţie[3].

§2. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept 1. Dreptul constituţional Dreptul constituţional poate fi definit ca fiind ramura de drept formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în [1]

Pentru o părere contrară, a se vedea I. TURCU, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligaţii, art. 1164-1649. Comentarii şi explicaţii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 51. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 7. [3] Acţiunea civilă poate fi definită ca fiind ansamblul mijloacelor procedurale, prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil, prin recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat, ori a unor situaţii juridice ocrotite de lege (a se vedea, în acest sens, V.M. CIOBANU, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Teoria generală, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p. 250). Noţiunea de proces civil desemnează „activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi, organe de executare şi de alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege” (a se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., p. 148-149).

12

Drept civil. Partea generală. Persoanele

procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii[1]. Dreptul constituţional se delimitează de dreptul civil astfel: - în obiectul de reglementare al dreptului constituţional sunt dominante raporturile nepatrimoniale; deşi dreptul civil reglementează şi raporturi nepatrimoniale (în afara acelora patrimoniale care predomină), acestea privesc drepturile subiective civile, pe când, în dreptul constituţional, conţinutul lor este format din drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor; - metoda de reglementare a dreptului constituţional este una de subordonare a părţilor, pe când, în dreptul civil, părţile se află într-o poziţie de egalitate juridică; - în dreptul constituţional, normele sunt în majoritatea lor imperative, pe când, în dreptul civil, predomină cele dispozitive; - sancţiunile din dreptul constituţional sunt specifice, cum ar fi, de exemplu, suspendarea din funcţie (articolul 95 din Constituţie), care nu presupun un proces; în dreptul civil, sancţiunea constă în restabilirea dreptului subiectiv încălcat, care, de regulă, se realizează printr-un proces; - în dreptul constituţional, părţile trebuie să aibă o calitate specială, de organ de stat sau de cetăţean român; în dreptul civil, nu se cere o calitate specială a părţilor; - cele două ramuri de drept au principii comune, cum este principiul proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii, dar şi principii specifice, proprii fiecărei ramuri.

2. Dreptul administrativ Dreptul administrativ poate fi definit ca fiind ramura de drept care cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează organizarea şi activitatea organelor de stat, înfiinţate pentru realizarea sarcinilor puterii executive (organele administraţiei publice), raporturile dintre aceste organe şi particulari (persoane fizice şi persoane juridice), precum şi răspunderea şi sancţiunile aplicabile pentru nerespectarea acestor norme[2]. Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativ prezintă interes, mai ales atunci când încheierea unui act juridic civil este precedată de emiterea unui act administrativ individual (de exemplu, o autorizaţie)[3]. Dreptul administrativ se delimitează de dreptul civil astfel: [1]

A se vedea I. MURARU, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 8; I. MURARU, E.S. TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a XIII-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, vol. 1, p. 12. [2] A se vedea V. PRISĂCARU, Tratat de drept administrativ român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 21. [3] A se vedea GH. BELEIU, op. cit., p. 28.

Noţiuni introductive

13

- dreptul administrativ are ca obiect de reglementare, cu preponderenţă, raporturi nepatrimoniale, pe când dreptul civil, cu preponderenţă, patrimoniale; - metoda de reglementare în dreptul administrativ este de subordonare a părţilor, pe când, în dreptul civil, de egalitate; - caracterul normelor în dreptul administrativ este, cu preponderenţă, imperativ, iar în dreptul civil, dispozitiv; - dreptul administrativ are sancţiuni specifice, cum ar fi amenda contravenţională sau confiscarea[1]; - în raporturile de drept administrativ, cel puţin unul dintre subiecte trebuie să fie organ al administraţiei publice; în dreptul civil, raporturile se stabilesc între persoane fizice şi persoane juridice; un organ al administraţiei publice poate să apară într-un raport civil, dar, în acest caz, el este persoană juridică şi nu purtător al puterii de stat; - fiecare ramură are principii proprii.

3. Dreptul financiar Dreptul financiar poate fi definit ca fiind acea ramură de drept care cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează raporturile sociale ce izvorăsc din activităţile de constituire şi de utilizare a sumelor cuprinse în bugetul statului. Dreptul financiar se delimitează de dreptul civil astfel: - ambele ramuri au ca obiect de reglementare raporturi patrimoniale, numai că diferă natura lor; în dreptul financiar, raporturile patrimoniale privesc finanţele publice, al căror principal venit este impozitul; - metoda de reglementare diferă, în sensul că părţile, în raporturile financiare, se află într-o poziţie de subordonare; - normele în dreptul financiar sunt, ca regulă, imperative; - sancţiunile din dreptul financiar sunt specifice, precum majorări pentru întârziere în plata impozitelor; - în raporturile financiare un subiect este întotdeauna organ al statului, cu atribuţii fiscale; - cele două ramuri au principii distincte.

[1]

Închisoarea contravenţională era o sancţiune specifică dreptului administrativ, dar în Constituţia României, revizuită, în articolul 23 s-a introdus alineatul 13, cu următorul cuprins: „Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală”.

14

Drept civil. Partea generală. Persoanele

4. Dreptul muncii Dreptul muncii poate fi definit ca acea ramură de drept care reglementează raporturile individuale şi colective ce se nasc între patronii şi salariaţii ce muncesc sub autoritatea lor, cu ocazia prestării muncii. Dreptul muncii se delimitează de dreptul civil astfel: - ambele ramuri au ca obiect de reglementare raporturi patrimoniale, în majoritate, şi raporturi nepatrimoniale; - în dreptul muncii, metoda de reglementare este de egalitate a părţilor, în momentul încheierii contractului de muncă, şi de subordonare, pe parcursul executării contractului; - normele dominante în dreptul muncii sunt imperative; - sancţiunile din dreptul muncii intervin ca rezultat al răspunderii materiale şi al celei disciplinare; dreptului civil îi este specifică răspunderea civilă, care are ca efect restabilirea dreptului civil încălcat; - în principiu, ambele ramuri au aceleaşi subiecte, cu precizarea că în raporturile de muncă nu pot participa minorii sub 15 ani (articolul 49 alineatul 4 din Constituţie)[1]; - în afara principiilor comune, cele două ramuri au şi principii specifice.

5. Dreptul comercial Dreptul comercial poate fi definit ca fiind acea ramură de drept care reglementează raporturile ce derivă din actele şi faptele juridice, considerate de lege ca fiind comerciale[2], precum şi raporturile la care participă persoanele ce au calitatea de comerciant[3]. Deoarece dreptul comercial s-a desprins din dreptul civil, există multe asemănări între aceste două ramuri. Astfel: - obiectul de reglementare al ambelor ramuri constă în raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale; - metoda de reglementare este aceea de egalitate a părţilor, în cele două ramuri de drept; - caracterul normelor este predominant dispozitiv, atât în dreptul comercial, cât şi în dreptul civil;

[1]

A se vedea şi articolele 42 şi 43 alineatul 2 din noul Cod civil. Potrivit articolului 8 alineatul 2 din Legea nr. 71/2011, expresiile „acte de comerţ”, respectiv „fapte de comerţ” se înlocuiesc cu sintagma „activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii”. [3] A se vedea P.M. COSMOVICI, Introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1993, p. 18. [2]

Noţiuni introductive

15

- sancţiunile care se aplică în dreptul comercial, ca rezultat a răspunderii comerciale, sunt mai severe şi au un regim juridic distinct faţă de sancţiunile civile; - în raporturile comerciale, cel puţin un subiect trebuie să aibă calitatea de comerciant; - principiile sunt aceleaşi în ambele ramuri de drept. În noul Cod civil s-a urmărit unificarea reglementării raporturilor de drept privat, adică acelea referitoare la persoane, relaţii de familie, relaţii comerciale şi raporturi de drept privat cu element de extraneitate. Astfel, potrivit articolului 3 din noul Cod civil, intitulat „Aplicarea generală a Codului civil”, acesta se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil: „(2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”. Legea de punere în aplicare a noului Cod civil, nr. 71/2011, precizează ce se înţelege prin „profesionist”: comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil (articolul 8 alineatul 1 din Legea nr. 71/2011).

6. Dreptul familiei Dreptul familiei poate fi definit ca acea ramură de drept care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei[1]. Ca şi dreptul comercial, dreptul familiei s-a desprins din dreptul civil. Prezintă numeroase asemănări dar şi deosebiri faţă de dreptul civil. Astfel: - atât dreptul familiei, cât şi dreptul civil au ca obiect de reglementare raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale, în dreptul familiei predominând cele nepatrimoniale; - deşi metoda de reglementare este aceeaşi, de egalitate a părţilor, în dreptul familiei, în raporturile dintre părinte şi copilul minor, există câteva diferenţe; - în dreptul familiei predomină normele imperative;

[1]

A se vedea I.P. FILIPESCU, Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti, 1996, p. 6-7.

16

Drept civil. Partea generală. Persoanele

- sancţiunile sunt specifice fiecărei ramuri; în dreptul familiei se aplică sancţiuni precum decăderea din drepturile părinteşti, încredinţarea copilului unei instituţii de ocrotire ş.a.; - subiectele, în dreptul familiei, au o calitate specială, aceea de soţ, părinte, copil, adoptator ş.a. - cele două ramuri au principii comune, dar şi principii proprii, specifice. Raporturile de dreptul familiei sunt reglementate în noul Cod civil în Cartea a II-a, intitulată „Despre familie”. Astfel, ca şi raporturile comerciale, şi raporturile de familie se reîntorc la bază, la Codul civil.

7. Dreptul internaţional privat Dreptul internaţional privat poate fi definit ca acea ramură de drept care reglementează raporturile de drept privat cu element de extraneitate, indicând autoritatea competentă şi legea aplicabilă[1]. Fiecare stat are propriul său drept internaţional privat. Dreptul internaţional privat se distinge de dreptul civil astfel: - obiectul de reglementare este acelaşi în ambele ramuri, adică raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale, cu precizarea că în dreptul internaţional privat aceste raporturi au un element de extraneitate; elementul de extraneitate îi conferă raportului de drept privat un caracter internaţional; prin element de extraneitate se înţelege acea împrejurare de fapt care face ca raportul de drept privat să aibă legătură cu mai multe sisteme de drept; de exemplu, sunt elemente de extraneitate: cetăţenia, domiciliul, locul unde se încheie un act juridic, locul decesului unei anumite persoane ş.a.; - dreptul internaţional privat are o metodă de reglementare specifică ce nu poate fi caracterizată nici de egalitate, nici de subordonare; ea este o metodă de indicare a legii aplicabile, prin norma conflictuală, norma materială sau norma de aplicare imediată; - normele, în dreptul internaţional privat, sunt, în majoritatea lor, dispozitive; - în dreptul internaţional privat, neaplicarea legii indicate de norma de drept internaţional privat nu atrage vreo sancţiune pentru judecătorul care soluţionează cauza; - subiectele nu trebuie să aibă o calitate specială în dreptul internaţional privat; pot fi, ca şi în dreptul civil, persoane fizice sau persoane juridice; [1]

A se vedea M.V. JAKOTĂ, Drept internaţional privat, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1997, vol. I, p. 5; I. MACOVEI, Drept internaţional privat, Editura Ars Longa, Iaşi, 2001, p. 12.

Noţiuni introductive

17

- cele două ramuri au principii comune – dreptul internaţional privat s-a desprins din dreptul civil, dar şi principii proprii. Noul Cod civil consacră Cartea a VII-a dispoziţiilor de drept internaţional privat.

8. Dreptul procesual civil Dreptul procesual civil poate fi definit ca ansamblul normelor juridice care reglementează modul de judecată, de către instanţele judecătoreşti, a pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interese legitime, care se pot realiza numai pe calea justiţiei, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii[1]. Între dreptul procesual civil şi dreptul civil există o legătură ca aceea între formă şi conţinut. Norma procesuală oferă cele mai potrivite căi pentru realizarea drepturilor subiective, consacrate de dreptul civil material, substanţial. Altfel spus, normele de drept civil, care sunt norme substanţiale, materiale – „conţinutul” – devin eficace prin intermediul normelor procesuale – „forma”[2]. Utilizând criteriile de delimitare, dreptul procesual civil se distinge de dreptul civil astfel: - obiectul de reglementare al dreptului procesual civil constă în complexul de raporturi juridice procesual civile, care se stabilesc, obligatoriu sau ocazional, între diferiţii participanţi, care desfăşoară activitatea judiciară de soluţionare a cauzelor civile, cum ar fi: raporturile dintre instanţa de judecată şi părţile din proces, raporturile dintre instanţă şi ceilalţi participanţi la activitatea procesuală (de exemplu, martori, experţi etc.) ş.a.; - metoda de reglementare în dreptul procesual civil este, mai ales, de subordonare; - normele sunt, cu preponderenţă, imperative, în dreptul procesual civil; - în dreptul procesual civil, sancţiunile sunt specifice, de exemplu sancţiunea decăderii dintr-un drept procesual, sancţiunea perimării ş.a.; - în ceea ce priveşte calitatea subiectelor, părţile dobândesc calităţi speciale după intentarea acţiunii în justiţie; de asemenea, se cere o calitate specială pentru anumiţi participanţi la procesul civil; - dreptul procesual civil are principii specifice, cum ar fi: principiul disponibilităţii, principiul contradictorialităţii ş.a.

[1]

A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. I, p. 158; D. RADU, G H. DURAC, Drept procesual civil, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p. 23. [2] A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 11-12.

18

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Secţiunea a III-a. Izvoarele dreptului civil 1. Noţiune Noţiunea de izvor de drept civil are un sens formal, juridic şi un sens material. În sens formal, prin izvor de drept civil se înţelege forma specifică de exprimare a normelor juridice civile. În sens material, izvorul de drept civil reprezintă condiţiile materiale de existenţă care generează normele ramurii dreptului civil[1]. În continuare, se va avea în vedere noţiunea de izvor în sens formal.

2. Clasificare În Codul civil din 1864 nu exista un text care să precizeze izvoarele dreptului civil[2]. Conform noului Cod civil, izvoarele de drept civil se clasifică în: 2.1. formale, din care fac parte trei izvoare: legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului; 2.2. neformale, categorie în care intră jurisprudenţa, doctrina şi morala sau regulile de convieţuire socială.

2.1. Izvoare formale Noul Cod civil conţine o dispoziţie expresă (introdusă prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare) referitoare la izvoarele dreptului civil, în articolul 1, intitulat „Izvoarele dreptului civil”: „(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului. (2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului. (3) În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea. (4) Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept. (5) Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba

[1]

A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 30. Izvoarele dreptului civil au reprezentat o creaţie a doctrinei şi practicii judiciare, care le-a clasificat în: a) formale, categorie în care intra legea în sens larg, adică actele normative, care emanau de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferării; b) neformale, din care făceau parte obiceiul, regulile de convieţuire socială, principiile de drept civil, jurisprudenţa şi doctrina. [2]

Noţiuni introductive

19

contrară. (6) În sensul prezentului cod, prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale”. Aşadar, conform noului Cod civil, dreptul civil are trei izvoare formale: legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului. Acestea însă nu se află într-o poziţie de egalitate, unul faţă de celelalte. Articolul 1 alineatul 2 din noul Cod civil le ierarhizează astfel: 1. mai întâi se aplică legea; 2. dacă nu există text de lege care să reglementeze o situaţie juridică, se aplică uzanţele; dacă situaţia juridică ce trebuie soluţionată este reglementată de lege şi în materia respectivă există şi uzanţe, cele din urmă se aplică numai dacă legea face trimitere în mod expres la acestea; adică legea are prioritate (articolul 1 alineatul 3)[1]; 3. dacă nu există uzanţe, pentru o situaţie juridică nereglementată de lege, se aplică o lege care reglementează o situaţie juridică asemănătoare (analogia legii); 4. dacă nu există o asemenea lege, se aplică principiile generale ale dreptului (analogia dreptului[2]). Legea. În ceea ce priveşte legea, în sensul ei larg, nu există diferenţe faţă de reglementarea anterioară. Astfel, actele normative, se împart în: a) legi[3], adică acte normative care sunt edictate de organul legiuitor al statului, Parlamentul; legile se clasifică în constituţionale, organice şi ordinare. Legile constituţionale sunt, conform articolului 73 alineatul 2 din Constituţia României, legile de revizuire a Constituţiei, precum şi Constituţia însăşi (care este legea fundamentală a statului). Legile organice sunt acelea care dezvoltă şi detaliază anumite domenii, cuprinse în Constituţie, de mare importanţă pentru societate; articolul 73 alineatul 3 din Constituţie arată, în mod expres, care sunt aceste domenii; de interes pentru dreptul civil este litera m), care se referă la regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii. Legile ordinare sunt toate celelalte legi, edictate de Parlament, care reglementează o sferă restrânsă de relaţii sociale. De exemplu, Legea fondului funciar (Legea nr. 18/1991, cu modificările ulterioare). Tot în această categorie intră şi codurile. Codul este o grupare sistematizată de norme juridice, [1]

Un exemplu se regăseşte în articolul 1268 alineatul 2 din noul Cod civil: „Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe (s.n.)”. [2] Articolul 10 din noul Cod civil este intitulat „Interzicerea analogiei” – aşa cum a fost introdus prin legea de punere în aplicare; totuşi, din conţinutul articolului nu reiese că este interzisă analogia în general, ci doar în anumite cazuri, care sunt expres enumerate: în cazul legilor care derogă de la o dispoziţie generală, a acelora care restrâng exerciţiul unor drepturi civile ori care prevăd sancţiuni civile. De aici reiese că în toate celelalte cazuri analogia este permisă, ceea ce o face aplicabilă în mai multe cazuri decât în vechea reglementare. [3] În sens restrâns, legea este actul normativ elaborat de Parlament; în sens larg, prin noţiunea de lege se desemnează toate actele normative.

20

Drept civil. Partea generală. Persoanele

care reglementează totalitatea sau majoritatea relaţiilor sociale specifice unei anumite ramuri. Noul Cod civil a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011[1]. În ceea ce priveşte tratatele internaţionale la care România este parte, acestea devin drept intern prin legea de ratificare (care înglobează conţinutul actului internaţional ratificat) şi urmează regimul legilor ordinare. Aceasta rezultă din articolul 11 alineatul 2 din Constituţie („Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”). Conform articolului 20 alineatul 2 din Constituţie, „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. O prevedere asemănătoare se regăseşte în noul Cod civil. Astfel, conform articolului 4, intitulat „Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului”, „(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile”. b) hotărâri şi ordonanţe ale guvernului (inclusiv cele de urgenţă); acestea sunt acte normative emise de către Guvern, conform articolului 108 din Constituţie, în scopul organizării executării legilor (hotărârile) sau în temeiul unei legi speciale de abilitare (ordonanţele); de exemplu, O.G. nr. 21/1992 cu privire la protecţia consumatorilor[2], Hotărârea Guvernului nr. 1259/2001 privind aprobarea Normelor tehnice şi metodologice pentru aplicarea Legii nr. 445/2001 privind semnătura electronică[3]. c) alte acte normative subordonate legii; acestea sunt izvoare de drept civil în măsura în care conţin prevederi de drept civil; din această categorie fac parte actele normative emise de organele centrale ale administraţiei publice, adică ordine, instrucţiuni, regulamente (de exemplu, Ordinul nr. 534/2001 al [1]

Legea nr. 287/2009 privind noul Cod civil, publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011), modificată la rândul său prin O.U.G. nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 696 din 30 septembrie 2011), a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011. Noul Cod civil a fost republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011. [2] Republicată în M. Of. nr. 208 din 28 martie 2007, cu modificările şi completările ulterioare. [3] Publicată în M. Of. nr. 847 din 28 decembrie 2001.

Noţiuni introductive

21

Ministrului Administraţiei Publice privind aprobarea Normelor tehnice pentru introducerea cadastrului general[1]) şi actele normative emise de autorităţile administraţiei publice locale, adică hotărâri ale consiliilor locale, dispoziţii ale primarilor, ordine ale prefecţilor. Toate actele normative, indiferent de organul de stat care le-a emis, sunt obligatorii pentru toate persoanele cărora li se adresează. Un caz particular îl reprezintă dreptul Uniunii Europene. După aderarea României la Uniunea Europeană, dreptul Uniunii Europene a devenit izvor de drept. Normele dreptului Uniunii Europene se aplică cu prioritate faţă de dreptul naţional. Aceasta înseamnă că subiectele de drept sunt obligate să-l respecte, iar judecătorul naţional să-l aplice din oficiu. Dreptul Uniunii Europene se împarte în drept primar şi drept derivat. Dreptul primar este format din totalitatea normelor juridice care reglementează constituirea şi organizarea Uniunii Europene. Dreptul derivat este format din regulamente, directive şi decizii. Regulamentul este acel act normativ cu aplicabilitate generală, care se adresează atât tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cât şi persoanelor fizice şi juridice din interiorul acestora; se aplică în mod direct, fără a fi necesară intervenţia statelor, în sensul ratificării sau al adoptării unor măsuri legislative; regulamentul are forţă general obligatorie, aşa încât nici statele, nici cetăţenii lor nu se pot sustrage de la respectarea lui[2]. Directiva este actul normativ care obligă statele membre să adopte reglementări interne, conforme cu conţinutul ei, în vederea atingerii obiectivelor, rezultatelor propuse. Directiva lasă însă legiuitorului naţional alegerea referitoare la modul şi mijloacele în care directiva va fi transpusă în dreptul naţional. Directiva, spre deosebire de regulament, se adresează numai statelor membre (nu direct cetăţenilor), care sunt obligate să le transpună în legislaţia naţională, în caz contrar fiind supuse sancţiunilor. Deciziile se adresează numai statelor membre şi nu au caracter normativ[3]. Conform articolului 5 din noul Cod civil, intitulat „Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene”, „În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor”. Potrivit articolului 4 din noul Cod civil, intitulat „Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului”, „(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a [1]

Publicat în M. Of. nr. 744 din 21 noiembrie 2001. A se vedea, în acest sens, O. MANOLACHE , Drept comunitar. Instituţii comunitare, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, vol. 1, p. 51-61. [3] A se vedea şi I. R EGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, Introducere în dreptul civil, ed. a 2-a, Editura Sfera Juridică, Colecţia Universitaria, Cluj-Napoca, 2008, p. 28. [2]

22

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile”. Uzanţele. Prin uzanţe se înţelege obiceiul sau cutuma, la care se adaugă uzurile profesionale. Obiceiul (sau cutuma) reprezintă o practică îndelungată, continuă şi generală, pe care cei ce o aplică o consideră obligatorie. Obiceiurile sunt nescrise. Legea este considerată un drept scris, iar obiceiul un drept nescris. Uzurile profesionale au fost incluse printre izvoarele de drept civil pentru că, aşa cum se prevede în articolul 3 alineatul 1, dispoziţiile noului Cod civil se aplică şi profesioniştilor. Ideea ca uzanţele să fie considerate izvoare formale de drept civil a fost preluată din Codul civil elveţian (articolul 1 alineatul 2)[1]. O reglementare similară există şi în Codul civil grec (articolul 1), cu deosebirea că cele două izvoare ale dreptului civil grec – legea şi uzanţele – se găsesc pe picior de egalitate. Pentru a fi izvor de drept, uzanţele trebuie să fie conforme cu ordinea publică şi cu bunele moravuri (articolul 1 alineatul 4 din noul Cod civil). Ordinea publică în dreptul civil reprezintă normele juridice care se impun din motive de moralitate sau de securitate socială, ceea ce este imperativ în relaţiile dintre oameni[2]. Conţinutul ordinii publice variază de la un regim la altul. Bunele moravuri reprezintă regulile impuse de morala socială a unei epoci date[3]. Bunele moravuri au un conţinut cutumiar şi evolutiv[4]. Uzanţele se pot proba prin orice mijloc de probă. Dacă sunt publicate – şi aceasta se referă, mai ales, la uzurile profesionale, se prezumă că există. Acela care contestă existenţa lor trebuie să facă dovada. Sarcina probei în ceea ce priveşte existenţa şi conţinutul uzanţei revine părţii interesate să o folosească. Principiile generale ale dreptului[5]. Potrivit doctrinei de până la apariţia noului Cod civil, erau considerate izvoare neformale ale dreptului civil

[1]

Articolul 1 alineatul 2 din Codul civil elveţian prevede că: În absenţa unei dispoziţii legale aplicabile, judecătorul se pronunţă conform dreptului cutumiar şi, dacă nu există o cutumă, conform regulilor pe care le-ar edicta dacă ar fi el însuşi legiuitor. În alineatul 3 se prevede că judecătorul se inspiră din soluţiile consacrate de doctrină şi de jurisprudenţă. [2] A se vedea Lexique des termes juridiques, Editions Dalloz, Paris, 2005. [3] Ibidem. [4] A se vedea C. MUNTEANU, O. UNGUREANU, Drept civil. Partea generală, Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2011, p. 32. [5] Principiile generale ale dreptului sunt acele idei de bază comune tuturor ramurilor de drept şi care se regăsesc în toată legislaţia. Dintre acestea pot fi enumerate: principiul egalităţii în faţa legii, principiul separaţiei puterilor în stat ş.a.; ele se aplică şi în dreptul civil. Principiile specifice dreptului civil sunt: principiul proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii

Noţiuni introductive

23

principiile generale ale dreptului civil, şi nu principiile de drept în general. Principiile generale de drept le includ pe cele de drept civil, însă nu şi invers. Prin urmare, precizarea făcută de noul Cod civil lărgeşte sfera principiilor care ar putea fi aplicate pentru o situaţie juridică nereglementată de lege.

2.2. Izvoare neformale Nu sunt modificări în ceea ce priveşte izvoarele neformale de drept civil din vechea reglementare, în sensul că nu sunt considerate izvoare de drept civil nici în noul Cod civil: jurisprudenţa, doctrina, morala sau regulile de convieţuire socială. a) Jurisprudenţa (sau precedentul judiciar ori practica judiciară) reprezintă ansamblul soluţiilor cuprinse în hotărârile instanţelor judecătoreşti[1]. Atunci când se pune întrebarea dacă jurisprudenţa poate fi considerată izvor de drept, se are în vedere o accepţiune mai restrânsă a acesteia, şi anume hotărârile date într-o anumită materie, ca practică constantă şi cu caracter de continuitate a instanţelor[2]. Judecătorul nu creează legea, ci doar o aplică. Hotărârile pe care le dă sunt obligatorii numai pentru părţile în cauză, neavând caracter general şi impersonal (cum trebuie să aibă legile). Conform articolului 124 alineatul 3 din Constituţie, judecătorul este independent şi se supune numai legii. Rezultă că jurisprudenţa nu poate fi recunoscută ca izvor de drept[3]. În plus, noul Cod civil enumeră în articolul 1 izvoarele dreptului civil, iar jurisprudenţa nu se află printre ele. De asemenea, potrivit articolului 5 alineatul 2 din noul Cod de procedură civilă[4] (care seamănă cu articolul 4 din Codul civil din 1864): „Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii”. Totuşi, prin excepţie, anumite hotărâri judecătoreşti sunt creatoare de drept. Astfel, conform articolului 147 alineatul 4 din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Judecătorul, în soluţionarea unor cauze ulterioare deciziei Curţii Constituţionale, nu va mai putea aplica textul de lege declarat neconstituţional. Această dispoziţie

civile, principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale, principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile (care au fost deja analizate). [1] A se vedea C. MUNTEANU, O. UNGUREANU, op. cit., p. 42. [2] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 32-33. [3] Jurisprudenţa sau precedentul judiciar este izvor de drept în alte sisteme de drept, cum ar fi sistemul anglo-saxon. [4] Legea nr. 134/2010, publicată în M. Of. nr. 485 din 15 iulie 2010, care nu a intrat încă în vigoare.

24

Drept civil. Partea generală. Persoanele

este reluată şi în articolul 31 alineatul 1 din Legea nr. 47/1992[1] privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru deciziile prin care se soluţionează excepţiile de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe[2]. De asemenea, soluţiile pronunţate de instanţa supremă în recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe. Articolul 329 din Codul de procedură civilă în vigoare, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010[3] prevede că: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”. Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, care se anexează cererii. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul oficial al României, Partea I (articolul 3307 alineatul 4 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost completat de articolul I punctul 33 din Legea nr. 202/2010[4])[5]. În noul Cod de procedură civilă[6], care nu a intrat încă în vigoare, există prevederi similare în articolele 508-511. Noul cod de procedură civilă introduce şi o altă instituţie privind asigurarea unei practici judiciare unitare, în afară deci de recursul în interesul legii, şi anume sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept, în articolele 512-514. Şi în acest caz, decizia pronunţată este creatoare de drept. Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanţe, inclusiv în cauza în legătură cu care s-a ridicat problema de drept, de la data publicării deciziei în Monitorul oficial al României, Partea I. [1]

Republicată în temeiul dispoziţiilor art. V din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României (M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010). [2] A se vedea şi G. BOROI, op. cit., p. 14. [3] Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010). [4] Ibidem. [5] A se vedea şi C.T. UNGUREANU, Dispoziţiile articolului 329, alin. 3, fraza finală din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 59/1993 sunt constituţionale?, în Dreptul nr. 7/1994. [6] Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M. Of. nr. 485 din 15 iulie 2010).

Noţiuni introductive

25

Această instituţie seamănă cu procedura pronunţării unei hotărâri preliminare din dreptul Uniunii Europene. Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), în temeiul articolului 267 (ex-articolul 234 TCE) litera b) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), are ca atribuţie şi interpretarea dreptului Uniunii Europene. În scopul evitării apariţiei în diferite state membre a unor jurisprudenţe divergente sau contrare dreptului Uniunii Europene, judecătorul naţional – indiferent de gradul de jurisdicţie – sesizează CJUE ori de câte ori, în soluţionarea unui litigiu, apare o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene. Sesizarea CJUE se face prin intermediul procedurii hotărârii preliminare, care are sensul de acţiune în interpretare. Deşi nu este recunoscută ca izvor de drept în sistemul nostru de drept, jurisprudenţa joacă un rol important în soluţionarea cauzelor. Astfel, judecătorul, în majoritatea cazurilor, ţine seama, în soluţia pe care o dă, de practica instanţei unde activează (ori de practica altor instanţe care pronunţă hotărâri concordante[1]), precum şi de practica instanţei supreme, pentru a evita posibilitatea ca hotărârea dată să îi fie desfiinţată la instanţa superioară (pe motiv că soluţia diferă faţă de acelea date în cazuri similare de alte complete de judecată) ori pentru că îl convinge jurisprudenţa respectivă[2]. Deci, practica judiciară, în special aceea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conduce la aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României. În plus, legiuitorul, observând practica instanţelor, poate adapta şi perfecţiona legislaţia. b) Doctrina (sau literatura juridică) reprezintă lucrările şi studiile de specialitate scrise de jurişti, care explică, comentează şi interpretează normele juridice. Ea nu este recunoscută ca izvor de drept, dar are un rol activ în crearea şi perfecţionarea normelor de drept[3]. c) Morala (sau regulile de convieţuire socială) reprezintă o etică, adaptată anumitor locuri şi anumitor timpuri[4]. Morala poate fi considerată izvor neformal de drept în măsura în care este încorporată în lege[5]. Regulile moralei nu pot fi impuse prin forţa de constrângere a statului.

[1]

A se vedea P.M. COSMOVICI, op. cit., p. 39-40. A se vedea şi C. MUNTEANU, O. UNGUREANU, op. cit., p. 42; Ş T. R ĂUSCHI, C.T. U NGUREANU, op. cit., p. 23. [3] De exemplu, în expunerea de motive la noul Cod civil, se arată că acesta a fost elaborat de un colectiv alcătuit din reputaţi teoreticieni şi practicieni în domeniul dreptului civil. [4] A se vedea C. MUNTEANU, O. UNGUREANU, op. cit., p. 38; autorii atrag atenţia asupra faptului că morala nu trebuie confundată cu regulile de bună cuviinţă sau de convenienţă, care nu sunt sancţionate juridic. [5] A se vedea C. MUNTEANU, O. UNGUREANU, op. cit., p. 38. [2]

26

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Secţiunea a IV-a. Aplicarea normei juridice civile Norma juridică civilă acţionează într-un anumit interval de timp – ea nu este eternă – şi anume, atâta vreme cât există relaţiile sociale care au determinat edictarea ei. De exemplu, după 1989, s-a pus problema restituirii terenurilor foştilor proprietari. Pentru asta, a fost nevoie de elaborarea unor norme juridice civile noi – Legea nr. 18/1991, a fondului funciar[1] – care să reglementeze situaţiile juridice[2], ce urmau să se nască. Alteori, relaţiile sociale apar înainte de existenţa unei norme juridice care să le reglementeze şi conduc la edictarea ei. De exemplu, deşi consumatorii, după 1989, pe piaţa liberă, erau expuşi practicilor abuzive ale comercianţilor, ei nu se bucurau de o protecţie specială, prevăzută în norme specifice, ci erau supuşi prevederilor Codului civil, care, la data elaborării lor, nu avuseseră în vedere asemenea relaţii sociale (pentru că nu existau)[3]. Deci norma juridică civilă se aplică în timp, situaţiilor juridice, care urmează să se nască sau care există şi pe care le reglementează. Norma juridică civilă acţionează într-un anumit spaţiu, adică pe un anumit teritoriu; acest teritoriu este al unui stat sau unităţi teritoriale ale respectivului stat. Norma juridică civilă se adresează persoanelor, a căror conduită tinde să reglementeze. Deci norma juridică civilă se aplică în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.

§1. Aplicarea normei juridice civile în timp Norma juridică civilă se aplică în intervalul de timp cuprins între data intrării în vigoare şi data ieşirii sale din vigoare. Conform articolului 78 din Constituţie, legea, în sensul ei larg (adică, norma juridică) intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară, prevăzută în textul ei. Conform articolului 6 alineatul 1 din noul Cod civil, „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”. După intrarea în vigoare,

[1]

Publicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare. Prin situaţie juridică se înţelege orice raporturi juridice civile împreună cu actele sau faptele juridice generatoare, modificatoare sau extinctive, precum şi starea persoanelor, capacitatea lor civilă, regimul bunurilor şi altele asemenea. [3] A se vedea în acest sens, C.T. UNGUREANU, Drept internaţional privat. Protecţia consumatorilor şi răspunderea pentru produsele nocive, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 60-100. [2]

Noţiuni introductive

27

operează prezumţia absolută că ea este cunoscută de toate persoanele cărora se adresează[1] şi care sunt obligate să o respecte. Norma juridică civilă iese din vigoare prin abrogare. Abrogarea poate fi expresă, directă sau indirectă, sau tacită (implicită). Este abrogare expresă directă atunci când, în legea nouă, cu acelaşi obiect ca şi cea (cele) veche (vechi), se precizează care legi urmează a fi abrogate la data intrării în vigoare a celei noi (abrogare totală), sau care dispoziţii din anumite legi se abrogă (abrogare parţială). Abrogarea expresă indirectă operează atunci când, în cuprinsul legii noi, se arată că se abrogă toate dispoziţiile contrare acesteia. Abrogarea tacită (implicită) intervine când legea nouă conţine dispoziţii contrare unor legi anterioare, cu acelaşi obiect, fără a preciza că se abrogă[2]. Potrivit articolului 64 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative[3], „(1) Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de acelaşi nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parţială. (2) În cazul unor abrogări parţiale intervenite succesiv, ultima abrogare se va referi la întregul act normativ, nu numai la textele rămase în vigoare. (3) Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament. (4) Dacă o normă de nivel inferior, cu acelaşi obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligaţie îi revine autorităţii care a emis prima actul. (5) Abrogările parţiale sunt asimilate modificărilor de acte normative, actul normativ abrogat parţial rămânând în vigoare prin dispoziţiile sale neabrogate”. Datorită modificării continue a relaţiilor sociale, a împrejurărilor avute în vedere la elaborarea legilor, are loc o succesiune a legilor în timp: unele legi ies din vigoare şi sunt înlocuite cu altele noi. Se disting două cazuri: - o situaţie juridică se naşte, se modifică, îşi produce toate efectele şi se stinge sub imperiul aceleaşi legi; aceasta este regula şi nu implică analiza succesiunii legilor în timp; [1]

Deşi absolută, prezumţia nu corespunde realităţii, mai ales în condiţiile actuale, când există o abundenţă de legi, care intră şi ies din vigoare într-un ritm foarte alert. [2] Unii autori consideră că o lege poate ieşi din vigoare şi prin căderea ei în desuetudine, adică prin neutilizarea ei un timp îndelungat, datorită dispariţiei relaţiilor sociale care au determinat adoptarea ei; a se vedea în acest sens, ŞT. RĂUSCHI ş.a., Drept civil. Teoria generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Editura Junimea, Iaşi, 2000, p. 26. [3] Modificată şi completată de Legea nr. 29/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (M. Of. 182 din 15 martie 2011).

28

Drept civil. Partea generală. Persoanele

- o situaţie juridică se naşte sub imperiul unei legi şi se află în curs de desfăşurare la intrarea în vigoare a unei legi noi (este o situaţie juridică în tranziţie). În cel de-al doilea caz, se pune întrebarea care lege va reglementa situaţia juridică respectivă. Teoretic, ambele legi (atât legea veche, cât şi legea nouă) au vocaţia de a se aplica. Deci, se naşte un conflict de legi în timp[1]. Acest conflict se soluţionează de aşa numitul drept tranzitoriu sau intertemporal[2], care conţine reguli specifice şi anume, două principii de bază: - principiul neretroactivităţii normei juridice civile; - principiul aplicării imediate a normei juridice civile noi.

1. Principiul neretroactivităţii Principiul neretroactivităţii legii civile constă în aceea că legea civilă se aplică numai situaţiilor juridice care iau naştere după intrarea ei în vigoare; ea se aplică numai pentru viitor, nu se aplică trecutului. Aceasta deoarece omul nu îşi poate dirija conduita după reguli care nu există[3]. El se ghidează după legea în vigoare. Prin acest principiu se asigură securitatea circuitului civil[4]. Principiul neretroactivităţii era consacrat în Codul civil din 1864, în articolul 1: „Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”. Aceeaşi prevedere este preluată şi în noul Cod civil, care în articolul 6 alineatul 1 prevede: „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”. Prin Constituţia din 1991, acest principiu a devenit un principiu constituţional; conform articolului 15 alineatul 2, „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Aceasta înseamnă că principiul neretroactivităţii se impune tuturor: părţilor, judecătorului (organului de jurisdicţie care aplică legea), şi însuşi legiuitorului. Părţile nu pot pretinde supunerea conduitei din raporturile lor trecute legii noi, pentru că în trecut nu aveau cunoştinţă de o asemenea reglementare; judecătorul (organul de jurisdicţie) nu poate aplica legea nouă în soluţionarea unor litigii ce privesc situaţii juridice încheiate sub imperiul legii vechi; legiuitorul nu poate adopta legi care să se aplice unor situaţii juridice trecute şi încheiate; în [1]

În afara conflictului de legi succesive, care poate apărea între legi aparţinând aceluiaşi stat şi care se soluţionează potrivit regulilor dreptului tranzitoriu, există şi conflictul de legi specific dreptului internaţional privat; acesta din urmă apare atunci când un raport juridic cu element de extraneitate vine în contact cu două sau mai multe legi, aparţinând unor state diferite; conflictul se soluţionează folosind, ca regulă, metoda normelor conflictuale. [2] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 39. [3] De exemplu, nu poate încheia un act juridic în formă solemnă, dacă legea în vigoare, la data încheierii lui, nu îi cere acest lucru, considerând că, în viitor, va apărea o lege nouă, care va pretinde această formă. [4] Pentru detalii, a se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, Colecţia Restitutio, Bucureşti, 2002, p. 42-44.

Noţiuni introductive

29

cazul în care legiuitorul ar elabora legi în cuprinsul cărora ar prevedea că ele retroactivează, acele prevederi ar urma să fie declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională[1] (cu excepţia legilor penale şi contravenţionale mai favorabile). Norma juridică civilă se aplică, deci, numai pentru viitor. Astfel, o situaţie juridică în tranziţie, care este încă în desfăşurare, va fi supusă legii noi. Dar, o situaţie juridică se poate afla în diferite faze ale desfăşurării ei, în momentul intrării în vigoare a unei noi legi. Soluţiile adoptate au reprezentat o creaţie a doctrinei şi practicii judiciare, deoarece în legislaţie nu erau precizate regulile de soluţionare a conflictului de legi intertemporal. Noul Cod civil a valorificat doctrina şi practica judiciară existentă în materie şi a stabilit norme juridice tranzitorii[2]. Astfel: - dacă situaţia juridică s-a constituit (format), modificat sau încheiat (stins) şi imediat după aceea, a intrat în vigoare o lege nouă, care schimbă condiţiile de constituire, modificare sau stingere, situaţia juridică nu este afectată; condiţiile se apreciază după legea în vigoare la data constituirii[3], modificării sau stingerii; aceeaşi soluţie oferă şi noul Cod civil; astfel, potrivit articolului 6 alineatul 2 din noul Cod civil, „Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor”[4]; - dacă o situaţie juridică şi-a produs o parte din efecte până la intrarea în vigoare a legii noi, legea nouă nu le modifică sau desfiinţează (nu le afec[1]

De exemplu, în articolul V alineatul 7 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, se arată că „Hotărârile în materia Legii fondului funciar nr. 18/1991, rămase definitive la judecătorii anterior intrării în vigoare a prezentei legi, pot fi atacate cu recursul prevăzut de prezenta lege, de către părţile interesate, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, indiferent de data pronunţării lor”. Această dispoziţie, care privea situaţii juridice stinse în trecut (înainte de intrarea în vigoare a legii) şi care avea deci caracter retroactiv, a fost declarată de către Curtea Constituţională ca neconstituţională, prin Decizia nr. 9/1994, publicată în M. Of. nr. 326 din 25 noiembrie 1994. [2] Normele juridice tranzitorii stabilesc domeniul de aplicare în timp al legilor aflate în conflict, arătând care lege reglementează o situaţie juridică (legea veche sau legea nouă, ori parţial legea veche şi parţial legea nouă). Pentru o analiză detaliată, a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 43. [3] De exemplu, conform articolului 40 alineatul 2 din Legea nr. 21/1991, a cetăţeniei române (republicată în temeiul articolului III din Legea nr. 192/1999 pentru modificarea şi completarea legii cetăţeniei române, publicată în M. Of. nr. 611 din 14 decembrie 1999), „Cererile aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor rezolva în conformitate cu prevederile acesteia. Condiţiile de dobândire a cetăţeniei române rămân supuse reglementărilor în vigoare la data depunerii cererii”. [4] Aceeaşi prevedere este reluată în Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, în articolul 3.

30

Drept civil. Partea generală. Persoanele

tează); legea nouă se aplică doar efectelor care urmează să se producă în viitor[1]; conform noului Cod civil (articolul 6 alineatul 5 şi alineatul 6) şi legii de punere în aplicare a acestuia[2] (articolul 5): „(1) Dispoziţiile Codului civil se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil”; - dacă situaţia juridică priveşte un act juridic lovit de nulitate potrivit legii vechi, chiar dacă legea nouă l-ar considera valabil, el rămâne supus legii vechi, pentru că validitatea actului se apreciază în funcţie de condiţiile prevăzute în legea în vigoare la data constituirii lui; această soluţie reiese şi din articolul 6 alineatul 3 din noul Cod civil, care este reprodus ca atare şi de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, în articolul 4: „La data intrării în vigoare a Codului civil, actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate, prevăzute de Codul civil din 1864, precum şi de alte acte normative, rămân supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit Codului civil sau dispoziţiilor prezentei legi”. Se punea întrebarea dacă legea interpretativă sau de interpretare reprezintă o excepţie de la principiul neretroactivităţii. Legea de interpretare este adoptată de legiuitor în scopul de a clarifica norme juridice cuprinse într-o lege în vigoare, pentru a pune capăt controverselor din practică în legătură cu aplicarea acestor norme; ea nu aduce nimic nou, nu este creatoare de drepturi noi[3], ci doar explică o lege existentă; ea face corp comun cu legea interpretată, aplicându-se şi pentru trecut, şi anume de la data intrării în vigoare a legii interpretate[4]. De regulă, legiuitorul nu precizează că o anumită lege este interpretativă, ci particularitatea legii reiese din conţinutul ei; judecătorul, atunci când o aplică, îi face şi calificarea, încadrând-o sau nu în categoria

[1]

Pentru o analiză detaliată a soluţiilor propuse în doctrină, a se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., p. 44-48. [2] Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011). [3] A se vedea N. MOLFESSIS, La notion de loi interprétative, în Revue trimestrielle de droit civil, nr. 3/2002, p. 599-604. [4] A se vedea, în acest sens, Ş T. RĂUSCHI ş.a., op. cit., p. 28; O. U NGUREANU, op. cit., p. 40; G. BOROI, op. cit., p. 29-30.

Noţiuni introductive

31

legilor interpretative, cu consecinţa că o foloseşte pentru rezolvarea unor litigii în curs de soluţionare. Potrivit articolului 69 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, intitulat „Interpretarea legală”, „(1) Intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziţiei al cărui sens trebuie clarificat. (2) Interpretarea legală intervenită potrivit alineatului (1) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câştigate” (s.n.). Expresia „respectarea drepturilor câştigate”[1] trebuie înţeleasă în sensul că legile interpretative nu retroactivează[2]. Noul Cod civil clarifică această problemă în articolul 9 alineatul 2, potrivit căruia norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor.

2. Principiul aplicării imediate a normei juridice civile noi De la intrarea în vigoare a legii noi, aceasta se aplică tuturor situaţiilor juridice prezente – în curs de desfăşurare sau care s-au născut după intrarea ei în vigoare – şi viitoare. Acest principiu nu era consacrat expres în legislaţie, dar el reprezintă o consecinţă firească[3] a principiului neretroactivităţii: dacă legea nouă nu retroactivează, nu se aplică pentru trecut, ea se aplică de îndată pentru viitor, excluzând aplicarea legii vechi. În noul Cod civil, principiul aplicării imediate a legii noi reiese din articolul 6 alineatele 5 şi 6. De la principiul aplicării imediate a legii noi există o excepţie, şi anume ultraactivitatea (supravieţuirea) legii vechi. Excepţia poate fi prevăzută în mod expres de legiuitor în cuprinsul legii noi sau poate fi dedusă din redactarea acesteia. Justificarea acestei excepţii constă în necesitatea aplicării legii vechi, abrogate, unor situaţii juridice, cu anumite particularităţi, în curs de desfăşurare, până la consumarea lor, adică până la stingerea tuturor raporturilor care s-au născut în legătură cu ele. De exemplu, în articolul 201 al Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, se prevede că prescripţiile extinctive începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a noului Cod [1]

Noţiunea de „drepturi câştigate” a fost definită de-a lungul timpului în diferite moduri de către numeroşi autori: drepturile câştigate reprezintă drepturile intrate definitiv în patrimoniul unei persoane şi cu privire la care nu mai poate fi adusă nicio atingere; dreptul câştigat este acela care se poate exercita; dreptul câştigat este un drept definitiv care nu mai poate fi luat titularului său, etc. Cu toate acestea, ea continuă să fie neclară. A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., p. 45-46. [2] A se vedea şi I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 51. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 24; GH. BELEIU, op. cit., p.48.

32

Drept civil. Partea generală. Persoanele

civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, adică legii vechi. O prevedere similară este cuprinsă în articolul 6 alineatul 4 din noul Cod civil, care dispune ca prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi, să fie supuse legii vechi, care le-a instituit. De asemenea, în cazul în care părţile au încheiat acte juridice şi au lăsat pe seama normelor supletive, în vigoare la data respectivă, reglementarea relaţiilor dintre ele, iar, ulterior, aceste norme supletive au fost abrogate, legea veche, care se găseşte astfel încorporată în actul juridic al părţilor, trebuie să supravieţuiască. În caz contrar, nu se respectă voinţa părţilor; aplicarea legii noi ar coincide cu înlăturarea efectelor actului juridic, urmărite de părţi la încheierea lui şi care nu s-au realizat în întregime sub imperiul legi vechi[1]. În ceea ce priveşte aplicarea în timp a noului Cod civil, norme de drept tranzitoriu (dispoziţii tranzitorii) se regăsesc în Legea nr. 71/2011. Regula care se desprinde din aceste dispoziţii tranzitorii este aceea a supravieţuirii (ultraactivităţii) legii vechi în cazul situaţiilor juridice în curs de desfăşurare la data intrării în vigoare a noului Cod civil, până la stingerea, consumarea lor.

§2. Aplicarea normei juridice civile în spaţiu Aplicarea normei civile în spaţiu are o latură internă şi una internaţională. Pe plan intern, normele juridice civile se aplică pe întreg teritoriul României sau doar pe teritoriul unităţilor administrativ-teritoriale, după cum emană de la organele centrale de stat sau, respectiv, de la organele locale de stat. Astfel, Constituţia, legile organice, legile ordinare, hotărârile Guvernului şi celelalte acte normative elaborate de organele centrale se aplică pe întreg teritoriul, operând principiul teritorialităţii. Există şi excepţii, când anumite legi, datorită obiectului lor, se aplică doar pe un anumit teritoriu, chiar dacă emană de la organele centrale, cum ar fi, de exemplu, Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională a României[2]. Actele normative emise de organele locale, cum ar fi hotărârile consiliilor locale, dispoziţiile primarilor, ordinele prefecţilor, se aplică numai pe teritoriul respectivei unităţi administrativ-teritoriale. Principiul teritorialităţii legii civile este consacrat şi în articolul 7 din noul Cod civil, potrivit căruia: „(1) Actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel. (2) Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi institu-

[1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 25-26; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 51-53. [2] Publicată în M. Of. nr. 577 din 29 iunie 2004.

Noţiuni introductive

33

ţiile administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială”. Dreptul Uniunii Europene, care a devenit izvor de drept după aderarea României la Uniunea Europeană, se aplică pe întreg teritoriul, respectând principiul teritorialităţii. Pe plan internaţional, aplicarea normei juridice civile priveşte raporturile de drept privat[1], cu element de extraneitate. Datorită existenţei elementului de extraneitate, este posibil ca un raport juridic să vină în contact cu mai multe legi, aparţinând unor state diferite; se naşte astfel, un conflict de legi în spaţiu, care este soluţionat cu ajutorul normelor de drept internaţional privat. Dacă elementul de extraneitate constă în cetăţenia română a uneia dintre părţi, de exemplu, şi litigiul se soluţionează la o instanţă străină, este posibil ca acea instanţă să aplice ca drept material, în rezolvarea fondului litigiului, legea civilă română. În acest caz se poate vorbi despre aplicarea extrateritorială a normei juridice civile române. Principiul extrateritorialităţii legii civile se regăseşte în articolul 8 din noul Cod civil: „În cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se face ţinându-se seama de normele de drept internaţional privat cuprinse în cartea a VII-a din prezentul Cod civil”.

§3. Aplicarea normei juridice civile asupra persoanelor Normele juridice civile se adresează oamenilor, persoanelor fizice şi persoanelor juridice; ele reglementează conduita acestora. Deşi operează principiul egalităţii în faţa legii civile, nu toate normele se aplică tuturor. Astfel, există norme civile care se aplică în mod egal persoanelor fizice şi persoanelor juridice[2], norme care se adresează numai persoanelor fizice[3], şi norme care sunt destinate numai persoanelor juridice[4].

[1]

Raporturile de drept internaţional privat sunt reglementate în prezent de noul Cod civil, în Cartea a VII-a (articolele 2557-2663). Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, publicată în M. Of. nr. 245 din 1 octombrie 1992, a fost abrogată odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil (cu excepţia Capitolului II Secţiunea a IV-a articolele 34 şi 35 şi a Capitolelor XII şi XIII). [2] De exemplu, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată în M. Of. nr. 305 din 18 aprilie 2008, cu modificările şi completările ulterioare. [3] De exemplu, O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, publicată în M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003 (aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2003, publicată în M. Of. nr. 510 din 15 iulie 2003). [4] De exemplu, O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000 (aprobată cu modificări prin Legea nr. 246/2005, publicată în M. Of. nr. 656 din 25 iulie 2005).

34

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Secţiunea a V-a. Interpretarea normelor juridice civile Interpretarea normei juridice civile este o operaţiune logico-raţională prin care se stabileşte sensul (semnificaţia) conţinutului normei, în vederea aplicării ei la o situaţie juridică concretă.

1. Necesitatea interpretării Necesitatea interpretării reiese din mai multe considerente şi anume: - legiuitorul foloseşte termeni neclari, imprecişi; - situaţia juridică concretă la care urmează să se aplice norma nu corespunde exact situaţiei generale şi abstracte vizate de normă[1]; - legiuitorul nu precizează în conţinutul normei situaţiile la care aceasta se aplică, decât printr-o formulare generală; de exemplu, „motive temeinice”, „cauze temeinic justificate”[2]; - sensul termenilor folosiţi de legiuitor, de multe ori, nu este cel din vorbirea obişnuită (curentă); de exemplu, noţiunea de „consumator” desemnează în vorbirea curentă pe toată lumea, iar în limbaj juridic, conform articolului 2 litera a) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor[3], „consumator este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în practicile comerciale ce fac obiectul prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”; - norma juridică elaborată pentru o anumită situaţie juridică, dintr-o anumită epocă, poate să nu mai corespundă caracteristicilor pe care acea situaţie juridică le dobândeşte cu trecerea timpului; de exemplu, textul articolului 1077 din Codul civil din 1864, care prevedea că „Nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului” a fost interpretat în sensul că, atunci când într-un antecontract de vânzare-cumpărare, având ca obiect un imobil, promitentul (care este debitorul unei obligaţii de a face, adică de a încheia contractul de vânzare[1]

În elaborarea legilor, legiuitorul abstractizează realitatea, ceea ce implică simplificarea realităţii sociale, eliminarea unor elemente concrete. A se vedea în acest sens, O. UNGUREANU, op. cit., p. 46. [2] Conform articolului 2522 alineatul 1 din noul Cod civil privitor la prescripţia extinctivă, „Cel care, din motive temeinice (s.n.), nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei, poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei”. [3] Republicată în M. Of. nr. 208 din 28 martie 2007, cu modificările şi completările ulterioare.

Noţiuni introductive

35

cumpărare) nu-şi execută obligaţia, beneficiarul promisiunii (care este creditorul) poate fi „autorizat” să o aducă el la îndeplinire (instanţa îl „autorizează”, pronunţând o hotărâre care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare)[1]; - există situaţii juridice nereglementate prin lege (norme juridice), care trebuie soluţionate de către instanţa sesizată. Deşi interpretarea este aceeaşi pentru toate ramurile de drept, în dreptul civil ea prezintă particularităţi. De exemplu, numai în dreptul civil se admite interpretarea prin analogie. Codul civil din 1864 nu conţinea decât două reguli generale de interpretare, care, de fapt, erau reguli de aplicare a legii[2], şi anume prevederea articolului 3 (conform căreia judecătorul era obligat să soluţioneze orice cauză cu care era investit, fie că era reglementată de lege, fie că nu era) şi aceea cuprinsă în articolul 4 (prin care judecătorului îi era interzis să se pronunţe prin dispoziţii generale). De aceea, interpretarea normei juridice civile avea la bază principii generale, întemeiate pe raţiune, logică şi echitate[3], utilizându-se şi regulile de aplicare a convenţiilor. Noul Cod civil nu aduce o schimbare în ceea ce priveşte regulile de interpretare, dar face unele precizări, care se regăsesc în articolele 9-11 din capitolul III al titlului preliminar, intitulat „Interpretarea şi efectele legii civile”.

2. Clasificare Felurile interpretării se determină prin utilizarea mai multor criterii:

2.1. În raport de persoana care face interpretarea şi de forţa juridică a interpretării Interpretarea poate fi: a) oficială, b) jurisdicţională şi c) doctrinară. a) Interpretarea oficială se face de către organul care a edictat legea. Potrivit articolului 9 alineatul 1 din noul Cod civil, cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei oficială. Forma pe care o ia interpretarea în acest caz este legea interpretativă. Aceasta este adoptată de [1]

A se vedea V. STOICA, FL. BAIAS, Executarea silită a antecontractelor de înstrăinare a imobilelor în condiţiile abrogării articolului 12 din Decretul nr. 144/1958, în Dreptul nr. 3/1992, p. 14-28; D. Andrei, M. Ronea Avram, Obligaţiile promitentului-vânzător şi executarea lor silită, în Dreptul nr. 3/1995, p. 28. Această interpretare doctrinară a fost valorificată în noul Cod civil, care, în articolul 1669 alineatul 1, arată că: „Când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite”. [2] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., p. 72. [3] Ibidem, p. 73.

36

Drept civil. Partea generală. Persoanele

legiuitor cu scopul de a clarifica norme juridice cuprinse într-o lege în vigoare, pentru a pune capăt controverselor din practică în legătură cu aplicarea acestor norme; ea nu aduce nimic nou, nu este creatoare de drepturi noi[1], ci doar explică o lege existentă; ea face corp comun cu legea interpretată, aplicându-se şi pentru trecut, şi anume de la data intrării în vigoare a legii interpretate[2]. De regulă, legiuitorul nu precizează că o anumită lege este interpretativă, ci particularitatea legii reiese din conţinutul ei; judecătorul, atunci când o aplică, îi face şi calificarea, cu consecinţa că o foloseşte pentru soluţionarea unor situaţii juridice în curs de desfăşurare. Potrivit articolului 69 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, intitulat „Interpretarea legală”, „(1) Intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziţiei al cărui sens trebuie clarificat. (2) Interpretarea legală intervenită potrivit alineatului 1 poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câştigate” (s.n.). Conform articolului 9 alineatul 2 din noul Cod civil, norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor. b) Interpretarea jurisdicţională este realizată de către cel care aplică legea, adică, de regulă, de către judecător (sau de alt organ care are şi atribuţii jurisdicţionale[3]). Această interpretare are forţă juridică numai pentru situaţia concretă, care a condus la interpretare. Conform articolului 9 alineatul 3 din noul Cod civil, interpretarea legii civile de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii. Aceeaşi interpretare nu mai poate fi utilizată şi la soluţionarea unui alt litigiu; totuşi, aşa cum am mai arătat când am tratat jurisprudenţa ca izvor neformal de drept, judecătorul foloseşte experienţa altor instanţe, în soluţionarea unor cauze similare, chiar dacă precedentul judiciar nu este izvor de drept. c) Interpretarea doctrinară. În cadrul acestei interpretări, normele juridice civile sunt interpretate de specialiştii în domeniu: cadre didactice universitare, cercetători, practicieni[4]. Această interpretare nu este obligatorie, dar de ea pot ţine seama practicienii, în aplicarea normelor juridice civile cu ocazia soluţionării litigiilor. [1]

A se vedea N. MOLFESSIS, op. cit., p. 599-604. A se vedea în acest sens, ŞT. RĂUSCHI ş.a., op. cit., p. 28; O. U NGUREANU, op. cit., p. 40; G. BOROI, op. cit., p. 29-30. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 30. [4] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 46; G. BOROI, op. cit., p. 30. [2]

Noţiuni introductive

37

2.2. În raport de metodele folosite la interpretarea normelor juridice civile Interpretarea poate fi: a) gramaticală, b) logică, c) sistematică, d) istorică, e) teleologică. a) Interpretarea gramaticală constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice civile prin folosirea regulilor gramaticii[1]. Astfel, interpretul analizează – sintactic şi morfologic textul normei – stabilind înţelesul termenilor utilizaţi în normă, legătura dintre aceşti termeni, construcţia propoziţiei sau frazei. (1) Termenii din textul unei norme juridice pot fi termeni din vorbirea curentă, utilizaţi cu aceeaşi semnificaţie sau cu o semnificaţie diferită, specifică dreptului civil (de exemplu, unul din sensurile cuvântului sarcină, în limbajul curent este acela de obligaţie, îndatorire, răspundere[2]; acelaşi sens se regăseşte în limbajul juridic în diferite contexte: „sarcina probei revine...”, „în sarcina creditorului...”; cuvântul este, însă, folosit şi în sens strict juridic, atunci când are semnificaţia de modalitate a actului juridic civil, cum ar fi donaţia cu sarcină[3]); pot fi termeni care sunt utilizaţi şi în vorbirea curentă, dar care, în limbajul juridic civil, au un sens mai larg (de exemplu, „imobil” în dreptul civil nu înseamnă numai imobil prin natura lui, cum sunt construcţiile şi terenurile în limbajul curent, ci şi imobile prin destinaţie, cum sunt părţile unui imobil detaşate temporar de acesta, precum şi imobile prin obiectul la care se aplică, cum sunt servituţile bunurilor imobile[4]; pot fi termeni care au numai semnificaţie juridică, cum sunt, de exemplu, „ipotecă”, „gaj”, „servitute”[5]. Atunci când legiuitorul, în conţinutul normei, defineşte termenii, nu este necesară interpretarea acestora. De exemplu, interpretarea nu este necesară [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 32. Aşa cum reiese din Dicţionarul explicativ al limbii române. Donaţia este o liberalitate prin care, una dintre părţi, numită donator, transmite irevocabil din patrimoniul său în patrimoniul altei persoane, numită donatar, un drept real sau de creanţă, fără a urmări să primească ceva în schimb. În cazul donaţiei cu sarcină, donatarul are obligaţia ca, după acceptarea donaţiei, să execute sarcina impusă de donator (a se vedea articolul 985 din noul Cod civil, similar articolului 801 din Codul civil din 1864 şi FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, op. cit., p. 118 şi p. 159). [4] A se vedea articolele 537 şi 538 din noul Cod civil, corespunzătoare articolelor 462471 din Codul civil din 1864. [5] „Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile (s.n.) sau imobile afectate executării unei obligaţii” (articolul 2343 din noul Cod civil); a se vedea şi C. S TĂTESCU, C. BÎRSAN, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 440 şi urm. Gajul este un contract accesoriu, prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil corporal sau un titlu negociabil în formă materializată ori creditorul îl păstrează, cu acordul debitorului, pentru garantarea datoriei (articolul 2481 alineatul 1 din noul Cod civil); a se vedea şi C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 431 şi urm. Servitutea este o sarcină care grevează un imobil, pentru uzul şi utilitatea imobilului unui alt proprietar (articolul 755 alineatul 1 din noul Cod civil, corespunzător articolului 576 din Codul civil din 1864). [2] [3]

38

Drept civil. Partea generală. Persoanele

în cazul definiţiei date codului numeric personal C.N.P: „Codul numeric personal, denumit în continuare C.N.P., reprezintă un număr semnificativ ce individualizează o persoană fizică şi constituie singurul identificator pentru toate sistemele informatice care prelucrează date cu caracter personal privind persoana fizică”[1]. În alte situaţii, deşi legiuitorul defineşte termenii, interpretarea nu este exclusă. De exemplu, „Clauza abuzivă este o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”[2]. Deşi clauza abuzivă este definită, interpretul poate să-şi pună întrebarea ce se înţelege prin dezechilibru semnificativ. (2) Analiza legăturii dintre termeni, prin utilizarea conjuncţiilor „sau”, „şi”, conduce la sensuri diferite ale normei juridice civile. (3) Din construcţia propoziţiei sau frazei pot fi desprinse sensuri diferite ale normei juridice. De exemplu, în Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea[3], în articolul 1 alineatul 2 se prevede: „contractul de sponsorizare se încheie în formă scrisă, cu specificarea obiectului, valorii şi duratei sponsorizării, precum şi a drepturilor şi obligaţiilor părţilor”; iar în alineatul 4 se stipulează că „actul de mecenat[4] se încheie în forma autentică în care se vor specifica obiectul, durata şi valoarea acestuia”. Aceste texte sunt clare din punct de vedere gramatical, dar ridică întrebarea dacă forma autentică cerută pentru contractul de mecenat este o condiţie de probă sau de validitate şi aceasta deoarece legiuitorul nu este consecvent: în cazul contractului de sponsorizare cere numai forma scrisă, iar în cazul contractului de mecenat, forma autentică; din interpretarea textuală reiese că este vorba de o condiţie de probă[5]. b) Interpretarea logică constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice civile prin folosirea legilor logicii formale şi a sistemului de argumente pe care se sprijină. Această metodă de interpretare a fost folosită încă de către [1]

Articolul 6 din O.U.G. nr. 97/2005, privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, republicată în M. Of. nr. 719 din 12 octombrie 2011, cu modificările şi completările ulterioare. [2] În anexa la Legea nr. 296/1994 (Codul consumului) republicată în M. Of. nr. 224 din 24 martie 2008. [3] Publicată în M. Of. nr. 129 din 25 mai 1994, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 204/2001, publicată în M. Of. nr. 363 din 5 iulie 2001, cu modificările şi completările ulterioare. [4] Mecenatul este un act de liberalitate prin care o persoană fizică sau juridică, numită mecena, transferă, fără obligaţie de contrapartidă directă sau indirectă, dreptul său de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare către o persoană fizică, ca activitate filantropică cu caracter umanitar, pentru desfăşurarea unor activităţi în domeniile: cultural, artistic, medico-sanitar sau ştiinţific – cercetare fundamentală şi aplicată (articolul 1 alineatul 3 din Legea nr. 32/1994 a sponsorizării, cu modificările şi completările ulterioare). [5] A se vedea F. ŢUCA, Donaţie, sponsorizare, mecenat, în R.D.C. nr. 9/1998, p. 102.

Noţiuni introductive

39

romani[1], ceea ce a condus la formularea unor reguli de interpretare logică şi a unor argumente de interpretare. Regulile de interpretare logică nu exprimă adevăruri absolute[2], ci sunt reguli de principiu, care ajută la determinarea sensului unor norme juridice civile complexe. Cele mai utilizate reguli sunt: ● Excepţia este de strictă interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis), ceea ce înseamnă că dacă în norma juridică civilă este prevăzută o excepţie, aplicarea normei nu poate fi extinsă şi la alte situaţii juridice, la care norma nu face trimitere. Excepţiile pot fi formale, caz în care legiuitorul foloseşte noţiuni ca „prin excepţie”, „afară numai dacă” sau virtuale, care reies din natura prevederilor normei. Potrivit articolului 10 din noul Cod civil, legile care derogă de la o dispoziţie generală (adică excepţiile) se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. Aplicarea lor nu poate fi extinsă prin analogie şi la alte situaţii juridice. ● Unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus), ceea ce înseamnă că dacă norma juridică civilă se referă la anumite situaţii juridice, în termeni generali, interpretul nu poate face distincţii pe care aceasta nu le conţine. De exemplu, prin articolul 276 din noul Cod civil este interzis să se căsătorească alienatului şi debilului mintal. Interdicţia operează în toate cazurile, indiferent dacă alienaţia şi debilitatea mintală au fost sau nu constatate prin procedura interdicţiei judecătoreşti. Dacă norma juridică nu distinge, nici interpretul nu poate distinge. ● Legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul înlăturării ei (actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat), ceea ce înseamnă că, ori de câte ori o normă juridică civilă are mai multe sensuri, ea trebuie interpretată în acela în care produce efecte (se aplică), şi nu în sensul în care este înlăturată aplicarea ei. Această regulă reieşea din articolul 978 din Codul civil din 1864[3], care se referea la contracte, dar care, pentru identitate de raţiune, a fost extinsă şi la interpretarea normelor de drept civil. Aceeaşi dispoziţie se regăseşte şi în articolul 1268 alineatul 3 din noul Cod civil. Argumentele de interpretare sunt raţionamente care ajută la determinarea sensului unor norme juridice civile şi care au o valoare relativă. Cele mai folosite argumente sunt: [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 35. A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 33. [3] Articolul 978 din Codul civil din 1864: „Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul”. [2]

40

Drept civil. Partea generală. Persoanele

● Argumentul per a contrario (dimpotrivă), care înseamnă că, ori de câte ori o normă juridică civilă prevede (afirmă) un anumit lucru, se presupune că neagă contrariul. De exemplu, potrivit articolului 1270 alineatul 2 din noul Cod civil, contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege. Per a contrario, contractul nu poate fi modificat şi nu încetează prin voinţa unei singure părţi contractante. Valoarea acestui argument este însă relativă: nu întotdeauna când se afirmă ceva se neagă contrariul. De exemplu, conform articolului 11 din noul Cod civil, „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale, de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”; aplicând argumentul per a contrario ar rezulta că se poate deroga de la legile de ordine privată, ceea ce este fals, pentru că se poate deroga numai de la normele de ordine privată dispozitive, nu şi de la cele imperative[1]. ● Argumentul a fortiori (cu atât mai puternică raţiune)[2], care înseamnă că aplicarea normei juridice civile trebuie extinsă şi la o altă situaţie juridică, neprevăzută în textul ei, pentru raţionamentul că acele considerente care au fost avute în vedere la elaborarea normei se justifică cu mai multă tărie în acea situaţie juridică. De exemplu, dacă în urma divorţului unul dintre soţi poate să menţină numele dobândit prin căsătorie (articolul 383 din noul Cod civil), a fortiori soţul supravieţuitor poate să menţină numele din căsătoria care a încetat prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii a celuilalt soţ. ● Argumentul reductio ad absurdum (reducerii la absurd) înseamnă că soluţia ce se desprinde din interpretarea normei juridice civile este singura posibilă şi că susţinerea unei alte soluţii ar conduce la consecinţe absurde, inadmisibile. De exemplu, dacă debitorul devine moştenitorul unic al creditorului, datoria acestuia se stinge (articolul 1624 alineatul 1 din noul Cod civil); o altă interpretare ar fi absurdă[3]. Acest argument este folosit în cazul în care, în interpretarea unei norme juridice civile există controverse; astfel, interpretul combate prin acest argument, raţionamente ce sunt folosite în sprijinul opiniei altor autori[4]. c) Interpretarea sistematică constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice civile prin: - determinarea locului pe care îl ocupă norma în actul normativ din care face parte (capitol, secţiune, articol etc.);

[1]

A se vedea şi G. BOROI, op. cit., p. 38. A se vedea I. DELEANU, S. DELEANU, Adagii şi alocuţiuni latine în dreptul românesc I, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 33. [3] A se vedea şi P.M. COSMOVICI, op. cit., p. 55. [4] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 40. [2]

Noţiuni introductive

41

- cercetarea legăturii normei interpretate cu alte norme juridice civile din alte acte normative, în funcţie de ierarhia actelor normative şi de felul acestora – cu caracter general sau special; - încadrarea normei interpretate în sistemul general al legislaţiei. O referire textuală la interpretarea sistematică se regăseşte în noul Cod civil, la interpretarea contractului. Or, am arătat că regulile de la interpretarea contractelor pot fi utilizate pentru interpretarea normei juridice civile în general. Astfel, potrivit articolului 1267 din noul Cod civil, „Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului”. d) Interpretarea istorică constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice civile prin analiza împrejurărilor istorice în care a fost elaborată, folosindu-se în acest scop materialele premergătoare ale organului legiuitor, expunerea de motive a legii, discuţiile care s-au purtat cu ocazia dezbaterii proiectului. e) Interpretarea teleologică constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice civile în funcţie de scopul urmărit de legiuitor la elaborarea ei. De exemplu, articolul 1847 din noul Cod civil prevede că arendaşul nu are dreptul de a subarenda, deci de a transmite folosinţa bunurilor agricole; interdicţia se poate explica printr-o interpretare teleologică a textului: arendarea se face în considerarea persoanei arendaşului, intuitu personae[1]. Interpretul nu utilizează în interpretarea normelor juridice civile numai câte o metodă, separat, ci apelează la mai multe metode de interpretare, cu ajutorul cărora descifrează sensul, semnificaţia acestora.

2.3. În raport de rezultatul la care se ajunge prin interpretare Interpretarea poate fi: a) literală, b) extensivă, c) restrictivă şi d) prin analogie. a) Interpretarea este literală când formularea folosită în conţinutul normei interpretate corespunde pe deplin situaţiilor juridice pentru care norma a fost elaborată (care se încadrează în ipoteza acesteia[2]). De exemplu, conform articolului 6 alineatul 1 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români[3], „Codul numeric personal, denumit în continuare C.N.P., reprezintă un număr semnificativ ce individualizează o persoană fizică (...)”.

[1]

A se vedea şi I. ADAM, Contractul de arendare I, în Dreptul nr. 6/1995, p. 12, cu autorii citaţi acolo. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 30. [3] O.U.G. nr. 97/2005, privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, publicată în M. Of. nr. 641 din 20 iulie 2005, republicată în M. Of. nr. 719 din 12 octombrie 2011.

42

Drept civil. Partea generală. Persoanele

b) Interpretarea este extensivă când formularea folosită în conţinutul normei interpretate este mai restrânsă decât situaţiile juridice pentru care a fost elaborată norma; intenţia reală[1] a legiuitorului a fost ca norma juridică civilă să acopere un număr mai mare de situaţii juridice decât acelea care reies din formularea ei textuală. De aceea, interpretul extinde aplicarea normei juridice şi la alte situaţii juridice civile, pe care, aparent, legiuitorul nu le-a vizat. De exemplu, conform articolului 21 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi la persoanele juridice[2], „În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”, că sunt comorienţi; acest text, printr-o interpretare extensivă, se aplica şi persoanelor decedate în acelaşi timp, dar în împrejurări diferite (codecedaţi)[3]. Potrivit articolului 957 alineatul 2 din noul Cod civil, „Dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta”; prin formularea folosită în noul Cod civil, în care nu se mai face referire la împrejurarea decesului (aceeaşi împrejurare ori împrejurări diferite), legiuitorul acoperă toate situaţiile, nefiind necesară interpretarea extensivă a textului[4]. Interpretarea extensivă nu este admisibilă[5] atunci când: - în conţinutul normei juridice se face o enumerare limitativă a situaţiilor juridice la care se aplică[6]; - norma juridică civilă stabileşte o excepţie de la regula generală (excepţiile sunt de strictă interpretare); aceasta reiese şi din articolul 10 din noul Cod civil, potrivit căruia legile care derogă de la o dispoziţie generală se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege; [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 31. Abrogat prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011). [3] A se vedea şi FR. DEAK, Tratat de drept succesoral, op. cit., p. 48-52. [4] Rezultă că normele noului Cod civil valorifică doctrina şi jurisprudenţa existentă în materie. [5] A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 35; O. U NGUREANU, op. cit., p. 47. [6] De exemplu, conform articolului 4 alineatul 2 din O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice (publicată în M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003 şi aprobată prin Legea nr. 323/2003, publicată în M. Of. nr. 510 din 15 iulie 2003): „Sunt considerate ca întemeiate cererile de schimbare a numelui (n.a. pe cale administrativă) în următoarele cazuri: a) când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod; b) când persoana în cauză a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe care doreşte să îl obţină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum şi asupra faptului că este cunoscută în societate sub acest nume; (...)” şi enumerarea continuă până la litera m), fiind continuată şi în alineatul 3 literele a)-h). În alte cazuri, care nu fac parte dintre acelea enumerate, nu se justifică schimbarea numelui pe cale administrativă, deoarece enumerarea este limitativă. [2]

Noţiuni introductive

43

- se restrânge aplicarea normei la o anumită situaţie juridică; de exemplu, prezumţia de paternitate, care reiese din articolul 414 alineatul 1 din noul Cod civil[1], priveşte numai pe copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei. c) Interpretarea este restrictivă când formularea folosită în conţinutul normei juridice civile este mai largă decât situaţiile juridice pentru care a fost elaborată norma; intenţia reală a legiuitorului a fost ca norma să se aplice numai anumitor situaţii juridice, mai puţine decât acelea la care, aparent, face trimitere textul ei[2]. De exemplu, articolul 1647 din Codul civil din 1864[3], care se aplica în materia contractului de rentă viageră, era formulat în aşa fel încât ar fi putut fi extins şi la contractul de întreţinere (nereglementat – nenumit – în Codul civil din 1864, dar care prezintă foarte multe asemănări cu cel de rentă viageră); cu toate acestea, textul a fost interpretat restrictiv; s-a considerat că norma civilă din articolul 1647 are un caracter special; contractului de întreţinere i-au fost aplicate normele generale din materia obligaţiilor (dacă părţile contractante nu au prevăzut altfel)[4]. În noul Cod civil sunt reglementate atât contractul de rentă viageră, cât şi contractul de întreţinere în articolele 22422253, respectiv, 2254-2263. În cazul contractelor nenumite, însă, noul Cod civil stabileşte o regulă, care contrazice soluţia adoptată de doctrină şi practică sub vechea reglementare şi, în plus, vine în contradicţie cu prevederea cuprinsă în articolul 10 din noul Cod civil (potrivit căreia legea specială se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, fiind interzisă aplicarea ei prin analogie). Astfel, articolul 1168 din noul Cod civil prevede că în cazul contractelor nereglementate de lege se aplică dispoziţiile generale din materia contractelor, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, se aplică regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult. Ceea ce înseamnă că se foloseşte analogia legii, interzisă de articolul 10 din noul Cod civil. [1]

Potrivit articolului 414 alineatul 1 din noul Cod civil, „Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”. [2] De exemplu, textul articolului 703 din Codul civil din 1864, conform căruia „Erezii care au dat la o parte, sau au ascuns lucruri ale unei succesiuni, nu mai au facultatea de a se lepăda de dânsa; cu toată renunţarea lor, ei rămân erezi şi nu pot lua nicio parte din lucrurile date la o parte sau ascunse” a fost interpretat restrictiv, în sensul că legatarul cu titlu particular nu intră sub incidenţa acestuia, deşi are calitatea de erede; a se vedea în acest sens FR. DEAK, Tratat de drept succesoral, op. cit., p. 426-427. În noul Cod civil, prevederile articolului 703 sunt preluate în articolul 1119, intitulat „acceptarea forţată”. [3] Articolul 1647 din Codul civil din 1864 are următorul cuprins: „Singura neplată a termenelor expirate a renditei nu dă drept celui în a cărui favoare este înfiinţată să ceară întoarcerea capitalului, sau reintrarea în posesiunea fondului înstrăinat. El are numai dreptul de a face să se sechestreze şi să se vândă averea debitorului său şi a cere ca, neconsimţind debitorul, să se reguleze, din produsul vinderii, o sumă suficientă pentru plata termenelor”. [4] A se vedea în acest sens FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, op. cit., p. 541.

44

Drept civil. Partea generală. Persoanele

d) Interpretarea prin analogie operează atunci când pentru o anumită situaţie juridică nu există norme juridice civile care să o reglementeze. În acest caz, interpretul, care se confruntă cu o lacună a legii, caută, potrivit articolului 1 alineatul 2 din noul Cod civil, mai întâi o uzanţă existentă în materia respectivă, care să dea soluţia problemei juridice; dacă nu există uzanţe, caută apoi o normă juridică civilă ce reglementează o situaţie juridică asemănătoare şi, ulterior, cercetând acea normă, stabileşte dacă ea poate fi aplicată şi situaţiei juridice nereglementate; dacă nu găseşte o normă juridică civilă asemănătoare, recurge la principiile generale ale dreptului. Reiese, de aici, că analogia poate fi de două feluri, a legii şi a dreptului. Articolul 10 din noul Cod civil, deşi intitulat „Interzicerea analogiei”, nu o interzice, ci doar enumeră cazurile în care aceasta nu poate fi folosită şi anume: în cazul legilor care derogă de la o dispoziţie generală, a acelora care restrâng exerciţiul unor drepturi civile, precum şi în cazul legilor care prevăd sancţiuni civile. Trimitere la analogie face şi Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor[1], care în articolul 4 alineatul 2 prevede că judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă; acest text este reluat în articolul 5 alineatul 1 din noul Cod de procedură civilă (care seamănă şi cu articolul 3 din Codul civil din 1864): „Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii. Aceştia nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”. Având în vedere că noul Cod civil a valorificat practica judiciară şi doctrina existentă şi a încorporat în normele sale soluţiile propuse de acestea la problemele nereglementate de lege, nu putem vorbi în prezent despre cazuri de aplicare a legii prin analogie. Se presupune că noul Cod civil a avut în vedere toate situaţiile juridice care au apărut sau ar putea să apară în stadiul actual al relaţiilor din societate şi le-a reglementat. Odată cu evoluţia relaţiilor sociale şi cu formarea unei practici în aplicarea noului Cod civil, ar putea deveni posibilă folosirea analogiei.

[1]

Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.

Capitolul II. Raportul juridic civil Secţiunea I. Definiţia, caracterele şi izvoarele raportului juridic civil 1. Definiţie Raportul juridic civil este o relaţie socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de o normă juridică civilă[1].

2. Caractere a) Raportul juridic civil are un caracter social, în sensul că se stabileşte între oameni, persoane fizice sau persoane juridice. Relaţiile sociale sunt de o mare diversitate; doar o parte sunt raporturi juridice; celelalte pot fi relaţii religioase, politice, de prietenie, de colegialitate etc. b) Raportul juridic civil are un caracter voliţional, în sensul că relaţia socială devine raport juridic civil, dacă există o normă juridică civilă care o reglementează, normă edictată de către organul legiuitor, deci prin voinţa acestuia (voinţa de stat)[2]. Atunci când raportul juridic civil are ca izvor actul juridic civil intervine şi voinţa uneia sau ambelor părţi, între care se stabileşte raportul juridic (adică, dacă acestea îşi manifestă voinţa, raportul juridic ia naştere, se modifică sau se stinge); prin urmare, în acest caz, raportul juridic are un dublu caracter voliţional[3]. c) Raportul juridic civil se caracterizează prin aceea că părţile (subiectele) au o poziţie de egalitate juridică, în sensul că niciuna dintre ele nu-şi poate impune voinţa faţă de cealaltă sau celelalte; fiecare parte (subiect) îşi manifestă voinţa (sau nu) în direcţia pe care i-o dictează propriul interes. În cazul încheierii unui contract (care este izvor al raportului juridic), de exemplu, dacă nu se realizează acordul de voinţe al părţilor, raportul juridic civil nu ia fiinţă.

[1] [2] [3]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 43; Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 39. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 44; O. UNGUREANU, op. cit., p. 53. A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 39; G. BOROI, op. cit., p. 44.

46

Drept civil. Partea generală. Persoanele

3. Izvoare Norma juridică civilă reglementează relaţii sociale, care, datorită incidenţei legii, devin raporturi juridice. Dar norma juridică stabileşte doar în mod abstract condiţiile în care o relaţie socială devine raport juridic. Pentru a lua naştere un raport juridic concret, este necesar să aibă loc un fapt, care să îndeplinească condiţiile cerute de norma juridică. Faptele cărora norma juridică le atribuie efecte juridice, în sensul că generează, modifică sau sting raporturi juridice, se numesc fapte juridice[1]. Deci izvoarele raportului juridic civil sunt faptele juridice. Faptele juridice se împart în evenimente şi acţiuni omeneşti. Evenimentele sau, altfel spus, faptele naturale, sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa omului şi de care legea leagă anumite efecte juridice[2]. Sunt evenimente naşterea, moartea, calamităţile naturale[3]. Naşterea înseamnă apariţia unui subiect de drept civil, cu capacitate civilă, care poate conduce la stabilirea de raporturi juridice civile multiple, cum ar fi de exemplu, stabilirea paternităţii, dobândirea numelui, a cetăţeniei, vocaţia succesorală ş.a. Moartea înseamnă încetarea existenţei unui subiect de drept civil, care poate conduce la apariţia de raporturi juridice civile, la modificarea sau la stingerea lor. De exemplu, la data morţii are loc deschiderea succesiunii defunctului, încetează contractul de mandat (deoarece mandatul este un contract intuitu personae, adică are la bază încrederea reciprocă dintre părţi); moartea uzufructuarului conduce la stingerea uzufructului etc. Calamităţile naturale, dacă îndeplinesc condiţiile forţei majore (adică reprezintă orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil[4]), pot produce efecte juridice cum ar fi exonerarea de răspundere civilă, suspendarea prescripţiei extinctive. Acţiunile omeneşti pot fi clasificate în acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (din această categorie făcând parte actul juridic civil) şi în acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc, totuşi, în temeiul legii (în această categorie intrând faptele juridice licite şi faptele juridice ilicite). Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Actele juridice se clasifică, la rândul lor, în contracte şi acte juridice unilaterale. Contractul – aşa cum rezultă din articolul 1166 din noul Cod civil – este un acord de voinţe între două sau mai multe persoane, prin care se constituie, se modifică ori se [1]

A se vedea D. COSMA, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 5. [2] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 66. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 45-46. [4] Articolul 1351 alineatul 2 din noul Cod civil.

Raportul juridic civil

47

stinge un raport juridic. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de împrumut. Actul juridic unilateral, potrivit articolului 1324 din noul Cod civil, reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă, exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice. De exemplu, testamentul, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, promisiunea publică de recompensă. Faptele juridice licite erau definite în articolul 986 din Codul civil din 1864, ca fapte voluntare săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc totuşi în temeiul legii, independent de voinţa autorului sau chiar împotriva acestei voinţe, deoarece afectează interesele altuia. Această definiţie poate fi păstrată, deoarece reglementarea faptelor juridice licite în noul Cod civil este similară celei anterioare. Noul Cod civil nu defineşte faptele licite, ci doar le enumeră şi le analizează. Fapte juridice licite sunt: gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză[1]. Faptele juridice ilicite, denumite şi delicte civile, reprezintă acţiuni sau inacţiuni ale unei persoane, care încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale unei alte persoane, provocându-i astfel, acesteia din urmă, un prejudiciu patrimonial sau şi moral[2]. Fapta ilicită, cauzatoare de prejudicii, conduce la răspunderea civilă delictuală, al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat. Astfel, potrivit articolului 1349 din noul Cod civil, intitulat „Răspunderea delictuală” (asemănător cu reglementarea anterioară), „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare preju[1]

Gestiunea de afaceri este operaţiunea prin care o persoană, numită gerant, fără să fie obligată, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale (articolul 1330 alineatul 1 din noul Cod civil; de exemplu, o persoană face reparaţii urgente la imobilul unei alte persoane, cât timp aceasta se află în străinătate). Plata nedatorată reprezintă executarea de către o persoană a unei obligaţii, din eroare, şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia (articolele 1341-1344 din noul Cod civil; de exemplu, depozitarul unui bun îl restituie, din eroare, unei alte persoane, decât deponentul). Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului unei alte persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Conform articolului 1345 din noul Cod civil, „Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri” (de exemplu, un moştenitor face reparaţii la un bun succesoral, care la împărţire cade în lotul unui alt moştenitor). A se vedea pentru detalii, C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p. 105 şi urm., 111 şi urm., 117 şi urm. [2] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 72.

48

Drept civil. Partea generală. Persoanele

diciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului”. De exemplu, în urma unui accident de circulaţie decedează o persoană, care are doi copii în întreţinere; prin decesul susţinătorului lor legal, copiii suferă prejudicii patrimoniale şi morale, pe care, cel responsabil de accident, este obligat să le repare. Faptul juridic reprezintă, în acelaşi timp, şi izvor al drepturilor subiective civile şi al obligaţiilor civile, care formează conţinutul raportului juridic civil[1]. Includerea unor fapte juridice în categoria evenimentelor şi a altora în aceea a acţiunilor omeneşti, cu un regim juridic distinct, se face în funcţie de natura lor obiectivă, intrinsecă, şi nu de cauza care le-a generat. De exemplu, moartea este întotdeauna un eveniment, un fapt natural, independent de cauza ei (naturală – cum ar fi o boală – sau provocată printr-o acţiune umană, cum ar fi uciderea din culpă într-un accident de circulaţie sau prin săvârşirea unui omor).

Secţiunea a II-a. Structura raportului juridic civil Raportul juridic civil, sub aspect structural, este alcătuit din următoarele trei elemente, care trebuie să existe cumulativ: subiectele (1), conţinutul (2) şi obiectul (3). Subiectele (părţile) raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice, ca titulare de drepturi şi obligaţii civile. Conţinutul raportului juridic civil îl formează drepturile şi obligaţiile subiectelor (părţilor). Obiectul raportului juridic civil constă în conduita subiectelor, adică în acţiunile sau inacţiunile acestora.

§1. Subiectele raportului juridic civil 1. Noţiune Prin noţiunea de subiect al raportului juridic civil se înţelege calitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii civile. Potrivit articolului 25 din noul Cod civil (care nu a adus modificări faţă de vechea reglementare), subiecte ale raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice. Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii civile. Persoana juridică reprezintă orice formă de organizare, care odată ce îndeplineşte condiţiile cerute de lege, devine titular de drepturi şi obligaţii civile. [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 46.

Raportul juridic civil

49

2. Individualizarea subiectelor raportului juridic civil ● De regulă, raportul juridic civil se stabileşte între două persoane, dintre care una este titulară de drepturi civile şi poartă denumirea de subiect activ, iar cealaltă îşi asumă obligaţii civile şi poartă denumirea de subiect pasiv[1]. ● În cazul în care raportul juridic civil are în conţinutul său un drept subiectiv civil relativ[2] (un drept de creanţă), subiectul activ se numeşte creditor, subiectul pasiv se numeşte debitor, iar raportul juridic se numeşte obligaţional. Creditorul are un drept de creanţă (sau o creanţă), iar debitorul are obligaţia corelativă (datoria) de a da, a face sau a nu face ceva. Ceea ce pentru creditor este creanţă, pentru debitor este datorie. De exemplu, într-un contract de împrumut de folosinţă, creditorul este împrumutătorul, care are dreptul de a pretinde împrumutatului restituirea lucrului în condiţiile stipulate în contract, şi debitor este împrumutatul, care are obligaţia corelativă de a restitui împrumutătorului lucrul împrumutat. În majoritatea raporturilor juridice civile, subiectele au o dublă calitate, atât de creditor, cât şi de debitor. Este cazul raporturilor care izvorăsc din contractele bilaterale, din care rezultă drepturi şi obligaţii reciproce pentru subiectele lor. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul este creditorul preţului şi debitorul predării lucrului, iar cumpărătorul este creditorul predării lucrului şi debitorul preţului. ● În cazul în care raportul juridic civil are în conţinutul său un drept subiectiv civil absolut[3] (un drept real[4] sau un drept nepatrimonial), subiectul activ este determinat şi el este titularul dreptului subiectiv civil (de exemplu, titularul dreptului de proprietate asupra unei case). Subiectul pasiv, în cadrul unui asemenea raport, nu este individualizat, ci el este reprezentat de toate celelalte subiecte de drept, care au obligaţia negativă şi generală de a se abţine de la săvârşirea oricăror acte sau fapte care să aducă atingere dreptului subiectiv, al cărui titular este subiectul activ. De exemplu, într-un raport care are în conţinutul său dreptul de proprietate, subiectul activ, determinat, este titularul dreptului de proprietate, adică proprietarul, iar subiectul pasiv, nedeterminat, sunt toate celelalte subiecte de drept, care au obligaţia negativă şi generală de a se abţine să-l deranjeze pe proprietar în exercitarea [1]

A se vedea P.M. COSMOVICI, op. cit., p. 58; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 40. Dreptul subiectiv civil relativ este acela în temeiul căruia titularul său – subiectul activ – poate pretinde subiectului pasiv o anumită conduită, adică să dea să facă sau să nu facă ceva; el produce efecte numai între titularul său, ca subiect activ, şi una sau mai multe persoane individualizate, ca subiect pasiv. [3] Dreptul subiectiv civil absolut este acela în temeiul căruia titularul său poate avea el însuşi o anumită conduită şi care produce efecte faţă de toate persoanele fizice şi juridice. [4] Dreptul real este acel drept în temeiul căruia titularul îşi poate exercita prerogativele asupra unui lucru determinat, în mod direct, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane. [2]

50

Drept civil. Partea generală. Persoanele

prerogativelor sale, pe care i le conferă calitatea de proprietar, şi anume: posesia, folosinţa şi dispoziţia; în momentul în care o persoană fizică sau juridică încalcă dreptul de proprietate al subiectului activ, se individualizează subiectul pasiv, iar raportul dintre ele devine unul obligaţional: subiectul pasiv va fi obligat să repare prejudiciul cauzat subiectului activ, astfel încât subiectul pasiv va deveni debitorul reparării prejudiciului, iar subiectul activ, creditorul acestuia.

3. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil Regula este că un raport juridic civil se stabileşte între două persoane, subiectul activ şi subiectul pasiv. Este, însă, posibil ca raportul juridic civil să aibă o pluralitate de subiecte active sau/şi pasive. ● În cadrul raporturilor obligaţionale (de creanţă), pluralitatea poate fi activă, adică sunt mai mulţi creditori, pasivă, adică sunt mai mulţi debitori sau mixtă, adică sunt mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori. Raporturile cu pluralitate de subiecte pot fi de trei feluri: raporturi de obligaţii divizibile, raporturi de obligaţii indivizibile şi raporturi de obligaţii solidare. Raporturile de obligaţii divizibile reprezintă regula, în cadrul raporturilor cu pluralitate de subiecte. Există o prezumţie de divizibilitate, care reiese din articolul 1424 din noul Cod civil (similar cu reglementarea anterioară): obligaţia este divizibilă de plin drept. Potrivit articolului 1422, „(1) obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie. (2) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din creanţă” (s.n.). Prin urmare, în raporturile de obligaţii divizibile creanţa, respectiv datoria, se împarte (este divizibilă) între subiectele active (dacă sunt mai mulţi creditori) sau între subiectele pasive (dacă sunt mai mulţi debitori). De exemplu, dacă X şi Y vând lui Z 1000 kg mere, pentru 1000 lei, atunci X este obligat să predea lui Z 500 kg, iar Y 500 kg; Z este obligat să plătească lui X 500 lei, iar lui Y 500 lei. În raporturile de obligaţii indivizibile, creanţa nu este divizibilă deoarece, conform articolului 1424 din noul Cod civil (similar cu reglementarea anterioară), indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală. Obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici între moştenitorii acestora. Fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate fi

Raportul juridic civil

51

constrâns separat la executarea întregii obligaţii, respectiv fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii acestora poate cere executarea integrală. Aşadar, creditorul poate pretinde întreaga creanţă de la oricare dintre debitori (indivizibilitate pasivă) sau debitorul poate presta întreaga datorie faţă de unul dintre creditori (indivizibilitate activă). De exemplu, A şi B încheie un contract de întreţinere cu soţii M şi N, prin care se obligă, în schimbul unui apartament, să-i întreţină pe aceştia din urmă, adică să le dea alimente, medicamente, ajutor în gospodărie, îngrijire în caz de boală şi, la sfârşit, să-i înmormânteze. Din natura obligaţiei reiese indivizibilitatea. Conform articolului 2256 alineatul 2 din noul Cod civil, „în lipsa unei stipulaţii contrare, obligaţia de întreţinere este indivizibilă atât în privinţa creditorilor, cât şi în privinţa debitorilor”. Prin urmare, obligaţia se consideră îndeplinită când oricare dintre debitori o prestează, fie A, fie B (indivizibilitate pasivă), faţă de ambii creditori ai obligaţiei de întreţinere, M şi N (între care există indivizibilitate activă). În raporturile de obligaţii solidare (la fel ca în reglementarea anterioară), creanţa poate fi pretinsă de către un creditor, în întregime, de la oricare dintre debitorii săi (solidaritate pasivă; potrivit articolului 1443 din noul Cod civil, obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor) sau datoria poate fi prestată de către un debitor, în întregime, faţă de oricare dintre creditorii săi (solidaritate activă; conform articolului 1434 din noul Cod civil, obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot; executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în privinţa celorlalţi creditori solidari). De exemplu, persoana A încheie un contract de mandat cu plată cu soţii M şi N; mandantul (A) îi împuterniceşte pe mandatari (M şi N) să încheie în numele acestuia un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect terenul X. În contract se stipulează că obligaţia mandatarilor M şi N este solidară. Astfel, dacă oricare dintre debitori, M sau N, încheie contractul de vânzare-cumpărare, înseamnă că ambii şi-au îndeplinit obligaţiile faţă de A (solidaritate pasivă), iar ulterior, debitorii vor regla situaţia între ei. Solidaritatea pasivă are ca izvor legea sau convenţia părţilor (articolul 1445 din noul Cod civil). Solidaritatea activă are ca izvor numai convenţia părţilor (articolul 1435 din noul Cod civil). De exemplu, dacă persoanele A şi B îi împrumută lui C 5000 lei şi în contractul de împrumut se stipulează solidaritatea activă (a creditorilor), atunci, la scadenţă, atât creditorul A, cât şi creditorul B pot pretinde de la C plata întregii datorii, oricăruia dintre ei; indiferent

52

Drept civil. Partea generală. Persoanele

cui restituie suma de bani, fie lui A, fie lui B, plata îl eliberează pe debitorul C de datorie. Raporturile de obligaţii solidare şi cele indivizibile se aseamănă dar prezintă şi deosebiri. De exemplu, referitor la izvorul lor, ambele au ca izvor convenţia părţilor, dar au şi izvoare proprii, şi anume legea pentru solidaritate şi natura obiectului obligaţiei pentru indivizibilitate; solidaritatea funcţionează numai faţă de aceia între care a luat naştere (articolul 1460 din noul Cod civil), pe când indivizibilitatea se transmite şi moştenitorilor (articolul 1425 alineatul 1 din noul Cod civil)[1]. ● În cadrul raporturilor juridice civile care au în conţinutul lor un drept absolut, pluralitatea de subiecte prezintă particularităţi când acest drept absolut este dreptul de proprietate. Astfel, dacă sunt mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate, se naşte ceea ce se numeşte o proprietate comună. Proprietatea comună, conform articolului 632 din noul Cod civil are două forme[2]: coproprietatea (sau proprietatea pe cote părţi) şi devălmăşia. Coproprietatea poate fi, la rândul ei, de două feluri: obişnuită şi forţată. Coproprietatea obişnuită presupune mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate care îşi exercită prerogativele asupra unui bun sau mai multor bunuri determinate, fiecare având o cotă parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate (1/2, 1/3 etc.). Potrivit articolului 634 din noul Cod civil, „(1) Fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote-părţi din dreptul de proprietate şi poate dispune în mod liber de aceasta în lipsă de stipulaţie contrară. (2) Cotele-părţi sunt prezumate a fi egale, până la proba contrară. Dacă bunul a fost dobândit prin act juridic, proba contrară nu se va putea face decât prin înscrisuri”. De exemplu, concubinii cumpără împreună un apartament, convenind ca fiecare să aibă câte ½ din dreptul de proprietate asupra apartamentului. Coproprietarii pot oricând să partajeze bunul, în funcţie de cotele ce le revin. Coproprietate obişnuită există şi în cazul proprietăţii periodice. Proprietatea periodică presupune mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate, fiecare dintre ei exercitând atributul folosinţei cu privire la întregul bun, care formează obiectul dreptului, în mod succesiv şi repetitiv, în perioade de timp egale sau inegale[3]. De exemplu, coproprietarii unei case de vacanţe în regim time

[1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 51. Deşi noţiunea de indiviziune se utilizează în noul Cod civil (în articolul 1143 referitor la starea de indiviziune în cazul moştenirii), noţiunea de proprietate comună în indiviziune a dispărut. Indiviziunea presupunea mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate care îşi exercitau prerogativele asupra unei universalităţi de bunuri, fiecare având o cotă parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate. De exemplu, moştenitorii unei persoane erau consideraţi proprietari în indiviziune, până la realizarea partajului succesoral. [3] Pentru detalii, a se vedea V. STOICA, op. cit., p. 283-290. [2]

Raportul juridic civil

53

sharing[1]. În noul Cod civil, proprietatea periodică este considerată o formă de proprietate distinctă şi este caracterizată în articolul 687 ca fiind situaţia în care mai multe persoane exercită succesiv şi repetitiv atributul folosinţei specific dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp determinate, egale sau inegale. Coproprietatea forţată păstrează trăsăturile coproprietăţii obişnuite; diferenţa faţă de coproprietatea obişnuită constă în aceea că ea nu poate înceta prin partaj judiciar (articolul 632 alineatul 3 din noul Cod civil). De exemplu, există coproprietate forţată asupra părţilor comune (casa scării, pod, ascensor, beci etc.) din clădirile cu mai multe spaţii locative aparţinând unor proprietari diferiţi[2]. În noul Cod civil, coproprietatea forţată este reglementată detaliat în articolele 646-666 (asemănător cu reglementarea anterioară). Devălmăşia presupune mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate care îşi exercită prerogativele împreună asupra bunurilor, fără să fie determinată cota lor parte. Soţii erau proprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei (articolul 30 din Codul familiei de la 1953[3]; soţii pot fi proprietari în devălmăşie şi în reglementarea actuală, dacă aleg regimul matrimonial al comunităţii legale[4]). Nu exista alt caz de proprietate devălmaşă în afară de proprietatea comună a soţilor. În reglementarea actuală, proprietatea comună în devălmăşie are ca izvor legea sau un act juridic. Conform articolului 667 din noul Cod civil, există proprietate în devălmăşie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul vreunei cote-părţi determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune. Articolul 668 stabileşte regulile aplicabile proprietăţii devălmaşe. Astfel, dacă se naşte prin efectul legii, proprietatea în devălmăşie este supusă dispoziţiilor acelei legi, care se completează, în mod corespunzător, cu cele privind regimul comunităţii legale. Regimul comunităţii legale este unul dintre cele trei regimuri matrimoniale (regimul comunităţii legale, al separaţiei de bunuri şi regimul comunităţii convenţionale), pe care soţii îl pot alege. El este reglementat în articolele 339-359 din noul Cod civil şi este asemănător [1]

A se vedea şi C.T. UNGUREANU, Proprietatea time-sharing în dreptul internaţional privat european şi român, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2000-2001. [2] Pentru detalii, a se vedea V. STOICA, op. cit., p. 290-299. [3] Legea nr. 4/1953 privind Codul familiei a fost abrogată de art. 230 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011); dispoziţiile de dreptul familiei au fost încorporate în noul Cod civil. [4] Soţii pot modifica regimul lor matrimonial legal, chiar şi în cazul în care căsătoria a fost încheiată înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, respectând dispoziţiile cuprinse în articolul 369 din noul Cod civil. A se vedea şi articolul 37 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil.

54

Drept civil. Partea generală. Persoanele

cu regimul aplicabil bunurilor soţilor în vechea reglementare (Codul familiei de la 1953). În cazul în care izvorul proprietăţii în devălmăşie este un act juridic, se aplică dispoziţiile privitoare la regimul comunităţii legale. ● În cazul raporturilor juridice civile care au în conţinutul lor un drept personal, nepatrimonial, pluralitatea de subiecte poate să apară numai în ceea ce priveşte subiectul activ, pentru că subiectul pasiv este nedeterminat şi numai în cazul raporturilor care izvorăsc din creaţia intelectuală, sub forma coautoratului.

4. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil Raporturile juridice civile se pot modifica, transforma prin schimbarea subiectelor lor. Dar nu toate raporturile juridice civile pot fi supuse unei asemenea transformări. Astfel: ● În cazul raporturilor care au în conţinutul lor un drept personal, nepatrimonial, subiectele nu pot fi schimbate, deoarece subiectul activ este titularul unui drept netransmisibil (cum ar fi, de exemplu, dreptul la reputaţie, dreptul la muncă), iar subiectul pasiv este nedeterminat. ● În cazul raporturilor care au în conţinutul lor un drept subiectiv civil absolut, mai precis un drept real, cum ar fi dreptul de proprietate, se poate schimba numai subiectul activ, nu şi subiectul pasiv, care este nedeterminat. Subiectul activ se schimbă prin modurile de transmitere (dobândire) a drepturilor reale[1]. Potrivit articolului 557 alineatul 1 din noul Cod civil, dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin: convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi[2]. 1. Convenţia sau contractul este un acord de voinţe între două sau mai multe părţi, prin care se constituie, se modifică sau se stinge un raport juridic[3] (articolul 1166 din noul Cod civil). În contractele care au ca obiect transferul [1]

Modurile de dobândire a drepturilor reale vor fi studiate la materia Teoria generală a drepturilor reale. [2] În anumite cazuri, proprietatea se poate dobândi prin act administrativ sau prin alte moduri prevăzute prin legi speciale. Bunurile imobile se dobândesc prin înscriere în cartea funciară (articolul 557 alineatul 4 din noul Cod civil). Potrivit articolului 56 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, însă, articolul 557 alineatul 4 se va aplica numai după finalizarea lucrărilor de cadastru; până atunci, înscrierea în cartea funciară are numai efect de opozabilitate faţă de terţi, şi nu constitutiv. [3] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p. 15.

Raportul juridic civil

55

proprietăţii sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul real se transmit prin efectul consimţământului părţilor[1]; de exemplu, printr-un contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect un tablou, proprietatea se transferă de la vânzător la cumpărător, operând schimbarea titularului dreptului de proprietate. 2. Prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă (persoana fizică, persoana juridică sau statul)[2] (articolul 953 din noul Cod civil). Moştenirea, legală sau testamentară, conduce la schimbarea subiectului activ, mai precis al titularului dreptului de proprietate, asupra bunurilor care intră în masa succesorală; proprietatea trece de la persoana decedată la moştenitori. 3. Accesiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate (sau a unui alt drept real) prin unirea sau încorporarea materială a unui bun accesoriu, cu sau într-un bun principal, care are ca efect, fie direct, fie mediat, stingerea dreptului de proprietate asupra bunului accesoriu şi mărirea bunului principal, în cazul în care cele două bunuri aparţin unor proprietari diferiţi; astfel, proprietarul bunului principal devine şi proprietarul bunului accesoriu[3], operând schimbarea titularului dreptului de proprietate. Potrivit articolului 567 din noul Cod civil, „Prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se alipeşte cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă legea nu prevede altfel”. 4. Uzucapiunea este acel mod de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale, prin posedarea neîntreruptă a unui bun în termenul şi condiţiile prevăzute de lege. Proprietarul iniţial, care a manifestat dezinteres faţă de obiectul dreptului de proprietate, adică a fost neglijent, este sancţionat, astfel încât el pierde dreptul de proprietate în favoarea posesorului[4], operând astfel schimbarea subiectelor. Uzucapiunea era un mod de dobândire a proprietăţii asupra bunurilor imobile; bunurile mobile, conform articolului 1909 din Codul civil din 1864, se prescriau prin simplul fapt al posesiunii lor, nefiind necesară curgerea vreunui interval de timp. Uzucapiunea putea fi de 30 de ani (articolul 1890 din Codul civil din 1864) şi de 10 până la 20 de ani (articolul 1895 din Codul civil din 1864). În afară de uzucapiunea reglementată de Codul civil din 1864, exista şi uzucapiunea în regimul de carte funciară, reglementată de Decretul-lege

[1]

A se vedea I.P. FILIPESCU, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p. 212. [2] A se vedea FR. DEAK, Tratat de drept succesoral, op. cit., p. 5. [3] A se vedea E. SAFTA-R OMANO, op. cit., p. 317; V. STOICA, op. cit., p. 318. [4] A se vedea E. SAFTA-R OMANO, op. cit., p. 317.

56

Drept civil. Partea generală. Persoanele

nr. 115/1938[1], care se împărţea în uzucapiune tabulară şi extratabulară[2]. Uzucapiunea este una dintre instituţiile care au fost modificate prin noul Cod civil. Potrivit articolului 928, posesorul poate dobândi proprietatea asupra bunului posedat sau, după caz, asupra fructelor produse de acesta. Numai bunurile inalienabile nu pot fi uzucapate (articolul 929). În reglementarea noului Cod civil, dreptul de proprietate asupra imobilelor se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară (articolul 557 alineatul 4)[3]. Astfel, uzucapiune imobiliară există numai în cazurile expres şi restrictiv prevăzute în articolele 930 (uzucapiunea extratabulară)[4] şi 931 (uzucapiunea tabulară)[5] din noul Cod civil. În ceea ce priveşte bunurile mobile, noul Cod

[1]

Decretul-lege nr. 115/1938 a fost abrogat de articolul 230 litera g) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011). [2] Conform articolului 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, „În cazul în care s-au înscris fără cauză legitimă, drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani”; aceasta este uzucapiunea tabulară. Potrivit articolului 28 din acelaşi decretlege, „Cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 de ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat. De asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său, cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 de ani, socotiţi de la înscrierea în cartea funciară a declaraţiunii de renunţare la proprietate”; aceasta este uzucapiunea extratabulară. Dispoziţiile Decretuluilege nr. 115/1938 sunt luate în considerare în cazul uzucapiunii cu privire la un imobil din Transilvania sau Bucovina, împlinită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare (republicată în M. Of. nr. 201 din 3 martie 2006; această lege a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil). Pentru detalii, a se vedea V. S TOICA, op. cit., p. 367-371; C. Bîrsan, op. cit., p. 338-340. [3] Potrivit articolului 56 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, dispoziţiile articolului 557 alineatul 4 din noul Cod civil se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Până la data prevăzută mai sus, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi. [4] Articolul 930 din noul Cod civil: „(1) Dreptul de proprietate asupra unui imobil şi dezmembrămintele sale pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, în folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani dacă: a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, şi-a încetat existenţa; b) a fost înscrisă în cartea funciară declaraţia de renunţare la proprietate; c) imobilul nu era înscris în nicio carte funciară. (2) În toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă şi-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune”. [5] Articolul 931 din noul Cod civil: „(1) Drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea funciară, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-credinţă a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată. (2) Este suficient

Raportul juridic civil

57

civil, pe aceeaşi linie cu Codul civil din 1864, prevede în articolul 935 că oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului. Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod civil recunoaşte uzucapiunea mobiliară, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. Articolul 939 din noul Cod civil arată că acela care posedă bunul altuia timp de 10 ani, în alte condiţii decât ca efect imediat al posesiei de bună-credinţă sau ca efect al posesiei de bună-credinţă şi al expirării termenului de trei ani, conform articolului 937 din noul Cod civil[1], poate dobândi dreptul de proprietate în temeiul uzucapiunii. 5. Ocupaţiunea. Ocupaţiunea constă în luarea în posesie, de către o persoană, a unui lucru care nu aparţine nimănui, cu intenţia de a deveni proprietar. Ocupaţiunea este un mod de dobândire originar. Nu are loc un transfer al dreptului de proprietate şi deci nu se schimbă subiectele unui raport juridic, ci se naşte unul. De exemplu, pot fi dobândite prin ocupaţiune lucrurile abandonate sau lucrurile, care prin natura lor nu au un proprietar, cum sunt animalele sălbatice, fructele de pădure, ciupercile de pădure ş.a.; se pune problema dobândirii prin ocupaţiune şi a tezaurului[2]. Ocupaţiunea este reglementată în articolele 941-947 din noul Cod civil. 6. Tradiţiunea înseamnă predarea sau remiterea materială a lucrului – moment în care are loc şi transferul proprietăţii; se transmite dreptul de proprietate sau un alt drept real prin tradiţiune şi, deci, se schimbă subiectele raporturilor juridice, în cazul donaţiei sub forma darului manual şi în cazul titlurilor de valoare la purtător[3]. Potrivit articolului 1011 alineatul 4 din noul Cod civil, „Bunurile mobile corporale, cu o valoare de până la 25.000 lei, pot face obiectul unui dar manual, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţe al părţilor, însoţit de tradiţiunea bunului” (s.n.). De exemplu, cu ocazia celebrării căsătoriei, părinţii dăruiesc fiicei lor o maşină de spălat rufe. 7. Hotărârea judecătorească joacă rolul de mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale atunci când este translativă de proprietate prin ea însăşi (articolul 557 alineatul 1 din noul Cod civil)[4]. Un exemplu, când hotărârea judecătorească are efecte constitutive de drepturi şi are loc schimbarea subiectelor raportului juridic, este vânzarea prin licitaţie ca buna-credinţă să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere şi în momentul intrării în posesie”. [1] Pentru detalii, a se vedea V. STOICA, op. cit., p. 371-376. [2] Pentru dezvoltări şi pentru reglementarea din noul Cod civil, a se vedea V. S TOICA, op. cit., p. 306-313. [3] A se vedea V. STOICA, op. cit., p. 313-315; I.P. FILIPESCU, op. cit., p. 188. [4] Pentru detalii, a se vedea V. STOICA, op. cit., p. 305-306.

58

Drept civil. Partea generală. Persoanele

publică, când ordonanţa de adjudecare constituie actul de proprietate al cumpărătorului[1]. ● În cazul raporturilor care au în conţinutul lor un drept subiectiv civil relativ, mai precis, un drept de creanţă, se pot schimba atât subiectul activ (creditorul), cât şi subiectul pasiv (debitorul)[2]. Subiectul activ (creditorul) într-un raport obligaţional poate fi schimbat, în principal[3], prin: cesiunea de creanţă, subrogaţia personală şi novaţia prin schimbare de creditor[4]. Cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana către care transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei transmise se numeşte debitor cedat. Ca efect al cesiunii, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul[5]. Cesiunea de creanţă se poate face printr-un contract cu titlu oneros, cum este contractul de vânzarecumpărare ori contractul de schimb, sau printr-un contract cu titlu gratuit, cum este donaţia. De exemplu, cedentul transmite cesionarului, prin vânzare, o creanţă de 100.000 lei, pentru preţul de 9.000 lei. Cesionarul va pretinde debitorului cedat să-i plătească 10.000 lei. Cesiunea de creanţă este reglementată în articolele 1566 şi urm. din noul Cod civil (similar cu reglementarea anterioară). Subrogaţia personală (adică subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei) este un mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă, către un terţ, care a plătit pe creditorul iniţial, în locul debitorului. Deci drepturile creditorului vor trece asupra celui care plăteşte (solvens)[6]. De exemplu, operează subrogaţia legală în situaţia în care cumpărătorul unui imobil ipotecat plăteşte pe creditorii care au un drept de ipotecă asupra acelui imobil. Cumpărătorul, adică dobânditorul imobilului, se subrogă în drepturile creditorilor plătiţi, interesul lui constând în a împiedica urmărirea imobilului; astfel, îl păstrează în patrimoniul său şi îl poate vinde, când creşte valoarea acestuia. Subrogaţia legală este prevăzută în articolul 1596 din noul Cod civil;

[1]

A se vedea E. SAFTA-ROMANO, op. cit., p. 333. Un mijloc direct de schimbare atât a subiectului activ, cât şi a subiectului pasiv este cesiunea contractului, reglementată în articolele 1315-1320 din noul Cod civil. [3] Subiectul activ poate fi schimbat şi prin alte mijloace juridice, precum poprirea ori stipulaţia pentru altul; a se vedea, în acest sens, G. BOROI, op. cit., p. 55-56. [4] Modurile de transmitere a obligaţiilor se studiază la materia „Teoria generală a obligaţiilor”. [5] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p. 363-367. [6] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p. 367-371. [2]

Raportul juridic civil

59

la punctul b) se regăseşte situaţia dobânditorului unui bun, care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţită de o garanţie asupra bunului respectiv. Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea unui nou creditor celui vechi. Debitorul va fi eliberat faţă de creditorul iniţial şi, ca efect al novaţiei, se va obliga faţă de noul creditor[1]. Potrivit articolului 1609 alineatul 3 din noul Cod civil, „Novaţia are loc şi atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligaţia veche”. Spre deosebire de cesiunea de creanţă şi de subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei, când obligaţia iniţială rămâne aceeaşi, la novaţie, obligaţia iniţială se stinge şi se transformă într-o nouă obligaţie, care conţine un element nou faţă de vechea obligaţie[2]. De exemplu, D datorează lui C o sumă de bani. F, fratele lui D, plăteşte suma datorată de D lui C şi apoi încheie cu D un contract de împrumut, în care D este împrumutatul, iar suma împrumutată este aceeaşi pe care F a plătit-o lui C. Astfel, obligaţia lui D (debitorul) faţă de C (creditorul) se stinge şi se naşte o nouă obligaţie a lui D faţă de F (noul creditor). Subiectul pasiv (debitorul) într-un raport obligaţional poate fi schimbat, în principal, prin: novaţia prin schimbare de debitor, preluarea datoriei, poprirea[3]. Novaţia prin schimbarea de debitor are loc atunci când un terţ se angajează faţă de creditor să plătească datoria, fără ca pentru aceasta, să se ceară concursul debitorului iniţial. Conform articolului 1609 alineatul 2 din noul Cod civil, novaţia se produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială. În acest caz, novaţia poate opera fără consimţământul debitorului iniţial. De exemplu, F, fiul, are o datorie în bani faţă de C. T, tatăl lui F, se angajează faţă de C (creditorul) să execute el obligaţia fiului, dar în natură. C îl eliberează pe F de datorie. Preluarea datoriei este o instituţie din noul Cod civil, care înseamnă cesiune de datorie (nereglementată în legislaţia anterioară). Potrivit articolului 1599 din noul Cod civil, obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte persoane, fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, fie printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă [1]

A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p. 372-374. [2] Ibidem, p. 373-374. [3] Instituţia delegaţiei nu a mai fost reglementată în noul Cod civil. Delegaţia era o convenţie prin care un debitor aducea creditorului său, angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui.

60

Drept civil. Partea generală. Persoanele

obligaţia. Articolul 1600 prevede că prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuieşte pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel, este liberat. Preluarea datoriei se face întotdeauna cu consimţământul creditorului (articolul 1605 din noul Cod civil). Poprirea este o formă de executare silită indirectă, prin care creditorul urmăreşte sumele pe care debitorul său le are de primit de la o terţă persoană[1]. Creditorul care urmăreşte sumele se numeşte creditor popritor, debitorul urmărit se numeşte debitor poprit, iar terţul, care este debitorul debitorului poprit, se numeşte terţ poprit. De exemplu, pensia de întreţinere pe care debitorul n-o plăteşte la timp se obţine prin instituirea popririi pe veniturile din muncă ale acestuia. Astfel, terţul poprit devine debitor direct al creditorului popritor, operând o schimbare a subiectului pasiv[2].

5. Capacitatea subiectelor raportului juridic civil 5.1. Noţiune Pentru a participa la raportul juridic civil subiectele de drept civil, adică persoana fizică şi persoana juridică, trebuie să aibă capacitate civilă sau, altfel spus, personalitate juridică. Pentru a defini noţiunea de capacitate juridică este necesară clarificarea noţiunilor de persoană fizică/juridică. Potrivit articolului 28 alineatul 1 din noul Cod civil, „Capacitatea civilă[3] este recunoscută tuturor persoanelor” (s.n.). Cuvântul „persoană”, folosit în text, desemnează omul în calitatea sa de fiinţă juridică[4]. Nu are accepţiunea din vorbirea curentă, ci una tehnico-juridică: pe de o parte, această accepţiune este mai largă decât în vorbirea curentă, în sensul că se referă nu numai la individ (persoana fizică), ci şi la o entitate juridică (persoana juridică); pe de altă parte, are un sens mai restrâns decât în vorbirea curentă, în sensul că nu se referă decât la raporturile sociale ale omului, supuse unei norme de drept (deci numai la raporturile juridice)[5].

[1]

Această instituţie urmează a fi studiată la materia „Drept procesual civil”. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 56. [3] În dreptul privat, capacitatea juridică a persoanei fizice ia forma capacităţii civile. De altfel, în literatura de specialitate (a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 84; G. BOROI, op. cit., p. 398; C.T. U NGUREANU, Drept civil. Suport de curs, vol. 2, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Drept, 2005, p. 60) se consideră că fiecărei ramuri de drept îi corespunde o anumită capacitate juridică. [4] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 82. [5] A se vedea T. IONAŞCU ş.a., Persoana fizică în dreptul R.P.R., Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1963, p. 16. [2]

Raportul juridic civil

61

Persoana fizică reprezintă fiinţa umană, care se manifestă în drept, ca individ[1], este titular de drepturi şi obligaţii în raporturile juridice şi subiect al raporturilor juridice, înzestrată cu drepturi şi obligaţii[2]. Conform noului Cod civil, persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile (articolul 25 alineatul 2). Persoana juridică reprezintă orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile (articolul 25 alineatul 3 din noul Cod civil).

5.2. Persoana fizică „Persoana fizică” este o denumire convenţională dată omului, ca entitate juridică[3]. Ea reprezintă suportul material al capacităţii juridice[4]. Între persoana fizică şi capacitatea juridică există o relaţie de tip formă-conţinut. Capacitatea juridică reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a fi subiect de drept. Numai omul poate fi subiect de drept. Dacă, de exemplu, persoana A îl instituie legatar universal pe câinele său, legatul este nul şi aceasta deoarece animalele sunt considerate, din punct de vedere legal, lucruri[5]. Drepturile recunoscute animalelor, în special celor de companie, nu reprezintă de fapt, decât obligaţii ale omului faţă de acestea şi faţă de comunitatea din care face parte; dacă animalele ar fi subiecte de drept, drepturile acestora ar trebui să fie opuse celorlalte animale, ar avea obligaţii corelative drepturilor lor, pe când drepturile recunoscute animalelor sunt, în realitate, măsuri de protecţie a lor[6]. Capacitatea juridică reprezintă aptitudinea de a fi subiect de drept, deci aptitudinea de a fi titular de drepturi şi obligaţii[7]. Noţiunea de capacitate juridică este identică cu aceea de personalitate juridică. Personalitatea juridică este o noţiune utilizată în ultimul timp în acte normative şi în literatura de specialitate[8]. Unii autori[9] consideră că noţiunile de personalitate juridică şi capacitate juridică nu se suprapun. O parte a capacităţii juridice a persoanei fizice este capacitatea juridică civilă. [1]

Ibidem. A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 83. [3] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 84. [4] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 85. [5] A se vedea articolul 473 din Codul civil din 1864; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 83-84. [6] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 84, nota 1 de la subsol. [7] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 398; C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 60. [8] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 398. [9] A se vedea O. UNGUREANU, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 21-23. [2]

62

Drept civil. Partea generală. Persoanele

5.2.1. Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu În dreptul civil se face distincţie între capacitatea de folosinţă a persoanei fizice şi capacitatea ei de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă constă în aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile (articolul 34 din noul Cod civil), iar capacitatea de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile (articolul 37 din noul Cod civil). Se poate pune întrebarea care este scopul recunoaşterii aptitudinii de a avea drepturi şi obligaţii (adică a capacităţii de folosinţă), dacă persoana fizică în cauză nu le poate exercita/asuma. Persoana fizică, ce dobândeşte capacitate de folosinţă de la naştere (sau chiar de la concepţie, în unele situaţii), se bucură în acest mod de protecţie. În realitate, poate exercita drepturile/asuma obligaţii, dar nu personal, ci prin reprezentare, prin intermediul unui ocrotitor legal (care este supus reglementărilor legale, ce asigură protecţia persoanei fizice reprezentate). Prin urmare, capacitatea de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, încheind personal, fără reprezentare legală, autorizare prealabilă ori asistare a unui ocrotitor, acte juridice civile[1]. Dobândirea capacităţii de exerciţiu este legată de dezvoltarea fizică şi psihică a persoanei fizice. Astfel, la naştere (concepţie) persoana fizică dobândeşte capacitate de folosinţă, pe care o poate valorifica, încheind personal unele acte juridice de la vârsta de 14 ani (capacitate de exerciţiu restrânsă) şi orice acte juridice permise de lege de la vârsta majoratului (capacitate de exerciţiu deplină). Dobândirea capacităţii de exerciţiu ţine de vârstă şi de discernământul persoanei fizice, adică de aptitudinea psihică a acesteia de a înţelege semnificaţia actelor/faptelor sale, de a discerne între ceea ce este util sau păgubitor, oportun sau neoportun pentru ea, la un moment dat[2]. Este posibil ca o persoană majoră să nu aibă discernământ, de exemplu, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, urmând ca aceasta sa fie protejată prin punerea sub interdicţie judecătorească şi numirea unui reprezentant legal.

5.2.2. Capacitatea delictuală Capacitatea delicturală constă în aptitudinea persoanei fizice de a răspunde pentru faptele sale ilicite, care cauzează prejudicii terţilor. Capacitatea delictuală este o condiţie a răspunderii civile delictuale (articolul 1349 alineatul

[1]

A se vedea T. IONAŞCU ş.a., op. cit., p. 36. A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 86, nota 3 de la subsol. [2]

Raportul juridic civil

63

1-2 din noul Cod civil[1]) şi se întemeiază pe articolul 1366 din noul Cod civil[2], conform căruia minorul nu răspunde delictual decât dacă a acţionat cu discernământ. Se prezumă că minorul până la 14 ani nu are discernământ. Capacitatea de folosinţă apare ca o latură statică a capacităţii juridice, iar capacitatea de exerciţiu şi capacitatea delictuală, ca laturi dinamice ale acesteia[3]. Firul de legătură dintre capacitatea de folosinţă, capacitatea de exerciţiu şi capacitatea delictuală este discernământul. Dacă în cazul primelor două, discernământ înseamnă aptitudinea psihică a persoanei fizice de a înţelege semnificaţia actelor sale juridice şi de a distinge între ceea ce este util sau inutil, avantajos sau păgubitor, oportun sau neoportun pentru ea, la un moment dat, prin încheierea anumitor acte juridice, în cazul capacităţii delictuale, discernământul ia forma aptitudinii psihice de a înţelege semnificaţia faptelor sale, de a discerne între ceea ce este licit sau ilicit, permis sau interzis. Discernământul este definit în Legea nr. 487/2002 privind sănătatea mintală şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice[4], în articolul 5 litera k), ca fiind o componentă a capacităţii psihice, care se referă la o faptă anume şi din care decurge posibilitatea persoanei respective de a aprecia conţinutul şi consecinţele acestei fapte. La litera h) a articolului 5, se arată că prin capacitate psihică se înţelege atributul stării psihice de a fi compatibilă, la un moment dat, cu exercitarea drepturilor civile sau a unor activităţi specifice. Capacitatea nu trebuie confundată cu discernământul. În timp ce capacitatea este o stare de drept, recunoscută de lege oricărei persoane, discernământul este o stare de fapt, a cărei existenţă se apreciază de la caz la caz, în funcţie de împrejurări. Se prezumă că persoanele capabile au discernământ. Este posibil, totuşi, ca o persoană capabilă, care se găseşte în anumite situaţii speciale, de exemplu, este sub hipnoză, în stare avansată de ebrietate etc., să fie lipsită vremelnic de discernământ[5]. De asemenea, este posibil să se [1]

Articolul 1349 din noul Cod civil, la alineatele 1 şi 2, prevede: „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ (s.n.), încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”. [2] Articolul 1366 din noul Cod civil arată că: „(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei. (2) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei”. [3] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 85. [4] Publicată în M. Of. nr. 589 din 8 august 2002. [5] Potrivit articolului 1367 din noul Cod civil, „(1) Cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale. (2) Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă starea

64

Drept civil. Partea generală. Persoanele

facă dovada că o persoană incapabilă a acţionat cu discernământ. De exemplu, în materia răspunderii civile delictuale, minorul este tras la răspundere dacă se dovedeşte că a acţionat cu discernământ, indiferent de vârsta sa, adică indiferent dacă este lipsit de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. De altfel, există o prezumţie relativă că minorul care a împlinit 14 ani are discernământ (articolul 1366 alineatul 2 din noul Cod civil). Regula este că sunt lipsite de discernământ persoanele fizice care datorită vârstei fragede sau stării de alienaţie sau debilitate mintală nu au reprezentarea consecinţelor juridice ale actului juridic pe care îl încheie[1].

5.2.3. Începutul capacităţii juridice Regula. Omul, substanţa umană, presupune două elemente biologice: corpul – „husa” substanţială a persoanei fizice – şi viaţa. Omul există pentru o anumită perioadă de timp, care este fixată între două puncte temporale: naşterea şi moartea. De viaţă, care curge între cele două puncte, fapte biologice, se leagă începutul şi sfârşitul personalităţii juridice a persoanei fizice. Determinarea cu exactitate a celor două momente (naşterea şi moartea) reprezintă o cerinţă a siguranţei dreptului, în sensul că trebuie cunoscut când anume a existat o persoană fizică, titulară de drepturi şi obligaţii, deoarece de acestea se leagă importante raporturi juridice, mai ales din dreptul succesoral. Conform articolului 35 din noul Cod civil, capacitatea juridică începe la naşterea persoanei fizice şi încetează odată cu moartea acesteia, iar potrivit articolului 36 (similar cu reglementarea anterioară), drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. Deci începutul capacităţii coincide cu momentul naşterii. Copilul trebuie să se nască viu, pentru a dobândi capacitate. Copilul născut mort nu poate fi considerat că există şi deci nu poate avea personalitate juridică[2]. Textul nu precizează ca să fie şi viabil. Este suficient să existe, să trăiască chiar şi câteva momente după naştere. Dacă nu se poate stabili cu certitudine că s-a născut viu, se face o expertiză medico-legală. De regulă, este suficientă proba docimaziei (prin care se dovedeşte prezenţa aerului în plămâni, ceea ce înseamnă că a

vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe”. [1] A se vedea C.T. UNGUREANU, Drept civil. Suport de curs, vol. 1, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Drept, 2005, p. 48. [2] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat de drept civil român, vol. 1, Editura All Beck, Colecţia Restitutio, Bucureşti, 2002, p. 136; G. BOROI, op. cit., p. 400; C.T. U NGUREANU, op. cit., vol. 2, p. 61; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 95.

Raportul juridic civil

65

respirat). Dacă această probă nu este concludentă, se fac şi alte investigaţii medico-legale[1]. Deci, ca să existe persoana fizică, trebuie să existe viaţă independentă, fiind indiferent dacă este sau nu viabilă. Excepţia. Conform articolului 36 din noul Cod civil, drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. Se recunoaşte, astfel, o capacitate juridică copilului conceput, cu două condiţii: - să fie vorba de drepturile copilului, şi nu de obligaţiile acestuia; această condiţie se consideră îndeplinită atunci când este vorba de dobândirea unui drept asupra unui bun, de exemplu printr-o moştenire cu titlu particular; - copilul să se nască viu; textul nu precizează să fie şi viabil, fiind suficient să fi trăit numai şi câteva momente după naştere. În ceea ce priveşte stabilirea momentului concepţiei copilului – pentru că el dobândeşte drepturi numai dacă este conceput, se utilizează prevederile articolului 412 din noul Cod civil (identic cu cel din legislaţia anterioară), „Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii”. Asta înseamnă că un copil poate fi conceput în intervalul de 121 de zile, adică în perioada care constă în diferenţa de timp cuprinsă între durata maximă (300 zile) şi durata minimă (180 zile) a unei sarcini; data aproximativă a concepţiei se determină plecând de la momentul cert al naşterii şi de la stabilirea pe baze ştiinţifice, medicale, a vârstei fătului, adică la câte luni s-a născut copilul. Timpul legal al concepţiei copilului reprezintă o prezumţie relativă, ceea ce înseamnă că se poate dovedi că acesta a fost conceput în anumite zile ale acestui interval de timp, cu excluderea celeilalte părţi a intervalului de 121 de zile[2]. În noul Cod civil (spre deosebire de reglementarea anterioară) se precizează, în articolul 412 alineatul 2, că prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiei, chiar în afara acestui interval. Această dispoziţie se referă la situaţia în care concepţia are loc în laborator, în cazul procreării medical asistate (numită în noul Cod civil „reproducerea umană asistată medical”[3]) şi embrionul obţinut este implantat în corpul viitoarei mame după un anumit interval de timp, de exemplu, după un an. În cazul procreării medical asistate[4] (fertilizarea in vitro sau inseminarea artificială ori reproducerea umană asistată medical), se cunoaşte cu certitudine care este data concepţiei. Problema care se ridică aici este dacă un copil [1]

Pentru detalii, a se vedea D. PERJU-DUMBRAVĂ, V. MĂRGINEANU, Teorie şi practică medico-legală, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, p. 97-107 (aşa cum a fost citat în I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 98). [2] A se vedea G. LUPŞAN, Dreptul familiei, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p. 148-150; G. BOROI, op. cit., p. 400-401. [3] A se vedea articolele 441-447 din noul Cod civil. [4] Pentru detalii a se vedea G. LUPŞAN, op. cit., p. 172-190.

66

Drept civil. Partea generală. Persoanele

conceput astfel, care nu a fost implantat în corpul mamei, ci păstrat (sub formă de embrion) în vederea unei implantări viitoare, la o instituţie medicală specializată, poate dobândi sau nu drepturi. Din moment ce legea nu distinge, înseamnă că şi acest caz intră sub incidenţa ei. De aici pot să apară situaţii delicate în practică. De exemplu, poate avea capacitate succesorală un copil conceput prin metode ale reproducerii umane asistate medical la data deschiderii succesiunii, dar care s-a născut viu după 5 ani de la data deschiderii succesiunii, deoarece embrionul a fost implantat în corpul mamei, după 4 ani de la concepţie (articolul 957 coroborat cu articolele 36 şi 412 alineatul 2 din noul Cod civil). Este nevoie deci de o reglementare legală care să clarifice nu numai această problemă, ci şi celelalte legate de procrearea medical asistată. În noul Cod civil există numai prevederi referitoare la reproducerea umană asistată medical cu terţ donator (articolele 441-447). Articolul 447 face trimitere la legea specială (neadoptată încă), ce va reglementa detaliat problema reproducerii asistate medical cu terţ donator. Copilul conceput poate dobândi drepturi de la concepţie, dacă se naşte viu; prin urmare, dobândirea capacităţii juridice în acest caz, este supusă unei condiţii legale[1]; dacă se îndeplineşte – copilul se naşte viu – el dobândeşte drepturile, cu efect retroactiv, din momentul concepţiei; dacă nu se îndeplineşte – copilul se naşte mort – se consideră că el nu a avut niciodată capacitate juridică. În acelaşi timp, capacitatea juridică astfel dobândită este imperfectă, deoarece cuprinde numai drepturi[2].

5.2.4. Încetarea capacităţii juridice a) Constatarea fizică a morţii Decesul persoanei fizice reprezintă singura cauză a încetării capacităţii sale juridice. Moartea şi, mai ales, momentul exact al survenienţei ei, precum şi legătura temporală cu moartea altor persoane au o deosebită importanţă pentru formarea diferitelor raporturi juridice, mai ales de drept succesoral. Conform articolului 35 din noul Cod civil, capacitatea juridică a persoanei fizice încetează odată cu moartea acesteia. Nu se fac precizări referitoare la condiţiile în care o persoană poate fi considerată decedată. Pentru determinarea datei morţii pot fi folosite prevederile articolului 147 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în

[1]

În categoria condiţiilor de eficacitate a actului juridic civil intră condiţiile legale – cum este condiţia ca un copil conceput să se nască viu, pentru a dobândi drepturi – şi condiţii voluntare de eficacitate, adică modalităţile actului juridic civil. Pentru detalii, a se vedea C.T. UNGUREANU, op. cit., vol. 1, p. 45-46. [2] A se vedea şi I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 96-100.

Raportul juridic civil

67

domeniul sănătăţii[1], care în partea consacrată problemei prelevării şi transplantului de ţesuturi şi organe umane dă o definiţie persoanei decedate[2]. Potrivit acesteia, data decesului coincide fie cu momentul în care persoana fizică nu mai are activitate cardiacă, constatându-se medical oprirea cardiorespiratorie iresuscitabilă şi ireversibilă, fie cu momentul morţii cerebrale, când există activitate cardiacă, dar s-a constatat medical încetarea ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului persoanei fizice. b) Declararea judecătorească a morţii Nu în toate cazurile, însă, se poate constata fizic decesul. Există situaţii în care nu este posibilă examinarea cadavrului, deoarece acesta nu poate fi găsit, persoana fizică dispărând în condiţii excepţionale sau datorită faptului că aceasta a dispărut un timp îndelungat de la locuinţa sa. Astfel, există două moduri în care încetează capacitatea juridică: prin constatarea fizică a decesului şi prin declararea judecătorească a acestuia. Declararea judecătorească a morţii intervine fie atunci când persoana fizică a dispărut o perioadă îndelungată, fără ca nimeni să ştie unde se află şi există indicii că a încetat din viaţă, fie atunci când persoana fizică a dispărut în împrejurări excepţionale, care îndreptăţesc să se presupună decesul ori este sigur că a decedat, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat. Declararea judecătorească a morţii era reglementată prin Decretul nr. 31/1954[3]. În noul Cod civil, declararea judecătorească a morţii este tratată în Titlul II (Persoana fizică), Secţiunea a III-a, în articolele 49-57, într-un mod diferit. Astfel, spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod civil înlătură procedura greoaie şi de durată a declarării judecătoreşti a dispariţiei[4] şi micşorează termenele. Reglementează un caz general şi două cazuri speciale. [1]

Publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006, cu modificările şi completările ulterioare; această lege a abrogat Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane (M. Of. nr. 8 din 13 ianuarie 1998). [2] Articolul 147 din Legea 95/2006: „1. se defineşte ca donator decedat, fără activitate cardiacă, persoana la care s-a constatat oprirea cardiorespiratorie iresuscitabilă şi ireversibilă, confirmată în spital de 2 medici primari. Confirmarea donatorului decedat fără activitate cardiacă se face conform protocolului de resuscitare, prevăzut în anexa nr. 6, excepţie făcând situaţiile fără echivoc; 2. se defineşte ca donator decedat, cu activitate cardiacă, persoana la care s-a constatat încetarea ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului, conform protocolului de declarare a morţii cerebrale prevăzut în anexa nr. 3; 3. declararea morţii cerebrale se face de către medici care nu fac parte din echipele de coordonare, prelevare, transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană”. [3] Abrogat de art. 230 lit. n) din Legea nr. 71/2011 (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011). [4] În vechea reglementare (Decretul nr. 31/1954), când persoana fizică era dispărută de la locuinţa sa, se proceda la declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei. Trebuiau îndeplinite cumulativ trei condiţii (articolul 16 alineatul 2 din Decretul nr. 31/1954): să fi existat o hotărâre definitivă prin care se declarase dispariţia, care să fi fost afişată, în extras, la uşa instanţei şi a primăriei ultimului domiciliu al celui

68

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Cazul general. Este prevăzut în articolul 49 din noul Cod civil şi se referă la persoana dispărută, când există indicii că a încetat din viaţă. În această situaţie, instanţa o declară moartă prin hotărâre judecătorească, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă. Cazuri speciale. Cele două cazuri speciale sunt reglementate în articolul 50, alineatele 1 şi 3: - cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia; - atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie[1]. Procedura de declarare judecătorească a morţii. Procedura urmează dispoziţiile Codului de procedură civilă (articolul 51 din noul Cod civil). În noul Cod de procedură civilă, procedura de declarare a morţii este reglementată în articolele 931 şi urm.[2] şi este asemănătoare cu aceea din vechea reglemendispărut, timp de 30 de zile; de la data afişării să fi trecut cel puţin 6 luni; de la data ultimelor ştiri din care rezulta că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin 4 ani. Pentru declararea dispariţiei era necesar ca de la data ultimelor ştiri din care rezulta că persoana era în viaţă, să fi trecut cel puţin un an. Dacă nu se putea stabili cu certitudine ziua ultimelor ştiri, termenul de un an se socotea de la ultima zi a lunii în care se plasau ultimele ştiri sau, după caz, de la ultima zi a anului calendaristic (articolul 17 din Decretul nr. 31/1954). Hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei avea ca efect îndeplinirea unei condiţii de fond pentru declararea morţii. Nu avea, însă, niciun efect asupra capacităţii juridice a persoanei fizice dispărute. Persoana declarată dispărută se presupunea că există. [1] Acest al doilea caz special poate ridica semne de întrebare referitoare la situaţiile în care este sigur că decesul s-a produs, deşi nu există cadavrul şi referitor la inconvenientele care pot să apară datorită lipsei unui termen cât de scurt, necesar pentru declararea morţii. De exemplu, are loc un accident rutier şi autoturismul explodează şi arde, cei doi pasageri fiind carbonizaţi. Nu se poate face identificarea lor, dar se cunoaşte că la volan era soţul şi în dreapta soţia; în acest caz se poate declara moartea lor, în temeiul articolului 50 alineatul 3 din noul Cod civil. Dar dacă soţul a împrumutat maşina lui X (care se afla, de fapt, la volan în momentul accidentului), şi profitând de situaţie, nu apare ca să scape de creditori? La aceste întrebări urmează să răspundă practica judiciară, prin aplicarea textului, la situaţii concrete. [2] Potrivit articolului 931 din noul Cod de procedură civilă, cererea de declarare a morţii unei persoane se introduce la instanţa competentă în a cărei circumscripţie acea persoană a avut ultimul domiciliu cunoscut. În continuare (păstrându-se aceeaşi paşi ca în reglementarea veche a Decretului nr. 32/1954), după sesizarea instanţei, preşedintele va cere primăriei, precum şi organelor poliţiei în a căror rază teritorială a avut ultimul domiciliu cunoscut cel dispărut, să culeagă informaţii cu privire la acesta. Totodată, preşedintele va dispune să se facă afişarea cererii la ultimul domiciliu cunoscut al celui dispărut, la sediul primăriei şi la sediul instanţei, precum şi publicarea într-un ziar de largă circulaţie a unui anunţ despre deschiderea procedurii declarării morţii, cu invitaţia ca orice persoană să comunice datele pe

Raportul juridic civil

69

tare a Decretului nr. 32/1954[1], care continuă să se aplice până la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă. Potrivit Decretului nr. 32/1954 (articolele 36-38 şi 40), cererea de declarare a morţii se introduce la instanţa în raza căreia persoana a cărei moarte urmează a fi declarată a avut ultimul domiciliu. Cererea poate fi intentată de orice persoană interesată. După primirea cererii, preşedintele instanţei dispune ca, prin organele primăriei şi ale poliţiei, să se culeagă cât mai multe informaţii despre persoana a cărei moarte se solicită a fi declarată şi, totodată, să se afişeze cererea la ultimul domiciliu al acesteia şi la primărie, astfel încât orice persoană ce ar putea da informaţii să le comunice instanţei. Se poate sesiza şi instanţa de tutelă[2] pentru numirea unui curator, dacă este cazul (pentru administrarea bunurilor celui a cărui care le cunoaşte în legătură cu cel dispărut. Preşedintele va sesiza instanţa de tutelă de la ultimul domiciliu cunoscut al celui a cărui moarte se cere a fi declarată, spre a numi, dacă este cazul, un curator, în condiţiile prevăzute de Codul civil. Spre deosebire de vechea reglementare, dacă în patrimoniul persoanei a cărei moarte se cere a fi declarată există bunuri imobile, preşedintele va cere, din oficiu, notarea cererii în cartea funciară, datorită modificărilor intervenite în ceea ce priveşte cartea funciară, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil. De asemenea, va solicita şi înregistrarea acesteia în registrul comerţului, dacă este întreprinzător (articolul 932 din noul Cod de procedură civilă). Termenul de judecată se fixează după trecerea a două luni de la data efectuării publicaţiilor şi după primirea rezultatelor cercetărilor. Persoana a cărei moarte se cere a fi declarată se citează la ultimul domiciliu cunoscut; citaţia se publică într-un ziar de largă circulaţie. Dacă persoana în cauză a avut un mandatar, va fi citat şi acesta, pentru a da lămuriri instanţei, precum şi curatorul, dacă a fost numit unul. Participarea procurorului este obligatorie (articolul 933 din noul Cod de procedură civilă). Conform articolului 934 din noul Cod de procedură civilă, dispozitivul hotărârii de declarare a morţii rămase definitivă se va afişa timp de două luni la sediul instanţei şi al primăriei în a cărei rază teritorială a avut ultimul domiciliu cunoscut cel declarat mort, precum si la acest domiciliu. De asemenea, dispozitivul hotărârii va fi comunicat instanţei de tutelă de la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort spre a se numi un curator, dacă va fi cazul, precum şi serviciului de stare civilă de la ultimul domiciliu cunoscut al celui declarat mort, pentru a înregistra moartea. Când este cazul, dispozitivul hotărârii de declarare a morţii va fi notat în cartea funciară şi se va înregistra în registrul comerţului, în registrul succesoral, precum şi în alte registre publice. În cazul special al morţii unei persoane a cărei încetare din viaţă este sigură, dar cadavrul nu poate fi găsit ori identificat, cererea se poate introduce şi la instanţa în a cărei circumscripţie a decedat acea persoană. Deci, există o competenţă alternativă. Cererea se poate face de îndată ce s-a cunoscut faptul morţii, pe baza cercetărilor organelor competente. Instanţa va putea dispune şi administrarea altor probe (articolul 935 din noul Cod de procedură civilă). În acest caz nu se culeg informaţii despre cel a cărui moarte urmează să se declare şi nici nu are loc publicitatea cererii; nu trebuie să treacă vreun interval de timp pentru fixarea termenului de judecată. [1] Conform articolului 230 litera o) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, articolele 30-43 din Decretul nr. 32/1954 se abrogă la intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 cu privire la noul Cod de procedură civilă; articolele 36-43 din Decretul nr. 32/1954 se referă la procedura de declarare a dispariţiei şi a morţii şi care continuă, deci, să se aplice. [2] În articolul 37 alineatul 3 din Decretul nr. 32/1954 se făcea referire la autoritatea tutelară. Potrivit noului Cod civil, competentă să numească un curator este instanţa de tutelă.

70

Drept civil. Partea generală. Persoanele

moarte urmează a fi declarată). După 30 de zile de la afişarea cererii, preşedintele instanţei fixează un termen de judecată, cu citarea părţilor, cel ce urmează a fi declarat mort fiind citat la ultimul domiciliu. Participarea procurorului este obligatorie. Cel dispărut se prezumă că este în viaţă (ca şi în vechea reglementare), dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă (articolul 53 din noul Cod civil). Data morţii. Dispoziţiile referitoare la data morţii nu diferă faţă de vechea reglementare. Astfel, hotărârea declarativă de moarte trebuie să conţină obligatoriu data morţii, pentru că aceea este data la care încetează capacitatea juridică a persoanei fizice. Dacă din probele administrate reiese că moartea a avut loc într-o anume zi, atunci data morţii va fi acea zi. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii. Dacă nu se poate stabili ziua, instanţa va considera ca dată a morţii ultima zi a termenului de 2 ani (în cazul general al declarării morţii conform articolului 49 alineatul 1 din noul Cod civil) sau de 6 luni (în cazul special al declarării morţii conform articolului 50 alineatul 1 din noul Cod civil). Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate ori ziua în care a avut loc împrejurarea deosebită nu poate fi stabilită, termenul de 2 ani, respectiv de 6 luni, se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic. De precizat că data morţii nu este niciodată aceea a pronunţării hotărârii declarative de moarte şi nici aceea a rămânerii definitive a acestei hotărâri, ci este întotdeauna o dată anterioară, stabilită prin hotărârea judecătorească de declarare a morţii. Hotărârea declarativă de moarte produce efect retroactiv, în sensul că persoana este considerată moartă începând cu data şi ora morţii stabilită prin hotărârea judecătorească. În ceea ce priveşte data morţii în cazul special, când cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, dar moartea este sigură, noul Cod civil nu conţine vreo precizare[1]. Rectificarea datei morţii. Data morţii stabilită de instanţă, poate fi rectificată (tot de instanţă), la cererea oricărei persoane interesate, dacă se dovedeşte că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată (articolul 52 alineatul 3 din noul Cod civil) şi că o altă dată este aceea a morţii. [1]

Textul articolului 50 alineatul 3 din noul Cod civil seamănă cu acela al articolului 34 din Codul civil elveţian: „Decesul unei persoane al cărei corp nu a fost găsit este considerat stabilit, atunci când această persoană a dispărut în astfel de circumstanţe din care ar rezulta moartea ei sigură”.

Raportul juridic civil

71

La fel, potrivit articolului 937 din noul Cod de procedură civilă, la cererea oricărei persoane interesate, instanţa va rectifica data morţii stabilită prin hotărâre, dacă se va dovedi că nu a fost cu putinţă ca moartea să se fi produs la acea dată. Data rectificată poate fi anterioară sau ulterioară celei stabilite iniţial, de unde se pot ivi complicaţii[1], efectele rectificării apropiindu-se de acelea ale unei acţiuni în anularea hotărârii declarative de moarte. Potrivit articolului 938 din noul Cod de procedură civilă, când se cere rectificarea sau anularea hotărârii declarative de moarte şi în patrimoniul persoanei a cărei moarte a fost declarată există bunuri imobile, instanţa, din oficiu, va dispune notarea cererii în cartea funciară. Anularea hotărârii declarative de moarte. În cazul în care persoana declarată moartă este în viaţă sau în cazul în care se descoperă certificatul de deces, pe baza morţii constatate fizic, se poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte (la fel ca în vechea reglementare). Conform articolului 936 din noul Cod de procedură civilă, cererea se face la instanţa care a pronunţat hotărârea. Tot astfel se va proceda când se înfăţişează certificatul de stare civilă prin care se constată decesul celui declarat mort. Judecarea cererii se face cu citarea persoanelor care au fost părţi în procesul de declarare a morţii şi cu participarea procurorului. Dispozitivul hotărârii definitive se comunică serviciului de stare civilă pentru anularea înregistrării. Dacă persoana declarată moartă este în viaţă, anularea hotărârii declarative de moarte produce următoarele efecte: - din punct de vedere nepatrimonial, se înlătură, cu efect retroactiv, încetarea capacităţii juridice a persoanei în cauză; potrivit articolelor 259 alineatul 5 şi 293 alineatul 2 din noul Cod civil (ca şi în vechea reglementare)[2], se „reactualizează” căsătoria, a cărei existenţă încetase; dacă între timp soţul supravieţuitor s-a recăsătorit şi a fost de bună-credinţă, atunci căsătoria lui cu soţul declarat mort se consideră că a încetat la data încheierii noii căsătorii; dacă soţul supravieţuitor a fost de rea-credinţă – adică a ştiut că cel declarat mort este în viaţă – el se consideră bigam;

[1]

De exemplu, dacă data rectificată este anterioară celei iniţiale, înseamnă că succesiunea se deschide mai devreme şi că pot interveni modificări în ceea ce priveşte persoanele chemate la succesiune şi probleme legate de restituire, între acestea, a bunurilor succesorale. Pentru detalii, a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 112-113. [2] Articolele 22 şi 37 din fostul Cod al familiei: „În cazul în care soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă. Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii” (articolul 22); „Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei” (articolul 37 alineatul 1).

72

Drept civil. Partea generală. Persoanele

- din punct de vedere patrimonial, la fel ca în vechea reglementare (articolul 20 din Decretul nr. 31/1954), cel declarat mort poate cere, după anularea hotărârii, înapoierea bunurilor sale, însă, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se dovedeşte că a fost de rea-credinţă, adică la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă (articolul 54 alineatul 2 din noul Cod civil); rezultă două categorii de raporturi: între cel care a fost declarat mort şi moştenitorii lui (aparenţi), pe de o parte, şi între cel care a fost declarat mort şi subdobânditorii anumitor bunuri din succesiunea acestuia, pe de altă parte. Între cel care a fost declarat mort şi moştenitorii lui aparenţi: potrivit articolului 54 alineatul 2 din noul Cod civil, moştenitorii aparenţi sunt obligaţi la restituirea bunurilor succesorale, la cererea autorului lor; nu se face distincţie între moştenitorii de bună-credinţă şi moştenitorii de rea-credinţă; toţi sunt obligaţi la restituire; aşa cum reiese, însă, şi din articolul 57 din noul Cod civil, restituirea se face numai la cererea celui îndreptăţit; până la solicitarea restituirii, moştenitorii aparenţi păstrează posesia bunurilor şi dobândesc fructele acestora; la cerere, restituirea se face în natură sau prin echivalent, potrivit articolelor 1639-1647 din noul Cod civil. Între cel declarat mort şi subdobânditorii anumitor bunuri din masa succesorală: conform principiului desfiinţării actului subsecvent ca urmare a desfiinţării actului iniţial, formulat şi în articolul 1254 alineatele 2 şi 3 din noul Cod civil, actele juridice de înstrăinare a bunurilor succesorale, încheiate de moştenitorii aparenţi, cu terţe persoane se desfiinţează, părţile fiind repuse în situaţia anterioară, adică fiind obligate la restituirea bunurilor; acestei reguli îi sunt supuşi subdobânditorii cu titlu gratuit (de bună sau de rea-credinţă) şi subdobânditorii cu titlu oneros de rea-credinţă; subdobânditorii cu titlu oneros de bună-credinţă nu sunt obligaţi la restituire, actul juridic încheiat de aceştia cu moştenitorii aparenţi, nedesfiinţându-se (articolul 54 alineatul 2 teza a II-a), sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară. În acest ultim caz, moştenitorii aparenţi vor fi obligaţi la restituire prin echivalent. Articolul 56 din noul Cod civil reglementează plata făcută moştenitorilor aparenţi. „Plata făcută moştenitorilor legali sau legatarilor unei persoane, care reapare ulterior hotărârii declarative de moarte, este valabilă şi liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea din registrul de stare civilă a menţiunii privitoare la deces, cu excepţia cazului în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana declarată moartă este în viaţă”. Noţiunea de plată este folosită nepotrivit în contextul articolului 56, deoarece nu se înţelege despre care plată este vorba[1], raportat la articolul precedent şi la cel [1]

Se pare că articolele 56 şi 57 din noul Cod civil reprezintă o preluare nereuşită a articolelor 100 şi 101 din Codul civil din Quebec. Astfel, articolul 100 prevede că: „Orice plată

Raportul juridic civil

73

care urmează. Se pare că plata din articolul 56 se referă, de fapt, la plata datoriilor făcută moştenitorilor aparenţi de către debitorii celui declarat mort. Acest text trebuie coroborat şi cu articolul 1478 din noul Cod civil, conform căruia „(1) Plata făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor. (2) Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor”. c) Comorienţii. În vechea reglementare se arăta că dacă mai multe persoane decedau sau dispăreau în aceeaşi împrejurare, fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia acestea se numeau comorienţi. Conform articolului 21 din Decretul nr. 31/1954 se presupunea că aceste persoane decedaseră în acelaşi timp. Acest articol se aplica, prin analogie, şi codecedaţilor[1], adică persoanelor care decedaseră în împrejurări diferite, fără a se putea stabili dacă o persoană a supravieţuit alteia. Moartea concomitentă prezintă interes în materie succesorală. Potrivit articolului 957 alineatul 2 din noul Cod civil, dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta; prin formularea folosită în noul Cod civil, legiuitorul acoperă toate situaţiile, nefiind necesară interpretarea extensivă ori prin analogie a textului, ca în vechea reglementare.

5.2.5. Noţiunea de incapacitate şi de incapabil Orice persoană fizică are personalitate juridică (capacitate juridică), adică poate fi subiect de drept, titular de drepturi şi de obligaţii. Scopul recunoaşterii capacităţii juridice este acela de a permite persoanei fizice să participe la viaţa juridică. Iar participarea ei activă constă în încheierea de acte juridice. Prin încheierea de acte juridice survin modificări în raporturile personale şi patrimoniale ale persoanei, de o mai mare sau mai mică importanţă. De aceea, legea nu permite tuturor persoanelor fizice să încheie acte juridice. Adică, nu toate persoanele au capacitatea de a încheia acte juridice, ci numai acelea care au maturitatea fizică şi psihică necesară pentru a înţelege care a fost făcută moştenitorilor legali sau legatarilor particulari ai celui care revine ulterior unei hotărâri declarative de moarte, dar înainte de radierea sau rectificarea menţiunilor sau inscripţiilor, este valabilă şi liberatorie”. Articolul 101: „Moştenitorul aparent, care află despre existenţa persoanei declarate decedate păstrează posesia bunurilor şi dobândeşte fructele şi veniturile atât timp cât cel care revine nu solicită restituirea lor”. În ceea ce priveşte restituirea bunurilor celui care reapare după hotărârea declarativă de moarte, Codul civil din Quebec face trimitere la materia obligaţiilor (restituirea prestaţiilor – articolele 1699-1707). [1] A de vedea FR. DEAK, Tratat de drept succesoral op. cit., p. 48-52; pentru o părere contrară în ceea ce priveşte codecedaţii, a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 101-102.

74

Drept civil. Partea generală. Persoanele

semnificaţia actelor juridice pe care le încheie. Pentru a nu cerceta în cazul încheierii fiecărui act juridic concret existenţa capacităţii, provocând astfel nesiguranţă în raporturile juridice şi încetinind circuitul civil, legea stabileşte criterii obiective pentru determinarea ei, şi anume vârsta şi sănătatea. În funcţie de aceste criterii se distinge între capacitate şi incapacitate; capacitatea înseamnă posibilitatea persoanei fizice de a încheia personal acte juridice civile; incapacitatea înseamnă imposibilitatea persoanei de a încheia, personal, acte juridice. Capacitatea reprezintă regula, iar incapacitatea excepţia. În literatura de specialitate se face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, şi, în mod corespunzător între incapacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu. Majoritatea autorilor[1] tratează incapacităţile ca pe o îngrădire a capacităţii de folosinţă. Alţi autori[2] le consideră incapacităţi de exerciţiu. Din prevederile noului Cod civil reiese că incapacităţile sunt de exerciţiu, soluţionând această controversă. Astfel, în articolul 28 articolul 2 se prevede că orice persoană are capacitate de folosinţă, iar în articolul 29 articolul 1 se arată că „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege”. Trecând dincolo de această controversă teoretică şi analizând capacitatea juridică (personalitatea juridică) în întregul ei, incapacitatea poate fi privită în sens larg şi în sens restrâns[3]. În sens larg, incapacitatea se referă la persoanele fizice care nu pot încheia deloc acte juridice sau nu le pot încheia personal, adică la incapabili sau, aşa cum precizează noul Cod civil în articolul 1180, „Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă (s.n.) de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte”[4] (capacitatea de a contracta, fiind o parte a capacităţii de a încheia acte juridice). Incapabili de a încheia acte juridice, deci de a participa activ la circuitul civil, la viaţa juridică sunt: minorii, care nu au împlinit vârsta de 14 ani[5] şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească (articolul 43 alineatul 1 din noul Cod civil)[6]. Aceştia sunt afectaţi de o inca[1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 401-405. A se vedea, pentru detalii, I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 93-95, 157-159; C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., p. 89-90. [3] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., p. 90. [4] La fel ca în reglementarea Codului civil din 1864, care, în articolul 949, prevedea că „Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege” şi în articolul 950, la punctul 4, arăta că sunt incapabili de a contracta, în general, toţi aceia cărora legea le-a prohibit anumite contracte. [5] Începând cu vârsta de 14 ani minorul are o capacitate de exerciţiu restrânsă, putând încheia singur anumite acte juridice. [6] La fel ca în vechea reglementare: minorii şi interzişii (articolul 950 punctele 1 şi 2 din Codul civil din 1864); acesta se completa cu prevederile articolului 11 din Decretul nr. 31/1954, [2]

Raportul juridic civil

75

pacitate generală – care cuprinde totalitatea actelor juridice – şi absolută – fiind împiedicaţi să încheie acte juridice cu orice persoană. În sens restrâns, incapacitatea rezultă dintr-o reglementare legală, care împiedică anumite persoane să exercite anumite drepturi, atunci când se află în anumite situaţii. Această incapacitate este parţială – nu include toate drepturile persoanei respective, ci numai pe acelea la care legea face trimitere – şi relativă – pentru că împiedică încheierea valabilă a unui act juridic de către incapabil cu o anumită sau cu anumite persoane (sau aşa cum precizează articolul 1180 teza a II-a din noul Cod civil, sunt incapabili de a contracta, toţi aceia cărora legea le-a oprit încheierea anumitor contracte). Deci, incapacitatea constă în imposibilitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, prin încheierea, personal, de acte juridice de drept privat (care, de cele mai multe ori sunt contracte). Incapabili sunt aceia care nu au capacitatea de a încheia, personal, acte de drept privat, adică minorii (sub 14 ani), cei puşi sub interdicţie judecătorească şi toţi aceia cărora o dispoziţie legală le interzice încheierea anumitor acte juridice.

5.2.6. Felurile incapacităţii În literatura juridică, incapacitatea este clasificată după mai multe criterii. Criteriul principal are în vedere cele două laturi ale capacităţii: de folosinţă şi de exerciţiu. Astfel, incapacitatea poate fi de folosinţă şi de exerciţiu. Această clasificare, însă, are în vedere incapacitatea în sensul ei restrâns, de incapacitate parţială, neprivind incapacitatea în întregul ei. În funcţie de întinderea ei, incapacitatea poate fi incapacitate generală – care îl împiedică pe incapabil de la încheierea tuturor actelor juridice de drept privat – şi specială – care priveşte doar anumite acte juridice, pe care incapabilul nu le poate încheia cu anumite persoane[1]; în raport de reglementarea ei legală, incapacitatea este naturală, rezultând din lipsa discernământului necesar pentru încheierea de acte juridice – care se referă la minori şi la persoanele alienate sau debile mintal, ce nu au fost puse sub interdicţie judecătorească – şi incapacitate legală, declarată prin lege – care se referă la minori şi la alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească[2]; în funcţie de scopul urmărit, de finalitatea ei, incapacitatea este cu caracter de sancţiune, cum ar fi incapacitatea care rezultă dintr-o pedeapsă civilă (de exemplu, decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti[3]), şi incapacitate cu caracter de protecţie, conform căruia erau consideraţi lipsiţi de capacitate de exerciţiu, adică incapabili, minorii care nu împliniseră vârsta de 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească. [1] A se vedea, pentru detalii, I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 93-94. [2] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., p. 90. [3] Reglementată în articolele 508-512 din noul Cod civil.

76

Drept civil. Partea generală. Persoanele

destinată să protejeze persoanele fizice de propria lor imaturitate şi nepricepere la încheierea de acte juridice (de exemplu, minorii şi interzişii) sau să protejeze persoanele cu care incapabilii încheie acte juridice – de exemplu, potrivit articolului 990 din noul Cod civil, alineatele 1-4: „(1) Sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului. (2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1): a) liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi; b) liberalităţile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului”[1], ori alte interese[2]; în funcţie de modul în care operează, incapacitatea poate fi de drept şi incapacitate care operează ca efect al unei hotărâri judecătoreşti (de exemplu, decăderea din drepturile părinteşti)[3]; în raport de opozabilitate, incapacitatea poate fi absolută, caz în care incapabilul nu poate încheia acte juridice cu nicio altă persoană, şi relativă, când incapabilul nu poate încheia anumite acte juridice, cu o anumită sau cu anumite persoane[4]. În continuare va fi analizată ultima clasificare. a) Incapacitatea absolută Incapacitatea absolută constă în imposibilitatea persoanei fizice de a încheia, personal, orice acte juridice de drept privat. Minorii. Minorul, adică persoana fizică de la naştere şi până la vârsta majoratului – aceea de 18 ani – este considerat incapabil de a încheia singur acte juridice de drept privat, deoarece nu este dezvoltat suficient, fizic şi psihic şi deci nu are discernământul necesar pentru a putea participa singur la viaţa juridică, încheind actele juridice referitoare la persoana şi la patrimoniul său. Minorii sub 14 ani. Legea face însă unele distincţii în ceea ce-l priveşte pe minor, care au la bază dezvoltarea lui progresivă, pe măsură ce înaintează în vârstă. Astfel, conform articolului 43 alineatul 1 din noul Cod civil, la fel ca în reglementarea veche a articolului 11 din Decretul nr. 31/1954, minorii care nu au împlinit 14 ani sunt lipsiţi total de capacitatea de exerciţiu, adică de capa[1]

La fel ca în vechea reglementare: conform articolului 810 din Codul civil din 1864, medicii şi farmaciştii, care trataseră o persoană în boala de care aceasta a decedat, nu puteau primi donaţii sau legate de la aceasta, pe care le făcuse în timpul bolii; la fel, preoţii care asistaseră pe cel în cauză din punct de vedere religios în cursul ultimei boli. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 402-405. [3] Ibidem. [4] Ibidem.

Raportul juridic civil

77

citatea de a încheia singuri acte juridice; ei sunt incapabili în mod absolut. De la 14 ani, minorii dobândesc o capacitate de exerciţiu restrânsă[1]. Incapacitatea minorilor sub 14 ani are ca scop ocrotirea lor. Asta nu înseamnă că incapabilii nu pot încheia deloc acte juridice, ci doar că actele juridice se încheie de către reprezentanţii lor legali (părinţi, tutore sau curator, după caz). Potrivit articolului 43 alineatul 2 prima teză din noul Cod civil, „Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege”. Persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu pot încheia, personal, în mod valabil, anumite acte juridice patrimoniale şi nepatrimoniale. Potrivit articolului 43 alineatul 3 din noul Cod civil, „Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor”. Astfel: * acte juridice patrimoniale; se disting două categorii: - acte juridice de conservare, care au un caracter necesar şi urgent şi care urmăresc păstrarea unui drept sau preîntâmpinarea pierderii lui (de exemplu, întreruperea unei prescripţii); acestea sunt întotdeauna profitabile titularului dreptului subiectiv civil respectiv şi presupun cheltuieli minime în raport de rezultatul urmărit[2]; - acte juridice mărunte, curente, care se încheie pentru nevoile obişnuite ale incapabilului (de exemplu, cumpărarea de dulciuri, rechizite şcolare, încheierea de contracte de transport în comun, prin cumpărarea de bilete de tramvai, autobuz); acestea nu pot aduce atingere intereselor autorului lor şi au o valoare relativ redusă; * acte juridice nepatrimoniale; ascultarea minorului care a împlinit 10 ani în vederea încuviinţării adopţiei lui [articolul 463 alineatul 1 litera b) din noul Cod civil], în vederea încredinţării sau reîncredinţării lui, în cazul în care părinţii sunt separaţi/divorţaţi sau este lipsit de ocrotirea părinţilor, etc.; potrivit articolului 264 alineatul 1 din noul Cod civil, „În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit [1]

Capacitatea de exerciţiu restrânsă va fi analizată în cadrul aşa-numitei categorii intermediare. [2] Potrivit articolului 19 alineatul 2 din noul Cod civil, „Îndeplinirea formalităţii de publicitate poate fi cerută de orice persoană, chiar dacă este lipsită de capacitatea de exerciţiu” (s.n.). Articolul 18 din noul Cod civil prevede că: „(1) Drepturile, actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparţin acestora, precum şi orice alte raporturi juridice sunt supuse publicităţii în cazurile expres prevăzute de lege. (2) Publicitatea se realizează prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, denumită în continuare arhivă, registrul comerţului, precum şi prin alte forme de publicitate prevăzute de lege”.

78

Drept civil. Partea generală. Persoanele

vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei”; conform Legii nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului[1], copilul care are discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte (articolul 24 alineatul 1); în orice procedură judiciară sau administrativă, care îl priveşte, copilul are dreptul de a fi ascultat; este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit 10 ani; cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei (articolul 24 alineatul 2); dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi expune opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte (articolul 24 alineatul 3); în toate cazurile, opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare şi li se va acorda importanţa cuvenită, în raport cu vârsta şi cu gradul de maturitate a copilului (articolul 24 alineatul 4); conform articolului 29 alineatul 1 din Legea nr. 272/2004, copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale. * acte juridice privind îndeletnicirile minorului; potrivit articolului 42 din noul Cod civil, „(1) Minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul. (2) În acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite”; textul trebuie coroborat cu dispoziţiile din Codul muncii[2], care în articolul 13 prevede că: „(1) Persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani. (2) Persoana fizică poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională. (3) Încadrarea în muncă a persoanelor sub vârsta de 15 ani este interzisă (...)”; deoarece textul articolului 42 din noul Cod civil nu distinge, înseamnă că orice minor, de orice vârstă, poate să încheie acte juridice, privind îndeletnicirile lui; scopul avut în vedere de legiuitor a fost acela de a reglementa situaţiile care au apărut în practică şi anume, munca copiilor în modeling, reclame, sport de performanţă [1]

Publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare; această lege rămâne în vigoare şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil, cu excepţia articolelor 40 alineatul 1, 41 şi 42, care se abrogă. [2] Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011.

Raportul juridic civil

79

ş.a.; atunci când copii foarte mici lucrează în aceste domenii (cu încuviinţarea reprezentanţilor legali), nu se poate face aplicarea alineatului 2, deoarece aceştia sunt copii care nu pot cere încuviinţarea reprezentantului legal, din simplu motiv că nu pot vorbi încă şi nici nu pot dispune singuri de veniturile obţinute, pentru că nu se pot deplasa; este necesară deci o distincţie între actele minorului sub 14 ani şi cele ale minorului peste 14 ani, pe care trebuie să o facă legiuitorul prin adoptarea unei legislaţii speciale pentru protecţia copilului care munceşte[1]. Sancţiunea civilă care se aplică, în cazul nerespectării regulilor referitoare la încheierea de acte juridice de către minorul sub 14 ani, este nulitatea relativă, anulabilitatea actului juridic astfel încheiat. Conform articolului 44 alineatul 1 din noul Cod civil, la fel ca în vechea reglementare, actele juridice încheiate de minorii care nu au împlinit 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar fără dovedirea unui prejudiciu. Regula este că nulitatea relativă poate fi invocată numai de către cel al cărui interes este ocrotit (articolul 1248 alineatul 2 din noul Cod civil, similar cu vechea reglementare), adică de persoana fizică lipsită de capacitate, de succesorii săi universali sau cu titlu universal, de creditorii săi chirografari, de reprezentantul său legal. Potrivit articolului 44 alineatul 2 din noul Cod civil, cel lipsit de capacitate de exerciţiu poate invoca şi singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate. Articolul 46 alineatul 2 din noul Cod civil prevede că acţiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit 14 ani (deci nu şi de minorul sub 14 ani, el doar se poate apăra invocând anulabilitatea) şi de ocrotitorul legal. Efectul principal al anulării actului juridic constă în desfiinţarea retroactivă a acestuia, urmând ca părţile să restituie ceea ce au primit, aşa cum reiese din articolul 1254 alineatul 3 din noul Cod civil, similar cu vechea reglementare. Minorul va restitui, însă, conform articolului 47 din noul Cod civil (similar cu articolul 1164 din Codul civil din 1864), numai în limita folosului realizat[2]. Potrivit articolului 1647 din noul Cod civil, „(1) Persoana care nu are capacitate de exerciţiu deplină nu este ţinută la restituirea prestaţiilor decât în limita folosului realizat, apreciat la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbogăţiri incumbă celui care solicită restituirea. (2) Ea poate fi ţinută la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă”. Un caz particular de aplicare a acestei reguli se regăseşte în articolul 2109 din noul Cod civil, în materia contractului de [1]

În prezent, există un proiect de lege în acest sens, al Ministerului muncii şi protecţiei sociale; România a ratificat şi Convenţia nr.182 de la Geneva din 1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copilului (M. Of. nr. 577 din 17 noiembrie 2000). [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 418; C.T. UNGUREANU, op. cit., vol. 1, p. 94.

80

Drept civil. Partea generală. Persoanele

depozit: „Dacă depozitarul este minor sau pus sub interdicţie, deponentul poate cere restituirea bunului remis atât timp cât acesta se află în mâinile depozitarului incapabil. În cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, deponentul are dreptul de a cere să i se plătească o sumă de bani egală cu valoarea bunului, dar numai până la concurenţa sumei cu care s-a îmbogăţit depozitarul”. Majorul cu care aceasta a contractat nu poate solicita şi obţine anularea actului juridic, deoarece conform articolului 46 alineatul 1 din noul Cod civil (corespondentul articolului 952 din Codul civil din 1864), persoanele capabile de a contracta, nu pot opune minorului şi interzisului incapacitatea lor. Anulabilitatea poate fi înlăturată, însă, prin aplicarea principiului răspunderii civile delictuale (la fel ca şi în vechea reglementare), atunci când minorul, cu ocazia încheierii actului juridic cu un major săvârşeşte un delict civil, adică, prin manopere dolosive, îl induce în eroare, creând aparenţa că este major. Astfel, conform articolului 45 din noul Cod civil, intitulat „Frauda comisă de incapabil”, „Simpla declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate menţine contractul, atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată”[1]. Prin urmare, actul juridic încheiat prin folosirea de mijloace dolosive rămâne valabil. Interzişii judecătoreşti. Conform articolului 43 alineatul 1 din noul Cod civil (la fel ca în reglementarea veche a articolului 11 din Decretul nr. 31/1954), incapabili sunt minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească. Sunt puse sub interdicţie judecătorească, în vederea protecţiei lor, persoanele alienate şi debile mintal. Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori a debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească (articolul 164 alineatul 1 din noul Cod civil, similar cu articolul 142 alineatul 1 din Codul familiei de la 1953). În legislaţie nu erau definite noţiunile de alienaţie şi debilitate mintală, până la intrarea în vigoare a noului Cod civil; acest lucru era lăsat pe seama ştiinţei medicale. În Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, în articolul 211 se prevede că: „În sensul Codului civil, precum şi al legislaţiei civile în vigoare, prin expresiile alienaţie mintală sau debilitate mintală se [1]

În acest caz, la fel ca în noul Cod civil, în vechea reglementare, minorul nu avea acţiunea în anulare, deoarece, conform articolului 1162 din Codul civil din 1864, minorul nu avea acţiunea în resciziune contra obligaţiilor care rezultau din delictele sau cvasi-delictele sale. Astfel, principiul ocrotirii minorului, care rezulta din articolul 1159 din Codul civil din 1864 (minorul care face o simplă declaraţie că este major are acţiunea în resciziune) ceda în faţa principiului răspunderii civile delictuale.

Raportul juridic civil

81

înţelege o boală psihică sau un handicap psihic ce determină incompetenţa psihică a persoanei de a acţiona critic şi predictiv privind consecinţele socialjuridice care pot decurge din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civile” (s.n.). Definiţia dată nu este concordantă cu noţiunile de alienaţie şi debilitate mintală care rezultă din Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice. Astfel, în articolul 5 litera a) a acestei legi se arată că prin persoană cu tulburări psihice se înţelege persoana bolnavă psihic, persoana cu dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltată psihic ori dependentă de alcool sau de droguri, precum şi persoana care manifestă alte dereglări ce pot fi clasificate, conform normelor de diagnostic în vigoare din practica medicală, ca fiind tulburări psihice; nu întotdeauna o persoană cu tulburări psihice poate fi pusă sub interdicţie judecătorească; la litera i) al aceluiaşi articol se prevede că: prin handicap psihic se înţelege incapacitatea persoanei cu tulburări psihice de a face faţă vieţii în societate, situaţia decurgând direct din prezenţa tulburării psihice. Deci boala psihică nu este sinonimă cu handicapul psihic; handicapul psihic este o consecinţă a bolii psihice. Rezultă că nu se poate pune semnul de egalitate între alienaţia mintală şi debilitatea mintală ori între boala psihică şi handicapul psihic. În opinia noastră, aşa cum reiese din Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale, noţiunile sunt diferite. Prin alienaţie mintală se poate înţelege boala psihică, iar prin debilitate mintală, insuficienta dezvoltare psihică. Pentru ca aceste afecţiuni (alienaţia sau debilitatea mintală) să conducă la punerea sub interdicţie trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de articolul 164 alineatul 1 din noul Cod civil (similare cu cele ale articolului 142 alineatul 1 din Codul familiei de la 1953): persoana în cauză să nu aibă discernământ, iar lipsa discernământului să o împiedice să se îngrijească de interesele sale. Minorul alienat sau debil mintal poate fi pus şi el sub interdicţie judecătorească, dacă are capacitate restrânsă de exerciţiu, deci după 14 ani (articolul 164 alineatul 2 din noul Cod civil). În articolul 142 alineatul 2 din Codul familiei de la 1953 nu se făcea această precizare, dar în practică se ajungea la aceeaşi soluţie. Până la 14 ani, punerea minorului alienat sau debil mintal sub interdicţie nu se justifică, deoarece are acelaşi regim juridic cu interzisul judecătoresc, fiind incapabil. De la 14 ani, măsura de ocrotire a interdicţiei se impune, având în vedere că, altfel, el dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă[1]. Nu pot fi puse sub interdicţie judecătorească persoanele vârstnice, care, datorită bătrâneţii şi bolii, îşi pot pierde temporar discernământul sau acelea care suferă de o lipsă pasageră a discernământului[2], datorită toxicomaniei, alcoolismului sau altor cauze, deşi, de lege ferenda, punerea sub interdicţie în [1] [2]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 149. A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 148-149.

82

Drept civil. Partea generală. Persoanele

asemenea cazuri ar reprezenta o măsură de protecţie a lor, protecţie faţă de ei înşişi, precum şi pentru cei din jurul lor[1]. La această soluţie s-ar putea ajunge dacă ar fi modificat articolul 164 alineatul 1 din noul Cod civil, în sensul că alienaţia şi debilitatea mintală ar fi înlocuite cu noţiunea de tulburare psihică. Persoanele puse sub interdicţie judecătorească pot încheia, personal, aceleaşi acte juridice patrimoniale pe care le poate încheia minorul sub 14 ani, atât minorul sub 14 ani cât şi interzisul judecătoresc fiind incapabili în mod absolut. Prin urmare, şi sancţiunea care se aplică în cazul nerespectării regulilor referitoare la incapacitate este aceeaşi. Categorie intermediară. Pe măsura înaintării în vârstă, minorul dobândeşte cunoştinţe şi un oarecare discernământ, astfel încât poate încheia singur o parte dintre actele juridice, pe care le-ar putea încheia dacă ar fi major. Conform articolului 41 alineatul 1 din noul Cod civil (corespunzător articolului 9 din Decretul nr. 31/1954), minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă; el încheie acte juridice singur, dar cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă, aşa cum rezultă din articolul 41 alineatul 2 din noul Cod civil[2]. Capacitatea de exerciţiu restrânsă poate fi privită ca o incapacitate limitată a minorului între 14 şi 18 ani, care poate încheia acte juridice, în cvasitotalitatea lor, dar care, pentru a fi valabile, necesită şi încuviinţări prealabile. Încuviinţările reprezintă o cerinţă de validitate a actului juridic şi sunt destinate să-l protejeze pe minor de influenţele şi abuzurile terţilor, dar şi să-i ocrotească pe terţii de bună-credinţă cu care minorul încheie acte juridice. Acest tip de incapacitate nu trebuie înţeles ca o restrângere cantitativă a posibilităţii

[1]

În Codul civil din 1864, înainte de adoptarea Codului familiei, asemenea persoane erau ocrotite prin intermediul instituţiei consiliului judiciar; articolul 445 prevedea că o persoană poate fi pusă sub consiliu judiciar în două împrejurări: slăbirea facultăţilor mintale sau starea de inconştienţă provocată de boală sau de oricare altă cauză (de exemplu, beţia, surzenia, bătrâneţea) şi însuşiri caracterizate şi anormale de risipă; actele juridice pe care le putea încheia cel pus sub consiliu judiciar se împărţeau în două categorii: cele pe care le putea încheia singur şi cele pe care le putea încheia numai asistat de consiliul judiciar; cel pus sub consiliu judiciar avea deci o incapacitate limitată la anumite acte juridice, specificate în hotărârea de punere sub consiliu. Pentru detalii, a se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTIBĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., p. 476-487. [2] Articolul 105 alineatul 2 din fostul Cod al familiei relua conţinutul articolului 9 din decret, adăugând că încuviinţarea prealabilă era menită să-l apere pe minor de abuzurile din partea terţilor, care, profitând de lipsa de experienţă şi de discernământul încă în formare al minorului adolescent, l-ar fi putut convinge să încheie contracte neavantajoase pentru el. Articolul 133 alineatul 2 din fostul Cod al familiei adăuga şi necesitatea încuviinţării autorităţii tutelare, pentru actele juridice de dispoziţie.

Raportul juridic civil

83

minorului de a încheia acte juridice[1], în sensul că el ar putea încheia numai anumite acte juridice şi şi-ar putea asuma doar anumite obligaţii, ci ca o îngrădire a posibilităţii minorului de a încheia valabil acte juridice în lipsa încuviinţărilor cerute de lege. Este vorba deci de o incapacitate absolută, dar parţială. Actele juridice pe care le poate încheia minorul între 14 şi 18 ani. Minorul între 14 şi 18 ani este singurul care se bucură de o capacitate de exerciţiu restrânsă. În noul Cod civil există dispoziţii detaliate (în materia tutelei), cu privire la actele juridice pe care le poate încheia minorul între 14 şi 18 ani (articolele 144-147). De asemenea, în articolul 502 alineatul 1 se arată că „Drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la bunurile copilului sunt aceleaşi cu cele ale tutorelui, dispoziţiile care reglementează tutela fiind aplicabile în mod corespunzător”. Astfel, el poate încheia: - acte juridice, pentru încheierea cărora nu are nevoie de vreo încuviinţare; din această categorie fac parte actele juridice pe care le putea încheia şi până la 14 ani (adică actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor, aşa cum rezultă din articolul 41 alineatul 3 din noul Cod civil), la care se adaugă unele acte juridice patrimoniale şi anume: acte de administrare, dacă nu îl prejudiciază (articolul 41 alineatul 3 prima teză din noul Cod civil)[2]; contracte de depozit bancar, în condiţiile prevăzute de legislaţia specială[3]; nu are nevoie de încuviinţare nici pentru încheierea de acte nepatrimoniale sau care aparţin altor ramuri de drept, cum ar fi de exemplu: actul prin care mama minoră poate introduce singură acţiunea în stabilirea paternităţii în numele copilului (din afara căsătoriei); astfel (la fel ca în vechea reglementare), în articolul 425 alineatul 1 din noul Cod civil se arată că mama introduce acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, în numele acestuia, chiar dacă este minoră; recunoaşterea paternităţii sau maternităţii unui copil din afara căsătoriei; similar cu vechea reglementare, articolul 417 din noul Cod civil prevede că „Minorul necăsătorit îl poate recunoaşte singur pe copilul său, dacă are discernământ la momentul recunoaşterii”; minorul de 16 ani poate încheia un contract de muncă; potrivit articolului 13 alineatul 1 din Codul muncii[4] „Persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea [1]

A de vedea pentru detalii, I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 138; G. BOROI, op. cit., p. 413-415. [2] În vechea reglementare, precizarea care se făcea la actele juridice de administrare era să nu fie lezionare pentru minor. Leziunea era definită în doctrină ca paguba materială pe care o suferă una dintre părţile unui act juridic cu titlu oneros şi comutativ, din cauza văditei disproporţii ce există între prestaţii (pentru detalii, a se vedea C.T. UNGUREANU, op. cit., vol. 1, p. 61). [3] A se vedea, pentru detalii, I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 143-146. [4] Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011.

84

Drept civil. Partea generală. Persoanele

vârstei de 16 ani”; aceasta înseamnă că poate încheia un contract de muncă singură; ş.a. - acte juridice, pentru încheierea cărora minorul are nevoie de încuviinţarea prealabilă a părinţilor, tutorelui sau curatorului, care este numit temporar, ori de câte ori între minor şi ocrotitorul său legal există interese contrare[1]; intră în această categorie actele juridice de administrare; regula este că, pentru încheierea actelor de administrare, minorul are nevoie de încuviinţarea ocrotitorului legal, iar excepţia, că el nu are nevoie de această încuviinţare, atunci când actul de administrare nu îl prejudiciază (în vechea reglementare, condiţia era să nu fie lezionar pentru minor)[2]; ocrotitorul legal trebuie să încuviinţeze fiecare act juridic în parte (nu poate da o încuviinţare generală, pentru că asta ar însemna transformarea capacităţii de exerciţiu restrânsă în capacitate de exerciţiu deplină); - acte juridice pentru încheierea cărora minorul are nevoie de o dublă ori chiar de o triplă încuviinţare, din partea ocrotitorului legal şi din partea instanţei de tutelă[3] (a autorităţii tutelare în vechea reglementare)[4] precum şi, în anumite cazuri, de avizul consiliului de familie[5]; conform articolului 146 din noul Cod civil, coroborat cu dispoziţiile articolului 502 alineatul 1, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie actele juridice cu încuviinţarea scrisă a părinţilor, tutorelui sau, după caz, a curatorului; dacă actul pe care minorul, care a împlinit vârsta de 14 ani, urmează să-l încheie, face parte dintre acelea pe care părinţii ori tutorele nu le pot face decât cu autorizarea instanţei de tutelă şi cu avizul consiliului de familie, va fi necesară atât autorizarea aces[1]

Potrivit articolului 150 din noul Cod civil, „(1) Ori de câte ori între tutore şi minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanţa de tutelă va numi un curator special. (2) De asemenea, dacă din cauza bolii sau din alte motive, tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviinţează, instanţa de tutelă va numi un curator special. (3) Pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator special, care va fi validat ori, după caz, înlocuit de instanţa de tutelă”. [2] A se vedea pentru detalii, I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 144-145. [3] Potrivit articolului 107 alineatul 1 din noul Cod civil, „Procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanţa de tutelă”. [4] În noul Cod civil atribuţiile autorităţii tutelare sunt preluate de instanţa de tutelă, care dă autorizare minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă în anumite cazuri prevăzute de lege (articolul 41 alineatul 2 din noul Cod civil). A se vedea în acest sens şi dispoziţiile articolului 501 din noul Cod civil. [5] Consiliul de familie, instituţie creată în noul Cod civil, este un organ consultativ, care se poate constitui de către instanţa de tutelă, numai la cererea persoanelor interesate (articolul 108 alineatul 2 din noul Cod civil); conform articolului 124 din noul Cod civil, consiliul de familie supraveghează modul în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile referitoare la persoana şi la bunurile minorului.

Raportul juridic civil

85

teia, cât şi avizul consiliului de familie; în articolul 144 alineatul 2 din noul Cod civil se precizează ce acte nu poate face tutorele (şi deci nici părinţii) fără avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă: acte de înstrăinare, cu excepţia bunurilor supuse pieirii ori stricăciunii şi a celor devenite nefolositoare pentru minor, a căror înstrăinare este considerată act de administrare (aceasta reiese din articolul 144 alineatul 4 noul Cod civil, similar articolului 129 alineatul 4 din fostul Cod al familiei); acte de împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului; nu poate să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, şi nici să încheie în mod valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare. Există şi acte juridice care, deşi permise majorului, sunt interzise minorului. Astfel, minorul, inclusiv cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu poate să facă donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit stării lui materiale, şi nici să garanteze obligaţiile altuia (aşa cum reiese din articolele 144 alineatul 1 şi 146 alineatul 3 din noul Cod civil, similare cu articolul 133 din fostul Cod al familiei) şi nu poate să încheie acte juridice cu tutorele lui, soţul tutorelui sau o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui (articolul 147 alineatul 1 din noul Cod civil, corespunzător articolului 128 din fostul Cod al familiei). Cu toate acestea, în al doilea caz, persoanele enumerate (tutorele, soţul tutorelui sau o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui) pot cumpăra la licitaţie publică un bun al minorului, dacă au o garanţie reală asupra bunului respectiv ori îl deţin în coproprietate cu minorul (articolul 147 alineatul 2 din noul Cod civil). Sancţiunea care se aplică (la fel ca în vechea reglementare), în cazul în care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă încheie acte juridice, nerespectând dispoziţiile legale referitoare la capacitate, este nulitatea relativă, ca şi în cazul minorului sub 14 ani (se aplică aceleaşi reguli). Aceasta reiese din articolele 144 alineatul 3 şi 146 alineatul 4 din noul Cod civil. Prin excepţie, actul juridic poate fi lovit de nulitate absolută, dacă prin norma încălcată se apără un interes general. b) Incapacitatea relativă Incapacitatea relativă constă în imposibilitatea persoanei fizice de a încheia anumite acte juridice de drept privat, cu o anumită sau cu anumite persoane, expres prevăzute de lege. În legislaţie sunt instituite interdicţii pentru încheierea anumitor acte juridice, având ca motivaţie protecţia contractanţilor, ocrotirea unor interese generale sau particulare ori sancţionarea acelora cărora li se aplică aceste interdicţii. Incapacităţile cu caracter de sancţiune pot fi de două feluri:

86

Drept civil. Partea generală. Persoanele

- îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală – interesează aici interzicerea drepturilor părinteşti şi interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator [aşa cum rezultă din articolul 64 literele d) şi e) Cod penal]; - îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă – pot fi incluse aici decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti (articolele 508-512 din noul Cod civil, similare cu articolele 109-112 din fostul Cod al familiei), precum şi pedepsele civile stabilite de Codul civil în materie succesorală (nedemnitatea succesorală – articolele 958-961 din noul Cod civil, corespunzătoare articolului 655 din Codul civil din 1864, acceptarea forţată a moştenirii – articolul 1119 din noul Cod civil, corespunzător articolului 703 din Codul civil din 1864). Incapacităţile cu caracter de protecţie sau de ocrotire sunt: - minorul nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi (articolul 988 alineatul 1 din noul Cod civil)[1]; - persoana fizică, nici chiar după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă descărcare pentru gestiunea sa; se exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului (articolul 988 alineatul 2 din noul Cod civil)[2]; - medicii, farmaciştii sau alte persoane care au acordat îngrijiri de specialitate unei persoane, direct sau indirect, în boala de care a decedat, nu pot primi liberalităţi de la aceasta, pe care le-a făcut în timpul bolii (articolul 990 alineatul 1 din noul Cod civil, similar cu articolul 810, alineatul 1 din Codul civil din 1864); sunt exceptate liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi; de asemenea, liberalităţile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi (articolul 990 alineatul 2 din noul Cod civil)[3]; la fel, preoţii sau alte persoane care au asistat pe cel în cauză din

[1]

În vechea reglementare, minorul sub 16 ani nu putea dispune prin donaţie sau legat de bunurile sale (articolul 806 din Codul civil din 1864), iar minorul de 16 ani putea dispune prin testament de jumătate din bunurile de care ar fi putut dispune dacă ar fi fost major (articolul 807 din Codul civil din 1864). [2] În vechea reglementare, minorul de 16 ani nu putea dispune prin testament în favoarea tutorelui sau, odată ajuns la majorat, în favoarea fostului tutore, până când socotelile nu erau date şi primite, cu excepţia situaţiei în care tutorele era ascendentul său (articolul 809 din Codul civil din 1864). [3] În Codul civil din 1864, excepţie făceau şi legatele sau donaţiile remuneratorii, ţinându-se cont de situaţia materială a dispunătorului şi de serviciile acordate, precum şi situaţia în care legatarii sau donatarii erau rude până la gradul al patrulea inclusiv cu dispunătorul, cu condiţia ca acesta să nu fi avut descendenţi (articolul 810 alineatul 2 punctele 1 şi 2).

Raportul juridic civil

87

punct de vedere religios în cursul ultimei boli (articolul 990 alineatul 3 din noul Cod civil, corespunzător articolului 810 alineatul 3 din Codul civil din 1864); - nu pot primi legate (conform articolului 991 din noul Cod civil): notarul public care a autentificat testamentul; interpretul care a participat la procedura de autentificare a testamentului; martorii, în cazurile prevăzute la articolul 1043 alineatul 2 din noul Cod civil (adică martorii care îl asistă pe testator la încheierea unui testament autentic) şi la articolul 1047 alineatul 3 din noul Cod civil (adică în cazul testamentelor privilegiate, care se semnează şi de doi martori); agenţii instrumentatori, în cazurile prevăzute la articolul 1047 (adică în cazul testamentelor privilegiate); persoanele care au acordat, în mod legal, asistenţă juridică la redactarea testamentului[1]; - se află în incapacitate specială de a cumpăra drepturi litigioase[2], conform articolului 1653 alineatul 1 din noul Cod civil: judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă care nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase ce sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea; sunt exceptate de la această interdicţie, conform articolului 1653 alineatul 2: cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de proprietate de la comoştenitori sau coproprietari, după caz; cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios; cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în legătură cu care există dreptul litigios[3]; - sunt incapabili de a cumpăra (potrivit articolului 1654 alineatul 1 din noul Cod civil), direct sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie publică: mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă, cu excepţia cazului prevăzut la articolul 1304 din noul Cod civil, adică în cazul contractului cu sine însuşi ori în cazul dublei reprezentări; părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă; funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării

[1]

În vechea reglementare se prevedea doar că ofiţerii unei nave în timpul călătoriei pe mare nu pot primi legate de la călători, decât dacă sunt rude cu aceştia (articolul 883 din Codul civil din 1864). De asemenea, vânzarea între soţi era interzisă (articolul 1307 din Codul civil din 1864); noul Cod civil nu interzice vânzarea între soţi. [2] Dreptul este litigios dacă există un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau întinderea sa (articolul 1653 alineatul 3 din noul Cod civil). [3] În vechea reglementare, doar judecătorii, procurorii şi avocaţii nu puteau fi cesionari de drepturi litigioase, care erau de competenţa curţii de apel în a cărei rază teritorială îşi exercitau funcţiile (articolul 1309 din Codul civil din 1864).

88

Drept civil. Partea generală. Persoanele

făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează[1]. Sancţiunea care se aplică, atunci când sunt încălcate dispoziţiile de drept civil referitoare la incapacităţile relative analizate mai sus, este nulitatea absolută sau relativă a actului juridic astfel încheiat, după cum dispoziţia încălcată apără un interes general sau unul particular, privat (articolul 1654 alineatul 2).

5.2.7. Capacitatea deplină de exerciţiu Capacitatea de exerciţiu deplină, ca regulă, se dobândeşte la majorat, adică la vârsta de 18 ani (articolul 38 din noul Cod civil, similar cu vechea reglementare). Un caz special de dobândire a capacităţii depline de exerciţiu, înainte de majorat, este acela al minorului, care se căsătoreşte (articolul 39 alineatul 1 din noul Cod civil). Conform articolului 272 alineatul 2 din noul Cod civil (asemănător articolului 4 alineatul 2 din fostul Cod al familiei), pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi, sau, după caz, a tutorelui, şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului. Noul Cod civil introduce şi o noţiune nouă, aceea de capacitate de exerciţiu anticipată, care apare ca un al doilea caz de dobândire a capacităţii depline de exerciţiu, înainte de majorat. Astfel, „Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie” (articolul 40 din noul Cod civil). Motivele temeinice urmează a fi apreciate de instanţa de tutelă, de la caz la caz. În aprecierea ei trebuie să ţină seama de dezvoltarea fizică, dar mai ales psihică a minorului, care tinde să dobândească o capacitate deplină de exerciţiu. Această instituţie reprezintă o formă de emancipare a minorului, care exista şi în vechiul Cod civil (înainte de adoptarea Codului familiei), dar care semăna mai mult cu capacitatea de exerciţiu restrânsă. Capacitatea de exer-

[1]

În vechea reglementare, în mod similar, dar nu atât de strict detaliat, nu puteau fi adjudecatari, nici personal, nici prin persoană interpusă: tutorii, în ceea ce privea averea celor de sub tutela lor; mandatarii, în ceea ce privea averea ce erau însărcinaţi să vândă; administratorii, în ceea ce privea averea comunelor, încredinţate îngrijirii lor; funcţionarii publici în ceea ce privea averea statului care se vindea prin intermediul lor (articolul 1308 din Codul civil din 1864).

Raportul juridic civil

89

ciţiu anticipată este similară emancipării depline, aşa cum este reglementată în Codul civil din Quebec, articolele 175-176[1].

5.3. Persoana juridică Capacitatea civilă a persoanei juridice constă în aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, precum şi de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile încheind acte juridice civile, prin organele sale de administrare (de conducere, în vechea reglementare)[2]. Capacitatea civilă a persoanei juridice, asemănător persoanei fizice, are două componente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

5.3.1. Capacitatea de folosinţă Capacitatea de folosinţă este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile, începe în mod diferit pentru persoanele juridice, în funcţie de modul lor de înfiinţare şi de categoria de persoane juridice din care fac parte. În articolele 205-208 din noul Cod civil este tratată capacitatea de folosinţă a persoanei juridice, într-un mod similar cu vechea reglementare. Astfel, data dobândirii capacităţii de folosinţă diferă în funcţie de modul de înfiinţare. Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitate de folosinţă de la data înregistrării lor (articolul 205 alineatul 1 din noul Cod civil, corespunzător articolelor 32 şi 33 alineatul 1 din Decretul nr. 31/1954). Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege (articolul 205 alineatul 2 din noul Cod civil, corespunzător articolului 33 alineatul 2 din Decretul nr. 31/1954). Şi persoana juridică (ca şi persoana fizică) are o capacitate de folosinţă anticipată. În vechea reglementare (articolul 33 alineatul 3 din Decretul nr. 31/1954), chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere/autorizare sau de la data îndeplinirii altor cerinţe, persoana juridică avea o capacitate de folosinţă, dobândită încă de la data actului de înfiinţare, cu privire la drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare, dar numai dacă acestea erau necesare [1]

Articolul 175 din Codul civil din Quebec: „Emanciparea deplină are loc prin căsătorie. Ea poate, de asemenea, la cererea minorului, să fie declarată de instanţă, pentru un motiv serios; în acest caz, titularul autorităţii părinteşti, tutorele sau orice altă persoană căreia i-a fost încredinţat minorul, trebuie să fie solicitată pentru a-şi da avizul, precum şi, dacă este cazul, şi consiliul de tutelă”. Articolul 176 din Codul civil din Quebec: „Emanciparea deplină îi dă minorului capacitatea deplină de a-şi exercita drepturile civile, ca şi cum ar fi major”. [2] Capacitatea civilă a persoanei juridice este numai o parte din capacitatea juridică (numită şi personalitate juridică).

90

Drept civil. Partea generală. Persoanele

pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil. Capacitatea de folosinţă anticipată este reglementată în articolul 205 alineatul 3 din noul Cod civil, potrivit căruia, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării (nu şi celelalte), pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil. Spre deosebire de vechea reglementare, unde orice persoană juridică putea avea o capacitate de folosinţă anticipată, în noul Cod civil numai persoanele juridice supuse înregistrării pot avea. Înregistrarea, însă, nu are întotdeauna efect constitutiv. Astfel, potrivit articolului 200 alineatul 2 din noul Cod civil, prin înregistrare se înţelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz. Conform articolului 202 alineatul 1 din noul Cod civil, dacă înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv, persoana juridică nu se consideră legal înfiinţată, cât timp înregistrarea nu a fost efectuată. Dacă însă înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitate faţă de terţi, actele sau faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost îndeplinită. Coroborând articolele 205 alineatul 3, 200 alineatul 2 şi 202 din noul Cod civil, reiese că numai persoanele juridice supuse înregistrării, atunci când înregistrarea are efect constitutiv, pot avea o capacitate de folosinţă anticipată. Dacă fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice (supuse înregistrării) în curs de constituire au încheiat acte juridice care nu erau necesare pentru înfiinţarea ei valabilă, răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi pentru actele juridice încheiate în contul acesteia, în afară de cazul în care persoana juridică nou creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor şi produc efecte depline (articolul 205 alineatul 4 din noul Cod civil). În vechea reglementare, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice era determinat de scopul (obiectul de activitate) pentru care era înfiinţată persoana juridică, cuprinzând aptitudinea generală şi abstractă de a avea toate acele drepturi şi obligaţii care serveau realizării scopului ei. Acesta era principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. Potrivit articolului 34 din Decretul nr. 31/1954, persoana juridică nu putea avea decât acele drepturi care corespundeau scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu era făcut în vederea realizării acestui scop era nul. Cum scopul nu era acelaşi pentru fiecare persoană juridică, nici capacitatea de

Raportul juridic civil

91

folosinţă nu era aceeaşi pentru toate persoanele juridice, ci era diferită în funcţie de specialitatea fiecăreia. Dacă persoanele fizice aveau o capacitate de folosinţă egală, aceeaşi pentru toate, persoanele juridice nu aveau toate aceeaşi capacitate de folosinţă, ci fiecare avea o capacitate juridică diferită, în funcţie de scopul ei. În reglementarea noului Cod civil, în conţinutul capacităţii de folosinţă intră orice drepturi şi obligaţii civile, cu excepţia acelora, care prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice (articolul 206 alineatul 1 din noul Cod civil). Prin urmare, spre deosebire de vechea reglementare, persoanele juridice nu trebuie să respecte principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, ceea ce vine în contradicţie cu prevederile articolului 187 din noul Cod civil, potrivit căruia orice persoană juridică trebuie să aibă un anumit scop, licit şi moral, în acord cu interesul general. Acest principiu, al specialităţii capacităţii de folosinţă, trebuie respectat numai de către persoanele juridice fără scop patrimonial. Astfel, „persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut” (articolul 206 alineatul 2 din noul Cod civil). Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor referitoare la conţinutul capacităţii de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută, la fel ca în vechea reglementare. Sunt, de asemenea, lovite de nulitate absolută actele şi operaţiunile juridice săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege, în cazul activităţilor care trebuie autorizate, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate (articolul 207 din noul Cod civil). Conform articolului 208 din noul Cod civil, prin excepţie de la articolul 205 alineatul 3, persoana juridică are capacitatea de a primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare, sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice are loc atunci când încetează personalitatea juridică. Potrivit articolului 251 din noul Cod civil, „(1) Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise. (2) Celelalte persoane juridice încetează la data actului prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege”. Întrucât încetarea persoanei juridice poate avea o anumită durată, pe parcursul acestui proces, persoana juridică păstrează o anumită capacitate de folosinţă, limitată la încheierea actelor juridice

92

Drept civil. Partea generală. Persoanele

necesare pentru încetarea existenţei persoanei juridice şi lichidarea patrimoniului ei[1].

5.3.2. Capacitatea de exerciţiu Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constă în aptitudinea ei de a exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, încheind acte juridice civile, prin organele sale de administrare. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se dobândeşte la data constituirii organelor sale de administrare (articolul 209 alineatul 1 din noul Cod civil). Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de situaţia în care s-ar dispune altfel prin lege (articolul 193 alineatul 1 din noul Cod civil). Au calitatea de organe de administrare persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice (articolul 209 alineatul 2 din noul Cod civil). Raporturile dintre persoana juridică şi organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu se prevede altfel (articolul 209 alineatul 3 din noul Cod civil). Potrivit articolului 210 din noul Cod civil, până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor, care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop. Actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele desemnate cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana juridică în condiţiile gestiunii de afaceri. Cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal obligat faţă de terţi, dacă aceasta nu se înfiinţează ori dacă nu îşi asumă obligaţia contractată, în afara cazului când prin contract a fost exonerat de această obligaţie. Conform articolului 211 din noul Cod civil, „(1) Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie. (2) Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alineatului 1 sunt anulabile. Acestea nu pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost [1]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU. op. cit., p. 277.

Raportul juridic civil

93

numite cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare, dacă nu s-a produs o vătămare”. Potrivit articolului 212 din noul Cod civil, hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în condiţiile legii, actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au votat împotrivă. Faţă de terţi hotărârile şi deciziile luate în condiţiile legii, actului de constituire sau statutului produc efecte numai de la data publicării lor, în condiţiile prevăzute de lege, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia le-au cunoscut pe altă cale. Membrii organelor de administrare ai unei persoane juridice trebuie să acţioneze în interesul acesteia cu prudenţa şi diligenţa cerute unui bun proprietar (articolul 213 din noul Cod civil). Membrii organelor de administrare au obligaţia să asigure şi să menţină separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu. Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi, după caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei care i-au numit (articolul 214 din noul Cod civil). Este lovit de nulitate relativă actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al organelor de administrare dacă acesta din urmă, soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru. Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice ori una dintre persoanele arătate are interes într-o problemă supusă hotărârii acestor organe, trebuie să înştiinţeze persoana juridică şi să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la aceasta. În caz contrar, el răspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerută (articolul 215 din noul Cod civil). În ceea ce priveşte nulitatea actelor emise de organele persoanei juridice, noul Cod civil arată în articolul 216 că hotărârile şi deciziile contrare legii, actului de constituire sau statutului pot fi atacate în justiţie de oricare dintre membrii organelor de conducere şi administrare care nu au participat la deliberare sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când li s-a comunicat copia de pe hotărârea sau decizia respectivă ori de la data când a avut loc şedinţa, după caz. Administratorii nu pot însă ataca hotărârea privitoare la revocarea lor din funcţie. Ei au numai dreptul de a fi despăgubiţi, dacă revocarea a fost nejustificată sau intempestivă şi au suferit astfel un prejudiciu. Cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către instanţa competentă în circumscripţia căreia persoana juridică îşi are sediul, în

94

Drept civil. Partea generală. Persoanele

contradictoriu cu persoana juridică în cauză, reprezentată prin administratori. Hotărârea instanţei este supusă numai apelului. Dacă hotărârea este atacată de toţi administratorii, persoana juridică este reprezentată în justiţie de persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre membrii persoanei juridice, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată până când organul de conducere competent, convocat în acest scop, va alege o altă persoană. Hotărârea definitivă de anulare va fi menţionată în registrul public în care este înregistrată persoana juridică, fiind opozabilă de la această dată faţă de orice persoană, inclusiv faţă de membrii acelei persoane juridice. Dacă se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată. Potrivit articolului 217 din noul Cod civil, odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea executării actelor atacate. Pentru a încuviinţa suspendarea, instanţa poate obliga pe reclamant să depună o cauţiune, în condiţiile legii. Conform articolului 218 din noul Cod civil, actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi. În raporturile cu terţii, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii o cunoşteau la data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoaşterii acestui fapt. Clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, precum şi hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe sunt considerate nescrise, chiar dacă au fost publicate. Articolul 219 din noul Cod civil reglementează răspunderea pentru fapte juridice. Astfel, faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi. Potrivit articolului 220 din noul Cod civil acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor şi a altor persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceştia prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare. Hotărârea poate fi luată chiar dacă pro-

Raportul juridic civil

95

blema răspunderii persoanelor arătate nu figurează pe ordinea de zi. Organul de conducere competent desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie. Dacă s-a hotărât introducerea acţiunii în răspundere împotriva administratorilor, mandatul acestora încetează de drept şi organul de conducere competent va proceda la înlocuirea lor. În cazul în care acţiunea se introduce împotriva directorilor angajaţi în baza unui alt contract decât a unui contract individual de muncă, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Referitor la răspunderea persoanelor juridice de drept public, articolul 221 din noul Cod civil prevede că dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat. Potrivit articolului 222 din noul Cod civil, persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel. În ceea ce priveşte statul şi unităţile administrativ-teritoriale, articolul 223 din noul Cod civil arată că în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens. Aceleaşi dispoziţii sunt aplicabile în mod corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale care participă la raporturile civile în nume propriu, prin organele prevăzute de lege. Răspunderea civilă a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale este reglementată de articolul 224 din noul Cod civil. Astfel, dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice, care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului. Aceleaşi dispoziţii sunt aplicabile în mod corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale care nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea acestora atunci când acestea au personalitate juridică. Capacitatea de exerciţiu încetează odată cu încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, adică atunci când încetează persoana juridică însăşi.

§2. Conţinutul raportului juridic civil Conţinutul raportului juridic civil este format din drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raport.

96

Drept civil. Partea generală. Persoanele

1. Noţiune Într-un raport juridic civil simplu, adică atunci când raportul juridic are în conţinutul său drepturi reale sau drepturi nepatrimoniale, subiectul activ are, în principiu, numai drepturi, iar subiectul pasiv – care nu este determinat – are numai o obligaţie negativă şi generală, de a nu face. De exemplu, uzufructuarul are dreptul de a poseda şi de a folosi bunul proprietatea altuia, întocmai ca şi proprietarul acestuia; uzufructuarul are, însă, şi o obligaţie, şi anume aceea de a conserva substanţa bunului asupra căruia îşi exercită uzufructul (articolele 703 şi 724 din noul Cod civil, corespunzătoare articolului 517 din Codul civil din 1864); toate celelalte persoane fizice şi juridice, corespunzător dreptului uzufructuarului, au obligaţia negativă şi generală de a se abţine de la orice acţiuni sau inacţiuni, care ar putea să aducă atingere drepturilor acestuia. În raporturile juridice complexe, adică în cazul raporturilor obligaţionale, fiecare subiect are atât drepturi cât şi obligaţii. De exemplu, în raportul juridic care are ca izvor contractul de locaţiune, locatorul (proprietarul) are dreptul de a pretinde chiria şi de a pretinde chiriaşului să folosească bunul conform destinaţiei şi ca un bun proprietar şi obligaţia de a pune la dispoziţia chiriaşului bunul şi de a-i asigura folosinţa liniştită şi utilă a bunului pe tot timpul locaţiunii[1] (articolele 1777 şi 1786 din noul Cod civil). Chiriaşul, în mod corespunzător, are dreptul la predarea bunului şi la asigurarea folosinţei liniştite şi utile a acestuia şi are obligaţia de a folosi bunul potrivit destinaţiei şi ca un bun proprietar şi de a plăti chiria[2] (articolul 1796 din noul Cod civil). Indiferent dacă raportul juridic este simplu sau complex, fiecare drept al unui subiect, adică fiecare drept subiectiv, are o obligaţie corelativă. Dreptul subiectiv civil[3] poate fi definit ca fiind prerogativa recunoscută subiectului activ, de către dreptul obiectiv[4], de a avea el însuşi o conduită, precum şi de a pretinde de la subiectul pasiv o conduită, putând apela, la nevoie, la forţa de constrângere a statului. De exemplu, într-un raport juridic real, proprietarului îi este recunoscută prerogativa de a avea el însuşi o anumită conduită, adică de a poseda, de a folosi şi de a dispune de bunul care face obiectul dreptului său de proprietate, în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, însă în limitele stabilite de lege (articolul 555 alineatul 1 din noul Cod civil, corespunzător articolului 480 din Codul civil din 1864); totodată, pro[1]

A se vedea FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale op. cit., p. 232. A se vedea FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale op. cit., p. 236-239. [3] Dreptul subiectiv civil a primit definiţii variate în literatura juridică datorită faptului că nu există o definiţie în legislaţie. A se vedea, în acest sens, G. BOROI, op. cit., p. 61; G H. BELEIU, op. cit., p. 73-75, cu toţi autorii citaţi acolo; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 297-298; Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 45. [4] Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor juridice existente la un moment dat într-o anumită societate. [2]

Raportul juridic civil

97

prietarului îi este recunoscută şi prerogativa de a pretinde o anumită conduită tuturor persoanelor fizice şi juridice, adică de a le pretinde să se abţină de la orice acţiuni sau inacţiuni care ar putea să aducă atingere dreptului său de proprietate; în cazul încălcării acestei obligaţii negative de către subiectele pasive, proprietarul poate apela la forţa de constrângere a statului[1]. Obligaţia civilă corelativă dreptului subiectiv civil poate fi definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită faţă de subiectul activ, adică de a da, de a face sau de a nu face ceva, această conduită putând fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului[2]. De exemplu, într-un raport juridic care are ca izvor un contract de împrumut de bani, subiectul pasiv – împrumutatul – are îndatorirea de a avea o anumită conduită faţă de subiectul activ – împrumutătorul – adică de a face, de a-i restitui suma împrumutată la termenul convenit, în caz contrar, subiectul activ putând apela la forţa de constrângere a statului. Potrivit articolului 1164 din noul Cod civil, „Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”.

2. Clasificarea drepturilor subiective civile Drepturile subiective civile pot fi clasificate astfel: 1) După gradul de opozabilitate, în drepturi absolute şi drepturi relative. 2) După natura conţinutului drepturilor, în drepturi patrimoniale şi drepturi personale nepatrimoniale. 3) După corelaţia dintre drepturi, în drepturi principale şi drepturi accesorii. 4) După gradul de certitudine conferit titularilor drepturilor, în drepturi simple şi drepturi afectate de modalităţi.

2.1. Drepturile absolute şi drepturile relative Dreptul absolut poate fi definit ca fiind acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său poate avea el însuşi o anumită conduită[3]; el produce efecte faţă de toate persoanele fizice şi juridice (erga omnes); presupune un raport juridic între subiectul activ determinat şi subiectul pasiv, nedeterminat, reprezentat de toţi ceilalţi, care au obligaţia de a se abţine de la încălcarea dreptului absolut.

[1]

A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 45. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 72; GH. BELEIU, op. cit., p. 88-89; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 46. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 62; GH. BELEIU, op. cit., p. 76; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 46. [2]

98

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Sunt drepturi absolute toate drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile patrimoniale reale. Dreptul relativ poate fi definit ca fiind acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său – subiectul activ – poate pretinde o anumită conduită subiectului pasiv, adică să dea, să facă sau să nu facă ceva; el produce efecte numai între titularul său, ca subiect activ, şi una sau mai multe persoane individualizate, ca subiect pasiv (inter partes). Sunt drepturi relative toate drepturile patrimoniale de creanţă.

2.2. Drepturile patrimoniale şi drepturile personale nepatrimoniale Drepturile patrimoniale sunt drepturile subiective civile care au conţinut economic, evaluabil în bani. Totalitatea drepturilor patrimoniale, precum şi a obligaţiilor cu un conţinut economic, evaluabil în bani, care aparţin unei persoane alcătuiesc patrimoniul persoanei respective[1] (articolul 31 articolul 1 din noul Cod civil). Ele pot fi clasificate în drepturi reale şi drepturi de creanţă. Dreptul real este acel drept subiectiv civil patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun determinat, în mod direct, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane[2]. În cazul dreptului real, subiectul activ este determinat, iar subiectul pasiv, nedeterminat. Subiectul pasiv (reprezentat de toţi ceilalţi) are obligaţia generală şi negativă de a se abţine, să aducă atingere drepturilor subiectului activ. Subiectul activ are un drept de urmărire şi un drept de preferinţă. Dreptul de urmărire constă în prerogativa recunoscută titularului (subiectului activ) de a pretinde restituirea bunului de la orice persoană l-ar deţine. De exemplu, proprietarul poate cere restituirea bunului său de la orice persoană, prin acţiunea în revendicare (articolul 563 din noul Cod civil). Acest drept de urmărire poate consta nu numai în restituirea bunului, dar şi în satisfacerea creanţei în legătură cu un bun, indiferent care ar fi deţinătorul bunului; de exemplu, creditorul ipotecar poate urmări imobilul ipotecat, chiar dacă debitorul a înstrăinat imobilul. Dreptul de preferinţă constă în prerogativa recunoscută titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul, cu precădere faţă de titularii altor drepturi[3]. De exemplu, titularul unui drept de ipotecă îşi va recupera creanţa cu prioritate faţă de ceilalţi creditori, titulari ai altor drepturi reale accesorii (articolele 2343-2345 din noul Cod civil).

[1]

A se vedea, pentru detalii, V. STOICA, op. cit., p. 4-13. A se vedea V. STOICA, op. cit., p. 25; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 302. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 64. [2]

Raportul juridic civil

99

Drepturile reale sunt limitate ca număr. Astfel, sunt drepturi reale, dreptul de proprietate şi dezmembrămintele dreptului de proprietate, precum şi drepturile reale accesorii. Dreptul de creanţă este acel drept subiectiv civil patrimonial în temeiul căruia titularul său, subiectul activ (creditorul), poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva. Potrivit articolului 1164 din noul Cod civil, debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată. În cazul dreptului de creanţă, atât subiectul activ (creditorul), cât şi subiectul pasiv (debitorul) sunt determinate. Subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva. Drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr şi au ca izvor actele şi faptele juridice. Drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturi subiective civile care nu pot fi evaluate în bani; ele sunt strâns legate de personalitatea umană. Din categoria drepturilor personale nepatrimoniale fac parte: - drepturile care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei; de exemplu, dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la onoare, la reputaţie, la demnitate, la propria imagine etc. (articolele 58 şi 252 din noul Cod civil); - drepturile care privesc atributele de identificare ale persoanei; de exemplu, dreptul la nume, la pseudonim, dreptul la domiciliu, la reşedinţă la starea civilă (articolul 59 din noul Cod civil); - drepturile care privesc creaţia intelectuală; de exemplu, dreptul de autor, de inventator etc.; aceste drepturi nepatrimoniale pot avea şi o latură patrimonială, reprezentată de remuneraţia dreptului de autor, de dreptul de recompensă a inventatorului etc.

2.3. Drepturi principale şi drepturi accesorii Dreptul principal este dreptul subiectiv civil care are o existenţă independentă, nedepinzând de un alt drept. Dreptul accesoriu este dreptul subiectiv civil care nu are o existenţă independentă, el depinzând de un drept principal. Accesoriul urmează întotdeauna soarta principalului, conform principiului accesorium sequitur principale. Toate drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturi principale. Drepturile patrimoniale pot fi principale sau accesorii. Drepturile patrimoniale principale se împart în: drepturi reale principale şi drepturi de creanţă principale. Drepturile reale principale sunt dreptul de proprietate şi dezmembrămintele dreptului de proprietate (articolul 551 din noul Cod civil); astfel:

100

Drept civil. Partea generală. Persoanele

- dreptul de proprietate publică (a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale) şi dreptul de proprietate privată (a persoanei fizice, persoanei juridice şi a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, ca persoană juridică) (articolul 858 din noul Cod civil, pentru proprietatea publică şi articolul 555 din noul Cod civil, pentru proprietatea privată[1]); dreptul de proprietate este dreptul care permite titularului său, persoană fizică sau juridică, să posede, să folosească şi să dispună liber de un lucru, care se află supus în mod exclusiv, absolut şi perpetuu în puterea proprie a titularului său[2]; - dreptul de superficie; dreptul de superficie, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil nu avea o reglementare specială; el era definit în doctrină ca prerogativa recunoscută superficiarului de a avea un drept de proprietate asupra construcţiilor sau plantaţiilor realizate pe terenul proprietatea altei persoane, cu consimţământul acesteia şi de a avea un drept de folosinţă asupra terenului pe toată durata existenţei construcţiilor sau plantaţiilor[3]; în noul Cod civil, superficia este detaliat reglementată în articolele 693-702; este definită ca fiind dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă; - dreptul de uzufruct; dreptul de uzufruct constă în prerogativa recunoscută uzufructuarului de a poseda şi folosi bunul proprietatea unei alte persoane, întocmai ca şi proprietarul, cu obligaţia de a-i conserva substanţa (articolul 703 din noul Cod civil, corespunzător articolului 517 din Codul civil din 1864); - dreptul de uz; dreptul de uz constă în prerogativa recunoscută uzuarului de a poseda şi de a folosi un lucru, proprietatea altuia şi de a-i culege fructele naturale şi industriale numai pentru nevoile lui şi ale familiei sale (articolul 749 din noul Cod civil, corespunzător articolului 565 şi urm. din Codul civil din 1864[4]); - dreptul de abitaţie; dreptul de abitaţie constă în prerogativa recunoscută titularului de a poseda şi folosi o locuinţă, proprietatea altei persoane, în scopul satisfacerii nevoilor sale de locuit şi ale familiei sale; în reglementarea noului Cod civil: „Titularul dreptului de abitaţie are dreptul de a locui în [1]

Dreptul de proprietate privată în noul Cod civil are o accepţiune similară cu aceea din vechea legislaţie. Dreptul de proprietate publică este „dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege” (articolul 858). [2] A se vedea, în acest sens, E. SAFTA-R OMANO, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, op. cit., p. 21. [3] A se vedea E. SAFTA-ROMANO, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, op. cit., p. 265 şi urm. [4] A se vedea E. SAFTA-ROMANO, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, op. cit., p. 225.

Raportul juridic civil

101

locuinţa nudului proprietar împreună cu soţul şi copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitaţia, precum şi cu părinţii ori alte persoane aflate în întreţinere” (şi articolul 750 din noul Cod civil, corespunzător articolului 565 şi urm. din Codul civil din 1864[1]); - dreptul de servitute; dreptul de servitute constă în prerogativa recunoscută titularului dreptului de proprietate asupra unui imobil de a pretinde instituirea unei sarcini asupra unui alt imobil, având alt proprietar, pentru uzul şi utilitatea propriului său imobil (articolul 755 şi urm. din noul Cod civil, corespunzătoare articolului 576 şi urm. din Codul civil din 1864[2]); - dreptul de administrare este un drept real corespunzător proprietăţii publice şi aparţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local; titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire (articolul 868 din noul Cod civil); - dreptul de concesiune; dreptul de concesiune constă în recunoaşterea dreptului şi, în acelaşi timp, a obligaţiei concesionarului de a exploata un bun, proprietate publică sau privată a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, pe o perioadă determinată, în schimbul unei redevenţe (articolul 871 alineatul 1 din noul Cod civil, similar cu vechea reglementare); - dreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică; dreptul de folosinţă constituie acea prerogativă în temeiul căreia titularul poate întrebuinţa bunul în interesul său, percepându-i fructele; în vechea reglementare, titularul putea percepe fructele naturale, civile şi industriale; în reglementarea noului Cod civil, fructele civile pot fi culese numai dacă există o astfel de prevedere în actul de constituire; în noul Cod civil se arată că „(1) Dreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică se acordă, cu titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea instituţiilor de utilitate publică. (2) În lipsa unor dispoziţii contrare în actul de constituire, titularul nu beneficiază de fructele civile ale bunului” (articolul 874); alături de dreptul de administrare şi de dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă este un drept real corespunzător proprietăţii publice; în vechea reglementare, în mod similar, dreptul de folosinţă era acordat regiilor autonome şi instituţiilor publice, şi reprezenta un drept real corespunzător dreptului de proprietate publică; dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietate publică sau privată a statului sau unităţilor administrativ teritoriale putea fi conferit şi unor persoane fizice sau juridice. [1]

A se vedea E. SAFTA-ROMANO, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, op. cit., p. 227. [2] A se vedea E. SAFTA-ROMANO, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, op. cit., p. 232.

102

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Drepturile de creanţă principale sunt majoritatea drepturilor de creanţă. De exemplu, într-un contract de rentă viageră, credirentierul are dreptul de a pretinde plata rentei de la debirentier, care are obligaţia corelativă de a-i plăti renta la termenele stipulate. Dreptul credirentierului nu depinde de un alt drept, este independent (articolele 2242-2253 din noul Cod civil, corespunzătoare articolelor 1639-1651 din Codul civil din 1864). Drepturile patrimoniale accesorii se împart în drepturi reale accesorii şi drepturi de creanţă accesorii. Drepturile reale accesorii sunt: - dreptul de ipotecă; dreptul de ipotecă constă în prerogativa recunoscută creditorului ipotecar de a obţine satisfacerea creanţei sale din valoarea bunului ipotecat, cu preferinţă şi indiferent în proprietatea cui s-ar găsi bunul în momentul executării[1] (articolul 2343 şi urm. din noul Cod civil, corespunzătoare articolului 1746 şi urm. din Codul civil din 1864); dreptul de ipotecă este dreptul real accesoriu, care depinde de soarta unui drept de creanţă principal; de exemplu, dreptul de creanţă al împrumutătorului împotriva împrumutatului este garantat cu un drept de ipotecă, pe care împrumutătorul îl are asupra unui imobil al împrumutatului; - dreptul de gaj; dreptul de gaj constă în prerogativa recunoscută creditorului gajist de a-şi satisface creanţa din valoarea unui bun mobil gajat, al debitorului său, cu preferinţă faţă de alţi creditori (articolul 2480 şi urm. din noul Cod civil, corespunzătoare articolului 1685 şi urm. din Codul civil din 1864); şi dreptul de gaj ca şi dreptul de ipotecă depinde de un drept de creanţă principal[2]; potrivit articolului 2480 din noul Cod civil, gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă materializată[3]; - privilegiile; privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor, în considerarea creanţei sale (articolul 2333 şi urm. din noul Cod civil, corespunzătoare articolului 1722 şi urm. din Codul civil din 1864); nu toate privilegiile

[1]

A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 49; în Codul civil din 1864, ipoteca putea fi numai imobiliară; în noul Cod civil, pot fi ipotecate atât bunurile imobile, cât şi bunurile mobile; o enumerare enunţiativă a bunurilor mobile care pot fi ipotecate se regăseşte în articolul 2389 din noul Cod civil. [2] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 431-440. [3] În vechea reglementare, exista şi dreptul de garanţie reală mobiliară consacrat în Titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, intitulat „Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare” [abrogat de articolul 230 litera u) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil], care era un drept de gaj ce coexista cu gajul prevăzut de Codul civil din 1864. Pentru detalii, a se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 431-432 şi 436-438. A se vedea şi G. BOROI, op. cit., p. 67; G. BOROI, D. Boroi, Garanţia reală mobiliară reglementată de Titlul VI al Legii 99/1999, în Juridica nr.4/2000, p. 129-136.

Raportul juridic civil

103

sunt drepturi reale accesorii, ci numai acelea care stau pe lângă un drept de creanţă principal[1]; - dreptul de retenţie; în vechea reglementare, dreptului de retenţie nu îi era consacrat un text special; el era desprins din anumite dispoziţii, de exemplu, din materia contractului de depozit ori de închiriere şi era definit într-un mod similar articolului 2495 alineatul 1 din noul Cod civil: „Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să-l reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat”; de exemplu, în situaţia contractului de depozit hotelier, în cazul neplăţii de către client a preţului camerei şi a serviciilor hoteliere prestate, hotelierul are un drept de retenţie asupra bunurilor aduse de client, cu excepţia documentelor şi a efectelor personale fără valoare comercială (articolul 2135 din noul Cod civil); dreptul de retenţie depinde de un drept de creanţă principal, la fel ca şi celelalte drepturi reale accesorii[2]. Drepturile de creanţă accesorii sunt acele drepturi care depind de drepturile de creanţă principale. Sunt drepturi de creanţă accesorii: - dreptul la dobândă al creditorului, care decurge dintr-un contract de împrumut cu dobândă (articolele 2167-2170 din noul Cod civil, corespunzătoare articolelor 1587-1590 din Codul civil din 1864)[3]; dreptul de creanţă principal constă în restituirea împrumutului, iar dreptul accesoriu în plata dobânzii[4]; - dreptul subiectiv care are ca izvor fideiusiunea (articolele 2280-2320 din noul Cod civil, corespunzătoare articolului 1652 şi urm. din Codul civil din 1864), adică acel contract prin care o persoană numită fideiusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa[5]; de exemplu, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate; dreptul de creanţă principal al vânzătorului constă în a pretinde plata preţului de la debitorul cumpărător; dacă acesta nu-şi execută obligaţia, vânzătorul are un drept de creanţă accesoriu împotriva fideiusorului (garantului) cumpărătorului; - dreptul de a pretinde arvuna; potrivit articolului 1544 din noul Cod civil, dacă, la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte, cu titlu de [1]

Potrivit articolului 2338 din noul Cod civil, privilegiile asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului se stabilesc şi se exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă. A se vedea şi C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 449-457. [2] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 428-431; G. BOROI, op. cit., p. 67. [3] A se vedea FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, op. cit., p. 363-371. [4] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 65. [5] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 420-427.

104

Drept civil. Partea generală. Persoanele

arvună, o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputată asupra prestaţiei datorate sau, după caz, restituită. Dacă partea care a dat arvuna nu execută obligaţia fără justificare, cealaltă parte poate denunţa contractul, reţinând arvuna. Atunci când neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate denunţa contractul şi poate cere dublul acesteia; aceasta este arvuna confirmatorie; este reglementată şi arvuna penalizatoare, în articolul 1545: „Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite”; (articolele 1544-1546 din noul Cod civil, corespunzătoare articolelor 1297-1298 din Codul civil din 1864, care reglementau doar arvuna în cazul contractului de vânzare-cumpărare); - dreptul subiectiv care are ca izvor clauza penală (articolele 1538-1543 din noul Cod civil, corespunzătoare articolului 1066 şi urm. din Codul civil din 1864), adică acea convenţie accesorie unui contract prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale (articolul 1538 alineatul 1) din noul Cod civil).

2.4. Drepturi simple şi drepturi afectate de modalităţi Dreptul simplu este dreptul subiectiv civil care conferă titularului său deplină certitudine şi siguranţă, el putând fi exercitat de la naşterea sa, în mod necondiţionat. Majoritatea drepturilor subiective civile sunt simple. Dreptul afectat de modalităţi nu conferă titularului său aceeaşi certitudine şi siguranţă ca un drept simplu, existenţa sau exercitarea lui, depinzând de un eveniment viitor, sigur sau nesigur, ca realizare, adică de o modalitate (de un termen, de o condiţie sau de o sarcină). Dreptul subiectiv afectat de un termen, care este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, poate fi exercitat de la împlinirea termenului sau se stinge la împlinirea termenului, după caz. De exemplu, dreptul vânzătorului de a pretinde plata preţului este afectat de un termen (suspensiv), când părţile au stabilit prin contract că plata se va face în termen de 3 luni de la încheierea contractului. Dreptul subiectiv afectat de o condiţie – care este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare – este incert în ceea ce priveşte însăşi existenţa sa. De exemplu, dreptul cumpărătorului de a pretinde predarea obiectului contractului – un apartament – este afectat de o condiţie (suspensivă) atunci când părţile au stabilit prin contract că vânzarea va avea loc dacă vânzătorul se va căsători; condiţia afectează însăşi existenţa dreptului cumpărătorului, pentru că până la realizarea condiţiei, dreptul subiectiv al cumpărătorului nu există. Dreptul subiectiv afectat de o sarcină – care este o obligaţie impusă gratificatului în actele cu titlu gratuit – este nesigur în ceea ce priveşte eficacitatea lui. De exemplu, dreptul dona-

Raportul juridic civil

105

tarului afectat de sarcina impusă de donator de a plăti o datorie a acestuia din urmă, nu este sigur în ceea ce priveşte eficacitatea lui, în sensul că donaţia poate fi revocată dacă donatarul nu execută sarcina (articolele 1027-1029 din noul Cod civil). În literatura juridică[1] sunt analizate şi alte drepturi, care conferă titularului lor mai puţină siguranţă şi certitudine, chiar decât un drept afectat de modalităţi. Este cazul dreptului eventual şi al dreptului viitor. Dreptul eventual este dreptul subiectiv civil căruia îi lipseşte fie obiectul, fie titularul (subiectul). De exemplu, dreptul la repararea unui prejudiciu care ar putea fi produs în viitor (lipseşte obiectul). Nu este cazul prejudiciului viitor, dar cert, care se poate repara, aşa cum reiese din articolul 1532 din noul Cod civil. Dreptul viitor este dreptul subiectiv civil căruia îi lipsesc atât obiectul, cât şi subiectul (titularul). De exemplu, dreptul la o succesiune viitoare. Aceste drepturi – eventual şi viitor – sunt, însă, caracterizate, nu ca adevărate drepturi subiective, ci ca simple elemente ale capacităţii de folosinţă, deoarece ele apar ca o aptitudine abstractă de a deveni titular al unui drept subiectiv civil.

3. Recunoaşterea, exercitarea şi apărarea drepturilor subiective civile Recunoaşterea drepturilor subiective civile înseamnă reglementarea lor în normele juridice civile. Astfel, potrivit articolului 26 din noul Cod civil, similar cu vechea reglementare (adică cu articolele 1 şi 2 din Decretul nr. 31/1954) drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice şi ale persoanelor juridice sunt recunoscute, ocrotite şi garantate de lege. Recunoaşterea drepturilor subiective civile este realizată şi prin alte acte normative şi anume: prin Constituţie, care recunoaşte anumite drepturi fundamentale ale cetăţenilor, care sunt, în acelaşi timp, şi drepturi subiective civile, prin Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, precum şi prin alte acte normative[2]. Exercitarea drepturilor subiective civile înseamnă a le valorifica, a le pune în mişcare, în acţiune, a le manifesta. Nu există obligaţia ca drepturile subiective civile să fie exercitate; titularii lor au posibilitatea de a alege între a le exercita sau nu. Dacă aleg să le exercite, atunci trebuie să respecte următoarele reguli: * să exercite drepturile subiective civile respectând legile şi a regulile de convieţuire socială;

[1]

A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 50; G. BOROI, op. cit., p. 68-69; GH. BELEIU, op. cit., p. 83. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 69-70; G H. BELEIU, op. cit., p. 84.

106

Drept civil. Partea generală. Persoanele

* exercitarea drepturilor să se facă în limitele externe[1] ale acestora, atât materiale cât şi juridice, depăşirea limitelor externe ale dreptului subiectiv însemnând săvârşirea unui anumit act fără drept, în afara dreptului subiectiv; un exemplu de limită materială ce a fost depăşită este situaţia în care proprietarul unui teren construieşte o casă ale cărei dependinţe ocupă o parte din terenul proprietatea vecinului; un exemplu de limită juridică în exercitarea drepturilor ce a fost depăşită ar putea fi situaţia în care debitorul îi pretinde creditorului să primească o parte din datorie (deşi, conform articolului 1490 din noul Cod civil, similar articolului 1101 alineatul 1 din Codul civil din 1864, creditorul nu este obligat să primească o parte din datorie, nici chiar dacă datoria ar fi divizibilă); * exercitarea drepturilor să se facă în limitele interne[2] ale acestora, adică numai potrivit scopului economic şi social în care au fost recunoscute de lege (aşa cum reiese din articolul 15 din noul Cod civil, asemănător articolului 3 din Decretul nr. 31/1954); * drepturile subiective civile trebuie exercitate cu bună-credinţă; bunacredinţă nu este definită în legislaţie; în literatura juridică[3], buna-credinţă este privită ca un grup de elemente şi anume, intenţia dreaptă, diligenţa, liceitatea şi abţinerea de la cauzarea de prejudicii altora, elemente care reprezintă o consecinţă a transferării unui grup de fapte psihologice ce alcătuiesc onestitatea (loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa) în sfera dreptului. Deci, elementele bunei-credinţe reprezintă valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestităţii. Încălcarea primelor două reguli înseamnă săvârşirea unor fapte în afara dreptului subiectiv, fără drept. De exemplu, ocuparea de către proprietarul unui teren a unei porţiuni din terenul vecin nu înseamnă că proprietarul şi-a exercitat dreptul de proprietate, ci că a săvârşit o faptă fără a avea un drept şi anume a încălcat legea şi a depăşit limitele externe materiale ale dreptului său de proprietate, tulburându-l pe proprietarul vecin în exercitarea drepturilor sale. Fapta are o latură penală (este infracţiunea de tulburare de posesie)[4] şi una civilă (proprietarul este tulburat în exercitarea posesiei, el putându-se [1]

A se vedea M. ELIESCU, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1972, p. 165-166; D. G HERASIM, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981, p. 114-117. [2] A se vedea M. ELIESCU, Răspunderea civilă delictuală op. cit., p. 165; I. DELEANU, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1988, p. 50-52; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 312; V. STOICA, Limitele judiciare stabilite în interes privat, în materie imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate, în Dreptul nr. 12/2003, p. 76. [3] A se vedea D. G HERASIM, op. cit., p. 34-35. [4] A se vedea T. TOADER, Drept penal. Partea specială, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 229-231.

Raportul juridic civil

107

apăra prin introducerea unei acţiuni posesorii sau a unei acţiuni în revendicare). Încălcarea celorlalte două reguli, şi anume exercitarea dreptului subiectiv contrar scopului pentru care a fost recunoscut de lege şi contrar buneicredinţe (adică cu rea-credinţă) înseamnă exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil. În articolul 15 din noul Cod civil se arată că „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv civil contrar scopului economico-social în care a fost recunoscut de lege şi de regulile de convieţuire socială şi contrar bunei-credinţe. În stabilirea scopului, a destinaţiei drepturilor subiective, legiuitorul ia în considerare, mai întâi, interesele proprii titularilor lor, care alcătuiesc scopul oricărui drept subiectiv, iar apoi, are în vedere concordanţa acestora cu cele generale, astfel încât prin exercitarea unui drept subiectiv să nu se aducă atingere dreptului celorlalte subiecte de drept[1]; exercitarea dreptului se face în alt scop atunci când urmăreşte a prejudicia pe altul sau a obţine foloase ilicite. Pentru existenţa abuzului de drept trebuie îndeplinite următoarele condiţii: - să existe un drept subiectiv civil; abuzul de drept nu există în afara unui drept subiectiv civil; dacă este încălcată legea sau regulile de convieţuire socială, prin săvârşirea unei fapte ilicite care nu are legătură cu un drept subiectiv, are loc un delict civil şi nu un abuz de drept; de exemplu, proprietarul unui teren care trece cu tractorul peste plantaţia proprietarului vecin săvârşeşte o faptă ilicită, un delict civil şi nu un abuz de drept (el încalcă regula conform căreia exercitarea drepturilor trebuie să se facă în limitele externe ale acestora); dacă proprietarul terenului sapă un şanţ pe propriul teren, ceea ce conduce la inundarea terenului proprietarului vecin, el îşi exercită abuziv dreptul de proprietate[2]; - dreptul subiectiv civil să fie exercitat cu rea-credinţă şi contrar scopului economico-social în care a fost recunoscut de lege; titularul dreptului trebuie să aibă o atitudine subiectivă negativă, de ignorare a normelor juridice, atitudine care se exprimă prin ceea ce se numeşte vinovăţie[3]; în articolul 16 din noul Cod civil este definită vinovăţia, într-o manieră asemănătoare Codului penal. Astfel, „(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă. (2) Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă [1] [2] [3]

A se vedea M. ELIESCU, Răspunderea civilă delictuală, op. cit., p. 167. A se vedea D. G HERASIM, op. cit., p. 114-115. A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 196-198.

108

Drept civil. Partea generală. Persoanele

posibilitatea producerii acestui rezultat. (3) Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese. (4) Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie”; reaua-credinţă este o formă a vinovăţiei, este expresia dolului, fraudei şi culpei grave[1]; exercitarea dreptului contrar scopului economico-social, înseamnă exercitarea lui în alt scop decât cel recunoscut de lege, în scopul de a păgubi pe altul; deturnarea dreptului subiectiv civil de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege nu poate fi concepută în afara vinovăţiei; faptele abuzive, comisive sau omisive, se săvârşesc cu intenţie; astfel, de exemplu, fapta proprietarului care şi-a împrejmuit terenul cu un gard sub înaltă tensiune, fără a atrage în vreun fel atenţia asupra acestui lucru, este o faptă abuzivă comisivă, care a condus la moartea oilor vecinului; sau, este faptă abuzivă omisivă pasivitatea proprietarului terenului care lasă un terţ să ridice o construcţie pe terenul lui şi solicită demolarea când construcţia este terminată[2] [articolul 582 alineatul 1 litera b) din noul Cod civil]; - exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil să conducă la producerea unui prejudiciu[3]; prejudiciul poate fi patrimonial sau moral; de exemplu, proprietarul care îşi transformă apartamentul într-un atelier de reparaţii încălţăminte îşi exercită abuziv dreptul de proprietate, cauzând prejudicii morale vecinilor, prin tulburarea liniştii, prin împiedicarea acestora să ducă o viaţă normală (să se odihnească, să-şi poată reface capacitatea de muncă). Sancţiunea abuzului de drept constă în tragerea la răspunderea civilă a titularului care şi-a exercitat dreptul subiectiv în mod abuziv, prin obligarea acestuia la daune interese, pentru prejudiciile patrimoniale sau morale cauzate altor persoane. Regulile care se aplică sunt acelea stabilite pentru răspunderea civilă delictuală[4] (articolul 1349 şi urm. din noul Cod civil, corespunzătoare [1]

A se vedea I. DELEANU, op. cit., p. 71. A se vedea M. ELIESCU, Răspunderea civilă delictuală, op. cit., p. 168. [3] A se vedea D. G HERASIM, op. cit., p. 116; I. DELEANU, op. cit., p. 100-107. [4] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 72; D. GHERASIM, op. cit., p. 116-117; I. DELEANU, op. cit., p. 100-114; M. ELIESCU, Răspunderea civilă delictuală, op. cit., p. 163-170. Unii autori (GH. BELEIU, op. cit., p. 87-88, cu autorii citaţi acolo) consideră că sunt şi situaţii când exercitarea abuzivă a unui drept nu atrage răspunderea titularului, ci sancţiunea constă în refuzul concursului forţei de constrângere a statului; aceasta înseamnă că acţiunea în justiţie a reclamantului, care solicită ocrotirea dreptului său, pe care l-a exercitat abuziv, va fi respinsă, după cum şi apărarea pârâtului va fi respinsă, dacă acesta şi-a exercitat dreptul pe care îşi bazează apărarea în mod abuziv. [2]

Raportul juridic civil

109

articolului 998 şi urm. din Codul civil din 1864). În anumite situaţii, instanţa sesizată cu sancţionarea abuzului de drept poate dispune încetarea exercitării abuzive a dreptului[1]. De exemplu, cel care a schimbat cursul unui izvor, pentru ca vecinul să nu mai poată lua apă, poate fi obligat să readucă apa la cursul ei iniţial[2]. Apărarea drepturilor subiective civile înseamnă ocrotirea, protecţia acestora împotriva celor care le încalcă sau le contestă, le nesocotesc. Mijlocul juridic de apărare a drepturilor este acţiunea civilă. Astfel, în cazul în care titularul dreptului subiectiv civil încălcat nu obţine restabilirea dreptului pe cale amiabilă, el apelează la forţa de constrângere a statului prin introducerea unei acţiuni în justiţie. Acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procedurale, prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil – prin recunoaşterea sau realizarea lui – în cazul în care a fost încălcat sau contestat[3]. Acţiunea civilă, conform articolului 29 din noul Cod de procedură civilă, este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces. Deci, dreptul subiectiv civil încălcat nu poate fi protejat în cadrul dreptului material; pentru protecţia lui se recurge la normele dreptului procesual civil, prin acţiunea civilă. Aceasta reiese chiar din definiţia dreptului subiectiv civil, conform căreia dreptul subiectiv civil cuprinde: dreptul subiectului activ de a avea o anumită conduită, în limitele determinate de lege, dreptul subiectului activ de a pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare şi dreptul subiectului activ de a recurge, la nevoie, la forţa de constrângere a statului; or, constrângerea este reglementată prin legea procesuală civilă, sub forma acţiunii. Deci unul din elementele dreptului subiectiv civil este dreptul la acţiune, adică dreptul de a recurge la acţiune. Dreptul la acţiune înseamnă dreptul de a sesiza instanţa, prin cererea de chemare în judecată, dreptul de a obţine sancţionarea pârâtului, dreptul de a exercita căile de atac, dreptul de a obţine executarea silită. Titularul dreptului la acţiune le exercită parţial sau în totalitate, după caz. Acţiunea civilă este, însă, facultativă. Dacă nu există voinţa de a acţiona, titularul dreptului subiectiv civil încălcat nu poate fi constrâns să o facă[4].

[1]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 315. A se vedea în acest sens, M. GAIŢĂ, M.-M. PIVNICERU, Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă 2002, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 34. [3] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. I, p. 250. [4] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. I, p. 248-266. [2]

110

Drept civil. Partea generală. Persoanele

4. Clasificarea obligaţiilor civile Obligaţiile civile pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel: • După izvoare, în obligaţii care se nasc din: a) acte juridice, adică din acte juridice unilaterale şi din contracte; b) fapte juridice, adică din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte) şi fapte licite, adică gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză. • După obiectul lor, în trei categorii de obligaţii civile: a) obligaţii de a da, de a face şi de a nu face; b) obligaţii pozitive (de a da şi de a face) şi obligaţii negative (de a nu face); c) obligaţii de rezultat (sau determinate) şi obligaţii de mijloace (sau de prudenţă şi diligenţă). • După sancţiunea care asigură respectarea lor, în: a) obligaţii perfecte; b) obligaţii imperfecte. • După gradul lor de opozabilitate, în: a) obligaţii obişnuite; b) obligaţii reale (propter rem); c) obligaţii opozabile terţilor (scriptae in rem). • După complexitatea lor, obligaţiile sunt simple sau complexe. După elementul care dă complexitate raportului obligaţional, obligaţiile complexe pot fi clasificate în: a) obligaţii afectate de modalităţi (de termen sau de condiţie); b) obligaţii plurale; cele plurale pot fi: cu pluralitate de subiecte (obligaţii conjuncte, obligaţii solidare şi obligaţii indivizibile) şi cu pluralitate de obiecte (obligaţii alternative şi obligaţii facultative). Obligaţiile care nu sunt complexe, sunt simple.

4.1. Obligaţii care se nasc din acte juridice sau din fapte juridice Izvoarele raportului juridic civil – aşa cum am mai arătat – sunt şi izvoare ale drepturilor şi obligaţiilor civile, care constituie conţinutul raportului juridic civil. a) Actul juridic reprezintă manifestarea de voinţă, unilaterală, bilaterală sau multilaterală, săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice[1]. Din categoria actelor juridice fac parte: actul juridic unilateral şi contractul. Actul juridic unilateral constă în manifestarea de voinţă a unei singure persoane, care dă [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 14.

Raportul juridic civil

111

naştere unei obligaţii a acesteia, fără a fi nevoie de acceptarea din partea titularului dreptului corelativ (articolul 1324 din noul Cod civil). De exemplu, promisiunea publică de recompensă[1]. Contractul – aşa cum rezultă din articolul 1166 din noul Cod civil, asemănător articolului 942 din Codul civil din 1864 – este un acord de voinţe dintre două sau mai multe persoane, prin care se constituie, se modifică ori se stinge un raport juridic obligaţional[2]. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de împrumut, contractul de antrepriză. b) Faptul juridic, reprezintă evenimentul sau acţiunea unei persoane, săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc, totuşi, în temeiul legii. Din această categorie fac parte: - faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (delictele); delictul este acel fapt ilicit cauzator de prejudicii, săvârşit printr-o acţiune sau inacţiune, cu rezultatul de a aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane[3] (articolul 1349 din noul Cod civil, corespunzător articolelor 998 şi 999 din Codul civil din 1864); delictul dă naştere la obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, în cadrul răspunderii civile delictuale; - faptele licite; faptele juridice licite reprezintă fapte voluntare săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc totuşi în temeiul legii, independent de voinţa autorului sau chiar, împotriva acestei voinţe[4], deoarece afectează interesele altuia. Fapte juridice licite sunt: gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză[5]. * Gestiunea de afaceri[6]; gestiunea de afaceri este operaţiunea prin care o persoană, numită gerant, fără să fie obligată, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale (articolul 1330 alineatul 1 din noul Cod civil, corespunzător articolului 987 din Codul civil din 1864); de exemplu, o persoană face reparaţii urgente la imobilul unei alte [1]

A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 100; M. Avram, Natura juridică a promisiunii publice de recompensă, în Dreptul nr. 6/2001, p. 19 şi urm. Promisiunea publică de recompensă este reglementată în articolele 1328 şi 1329 din noul Cod civil. „Cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei prestaţii este obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată fără a se cunoaşte promisiunea” (articolul 1328 alineatul 1 din noul Cod civil). [2] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 11. [3] A se vedea E. SAFTA-ROMANO, Drept civil. Obligaţii. Curs teoretic şi practic, vol. I, Editura Intelrom, Piatra Neamţ, 1991, p. 158. [4] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 11. [5] A se vedea pentru detalii, C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 105 şi urm., 111 şi urm., 117 şi urm. În noul Cod civil faptul juridic licit este reglementat în articolele 1330-1348. [6] Gestiunea de afaceri este reglementată în articolele 1330-1340 din noul Cod civil.

112

Drept civil. Partea generală. Persoanele

persoane, cât timp aceasta se află în străinătate[1] ori, gerantul înstrăinează bunuri ale geratului, în timp ce acesta execută o pedeapsă privativă de libertate, în scopul întreţinerii copiilor acestuia, ai geratului[2]; gestiunea de afaceri este izvor de obligaţii în sensul că, geratul este obligat să-l despăgubească pe gerant pentru cheltuielile efectuate în interesul său. * Plata nedatorată; plata nedatorată reprezintă executarea de către o persoană a unei obligaţii, din eroare, şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia (articolele 1341-1344 din noul Cod civil, corespunzătoare articolului 1092 şi articolelor 992-993 din Codul civil din 1864); de exemplu, depozitarul unui bun îl restituie, din eroare, unei alte persoane, decât deponentul[3]. * Îmbogăţirea fără justă cauză; îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului unei alte persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic; conform articolului 1345 din noul Cod civil, „Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri”; de exemplu, un moştenitor face reparaţii la un bun succesoral, care la împărţire cade în lotul unui alt moştenitor; un alt exemplu: proprietarul unui teren care s-a folosit la muncile agricole de ajutorul unei persoane, căreia i-a promis că o va angaja cu contract de muncă şi pe care nu a plătit-o, are obligaţia de a-i restitui contravaloarea muncii prestate, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză[4].

4.2. Obligaţii civile în funcţie de obiectul lor a) Obligaţia de a da, de a face şi de a nu face Obligaţia de a da constă în îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic obligaţional, de a transmite sau de constitui în folosul creditorului un drept real asupra unui lucru. Deci „a da” nu are sensul din vorbirea curentă, şi anume „a preda”. De exemplu, obligaţia donatorului, ce rezultă din contractul de donaţie, de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului către donatar, este o obligaţie de a da. Predarea bunului ce constituie obiectul donaţiei este o obligaţie de a face. Deci, obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic obligaţional, de a presta un serviciu, de a executa o lucrare ori de a preda un bun creditorului[5]. [1]

A se vedea E. SAFTA-R OMANO, Drept civil. Obligaţii, op. cit., vol. I, p. 140. A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 105-111. [3] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 111-117. [4] A se vedea E. SAFTA-R OMANO, Drept civil. Obligaţii, op. cit., vol. I, p. 153. [5] A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 51. [2]

Raportul juridic civil

113

Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic obligaţional de a se abţine de la anumite acţiuni sau inacţiuni, pe care ar fi putut să le facă în lipsa obligaţiei asumate faţă de creditor. De exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă autorul unui articol, cu conţinut juridic, de a nu publica acelaşi articol şi în altă revistă de specialitate. În cazul în care obligaţia de a nu face este corelativă unui drept absolut, acesta constă în abţinerea generală şi abstractă de a nu aduce atingere dreptului absolut (de exemplu, obligaţia negativă – de a nu face) şi generală a tuturor subiectelor de drept de a nu aduce atingere dreptului de proprietate a unei persoane). b) Obligaţii pozitive şi obligaţii negative Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, iar cele negative sunt obligaţiile care implică o inacţiune. Obligaţiile pozitive sunt obligaţiile de a da şi de a face, iar cele negative sunt obligaţiile de a nu face. c) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace Obligaţia de rezultat (sau determinată) constă în îndatorirea debitorului faţă de creditorul unui raport obligaţional, de a desfăşura o anumită activitate în scopul de a ajunge la un rezultat bine stabilit[1]; de exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului obiectul contractului, obligaţia chiriaşului de a plăti chiria locatorului etc. Neîndeplinirea rezultatului prevăzut conduce la tragerea la răspundere a debitorului, existând prezumţia de culpă a acestuia. Potrivit articolului 1481 alineatul 1 din noul Cod civil, „În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis”. Obligaţia de mijloace (sau de prudenţă şi diligenţă) constă în îndatorirea debitorului faţă de creditor, într-un raport obligaţional, de a depune tot efortul şi stăruinţa în vederea atingerii unui anumit rezultat; obligaţia debitorului nu constă în atingerea efectivă a rezultatului propus; de exemplu, obligaţia avocatului de a câştiga procesul clientului este o obligaţie de mijloace şi nu de rezultat; la fel şi obligaţia medicului de a vindeca pacientul; dacă rezultatul nu este îndeplinit, nu există prezumţia că debitorul este în culpă, ci trebuie să se facă dovada că acesta nu a depus tot efortul şi diligenţa în vederea atingerii scopului[2]. Potrivit articolului 1481 alineatul 2 din noul Cod civil, „În cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis”.

4.3. Obligaţii perfecte şi obligaţii imperfecte a) Obligaţia perfectă este aceea a cărei executare poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin apelarea la forţa de constrângere a statului. Adică, dacă debitorul nu îşi execută de bună voie obligaţia, creditorul poate introduce o [1]

A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 5. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 75-76; A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 5-6. [2]

114

Drept civil. Partea generală. Persoanele

acţiune în justiţie, prin care să solicite ca acesta să fie obligat să-şi execute îndatorirea faţă de creditor. Majoritatea obligaţiilor civile sunt perfecte[1]. b) Obligaţia imperfectă (sau naturală) este aceea a cărei executare nu poate fi adusă la îndeplinire prin apelarea la forţa de constrângere a statului, dar dacă este executată de bunăvoie, debitorul nu poate cere restituirea prestaţiei. De exemplu, potrivit articolului 2506 alineatul 3 din noul Cod civil (similar articolului 20 alineatul 1 din Decretul nr. 167/1958)[2], „Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”. În articolul 1471 din noul Cod civil se prevede că restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie[3]. De exemplu, bunicii nu pot cere de la copiii lor contravaloarea întreţinerii prestate nepoţilor, deşi nu aveau obligaţia legală de a presta întreţinere acestora (articolul 519 din noul Cod civil, similar cu vechea reglementare).

4.4. Obligaţii obişnuite, reale şi opozabile terţilor a) Obligaţia obişnuită este aceea pe care debitorul are îndatorirea să o aducă la îndeplinire faţă de creditor aşa cum rezultă din raportul lor juridic obligaţional. Majoritatea obligaţiilor civile sunt obişnuite. b) Obligaţia reală (sau propter rem) este obligaţia titularului unui drept real asupra unui bun determinat, pe care o dobândeşte împreună cu bunul – de regulă, în temeiul legii – din considerente precum, importanţa bunului pentru societate, exploatarea în condiţii optime sau păstrarea calităţilor unui anume bun etc. De exemplu, obligaţia proprietarului terenului de a permite inginerului cadastral să execute lucrări de cadastru pe terenul lui (articolul 11 alineatul 2 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare[4]); obligaţia proprietarului terenului de a-l cultiva (articolul 74 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar[5]) etc. c) Obligaţia opozabilă terţilor (sau scriptae in rem) este obligaţia debitorului dintr-un contract, care este atât de strâns legată de obiectul contractului, încât se transmite şi unui terţ care nu a participat la încheierea contractului. [1]

A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p.51-52. Decretul nr. 167/1958 referitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de articolul 230 litera p) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011). [3] În mod asemănător, articolul 1092 din Codul civil din 1864 prevedea că: „Orice plată presupune o datorie; ceea ce va fi plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii. Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie”. [4] Republicată în M. Of. nr. 201 din 3 martie 2006, cu modificările şi completările ulterioare. [5] Republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare. [2]

Raportul juridic civil

115

De exemplu, obligaţia locatorului de a asigura locatarului folosinţa bunului închiriat se transmite şi terţului care a cumpărat de la locator bunul, înainte de ajungerea la termen a contractului de locaţiune (articolele 1811-1814 din noul Cod civil, corespunzătoare articolelor 1441-1445 din Codul civil din 1864).

4.5. Obligaţii simple şi obligaţii complexe Obligaţiile simple sunt acelea care nu au în conţinutul lor un element de complexitate. Obligaţiile complexe sunt: a) Obligaţii afectate de modalităţi, de termen sau de condiţie. Obligaţia afectată de termen este obligaţia care trebuie executată la împlinirea termenului (care este un eveniment viitor şi sigur ca realizare) sau care se stinge la împlinirea termenului, după caz (articolele 1411-1420 din noul Cod civil, corespunzătoare articolelor 1022 şi urm. din Codul civil din 1864). De exemplu, obligaţia chiriaşului de a plăti chiria, în fiecare lună, la data stipulată în contract, este afectată de termene suspensive (articolul 1797 din noul Cod civil). Obligaţia afectată de condiţie este obligaţia a cărei existenţă depinde de un eveniment viitor şi nesigur ca realizare (articolele 1399-1410 din noul Cod civil, corespunzătoare articolelor 1004-1021 din Codul civil din 1864). De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut nu există, dacă nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă stipulată în contract, conform căreia vânzătorul îşi vindea apartamentul, dacă se căsătorea. b) Obligaţii plurale. Obligaţiile plurale pot fi cu pluralitate de subiecte şi acestea au fost deja analizate (la pluralitatea subiectelor raportului juridic civil) şi cu pluralitate de obiecte. În categoria obligaţiilor cu pluralitate de obiecte intră obligaţiile alternative şi obligaţiile facultative. Obligaţia alternativă este obligaţia care are ca obiect două prestaţii principale, dintre care debitorul, pentru stingerea obligaţiei, trebuie să execute numai una[1] (articolele 1461-1467 din noul Cod civil, corespunzătoare articolelor 1026-1033 din Codul civil din 1864). De exemplu, debitorul se obligă prin contract să predea o icoană pictată pe sticlă sau una pictată pe lemn; fie că predă icoana pe sticlă, fie pe lemn, este eliberat de obligaţie. Obligaţia facultativă este aceea în care debitorul se obligă la o singură prestaţie principală, cu facultatea de a se elibera de obligaţie, executând o altă prestaţie determinată (articolul 1468 din noul Cod civil). De exemplu, prin

[1]

A se vedea E. SAFTA-R OMANO, Drept civil. Obligaţii, op. cit., vol. II, p. 205.

116

Drept civil. Partea generală. Persoanele

contract, debitorul trebuia să predea un cal, dar se poate elibera de obligaţie prin plata unei sume de bani[1].

§3. Obiectul raportului juridic civil 1. Definiţie Obiectul raportului juridic civil constă în conduita subiectelor, adică în acţiunea sau inacţiunea pe care subiectul activ o poate pretinde subiectului pasiv şi pe care acesta trebuie să o îndeplinească. Obiectul raportului juridic nu se confundă cu conţinutul acestuia. Astfel, pe când conţinutul constă în drepturile şi obligaţiile subiectelor, adică în posibilitatea juridică a unei acţiuni, a unei conduite şi în îndatorirea juridică corespunzătoare[2], obiectul constă în însăşi conduita subiectelor. De exemplu, într-un raport juridic care îşi are izvorul într-un contract de donaţie, obligaţia donatorului de a preda lucrul donat şi dreptul donatarului de a pretinde predarea lucrului, intră în noţiunea de conţinut al raportului juridic; acţiunea însăşi de predare, adică conduita donatorului şi acţiunea de primire a lucrului donat, adică conduita donatarului, intră în noţiunea de obiect al raportului juridic civil. În exemplul dat, acţiunea (conduita) subiectelor se referă la un lucru (lucrul donat). Noţiunea de lucru reprezintă tot ceea ce se află în natură şi este perceptibil prin simţurile omului, adică are o existenţă materială[3]. În limbaj juridic, lucrul ia denumirea de bun, dacă îndeplineşte următoarele condiţii: este util omului, are o valoare economică şi poate fi însuşit (apropriat) sub forma drepturilor patrimoniale. Prin urmare, conduita subiectelor reprezintă obiectul juridic al raportului juridic civil, iar bunul reprezintă obiectul material al raportului juridic civil, care este un obiect derivat, la care se referă conduita subiectelor. Toate raporturile juridice civile au un obiect juridic, dar nu toate au un obiect material. De exemplu, raporturile nepatrimoniale nu au un obiect material, deoarece conduita subiectelor nu se referă la un bun; de asemenea, raporturile patrimoniale în care conduita subiectului pasiv constă în a nu face ceva nu au un obiect material. Noţiunea de bun este utilizată atât în legislaţie, cât şi în literatura juridică într-un dublu sens. În sens larg, prin bun se înţeleg atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la lucruri. Altfel spus, noţiunea de bun, în sens larg, include atât bunurile corporale (lucrurile), cât şi bunurile necorporale (drepturile). În sens restrâns, prin bun se înţeleg numai lucrurile asupra cărora pot exista [1] [2] [3]

A se vedea E. SAFTA-R OMANO, Drept civil. Obligaţii, op. cit., vol. II, p. 209. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 77. A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 79.

Raportul juridic civil

117

drepturi patrimoniale. Noţiunea de bun în sens restrâns este frecvent utilizată; bunul în sens restrâns este definit în doctrină ca fiind valoarea economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi care poate fi însuşită (apropiată) sub forma drepturilor patrimoniale[1]. Bunurile necorporale sunt drepturile subiective referitoare la lucruri. Ele nu au o existenţă materială[2]. Sunt bunuri necorporale: proprietăţile incorporale, cum ar fi fondurile de comerţ, drepturile de proprietate intelectuală şi industrială, valorile mobiliare, precum acţiunile, obligaţiunile şi efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul) şi drepturile de creanţă[3]. Unele bunuri necorporale au un obiect material, cum este, de exemplu, dreptul de uzufruct asupra unei construcţii. Conform articolului 535 din noul Cod civil, „Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial”. Bunurile pot fi privite izolat, separat sau global, ca o universalitate de bunuri, când formează latura activă a unei universalităţi juridice, adică a unui patrimoniu. Patrimoniul reprezintă averea unei persoane, adică totalitatea drepturilor patrimoniale şi a obligaţiilor cu un conţinut economic, evaluabil în bani, care aparţin unei persoane. Potrivit articolului 31 alineatul 1 din noul Cod civil, „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu, care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia”. Drepturile patrimoniale se referă la bunuri. Deci, între patrimoniu şi bun există o relaţie de tipul întreg-parte[4].

2. Clasificarea bunurilor Varietatea bunurilor şi necesitatea stabilirii regimului lor juridic impun o clasificare a lor[5]. Bunurile pot fi clasificate după mai multe criterii; cele reprezentative sunt:

2.1. După calitatea titularului din al cărui patrimoniu fac parte Sunt: a) bunuri care formează obiectul dreptului de proprietate publică al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale; la aceste bunuri fac trimitere mai [1]

A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 55; O. U NGUREANU, op. cit., p. 79; G. BOROI, op. cit., p. 78. [2] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 316-320. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 86-87. [4] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 78; pentru detalii în ceea ce priveşte patrimoniul, a se vedea V. STOICA, op. cit., p. 4-24. [5] Regimul juridic al unui bun constă în normele juridice care se aplică modului lor de dobândire, de utilizare şi de dispoziţie. A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 56.

118

Drept civil. Partea generală. Persoanele

multe acte normative, dintre care amintim pe cele de bază, şi anume articolul 136 din Constituţie, articolele 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică[1]; articolele 858-875 din noul Cod civil; b) bunuri care formează obiectul dreptului de proprietate privată al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale sau al cetăţenilor. Importanţa clasificării constă în stabilirea regimului juridic diferit al acestora, în sensul că numai bunurile din domeniul public (al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale) sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile (articolul 861 alineatul 1 din noul Cod civil). Inalienabile, adică nu pot fi înstrăinate; dar pot fi date în administrare, în folosinţă gratuită ori pot fi concesionate sau închiriate (articolul 861 alineatul 3, articolul 866 şi urm. din noul Cod civil); insesizabile, adică nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale; imprescriptibile, adică proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz, nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă a bunurilor mobile. Bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate privată, indiferent de titular, sunt supuse regimului juridic de drept comun, dacă legea nu prevede altfel. Bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege (articolul 553 alineatul 4 din noul Cod civil). Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică şi dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă (articolul 554 alineatul 2 din noul Cod civil).

2.2. După posibilitatea de a face obiectul unor acte juridice civile Sunt: a) bunuri care se află în circuitul civil; din această categorie fac parte bunurile care pot constitui obiectul oricărui act juridic civil, deci care pot fi dobândite şi înstrăinate prin acte juridice civile; regula este că bunurile sunt în circuitul civil, cu excepţiile prevăzute expres de lege; bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel (articolul 553 alineatul 4 din noul Cod civil); b) bunuri care sunt supuse unui regim special de circulaţie; intră în această categorie bunurile care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate cu respectarea unor condiţii expres prevăzute de lege; de exemplu, produsele şi [1]

Publicată în M. Of. nr. 448 din 24 noiembrie 1998, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011).

Raportul juridic civil

119

substanţele stupefiante; armele, muniţiile şi materialele explozive; produsele şi substanţele toxice; bunurile care fac parte din patrimoniul cultural naţional; documentele care fac parte din fondul arhivistic naţional; obiectele de cult ş.a. c) bunuri care sunt scoase din circuitul civil; din această categorie fac parte bunurile care nu pot face obiectul unor acte juridice translative sau constitutive de drepturi reale[1]. Astfel, sunt scoase din circuitul civil: - bunurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale, adică bunurile numite comune: aerul, razele soarelui, apa mării etc.; - bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică, deci care fac parte din domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale. Importanţa clasificării constă în stabilirea îndeplinirii condiţiilor de validitate ale actului juridic civil. Astfel, dacă un bun scos din circuitul civil sau cu un regim special de circulaţie face obiectul unui act juridic, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, acel act este lovit de nulitate absolută; subiectele raportului juridic pot fi trase şi la o răspundere administrativă sau penală, în afară de răspunderea civilă. De exemplu, armele pot fi cumpărate doar de către titularii unei autorizaţii de procurare de la un armurier autorizat să comercializeze arme; în caz contrar, contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută[2].

2.3. După natura bunurilor şi calificarea dată lor de lege Sunt bunuri imobile şi mobile (articolul 536 din noul Cod civil): a) bunuri imobile; bunurile imobile sunt acelea care au o aşezare fixă, stabilă, permanentă[3]; noul Cod civil nu le clasifică, ci mai degrabă la enumeră, dar din textele pe care le consacră bunurilor imobile reiese că păstrează clasificarea din articolul 462 din Codul civil din 1864; astfel, bunurile imobile sunt de trei feluri: - imobile prin natura lor; - imobile prin destinaţia lor; - imobile prin obiectul la care ele se aplică. Bunurile imobile prin natura lor sunt: terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse de rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 82-83. A se vedea Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată în M. Of. nr. 814 din 17 noiembrie 2011 (articolele 18, 23 şi 131). [3] A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 57. [2]

120

Drept civil. Partea generală. Persoanele

(articolul 537 din noul Cod civil, corespunzător articolelor 463-465 din Codul civil din 1864). Bunurile imobile prin destinaţia lor sunt bunurile mobile care în mod fictiv se consideră imobile datorită faptului că ele sunt destinate exploatării unui imobil[1]. Potrivit articolului 538 din noul Cod civil, intitulat „Bunurile care rămân sau devin imobile”: „(1) Rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate. (2) Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie”. Spre deosebire de vechea reglementare (articolul 468 din Codul civil din 1864), bunurile vizate de textul articolului 538 din noul Cod civil sunt limitate la materialele detaşate temporar de un imobil; de asemenea, nu se precizează dacă acestea aparţin aceluiaşi proprietar sau nu[2]. Bunurile imobile prin obiectul la care se aplică sunt considerate în mod fictiv drepturile care se referă la bunuri imobile. Articolul 542 alineatul 1 din noul Cod civil, în mod similar articolului 471 din Codul civil din 1864, aşa cum a fost el interpretat în doctrina şi în practica judiciară[3], arată că „Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale (s.n.) asupra acestora”. b) bunuri mobile; bunurile mobile sunt acelea care se pot deplasa dintr-un loc în altul, fie prin forţă proprie, fie cu ajutorul unei forţe străine; noul Cod civil păstrează clasificarea bunurilor mobile din reglementarea Codului civil din 1864, chiar dacă nu precizează cum se face împărţirea bunurilor mobile, ci se mărgineşte la o enumerare a lor; bunurile mobile sunt de trei feluri: - mobile prin natura lor; - mobile prin determinarea legii; - mobile prin anticipaţie. [1]

A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 83. Articolul 468 din Codul civil din 1864 conţinea o enumerare, care nu era limitativă. Pentru ca un bun mobil să devină imobil prin destinaţie trebuiau îndeplinite două condiţii: bunul mobil şi bunul imobil pentru exploatarea căruia servea primul să fi aparţinut aceluiaşi proprietar şi între cele două bunuri să fi existat un raport de accesiune; raportul de accesiune se putea stabili printr-o legătură materială, de exemplu, ornamentele aşezate pe ziduri sau printr-o legătură intelectuală, voliţională, de exemplu, uneltele agricole, animalele destinate lucrărilor agricole. [3] Deşi articolul 471 din Codul civil din 1864 prevedea că „sunt imobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil”, în literatura juridică s-a considerat că în această categorie trebuie să intre toate drepturile reale imobiliare, drepturile de creanţă care privesc un imobil şi dreptul la acţiunile reale imobiliare (care aveau ca scop valorificarea unui drept real asupra unui imobil). A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 80-81; O. U NGUREANU, op. cit., p. 83. [2]

Raportul juridic civil

121

Bunurile mobile prin natura lor; conform articolului 539 din noul Cod civil: „(1) Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile. (2) Sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora”[1]. Bunurile mobile prin determinarea legii sunt considerate în mod fictiv, drepturi; în articolul 542 alineatul 2 din noul Cod civil, similar cu vechea reglementare[2], se arată că drepturile patrimoniale, cu excepţia drepturilor reale asupra imobilelor, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile mobile; de exemplu, dreptul de creanţă care priveşte plata unei rente viagere. Bunurile mobile prin anticipaţie sunt bunurile imobile prin natura lor, dar pe care părţile prin voinţa lor, datorită caracterului pe care urmează a-l avea în viitor, le consideră mobile; de exemplu, fructele şi recoltele vândute înainte de a fi culese; articolul 540 din noul Cod civil, similar cu vechea reglementare, dispune că „(1) Bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor. (2) Pentru opozabilitate faţă de terţi, este necesară notarea în cartea funciară”. Importanţa clasificării constă în stabilirea regimului juridic al bunurilor imobile şi al celor mobile, care este diferit: - în ceea ce priveşte înstrăinarea lor, formele de publicitate se aplică, în principal, actelor juridice având ca obiect bunuri imobile; noul Cod civil conţine dispoziţii speciale referitoare la publicitate (articolele 18-24), precum şi la cartea funciară (articolele 876 şi urm.); la înstrăinarea unor bunuri imobile se cere respectarea formei solemne (de exemplu, la înstrăinarea terenurilor); - în ceea ce priveşte efectul posesiei, bunurile mobile se prezumă că se află în proprietatea posesorului de bună-credinţă (articolul 935 şi urm. din noul Cod civil, corespunzătoare articolului 1909 alineatul 1 din Codul civil din 1864[3]); bunurile imobile pot fi dobândite prin posesia îndelungată, adică prin

[1]

În vechea reglementare (articolul 473 din Codul civil din 1864), erau definite ca bunuri mobile prin natura lor, corpurile care se puteau transporta dintr-un loc în altul, atât acele care se mişcau prin forţă proprie, precum animalele, cât şi cele care nu se puteau mişca din loc, decât printr-o forţă străină, precum lucrurile neînsufleţite. [2] Conform articolului 474 din Codul civil din 1864, aşa cum a fost interpretat în literatura juridică, bunuri mobile prin determinarea legii sunt drepturile reale asupra unui bun mobil, drepturile de creanţă care privesc un bun mobil şi dreptul la acţiunile în justiţie referitor la un drept mobiliar. [3] Conform articolului 939 din noul Cod civil, şi bunurile mobile pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii.

122

Drept civil. Partea generală. Persoanele

uzucapiune (articolele 930-934 din noul Cod civil, corespunzătoare articolului 1895 şi urm. din Codul civil din 1864); - în ceea ce priveşte garanţiile reale, bunurile mobile pot forma obiectul unui gaj, dacă sunt corporale sau titluri negociabile în formă materializată (articolul 2480 din noul Cod civil), iar bunurile imobile pot forma obiectul unei ipoteci; potrivit noului Cod civil şi anumite bunuri mobile pot fi ipotecate; există dispoziţii exprese (articolele 2387-2393) referitoare la ipoteca mobiliară; - în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, acţiunea în revendicare se prescrie diferit după cum priveşte un bun mobil sau imobil; - în ceea ce priveşte forma donaţiei, bunurile mobile pot face obiectul unui dar manual, pentru care nu trebuie respectată forma autentică a donaţiei; astfel, potrivit articolului 1011 din noul Cod civil, „(1) Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute. (2) Nu sunt supuse dispoziţiei de la alin. (1) donaţiile indirecte, cele deghizate şi darurile manuale (s.n.). (3) Bunurile mobile care constituie obiectul donaţiei trebuie enumerate şi evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei. (4) Bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţe al părţilor însoţit de tradiţiunea bunului”.

2.4. După modul în care sunt determinate Sunt: a) bunuri determinate individual sau certe; bunurile certe sunt acelea care se deosebesc de alte bunuri asemănătoare, prin însuşirile lor specifice, proprii, prin caracterele lor individuale; de exemplu, un autoturism se individualizează prin marcă, număr de înmatriculare, seria şi numărul motorului; intră în această categorie şi bunurile unicat, cum ar fi de exemplu, o pictură ce aparţine unui anumit pictor; b) bunuri determinate generic sau de gen; bunurile de gen sunt acelea care se caracterizează prin însuşiri comune unei anumite categorii de bunuri din care fac parte; aceste bunuri se individualizează prin numărare, măsurare, cântărire; de exemplu, banii, fructele, cerealele etc.; bunurile de gen pot deveni certe prin voinţa părţilor; de exemplu, părţile unui contract de împrumut pot conveni ca obiectul contractului, reprezentat de un curs de drept civil al unui anumit autor, să devină un bun cert, deoarece împrumutătorul l-a primit cadou; împrumutatul este obligat să restituie acelaşi curs şi nu altul, identic, din aceeaşi ediţie. Importanţa clasificării constă în regimul juridic diferit al acestor bunuri. Astfel:

Raportul juridic civil

123

- în ceea ce priveşte momentul transmiterii dreptului de proprietate (sau a altui drept real) asupra unui bun cert printr-un contract translativ de proprietate (sau de alte drepturi reale) acesta coincide cu realizarea acordului de voinţe între părţi, chiar dacă bunul nu s-a predat încă (articolele 1273 şi 1674 din noul Cod civil, corespunzătoare articolelor 971 şi 1295 din Codul civil din 1864); în cazul bunurilor de gen, dreptul de proprietate (sau alte drepturi reale) se transmite odată cu individualizarea bunurilor prin măsurare, numărare sau cântărire sau odată cu predarea acestora, dacă părţile nu au convenit altfel[1] (articolul 1678 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1300 din Codul civil din 1864); - în ceea ce priveşte riscul contractului (adică stabilirea părţii contractante, care suportă consecinţele pieirii fortuite a bunului, ce face obiectul contractului), în cazul bunurilor certe, riscul este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat (invers faţă de vechea reglementare[2], unde riscul era suportat de creditorul obligaţiei imposibil de executat, adică de proprietarul bunului din momentul pieirii fortuite a acestuia – res perit domino); de exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect o motocicletă, dacă obiectul era distrus (pierea) într-un incendiu, înainte de a fi predat de către vânzător, care era debitorul obligaţiei de predare, riscul era suportat de creditorul obligaţiei de predare, adică de cumpărător (ca proprietar al bunului), el fiind obligat la plata preţului; această soluţie a fost criticată în literatura juridică[3], ca fiind severă, astfel că în noul Cod civil, regula riscului în contractele translative s-a schimbat, riscul fiind suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat, adică, în exemplul luat, de către vânzător; conform articolului 1274: „(1) În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie. (2) Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp”; în cazul bunurilor de gen, riscul contractului este suportat tot de debitorul obligaţiei imposibil de executat, deoarece bunurile de gen nu pier; de exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un sac de grâu, dacă obiectul contractului este distrus într-un incendiu (piere), riscul este suportat de debitorul obligaţiei de predare [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 84; G H. BELEIU, op. cit., p. 102; E. Chelaru, op. cit.,

p. 82.

[2] [3]

A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 95-98. A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 96.

124

Drept civil. Partea generală. Persoanele

a bunului, adică de vânzător, pentru că el poate înlocui sacul de grâu vândut, cu altul; - în ceea ce priveşte locul unde trebuie executată obligaţia de predare, în cazul bunurilor certe, regula este că locul predării este acolo unde se află bunul în momentul încheierii contractului [articolul 1494 alineatul 1 litera b) din noul Cod civil, corespunzător articolului 1319 din Codul civil din 1864]; în cazul bunurilor de gen, locul predării este la domiciliul sau la sediul debitorului obligaţiei de predare, de la data încheierii contractului, conform principiului că plata este cherabilă şi nu portabilă [articolul 1494 alineatul 1 litera c) din noul Cod civil, corespunzător articolului 1104 din Codul civil din 1864]; în cazul în care bunurile de gen care trebuie predate constau într-o sumă de bani, atunci, „obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii” [articolul 1494 alineatul 1 litera a) din noul Cod civil].

2.5. După cum se pot sau nu se pot schimba unele cu altele Bunurile sunt fungibile sau nefungibile (articolul 543 din noul Cod civil): a) bunuri fungibile; bunurile fungibile sunt acelea determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi schimbate, înlocuite unele cu altele, în executarea unei obligaţii civile; în principiu, numai bunurile determinate generic (de gen) sunt fungibile (articolul 543 alineatul 2 din noul Cod civil); b) bunuri nefungibile; bunurile nefungibile sunt acelea care nu pot fi schimbate unele cu altele în executarea unei obligaţii civile, care au o anumită individualitate; sunt nefungibile, în principiu, bunurile determinate individual (certe). Subiectele raportului juridic civil pot conveni ca un bun fungibil să fie considerat nefungibil şi invers (articolul 543 alineatul 3 din noul Cod civil). De exemplu, o maşină de cusut Singer este un bun fungibil dar poate deveni nefungibil prin convenţia părţilor unui contract de vânzare-cumpărare; un câine de rasă cu pedigri este un bun nefungibil, dar poate deveni fungibil prin convenţia părţilor unui contract de schimb. Importanţa clasificării se evidenţiază în materia executării obligaţiilor civile. Astfel, dacă debitorul datorează un bun fungibil el se poate elibera de obligaţie dacă predă creditorului un bun de acelaşi gen şi aceeaşi calitate; de exemplu, în cazul contractului de depozit, în articolul 2105 alineatul 1 din noul Cod civil, se arată că atunci când sunt remise fonduri băneşti sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, acestea devin proprietatea celui care le primeşte şi nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor; dacă debitorul datorează un bun nefungibil, el face o plată valabilă numai dacă predă bunul nefungibil, care face obiectul raportului juridic dintre el şi creditor.

Raportul juridic civil

125

2.6. După cum întrebuinţarea bunurilor conduce sau nu la consumarea substanţei lor Sunt (articolul 544 din noul Cod civil): a) bunuri consumptibile; bunurile consumptibile sunt bunurile mobile care la prima lor întrebuinţare obişnuită îşi consumă substanţa sau sunt înstrăinate; de exemplu, alimentele (articolul 544 alineatul 2 din noul Cod civil); b) bunuri neconsumptibile; bunurile neconsumptibile sunt acelea care printr-o întrebuinţare normală nu-şi consumă substanţa, ele putând fi utilizate în mod repetat sau continuu; de exemplu, terenurile. Subiectele raportului juridic civil pot conveni ca bunurile consumptibile prin natura lor să devină neconsumptibile, dacă, prin act juridic, li se schimbă întrebuinţarea (articolul 544 alineatul 3 din noul Cod civil). Majoritatea bunurilor consumptibile sunt şi fungibile, iar cele neconsumptibile sunt şi nefungibile. Există situaţii, însă, când un bun neconsumptibil este şi fungibil, cum ar fi, de exemplu, cazul a două pulovere, de acelaşi model, calitate şi producător. Importanţa clasificării se regăseşte în materia contractului de împrumut şi al uzufructului. Astfel, obiectul contractului de împrumut de folosinţă (comodatul) îl poate forma numai un bun neconsumptibil, pe când obiectul contractului de împrumut de consumaţie poate fi numai un bun consumptibil (articolele 2146 şi 2158 din noul Cod civil, corespunzătoare articolelor 1560 şi 1576 din Codul civil din 1864). În cazul uzufructului, când obiectul este un bun neconsumptibil, uzufructuarul trebuie să-i conserve substanţa şi să-l restituie proprietarului la încetarea uzufructului (articolele 703 şi 713 din noul Cod civil[1], corespunzătoare articolelor 517 şi 541 din Codul civil din 1864); dacă uzufructul are ca obiect bunuri consumptibile, se transformă într-un cvasiuzufruct, iar uzufructuarul are obligaţia de a restitui proprietarului bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare cu cele primite (articolul 712 din noul Cod civil, corespunzător articolului 526 din Codul civil din 1864).

2.7. După posibilitatea împărţirii bunurilor, fără a li se schimba destinaţia Sunt (articolul 545 din noul Cod civil): a) bunuri divizibile; bunurile divizibile sunt acelea care se pot împărţi fără a li se schimba destinaţia; de exemplu, o bucată de caş, o tonă de cărbune etc.

[1]

Pentru detalii, a se vedea V. STOICA, op. cit., p. 217-218.

126

Drept civil. Partea generală. Persoanele

b) bunuri indivizibile; bunurile indivizibile sunt acelea care nu pot fi împărţite, deoarece împărţirea ar face improprie folosinţa lor conform destinaţiei; de exemplu, o bicicletă, o rochie, un animal viu etc. Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil (articolul 545 alineatul 3 din noul Cod civil). Importanţa clasificării rezultă din materia partajului şi a obligaţiilor cu pluralitate de subiecte. În ceea ce priveşte partajul[1], se pot împărţi doar bunurile divizibile între coproprietari sau coindivizari; bunurile indivizibile, care intră în masa de împărţit, se atribuie unuia dintre aceştia, ceilalţi primind alte bunuri, sau bunurile indivizibile se scot la licitaţie şi se împarte suma de bani obţinută. Potrivit articolului 676 alineatul 2 din noul Cod civil, „Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se va face într-unul din următoarele moduri: a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora; b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie publică, în condiţiile legii, şi distribuirea preţului către coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei”. În cazul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte, când obiectul obligaţiei este un bun divizibil, fiecare debitor este eliberat de obligaţie dacă plăteşte partea care îi revine; dacă obiectul obligaţiei este un bun indivizibil, acea obligaţie este indivizibilă prin natura ei şi fiecare debitor va fi ţinut să execute întreaga datorie[2].

2.8. După corelaţia dintre bunuri Sunt: bunuri principale şi bunuri accesorii (articolul 546 din noul Cod civil): a) bunuri principale; bunurile principale au o existenţă de sine stătătoare şi pot fi folosite independent de alte bunuri; b) bunuri accesorii; bunurile accesorii nu pot fi folosite decât în legătură cu un bun principal; conform articolului 546 alineatul 1 din noul Cod civil, „Bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţării economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface această utilizare”; destinaţia comună a bunurilor poate fi stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri (articolul 546 alineatul 2 din noul Cod civil); de exemplu, beţele de la schiuri, lopeţile de la barcă etc. [1]

Partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de coproprietate sau indiviziune, fiecare coproprietar sau coindivizar devenind proprietar exclusiv asupra unei părţi determinate sau asupra unui bun din masa de împărţit (a se vedea O. U NGUREANU, op. cit., p. 89). [2] A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 60; G. BOROI, op. cit., p. 87.

Raportul juridic civil

127

Importanţa clasificării constă în aceea că bunurile accesorii urmează soarta bunurilor principale. Aceasta, similar cu vechea reglementare, reiese din dispoziţiile articolului 546 alineatul 3: „Dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal”. De exemplu, dacă o pereche de schiuri formează obiectul material al unui raport juridic ce are ca izvor un contract de vânzare-cumpărare, atunci beţele schiurilor, ca bun accesoriu, vor fi vândute împreună cu bunul principal, schiurile. Este posibil, însă, ca prin voinţa subiectelor, să se deroge de la această regulă. Conform articolului 546 alineatele 4-6 din noul Cod civil, încetarea calităţii de bun accesoriu nu poate fi opusă unui terţ care a dobândit anterior drepturi privitoare la bunul principal. Separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi înlătură această calitate. Drepturile unui terţ privitoare la un bun nu pot fi încălcate prin transformarea acestuia în bun accesoriu. Clasificarea bunurilor în principale şi accesorii şi clasificarea drepturilor în principale şi accesorii nu se confundă. Astfel, asupra unui bun principal poate exista un drept real accesoriu; de exemplu, se instituie ipoteca asupra unui apartament; asupra unui bun accesoriu poate exista un drept real principal; de exemplu, asupra beţelor de schi se exercită dreptul de proprietate al proprietarului[1].

2.9. După cum bunurile sunt producătoare de fructe sau nu Sunt: a) bunuri frugifere; bunurile frugifere sunt acele bunuri care produc alte bunuri, numite fructe, în mod periodic, fără a li se consuma substanţa; b) bunuri nefrugifere; bunurile nefrugifere sunt bunurile care nu pot produce alte bunuri, fără a li se consuma substanţa. Potrivit articolului 548 din noul Cod civil, similar cu vechea reglementare (articolele 483, 522, 523 din Codul civil din 1864), fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanţa acestuia. Există trei categorii de fructe: naturale, industriale şi civile. Fructele civile se numesc şi venituri. - fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia şi sporul animalelor;de exemplu, fructele de pădure, vânatul etc. - fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel;de exemplu, recolta de cartofi culeasă de pe un teren etc. [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 87-88; G H. BELEIU, op. cit., p. 105.

128

Drept civil. Partea generală. Persoanele

- fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele. Există şi o altă categorie de bunuri, numite producte, pentru a căror producere bunul din care provin îşi consumă sau îşi diminuează substanţa; de exemplu, marmura dintr-o carieră, lemnul tăiat dintr-o pădure etc. (articolul 549 din noul Cod civil). Importanţa clasificării reiese din determinarea modului de dobândire a diferitelor categorii de fructe şi producte; astfel, potrivit articolului 550 din noul Cod civil (corespunzător articolelor 524-525 din Codul civil din 1864), „(1) Fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel. (2) Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi industriale se dobândeşte la data separării de bunul care le-a produs. (3) Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi. (4) Cel care, fără acordul proprietarului, avansează cheltuielile necesare pentru producerea şi perceperea fructelor sau productelor poate cere restituirea cheltuielilor. (5) În acest caz, produsele sau contravaloarea acestora pot fi reţinute până la restituirea cheltuielilor. Cu toate acestea, proprietarul poate cere obligarea posesorului la predarea produselor ori a contravalorii acestora dacă furnizează o garanţie îndestulătoare”. Importanţa clasificării reiese şi din stabilirea titularului unui drept asupra acestor bunuri; de exemplu, posesorul de bună-credinţă culege şi păstrează fructele (nu şi productele, care se cuvin proprietarului); conform articolului 928 din noul Cod civil, posesorul poate dobândi proprietatea asupra bunului posedat sau, după caz, asupra fructelor produse de acesta; uzufructuarul are dreptul la fructe (nu şi la producte)[1]; potrivit articolelor 710 şi 711 din noul Cod civil, fructele naturale şi industriale percepute după constituirea uzufructului aparţin uzufructuarului, iar cele percepute după stingerea uzufructului revin nudului proprietar, fără a putea pretinde unul altuia despăgubiri pentru cheltuielile ocazionate de producerea lor (articolul 710). Fructele civile se cuvin uzufructuarului proporţional cu durata uzufructului, dreptul de a le pretinde dobândindu-se zi cu zi (articolul 711).

[1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 85-86.

Capitolul III. Actul juridic civil Secţiunea I. Noţiune Izvoarele raportului juridic civil sunt faptele juridice. Faptele juridice se împart în evenimente şi acţiuni omeneşti. Acţiunile omeneşti sunt, la rândul lor, acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice – şi în această categorie intră actul juridic civil – şi acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc totuşi, în temeiul legii – din această categorie făcând parte faptele licite şi faptele ilicite. Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica sau stinge un raport juridic civil concret[1]. Noţiunea de act juridic civil are două accepţiuni şi anume: - actul juridic, în sens de operaţiune juridică (negotium); de exemplu, manifestarea de voinţă exprimată pentru încheierea unui contract de vânzarecumpărare; - actul juridic, în sens de instrument de probă (instrumentum), adică de înscris constatator al manifestării de voinţă[2]; de exemplu, înscrisul autentic care constată încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Legiuitorul foloseşte noţiunea de act juridic în ambele accepţiuni, uneori chiar împreună, în aceeaşi normă juridică. De exemplu, în articolul 1191 alineatul 1 din Codul civil din 1864[3], se prevede că: „Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată”. Prima utilizare în text a noţiunii de act juridic semnifică operaţiunea juridică, iar noţiunea de act autentic şi act sub semnătură privată semnifică instrumentul de probă, înscrisurile, care constată manifestarea de voinţă. Actul juridic, ca manifestare de voinţă, se regăseşte în toate ramurile de drept. Pentru dreptul privat (în care intră dreptul civil, dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul internaţional privat), actul juridic civil repre[1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 151; D. COSMA, op. cit., p. 14. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 152. [3] Dispoziţiile articolelor 1169-1174 şi 1176-1206, referitoare la probe, din Codul civil din 1864, rămân în vigoare până la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, când se abrogă. [2]

130

Drept civil. Partea generală. Persoanele

zintă dreptul comun. Asta înseamnă că regimul juridic al actului juridic civil se aplică şi celorlalte acte juridice de drept privat[1].

Secţiunea a II-a. Clasificarea actelor juridice civile Actele juridice civile pot fi clasificate după mai multe criterii, din care vor fi reţinute cele reprezentative: 1. După numărul părţilor, actele juridice civile sunt: unilaterale, bilaterale şi multilaterale. 2. După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice sunt: cu titlu gratuit şi cu titlu oneros. 3. După momentul în care îşi produc efectele, actele juridice sunt: acte juridice între vii şi acte juridice pentru cauză de moarte. 4. După modul lor de formare, actele juridice civile sunt consensuale, solemne şi reale. 5. După efectele pe care le produc, actele juridice civile sunt constitutive, translative şi declarative. 6. După importanţa actului juridic în raport cu un bun sau cu un patrimoniu, actele juridice civile sunt de conservare, de administrare şi de dispoziţie. 7. După rolul recunoscut de lege voinţei părţilor în determinarea conţinutului actelor juridice, acestea sunt acte juridice subiective şi acte juridice condiţie. 8. După corelaţia dintre ele, actele juridice sunt principale şi accesorii. 9. După posibilitatea încadrării lor juridice în unul din tipurile de acte juridice reglementate expres de lege, actele juridice sunt tipice sau numite şi atipice sau nenumite. 10. După modul de încheiere a actelor juridice civile, acestea sunt: acte juridice strict personale şi acte juridice prin reprezentare. 11. După modul lor de executare actele juridice sunt: acte cu executare imediată (dintr-o dată) şi acte cu executare succesivă. Actele juridice clasificate vor fi analizate pe rând, astfel:

1. După numărul părţilor Actele juridice civile sunt: unilaterale, bilaterale şi multilaterale. Prin parte a unui act juridic civil se înţelege persoana sau persoanele care are (au) o poziţie unitară şi identică faţă de interesul promovat în act[2]. [1] [2]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 358. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 27.

Actul juridic civil

131

a) Actul juridic unilateral reprezintă manifestarea de voinţă a unei singure părţi; de exemplu, testamentul, renunţarea la succesiune, promisiunea publică de recompensă ş.a. b) Actul juridic bilateral reprezintă manifestarea de voinţă concordantă, acordul de voinţe, a două părţi, cu interese diferite; actul juridic bilateral tipic este contractul sau convenţia; de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de întreţinere ş.a. c) Actul juridic multilateral reprezintă manifestarea de voinţă a trei sau mai multe părţi cu interese contrare; de exemplu, contractul de tranzacţie[1] cu cel puţin trei părţi. Clasificarea actelor juridice în unilaterale şi bilaterale, după criteriul numărului părţilor, nu trebuie confundată cu clasificarea contractelor în unilaterale şi bilaterale, care se face în funcţie de criteriul conţinutului lor[2]. Potrivit articolului 1171 din noul Cod civil (corespunzător articolelor 943 şi 944 din Codul civil din 1864), „Contractul este sinalagmatic (s.n.) atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral (s.n.) chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi”. Astfel, contractul unilateral (care este un act juridic bilateral) reprezintă contractul care dă naştere la obligaţii numai pentru o parte; de exemplu, contractul de donaţie; în cazul acestui contract, obligaţii are numai donatorul, care trebuie să predea donatarului obiectul donat; donatarul nu are obligaţii; dar cele două părţi au interese contrare, de aceea actul juridic este bilateral; contractul bilateral (sau sinalagmatic), care este tot un act juridic bilateral, dă naştere la obligaţii reciproce între părţi, fiecare parte având atât calitatea de debitor, cât şi calitatea de creditor; de exemplu, contractul de arendare (în cazul acestui contract, obligaţii au atât arendatorul – proprietarul bunului agricol arendat – cât şi arendaşul; ele sunt părţi cu interese contrarii). Importanţa clasificării constă în următoarele: - cercetarea validităţii actelor juridice se face diferit; în cazul actelor juridice unilaterale se cercetează existenţa manifestării de voinţă a unei singure părţi, iar în cazul actelor juridice bi- sau multilaterale se cercetează existenţa acordului de voinţe al părţilor; - în ceea ce priveşte condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru existenţa viciilor de consimţământ, acestea sunt diferite; în cazul actelor bilaterale, eroarea viciază consimţământul dacă cealaltă parte, cocontractantul, ştia sau, după [1]

Tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă (articolul 2267 alineatul 1 din noul Cod civil, similar articolului 1704 din Codul civil din 1864). A se vedea şi FR. D EAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, op. cit., p. 555. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 154.

132

Drept civil. Partea generală. Persoanele

caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului (articolul 1207 alineatul 1 din noul Cod civil); la actele unilaterale această problemă nu se poate pune, pentru că nu există un cocontractant[1]; în actele bilaterale, dolul (adică inducerea în eroare) viciază consimţământul dacă emană de la cocontractant (reprezentantul, prepusul, gerantul afacerilor cocontractantului), nu şi de la un terţ, cu excepţia situaţiei în care cocontractantul a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul comis de terţ la încheierea contractului (articolele 1214 şi 1215 din noul Cod civil); în actele unilaterale, dolul poate proveni numai de la un terţ, pentru că nu există cocontractant; - referitor la revocarea actelor, actele bilaterale pot fi revocate prin acordul de voinţe al părţilor, adică în acelaşi mod în care au fost încheiate (principiul simetriei de formă); actele unilaterale sunt, în principiu, irevocabile (cu unele excepţii expres prevăzute de lege).

2. După scopul urmărit la încheierea lor Actele juridice sunt: cu titlu gratuit şi cu titlu oneros (articolul 1172 din noul Cod civil). a) Actul juridic cu titlu gratuit este acela prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj (articolul 1172 alineatul 2 din noul Cod civil); de exemplu, contractul de donaţie, contractul de depozit gratuit ş.a. Actele juridice cu titlu gratuit pot fi clasificate, la rândul lor în: acte juridice dezinteresate şi liberalităţi. Actul juridic dezinteresat este acela prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial unei persoane, fără ca prin aceasta să-şi micşoreze patrimoniul[2]; de exemplu, împrumutul de folosinţă (articolul 2146 din noul Cod civil). Liberalitatea este actul prin care dispunătorul măreşte patrimoniul unei persoane prin micşorarea propriului patrimoniu; conform articolului 984 din noul Cod civil (similar cu vechea reglementare), liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane. Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în testament. Donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită donatar (articolul 985 din noul Cod civil). Legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulţi legatari să dobândească întregul său patri[1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 30. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 155-156; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 400-401. [2]

Actul juridic civil

133

moniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate (articolul 986 din noul Cod civil). Deşi noul Cod civil arată că nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau legat, în Legea sponsorizării[1] este reglementată o formă de liberalitate, numită mecenat[2]. b) Actul juridic cu titlu oneros este acela prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate (articolul 1172 alineatul 1 din noul Cod civil, similar cu vechea reglementare); deci, fiecare parte urmăreşte un folos patrimonial; de exemplu, în contractul de vânzarecumpărare, vânzătorul urmăreşte obţinerea preţului, iar cumpărătorul obţinerea bunului. Actele juridice cu titlu oneros se clasifică, la rândul lor, în acte juridice comutative şi acte juridice aleatorii. Actul juridic comutativ este acela în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă (articolul 1173 alineatul 1 din noul Cod civil, similar cu vechea reglementare). De exemplu, în contractul de depozit remunerat, deponentul are obligaţia de a plăti remuneraţia stabilită de părţi prin contract, iar depozitarul are obligaţia de a păstra lucrul şi de a-l restitui deponentului aşa cum au convenit părţile[3]. Actul juridic aleatoriu este acela care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert (articolul 1173 alineatul 2 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1635 din Codul civil din 1864)[4]; de exemplu, contractul de rentă viageră (reglementat în articolele 2242 şi urm. din noul Cod civil, corespunzătoare articolelor 1639 şi urm. din Codul civil din 1864); contractul de întreţinere (reglementat în articolele 2254 şi urm. din noul Cod civil, contract nenumit în vechea reglementare); astfel, de exemplu, în contractul de întreţinere, întreţinătorul nu ştie, la data încheierii contractului, dacă valoarea întreţinerii pe care o va presta întreţinutului, până la sfârşitul vieţii acestuia, va fi mai mare sau mai mică decât valoarea bunului pe care întreţinutul i l-a transmis în schimb; de asemenea, nici întreţinutul nu

[1]

Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, publicată în M. Of. nr. 129 din 25 mai 1994, cu modificările şi completările ulterioare. [2] Mecenatul este un act de liberalitate prin care o persoană fizică sau juridică, numită mecena, transferă, fără obligaţie de contrapartidă directă sau indirectă, dreptul său de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare către o persoană fizică, ca activitate filantropică cu caracter umanitar, pentru desfăşurarea unor activităţi în domeniile: cultural, artistic, medico-sanitar sau ştiinţific – cercetare fundamentală şi aplicată (articolul 1 alineatul 3 din Legea nr. 32/1994 a sponsorizării). [3] A se vedea FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, op. cit., p. 380-389; articolele 2103 şi urm. din noul Cod civil, corespunzătoare articolelor 1595 şi urm. din Codul civil din 1864. [4] A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 67.

134

Drept civil. Partea generală. Persoanele

cunoaşte acest lucru; întinderea prestaţiilor părţilor depinde de un eveniment viitor şi incert, adică, în acest caz, de durata vieţii întreţinutului[1]. Importanţa clasificării constă în regimul juridic diferit al celor două categorii de acte. Astfel: - în ceea ce priveşte condiţiile de validitate, legiuitorul impune condiţii speciale pentru capacitatea de a încheia un act juridic cu titlu gratuit; de exemplu, conform noului Cod civil, minorul nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi (articolul 988 alineatul 1)[2]; - în cazul actelor cu titlu oneros, obligaţiile părţilor şi răspunderea contractuală sunt reglementate de lege cu mai multă severitate decât în cazul actelor cu titlu gratuit, deoarece, în cazul primelor, părţile îşi procură foloase patrimoniale reciproce, iar în cazul actelor cu titlu gratuit dispunătorul procură un avantaj, fără a primi ceva în schimb; de exemplu, în cazul contractului de mandat, care poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, după cum mandatarul este remunerat sau nu, în caz de culpă a mandatarului, când mandatul este fără plată, răspunderea este mai puţin severă (articolul 2018 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1540 alineatul 2 din Codul civil din 1864); - condiţiile de formă cerute la încheierea actelor cu titlu gratuit sunt mai severe; de exemplu, contractul de donaţie se încheie, sub sancţiunea nulităţii absolute, în forma înscrisului autentic (articolul 1011 din noul Cod civil, corespunzător articolului 813 din Codul civil din 1864); testamentul este un act solemn; contractul de vânzare-cumpărare, care este un act juridic cu titlu oneros, se încheie, de regulă, prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, nefiind necesară respectarea vreunei condiţii de formă.

3. După momentul în care îşi produc efectele Actele juridice sunt: acte juridice între vii şi acte juridice pentru cauză de moarte. a) Actul juridic între vii (inter vivos) este acela care se încheie fără a avea în vedere moartea părţilor şi ale cărui efecte se produc în timpul vieţii acestora; de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie. b) Actul juridic pentru cauză de moarte (mortis causa) este acela care se încheie în considerarea morţii autorului lui şi ale cărui efecte se produc după încetarea din viaţă a acestuia; de exemplu, testamentul. Importanţa clasificării reiese din aceea că actele juridice pentru cauză de moarte au un regim juridic distinct. Astfel, acestea sunt reglementate detaliat [1]

A se vedea FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, op. cit., p. 533-547. În vechea reglementare, minorul sub 16 ani nu putea dispune prin testament, iar cel care împlinise 16 ani putea dispune numai de jumătate din bunurile de care ar fi putut dispune dacă ar fi fost major (articolele 806-807 din Codul civil din 1864). [2]

Actul juridic civil

135

de lege, adică sunt acte juridice tipice sau numite, pe când actele juridice între vii pot fi şi atipice sau nenumite, nu numai tipice. Actele juridice pentru cauză de moarte sunt supuse unor condiţii mai restrictive în ceea ce priveşte capacitatea părţilor, comparativ cu cele între vii; de asemenea, ele se încheie, ca regulă, în formă solemnă, pe când actele juridice între vii sunt, de regulă, consensuale[1].

4. După modul lor de formare Actele juridice civile sunt: consensuale, solemne şi reale. a) Actul juridic consensual este acela care se încheie valabil prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, fără să fie necesară îndeplinirea vreunei formalităţi (articolul 1174 alineatul 2 din noul Cod civil). De exemplu, conform articolului 1674 din noul Cod civil (corespunzător articolului 1295 alineatul 1 din Codul civil din 1864), contractul de vânzare-cumpărare se încheie între părţi şi proprietatea asupra lucrului vândut se transferă de la vânzător la cumpărător, de îndată ce părţile şi-au dat acordul asupra lucrului şi asupra preţului, chiar dacă lucrul încă nu s-a predat şi preţul încă nu s-a plătit. Acesta este principiul consensualismului. Majoritatea actelor juridice civile sunt consensuale. Actul juridic consensual reprezintă regula. b) Actul juridic solemn este acela care se încheie valabil numai atunci când manifestarea de voinţă a părţilor îmbracă o anumită formă, expres prevăzută de lege (articolul 1174 alineatul 3 din noul Cod civil). De exemplu, testamentul olograf este un act solemn, pentru că el se încheie valabil numai dacă este scris în întregime, semnat şi datat de mâna testatorului (articolul 1041 din noul Cod civil, corespunzător articolului 859 din Codul civil din 1864); de asemenea, contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect un teren este un act solemn, pentru că este valabil încheiat numai dacă îmbracă forma autentică (a înscrisului notarial)[2]. Numai anumite acte juridice sunt solemne. Deci actul juridic solemn reprezintă excepţia. Nerespectarea formei stabilite de lege pentru actele solemne, care este o condiţie de validitate a acestora, este sancţionată cu nulitatea absolută. c) Actul juridic real este acela care nu se încheie valabil decât dacă manifestarea de voinţă a părţilor este însoţită de remiterea materială a lucrului, care face obiectul actului juridic (articolul 1174 alineatul 4 din noul Cod civil). De exemplu, contractul de depozit, contractul de împrumut etc. Importanţa clasificării rezultă din următoarele: [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 160. A se vedea articolele 1676 şi 888 din noul Cod civil. A se vedea şi V. STOICA, op. cit., p. 137. [2]

136

Drept civil. Partea generală. Persoanele

- nerespectarea condiţiilor de formă cerute pentru încheierea unui act solemn se sancţionează cu nulitatea absolută; actele nesolemne sunt valabile indiferent de forma adoptată de părţi; - dacă un act juridic solemn se încheie prin mandatar (reprezentant convenţional), împuternicirea dată acestuia trebuie să îmbrace tot forma solemnă, conform principiului simetriei de formă a actelor juridice (articolul 1301 din noul Cod civil); de asemenea, conform aceluiaşi principiu, modificarea unui act solemn se poate face tot printr-un act solemn (de exemplu, eliminarea unei dispoziţii dintr-un testament olograf se poate face numai dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă cerute pentru încheierea testamentului olograf[1]); - regulile de probă diferă în funcţie de categoria din care face parte actul juridic; de exemplu, actele juridice solemne, care sunt nule pentru că nu s-a respectat forma cerută de lege la încheierea lor, nu pot fi probate cu niciun mijloc de probă, chiar dacă părţile pretind că şi-au dat consimţământul[2].

5. După efectele pe care le produc Actele juridice civile sunt: constitutive, translative şi declarative. a) Actul juridic constitutiv este acela care dă naştere unor drepturi subiective civile care nu au existat anterior[3]; ele se nasc, în principiu, la data încheierii actului, care produce astfel efecte numai pentru viitor[4]; de exemplu, actul juridic prin care se instituie o ipotecă[5], actul juridic prin care se instituie un uzufruct ş.a. b) Actul juridic translativ este acela prin care se transmit drepturi subiective civile din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane[6]; de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie, cesiunea de creanţă ş.a. c) Actul juridic declarativ este acela care constată drepturi subiective civile preexistente, clarificându-le, consolidându-le sau definitivându-le; de exemplu, tranzacţia[7]. Importanţa clasificării constă în următoarele: - în timp ce actele constitutive şi translative îşi produc efectele numai pentru viitor, actele declarative au efect retroactiv; [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 54. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 55. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 157. [4] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 48. [5] Articolul 2343 şi urm. din noul Cod civil, corespunzătoare articolelor 1746 şi urm. din Codul civil din 1864; a se vedea şi C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 440 şi urm. [6] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 157. [7] A se vedea FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, op. cit., p. 562-563. [2]

Actul juridic civil

137

- în cazul actelor constitutive şi al celor declarative, întinderea drepturilor subiective civile care se dobândesc se stabileşte de către părţi; în cazul actelor translative, prin care se transmit drepturi existente, întinderea drepturilor este prestabilită[1]; - numai actele translative şi cele constitutive, dacă sunt contracte sinalagmatice, sunt supuse rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiilor asumate de părţi (articolul 1549 din noul Cod civil).

6. După importanţa actului juridic în raport cu un bun sau cu un patrimoniu Actele juridice civile sunt: de conservare, de administrare şi de dispoziţie. a) Actul juridic de conservare este acela a cărui încheiere are ca scop păstrarea unui drept subiectiv civil sau preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Un asemenea act juridic implică cheltuieli minime faţă de valoarea dreptului păstrat ori salvat şi de aceea este întotdeauna util patrimoniului. De exemplu, întreruperea cursului prescripţiei extinctive prin introducerea cererii de chemare în judecată preîntâmpină pierderea dreptului la acţiune care urmează să se prescrie. b) Actul juridic de administrare este acela care are ca scop punerea în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu, fără a depăşi limitele unei exploatări normale a acestora. Punerea în valoare a unui bun, înseamnă, de exemplu, culegerea fructelor (industriale sau civile), repararea imobilelor ş.a. Punerea în valoare a unui patrimoniu înseamnă gestionarea patrimoniului, ceea ce include atât acte de exploatare normală a acestuia, care nu implică înstrăinarea de bunuri, cât şi acte de dispoziţie cu privire la anumite bunuri din patrimoniu, care, raportate la patrimoniu, reprezintă acte de administrare. De exemplu, înstrăinarea unor bunuri perisabile din patrimoniu reprezintă un act de dispoziţie, raportat la aceste bunuri, dar un act de administrare, raportat la patrimoniu în ansamblul său[2]. c) Actul juridic de dispoziţie este acela care are ca scop ieşirea unor bunuri din patrimoniu (de exemplu, prin contractul de vânzare-cumpărare, de donaţie) sau grevarea cu sarcini reale a acestora (de exemplu, prin contractul de ipotecă, de gaj). Importanţa clasificării rezultă din următoarele: - în ceea ce priveşte capacitatea de a încheia acte juridice, actele juridice de conservare pot fi încheiate de persoanele fizice capabile, de către cele cu [1]

A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 69. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 158; Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 69; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU., op. cit., p. 385-386. [2]

138

Drept civil. Partea generală. Persoanele

capacitate de exerciţiu restrânsă, dar şi de persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu; de exemplu, pot fi încheiate de către minorul sub 14 ani sau de persoana pusă sub interdicţie judecătorească, pentru că asemenea acte nu sunt susceptibile de a-l prejudicia pe incapabil[1]; actele de administrare pot fi încheiate de persoanele capabile şi de persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţarea ocrotitorului legal, cu condiţia ca acestea să nu îl prejudicieze pe minor; pentru incapabili, ele se încheie de reprezentantul legal al acestora, fără să aibă nevoie de încuviinţarea instanţei de tutelă; actele de dispoziţie pot fi încheiate de persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină, de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă, dar cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi a instanţei de tutelă, precum şi, când este cazul, cu avizul consiliului de familie; pentru incapabili, actele de dispoziţie se încheie de reprezentantul lor legal cu încuviinţarea instanţei de tutelă, precum şi, când este cazul, cu avizul consiliului de familie[2]; - referitor la reprezentarea convenţională, actele juridice de dispoziţie care se încheie prin reprezentant (mandatar) presupun existenţa unui mandat special; celelalte acte juridice pot fi încheiate de mandatarul care are mandat general (articolul 2016 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1536 din Codul civil din 1864).

7. După rolul recunoscut de lege voinţei părţilor în determinarea conţinutului actelor juridice Actele juridice sunt: acte juridice subiective şi acte juridice condiţie. a) Actul juridic subiectiv este acela prin care părţile determină, prin voinţa lor, conţinutul lui, putând deroga de la normele juridice dispozitive, care îl reglementează. Majoritatea actelor juridice civile fac parte din această categorie. b) Actul juridic condiţie este acela în care manifestarea de voinţă a părţilor are doar rolul de a încheia un act juridic, al cărui conţinut este predeterminat de norme juridice imperative, de la care părţile nu pot deroga. Deci încheierea actului juridic este doar condiţia necesară pentru ca un anumit statut legal să devină aplicabil părţilor[3]. De exemplu, încheierea căsătoriei, încheierea unei adopţii, recunoaşterea de paternitate ş.a. Importanţa clasificării constă în aprecierea condiţiilor de validitate a manifestării de voinţă a părţilor. Astfel, în cazul actelor juridice condiţie, prin voinţa părţilor, nu se poate deroga de la reglementarea lor legală; de exemplu, actul juridic de căsătorie nu poate fi un act afectat de modalităţi, sub [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 47. Pentru detalii, a se vedea capacitatea subiectelor raportului juridic civil, aşa cum a fost tratată în prezenta lucrare. [3] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 56; Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 70. [2]

Actul juridic civil

139

sancţiunea nulităţii absolute[1]. În cazul actelor juridice subiective, părţile pot deroga de la normele juridice dispozitive. Actele juridice condiţie sunt întotdeauna tipice (numite), pe când cele subiective pot fi şi atipice (nenumite).

8. După corelaţia dintre ele Actele juridice sunt principale şi accesorii. a) Actul juridic principal este acela care are o existenţă de sine stătătoare, independentă. Majoritatea actelor juridice sunt principale. b) Actul juridic accesoriu este acela care depinde de un act juridic principal. De exemplu, contractul de ipotecă depinde de contractul principal de împrumut. Importanţa clasificării constă în aceea că validitatea actelor juridice accesorii se apreciază nu numai în raport de propriile elemente, ca în cazul actelor juridice principale, ci şi în funcţie de validitatea actului juridic principal, conform principiului: accesoriul urmează soarta principalului. De exemplu, încetarea actului juridic principal va atrage şi încetarea actului juridic accesoriu (nu însă şi invers); în exemplul de mai sus, dacă împrumutul este restituit şi contractul încetează, atunci încetează şi contractul de ipotecă, ce garanta împrumutul.

9. După posibilitatea încadrării lor juridice în unul din tipurile de acte juridice reglementate expres de lege Actele juridice sunt: tipice sau numite şi atipice sau nenumite. a) Actul juridic tipic sau numit este acela care corespunde unui anumit tip abstract de act prevăzut de actele normative civile şi care poartă o anumită denumire; de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, de donaţie, testamentul etc. b) Actul juridic atipic sau nenumit este acela care nu se încadrează în vreun tip abstract de act prevăzut de lege, fiind încheiat de părţi potrivit voinţei şi intereselor lor, conform principiului consensualismului şi al libertăţii actelor juridice (articolul 1169 din noul Cod civil). Importanţa clasificării constă în determinarea regulilor aplicabile acestor categorii de acte juridice. Astfel, pentru actele juridice tipice, dispoziţiile supletive care reglementează actul juridic abstract din care fac parte sunt aplicabile în mod automat, dacă părţile nu au derogat de la ele, fără a fi necesară reproducerea lor în conţinutul actelor. Pentru actele juridice atipice se aplică regulile stabilite de părţi, iar dacă au lăsat aspecte nereglementate, se aplică [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 56.

140

Drept civil. Partea generală. Persoanele

regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult (articolul 1168 din noul Cod civil)[1]. În măsura în care sunt reglementate de lege, actele juridice atipice pot deveni tipice. De exemplu, contractul de întreţinere (care în vechea legislaţie nu era reglementat, dar pe care noul Cod civil îl prevede în articolele 22542263), contractul de sponsorizare[2].

10. După modul de încheiere a actelor juridice civile Acestea sunt: acte juridice strict personale şi acte juridice prin reprezentare. a) Actul juridic strict personal este acela care, prin natura lui sau potrivit legii, nu poate fi încheiat prin reprezentare; de exemplu, căsătoria, testamentul, donaţia[3]. b) Actul juridic prin reprezentare este acela care poate fi încheiat nu numai personal, ci şi prin intermediul unui reprezentant. Regula este că actele juridice se pot încheia prin reprezentare. Actele juridice strict personale (intuitu personae) reprezintă excepţia. Importanţa clasificării reiese din aprecierea validităţii încheierii acestor categorii de acte. Astfel, actele strict personale nu pot fi încheiate decât de persoanele fizice, expres prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii. Validitatea actelor juridice încheiate prin reprezentant se va determina şi în funcţie de persoana reprezentantului[4]. Actele strict personale, de regulă, se sting prin moartea uneia dintre părţi, nefiind susceptibilă continuarea lor pe cale succesorală[5].

11. După modul lor de executare Actele juridice sunt: acte cu executare imediată (dintr-o dată) şi acte cu executare succesivă. a) Actul juridic cu executare imediată este acela care are ca obiect una sau mai multe prestaţii care se execută instantaneu, dintr-o dată. De exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în momentul realizării acordului de voinţe, precum şi bunul care face obiectul contractului, iar cumpărătorul plăteşte preţul. Prin voinţa părţilor contractul de vânzare-cumpărare [1]

În vechea reglementare se aplicau regulile generale din materia obligaţiilor şi nu normele juridice care reglementau acte juridice tipice asemănătoare. [2] Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, publicată în M. Of. nr. 129 din 25 mai 1994, cu modificările şi completările ulterioare. A se vedea şi G. BOROI, op. cit., p. 163-164. [3] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 391-392. [4] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 163. [5] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 392.

Actul juridic civil

141

se poate transforma într-un contract cu executare succesivă, dacă s-a convenit plata preţului în rate. b) Actul juridic cu executare succesivă este acela în care obligaţiile părţilor, sau cel puţin ale uneia dintre ele, se execută în timp, fie printr-o prestaţie continuă, pe toată durata contractului, fie printr-o serie de prestaţii repetate la anumite intervale de timp[1]. De exemplu, în cazul contractului de locaţiune, obligaţia locatorului de a asigura locatarului folosinţa bunului dat în locaţiune pe toată durata contractului este o prestaţie continuă, iar obligaţia locatarului de a plăti lunar chiria este o prestaţie repetată. Importanţa clasificării rezultă din stabilirea sancţiunii în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale sau a executării lor necorespunzătoare şi din determinarea efectelor nulităţii. Astfel, în cazul contractelor cu executare imediată, sancţiunea este rezoluţiunea, iar în cazul contractelor cu executare succesivă, sancţiunea este rezilierea[2].Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite. Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune. Contractul reziliat încetează doar pentru viitor (articolul 1554 alineatul 3 din noul Cod civil). Efectele nulităţii se produc atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, în cazul contractelor cu executare imediată; în cazul contractelor cu executare succesivă, în vechea reglementare, efectele nulităţii se produceau numai pentru viitor, ca în cazul rezilierii. În reglementarea noului Cod civil, însă, efectele nulităţii operează atât pentru trecut, cât şi pentru viitor în toate cazurile[3]. Astfel, potrivit articolului 1254, „(1) Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat. (2) Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui. (3) În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor articolelor 1639-1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu” (s.n.). [1]

A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 72. Rezoluţiunea este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic cu executare imediată, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului (a se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 9192); rezilierea, ca şi rezoluţiunea, este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, de data aceasta, cu executare succesivă, constând în desfiinţarea acestuia pentru viitor (a se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 93); a se vedea şi articolele 1549-1554 din noul Cod civil. [3] Nulitatea este o sancţiune civilă care intervine în cadrul încheierii unor acte juridice cu nerespectarea condiţiilor de validitate impuse de lege (a se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 91). [2]

142

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Secţiunea a III-a. Condiţiile actului juridic civil §1. Definiţie şi clasificare Definiţie. Condiţiile actului juridic civil reprezintă elementele componente ale acestuia. Unele elemente sunt esenţiale, în absenţa lor actul juridic neputând exista, iar altele sunt neesenţiale. Există trei categorii de condiţii, care se întrepătrund şi se condiţionează între ele şi anume: condiţii de formare a actului juridic civil, condiţii de validitate şi condiţii de eficacitate. Condiţiile de formare ale actului juridic civil constau în: - manifestarea de voinţă a părţilor, adică exprimarea consimţământului lor în vederea încheierii actului juridic; - existenţa obiectului asupra căruia părţile şi-au manifestat consimţământul. Îndeplinirea celor două condiţii conduce la formarea actului juridic civil. Dar un asemenea act juridic, deşi format, poate să nu fie şi valabil. De exemplu, dacă un minor de 13 ani a încheiat un act juridic de dispoziţie, un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect o bicicletă, acel act juridic este format, dar nu este valabil, pentru că minorul nu avea capacitatea de a încheia asemenea acte juridice. Condiţiile de validitate a actului juridic sunt cele prevăzute de lege sau stabilite de părţi pentru formarea sa valabilă, astfel încât să poată produce toate efectele ce îi sunt specifice[1]. Condiţiile de validitate includ condiţiile de formare a actului juridic. Condiţiile de validitate esenţiale ale actului juridic civil sunt (conform articolului 1179 din noul Cod civil, corespunzător articolului 948 din Codul civil din 1864): - capacitatea părţilor de a încheia actul juridic; - consimţământul părţilor; - obiectul actului juridic; - cauza actului juridic; - forma actului juridic, în actele juridice solemne. Un act juridic care îndeplineşte toate condiţiile de formare şi de validitate poate să nu producă imediat toate efectele, adică este posibil să nu fie eficace. De exemplu, testamentul care este format şi valabil încheiat nu-şi produce efectele decât începând cu data deschiderii succesiunii, care coincide cu data

[1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 110.

Actul juridic civil

143

morţii părţii care l-a încheiat[1]. Deci, pentru a fi eficace, actul juridic trebuie să îndeplinească o condiţie suplimentară, şi anume faptul morţii. Condiţiile de eficacitate a actului juridic civil sunt acelea de care depinde producerea efectelor unui act format şi valabil încheiat. De regulă, dacă un act juridic este valabil încheiat, el este şi eficace, adică îşi produce efectele specifice. Deci în condiţiile de eficacitate sunt incluse şi condiţiile de validitate. Dar, în anumite situaţii, legea sau părţile leagă eficacitatea actului juridic de îndeplinirea unor condiţii suplimentare, şi anume: - condiţiile legale de eficacitate, care se referă, de exemplu, la vânzarea de lucruri viitoare (articolul 1658 din noul Cod civil, corespunzător articolului 965 alineatul 1 din Codul civil din 1864), când actul juridic nu-şi produce efectele dacă lucrul nu există efectiv în viitor, ori vânzarea lucrurilor de gen, când de individualizarea lucrului se leagă efectele actului juridic[2]; - condiţiile voluntare de eficacitate, stabilite prin voinţa părţilor, care se referă la termen şi condiţie – ca modalităţi ale actului juridic civil. În continuare vor fi analizate condiţiile de formare şi de validitate a actului juridic civil, precum şi modalităţile actului juridic civil, care reprezintă condiţii de eficacitate ale acestuia.

§2. Condiţiile de formare şi de validitate a actului juridic 1. Capacitatea Capacitatea civilă este aptitudinea generală de a fi titular de drepturi şi obligaţii. Capacitatea civilă are în componenţa sa capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei fizice şi a persoanei juridice de a avea drepturi şi obligaţii. Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei fizice şi a persoanei juridice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, încheind acte juridice civile. Capacitatea de a încheia acte juridice civile constă deci în aptitudinea subiectelor de drept – a persoanei fizice şi a persoanei juridice – de a deveni titulare de drepturi şi obligaţii civile. Prin urmare, capacitatea de a încheia acte juridice civile o au persoanele fizice şi persoane juridice cu capacitate de exerciţiu. Conform articolului 1180 din noul Cod civil (similar articolului 949 din Codul civil din 1864), poate contracta (în general, poate încheia acte juridice) orice persoană care nu este declarată incapabilă prin lege şi nici oprită să încheie anumite contacte. Sunt incapabili, potrivit articolului 43, coroborat cu [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 111. Aceste cauze de eficacitate vor fi studiate la contractul de vânzare-cumpărare, la materia „Contracte speciale”. [2]

144

Drept civil. Partea generală. Persoanele

articolul 1180 din noul Cod civil (similar articolului 950 din Codul civil din 1864), minorii sub 14 ani, interzişii judecătoreşti şi, în general, toţi aceia cărora legea le-a oprit încheierea anumitor acte juridice. Persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, adică minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti nu pot încheia acte juridice decât prin reprezentare; persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă, adică minorii între 14-18 ani, pot încheia acte juridice numai cu aprobarea ocrotitorilor legali, şi în anumite cazuri, şi a instanţei de tutelă, precum şi, când este cazul, cu avizul consiliului de familie. Capacitatea civilă a persoanei juridice constă în aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, precum şi de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile încheind acte juridice civile, prin organele sale de administrare (de conducere, în vechea reglementare)[1].

2. Consimţământul 2.1. Definiţie Consimţământul are două accepţiuni. Într-o primă accepţiune, prin consimţământ se înţelege manifestarea de voinţă prin care o parte îşi exprimă hotărârea de a încheia un act juridic[2]. În a doua accepţiune, consimţământul desemnează acordul de voinţe al părţilor actului juridic civil.

2.2. Legătura dintre consimţământ şi voinţa juridică Încheierea unui act juridic este determinată de nevoile materiale şi culturale ale subiectului de drept. Aceste nevoi, reflectate în conştiinţa lui, generează motivele încheierii actului juridic. Când subiectul de drept selectează motivul determinant, el ia hotărârea de a încheia actul juridic, care apare ca un mijloc de satisfacere a nevoilor sale. Acest proces de formare a voinţei juridice are o natură internă; este ceea ce se numeşte voinţă internă sau reală. Pentru a produce efecte juridice, voinţa trebuie să fie exteriorizată, să se manifeste în exterior, astfel încât să poată fi cunoscută de alte persoane; ea se numeşte voinţă declarată[3]. Voinţa juridică are două elemente: voinţa internă sau reală şi voinţa declarată. Consimţământul există din momentul în care voinţa internă a fost exteriorizată, a devenit o voinţă declarată.

[1]

Capacitatea civilă a fost analizată în cadrul raportului juridic civil, la „Capacitatea subiectelor raportului juridic civil”. Cele arătate acolo sunt valabile şi în ceea ce priveşte capacitatea părţilor de a încheia acte juridice civile. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 117. [3] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 118; G. BOROI, op. cit., p. 170-171.

Actul juridic civil

145

2.3. Corelaţia dintre voinţa internă şi voinţa declarată De regulă, voinţa declarată corespunde voinţei interne, reale a subiectului de drept. Deci, există concordanţă între voinţa internă şi cea declarată. În anumite situaţii, însă, voinţa declarată nu exprimă voinţa internă, reală. Se pune problema care dintre cele două elemente ale voinţei va avea prioritate. Pentru soluţionarea problemei s-au formulat două concepţii. Conform concepţiei subiective, prioritate trebuie dată voinţei interne, pentru că voinţa internă reprezintă voinţa reală a părţilor; efectele actului juridic depind de ceea ce părţile au urmărit în mod real şi nu de modul în care şi-au exteriorizat voinţa[1]. Conform concepţiei obiective, prioritate trebuie acordată voinţei declarate, pentru că numai voinţa declarată poate fi cunoscută cu certitudine[2] şi numai în acest mod se poate asigura securitatea circuitului civil. Ambele concepţii prezintă inconveniente. În principiu, aşa cum se desprinde din mai multe texte ale noului Cod civil, la fel ca în reglementarea anterioară, se dă prioritate voinţei interne, reale a părţilor. De exemplu, conform articolului 1266 alineatul 1 din noul Cod civil (similar articolului 977 din Codul civil din 1864), contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor; se dă, deci, prioritate voinţei reale. De asemenea, articolul 1206 din noul Cod civil (corespunzător articolului 953 din Codul civil din 1864) arată: consimţământul nu este valabil dacă este dat din eroare, surprins prin dol, smuls prin violenţă, ori în caz de leziune; asta înseamnă că el trebuie să corespundă voinţei reale, şi nu aceleia exprimate, care nu corespunde realităţii, deoarece este viciată. Există însă şi situaţii când se dă prioritate voinţei declarate şi nu voinţei reale a părţilor, şi anume atunci când se pune problema securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice civile. De exemplu, conform articolului 1191 alineatul 2 din Codul civil din 1864, articolul care nu a fost încă abrogat[3], nu se poate admite proba cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris, deşi este posibil ca voinţa declarată şi consemnată în înscris să nu corespundă voinţei interne, reale a părţilor[4].

[1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 130-131. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 132; G. BOROI, op. cit., p. 170-172. [3] Prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil se prevede, în articolul 230 litera a), aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 696 din 30 septembrie 2011), că articolele 1169-1174 şi 1176-1206 din Codul civil din 1864 se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. [4] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 133; G. BOROI, op. cit., p. 172. [2]

146

Drept civil. Partea generală. Persoanele

2.4. Condiţiile de valabilitate a consimţământului Pentru a fi valabil, potrivit articolului 1204 din noul Cod civil, consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză. Prin urmare, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să fie exprimat în cunoştinţă de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ; - să fie serios, adică să fie dat cu intenţia de a produce efecte juridice; - să fie exteriorizat (aşa cum reiese din articolele 1178 şi 1240 din noul Cod civil); - să fie liber exprimat, adică să nu fie viciat. a) Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ Discernământul constă în aptitudinea psihică a persoanei fizice de a înţelege semnificaţia faptelor sale, de a discerne între ceea ce este licit şi ilicit[1]. Capacitatea nu se confundă cu discernământul. În timp ce capacitatea este o stare de drept, recunoscută de lege oricărei persoane, discernământul este o stare de fapt, a cărui existenţă se apreciază de la caz la caz, în funcţie de împrejurări. Se prezumă că persoanele capabile au discernământ. Este posibil, totuşi, ca o persoană capabilă, care se găseşte în anumite situaţii speciale, de exemplu, este sub hipnoză, în stare avansată de ebrietate etc., să fie lipsită vremelnic de discernământ. Astfel, potrivit articolului 1205 alineatul 1 din noul Cod civil, este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale. De asemenea, este posibil să se facă dovada că o persoană incapabilă a acţionat cu discernământ. De exemplu, în materia răspunderii civile delictuale, minorul este tras la răspundere dacă se dovedeşte că a acţionat cu discernământ, indiferent de vârsta sa, adică indiferent dacă este lipsit de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. De altfel, există o prezumţie relativă că minorul care a împlinit 14 ani are discernământ[2]. Regula este că sunt lipsite de discernământ persoanele fizice care datorită vârstei fragede sau stării de alienaţie sau debilitate mintală nu au reprezentarea consecinţelor juridice ale actului juridic pe care îl încheie. Conform alineatului (2) al articolului 1205 din noul Cod civil, contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute. O persoană fizică este pusă sub interdicţie judecătorească dacă nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele [1] [2]

A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 202. A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 203.

Actul juridic civil

147

sale, datorită alienaţiei sau debilităţii mintale (articolul 164 alineatul 1 din noul Cod civil, similar cu articolul 142 alineatul 1 din fostul Cod al familiei de la 1953[1]). Atât timp cât nu este pusă sub interdicţie, o persoană capabilă se prezumă că are discernământ. Potrivit textului de mai sus, de exemplu, dacă o persoană alienată mintal (stare de alienaţie mintală îndeobşte cunoscută) încheie un act juridic şi după aceea este pusă sub interdicţie, actul juridic este anulabil. Dacă cele trei condiţii stabilite de legiuitor sunt îndeplinite, conduc la concluzia că persoana respectivă nu avea discernământ. Deci, în loc să se probeze că lipsea discernământul la momentul încheierii actului juridic, se probează îndeplinirea celor trei condiţii: la data încheierii contractului persoana nu avea discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, datorită alienaţiei sau debilităţii mintale; această situaţie era îndeobşte cunoscută; ulterior încheierii contractului a fost pusă sub interdicţie. Deşi intenţia legiuitorului, se pare, a fost uşurarea sarcinii probei, prin aplicarea textului se obţine contrariul: probarea celor trei condiţii este mai dificil de realizat decât probarea lipsei discernământului la momentul încheierii contractului, astfel încât textul va fi dificil de aplicat în practică. Problema discernământului nu se pune în cazul persoanei juridice, deoarece actele juridice civile ale acesteia sunt încheiate de organele sale, care sunt persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu şi care se presupune că au discernământ. Lipsa discernământului la încheierea unui act juridic este sancţionată cu nulitatea relativă a actului astfel încheiat. b) Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a produce efecte juridice Din chiar definiţia actului juridic reiese că manifestarea de voinţă, adică exprimarea consimţământului, se face cu intenţia de a produce efecte juridice (articolul 1166 din noul Cod civil, similar articolului 942 din Codul civil din 1864). Lipseşte intenţia de a produce efecte juridice în anumite situaţii: - când consimţământul a fost dat în glumă, din prietenie, curtoazie sau pură complezenţă (serviabilitate, amabilitate)[2]; [1]

Abrogat prin articolul 230 litera m) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011). [2] Din glumă. De exemplu, un horticultor vinde în fiecare an întreaga sa producţie de mere unor trei persoane. În 2010, când a venit unul dintre cei trei şi a văzut merele i-a spus: „Merele tale sunt atât de frumoase anul acesta, încât le cumpăr imediat pe toate”. Horticultorul, ţinând seama de cele spuse de primul cumpărător, le-a spus celorlalţi doi că nu mai are mere de vânzare. Când cel care a spus că le cumpără pe toate a venit să ia merele, a încărcat o treime, ca de obicei. Horticultorul i-a spus că le-a vrut pe toate; cumpărătorul i-a replicat că a făcut doar o glumă. Din prietenie. De exemplu, X îl sfătuieşte pe prietenul său să cumpere acţiunile firmei A, pentru că o să crească foarte mult. Acesta le cumpără şi pierde tot. El nu îl poate trage la răspundere pe X, pentru că acesta i-a dat un sfat prie-

148

Drept civil. Partea generală. Persoanele

- când consimţământul a fost dat cu o rezervă mintală, cunoscută de destinatarul acesteia; există rezervă mintală atunci când subiectul de drept face o declaraţie pur aparentă de voinţă, cu intenţia reală de a nu voi ceea ce a exprimat[1]; dacă cel căruia i-a fost adresată această declaraţie ştie că autorul ei şi-a manifestat o voinţă, pe care nu o are în realitate, actul este lovit de nulitate absolută, pentru că nu a existat intenţia de a produce efecte juridice; dacă destinatarul declaraţiei de voinţă nu cunoaşte rezerva mintală a autorului ei, atunci această rezervă este fără relevanţă; actul juridic se încheie şi consecinţele aparenţei create le suportă autorul declaraţiei de voinţă[2]; - când consimţământul a fost dat sub o condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă[3]; - când consimţământul dat este prea vag[4]. Exprimarea consimţământului, la încheierea unui act juridic, fără intenţia de a produce efecte juridice, conduce la nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat[5]. Din moment ce părţile nu au avut voinţa reală de a stabili raporturi juridice între ele, actul juridic încheiat nu trebuie să producă niciun efect. c) Consimţământul trebuie să fie exteriorizat Voinţa declarată în sensul încheierii unui act juridic, adică exprimarea consimţământului, în principiu, nu necesită respectarea unor condiţii de formă. În această situaţie, se aplică principiul consensualismului, conform căruia părţile au libertatea de a alege formele de exteriorizare a voinţei interne în sensul tenesc, fără intenţia de a produce efecte juridice. Din curtoazie. De exemplu, X se oferă să-l ducă pe Y la aeroport cu maşina sa. Pe drum maşina se strică şi Y pierde avionul. Ulterior, Y îi cere lui X să-i plătească contravaloarea biletului de avion. Acesta se apără spunând că din curtoazie l-a dus cu maşina, nu pentru că a încheiat un contract de transport cu acesta. Din pură complezenţă. De exemplu, X se oferă să-i cumpere bilet de tren lui Y, pentru că avea şi alte treburi la agenţia de voiaj. Uită să cumpere biletul şi Y nu pleacă la timp, astfel încât pierde termenul pentru încheierea unui contract comercial foarte important. El nu-l poate trage la răspundere pe X, pentru că el din complezenţă s-a oferit să-i cumpere biletul. [1] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 120. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 120-121. De exemplu, dacă tatăl îi vinde fiicei lui o pictură foarte scumpă, în scopul de a o sustrage de la urmărirea creditorilor, fără a avea intenţia reală de a-i transmite fiicei dreptul de proprietate asupra picturii (dorind să rămână el proprietar) şi fiica ştie, contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru că el nu există în realitate (este vorba de o simulaţie sub forma fictivităţii. A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 78; a se vedea şi articolele 1289 şi urm. din noul Cod civil, precum şi articolul 1175 din Codul civil din 1864). Dacă fiica nu ştie, înseamnă că tatăl şi-a exprimat consimţământul sub o rezervă mintală; contractul astfel încheiat este valabil, fiica putând solicita predarea bunului ce face obiectul contractului. [3] De exemplu, îţi vând casa, dacă vreau. [4] De exemplu, puloverele din magazinul dvs. sunt foarte frumoase şi o să trec în zilele următoare să cumpăr unul. [5] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 124.

Actul juridic civil

149

încheierii unui act juridic; simpla manifestare de voinţă a părţilor conduce la încheierea valabilă a actului juridic. Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă (articolul 1178 din noul Cod civil). Manifestarea de voinţă poate fi expresă (directă) sau tacită (indirectă). Este expresă, când ajunge la cunoştinţa cocontractanţilor şi terţilor în mod nemijlocit, prin procedee directe: în scris, verbal, prin semne, prin fapte concludente; de exemplu, cumpărătorul indică vânzătorului produsul pe care doreşte să-l cumpere, cu degetul. Manifestare de voinţă expresă printr-un fapt concludent este, de exemplu, instalarea unui tonomat de cafea sau de băuturi răcoritoare sau a posturilor de telefonie publică ori staţionarea unui taxi într-o staţie de taximetre. Potrivit articolului 1240 din noul Cod civil, voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor stabilite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare. Manifestarea de voinţă este tacită când se exteriorizează prin mijloace nesusceptibile de a o transmite direct cocontractanţilor şi terţilor, dar care permit deducerea ei cu certitudine; de exemplu, moştenitorul care vinde un bun din masa succesorală acceptă tacit moştenirea (articolul 1110 alineatul 2 din noul Cod civil, corespunzător articolului 691 din Codul civil din 1864). Indiferent dacă manifestarea de voinţă este expresă sau tacită, ea produce aceleaşi efecte juridice; unele acte juridice pot fi încheiate valabil, fie printr-o manifestare de voinţă expresă, fie tacită;de exemplu, acceptarea succesiunii, care poate fi sau expresă sau tacită (articolul 1108 din noul Cod civil, corespunzător articolului 689 din Codul civil din 1864). Există însă şi acte juridice care nu pot fi încheiate valabil decât dacă manifestarea de voinţă este expresă. De exemplu, actele juridice solemne nu pot fi încheiate decât în formele expres stabilite de lege. Testamentul olograf, care este un act solemn, se încheie valabil dacă este scris în întregime, semnat şi datat de mâna testatorului (articolul 1041 din noul Cod civil, corespunzător articolului 859 din Codul civil din 1864)[1]. S-a pus problema dacă tăcerea are valoare juridică; în principiu, tăcerea, prin ea însăşi, desprinsă din contextul unor anumite împrejurări, nu este producătoare de efecte juridice[2]. Prin natura ei, tăcerea este echivocă (creează îndoială, este susceptibilă de interpretare); ea nu permite dezvăluirea voinţei interne a persoanei fizice în cauză, astfel încât nu poate fi considerată mani[1] [2]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 128-130; G. BOROI, op. cit., p. 174. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 128.

150

Drept civil. Partea generală. Persoanele

festare de voinţă pozitivă ori negativă. Potrivit articolului 1196 alineatul 2 din noul Cod civil, tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile stabilite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări. Astfel, în funcţie de anumite împrejurări, tăcerea poate valora manifestare de voinţă pozitivă şi anume: - atunci când legea prevede în mod expres acest lucru; de exemplu, în cazul tacitei relocaţiuni prevăzute de articolul 1810 din noul Cod civil (corespunzător articolului 1437 din Codul civil din 1864); - atunci când din raporturile juridice anterioare dintre părţi reiese că tăcerea echivalează cu exprimarea consimţământului; de exemplu, tăcerea clientului obişnuit al unui furnizor de ziare, care îi aduce în fiecare zi pachetul şi îl lasă într-un loc prestabilit de părţi, echivalează cu manifestarea de voinţă pozitivă din partea clientului[1]; - atunci când tăcerea produce efecte juridice conform uzanţelor, obiceiului; de exemplu, când comerciantul X expediază comerciantului Y la începutul fiecărei luni mostre dintr-o marfă şi X tace; conform uzanţelor din domeniul respectiv, tăcerea valorează manifestare de voinţă pozitivă în sensul încheierii actului juridic, astfel încât Y, la sfârşitul lunii îi furnizează marfa. d) Consimţământul trebuie să fie neviciat Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să fie exprimat în mod liber, adică să fie neviciat. În procesul de formare al consimţământului, subiectul de drept analizează avantajele şi dezavantajele încheierii actului juridic, ia în considerare consecinţele economice şi juridice ale acestuia[2], selectează motivul determinant pentru încheierea actului şi apoi ia hotărârea de a încheia actul juridic. Dacă aceste premise sunt false, ca urmare a reprezentării greşite a realităţii percepute de subiectul de drept (eroarea), a unei erori provocate (dol) sau datorită constrângerii la care a fost supus acesta în vederea încheierii actului juridic (violenţa), ori ca urmare a disproporţiei între prestaţiile părţilor (leziunea), consimţământul nu este liber exprimat, ci viciat prin eroare, dol sau violenţă[3] ori prin leziune (articolul 1206 din noul Cod civil, corespunzător articolului 953 din Codul civil din 1864). Deci, consimţământul este exprimat, dar este alterat de anumite vicii, numite vicii de consimţământ. Acestea sunt eroarea, dolul şi violenţa, la care se adaugă şi leziunea.

[1] [2] [3]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 129. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 151. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 151.

Actul juridic civil

151

2.5. Viciile de consimţământ 2.5.1. Eroarea Noţiune. Eroarea constă într-o falsă reprezentare a realităţii, într-o percepţie greşită cu privire la anumite împrejurări legate de încheierea unui act juridic. Eroarea se poate produce în momentul formării consimţământului, în momentul exprimării consimţământului, precum şi în momentul transmiterii sau al interpretării lui[1]. Spre deosebire de vechea reglementare, în care eroarea în exprimarea sau transmiterea consimţământului nu afecta validitatea actului juridic, cel în eroare suportând consecinţele[2], în noul Cod civil, eroarea de comunicare sau de transmitere atrage anularea actului juridic. Astfel, conform articolului 1211 din noul Cod civil, „Dispoziţiile privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător şi atunci când eroarea poartă asupra declaraţiei de voinţă ori când declaraţia a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanţă” (s.n.). Când consimţământul exprimat este neclar, destinatarul lui îl poate interpreta greşit, din eroare. O asemenea eroare, în principiu, nu afectează validitatea actului juridic încheiat. Eroarea în formarea consimţământului, dacă priveşte un element esenţial pentru încheierea actului juridic, poate conduce la anularea actului juridic. Clasificare. Eroarea în formarea consimţământului poate fi clasificată astfel: După natura realităţii eronat reprezentate: • eroare de fapt; • eroare de drept. După gravitatea erorii şi a consecinţelor ei, aceasta poate fi: • eroare esenţială; • eroare neesenţială. • Eroarea de fapt constă într-o reprezentare falsă a realităţii unor situaţii de fapt, legate de încheierea unui act juridic. • Eroarea de drept constă în falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului unei norme juridice, legată de încheierea unui act juridic.

[1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 153-155; O. UNGUREANU, op. cit., p. 121. De exemplu, dacă un comerciant afişa un preţ inferior celui real, din eroare, şi vindea produsul, el nu putea solicita desfiinţarea contractului pe acest motiv. El putea rectifica preţul, dacă observa eroarea înainte ca produsul să fie cumpărat. De asemenea, dacă un comerciant, vrând să expedieze o ofertă unui client, o punea într-un plic adresată altuia şi acesta accepta oferta, contractul încheiat era valabil, el neputând invoca eroarea pentru desfiinţarea contractului. [2]

152

Drept civil. Partea generală. Persoanele

În reglementarea anterioară eroarea de fapt era recunoscută unanim, iar referitor la eroarea de drept, existau două opinii pro şi contra recunoaşterii ei ca viciu de consimţământ[1]. În noul Cod civil, eroarea de drept poate conduce la anularea actului juridic. Potrivit articolului 1207 alineatul 1, partea care, în momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului. Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului (articolul 1207 alineatul 3 din noul Cod civil). Eroarea de drept nu poate fi invocată, însă, în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile (articolul 1208 alineatul 2 din noul Cod civil). Nu orice eroare (de fapt sau de drept) constituie viciu de consimţământ, ci numai eroarea esenţială[2]. Eroarea - viciu de consimţământ nu împiedică formarea actului juridic, realizarea acordului de voinţe al părţilor, ci doar falsifică şi alterează voinţa declarată (consimţământul). •Eroarea esenţială. Potrivit articolului 1207 alineatul 2 din noul Cod civil eroarea este esenţială:

[1]

Astfel, într-o primă opinie se considera că eroarea de drept nu putea constitui viciu de consimţământ, deoarece legiuitorul prezumă că legea este cunoscută de toată lumea şi nimeni nu poate invoca necunoaşterea ei, conform principiului nemo censetur ignorare legem. După cea de-a doua opinie, care era majoritară, eroarea de drept putea constitui viciu de consimţământ; această opinie se sprijinea pe următoarele argumente: conform articolului 953 din Codul civil din 1864, „consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare” (s.n.); legiuitorul nu preciza despre ce fel de eroare era vorba, de fapt sau de drept, şi unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu o poate face; în acelaşi mod a fost interpretat şi textul articolului 993 alineatul 1 din Codul civil din 1864, conform căruia: „Acela care, din eroare (s.n.), crezându-se debitor a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului”; atunci când legiuitorul a vrut să distingă între cele două tipuri de eroare, a prevăzut asta, în mod expres; de exemplu, în cuprinsul articolului 1206 alineatul 2 din Codul civil din 1864, conform căruia mărturisirea judiciară, ca mijloc de probă, poate fi revocată de către cel care a făcut-o în faţa instanţei, numai dacă dovedeşte că a făcut-o din eroare de fapt. Per a contrario, nu este admisă revocarea pentru eroare de drept. Prin urmare, este admisibilă şi eroarea de drept, ca viciu de consimţământ. Faţă de aceste argumente de text, legislative, puteau fi adăugate şi altele, de fapt: imposibilitatea omului de a asimila întreaga legislaţie, deosebit de bogată, accesul dificil al omului de rând la actele normative, interpretarea greşită a textelor de lege neclare la încheierea unui act juridic civil (a se vedea D. COSMA, op. cit., p. 162-163; G. BOROI, op. cit., p. 178; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 74-75; O. UNGUREANU, op. cit., p. 128-129; J. KOCSIS, Unele aspecte teoretice şi practice privind eroarea de drept, în Dreptul nr. 8/1992, p. 39-42; I. DELEANU, Cunoaşterea legii şi eroarea de drept, în Dreptul nr. 7/2004, p. 39). [2] În noul Cod civil, eroarea viciu de consimţământ este reglementată în articolul 1207. Cazurile sunt cele din legislaţia anterioară, la care se adaugă şi cele două cazuri de eroare obstacol din reglementarea precedentă, considerate în noul Cod civil tot eroare viciu de consimţământ.

Actul juridic civil

153

1. Când poartă asupra naturii sau obiectului contractului. În reglementarea anterioară, aceste două cazuri de eroare esenţială, viciu de consimţământ, şi anume, eroarea asupra naturii contractului (error in negotio) şi eroarea asupra obiectului contractului (error in corpore), erau considerate erori obstacol[1]. Eroare asupra naturii actului juridic există, de exemplu, când X crede că încheie un contract de întreţinere, iar Y, cocontractantul său, crede că încheie un contract de vânzare-cumpărare[2]; eroare asupra obiectului actului juridic există, de exemplu, când X crede că vinde apartamentul său din strada M, iar Y crede că achiziţionează apartamentul lui X, din strada V. 2. Când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat. Se face distincţie între obiectul actului juridic, care potrivit articolului 1225 din noul Cod civil, reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul sau altele asemenea, şi obiectul obligaţiei, care reprezintă prestaţia la care se angajează debitorul (articolul 1226 alineatul 1 din noul Cod civil). Eroarea asupra identităţii sau calităţilor obiectului prestaţiei (error in substantiam) se referă la conduita părţilor, adică la acţiunile sau inacţiunile la care sunt obligate părţile şi care privesc, de regulă, un bun. Prin urmare, eroarea poare privi atât natura şi calităţile esenţiale determinante ale conduitei părţilor la încheierea actului juridic, cât şi natura şi calităţile determinante ale bunului, privit în materialitatea sa, în absenţa cărora actul juridic n-ar fi fost încheiat. De exemplu, X cumpără un obiect de artă dintr-un magazin de antichităţi, crezând că este dintr-o anumită epocă şi ulterior constată că este o creaţie contemporană. Deci X se află în eroare; el însuşi are o reprezentare greşită cu privire la originea obiectului. Cocontractantul său, vânzătorul, nu joacă vreun rol în ceea ce priveşte percepţia realităţii de către X. Dacă vânzătorul l-ar induce în eroare, prezentându-i obiectul ca fiind antic, când el ar fi contemporan, atunci am fi în prezenţa dolului, ca viciu de consimţământ şi nu a erorii. Eroarea asupra identităţii sau calităţilor obiectului prestaţiei se referă, de regulă, la obiectul contraprestaţiei; de exemplu, X cumpără o sculptură, crezând că aparţine unui sculptor cunoscut şi este, de fapt, o imitaţie. Eroarea poate să privească însă şi propria prestaţie. De exemplu, X vinde o pictură, crezând că este reproducerea şi de fapt vinde originalul[3].

[1]

Eroarea obstacol era cea mai gravă formă a erorii; ea făcea ca voinţa părţilor actului juridic să nu se poată întâlni şi deci ca actul juridic să nu se poată forma; se mai numea şi distructivă de voinţă. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 176; O. UNGUREANU, op. cit., p. 121; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 433. [3] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 158.

154

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Viciul de consimţământ al erorii asupra calităţilor obiectului prestaţiei se distinge de viciile ascunse ale bunului din materia unor contracte. Viciile ascunse ale bunului care face obiectul contractului reprezintă defecţiunile pe care le are bunul şi care îl fac impropriu folosirii conform destinaţiei sale sau îi diminuează valoarea atât de mult, încât dacă ar fi fost cunoscute, contractul nu ar fi fost încheiat sau s-ar fi plătit un preţ mai mic (articolul 1707 alineatul 1 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1352 din Codul civil din 1864)[1]. Ambele vicii (viciul de consimţământ al erorii asupra calităţilor obiectului prestaţiei şi viciile ascunse) privesc calităţile obiectului, deci au un fundament comun. Dar viciul de consimţământ al erorii asupra calităţilor obiectului prestaţiei priveşte o calitate esenţială, determinantă a obiectului, a cărei lipsă face ca obiectul actului juridic să nu fie cel voit; partea în eroare poate cere anularea actului, adică desfiinţarea lui. Voinţa reală (internă) a părţii în eroare a fost alterată, astfel încât s-a ajuns la un alt rezultat decât cel urmărit. Viciile ascunse reprezintă defecte ale obiectului, îl fac impropriu folosinţei conform destinaţiei sau îi diminuează valoarea; în acest caz nu se poate cere anularea contractului, ci doar se poate introduce o acţiune în garanţie. Deci, viciile ascunse reprezintă un caz particular de eroare asupra substanţei, cu o reglementare şi cu efecte speciale în materia contractelor de vânzare-cumpărare, de locaţiune şi de antrepriză (precum şi în alte cazuri[2]). De exemplu, X cumpără un autoturism la mâna a doua, crezând că motorul este cel original; constatând că motorul este de alt tip, poate cere anularea contractului pentru eroare asupra substanţei obiectului; dar dacă motorul este mult mai uzat decât arată numărul de kilometri de la bordul autoturismului, cumpărătorul nu poate cere anularea, pentru că acest fapt deşi reprezintă o calitate a obiectului, ea este nedeterminantă la încheierea actului juridic. El are o acţiune în garanţie împotriva vânzătorului pentru vicii ascunse[3]. 3. Când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat. În reglementarea anterioară (articolului 954 alineatul 2 din Codul civil din 1864), eroarea nu conducea la nulitatea actului juridic, când privea persoana cu care s-a contractat, cu excepţia situaţiei când considerarea persoanei era cauza principală pentru care fusese încheiat actul. Această formă a erorii constituia, deci, viciu de consimţământ în cazul actelor intuitu personae. În noul Cod civil, nu se mai face această distincţie; este suficient ca identitatea persoanei sau o calitate a [1]

A se vedea FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, op. cit., p. 84-85. A se vedea şi următoarele articole din noul Cod civil: 683, 1019, 1492, 1585, 1707, 1790, 1863, 2152, 2166. [3] A se vedea FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, op. cit., p. 85; V. STOICA, C. TURIANU, Obligaţia de garanţie contra viciilor bunurilor vândute de persoanele fizice, cu privire specială asupra autovehiculelor, în R.R.D., nr. 9-12/1989, p. 8-9. [2]

Actul juridic civil

155

acesteia să fi fost atât de importantă, încât, în absenţa acestora, să nu se fi încheiat actul juridic. O asemenea situaţie se poate întâlni, mai ales, tot în cazul actelor juridice intuitu personae. De regulă, sunt intuitu personae actele juridice cu titlu gratuit, la încheierea cărora se ţine seama de identitatea sau calităţile persoanei gratificate. Nu toate actele cu titlu gratuit sunt intuitu personae. De exemplu, donaţia sub forma darului manual făcută în scop de binefacere nu este un act juridic intuitu personae. Deşi în actele juridice cu titlu oneros, de regulă, identitatea sau calităţile persoanei cocontractante sunt indiferente, există situaţii când acestea se încheie intuitu personae, ţinându-se cont de pregătirea profesională (de exemplu, în cazul contractului de mandat), de aptitudinile personale (de exemplu, în cazul contractului de depozit) etc. Astfel, eroarea asupra persoanei se poate referi la identitatea fizică, civilă sau la calităţile esenţiale stabilite după criterii obiective[1] ale persoanei în cauză. De exemplu, X intră în biroul avocatului M pentru a-l angaja într-un proces; în birou se afla un coleg al avocatului, cu care X a stat de vorbă crezând că este avocatul M, şi pe care l-a angajat din eroare. Contractul de mandat încheiat este lovit de nulitate relativă. Alt exemplu: într-un contract de prestări servicii, partea a angajat un designer, crezând că este renumitul X şi de fapt a fost în eroare asupra persoanei (din cauza unei coincidenţe de nume). • Eroarea neesenţială sau indiferentă. Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care, prin voinţa părţilor, asemenea motive au fost considerate hotărâtoare (articolul 1207 alineatul 4 din noul Cod civil, similar cu reglementarea anterioară). Eroarea neesenţială constă în reprezentarea greşită a realităţii unor situaţii indiferente pentru încheierea actului juridic; eroarea neesenţială nu afectează validitatea actului; ea se referă la anumite calităţi accidentale, neesenţiale ale substanţei obiectului (de exemplu, X cumpără un autoturism crezând că are un consum de 7 l/100 km în oraş şi în realitate consumă 8 l/100 km) asupra persoanei în actele juridice în care considerarea persoanei este indiferentă (de exemplu, când X vinde produse din magazinul său, nu este interesat de calităţile persoanelor care cumpără) asupra solvabilităţii celeilalte părţi (de exemplu, dacă X vinde un bun mobil lui Y şi află, ulterior că Y este plin de datorii, contractul este valabil încheiat) asupra valorii economice a prestaţiei[2] (de exemplu, în perioada de reduceri de preţ, X cumpără o bluză de la magazinul M, care avea reduceri de 40%, crezând că a plătit cel mai bun preţ; ulterior, a găsit aceeaşi bluză la un alt magazin având o reducere de 50%). Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, este o eroare neesenţială; poate conduce numai la rectificare; eroarea de calcul trebuie [1] [2]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 160; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 75. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 164; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 75.

156

Drept civil. Partea generală. Persoanele

corectată la cererea oricăreia dintre părţi. Când, însă, eroarea a fost asupra cantităţii şi a fost esenţială pentru încheierea contractului, atunci este considerată viciu de consimţământ (articolul 1210 din noul Cod civil). Condiţii. Pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: - eroarea trebuie să privească anumite împrejurări determinante (esenţiale) pentru încheierea actului juridic; caracterul determinant se apreciază de către instanţa de judecată (atunci când soluţia este acţiunea în anulare) atât după criterii subiective, cât şi obiective; criteriile subiective privesc pregătirea profesională, experienţa de viaţă, profesia etc. a persoanei în eroare; acestea se analizează în contextul unor criterii obiective, adică în funcţie de orice altă persoană care s-ar fi aflat în aceleaşi condiţii cu aceea care pretinde că a fost în eroare, adică în funcţie de omul prudent şi diligent; este admisă numai eroarea scuzabilă[1]; în noul Cod civil, potrivit articolului 1208, intitulat „Eroarea nescuzabilă”, „(1) Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscută cu diligenţe rezonabile. (2) Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile”; - eroarea trebuie să privească un element inclus (explicit sau implicit) de către părţi în conţinutul actului juridic[2]; aceasta înseamnă că eroarea trebuie să se refere la un element pe care, în mod normal, părţile l-au avut în vedere la încheierea actului; această condiţie are ca scop evitarea situaţiilor în care s-ar invoca eroarea asupra unor motive subiective, influenţând astfel stabilitatea circuitului civil[3]; nu se cere ca eroarea să fi fost cunoscută de cocontractant; cocontractantul trebuie să fie numai conştient de împrejurările determinante (esenţiale) care au fost avute în vedere la încheierea actului; conform articolului 1207 articolul alineatul 1 din noul Cod civil, există eroare - viciu de consimţământ dacă „cealaltă parte ştia, sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului”; acest text nu trebuie interpretat în sensul că cealaltă parte trebuie să cunoască eroarea cocontractantului; dacă acesta ştie că cealaltă parte se află în eroare şi tace, actul juridic astfel încheiat este anulabil pentru dol prin reticenţă (inducere în eroare prin tăcere) şi nu pentru eroare; această condiţie nu trebuie îndeplinită în cazul actelor juridice unilaterale, deoarece nu există „cealaltă parte”. [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 160; M. ELIESCU, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul R.S.R., Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 95-96; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 438-439. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 161. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 179-180; O. UNGUREANU, op. cit., p. 125.

Actul juridic civil

157

Proba. Fiind o stare de fapt, eroarea - viciu de consimţământ poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Sarcina probei revine persoanei care pretinde că a fost în eroare la încheierea actului juridic şi este dificil de realizat. Sancţiunea. Sancţiunea erorii - viciu de consimţământ este nulitatea relativă, la fel ca în reglementarea anterioară. Pentru a interveni sancţiunea nu este necesar ca ambele părţi să se afle în eroare; este suficient ca numai una, cea care a fost în eroare[1], să invoce eroarea - viciu de consimţământ. Potrivit noului Cod civil, anularea nu intervine întotdeauna. Părţile au posibilitatea să adapteze contractul, adică să-l execute aşa cum a fost înţeles de către partea aflată în eroare. Astfel, conform articolului 1213, dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte. În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare. Dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate în eroare în termenul de mai sus ori contractul a fost executat, dreptul de a obţine anularea este stins şi notificarea este considerată lipsită de efecte.

2.5.2. Dolul Noţiune. Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane prin utilizarea de manopere frauduloase, în scopul de a o determina să încheie un anumit act juridic. Conform articolului 1214 alineatul 1 din noul Cod civil, consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie. Spre deosebire de vechea reglementare (articolul 960 alineatul 1 din Codul civil din 1864, potrivit căruia dolul era o cauză de nulitate a actului juridic când mijloacele viclene ale uneia dintre părţi erau întrebuinţate astfel încât era evident că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte nu ar fi contractat, deci erau determinante, esenţiale), în noul Cod civil, anularea contractului poate interveni chiar dacă eroarea în care s-a aflat partea al cărei consimţământ a fost [1]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU op. cit., p. 441-442.

158

Drept civil. Partea generală. Persoanele

viciat prin dol nu a fost esenţială (articolul 1214 alineatul 2). Deci nu se mai face distincţia dintre dolul principal şi dolul incident din vechea reglementare[1], dintre dolul esenţial şi dolul neesenţial. De exemplu, X îi vinde lui Y un software, convingându-l că este compatibil cu calculatorul acestuia, pe când nu este; în acest caz, eroarea provocată este esenţială; sau, de exemplu, X îi vinde lui Y o bucată de teren, convingându-l pe acesta că terenul este construibil şi se află într-o poziţie foarte bună faţă de oraş; după încheierea contractului, Y descoperă că pe terenul respectiv urmează să treacă o autostradă; în acest caz dolul este de asemenea, esenţial; în absenţa mijloacelor viclene, Y nu ar fi încheiat contractul; dar dacă X îi vinde lui Y un autoturism şi îi arată că acesta are numai 50.000 km la bord, iar ulterior Y descoperă că are 150.000 km, mijloacele viclene constituie un dol neesenţial; fără invenţia lor, Y ar fi încheiat contractul, dar ar fi plătit un preţ mai mic; Y poate alege: fie introduce o acţiune în anulare pentru dol, fie, dacă nu intenţionează să desfiinţeze contractul, introduce o acţiune în garanţie (estimatorie), considerând că numărul de km de la bordul autoturismului reprezintă un viciu ascuns. Dolul, care este o eroare provocată, o inducere în eroare, comparativ cu eroarea - viciu de consimţământ, poate să privească orice împrejurare determinantă, esenţială, sau neesenţială, pentru încheierea actului juridic. Dolul este mai uşor de probat decât eroarea; pe când eroarea reprezintă o stare psihologică a celui ce este în eroare, dolul se caracterizează, de regulă, prin anumite acţiuni sau inacţiuni ale cocontractantului (sau terţului) care induc în eroare. Elementele dolului. Dolul presupune două elemente: - un element subiectiv, intenţional, care constă în intenţia de a induce în eroare o persoană; lipsa intenţiei în provocarea erorii adică, neglijenţa, imprudenţa, nu sunt constitutive de dol[2]; - un element obiectiv, material, care constă în utilizarea de manopere frauduloase, mijloace viclene (acte de şiretenie, maşinaţiuni), prin care persoana este indusă în eroare[3]. [1]

Din formularea articolului 960 alineatul 1 din Codul civil din 1864, reieşea că între mijloacele viclene folosite de autorul dolului şi consimţământul exprimat de victima dolului, în sensul încheierii actului juridic, trebuia să existe o legătură de cauzalitate; adică, dolul trebuia să fie determinant: fără intervenţia manoperelor dolosive, victima dolului să nu fi încheiat actul juridic; dolul determinant se mai numea şi dol principal; caracterul determinant al dolului se aprecia de la caz la caz, de către instanţa de judecată, ţinând seama de experienţa de viaţă, de pregătirea intelectuală şi de alte date care îl priveau pe cel care pretindea că este victimă a dolului; dacă dolul nu reprezenta cauza determinantă a încheierii actului juridic, ci urmărea numai ca cealaltă parte să accepte condiţii mai oneroase, el se numea dol incident şi nu conducea la desfiinţarea (anularea) actului juridic astfel încheiat. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 166. [3] A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 75; G. BOROI, op. cit., p. 182.

Actul juridic civil

159

Elementul obiectiv poate consta în acţiuni (fapte comisive) sau inacţiuni (fapte omisive). De regulă, dolul se materializează prin acţiuni. Astfel, autorul dolului profită de slăbiciunile fizice sau intelectuale ale unei persoane, în scopul de a o determina să încheie un act juridic. De exemplu, X îl invită pe Y la masă şi îl determină să bea până ce acesta ajunge într-o stare incompletă de beţie, de care X profită şi îl face să semneze un contract de vânzarecumpărare[1]. Când dolul se materializează prin inacţiuni se numeşte dol prin reticenţă. În această situaţie, una dintre părţile actului juridic păstrează tăcere asupra unor împrejurări pe care, dacă ar fi fost de bună-credinţă, ar fi trebuit să le aducă la cunoştinţa celeilalte părţi. De exemplu, la încheierea unui contract de asigurare de viaţă, dacă asiguratul păstrează tăcere asupra faptului că suferă de o boală incurabilă, contractul este anulabil pentru dol prin reticenţă. Condiţiile dolului. Spre deosebire de reglementarea anterioară (în care, dolul, ca să fie viciu de consimţământ, trebuia să îndeplinească, în mod cumulativ, două condiţii, adică să aibă un caracter determinant şi să provină de la cealaltă parte), în noul Cod civil, dolul trebuie să îndeplinească doar o condiţie, pentru a fi viciu de consimţământ: să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi, sau de la un terţ. De regulă, dolul provine de la cealaltă parte. Potrivit articolului 1214 alineatul 1 din noul Cod civil (corespunzător articolului 960 alineatul 1 din Codul civil din 1864) eroarea este provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi sau de omisiunile ei frauduloase. Manoperele frauduloase constituie dol – viciu de consimţământ – şi atunci când nu provin direct de la una dintre părţi sau când nu există decât o parte a actului juridic în următoarele cazuri: - dolul provine de la reprezentantul legal sau convenţional al uneia dintre părţi, persoană fizică, sau de la organul de administrare al persoanei juridice; deşi nu participă direct la dol, partea contractantă profită de încheierea contractului, pentru că efectele acestuia se produc asupra ei; - dolul provine de la prepusul[2] uneia dintre părţi; de regulă, prepusul lucrează în interesul comitentului, efectele actelor juridice încheiate de acesta producându-se asupra comitentului;

[1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 166. Potrivit articolului 1373 din noul Cod civil, „(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate (s.n.). (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia. (3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la [2]

160

Drept civil. Partea generală. Persoanele

- dolul provine de la gerantul[1] afacerilor celeilalte părţi; gerantul încheie acte juridice pentru o altă persoană, pentru gerat, care îi profită acestuia din urmă; - dolul provine de la un terţ, când cealaltă partea cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului; se poate ca terţul să fi acţionat chiar la instigarea sau cu complicitatea cocontractantului[2]; deci, cealaltă parte participă indirect la manoperele viclene; când dolul provine de la un terţ, dar cocontractantul ştia despre manoperele frauduloase ale acestuia şi nu le-a adus la cunoştinţa celeilalte părţi, cocontractantul este şi el responsabil de dol prin reticenţă; - în cazul actelor juridice unilaterale, pentru că nu există „cealaltă parte”, mijloacele viclene pot să provină numai de la terţi; potrivit articolului 1325 din noul Cod civil, „Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale”; de exemplu, X încheie un testament în favoarea lui Y, datorită manoperelor frauduloase folosite de Y sau de un alt terţ; în materie de liberalităţi, dolul îmbracă forma sugestiei şi captaţiei; sugestia se exercită prin mijloace ascunse şi tendenţioase, în scopul de a sădi în mintea dispunătorului ideea de a face o donaţie sau un testament, pe care nu l-ar fi făcut din proprie iniţiativă; captaţia constă în manopere dolosive folosite în scopul de a câştiga încrederea dispunătorului şi a înşela buna-credinţă a acestuia, pentru a-l determina să-i doneze un bun sau să-l gratifice prin testament[3]. Sancţiunea. Dolul - viciu de consimţământ primeşte o sancţiune dublă. Victima dolului are la îndemână două acţiuni: o acţiune în anularea actului juridic şi o acţiune în despăgubire pentru prejudiciile cauzate; în temeiul articolului 1257 din noul Cod civil, „În caz de violenţă sau dol (s.n.), cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit (s.n.)”. Victima dolului poate uza de ambele acţiuni sau se poate limita doar la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”. [1] Potrivit articolului 1330 din noul Cod civil, „(1) Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. (2) Cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia nu este ţinut de obligaţiile ce îi revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptăţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză. (3) Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica”. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 169. [3] A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 76.

Actul juridic civil

161

acţiunea în despăgubire, dacă intenţionează ca actul juridic încheiat să-şi producă efectele. De asemenea, victima dolului unui terţ îl poate chema în judecată pe autorul dolului, solicitând instanţei să-l oblige la despăgubiri, în măsura în care manoperele frauduloase i-au cauzat un prejudiciu, conform articolului 1215 alineatul 2 din noul Cod civil. Acţiunea în despăgubire este admisibilă şi atunci când are loc confirmarea actului juridic anulabil. Astfel, potrivit articolului 1265 alineatul 3 din noul Cod civil, „Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau violenţă nu implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese” (s.n.). Proba. Din articolul 1214 alineatul 4 din noul Cod civil (similar cu articolul 960 alineatul 2 din Codul civil din 1864) reiese că dolul nu se presupune (nu se prezumă); el trebuie dovedit. Sarcina probei revine persoanei care pretinde că este victimă a dolului; ea poate utiliza orice mijloc de probă, deoarece dolul este un fapt juridic.

2.5.3. Violenţa Noţiune. Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i provoace o temere, care o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat[1]. Violenţa, ca viciu de consimţământ, este reglementată în articolele 12161220 din noul Cod civil (similar cu articolele 955-959 din Codul civil din 1864). Spre deosebire de eroare şi dol, când victima nu-şi dă seama că manifestarea de voinţă se bazează pe premise false, în cazul violenţei, victima ştie că manifestarea sa de voinţă nu corespunde voinţei reale şi, totuşi, încheie actul juridic pentru a evita producerea răului cu care a fost ameninţată[2]. Violenţa poate fi fizică sau morală. Este fizică atunci când ameninţarea priveşte viaţa, integritatea corporală ori sănătatea persoanei, sau bunurile acesteia. De exemplu, nepotul lui X, profitând de bătrâneţea şi starea de boală avansată a acestuia, îi cere să facă un testament în favoarea lui; pentru că X refuză, nepotul îl bate şi, după aceea, îi pune un pix în mână; X scrie testamentul olograf, fiindu-i teamă pentru viaţa lui. Este morală, atunci când ameninţarea se referă la onoarea, cinstea, reputaţia, sentimentele persoanei[3]. De exemplu, X îi cere lui Y să-i doneze autoturismul, ameninţându-l că, în caz contrar, va face public faptul că Y suferă de SIDA.

[1]

A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 77; G. BOROI, op. cit., p. 184; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 448-449. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 172. [3] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 174.

162

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Elementele violenţei. Violenţa presupune două elemente: - un element obiectiv, care constă în ameninţarea cu un rău a unei persoane, în scopul de a o determina să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar încheia; - un element subiectiv, care constă în temerea provocată persoanei ameninţate, care îi alterează consimţământul. Elementul obiectiv – ameninţarea cu un rău – poate privi persoana ameninţată sau bunurile sale (articolul 1216 alineatul 2 din noul Cod civil, corespunzător articolului 956 alineatul 1 din Codul civil din 1864). Conform alineatului 3 al articolului 1216 din noul Cod civil (corespunzător articolului 957 din Codul civil din 1864[1]), violenţa este viciu de consimţământ şi atunci când se exercită asupra unei persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii sau descendenţii persoanei care încheie actul juridic. Ameninţarea poate să provină de la cealaltă parte a actului juridic sau de la un terţ, deci, în general, de la o persoană (articolul 1216 alineatul 1 din noul Cod civil, similar articolului 955 din Codul civil din 1864). În aceste condiţii, de regulă, starea de necesitate sau împrejurări exterioare, obiective, care nu provin de la o persoană, nu pot vicia consimţământul. În literatura juridică anterioară, faptul dacă şi starea de necesitate[2]în care a fost încheiat un act juridic ar fi putut conduce la anularea actului pentru violenţă - viciu de consimţământ[3] era o problemă controversată. Starea de necesitate este legată, de regulă, de săvârşirea unor fapte juridice şi nu de încheierea de acte juridice. Dacă o persoană se găseşte „sub constrângerea psihică a nevoii de a înlătura un pericol grav, iminent, care îi ameninţă viaţa, integritatea corporală ori sănătatea sa ori pe aceea a altei

[1]

Textul articolului 957 din Codul civil din 1864, care enumera doar pe soţ, soţie, ascendenţi şi descendenţi, a fost interpretat extensiv în literatura juridică (a se vedea D. COSMA, op. cit., p. 174; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 77; G. BOROI, op. cit., p. 185-186; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 453), în sensul că consimţământul era considerat viciat şi atunci când ameninţarea se referea la o altă persoană decât cele enumerate, de care victima violenţei era legată printr-o puternică afecţiune (a se vedea I. R UCĂREANU, Căsătoria în dreptul R.P.R., Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 288; D. COSMA, op. cit., p. 174). [2] Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte o faptă pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc. Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat (articolul 45 articolul 3 alineatele 2 şi 3 din Codul penal). [3] A se vedea Ş T. RĂUSCHI ş.a., op. cit., p. 91; D. COSMA, op. cit., p. 174-175; I. R UCĂ REANU, op. cit., p. 288.

Actul juridic civil

163

persoane, sau un bun important al său sau al altuia”[1] înseamnă că se află în stare de necesitate. Pericolul poate rezulta dintr-un eveniment (incendiu, cutremur, naufragiu etc.) sau dintr-o faptă omenească[2]. În noul Cod civil, conform articolului 1218, starea de necesitate este violenţă - viciu de consimţământ numai atunci când cealaltă parte a profitat de această împrejurare la încheierea actului juridic civil. Dacă a profitat, în sensul că se creează o disproporţie între prestaţiile părţilor contractante, atunci nu mai este violenţă, ci leziune - viciu de consimţământ. Poate fi violenţă doar atunci când partea aflată în stare de necesitate a încheiat un act juridic pe care altfel, în absenţa stării de necesitate, nu l-ar fi încheiat. De exemplu, în timpul unui incendiu, cel ale cărui bunuri sunt salvate face o donaţie considerabilă sub forma darului manual, unei persoane care l-a ajutat, pe care altfel nu ar fi făcut-o. Ameninţarea cu un rău, prin ea însăşi, nu viciază consimţământul. Este posibil ca persoana ameninţată să nu fie o fire impresionabilă sau ameninţarea, deşi gravă, să nu-i provoace teamă. Deci, ceea ce viciază consimţământul este cel de-al doilea element al violenţei, cel subiectiv, adică temerea provocată persoanei ameninţate. Temerea se apreciază în concret, de la caz la caz, fiind necesar să existe în momentul încheierii actului juridic. Temerea trebuie să fie actuală. Răul poate fi şi viitor[3]. De exemplu, X vrea să cumpere de la Y un teren – loc de casă – pe care acesta refuză să-l vândă; fratele lui X îl ameninţă pe Y că dacă nu va merge la notar să semneze contractul de vânzare-cumpărare, îi va incendia casa. Condiţiile violenţei. Pentru ca violenţa să fie viciu de consimţământ trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii: - violenţa trebuie să aibă un caracter determinant; între temerea provocată de ameninţarea cu un rău şi consimţământul exprimat de victima violenţei, în sensul încheierii actului juridic, trebuie să existe o legătură de cauzalitate; adică violenţa să fie determinantă: fără temerea insuflată victimei, aceasta să nu fi încheiat actul juridic; în toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului (articolul 1216 alineatul 4 din noul Cod civil, corespunzător articolului 956 alineatul 2 din Codul

[1]

A se vedea M. ELIESCU, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, p. 155. [2] Ibidem, p. 156. [3] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 173; G. BOROI, op. cit., p. 186; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 450-451; C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat de drept civil român, Editura All, Colecţia Restitutio, Bucureşti, 2002, vol. II, p. 501.

164

Drept civil. Partea generală. Persoanele

civil din 1864); caracterul determinant al violenţei se apreciază de la caz la caz, de către instanţa de judecată; - violenţa trebuie să aibă un caracter nelegitim; aceasta înseamnă că ameninţarea trebuie să fie ilicită, „fără drept” (articolul 1216 alineatul 1 din noul Cod civil), adică fie mijlocul cu care se ameninţă să fie, prin el însuşi, ilicit, fie scopul pentru atingerea căruia este folosit să fie ilicit, deşi mijlocul utilizat în ameninţare este licit; astfel, de exemplu, X îi vinde lui Y un autoturism; Y plăteşte preţul, iar X refuză să îi predea obiectul contractului; Y îl ameninţă că dacă nu-i aduce autoturismul în 3 zile îl cheamă în judecată; în acest caz, ameninţarea este legitimă; Y îl ameninţă cu un mijloc licit pentru realizarea dreptului său; dar dacă Y îl ameninţă pe X că îi rupe membrele inferioare, dacă nu-i predă autoturismul în 3 zile, atunci mijlocul cu care îl ameninţă este ilicit (ameninţarea priveşte integritatea corporală a lui X) şi violenţa este nelegitimă; este posibil ca mijlocul folosit să fie licit, dar scopul pentru care este utilizat să fie ilicit; de exemplu, X îl ameninţă pe Y că o să-l denunţe la fisc pentru toate sumele nedeclarate, dacă nu îi donează o blană de nurcă; mijlocul este denunţul, care este licit (orice cetăţean are dreptul şi obligaţia de a aduce la cunoştinţa organelor competente faptele ilicite), dar scopul în vederea căruia este utilizat constă în obţinerea unei donaţii (unui avantaj patrimonial) şi este ilicit; potrivit articolului 1217 din noul Cod civil, constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste; deci violenţa este nelegitimă şi în această situaţie; caracterul nelegitim pe care trebuie să-l aibă violenţa reiese implicit şi din articolul 1219 din noul Cod civil (similar articolului 958 din Codul civil din 1864), conform căruia simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violenţă, nu atrage anularea contractului; - în cazul în care violenţa este săvârşită de un terţ, cealaltă parte, al cărei consimţământ nu a fost viciat, trebuie să cunoască ori, după caz, să fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ (articolul 1220 alineatul 1 din noul Cod civil); în caz contrar, actul juridic nu este anulabil pentru violenţă. Sancţiunea. Violenţa - viciu de consimţământ, întocmai ca şi dolul, este şi delict civil, de aceea, victima violenţei are posibilitatea de a introduce două acţiuni: o acţiune în anularea actului juridic încheiat şi o acţiune în despăgubire. În temeiul articolului 1257 din noul Cod civil, „În caz de violenţă sau dol (s.n.), cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit” (s.n.). Victima violenţei poate uza de ambele acţiuni sau se poate limita doar la acţiunea în despăgubire, atunci când urmăreşte ca actul juridic încheiat să-şi producă efectele. De asemenea, victima violenţei

Actul juridic civil

165

unui terţ îl poate chema în judecată pe autorul violenţei, solicitând instanţei să-l oblige la despăgubiri, în măsura în care i-a cauzat un prejudiciu, conform articolului 1220 alineatul 2 din noul Cod civil. Acţiunea în despăgubire este admisibilă şi atunci când are loc confirmarea actului juridic anulabil. Astfel, potrivit articolului 1265 alineatul 3 din noul Cod civil, „Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau violenţă nu implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese” (s.n.). Proba. Fiind un fapt juridic, violenţa se poate dovedi cu orice mijloc de probă; sarcina probei revine persoanei care pretinde că este victimă a violenţei.

2.5.4. Leziunea[1] Noţiune. Leziunea reprezintă paguba materială pe care o suferă una dintre părţile unui act juridic cu titlu oneros şi comutativ, din cauza văditei disproporţii ce există între prestaţii[2]. Teorii despre leziune[3] 1. Teoria subiectivă Leziunea, prin ea însăşi, nu reprezintă un viciu de consimţământ. Ea este consecinţa unui viciu de consimţământ. Persoana care îşi exprimă consimţământul în sensul încheierii unui act juridic lezionar pentru ea, fie este în eroare, fie este indusă în eroare, fie este constrânsă. Dacă nu se găseşte în niciuna din aceste situaţii, adică este conştientă de paguba pe care o va suferi şi consimţământul exprimat este liber, neviciat, înseamnă că a avut intenţia de a face o liberalitate[4]. În literatura juridică, această concepţie despre leziune face obiectul teoriei subiective. În cadrul acestei teorii, pentru a exista leziune nu este suficientă disproporţia între prestaţii, ci este necesar ca cel care îşi exprimă consimţământul să se afle într-o anumită situaţie, împrejurare, care să-l influenţeze la încheierea actului juridic. Privită ca o consecinţă a unui viciu de consimţământ, leziunea poate fi invocată de orice persoană prejudiciată prin încheierea unui act juridic lezionar.

[1]

În limbajul obişnuit, curent, prin leziune se înţelege rana căpătată prin lovire, rănire sau ca urmare a unei boli; în limbaj juridic, noţiunea de leziune reprezintă o „rană” cauzată patrimoniului unei persoane, o pagubă ce rezultă din disproporţia între prestaţiile părţilor unui contract cu titlu oneros. [2] A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 77; G. BOROI, op. cit., p. 188, D. COSMA, op. cit., p. 200. [3] Aceste teorii despre leziune aparţin doctrinei anterioare, dar sunt utilizate de legiuitor şi sunt aplicabile şi în legislaţia în vigoare. [4] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 174.

166

Drept civil. Partea generală. Persoanele

2. Teoria obiectivă Conform unei alte teorii, obiective, leziunea reprezintă prejudiciul material care rezultă din disproporţia dintre prestaţii, independent de împrejurările care au condus la această disproporţie. Actul juridic astfel încheiat este lipsit parţial de cauză şi este lovit de nulitate relativă[1]. În legislaţia anterioară, noţiunea de leziune era utilizată în conformitate cu teoria obiectivă şi se aplica numai unei anumite categorii de minori, minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă (articolul 1157 din Codul civil din 1864 şi articolul 25 din Decretul nr. 32/1954[2])[3]. Conform articolului 1165 din Codul civil din 1864, majorii nu puteau invoca leziunea, drept cauză de nulitate a contractelor. În mod excepţional, totuşi, în acte normative speciale se prevedea posibilitatea invocării leziunii şi de către majori. De exemplu, conform Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori[4], consumatorul poate solicita anularea clauzelor abuzive. Prin clauză abuzivă se înţelege acea clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor buneicredinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor[5]. În noul Cod civil, leziunea este un viciu de consimţământ general, reglementat în articolele 1221-1224. Poate fi invocată atât de către majori, cât şi de către minori. În cazul majorilor, legiuitorul a optat pentru teoria subiectivă despre leziune, în sensul că disproporţia dintre prestaţii trebuie să fie consecinţa unei situaţii speciale în care se afla cel care şi-a exprimat consimţământul. Astfel, conform articolului 1221 alineatul 1, există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane

[1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 201. Abrogat prin articolul 230 litera o) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011). [3] Articolul 1157 Cod civil prevedea că: „Minorul poate exercita acţiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii”. Acest text a fost modificat prin articolul 25 din Decretul nr. 32/1954 (care a redus câmpul de aplicare a leziunii şi mai mult), conform căruia: „(…) aplicarea dispoziţiilor referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de patrusprezece ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare. Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de patrusprezece ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune”. [4] Republicată în M. Of. nr. 305 din 18 aprilie 2008, cu modificările ulterioare. [5] În anexa la Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată în M. Of. nr. 224 din 24 martie 2008, cu modificările ulterioare. [2]

Actul juridic civil

167

o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii. În cazul minorilor, legiuitorul aplică teoria obiectivă despre leziune, în sensul că, pentru a exista leziune, este suficient să se dovedească disproporţia dintre prestaţii. Conform articolului 1221 alineatul 3, există leziune atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor. Spre deosebire de reglementarea anterioară, legiuitorul nu precizează despre care minor este vorba (fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă) şi nici despre care acte juridice încheiate de către acesta. Din interpretarea articolelor 41, 43, 44, 144 alineatul 3 şi 146 alineatul 4 din noul Cod civil, reiese că leziunea, ca şi în reglementarea anterioară, poate fi invocată numai de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi numai în ce priveşte actele juridice de administrare, încheiate fără încuviinţare[1]. Condiţiile leziunii. Pentru existenţa leziunii, în cazul majorilor, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: - actul încheiat să facă parte din actele juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative[2]; în cazul actelor juridice unilaterale nu poate exista o disproporţie între prestaţii, deoarece numai o parte se obligă; dacă sunt acte juridice cu titlu gratuit, nu poate exista leziune; dacă sunt acte juridice aleatorii, nu se poate stabili la data încheierii actului juridic dacă există o disproporţie între prestaţii, deoarece nu se cunoaşte întinderea prestaţiilor (cel puţin a uneia dintre părţi); de altfel, potrivit articolului 1224, nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, ori alte contracte prevăzute de lege; de asemenea, potrivit articolului 1221 alineatul 2, existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului; - disproporţia dintre prestaţii să se datoreze stării de nevoie, lipsei de experienţă ori lipsei de cunoştinţe a uneia dintre părţi, de care a profitat cealaltă parte. Pentru existenţa leziunii, în cazul minorilor, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: - minorul să aibă capacitate de exerciţiu restrânsă (minorul sub 14 ani are dreptul la anularea contractului, chiar dacă nu este lezionar, pentru incapacitate); - actul juridic încheiat de minorul între 14-18 ani să fie un act de administrare, adică să facă parte din categoria acelora pentru care are nevoie de [1]

A se vedea şi actele juridice pe care le poate încheia minorul, aşa cum au fost analizate la capacitatea subiectelor raportului juridic civil. [2] A se vedea şi articolele 1171, 1172 şi 1173 din noul Cod civil.

168

Drept civil. Partea generală. Persoanele

încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, dar nu are nevoie şi de încuviinţarea instanţei de tutelă sau/şi de avizul consiliului de familie (dacă încheie un act de dispoziţie fără încuviinţarea părinţilor, tutorelui sau/şi a instanţei de tutelă sau/şi fără avizul consiliului de familie, actul e lovit de nulitate relativă, fără să fie nevoie de existenţa leziunii; dacă încheie un act de conservare, acesta este valabil, indiferent dacă a primit sau nu încuviinţarea, pentru că este întotdeauna util); - minorul între 14-18 ani să încheie actul juridic de administrare fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui; dacă are încuviinţare, nu poate fi invocată leziunea; în acest caz, însă, poate invoca leziunea ocrotitorul legal, dacă îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru leziunea în cazul majorilor; - actul încheiat să facă parte din actele juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative; - leziunea să existe în momentul încheierii actului juridic şi să fie o consecinţă a faptului că minorul şi-a asumat o obligaţie excesivă, prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine sau la ansamblul circumstanţelor. De exemplu, minorul M, de 15 ani, închiriază lui X aparatură audio cumpărată de părinţii săi, cu scopul ca X să o folosească la o petrecere, pentru suma de 10 lei. M nu a avut încuviinţarea părinţilor. Contractul astfel încheiat este lezionar pentru minor, astfel încât M poate cere anularea pentru leziune. Sancţiunea. Potrivit articolului 1222 alineatul 1 din noul Cod civil, partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită. Această alegere o poate face atât majorul, cât şi minorul. Conform alineatului 2, în toate cazurile, instanţa sesizată poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii, actul juridic putând fi adaptat, în condiţiile articolului 1213 din noul Cod civil. Dacă majorul optează pentru anularea actului juridic, atunci acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată (articolul 1222 alineatul 2 din noul Cod civil). Dintr-o interpretare per a contrario, se poate trage concluzia că dacă majorul optează pentru reducerea prestaţiilor ori pentru menţinerea contractului, adaptându-l, această condiţie limitativă a valorii leziunii nu se mai pune. Prin articolul 1223 din noul Cod civil se stabileşte un termen special de prescripţie extinctivă; astfel, dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea

Actul juridic civil

169

obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de 1 an de la data încheierii contractului. Anulabilitatea contractului nu poate fi opusă pe cale de excepţie, când dreptul la acţiune este prescris.

3. Obiectul actului juridic civil 3.1. Noţiune În noul Cod civil, deşi noţiunea obiectului actului juridic civil are o abordare diferită faţă de reglementarea anterioară, ea este similară cu aceasta. Astfel, se face distincţie între obiectul actului juridic, pe de o parte, care potrivit articolului 1225 din noul Cod civil, reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale (adică din conduita părţilor) şi, pe de altă parte, obiectul obligaţiei, care reprezintă prestaţia (adică a da, a face sau a nu face ceva) la care se angajează debitorul (articolul 1226 din noul Cod civil) şi care se referă, de regulă la un bun (obiectul material, derivat al actului juridic civil care este reprezentat de bunul la care se referă conduita părţilor).

3.2. Condiţii de validitate generale Pentru validitatea obiectului actului juridic civil trebuie îndeplinite următoarele condiţii generale:

3.2.1. Obiectul trebuie să existe Dacă în momentul încheierii actului juridic obiectul nu există, actul este lovit de nulitate. În materia contractului de vânzare-cumpărare se prevede că dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt în momentul vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a preţului (articolul 1659 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1311 din Codul civil din 1864). De exemplu, dacă X îi vinde lui Y un cal, fără să ştie că în momentul încheierii contractului calul pierise, contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută. Contractul nu produce niciun efect, aşa cum se exprimă legiuitorul, dacă nu a fost plătit preţul. Dar dacă a fost plătit, se impune desfiinţarea actului juridic cu restituirea preţului plătit de către cumpărător. Dacă obiectul nu există în momentul încheierii actului juridic, dar va exista în viitor, adică obiectul actului juridic civil îl reprezintă un bun viitor, actul

170

Drept civil. Partea generală. Persoanele

juridic este valabil (articolul 1228 din noul Cod civil, corespunzător articolului 965 alineatul 1 din Codul civil din 1864). De exemplu, X îi vinde lui Y o recoltă viitoare de grâu de pe un anumit teren al său; X încheie un contract de prestări servicii cu Y, prin care se obligă să execute o pictură murală. Dacă obiectul actului juridic este o succesiune viitoare (nedeschisă) actul juridic este lovit de nulitate (articolul 956 din noul Cod civil, corespunzător articolului 965 alineatul 2 din Codul civil din 1864). Dacă la data încheierii actului juridic obiectul nu există, în sensul că aparţine unei alte persoane, străine de contract, unui terţ, potrivit articolului 1230 din noul Cod civil, actul juridic este valabil încheiat, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.

3.2.2. Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil (articolele 1179 alineatul 3, 1225 alineatul 2 şi 1226 alineatul 2 din noul Cod civil, similar cu reglementarea anterioară) Dacă obiectul operaţiunii juridice nu este determinat sau obiectul obligaţiei nu este cel puţin determinabil, nu se cunoaşte la ce anume se obligă debitorul şi o asemenea obligaţie nu este susceptibilă de executare[1]; actul juridic este lovit de nulitate absolută. Obiectul este determinat dacă sunt precizate toate elementele care permit individualizarea sa. De exemplu, X îi închiriază lui Y locuinţa sa, din strada M, nr. 3, et. 2, ap. 4. Obiectul este determinabil dacă sunt precizate anumite elemente, care permit determinarea sa în viitor. De exemplu, X se obligă faţă de Y să monteze tâmplărie de aluminiu la toate ferestrele din casa acestuia. Dacă obiectul se referă la un bun cert (individual determinat), atunci în actul juridic trebuie să existe elemente suficiente pentru individualizarea lui. Dacă obiectul se referă la un bun de gen, atunci trebuie să fie determinat cel puţin în specia şi cantitatea lui. De exemplu, X îi vinde lui Y o tonă de mere Golden. Actul este valabil şi atunci când cantitatea nu este determinată, dar este determinabilă în viitor. De exemplu, contractul în temeiul căruia se furnizează gaz metan pentru consumul casnic nu are un obiect determinat, ci determinabil; cantitatea obiectului contractului este incertă, dar determinabilă în viitor. Dacă părţile nu au stabilit şi calitatea bunului de gen, atunci debitorul este obligat să predea un bun de calitate medie (articolul 1231 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1103 din Codul civil din 1864). Dacă obiectul actului juridic (preţul sau orice alt element al contractului) urmează să fie determinat de către un terţ, acesta trebuie să acţioneze în [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 214.

Actul juridic civil

171

mod corect, diligent şi echidistant. Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea sa este în mod manifest nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul sau elementul nedeterminat de către părţi (articolul 1232 din noul Cod civil). Potrivit articolului 1233 din noul Cod civil, dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil. Atunci când, potrivit contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de referinţă, iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat (articolul 1234 din noul Cod civil).

3.2.3. Obiectul trebuie să fie posibil Această condiţie decurge din principiul că nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Imposibilitatea obiectului atrage nulitatea actului juridic pentru lipsă de obiect. Pentru aceasta este necesar ca imposibilitatea să aibă caracter absolut, adică obiectul să fie imposibil nu numai pentru cel care se obligă (pentru debitor), ci şi pentru orice altă persoană. Astfel, în cazul obligaţiei de a da un bun cert, imposibilitatea obiectului nu poate rezulta decât din pieirea bunului respectiv; când obligaţia constă în a da un bun de gen, obiectul este imposibil numai în ipoteza în care nu este cu putinţă să se producă sau să se procure asemenea bunuri. Inexistenţa momentană a obiectului nu constituie o imposibilitate absolută de executare. În noul Cod civil se precizează că imposibilitatea iniţială a obiectului contractului nu afectează validitatea lui (articolul 1227). Dacă imposibilitatea are un caracter relativ, adică obiectul este imposibil numai pentru debitor, validitatea actului juridic nu este afectată; în acest caz, debitorul, care nu-şi poate executa obligaţiile, va fi ţinut să-l despăgubească pe creditor. Imposibilitatea referitoare la obiect poate fi materială (de exemplu, X se obligă faţă de Y să transporte o cantitate de marfă cu camionul său, în 5 ore, până în localitatea M, care se află la o distanţă de 1.500 km) sau juridică (de exemplu, în 1974, X cumpără un teren, fără să ştie că terenul tocmai fusese scos din circuitul civil; contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută). Imposibilitatea obiectului poate să rezulte şi din materia anumitor acte juridice, care impun un anumit obiect, cu excluderea altora. Astfel, contractul de împrumut de consumaţie poate avea ca obiect numai bunuri fungibile sau

172

Drept civil. Partea generală. Persoanele

consumptibile; contractul de împrumut de folosinţă (comodatul) poate avea ca obiect numai bunuri nefungibile sau neconsumptibile etc.[1] Imposibilitatea absolută a obiectului (nu numai iniţială, care în viitor se poate transforma în posibilitate) trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic. Dacă în momentul încheierii actului, obiectul era posibil, dar a devenit ulterior imposibil de executat, din cauza forţei majore sau a unui caz fortuit se pune problema riscului contractului; dacă imposibilitatea se datorează culpei debitorului, intervine răspunderea lui civilă.

3.2.4. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil Această condiţie se referă la obiectul material derivat al actului juridic civil, adică la bunuri. Conform articolului 1229 din noul Cod civil (similar articolului 963 din Codul civil din 1864), numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, în afară de excepţiile expres prevăzute de lege. Anumite bunuri sunt supuse unui regim special de circulaţie, adică pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate cu respectarea unor condiţii restrictive expres prevăzute de lege (de exemplu, armele, stupefiantele etc.). Dacă actul juridic are ca obiect un bun scos din circuitul civil[2] sau un bun cu un regim special de circulaţie, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, actul este lovit de nulitate absolută.

3.2.5. Obiectul trebuie să fie licit şi moral Această condiţie rezultă din articolele 1225 alineatele 2 şi 3 şi 1226 alineatul 2 din noul Cod civil (similare cu articolul 5 din Codul civil din 1864). Deci obiectul actului juridic trebuie să fie conform cu legea, adică licit. Este licit, dacă nu este prohibit de lege şi nu contravine ordinii publice sau bunelor moravuri. Este ilicit, de exemplu, obiectul actului juridic prin care X se obligă faţă de Y ca, în schimbul unei sume de bani, să incendieze autoturismul lui M, în scopul de a-l determina pe acesta să încheie un contract de vânzare-cumpărare cu Y. Obiectul actului juridic este imoral când, de exemplu, X îi face o donaţie lui M, sub forma darului manual, constând într-o sumă de bani, cu scopul ca M să o determine pe fiica sa să se căsătorească cu X. Atunci când obiectul este ilicit sau imoral şi cauza actului juridic este ilicită sau imorală. Actul juridic cu obiect ilicit sau imoral este lovit de nulitate absolută.

[1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 216; G. BOROI, op. cit., p. 194. Bunurile scoase din circuitul civil, cum ar fi bunurile proprietate publică, deşi sunt inalienabile, pot face obiectul unor acte de administrare, folosinţă, concesiune sau închiriere (articolul 861 din noul Cod civil). [2]

Actul juridic civil

173

3.3. Condiţii de validitate speciale Pentru anumite acte juridice, obiectul trebuie să îndeplinească în plus, faţă de condiţiile de validitate generale, şi altele, speciale. Astfel:

3.3.1. Obiectul să constituie un fapt personal al celui care se obligă În cazul actelor juridice al căror obiect implică o acţiune de a da sau de a face, se cere ca obiectul să constituie un fapt personal al celui care se obligă. O persoană nu poate fi obligată decât prin voinţa proprie. Dacă nu există reprezentare, nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altuia. Este valabilă, însă, promisiunea faptei altuia, cunoscută şi sub denumirea de convenţie de porte-fort. Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o persoană – debitorul sau promitentul – se obligă faţă de creditor să determine o terţă persoană să-şi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului din contract[1]. De exemplu, X, coproprietar al unei suprafeţe de teren, vinde cota sa de ½ lui Y şi se obligă faţă de acesta să-l determine pe C, celălalt coproprietar, să vândă şi el partea sa din teren, tot lui Y. Dacă C acceptă, atunci el va încheia contractul de vânzare-cumpărare cu Y, din propria sa voinţă; în acelaşi timp, acceptarea lui C de a încheia contractul îl eliberează pe X de obligaţia sa, asumată prin contractul de porte-fort, adică aceea de a-l convinge pe C. Obiectul convenţiei de porte-fort nu este fapta terţului, ci propria faptă a promitentului, care se obligă faţă de creditor să depună toate diligenţele pentru a-l convinge pe terţ să-şi asume o obligaţie faţă de creditor. Obligaţia debitorului, a promitentului este o obligaţie de rezultat. Dacă nu o execută, răspunde contractual faţă de creditor. Promisiunea faptei altuia este reglementată în articolul 1283 din noul Cod civil. Astfel, cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă. Cu toate acestea, promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului, prin fapta sa ori prin fapta altei persoane, astfel încât creditorul să nu fie prejudiciat. Intenţia promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat. În cazul actelor juridice intuitu personae, care se încheie în considerarea calităţilor cocontractantului, obiectul reprezintă întotdeauna un fapt personal al celui ce se obligă; de exemplu, în cazul unui contract de mandat încheiat cu un avocat, în cazul unui contract de prestări servicii încheiat cu o anumită casă de modă etc. [1]

A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 69-70.

174

Drept civil. Partea generală. Persoanele

3.3.2. Cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului Regula este că în cazul actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale, cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului real asupra lucrului care formează obiectul material al actului juridic. Nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are sau nu se poate obliga să transmită drepturi pe care nu le are. Prin excepţie, este valabil actul juridic care are ca obiect bunul altuia[1]. Potrivit articolului 1230 din noul Cod civil, intitulat „Bunurile care aparţin altuia”, „Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ (s.n.) pot face obiectul unei prestaţii (s.n.), debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate”. Dacă obiectul actului juridic constă în bunuri de gen, aplicarea articolului 1230 nu este necesară; actul juridic este valabil chiar dacă în momentul încheierii actului, bunurile nu se aflau în proprietatea aceluia care le transmite, deoarece proprietatea asupra bunurilor de gen nu se transferă în momentul încheierii actului, ci în momentul individualizării bunurilor, astfel încât ele pot fi procurate până atunci (articolul 1678 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1300 din Codul civil din 1864). Articolul 1683 din noul Cod civil reglementează vânzarea bunului altuia[2], în cazul în care obiectul contractului este un bun individual determinat: „(1) Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat (s.n.), acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător. (2) Obligaţia vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea de către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului. (3) Dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de către proprietar. (4) În cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese. (5) Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior nu asigură transmiterea proprietăţii întregului [1]

În doctrina şi practica judiciară anterioară, validitatea contractului având ca obiect bunul altuia era controversată; majoritatea autorilor considerau că un asemenea act juridic este nul (absolut sau relativ); a se vedea FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, op. cit., p. 54-61, cu autorii citaţi acolo. [2] Vânzarea bunului altuia va fi studiată la materia contractelor speciale.

Actul juridic civil

175

bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun. (6) În cazurile prevăzute la alin. (4) şi (5), întinderea daunelor-interese se stabileşte, în mod corespunzător, potrivit art. 1.702 şi 1.703. Cu toate acestea, cumpărătorul care la data încheierii contractului cunoştea că bunul nu aparţinea în întregime vânzătorului nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare”.

4. Cauza actului juridic civil 4.1. Noţiune Cauza reprezintă motivul care determină fiecare parte să încheie actul juridic (articolul 1235 din noul Cod civil). În momentul manifestării de voinţă partea sau părţile au în vedere un anumit scop, pentru realizarea căruia consimt la încheierea actului juridic. Consimţământul este strâns legat de cauză. Cauza trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic. Asta nu înseamnă că scopul trebuie să fie realizat în acel moment, ci doar să se urmărească atingerea lui prin încheierea actului juridic. Cauza reprezintă „principiul justificativ al oricărui consimţământ”[1].

4.2. Elementele cauzei În literatura juridică anterioară, în lipsa unei definiţii a cauzei în legislaţie, se considera că aceasta presupune două elemente: unul imediat şi altul mediat. În articolul 1235 din noul Cod civil, legiuitorul nu face o distincţie în acest sens, atunci când defineşte cauza, dar cele două elemente se presupun. Plecând de la formarea voinţei juridice – proces în care subiectul de drept cântăreşte motivele încheierii actului juridic şi selectează motivul determinant, care îl face să ia hotărârea – se ajunge la ideea că dintre toate motivele încheierii actului juridic se reţin două, care alcătuiesc elementele cauzei, şi anume: scopul imediat sau direct al consimţământului (numit şi cauza obligaţiei) şi scopul mediat sau indirect (numit şi cauza actului juridic)[2]. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, scopul imediat al consimţământului vânzătorului constă în obţinerea preţului de la cumpărător; acesta are un caracter invariabil, abstract, fiind acelaşi în orice contract de vânzare-cumpărare: orice vânzător urmăreşte (are ca scop imediat) obţinerea [1] [2]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 228. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 198-199; D. COSMA, op. cit., p. 221.

176

Drept civil. Partea generală. Persoanele

preţului pentru bunul vândut; scopul mediat al consimţământului vânzătorului are un caracter concret, variabil de la caz la caz: un vânzător urmăreşte ca din preţul obţinut să plătească o datorie, altul are ca scop să achiziţioneze un autoturism, altul să cumpere un teren etc. Scopul imediat este acelaşi nu numai pentru un anumit tip de act juridic (contractul de vânzare-cumpărare, ca în exemplul dat), ci pentru o anumită categorie de acte juridice. Astfel, în contractele sinalagmatice, scopul imediat constă în obţinerea contraprestaţiei de la cealaltă parte (de exemplu, în contractul de locaţiune, locatorul urmăreşte obţinerea chiriei, iar locatarul urmăreşte obţinerea folosinţei lucrului închiriat). În cazul liberalităţilor, scopul imediat constă în intenţia de a gratifica (de exemplu, în contractul de donaţie, donatorul are ca scop să-l gratifice pe donatar). Scopul mediat variază de la caz la caz; el constă în motivul concret, subiectiv, care a determinat pe fiecare dintre părţi să încheie actul juridic.

4.3. Condiţii de validitate Conform articolului 1236 din noul Cod civil (corespunzător articolelor 966968 din Codul civil din 1864), pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să existe, să fie licită şi morală.

4.3.1. Cauza trebuie să existe Pornind de la cele două elemente ale cauzei, se observă că problema inexistenţei cauzei se poate pune numai cu privire la scopul imediat al consimţământului[1]. Astfel, de exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, cumpărătorul are ca scop imediat obţinerea bunului; dacă el se obligă să plătească preţul în vederea obţinerii bunului, fără a şti că în momentul încheierii contractului bunul era pierit total, atunci scopul imediat nu există; obligaţia asumată (de a plăti preţul) este fără cauză. Dar nu este posibil ca, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorul să nu aibă un scop mediat; este absurd ca el să nu urmărească nimic prin încheierea contractului, să lipsească orice cauză. În contractele sinalagmatice, cauza nu există dacă una dintre părţi nu poate primi contraprestaţia la care are dreptul. În contractele aleatorii, lipseşte cauza dacă lipseşte elementul aleatoriu, riscul (de exemplu, într-un contract de întreţinere, bunul care a fost transmis în schimbul prestării întreţinerii produce fructe civile lunar care au o valoare mai mare decât întreţinerea prestată lunar; lipseşte riscul, adică posibilitatea de câştig sau pierdere şi, prin urmare, lipseşte cauza). [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 229-230.

Actul juridic civil

177

În noul Cod civil, lipsa cauzei se sancţionează cu nulitatea relativă, cu excepţia cazului în care actul juridic a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice (articolul 1238 alineatul 1). Prin urmare, se aplică principiul conversiunii, prevăzut de articolul 1260 alineatul 1 din noul Cod civil („Un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege”).

4.3.2. Cauza trebuie să fie licită şi morală Conform articolului 1236 alineatele 2 şi 3 din noul Cod civil (corespunzător articolului 968 din Codul civil din 1864), cauza este ilicită dacă este contrară legii şi ordinii publice şi este imorală dacă este contrară bunelor moravuri. Se poate pune problema, la fel ca în reglementarea anterioară, a utilităţii articolului 1236 din noul Cod civil, atâta timp cât există articolul 11 din noul Cod civil (corespunzător articolului 5 din Codul civil din 1864), care prevede că „nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”. Cele două texte nu se suprapun. Articolul 11 interzice actele juridice care încalcă dispoziţiile legale exprese, fără ca în temeiul lui să se poată anula actele juridice, care deşi imorale sau ilicite prin scopul (cauza) lor, nu încalcă o dispoziţie legală determinată[1]. De exemplu, dacă X, bărbat căsătorit, încheie un contract cu amanta sa, A, prin care se obligă ca, în cazul în care nu va divorţa de soţia sa într-un an, să o despăgubească pe A cu suma de 20.000 lei, nu este interzis expres de lege, dar are un scop imoral şi este, deci, nul. Cauza este considerată ilicită şi atunci când actul juridic este doar mijlocul prin care se eludează aplicarea unei norme legale imperative, adică atunci când există fraudă la lege (articolul 1237 din noul Cod civil). Frauda la lege nu este o încălcare directă a legii, ci o nesocotire indirectă a ei[2]. Anumite norme imperative se folosesc în alt scop decât acela pentru care au fost create. Părţile fraudează legea nu atât în scopul de a păgubi pe alţii, cât mai ales de a obţine ele însele un folos injust[3]. De exemplu, părţile încheie o căsătorie cu scopul de a îndeplini condiţiile pentru a obţine un împrumut. Această căsătorie fictivă este încheiată în frauda legii, în alt scop decât acela al întemeierii unei familii şi este lovită de nulitate absolută pentru cauză ilicită (articolul 295 alineatul 1 din noul Cod civil, similar cu reglementarea anterioară). Cauza ilicită sau imorală este sancţionată cu nulitatea absolută a actului juridic, dacă, potrivit articolului 1238 alineatul 2 din noul Cod civil, este comună [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 232; G. BOROI, op. cit., p. 201; O. UNGUREANU, op. cit., p. 145. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 306. [3] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 307.

178

Drept civil. Partea generală. Persoanele

ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască. Dacă una dintre părţi este de bună-credinţă, adică nu a cunoscut iliceitatea sau imoralitatea cauzei, actul juridic nu poate fi sancţionat cu nulitatea absolută. De exemplu, dacă X încheie un contract de prestări servicii cu Y, şofer de tir, prin care îi oferă o sumă de bani, ca plată pentru transportul unei cantităţi de marfă, contrafăcută, şi Y nu ştie că marfa este contrafăcută, contractul de prestări servicii are o cauză ilicită, dar nu este sancţionat cu nulitatea absolută, deoarece Y este de bună-credinţă. Dacă, însă, suma de bani oferită de X este mult mai mare decât o plată rezonabilă pentru prestarea unui asemenea serviciu, chiar dacă Y nu ştie că marfa este contrafăcută, trebuia, după împrejurări, să înţeleagă caracterul ilicit al transportului, şi implicit cauza ilicită a contractului; prin urmare, contractul este lovit de nulitate absolută. Ca efect al nulităţii, conform articolului 1638 din noul Cod civil, prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii. Deci Y va fi obligat să restituie suma primită drept plată. Proba. Conform articolului 1239 din noul Cod civil (similar articolului 967 din Codul civil din 1864), existenţa unei cauze valabile se prezumă, chiar dacă nu există în actul juridic o prevedere expresă cu privire la cauză. Aceasta înseamnă că acela care invocă inexistenţa cauzei trebuie să dovedească acest lucru (faptul că nu există cauză). De asemenea, cel care invocă iliceitatea sau imoralitatea cauzei trebuie să facă dovada. Cauza fiind un fapt, poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

5. Forma actului juridic civil 5.1. Principiul autonomiei de voinţă Formarea actelor juridice civile este dominată de principiul libertăţii actelor juridice civile numit şi principiul autonomiei de voinţă[1]. Conform acestui principiu, voinţa părţilor se poate manifesta liber, în sensul că părţile au libertatea de a încheia orice acte juridice civile, în orice formă aleasă, în condiţiile stabilite de ele, reglementând, ele însele, efectele actelor juridice pe care le încheie. Însă, autonomia de voinţă nu este absolută; ea are anumite limite: în încheierea actelor juridice, părţile trebuie să respecte legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri (articolul 11 din noul Cod civil, corespunzător articolului 5 din Codul civil din 1864). Aceasta înseamnă că părţile nu pot deroga

[1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 101.

Actul juridic civil

179

de la dispoziţiile imperative ale legii (care privesc ordinea publică sau bunele moravuri)[1]. Pentru anumite acte juridice, legea impune în mod imperativ, anumite condiţii de formă, în absenţa cărora, actul juridic nu este valabil. Deci, deşi părţile au libertatea de a-şi manifesta voinţa în forma dorită de ele, conform principiului autonomiei de voinţă, această libertate este limitată, în cazuri expres prevăzute de lege.

5.2. Noţiunea de formă a actului juridic civil şi felurile ei În sens restrâns, prin formă a actului juridic civil se înţelege modul în care se exteriorizează manifestarea de voinţă a părţilor. Potrivit articolului 1240 din noul Cod civil, voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. De asemenea, voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor stabilite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare. Această din urmă formă se referă mai ales la raporturile dintre profesionişti. Atunci când voinţa se exprimă în scris, înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forţa probantă prevăzută de lege (articolul 1241 din noul Cod civil). În sens larg, noţiunea de formă poate avea trei semnificaţii distincte: forma cerută pentru validitatea actului juridic, forma cerută pentru probarea actului juridic şi forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi.

5.2.1. Forma cerută pentru validitatea actului juridic civil Regula este că actul juridic se formează în mod valabil şi raportul juridic se naşte, în orice formă s-ar manifesta voinţa[2]. Actele juridice care se încheie valabil fără a fi necesară îndeplinirea unei anumite forme se numesc consensuale şi ele reprezintă regula. Principiul consensualismului, adică regula conform căreia pentru încheierea valabilă a unui act juridic este suficientă simpla manifestare de voinţă, caracterizează majoritatea actelor juridice. El este consacrat în mod expres în noul Cod civil, în articolul 1178, potrivit căruia, „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”[3].

[1]

A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat de drept civil român, Editura All, Colecţia Restitutio, Bucureşti, 2002, vol. I, p. 91-93. [2] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat de drept civil, op. cit., vol. I, p. 93. [3] În legislaţia anterioară, principiul consensualismului reieşea din câteva texte ale Codului civil din 1864, şi anume din articolul 1295 alineatul 1 şi din articolul 971.

180

Drept civil. Partea generală. Persoanele

În anumite cazuri, expres prevăzute de lege, libertatea părţilor de a-şi manifesta voinţa este limitată, restrânsă. Pentru a fi valabile, anumite acte juridice trebuie să îmbrace o anumită formă, cu o anumită solemnitate. Aceste acte juridice se numesc solemne. Actele juridice solemne sunt acelea care se încheie valabil numai atunci când manifestarea de voinţă a părţilor îmbracă o anumită formă, expres prevăzută de lege (articolul 1174 alineatul 3 din noul Cod civil). Forma solemnă a unui act juridic civil este impusă, de regulă, de lege. Există însă şi posibilitatea pentru părţi ca ele, prin voinţa lor, să ridice forma unui act juridic, care potrivit legii nu este solemn, la rangul de element esenţial, transformându-l astfel într-un act solemn[1]. Cu toate acestea, în cazul formei solemne voluntare (când părţile au înţeles să supună contractul încheiat unei forme solemne, pe care legea nu o cere), acel contract este valabil, chiar dacă forma aleasă nu a fost respectată (articolul 1242 alineatul 2 din noul Cod civil). Numai nerespectarea formei solemne legale este sancţionată cu nulitatea absolută. Nerespectarea formei solemne convenţionale nu este sancţionată. Prin urmare, un act juridic este solemn numai în temeiul legii, nu şi prin convenţia părţilor. Prin forma cerută pentru validitatea actului juridic se înţelege formalităţile pe care trebuie să le îndeplinească actul juridic, în absenţa cărora actul juridic nu poate fi valabil încheiat. De exemplu, contractul de întreţinere este valabil încheiat numai în formă autentică, aşa cum arată articolul 2255 din noul Cod civil. Sunt acte solemne, de exemplu: contractul de donaţie (articolul 1011 alineatul 1 din noul Cod civil, corespunzător articolului 813 din Codul civil din 1864); testamentul (articolul 1040 din noul Cod civil, corespunzător articolului 858 din Codul civil din 1864); contractul de ipotecă imobiliară (articolul 2378 alineatul 1 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1772 din Codul civil din 1864) ş.a. Potrivit articolului 1244 din noul Cod civil, în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale, care urmează a fi înscrise în cartea funciară. De exemplu, trebuie încheiate prin înscris autentic contractele de vânzare-cumpărare care au ca obiect bunuri imobile. De regulă, actul solemn îmbracă forma actului autentic. Prin act autentic se înţelege înscrisul întocmit cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde s-a încheiat (articolul 1171 din Codul civil din 1864, articol în vigoare[2]). Orice act autentic este un [1]

A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 83. Conform articolului 230 litera a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011), astfel cum a fost [2]

Actul juridic civil

181

act solemn, dar nu şi invers. Actele autentice reprezintă doar o formă a actelor solemne. Forma solemnă poate lua şi alte înfăţişări. De exemplu, testamentul olograf este un act solemn care nu este autentic; el este solemn pentru că legea cere respectarea cumulativă a trei condiţii de formă: să fie scris, semnat şi datat de mâna testatorului. Înscrisul în formă electronică îndeplineşte forma pentru validitatea actului juridic dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii[1]. Cerinţa formei solemne în cazul anumitor acte juridice are ca scop ocrotirea intereselor părţilor[2], asigurarea deplinei libertăţi a consimţământului[3] sau chiar, în anumite cazuri, ocrotirea unor interese generale[4]. Forma cerută pentru validitatea actului juridic presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: - întregul conţinut al actului juridic civil trebuie să fie îmbrăcat în forma solemnă cerută de lege, nefiind permisă determinarea conţinutului actului prin trimiterea la o sursă externă acestuia (de exemplu, prin trimiterea la anumite condiţii generale, care nu se regăsesc în actul juridic); - actul juridic aflat în raport de interdependenţă cu un act solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă, chiar dacă nu este un act solemn; se aplică principiul simetriei de formă (de exemplu, contractul de mandat prin care X este împuternicit să cumpere un teren, deşi nu este solemn, trebuie încheiat în formă solemnă, deoarece contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect terenul este un act solemn);

modificată de articolul III punctul 3 din O.U.G. nr. 79/2011 (M. Of. nr. 696 din 30 septembrie 2011), la data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă: a) Codicele civil (sau Codul civil din 1864), publicat în M. Of. nr. 271 din 4 decembrie 1864, nr. 7 din 12 ianuarie 1865, nr. 8 din 13 ianuarie 1865, nr. 8 din 14 ianuarie 1865, nr. 11 din 16 ianuarie 1865, nr. 13 din 19 ianuarie 1865, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia dispoziţiilor art. 11691174 si 1176-1206, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. [1] A se vedea Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică (M. Of. nr. 429 din 31 iulie 2001), articolele 4, 7, 18 şi 20; a se vedea şi GH. STANCU, Unele consideraţii privind comerţul electronic, în R.D.C., nr. 7-8/2003, p. 132. [2] De exemplu, în acest mod se atrage atenţia părţilor cu privire la importanţa actului juridic pe care urmează să-l încheie; dacă încheie o donaţie, care este un contract solemn, notarul public va explica donatorului care sunt consecinţele juridice ale actului de donaţie asupra patrimoniului său. [3] De exemplu, apărarea testatorului de influenţele pe care le-ar putea exercita terţii asupra lui. [4] De exemplu, exercitarea unui control, pe această cale, asupra înstrăinărilor de terenuri.

182

Drept civil. Partea generală. Persoanele

- potrivit articolului 1243 din noul Cod civil, orice modificare a contractului este supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa; se aplică şi aici principiul simetriei de formă; - actul juridic care determină ineficacitatea unui act solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (există şi excepţii; de exemplu, un legat cuprins într-un testament poate fi revocat şi tacit, prin vânzarea bunului care formează obiectul legatului – articolul 1068 alineatul 2 din noul Cod civil). Forma cerută pentru validitatea actului juridic are următoarele caractere: - este un element constitutiv al actului, în absenţa căruia actul juridic civil este lovit de nulitate absolută; - în principiu, este invariabilă pentru acelaşi tip de act solemn (de exemplu, convenţia prin care se constituie un drept de ipotecă îmbracă întotdeauna forma actului autentic); - exclude manifestarea tacită de voinţă; - este exclusivă, în sensul că, în principiu, pentru un anumit act juridic, părţile nu au de ales între mai multe posibilităţi, fiind obligate să se conformeze unei anumite forme. Sancţiunea nerespectării formei, ca o condiţie de validitate a actului juridic, este nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat[1]. În noul Cod civil, sancţiunea nulităţii absolute este prevăzută în mod expres în articolul 1242 alineatul 1: „Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă”.

5.2.2. Forma cerută pentru probarea actului juridic Prin forma cerută pentru probarea actului juridic se înţelege întocmirea unui înscris, în scopul de a dovedi existenţa şi conţinutul actului juridic. Această formă poate fi impusă de lege sau de părţi, prin voinţa lor. De exemplu, conform articolului 1191 alineatul 1 din Codul civil din 1864, articol în vigoare[2], proba actelor juridice care depăşesc o anumită valoare, nu se poate face, în principiu, decât printr-un înscris. Alte exemple când se cere o anumită formă pentru probarea actului juridic: contractul de depozit voluntar [1]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 487. Conform articolului 230 litera a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011), astfel cum a fost modificată de articolul III punctul 3 din O.U.G. nr. 79/2011 (M. Of. nr. 696 din 30 septembrie 2011), la data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă: a) Codicele civil (sau Codul civil din 1864), publicat în M. Of. nr. 271 din 4 decembrie 1864, nr. 7 din 12 ianuarie 1865, nr. 8 din 13 ianuarie 1865, nr. 8 din 14 ianuarie 1865, nr. 11 din 16 ianuarie 1865, nr. 13 din 19 ianuarie 1865, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia dispoziţiilor art. 11691174 si 1176-1206, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. [2]

Actul juridic civil

183

(articolul 2104 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1597 din Codul civil din 1864), contractul de tranzacţie (articolul 2272 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1705 din Codul civil din 1864) ş.a. Deşi actul juridic consensual este valabil indiferent de forma sa, el nu poate fi probat decât dacă îmbracă forma scrisă. Pentru ca părţile să fie sigure că vor dovedi existenţa şi conţinutul actului juridic în caz de litigiu, îl vor încheia sub forma unui înscris. Nu interesează ca un act juridic să fie valabil, dacă el nu poate fi probat în faţa instanţei[1]. Chiar dacă, conform legii, actul juridic ar putea fi probat şi altfel decât printr-un înscris, pentru mai multă siguranţă, părţile aleg întocmirea unui înscris. Forma cerută pentru probarea actului juridic este obligatorie şi nu facultativă. Nerespectarea ei nu afectează validitatea actului juridic, dar conduce, în principiu, la imposibilitatea de a dovedi actul juridic cu alt mijloc de probă. Sancţiunea constă, deci, în imposibilitatea probării existenţei sau conţinutului actului juridic cu alt mijloc de probă.

5.2.3. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi În principiu, actul juridic civil produce efecte numai între părţi, nefiind opozabil faţă de terţi. Un act juridic este opozabil terţilor şi trebuie respectat de aceştia dacă a ajuns la cunoştinţa lor, prin intermediul anumitor formalităţi. De aceea, în anumite cazuri, legea stabileşte condiţii de publicitate pentru ca actul încheiat de părţi să fie opozabil şi terţilor care nu au participat la încheierea lui, în scopul de a le proteja interesele sau de a le ocroti drepturile. Este cazul actelor juridice civile care constituie sau transmit drepturi reale. De exemplu, constituirea unei ipoteci asupra unui imobil trebuie înscrisă în cartea funciară (articolul 2377 alineatul 1 din noul Cod civil), astfel încât terţii care ar intenţiona să cumpere imobilul să ia cunoştinţă că acesta este grevat de o sarcină reală. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi este obligatorie şi nu facultativă. Nerespectarea ei nu afectează validitatea actului juridic şi nici nu este sancţionată cu imposibilitatea probării actului cu alt mijloc de probă, ci sancţiunea care se aplică este inopozabilitatea actului faţă de terţi, adică posibilitatea terţilor de a ignora actul juridic încheiat de părţi şi invocat împotriva acestora. De exemplu, terţul care a cumpărat un imobil de la proprietarul acestuia, care anterior îl vânduse altei persoane, ignoră acest contract de vânzare-cumpărare dacă nu a fost înscris în cartea funciară; prin urmare, contractul nu îi este opozabil, deşi a fost încheiat anterior; proprietar al imobilului este cumpărătorul ulterior, care a înscris în cartea funciară dreptul său [1]

A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat..., op. cit., vol. I, p. 95.

184

Drept civil. Partea generală. Persoanele

real, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare (articolul 891 din noul Cod civil)[1]. Noul Cod civil reglementează publicitatea drepturilor, a actelor şi a faptelor juridice în articolele 18-24. Astfel, articolul 18 prevede că drepturile, actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparţin acestora, precum şi orice alte raporturi juridice, sunt supuse publicităţii în cazurile expres prevăzute de lege. Publicitatea se realizează prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, registrul comerţului, precum şi prin alte forme de publicitate prevăzute de lege. Potrivit articolului 19, îndeplinirea formalităţii de publicitate poate fi cerută de orice persoană, chiar dacă este lipsită de capacitatea de exerciţiu. Orice renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o formalitate de publicitate, precum şi orice clauză penală sau altă sancţiune stipulată pentru a împiedica exercitarea acestui drept sunt considerate nescrise. Nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus publicităţii, dacă formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită. Potrivit articolului 20 din noul Cod civil, publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum şi a oricărui alt raport juridic supus publicităţii, stabileşte rangul acestora şi, dacă legea prevede în mod expres, condiţionează constituirea sau efectele lor juridice. Între părţi sau succesorii lor, universali ori cu titlu universal, după caz, drepturile, actele sau faptele juridice, precum şi orice alte raporturi juridice produc efecte depline, chiar dacă nu au fost îndeplinite formalităţile de publicitate, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Publicitatea nu validează dreptul, actul sau faptul supus ori admis la publicitate. Cu toate acestea, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, ea poate produce efecte achizitive în favoarea terţilor dobânditori de bună-credinţă. Publicitatea nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Prin articolul 21 din noul Cod civil se stabilesc anumite prezumţii. Astfel, dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se prezumă că [1]

Deşi noul Cod civil reglementează detaliat cartea funciară, prevăzând că înscrierile în cartea funciară au efect constitutiv (articolul 885), Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, arată în articolul 56: „(1) Dispoziţiile art. 557 alin. (4), art. 565, art. 885 alin. (1) şi art. 886 din Codul civil se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi” (s.n.). Prin articolul 87 din Legea nr. 71/2011, se abrogă, modifică şi completează anumite articole din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare.

Actul juridic civil

185

el există, cât timp nu a fost radiat sau modificat în condiţiile legii. În cazul în care un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumă că el nu există. Conform articolului 22 din noul Cod civil, dacă formalitatea de publicitate nu a fost realizată, iar aceasta nu era prevăzută de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse publicităţii sunt inopozabile terţilor, afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia le-au cunoscut pe altă cale. Atunci când legea prevede că simpla cunoaştere de fapt nu suplineşte lipsa de publicitate, absenţa acesteia poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de terţul care a cunoscut, pe altă cale, dreptul, actul, faptul sau raportul juridic supus publicităţii. În toate cazurile însă, simpla cunoaştere a dreptului, actului, faptului sau raportului juridic nu suplineşte lipsa de publicitate faţă de alte persoane decât terţul care, în fapt, le-a cunoscut. Potrivit articolului 23 din noul Cod civil, dacă un drept, act, fapt sau orice raport juridic este supus în acelaşi timp unor formalităţi de publicitate diferite, neefectuarea unei cerinţe de publicitate nu este acoperită de îndeplinirea alteia. Orice persoană, chiar fără a justifica un interes, poate, în condiţiile legii, să consulte registrele publice privitoare la un drept, act, fapt sau o anumită situaţie juridică şi să obţină extrase sau copii certificate de pe acestea (articolul 24 din noul Cod civil).

§3. Condiţiile de eficacitate a actului juridic civil. Modalităţile actului juridic civil De regulă, actul juridic, valabil încheiat, este şi eficace, adică îşi produce efectele specifice încă de la încheierea lui. Un asemenea act se numeşte pur şi simplu. Dar, în anumite situaţii, legea sau părţile leagă eficacitatea actului juridic de îndeplinirea unor condiţii suplimentare, numite modalităţi. Un act juridic este afectat de o modalitate când conţine o clauză restrictivă (numită modalitate), care modifică efectele sale normale, întârziind fie realizarea, fie stingerea efectelor actului juridic[1]. Modalitatea este un eveniment viitor, de a cărui realizare depind efectele actului juridic civil. În noul Cod civil, obligaţiile sunt clasificate în pure şi simple, simple şi afectate de modalităţi. Cele pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi (articolul 1396), cele simple nu sunt afectate de termen sau de condiţie şi pot fi executate imediat (articolul 1397), iar cele afectate de modalităţi sunt afectate de termen sau de condiţie (articolul 1398). În funcţie de legătura lor cu modalităţile, actele juridice civile pot fi clasificate în: acte juridice care pot fi afectate de modalităţi, acte juridice care sunt [1]

A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat…, op. cit., vol. I, p. 96.

186

Drept civil. Partea generală. Persoanele

inseparabile de modalităţi şi acte juridice incompatibile cu modalităţile[1]. Majoritatea actelor juridice fac parte din prima categorie, adică pot fi simple sau afectate de modalităţi. În cazul lor, modalităţile reprezintă elemente neesenţiale ale actului juridic, în absenţa cărora validitatea actului juridic nu este afectată: actele juridice sunt valabile fie sunt simple, fie sunt afectate de modalităţi. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect un autoturism este valabil atât ca act juridic simplu, când efectele se produc imediat după încheierea contractului (vânzătorul predă autoturismul şi cumpărătorul plăteşte preţul), cât şi ca act juridic afectat de modalităţi (părţile convin ca plata preţului să se facă în termen de 3 luni de la data încheierii contractului). Actele juridice inseparabile de modalităţi sunt acelea care, prin natura lor, sunt dependente de realizarea unor evenimente viitoare, în ceea ce priveşte efectele lor. În aceste acte juridice, modalităţile sunt elemente esenţiale. De exemplu, în cazul contractului de rentă viageră, este de esenţa contractului plata rentei la anumite intervale de timp (termene); în cazul contractului de asigurare, se presupune, în mod obligatoriu, curgerea unui anumit termen etc. Actele juridice incompatibile cu modalităţile sunt acelea care nu pot exista valabil decât pure şi simple (articolul 1397 alineatul 2 din noul Cod civil). De exemplu, actul de opţiune succesorală, actul de căsătorie, de adopţie etc. Modalităţile actului juridic civil sunt termenul şi condiţia, iar în cazul liberalităţilor, sarcina.

1. Termenul 1.1. Noţiune Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, de care depinde producerea sau stingerea efectelor unui act juridic civil (articolul 1411 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1022 din Codul civil din 1864). Împlinirea termenului se numeşte scadenţă; până la scadenţă termenul curge; după scadenţă, obligaţia devine exigibilă şi se poate cere executarea ei[2]. Conform articolului 1418 din noul Cod civil, renunţarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligaţia să devină de îndată exigibilă. Renunţarea la termen se poate face, fără consimţământul celeilalte părţi, de acela care are beneficiul lui exclusiv (articolul 1413 alineatul 2 din noul Cod civil); de exemplu, într-un contract de împrumut de folosinţă, împrumu[1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 161. A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat..., op. cit., vol. I, p. 97. [2]

Actul juridic civil

187

tatul restituie bunul înainte de termen. Dacă termenul este stipulat în favoarea ambelor părţi, renunţarea la termen se face prin acordul lor de voinţe. Decăderea din beneficiul termenului are loc în conformitate cu prevederile articolului 1417 din noul Cod civil. Astfel, „(1) Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise. (2) În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanţă care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea. (3) Decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută şi atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă drept esenţială”. Potrivit articolului 1419 din noul Cod civil, „decăderea din beneficiul termenului a unui debitor, chiar solidar, nu este opozabilă celorlalţi codebitori”. Aceste texte se aplică mai ales raporturilor dintre profesionişti.

1.2. Clasificare ● În funcţie de criteriul cunoaşterii sau nu, la data încheierii actului juridic, a datei împlinirii sale, termenul poate fi cert (precis) sau incert (imprecis); este cert când se cunoaşte dinainte data împlinirii lui, adică ziua scadenţei (de exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare se stabileşte prin convenţia părţilor ca vânzătorul să predea lucrul pe data de 3 aprilie 2012 sau în două săptămâni de la data încheierii contractului); este incert când, deşi este sigur că se va împlini, nu se ştie data exactă, are o scadenţă imprecisă (de exemplu, în contractul de întreţinere, moartea întreţinutului reprezintă un termen incert; este sigur că va avea loc, dar nu se ştie când). Potrivit articolului 1420 din noul Cod civil, dacă un eveniment pe care părţile îl consideră ca fiind un termen nu se realizează, obligaţia devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă. ● În funcţie de efectele pe care le produce asupra actului juridic, termenul poate fi suspensiv sau extinctiv. Termenul este suspensiv când suspendă producerea efectelor actului juridic (aşa cum rezultă din articolul 1412 alineatul 1

188

Drept civil. Partea generală. Persoanele

din noul Cod civil); până la împlinirea lui, actul nu produce efecte, adică drepturile nu pot fi exercitate şi obligaţiile nu trebuie executate; ele există, dar producerea lor este amânată până la împlinirea termenului; de exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare în care părţile au convenit ca plata preţului să se facă în 3 luni de la data încheierii contractului, vânzătorul are dreptul de a pretinde plata preţului de la cumpărător, dar nu şi-l poate exercita decât la împlinirea termenului de 3 luni (la scadenţă); deci, obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul este afectată de un termen suspensiv; până la scadenţă nici vânzătorul nu poate cere preţul, nici cumpărătorul nu este obligat să-l plătească. Termenul este extinctiv când amână stingerea efectelor unui act juridic civil[1] (aşa cum rezultă din articolul 1412 alineatul 2 din noul Cod civil); drepturile se exercită şi obligaţiile se execută până la împlinirea termenului (până la scadenţă), după care se sting, pentru viitor; deci, actul juridic îşi produce efectele specifice de la încheierea lui şi până la împlinirea termenului, după care actul juridic încetează; de exemplu, contractul de închiriere a unui autoturism, încheiat pentru 1 lună, îşi produce efectele până la împlinirea termenului, după care încetează; termenul de 1 lună este un termen extinctiv. ● În funcţie de interesul părţii în favoarea căreia este stipulat termenul, există termen stipulat în favoarea debitorului, termen stipulat în favoarea creditorului şi termen stipulat în favoarea ambelor părţi. Clasificarea termenului în funcţie de acest criteriu prezintă interes deoarece numai cel în interesul căruia este stipulat termenul poate renunţa la el; în consecinţă, el îşi poate exercita dreptul sau îşi poate îndeplini obligaţia înainte de împlinirea termenului, dacă termenul este suspensiv sau poate pune capăt actului juridic, în sensul încetării efectelor acestuia, dacă termenul este extinctiv. Regula este că termenul este stipulat în favoarea debitorului (articolul 1413 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1024 din Codul civil din 1864). De exemplu, într-un contract de împrumut de folosinţă, împrumutatul poate restitui bunul împrumutat înainte de termenul stabilit în contract, deoarece termenul de restituire este stipulat în favoarea lui (împrumutatul are interesul de a folosi bunul un timp mai îndelungat). Dar legea sau părţile pot stabili ca termenul să fie stipulat în favoarea creditorului sau în favoarea ambelor părţi. De exemplu, în cazul contractului de depozit, termenul este stipulat în favoarea creditorului, adică al deponentului (creditorul restituirii lucrului lăsat în depozit), care poate cere restituirea înainte de termenul fixat prin contract (articolul 2115 alineatul 1 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1616 din Codul civil din 1864); în cazul contractului de împrumut de consumaţie, termenul de restituire a sumei împrumutate se prezumă că este în favoarea ambelor părţi: împrumutătorul [1]

A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat..., op. cit., vol. I, p. 97; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 84.

Actul juridic civil

189

are interes ca plata să se facă la scadenţă (şi nu mai devreme), pentru a obţine dobânda, iar împrumutatul are interes ca să restituie suma la scadenţă, pentru a avea timp să obţină banii necesari restituirii; în acest caz, plata anticipată se poate face numai cu consimţământul ambelor părţi[1] (articolul 2161, teza I din noul Cod civil). ● În funcţie de sursa sa, termenul poate fi voluntar, legal şi judiciar (articolul 1411 alineatul 2 din noul Cod civil). Termenul este voluntar când este stabilit prin voinţa părţilor actului juridic civil; el este denumit şi termen convenţional. Termenul voluntar poate fi expres sau tacit; este expres când părţile l-au stipulat explicit şi tacit când rezultă din natura raportului juridic sau din împrejurările în care a fost stabilit, care impun un anumit termen pentru executarea obligaţiilor (de exemplu, obligaţia de întreţinere care rezultă dintr-un contract de întreţinere este afectată întotdeauna de un termen extinctiv şi incert: moartea întreţinutului)[2]. Majoritatea este reprezentată de termenele voluntare. Termenul este legal atunci când este stabilit printr-o normă juridică. Termenul este judiciar când este stabilit de instanţa de judecată; articolul 1415 din noul Cod civil prevede că, în cazul în care părţile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanţa poate, la cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări. Instanţa poate, de asemenea, să fixeze termenul atunci când, prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu există nicio convenţie prin care acesta să poată fi determinat. Termenul este judiciar şi în cazul prevăzut de articolul 2162 alineatul 1 din noul Cod civil, la împrumutul de consumaţie, când termenul de restituire este stabilit de instanţă.

1.3. Efectele termenului Termenul afectează numai executarea actului juridic, nu şi existenţa sa. Efectele termenului sunt diferite, după cum acesta este suspensiv sau extinctiv. Termenul suspensiv întârzie realizarea efectelor actului juridic, adică suspendă exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor până la împlinirea lui. Drepturile şi obligaţiile există, sunt actuale, dar exercitarea şi respectiv executarea lor sunt viitoare[3]. De aici decurg următoarele consecinţe: dacă [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 266; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 84. A se vedea O. U NGUREANU, op. cit., p. 152; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 501. [3] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat..., op. cit., vol. I, p. 98. [2]

190

Drept civil. Partea generală. Persoanele

debitorul execută obligaţia înainte de termen, el face o plată valabilă (articolul 1414 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1023 din Codul civil din 1864); astfel, el nu mai poate cere restituirea ei, ca pe o plată nedatorată; cu toate acestea, ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv se poate restitui dacă plata s-a făcut prin dol sau violenţă (articolul 1343 din noul Cod civil); până la împlinirea termenului, creditorul poate lua măsuri de conservare asupra patrimoniului debitorului său; în actele juridice translative de drepturi reale asupra bunurilor certe, termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut expres contrariul; creditorul nu poate cere plata înainte de împlinirea termenului suspensiv (articolul 1414 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1023 din Codul civil din 1864); până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune debitorului compensaţia, deoarece acest mod de stingere a obligaţiilor presupune ca datoriile să fi ajuns la scadenţă, adică să fie exigibile (articolul 1617 alineatul 1 din noul Cod civil); cu toate acestea, deşi termenul de graţie este un termen suspensiv, el nu împiedică realizarea compensaţiei (articolul 1619 din noul Cod civil); prescripţia extinctivă începe să curgă de la împlinirea termenului suspensiv, sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului (articolul 2524 alineatul 2 din noul Cod civil). Termenul extinctiv nu suspendă efectele actului juridic, ci numai amână stingerea lor; deci, termenul extinctiv are ca efect stingerea drepturilor şi a obligaţiilor părţilor actului juridic, adică încetarea actului juridic; când termenul se împlineşte, actul juridic încetează să mai producă efecte pentru viitor; până la împlinirea termenului extinctiv actul juridic îşi produce efectele, ca şi cum ar fi un act juridic simplu. De exemplu, la împlinirea termenului prevăzut de părţi într-un contract de locaţiune, încetează efectele contractului pentru viitor, adică locatarul nu mai are obligaţia să plătească chiria şi dreptul să pretindă folosirea bunului închiriat, iar locatorul nu mai are dreptul să pretindă chiria şi obligaţia să asigure locatarului folosinţa bunului închiriat. Atât termenul suspensiv, cât şi termenul extinctiv produc efecte numai pentru viitor. Efectele termenului nu retroactivează.

2. Condiţia 2.1. Noţiune Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde naşterea sau stingerea retroactivă a efectelor unui act juridic civil. „Este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un

Actul juridic civil

191

eveniment viitor şi nesigur” (articolul 1399 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1004 din Codul civil din 1864). Partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiţia este liberă să renunţe unilateral la aceasta atât timp cât condiţia nu s-a îndeplinit. Renunţarea la condiţie face ca obligaţia să fie simplă (articolul 1406 din noul Cod civil).

2.2. Clasificare ● În funcţie de efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie (extinctivă). Este suspensivă când de evenimentul viitor şi nesigur depinde naşterea drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Conform articolului 1400 din noul Cod civil, „Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei”. De exemplu, X se obligă faţă de Y să-i doneze un tablou dacă Y îi va decora casa; dreptul lui Y de a primi donaţia este suspendat până când îşi va executa obligaţia de decorare a casei lui X, a donatorului. Un alt exemplu de condiţie suspensivă se regăseşte în articolul 1731 din noul Cod civil, potrivit căruia vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preempţiune legal sau convenţional se poate face către un terţ numai sub condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor. Condiţia este rezolutorie când de evenimentul viitor şi nesigur depinde desfiinţarea actului juridic, cu efect retroactiv, ca şi cum acesta n-ar fi existat vreodată. Conform articolului 1401 din noul Cod civil, „(1) Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei. (2) Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini”. De exemplu, X face o donaţie lui Y, stipulând în contract că donaţia se va desfiinţa dacă donatarul moare înaintea sa; condiţia rezolutorie constă în faptul că stingerea donaţiei depinde de moartea prealabilă a donatarului (articolul 1016 din noul Cod civil, similar articolului 825 din Codul civil din 1864). ● În funcţie de cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului viitor şi nesigur, condiţia poate fi cazuală, mixtă şi potestativă. Condiţia este cazuală atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard (întâmplare) şi este independentă de voinţa părţilor. De exemplu, condiţia constă în faptul că stingerea donaţiei depinde de moartea prealabilă a donatarului, ceea ce depinde de întâmplare; în acest caz, condiţia este cazuală şi rezolutorie. Condiţia este mixtă atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia dintre părţi, cât şi de voinţa unei persoane determinate. De exemplu, X îi vinde lui Y, casa din strada Culturii nr. 4, cu condiţia ca unchiul său, proprietarul imobilului, să i-o doneze. Alt exemplu: X se obligă să-i vândă

192

Drept civil. Partea generală. Persoanele

lui Y autoturismul său Audi, cu condiţia ca de ziua lui să primească de la tatăl său un Volkswagen. Condiţia este potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde de voinţa uneia dintre părţile actului juridic. Condiţia potestativă poate fi, la rândul ei, pură sau simplă. Condiţia potestativă pură (sau pur potestativă) este condiţia a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi (debitor sau creditor); ea se poate reduce la formula „dacă vreau”. Regula este că obligaţiile asumate sub condiţie suspensivă pur potestativă sunt lovite de nulitate absolută, deoarece o asemenea condiţie înseamnă, practic, lipsa intenţiei de a se obliga. Astfel, din articolul 1403 din noul Cod civil (corespunzător articolului 1010 din Codul civil din 1864) reiese că numai obligaţia asumată sub condiţie pur potestativă din partea debitorului nu este valabilă şi numai dacă acea condiţie este în acelaşi timp suspensivă. Prin urmare, este valabilă condiţia suspensivă pur potestativă din partea creditorului (de exemplu, X se obligă să îi acorde un împrumut de bani fiului său, dacă acesta îi va solicita împrumutul promis[1]), precum şi condiţia rezolutorie pur potestativă din partea debitorului sau a creditorului (de exemplu, conform articolului 1031 din noul Cod civil, (similar articolului 937 din Codul civil din 1864), donaţiile între soţi sunt revocabile în timpul căsătoriei, în orice moment, prin voinţa soţului donator; donaţia devine irevocabilă numai prin moartea soţului donator; aceasta este o condiţie pur potestativă rezolutorie). Condiţia potestativă simplă este condiţia a cărei realizare depinde, în acelaşi timp, de voinţa uneia dintre părţi şi de un element exterior (de împrejurări obiective sau de fapta unui terţ nedeterminat); de exemplu, X îi închiriază lui Y garsoniera sa din Bucureşti, atâta vreme cât nu va reuşi la examenul de admitere în magistratură (acesta nu este un termen incert, pentru că evenimentul nu este sigur că se va realiza); actul juridic depinde de voinţa lui X, dar şi de un element exterior; este deci o condiţie potestativă simplă şi rezolutorie. Alt exemplu: X îi vinde lui Y garsoniera sa din Bucureşti, dacă se căsătoreşte în Iaşi (condiţie potestativă simplă şi suspensivă). ● În funcţie de posibilitatea realizării evenimentului, condiţia poate fi posibilă şi imposibilă. Condiţia este imposibilă când evenimentul nu se poate realiza, fie sub aspect material, fie juridic. Imposibilitatea se apreciază la data încheierii actului juridic şi aceasta pentru că, ulterior încheierii actului juridic, o condiţie imposibilă poate deveni posibilă. De exemplu, X, un băiat de 14 ani se obligă să-i vândă lui Y apartamentul său, cu condiţia ca într-un an să dobândească capacitate deplină de exerciţiu; această condiţie este imposibilă din punct de vedere juridic, deoarece capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte la 18 ani (sub rezerva articolului 40 din noul Cod civil, potrivit căruia minorul de 16 ani poate dobândi o capacitate de exerciţiu anticipată). [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 277.

Actul juridic civil

193

Condiţia imposibilă este nulă şi conduce la nulitatea actului juridic, care depinde de ea[1] (articolul 1402 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1008 din Codul civil din 1864). Dacă nu reprezintă însăşi cauza contractului este considerată nescrisă[2], actul juridic producându-şi efectele ca unul simplu, neafectat de modalităţi. ● În funcţie de conformitatea condiţiei cu legea şi morala, condiţia poate fi licită sau morală ori condiţie ilicită sau imorală. Condiţia ilicită contravine legii, iar condiţia imorală contravine bunelor moravuri (articolul 1402 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1008 din Codul civil din 1864). De exemplu, X se obligă să-i doneze lui Y un computer, cu condiţia ca Y să sustragă din casa lui Z o scrisoare pe care o scrisese X; aceasta este o condiţie ilicită: constă în săvârşirea unei infracţiuni de furt. Dacă, de exemplu, T îi donează lui F o garsonieră, cu condiţia ca F să nu mai vândă droguri, atunci actul juridic este afectat de o condiţie imorală; este imoral ca un fapt ilicit să poată fi împiedicat numai prin procurarea unui folos patrimonial. Condiţia ilicită sau imorală este sancţionată cu nulitatea absolută şi atrage desfiinţarea actului juridic care depinde de acea condiţie, dacă este însăşi cauza actului juridic astfel încheiat; altfel, condiţia ilicită sau imorală este considerată nescrisă, actul juridic producându-şi efectele ca unul simplu, neafectat de modalităţi. ● În funcţie de modul în care este formulată – afirmativ sau negativ – condiţia poate fi pozitivă sau negativă. Condiţia este pozitivă dacă este formulată în sens afirmativ. De exemplu, X îi vinde lui Y o sticlă de vin vechi, cu condiţia ca după degustare, lui Y să-i placă; aceasta este o condiţie potestativă pură din partea creditorului şi pozitivă. Condiţia este negativă dacă este formulată în sens negativ. De exemplu, tatăl se obligă să-i doneze fiului un autoturism, de ziua lui, dacă nu va lua note mai mici de 9 în sesiunea de vară; aceasta este o condiţie potestativă mixtă şi negativă.

2.3. Reguli cu privire la realizarea sau nerealizarea condiţiei De regulă, în ceea ce priveşte realizarea condiţiei nu sunt dificultăţi, deoarece se consideră ca realizată orice condiţie îndeplinită conform intenţiei părţilor, după criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări (articolul 1404 alineatul 1 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1011 din Codul civil din 1864). În ceea ce priveşte nerealizarea condiţiei, se distinge după cum părţile au fixat sau nu au fixat un termen pentru realizarea ei. Dacă nu au fixat niciun termen, iar condiţia este aceea a producerii unui eveniment, condiţia este considerată neîndeplinită [1] [2]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 277-278. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 278.

194

Drept civil. Partea generală. Persoanele

atunci când este sigur ca evenimentul nu se va produce (articolul 1404 alineatul 2 teza a II-a din noul Cod civil, corespunzător articolului 1012 alineatul 2 din Codul civil din 1864). De exemplu, dacă la încheierea unui act juridic se pune condiţia ca una dintre părţi să se căsătorească, fără a se fixa un termen pentru căsătorie, condiţia se consideră neîndeplinită dacă acea persoană moare înainte de a se căsători. Dacă părţile au fixat un termen pentru realizarea condiţiei şi condiţia este aceea a producerii unui eveniment, condiţia se consideră neîndeplinită atunci când termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se producă (articolul 1404 alineatul 2 teza I din noul Cod civil, corespunzător articolului 1012 alineatul 1 din Codul civil din 1864). Dacă termenul fixat a trecut înainte ca condiţia să se fi realizat, nu interesează dacă ea se realizează în viitor; de exemplu, se pune condiţia ca vaporul de croazieră M să sosească în ziua X; dacă acesta nu a sosit, condiţia este neîndeplinită, chiar dacă el soseşte ulterior[1]. De asemenea, condiţia se consideră neîndeplinită dacă, înainte de expirarea termenului fixat, realizarea condiţiei a devenit imposibilă în mod cert în viitor; de exemplu, se pune condiţia ca tirul cu marfă T să sosească în ziua X, iar înainte de ziua X, tirul este distrus într-un accident rutier. Condiţia se consideră îndeplinită atunci când debitorul, obligat sub condiţie, a împiedicat îndeplinirea ei (articolul 1405 alineatul 1 din noul Cod civil corespunzător articolului 1014 din Codul civil din 1864). Şi invers, condiţia se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea condiţiei determină, cu rea-credinţă, realizarea evenimentului (articolul 1405 alineatul 2 din noul Cod civil). Aceste reguli se aplică în cazul tuturor condiţiilor, deci şi al celor pozitive şi al celor negative. Aceasta reiese din articolul 1404 alineatul 3 din noul Cod civil[2] (corespunzător articolului 1013 din Codul civil din 1864), aplicabil condiţiei negative, care este „copia” alineatului 2 al aceluiaşi articol, aplicabil, aşa cum am arătat mai sus, condiţiei pozitive, precum şi din articolul 1405 din noul Cod civil.

[1]

A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat..., op. cit., vol. I, p. 101. [2] Articolul 1404 alineatul 3 din noul Cod civil: „Atunci când obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment nu se va produce (s.n.) într-un anumit termen, condiţia se consideră îndeplinită dacă este sigur că evenimentul nu se va produce. În lipsa unui termen, condiţia nu se consideră îndeplinită decât atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce”.

Actul juridic civil

195

2.4. Efectele condiţiei Condiţia afectează însăşi existenţa efectelor actului juridic. Efectele condiţiei se produc, în principiu, retroactiv, în sensul că momentul de la care sau până la care se produc efectele nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci momentul încheierii actului juridic civil sub condiţie. Potrivit articolului 1407 alineatul 1 din noul Cod civil, condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă contrariul. Prin urmare, regula retroactivităţii nu este imperativă. Efectele condiţiei sunt diferite, după cum aceasta este suspensivă sau rezolutorie şi în funcţie de intervalul de timp în care se analizează efectele, adică pendente conditione (intervalul cuprins între momentul încheierii actului juridic şi momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură) sau eveniente conditione (perioada ulterioară momentului îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei). a) Efectele condiţiei suspensive. Pendente conditione, specific condiţiei suspensive este că în toată această perioadă actul juridic civil nu îşi produce efectele. Mai mult, drepturile şi obligaţiile sub condiţie suspensivă nu numai că nu produc efecte, dar nici nu s-au născut încă; de exemplu, o persoană care are un drept de proprietate sau de creanţă sub condiţie suspensivă nu are niciun drept actual, nu este încă proprietar sau creditor. Totuşi, există posibilitatea unui drept viitor, a unui drept condiţional. Acest drept este transmisibil, atât prin acte între vii, cât şi pentru cauză de moarte. Titularul dreptului condiţional poate face acte de conservare pentru păstrarea sa (articolele 1408 şi 1409 din noul Cod civil, corespunzătoare articolului 1016 din Codul civil din 1864). De exemplu, poate înscrie o ipotecă, poate întrerupe o prescripţie[1]. Eveniente conditione, efectele condiţiei suspensive diferă, după cum acesta s-a realizat sau nu. Dacă s-a realizat, se consideră, retroactiv, că actul juridic a fost simplu de la început. Dreptul născut în realitate numai în momentul realizării condiţiei se consideră, printr-o ficţiune a legii, că s-a născut de la data încheierii actului juridic[2]. Potrivit articolului 1407 alineatul 3 din noul Cod civil, atunci când condiţia suspensivă produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca şi cum obligaţia ar fi fost simplă. Actele încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă sunt valabile şi, în cazul îndeplinirii condiţiei, produc efecte de la data încheierii lor. Când condiţia suspensivă nu s-a îndeplinit, actul juridic nu este eficace, nu-şi [1]

A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat..., op. cit., vol. I, p. 102. [2] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat..., op. cit., vol. I, p. 103.

196

Drept civil. Partea generală. Persoanele

produce efectele în viitor, după cum nu a produs efecte nici în trecut. Se va considera că actul juridic nu a fost niciodată încheiat. b) Efectele condiţiei rezolutorii. Pendente conditione, actul juridic civil afectat de condiţia rezolutorie îşi produce efectele ca şi cum ar fi simplu, deoarece condiţia rezolutorie (ca şi termenul extinctiv) nu condiţionează efectele actuale ale actului juridic, ci numai pierderea viitoare şi stingerea efectelor actului juridic. Eveniente conditione, efectele condiţiei rezolutorii diferă după cum aceasta s-a realizat sau nu. Dacă s-a realizat, actul juridic se desfiinţează cu efect retroactiv. Se consideră că actul s-a stins de la început şi n-a produs niciodată efecte, iar efectele produse în realitate sunt şterse în mod retroactiv, părţile fiind puse în situaţia anterioară, dinaintea încheierii actului juridic. Conform articolului 1407 alineatul 4 din noul Cod civil, atunci când condiţia rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre părţi este obligată să restituie celeilalte prestaţiile pe care le-a primit în temeiul obligaţiei ca şi cum aceasta nu ar fi existat niciodată. De la această regulă sunt două excepţii. Astfel, în lipsă de stipulaţie sau prevedere legală contrară, fructele culese ori încasate înaintea îndeplinirii condiţiei se cuvin proprietarului sub condiţie rezolutorie (articolul 1410 din noul Cod civil); după îndeplinirea condiţiei el nu le restituie. De asemenea, în cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiţie rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulaţii contrare, nu are niciun efect asupra prestaţiilor deja executate; deci acestea nu se restituie. Referitor la restituirea prestaţiilor se aplică dispoziţiile articolelor 1635-1649 din noul Cod civil. Când condiţia rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic se consolidează definitiv. El continuă să-şi producă efectele în viitor, ca şi cum ar fi fost de la început simplu.

2.5. Diferenţe între termen şi condiţie - realizarea condiţiei este nesigură, realizarea termenului este sigură; - condiţia afectează însăşi existenţa efectelor actului juridic, termenul afectează numai executarea actului juridic; - termenul produce efecte numai pentru viitor, condiţia, în principiu, efecte pentru trecut şi viitor.

3. Sarcina 3.1. Noţiune Spre deosebire de termen şi condiţie care pot afecta orice act juridic civil, sarcina poate să apară numai în actele juridice cu titlu gratuit, mai precis, numai în cazul liberalităţilor.

Actul juridic civil

197

Sarcina reprezintă obligaţia de a da, a face sau a nu face, impusă gratificatului de către dispunător. Ea nu afectează validitatea actului juridic, ci numai eficacitatea acestuia.

3.2. Clasificare Sarcina poate fi de trei feluri: - sarcina în favoarea dispunătorului (donatorului sau testatorului); de exemplu, gratificatul are sarcina de a plăti o datorie a dispunătorului; - sarcina în favoarea gratificatului; de exemplu, obligaţia pentru acesta să finalizeze studiile superioare începute; - sarcina în favoarea unei terţe persoane; de exemplu, gratificatul este obligat să plătească avansul pentru cumpărarea unui apartament pe numele unei terţe persoane numită de dispunător. Interesul clasificării decurge din deosebirile de regim juridic al celor trei feluri de sarcină. Astfel: - sarcina în favoarea dispunătorului nu poate fi stipulată decât prin donaţie, nu şi prin testament; astfel, prin donaţie, dispunătorul îl poate obliga pe gratificat să execute o obligaţie în cursul vieţii sale; prin testament, nu îl poate obliga pe gratificat să îşi asume obligaţii în timpul vieţii testatorului, deoarece testamentul îşi produce efectele la încetarea lui din viaţă şi asumarea unei asemenea obligaţii de către legatar ar echivala cu un pact asupra unei succesiuni viitoare, prohibit de lege (articolul 956 din noul Cod civil, corespunzător articolului 965 alineatul 2 din Codul civil din 1864); este valabilă, însă, clauza testamentară prin care legatarul urmează să execute o sarcină în favoarea testatorului, la încetarea lui din viaţă, cum ar fi, de exemplu, să cumpere piatra lui funerară; - uneori, sarcina poate influenţa natura actului juridic, în sensul că, dacă egalează sau depăşeşte emolumentul[1] actului juridic, acesta devine din liberalitate, act juridic cu titlu oneros, cum ar fi, contract de vânzare-cumpărare, contract de prestări servicii ori un alt tip de contract oneros, după caz[2]; - sarcina în favoarea unei terţe persoane este o formă a stipulaţiei pentru altul, care îi dă dreptul terţului să ceară executarea obligaţiei, dar nu şi posibilitatea de a cere desfiinţarea actului pentru neexecutare, deoarece nu este parte în contract[3] (articolele 1027 alineatul 2 şi 1284 alineatul 2 din noul Cod

[1] [2] [3]

Prin emolument se înţelege profitul, avantajul obţinut. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 290. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 289-291; G. BOROI, op. cit., p. 221.

198

Drept civil. Partea generală. Persoanele

civil); dacă este vorba de o donaţie cu sarcină ori, dacă este un legat cu sarcină, nu are interesul să ceară desfiinţarea acestuia[1]. Sarcina trebuie să fie posibilă, licită şi morală. Deşi articolul 1402 din noul Cod civil (corespunzător articolului 1008 din Codul civil din 1864), este aplicabil condiţiei, considerăm că, prin analogie, pentru identitate de raţiune, se aplică şi sarcinii[2]. Astfel, sancţiunea pentru sarcina imposibilă, ilicită sau imorală este nulitatea absolută şi totală, dacă sarcina respectivă a fost cauza încheierii actului juridic. În situaţia în care dispunătorul ar fi făcut liberalitatea chiar dacă sarcina nu ar fi fost executată, atunci sarcina imposibilă, ilicită sau imorală se consideră nescrisă[3].

3.3. Efectele neexecutării sarcinii Dacă gratificatul execută sarcina, liberalitatea se consolidează ca şi cum ar fi fost un act simplu. Dacă gratificatul nu execută sarcina, dispunătorul sau moştenitorii săi au două posibilităţi: pot solicita fie executarea sarcinii, fie revocarea donaţiei sau testamentului (legatului) (articolul 1027 alineatul 1 din noul Cod civil). Revocarea produce efecte retroactive, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară (articolele 1028 şi 1029 din noul Cod civil). Atunci când donaţia este afectată de o sarcină în favoarea donatarului, neexecutarea ei operează ca o condiţie rezolutorie. Şi legatele pot fi revocate pentru neexecutarea sarcinii, (articolul 1069 alineatul 1 din noul Cod civil, corespunzător articolului 930 din Codul civil din 1864)[4].

Secţiunea a IV-a. Interpretarea actului juridic civil 1. Noţiune Interpretarea este operaţiunea logică prin care se stabileşte sensul clauzelor unui act juridic, plecând de la voinţa internă, reală a părţilor[5]. Necesitatea interpretării apare ori de câte ori există neconcordanţă între voinţa internă şi voinţa declarată a părţilor, neconcordanţă care reiese din termenii neclari, obscuri, imprecişi, îndoielnici, utilizaţi în cuprinsul actului juridic, din contradicţia între clauzele actului juridic, din manifestări anterioare, con-

[1]

A se vedea FR. DEAK, Tratat de drept succesoral, op. cit., p. 230. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 291. [3] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 291. [4] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 292. [5] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 360. [2]

Actul juridic civil

199

comitente sau posterioare ale părţilor din care se deduce că voinţa lor declarată nu corespunde realităţii[1]. Pentru a interpreta un act juridic, mai întâi trebuie stabilite existenţa şi conţinutul lui. Această operaţiune se realizează prin probaţiunea actului juridic, ce este întotdeauna anterioară interpretării: nu poţi interpreta un act juridic, dacă nu este certă existenţa lui. Proba actului juridic se face cu mijloacele de probă[2]. Interpretarea se realizează, de regulă, de către judecător, atunci când are de soluţionat un litigiu în legătură cu un act juridic, care conţine clauze cu privire la semnificaţia cărora părţile nu se înţeleg ori nu se înţeleg în ceea ce priveşte voinţa lor declarată, care nu corespunde celei reale. Interpretarea poate fi făcută şi de părţile actului juridic, dar odată realizată, ea are semnificaţia unei operaţiuni juridice cu privire la care părţile nu mai pot reveni decât prin acordul lor de voinţe[3].

2. Reguli de interpretare Regulile de interpretare sunt cuprinse în articolele 1266-1269 din noul Cod civil şi sunt similare cu cele din reglementarea anterioară (articolele 977-985 din Codul civil din 1864). Ele sunt aplicabile atât contractelor, cât şi actelor juridice unilaterale, în temeiul articolului 1325 din noul Cod civil. Există şi reguli speciale, aplicabile anumitor acte juridice, cum ar fi cele cuprinse în articolul 1039 din noul Cod civil, referitoare la interpretarea testamentului. Regula de bază este că nu se interpretează actul juridic ce conţine clauze clare şi precise; el doar se aplică. A interpreta clauzele clare şi precise, lipsite de echivoc, poate conduce la rezultatul opus: la denaturarea voinţei reale a părţilor, astfel încât acestea să dobândească drepturi şi obligaţii pe care nu le-au avut în vedere la încheierea actului juridic[4]. Principiul care se aplică la interpretarea actului juridic este prioritatea voinţei interne, reale a părţilor, faţă de voinţa declarată şi asta reiese atât din textele menţionate mai sus, cât şi din doctrina anterioară. În cazul în care trebuie interpretată natura actului juridic, atunci când există controverse sau îndoieli cu privire la aceasta, se are în vedere voinţa reală a părţilor, aşa cum reiese din articolul 1266 alineatul 1 din noul Cod civil (similar articolului 977 din Codul civil din 1864): „(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de [1]

Ibidem, p. 360. Probele vor fi studiate într-un capitol separat. [3] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 365. [4] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 365. [2]

200

Drept civil. Partea generală. Persoanele

scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului”. Ulterior interpretării, se face calificarea actului juridic, operaţiune diferită de interpretare, care constă în încadrarea actului juridic concret într-o categorie de acte juridice abstracte, în scopul de a stabili regimul lui juridic. Calificarea este ulterioară interpretării. De exemplu, dacă X declară că dă un bun lui Y, trebuie să se stabilească natura actului juridic: prin „a da”, X a înţeles să transmită dreptul de proprietate asupra bunului sau doar dreptul de folosinţă? În primul caz, după interpretare se face calificarea actului juridic ca fiind un contract de vânzare-cumpărare sau un contract de donaţie, iar în al doilea caz, ca fiind un contract de locaţiune[1]. Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului (articolul 1267 din noul Cod civil, similar articolului 982 din Codul civil din 1864); asta înseamnă că pentru a stabili sensul unei clauze, ea nu trebuie scoasă din context, ci trebuie făcută o interpretare sistematică, raportând-o la întregul căruia îi aparţine[2]. Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului (articolul 1268 alineatul 1 din noul Cod civil, similar articolului 979 din Codul civil din 1864). Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, denatura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe (articolul 1268 alineatul 2 din noul Cod civil, corespunzător articolului 980 din Codul civil din 1864). Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul (articolul 1268 alineatul 3 din noul Cod civil, similar articolului 978 din Codul civil din 1864). Această regulă logică şi raţională are în vedere recunoaşterea unei eficienţe actului juridic, astfel încât să poată fi realizat scopul urmărit de părţi la încheierea lui[3]. Contractul nu cuprinde decât ceea ce părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi (articolul 1268 alineatul 4 din noul Cod civil, similar articolului 984 din Codul civil din 1864). Aceasta înseamnă că dacă neclaritatea unei clauze are la bază utilizarea unor termeni prea generali, atunci efectele actului juridic se limitează la ceea ce părţile şi-au propus a contracta. Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului la un caz particular nu-i restrâng aplicarea în alte cazuri

[1] [2] [3]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 361-362. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 367. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 368.

Actul juridic civil

201

care nu au fost expres prevăzute (articolul 1268 alineatul 5 din noul Cod civil, similar articolului 985 din Codul civil din 1864). Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare de mai sus, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă, cu excepţia stipulaţiilor înscrise în contractele de adeziune, care se interpretează împotriva celui care le-a propus (articolul 1269 din noul Cod civil, corespunzător articolului 983 din Codul civil din 1864).

Secţiunea a V-a. Efectele actului juridic civil 1. Noţiune Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile şi obligaţiile la care dă naştere, pe care le modifică sau le stinge un asemenea act. Ceea ce pentru raportul juridic reprezintă conţinutul său, pentru actul juridic, care este izvorul acelui raport, reprezintă efectele sale[1]. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, dreptul vânzătorului de a primi preţul şi obligaţia sa de a transmite dreptul de proprietate, pe de o parte, şi dreptul de proprietate dobândit de către cumpărător şi obligaţia acestuia de a plăti preţul, pe de altă parte, reprezintă efectele contractului de vânzare-cumpărare[2].

2. Principiile efectelor actului juridic Principiile efectelor actului juridic sunt regulile de drept civil care arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte. Există trei principii: - principiul forţei obligatorii; - principiul irevocabilităţii; - principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.

2.1. Principiul forţei obligatorii Conform articolului 1270 alineatul 1 din noul Cod civil (similar articolului 969 alineatul 1 din Codul civil din 1864), „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”. Pornind de la acest text de lege, principiul forţei obligatorii (sau pacta sunt servanda) reprezintă regula potrivit căreia actul juridic încheiat valabil se impune părţilor (părţii – în actele juridice unilaterale) întocmai ca şi legea. Deci actul juridic, odată încheiat, trebuie respectat de către părţi, fiind obligatoriu şi nu facultativ, pentru ele. Mai mult, nu [1] [2]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 222. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 372.

202

Drept civil. Partea generală. Persoanele

numai părţile sunt obligate să-l respecte, ci şi instanţa de judecată. Aceasta, atunci când are de soluţionat un litigiu referitor la un act juridic, trebuie să-l interpreteze în funcţie de voinţa părţilor şi să asigure executarea lui, neavând posibilitatea de a modifica efectele ori conţinutul acestuia[1]. Fundamentul principiului forţei obligatorii este reprezentat de necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice civile (care au ca izvor actele juridice civile) şi de principiul respectării cuvântului dat[2].

2.1.1. Excepţii de la principiul forţei obligatorii Sunt excepţii de la principiul forţei obligatorii a actului juridic civil cazurile în care efectele actului juridic nu se produc aşa cum au stabilit părţile la încheierea lui, ci, independent de voinţa părţilor, aceste efecte sunt modificate[3]. Astfel, actul juridic îşi poate pierde forţa obligatorie când intervin împrejurări prevăzute în mod expres de lege, în care actul juridic îşi încetează efectele înainte de termen, datorită dispariţiei unui element al său[4]. De exemplu, contractul de mandat încetează înainte de a fi executat, prin moartea mandatarului sau mandantului [articolul 2030 litera c) din noul Cod civil, similar articolului 1552 punctul 3 din Codul civil din 1864]; contractul de locaţiune încetează înainte de termen dacă bunul este distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite (articolul 1818 alineatul 1 din noul Cod civil, similar articolului 1439 alineatul 1 din Codul civil din 1864) etc. Principiul forţei obligatorii se impune părţilor şi instanţei de judecată, dar nu şi legiuitorului. Legiuitorul, atunci când intervin interese de ordine publică, poate modifica efectele actului juridic[5]. De exemplu, prelungirea efectelor unor contracte, prin lege, peste termenul convenit de părţi. O excepţie de la principiul forţei obligatorii este şi teoria impreviziunii. Ea este consacrată expres în articolul 1271 din noul Cod civil (spre deosebire de vechea reglementare, în care nu exista o dispoziţie cu caracter general a impreviziunii, ci numai aplicaţii în anumite cazuri, de exemplu, articolul 43 alineatul 3 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe[6]).

[1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 373. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 226; D. COSMA, op. cit., p. 373. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 226-230. [4] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 380. [5] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 550. [6] Publicată în M. Of. nr. 60 din 26 martie 1996, cu modificările şi completările ulterioare. Textul articolului 43 alineatul 3 prevede: „În cazul unei disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei”. [2]

Actul juridic civil

203

În situaţia impreviziunii, are loc o revizuire, prin adaptarea pe cale judecătorească, a efectelor actului juridic sau prin dispunerea încetării contractului. Articolul 1271 din noul Cod civil, după ce reia principiul forţei obligatorii în alineatul 1 („Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei”), reglementează teoria impreviziunii, prevăzând că, în cazul în care executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate dispune adaptarea contractului sau încetarea lui. Pentru ca instanţa să dispună adaptarea sau încetarea contractului trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: schimbarea împrejurărilor să fi intervenit după încheierea contractului; schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia să nu fi fost avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; debitorul să nu-şi fi asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici să nu se fi putut în mod rezonabil considera că şi-ar fi putut asuma acest risc; debitorul să fi încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului. Această din urmă condiţie este o procedură prealabilă de soluţionare a litigiului, care trebuie îndeplinită înainte de sesizarea instanţei de judecată. De regulă, teoria impreviziunii se aplică în cazul unui contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ şi cu executare succesivă, din cauza dezechilibrului contractual care apare în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi la data încheierii actului juridic[1]. De exemplu, X îi închiriază lui Y camere frigorifice, obligându-se să achite el preţul energiei electrice. După un timp, în derularea contractului, preţul energiei electrice creşte atât de mult, încât preţul ajunge să fie mai mare decât chiria[2]. Dacă părţile nu ajung la o renegociere a contractului, instanţa va putea dispune adaptarea contractului sau chiar încetarea lui.

2.2. Principiul irevocabilităţii Acest principiu este consacrat de alineatul 2 al articolului 1270 din noul Cod civil (corespunzător articolului 969 alineatul 2 din Codul civil din 1864), care prevede: „Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”, de unde rezultă, per a contrario, că actul juridic nu poate fi revocat prin voinţa unilaterală a uneia dintre părţile care l-au încheiat. [1] [2]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 228-229; G H. BELEIU, op. cit., p. 198. A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 165.

204

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Principiul irevocabilităţii decurge în mod firesc, ca o consecinţă, din principiul forţei obligatorii a actului juridic.

2.2.1. Excepţii de la principiul irevocabilităţii Sunt excepţii de la principiul irevocabilităţii actului juridic acele situaţii în care actului juridic i se poate pune capăt prin voinţa uneia dintre părţi (sau părţii, în cazul actelor juridice unilaterale). De exemplu, sunt excepţii următoarele: - revocarea donaţiei între soţi în timpul căsătoriei (articolul 1031 din noul Cod civil, similar articolului 937 din Codul civil din 1864); - revocarea contractului de mandat de către mandant (articolul 2031 din noul Cod civil, similar articolului 1556 din Codul civil din 1864); - încetarea contractului de depozit la cererea deponentului (articolul 2115 din noul Cod civil, similar articolului 1616 din Codul civil din 1864); - denunţarea unilaterală a contractului de către consumator în cazul contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale, în termen de 7 zile[1], ori de 10 zile în cazul contractelor încheiate la distanţă[2]; - denunţarea unilaterală a contractului de voluntariat[3] etc. Părţile pot include în contractul pe care îl încheie o clauză care să permită revocarea unilaterală a contractului, în cazurile şi condiţiile stabilite de ele. De regulă, revocarea actului juridic bilateral – atunci când este permisă – operează ca o rezoluţiune, desfiinţând contractul cu efect retroactiv. În cazul contractelor cu executare succesivă, revocarea operează, însă, numai pentru viitor[4]. În articolul 1276 din noul Cod civil este reglementată denunţarea unilaterală, prin dispoziţii supletive (care se aplică în lipsă de convenţie contrară). Astfel, dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început. În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare. Dacă s-a

[1]

Aceasta rezultă din articolul 9 al O.G. nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale, republicată în M. Of. nr. 168 din 5 martie 1999. [2] Aşa cum rezultă din articolul 7 alineatul 1 din O.G. nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă, republicată în M. Of. nr. 177 din 7 martie 2008. [3] Aşa cum reiese din articolul 16 al Legii nr. 195/2001 a voluntariatului, republicată în M. Of. nr. 276 din 25 aprilie 2007. Articolul 16 are următorul conţinut: „Denunţarea unilaterală a contractului de voluntariat are loc din iniţiativa oricăreia dintre părţi şi se face în formă scrisă, cu arătarea motivelor. Condiţiile denunţării se stabilesc prin contract, termenul stabilit pentru prezentarea preavizului fiind de 30 de zile”. [4] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 167-168.

Actul juridic civil

205

stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai atunci când prestaţia este executată (alineatul 3).

2.3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil Din articolul 1280 din noul Cod civil (similar articolului 973 din Codul civil din 1864), conform căruia „contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”, se desprinde principiul relativităţii. Asta înseamnă că actul juridic nu produce efecte decât între părţi sau persoanele asimilate părţilor. Actul juridic, în principiu, nu poate produce efecte nici în favoarea, nici împotriva terţilor. Faptul că un act juridic nu produce efecte împotriva terţilor este conform cu echitatea. Dacă un act juridic ar putea crea o obligaţie în sarcina terţilor sau ar putea aduce atingere patrimoniului lor, asta ar însemna că cineva ar putea dispune de patrimoniul altei persoane fără consimţământul acesteia. Faptul că un act juridic nu produce efecte în favoarea terţilor este o consecinţă a voinţei părţilor: prin încheierea unui act juridic, de regulă, părţile urmăresc să profite, ele însele, de act şi nu terţii. Pe de altă parte, dacă voinţa unei persoane ar putea fi impusă voinţei terţilor, asta ar conduce la suprimarea libertăţii individuale[1]. Noţiunea de parte (părţi). Prin parte se înţelege persoana care încheie actul juridic civil, personal sau prin reprezentare, şi faţă de care se produc efectele actului respectiv[2]. Din punct de vedere juridic, o parte a actului juridic civil poate fi alcătuită din mai multe persoane fizice sau juridice, care promovează sau au un interes comun. Noţiunea de terţi. Terţii sunt persoanele străine de un anume act juridic, care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentare la încheierea acestuia şi faţă de care actul juridic nu produce niciun efect[3]. Principiul relativităţii, în temeiul căruia actul juridic produce efecte numai între părţi şi persoanele asimilate acestora, şi nu faţă de terţi, trebuie distins de noţiunea de opozabilitate a actului juridic faţă de terţi. Actul juridic nu produce efecte nici împotriva, nici în favoarea terţilor, dar terţii sunt obligaţi să-l respecte. Noţiunea de persoane asimilate părţilor. Aceste persoane sunt numite în literatura juridică avânzi-cauză[4]. Avânzii-cauză reprezintă persoanele care, deşi nu au participat la încheierea actului juridic, sunt îndreptăţite să profite de

[1]

A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat..., op. cit., vol. I, p. 107-110. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 234. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 234. [4] Din „ayants-cause” (fr.).

206

Drept civil. Partea generală. Persoanele

efectele actului respectiv sau, după caz, să suporte aceste efecte, datorită legăturii lor juridice cu una dintre părţile actului juridic[1]. În categoria avânzilor-cauză, intră succesorii şi creditorii chirografari.

2.3.1. Succesorii Succesorul, în sens larg, este persoana care deţine un drept prin transmitere de la altă persoană, oricare ar fi fost modul de transmitere, între vii sau pentru cauză de moarte, cu titlu oneros sau gratuit. În sens restrâns, succesor este persoana căreia i se transmite prin decesul altei persoane o parte sau totalitatea patrimoniului persoanei decedate[2]. Persoana care transmite succesorului, în sens larg, un drept, se numeşte autorul succesorului (transmiţătorul dreptului). Succesorul ca având-cauză este succesorul în sens larg, adică persoana care n-a luat parte la un act juridic nici direct, nici prin reprezentant, dar care profită sau suportă efectele actului ca şi autorul căruia i-a succedat. Succesorii sunt de 3 feluri: - universali; - cu titlu universal; - cu titlu particular. Succesorul universal este acea persoană care dobândeşte un patrimoniu, adică o universalitate. Este succesor universal moştenitorul legal unic care a cules în întregime patrimoniul defunctului şi legatarul universal unic care, prin testament, a dobândit întreaga succesiune. Este, de asemenea, succesor universal şi persoana juridică ce a dobândit în urma reorganizării patrimoniul altei persoane juridice. Succesorul cu titlu universal este acea persoană care dobândeşte o fracţiune din universalitatea patrimoniului autorului său. Intră în această categorie moştenitorii legali şi testamentari care au dobândit o cotăparte din patrimoniul defunctului, precum şi persoanele juridice care au dobândit o fracţiune din patrimoniul altor persoane juridice supuse reorganizării. Succesorul cu titlu particular este acea persoană care dobândeşte de la autorul său numai unul sau mai multe bunuri determinate[3]. Transmisiune universală între vii nu există, ci numai în urma decesului unei persoane. Potrivit articolului 1282 alineatul 1 din noul Cod civil, la moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul. Deci, numai succesorii [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 234. A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat..., op. cit., vol. I, p. 108. [3] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 382. [2]

Actul juridic civil

207

unei persoane decedate pot fi succesori universali sau cu titlu universal; excepţie face persoana juridică, care poate fi succesor universal, atunci când dobândeşte un patrimoniu prin efectul fuziunii sau al transformării, şi succesor cu titlu universal, când dobândeşte o parte din patrimoniul persoanei juridice divizate[1] (articolele 233-237 şi 241 din noul Cod civil). Succesorii universali sau cu titlu universal (diferenţa între ei fiind doar cantitativă) se substituie autorului lor şi preiau toate sau o parte din drepturile şi obligaţiile acestuia, cu excepţia celor intuitu personae. Orice act juridic făcut de autor până în momentul morţii produce efecte în favoarea sau în sarcina succesorilor universali sau cu titlu universal. De exemplu, autorul a vândut o casă a sa, cu două zile înaintea morţii; prin urmare, casa a ieşit din patrimoniul acestuia şi succesorii nu o pot dobândi. Dacă, de exemplu, autorul a împrumutat 5.000 euro de la bancă şi a garantat împrumutul cu apartamentul său, succesorii trebuie să restituie împrumutul contractat de autor şi moştenesc apartamentul care este ipotecat. Succesorii cu titlu particular sunt aceia care dobândesc un drept prin transmisiune între vii, de exemplu, prin vânzare-cumpărare, schimb, donaţie etc., sau prin transmisiune pentru cauză de moarte, adică legatarii cu titlu particular, cărora defunctul le lasă prin testament unul sau mai multe obiecte determinate. Potrivit articolului 1282 alineatul 2 din noul Cod civil, drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor. Calitatea de având-cauză a succesorului cu titlu particular se apreciază în raport cu actele juridice anterioare ale autorului său, referitoare la acelaşi bun sau drept ce i-a fost transmis şi lui, încheiate cu alte persoane şi nu în raport cu actul juridic prin care a dobândit bunul sau dreptul (în acest act juridic el are calitatea de parte), şi nici în raport cu alte acte juridice încheiate de autorul său în legătură cu patrimoniul acestuia[2]. Succesorul cu titlu particular nu profită şi nu este ţinut decât de actele pe care autorul său le face referitor la bunul sau dreptul ce i se transmite, şi numai dacă aceste acte au fost făcute de autor înainte de momentul transmiterii. Succesorul cu titlu particular este terţ atât faţă de patrimoniul autorului, cât şi faţă de actele juridice încheiate de autor în legătură cu bunul sau dreptul ce i s-a transmis, ulterior momentului transmiterii. Deci, pentru ca succesorul cu titlu particular să aibă calitatea de având-cauză, trebuie îndeplinite cumulativ trei condiţii: - actele juridice să fie strâns legate de bunul sau dreptul dobândit de succesorul cu titlu particular; [1]

A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat..., op. cit., vol. I, p. 111. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 235.

208

Drept civil. Partea generală. Persoanele

- actele juridice să fi fost încheiate de autor anterior transmisiunii făcute către succesorul cu titlu particular, cu alte persoane şi referitor la acelaşi bun sau drept; - să fi fost respectate formalităţile de publicitate cerute de lege pentru ca actele juridice încheiate de autor să fie opozabile terţilor[1]. De exemplu, X îi închiriază lui Y un autoturism pentru 3 luni. După 2 luni, X vinde autoturismul lui M.M, cumpărătorul, are calitatea de având-cauză şi suportă actul juridic anterior încheiat de autorul său (de X, care este transmiţătorul dreptului), adică contractul de locaţiune, în sensul că trebuie să-l respecte, în lipsă de stipulaţie contrară, aşa cum reiese din articolele 1811 şi 1812 din noul Cod civil (asemănător articolului 1441 din Codul civil din 1864) şi nu se poate folosi de bun, ca proprietar, decât după încetarea contractului de locaţiune (ajuns la termen). Într-un alt exemplu, T îi lasă, prin testament, lui X, o casă. După încheierea testamentului (legatului), T face un împrumut la bancă şi garantează cu casa (o ipotechează). T nu restituie împrumutul şi moare. X, ca legatar cu titlu particular, este având-cauză. El dobândeşte casa la data morţii lui T şi trebuie să suporte ipoteca, ce a fost constituită anterior, cu privire la acelaşi bun[2] (articolele 2360 şi urm. din noul Cod civil, corespunzătoare articolelor 1790 şi urm. din Codul civil din 1864). În ambele exemple, succesorului cu titlu particular îi sunt transmise obligaţii. Dar îi pot fi transmise şi drepturi; de exemplu, X îi împrumută lui Y 50.000 euro, care garantează împrumutul instituind o ipotecă mobiliară asupra autoturismului BMW, proprietatea sa. Ulterior, X, având nevoie urgentă de bani, transmite creanţa sa lui R, pentru suma de 45.000 euro. În urma cesiunii de creanţă, R, care este succesorul cu titlu particular al lui X, dobândeşte şi dreptul de ipotecă asupra autoturismului; deci, în acest caz, avândului-cauză R îi este transmis un drept[3] (articolele 2387 şi urm., referitoare la ipoteca mobiliară[4] şi articolele 1566 şi urm., referitoare la cesiunea de creanţă, din noul Cod civil, corespunzătoare articolelor 1391 şi urm. din Codul civil din 1864).

2.3.2. Creditorii chirografari Creditorul chirografar este creditorul care nu are o garanţie reală, care să-i asigure plata creanţei pe care o are împotriva debitorului (cum are creditorul ipotecar, gajist sau privilegiat), ci numai un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului, sau altfel spus, cum se exprimă legiuitorul în articolul 2324 alineatul 1 din noul Cod civil, o garanţie comună a creditorilor, asupra [1]

A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 169. A se vedea pentru detalii, C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 447-448. [3] A se vedea şi G H. BELEIU, op. cit., p. 205. [4] În reglementarea anterioară asupra bunurilor mobile nu se putea institui decât gajul. [2]

Actul juridic civil

209

tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare ale debitorului, adică dreptul de a urmări totalitatea acestui patrimoniu, dacă debitorul nu-şi execută obligaţia. Dar, creditorul chirografar nu poate urmări patrimoniul decât în starea în care se află în momentul în care începe urmărirea. Până atunci, creditorul chirografar nu îl poate împiedica pe debitor să facă asupra patrimoniului său orice act doreşte, cu excepţia actelor frauduloase, adică a acelor acte încheiate în scopul de a-l frauda pe creditor. Creditorul chirografar este având-cauză în sensul că el suportă influenţa actelor juridice patrimoniale încheiate de debitor cu alte persoane, acte juridice prin care patrimoniul (gajul general, garanţia comună) se poate mări sau micşora. Aceste acte îi sunt opozabile creditorului chirografar. Dacă, însă, actele juridice încheiate de debitor sunt frauduloase, creditorul chirografar poate obţine anularea lor prin acţiunea revocatorie (pauliană), aşa cum reiese din articolele 1562 şi urm. din noul Cod civil (corespunzătoare articolului 975 din Codul civil din 1864) sau prin acţiunea în declararea simulaţiei, potrivit articolelor 1289 şi urm. din noul Cod civil (corespunzătoare articolului 1175 din Codul civil din 1864[1]). De exemplu, debitorul donează bunurile sale, în scopul de a-şi crea o stare de insolvabilitate, astfel încât creditorul chirografar să nu-l mai poată urmări. În acest caz, creditorul chirografar poate introduce o acţiune pauliană.

2.3.3. Excepţii de la principiul relativităţii Sunt excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic acele cazuri în care efectele actului juridic se produc şi faţă de alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic; adică actul juridic dă naştere la drepturi în favoarea altor persoane decât părţile sau dă naştere la obligaţii în sarcina altor persoane, decât părţile. În principiu, nimeni nu poate fi obligat printr-un act juridic la care nu a fost parte, dar poate dobândi drepturi[2]. În literatura juridică[3], excepţiile se împart în excepţii reale şi excepţii aparente de la principiul relativităţii. Excepţii reale există numai dacă, prin voinţa părţilor (şi nu în temeiul legii), un act juridic dă naştere la drepturi sau obligaţii pentru o persoană care nu a participat la încheierea lui, nici personal, nici prin reprezentare. În această accepţiune, singura excepţie reală este stipulaţia pentru altul[4]. Stipulaţia pentru altul sau contractul în folosul unei terţe persoane este actul juridic prin care o parte, promitentul, se obligă faţă de cealaltă parte, stipulantul, [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 236-237. A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 68-69. [3] A se vedea G H. BELEIU, op. cit., p. 208; G. BOROI, op. cit., p. 237-239; O. U NGUREANU, op. cit., p. 172-174. [4] Stipulaţia pentru altul nu era reglementată expres în legislaţia anterioară. În noul Cod civil, stipulaţia pentru altul este reglementată în articolele 1284-1288. Această instituţie va fi studiată la materia „Teoria generală a obligaţiilor”. [2]

210

Drept civil. Partea generală. Persoanele

să execute o prestaţie în favoarea unei terţe persoane, străine de contract, denumită terţ beneficiar. Conform articolului 1284 din noul Cod civil (similar cu accepţiunea dată stipulaţiei pentru altul în literatura juridică anterioară), „(1) Oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ. (2) Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei”. Terţul beneficiar nu participă nici direct, nici prin reprezentare la încheierea actului juridic[1]. De exemplu, donaţia cu sarcină. În acest caz, promitentul, care este donatarul, se obligă faţă de stipulant, care este donatorul, să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea terţului beneficiar. Astfel, X (donatarul promitent) primeşte de la D (donatorul stipulant) un autoturism şi se obligă faţă de acesta să plătească lui T (terţul beneficiar) suma de 2000 euro. Dacă avem în vedere faptul că o excepţie reală de la principiul relativităţii poate exista numai prin voinţa părţilor, terţul beneficiar neparticipând în niciun fel, nici chiar prin exprimarea consimţământului lui în sensul acceptării dreptului care se naşte în favoarea lui, atunci nici stipulaţia pentru altul nu este o excepţie reală, deoarece, în articolul 1286 alineatul 1 din noul Cod civil se prevede că dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată. Excepţii aparente de la principiul relativităţii sunt: 1) avânzii-cauză; ei sunt persoane asimilate părţilor, continuatori ai autorului lor; actul juridic produce efecte faţă de ei, pentru că iau locul părţilor în raportul juridic respectiv; 2) promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort); promisiunea faptei altuia[2] este un contract prin care o persoană – debitorul – se obligă faţă de creditor să determine pe o terţă persoană să-şi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului din contract[3]; de exemplu, X, coproprietar al unei case, vinde cota sa de 1/3 lui Y şi se obligă faţă de acesta să-i determine pe C şi D, ceilalţi coproprietari, să vândă şi ei partea lor din casă, tot lui Y. Dacă C şi D acceptă, atunci ei vor încheia contractul de vânzare-cumpărare cu Y, din propria lor voinţă; în acelaşi timp, acceptarea lui C şi a lui D de a încheia contractul îl eliberează pe X de obligaţia sa, asumată prin contractul de portefort, adică aceea de a-i convinge pe C şi pe D; este o excepţie aparentă pentru că, în realitate, promitentul promite propria faptă, iar terţul nu devine obligat prin convenţia de porte-fort, ci numai dacă se obligă personal ori prin reprezentant; [1]

A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 71. Promisiunea faptei altuia nu era reglementată într-o manieră generală în legislaţia anterioară. În noul Cod civil îi este consacrat articolul 1283. Această instituţie va fi studiată la materia „Teoria generală a obligaţiilor”. [3] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 69-70. [2]

Actul juridic civil

211

3) reprezentarea; reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, reprezentantul, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, reprezentatul, efectele actului juridic producându-se direct în persoana celui reprezentat (articolul 1296 din noul Cod civil); este o excepţie aparentă pentru că cel reprezentat devine parte în actul juridic încheiat de reprezentant[1]; de exemplu, X îl împuterniceşte pe Y să cumpere pentru el, pentru X, un apartament; în această situaţie, există două contracte: contractul de mandat încheiat între X şi Y şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat de Y, ca reprezentant al lui X, care contractează în numele şi pe seama lui X, cu vânzătorul apartamentului; contractul de vânzare-cumpărare îşi produce efectele asupra lui X, care devine parte în contract (cumpărător), deşi nu a participat la încheierea lui; 4) acţiunile directe; acţiunea directă reprezintă dreptul la acţiune al creditorului, care poate pretinde executarea creanţei sale de la un debitor al debitorului său, deşi nu este legat contractual cu acesta; de o acţiune directă beneficiază: în materia contractului de antrepriză, lucrătorii angajaţi de antreprenor, care pot cere plata drepturilor lor (băneşti) direct de la clientul pentru care se execută lucrarea, în măsura în care acesta este dator antreprenorului[2] (articolul 1856 din noul Cod civil[3], corespunzător articolului 1488 din Codul civil din 1864); în materia contractului de mandat, dacă mandatarul şi-a substituit o terţă persoană (un submandatar) pentru îndeplinirea mandatului său, mandantul poate să intenteze o acţiune direct împotriva acesteia[4] (articolul 2023 alineatul 6 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1542 alineatul 2 din Codul civil din 1864); în materia contractului de locaţiune, dacă locatarul a încheiat o sublocaţiune, locatorul poate urmări direct pe sublocatar pentru plata chiriei neplătită de locatarul principal, până la concurenţa chiriei pe care sublocatarul o datorează locatarului principal (articolul 1807 alineatul 1 din noul Cod civil); dreptul la acţiune în aceste cazuri îşi are temeiul în lege şi nu în voinţa părţilor şi deci este o excepţie aparentă de la principiul relativităţii; 5) simulaţia; simulaţia presupune existenţa concomitentă a două contracte încheiate între aceleaşi părţi: un contract public, aparent, numit şi simulat, care creează aparenţa unei situaţii juridice diferită de cea reală, şi un contract ascuns, secret, încheiat anterior sau concomitent cu actul public, care cores[1]

A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 175; G. BOROI, op. cit., p. 239-241. A se vedea FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte..., op. cit., p. 304-305. [3] Articolul 1856 din noul Cod civil prevede că: „ În măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la data introducerii acţiunii”. [4] A se vedea FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte..., op. cit., p. 325-326. [2]

212

Drept civil. Partea generală. Persoanele

punde realităţii, adică voinţei reale a părţilor, şi prin care se modifică total sau parţial contractul public[1]; de exemplu, dacă X vinde lui Y, care este unul dintre cei trei copii ai săi, un autoturism, şi nu primeşte preţul, atunci intenţia reală a părţilor nu a fost aceea de a încheia un contract de vânzarecumpărare, ci un contract de donaţie (deghizată), pentru a evita reducţiunea liberalităţii[2], or, când e cazul, raportul donaţiei[3]; conform articolelor 1289 şi 1290 din noul Cod civil (corespunzătoare articolului 1175 din Codul civil din 1864), între părţi şi persoanele asimilate părţilor îşi produce efectele actul secret (real); faţă de terţi îşi produce efectele numai actul public, în sensul că actul public este opozabil terţilor; terţii ignoră actul secret, pentru că nu au luat cunoştinţă de el; de altfel, sancţiunea simulaţiei constă în inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret şi, dacă e cazul, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie[4]; reiese că simulaţia este o excepţie reală de la principiul opozabilităţii actului juridic faţă de terţi şi nu de la principiul relativităţii efectelor actului juridic; 6) cesiunea de creanţă; cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte persoane; creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana către care transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei transmise se numeşte debitor cedat; ca efect al cesiunii, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul[5]; debitorul cedat este terţ faţă de convenţia încheiată între cedent şi cesionar, dar convenţia produce efecte faţă de el, în sensul că trebuie să execute obligaţia faţă de cesionar, de îndată ce i-a fost notificată cesiunea sau a acceptat-o; cesiunea de creanţă este reglementată în articolele 1566 şi urm. din noul Cod civil (similar cu reglementarea anterioară, respectiv articolul 1391 şi urm. din Codul civil din 1864); este o excepţie aparentă pentru că efectele cesiunii se produc în temeiul legii; 7) gestiunea de afaceri; gestiunea de afaceri este operaţiunea prin care o persoană, numită gerant, fără să fie obligată, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale (articolul 1330 alineatul 1 din noul Cod civil, corespunzător articolului 987 din Codul civil din 1864); [1]

A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 77-78. Simulaţia este reglementată în noul Cod civil în articolele 1289-1294. Ea va fi studiată la materia „Teoria generală a obligaţiilor”. [2] A se vedea FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte..., op. cit., p. 140-143. [3] A se vedea şi articolele 1091 şi urm., precum şi articolele 1146 şi 1150 alineatul 1 litera b) din noul Cod civil. [4] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 242. [5] A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 363-367.

Actul juridic civil

213

de exemplu, o persoană face reparaţii urgente la imobilul unei alte persoane, cât timp aceasta se află în străinătate[1]; actele juridice încheiate de gerant îşi produc efectele faţă de gerat, deşi gerantul a contractat cu o terţă persoană; aceste efecte se produc în temeiul legii şi deci, gestiunea de afaceri este o excepţie aparentă de la principiul relativităţii actului juridic civil.

Secţiunea a VI-a. Reprezentarea în actele juridice civile 1. Noţiune Reprezentarea constă în procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, reprezentantul, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, reprezentatul, efectele actului juridic producându-se direct în persoana şi în patrimoniul celui reprezentat[2]. Codul civil din 1864 nu cuprindea dispoziţii generale referitoare la reprezentare, reglementând numai contractul de mandat (articolele 1532-1559), care nu trebuie confundat cu reprezentarea. Mandatul este numai una dintre sursele reprezentării convenţionale. Noul Cod civil reglementează reprezentarea în general, în articolele 1295-1314, iar contractul de mandat în articolele 2009-2071.

2. Clasificare 2.1. Reprezentarea legală, convenţională şi judiciară Potrivit articolului 1295 din noul Cod civil, reprezentarea poate rezulta din lege, dintr-un act juridic sau dintr-o hotărâre judecătorească. Deci, în funcţie de izvorul său, reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară. Deşi din formularea textului se înţelege că este vorba despre trei feluri de reprezentare, de fapt, există doar două: reprezentarea legală şi reprezentarea convenţională. Reprezentarea legală o include pe cea judiciară, deoarece ambele îşi au izvorul în lege; ceea ce le delimitează este numai forma reprezentării, a modului în care reprezentantul este împuternicit. La reprezentarea legală, care se pare, se reduce doar la reprezentarea minorului sub 14 ani de către părinţi (articolele 501-502 din noul Cod civil), reprezentantul îşi trage puterile direct din lege; el nu trebuie să dovedească împuternicirea lui de reprezentare; trebuie să dovedească numai calitatea de părinte. Se prezumă că părinţii sunt cei mai buni reprezentanţi pentru intere[1] [2]

A se vedea E. SAFTA-R OMANO, Drept civil. Obligaţii..., op. cit., vol. I, p. 140. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 76; G. BOROI, op. cit., p. 239.

214

Drept civil. Partea generală. Persoanele

sele copiilor lor. La reprezentarea judiciară, reprezentantul primeşte puterea de a reprezenta tot din lege, dar, în plus, este nevoie de o hotărâre judecătorească, în care se apreciază, de la caz la caz, îndeplinirea condiţiilor impuse de lege pentru numirea reprezentantului. La reprezentarea judiciară, reprezentantul trebuie să facă dovada calităţii lui, care reiese din hotărârea judecătorească ce îl numeşte. Există situaţii când şi reprezentarea legală presupune o hotărâre judecătorească; de exemplu, în cazul divorţului părinţilor, calitatea de reprezentant al unuia dintre părinţi sau a ambilor părinţi reiese din hotărârea de divorţ, unde instanţa de tutelă se pronunţă şi cu privire la raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori (articolele 396-398 din noul Cod civil).

2.1.1. Reprezentarea legală[1] Reprezentarea legală îşi are izvorul în lege. Reprezentantul este împuternicit printr-o dispoziţie legală să încheie acte juridice în numele şi pe seama altei persoane. Reprezentarea legală este obligatorie[2]. Ea intervine în cazul minorilor sub 14 ani, reprezentaţi de părinţi. Astfel, părinţii, ca reprezentanţi legali, sunt împuterniciţi de lege să încheie acte juridice în numele minorului pe care îl reprezintă, cu excepţia acelora strict personale (articolele 143 şi 502 din noul Cod civil). De exemplu, dacă un minor de 13 ani primeşte un legat cu titlu particular, acceptarea se face de către reprezentantul său legal (cu încuviinţarea instanţei de tutelă, aşa cum reiese din articolele 144 alineatul 2 şi 124 alineatul 2 din noul Cod civil).

2.1.2. Reprezentarea judiciară[3] Reprezentarea judiciară îşi are izvorul într-o hotărâre judecătorească. În doctrina anterioară[4], reprezentarea judiciară era considerată aceea în care reprezentantul primea împuternicirea de a încheia acte juridice din partea unei instanţe judecătoreşti şi exemplul dat era sechestrul judiciar[5]. Tot în doctrina [1]

Reprezentarea legală este tratată la capacitatea persoanei fizice, precum şi la ocrotirea persoanei fizice. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 80. [3] Cazurile de reprezentare judiciară sunt analizate la ocrotirea persoanei fizice. [4] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 80. [5] Sechestrul judiciar este reglementat în articolele 598-601 din Codul de procedură civilă. Potrivit articolului 598, „Ori de câte ori există un proces asupra proprietăţii sau a altui drept real principal, asupra posesiunii unui bun mobil sau imobil, ori asupra folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună, instanţa competentă pentru judecarea cererii principale va putea să încuviinţeze, la cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a bunului, dacă această măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv”. Se va putea, de asemenea, încuviinţa sechestrul judiciar, chiar fără a exista proces, în anumite cazuri expres prevăzute în articolul 599. Paza bunului sechestrat va fi încredinţată persoanei

Actul juridic civil

215

şi practica anterioară, reprezentare judiciară era considerată şi reprezentarea în justiţie a unei persoane de către un mandatar, cum ar fi avocatul. Articolul 1295 din noul Cod civil prevede expres că reprezentarea are ca izvor hotărârea judecătorească[1]. În accepţiunea noului Cod civil există reprezentare judiciară în cazurile în care reprezentantul este numit printr-o hotărâre judecătorească[2] precum: în cazul minorului sub 14 ani pus sub tutelă, care este reprezentat de tutorele său, numit de instanţa de tutelă, prin încheiere (articolele 118 şi 119 din noul Cod civil); în cazul interzisului judecătoresc, care este reprezentat tot de un tutore numit de instanţa de tutelă, prin hotărârea de punere sub interdicţie (articolul 170 din noul Cod civil); (dacă, de exemplu, o persoană majoră, pusă sub interdicţie judecătorească, datorită alienaţiei mintale, trebuie să facă acte de administrare a patrimoniului său, tutorele este acela care încheie actele juridice în numele şi pe seama incapabilului – articolul 171 din noul Cod civil); în cazul în care instanţa de tutelă numeşte un curator special, până la numirea tutorelui minorului sau al celui care urmează a fi pus sub interdicţie judecătorească (articolele 159 şi 167 din noul Cod civil); în cazul curatelei persoanei capabile, când instanţa de tutelă numeşte un curator (articolele 178 şi urm. din noul Cod civil); în cazul sechestrului judiciar, prevăzut de articolele 598-601 din Codul de procedură civilă ş.a.

2.1.3. Reprezentarea convenţională Reprezentarea convenţională îşi are izvorul în voinţa părţilor, exprimată printr-un contract, de regulă, prin contractul de mandat. Această reprezentare

desemnate de părţi de comun acord, iar în caz de neînţelegere, unei persoane desemnate de instanţă, care va putea fi chiar deţinătorul bunului. În acest scop, executorul judecătoresc se va deplasa la locul situării bunului ce urmează a fi pus sub sechestru şi-l va da în primire, pe bază de proces-verbal, administratorului-sechestru (articolul 600 alineatul 2); potrivit articolului 600 alineatul 3, administratorul-sechestru poate face toate actele de conservare şi administrare, încasează orice venituri şi sume datorate şi poate plăti datorii cu caracter curent, precum şi cele constatate prin titlu executoriu. De asemenea, el poate sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru, dar numai cu autorizarea prealabilă a instanţei care l-a numit. Sechestrul judiciar este reglementat într-o manieră asemănătoare în noul Cod de procedură civilă, în articolele 959-964. [1] În articolul 255 din Codul de procedură civilă se defineşte hotărârea judecătorească: „(1) Hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanţă se numesc «sentinţe», iar hotărârile prin care se soluţionează apelul, recursul, precum şi recursul în interesul legii ori în anulare se numesc «decizii». (2) Toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii se numesc «încheieri»” (s.n.). Într-o manieră asemănătoare este definită hotărârea judecătorească în noul Cod de procedură civilă, în articolul 418. [2] Deci reprezentarea în justiţie a unei persoane de către un mandatar nu este reprezentare judiciară, ci convenţională.

216

Drept civil. Partea generală. Persoanele

se mai numeşte voluntară[1]. Mandatul este contractul prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire şi pe care o reprezintă. Poate fi vorba de reprezentare convenţională şi atunci când mandatarul încheie un act juridic în lipsa împuternicirii ori depăşeşte limitele împuternicirii ce i-a fost atribuită prin mandat, sau, în cazul gestiunii de afaceri fără utilitate dovedită; ratificarea acestor acte de către reprezentat face ca efectele lor să se producă asupra reprezentatului[2]. Reprezentare convenţională este şi aceea care are ca izvor contractul de asistenţă juridică, încheiat de avocaţi pentru reprezentarea clienţilor lor în faţa instanţei de judecată.

2.2. Reprezentarea generală şi specială În funcţie de întinderea puterii de a reprezenta, reprezentarea poate fi generală (totală) sau specială (parţială). Reprezentarea generală este aceea care îi dă puterea reprezentantului de a încheia pentru reprezentat toate actele juridice şi cu privire la toate bunurile acestuia. De exemplu, reprezentarea incapabilului este generală. Reprezentarea specială este aceea care îi dă puterea reprezentantului de a încheia pentru reprezentat un anumit act juridic (de exemplu, un contract de vânzare-cumpărare) sau anumite acte juridice determinate (de exemplu, actele de administrare referitoare la un imobil). Noul Cod civil conţine prevederi referitoare la felurile reprezentării numai în materia contractului de mandat, care pot fi aplicate, însă, prin analogie reprezentării în general (articolele 1 alineatul 2 şi 1168 din noul Cod civil). Potrivit articolului 2016 din noul Cod civil, „(1) Mandatul general autorizează pe mandatar să efectueze numai acte de conservare şi de administrare (s.n.). (2) Pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacţii ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acţiuni în justiţie, precum şi pentru a încheia orice alte acte de dispoziţie, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres (s.n.). (3) Mandatul se întinde şi asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate în mod expres”.

3. Forma împuternicirii reprezentării În cazul reprezentării legale, a minorilor sub 14 ani de către părinţi, de regulă, reprezentantul nu are nevoie de îndeplinirea vreunei formalităţi pentru a obţine împuternicirea; aceasta rezultă direct din lege şi are în vedere cali[1] [2]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 80. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 80.

Actul juridic civil

217

tatea de părinte a reprezentantului. Pentru reprezentarea judiciară, împuternicirea ia forma hotărârii judecătoreşti, prin care reprezentantul este numit. La reprezentarea convenţională, articolul 1301 din noul Cod civil prevede că împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie.

4. Condiţiile reprezentării Pentru a opera reprezentarea, trebuie îndeplinite în mod cumulativ trei condiţii: să existe împuternicirea de a reprezenta, reprezentantul să aibă intenţia de a reprezenta şi să-şi manifeste o voinţă valabilă cu ocazia reprezentării, adică în momentul încheierii actului juridic pentru care a fost împuternicit.

4.1. Împuternicirea de a reprezenta Împuternicirea de a reprezenta îşi are izvorul în lege, în voinţa părţilor sau într-o hotărâre judecătorească. În principiu, împuternicirea trebuie să aibă dată anterioară încheierii actului juridic prin reprezentare. La reprezentarea convenţională, de regulă, împuternicirea îmbracă forma procurii (articolul 2012 alineatul 2 din noul Cod civil). Procura reprezintă atât actul juridic unilateral prin care reprezentatul îl împuterniceşte pe reprezentant să încheie acte juridice cu terţe persoane, cât şi înscrisul în care se consemnează împuternicirea. Procura se dă, de regulă, în temeiul unui contract de mandat, dar poate avea ca sursă şi un alt contract, de exemplu, contractul de societate[1]. Conform articolului 1296 din noul Cod civil, regula este următoarea: contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului, produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte. Dacă reprezentantul încheie un act juridic în lipsa împuternicirii sau depăşind împuternicirea ce i-a fost dată, actul juridic astfel încheiat nu produce efecte în persoana reprezentatului, cu două excepţii: în cazul reprezentării aparente (articolele 1306, 1307 alineatul 4 şi 1309 alineatul 2 din noul Cod civil, corespunzătoare articolelor 1554 şi 1557 din Codul civil din 1864) şi în cazul în care reprezentatul ratifică actul (articolul 1311 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1546 alineatul 1 teza a II-a din Codul civil din 1864). Astfel, dacă terţul contractant nu are cunoştinţă despre modificarea ori revocarea mandatului, despre desfiinţarea ori încetarea lui sau dacă reprezentatul se comportă în aşa fel încât terţul contractant crede, în mod rezo[1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 88-89.

218

Drept civil. Partea generală. Persoanele

nabil, că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta şi acţionează în limitele împuternicirii ce i-a fost dată, atunci, prin crearea unei aparente reprezentări, efectele actului juridic încheiat se produc asupra reprezentatului[1]. Dacă actul juridic a fost încheiat fără împuternicire sau cu depăşirea împuternicirii, aşa-zisul reprezentant se poate angaja faţă de contractant printr-o convenţie de porte-fort (promisiunea faptei altuia) să obţină ratificarea actului de la aşa zisul reprezentat[2]. Ratificarea este actul juridic unilateral prin care persoana în numele căreia s-a încheiat un act juridic, în lipsa sau cu depăşirea împuternicirii de a reprezenta, înlătură ineficacitatea actului respectiv. Persoana reprezentată fără împuternicire sau cu depăşirea împuternicirii are un drept de opţiune; astfel, are posibilitatea fie să ratifice actul, fie să-l ignore, în funcţie de interesele sale. Dacă îl ratifică, trebuie să respecte formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă (articolul 1311 alineatul 1 din noul Cod civil). Terţul contractant poate, printr-o notificare, să acorde un termen rezonabil pentru ratificare, după a cărui împlinire contractul nu mai poate fi ratificat (articolul 1311 alineatul 2 din noul Cod civil). Actul juridic ratificat îşi produce efectele între părţi, în mod retroactiv, de la data încheierii lui, fără a afecta drepturile dobândite de către terţi între timp (articolul 1312 din noul Cod civil). Dacă reprezentatul nu ratifică actul, acesta devine caduc şi nu-şi poate produce efectele[3]. Facultatea de a ratifica se transmite moştenitorilor (articolul 1313 din noul Cod civil). Terţul contractant şi cel care a încheiat contractul în calitate de reprezentant pot conveni desfiinţarea contractului cât timp acesta nu a fost ratificat (articolul 1314 din noul Cod civil). Dacă reprezentantul este împuternicit să încheie un act juridic, iar acesta fie cumulează şi calitatea de terţ contractant, acţionând pentru sine (actul cu sine însuşi), fie apare ca reprezentant al ambelor părţi contractante (dubla reprezentare), atunci poate apărea un conflict de interese. Reprezentantul acţionează în propriul interes, neglijând interesele celui reprezentat în contractul cu sine, ori favorizează pe una dintre cele două părţi contractante pe care le reprezintă[4]. De exemplu, X îl împuterniceşte pe Y să vândă un imobil al său, iar Y îl cumpără pentru sine. X îl împuterniceşte pe Y să arendeze un teren al său, iar Y, care este şi mandatarul lui Z, încheie contactul de arendă cu Z; în încheierea contractului îl reprezintă atât pe X, cât şi pe Z. Asemenea acte juridice sunt valabile numai dacă nu au fost afectate interesele reprezentatului ori dacă acesta şi-a dat acordul în mod expres pentru încheierea [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 89-91; O. U NGUREANU, op. cit., p. 176. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 89; G. BOROI, op. cit., p. 240. [3] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 93. [4] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 83; G. BOROI, op. cit., p. 240. [2]

Actul juridic civil

219

unei asemenea operaţiuni juridice sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese (articolul 1304 din noul Cod civil). Dacă au fost afectate interesele reprezentatului, acesta poate cere anularea actului juridic astfel încheiat.

4.2. Intenţia de a reprezenta Intenţia de a reprezenta constă în cunoaşterea şi acceptarea, atât de către reprezentant, cât şi de persoana cu care se încheie actul juridic (terţul contractant) a faptului că acel act juridic se încheie prin procedeul reprezentării. Contractantul poate întotdeauna cere reprezentantului să facă dovada puterilor încredinţate de reprezentat şi, dacă reprezentarea este cuprinsă într-un înscris, să îi remită o copie a înscrisului, semnată pentru conformitate (articolul 1302 din noul Cod civil). Dacă reprezentantul nu aduce la cunoştinţa terţului contractant intenţia sa de a reprezenta pe cineva, atunci el devine parte în actul juridic încheiat. Conform articolului 1297 alineatul 1 din noul Cod civil, contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, atunci când terţul contractant nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că reprezentantul acţiona în această calitate, obligă numai pe reprezentant şi pe terţ, dacă prin lege nu se prevede altfel. Deci efectele actului juridic nu se produc asupra reprezentatului, care nu devine parte. Cu toate acestea, dacă reprezentantul, atunci când contractează cu terţul în limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde că este titularul acesteia, terţul care descoperă ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite şi împotriva acestuia din urmă drepturile pe care le are împotriva reprezentantului. În anumite situaţii, deşi reprezentantul acţionează pentru reprezentat, încheie acte juridice în nume propriu. Este cazul aşa numitului mandat fără reprezentare (reglementat în articolele 2013-2071 din noul Cod civil), care în dreptul comercial apare la contractele de comision, consignaţie şi expediţie (unde comisionarul, consignatarul şi expeditorul contractează în nume propriu cu terţul, urmând ca ulterior să transmită celui reprezentat ce i se cuvine în temeiul contractului încheiat)[1], iar în dreptul civil ia forma contractului de interpunere de persoane. Contractul de interpunere este un mandat simulat prin interpunere de persoane, prin care mandantul urmăreşte să încheie un act juridic, astfel încât persoana sa să nu fie cunoscută de terţi; mandatarul contractează în nume propriu, dar pentru mandant[2]. [1]

A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 176. Pentru detalii, a se vedea FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte..., op. cit., p. 335339; articolele 1289-1294 din noul Cod civil. [2]

220

Drept civil. Partea generală. Persoanele

4.3. Voinţa valabilă a reprezentantului Pentru încheierea valabilă a actului juridic prin reprezentare este necesară exprimarea unei voinţe valabile, libere şi neviciate a reprezentantului. În cazul reprezentării convenţionale, trebuie îndeplinită şi o condiţie privind capacitatea juridică; atât reprezentatul, cât şi reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată (articolul 1298 din noul Cod civil). În cazul în care consimţământul reprezentantului este viciat, contractul este anulabil. Dacă însă viciul de consimţământ priveşte elemente stabilite de reprezentat, contractul este anulabil numai dacă voinţa acestuia din urmă a fost viciată (articolul 1299 din noul Cod civil). Afară de cazul în care sunt relevante pentru elementele stabilite de reprezentat, buna sau reaua-credinţă, cunoaşterea sau necunoaşterea unei anumite împrejurări se apreciază în persoana reprezentantului. Reprezentatul de rea-credinţă nu poate invoca niciodată buna-credinţă a reprezentantului (articolul 1300 din noul Cod civil).

5. Efectele reprezentării Principalul efect al reprezentării constă în faptul că actul juridic încheiat de reprezentant produce efecte direct în persoana reprezentatului, care devine parte în actul juridic încheiat cu terţul contractant. Deci, actul juridic produce efecte faţă de reprezentat, ca şi cum l-ar fi încheiat personal. Terţul contractant încheie personal actul juridic şi deci este parte în acest act. Faţă de reprezentant, actul juridic nu produce, în principiu, efecte: el nu este şi nu devine parte în actul juridic încheiat cu terţul contractant. În sarcina reprezentantului se pot naşte obligaţii personale, fie faţă de cel reprezentat, fie faţă de terţul contractant ori faţă de ambii (în cazul reprezentării frauduloase sau a depăşirii limitelor împuternicirii). Reprezentarea frauduloasă constă în încheierea actului juridic de către reprezentant în frauda intereselor reprezentatului, cu intenţie şi în înţelegere cu terţul contractant. Conform articolului 1303 din noul Cod civil, contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de terţul contractant la data încheierii contractului. Dacă i-au fost cauzate prejudicii reprezentatului, reprezentantul răspunde în temeiul contractului de mandat, dacă este reprezentare convenţională, ori în temeiul răspunderii civile delictuale, dacă este reprezentare legală sau judiciară[1]. [1]

A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 177; G. BOROI, op. cit., p. 241.

Actul juridic civil

221

Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depăşind limitele puterilor care i-au fost încredinţate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terţului contractant care s-a încrezut, fără culpă, în încheierea valabilă a contractului (articolul 1310 din noul Cod civil).

6. Încetarea reprezentării În articolele 1305, 1306 şi 1308 din noul Cod civil există dispoziţii referitoare la încetarea reprezentării. Acestea se referă, însă, mai ales la reprezentarea convenţională. În ceea ce priveşte reprezentarea legală şi cea judiciară, urmează să fie avute în vedere cazurile de încetare a reprezentării în fiecare situaţie în parte. De exemplu, la reprezentarea legală a minorului până la 14 ani de către părinţii săi, reprezentarea încetează la împlinirea vârstei de 14 ani de către minor şi la decesul minorului sub 14 ani; la decesul, declararea judecătorească a morţii sau punerea sub interdicţie a părinţilor, la decăderea lor din exerciţiul drepturilor părinteşti, în cazul în care li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti, nu încetează decât reprezentarea părinţilor; minorul continuă să fie reprezentat de către tutore[1]. De exemplu, în cazul reprezentării judiciare a interzisului judecătoresc, reprezentarea încetează prin ridicarea interdicţiei şi prin decesul interzisului (articolele 156 alineatul 1 şi 177 din noul Cod civil). Funcţia tutorelui încetează prin moartea acestuia, prin îndepărtarea de la sarcina tutelei sau prin înlocuirea tutorelui (articolul 156 alineatul 2 din noul Cod civil). Puterea de reprezentare încetează prin renunţarea de către reprezentant la împuternicire sau prin revocarea acesteia de către reprezentat (articolul 1305 din noul Cod civil). Aceste cazuri de încetare pot fi aplicate atât reprezentării convenţionale, cât şi celei judiciare, în condiţiile stabilite de părţi sau de lege. De exemplu, potrivit articolului 121 din noul Cod civil, dacă în timpul tutelei, tutorele împlineşte 60 de ani, el poate cere să fie înlocuit (deci renunţă la „împuternicire”); conform articolului 158 din noul Cod civil, „În afară de alte cazuri prevăzute de lege, tutorele este îndepărtat dacă săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum şi dacă nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător sarcina” (adică este „revocat de către reprezentat”). Potrivit articolului 1307 alineatul 1 din noul Cod civil, puterea de a reprezenta încetează prin decesul sau incapacitatea reprezentantului ori a reprezentatului, dacă din convenţie ori din natura afacerii nu rezultă contrariul. Dacă reprezentantul sau reprezentatul este persoană juridică, puterea de a reprezenta încetează la data la care persoana juridică îşi încetează exis[1]

Articolul 110 din noul Cod civil.

222

Drept civil. Partea generală. Persoanele

tenţa (alineatul 2). În cazul deschiderii procedurii insolvenţei asupra reprezentantului sau reprezentatului, puterea de a reprezenta încetează în condiţiile prevăzute de lege (alineatul 3). Încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privinţa terţilor care, în momentul încheierii contractului, nu cunoşteau şi nici nu trebuiau să cunoască această împrejurare (alineatul 4). Potrivit articolului 1308 din noul Cod civil, la încetarea puterilor încredinţate, reprezentantul este obligat să restituie reprezentatului înscrisul care constată aceste puteri (alineatul 1). Reprezentantul nu poate reţine acest înscris drept garanţie a creanţelor sale asupra reprezentatului, decât dacă acesta din urmă refuză să îi remită copie certificată de pe înscris cu menţiunea că puterea de reprezentare a încetat (alineatul 2).

Secţiunea a VII-a. Nulitatea actului juridic civil[1] §1. Definiţie şi funcţii 1. Definiţie Nulitatea este o sancţiune civilă care intervine în cazul încheierii unor acte juridice cu nerespectarea condiţiilor de validitate, de fond sau de formă, impuse de lege. Actul juridic sancţionat cu nulitatea este lipsit de efectele juridice în vederea cărora a fost încheiat. El există în mod material, însă nu poate produce efecte juridice, fiindcă legea nu-i recunoaşte valabilitatea[2]. În articolul 1246 alineatul 1 din noul Cod civil se arată că „Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este lovit de nulitate, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune”.

2. Funcţiile nulităţii Nulitatea are o funcţie preventivă şi una sancţionatorie. Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care nulitatea îl exercită asupra subiectelor de drept, descurajându-le să încheie acte juridice cu nerespectarea condiţiilor lor de validitate. Funcţia sancţionatorie intervine atunci când funcţia preventivă nu a fost eficientă şi constă în sancţionarea nerespectării condiţiilor de

[1]

Sancţiunea nulităţii este reglementată în noul Cod civil în mod asemănător cu reglementarea anterioară. [2] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat..., op. cit., vol. I, p. 113.

Actul juridic civil

223

validitate a actului juridic încheiat, lipsind actul juridic de efecte, iar dacă s-au produs, se desfiinţează retroactiv de la data încheierii lui[1].

§2. Clasificarea nulităţilor Clasificarea se face după mai multe criterii: - în funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil, nulitatea poate fi absolută sau relativă; - în funcţie de întinderea efectelor nulităţii, nulitatea poate fi totală sau parţială; - în funcţie de existenţa sau inexistenţa unui text de lege care să prevadă expres sancţiunea nulităţii, nulitatea poate fi expresă şi virtuală; - în funcţie de felul condiţiei de validitate încălcate, nulitatea poate fi de fond sau de formă; - în funcţie de modul în care operează nulitatea, în nulităţi de drept şi nulităţi judiciare; nulităţi amiabile şi nulităţi judiciare.

1. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă Nulitatea absolută este nulitatea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general (articolul 1247 alineatul 1 din noul Cod civil), deci a unei norme juridice imperative, de ordine publică. De exemplu, actul juridic încheiat cu nerespectarea formei solemne (articolul 1242 alineatul 1 din noul Cod civil). Nulitatea relativă este nulitatea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes individual, particular, deci a unei norme juridice imperative de ordine privată (articolul 1248 alineatul 1 din noul Cod civil). De exemplu, actul juridic anulabil pentru un viciu de consimţământ (articolul 1251 din noul Cod civil). În legislaţie, în practica judiciară şi în doctrină nulitatea absolută este desemnată prin formule ca: „actul este nul”, „actul este nul de drept”, „nul de plin drept” sau „lovit de nulitate absolută”; nulitatea relativă este desemnată prin formule ca: „actul este anulabil”, „actul poate fi anulat”, „actul este nul”. Prin terminologia folosită nu se poate distinge întotdeauna, cu precizie, despre ce fel de nulitate este vorba, deoarece cuvântul „nul” este întrebuinţat când în sensul nulităţii absolute, când în sensul celei relative. De aceea, indiferent de formula utilizată în cuprinsul normei juridice, pentru a se stabili despre ce fel de nulitate este vorba se cercetează care este natura interesului ocrotit prin norma încălcată la încheierea actului juridic civil. Dacă legiuitorul [1]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 517.

224

Drept civil. Partea generală. Persoanele

precizează, în mod expres, că este vorba de o nulitate absolută sau de o nulitate relativă, de regulă, nu este necesară cercetarea interesului ocrotit. În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, se prezumă că actul juridic este lovit de nulitate relativă (articolul 1252 din noul Cod civil). Clasificarea nulităţilor în absolute şi relative prezintă importanţă sub aspectul regimului lor juridic diferit. Regimul juridic al nulităţii desemnează regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau cea relativă, după caz. Aceste reguli stabilesc răspunsul la trei întrebări: - cine poate invoca nulitatea; - cât timp poate fi invocată nulitatea; - dacă poate fi acoperită prin confirmare[1].

1.1. Regimul juridic al nulităţii absolute Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine justifică un interes ocrotit de lege şi care are legătură cu cauza nulităţii, pe cale de acţiune sau de excepţie[2]. Această dispoziţie se regăseşte în articolul 1247 alineatul 2 din noul Cod civil (similar cu reglementarea anterioară). Au interes părţile actului juridic, avânzii-cauză, alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic, dar care justifică un interes propriu, procurorul în unele situaţii, ori alte organe prevăzute expres de lege. Şi instanţa, din oficiu, este obligată să invoce nulitatea absolută în temeiul rolului ei activ (articolul 1247 alineatul 3 din noul Cod civil); de exemplu, fiind învestită cu soluţionarea unui litigiu având ca obiect executarea unui act juridic nul, pune în discuţia părţilor existenţa nulităţii absolute, iar dacă partea interesată nu solicită declararea nulităţii, respectând principiul disponibilităţii în procesul civil, instanţa respinge acţiunea ca neîntemeiată[3]. O persoană care are interes să promoveze acţiunea este, de exemplu, creditorul uneia dintre părţi, pe calea acţiunii oblice (articolele 15601561 din noul Cod civil, corespunzătoare articolului 974 din Codul civil din 1864). Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau de excepţie, acţiunea în declararea nulităţii fiind imprescriptibilă extinctiv (articolul 1249 alineatul 1 din noul Cod civil). Normele juridice încălcate, care conduc la sancţiunea nulităţii absolute, ocrotesc un interes general. Apărarea eficace a acestui interes se poate face numai prin înlăturarea oricărei limite de timp

[1] [2] [3]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 257. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 302-303. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 257-260; D. COSMA, op. cit., p. 302.

Actul juridic civil

225

pentru promovarea acţiunii sau ridicarea excepţiei de nulitate absolută[1]. Introducerea acţiunii în nulitate absolută este necesară atunci când în temeiul actului nul au fost executate prestaţii de către părţi. Pentru restituirea lor şi repunerea părţilor în situaţia anterioară trebuie să existe o hotărâre judecătorească de desfiinţare a actului juridic. Dacă actul juridic încheiat nu are caracter patrimonial, dar creează o anumită condiţie juridică pentru părţi, generatoare de drepturi şi obligaţii, cum ar fi de exemplu, căsătoria, se impune declararea nulităţii actului juridic respectiv. Nulitatea poate fi invocată şi pe cale de excepţie, atunci când se solicită executarea unui act juridic nul; în acest caz, partea interesată foloseşte ca mijloc de apărare excepţia de nulitate a actului juridic respectiv[2]. În principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare ulterioară de către părţi[3]. Potrivit articolului 1247 alineatul 4 din noul Cod civil, contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege. Confirmarea este actul juridic unilateral prin care persoana interesată să promoveze acţiunea în constatarea nulităţii absolute sau să ridice excepţia de nulitate absolută renunţă la aceste drepturi. Prin excepţie, un act juridic nul absolut poate fi confirmat; de exemplu, o donaţie nulă absolut pentru nerespectarea formei (articolul 1011 alineatul 1 din noul Cod civil); aceasta reiese din articolul 1010 din noul Cod civil (asemănător articolului 1167 alineatul 3 din Codul civil din 1864), care prevede că: „Confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor”. Regula este că nulitatea absolută nu se poate confirma; părţile pot, însă, să refacă actul juridic lovit de nulitate absolută, respectând condiţiile cerute de lege. În cazul refacerii, efectele actului juridic se produc de la data la care a fost încheiat actul nou, valabil. Potrivit articolului 1259 din noul Cod civil, „Contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data refacerii lui. În toate cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut”.

1.2. Regimul juridic al nulităţii relative Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de către persoana al cărei interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului [1] [2] [3]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 305. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 335. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 259.

226

Drept civil. Partea generală. Persoanele

juridic civil (articolul 1248 alineatul 2 din noul Cod civil). Poate invoca nulitatea relativă şi reprezentantul incapabilului, succesorii persoanei al cărei interes a fost încălcat la încheierea actului juridic, cu condiţia să nu fie vorba de un act juridic strict personal, precum şi procurorul, în anumite cazuri expres prevăzute de lege. Instanţa, din oficiu, nu poate invoca nulitatea relativă (articolul 1248 alineatul 3 din noul Cod civil). De exemplu, moştenitorii pot solicita anularea unui contract de vânzare-cumpărare pentru vicierea consimţământului prin dol a autorului lor, dar nu pot introduce o acţiune în anularea căsătoriei acestuia pentru dol, deoarece căsătoria este un act juridic strict personal[1]. Nulitatea relativă poate fi invocată, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, în termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de lege. Acţiunea în anulare este prescriptibilă. Potrivit articolului 1249 alineatul 2 din noul Cod civil, „Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege. Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare”. Prin urmare, excepţia este imprescriptibilă. Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, expresă sau tacită, de către cel îndreptăţit s-o invoce sau de către succesorii săi în drepturi.

1.3. Confirmarea Confirmarea este acel act juridic unilateral prin care cel care este îndreptăţit să invoce nulitatea renunţă în mod expres sau tacit la acest drept. Voinţa de a renunţa trebuie să fie certă (articolul 1262 din noul Cod civil). Prin natura sa, confirmarea este un act juridic unilateral (îşi produce efectele în urma manifestării de voinţă a unei singure părţi), abdicativ (deoarece reprezintă o renunţare la un drept) şi cu caracter accesoriu (pentru că este legat de actul principal pe care îl confirmă)[2]. Pentru a fi valabilă, confirmarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii (care reies din articolul 1263 din noul Cod civil): - să provină de la cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă; - viciul care afecta actul juridic lovit de nulitate relativă să fi încetat în momentul confirmării; în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia; confirmarea trebuie să provină de la o persoană cu voinţa neviciată;

[1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 309-310. Potrivit articolului 302 din noul Cod civil, dreptul la acţiunea în anulare (pentru vicii de consimţământ) nu se transmite moştenitorilor. Cu toate acestea, dacă acţiunea a fost pornită de către unul dintre soţi, ea poate fi continuată de către oricare dintre moştenitorii săi. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 312-313; O. UNGUREANU, op. cit., p. 186.

Actul juridic civil

227

- confirmarea să fi fost făcută în cunoştinţă de cauză, adică cel care o face să cunoască viciul; persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând cauza de nulitate. Persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului poate, în numele şi în interesul acestuia, cere anularea contractului făcut fără încuviinţarea sa ori să confirme contractul atunci când această încuviinţare era suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia. Aceleaşi dispoziţii se aplică şi în cazul actelor încheiate fără autorizarea instanţei de tutelă (articolul 1263 alineatele 3 şi 4 din noul Cod civil). Confirmarea poate fi expresă sau tacită. Confirmarea expresă poate fi făcută printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată. Înscrisul probator al confirmării, aşa cum rezultă din articolul 1264 din noul Cod civil (corespunzător articolului 1190 din Codul civil din 1864, articol în vigoare[1]), trebuie să cuprindă: - obiectul, cauza şi natura obligaţiei, adică clauzele principale ale actului juridic; - motivul acţiunii în anulare; - intenţia de a renunţa la invocarea nulităţii[2]. Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de acoperire a nulităţii relative. Executarea voluntară a actului lovit de nulitate relativă în cunoştinţă de cauză şi într-un moment în care viciul încetase înseamnă confirmare tacită. Neinvocarea nulităţii relative în termenul de prescripţie, stabilit de lege, constituie o prezumţie (simplă) de confirmare tacită (care poate fi răsturnată). Conform articolului 1263 alineatele 5 şi 6 din noul Cod civil, în lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de către partea interesată. Cel care trebuie să confirme poate să fie pus în întârziere printr-o notificare prin care partea interesată să îi solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere anularea contractului.

[1]

Conform articolului 230 litera a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011), astfel cum a fost modificată de articolul III punctul 3 din O.U.G. nr. 79/2011 (M. Of. nr. 696 din 30 septembrie 2011), la data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă: a) Codicele civil (sau Codul civil din 1864), publicat în M. Of. nr. 271 din 4 decembrie 1864, nr. 7 din 12 ianuarie 1865, nr. 8 din 13 ianuarie 1865, nr. 8 din 14 ianuarie 1865, nr. 11 din 16 ianuarie 1865, nr. 13 din 19 ianuarie 1865, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia dispoziţiilor art. 11691174 si 1176-1206, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. [2] A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 313-315.

228

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Confirmarea, indiferent dacă este expresă sau tacită, are ca efect validarea actului anulabil. Confirmarea îşi produce efectele din momentul încheierii contractului şi atrage renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bunăcredinţă. Deci, între părţi, acest efect se produce retroactiv, consolidând efectele deja produse ale actului viciat şi înlăturând posibilitatea desfiinţării lui. Faţă de terţi, confirmarea nu poate afecta drepturile dobândite anterior de aceştia, dacă au fost de bună-credinţă. Când fiecare dintre părţi poate invoca nulitatea contractului sau mai multe părţi o pot invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea nulităţii de către celelalte părţi. Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau violenţă nu implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese (articolul 1265 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1167 alineatul 2 din Codul civil din 1864).

2. Nulitatea totală şi nulitatea parţială Nulitatea totală este nulitatea care desfiinţează actul juridic civil în totalitatea lui. De exemplu, nulitatea unui contract de donaţie pentru neîncheierea lui în forma autentică cerută de lege (articolul 1011 alineatul 1 din noul Cod civil, corespunzător articolului 813 din Codul civil din 1864). Nulitatea parţială este nulitatea care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil, acelea care contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri. Potrivit articolului 1255 alineatul 1 din noul Cod civil, „Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri (s.n.) şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”. Într-un contract de vânzare-cumpărare, de exemplu, poate fi nulă numai o clauză accesorie, clauza de arvună, clauzele principale fiind valabile. Dar, de nulitate parţială poate fi vorba numai dacă actul juridic are un conţinut complex, adică are mai multe clauze şi deci mai multe efecte; numai în această situaţie se desfiinţează unele clauze, care contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi se menţin altele. Clauzele nule şi cele considerate nescrise (deoarece contravin unor dispoziţii legale imperative), sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile (articolul 1255 alineatele 2 şi 3 din noul Cod civil). În cazul contractelor cu mai multe părţi, în care prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în întregime a contractului, deci intervine nulitatea parţială, afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa contractului, când intervine nulitatea totală (articolul 1256 din noul Cod civil).

Actul juridic civil

229

Prin urmare, nulitatea parţială reprezintă regula şi nulitatea totală reprezintă excepţia. A nu se face confuzie între nulitatea totală şi nulitatea absolută, pe de o parte, şi nulitatea parţială şi nulitatea relativă, pe de altă parte. Clasificarea se face în funcţie de două criterii diferite, astfel încât poate exista: nulitate absolută şi parţială, dar şi nulitate absolută şi totală; după cum poate exista nulitate relativă şi parţială, dar şi nulitate relativă şi totală.

3. Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală Nulitatea expresă este nulitatea prevăzută printr-o dispoziţie legală; ea se mai numeşte explicită sau textuală. Nulitatea virtuală este nulitatea care nu este prevăzută de lege, dar care rezultă neîndoielnic fie din modul de exprimare a legiuitorului, fie din finalitatea dispoziţiei legale[1]. Conform articolului 1253 din noul Cod civil, „În afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi atunci când sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins”. Deci, pentru ca un act juridic să fie sancţionat cu nulitatea, nu este necesar ca această sancţiune să fie menţionată expres printr-o dispoziţie a legii. Stabilirea unor condiţii de fond şi de formă pentru validitatea actului juridic n-ar avea nicio eficienţă dacă încălcarea lor n-ar fi sancţionată cu nulitatea.

4. Nulitatea de fond şi nulitatea de formă Nulitatea de fond este nulitatea care intervine atunci când este încălcată o condiţie de fond la încheierea actului juridic civil; de exemplu, dacă lipseşte consimţământul sau dacă este viciat, se aplică sancţiunea nulităţii. Nulitatea de formă este nulitatea care intervine atunci când este încălcată forma, cerută ca o condiţie de validitate la încheierea actului juridic civil; de exemplu, articolul 1041 din noul Cod civil prevede că nerespectarea formei testamentului olograf, adică scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului, este sancţionat cu nulitatea absolută.

5. Nulitatea de drept şi nulitatea judiciară Unii autori[2] mai clasifică nulităţile şi în funcţie de modul în care operează nulitatea, în nulităţi de drept şi nulităţi judiciare. Nulitatea de drept este aceea care operează de plin drept, de la sine, instanţa nefiind chemată decât să o constate, în caz de litigiu între părţi. Nulitatea judiciară este nulitatea care nu [1]

A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 328. A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 188-189; G. BOROI, op. cit., p. 253-254; D. COSMA, op. cit., p. 331-333. [2]

230

Drept civil. Partea generală. Persoanele

operează de plin drept, ci numai dacă este pronunţată printr-o hotărâre judecătorească. Această clasificare este considerată, însă, de majoritatea autorilor artificială, deoarece orice nulitate trebuie pronunţată de instanţa de judecată. Până la desfiinţarea actului juridic de către instanţa de judecată, acesta trebuie considerat valabil şi eficace. În faţa instanţei trebuie să se dovedească că actul este nul. Instanţa apreciază existenţa sau inexistenţa cauzei de nulitate, iar în caz afirmativ, pronunţă nulitatea. În plus, această clasificare poate conduce la concluzia că acţiunea prin care se invocă nulitatea absolută este o acţiune în constatare (reglementată de articolul 111 Cod de procedură civilă), deşi, în realitate, acţiunea în declararea nulităţii unui act juridic este o acţiune în realizare, indiferent dacă este vorba de nulitate absolută sau de nulitate relativă[1].

6. Nulitatea amiabilă şi nulitatea judiciară Tot în funcţie de modul în care operează nulitatea, articolul 1246 alineatul 3 din noul Cod civil împarte nulităţile în amiabile şi judiciare. Dacă părţile sunt de acord, nulitatea actului juridic încheiat poate fi constatată sau declarată pe cale amiabilă, fără a se mai apela la justiţie. Această recunoaştere convenţională a nulităţii reprezintă prin ea însăşi un act juridic distinct, care trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate pentru încheierea lui[2]. Nulitatea amiabilă este permisă numai în cazul actelor juridice care pot fi revocate prin acordul părţilor. Actele unilaterale sunt în principiu irevocabile. De asemenea, nu pot fi supuse unei nulităţi amiabile actele juridice care nu pot fi desfiinţate printr-un act juridic simetric celui prin care au luat naştere[3]. De exemplu, nu poate fi anulată căsătoria pe cale amiabilă. Părţile, prin acordul lor, pot supune nulităţii un act juridic, dar nu pot institui şi nici suprima cauze de nulitate (articolul 1246 alineatul 4 din noul Cod civil). Dacă ar institui sau suprima cauze de nulitate, asemenea clauze ar fi considerate clauze nescrise.

§3. Cauzele de nulitate Cauzele de nulitate sunt acele împrejurări care constau în nerespectarea la încheierea actului juridic civil a dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile sale de validitate. Cauzele de nulitate sunt întotdeauna anterioare sau, cel mult, concomitente cu încheierea actului juridic civil. Toate cauzele de nulitate sunt legale, părţile, prin acordul lor, neputând institui şi nici suprima [1] [2] [3]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 254. A se vedea D. COSMA, op. cit., p. 334. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 254.

Actul juridic civil

231

cauze de nulitate (articolul 1246 alineatul 4 din noul Cod civil). Unele cauze conduc la nulitatea absolută a actului juridic, iar altele la nulitatea relativă. Potrivit articolului 1250 din noul Cod civil, „Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general”. Cauze de nulitate absolută sunt, de exemplu: - încălcarea regulilor privind capacitatea civilă, atunci când este nesocotită o incapacitate specială de exerciţiu a persoanei fizice, instituită pentru ocrotirea unui interes general; de exemplu, articolele 1653 alineatul 1 şi 1654 alineatul 1 litera c) din noul Cod civil; - nevalabilitatea obiectului actului juridic, în sensul că nu este determinat sau cel puţin determinabil ori nu este licit; - nevalabilitatea cauzei actului juridic, atunci când cauza este ilicită (şi în situaţia fraudei la lege) sau imorală; - nerespectarea formei cerute la încheierea actului juridic, ca o condiţie de validitate; - încălcarea ordinii publice. Conform articolului 1251 din noul Cod civil, „Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege”. Articolul 1252 din noul Cod civil instituie o prezumţie de nulitate relativă: „În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată sau nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este lovit de nulitate relativă”. Cauze de nulitate relativă sunt, de exemplu: - nerespectarea prevederilor legale privind capacitatea civilă atunci când se ignoră normele privind capacitatea de exerciţiu; de exemplu, actul juridic a fost încheiat de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau fără încuviinţarea ocrotitorului legal; ori când se ignoră prevederile referitoare la anumite incapacităţi speciale instituite pentru protecţia unor interese particulare; de exemplu, articolul 1654 alineatul 1 literele a) şi b) din noul Cod civil; - lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil; - viciile de consimţământ; - lipsa cauzei.

§4. Efectele nulităţii Efectele nulităţii reprezintă consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii. În esenţă, efectele nulităţii constau în lipsirea actului juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, adică

232

Drept civil. Partea generală. Persoanele

desfiinţarea actului juridic şi a raportului juridic născut din actul lovit de nulitate. Efectele nulităţii unui act juridic sunt aceleaşi, indiferent dacă este vorba de nulitate absolută sau relativă. Ele diferă, însă, sub aspectul întinderii lor, după cum nulitatea este totală sau parţială şi după cum actul a fost sau nu a fost executat ori au fost încheiate sau nu acte ulterioare. În consecinţă: a) dacă actul juridic nu a fost executat şi, deci, nu a produs efecte, sancţiunea nulităţii va face ca actul să nu mai poată produce efectele în vederea cărora a fost încheiat; b) dacă actul juridic a fost executat, aplicarea sancţiunii nulităţii va avea ca efect desfiinţarea retroactivă a actului şi obligaţia părţilor de a-şi restitui reciproc prestaţiile efectuate în temeiul acelui act; c) dacă actul juridic a fost executat, iar până în momentul aplicării sancţiunii nulităţii, una dintre părţile acestuia sau ambele părţi au încheiat acte juridice cu terţe persoane, prin care, fie au transmis drepturi generate de actul nul, fie au constituit ori au transmis drepturi, în conexiune cu drepturile generate de actul nul, aplicarea sancţiunii nulităţii va avea ca efect desfiinţarea retroactivă a actului nul executat, restituirea reciprocă a prestaţiilor şi, în plus, desfiinţarea actelor juridice subsecvente[1]. Din situaţiile de mai sus rezultă cele trei principii, care se aplică efectelor nulităţii: principiul retroactivităţii, principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară şi principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului iniţial. Acestea se regăsesc în articolul 1254 din noul Cod civil: „(1) Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat. (2) Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui. (3) În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”. Aceste reguli se aplică şi actului juridic unilateral, potrivit articolului 1325 din noul Cod civil.

1. Principiile efectelor nulităţii 1.1. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii înseamnă că nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut. Efectele nulităţii se produc din momentul încheierii actului juridic civil, ca şi când acesta nu ar fi fost [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 265-266; O. UNGUREANU, op. cit., p. 189.

Actul juridic civil

233

niciodată încheiat. Efectele actului juridic nul, care deja s-au produs, între momentul încheierii actului şi momentul declarării nulităţii lui, sunt înlăturate, se desfiinţează, iar părţile ajung în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic. Retroactivitatea nulităţii îşi are explicaţia în necesitatea restabilirii legalităţii încălcate la încheierea actului juridic şi în înlăturarea efectelor produse în temeiul actului juridic nul[1].

1.1.1. Excepţii Există cazuri când efectele nulităţii nu se produc decât pentru viitor, nu şi pentru trecut. Asemenea cazuri sunt, printre altele: - cazul căsătoriei putative, adică a căsătoriei nule, la încheierea căreia cel puţin unul dintre soţi a fost de bună-credinţă (articolul 304 din noul Cod civil, similar articolului 23 alineatul 1 din fostul Cod al familiei[2]); faţă de soţul de bună-credinţă efectele nulităţii se produc numai pentru viitor, ca şi în cazul divorţului; până în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei, soţul de bună-credinţă păstrează situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă; prin această dispoziţie este ocrotit soţul de bunăcredinţă, potrivit principiului ocrotirii bunei-credinţe; de exemplu, X se căsătoreşte cu Y, care se dovedeşte ulterior căsătoriei a fi de acelaşi sex cu X. X, care a fost de bună-credinţă, crezând că se căsătoreşte cu o femeie, îşi păstrează situaţia de soţ dintr-o căsătorie valabilă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei, cu toate consecinţele care decurg de aici[3]; - cazul minorului de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, care păstrează capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin căsătorie, în cazul în care căsătoria este anulată (articolul 39 alineatul 2 din noul Cod civil); - cazul nulităţii persoanei juridice; „de la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv (s.n.) şi intră în lichidare” (articolul 198 alineatul 1 din noul Cod civil).

[1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 267; O. UNGUREANU, op. cit., p. 189. Abrogat de articolul 230 litera m) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011). [3] Obligaţia de întreţinere, raporturile dintre soţi în ceea ce priveşte bunurile lor comune, atribuirea locuinţei, drepturile succesorale etc. sunt reglementate de dispoziţiile legale referitoare la divorţ. [2]

234

Drept civil. Partea generală. Persoanele

1.2. Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum) Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară înseamnă că prestaţiile executate în temeiul unui act juridic nul trebuie restituite reciproc şi integral, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia de dinaintea încheierii actului juridic. Acest principiu decurge din principiul retroactivităţii efectelor nulităţii şi reprezintă un mijloc de asigurare a eficienţei lui practice[1]. Acţiunea în restituirea prestaţiilor poate fi introdusă împreună cu acţiunea în declararea nulităţii actului juridic, caz în care acţiunea va avea două capete de cerere: unul principal, în declararea nulităţii, şi unul accesoriu, pentru restituirea prestaţiilor; sau, poate fi introdusă separat, după ce acţiunea în declararea nulităţii a fost admisă. Acţiunea în restituirea prestaţiilor este întotdeauna prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, pe când acţiunea în declararea nulităţii este prescriptibilă, dacă e vorba de nulitate relativă, şi este imprescriptibilă, dacă e vorba de nulitate absolută.

1.2.1. Excepţii În anumite cazuri, prestaţiile efectuate în temeiul unui act juridic nul nu sunt supuse restituirii, ci sunt menţinute în tot sau în parte: - cazul păstrării de către posesorul de bună-credinţă a fructelor culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credinţă (în temeiul articolelor 948 şi 1645 alineatul 1 din noul Cod civil, corespunzătoare articolului 485 din Codul civil din 1864); această excepţie are la bază principiul ocrotirii bunei-credinţe; de exemplu, X îi vinde lui Y o bucată de teren, care are o plantaţie de meri; contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate, datorită vicierii consimţământului lui Y prin dol; Y va păstra fructele culese, dacă a fost de bunăcredinţă, adică dacă a avut convingerea că a dobândit valabil dreptul de proprietate; posesorul va restitui fructele culese ulterior încetării bunei sale credinţe, adică cel mai târziu din momentul introducerii cererii de chemare în judecată; nulitatea va produce efecte pentru viitor, astfel încât el va restitui fructele culese ulterior şi bunul care face obiectul contractului (eventual şi productele), indiferent de buna sau de reaua lui credinţă; - cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, care este obligat să restituie prestaţiile primite numai dacă a profitat, integral sau parţial, de ceea ce a primit; poate fi obligat la restituirea integrală numai dacă, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă (articolele 47 şi 1647 din noul Cod civil, corespunzătoare articolului [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 269.

Actul juridic civil

235

1164 din Codul civil din 1864); această excepţie are la bază principiul ocrotirii incapabililor; de exemplu, X, care este pus sub interdicţie judecătorească datorită alienaţiei mintale, vinde un bun al său unei persoane capabile; din preţul obţinut, cu o parte cumpără un alt bun, iar restul îl pierde; dacă ulterior, contractul de vânzare-cumpărare este declarat nul pentru incapacitatea vânzătorului, interzisul primeşte bunul vândut înapoi, dar restituie numai o parte din preţ, de care a profitat, adică acea parte cu care a achiziţionat un alt bun; dacă ar fi obligat să restituie integral preţul primit, nu s-ar mai bucura de protecţie. Aplicarea principiului potrivit căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine valorificarea unui drept al său (nemo auditur propriam turpitudinem allegans)[1] era recunoscut în doctrina şi practica judiciară anterioară ca o excepţie de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară; dacă reclamantul solicita restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic nul, datorită caracterului imoral al obiectului sau cauzei actului, cererea lui nu era admisibilă, pentru că invoca propria sa turpitudine, imoralitate, incorectitudine. În noul Cod civil, acest principiu nu este acceptat ca o excepţie de la restituirea prestaţiilor; potrivit articolului 1638, „Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii” (s.n.). Excepţie de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară era, în reglementarea anterioară, şi cazul contractelor cu executare succesivă; nici această excepţie nu a fost reţinută în noul Cod civil, articolul 1254 alineatul 3 făcând precizarea că restituirea are loc şi în cazul prestaţiilor care au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.

1.2.2. Restituirea prestaţiilor Restituirea prestaţiilor are loc în temeiul articolelor 1639-1647 din noul Cod civil. Astfel, restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit; aceasta este regula. Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios, ori aceasta priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent (articolele 1639 şi 1640). Dacă bunul a pierit în întregime sau a fost înstrăinat, iar cel obligat la restituire este de bună-credinţă, acesta trebuie să plătească valoarea pe care bunul a avut-o la data primirii sau a pieirii ori, după caz, a înstrăinării, în funcţie de cea mai mică dintre ele. Dacă cel obligat la restituire este de [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 270; D. COSMA, op. cit., p. 348-353; GH. BELEIU, op. cit., p. 229-230; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 544.

236

Drept civil. Partea generală. Persoanele

rea-credinţă sau obligaţia de restituire provine din culpa sa, atunci restituirea se face în funcţie de valoarea cea mai mare (articolul 1641). Dacă bunul care trebuie restituit a pierit fortuit, debitorul de bună-credinţă este nu este obligat la restituire; el trebuie să cedeze creditorului fie indemnizaţia încasată pentru bunul care a pierit, fie, dacă nu a încasat-o încă, dreptul de a primi indemnizaţia. În cazul în care debitorul este de rea-credinţă sau obligaţia de restituire provine din culpa sa, el nu este obligat la restituire când dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului; în celelalte cazuri este obligat la restituire (articolul 1642). Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială, cum este o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ţinut să-l despăgubească pe creditor, cu excepţia cazului în care pierderea rezultă din folosinţa normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului. Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără despăgubiri, afară de cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii (articolul 1643). În cazul în care s-au făcut cheltuieli cu bunul ce face obiectul restituirii, dreptul la rambursarea lor este supus regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credinţă sau, dacă cel obligat la restituire este de rea-credinţă ori cauza restituirii îi este imputabilă, regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţă (articolul 1644). În ceea ce priveşte fructele, dacă cel obligat la restituire a fost de bunăcredinţă, păstrează fructele produse de bunul supus restituirii şi suportă cheltuielile făcute cu producerea lor. El nu este obligat la plata vreunei indemnizaţii pentru folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care această folosinţă a fost obiectul principal al prestaţiei şi a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide. Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor făcute pentru producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura (articolul 1645). Cheltuielile restituirii sunt suportate de părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor care se restituie. Cheltuielile restituirii se suportă integral de cel care este de rea-credinţă ori din a cărui culpă contractul a fost desfiinţat (articolul 1646).

Actul juridic civil

237

1.3. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis) Acest principiu înseamnă că anularea actului iniţial atrage şi anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice[1]. El este consacrat în articolul 1254 alineatul 2 din noul Cod civil: „Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”; de asemenea, reiese şi din articolele 1648 şi 1649 din noul Cod civil[2], referitoare la efectele restituirii prestaţiilor faţă de terţi, care implicit reglementează situaţia actelor juridice subsecvente încheiate cu terţii, având ca obiect bunuri supuse restituirii, datorită desfiinţării actului juridic iniţial. Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi, pe când primele două principii privesc efectele nulităţii actului juridic între părţi. Atunci când terţii au dobândit drepturi în temeiul unui act juridic nul, odată cu desfiinţarea actului juridic se desfiinţează şi drepturile subdobânditorilor. De exemplu, X îi vinde lui Y o pereche de cai, iar Y îi dă ca dar de nuntă fiului său Z (îi donează). Ulterior, contractul de vânzare-cumpărare este declarat nul. Datorită legăturii existente între vânzare şi donaţie, se va desfiinţa şi contractul de donaţie, pentru că Y nu este titularul dreptului de proprietate şi deci nici Z nu poate fi titularul unui asemenea drept.

1.3.1. Excepţii Excepţiile de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial reies în special din articolele 1648 şi 1649 din noul Cod civil. Astfel, în anumite cazuri, anularea actului iniţial nu atrage şi anularea actului subsecvent, deşi se află în strânsă legătură cu actul desfiinţat. Aceste cazuri se întemeiază pe principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros sau pe necesitatea asigurării securităţii şi stabilităţii circuitului civil[3]:

[1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 271. Articolul 1648 din noul Cod civil prevede că: „(1) Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune. (2) Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispoziţiile alin.(1) se aplică în mod corespunzător”. Articolul 1649 din noul Cod civil prevede că: „În afara actelor de dispoziţie prevăzute la art. 1.648, toate celelalte acte juridice făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la restituire. Contractele cu executare succesivă, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului”. [3] A se vedea GH. BELEIU, op. cit., p. 231. [2]

238

Drept civil. Partea generală. Persoanele

- cazul articolului 937 alineatul 1 din noul Cod civil (corespunzător articolelor 1909 alineatul 1 din Codul civil din 1864 coroborat cu articolul 972 din Codul civil din 1864), care prevede că: „Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă”; la textul articolului 937 alineatul 1 face trimitere şi articolul 1648 alineatul 1, atunci când precizează că terţul dobânditor nu este obligat la restituire, dacă operează efectul dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile; astfel, cel care a intrat în posesia unui bun mobil cu bunăcredinţă devine proprietar al bunului şi nu mai poate fi obligat să îl restituie, în cazul în care se desfiinţează titlul celui de la care l-a dobândit; de exemplu, A îi vinde lui B un bun mobil, iar B îl vinde lui C; contractul de vânzarecumpărare dintre A şi B se desfiinţează, dar contractul dintre B şi C rămâne valabil, dacă C a fost de bună-credinţă şi a obţinut bunul cu titlu oneros; - cazul articolului 54 alineatul 2 teza a II-a din noul Cod civil (similar articolului 20 alineatul 2 din Decretul nr. 31/1954[1]), potrivit căruia, deşi cel care a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale, mobile sau imobile, totuşi subdobânditorul cu titlu oneros şi de bună-credinţă (care a dobândit bunurile de la moştenitori) nu este obligat să le înapoieze, decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se dovedeşte că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă, adică era de rea-credinţă; de exemplu, după rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte a lui A, moştenitorul M vinde un autoturism moştenit de la A lui X; ulterior, A se dovedeşte a fi în viaţă şi se anulează hotărârea declarativă de moarte; în consecinţă, A cere restituirea bunurilor sale de la moştenitori; contractul de vânzare-cumpărare dintre M şi X nu se desfiinţează decât dacă se face dovada că X ştia la data încheierii contractului că A este în viaţă; X păstrează autoturismul şi A este despăgubit de către M, prin echivalent; - cazul articolului 1819 alineatul 2 din noul Cod civil, care prevede că locaţiunea va continua să producă efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, fără a se depăşi un an de la data desfiinţării titlului locatorului, însă numai dacă locatarul a fost de bună-credinţă la încheierea locaţiunii; de exemplu, dacă A îi închiriază lui B un apartament, proprietatea sa, şi ulterior încheierii contractului de locaţiune, se desfiinţează contractul de vânzare-cumpărare prin care A a dobândit apartamentul (din cauza unui viciu de consimţământ), contractul de locaţiune, care este un act juridic subsec[1]

Abrogat de articolul 230 litera n) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011).

Actul juridic civil

239

vent, nu se desfiinţează, continuând să-şi producă efectele cel mult un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a contractului de vânzarecumpărare, cu condiţia ca locatarul să fi fost de bună-credinţă; - cazul articolului 1649 teza a II-a, potrivit căruia contractele cu executare succesivă vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege; - cazul articolului 1648 din noul Cod civil, atunci când se referă la excepţia de la principiul analizat, folosind expresia „sub rezerva regulilor de carte funciară”; el face trimitere la cazurile prevăzute în articolele 907 alineatul 1, 908 alineatul 1 punctele 1 şi 2, 909 alineatele 2 şi 3 din noul Cod civil, din materia cărţii funciare [similare dispoziţiilor corespunzătoare (abrogate) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare][1]; dacă dobânditorul unui bun imobil îşi înscrie dreptul real în cartea funciară şi ulterior îl transmite printr-un act juridic cu titlu oneros sau gratuit (donaţie sau legat cu titlu particular) unui terţ de bună-credinţă (care îl înscrie şi el în cartea funciară), iar după încheierea actului juridic cu terţul, intervine nulitatea actului juridic iniţial (prin care dobânditorul a obţinut bunul imobil), cel care a înstrăinat iniţial imobilul îl poate acţiona şi pe terţ în judecată, cu o acţiune în rectificarea înscrierii în cartea funciară (cu termen de decădere diferit, după cum terţul a obţinut imobilul printr-un act juridic cu titlu oneros sau cu titlu gratuit); după împlinirea termenului de decădere, dacă acţiunea nu a fost exercitată, dreptul terţului devine opozabil tuturor, chiar şi celui care l-a înstrăinat prin actul iniţial; prin urmare, actul subsecvent nu se desfiinţează[2]; - cazul prevăzut de articolul 1648 alineatul 1 teza finală din noul Cod civil, când actul juridic subsecvent nu se desfiinţează deoarece terţul dobânditor invocă uzucapiunea; uzucapiunea este reglementată în articolele 930-934 (uzucapiunea imobiliară) şi 939 (uzucapiunea mobiliară) din noul Cod civil[3].

2. Principii care înlătură nulitatea Există şi situaţii când nu numai anumite efecte ale nulităţii sunt înlăturate, ca în excepţiile arătate la cele trei principii, ci însăşi nulitatea. Sunt utilizate trei principii prin care este înlăturată nulitatea, şi anume: principiul conversiunii

[1]

Republicată în M. Of. nr. 201 din 3 martie 2006, cu modificările şi completările ulterioare. Această lege a fost modificată şi prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, care a şi abrogat anumite dispoziţii ale Legii nr. 7/1996, dar este încă în vigoare. [2] A se vedea şi G. BOROI, op. cit., p. 273-274. [3] Atât uzucapiunea, cât şi regulile aplicabile în materie de carte funciară vor fi studiate la materia „Teoria generală a obligaţiilor”.

240

Drept civil. Partea generală. Persoanele

actului juridic, principiul validităţii aparenţei în drept şi principiul răspunderii civile delictuale.

2.1. Principiul conversiunii actului juridic Conversiunea înseamnă considerarea manifestării de voinţă ca producătoare a efectelor unui anumit act juridic, chiar dacă nu este valabilă ca alt act juridic. Potrivit articolului 1260 din noul Cod civil[1], intitulat „Conversiunea contractului nul”, „(1) Un contract lovit de nulitate absolută (s.n.) va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege. (2) Cu toate acestea, dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă intenţia de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului”. Deşi textul se referă la nulitatea absolută, considerăm că legiuitorul a confundat nulitatea absolută cu nulitatea totală; efectele nulităţii sunt aceleaşi; dacă un contract nul absolut, deci sancţionat mai grav, poate fi convertit, cu atât mai mult un contract anulabil, sancţionat mai uşor, poate fi transformat prin conversiune. Deci, conform principiului conversiunii, manifestarea valabilă de voinţă exprimată într-un act juridic lovit de nulitate poate avea valoare de sine stătătoare, independent de soarta actului juridic în care s-a manifestat iniţial, adică poate valora ca alt act juridic.

2.1.1. Condiţii Pentru existenţa conversiunii trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: - să existe identitate de părţi în cele două acte juridice (în actul nul şi în actul în care se converteşte actul nul); - actul lovit de nulitate să se convertească într-un act diferit ca tip, natură, conţinut, efecte sau, cel puţin, formă; - unul dintre acte să fie anulat efectiv şi total; - actul considerat valabil să întrunească toate condiţiile de validitate, de fond şi de formă, iar aceste condiţii să se găsească în chiar cuprinsul actului anulat (articolul 1260 alineatul 1 din noul Cod civil);

[1]

În Codul civil din 1864, temeiul conversiunii îl reprezenta regula de interpretare cuprinsă în articolul 978, potrivit căruia „Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul” şi principiul potrivit căruia, cine poate mai mult, poate şi mai puţin.

Actul juridic civil

241

- din manifestarea de voinţă a părţilor să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii[1]; potrivit articolului 1260 alineatul 2 din noul Cod civil, conversiunea nu are loc dacă intenţia de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului.

2.1.2. Aplicaţii - situaţia în care manifestarea de voinţă care, nulă ca vânzare-cumpărare, poate valora ca antecontract de vânzare-cumpărare; de exemplu, X vinde un tractor lui Y; ulterior, contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate; dacă sunt îndeplinite condiţiile conversiunii, manifestarea de voinţă poate fi valabilă ca antecontract, ca promisiune de vânzare-cumpărare; - situaţia în care actul de înstrăinare este lovit de nulitate, dar este valabil ca act de revocare a legatului, care avea ca obiect bunul la care se referea şi actul de înstrăinare desfiinţat (articolul 1068 din noul Cod civil, similar articolului 923 din Codul civil din 1864)[2]; de exemplu, T lasă prin legat lui M o casă; după încheierea legatului, T vinde casa lui Z; ulterior, contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate datorită vicierii consimţământului cumpărătorului prin dol; în acest caz, manifestarea de voinţă în sensul înstrăinării bunului, deşi nulă ca un contract de vânzare-cumpărare, este valabilă ca act de revocare a legatului; - situaţia în care moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală; dacă, ulterior, actul de înstrăinare este anulat pentru incapacitatea dobânditorului; de exemplu, manifestarea de voinţă exprimată, deşi nulă în actul de înstrăinare, valorează act de acceptare a succesiunii, deoarece arată intenţia moştenitorului de a-şi însuşi bunurile succesorale (articolul 1110 alineatul 2 din noul Cod civil, corespunzător articolelor 689 şi 691 din Codul civil din 1864); - situaţia testamentului care este nul din cauza unui viciu de formă, dar care produce efecte dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară (articolul 1050 din noul Cod civil.

2.2. Principiul validităţii aparenţei în drept Acest principiu înlătură nulitatea unui act juridic, încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească. El se întemeiază pe articolul 17 din noul Cod civil (asemănător cu reglementarea anterioară), potrivit căruia, „(1) Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi. (2) Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a [1] [2]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 277-278; D. COSMA, op. cit., p. 339-343. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 278.

242

Drept civil. Partea generală. Persoanele

considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu. (3) Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă. (4) Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate”. O aplicaţie a principiului se regăseşte în articolul 102 din noul Cod civil (similar articolului 7 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă[1], articol abrogat prin Legea de punere în aplicare a noului Cod civil) conform căruia actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, cu excepţia cazului în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi, adică au fost de rea-credinţă. De exemplu, căsătoria oficiată de un funcţionar, fără atribuţii de ofiţer de stare civilă, este valabilă, dacă acest funcţionar a apărut în faţa părţilor şi a publicului, comportându-se ca şi cum ar fi fost competent să oficieze căsătoria[2].

2.3. Principiul răspunderii civile delictuale Principiul răspunderii civile delictuale (având la bază articolul 1349 şi urm. din noul Cod civil, corespunzătoare articolului 998 şi urm. din Codul civil din 1864), justifică uneori menţinerea efectelor unui act juridic nul, şi anume, atunci când cea mai bună reparaţie a prejudiciului suferit prin nulitatea actului este tocmai menţinerea efectelor acestuia. Acest principiu al răspunderii civile delictuale, care înlătură nulitatea, se aplică numai în situaţia minorului şi a interzisului, care, cu ocazia încheierii unui act juridic cu un major[3], săvârşesc un delict civil, adică, prin manopere dolosive, îl induc în eroare, creând aparenţa că sunt majori. Actul juridic astfel încheiat este anulabil pentru incapacitatea minorului sau a interzisului, dar dacă acesta solicită anularea actului respectiv, cealaltă parte contractantă ar suferi un prejudiciu. Cea mai potrivită soluţie pentru repararea prejudiciului este menţinerea efectelor actului anulabil şi respingerea acţiunii în anulare promovată de minor sau interzis[4]. [1]

Republicată în M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009, cu modificările ulterioare. A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 194. [3] Majorul cu care aceasta a contractat nu poate solicita şi obţine anularea actului juridic, deoarece conform articolului 46 alineatul 1 din noul Cod civil (corespondentul articolului 952 din Codul civil din 1864), persoanele capabile a contracta nu pot opune minorului şi interzisului incapacitatea lor. [4] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 193. [2]

Actul juridic civil

243

Astfel, conform articolului 45 din noul Cod civil, intitulat „Frauda comisă de incapabil”, „Simpla declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate menţine contractul, atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată”[1]. Prin urmare, actul juridic încheiat prin folosirea de mijloace dolosive rămâne valabil.

§5. Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic Nulitatea este o sancţiune civilă care se delimitează de alte cauze de ineficacitate ale actului juridic civil, şi anume de: rezoluţiune, reziliere, revocare, reducţiune, caducitate şi inopozabilitatea actului juridic civil, precum şi de clauzele considerate nescrise.

1. Rezoluţiunea Rezoluţiunea constă în desfiinţarea, cu efect retroactiv, a unui contract bilateral cu executare imediată, în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una dintre părţi[2]. Efectele rezoluţiunii se aseamănă cu efectele nulităţii, dar rezoluţiunea operează pentru cauze ulterioare încheierii actului juridic valabil încheiat, pe când nulitatea pentru cauze anterioare, cel mult concomitente. De exemplu, X îi vinde lui Y o motocicletă. După încheierea contractului, X refuză să predea lui Y obiectul contractului, deşi Y a plătit preţul. În această situaţie, Y poate solicita instanţei rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, cu restituirea prestaţiei executate în temeiul lui, adică cu restituirea preţului.

2. Rezilierea Rezilierea constă în desfiinţarea pentru viitor a unui contract bilateral cu executare succesivă, în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una dintre părţi. Şi rezilierea, ca şi rezoluţiunea, operează pentru cauze ulterioare [1]

În acest caz, în vechea reglementare, la fel ca în noul Cod civil, minorul nu avea acţiunea în anulare, deoarece, conform articolului 1162 din Codul civil din 1864, minorul nu avea la îndemână acţiunea în resciziune contra obligaţiilor care rezultau din delictele sau cvasi-delictele sale. Astfel, principiul ocrotirii minorului, care rezulta din articolul 1159 din Codul civil din 1864 („Minorul ce face o simplă declaraţie că este major are acţiunea în resciziune”) ceda în faţa principiului răspunderii civile delictuale. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 247.

244

Drept civil. Partea generală. Persoanele

încheierii actului juridic. De exemplu, X încheie un contract de locaţiune cu Y, având ca obiect un taximetru. După trei luni de derulare a contractului, Y încetează să mai plătească chiria. X poate solicita instanţei rezilierea contractului de locaţiune, cu repunerea părţilor în situaţia iniţială, adică Y să fie obligat să plătească chiriile datorate şi să restituie lui X taximetrul.

3. Revocarea Revocarea constă în înlăturarea efectelor actului juridic datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii[1]. Revocarea intervine pentru cauze ulterioare încheierii actului juridic (valabil încheiat) şi se aplică, în principiu, liberalităţilor. De exemplu, D îi donează lui N o casă. Dacă D îi solicită ajutorul lui N, fiind imobilizat la pat, şi având nevoie de medicamente, alimente şi ajutor în gospodărie şi N refuză, atunci D poate solicita instanţei revocarea donaţiei pentru ingratitudine [conform articolului 1023 litera c) din noul Cod civil, corespunzător articolului 831 punctul 3 din Codul civil din 1864].

4. Reducţiunea Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă actelor juridice încheiate cu nerespectarea unor interdicţii stabilite de lege în materia liberalităţilor sau pentru restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros şi comutativ[2]. Astfel, există: - reducţiunea liberalităţilor excesive, adică a legatelor şi a donaţiilor făcute de către cel care lasă moştenirea şi care încalcă rezerva succesorală; prin reducţiune, liberalităţile sunt lipsite de eficacitate în măsura necesară întregirii rezervei[3]; - reducţiunea prestaţiilor în cazurile în care se poate aplica teoria impreviziunii[4]şi în cazul leziunii sau altor vicii de consimţământ. Reducţiunea se aplică numai anumitor acte juridice (nu tuturor, ca nulitatea); intervine în cazul actelor juridice valabil încheiate, fiind determinată fie de încălcarea rezervei succesorale, fie de disproporţia între prestaţii.

[1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 248; O. UNGUREANU, op. cit., p. 181. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 249. [3] Pentru detalii a se vedea FR. DEAK, Tratat de drept succesoral, op. cit., p. 339-355. [4] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 249. [2]

Actul juridic civil

245

5. Caducitatea Caducitatea este o cauză de ineficacitate, care constă în lipsirea de efecte a actului juridic, valabil încheiat, datorită unei împrejurări ulterioare încheierii sale şi care este independentă de voinţa autorului actului juridic[1]. De exemplu, dacă la data deschiderii succesiunii lui X, legatarul acestuia, L, era predecedat, adică a decedat înaintea testatorului X, atunci legatul devine caduc [articolul 1071 litera a) din noul Cod civil].

6. Inopozabilitatea Inopozabilitatea este sancţiunea civilă care face ca un act juridic sau situaţia juridică generată prin acest act să nu fie opozabile terţilor, adică aceştia să le poată ignora, datorită nerespectării de către părţi a unor condiţii de publicitate prevăzute de lege[2]. Se foloseşte noţiunea de inopozabilitate şi în cazul acţiunii revocatorii, reglementată în articolul 1562 din noul Cod civil, potrivit căruia creditorului îi sunt inopozabile actele juridice ale debitorului prin care acesta îşi creează o stare de insolvabilitate, adică le poate ignora. Inopozabilitatea presupune existenţa unui act juridic valabil încheiat, dar lipsit de eficacitate faţă de terţi; este o măsură de protecţie a terţilor, care se aplică ori de câte ori părţile nu respectă condiţiile cerute de lege.

7. Clauzele considerate nescrise Clauzele din actul juridic civil, care au fost încheiate prin încălcarea sau nesocotirea unor norme imperative, a ordinii publice sau a bunelor moravuri, prevăzute pentru existenţa lor[3], sunt considerate ca nescrise, printr-o dispoziţie expresă a legii. Cauzele care conduc la considerarea lor ca nescrise se referă la elementele intrinseci şi extrinseci care ţin de natura clauzei, fără de care aceasta nu ar putea fi concepută în mod logic[4]. Clauzele nescrise se aseamănă cu clauzele nule, deoarece cauzele pentru care sunt declarate de legiuitor ca nescrise sunt anterioare sau concomitente cu încheierea lor, şi nu ulterioare.

[1]

A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 181. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 249; O. UNGUREANU, op. cit., p. 180. [3] A se vedea şi C. MUNTEANU, O. U NGUREANU, op. cit., p. 270. [4] A se vedea G. Florescu, Nulitatea actului juridic civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 39. [2]

246

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Teoria clauzelor nescrise, spre deosebire de reglementarea anterioară, este mult utilizată în noul Cod civil[1]. Legiuitorul nu precizează, însă, care este regimul lor juridic. Ele se aseamănă cu clauzele nule, dar nu au acelaşi regim. Astfel, nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare; chiar şi nulitatea absolută poate fi acoperită în anumite cazuri expres prevăzute de lege (cum ar fi căsătoria nulă absolut, aşa cum este prevăzută în articolele 294 şi 295 din noul Cod civil[2]); un act nul poate fi refăcut sau un act nul poate fi adaptat, astfel încât sa producă efecte; un act juridic nul, aplicând conversiunea, poate produce efectele unui alt act juridic (articolul 1260 din noul Cod civil). Clauzele considerate nescrise nu pot fi nici confirmate, nici acoperite, nici refăcute, nici adaptate, nici nu pot fi convertite în clauze valabile. Prin urmare, actul juridic nul poate produce anumite efecte, pe când clauzele considerate nescrise nu pot produce niciun efect. Clauzele considerate nescrise trebuie ignorate, ca şi cum nu ar exista. În cazul în care ele pot fi înlocuite, atunci operează înlocuirea lor cu dispoziţiile legale corespunzătoare, ce au fost încălcate sau nesocotite, aşa cum rezultă din articolul 1255 alineatul 3 din noul Cod civil; din acest punct de vedere, clauzele considerate nescrise se aseamănă cu nulitatea parţială. Din moment ce legiuitorul prevede posibilitatea înlocuirii lor, înseamnă că această înlocuire este făcută de către instanţă, atunci când se iveşte un litigiu în legătură cu clauzele considerate nescrise. Judecătorul sesizat fie constată existenţa lor şi le ignoră, dacă nu le poate înlocui, fie constată existenţa lor şi le înlocuieşte. Şi părţile au posibilitatea să constate şi să ignore existenţa clauzelor considerate nescrise şi chiar să le înlocuiască. Din moment ce pot să constate sau să declare nulitatea unui act juridic pe cale amiabilă, având în vedere că actul juridic nul poate produce anumite efecte (articolul 1246 alineatul 3 din noul Cod civil), a fortiori, părţile pot ignora clauzele considerate nescrise, care nu produc niciun efect. Dacă o clauză considerată nescrisă a fost executată, se impune restituirea prestaţiilor, aplicând prin analogie dispoziţiile articolului 1254 alineatul 3 din [1]

De exemplu, legiuitorul se referă la clauze nescrise în articolele: 154, 267 alineatul 2, 325 alineatul 3, 1009, 1551 alineatul 1, 1699 ş.a. [2] Articolul 294 din noul Cod civil: „(1) Căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate absolută. (2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată”. Articolul 295 din noul Cod civil: „(1) Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută. (2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, a intervenit convieţuirea soţilor, soţia a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei”.

Actul juridic civil

247

noul Cod civil din materia efectelor nulităţii, care face trimitere la articolele 1639-1647 din noul Cod civil, referitoare la restituirea prestaţiilor. De exemplu, dacă într-un contract de locaţiune chiriaşul se obligă să plătească în avans, cu titlu de reparaţii locative, sume stabilite pe baza estimărilor făcute exclusiv de locator [clauză considerată nescrisă potrivit articolului 1826 litera c) din noul Cod civil] şi plăteşte sumele respective, atunci, în cazul în care părţile nu se înţeleg, chiriaşul poate sesiza instanţa cu o acţiune în restituirea prestaţiilor executate în baza unei clauze considerate nescrise.

Capitolul IV. Dovada drepturilor civile (probele) Precizare În noul Cod civil nu există prevederi referitoare la probe. Acestea vor fi reglementate de noul Cod de procedură civilă, respectiv Legea nr. 134/2010, care nu a intrat încă în vigoare. Până atunci, probelor continuă să li se aplice dispoziţiile din Codul civil din 1864, cuprinse în articolele 1169-1174 şi 11761206, care nu au fost abrogate, urmând să-şi înceteze acţiunea la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

Secţiunea I. Noţiunea, obiectul, sarcina şi importanţa probei. Reguli de admisibilitate 1. Noţiune Aplicarea principiului legalităţii în activitatea judiciară cere ca hotărârile judecătoreşti să fie legale şi temeinice, adică să facă, prin soluţiile date, aplicarea dispoziţiilor legale în materie, stabilind, în prealabil, situaţia de fapt reală din litigiul judecat. De aceea, unul din principiile de bază ale activităţii judecătoreşti, principiul autorităţii lucrului judecat, se bazează pe prezumţia de adevăr (res judecata pro veritate habetur)[1], pe presupunerea că judecătorii, în exercitarea atribuţiilor lor legale, au stabilit în hotărârile date situaţia de fapt adevărată şi soluţia legală potrivită. Stabilirea situaţiei de fapt adevărate (a adevărului obiectiv) este uneori foarte dificilă, mai ales când, astfel cum se întâmplă în numeroase procese civile, judecătorii trebuie să stabilească fapte şi raporturi juridice ce s-au petrecut cu ani în urmă. Faptele se stabilesc, în cursul judecării procesului prin administrarea unor probe, dintre care unele pot fi preconstituite (datând chiar din perioada naşterii raportului juridic), altele fiind nepreconstituite. [1]

A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 105.

Dovada drepturilor civile (probele)

249

Aşa cum se subliniază în literatura juridică, termenii „probă” şi „a proba” înseamnă, în esenţă, a convinge instanţa că situaţia de fapt de care depinde recunoaşterea dreptului pretins a existat sau nu în realitate[1]. Aşadar, într-o accepţiune generală, „a proba” sau „a dovedi” înseamnă a stabili realitatea unei afirmaţii, a demonstra că ea corespunde adevărului. Prin urmare, pentru a dovedi existenţa unor drepturi sau obligaţii de care, de cele mai multe ori, instanţa nu poate lua cunoştinţă nemijlocit, trebuie dovedită existenţa faptelor sau actelor juridice care au generat raportul juridic din care decurg drepturile şi obligaţiile. Termenul de probă are două accepţiuni: aceea de mijloc de probă, care constă în mijlocul, instrumentul stabilit de lege prin care se poate dovedi un raport juridic concret (de exemplu, înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisire, expertiză, cercetare la faţa locului) şi de fapt probator, care constă în faptul material, care odată dovedit este folosit pentru a proba alt fapt material, util pentru soluţionarea litigiului[2]. Stabilirea în faţa instanţelor judecătoreşti a existenţei actelor sau faptelor juridice din care rezultă drepturi şi obligaţii în conformitate cu normele prevăzute de lege se numeşte probaţiune judiciară, iar mijloacele cu ajutorul cărora se stabileşte existenţa faptelor sau actelor juridice din care izvorăsc drepturi şi obligaţii se numesc probe[3]. De exemplu, cel care pretinde în faţa instanţei plata preţului unui bun pe care l-a vândut unei alte persoane trebuie să dovedească încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, act juridic care a dat naştere, printre altele, şi dreptului vânzătorului la preţul bunului vândut, respectiv obligaţiei corelative pentru cumpărător de a plăti acel preţ.

2. Obiectul probei Obiectul probei îl constituie faptele sau actele juridice generatoare de drepturi şi obligaţii, cu privire la care părţile se află în litigiu. Normele juridice, utilizate la soluţionarea litigiului, nu trebuie dovedite. Se prezumă că instanţa cunoaşte legea, iar părţile nu trebuie decât să invoce legislaţia aplicabilă, nefiind necesară probarea ei. Prin excepţie, dacă litigiul conţine un element de extraneitate, care impune aplicarea normelor de drept internaţional privat, partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei, aşa cum rezultă din articolul 2562 alineatul 2 din noul Cod civil.

[1]

A se vedea I. S TOENESCU, S. ZILBERSTEIN, Drept procesual civil. Teoria generală, E.D.P., Bucureşti, 1983, p. 337. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 92-93. [3] A se vedea I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, op. cit., p. 337-338; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 105.

250

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Atât faptele pozitive, cât şi cele negative pot fi dovedite. Faptele negative se dovedesc prin faptul pozitiv contrar, dacă sunt determinate. De exemplu, faptul negativ că o persoană nu a fost într-o anumită localitate la o anumită dată se dovedeşte prin faptul pozitiv contrar, şi anume că acea persoană era plecată din ţară la data respectivă. Dacă faptul negativ este nedeterminat, nedefinit, proba lui nu se poate face. De exemplu, nu se poate proba că o persoană nu a fost niciodată într-un anumit loc[1]. Dacă legea prezumă anumite fapte, acte sau împrejurări, acestea nu trebuie dovedite. De exemplu, conform articolului 414 alineatul 1 din noul Cod civil (similar articolului 53 alineatul 1 din fostul Cod al familiei), copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei; acesta este prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie; în acest caz, nu trebuie să se facă proba paternităţii. Nu trebuie dovedite nici faptele notorii, adică acelea cunoscute de toată lumea.

3. Sarcina probei În ceea ce priveşte obligaţia de a face dovada faptului sau actului generator al dreptului care este pretins, adică sarcina probei, aceasta revine, în primul rând, reclamantului[2], deoarece, potrivit articolului 1169 din Codul civil din 1864, „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”. Reclamantul este acela care face propunerea în faţa instanţei şi deci sarcina probei revine, mai întâi, lui. Pârâtul, care nu face nicio propunere în faţa instanţei judecătoreşti şi se mărgineşte să nege dreptul pretins de reclamant, nu trebuie să probeze nimic; dacă reclamantul dovedeşte ceea ce pretinde, pârâtul trebuie să se apere şi să dovedească apărările lui. Dacă, însă, pârâtul, la rândul său, contestă faptele dovedite de reclamant, invocând alte fapte, devenind astfel şi el reclamant, va trebui să dovedească ceea ce pretinde. Reclamantul poate combate pretenţiile pârâtului şi poate face noi propuneri, iar pârâtul, de asemenea. Sarcina probaţiunii se deplasează astfel de la reclamant la pârât şi de la pârât la reclamant, în mod corespunzător cu propunerile pe care ei le fac în cursul probaţiunii judiciare. Controversa judiciară poate să prezinte, aşadar, faze succesive în desfăşurarea procesului, în cursul cărora părţile vor ocupa poziţii diferite, iar în funcţie de aceste poziţii, sarcina probaţiunii va reveni când reclamantului, când pârâtului, după cum unul sau celălalt vor ridica pretenţii, respectiv apărări în faţa instanţei judecătoreşti. Sarcina probei se inversează în cazul prezumţiilor legale, considerându-se dovedite faptele prezumate de lege, în folosul celui care invocă prezumţia. Cealaltă parte trebuie să facă dovada contrară. De exemplu, dacă soţul [1] [2]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 97. În procesul civil, părţile se numesc reclamant şi pârât.

Dovada drepturilor civile (probele)

251

mamei pretinde că nu este tatăl copilului născut în timpul căsătoriei, el trebuie să o dovedească; copilul nu trebuie să dovedească nimic, deoarece în favoarea lui operează prezumţia de paternitate.

4. Importanţa probei Pentru a soluţiona un litigiu, judecătorul trebuie să cunoască raporturile dintre părţi, situaţia juridică creată, faptele care au generat litigiul. Pentru asta, este necesară dovedirea pretenţiilor şi apărărilor părţilor, nefiind suficiente afirmaţiile acestora, care sunt contradictorii. Judecătorul, pe baza probelor administrate, îşi formează convingerea şi pronunţă o hotărâre prin care soluţionează litigiul. Rezultă că probele prezintă interes, pe de o parte, pentru părţi, iar pe de altă parte, pentru judecător[1]. Probele reprezintă astfel mijloacele prin care se asigură realizarea drepturilor subiective civile împotriva acelora care le încalcă[2]. Dacă drepturile nu pot fi dovedite, este ca şi cum acestea nu ar exista[3].

5. Reguli de admisibilitate Orice probă, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să fie legală, adică să nu contravină legii materiale sau procesuale; - să fie verosimilă, adică să urmărească probarea unor fapte reale, posibile, care pot fi crezute; - să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul procesului; - să fie concludentă, adică să ajute la soluţionarea litigiului[4].

Secţiunea a II-a. Mijloacele de probă §1. Înscrisurile 1. Noţiune şi clasificare Prin înscris se înţelege orice declaraţie despre un act sau fapt juridic, făcută prin scriere cu mâna sau prin tehnoredactare, dactilografiere, litografiere sau imprimare, cu orice litere sau sistem de scriere ori prin efectuarea [1]

A se vedea V.M. CIOBANU, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, vol. II, p. 146. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 93. [3] A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 106. [4] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 157; G. BOROI, op. cit., p. 102; O. U NGUREANU, op. cit., p. 198.

252

Drept civil. Partea generală. Persoanele

de orice alte semne convenţionale, pe hârtie sau pe orice alt material: carton, material plastic, sticlă, lemn, metal, pânză[1]. Înscrisurile sunt mijloace de dovadă dintre cele mai importante, pentru că ele cuprind însăşi declaraţii ale părţilor, făcute înaintea ivirii vreunui litigiu între ele – fie cu intenţia de a servi ca probă în viitor, fie fără această intenţie, constituind prin aceasta însăşi o garanţie de sinceritate şi exactitate. Ele mai prezintă şi însuşirile de a nu se altera sau pierde cu trecerea timpului, decât în cazuri cu totul excepţionale. În funcţie de scopul urmărit la întocmirea înscrisului, adică de a fi folosit sau nu ca mijloc de probă, înscrisurile pot fi: înscrisuri preconstituite şi înscrisuri nepreconstituite. Înscrisurile preconstituite, întocmite în mod special în scopul de a dovedi ulterior, la nevoie, un raport juridic, sunt: înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură privată şi diferite bilete şi tichete. Spre deosebire de alte probe, înscrisurile preconstituite sunt demne de o mai mare crezare, fiind mai exacte decât memoria fragilă a martorilor, se alterează mai greu şi se conservă mai uşor. În plus, faptul că înscrisurile se întocmesc în momentul încheierii actului juridic şi nu după ce s-a declanşat conflictul între părţi face ca acestea să prezinte într-o măsură mai mare realitatea celor petrecute. Înscrisurile preconstituite, la rândul lor, în funcţie de scopul în care sunt întocmite, se împart în: - înscrisuri originare (primordiale), care se întocmesc de către părţi sau de către organul instrumentator competent, în scopul constatării încheierii, modificării sau stingerii unui raport juridic; - înscrisuri recognitive, prin care părţile întocmesc un înscris originar pierdut, având scopul de a-l înlocui; înscrisul recognitiv se deosebeşte de duplicate şi copii prin faptul că este semnat de partea sau părţile de la care provin şi care recunosc raportul juridic anterior; - înscrisuri confirmative, prin care o persoană îndreptăţită să ceară anularea unui act juridic renunţă la acest drept, acoperind nulitatea relativă (articolul 1190 din Codul civil din 1864)[2]. Înscrisurile preconstituite se mai împart în: înscrisuri autentice şi înscrisuri sub semnătură privată. În funcţie de criteriul semnăturii, deosebim între înscrisuri semnate (precum înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură privată şi scrisorile) şi înscrisuri nesemnate (categorie în care intră toate celelalte înscrisuri). [1]

A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 163; Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 107; G. BOROI, op. cit., p. 104; O. UNGUREANU, op. cit., p. 199-200. [2] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 164; Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 107. Confirmarea a fost analizată la regimul juridic al nulităţii relative.

Dovada drepturilor civile (probele)

253

După criteriul stabilirii sau nestabilirii puterii lor doveditoare, înscrisurile se împart în două categorii: cele a căror putere doveditoare este prevăzută de lege; cele a căror putere doveditoare nu este fixată de lege. În prima categorie intră înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură privată, copiile înscrisurilor originale, registrele comerciale, registrele şi hârtiile casnice, menţiunile făcute de creditor pe titlurile de creanţă. În a doua categorie, a căror putere doveditoare este lăsată la aprecierea instanţei, intră toate celelalte înscrisuri. Înscrisurile se mai împart în originale şi reproduceri, care pot îmbrăca fie forma de duplicate, fie cea de copii legalizate. Acestea trebuie să coincidă integral cu conţinutul originalului. Această împărţire prezintă interes sub aspectul puterii doveditoare, potrivit distincţiilor stabilite de articolul 1188 din Codul civil din 1864. Duplicatele, dar mai ales copiile legalizate, folosite în mod curent în relaţiile amiabile sau în procese, sunt presupuse a corespunde fidel originalului, dar le lipseşte forţa doveditoare proprie, fiind, în consecinţă, crezute sub rezerva confruntării cu înscrisul de pe care au fost reproduse şi care poate fi oricând cerut pentru verificare. Dacă acesta nu mai există, legea consideră demne de încredere numai reproducerile de pe înscrisurile autentice, cu următoarea deosebire: duplicatele sunt asimilate cu originalul, pe când copiile legalizate se bucură numai de valoarea unui început de probă scrisă timp de 30 de ani de la întocmirea lor, când dobândesc forţa probatorie analogă cu a originalului[1]. Înscrisurile nepreconstituite, care nu sunt întocmite în scop de probaţiune, sunt: registrele şi hârtiile casnice, menţiunile scrise de creditor pe titlul constatator al creanţei sau pe chitanţă şi scrisorile obişnuite prin care nu s-a urmărit un scop probatoriu.

2. Înscrisul autentic Înscrisul autentic este înscrisul primit şi autentificat sau întocmit şi autentificat cu solemnitatea cerută de lege, de către un funcţionar care are competenţa de a instrumenta cu privire la actul respectiv şi de a funcţiona în locul unde s-a făcut înscrisul (articolul 1171 din Codul civil din 1864). Prin înscrisuri autentice, în general, se înţeleg înscrisurile notariale. Dar numărul lor este mult mai mare, cuprinzând toate înscrisurile întocmite de funcţionarii publici în sfera competenţei lor. Sunt, astfel, înscrisuri autentice (printre altele): actele de stare civilă; autorizările instanţei de tutelă; hotărârile judecătoreşti; procesele-verbale de îndeplinire a actelor de procedură. Uneori, forma înscrisului autentic este cerută de lege chiar pentru validitatea actului juridic. Neîndeplinirea acestei cerinţe are drept consecinţă [1]

A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 108.

254

Drept civil. Partea generală. Persoanele

nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat. Astfel, de exemplu, se cere forma actului autentic ca o condiţie de validitate în următoarele cazuri: la donaţii (articolul 1011 alineatul 1 din noul Cod civil, corespunzător articolului 813 din Codul civil din 1864), la contractul de ipotecă imobiliară (articolul 2378 alineatul 1 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1772 din Codul civil de la 1864); la convenţia matrimonială (articolul 330 alineatul 1 din noul Cod civil) etc. Potrivit articolului 1244 din noul Cod civil, în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale, care urmează a fi înscrise în cartea funciară. De exemplu, trebuie încheiate prin înscris autentic contractele de vânzare-cumpărare care au ca obiect bunuri imobile. Forma solemnă (care, de regulă, îmbracă forma actului autentic) a unui act juridic civil este impusă, de regulă, de lege. Există însă şi posibilitatea pentru părţi ca acestea, prin voinţa lor, să ridice forma unui act juridic, care potrivit legii nu este solemn, la rangul de element esenţial, transformându-l astfel într-un act solemn[1]. Cu toate acestea, în cazul formei solemne voluntare (când părţile au înţeles să supună contractul încheiat unei forme solemne, pe care legea nu o cere), acel contract este valabil, chiar dacă forma aleasă nu a fost respectată (articolul 1242 alineatul 2 din noul Cod civil). Numai nerespectarea formei solemne legale este sancţionată cu nulitatea absolută. Nerespectarea formei solemne convenţionale nu este sancţionată. Prin urmare, un act juridic este solemn numai în temeiul legii, nu şi prin convenţia părţilor. Redactarea actelor juridice în formă autentică prezintă pentru părţi avantaje datorită puterii probatorii pe care legea o acordă acestor acte. Prin urmare, pentru actele juridice la care legea nu cere forma autentică, părţile pot încheia înscrisuri autentice, numai în scop probatoriu, cu intenţia de a-şi asigura astfel un mijloc de dovadă cât mai sigur. Înscrisul autentic prezintă următoarele avantaje: a) face credinţă despre data sa până la încheierea în fals; b) se bucură de prezumţia de validitate, în virtutea căreia cel ce se prevalează de el este dispensat de orice dovadă, proba contrară revenind părţii care îl contestă; c) face dovada până la înscrierea în fals, în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator, făcute în limitele atribuţiilor sale şi până la proba contrară, în ceea ce priveşte celelalte menţiuni, înscrise pe baza declaraţiilor părţilor[2]. Prin urmare, forţa probantă a înscrisului autentic îşi are izvorul în faptul că înscrisul a fost întocmit şi autentificat de către un funcţionar competent a [1] [2]

A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 83. A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 166.

Dovada drepturilor civile (probele)

255

instrumenta cu privire la actul respectiv. Această împrejurare face ca înscrisul în cauză să se bucure de prezumţia de autenticitate în privinţa menţiunilor consemnate în scris şi care reprezintă constatări personale ale agentului instrumentator, făcute prin propriile simţuri, în exerciţiul funcţiunii sale şi în limitele atribuţiilor ce-i sunt conferite. În legătură cu constatările personale, înscrisul autentic face dovada până la înscrierea în fals. Asta înseamnă că înscrisul autentic poate fi lipsit de forţa lui probantă doar atunci când agentul instrumentator comite infracţiunea de fals. Asemenea constatări se referă la: semnăturile părţilor şi altor participanţi, semnătura agentului instrumentator, menţiunile referitoare la prezenţa părţilor, constatarea identităţii lor, data încheierii înscrisului, locul unde s-a încheiat, declaraţia părţilor că enunţările cuprinse în înscris exprimă voinţa lor şi menţiunile referitoare la alte fapte materiale constatate personal de agentul instrumentator, cu condiţia ca acele constatări să intre în atribuţiile sale. Dacă, însă, agentul instrumentator face în înscris constatări care exced aceste atribuţii, ele pot fi combătute prin proba contrară sau pot fi contestate. În ceea ce priveşte celelalte menţiuni ale actului, privitoare la împrejurări declarate de părţi, acestea fac dovada numai până la proba contrară, întrucât funcţionarul instrumentator nu a făcut decât să ia act de declaraţia părţilor, fără a avea posibilitatea să controleze în ce măsură aceste declaraţii corespund sau nu realităţii. Potrivit articolului 1258 din noul Cod civil, „În cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public (s.n.) la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie”. Articolul 1172 din Codul civil din 1864 reglementează situaţia actului incomplet, fie pentru că agentul era necompetent, fie pentru că s-au încălcat formele legale. Textul arată că înscrisul rămâne valabil ca înscris sub semnătură privată, cu condiţia să fie semnat de către părţi. În cazul în care nu este semnat, valorează început de dovadă scrisă, putând fi completat cu martori şi prezumţii.

3. Înscrisul sub semnătură privată 3.1. Noţiune Înscrisul sub semnătură privată este orice înscris întocmit şi semnat de părţi, fără intervenţia unui organ instrumentator. Înscrisul sub semnătură privată poate fi scris de mână, de una sau de alta dintre părţi, ori parţial de una şi parţial de alta sau de o terţă persoană. El

256

Drept civil. Partea generală. Persoanele

poate fi, de asemenea, tehnoredactat, dactilografiat sau imprimat, în limba română sau în orice altă limbă sau chiar într-un limbaj convenţional al părţilor. De regulă, singura şi indispensabila condiţie a înscrisului sub semnătură privată este semnătura, care trebuie să fie scrisă de mâna părţilor. Ea nu poate fi dactilografiată sau imprimată, nici înlocuită cu o parafă, cu un sigiliu, cu vreun alt semn sau prin punere de deget. Semnătura nu trebuie să cuprindă neapărat toate elementele numelui, aşa cum figurează în actul de naştere, ci este suficient ca aceasta să fie aşa cum are obiceiul partea să semneze. O semnătură, chiar prescurtată, este valabilă. Semnătura nu poate fi luată în considerare decât când se referă la întregul înscris. De aceea, ea trebuie să fie pusă la sfârşitul actului. Nu este valabilă semnătura marginală, decât dacă pe ultima pagină nu a fost loc în sensul înălţimii şi s-a pus semnătura în lungime. În principiu, în afara semnăturii părţii sau a părţilor, nu se cere o altă condiţie pentru validitatea înscrisurilor sub semnătură privată. Ca excepţie de la această regulă generală, Codul civil din 1864 stabileşte pentru unele înscrisuri sub semnătură privată, anumite condiţii de formă în plus.

3.2. Formalitatea multiplului exemplar Articolul 1179 alineatul 1 din Codul civil din 1864 stabileşte că înscrisurile sub semnătură privată care cuprind convenţii sinalagmatice trebuie să fie întocmite în atâtea exemplare câte părţi cu interese contrarii sunt şi să menţioneze pe fiecare dintre ele câte exemplare s-au întocmit. Textul precizează că se vor face atâtea exemplare câte părţi cu interese contrare sunt, deci nu câţi participanţi sunt la încheierea contractului. Raţiunea acestei dispoziţii legale constă în faptul că, existând obligaţii reciproce, este normal ca fiecare dintre contractanţi să obţină dovada scrisă de care se poate servi în ipoteza în care celălalt nu-şi îndeplineşte obligaţia. În situaţia în care nu s-ar aplica această regulă, partea care ar deţine instrumentul probator unic ar putea fie să se prevaleze de existenţa acestuia, pe care l-ar putea proba, fie să nege existenţa lui, bazându-se pe faptul că este singurul posesor al înscrisului doveditor. De regulă, înscrisurile sub semnătură privată se încheie în două exemplare originale, câte unul pentru fiecare parte participantă la raportul juridic. De aceea, condiţia aceasta este cunoscută (în practică) şi sub denumirea de „formalitatea dublului exemplar”. Cum, însă, sunt cazuri în care la convenţii participă mai multe părţi, cu interese distincte – situaţii în care trebuie întocmite

Dovada drepturilor civile (probele)

257

mai mult de două exemplare originale – este mai corectă denumirea de „formalitatea multiplului exemplar” sau a „pluralităţii de exemplare”[1]. Alături de condiţia pluralităţii de exemplare, articolul 1179 din Codul civil din 1864 impune şi condiţia ca pe fiecare exemplar original să se facă menţiune despre numărul originalelor care s-au făcut. Scopul acestei menţiuni este acela de a da fiecărei părţi posibilitatea de a dovedi cu uşurinţă îndeplinirea condiţiei pluralităţii de exemplare, în cazul în care cealaltă parte şi-ar distruge sau ascunde exemplarul original ce deţine, pentru a susţine că formalitatea multiplului exemplar nu a fost respectată. Menţiunea cerută de articolul 1179 din Codul civil din 1864 îndeplineşte astfel un rol preventiv, înlăturând posibilitatea unor asemenea încercări. Nerespectarea oricăreia dintre cele două condiţii cerute de articolul 1179 din Codul civil din 1864 atrage nulitatea înscrisului ca înscris sub semnătură privată (ca mijloc de probă cu acest titlu), fără să afecteze valabilitatea convenţiei înseşi. Este ceea ce rezultă din dispoziţia articolului 1179 din Codul civil din 1864 care se referă la „nevalabilitatea” înscrisului şi nu la aceea a convenţiei înseşi, care poate fi dovedită prin alte mijloace de probă permise de lege. Pe de altă parte, înscrisul însuşi (chiar dacă nu este întocmit în atâtea exemplare câte cere legea sau nu cuprinde menţiunea numărului de exemplare întocmite) constituie un început de dovadă scrisă, care dă posibilitatea întregirii lui prin martori şi prezumţii.

3.3. Menţiunea „bun şi aprobat” Deoarece înscrisul sub semnătură privată îşi trage puterea sa probatorie numai din semnătura părţii, se poate întâmpla ca, atunci când înscrisul este scris de o altă persoană, semnătura părţii să nu exprime concordanţa deplină dintre conţinutul înscrisului şi declaraţia de voinţă a părţii semnatare, mai ales când semnătura s-ar da în alb şi înscrisul ar fi apoi completat de altcineva decât semnatarul ce-şi asumă obligaţia, caz în care există primejdia modificării obiectului sau întinderii obligaţiei. Pentru a evita un asemenea risc, articolul 1180 din Codul civil din 1864 dispune că actul sub semnătură privată, prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în întregul ei de acela care l-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a subsemna, să adauge, la finele actului, cuvintele

[1]

A se vedea, V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 167-168; ŞT. RĂUSCHI , C.T. U NGUREANU, op. cit., p. 111.

258

Drept civil. Partea generală. Persoanele

„bun şi aprobat”, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să semneze[1]. Articolul 1180 din Codul civil din 1864 este un text de protecţie pentru debitor, împiedicând practica semnăturilor date în alb, care lasă deţinătorilor de rea-credinţă posibilitatea de a completa înscrisul, contrar înţelegerii dintre părţi. Această menţiune – bun şi aprobat – nu este necesară atunci când: obligaţia unilaterală are ca obiect un lucru cert şi determinat ori prestaţii de a face sau a nu face; când obligaţia unilaterală a debitorului nu este determinată; în cazul chitanţelor liberatorii, deoarece în acest caz înscrisul nu se referă la naşterea unei obligaţii, aşa cum prevede articolul 1180 din Codul civil din 1864, ci la executarea ei; în cazul înscrisului nul ca înscris autentic, care constată o obligaţie unilaterală ce are ca obiect o sumă de bani sau o câtime de lucruri fungibile, dacă este semnat. Prevederile articolului 1180 din Codul civil din 1864 trebuie completate şi cu dispoziţiile articolului 1181 din Codul civil din 1864, care arată că, în caz de nepotrivire între suma din act şi cea din formula „bun şi aprobat”, debitorul se consideră obligat la suma cea mai mică, chiar dacă actul însuşi a fost scris în întregime de mâna debitorului. Prezumţia instituită de articolul 1181 din Codul civil din 1864 este relativă şi, ca atare, poate fi combătută prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori şi prezumţii, căci textul arată că ea face crezare „afară numai dacă nu se va proba în care parte este greşeala”. Nerespectarea formalităţii cerute de articolul 1180 din Codul civil din 1864 este sancţionată ca şi în cazul reglementat de articolul 1179 din Codul civil din 1864, adică înscrisul care nu cuprinde menţiunea „bun şi aprobat” este lipsit de putere probatorie; însă aceasta nu are nicio influenţă asupra convenţiei ca act juridic, care poate fi dovedită prin alte mijloace de probă, chiar prin proba cu martori şi prezumţii, pentru că, deşi nul ca înscris, el reprezintă un început de dovadă scrisă. În cazul în care debitorul a executat parţial obligaţia, determinând cu această ocazie câtimea datoriei, acest act de executare este de natură să acopere neregularitatea.

3.4. Forţa probantă În ceea ce priveşte forţa probantă a unui înscris sub semnătură privată, aceasta derivă din faptul că este semnat de părţi sau de autorul actului unilateral. El nu va constitui o probă în cazul în care nu este recunoscut de [1]

A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 112; O. UNGUREANU, op. cit., p. 202.

Dovada drepturilor civile (probele)

259

partea căreia i se opune sau nu este verificat în justiţie prin procedura verificării de scripte[1]. În conformitate cu dispoziţiile articolului 1176 din Codul civil din 1864, înscrisul sub semnătură privată recunoscut de partea căreia i se opune sau verificat de instanţa de judecată, pe calea verificării de scripte, ca provenit de la aceasta are, între cei care l-au subscris şi cei care le reprezintă drepturile (avânzii-cauză), aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisul autentic. Cât priveşte cuprinsul înscrisului sub semnătură privată, cu enunţările sale referitoare la actul juridic ce constată (obiect, clauze, condiţii etc.) sau faptele ce relatează, face dovada, ca şi cuprinsul înscrisului autentic, până la proba contrară (articolul 1174 din Codul civil din 1864).

3.5. Data Data înscrisului sub semnătură privată, la fel ca şi cuprinsul înscrisului ori semnătura părţilor, este supusă condiţiei recunoaşterii. Între părţi, data înscrisului sub semnătură privată face dovada până la proba contrară, iar terţilor le este opozabilă numai data certă. Sunt consideraţi terţi aceia care au dobândit de la părţi drepturi cu titlu particular (cum ar fi cumpărătorul, locatarul) şi creditorii părţilor, atunci când acţionează pe calea acţiunii revocatorii. Nu sunt terţi succesorii universali şi cei cu titlu universal, cu excepţia moştenitorilor rezervatari, în cazul în care li s-a încălcat rezerva prin acte juridice cu titlu gratuit[2]. Potrivit articolului 1182 din Codul civil din 1864, înscrisul sub semnătură privată dobândeşte dată certă: din ziua prezentării lui la o instituţie publică, din ziua înscrierii lui într-un registru anume destinat, din ziua morţii părţii care a semnat înscrisul sau a uneia dintre părţile care a semnat sau din ziua trecerii înscrisului, chiar şi în mod prescurtat, în acte întocmite de funcţionari publici, precum procese-verbale pentru punerea de sigilii sau de inventariere.

4. Înscrisul în formă electronică Înscrisul sub semnătură privată poate îmbrăca şi forma electronică. Potrivit articolului 4 alineatul 2 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică[3], înscrisul în formă electronică reprezintă „o colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar”. Înscri[1] [2] [3]

A se vedea, G. BOROI, op. cit., p. 112-113. A se vedea, V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 170; G. BOROI, op. cit., p. 113-116. Publicată în M. Of. al României nr. 429 din 31 iulie 2001.

260

Drept civil. Partea generală. Persoanele

sul electronic este asimilat înscrisului sub semnătură privată, dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă[1], în anumite condiţii. În ceea ce priveşte forţa probantă a înscrisului electronic, articolul 6 din Legea nr. 455/2001 prevede, asemănător articolului 1176 din Codul civil din 1864, că, dacă el conţine o semnătură electronică şi este recunoscut de partea căreia i se opune, are acelaşi efect ca şi înscrisul autentic. Dacă nu este recunoscut, instanţa de judecată dispune efectuarea unei expertize tehnice de specialitate[2].

5. Înscrisurile nepreconstituite Sub acest titlu, de regulă, sunt cuprinse aşa-numitele înscrisuri ce nu au nevoie să fie semnate pentru a putea să facă dovada, fapt pentru care mai sunt denumite înscrisuri nesemnate. Din categoria înscrisurilor nepreconstituite fac parte: menţiunile făcute de creditor pe titlul de creanţă, registrele, cărţile şi hârtiile casnice, scrisorile.

5.1. Menţiunile făcute de creditor pe titlul de creanţă Articolul 1186 din Codul civil din 1864, în alineatul 1 stabileşte regula că menţiunile făcute de creditor pe titlul de creanţă, în josul, pe marginea sau pe dosul acestuia fac dovada împotriva creditorului, chiar dacă nu sunt semnate sau datate de acesta, cu dubla condiţie ca din cuprinsul lor să reiasă liberaţiunea totală sau parţială a debitorului şi să fie scrise de mâna creditorului. Menţiunile liberatorii fac dovada împotriva creditorului şi în favoarea debitorului şi în cazurile în care ele sunt scrise în josul, pe marginea sau pe dosul unui duplicat al titlului de creanţă sau pe o chitanţă, cu condiţia ca duplicatul sau chitanţa să se afle în mâna debitorului (articolul 1186 alineatul 2 din Codul civil din 1864). Puterea doveditoare a acestor menţiuni este lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti, deoarece ele au caracterul unei mărturisiri extrajudiciare scrise. Când menţiunile au fost scrise de creditor pe duplicatul titlului de creanţă sau pe chitanţă, puterea lor doveditoare este întărită de faptul că aceste înscrisuri se află în mâinile debitorului. Creditorul împotriva căruia aceste menţiuni vor fi invocate va putea să le combată, în ambele cazuri, prin orice mijloace de dovadă, inclusiv martori şi prezumţii, ele nefiind înscrisuri în sensul dispo-

[1]

A se vedea articolele 4-8, 18 şi 20 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 116-117; O. UNGUREANU, op. cit., p. 204.

Dovada drepturilor civile (probele)

261

ziţiilor alineatului 1 articolul 1191 din Codul civil din 1864, care să nu poată fi combătute decât prin alte înscrisuri[1].

5.2. Registrele, cărţile şi hârtiile casnice Prin registre, cărţi şi hârtii casnice se înţeleg condici, caiete, un număr de foi legate împreună sau pur şi simplu foi volante, pe care o persoană are obiceiul de a menţiona acte şi fapte juridice care o interesează: venituri, cheltuieli, plăţi, vânzări-cumpărări. Registrele şi hârtiile casnice nu fac nicio credinţă în favoarea celui care le ţine (articolul 1185 din Codul civil din 1864), nici pentru a dovedi eliberarea sa de o obligaţie, nici pentru a dovedi un drept împotriva altuia, căci nimeni nu-şi poate crea singur dovezi în favoarea sa şi împotriva altora. Dacă, însă, cealaltă parte din litigiu se referă la aceste registre sau hârtii şi convine ca ele să fie folosite în proces, instanţa judecătorească le poate reţine ca mijloace de dovadă, urmând să le aprecieze puterea doveditoare în funcţie de încrederea pe care acestea i-o pot inspira. În conformitate cu prevederile articolului 1185 din Codul civil din 1864, menţiunile înscrise în registrele şi hârtiile casnice fac dovada împotriva celui care le-a scris în următoarele două cazuri. - când din cuprinsul lor rezultă, în mod neîndoielnic, primirea unei plăţi, în sensul larg al noţiunii de executare a unei obligaţii; - când ele cuprind recunoaşterea unei obligaţii faţă de un terţ, cu arătarea expresă că menţiunea s-a făcut pentru a ţine loc de titlu în favoarea terţului creditor; în ambele cazuri, menţiunile trebuie scrise sau semnate de proprietarul registrului sau hârtiei volante, iar dacă au fost scrise de o altă persoană, aceasta să fi fost însărcinată în mod special cu înscrierea menţiunilor. Puterea doveditoare a menţiunilor înscrise în registrele şi hârtiile casnice în aceste cazuri, este lăsată la aprecierea instanţei de judecată, ele nefiind decât mărturisiri extrajudiciare scrise. Instanţa le poate reţine în întregul lor sau numai în parte. Cel împotriva căruia ele sunt invocate le poate combate, chiar în lipsa unui început de dovadă scrisă, prin orice mijloace de probă, inclusiv martori şi prezumţii, căci regula restrictivă prevăzută de articolul 1191 alineatul 2 din Codul civil din 1864 nu se aplică decât la înscrisurile preconstituite (articolul 1191 din Codul civil din 1864)[2].

[1]

A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 113. A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 113; V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 173. [2]

262

Drept civil. Partea generală. Persoanele

5.3. Scrisorile Corespondenţa între două persoane poate conţine, uneori, mărturisirea extrajudiciară a unor fapte probatorii, caz în care ea poate servi ca mijloc de probă în justiţie. Folosirea scrisorii de către destinatar este supusă unor restricţii, în raport cu conţinutul scrisorii, care poate avea un caracter confidenţial. Terţii pot folosi în justiţie scrisorile, în aceleaşi condiţii, dar ei trebuie să dovedească, în plus, că au intrat în mod licit în posesia scrisorii respective. Ca probă, scrisoarea este o mărturisire extrajudiciară. De exemplu, dacă o scrisoare, semnată de autorul ei, cuprinde o remitere de datorie, ea constituie un adevărat înscris sub semnătură privată. Dacă scrisoarea cuprinde o mărturisire a autorului, aceasta este o mărturisire extrajudiciară – scrisă – care va fi primită chiar dacă obiectul litigiului nu poate fi dovedit prin martori, căci restricţia din articolul 1205 din Codul civil din 1864 se referă numai la mărturisirea extrajudiciară verbală[1].

§2. Mărturia (proba cu martori)[2] 1. Noţiune. Trăsături Martorii sunt persoane străine de litigiul civil, care au recepţionat şi memorizat fapte concludente pentru rezolvarea litigiului şi pe care le relatează instanţei de judecată, ajutând-o la stabilirea adevărului[3]. Mijlocul de probă nu este martorul, ci depoziţia sa, mărturia, care este definită ca fiind o relatare făcută de o persoană, oral, în faţa instanţei de judecată, despre un fapt trecut, precis şi pertinent pe care îl cunoaşte[4]. Mărturia este unul dintre cele mai vechi şi mai răspândite mijloace de probă, fiind cunoscută în toate sistemele probatorii[5]. Deşi nu este la fel de exact şi sigur ca proba prin înscrisuri, acest mijloc de probă este util, deoarece în numeroase litigii nu se pot administra alte probe[6].

[1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 134; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 114. Proba cu martori mai poartă denumirea şi de probă testimonială. [3] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 115; V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 187; I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, Drept procesual civil. Teoria generală, E.D.P., Bucureşti, 1983, p. 363. [4] A se vedea A. IONAŞCU, Probele în procesul civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 172; V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 187. [5] A se vedea, Al. CAZANCIU, Istoricul probei cu martori, în Justiţia Nouă nr. 6 din 1957, p. 1040-1050. [6] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 187. [2]

Dovada drepturilor civile (probele)

263

O trăsătură specifică mărturiei este cunoaşterea personală de către martor a faptelor litigioase pe care le relatează. Martorul trebuie să aducă la cunoştinţa instanţei ceea ce a văzut şi auzit, ceea ce a constatat cu propriile sale simţuri. Depoziţiile „din auzite” sau după „ceea ce spune lumea” nu sunt constatări personale ale martorului despre faptele care fac obiectul litigiului, ci relatări despre zvonuri, care circulă cu privire la aceste fapte. Izvorul lor nedeterminat şi nedeterminabil, veridicitatea lor necontrolată şi necontrolabilă şi semnificaţia lor îndoielnică fac ca aceste zvonuri să fie nesigure. De aceea, mărturia „după opinia îndeobşte răspândită” nu este admisă nici în cazuri excepţionale[1]. Mărturia „din auzite” nu se confundă cu mărturia indirectă. În cazul mărturiei indirecte, martorul aduce la cunoştinţa instanţei ceea ce o altă persoană determinată i-a relatat despre faptul care face obiectul litigiului. Martorul nu cunoaşte direct faptul litigios, dar a perceput cu propriul său auz ceea ce i-a relatat o anumită persoană, care a fost prezentă la săvârşirea acelui fapt. Depoziţia martorului are un izvor precis, individualizat şi poate fi controlată prin audierea persoanei respective, ceea ce o deosebeşte de mărturia „din auzite”. În cazul în care persoana care a cunoscut personal faptul litigios nu poate fi găsită sau a încetat din viaţă, mărturia indirectă poate fi totuşi reţinută, în măsura în care martorul inspiră încredere instanţei şi în măsura în care mărturia sa este confirmată de complexul probelor administrate[2]. O altă trăsătură specifică a mărturiei constă în faptul ca ea trebuie făcută oral, în faţa instanţei de judecată. Declaraţiile scrise ale unei terţe persoane, cele făcute în forma autentică în faţa notarului public sau în cadrul unei proceduri administrative nu constituie mărturii propriu-zise. În aceste situaţii, instanţa şi părţile nu au posibilitatea de a pune întrebări celui care le-a făcut, aşa cum se întâmplă atunci când acesta este prezent în instanţă, când poate clarifica sensul exact al declaraţiilor sale şi poate convinge de sinceritatea sa. Folosirea declaraţiilor scrise ar lipsi părţile de garanţiile principiilor publicităţii, oralităţii şi contradictorialităţii dezbaterilor, de care ele beneficiază în cazul ascultării martorilor în instanţă, ceea ce ar fi inadmisibil[3].

2. Admisibilitatea probei cu martori Codul civil din 1864 admite proba cu martori a faptelor materiale, fără nicio restricţie. În ceea ce priveşte dovada actelor juridice, acesta prevede, însă, unele restricţii. [1]

A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 116. A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 116. [3] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 116; I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, op. cit., p. 363; A. IONAŞCU, op. cit., p. 173. [2]

264

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Astfel, articolul 1191 din Codul civil din 1864 instituie două interdicţii, în ceea ce priveşte dovada prin martori a actelor juridice:

2.1. Interdicţia de a se dovedi cu martori existenţa actelor juridice de o valoare mai mare de 250 lei, afară de cazul în care cealaltă parte consimte (articolul 1191 alineatele 1 şi 3 din Codul civil din 1864). Pentru astfel de acte, legea cere redactarea unui înscris probator, autentic sau sub semnătură privată. În consecinţă, proba cu martori este admisă numai în ceea ce priveşte actele al căror obiect au o valoare mai mică de 250 de lei, cu condiţia ca dispoziţii normative speciale să nu impună, cu privire la dovedirea actelor respective, proba scrisă. Deşi 250 lei reprezintă o sumă foarte mică, prevederea nu s-a modificat[1], rămânând în vigoare până astăzi, deoarece intenţia legiuitorului a fost să oblige părţile, care încheie acte juridice, să-şi preconstituie probe, care să asigure certitudine şi stabilitate raporturilor juridice pe care le creează[2]. Această dispoziţie priveşte nu numai operaţiunea încheierii unui act juridic în forma sa iniţială, ci şi o eventuală înţelegere ulterioară, când se modifică sau se desfiinţează actul juridic. Dovada cu martori nu se poate admite nici în cazul în care cererea de chemare în judecată este pentru o sumă mai mică de 250 lei, dar care este un rest dintr-o creanţă mai mare, necontestată prin înscris (articolul 1194 din Codul civil din 1864). Potrivit articolului 1195 din Codul civil din 1864, „Când în aceeaşi instanţă, o parte face mai multe cereri pentru care nu are înscrisuri, dacă toate aceste cereri, unindu-se, trec peste suma de 250 lei, dovada prin martori nu poate fi admisă, chiar când creditorul ar pretinde că aceste creanţe provin din diferite cauze şi că s-au născut în diferite epoci, afară numai dacă creditorul a dobândit aceste drepturi de la alte persoane”. În general, inadmisibilitatea probei cu martori se aplică la toate actele juridice, indiferent de felul lor, deoarece articolul 1191 alineatul 1 nu face nicio distincţie. Nu se aplică însă, faptelor materiale, fie ele naturale sau ale omului, cu excepţia naşterii şi a morţii, care sunt fapte naturale ce nu se pot proba, în principiu, cu martori, ci cu alte mijloace de probă[3].

[1]

Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 666/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului 1175 şi articolului 1191 alineatul 1 din Codul civil din 1864: „Regula enunţată de art. 1191 alin. 1 din Codul civil urmăreşte protejarea intereselor părţilor şi instituie obligativitatea preconstituirii înscrisurilor pentru actele juridice încheiate de acestea, motiv pentru care s-a prevăzut o valoare modică, de 250 de lei, a obiectului actului juridic. Chiar dacă legiuitorul va modifica această valoare, în raport de realităţile economice actuale, nu se poate susţine că aceasta ar îngrădi dreptul la un proces echitabil”. [2] A se vedea A. IONAŞCU, op. cit., p. 176; V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 188. [3] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 189.

Dovada drepturilor civile (probele)

265

2.2. Interdicţia de a se dovedi cu martori împotriva şi peste cuprinsul unui înscris, indiferent de valoarea actului juridic (articolul 1191 alineatul 2 din Codul civil din 1864). Această interdicţie dă prioritate probei scrise asupra celei cu martori, în sensul că, atunci când părţile au redactat un înscris ca probă preconstituită, fie chiar sub semnătură privată, nu se poate încuviinţa proba cu martori, nici pentru a combate cele arătate în înscris, nici pentru a dovedi o convenţie verbală ulterioară, care ar fi modificat convenţia iniţială şi aceasta indiferent de valoarea obiectului convenţiei. Legea apără conţinutul înscrisului probator în care este de presupus că părţile au concretizat voinţa lor şi, din moment ce ele au ales forma scrisă, orice modificare ulterioară a convenţiei trebuie făcută în aceeaşi formă. De exemplu, dacă în înscris se arată un anumit termen pentru executarea obligaţiei, nu se poate dovedi cu martori nici că în realitate s-a stipulat alt termen, nici că ulterior s-ar fi convenit verbal la modificarea termenului iniţial[1]. Aşa cum se arată în literatura juridică, în vederea interpretării corecte a acestei reguli, trebuie reţinute următoarele: - această regulă este valabilă numai între părţile contractante care au încheiat actul şi care au putut prevedea în scris toate clauzele convenţiei lor;terţii, străini de convenţie, pot folosi proba cu martori pentru a combate cele trecute în înscris; - regula menţionată nu se aplică decât înscrisurilor preconstituite, nu şi celorlalte înscrisuri probatorii; - restricţia nu se referă la viciile pe care le pot suferi actele juridice, cum sunt viciile de consimţământ, absenţa cauzei, cauza falsă, ilicită, imorală etc.; toate acestea vor putea fi dovedite prin orice mijloace de probă, ele fiind împrejurări de fapt care nu pot fi dovedite cu înscrisuri; - proba cu martori va fi admisă atunci când clauzele actului juridic sunt obscure, echivoce şi este necesară interpretarea lor pentru a se lămuri intenţia comună a părţilor;în acest caz, folosirea probei cu martori se justifică pe considerentul că a interpreta nu înseamnă a proba „contra sau peste” cuprinsul înscrisului, ci, dimpotrivă, a stabili sensul exact al acestuia, scop în care instanţa poate folosi orice elemente susceptibile de a contribui la justa interpretare a înscrisului; în acelaşi fel vor putea fi corectate şi erorile pur materiale din înscris[2].

[1] [2]

A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 117. A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 117; G. BOROI, op. cit., p. 127.

266

Drept civil. Partea generală. Persoanele

2.3. Excepţii Cele două reguli (restricţii) prevăzute în articolul 1191 din Codul civil din 1864 comportă anumite excepţii, în care proba cu martori devine admisibilă, indiferent de valoarea actului juridic şi în completarea sau împotriva stipulaţiilor înscrisului probator încheiat de părţi. ▪ Astfel, regulile prevăzute de articolul 1191 din Codul civil din 1864 nu se vor aplica, mai întâi, în cazul când există un început de dovadă scrisă. Conform articolului 1197 din Codul civil din 1864, „se numeşte început de dovadă orice scriptură a aceluia în contra căruia s-a format petiţia sau a celui ce el reprezintă şi care scriptura face a fi de crezut faptul pretins”. Din prevederile textului citat rezultă că înscrisul folosit ca început de dovadă scrisă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să existe un înscris, indiferent de faptul că este semnat sau nu; astfel, poate fi socotit început de dovadă un înscris autentic, care s-a întocmit fără respectarea formalităţilor prevăzute de lege, un înscris sub semnătură privată, căruia îi lipseşte formula „bun şi aprobat” sau „menţiunea multiplului exemplar”; tot astfel, se consideră început de dovadă scrisă nu numai răspunsul fragmentar dat la interogator, ci şi refuzul nejustificat al părţii de a răspunde sau de a se prezenta în instanţă când este chemată la interogator; - înscrisul să emane de la partea căreia i se opune sau să fie numai semnat de aceasta; de asemenea, el poate să emane de la o persoană care reprezintă pe parte sau pe care o moşteneşte; - înscrisul să fie de natură a face să fie crezut faptul pretins, ceea ce se va aprecia de către instanţa de judecată; astfel, s-a decis că are acest caracter o scrisoare adresată de debitor creditorului, prin care se scuză că nu i-a putut plăti datoria. ▪ Regulile cuprinse de articolul 1191 din Codul civil din 1864 nu se vor aplica, în al doilea rând, în ipoteza imposibilităţii de a preconstitui sau păstra o probă scrisă. Faptul menţionat este prevăzut în mod expres în articolul 1198 alineatul 1 din Codul civil din 1864, conform căruia regulile înscrise în articolul 1191 alineatul 1 şi 2 din Codul civil din 1864 nu se aplică atunci când creditorului nu i-a fost cu putinţă să-şi procure o dovadă scrisă despre obligaţia ce pretinde sau a conserva dovada luată. Acelaşi text, în continuare, stabileşte patru cazuri în care preconstituirea unui înscris sau conservarea lui este imposibilă şi deci proba cu martori este admisibilă: - în cazul obligaţiilor care se nasc din cvasicontracte, delicte sau cvasidelicte;

Dovada drepturilor civile (probele)

267

- în cazul depozitului necesar (potrivit articolului 2124 alineatul 2 din noul Cod civil, corespunzător articolului 1621 din Codul civil din 1864, „Depozitul necesar poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, oricare ar fi valoarea lui”); - la obligaţiile contractuale în caz de accidente neprevăzute, când părţile nu puteau face înscrisuri; - când creditorul a pierdut titlul ce-i servea ca dovadă scrisă, din cauză de forţă majoră. Practica judecătorească a asimilat acestui ultim caz şi situaţiile în care înscrisul a fost sustras ori distrus, de cel căruia i se opune sau a fost sustras ori reţinut fără drept de o terţă persoană, care refuză să-1 înfăţişeze[1]. Enumerarea făcută de articolul 1198 din Codul civil din 1864 fiind enunţiativă, practica judiciară a făcut şi alte aplicaţii ale excepţiei privind imposibilitatea de a preconstitui o dovadă scrisă. În acest scop, fostul Tribunal Suprem a stabilit în mai multe decizii[2] că articolul 1198 alineatul 1 din Codul civil din 1864 se referă şi la imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris, cum ar fi, de exemplu, cea provocată de raporturile dintre soţi ori rude apropiate, între care este greu să se pretindă, atunci când relaţiile sunt normale, să se întocmească acte scrise. În temeiul acestei interpretări, s-a considerat că există o imposibilitate morală de a se preconstitui înscrisuri, în ceea ce priveşte actele juridice încheiate de părinţi cu copiii şi soţii acestora, între fraţi şi surori şi, în general, între rudele fireşti ori afini, ca şi cele dintre soţi, deoarece relaţiile dintre aceste persoane sunt incompatibile cu un comportament din care ar reieşi o lipsă de încredere a unora faţă de alţii. Relaţii de încredere reciprocă pot exista şi între alte persoane, precum colegi de muncă, prieteni şi alte asemenea persoane, relaţii care pot constitui, de la caz la caz, izvorul imposibilităţii morale de întocmire a unor dovezi scrise cu privire la raporturile ce intervin între ele. Existenţa imposibilităţii morale de a preconstitui un înscris se apreciază de către instanţa de judecată, în funcţie de calitatea persoanelor şi de circumstanţele faptelor, de la caz la caz. Partea interesată, care invocă imposibilitatea morală, trebuie să dovedească prin orice mijloace de probă împrejurările de fapt din care aceasta a rezultat.

[1]

A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 118; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 607. [2] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 118; V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 194.

268

Drept civil. Partea generală. Persoanele

§3. Mărturisirea 1. Noţiunea şi caracterul juridic al mărturisirii Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare şi care este de natură să producă efecte juridice împotriva autorului ei[1]. Mărturisirea se deosebeşte de explicaţiile pe care părţile le dau instanţei de judecată din propria lor iniţiativă sau la cererea acesteia, pentru că explicaţiile părţilor cuprind doar informaţii cu privire la faptele deduse judecăţii şi nu recunoaşteri ale pretenţiilor părţii adverse. Mărturisirea are următoarele caractere juridice: - este un act unilateral de voinţă, constând în recunoaşterea pretenţiei sau a faptului afirmat de partea adversă; voinţa celui care face mărturisirea trebuie să fie conştientă şi liberă[2]; ea îşi produce efectele fără să fie nevoie să fie acceptată de partea adversă şi este irevocabilă; totuşi, articolul 1206 alineatul 2 din Codul civil din 1864, arată că poate fi revocată pentru eroare de fapt[3]; - constituie un mijloc de probă împotriva autorului ei şi în favoarea celui care îşi întemeiază pretenţiile pe faptul mărturisit, astfel că, datorită consecinţelor sale grave, cel care o face trebuie să aibă capacitatea necesară pentru încheierea actelor de dispoziţie; - este un act personal, deci ea nu poate fi făcută decât de către titularul dreptului sau de un mandatar cu procură specială; - este un act expres, deoarece ea nu poate fi dedusă din tăcerea părţii; în mod excepţional, instanţa poate socoti refuzul nejustificat de a răspunde la interogator ca o mărturisire deplină[4].

2. Felurile mărturisirii Conform articolului 1204 din Codul civil din 1864, mărturisirea este de două feluri: judiciară şi extrajudiciară.

[1]

A se vedea A. IONAŞCU, op. cit., p. 255; V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 200; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 611; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 119. [2] A se vedea I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, op. cit., p. 389. [3] A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 119; V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 201; J. KOCSIS, Unele aspecte teoretice şi practice privind eroarea de drept, în Dreptul nr. 8/1992, p. 41-41. [4] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 201; Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 119.

Dovada drepturilor civile (probele)

269

Mărturisirea este judiciară atunci când îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: - este făcută în cadrul procesului în care este invocată ca mijloc de probă; - este făcută înaintea judecătorului (articolul 1206 alineatul 1 din Codul civil din 1864). Orice mărturisire care nu îndeplineşte cumulativ aceste condiţii este o mărturisire extrajudiciară. Mărturisirea este extrajudiciară când are loc, de exemplu, în faţa procurorului, când este cuprinsă într-un proces-verbal încheiat de un executor judecătoresc, când reiese dintr-o cerere adresată unei instituţii publice, când este cuprinsă într-un testament ori într-o scrisoare; se consideră mărturisiri extrajudiciare şi cele făcute în faţa unei instanţe necompetente din punctul de vedere al competentei materiale, precum şi cele făcute în acelaşi proces, dar cu privire la probleme străine de proces. Mărturisirea extrajudiciară se poate face oral sau în scris. Mărturisirea extrajudiciară orală, potrivit articolului 1205 din Codul civil din 1864, nu poate fi folosită ca mijloc de probă în cazurile în care proba cu martori nu este admisibilă. În consecinţă, acest text trebuie coroborat cu articolul 1198 din Codul civil din 1864 în care se arată în ce condiţii un act juridic poate fi dovedit cu martori. Mărturisirea extrajudiciară făcută în scris poate fi folosită în orice proces. Existenţa şi cuprinsul ei se dovedesc prin însuşi înscrisul în care este cuprinsă, cu o putere doveditoare corespunzătoare acestuia. Aşa, de exemplu, o mărturisire extrajudiciară cuprinsă într-un înscris autentic nu va putea fi combătută în ce priveşte existenţa şi cuprinsul ei, decât în condiţiile în care poate fi combătut un înscris autentic. În principiu, ambele forme de mărturisire, judiciară şi extrajudiciară, sunt lăsate la aprecierea judecătorului. De regulă, faptul recunoscut de către partea adversă corespunde realităţii; dacă instanţa are îndoieli cu privire la sinceritatea mărturisirii, considerând că se urmăreşte fraudarea legii sau a intereselor unor terţi, o poate înlătura ca probă[1].

3. Interogatoriul Interogatoriul este mijlocul procedural de administrare a probei mărturisirii; în afară de mărturisirea spontană, mărturisirea este, de cele mai multe ori, provocată prin intermediul interogatoriului. [1]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 614.

270

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Interogatoriul constă în întrebări referitoare la fapte personale, pertinente şi concludente[1]. În urma luării interogatoriului pot să apară mai multe situaţii[2]. Dacă partea se prezintă şi recunoaşte faptele despre care este întrebată, are loc o mărturisire, care poate fi simplă, calificată sau complexă. Mărturisirea este simplă atunci când conţine o recunoaştere fără rezerve sau adaosuri a faptului pretins de partea adversă, care a propus interogatoriul; de exemplu: „Recunoşti că ai primit suma de 5.000 euro, ca preţ pentru lucrul vândut?” „Da, recunosc”. Mărturisirea este calificată când partea, după ce recunoaşte faptul asupra căruia este interogată, adaugă elemente sau împrejurări în legătură directă cu acest fapt, care îi schimbă urmările juridice, făcând ca răspunsul să fie negativ; de exemplu: „Recunoşti că ai primit suma de 5.000 euro, ca preţ pentru lucrul vândut?” „Da, am primit 5.000 euro, dar nu ca preţ, ci ca restituire a unui împrumut”. Mărturisirea este complexă când partea recunoaşte faptul cu privire la care este interogată, dar adaugă un alt fapt, legat de cel din întrebare şi ulterior acestuia, care limitează sau înlătură efectele mărturisirii primului fapt; de exemplu: „Recunoşti că ai primit suma de 5000 euro, ca preţ pentru lucrul vândut?” „Da, dar i-am împrumutat-o părţii adverse în aceeaşi zi”. Conform articolului 1206 alineatul 2 din Codul civil din 1864 mărturisirea nu se poate despărţi în contra aceluia ce a făcut-o, adică mărturisirea este indivizibilă. Regula indivizibilităţii mărturisirii se aplică de către instanţă în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte[3]. Dacă partea dă răspunsuri negative sau echivoce, se administrează alte probe. Dacă partea este legal citată şi nu se prezintă sau se prezintă dar refuză să răspundă la interogator, instanţa poate considera că partea a făcut o mărturisire deplină sau că există un început de dovadă scrisă.

§4. Prezumţiile 1. Noţiune Potrivit articolului 1199 din Codul civil din 1864, prezumţiile sunt definite ca fiind „consecinţele ce legea sau magistratul trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”. Prezumţia reprezintă o dublă deplasare a obiectului probei: [1]

A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 204. A se vedea I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, op. cit., p. 392-393; A. IONAŞCU, op. cit., p. 280-283; V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 204-206; Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 120-121. [3] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 205; I. R EGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 614-615; G. BOROI, op. cit., p. 138-141. [2]

Dovada drepturilor civile (probele)

271

mai întâi de la faptul generator de drepturi, necunoscut, greu sau imposibil de dovedit, la un fapt vecin şi conex cu acesta, de asemenea necunoscut, dar uşor, ori mai uşor de dovedit şi după aceea, de la acest fapt vecin şi conex la un fapt probator (înscris, mărturie etc.)[1]. Pe această cale, din cunoaşterea faptului probator se trage mai întâi concluzia existenţei faptului vecin şi conex şi apoi din cunoaşterea acestuia se trage concluzia existenţei faptului generator de drepturi. Această dublă deplasare a obiectului probei printr-un dublu raţionament se realizează fie de legiuitor, fie de judecător, după felul prezumţiei. În definirea prezumţiilor, trebuie să se ţină seama de faptul că orice probă, cu excepţia probelor materiale, implică o operaţie de inducere a existenţei unui fapt generator de drepturi, necunoscut, din existenţa unui fapt generator probatoriu cunoscut, datorită conexităţii dintre cele două fapte. Procedeul deplasării obiectului probei de la un fapt necunoscut la un fapt cunoscut, pentru a trage apoi concluzia existenţei celui dintâi, din cunoaşterea celui de-al doilea, nu este propriu prezumţiilor, ci este comun tuturor probelor, cu excepţia celor materiale[2]. În literatura juridică se apreciază fie că prezumţiile nu sunt mijloace de probă în sensul propriu al cuvântului[3], fie – cel puţin în cazul prezumţiilor legale –că trebuie să li se recunoască caracterul de probă indirectă[4] dar, în orice caz, prezumţiile sunt elemente valoroase ale sistemului probator, permiţând să se stabilească indirect, pe cale de inducţie şi deducţie, situaţii de fapt a căror dovadă directă ar fi greu de realizat[5].

2. Clasificarea prezumţiilor După izvorul lor, prezumţiile sunt de două feluri: prezumţii legale şi prezumţii simple sau ale omului.

2.1. Prezumţiile legale Prezumţiile legale sunt definite de articolul 1200 din Codul civil din 1864 astfel: „Sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate special prin lege (…)”. Prezumţiile legale au următoarele caracteristici: [1]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 616; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 121. [2] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 616. [3] A se vedea I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, op. cit., p. 397. [4] A se vedea A. IONAŞCU, op. cit., p. 287; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 616. [5] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 214.

272

Drept civil. Partea generală. Persoanele

- ca număr sunt limitate, consecinţa fiind aceea că nu există prezumţie legală fără text, iar textele care stabilesc prezumţii sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse la alte cazuri; - prezumţiile legale produc o inversare a sarcinii probei, în sensul că – atunci când este admisă proba contrară – cel ce tinde la răsturnarea prezumţiei trebuie să facă el dovada faptului generator de drepturi şi obligaţii, faptul contrar fiind socotit ca dovedit, în privinţa beneficiarului prezumţiei legale; - prezumţiile legale au o putere doveditoare diferită. Spre deosebire de prezumţiile legale, prezumţiile judecătoreşti (articolul 1203 din Codul civil din 1864) se caracterizează prin următoarele elemente: - sub aspectul numărului lor sunt nelimitate; - sub aspectul admisibilităţii lor sunt permise numai atunci când este permisă şi proba cu martori; - puterea lor doveditoare este lăsată la aprecierea judecătorului[1]. Prezumţiile legale se împart, după forţa lor probantă, în două categorii principale (articolul 1202 din Codul civil din 1864), şi anume: prezumţiile absolute (iuris et de iure) împotriva cărora, odată ce au fost stabilite, nu este admisă nicio dovadă şi cele relative (iuris tantum) care pot fi combătute prin proba contrară (majoritatea). În practică, însă, se disting trei categorii, şi anume: prezumţiile irefragabile, care nu pot fi combătute deloc; prezumţiile care pot fi combătute numai cu anumite probe, limitativ admise, în anumite condiţii şi de anumite persoane (mixte, intermediare) şi prezumţiile care pot fi combătute cu orice probe (relative). Codul civil din 1864, după ce defineşte în articolul 1200 prezumţiile legale, le împarte în trei categorii, şi anume: - „actele ce legea le declară nule pentru că le priveşte făcute în frauda dispoziţiilor sale” (articolul 1200 punctul 1); de exemplu, articolul 1033 alineatul 1 din noul Cod civil (corespunzător articolului 940 din Codul civil din 1864) arată că este lovită de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintă contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi; sancţiunea nulităţii se aplică, deoarece există o prezumţie de fraudă; - „cazurile când legea declară că dobândirea dreptului de proprietate sau liberaţiunea unui debitor rezultă din oarecare împrejurări determinate” (articolul 1200 alineatul 1 punctul 2 din Codul civil din 1864); de exemplu, articolul 579 alineatul 1 din noul Cod civil (similar articolului 492 din Codul civil din 1864) instituie prezumţia că proprietarul terenului este şi proprietarul construcţiei, plantaţiei sau oricărei alte lucrări de pe acel teren;

[1]

A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 122.

Dovada drepturilor civile (probele)

273

- „puterea ce legea acordă autorităţii lucrului judecat” (articolul 1200 punctul 4 din Codul civil din 1864); puterea ce legea acordă autorităţii lucrului judecat are la bază prezumţia că hotărârea rămasă definitivă exprimă adevăratele raporturi dintre părţi şi este un factor de asigurare a stabilităţii sociale şi a ordinii de drept, punând definitiv capăt unui litigiu care nu se mai poate rejudeca; în vederea invocării autorităţii lucrului judecat, între cererea nouă şi hotărârea invocată trebuie să existe o triplă identitate: acelaşi obiect, aceeaşi cauză, aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate; autoritatea de lucru judecat nu este numai o prezumţie, ci şi un principiu de bază al procesului judiciar cu multiple efecte. În Codul civil din 1864 există şi alte prezumţii, precum: prezumţiile de culpă, prezumţia cauzei, prezumţia bunei-credinţe. Astfel, de exemplu, răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie, în temeiul articolului 1372 din noul Cod civil (similar articolului 1000 alineatul 2 din Codul civil din 1864) are la bază o triplă prezumţie: prezumţia că în exercitarea îndatoririlor ce îi reveneau celui care are obligaţia de supraveghere au intervenit abateri; prezumţia de cauzalitate între neîndeplinirea îndatoririlor ce îi reveneau şi comiterea de către minor sau interzis a unei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii; prezumţia culpei celui care are obligaţia de supraveghere, de obicei, sub forma neglijenţei, în îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor ce îi reveneau[1]. În ceea ce priveşte prezumţia cauzei, potrivit articolului 1239 alineatul 2 din noul Cod civil (similar articolului 967 alineatul 2 din Codul civil din 1864), existenţa unei cauze valabile este prezumată până la proba contrară. Astfel, cel care invocă un raport de obligaţie nu trebuie să dovedească existenţa cauzei morale şi licite, ci acela care pretinde lipsa cauzei sau caracterul ei ilicit ori imoral trebuie să facă această dovadă prin orice mijloace de probă. Articolul 14 alineatul 2 din noul Cod civil (similar articolului 1899 alineatul 2 din Codul civil din 1864) instituie prezumţia bunei-credinţe; conform acestuia, buna-credinţă se prezumă până la proba contrară; cel care invocă reaua-credinţă trebuie să o dovedească[2].

2.2. Prezumţiile simple sau ale omului Prezumţiile simple sunt, potrivit articolului 1203 din Codul civil din 1864, acelea care nu sunt stabilite prin lege, ci „sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului”. Aceste prezumţii sunt nelimitate, deoarece legea permite judecătorului să folosească experienţa sa proprie, să facă uz de puterea sa de judecată şi înţelegere. Prezumţia simplă se poate întemeia pe mijloace [1] [2]

A se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 217. A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 125.

274

Drept civil. Partea generală. Persoanele

de probă directe, pe un început de dovadă scrisă ori pe concluziile trase din anumite situaţii, permiţând judecătorului să tragă concluzia existenţei sau inexistenţei faptului ce formează obiectul procesului. De exemplu, stabilirea paternităţii unui copil din afara căsătoriei, pe cale de acţiune în justiţie, reprezintă pentru instanţă o prezumţie că respectivul tată nu are afecţiune faţă de copil şi că, în consecinţă, cererea pentru a-i fi încredinţat lui spre creştere şi educare este determinată de motive străine intereselor copilului. Tot astfel, chiriaşul care n-a păstrat chitanţa de plată a chiriei pe unele luni anterioare, neavând alte dovezi directe pentru efectuarea plăţii, va dovedi faptul vecin şi conex că a plătit chiria pe lunile următoare, prezentând chitanţele respective, iar judecătorul, cunoscând acest fapt, va putea trage concluzia că locatarul a plătit chiria şi pe lunile în litigiu. Pentru a fi admisibilă proba prin prezumţii simple, potrivit articolului 1203 din Codul civil din 1864, este necesar ca: - prezumţia folosită să aibă greutate şi puterea de a naşte probabilitatea, cu alte cuvinte, să fie temeinică; - prezumţia simplă să fie folosită, numai în măsura în care este admisibilă şi proba cu martori. Prezumţiilor simple li se aplică toate excepţiile de la regulile restrictive ale probei testimoniale. Prezumţia simplă se poate întemeia pe orice împrejurări probatorii directe sau indirecte, chiar şi incomplete sau incerte, precum şi pe concluziile trase de judecător din anumite situaţii[1].

§5. Expertiza Expertiza este un mijloc de probă la care recurge instanţa de judecată în cazul în care, pentru stabilirea adevărului obiectiv, este nevoie de clarificarea unor împrejurări de fapt, pentru a căror rezolvare se cer cunoştinţe de specialitate din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei etc., pe care judecătorul nu le are[2]. În acest scop, se recurge la părerea unor experţi, care întocmesc rapoarte de expertiză, pe baza unei activităţi de cercetare concretă a cazului şi a aplicării unor date de specialitate[3]. Se dispune efectuarea unei expertize de către instanţă, din oficiu sau la cererea părţilor, ori de câte ori este nevoie de părerea unor specialişti. Există cazuri când expertiza este declarată de lege obligatorie, sub sancţiunea anulării hotărârii judecătoreşti. Astfel, de exemplu, în cazul înregistrării tardive [1]

A se vedea ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 126; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 618. [2] A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 127. [3] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 207.

Dovada drepturilor civile (probele)

275

a naşterii este necesară o expertiză medico-legală pentru stabilirea vârstei copilului; în cazul punerii sub interdicţie judecătorească a unei persoane se cere o expertiză psihiatrică[1] etc. Expertiza nu are forţă probantă absolută, concluziile sale fiind lăsate la libera apreciere a instanţei de judecată[2]. Când instanţa înlătură concluziile experţilor, va fi obligată să argumenteze. Dacă raportul de expertiză nu este de natură să contribuie la formarea convingerii instanţei, fie că nu este complet, fie că nu este suficient de concludent şi de bine documentat, atunci instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor, poate dispune întregirea expertizei sau efectuarea unei contraexpertize[3]. Raportul de expertiză se apreciază de către instanţa de judecată în coroborare cu totalitatea probelor administrate şi nu în mod izolat. De asemenea, raportul de expertiză este pus în discuţia părţilor, din care se pot desprinde lipsurile şi calităţile sale, veridicitatea sa, elementele care pot contribui la aprecierea raportului de către instanţă.

§6.Cercetarea la faţa locului În soluţionarea litigiilor, instanţele judecătoreşti se folosesc, pe lângă mijloacele de probă analizate, şi de unele probe materiale, adică de anumite obiecte care, prin ele însele sau prin urmele lăsate pe ele, ar putea să prezinte interes probatoriu. Probele materiale sunt cercetate în mod direct de către instanţa de judecată, fie la sediul acesteia, atunci când pot fi aduse, fie prin deplasarea instanţei la faţa locului, când ele sunt imobile sau chiar mobile, dacă din cauza volumului sau a greutăţii lor nu pot fi deplasate[4]. Cercetarea la faţa locului este un mijloc de probă constând în examinarea de către instanţa de judecată, la faţa locului, a situaţiei obiectului litigiului. Cercetarea la faţa locului poate fi dispusă din oficiu sau la cererea uneia dintre părţi. Rezultatul cercetării la faţa locului se consemnează într-un proces-verbal, care se depune la dosar, putând fi pus în discuţia părţilor[5].

[1]

A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 208; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 127. [2] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 619. [3] A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 130. [4] A se vedea A. IONAŞCU, op. cit., p. 233; I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, op. cit., p. 385. [5] A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. II, p. 212-213; Ş T. RĂUSCHI , C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 130; G. BOROI, op. cit., p. 150.

Capitolul V. Prescripţia extinctivă Secţiunea I. Consideraţii generale 1. Noţiune În reglementarea Decretului nr. 167/1958 cu privire la prescripţia extinctivă, abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, prescripţia extinctivă era definită ca fiind stingerea dreptului la acţiune, având un obiect patrimonial, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege (articolul 1). Noţiunea de „drept la acţiune” are două sensuri: - un sens material, prin care se înţelege posibilitatea pe care o are titularul unui drept subiectiv civil de a obţine realizarea lui şi executarea obligaţiei corelative de către subiectul pasiv, cu ajutorul forţei de constrângere a statului; - un sens procesual, prin care se înţelege posibilitatea oricărei persoane de a sesiza instanţa de judecată în vederea ocrotirii unui drept, adică dreptul la intentarea acţiunii. Dreptul la acţiune în sens procesual nu se poate stinge prin prescripţie, deoarece face parte din dreptul de petiţionare consacrat şi garantat prin articolul 51 din Constituţia României; oricine este îndreptăţit să se adreseze, oricând instanţelor de judecată, cu orice cerere; deci dreptul la acţiune în sens procesual este imprescriptibil. Dreptul la acţiune în sens material este, însă, prescriptibil în termenul stabilit de lege. Întrucât noţiunea de drept la acţiune a făcut obiectul unor controverse în literatura de specialitate[1], noul Cod civil a soluţionat această controversă, definind prescripţia extinctivă ca stingerea dreptului material la acţiune, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Astfel, în articolul 2500 din noul Cod civil se prevede că: „(1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost [1]

Dacă prescripţia extinctivă constă în stingerea dreptului la acţiune, s-a pus problema ce se stinge prin prescripţie: numai dreptul material la acţiune, astfel încât dreptul procesual să supravieţuiască sau însuşi dreptul subiectiv civil; părerile autorilor au fost împărţite; a se vedea în acest sens, E. SAFTA-ROMANO, Probleme – teoretice şi practice – actuale din domeniul prescripţiei extinctive I; G H. BELEIU, C.A. Moarcăş, II, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 113 şi p. 128-129; G. BOROI, op. cit., p. 284-288.

Prescripţia extinctivă

277

exercitat în termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz”.

2. Sediul materiei Prescripţia extinctivă este reglementată în noul Cod civil (articolele 25002544). Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod civil cuprinde dispoziţii generale, care se aplică în toate cazurile; astfel, prin drept material la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă (articolul 2500 alineatul 2). Spre deosebire de Decretul nr. 167/1958, care trata alături de dreptul la acţiune şi dreptul la executarea silită, combinând astfel două instituţii, care aparţin unor ramuri de drept diferite (şi anume ramura dreptului civil, respectiv ramura dreptului procesual civil), noul Cod civil analizează doar prescripţia dreptului la acţiune; de prescripţia dreptului la executarea silită urmează să se ocupe dreptul procesual civil[1]. Conform articolului 2516 alineatul 2 din noul Cod civil, „Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale ori a unui titlu executoriu este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă, afară de cazul în care acestea din urmă ar fi neîndestulătoare”. Prevederile din noul Cod civil în materia prescripţiei extinctive reprezintă dreptul comun, aşa cum se exprimă legiuitorul în articolul 2516 alineatul 1. Prin urmare, atunci când Codul de procedură civilă nu acoperă o situaţie juridică ce se naşte în domeniul prescripţiei dreptului de a cere executarea silită se aplică dreptul comun, adică dispoziţiile noului Cod civil din materia prescripţiei extinctive.

3. Caracterul normelor În vechea reglementare, normele juridice aplicabile prescripţiei extinctive erau imperative. Aceasta înseamnă că nu se putea deroga prin convenţie de la normele prescripţiei extinctive şi că organul de jurisdicţie avea obligativitatea aplicării din oficiu a normelor privind prescripţia extinctivă[2]. Prescripţia extinctivă era, deci, o instituţie de ordine publică.

[1]

Această necesitate a delimitării celor două feluri de prescripţie a fost observată în literatura de specialitate, de-a lungul timpului, făcându-se propuneri de lege ferenda; a se vedea, în acest sens, G H. BELEIU, op. cit., p. 237-238. [2] A se vedea, în acest sens, GH. BELEIU, op. cit., p. 238-239.

278

Drept civil. Partea generală. Persoanele

În noul Cod civil se renunţă la această abordare, cel puţin în parte, şi se revine la prevederile Codului civil din 1864, într-o formă modificată. Noul cod optează pentru îmbinarea normelor dispozitive (a) cu normele imperative (b); astfel, prin norme dispozitive este reglementată problema invocării prescripţiei, a duratei termenelor şi a cursului prescripţiei, iar prin norme imperative, problema derogării de la prevederile legale referitoare la prescripţia extinctivă în cazul anumitor acţiuni şi în ceea ce priveşte prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea acţiunii civile. (a) Pornind de la principiul disponibilităţii părţilor în dreptul civil, articolul 2512 din noul Cod civil (corespunzător articolelor 1841 şi 1845 din Codul civil din 1864) prevede că „(1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă. (2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu (s.n.). (3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale”. Rezultă de aici că normele prescripţiei se aplică numai atunci când cel interesat le invocă. Cel interesat este, de regulă, pârâtul; mai pot invoca prescripţia, conform articolului 2514 din noul Cod civil (corespunzător articolului 1843 din Codul civil din 1864), şi alte persoane, şi anume codebitorii şi fidejusorii, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunţat la ea, precum şi creditorii celui interesat ori orice altă persoană interesată. În plus, prescripţia nu operează de plin drept (articolul 2506 alineatul 1 din noul Cod civil) şi nici din oficiu. Dreptul de a invoca prescripţia reprezintă un drept potestativ, distinct de dreptul subiectiv civil, pentru a cărui ocrotire se apelează la forţa coercitivă a statului. El poate fi exercitat sau se poate renunţa la el[1]. Instanţa nu poate aplica prescripţia din oficiu. Mai mult, nu poate pune în discuţia părţilor excepţia prescriptibilităţii acţiunii, deoarece, pe de o parte, este o excepţie personală şi nu una de ordine publică, iar pe de altă parte, se opune principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil[2]. Prescripţia nu poate fi invocată oricând în cursul procesului civil; ea este o excepţie de fond, care poate fi invocată numai în primă instanţă. Conform articolului 2513 din noul Cod civil, „Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”[3]. Dacă pârâtul a renunţat

[1]

A se vedea M. NICOLAE, Tratat de prescripţie extinctivă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 1159. [2] A se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1159. [3] Pentru comparaţie, a se vedea articolul 1842 din Codul civil din 1864.

Prescripţia extinctivă

279

la prescripţie, invocarea ei este lipsită de obiect, dreptul lui de a opta între a invoca sau nu prescripţia fiind stins[1]. În noul Cod civil se dă posibilitate acelui în folosul căruia curge prescripţia să poată renunţa la ea. Conform articolului 2507 din noul Cod civil, „Nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită”. Posibilitatea de a renunţa era prevăzută şi în Codul civil din 1864, dar privea doar prescripţia deja împlinită (articolul 1838[2]). Era prohibită renunţarea anticipată la o prescripţie neîndeplinită[3]. Conform noului Cod civil, efectul este acelaşi, fie că se renunţă la o prescripţie deja împlinită sau în cursul ei, la termenul scurs până în momentul renunţării, şi anume începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel; practic, este vorba de o întrerupere a cursului prescripţiei, sau de o amânare a începerii curgerii ei, prin recunoaşterea dreptului pretins[4] (articolele 2510 şi 2537 alineatul 1 din noul Cod civil). Renunţarea poate fi expresă sau tacită, dar neîndoielnică; ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce (articolul 2508 din noul Cod civil). Există şi persoane care nu pot renunţa la prescripţie, deoarece acest lucru nu ar fi în interesul lor; conform articolului 2509 din noul Cod civil, cel lipsit de capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga, nu poate renunţa la prescripţie[5]. Renunţarea îşi produce efectele numai în privinţa celui care a făcut-o; ea nu poate fi invocată împotriva codebitorilor solidari sau codebitorilor unei obligaţii indivizibile ori împotriva fidejusorilor (articolul 2511 din noul Cod civil). Spre deosebire de vechea reglementare, potrivit căreia „Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă” (articolul 1 alineatul 3 din Decretul nr. 167/1958), noul Cod civil permite modificarea convenţională a termenului de prescripţie, precum şi cursul prescripţiei, putând modifica şi cauzele de suspendare ori de întrerupere a prescripţiei extinctive. Astfel, potrivit articolului 2515 alineatul 3 din noul Cod civil, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege, părţile care au capacitatea deplină de exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.

[1]

A se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1160. Abrogat implicit prin Decretul nr. 167/1958. [3] A se vedea M.B. CANTACUZINO, Elementele dreptului civil, Editura All, Colecţia Restitutio, Bucureşti, 1998, p. 493. [4] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, Tratat de drept civil român, vol. II, Editura All, Colecţia Restitutio, Bucureşti, 1997, p. 403. [5] Nu pot renunţa, în mod valabil, minorii, interzişii etc.; ibidem, p. 403. [2]

280

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Deşi părţile pot reduce sau mări termenele de prescripţie, pe cale convenţională, prin acord expres, noua durată a acestora este fixată de lege în anumite limite: noua prescripţie nu poate fi mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani sau mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani (articolul 2515 alineatul 4 din noul Cod civil). Fixarea acestor limite imperative are ca scop asigurarea unui termen minim, pentru ca introducerea unei cereri de chemare în judecată să fie utilă şi efectivă[1], precum şi a unei limite maxime, astfel încât părţile să nu stabilească prin convenţia lor un termen atât de lung, încât să facă practic imprescriptibilă acţiunea civilă sau să se ivească dificultăţi în administrarea probelor. Părţile pot stabili, prin acordul lor, o altă dată de la care începe să curgă prescripţia, care considerăm că trebuie să fie ulterioară celei stabilite în norma supletivă, altfel ea poate avea ca efect suprimarea dreptului la acţiune. De asemenea, fixarea unei date de la care începe să curgă prescripţia, considerăm că nu poate să depăşească anumite limite maxime, pe care legiuitorul nu le stabileşte în acest caz, deoarece, în caz contrar, se poate ajunge la situaţia în care dreptul la acţiune devine imprescriptibil; chiar dacă termenul de prescripţie nu este modificat, începutul prescripţiei este amânat la infinit, creându-se incertitudine şi nesiguranţă în circuitul civil. Pe cale convenţională pot fi modificate şi cauzele legale de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive. De exemplu, în articolul 2532 punctul 1 din noul Cod civil, se prevede că prescripţia nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă, se suspendă între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt; soţii pot conveni ca prescripţia să se suspende şi în situaţia în care sunt separaţi în fapt[2]. (b) Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege (articolul 2515 alineatul 1 din noul Cod civil). Conform articolului 2515 alineatul 2, „Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă”. Această normă imperativă arată că legiuitorul a considerat că ordinea publică este interesată în funcţionarea prescripţiei extinctive şi nu în înlăturarea ei, a dispariţiei prescripţiei în practică[3]. Prin urmare, se respectă principiul libertăţii contractuale a părţilor în materia prescripţiei extinctive, cu condiţia ca acesta să nu afecteze ordinea publică, normele imperative şi bunele moravuri[4].

[1]

A se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1154. A se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1155. [3] A se vedea C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. II, p. 403. [4] A se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1153. [2]

Prescripţia extinctivă

281

Acelaşi text al articolului 2515 din noul Cod civil conţine în alineatul 5 o altă normă imperativă, potrivit căreia părţile nu pot deroga de la termenele de prescripţie şi nici nu pot încheia convenţii cu privire la începutul prescripţiei sau referitoare la cauzele de suspendare sau de întrerupere, în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici în cazul acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului. Drepturile la acţiune de care părţile nu pot să dispună sunt, printre altele: dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii absolute (articolul 2502 alineatul 2 punctul 3), deoarece este de ordine publică, urmăreşte ocrotirea unui interes general; drepturile la acţiunile privind starea şi capacitatea persoanelor, deoarece, aşa cum prevede articolul 29 din noul Cod civil „(1) Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. (2) Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu”; drepturile la acţiunile privitoare la filiaţie, deoarece, aşa cum prevede articolul 437 din noul Cod civil, nu se poate renunţa la acţiunile privind filiaţia, deci reprezintă drepturi de care părţile nu pot să dispună[1]. Interdicţia clauzelor derogatorii de la normele care reglementează prescripţia extinctivă în cazul contractelor de adeziune, asigurare şi a acelora în care o parte este consumatorul au ca scop protejarea părţii slabe în aceste contracte, de eventualele abuzuri ale profesioniştilor. Sancţiunea nerespectării normelor imperative referitoare la convenţiile părţilor în materia prescripţiei extinctive este nulitatea absolută. Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor articolului 2515 din noul Cod civil este lovită de nulitate absolută.

4. Natura juridică A stabili natura juridică a prescripţiei extinctive înseamnă a răspunde la întrebarea: ce este pentru dreptul civil prescripţia dreptului la acţiune?[2] Prescripţia extinctivă în dreptul civil are natura juridică a unei sancţiuni civile, prin efectul căreia titularul neglijent al dreptului subiectiv civil pierde o parte din mijloacele juridice, de ocrotire a dreptului său, nevalorificat în termenul stabilit de lege. Astfel, trecerea timpului[3] conduce la stingerea drep[1]

A se vedea şi M. NICOLAE, op. cit., p. 1154. A se vedea, în acest sens, GH. BELEIU, op. cit., p. 240. [3] Trecerea timpului în dreptul civil poate avea două consecinţe diametral opuse: o consecinţă extinctivă, adică stingerea dreptului material la acţiune şi o consecinţă achizitivă, [2]

282

Drept civil. Partea generală. Persoanele

tului material la acţiune. Dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă nu mai pot fi apărate prin acţiune în justiţie, deci cu ajutorul forţei coercitive a statului, ci se transformă din drepturi şi obligaţii perfecte, în imperfecte sau naturale[1].

5. Funcţiile prescripţiei extinctive[2] Principala funcţie a prescripţiei extinctive constă în asigurarea stabilităţii şi securităţii circuitului civil. Atâta timp cât un drept subiectiv civil nu este exercitat, iar obligaţia corelativă nu este îndeplinită, asupra existenţei şi valabilităţii dreptului, respectiv a obligaţiei există incertitudine; de aici rezultă forţa stimulatoare a prescripţiei extinctive. Existenţa prescripţiei extinctive îl determină pe titularul dreptului să acţioneze, să iasă din pasivitate, deoarece altfel el este sancţionat, nemaiputând apela la forţa coercitivă a statului pentru ocrotirea dreptului său;de aici rezultă funcţia sancţionatoare a prescripţiei extinctive. Pe măsura trecerii timpului, probele, care trebuie administrate pentru dovada existenţei dreptului pretins în faţa instanţei de judecată, sunt mai nesigure şi mai greu de administrat (martorii decedează, înscrisurile se pierd, sunt distruse etc.); de aici reiese funcţia de consolidare a raporturilor juridice civile. De exemplu, A îi împrumută lui B 5.000 lei pentru două luni. La împlinirea termenului, obligaţia lui B de a restitui împrumutul trebuie îndeplinită, adică creanţa devine scadentă şi exigibilă; A are dreptul de a-şi recupera creanţa fie pe cale amiabilă, fie apelând la forţa de constrângere a statului. Cât timp? Nu la infinit; legea stabileşte un termen de prescripţie extinctivă în care A poate apela la forţa coercitivă a statului, care este de 3 ani; după această dată, dreptul material la acţiune a lui A se stinge prin prescripţie.

6. Efectul prescripţiei extinctive Dreptul la acţiune are un sens material şi unul procesual. Potrivit noului Cod civil, prin prescripţia extinctivă se stinge doar dreptul material la acţiune (articolul 2500). Dreptul procesual la acţiune nu se stinge, este imprescriptibil, el făcând parte din dreptul de petiţionare garantat de Constituţie. Deci, chiar dacă termenul de prescripţie s-a împlinit, titularul dreptului subiectiv civil poate sesiza instanţa de judecată, solicitând apărarea dreptului său. Este posibil să se dovedească în cursul procesului că a intervenit o cauză de suspendare a prescripţiei, de întrerupere a ei ori că au existat motive temeinice pentru care adică dobândirea unui drept prin prescripţia achizitivă sau uzucapiune, în condiţiile stabilite de lege. [1] A se vedea GH. BELEIU, op. cit., p. 241. [2] A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 212.

Prescripţia extinctivă

283

cererea de chemare în judecată nu a fost introdusă în termenul de prescripţie, care să justifice repunerea în termen. De asemenea, dreptul subiectiv civil nu se stinge prin prescripţie. Dreptul subiectiv civil supravieţuieşte (împreună cu obligaţia corelativă) fără a mai fi înzestrat, însă, cu un drept la acţiune în sens material, care să-i asigure ocrotirea. Dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă devin imperfecte, naturale, care pot fi protejate numai pe cale de excepţie, nu şi pe cale de acţiune[1]. Faptul că dreptul subiectiv supravieţuieşte reiese din articolul 2506 din noul Cod civil, care în alineatul 2 arată că după împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei, ceea ce înseamnă că titularul dreptului nu mai poate apela la forţa coercitivă a statului pentru realizarea dreptului său. Conform alineatului 3, cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit (acesta este corespondentul articolului 20 alineatul 1 din Decretul nr. 167/1958). În plus, alineatul 4 arată că recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.

7. Principiile efectului prescripţiei extinctive[2] ● Stingerea dreptului la acţiune fiind un drept principal, stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, cum ar fi dobânzi, garanţii reale sau personale; se aplică regula conform căreia accesoriul urmează soarta principalului (articolul 2503 din noul Cod civil[3], corespunzător articolului 1 alineatul 2 din Decretul nr. 167/1958). Articolul 2504 alineatul 1 din noul Cod civil instituie şi o excepţie[4], în ceea ce priveşte acţiunea ipotecară, în sensul că prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea [1]

A se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1156. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 286-288; GH. BELEIU, op. cit., p. 246-247; O. UNGUREANU, op. cit., p. 215. [3] Articolul 2503 din noul Cod civil „(1) Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. (2) În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate. (3) Dispoziţiile alineatului 2 nu sunt aplicabile în cazul în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar”. [4] Această excepţie nu exista în vechea reglementare; potrivit articolului 1746 şi urm. din Codul civil din 1864, acţiunea ipotecară era prescriptibilă; a se vedea şi M. NICOLAE, op. cit., p. 369. [2]

284

Drept civil. Partea generală. Persoanele

dreptului la acţiunea ipotecară[1]. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri şi doar în vederea acoperirii debitului principal, nu şi a accesoriilor acestuia. Excepţia referitoare la acţiunea ipotecară deci, nu se aplică prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după împlinirea prescripţiei din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat (articolul 2504 alineatul 2 din noul Cod civil). Faptul că acţiunea ipotecară reprezintă o excepţie de la regula accesoriul urmează soarta principalului se întemeiază pe caracterul real al ipotecii şi pe caracterul relativ autonom al acesteia faţă de creanţa garantată. Ipoteca imobiliară, de exemplu, se stinge numai prin radierea din cartea funciară (sau prin pieirea totală a bunului), aşa cum prevede articolul 2428 alineatul 1 din noul Cod civil. Astfel, creditorul ipotecar se poate opune oricând la radiere atât timp cât creanţa sa nu a fost îndestulată[2]. Acţiunea ipotecară este, deci, imprescriptibilă[3]. Regula accesoriul urmează soarta principalului poate fi ilustrată cu următorul exemplu: X îi împrumută lui Y 100 milioane lei la 1 februarie 2005, cu obligaţia lui Y de a restitui împrumutul la 1 februarie 2006 şi cu obligaţia de a plăti 3% dobânda lunară din ziua încheierii contractului. Dacă la termenul stipulat pentru restituirea împrumutului Y nu îl restituie, X are 3 ani la dispoziţie să-l cheme în judecată (până la 1 februarie 2009); dacă nu îl cheamă în judecată, se stinge dreptul principal la acţiune şi, prin urmare, se stinge şi dreptul accesoriu, adică dreptul la acţiune cu privire la plata dobânzilor. ● În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie diferită (articolul 2503 alineatul 2 din noul Cod civil, corespunzător articolului 12 din Decretul nr. 167/1958); de exemplu, dobânzi, chirii, arende, rente viagere etc. De exemplu, dacă în speţa de mai sus, X îl cheamă în judecată pe Y la 1 decembrie 2008, el nu va putea primi şi dobânzile din perioada 1 februarie 2005 - 1 decembrie 2005, pentru că acestea s-au prescris; dar pentru perioada următoare va putea solicita şi dobânzile. Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cazul în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar (articolul 2503 alineatul 3 din [1]

Considerăm că textul nu poate fi aplicat şi unei alte garanţii reale, deoarece stabileşte o excepţie şi excepţiile sunt de strictă interpretare (a se vedea şi articolul 10 din noul Cod civil); pentru o părere contrară, a se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1157. [2] A se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1157. [3] Se poate pune întrebarea, însă, care este obiectul acţiunii ipotecare, dacă, potrivit articolului 2431 din noul Cod civil, contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii.

Prescripţia extinctivă

285

noul Cod civil). De exemplu, dacă în cazul unui contract de vânzare-cumpărare, părţile convin ca plata preţului să se facă în rate, nu înseamnă că pentru plata fiecărei rate curge o prescripţie diferită, deoarece plata în rate reprezintă o modalitate de plată a preţului, şi nu prestaţii de sine stătătoare[1]; astfel, dacă nu este executată obligaţia de plată a preţului, prescripţia dreptului la acţiune pentru plata preţului este una, neoperând prescripţii diferite pentru plata fiecărei rate de preţ.

Secţiunea a II-a. Domeniul prescripţiei extinctive Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiective civile care intră sub incidenţa prescripţiei; aceasta înseamnă că pentru a stabili care este domeniul de aplicare a prescripţiei trebuie să se determine care drepturi subiective civile sunt supuse prescripţiei extinctive şi care nu. Pentru aceasta se utilizează două criterii[2]: - natura drepturilor subiective civile, în funcţie de care se face distincţie între domeniul prescripţiei în materia drepturilor patrimoniale (drepturile de creanţă, drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii) şi materia drepturilor nepatrimoniale; - actul normativ care reglementează prescripţia, în funcţie de care se face distincţie între domeniul prescripţiei reglementate de noul Cod civil şi de alte acte normative.

§1. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor patrimoniale 1. Drepturile de creanţă În principiu, drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte juridice licite sau ilicite) sunt supuse prescripţiei extinctive. Conform articolului 2501 alineatul 1 din noul Cod civil, drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive (dacă prin lege nu se dispune altfel); o categorie a drepturilor patrimoniale este cea a drepturilor de creanţă, deci şi acţiunile privind drepturile de creanţă sunt prescriptibile[3]. De la această regulă pot exista şi excepţii, când acţiuni personale pot fi [1]

A se vedea şi M. NICOLAE, op. cit., p. 1158. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 290. [3] Această regulă reieşea, în vechea reglementare, din articolul 1 alineatul 1, coroborat cu articolul 21 din Decretul nr. 167/1958, precum şi din alte dispoziţii ale Decretului nr. 167/1958 sau cuprinse în legi speciale. [2]

286

Drept civil. Partea generală. Persoanele

imprescriptibile; de exemplu, articolul 2237 din noul Cod civil prevede că: „Drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice care se constituie la asigurările de viaţă pentru obligaţii de plată scadente în viitor nu sunt supuse prescripţiei”[1].

2. Drepturile reale accesorii Drepturile reale accesorii sunt garanţii ale drepturilor de creanţă. Cum drepturile de creanţă sunt prescriptibile, şi drepturile accesorii lor sunt prescriptibile[2]. Potrivit articolului 2503 alineatul 1 din noul Cod civil, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.

3. Drepturile reale principale Regula este că drepturile reale principale sunt imprescriptibile. Asta înseamnă că dreptul material la acţiune, prin care se urmăreşte apărarea unui drept real principal nu se prescrie, indiferent de timpul scurs. În articolul 2502 alineatul 1 din noul Cod civil se prevede că dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp. Acţiunile prin care se urmăreşte protecţia drepturilor reale principale se numesc acţiuni reale. Sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale: - acţiunea în revendicare[3] imobiliară sau mobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate publică, indiferent că titularul este statul sau o unitate administrativ-teritorială (articolul 861 combinat cu articolul 563 alineatul 2 din noul Cod civil, corespunzătoare articolului 1844 din Codul civil din 1864 şi articolului 136 alineatul 2 din Constituţia României); - acţiunea în revendicare imobiliară şi mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată (articolul 563 alineatul 2 din noul Cod civil); această acţiune poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii, în cazul bunurilor imobile ori mobile (articolele 928, 929, 930-934, 939 din noul Cod civil) sau prin invocarea de către pârât a posesiei de bună-credinţă a bunului mobil revendicat (articolul 937 alineatul 1 din noul Cod civil); [1]

A se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1162-1163. A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 642. [3] În vechea reglementare nu exista o normă juridică care să prevadă că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă. Deoarece dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, se admitea în literatura şi în practica judiciară că acţiunea prin care acest drept este ocrotit nu este supusă prescripţiei. A se vedea, în acest sens, I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 641; M. NICOLAE, op. cit., p. 338 şi urm. [2]

Prescripţia extinctivă

287

- acţiunea în partaj (articolul 669 din noul Cod civil, corespunzător articolului 728 din Codul civil din 1864); - acţiunea negatorie, adică acţiunea prin care proprietarul unui bun cheamă în judecată pe cel care pretinde că este titularul unui drept real (altul decât dreptul de proprietate) asupra bunului respectiv, contestând existenţa acestuia (articolul 564 din noul Cod civil); prin acţiunea negatorie se urmăreşte apărarea dreptului de proprietate, deci are acelaşi regim cu acţiunea în revendicare; - acţiunea confesorie, prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie; prin acţiunea confesorie de superficie reclamantul urmăreşte apărarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate; ea poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar şi împotriva proprietarului terenului (articolul 696 din noul Cod civil); - acţiunea în grăniţuire, adică acţiunea prin care proprietarul unui teren, în contradictoriu cu proprietarul terenului vecin, solicită instanţei să determine prin semne exterioare, întinderea celor două terenuri învecinate; prin acţiunea în grăniţuire se apără însuşi dreptul de proprietate asupra unui imobil şi deci urmează soarta acţiunii în revendicare[1]; - petiţia de ereditate, adică acţiunea moştenitorului cu vocaţie universală sau cu titlu universal care poate obţine oricând recunoaşterea calităţii sale de moştenitor contra oricărei persoane care, pretinzând că se întemeiază pe titlul de moştenitor, posedă toate sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral (articolul 1130 din noul Cod civil); - acţiunea ipotecară, adică acţiunea creditorului ipotecar prin care urmăreşte bunul ipotecat pentru a-şi satisface creanţa (articolul 2504 din noul Cod civil). Nu toate acţiunile reale sunt imprescriptibile. Următoarele acţiuni reale sunt prescriptibile extinctiv[2]: - acţiunea posesorie; posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate (sau ale unui alt drept real, cu excepţia drepturilor reale de garanţie) asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar (articolul 916 din noul Cod civil); în caz de tulburare sau de deposedare, posesia este apărată prin acţiunea posesorie, prescriptibilă într-un an de la data tulburării sau deposedării (articolul 951 din noul Cod civil); - acţiunea în revendicare imobiliară, în cazurile prevăzute de articolul 572 din noul Cod civil, corespunzător articolului 498 din Codul civil din 1864 (care se referă la avulsiune); [1] [2]

A se vedea şi articolele 560 şi 561 din noul Cod civil. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 292-293.

288

Drept civil. Partea generală. Persoanele

- acţiunea în revendicarea animalelor domestice rătăcite pe terenul altuia (articolul 576 alineatul 1 din noul Cod civil)[1]; - acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct[2], a dreptului de uz sau abitaţie[3] şi a dreptului de servitute[4]; tuturor acestor acţiuni li se aplică prevederile articolului 696 alineatul 1 din noul Cod civil (referitoare la acţiunea confesorie de superficie, nu însă şi alineatul 2, care arată că dreptul la acţiunea confesorie de superficie este imprescriptibil); potrivit articolului 746 alineatul 1 litera e), uzufructul se stinge prin neuzul timp de 10 ani sau, după caz, timp de 2 ani, în cazul uzufructului unei creanţe; aceleaşi prevederi se aplică dreptului de uz şi de abitaţie; articolul 770 alineatul 1 litera f) din noul Cod civil arată că servituţile se sting pe cale principală prin radierea lor din cartea funciară pentru neuzul timp de 10 ani; - acţiunile prin care se apără drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice, adică dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit (articolul 866 din noul Cod civil); acestor acţiuni li se aplică prin asemănare dispoziţiile articolului 696 alineatul 1 din noul Cod civil (la care fac trimitere articolele 870, 873 şi 875 din noul Cod civil), fiind dezmembrăminte ale dreptului de proprietate publică şi deci prescriptibile.

[1]

Spre deosebire de vechea reglementare, termenul de intentare a acţiunii în revendicare a unui bun mobil proprietate privată, pierdut sau furat, exercitată împotriva posesorului de bună-credinţă este unul de decădere şi nu de prescripţie, dar este tot de 3 ani; potrivit articolului 937 din noul Cod civil, „(1) Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă. (2) Cu toate acestea, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani (s.n.) de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului. (3) Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie publică, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credinţă poate reţine bunul până la indemnizarea sa integrală pentru preţul plătit vânzătorului. (4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică bunurilor mobile care sunt accesorii unui imobil. (5) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi în legătură cu dobândirea dreptului de uzufruct şi a dreptului de uz asupra unui bun mobil” (s.n.). [2] Articolul 746 alineatul 1 litera e) din noul Cod civil, corespunzător articolului 557 din Codul civil din 1864. [3] Articolul 754 din noul Cod civil, corespunzător articolului 565 din Codul civil din 1864. [4] Articolul 770 alineatul 1 litera f) din noul Cod civil, corespunzător articolului 639 din Codul civil din 1864.

Prescripţia extinctivă

289

§2. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale Regula este că protecţia drepturilor nepatrimoniale prin acţiuni în justiţie nu este limitată în timp, de unde rezultă că acţiunile sunt imprescriptibile. Această regulă a imprescriptibilităţii se întemeiază pe caracterul perpetuu al drepturilor nepatrimoniale şi pe împrejurarea că aceste drepturi sunt inseparabile de persoana fizică sau juridică[1]. Articolul 2502 alineatul 2 punctul 1 din noul Cod civil prevede imprescriptibilitatea acţiunii privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel. În categoria drepturilor nepatrimoniale intră: drepturile personalităţii, aşa cum rezultă din articolul 252 din noul Cod civil, drepturile de autor şi conexe, drepturile care privesc identificarea persoanei fizice şi juridice ş.a. Sunt imprescriptibile numai acţiunile care apără direct drepturile nepatrimoniale, nu şi acelea prin care se solicită repararea prejudiciului suferit prin încălcarea lor. Astfel, potrivit articolului 253 alineatul 4 din noul Cod civil, persoana prejudiciată prin încălcarea unui drept nepatrimonial poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive[2]. Câteva excepţii de la regula imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale: - acţiunea în anulabilitatea căsătoriei (articolul 301 din noul Cod civil, corespunzător articolului 21 din fostul Cod al familiei); - acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de către mama copilului sau soţul acesteia (articolele 430 şi 431 din noul Cod civil, corespunzătoare articolului 55 din fostul Cod al familiei), de către moştenitorii pretinsului tată biologic (articolul 432 alineatul 2 din noul Cod civil, fără corespondent în legislaţia anterioară); - acţiunea în nulitate relativă a recunoaşterii filiaţiei (articolul 419 din noul Cod civil).

[1]

Această regulă reieşea, în vechea reglementare, din interpretarea per a contrario a articolului 1 alineatul 1 din Decretul nr. 167/1958 („Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”) şi din faptul că legea stabilea expres excepţiile de la regula imprescriptibilităţii. [2] A se vedea şi M. NICOLAE, op. cit., p. 1164.

290

Drept civil. Partea generală. Persoanele

§3. Probleme speciale referitoare la domeniul prescripţiei extinctive 1. Valorificarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei[1] Dreptul subiectiv civil poate fi valorificat (adică realizat, recunoscut) fie pe calea acţiunii în justiţie, fie pe calea excepţiei. Noţiunea de excepţie desemnează apărarea de fond şi nu are în vedere o excepţie procesuală. Atunci când reclamantul formulează o pretenţie împotriva pârâtului, acesta din urmă se apără, invocând un drept subiectiv civil, prin mijlocul procedural al întâmpinării. Dacă pârâtul formulează o cerere reconvenţională prin care urmăreşte să obţină realizarea dreptului subiectiv faţă de reclamant sau faţă de o altă persoană, care nu este încă parte în proces, înseamnă că el îşi valorifică dreptul pe cale de acţiune şi nu de excepţie. De exemplu, X îl cheamă în judecată pe Y cu o acţiune în revendicare; Y se apără pe calea excepţiei, dovedind că titlul lui de proprietate are dată anterioară titlului reclamantului. În ceea ce priveşte prescriptibilitatea excepţiei, opiniile din doctrina anterioară erau controversate. Conform opiniei majoritare, dacă dreptul subiectiv civil putea fi valorificat pe calea acţiunii, iar această acţiune era prescriptibilă, atunci şi excepţia era prescriptibilă, în aceleaşi condiţii ca şi acţiunea; dacă acţiunea era imprescriptibilă, atunci şi excepţia era imprescriptibilă. Noul Cod civil nu clarifică problema; prevede doar că dispoziţiile din materia întreruperii prescripţiei printr-o cerere de chemare în judecată sau de arbitrare se aplică şi atunci când prescripţia a fost întreruptă prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie (articolul 2539 alineatul 4 din noul Cod civil). De asemenea, noul Cod civil prevede anumite cazuri speciale când excepţia este imprescriptibilă, deşi dreptul la acţiune este prescriptibil (de exemplu, articolul 369 alineatul 4, articolul 1095, articolul 1249 alineatul 2 din noul Cod civil); în alte cazuri prevede şi prescriptibilitatea excepţiei la fel ca şi dreptul la acţiune (de exemplu, articolul 1223 alineatul 1 din noul Cod civil). În concluzie, atunci când legiuitorul nu prevede altfel, dacă acţiunea este prescriptibilă/imprescriptibilă şi excepţia este prescriptibilă/imprescriptibilă, ca în opinia majoritară din doctrina anterioară.

2. Acţiunea în constatare[2] Acţiunea în constatare este acea acţiune prin care reclamantul solicită instanţei să constate existenţa unui drept subiectiv al său faţă de pârât ori, după caz, inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa. Acţiunea [1] [2]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 294-295; O. UNGUREANU, op. cit., p. 218. A se vedea V.M. CIOBANU, op. cit., vol. I, p. 292-295.

Prescripţia extinctivă

291

în constatare este imprescriptibilă, deoarece reclamantul nu urmăreşte obligarea pârâtului la executarea vreunei prestaţii, ci doar ca instanţa să constate existenţa sau inexistenţa unui drept subiectiv civil. Dacă reclamantul poate solicita realizarea dreptului, printr-o acţiune în realizare, acţiunea în constatare este inadmisibilă. Potrivit articolului 2502 alineatul 2 punctul 2 din noul Cod civil (la fel ca în practica judiciară şi doctrina anterioară), acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept este imprescriptibilă.

3. Acţiunile mixte Unii autori[1] consideră ca acţiuni mixte, acelea care au concomitent caracteristici de acţiuni reale, personale sau în constatare. De exemplu, petiţia de ereditate; petiţia de ereditate este acţiunea prin care un succesor universal sau cu titlu universal cere să i se recunoască titlul său de moştenitor, cu scopul de a dobândi bunurile moştenirii pe care pârâtul le deţine, în temeiul unei pretinse calităţi de moştenitor (articolul 1130 din noul Cod civil, similar cu reglementarea anterioară); petiţia de ereditate se aseamănă cu acţiunea în revendicare care este o acţiune reală, cu o acţiune personală în executarea creanţei, pe care reclamantul a dobândit-o prin moştenire şi cu partajul. Conform acestei opinii, prescriptibilitatea se determină, de la caz la caz, în funcţie de calificarea dată, în concret, acţiunii, după scopul urmărit la intentarea ei. După alţi autori[2], acţiuni mixte sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte ocrotirea, în acelaşi timp a unui drept real şi a unui drept de creanţă, care au acelaşi izvor sau între care există o strânsă legătură. De exemplu, acţiunea în rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare prin care s-a transmis un drept de proprietate (drept real); aceste acţiuni sunt prescriptibile sau nu în funcţie de situaţia concretă, şi nu de calificarea dată lor, ca fiind mixte.

4. Dualitatea de acţiuni[3] Prin dualitatea de acţiuni se înţelege situaţia în care titularul dreptului subiectiv civil are la dispoziţie două acţiuni pentru protecţia dreptului său, şi anume, pe de o parte, o acţiune personală, bazată pe un contract, care este supusă prescripţiei extinctive, iar, pe de altă parte, o acţiune reală, în revendicarea bunului, prescriptibilă sau imprescriptibilă. De exemplu, se află în această situaţie deponentul proprietar, comodantul proprietar etc. Dacă acţiu[1] [2] [3]

A se vedea O. UNGUREANU, op. cit., p. 218. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 296-297; V.M. CIOBANU, op. cit., vol. I, p. 299-300. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 297-298.

292

Drept civil. Partea generală. Persoanele

nea personală s-a prescris, poate fi utilizată acţiunea reală pentru apărarea dreptului. De exemplu, A lasă la mătuşa sa M o mobilă de bucătărie, până va avea posibilitatea să o ia. După 5 ani, când A solicită restituirea bunului lăsat în depozit, M refuză restituirea. A are la dispoziţie o acţiune personală, care izvorăşte din contractul de depozit, dar care este prescrisă şi o acţiune reală, în revendicare imprescriptibilă, pe care o poate utiliza pentru a-şi recupera bunul[1].

5. Acţiuni privind un drept secundar[2] Drepturile secundare sunt acele drepturi care nu dau naştere direct unui drept la acţiune; mai sunt numite şi drepturi potestative; ele constau în puterea de a crea, prin manifestarea unilaterală de voinţă, a unui efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane, precum: dreptul de denunţare unilaterală a contractului, în cazurile admise de lege; dreptul de alegere în cazul unei obligaţii alternative; dreptul terţilor, în cazul simulaţiei, de a opta între actul aparent şi actul real, dreptul de preemţiune etc. Întrucât nu dau naştere direct şi imediat la un drept la acţiune, drepturile secundare sunt imprescriptibile. Totuşi, efectele prescripţiei extinctive se vor produce indirect şi anume în ceea ce priveşte dreptul la acţiune care se naşte din raportul juridic referitor la care s-a exercitat dreptul secundar. De exemplu, dacă dreptul creditorului de a pretinde prestaţia – dintre cele alternative – de la debitor s-a prescris, atunci acesta nu mai are nici posibilitatea de a efectua alegerea între prestaţiile alternative.

6. Acţiuni în repararea unui prejudiciu moral[3] Repararea unui prejudiciu moral poate fi nepatrimonială (de exemplu, dezminţire într-un ziar naţional) sau patrimonială (de exemplu, acordarea de daune-interese). Dacă reparaţia este nepatrimonială, acţiunea este imprescriptibilă. Dacă reparaţia este patrimonială, atunci acţiunea este prescriptibilă, pentru că este o acţiune personală prin care se valorifică un drept de creanţă.

[1]

A se vedea şi O. U NGUREANU, op. cit., p. 218. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 298; O. U NGUREANU, op. cit., p. 219; G H. BELEIU, op. cit., p. 259. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 299; GH. BELEIU, op. cit., p. 257-258; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 644. [2]

Prescripţia extinctivă

293

7. Acţiuni în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic anulat (desfiinţat) Acţiunea în nulitate nu se confundă cu acţiunea în restituirea prestaţiilor; chiar dacă se soluţionează în cadrul aceluiaşi proces, ele reprezintă două capete de cerere diferite. Acţiunea în restituirea prestaţiilor are o natură patrimonială. Prescriptibilitatea ei diferă în funcţie de natura dreptului patrimonial: real sau de creanţă. Dacă se desfiinţează un act juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale asupra unor bunuri individual determinate, acţiunea prin care cel care a înstrăinat sau a constituit dreptul real solicită restituirea prestaţiei sale are caracterul unei acţiuni reale, deci se aplică regulile care guvernează domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale; de exemplu, dacă se anulează un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil şi vânzătorul solicită restituirea bunului imobil, acţiunea în restituire este o acţiune în revendicare. În celelalte cazuri, acţiunea în restituire are caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale, fiind deci prescriptibilă. În domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive intră şi alte acţiuni, care prezintă particularităţi, precum acţiunile în materie de carte funciară, acţiunile în materie succesorală[1], care vor fi studiate la disciplinele respective.

Secţiunea a III-a. Termenele de prescripţie extinctivă 1. Noţiune Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul material la acţiune. Acest termen, esenţialmente legal, în vechea reglementare, potrivit noului Cod civil, poate fi stabilit şi pe cale convenţională, în sensul că părţile pot să îl modifice. Astfel, părţile, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege, pot deroga prin acord expres de la durata termenelor stabilite prin lege, mărindu-le sau micşorându-le (articolul 2515 alineatul 3). Totuşi, noua durată a termenelor nu poate fi mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani sau mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 ani (articolul 2515 alineatul 4). Mai mult, noul Cod civil prevede şi un caz de prorogare legală a termenului de prescripţie, ca o excepţie de la regulă. Potrivit articolului 1394, în materia răspunderii civile delictuale, „În toate cazurile în care despăgubirea [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 300-307.

294

Drept civil. Partea generală. Persoanele

derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă”. Problema prorogării legale a termenului de prescripţie se pune în cazul în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este, în acelaşi timp, şi infracţiune, atrăgând atât răspunderea civilă, cât şi răspunderea penală. Dacă dreptul la acţiunea penală se prescrie într-un termen mai lung, decât dreptul la acţiunea civilă, în scopul protejării victimei, se prelungeşte şi termenul dreptului la acţiunea civilă. Dacă termenul prevăzut de legea penală este mai scurt, nu are loc prorogarea, fiecare acţiune rămânând supusă termenului ei de prescripţie[1].

2. Clasificare Termenele de prescripţie extinctivă sunt generale şi speciale.

2.1. Termenul general Termenul general este acela care se aplică ori de câte ori legea nu a instituit un termen special pentru un anumit caz. Potrivit articolului 2517 din noul Cod civil, termenul general de prescripţie extinctivă este de 3 ani (ca şi în reglementarea anterioară). Astfel, pentru acţiunile personale, prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă, termenul general de prescripţie extinctivă este de 3 ani (articolului 2517 din noul Cod civil, corespunzător articolului 3 alineatul 1 din Decretul nr. 167/1958); acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raportului juridic obligaţional, cu excepţia cazurilor pentru care există termene speciale; acest termen este aplicabil, prin analogie, şi acţiunilor nepatrimoniale prescriptibile extinctiv, pentru care legea nu stabileşte un termen special; de exemplu, acţiunea în nulitate relativă a recunoaşterii de filiaţie, prevăzută în articolul 419 din noul Cod civil, pentru care nu se prevede un termen de prescripţie special se prescrie în 3 ani[2].

2.2. Termene speciale Noul cod civil prevede termene speciale de prescripţie, aplicabile unor acţiuni reale sau personale, după caz. Există termene de 10 ani, de 2 ani şi de un an. La acestea se adaugă şi alte termene speciale, între 6 luni şi 5 ani, care se întâlnesc în cuprinsul codului, în cadrul diferitelor instituţii. În afară de

[1] [2]

A se vedea şi M. NICOLAE, op. cit., p. 1167. A se vedea şi M. NICOLAE, op. cit., p. 1165.

Prescripţia extinctivă

295

termenele speciale prevăzute de noul Cod civil, şi în alte acte normative de drept privat se stabilesc termene speciale de prescripţie extinctivă. În noul Cod civil, potrivit articolului 2518, se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acţiune privitor la: - drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse unui alt termen de prescripţie; - repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa; - repararea prejudiciului adus mediului înconjurător. Termenul de 2 ani se aplică (articolul 2519 din noul Cod civil): - dreptului la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare; - dreptului la acţiune privitor la plata remuneraţiei cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate în baza contractului de intermediere. Termenului de un an, conform articolelor 2520 şi 2521 din noul Cod civil, îi sunt supuse unele acţiuni care au la bază raporturi izvorâte din prestările de servicii: - profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le prestează; - profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu luna; - medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente; - vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate; - meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor; - avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor si cheltuielilor; termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului; în cazul afacerilor neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data ultimei prestaţii efectuate; - notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor; termenul de prescripţie se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile; - inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin; termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea; - dreptului la acţiune privitor la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc;

296

Drept civil. Partea generală. Persoanele

- acţiunii izvorâte dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului;în acest caz, termenul este de 3 ani, atunci când contractul de transport a fost încheiat pentru a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite.

Secţiunea a IV-a. Cursul prescripţiei extinctive Termenul de prescripţie extinctivă are un început, marcat de data la care începe să curgă prescripţia extinctivă, o durată, precum şi un sfârşit, marcat de data împlinirii prescripţiei extinctive.

§1. Începutul prescripţiei extinctive[1] 1. Regula generală Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive este prevăzută în articolul 2523 din noul Cod civil[2], potrivit căruia prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui. Spre deosebire de vechea reglementare, care conţinea un criteriu obiectiv de determinare a momentului de la care începea să curgă prescripţia, adică data naşterii dreptului la acţiune (care reieşea din articolul 7 alineatul 1 din Decretul nr. 167/1958 şi din articolul 1886 din Codul civil din 1864), noul Cod civil prevede două criterii: unul subiectiv, greu de dovedit, şi anume data de la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut naşterea lui şi altul parţial obiectiv, şi anume data de la care, după împrejurări, titularul dreptului la acţiune trebuia să cunoască naşterea lui. Pentru ca prescripţia să înceapă să curgă nu este suficient ca dreptul subiectiv civil să fi fost încălcat sau nesocotit. Chiar dacă se naşte dreptul la acţiune în momentul încălcării, pentru ca prescripţia să înceapă să curgă este necesar ca titularul dreptului la acţiune să fi avut posibilitatea să facă acte de întrerupere. Or, nu poate să acţioneze atât timp cât nu cunoaşte sau nu trebuia să cunoască naşterea dreptului la acţiune. Această regulă generală introdusă de noul Cod civil va ridica mari dificultăţi de probă în practică. Punctul de plecare al prescripţiei nu este uşor de stabilit, este glisant. Instanţa este aceea care va trebui să stabilească pe baza [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 314-322; GH. BELEIU, op. cit., p. 270-280; O. UNGUop. cit., p. 222-225; Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 144-147. [2] Acest text este similar articolului 2224 din Codul civil francez, aşa cum a fost modificat în 2008. REANU,

Prescripţia extinctivă

297

unui probatoriu complex data de la care a început să curgă prescripţia şi pentru asta, implicit, să administreze probe din care să reiasă data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau a trebuit să cunoască, după împrejurări, naşterea lui[1].

2. Reguli speciale Nu întotdeauna se poate determina cu uşurinţă momentul de la care începe să curgă prescripţia aplicând regula generală şi aceasta din cauza multitudinii de drepturi subiective civile, care comportă elemente specifice. De aceea se prevăd reguli speciale, care se aplică numai în cazurile expres stabilite de lege, cu prioritate faţă de regula generală. Ori de câte ori nu se aplică o regulă specială, stabilită de lege pentru o anumită situaţie, se aplică regula generală. Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face. Potrivit articolului 2524 din noul Cod civil, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute. O obligaţie de a da este, de exemplu, obligaţia de a transfera dreptul de proprietate sau al unui alt drept real; o obligaţie de a face este, de exemplu, obligaţia de a preda un lucru, de a presta un serviciu. Dacă obligaţia nu este simplă, ci este afectată de o modalitate, un termen sau o condiţie, prescripţia începe să curgă astfel: dacă este afectată de o condiţie rezolutorie sau de un termen extinctiv, întrucât textul nu distinge, se aplică aceeaşi regulă ca pentru obligaţia simplă; în cazul în care obligaţia este afectată de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului (articolul 2524 alineatul 2); dacă obligaţia este afectată de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia (articolul 2524 alineatul 3). Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor. Conform articolului 2525 din noul Cod civil, prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate, începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii[2] prin care s-a desfiinţat actul, ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă. Această regulă nouă (faţă de [1]

A se vedea D. LENCOU, Les experts de justice et la prescription civile, în Chronique Juridique et Judiciaire nr. 81/2008, p. 22-23; M. NICOLAE, op. cit., p. 1169. [2] Potrivit articolului 222 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă nou, referirea din cuprinsul Codului civil la hotărârea definitivă se va înţelege ca fiind făcută la hotărârea irevocabilă.

298

Drept civil. Partea generală. Persoanele

reglementarea anterioară), priveşte cazurile în care un act juridic este desfiinţat pentru motive anterioare, concomitente sau ulterioare încheierii lui şi care are ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu restituirea prestaţiilor, care rămân lipsite de cauză. Dacă acţiunea în restituirea prestaţiilor urmează acţiunii prin care, actul juridic ce stă la baza ei, a fost anulat sau desfiinţat pe cale judecătorească, prescripţia începe să curgă la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a actului. Dacă acţiunea în restituirea prestaţiilor urmează unei declaraţii de rezoluţiune sau reziliere, aşa cum rezultă din articolele 1550 şi 1552 din noul Cod civil, neexistând o hotărâre judecătorească, atunci prescripţia curge de la data la care această declaraţie a devenit irevocabilă. Potrivit articolului 1550 alineatul 1, rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită. Articolul 1552 prevede că „(1) Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere. (2) Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora. (3) În cazurile prevăzute de lege, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară sau, după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor. (4) Declaraţia de rezoluţiune este irevocabilă de la data comunicării ei către debitor sau, după caz, de la data expirării termenului prevăzut la alineatul 1” (s.n.). Dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive. La fel ca în vechea reglementate (articolul 12 din Decretul nr. 167/1958), în noul Cod civil se prevede în articolul 2526 că, atunci când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data ultimei prestaţii neexecutate. Astfel, dacă prestaţiile succesive sunt individuale, de exemplu, sunt dobânzi, pentru fiecare prestaţie curge o prescripţie diferită, de la data când a devenit exigibilă; dacă prestaţiile succesive alcătuiesc un tot unitar, în temeiul legii sau prin convenţia părţilor, de exemplu, plata preţului în rate, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare, atunci, prescripţia curge pentru întreaga sumă de la data ultimei rate de preţ neplătită. Dreptul la acţiune în materia asigurărilor (articolul 2527 din noul Cod civil). În cazul asigurării contractuale, prescripţia începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător. Această regulă, care nu exista în vechea reglemen-

Prescripţia extinctivă

299

tare, are ca scop să simplifice relaţiile dintre asigurător şi asigurat. Astfel, începutul prescripţiei nu depinde de naşterea drepturilor la plata primelor de asigurare sau a indemnizaţiei de asigurare ori de despăgubire şi nici de data producerii cazului asigurat, ci de data scadenţei primei de asigurare, datorate de asigurat (sau contractant) sau de data expirării termenelor de plată a indemnizaţiei sau a despăgubirii datorate de asigurător. Această regulă se aplică numai asigurării contractuale, nu şi aceleia prin efectul legii, şi priveşte numai raporturile dintre părţile contractante[1], neaplicându-se faţă de terţi. Dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită sau licită. Potrivit articolului 2528 din noul Cod civil, la fel ca în vechea reglementare (articolul 8 din Decretul nr. 167/1958), prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită, contractuală sau delictuală, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (nu numai pe cel care a cauzat-o). Există deci un moment subiectiv de la care curge prescripţia, acela de la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, greu de dovedit, şi unul obiectiv, subsidiar, acela de la care cel păgubit trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de ea. Aceeaşi regulă se aplică, în mod corespunzător, faptelor licite, adică şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri[2]. Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic. În mod asemănător cu vechea reglementare (articolul 9 din Decretul nr. 167/1958), articolul 2529 din noul Cod civil prevede că prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă la momente diferite, în funcţie de cauza de anulabilitate. Astfel, în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat, indiferent de felul violenţei – fizică, morală, continuă sau instantanee; acesta este un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia. În cazul dolului, din ziua când a fost descoperit; este un moment subiectiv de la care victima dolului poate efectiv să acţioneze. În caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare (de exemplu, lipsa cauzei, incapacitatea), din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să-i încuviinţeze sau să-i autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic; legiuitorul stabileşte două momente: unul subiectiv, al cunoaşterii cauzei de anulare şi unul obiectiv, subsidiar, al împlinirii celor 18 luni de la data încheierii actului juridic. Termenul de 18 luni nu este un termen [1] [2]

A se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1172. A se vedea, pentru detalii, M. NICOLAE, op. cit., p. 524-534 şi p. 1172-1173.

300

Drept civil. Partea generală. Persoanele

de prescripţie, ci un termen legal, stabilit în scopul de a nu se prelungi prea mult durata cuprinsă între încheierea actului juridic şi începutul prescripţiei; în acest termen de 18 luni se prezumă că trebuie să fie cunoscută cauza de anulare; cunoscută sau nu, după împlinirea lui începe să curgă prescripţia. În raporturile dintre părţi şi terţi, în cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană[1], prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate (articolul 2529 alineatul 2 din noul Cod civil). De regulă, terţii nu pot solicita anularea unui act juridic, deoarece, conform articolului 1248 alineatul 2 din noul Cod civil, nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată, iar acesta, de regulă, este una dintre părţile actului juridic (potrivit principiului relativităţii efectelor actului juridic, articolul 1280 din noul Cod civil). Există însă şi excepţii; de exemplu, prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare poate fi încălcat dreptul de preempţiune al unei terţe persoane (al preemptorului), străină de contract[2]. Dreptul la acţiunea în anularea unui act juridic poate să curgă şi de la alte momente decât cele prevăzute în articolul 2529, dacă prin lege se prevede astfel. De exemplu, în cazul acţiunii în anulare a căsătoriei prescripţia curge de la momente diferite, în funcţie de cauza de anulare (articolul 301 din noul Cod civil). Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii aparente[3]. Regula nouă, care nu exista în reglementarea anterioară, prevăzută în articolul 2530 din noul Cod civil, priveşte viciile aparente, în situaţia în care legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii. Astfel, prescripţia dreptului la acţiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate. Aceleaşi dispoziţii se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite oria lipsurilor cantitative, însă numai dacă

[1]

Terţii sunt persoanele străine de un anume act juridic, care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentare la încheierea acestuia, şi faţă de care actul juridic nu produce niciun efect. [2] A se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1174; totuşi, potrivit articolului 1731 din noul Cod civil, vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preempţiune legal sau convenţional se poate face către un terţ numai sub condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor; or, contractul sub condiţie suspensivă este valabil încheiat, nu este anulabil (decât dacă sunt încălcate alte condiţii de validitate la încheierea lui). [3] Viciile aparente sunt acelea vizibile şi care pot fi constatate de o persoană prudentă şi diligentă fără a recurge la un expert.

Prescripţia extinctivă

301

oricare dintre aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală. În cazul în care, în temeiul legii sau prin convenţia părţilor, se stabileşte un termen de decădere, în care trebuie denunţate viciile aparente şi acest termen este depăşit, obligaţia de garanţie pentru vicii încetează, se stinge, astfel încât prescripţia extinctivă rămâne fără obiect[1]. Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii ascunse. Potrivit articolului 2531 din noul Cod civil (asemănător articolului 11 din Decretul nr. 167/1958), „(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă: a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii; b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepţiei finale a construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii. (2) Pentru executarea unor lucrări curente, termenele prevăzute la alin. (1) sunt de o lună, în cazul prevăzut la lit. a), respectiv de 3 luni, în cazul prevăzut la lit. b). (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală. (4) Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanţie înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească. (5) Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce, însă, nicio atingere termenelor de garanţie speciale, legale sau convenţionale. (6) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare”. Această regulă se aplică în cazul răspunderii pentru viciile ascunse ale bunului, lucrării sau construcţiei. Viciile ascunse fac bunul impropriu întrebuinţării la care este destinat sau îi micşorează întrebuinţarea sau valoarea; ele nu pot fi descoperite fără asistenţă de specialitate, de către o persoană prudentă şi diligentă[2]. În textul de mai sus se face distincţie între: prescripţia pentru viciile ascunse ale unui bun transmis, ale unei lucrări executate, ale unei construcţii predate ori recepţionate şi ale unor lucrări curente, de întreţinere. Se stabilesc două momente de la care începe să curgă prescripţia: un moment subiectiv, care este acela al descoperirii viciilor şi un moment obiectiv, care coincide cu data expirării termenului de garanţie, de 1 an, pentru bun [1] [2]

A se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1175. A se vedea articolele 1707, 1863, 1879 din noul Cod civil.

302

Drept civil. Partea generală. Persoanele

sau lucrare, de 3 ani pentru construcţie, de 1 lună pentru lucrări curente la bunuri mobile şi de 3 luni pentru lucrări curente la o construcţie. Aceste termene nu sunt de prescripţie extinctivă, ci termene legale de garanţie, cu caracter general şi subsidiar, care se aplică dacă nu există alte termene speciale, legale sau convenţionale. La împlinirea lor, se stinge obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse, dacă acestea nu apar în termenele respective, care sunt termene extinctive. Dacă se stinge obligaţia de garanţie pentru vicii, dreptul la acţiune pentru vicii ascunse rămâne fără obiect, deci nu se mai pune problema prescripţiei acestuia[1]. Începutul prescripţiei extinctive în alte cazuri: - prescripţia acţiunii în tăgada paternităţii copilului din căsătorie începe să curgă de la data când tatăl (soţul mamei) a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii, atunci când titularul acţiunii este soţul mamei (articolul 430 din noul Cod civil); dacă acţiunea este promovată de către mamă, prescripţia începe să curgă de la data naşterii copilului (articolul 431 din noul Cod civil); dacă acţiunea este introdusă de către pretinsul tată biologic, dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii lui, iar dacă a decedat şi acţiunea este introdusă de moştenitorii săi, prescripţia începe să curgă de la data decesului tatălui biologic (articolul 432 din noul Cod civil); dacă acţiunea este introdusă de copil, dreptul lui la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii (articolul 433 din noul Cod civil); - acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei nu se prescrie în timpul vieţii copilului (articolul 427 din noul Cod civil); - prescripţia acţiunii posesorii începe să curgă de la data tulburării posesiei sau deposedării (articolul 951 din noul Cod civil) ş.a.

§2. Suspendarea prescripţiei extinctive 1. Noţiune Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege orice modificare a cursului acesteia, ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune[2]. Deci, sancţiunea prescripţiei extinctive nu intervine atunci când titularul dreptului la acţiune nu manifestă pasivitate sau neglijenţă în exercitarea [1]

A se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1176. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 322; O. UNGUREANU, op. cit., p. 226; Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 149. [2]

Prescripţia extinctivă

303

dreptului său, ci este împiedicat să şi-l exercite datorită unor împrejurări care îl pun într-o imposibilitate materială, morală sau juridică de a acţiona (în caz contrar, sancţiunea ar fi deturnată de la finalitatea sa). Pentru a interveni suspendarea prescripţiei, cauzele de suspendare trebuie să apară în timp ce prescripţia este în curs (adică între momentul în care a început să curgă şi înainte de împlinirea termenului de prescripţie); dacă apar înainte ca prescripţia să înceapă să curgă, nu intervine suspendarea, ci amânarea începutului prescripţiei extinctive.

2. Cauzele de suspendare Cauzele generale de suspendare, prevăzute în articolul 2532 din noul Cod civil, sunt asemănătoare cu cele din vechea reglementare (cu două excepţii: suspendarea cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia şi suspendarea pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi) şi se regăseau în Decretul nr. 167/1958, în articolele 13-14. Aceste cauze sunt legale, adică stabilite de lege în mod limitativ (ceea ce înseamnă că nu se aplică prin analogie) şi produc efecte de drept, în sensul că instanţa, în cursul procesului, având ca obiect recunoaşterea sau stabilirea dreptului subiectiv civil, dacă se invocă prescripţia extinctivă, doar constată că a operat suspendarea şi trece la soluţionarea cauzei în fond. Potrivit articolului 2515 alineatul 3, părţile pot, prin acord expres, să modifice cauzele legale de suspendare; nu le pot suprima, înlocui sau crea altele noi; de exemplu, pot stabili prin acord expres faptul că prescripţia este suspendată între soţi şi atunci când aceştia sunt separaţi în fapt, modificând cauza de suspendare, prevăzută în articolul 2532 punctul 1. Conform articolului 2532, prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă: 1) Între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt (în reglementarea anterioară, între soţii separaţi în fapt, prescripţia curgea; această modificare a intervenit din necesităţi de ordin practic); există o imposibilitate morală de a acţiona. 2) Între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate; descărcarea de gestiune este dată de către instanţa de tutelă, aşa cum reiese din articolul 162 din noul Cod civil; există aici o imposibilitate morală de a acţiona. 3) Între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri

304

Drept civil. Partea generală. Persoanele

sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate; această cauză de suspendare se aseamănă cu cea precedentă, dar este mai generală, incluzând toate cazurile de administrare a bunurilor altuia, indiferent de izvor (lege, hotărâre judecătorească, contract), cu excepţia cazurilor prevăzute la punctul 2; trebuie avute în vedere şi dispoziţiile care reglementează administrarea bunurilor altuia, în noul Cod civil, articolele 792-857. 4) În cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară; în acest caz există o imposibilitate juridică de a acţiona; astfel, dacă minorul sub 14 ani, interzisul judecătoresc sau minorul între 14 şi 18 ani sunt titulari de drepturi subiective prescriptibile, prescripţia nu curge împotriva lor, iar dacă a început să curgă se suspendă, până la numirea reprezentantului/ocrotitorului legal, după caz. 5) Cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia; acesta este un caz nou de suspendare, care nu exista în reglementarea anterioară şi are ca scop sancţionarea debitorului culpabil, care, prin demersurile lui împiedică pe creditor să-şi exercite dreptul la acţiune; de exemplu, debitorul ascunde sau sustrage titlul constatator al creanţei, ascunde modificarea termenului legal de plată sau renunţarea la beneficiul termenului ce către autorul creditorului actual[1]. 6) Pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie; şi această cauză de suspendare este nouă şi are ca scop soluţionarea prin bună înţelegere a litigiilor; ea a fost impusă din necesităţi practice, mai ales din sfera comercială; pe durata negocierilor, părţile nu fac acte de întrerupere a prescripţiei, pentru a arăta buna lor credinţă şi convingerea în rezultatul pozitiv al acestora; dacă negocierile au loc în cursul prescripţiei, din care mai sunt 6 luni până la împlinire, suspendarea nu operează; cele 6 luni rămase sunt considerate suficiente ca titularul dreptului la acţiune să poată introduce acţiunea în justiţie; suspendarea operează deci, numai dacă negocierile au fost purtate în ultimele 6 luni, înainte de împlinirea termenului de prescripţie sau au început mai devreme şi au continuat în ultimele 6 luni; dacă, de exemplu, negocierile au început cu 4 luni înainte de împlinirea termenului de prescripţie şi au ţinut o lună, după care au fost întrerupte, prescripţia este suspendată o lună şi nu se împlineşte decât după 6 luni de la data când a încetat cauza de suspendare, adică de la data întreruperii negocierilor; din exemplul dat reiese că precizarea legiuitorului ca negocierile să se fi purtat în [1]

A se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1179.

Prescripţia extinctivă

305

ultimele 6 luni al termenului de prescripţie este lipsită de utilitate practică, atât timp cât articolul 2534 alineatul 2 prevede că prescripţia nu se împlineşte oricum mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat. 7) În cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen; în acest caz există o imposibilitate juridică de a acţiona; titularul dreptului la acţiune nu se poate adresa instanţei sau a ales să nu se adreseze instanţei, înainte de parcurgerea procedurii prealabile[1]. 8) În cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război; sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului; în acest caz există o imposibilitate materială (fizică) de a acţiona; simpla participare la forţele armate ale ţării (de exemplu, satisfacerea stagiului militar) nu are efect de suspendare a prescripţiei; în literatura juridică[2] se apreciază că de acest caz de suspendare trebuie să beneficieze şi persoanele care participă la misiuni militare sub egida ONU sau NATO. 9) În cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia, este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este temporară nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie; forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil (articolul 1351 alineatul 2 din noul Cod civil); forţa majoră îl pune pe titularul dreptului la acţiune în imposibilitatea materială (fizică) de a acţiona, de exemplu, cutremurele, inundaţiile; forţa majoră trebuie să privească numai pe titularul dreptului la acţiune (pe cel împotriva căruia curge prescripţia); dacă cel în [1]

În Codul de procedură civilă, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 714 din 26 octombrie 2010, este reglementată o cauză de suspendare a prescripţiei dreptului la acţiune (care se încadrează în situaţia în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii, să folosească o anumită procedură prealabilă), în cazul unui drept litigios supus medierii, pe durata acestei proceduri, dar nu mai mult de 3 luni de la începerea ei (articolul 720¹ alineatul 1¹). [2] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 662; M. NICOLAE, op. cit., p. 1180 şi 580.

306

Drept civil. Partea generală. Persoanele

favoarea căruia curge prescripţia (debitorul) se află într-o situaţie de forţă majoră, prescripţia nu se suspendă; spre deosebire de reglementarea anterioară, se face distincţie între forţa majoră permanentă şi temporară; dacă este temporară, nu conduce la suspendarea prescripţiei decât dacă a intervenit în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului; 6 luni sunt considerate de legiuitor suficiente pentru a acţiona în justiţie; se face şi aici aplicarea articolului 2534 alineatul 2 din noul Cod civil, la fel ca la suspendarea prescripţiei pe durata negocierilor (punctul 6). În afara celor 9 cazuri de suspendare, legiuitorul arată că mai pot exista şi altele, încheind articolul 2532 cu punctul 10 „în alte cazuri prevăzute de lege”. În materie succesorală, potrivit articolului 2533 din noul Cod civil „(1) Prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte. (2) Ea nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte. (3) Prescripţia nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data lichidării ei”.

3. Efectele suspendării prescripţiei extinctive Conform articolului 2534 alineatul 1 din noul Cod civil (corespunzător articolului 15 alineatul 1 din Decretul nr. 167/1958), după încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare. Deci durata cauzei de suspendare nu va intra în calculul termenului de prescripţie extinctivă. După încetarea cauzei de suspendare cursul prescripţiei este reluat din momentul în care fusese oprit. De exemplu, dacă termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la 18 mai 2005 şi la 21 iunie 2006 a intervenit o cauză de suspendare care a durat până la 21 septembrie 2006 (3 luni), prescripţia se va împlini la 18 august 2008. În anumite cazuri suspendarea produce şi un efect special; astfel, conform articolului 2534 alineatul 2 din noul Cod civil (corespunzător articolului 15 alineatul 2 din Decretul nr. 167/1958) prescripţia nu se împlineşte înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de 1 lună de la suspendare. Reiese că acest efect nu se produce în toate cazurile, ci numai atunci când, de la încetarea cauzei de suspendare şi până la împlinirea termenului de prescripţie, au rămas mai puţin de 6 luni/1 lună (în funcţie de termenul de prescripţie: dacă este mai mare sau egal cu 6 luni, trebuie să rămână 6 luni; dacă este mai mic

Prescripţia extinctivă

307

de 6 luni, trebuie să rămână 1 lună). Efectul special constă deci în prelungirea (prorogarea) împlinirii termenului, astfel încât între momentul încetării cauzei de suspendare şi cel al împlinirii prescripţiei să fie 6 luni/1 lună[1]. Scopul acestei prevederi este de a da titularului dreptului la acţiune, după încetarea cauzei de suspendare, un timp rezonabil pentru exercitarea acestui drept, prin introducerea cererii de chemare în judecată[2]. Acest efect special al suspendării prescripţiei se produce numai când cauza de suspendare a intervenit în partea finală a termenului de prescripţie. De exemplu, dacă termenul de prescripţie de 3 ani (deci mai mare de 6 luni), a început să curgă la 18 mai 2005 şi la 1 februarie 2008 a intervenit o cauză de suspendare care a încetat la 1 mai 2008 (3 luni), atunci prescripţia nu se împlineşte la 18 august 2008, ci la 1 noiembrie 2008. Suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară numai dacă prin lege nu se dispune altfel (articolul 2535 din noul Cod civil). Cazuri particulare, care derogă de la dispoziţiile articolului 2535, se regăsesc în materia obligaţiilor plurale, solidare şi indivizibile, unde efectele suspendării prescripţiei se extind şi la codebitori sau cocreditori (articolul 1433 alineatul 1, articolul 1441 alineatul 1 şi articolul 1449 din noul Cod civil). De asemenea, suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal ori faţă de fideiusor produce efecte în privinţa amândurora (articolul 2536 din noul Cod civil).

§3. Întreruperea prescripţiei extinctive 1. Noţiune Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege modificarea cursului acesteia, constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive. Fundamentul întreruperii prescripţiei constă în aceea că nu se mai justifică producerea efectului extinctiv al prescripţiei, ori de câte ori, fie titularul dreptului material la acţiune iese din pasivitate şi introduce o acţiune în justiţie, fie cel în folosul căruia curge prescripţia (debitorul) renunţă la atitudinea de împotrivire faţă de titularul dreptului (creditorul) prin recunoaşterea datoriei sale[3] ori este pus în întârziere.

[1]

A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 150; G. BOROI, op. cit., p. 326. A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 666. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 327; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 667. [2]

308

Drept civil. Partea generală. Persoanele

2. Cauzele de întrerupere[1] Cauzele de întrerupere (ca şi cele de suspendare) sunt legale, limitativ prevăzute de lege şi produc efecte de drept, instanţa doar constatând producerea lor. Potrivit articolului 2515 alineatul 3 din noul Cod civil, părţile pot, prin acord expres, să modifice cauzele legale de întrerupere; nu le pot suprima, înlocui sau crea altele noi. Cauzele legale generale de întrerupere sunt prevăzute în articolul 2537 din noul Cod civil. Spre deosebire de reglementarea anterioară (articolul 16 din Decretul nr. 167/1958), cea din noul Cod civil este mai complexă; în plus, sunt reglementate şi cauze noi de întrerupere, şi anume invocarea pe cale de excepţie a dreptului a cărui acţiune se prescrie şi punerea în întârziere a debitorului; sunt date lămuriri cu privire la condiţiile în care se întrerupe prescripţia, care, anterior, nu erau cuprinse în legislaţie, ci reprezentau o creaţie a practicii. De asemenea, se precizează când se întrerupe prescripţia cu ocazia soluţionării unui proces penal, care are şi o latură civilă. Cauzele de întrerupere sunt următoarele: 1) Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia. Întreruperea prescripţiei are loc printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia. În articolul 2538 din noul Cod civil se fac precizări cu privire la recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie; astfel, recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional (prin acordul părţilor, de exemplu, prin convenţia de eşalonare a datoriei sau de acordare de către creditor a unui termen de graţie[2]) şi poate fi expresă sau tacită. Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea. Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală. De exemplu, cumpărătorul, îndreptăţit la restituirea preţului vânzării, vânzare ce a fost desfiinţată, poate invoca recunoaşterea tacită a

[1] [2]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 327-329. A se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1182.

Prescripţia extinctivă

309

dreptului său, dacă vânzătorul nu a pretins restituirea bunului mobil care a făcut obiectul contractului şi care se află la cumpărător. Pentru a avea efect întreruptiv, recunoaşterea trebuie să fie voluntară, neîndoielnică, simplă (adică neafectată de modalităţi) şi făcută în termenul de prescripţie[1]. 2) Introducerea unei cereri de chemare în judecată (ori de arbitrare). Prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrale, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori, ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie; prescripţia se întrerupe, de asemenea, prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată, până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă (punctele 2 şi 3 ale articolului 2537 din noul Cod civil). Pentru ca cererea să aibă efect întreruptiv, potrivit articolului 2539 din noul Cod civil, este suficient ca ea să fie introdusă la un organ de jurisdicţie ori de urmărire penală, chiar necompetent. Dacă cererea este introdusă la un organ fără atribuţii jurisdicţionale, prescripţia nu se întrerupe. Dacă cererea este introdusă la o instanţă necompetentă, prescripţia se întrerupe de la data introducerii cererii şi nu de la data sesizării instanţei competente, ca urmare a declinării competenţei. Şi atunci când cererea este nulă pentru lipsă de formă, legiuitorul prevede că prescripţia se întrerupe. Conform articolului 133 alineatul 1 din Codul de procedură civilă în vigoare, cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă. Dacă legiuitorul a avut în vedere lipsa de formă a cererii de chemare în judecată, atunci această prevedere va fi greu aplicabilă în practică (dacă nu conţine numele părţilor, este dificil de stabilit faţă de cine a operat întreruperea, dacă cererea nu are obiect este greu de apreciat care prescripţie, al cărui drept material la acţiune este întreruptă). În noul Cod de procedură civilă, care nu a intrat în vigoare, viciile de formă ale cererii de chemare în judecată, care conduc la nulitatea ei, sunt mai multe ca număr[2]. De asemenea, prescripţia se întrerupe numai dacă cererea este admisă printr-o hotărâre cu autoritate de lucru judecat. În cazul în care este admisă, [1]

A se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1182 şi 597-599. Potrivit articolului 191 alineatul 1 din noul Cod de procedură civilă, „(1) Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele si prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia, este nulă”. [2]

310

Drept civil. Partea generală. Persoanele

dar s-a prescris dreptul de a cere executarea silită, se consideră că hotărârea nu are autoritate de lucru judecat, iar cel îndreptăţit poate face o nouă cerere, când dreptul lui la acţiune este imprescriptibil ori când nu s-a prescris încă (articolul 2539 alineatul 3 din noul Cod civil). Dacă cererea este respinsă sau anulată, ea nu întrerupe prescripţia, dovedind lipsa de temeinicie a pretenţiei, ori formularea unei cereri nule, anulabile sau inadmisibile[1].Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia, însă, ca noua cerere să fie admisă. Acest termen de 6 luni se justifică numai dacă cererea este introdusă la finalul termenului de prescripţie. Dacă titularul dreptului la acţiune poate introduce o nouă acţiune în justiţie, fiind încă în termen ori dreptul lui la acţiune fiind imprescriptibil, atunci termenul de 6 luni stabilit în articolul 2539 alineatul 2 teza a doua nu îi profită. Considerăm că termenul de 6 luni nu este nici de prescripţie, nici de decădere, ci acesta este un termen legal extinctiv, acordat suplimentar titularului dreptului la acţiune, în scopul de a evita prescripţia acţiunii pentru motive formale, procedurale[2]. În cazul în care cererea nu este făcută în scopul de a fi admisă, adică s-a renunţat la ea sau a fost lăsată în nelucrare şi s-a perimat ori, odată admisă, nu a fost pusă în executare în termenul de prescripţie stabilit pentru executarea silită, ea nu are efect întreruptiv de prescripţie, deoarece arată delăsare în ceea ce priveşte realizarea dreptului dedus judecăţii (articolul 2539 alineatele 2 şi 3 din noul Cod civil). Aceleaşi dispoziţii se aplică şi atunci când prescripţia a fost întreruptă prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie (articolul 2539 alineatul 4 din noul Cod civil). Noţiunea de excepţie desemnează apărarea de fond şi nu are în vedere o excepţie procesuală. Atunci când reclamantul formulează o pretenţie împotriva pârâtului, acesta din urmă se apără, invocând un drept subiectiv civil, prin mijlocul procedural al întâmpinării. Dacă pârâtul formulează o cerere reconvenţională prin care urmăreşte să obţină realizarea dreptului subiectiv faţă de reclamant sau faţă de o altă persoană, care nu este încă parte în proces, înseamnă că el îşi valorifică dreptul pe cale de acţiune şi nu de excepţie. 3) Punerea în întârziere. O cauză nouă de întrerupere a prescripţiei, care nu era prevăzută în reglementarea anterioară, este punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia (articolul 2537 punctul 4 din noul Cod [1]

A se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1183. A se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1183-1184; de asemenea, Codul civil grec, articolul 263 alineatul 2. [2]

Prescripţia extinctivă

311

civil). Potrivit articolului 2540 din noul Cod civil, prescripţia este considerată întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge, numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată, în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere. Cele două condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca punerea în întârziere să aibă efect întreruptiv sunt destinate să împiedice pe titularul dreptului la acţiune să abuzeze de această cauză, fără a avea, în realitate, intenţia de a-l acţiona în judecată pe cel pus în întârziere.

3. Efectele întreruperii prescripţiei extinctive[1] Asemănător cu reglementarea anterioară (articolul 17 din Decretul nr. 167/1958), articolul 2541 din noul Cod civil arată care sunt efectele întreruperii prescripţiei, detaliind toate cazurile. Astfel, întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, iar după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie. Natura noii prescripţii, care începe să curgă, diferă în funcţie de cauza de întrerupere. Dacă întreruperea prescripţiei s-a făcut prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel. De exemplu, dacă X îi datorează lui Y o sumă de bani şi după 2 ani şi 10 luni – din termenul de 3 ani – îi solicită lui Y (creditorului) un termen pentru restituirea sumei, prescripţia se întrerupe şi începe să curgă o nouă prescripţie; adică, de la data recunoaşterii dreptului creditorului, începe să curgă o altă prescripţie de 3 ani; efectele întreruperii în cazul recunoaşterii dreptului de către cel în folosul căruia curge prescripţia se produc instantaneu. În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripţie, care este de altă natură, şi anume prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă. Dacă întreruperea rezultă din intervenţia făcută în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite, prescripţia va reîncepe să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase neacoperite. Dacă prescripţia a fost întreruptă în cazul unui proces penal, întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de clasare, a ordonanţei de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau până la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei penale. Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să curgă prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanţei penale prin care ar fi [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 329-330; Ş T. RĂUSCHI, C.T. U NGUREANU, op. cit., p. 148-149.

312

Drept civil. Partea generală. Persoanele

trebuit să se stabilească despăgubirea. Noua prescripţie care începe să curgă după întrerupere este prescripţia dreptului material la acţiune, dacă nu a fost soluţionată latura civilă a procesului penal şi prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, dacă latura civilă a fost soluţionată printr-o hotărâre definitivă. Potrivit articolului 2542 din noul Cod civil, efectele întreruperii prescripţiei profită celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Dacă prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului recunoaşterii. Cazuri particulare, care derogă de la dispoziţiile articolului 2542, se regăsesc în materia obligaţiilor plurale, solidare şi indivizibile, unde efectele întreruperii prescripţiei se extind şi la codebitori sau cocreditori (articolele 1433 alineatul 2, 1441 alineatul 2 şi 1449 din noul Cod civil). Potrivit articolului 2543 din noul Cod civil, întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora (spre deosebire de reglementarea anterioară, articolul 1873 din Codul civil din 1864).

§4. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă 1. Noţiune Repunerea în termenul de prescripţie poate fi definită ca fiind beneficiul recunoscut de lege titularilor drepturilor subiective, în condiţiile anume prevăzute, în temeiul căruia aceştia îşi pot valorifica drepturile, chiar dacă termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit[1]. Justificarea instituţiei repunerii în termenul de prescripţie se regăseşte în ideea că titularul dreptului la acţiune nu poate fi sancţionat, dacă el nu acţionează din motive ce nu îi pot fi imputate, adică, dacă nu i se poate reproşa o conduită culpabilă. Conform articolului 2522 alineatul 1 din noul Cod civil (similar articolului 19 alineatul 1 din Decretul nr. 167/1958), cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei, poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei. Având în vedere faptul că instanţei îi este interzis prin articolul 2512 alineatul 2 din noul Cod civil să aplice din oficiu prescripţia, cu atât mai mult aceasta nu va putea, din oficiu, să repună în termenul de prescripţie pe cel interesat. Spre deose-

[1]

A se vedea M. NICOLAE, op. cit., p. 1189; G. BOROI, op. cit., p. 331.

Prescripţia extinctivă

313

bire de reglementarea anterioară, repunerea în termenul de prescripţie este dispusă de instanţă numai la cererea titularului dreptului la acţiune.

2. Cauzele de repunere în termen Cauzele de repunere în termen nu erau şi nu sunt expres prevăzute de lege. Legiuitorul arată doar că acestea trebuie să fie temeinic justificate. Instanţa apreciază, de la caz la caz, temeinicia motivelor. În doctrina anterioară[1], care poate fi utilizată în continuare şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil, s-a arătat că motivele de repunere în termen sunt acele împrejurări care nu au nici caracter de forţă majoră şi nici nu presupun culpa titularului dreptului. De exemplu, în practica judiciară, au fost considerate motive temeinice: spitalizarea îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul, în numele căruia urma să introducă acţiunea în stabilirea paternităţii[2]; existenţa unor împrejurări speciale în care s-a găsit moştenitorul, care l-au împiedicat să afle despre deschiderea succesiunii la care era chemat (de exemplu, se afla la închisoare şi rudele i-au ascuns cu rea-credinţă moartea autorului său)[3]; neacceptarea succesiunii de către un minor, deoarece a fost abandonat de mama sa, care era reprezentantul său legal[4]; spitalizare îndelungată şi repetată[5] etc. Repunerea în termen, potrivit articolului 2522 alineatul 2 din noul Cod civil (similar articolului 19 alineatul 2 din Decretul nr. 167/1958), nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie. La fel ca în reglementarea anterioară, legiuitorul nu precizează natura termenului de 30 zile (1 lună în Decretul nr. 167/1958). Prin urmare, poate fi folosită doctrina anterioară, în care natura termenului era controversată[6]: unii autori susţineau că ar fi un termen de decădere; majoritatea autorilor considerau însă că este un termen de prescripţie extinctivă, cu toate [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 332-333; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 675; O. UNGUREANU, op. cit., p. 228. [2] În reglementarea actuală acest motiv temeinic de repunere în termen nu mai are aplicabilitate practică, deoarece potrivit articolului 427 din noul Cod civil, dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului. [3] Deşi termenul de opţiune succesorală este un termen de decădere şi nu de prescripţie (aşa cum rezultă din articolul 1103 coroborat cu articolul 2547 din noul Cod civil), el este supus prevederilor referitoare la suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie extinctivă (articolul 1103 alineatul 3). [4] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 675. [5] A se vedea Ş T. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 152. [6] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 334; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 676.

314

Drept civil. Partea generală. Persoanele

consecinţele care decurg din această calificare juridică, adică este susceptibil de suspendare, întrerupere, şi chiar repunere în termen. Termenul de 30 zile priveşte atât cererea de repunere în termen, cât şi introducerea cererii de chemare în judecată, privind valorificarea dreptului subiectiv civil. De regulă, mai întâi se introduce cererea de chemare în judecată şi după aceea, când se invocă prescripţia, se solicită repunerea în termen; sau, poate fi introdusă de la început o acţiune cu două capete de cerere, dintre care unul este repunerea în termenul de prescripţie.

3. Efectul repunerii în termen Repunerea în termen are ca efect considerarea prescripţiei extinctive ca neîmplinită, deşi termenul de prescripţie extinctivă a expirat, astfel încât instanţa poate trece la soluţionarea cauzei pe fond. Repunerea în termen are caracter judiciar, adică presupune pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, după ce instanţa a fost sesizată şi s-a făcut dovada împrejurării care a condus la depăşirea justificată a termenului de prescripţie.

§5. Împlinirea prescripţiei extinctive Stabilirea momentului la care se împlineşte prescripţia extinctivă implică un calcul care presupune cunoaşterea următoarelor elemente[1]: a) termenul de prescripţie aplicabil în speţă; b) data de la care începe să curgă; c) dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întrerupere; d) regulile în funcţie de care se determină momentul la care se împlineşte prescripţia extinctivă. Primele trei elemente au fost deja analizate. Al patrulea element reiese din articolele 2551-2556 din noul Cod civil, la care face trimitere articolul 2544 (asemănător cu reglementarea anterioară). Astfel, regulile aplicabile calculului termenelor se aplică tuturor termenelor, indiferent de natura şi izvorul lor, deci nu numai termenelor de prescripţie, ci şi oricăror altor termene se regăsesc în cuprinsul noului Cod civil. Astfel, când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an. Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni. Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi. Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni şi jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului. De exemplu, un termen de 3 ani, care [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 335; ŞT. RĂUSCHI, C.T. UNGUREANU, op. cit., p. 147.

Prescripţia extinctivă

315

a început să curgă pe 1 martie 2006, se împlineşte la 1 martie 2009; dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare, termenul se consideră împlinit în ultima zi a acestei luni; de exemplu, dacă termenul de 1 lună a început să curgă pe 31 ianuarie 2001, el se împlineşte pe 28 februarie 2001. Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului. Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se împlineşte la sfârşitul primei zile lucrătoare ce îi urmează. Termenul se va împlini la ora 24 a ultimei zile. Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru. Acesta este sistemul termenului exclusiv – pe zile libere – când nu se ia în calcul nici prima zi, nici ultima. Mai există şi alte sisteme de calcul: sistemul intermediar (din vechea reglementare) în care nu se ia în calcul prima zi, dar se ia în considerare ultima; sistemul termenului inclusiv – pe zile pline – când se ia în calcul şi prima zi şi ultima. Când termenul se stabileşte pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a termenului. Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului până la ora când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu. În materia prescripţiei extinctive interesează mai ales calculul termenelor stabilite pe ani sau luni şi numai în mod excepţional pe săptămâni, pe zile sau pe ore.

Secţiunea a V-a. Delimitarea prescripţiei extinctive[1] Prescripţia extinctivă se delimitează de prescripţia achizitivă, de termenul extinctiv şi de decădere.

1. Uzucapiunea (prescripţia achizitivă) Ambele sunt sancţiuni de drept civil pentru titularii drepturilor subiective civile inactivi, ambele presupun termene, există reguli comune privind calculul termenului, privind întreruperea şi suspendarea (articolul 934 din noul Cod civil), dar prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune, în timp ce uzucapiunea conduce la dobândirea unui drept real principal.

[1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 288-289.

316

Drept civil. Partea generală. Persoanele

2. Termenul extinctiv, ca modalitate a actului juridic civil Prescripţia stinge dreptul material la acţiune, pe când termenul extinctiv, ca modalitate, stinge chiar dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă acestuia; termenul de prescripţie este stabilit numai de lege (poate fi modificat de părţi), pe când termenul extinctiv are ca izvor legea, voinţa părţilor sau poate fi stabilit de instanţă. Suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt specifice numai prescripţiei extinctive, nu şi termenului extinctiv.

3. Decăderea[1] Decăderea este acea sancţiune de drept civil, care constă în stingerea dreptului subiectiv civil, neexercitat în termenul prevăzut de lege. Decăderea, numită şi forcluziune, nu avea o reglementare cu caracter general în legislaţia anterioară, ci doar aplicaţii concrete[2]. Noul Cod civil consacră decăderii Titlul II din Cartea a VI-a, „Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor” (articolele 2545-2550). Atât prescripţia extinctivă, cât şi decăderea sunt sancţiuni cu efect extinctiv şi presupun termene, dar prescripţia extinctivă stinge doar dreptul material la acţiune, pe când decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv civil (articolul 2545 alineatul 2 similar cu reglementarea anterioară). Decăderea operează de drept şi indiferent de culpa titularului dreptului subiectiv, în timp ce prescripţia presupune o pasivitate culpabilă a acestuia; potrivit articolului 2550 alineatul 2 din noul Cod civil, spre deosebire de prescripţie, organul de jurisdicţie este obligat să invoce şi să aplice din oficiu termenul de decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu în discuţie, cu excepţia cazului când acesta priveşte un drept de care părţile pot dispune. Termenele de prescripţie sunt legale, pe când cele de decădere pot fi şi convenţionale. Potrivit articolului 2545 alineatul 1 din noul Cod civil, se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale, atât prin lege, cât şi prin voinţa părţilor. O clauză convenţională prin care se stabileşte un termen de decădere, care face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea actului este lovită de nulitate absolută (articolul 2546 din noul Cod civil). Când termenul de decădere a fost stabilit prin contract sau instituit printr-o dispoziţie legală, care ocroteşte un interes privat, cel în favoarea căruia a fost stipulat ori instituit poate să renunţe, după împlinirea termenului, la beneficiul decăderii. Dacă renunţarea intervine înainte de împlinirea termenului, se [1] [2]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 676-677. A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 677.

Prescripţia extinctivă

317

aplică regulile de la întreruperea prescripţiei extinctive prin recunoaşterea dreptului. Cu toate acestea, părţile nu pot renunţa, nici anticipat, nici după începerea cursului lor, la termenele de decădere de ordine publică şi nici nu le pot modifica, micşorându-le sau mărindu-le (articolul 2549 din noul Cod civil). Conform articolului 2547 din noul Cod civil, dacă din lege nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripţie. În ceea ce priveşte regimul termenelor de decădere, articolul 2548 din noul Cod civil, arată că acestea nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel. Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, în aceleaşi condiţii ca şi termenul de prescripţie extinctivă. Termenul de decădere nu se consideră împlinit, însă, decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat. De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, aplicându-se regulile de la întreruperea prescripţiei extinctive. Termenele de decădere pot fi expres prevăzute sau implicite, natura lor reieşind din lege sau din voinţa părţilor, în mod neîndoielnic (articolul 2547 din noul Cod civil). Un exemplu de termen de decădere expres este termenul de 3 ani prevăzut de articolul 937 alineatul 2 din noul Cod civil („bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului”)[1]; un exemplu de termen de decădere implicit[2] este termenul de 1 an pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală, aşa cum este prevăzut în articolul 1103 din noul Cod civil. Decăderea, ca sancţiune de drept material, nu trebuie confundată cu decăderea, ca sancţiune de drept procesual civil, aceasta din urmă intervenind în cazul neîndeplinirii actului de procedură în termenele procedurale imperative prevăzute de lege.

[1]

Termene de decădere exprese sunt prevăzute şi în articolele 1744 şi 1760 alineatul 3, 1994 alineatul 2, 2134 alineatul 1 literele a) şi b) din noul Cod civil ş.a. [2] Termene de decădere implicite sunt prevăzute şi în articolele 576 alineatul 3 şi 1732 alineatul 4 din noul Cod civil ş.a.

Capitolul VI. Persoanele Subcapitolul I. Persoana fizică Persoana fizică desemnează omul, privit ca titular de drepturi subiective civile şi de obligaţii civile. Orice fiinţă umană are calitatea de persoană fizică. Instituţia persoanei fizice este reglementată în mai multe acte normative: noul Cod civil (articolele 34-186), O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice[1], O.G. nr. 69/2002 privind regimul juridic al cărţii electronice de identitate[2], Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă[3], Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului[4] etc.

Secţiunea I. Individualizarea persoanei fizice Subsecţiunea I. Noţiune Prin individualizarea (identificarea) persoanei fizice se înţelege stabilirea identităţii ei prin mijloace care să permită identificarea persoanei fizice în raporturile juridice. Individualizarea persoanei fizice se realizează nu doar în raporturile juridice de drept privat, ci în toate celelalte raporturi juridice în care persoana fizică apare ca titulară de drepturi şi obligaţii. Identificarea persoanei fizice este o instituţie complexă, din care numai o parte aparţine dreptului privat. Identificarea persoanei fizice este necesară, deoarece, pe de o parte, societatea are interesul ca fiecare componentă a sa să poată fi identificată în multiplele raporturi la care participă, iar pe de altă parte, fiecare persoană fizică, în calitate de participantă la diverse raporturi juridice, este direct intere[1]

Publicată în M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003 şi aprobată prin Legea nr. 323/2003 (M. Of. nr. 510 din 15 iulie 2003), cu modificările şi completările ulterioare. [2] Republicată în M. Of. nr. 844 din 15 septembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare. [3] Republicată în M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare. [4] Publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004, cu modificările ulterioare.

Persoanele

319

sată să se poată individualiza[1]. Individul se identifică, deci, faţă de societate şi de către societate[2].

Subsecţiunea II. Mijloace de individualizare Pentru identificarea persoanei fizice sunt necesare anumite mijloace, atribute. În dreptul privat, principalele mijloace de identificare a persoanei fizice sunt: numele, domiciliul şi starea civilă. Numele permite recunoaşterea persoanei fizice şi desemnarea ei, domiciliul indică locul unde ea poate fi găsită, iar starea civilă stabileşte identitatea juridică a persoanei fizice respective. Mijloacele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi nepatrimoniale şi prezintă caracteristicile specifice acestora: sunt opozabile erga omnes, inalienabile, insesizabile, imprescriptibile extinctiv, aparţin oricărei persoane fizice, sunt nesusceptibile de exercitare prin reprezentare.

§1. Numele 1. Noţiune Noţiunea de nume nu este definită în legislaţie. În literatura juridică numele este definit ca fiind acel mijloc de identificare a persoanei fizice care constă în cuvintele prin care aceasta se individualizează în familie şi în societate, cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie[3]. Numele este reglementat în noul Cod civil, prin dispoziţii generale şi în O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice[4], ca lege specială. Noul Cod civil joacă rolul de drept comun în materie. Numele poate avea un sens larg, în conţinutul său intrând atât numele de familie (sau patronimic), cât şi prenumele şi un sens restrâns, când se referă numai la numele de familie; de exemplu, în articolul 282 din noul Cod civil (asemănător articolului 27 alineatul 1 din fostul Cod al familiei) se face referire numai la numele de familie[5]. De regulă, noţiunea de nume este folosită în sensul său larg. [1]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 349; C.T. UNGUREANU, op. cit., vol. 2, p. 44. A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 160. [3] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 351. [4] Publicată în M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003 şi aprobată prin Legea nr. 323/2003 (M. Of. nr. 510 din 15 iulie 2003), cu modificările şi completările ulterioare. [5] Articolul 282 din noul Cod civil: „Viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite”. [2]

320

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Potrivit articolului 83 din noul Cod civil, din punct de vedere structural, numele este alcătuit din numele de familie şi din prenumele persoanei fizice. Aceeaşi dispoziţie se regăseşte în articolul 1 din O.G. nr. 41/2003. Numele de familie este acea componentă a numelui care indică legătura persoanei fizice cu o anumită familie şi, deci, o individualizează, în primul rând, în societate, deosebind-o, de regulă, de membrii altei familii. Prenumele serveşte la individualizarea unei persoane fizice, mai ales în raporturile cu ceilalţi membri ai familiei din care face parte, dar şi în raporturile cu alte persoane care au acelaşi nume de familie. Numele, ca drept personal nepatrimonial, are următoarele caractere juridice: - legalitatea – numele este recunoscut, ca aptitudine, de lege, iar, condiţiile de dobândire, modificare ori schimbare sunt stabilite prin lege; - egalitatea – regimul juridic al persoanei fizice este acelaşi, egal pentru toţi oamenii, indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, religie, sex sau alte asemenea criterii; - inalienabilitatea – persoana fizică nu poate renunţa la nume şi nu îl poate înstrăina; - intangibilitatea – nici o persoană fizică nu poate fi lipsită de folosinţa sau exerciţiul dreptului la nume; eventualele îngrădiri pot interveni numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege; - universalitatea – toţi oamenii au dreptul la nume şi omul se individualizează prin numele său oriunde s-ar afla, în spaţiu şi timp (potrivit articolului 82 din noul Cod civil, „Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii”); - imprescriptibilitatea – oricât timp ar dura neutilizarea numelui, dreptul asupra numelui nu se stinge prin prescripţie extinctivă; de asemenea, oricât timp ar folosi cineva un nume, simplul fapt al posesiei numelui respectiv nu poate conduce la dobândirea numelui; rezultă că numele nu poate fi dobândit prin uzucapiune (prescripţie achizitivă); - personalitatea – dreptul la nume are un caracter strict personal; el nu este susceptibil de exercitare prin reprezentare; - obligativitatea – orice persoană are nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a purta un nume.

2. Dobândirea (stabilirea) numelui şi a prenumelui Potrivit articolului 84 alineatele 1 şi 2 din noul Cod civil, numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi modificat prin efectul schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de lege. Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere, făcute de persoana care declară naşterea. Aceste dispoziţii sunt reluate în legea specială (O.G.

Persoanele

321

nr. 41/2003), în articolul 2 alineatele 1 şi 2. Dobândirea numelui este reglementată şi în Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă[1]. Referiri la nume se găsesc şi în Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului[2]; astfel, în articolul 8 se arată că: „(1) Copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale. (2) Copilul este înregistrat imediat după naştere şi are de la această dată dreptul la un nume (s.n.), dreptul de a dobândi o cetăţenie, şi, dacă este posibil, de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia. (3) Părinţii aleg numele şi prenumele copilului, în condiţiile legii (…)”. Prin filiaţie se înţelege raportul de descendenţă dintre un copil şi fiecare dintre părinţii lui. Filiaţia este de două feluri: faţă de mamă (maternitate) şi faţă de tată (paternitate). Aceasta este filiaţia firească. Filiaţia se mai poate stabili şi prin adopţie, când se numeşte filiaţie civilă. Un nou tip de filiaţie care se poate stabili este aceea care rezultă din reproducerea umană asistată medical cu terţ donator sau cu mamă surogat[3]; în acest caz, printr-o ficţiune a legii (ca în cazul filiaţiei din adopţie), noul Cod civil prevede aplicarea normelor filiaţiei fireşti. Urmează să fie adoptată, însă, o lege specială în acest sens. În funcţie de situaţia juridică în care se găseşte copilul la naştere, există trei cazuri de dobândire a numelui de familie: - cazul copilului din căsătorie; - cazul copilului din afara căsătoriei; - cazul copilului născut din părinţi necunoscuţi.

2.1. Numele şi prenumele copilului din căsătorie Potrivit articolului 492 din noul Cod civil, „Părinţii aleg prenumele şi, când este cazul, numele de familie al copilului, în condiţiile legii”. Articolul 449 din noul Cod civil (similar cu articolul 62 din Codul familiei din 1953) reglementează numele copilului din căsătorie. Astfel, copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor săi. Dacă părinţii nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se stabileşte prin acordul părinţilor şi se declară, odată cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsa acordului părinţilor,

[1]

Republicată în M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare. [2] Publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004, cu modificările ulterioare. [3] A se vedea, în acest sens, S. G UŢAN, Reproducerea umană asistată medical şi filiaţia, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 108 şi urm.

322

Drept civil. Partea generală. Persoanele

instanţa de tutelă hotărăşte şi comunică hotărârea rămasă definitivă[1] la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată naşterea. Potrivit articolului 18 alineatul 3 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă[2], dacă părinţii nu au nume de familie comun, întocmirea actului de naştere se face pe baza declaraţiei scrise şi semnate de ambii părinţi, din care să rezulte numele de familie al copilului. În lipsa acordului părinţilor cu privire la numele de familie, instanţa de tutelă hotărăşte şi comunică hotărârea rămasă definitivă şi irevocabilă serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, ofiţerului de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale unde s-a produs evenimentul, în vederea întocmirii actului de naştere. Dacă din căsătorie au rezultat mai mulţi copii şi părinţii nu au un nume de familie comun, nu este obligatoriu ca toţi copiii să poarte acelaşi nume, deci legea permite stabilirea unor nume de familie diferite (de exemplu: un copil ia numele tatălui, alt copil ia numele mamei, un al treilea copil ia numele lor reunite). În ceea ce priveşte prenumele copilului din căsătorie, el se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere. Legea nu limitează numărul cuvintelor care pot fi atribuite cu semnificaţia de prenume şi nici nu conţine vreun criteriu de determinare a prenumelui, deci părinţii au libertatea de a alege, în această privinţă. Cu toate acestea, conform articolului 84 alineatul 2 teza a II-a din noul Cod civil, este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole şi a altor asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri ori interesele copilului, după caz. Această prevedere este reluată în articolul 18 alineatul 2 din Legea nr. 119/1996, potrivit căruia, ofiţerul de stare civilă are obligaţia de a refuza înregistrarea prenumelor formate din cuvinte indecente, ridicole ori altele asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri sau interesele copilului. În acest caz părinţii pot opta pentru alte cuvinte, având semnificaţia de prenume. Dacă există neconcordanţă între prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al naşterii şi prenumele arătat în declaraţia verbală a naşterii, stabilirea prenumelui copilului se face prin declaraţie scrisă şi semnată de ambii părinţi din care să rezulte prenumele copilului. În cazul în care părinţii nu se înţeleg hotărăşte instanţa de tutelă, la fel ca în cazul numelui (articolul 18 alineatul 3 din Legea nr. 119/1996). [1]

Până la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, referirea din cuprinsul noului Cod civil la hotărârea definitivă se va înţelege ca fiind făcută la hotărârea irevocabilă (articolul 222 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011). [2] Republicată în M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare.

Persoanele

323

2.2. Numele şi prenumele copilului din afara căsătoriei Articolul 450 din noul Cod civil (asemănător cu articolul 64 din Codul familiei din 1953) reglementează numele copilului din afara căsătoriei. Astfel, copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită. Dacă la naştere, copilul are filiaţia stabilită numai faţă de un părinte, el dobândeşte numele de familie pe care îl poartă acest părinte (de regulă, numele mamei). Dacă la naştere, copilul din afara căsătoriei a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi, adică şi-a stabilit filiaţia în acelaşi timp faţă de ambii părinţi, numele de familie al copilului se stabileşte ca în cazul în care ar fi vorba despre numele copilului din căsătorie, ai cărui părinţi nu au nume de familie comun. În cazul în care părinţii nu se înţeleg, hotărăşte instanţa de tutelă. Spre deosebire de vechea reglementare[1], în cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinţi, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost înregistrată naşterea. În lipsa acordului părinţilor hotărăşte instanţa de tutelă. În ceea ce priveşte prenumele copilului din afara căsătoriei, dacă, la data declarării naşterii, filiaţia este stabilită numai faţă de un părinte, acesta stabileşte prenumele copilului. Dacă filiaţia este stabilită faţă de ambii părinţi, se aplică prevederile referitoare la prenumele copilului din căsătorie.

2.3. Numele şi prenumele copilului născut din părinţi necunoscuţi Potrivit articolului 84 alineatul 3 din noul Cod civil, numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, precum şi cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia primarului în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui. Termenul în care trebuie stabilită identitatea mamei care a abandonat copilul în spital este de 30 de zile de la constatarea abandonului (articolul 2 alineatul 3 din O.G. nr. 41/2003). Dacă identitatea mamei nu a fost stabilită în termen de 30 de zile, serviciul public de asistenţă socială în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul, pe baza [1]

În reglementarea fostului Cod al familiei (articolul 64 alineatul 2), dacă filiaţia era stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, numai instanţa judecătorească putea da încuviinţarea copilului să poarte numele acestuia din urmă; însă instanţa nu putea încuviinţa ca el să poarte numele reunite ale părinţilor.

324

Drept civil. Partea generală. Persoanele

documentaţiei transmise de direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, are obligaţia ca în termen de 5 zile să obţină dispoziţia primarului competent, să întocmească actul de naştere privind stabilirea numelui şi prenumelui copilului şi să facă declaraţia de înregistrare a naşterii la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor (articolul 23 alineatul 2 din Legea nr. 119/1996). Întrucât legea nu prevede ce nume şi prenume va purta copilul, autoritatea competentă (primarul) are libertate deplină în determinarea acestora, cu respectarea reglementărilor în vigoare[1].

3. Modificarea numelui de familie Modificarea numelui de familie înseamnă înlocuirea acestuia datorită unor schimbări intervenite în starea civilă a persoanei fizice respective. Schimbările de stare civilă care conduc sau pot conduce la modificarea numelui de familie sunt: - schimbări în filiaţia persoanei fizice; - schimbări determinate de instituţia adopţiei; - schimbări determinate de instituţia căsătoriei.

3.1. Schimbări în filiaţia persoanei fizice În noul Cod civil există dispoziţii comune referitoare la toate acţiunile care privesc filiaţia[2]. Potrivit articolului 438 alineatul 1, prin hotărârea de admitere a unei acţiuni referitoare la filiaţie, instanţa se pronunţă şi cu privire la numele copilului. Schimbările în filiaţie care determină sau pot determina modificarea numelui de familie sunt: a) Stabilirea, prin recunoaştere voluntară sau prin acţiune în justiţie, a filiaţiei copilului născut din părinţi necunoscuţi Dacă filiaţia se stabileşte numai faţă de unul dintre părinţi, se aplică dispoziţiile articolului 450 alineatul 1 din noul Cod civil (similar articolului 64 alineatul 1 din fostul Cod al familiei), deci copilul va lua numele de familie al părintelui respectiv. Dacă filiaţia se stabileşte faţă de ambii părinţi, atunci poate fi vorba fie despre un copil din căsătorie, fie despre un copil din afara căsătoriei, fiind aplicabile dispoziţiile arătate, când am analizat aceste situaţii. [1]

A se vedea şi E. LUPAN, I. SABĂU-POP, Tratat de drept civil român. Persoanele, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 114-115; I. DOGARU, S. CERCEL, Drept civil. Persoanele, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 124-125. [2] În fostul Cod al familiei existau prevederi pentru fiecare situaţie în parte.

Persoanele

325

b) Stabilirea, prin recunoaştere voluntară sau prin acţiune în justiţie, a filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte Spre deosebire de vechea reglementare[1], în cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară, de către părinţi, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost înregistrată naşterea. În lipsa acordului părinţilor hotărăşte instanţa de tutelă (articolul 450 alineatul 2 din noul Cod civil). c) Admiterea acţiunii în tăgada paternităţii Conform articolului 414 din noul Cod civil (similar articolului 53 alineatul 1 din fostul Cod al familiei), copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei; aceasta este prezumţia de paternitate, care poate fi răsturnată prin acţiunea în tăgada paternităţii, dacă se dovedeşte că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. Dacă acţiunea în tăgada paternităţii este admisă, starea civilă a copilului se schimbă, în sensul că din copil din căsătorie devine copil din afara căsătoriei cu filiaţia stabilită faţă de mamă; aplicând articolul 450 alineatul 1 din noul Cod civil, copilul îşi va modifica numele de familie şi va lua numele de familie al mamei din momentul naşterii lui. Nici noul Cod civil (la fel ca vechea reglementare) nu soluţionează problema care apare atunci când mama purta numele soţului la naşterea copilului – ceea ce se întâmplă cel mai frecvent; în acest caz, numele de familie al copilului nu se modifică, ajungându-se la situaţia ca acel copil să poarte numele unui bărbat care nu este tatăl său; soluţia este schimbarea numelui copilului pe cale administrativă; cererea, însă, nu poate fi introdusă de fostul soţ al mamei, care nu are calitate procesuală, ci doar de către copil, personal sau prin reprezentare[2]. d) Admiterea acţiunii în contestarea sau în declararea nulităţii recunoaşterii de filiaţie, admiterea acţiunii în contestarea filiaţiei faţă de mamă, admiterea acţiunii în contestarea existenţei împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de paternitate Dacă recunoaşterea voluntară de filiaţie nu corespunde adevărului, orice persoană interesată poate să o conteste, oricând (articolul 420 din noul Cod civil). Dacă recunoaşterea voluntară de filiaţie nu s-a făcut cu respectarea condiţiilor de fond sau de formă prevăzute de lege, intervine nulitatea (abso[1]

În reglementarea fostului Cod al familiei (articolul 64 alineatul 2), dacă filiaţia era stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, numai instanţa judecătorească putea da încuviinţarea copilului să poarte numele acestuia din urmă; însă instanţa nu putea încuviinţa ca el să poarte numele reunite ale părinţilor. [2] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 216; E. LUPAN, I. SABĂUPOP, op. cit., p. 118; I. DOGARU, S. CERCEL, op. cit., p. 127.

326

Drept civil. Partea generală. Persoanele

lută sau relativă), potrivit articolelor 418, respectiv 419 din noul Cod civil[1]. Admiterea acestor acţiuni are ca efect schimbarea stării civile a copilului, care devine copil din afara căsătoriei cu filiaţia stabilită faţă de un părinte sau copil născut din părinţi necunoscuţi. Numele este al părintelui faţă de care are filiaţia stabilită sau, în lipsă, copilul revine la numele stabilit prin dispoziţia primarului. Aceleaşi reguli se aplică şi în cazul celorlalte acţiuni.

3.2. Schimbări determinate de instituţia adopţiei Conform articolului 473 din noul Cod civil (similar articolului 59 alineatul 1 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei[2], articol abrogat), copilul adoptat dobândeşte numele de familie al adoptatorului. Dacă adopţia se face de către doi soţi sau de către soţul care adoptă copilul celuilalt soţ, iar soţii au nume comun, copilul adoptat poartă acest nume. Dacă soţii nu au nume de familie comun, ei sunt obligaţi să declare instanţei care încuviinţează adopţia numele pe care copilul urmează să-l poarte, adică numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat. În cazul adopţiei unei persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soţ în timpul căsătoriei, soţul adoptat poate primi în timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia. În articolul 475 din noul Cod civil se precizează că adopţia încetează prin desfacere sau prin anularea sau constatarea nulităţii ei. Potrivit articolului 482 alineatul 2 din noul Cod civil (similar articolului 65 alineatul 1 din Legea nr. 273/2004, articol abrogat), la încetarea adopţiei adoptatul redobândeşte numele de familie şi, după caz, prenumele avut înainte de încuviinţarea adopţiei. Spre deosebire de reglementarea anterioară, pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa ca acesta să păstreze numele dobândit prin adopţie.

3.3. Schimbări determinate de instituţia căsătoriei Modificarea numelui de familie poate să intervină ca efect al încheierii căsătoriei, al divorţului, precum şi al declarării nulităţii căsătoriei. Încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi nu atrage modificarea numelui de familie al soţului supravieţuitor. [1]

Textele sunt similare cu reglementarea anterioară. Republicată în M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009, cu modificările ulterioare; prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil au fost abrogate câteva articole, dar a rămas în vigoare. [2]

Persoanele

327

a) Încheierea căsătoriei În declaraţia de căsătorie viitorii soţi trebuie să menţioneze şi numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei. Articolul 282 din noul Cod civil prevede patru variante dintre care viitorii soţi pot alege: - să-şi păstreze numele dinainte de căsătorie; - să ia numele unuia dintre ei; - să ia numele lor reunite; - un soţ să îşi păstreze numele pe care îl purta înaintea căsătoriei şi celălalt să poarte numele lor reunite[1]. b) Divorţul În principiu, schimbarea stării civile ca efect al divorţului atrage modificarea numelui de familie, fie al unuia dintre foştii soţi (dacă unul poartă numele celuilalt sau numele lor reunite), fie al ambilor (dacă poartă numele lor reunite). Conform articolului 383 din noul Cod civil (similar cu articolul 40 din fostul Cod al familiei), la desfacerea căsătoriei prin divorţ soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va reveni la numele purtat înaintea căsătoriei. Noţiunea de „motive temeinice” se lasă la interpretarea instanţei, interpretare care este destul de largă. De exemplu, soţul care vrea să-şi păstreze numele din căsătorie s-a făcut cunoscut în domeniul creaţiei artistice, ştiinţifice, literare sub numele purtat în timpul căsătoriei, ori a primit distincţii, titluri ştiinţifice, ori, în general, are anumite interese morale sau chiar materiale (pe care le precizează în mod expres în faţa instanţei)[2]. Problema dacă soţul care şi-a păstrat numele dobândit prin căsătorie poate să-l folosească într-o nouă căsătorie ca nume comun este controversată[3]. Din punct de vedere legal, atâta vreme cât legea nu distinge şi nici nu interzice, acest lucru este posibil; această soluţie nu ar fi indicată doar din considerente morale. În ceea ce priveşte divorţul prin acordul soţilor, dacă are loc pe cale judiciară, instanţa hotărăşte în ceea ce priveşte numele de familie al soţilor, prin hotărârea de divorţ. Dacă are loc pe cale administrativă sau prin procedură notarială (articolele 375-378 din noul Cod civil)[4], când soţii se [1]

A patra variantă nu exista în fostul Cod al familiei. Pentru detalii, a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 220222; E. LUPAN, I. SABĂU-POP, op. cit., p. 121-125; I. DOGARU, S. CERCEL, op. cit., p. 130-131. [3] Ibidem. [4] Divorţul pe cale administrativă şi prin procedură notarială a fost introdus prin articolul II punctul 3 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010), care modifică prevederile din [2]

328

Drept civil. Partea generală. Persoanele

înţeleg să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, ofiţerul de stare civilă sau notarul public menţionează acest lucru în certificatul de divorţ. Dacă nu există un acord al soţilor referitor la nume, fiecare revine la numele purtat înainte de încheierea căsătoriei, menţionându-se, de asemenea, în certificatul de divorţ. În cazul în care soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată (articolul 376 alineatul 5 din noul Cod civil). c) Nulitatea căsătoriei Nulitatea căsătoriei are ca efect întotdeauna revenirea la numele de familie purtat anterior încheierii căsătoriei desfiinţate, pentru că se consideră că acea căsătorie nu a existat niciodată (nulitatea produce efecte retroactive).

4. Schimbarea numelui de familie şi a prenumelui pe cale administrativă Prin schimbarea numelui de familie sau a prenumelui se înţelege înlocuirea, la cerere, a numelui/prenumelui cu un alt nume de familie/prenume prin decizie administrativă. Pot solicita schimbarea numelui cetăţenii români şi persoanele fără cetăţenie (apatrizii) care domiciliază în România (articolul 4 alineatul 1 şi articolul 5 din O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice[1]). Potrivit articolului 85 din noul Cod civil, „Cetăţenii români pot obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea”. Noul Cod civil face trimitere, deci, la legea specială şi nu îi menţionează pe apatrizi printre cei îndreptăţiţi să solicite schimbarea numelui pe cale administrativă (dar legea specială o face). Procedura schimbării numelui se declanşează printr-o cerere formulată în acest scop. Pentru minor, cererea se face de către părinţi, sau, în lipsă, de către tutore, cu încuviinţarea instanţei de tutelă. Dacă părinţii nu se înţeleg cu privire la schimbarea numelui copilului, hotărăşte instanţa de tutelă (articolul 7 alineatul 1 din O.G. nr. 41/2003). Când cererea de schimbare a numelui minorului este făcută de către unul dintre părinţi, este necesar acordul celuilalt părinte, dat în formă autentică. Acordul nu este necesar dacă celălalt părinte Codul familiei referitoare la divorţul prin acordul soţilor. În noul Cod civil, în articolul 376, se regăsesc aceleaşi dispoziţii cu cele din Legea nr. 202/2010, referitoare la divorţul prin acord şi la numele soţilor, ceea ce înseamnă că s-a urmărit o anticipare a reglementărilor din noul Cod civil, legiuitorul dând astfel posibilitatea celor în cauză să se adapteze treptat noilor dispoziţii. La data intrării în vigoare a noului Cod civil a fost abrogat Codul familiei. [1] Publicată în M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003 şi aprobată prin Legea nr. 323/2003, publicată în M. Of. nr. 510 din 15 iulie 2003, cu modificările şi completările ulterioare.

Persoanele

329

este pus sub interdicţie sau este dispărut ori este decăzut din drepturile părinteşti (articolul 7 alineatul 2 din O.G. nr. 41/2003). Dacă minorul a împlinit 14 ani, cererea va fi semnată şi de el. Pentru interzisul judecătoresc, cererea se face de către tutore, cu încuviinţarea instanţei de tutelă. În cazul în care părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi, puşi sub interdicţie, dispăruţi, declaraţi judecătoreşte morţi sau decăzuţi din drepturile părinteşti şi nu a fost instituită tutela, precum şi în cazul în care instanţa judecătorească nu a hotărât încredinţarea copilului unei familii sau unei persoane, în condiţiile legii, cererea de schimbare a numelui minorului se face de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului (articolul 7 alineatul 5 din O.G. nr. 41/2003 şi articolul 105 alineatul 1 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului). Schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere odată cu schimbarea numelui de familie al părinţilor sau separat, pentru motive temeinice. Schimbarea prenumelui minorului se poate cere oricând. În cazul în care soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume de familie comun, pentru schimbarea acestuia este necesar consimţământul celuilalt soţ. Aceeaşi prevedere se regăseşte în articolul 311 alineatul 2 din noul Cod civil. Însă, schimbarea numelui de familie al unuia dintre soţi nu implică şi schimbarea numelui de familie al celuilalt soţ (articolul 9 alineatul 2 din O.G. nr. 41/2003) şi, desigur, nici schimbarea numelui de familie al copilului (copiilor). Cererea de schimbare a numelui se depune la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor (în continuare, „serviciu public”), aflat în subordinea consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau sectorului municipiului Bucureşti, în a cărui rază solicitantul îşi are domiciliul. Cererea se depune personal sau prin împuternicit cu procură specială sau împuternicire avocaţială (articolul 6 alineatul 1 din O.G. nr. 41/2003[1]). În articolul 4 alineatele 2 şi 3 din O.G. nr. 41/2003 sunt precizate motivele care pot conduce la schimbarea numelui pe cale administrativă. Potrivit articolului 4 alineatul 2, sunt considerate ca întemeiate cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri: „a) când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod; b) când persoana în cauză a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe care doreşte să îl obţină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum şi asupra faptului că este cunoscută în societate sub acest nume; c) când, din neatenţia ofiţerilor de stare civilă ori ca urmare a necunoaşterii reglementărilor legale în materie, au fost efectuate menţiuni greşite în registrele de stare civilă ori au fost eliberate [1]

Aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 243/2009, publicată în M. Of. nr. 445 din 29 iunie 2009.

330

Drept civil. Partea generală. Persoanele

certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost eliberate alte acte; d) când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe cuvinte, de regulă reunite, şi doreşte schimbarea acestuia; e) când persoana în cauză poartă un nume de familie de provenienţă străină şi solicită să poarte un nume românesc; f) când persoana şi-a schimbat numele de origine străină într-un nume românesc, pe cale administrativă, şi doreşte să revină la numele dobândit la naştere; g) când părinţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să poarte un nume de familie comun cu al părinţilor lor; h) când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al celorlalţi membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a adopţiei, a menţinerii numelui la căsătorie, a stabilirii filiaţiei ori a unor schimbări de nume aprobate anterior pe cale administrativă; i) când soţii au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie reunite şi ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru numele de familie dobândit la naştere de către unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei; j) când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior înregistrării naşterii, însă, întrucât nu a sesizat instanţa pentru încuviinţarea purtării numelui de familie al acestuia în timpul vieţii, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui părintelui decât pe cale administrativă; k) când prenumele purtat este specific sexului opus; l) când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă şi solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medico-legal din care să rezulte sexul acesteia; m) alte asemenea cazuri temeinic justificate” (s.n.). Sunt de asemenea considerate justificate, conform articolului 4 alineatul 3 din O.G. nr. 41/2003, şi cererile de schimbare a numelui în următoarele cazuri: „a) când persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte ca aceştia să poarte un alt prenume; b) când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, iar soţul supravieţuitor solicită să revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei ori la numele de familie dobândit la naştere; c) când în urma divorţului un fost soţ revine la numele de familie purtat anterior şi care provine dintr-o altă căsătorie, de asemenea desfăcută prin divorţ, şi doreşte să poarte numele dobândit la naştere; d) când în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ca urmare a desfacerii acestei căsătorii, acesta doreşte să poarte numele de familie dobândit la naştere; e) când fostul soţ doreşte să poarte numele de familie pe care l-a avut în căsătorie, pentru a avea un nume comun cu copiii încredinţaţi spre creştere şi educare, cu consimţământul fostului soţ, dat în

Persoanele

331

formă autentică; f) când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte numele de familie al acestuia; g) când s-a desfăcut adopţia unei persoane căsătorite care are copii minori şi în urma desfacerii adopţiei persoana în cauză revine la numele de familie avut înainte de adopţie; h) când unul dintre soţi, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt soţ, nume pe care acesta l-a dobândit prin adopţie, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc desfacerea adopţiei”. Actele care trebuie depuse împreună cu cererea sunt: - copii legalizate de pe certificatele de stare civilă ale persoanei care solicită schimbarea numelui; - un exemplar al Monitorului Oficial al României, partea a III-a, în care a fost publicat extrasul din cererea de schimbare a numelui, exemplar de la publicarea căruia să nu fi trecut mai mult de 1 an; - consimţământul, dat în formă autentică, al celuilalt soţ, în cazul schimbării numelui de familie comun purtat în timpul căsătoriei; - copie de pe autorizarea dată de instanţa de tutelă, când schimbarea numelui este solicitată de tutore, pentru minorul sau persoana pusă sub interdicţie; - cazierul judiciar şi cazierul fiscal ale solicitantului; - orice alte acte pe care solicitantul le consideră necesare pentru motivarea cererii sale. Cererea de schimbare a numelui se publică, în extras, în Monitorul Oficial al României, partea a III-a, prin grija şi pe cheltuiala solicitantului; cu aprobarea conducătorilor serviciilor publice judeţene, respectiv a conducătorului serviciului public al municipiului Bucureşti; cererea de schimbare a numelui format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod, poate fi exceptată de la publicare (articolul 10 din O.G. nr. 41/2003). Orice persoană interesată poate face opoziţie la cererea de schimbare a numelui (cu excepţia numelui format din expresii indecente sau ridicole), în termen de 30 de zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial. Opoziţia se face în scris, motivat, şi se depune la serviciul public în a cărui rază de competenţă teritorială îşi are domiciliul persoana care solicită schimbarea numelui. Cererea de schimbare a numelui, împreună cu toate actele ce o însoţesc, eventual şi cu opoziţiile care s-au făcut, se trimite spre soluţionare de serviciul public local către serviciul public judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti (articolul 12 din O.G. nr. 41/2003). Serviciul public judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile şi analizează temeinicia cererii şi a opoziţiilor făcute

332

Drept civil. Partea generală. Persoanele

după care propune, motivat, preşedintelui comisiei judeţene/primarului general al municipiului Bucureşti, emiterea dispoziţiei de admitere sau respingere a cererii în termen de 60 de zile de la primirea cererii. Dispoziţia de admitere a cererii se trimite, în copie, serviciului public la care a fost înregistrată cererea. Acesta îl înştiinţează pe solicitant şi, după ce solicitantul depune dovada de plată a taxei extrajudiciare de timbru, prevăzute de lege, serviciul public îi va elibera o copie de pe dispoziţia de admitere a cererii. Dacă în termen de 90 de zile de la data luării la cunoştinţă, solicitantul nu a depus dovada de plată, serviciul public va restitui organului emitent copia de pe dispoziţia de admitere (articolul 14 din O.G. nr. 41/2003). Schimbarea numelui se înscrie, prin menţiune, pe marginea actului de naştere şi de căsătorie, dacă este cazul, şi produce efecte de la data înscrierii menţiunii, dată de la care solicitantul va purta numele obţinut prin dispoziţie (articolele 15 şi 16 din O.G. nr. 41/2003). Dovada schimbării numelui se face cu dispoziţia de admitere sau cu certificatul eliberat de serviciul public, pe baza dispoziţiei de admitere. Dispoziţia de respingere a cererii de schimbare a numelui se comunică solicitantului de către serviciul public judeţean al municipiului Bucureşti, în termen de 10 zile de la emitere şi poate fi contestată de acesta în condiţiile legii contenciosului administrativ. Reclamaţia prealabilă sesizării instanţei, se adresează Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor. Persoana căreia i s-a respins cererea de schimbare a numelui poate să facă o nouă cerere, dacă au intervenit motive noi sau dacă au încetat cauzele care au determinat admiterea unei opoziţii. Conform articolului 21 din O.G. nr. 41/2003, în cazul admiterii unei cereri de schimbare a numelui, persoana căreia i-a fost vătămat un drept sau un interes legitim recunoscut de lege, poate solicita, pe cale judecătorească, în condiţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ[1], anularea dispoziţiei de schimbare a numelui. Acţiunea în justiţie poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă de schimbarea numelui şi numai dacă persoana care o depune face dovada că, din motive obiective, neimputabile ei, nu a putut formula opoziţie.

5. Retranscrierea numelui de familie şi a prenumelui Retranscrierea este reglementată de articolul 20 din O.G. nr. 41/2003. Astfel, persoana al cărei nume sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin menţiune pe aceste acte, a numelui de familie sau [1]

Publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004, cu modificările ulterioare.

Persoanele

333

prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile care îl privesc pe titular, cât şi la cele privind părinţii. Cererea se depune la serviciul public care are în păstrare registrul de stare civilă şi se aprobă de către primar. Cererea se poate depune de petiţionar şi la primăria din localitatea de domiciliu, care o va trimite serviciului public competent. Efectele aprobării se extind asupra copiilor minori ai persoanelor în cauză, iar când soţii au nume de familie comun, efectele se extind şi asupra celuilalt soţ, în ambele situaţii, dacă acesta din urmă îşi dă consimţământul. Când soţii nu se înţeleg cu privire la efectele asupra copiilor, decide instanţa de tutelă. În caz de respingere a cererii, petiţionarul poate face contestaţie în condiţiile legii contenciosului administrativ, în aceleaşi condiţii ca în cazul dispoziţiei de respingere a cererii de schimbare a numelui (articolul 18 din O.G. nr. 41/2003).

6. Alte mijloace de individualizare, asemănătoare numelui 6.1. Pseudonimul Pseudonimul reprezintă cuvântul sau cuvintele folosite de cineva pentru a se autonumi, în scopul de a-şi ascunde adevăratul nume. De regulă, ascunderea numelui are un caracter licit şi se face cu scopul de a se individualiza într-un domeniu de activitate, mai ales, artistic[1]. Pseudonimul este protejat de lege, ca drept personal nepatrimonial, cu toate caracteristicile acestuia. În noul Cod civil pseudonimul se bucură de aceeaşi protecţie ca şi numele. Astfel, conform articolului 254, intitulat „Apărarea dreptului la nume”, cel al cărui nume este contestat poate să ceară instanţei de judecată recunoaşterea dreptului său la acel nume; cel care este lezat prin uzurparea numelui său poate cere instanţei să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime; aceleaşi dispoziţii se aplică şi dreptului la pseudonim. Conform Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe[2], autorul îşi poate publica opera sub numele real sau sub pseudonim [articolul 4 alineatul 2 şi articolul 10 litera c)]. Esenţial pentru pseudonim este că persoana care îl poartă este aceea care alege să îl folosească.

[1]

A se vedea E. LUPAN, I. SABĂU-POP, op. cit., p. 135, cu autorii citaţi acolo; I. DOGARU, S. CERCEL, op. cit., p. 153-154. [2] Publicată în M. Of. nr. 60 din 26 martie 1996, cu modificările ulterioare.

334

Drept civil. Partea generală. Persoanele

6.2. Porecla Porecla reprezintă cuvântul sau cuvintele cu care este desemnată o persoană de către ceilalţi şi care îi este atribuită, având la bază o trăsătură caracteristică a fizicului, a psihicului sau a activităţii sale. Spre deosebire de pseudonim, porecla este atribuită unei persoane de către ceilalţi, independent de voinţa acesteia şi nu este protejată de lege. Porecla se utilizează mai ales în domeniul dreptului penal, pentru identificarea unei persoane, existând o rubrică specială în formularele de cazier judiciar[1].

6.3. Codul numeric personal Codul numeric personal (CNP) este un mijloc de individualizare a persoanei fizice, reglementat prin O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români[2]. Conform articolului 6, CNP reprezintă un număr semnificativ ce individualizează o persoană fizică şi constituie singurul identificator pentru toate sistemele informatice care prelucrează date cu caracter personal privind persoana fizică. Fiecărei persoane fizice, cu cetăţenie română, i se atribuie, începând de la naştere, un CNP, care se înscrie în actele şi certificatele de stare civilă şi se preia în celelalte acte cu caracter oficial, emise pe numele persoanei respective. Atribuirea CNP se face, în ţară, de către serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor, iar în străinătate, de către Ministerul Afacerilor Externe, prin misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României. Dacă naşterea unei persoane cu cetăţenia română a avut loc în străinătate şi a fost înregistrată la organele competente ale statului respectiv, atribuirea CNP se face de către serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor de la locul unde se transcrie actul de naştere în România[3]. CNP, deşi este înscris în actele de stare civilă, nu este un atribut al stării civile.

6.4. Identificarea pe baza amprentelor genetice Amprenta genetică sau cartea de identitate genetică reprezintă configuraţia particulară a secvenţelor de ADN ale unui individ dat, care îi este specifică. Potrivit articolului 65 alineatul 2 din noul Cod civil, identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuată decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau în scopuri medicale ori de cercetare ştiinţifică, efectuate în condiţiile legii. [1] [2] [3]

A se vedea I. DOGARU, S. CERCEL, op. cit., p. 155. Republicată în M. Of. nr. 719 din 12 octombrie 2011. Pentru detalii, a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 161-163.

Persoanele

335

§2. Domiciliul 1. Noţiune Domiciliul este acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică. Conform articolului 25 alineatul 2 din Constituţia României, fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară. În articolul 86 din noul Cod civil se prevede că cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi schimbe, în mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. Dacă legea nu prevede altfel, o persoană fizică nu poate avea, în acelaşi timp, decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar dacă deţine mai multe locuinţe. Potrivit articolului 87 din noul Cod civil, domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală. Plecând de la garanţia constituţională la libera circulaţie, şi de la reglementarea noului Cod civil, în O.U.G. nr. 97/2005[1] se reia dispoziţia din noul Cod civil, arătându-se că domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală (articolul 27 alineatul 1). 2. Caractere juridice Dreptul la domiciliu prezintă caracterele juridice ale oricărui drept nepatrimonial, la care se adaugă următoarele caractere specifice: - unicitatea – la un anumit moment, o persoană fizică are un singur domiciliu; dacă o persoană fizică are mai multe locuinţe, domiciliul este reprezentat de cea principală; potrivit articolului 26 alineatul 2 din O.U.G. nr. 97/2005 (şi articolului 86 alineatul 2 din noul Cod civil), cetăţenii români nu pot avea în acelaşi timp decât un singur domiciliu, iar dacă au mai multe locuinţe îşi pot stabili domiciliul în oricare dintre ele; - obligativitatea – ca mijloc de individualizare a persoanei fizice, domiciliul reprezintă nu numai un drept ci şi o obligaţie; conform articolului 90 din noul Cod civil, reşedinţa va fi considerată domiciliu, când acesta nu este cunoscut; în lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte; - inviolabilitatea – interdicţia pătrunderii în domiciliul unei persoane fizice fără încuviinţarea acesteia, sub sancţiunea penală pentru infracţiunea de violare de domiciliu; [1]

Republicată în M. Of. nr. 719 din 12 octombrie 2011.

336

Drept civil. Partea generală. Persoanele

- libertatea alegerii – cetăţenii români au dreptul să-şi stabilească sau să-şi schimbe în mod liber domiciliul (articolul 26 alineatul 1 din O.U.G. nr. 97/2005 şi articolul 86 alineatul 1 din noul Cod civil); potrivit articolului 89 alineatele 2 şi 3 din noul Cod civil, stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală. Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt.

2. Felurile domiciliului 2.1. Domiciliul de drept comun Domiciliul de drept comun are ca titular, în principiu, persoana fizică, cu capacitate de exerciţiu deplină[1]. Dovada domiciliului se face cu cartea de identitate. Potrivit articolului 12 din O.U.G. nr. 97/2005, actul de identitate este documentul care se eliberează cetăţeanului român şi care face dovada identităţii, a adresei de domiciliu şi, după caz, a adresei de reşedinţă a titularului acestuia. Acest document se eliberează începând cu vârsta de 14 ani. Prin act de identitate se înţelege cartea de identitate, precum şi cartea de identitate provizorie şi buletinul de identitate, aflat în termen de valabilitate. Începând cu data de 1 ianuarie 2011, prin act de identitate se înţelege şi cartea electronică de identitate. Menţiunea din cartea de identitate cu privire la domiciliu nu are, însă, efect constitutiv, ci numai de evidenţă a persoanei fizice; dacă domiciliul se află în alt loc, dovada se poate face cu orice mijloc de probă. Potrivit articolului 91 din noul Cod civil, „(1) Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. (2) În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane. (3) Dispoziţiile alineatului 2 nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune”.

2.2. Domiciliul legal Domiciliul legal este acela stabilit de lege în scopul ocrotirii anumitor categorii de persoane fizice. Domiciliul legal coincide, de regulă, cu domiciliul de drept comun al persoanei fizice care exercită ocrotirea[2]. În articolele 92-95 [1] [2]

A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 382. A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 383.

Persoanele

337

din noul Cod civil este reglementat domiciliul legal (similar cu articolul 100 din Codul familiei din 1953); de asemenea, în articolul 27 alineatele 2 şi 3 din O.U.G. nr. 97/2005. Au domiciliu legal: a) Minorul Minorul are domiciliul la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care locuieşte în mod statornic (articolul 92 alineatul 1 din noul Cod civil). Dacă părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, hotărăşte instanţa de tutelă, în funcţie de interesele copilului, după ce îi ascultă pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit 10 ani (articolul 92 alineatul 2 din noul Cod civil). În anumite situaţii prevăzute de lege, prin excepţie, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora, sau la o instituţie de ocrotire (articolul 92 alineatul 3 din noul Cod civil). Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum şi domiciliul persoanei pusă sub interdicţie judecătorească, este la reprezentantul legal (articolul 92 alineatul 4 din noul Cod civil). Conform articolului 93 din noul Cod civil, domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi şi supus unor măsuri de protecţie specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament. Aceleaşi prevederi sunt reluate mai sintetic în articolul 27 alineatul 2 din O.U.G. nr. 97/2005. Pe durata plasamentului[1] copilului, domiciliul acestuia se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidenţial care îl are în îngrijire (articolul 59 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului); b) Persoana fizică pusă sub interdicţie judecătorească Domiciliul legal al persoanei fizice puse sub interdicţie judecătorească se stabileşte în acelaşi mod ca şi al minorului şi este la reprezentantul său legal. c) Persoana fizică ocrotită prin curatelă Domiciliul persoanei puse sub curatelă este la curator, dacă acesta este îndreptăţit să o reprezinte (articolul 94 din noul Cod civil), caz în care domiciliul curatorului coincide cu domiciliul legal al celui ocrotit. [1]

Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, după caz, la: o persoană sau familie, la un asistent maternal, la un serviciu de tip rezidenţial; copilul beneficiază de măsuri de protecţie speciale, atunci când este lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi – care sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti, cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela – sau când, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora.

338

Drept civil. Partea generală. Persoanele

Domiciliul legal se schimbă odată cu schimbarea domiciliului de drept comun al persoanei fizice sau al sediului persoanei juridice care realizează ocrotirea, prin înlocuirea persoanei fizice sau persoanei juridice care realizează ocrotirea ori prin reîncredinţarea minorului. Domiciliul legal se dovedeşte, în principiu, prin dovedirea domiciliului de drept comun al persoanei care asigură ocrotirea. Minorul mai mare de 14 ani probează domiciliul legal cu cartea de identitate. Dovada domiciliului în cazul minorului căruia nu i s-a eliberat primul act de identitate, aşa cum reiese din articolul 13 din O.U.G. nr. 97/2005, se face cu actul de identitate al părintelui la care locuieşte statornic sau cu actul de identitate al reprezentantului său legal, precum şi cu unul dintre documentele prevăzute la articolul 28 alineatul 1 din O.U.G. nr. 97/2005[1]. Dacă este necesar, se poate folosi hotărârea judecătorească de încredinţare sau reîncredinţare a minorului sau hotărârea judecătorească de instituire a tutelei sau curatelei. Dacă a fost numit un custode sau un curator pentru administrarea bunurilor succesorale, cei chemaţi la moştenire au domiciliul la custode sau curator, după caz, dacă acesta este îndreptăţit să îi reprezinte (articolul 95 din noul Cod civil).

2.3. Domiciliul ales sau convenţional Potrivit articolului 97 din noul Cod civil, „(1) Părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligaţiilor născute din acel act. (2) Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris”. Domiciliul ales reprezintă locul stabilit prin acordul de voinţe al părţilor în vederea executării unui act juridic în acel loc sau pentru soluţionarea unui litigiu şi comunicarea actelor de procedură[2].

[1]

Articolul 28 alineatul 1: „Dovada adresei de domiciliu se poate face cu unul dintre următoarele documente: a) acte încheiate în condiţiile de validitate prevăzute de legislaţia română în vigoare, privind titlul locativ; b) declaraţia scrisă a găzduitorului, persoană fizică sau juridică, de primire în spaţiu, însoţită de unul dintre documentele prevăzute la lit. a); c) declaraţia pe propria răspundere a solicitantului, însoţită de nota de verificare a poliţistului de ordine publică, prin care se certifică existenţa unui imobil, faptul că solicitantul locuieşte efectiv la adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele prevăzute la lit. a) şi b); pentru minorii şi persoanele fizice puse sub interdicţie, declaraţia se dă şi se semnează de către părinţi sau de către reprezentanţii lor legali; d) documentul eliberat de primării, din care să rezulte că solicitantul sau, după caz, găzduitorul acestuia, figurează înscris în Registrul agricol”. [2] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 384.

Persoanele

339

Domiciliul ales nu este un veritabil domiciliu, ci o convenţie accesorie, supusă condiţiilor şi efectelor actelor juridice civile. În principiu, domiciliul ales nu poate fi schimbat decât prin acordul de voinţă al părţilor. Dacă alegerea domiciliului s-a făcut exclusiv în favoarea uneia dintre părţi, aceasta poate să renunţe la beneficiul domiciliului ales. Există şi situaţii când domiciliul ales nu este o convenţie accesorie. De exemplu, dacă cererea de chemare în judecată este introdusă de o persoană fizică care locuieşte în străinătate, aceasta va trebui să menţioneze în cerere şi domiciliul ales în România, în vederea comunicării actelor de procedură (articolul 112 punctul 1 din Codul de procedură civilă). Dacă pârâtul locuieşte în străinătate, el este obligat să-şi aleagă un domiciliu în România (articolul 114¹ alineatul 4 din Codul de procedură civilă). Conform articolului 93 din Codul de procedură civilă, în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii.

2.4. Domiciliul profesional Noul Cod civil introduce noţiunea domiciliului profesional: „Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc” (articolul 96). Domiciliul profesional îi priveşte pe profesionişti. Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere (articolul 3 alineatul 2 din noul Cod civil), fiind incluşi aici comercianţii, întreprinzătorii, operatorii economici, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale (articolul 8 alineatul 1 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil).

2.5. Reşedinţa Reşedinţa este atributul de identificare în spaţiu a persoanei fizice, prin indicarea locuinţei sale secundare. Potrivit articolului 88 din noul Cod civil, reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară. O persoană fizică nu poate avea în acelaşi timp decât o singură reşedinţă, chiar dacă are mai multe locuinţe (articolul 86 alineatul 2 din noul Cod civil). Dovada reşedinţei se face cu cartea de identitate, iar dacă menţiunile din cartea de identitate lipsesc sau nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea reşedinţei nu este opozabilă terţilor (articolul 91 din noul Cod civil). În legea specială se reiau prevederile din noul Cod civil şi se dezvoltă. Conform articolului 30 din O.U.G. nr. 97/2005, reşedinţa este adresa la care

340

Drept civil. Partea generală. Persoanele

persoana fizică are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu. Potrivit articolului 26 alineatul 2 din O.U.G. nr. 97/2005, reşedinţa, ca şi domiciliul, este unică; la un moment dat, o persoană fizică nu poate avea decât o reşedinţă. Reşedinţa are caracterele juridice ale oricărui drept nepatrimonial, la care se adaugă două specifice: faptul că este temporară şi facultativă. Dovada reşedinţei se face cu actul de identitate, în care se înscrie reşedinţa la cererea persoanei fizice care locuieşte mai mult de 15 zile la adresa la care are locuinţa secundară, dar se poate face şi cu alte mijloace de probă. Menţiunea de stabilire a reşedinţei se acordă pentru perioada solicitată, dar nu mai mare de un an, şi are valabilitate pe timpul cât persoana locuieşte în mod efectiv la adresa declarată ca reşedinţă. La expirarea acestui termen, persoana poate solicita înscrierea unei noi menţiuni de stabilire a reşedinţei (articolul 31 din O.U.G. nr. 97/2005). Menţiunea privind reşedinţa se completează pe un autocolant-tip care se aplică pe versoul actului de identitate (articolul 33 din O.U.G. nr. 97/2005)[1]. Şi minorul pus sub tutelă poate avea o reşedinţă, cu autorizarea instanţei de tutelă. Prin excepţie, tutorele poate încuviinţa ca minorul să aibă o reşedinţă determinată de educarea şi pregătirea sa profesională. În acest caz, instanţa de tutelă va fi încunoştinţată de tutore (articolul 137 din noul Cod civil).

§3. Starea civilă 1. Noţiune Potrivit articolului 98 din noul Cod civil, „Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă”. Prin urmare, starea civilă, aşa cum este definită în noul Cod civil[2], reprezintă mijlocul de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor strict personale ale acesteia, care o deosebesc în cadrul familiei şi al societăţii şi care sunt considerate, prin lege, determinante în vederea individualizării ei. Criteriul unic prin care legea determină care anume calităţi, atribute, intră în cuprinsul stării civile îl reprezintă actul de stare civilă (în sens de înscris)[3].

[1]

A se vedea şi prevederile articolelor 32-41 din O.U.G. nr. 97/2005. În reglementarea anterioară starea civilă nu era definită. [3] Noţiunea de act de stare civilă are un dublu sens: de act juridic de stare civilă, care are ca efect naşterea, modificarea sau stingerea unor elemente de stare civilă şi de acte (înscrisuri) doveditoare ale stării civile şi ale actelor juridice şi faptelor juridice generatoare, modificatoare [2]

Persoanele

341

Prin urmare, elementele stării civile sunt cuprinse în actele de stare civilă[1].

2. Conţinutul stării civile Ca sumă a calităţilor personale ale persoanei fizice, starea civilă conţine următoarele elemente: - calităţi privind filiaţia persoanei fizice (copil cu filiaţia stabilită/nestabilită, copil din căsătorie/din afara căsătoriei, copil rezultat din reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, copil adoptat); - calităţi privind starea conjugală a persoanei fizice (persoană căsătorită, necăsătorită); - sexul; - cetăţenia; - vârsta.

2.1. Calităţi privind filiaţia persoanei fizice a) Noţiunea de filiaţie Filiaţia reprezintă raportul de descendenţă a unei persoane din părinţii săi[2]. Din filiaţie derivă rudenia; rudenia este o consecinţă a filiaţiei, care, conform articolului 405 alineatul 1 din noul Cod civil (corespunzător articolului 45 din fostul Cod al familiei), este legătura ce se bazează pe descendenţa persoanelor una din alta sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. Rudenia poate fi firească (care are la bază legătura de sânge) sau civilă (din adopţie). Rudenia firească poate fi în linie dreaptă – adică legătura de rudenie există între persoane care coboară, sunt născute, unele din altele, fie direct (persoana respectivă este copilul celeilalte), fie indirect (persoanele respective nu sunt născute una din alta, dar între ele există un şir neîntrerupt de naşteri, cum ar fi legătura dintre bunic şi nepot) – şi în linie colaterală – adică legătura de rudenie există între două persoane care, fără a descinde una din alta, au un autor comun (de exemplu, fraţii între ei sunt rude colaterale, având ca autor comun părintele) (articolul 406 din noul Cod civil, similar articolului 46 din fostul Cod al familiei). Atunci când naşterea unei sau extinctive de stare civilă, din registrele de stare civilă, în care sunt consemnate elementele stării civile, de către organele cu atribuţii de stare civilă, în condiţiile legii. [1] Nu toate menţiunile din actele de stare civilă sunt, însă, şi elemente de stare civilă. De exemplu, codul numeric personal; de asemenea, anumite calităţi ale persoanei fizice, cum ar fi profesia, deşi contribuie la individualizarea ei, nu sunt semnificative – o persoană poate avea mai multe profesii, le poate schimba – şi nu constituie elemente ale stării civile; pentru detalii, a se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 164-166. [2] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 197; M. TOMESCU, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 129.

342

Drept civil. Partea generală. Persoanele

persoane sau concepţia ei (care reprezintă baza rudeniei) se situează în timpul căsătoriei părinţilor, filiaţia este din căsătorie, iar rudenia, întemeiată pe această filiaţie, este din căsătorie. Atunci când concepţia sau naşterea unei persoane se situează în afara căsătoriei părinţilor, filiaţia este din afara căsătoriei, precum şi rudenia bazată pe această filiaţie[1]. Filiaţia, ca element al stării civile, produce efecte juridice personale şi patrimoniale, care contribuie la individualizarea persoanei fizice în familie şi în societate (arătând dacă persoana fizică are filiaţia stabilită – faţă de mamă/faţă de tată – sau nu are filiaţia stabilită, dacă provine din căsătorie sau din afara căsătoriei, dacă este adoptată, dacă provine din reproducerea umană asistată medical cu terţ donator). Cunoaşterea acestor aspecte prezintă importanţă deoarece, pe de o parte, reprezintă condiţia pentru dobândirea de drepturi şi asumarea de obligaţii, iar pe de altă parte, îngrădeşte anumite drepturi sau este însoţită de anumite consecinţe juridice. Efectele juridice ale filiaţiei prezintă anumite diferenţe în funcţie de felul filiaţiei. Filiaţia poate fi: faţă de mamă (maternitatea), faţă de tată (paternitatea) şi din adopţie; la acestea se adaugă şi filiaţia rezultată din reproducerea umană asistată medical cu terţ donator. Pentru a arăta importanţa filiaţiei în individualizarea persoanei fizice vor fi analizate pe scurt felurile filiaţiei. i) Filiaţia faţă de mamă Filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul material al naşterii (articolul 408 alineatul 1 din noul Cod civil, similar cu articolul 47 din fostul Cod al familiei). În cazuri expres prevăzute de lege, filiaţia faţă de mamă se stabileşte prin recunoaşterea voluntară a mamei (articolul 415 alineatul 1 din noul Cod civil, corespunzător articolului 48 din fostul Cod al familiei) sau prin hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii în stabilirea filiaţiei faţă de mamă (articolele 422-423 din noul Cod civil, corespunzătoare articolului 48 din fostul Cod al familiei)[2]. Regula este că filiaţia faţă de mamă se stabileşte prin faptul naşterii, care se dovedeşte cu certificatul constatator al naşterii. Naşterea se înregistrează în registrul de stare civilă privitor la naşteri, astfel încât copilul dobândeşte toate drepturile şi obligaţiile unui copil cu filiaţia stabilită numai faţă de mamă (dacă mama este necăsătorită) sau şi faţă de tată (dacă este copil din căsă-

[1]

A se vedea I.P. FILIPESCU, Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti, 1996, p. 273-284. [2] A se vedea G. LUPŞAN, Dreptul familiei, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p. 133.

Persoanele

343

torie), adică: dreptul la nume, dreptul la domiciliu şi locuinţă, dreptul de a fi crescut şi educat, dreptul la întreţinere, dreptul la moştenire[1]. În cazurile în care un copil nu a fost înregistrat în registrul de stare civilă privind naşterile, ori a fost înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi, mama îşi poate recunoaşte maternitatea printr-un act juridic unilateral (prin declaraţie la serviciul de stare civilă sau prin înscris autentic notarial, ori prin testament). Recunoaşterea voluntară a maternităţii se înregistrează prin menţiune pe marginea actului de stare civilă, pe baza actului de recunoaştere, cu toate consecinţele juridice care rezultă (articolele 415 alineatul 1 şi 416 din noul Cod civil, similare cu articolele 48-49 din Codul familiei din 1953)[2]. Acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă se introduce de copil, atunci când, fie se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii, fie dovada filiaţiei nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii (de exemplu, naşterea nu a fost înregistrată din alte cauze decât omisiunea ofiţerului de stare civilă, sau a fost înregistrată, dar copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi) (articolul 422 din noul Cod civil, similar cu articolul 52 din Codul familiei din 1953). Prin admiterea acţiunii se stabileşte filiaţia faţă de mamă, se face menţiune pe marginea actului de naştere al copilului şi se eliberează un nou certificat de naştere. Raportul de filiaţie astfel stabilit este considerat că a existat de la naşterea copilului. Dacă mama era necăsătorită la momentul concepţiei sau naşterii, copilul îşi stabileşte doar filiaţia faţă de mamă. Dacă mama era căsătorită la momentul concepţiei sau naşterii, copilul îşi stabileşte filiaţia faţă de ambii părinţi (faţă de tată, în temeiul prezumţiei de paternitate, conform articolului 408 alineatul 2 din noul Cod civil, similar articolului 53 din fostul Cod al familiei). Filiaţia astfel stabilită produce toate consecinţele juridice referitoare la nume, domiciliu, întreţinere, moştenire, impedimente la căsătorie ori adopţie[3]. ii) Filiaţia faţă de tată Spre deosebire de filiaţia faţă de mamă, care se stabileşte şi se dovedeşte prin faptul material al naşterii, filiaţia faţă de tată (paternitatea) rezultă din faptul procreaţiei, ce nu poate fi dovedit direct[4]. De aceea, legiuitorul a prevăzut utilizarea a două prezumţii pentru stabilirea paternităţii copilului. Pentru copilul din căsătorie se aplică prezumţia de paternitate (articolului 408 alinea[1]

A se vedea G. LUPŞAN, op. cit., p. 134-137. A se vedea G. LUPŞAN, op. cit., p. 137-142. A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 197-200; G. LUPŞAN, op. cit., p. 142-147. [4] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 200; G. LUPŞAN, op. cit., p. 148. [2] [3]

344

Drept civil. Partea generală. Persoanele

tul 2 din noul Cod civil, similar articolului 53 din fostul Cod al familiei), iar pentru copilul din afara căsătoriei se foloseşte prezumţia timpului legal al concepţiei copilului (articolului 412 din noul Cod civil, asemănător articolului 61 din fostul Cod al familiei). Filiaţia faţă de tată a copilului din căsătorie rezultă din prezumţia de paternitate: copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei (articolul 414 alineatul 1 din noul Cod civil, asemănător articolului 53 din fostul Cod al familiei). Prin urmare, copilul din căsătorie are filiaţia stabilită faţă de ambii părinţi, cu toate efectele juridice ce decurg de aici (referitoare la nume, domiciliu, locuinţă, creştere şi educare, întreţinere, moştenire, impedimente la căsătorie, adopţie). Dacă soţul mamei sau oricare dintre titularii dreptului la acţiune[1] dovedesc, în cadrul acţiunii în tăgada paternităţii, că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului, răsturnând astfel prezumţia de paternitate, atunci copilul devine din afara căsătoriei, cu filiaţia stabilită numai faţă de mamă, pierzând drepturile care i se cuveneau fiind copil din căsătorie. Astfel, îşi stabileşte domiciliul numai la mama sa, autoritatea părintească revine în totalitate mamei, obligaţia de întreţinere operează numai pe linie maternă[2]. Filiaţia faţă de tată a copilului din afara căsătoriei are la bază prezumţia timpului legal al concepţiei. Astfel, conform articolului 412 alineatul 1 din noul Cod civil (similar cu articolul 61 din fostul Cod al familiei), „Intervalul de timp cuprins între a treisutea şi a o sutăoptzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se calculează zi cu zi”. Prin urmare, timpul legal al concepţiei este de 121 zile. Această perioadă de timp în care poate avea loc concepţia constă în diferenţa dintre durata maximă şi durata minimă a unei sarcini, socotite pe baze ştiinţifice. Data concepţiei nu poate fi situată, ca regulă, în afara acestui interval. Asta nu înseamnă că un copil, într-un caz dat, poate fi conceput în oricare din cele 121 de zile. Ziua concepţiei se poate stabili plecând de la data naşterii copilului şi cunoscând cât a durat sarcina. De exemplu, dacă un copil s-a născut la termen, la 40 de săptămâni, se numără [1]

Aşa cum rezultă din articolul 429 din noul Cod civil: „(1) Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de soţul mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum şi de copil. Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii acestora, în condiţiile legii. (2) Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului; când acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale şi, dacă este cazul, a altor moştenitori ai săi. (3) Dacă soţul este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instanţa judecătorească. (4) Mama sau copilul poate introduce acţiunea împotriva soţului. Dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui. (5) Tatăl biologic poate introduce acţiunea împotriva soţului mamei şi a copilului. Dacă aceştia sunt decedaţi, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor”. [2] A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 201; G. LUPŞAN, op. cit., p. 159-160.

Persoanele

345

de la data naşterii înapoi 40 de săptămâni (280 de zile) şi se stabileşte data concepţiei. În noul Cod civil (spre deosebire de reglementarea anterioară), în articolul 412 alineatul 2 se adaugă: „Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alineatul 1 sau chiar în afara acestui interval” (s.n.). Prin urmare, prezumţia timpului legal al concepţiei nu mai este irefragabilă (cum era în reglementarea anterioară), dar corespunde situaţiilor care apar în practică ca rezultat al progresului ştiinţei medicale. Astfel, faptul că data concepţiei poate fi situată în afara intervalului de 121 de zile se datorează reproducerii umane asistate medical, când concepţia poate avea loc chiar cu ani înainte de implantarea embrionului în corpul mamei. În limbaj medical, „Această modalitate de reglementare este binevenită, ea rezolvând şi problema copiilor concepuţi prin RUAM cu crioconservarea preembrionilor înainte de a fi transferaţi în corpul mamei”[1]. În funcţie de această prezumţie a timpului legal al concepţiei, tatăl copilului din afara căsătoriei fie îl recunoaşte printr-un act juridic unilateral (prin declaraţie la serviciul de stare civilă sau prin înscris autentic notarial, ori prin testament), fie este obligat să „devină” tată prin admiterea acţiunii în stabilirea paternităţii, introdusă de copil (direct, dacă are capacitate de exerciţiu sau în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră ori prin reprezentantul lui legal, dacă nu are capacitate deplină de exerciţiu) împotriva sa (articolele 415 alineatele 2 şi 3, 416, 424, 425 din noul Cod civil, similare cu articolele 57-60 din Codul familiei din 1953). Noul Cod civil prevede şi o altă prezumţie care operează faţă de tatăl din afara căsătoriei, în articolul 426: „(1) Paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii. (2) Prezumţia este înlăturată dacă pretinsul tată dovedeşte că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil”. Această prezumţie exista şi înainte de a fi introdusă în noul Cod civil, dar nu era legală, ci simplă, a judecătorului[2]. Efectele juridice ale stabilirii filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei, prin recunoaştere voluntară sau prin hotărâre judecătorească, privesc numele copilului, care poate lua numele tatălui sau numele reunite ale părinţilor (aşa cum reiese din articolul 450 alineatul 2 din noul Cod civil), stabilirea domi[1]

A se vedea S. GUŢAN, op. cit., p. 68; RUAM este prescurtarea folosită de autor pentru reproducerea umană asistată medical. [2] În articolul 60 alineatul 3 din fostul Cod al familiei, se prevedea că în cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere, termenul de prescripţie de 1 an al acţiunii în stabilirea paternităţii, introdusă de mamă, curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii.

346

Drept civil. Partea generală. Persoanele

ciliului, drepturile şi îndatoririle părinteşti, exercitarea autorităţii părinteşti, obligaţia de întreţinere, dreptul la moştenire[1]. iii) Filiaţia care rezultă din reproducerea umană asistată medical cu terţ donator Acest tip nou de filiaţie a fost numit în literatura juridico-medicală filiaţie artificială şi a fost definit ca fiind „legătura juridică dintre copil şi părinţii legali, bazată pe consimţământul dat de aceştia, în puterea legii, pentru a concepe, indiferent de provenienţa celulelor sexuale”[2]. Filiaţia artificială care rezultă din reproducerea umană asistată medical sau, altfel spus, fertilizarea artificială, adică cu ajutorul tehnicilor medicale, poate produce efecte care interesează stabilirea ei (a filiaţiei), dacă intervine un terţ donator. Noul Cod civil conţine câteva reglementări generale, care nu soluţionează problemele ce deja apar în practică, dar face trimitere la o lege specială, care este în curs de adoptare (articolul 447). Astfel, conform articolului 441 din noul Cod civil, reproducerea umană asistată medical, cu terţ donator, nu determină nicio legătură de filiaţie între copil şi donator. Textul nu precizează dacă donatorul poate fi doar un bărbat sau şi o femeie, prin urmare se aplică în ambele cazuri. Părinţii (adică un bărbat şi o femeie sau o femeie singură, nu şi cuplurile homosexuale) care, pentru a avea un copil, doresc să recurgă la reproducerea asistată medical cu terţ donator trebuie să îşi dea consimţământul în prealabil, în condiţii care să asigure deplina confidenţialitate, în faţa unui notar public care să le explice, în mod expres, consecinţele actului lor cu privire la filiaţie. Consimţământul rămâne fără efect în cazul decesului, al formulării unei cereri de divorţ sau al separaţiei în fapt, survenite anterior momentului concepţiunii realizate în cadrul reproducerii umane asistate medical. El poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în faţa medicului chemat să asigure asistenţa pentru reproducerea cu terţ donator (articolul 442); din interpretarea sistematică a textului rezultă că se poate revoca oricând consimţământul, până la momentul concepţiunii realizate în cadrul reproducerii asistate medical, la fel ca în cazul în care consimţământul rămâne fără efect[3]. Conform articolului 443, nimeni nu poate contesta filiaţia copilului pentru motive ce ţin de reproducerea asistată medical şi nici copilul astfel născut nu poate contesta filiaţia sa. Între părinţi şi copil se naşte o legătură juridică, chiar dacă nu este de sânge, genetică. De exemplu, părinţii copilului care a fost

[1] [2] [3]

A se vedea G. LUPŞAN, op. cit., p. 161-171. A se vedea S. GUŢAN, op. cit., p. 85. Pentru o părere contrară, a se vedea S. GUŢAN, op. cit., p. 202-203.

Persoanele

347

conceput cu material genetic ce nu le aparţine (cu terţ donator de ovule şi cu terţ donator de spermă) nu pot contesta filiaţia, dacă şi-au dat consimţământul. Atunci când soţul mamei nu a consimţit la reproducerea asistată medical realizată cu ajutorul unui terţ donator, el poate tăgădui paternitatea copilului astfel născut. Când copilul este conceput în afara căsătoriei, bărbatul care, după ce a consimţit la reproducerea asistată medical cu terţ donator, nu recunoaşte copilul, răspunde faţă de mamă şi faţă de copil. În acest caz, paternitatea copilului este stabilită pe cale judecătorească (articolul 444). Articolul 445 se ocupă de confidenţialitatea informaţiilor „(1) Orice informaţii privind reproducerea umană asistată medical sunt confidenţiale. (2) Cu toate acestea, în cazul în care, în lipsa unor astfel de informaţii, există riscul unui prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane astfel concepute sau a descendenţilor acesteia, instanţa poate autoriza transmiterea lor, în mod confidenţial, medicului sau autorităţilor competente. (3) De asemenea, oricare dintre descendenţii persoanei astfel concepute poate să se prevaleze de acest drept, dacă faptul de a fi privat de informaţiile pe care le cere poate să prejudicieze grav sănătatea sa ori pe cea a unei persoane care îi este apropiată”. În noua lege ar trebui să existe dispoziţii prin care identitatea terţului donator să fie adusă la cunoştinţa părinţilor şi a copilului astfel conceput, pentru a putea opera, cel puţin, impedimentele la căsătorie, care, nerespectate, pot cauza prejudicii sănătăţii persoanei astfel concepute şi descendenţilor acesteia; de exemplu, trebuie evitată căsătoria între fraţi. Referitor la relaţiile dintre tată şi copil, articolul 446 din noul Cod civil precizează că tatăl are aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terţ donator ca şi faţă de un copil născut prin concepţiune naturală. Legiuitorul ar trebui să reglementeze în legea specială şi relaţiile dintre mamă şi copil, deoarece, aşa cum am arătat, copilul poate fi conceput şi cu terţ donator de ovule, nu numai de spermă, ori chiar cu terţ donator de embrioni, creaţi cu material genetic provenind de la terţi donatori (ovule, spermă sau ambele). Ca o concluzie în ceea ce priveşte dispoziţiile din noul Cod civil referitoare la reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, filiaţia astfel stabilită produce efectele filiaţiei fireşti, printr-o ficţiune a legii. O reglementare generală cu privire la reproducerea umană asistată medical, deci nu numai cu terţ donator, există în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii[1] (titlul VI), care în articolul 142 litera e) arată că reglementările cuprinse în respectiva lege se aplică inclusiv tehnicilor de fertilizare in vitro. Cu toate acestea, prevederile sunt incomplete: există dispoziţii generale privind condiţiile prelevării şi transplantului, privind donatorul şi [1]

Publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006, cu modificările şi completările ulterioare.

348

Drept civil. Partea generală. Persoanele

consimţământul care trebuie exprimat, dar nu există dispoziţii referitoare la tehnicile de reproducere umană asistată medical, la raporturile juridice care se pot naşte, la regimul juridic al celulelor sexuale şi al embrionilor, la raporturile de filiaţie[1]. Astfel, dacă un copil este conceput cu folosirea gameţilor membrilor cuplului – căsătorit sau nu – se aplică normele juridice ale filiaţiei fireşti, care este conformă cu adevărul biologic. Dacă un copil este conceput cu ajutorul gameţilor unui terţ – materialul genetic patern provine de la un terţ donator, anonim sau nu, ori şi materialul genetic matern provine de la un terţ donator, anonim sau nu – el poate beneficia de efectele filiaţiei clasice, fireşti, numai cu ajutorul unui artificiu juridic al legii, care nu corespunde, însă, adevărului biologic[2]. iv) Filiaţia din adopţie Potrivit articolului 451 din noul Cod civil (identic cu articolul 1 din Legea nr. 273/2004, privind regimul juridic al adopţiei[3], articol abrogat[4]), adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului. Deci, filiaţia din adopţie înlocuieşte filiaţia firească, naturală, care încetează la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost încuviinţată adopţia (articolul 469 din noul Cod civil). De la acea dată, rudenia firească dintre adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte, încetează, cu excepţia situaţiei în care copilul este adoptat de către soţul părintelui firesc sau adoptiv, când încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu părintele firesc şi rudele părintelui firesc, care nu este căsătorit cu adoptatorul (articolul 470 din noul Cod civil). De asemenea, prin adopţie se naşte impedimentul la căsătorie atât între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi rudele sale fireşti, pe de altă parte, cât şi între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopţiei, pe de altă parte (articolul 274 alineatul 3 din noul Cod civil). Filiaţia din adopţie produce aceleaşi efecte cu cele ale filiaţiei fireşti (articolul 471 din noul Cod civil). Adoptatul ia numele adoptatorului; dacă adoptă doi soţi care nu au nume de familie comun, ei declară în faţa instanţei care încuviinţează adopţia ce nume va purta adoptatul; pentru motive [1]

A se vedea S. GUŢAN, op. cit., p. 86. A se vedea G. LUPŞAN, op. cit., p. 181-189. Republicată în M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009, cu modificările aduse prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil. [4] Articolele abrogate din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei au fost preluate în noul Cod civil. [2] [3]

Persoanele

349

temeinice, instanţa poate încuviinţa schimbarea prenumelui adoptatului (articolul 473 alineatele 1-4 din noul Cod civil). Pe baza hotărârii judecătoreşti definitive de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilă competent întocmeşte un nou act de naştere a copilului, în care adoptatorii sunt trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se păstrează, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act (articolul 473 alineatul 5 din noul Cod civil).

2.2. Calităţi privind starea conjugală a persoanei fizice Starea conjugală înseamnă starea civilă a persoanei fizice în raport cu căsătoria. O persoană fizică poate avea starea conjugală de persoană căsătorită sau necăsătorită. Starea conjugală de persoană căsătorită rezultă din actul juridic al căsătoriei, încheiat în faţa ofiţerului de stare civilă. Căsătoria religioasă nu produce efecte juridice şi, de altfel, poate fi celebrată numai după încheierea căsătoriei civile, prin prezentarea actului de căsătorie eliberat de ofiţerul de stare civilă (articolul 259 alineatul 3 din noul Cod civil, similar cu articolul 3 din Codul familiei din 1953)[1]. Starea conjugală de persoană necăsătorită rezultă fie din faptul că persoana respectivă nu a fost niciodată căsătorită, fie că a fost căsătorită, dar căsătoria a fost declarată nulă/anulată, a fost desfăcută prin divorţ sau a încetat prin moartea unuia dintre soţi. Dacă o persoană nu a fost niciodată căsătorită, în actele sale de stare civilă nu se face nicio menţiune în acest sens, prezumându-se că nu a încheiat nicio căsătorie (nu se eliberează niciun certificat de stare civilă în care să se precizeze că respectiva persoană este necăsătorită). Dacă o persoană a fost căsătorită, dar căsătoria a fost declarată nulă/anulată, prin hotărâre judecătorească, pe actul de căsătorie şi pe actele de naştere ale foştilor soţi se face menţiune despre această modificare a stării civile (articolul 51 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă). Dacă starea de persoană necăsătorită reiese din desfacerea căsătoriei prin divorţ, serviciul de stare civilă competent face menţiune pe marginea actului de căsătorie şi pe actele de naştere ale foştilor soţi. Menţiunea se înscrie, din oficiu, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile de divorţ, a certificatului de divorţ transmis de ofiţerul de stare civilă sau de notarul public (în cazul divorţului pe cale administrativă sau prin procedură notarială) ori

[1]

A se vedea şi articolul 44 alineatul 2 din Constituţia României; I. REGHINI, Ş. DIACOop. cit., p. 203-205.

NESCU, P. VASILESCU,

350

Drept civil. Partea generală. Persoanele

la cererea persoanei interesate (articolul 51 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă). În cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ în faţa ofiţerului de stare civilă sau a notarului public (adică în cazul divorţului pe cale administrativă sau prin procedură notarială), potrivit articolului 377 din noul Cod civil, menţiunea în actul de căsătorie se face astfel: când cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face menţiunea în actul de căsătorie; în cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soţii au avut ultima locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ şi înaintează o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, pentru a se face menţiune în actul de căsătorie; în cazul constatării divorţului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorţ şi înaintează o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, pentru a se face menţiune în actul de căsătorie. Dacă starea de persoană necăsătorită este o urmare a încetării căsătoriei prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, pe baza comunicării făcute de ofiţerul de stare civilă care a întocmit actul de deces, se face menţiune pe marginea actului de căsătorie şi pe actele de naştere ale foştilor soţi (articolul 51 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă).

2.3. Sexul Sexul este un element de identificare a persoanei fizice, care se consemnează în actele de stare civilă, pe baza certificatului medical constatator al naşterii[1]. În cazul în care are loc schimbarea de sex, constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, se face menţiune despre această modificare a stării civile pe marginea actelor de stare civilă ale persoanei fizice în cauză [articolul 46 litera i) din Legea nr. 119/1996, cu privire la actele de stare civilă]. Schimbarea prenumelui persoanei care şi-a schimbat sexul, se poate face pe cale administrativă[2].

[1]

A se vedea articolele 8-12 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004, cu modificările ulterioare. [2] Conform articolului 4 litera l) din O.U.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice (publicată în M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003 şi aprobată prin Legea nr. 323/2003 (M. Of. nr. 510 din 15 iulie 2003), un motiv temeinic pentru schimbarea prenumelui pe cale administrativă este cazul în care unei persoane i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească. A se vedea şi I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 195-197; I. DOGARU, S. CERCEL , op. cit., p. 176-178.

Persoanele

351

Potrivit articolului 63 alineatul 3 din noul Cod civil, utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.

2.4. Cetăţenia Cetăţenia reprezintă legătura juridică a unei persoane cu un anumit stat şi este un element de individualizare a persoanei faţă de alte persoane, aparţinând altor state. Deşi ţine mai ales de dreptul public, prezintă importanţă şi pentru dreptul privat, fiind înregistrată în actele de stare civilă odată cu înregistrarea naşterii sau ulterior, în cazul acordării ori pierderii cetăţeniei române[1].

2.5. Vârsta Vârsta reprezintă intervalul de timp care a trecut de la naşterea unei persoane şi până la un anumit moment din viaţa ei. Având la bază vârsta, persoanele fizice sunt încadrate în anumite categorii, în funcţie de care se determină capacitatea civilă a acestora (fără capacitate de exerciţiu, cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cu capacitate de exerciţiu deplină). Data naşterii este consemnată într-o rubrică specială din actul de naştere, în funcţie de care se determină vârsta persoanei fizice pe tot parcursul vieţii.

3. Sursele stării civile Sursele sau izvoarele stării civile reprezintă faptele şi actele de stare civilă, precum şi hotărârile judecătoreşti prin care se soluţionează acţiuni de stare civilă, care dau naştere, modifică sau sting starea civilă a persoanei fizice. Unii autori consideră şi legea un izvor de stare civilă. De fapt, caracterul legal al stării civile face ca faptele şi actele de stare civilă să apară ca fiind determinate de lege şi deci ca sursă a stării civile să fie însăşi legea. Uneori, actele de stare civilă sunt atât de strâns legate de lege, încât par subsidiare ei, cum ar fi, de exemplu, stabilirea filiaţiei faţă de tată a copilului din căsătorie, care are la bază prezumţia legală de paternitate[2].

[1]

A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 231. A se vedea I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, op. cit., p. 170-171; E. LUPAN, I. SABĂU-POP, op. cit., p. 167. [2]

352

Drept civil. Partea generală. Persoanele

3.1. Faptele de stare civilă Faptele de stare civilă, care dau naştere, respectiv sting starea civilă sunt naşterea şi moartea persoanei fizice. a) Naşterea Naşterea reprezintă faptul material, care are consecinţe juridice referitoare la filiaţia, numele şi cetăţenia persoanei fizice. De asemenea, în actul de naştere este consemnat nu numai faptul material al naşterii, ci şi data şi locul naşterii. În baza naşterii se întocmeşte actul de naştere, de către serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, de către ofiţerul de stare civilă în a cărui rază administrativ-teritorială s-a produs evenimentul naşterii. Întocmirea actului de naştere se face pe baza declaraţiei verbale a oricăruia dintre părinţi sau, dacă aceştia nu pot face declaraţia din diverse motive, această obligaţie revine medicului, persoanelor care au fost de faţă la naştere sau personalului desemnat din unitatea sanitară în care a avut loc naşterea ori oricărei alte persoane care a luat cunoştinţă despre naşterea copilului (articolul 19 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă). Odată cu declaraţia verbală de naştere se prezintă şi anumite documente: certificatul medical constatator al naşterii[1], actul de identitate al mamei şi al declarantului, certificatul de căsătorie al părinţilor, dacă este vorba despre un copil născut în timpul căsătoriei. Dacă declaraţia priveşte un copil născut în afara căsătoriei, iar recunoaşterea paternităţii are loc în momentul declarării naşterii, datele privind pe tatăl copilului se înscriu în rubricile corespunzătoare din cuprinsul actului de naştere ce se întocmeşte (articolul 17 alineatul 2 din Legea nr. 119/1996). Declararea naşterii se face în termen de 15 zile de la naştere, pentru copilul născut viu şi în 3 zile, pentru copilul născut mort. În cazul în care copilul născut viu a decedat în termenul de 15 zile prevăzut pentru declararea naşterii, declararea se face în 24 de ore de la data decesului. În această situaţie se întocmesc două acte: unul de naştere şi altul de deces. Pentru

[1]

Potrivit articolului 10 din Legea 272/2004, „(1) Certificatul medical constatator al naşterii (s.n.), atât pentru copilul născut viu, cât şi pentru copilul născut mort, se întocmeşte în termen de 24 de ore de la naştere. (2) Răspunderea pentru îndeplinirea obligaţiei prevăzute la alin. (1) revine medicului care a asistat sau a constatat naşterea şi medicului şef de secţie. (3) Când naşterea a avut loc în afara unităţilor sanitare, medicul de familie având cabinetul înregistrat în raza teritorială unde a avut loc naşterea este obligat ca, la cererea oricărei persoane, în termen de 24 de ore, să constate naşterea copilului, după care să întocmească şi să elibereze certificatul medical constatator al naşterii copilului, chiar dacă mama nu este înscrisă pe lista cabinetului său”.

Persoanele

353

copilul născut mort se întocmeşte numai actul de naştere (articolul 17 alineatul 3 din Legea nr. 119/1996). Când declaraţia de naştere a fost făcută după expirarea acestor termene, dar înăuntrul termenului de un an de la naştere, întocmirea actului de naştere se face cu aprobarea primarului, respectiv a şefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular de carieră al României, dacă naşterea copilului cetăţean român a avut loc în străinătate (articolul 20 alineatul 1 din Legea nr. 119/1996). Dacă naşterea s-a produs în străinătate şi întocmirea actului nu a fost făcută la misiunea diplomatică sau la oficiul consular de carieră al României, ori la autoritatea locală din străinătate, întocmirea actului de naştere se face în ţară, la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor de la domiciliul părinţilor, după ce Ministerul Administraţiei şi Internelor verifică, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, dacă naşterea nu a fost înregistrată în străinătate (articolul 20 alineatul 2 din Legea nr. 119/1996). În cazul înregistrării tardive a naşterii, adică după ce a trecut un an de la naştere, se cere o hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă, care să conţină toate datele necesare întocmirii actului de naştere (articolul 21 alineatul 1 din Legea nr. 119/1996). O asemenea situaţie se poate ivi atunci când naşterea are loc acasă sau într-un alt loc decât o unitate medicală, iar cei obligaţi la declararea naşterii omit să facă declaraţia. Persoana interesată (copilul, prin reprezentantul său legal) introduce o acţiune la judecătoria în a cărei rază teritorială are domiciliul sau unde are sediul serviciul de protecţie specială a copilului. Cererea se soluţionează potrivit dispoziţiilor privind procedura necontencioasă din Codul de procedură civilă. În vederea soluţionării cererii, instanţa solicită serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor în a cărui rază administrativ-teritorială are domiciliul persoana interesată sau se află sediul serviciului de protecţie specială a copilului verificări pentru stabilirea identităţii, precum şi avizul medicului legist cu privire la vârsta şi sexul persoanei al cărei act de naştere se cere a fi întocmit. Judecarea cauzei se face cu participarea procurorului (articolul 21 alineatul 2 din Legea nr. 119/1996). La fel se procedează şi în cazul copilului care s-a născut în străinătate, iar declaraţia de naştere a acestuia se face în România. Dacă un copil este găsit şi nu se cunosc datele sale de identificare, trebuie anunţată cea mai apropiată secţie de poliţie în termen de 24 de ore. Persoana care l-a găsit are această obligaţie (articolul 22 alineatul 1 din Legea nr. 119/1996). Întocmirea actului de naştere al copilului găsit se face în termen de 30 de zile de la data găsirii acestuia, de către serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul, pe baza unui proces-verbal întocmit şi semnat de reprezen-

354

Drept civil. Partea generală. Persoanele

tantul serviciului public de asistenţă socială, de reprezentantul unităţii de poliţie competente şi de medic (alineatul 2 al aceluiaşi articol). În procesul-verbal, care se întocmeşte în termen de 3 zile de la data găsirii copilului, trebuie să se menţioneze data, locul şi împrejurările în care a fost găsit copilul, sexul şi data presupusă a naşterii acestuia, stabilită de medic. Obligaţia de a face demersurile necesare în vederea înregistrării naşterii copilului revine serviciului public de asistenţă socială în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit acesta (alineatele 3 şi 4 ale articolului 22 din Legea nr. 119/1996). Întocmirea actului de naştere în cazul copilului părăsit de mamă în maternitate se face imediat după împlinirea termenului de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal de constatare a părăsirii copilului, semnat de reprezentantul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, de reprezentantul poliţiei şi de cel al maternităţii (articolul 23 alineatul 1 din Legea nr. 119/1996). Dacă identitatea mamei nu a fost stabilită în termenul de 30 zile de la data părăsirii copilului, serviciul public de asistenţă socială în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul, pe baza documentaţiei transmise de direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, are obligaţia ca în termen de 5 zile să obţină dispoziţia primarului competent să întocmească actul de naştere privind stabilirea numelui şi prenumelui copilului şi să facă declaraţia de înregistrare a naşterii la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor (articolul 23 alineatul 2 din Legea nr. 119/1996). Întocmirea actului de naştere se face pe baza procesului-verbal de constatare a părăsirii copilului, a certificatului medical constatator al naşterii, a autorizării instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie a fost găsit copilul, cu privire la măsura plasamentului în regim de urgenţă, a răspunsului poliţiei cu privire la rezultatul verificărilor privind identitatea mamei, a dispoziţiei de stabilire a numelui şi prenumelui copilului şi a declaraţiei de înregistrare a naşterii (alineatul 3 al articolului 23 din Legea nr. 119/1996). La înregistrarea naşterii, ofiţerul de stare civilă atribuie şi înscrie codul numeric personal al copilului, care se menţionează în certificatul lui de naştere şi în toate celelalte acte care privesc persoana fizică (articolul 25 din Legea nr. 119/1996). b) Moartea (decesul persoanei fizice) Moartea reprezintă faptul material, care, pe de o parte, produce efecte juridice legate de deschiderea succesiunii celui decedat, de încetarea căsătoriei lui, iar pe de altă parte, conduce la însăşi încetarea stării civile. Decesul persoanei fizice, constatat fizic sau declarat printr-o hotărâre judecătorească declarativă de moarte, este urmat de întocmirea actului de

Persoanele

355

deces. Acesta se face la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor în a cărui rază administrativ-teritorială s-a produs decesul, pe baza declaraţiei verbale făcute de membrii familiei decedatului, iar în lipsa acestora, de către medicul sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a produs decesul sau de către orice persoană are cunoştinţă despre deces; declarantul depune certificatul medical constatator al decesului, documentul de identitate şi, după caz, documentul de evidenţă militară ale celui decedat (articolul 35 din Legea nr. 119/1996). Declararea decesului se face în 3 zile de la încetarea din viaţă a persoanei fizice (incluzându-se aici atât ziua în care a avut loc decesul, cât şi ziua când a fost făcută declaraţia). Dacă decesul se datorează unei sinucideri, unui accident sau altor cauze violente, precum şi în cazul găsirii unui cadavru, declararea decesului se face în 48 de ore de la data decesului sau de la data găsirii cadavrului. În aceste cazuri este necesară prezentarea unei dovezi eliberate de poliţie sau de către Parchet, din care să rezulte că una dintre aceste autorităţi a fost sesizată în legătură cu decesul. Dacă declararea decesului nu are loc în 3 zile, în prima situaţie, sau în 48 de ore, în cea de a doua situaţie, întocmirea actului de deces se face cu aprobarea Parchetului (articolul 36 din Legea nr. 119/1996). Certificatul medical constatator al decesului se întocmeşte şi se semnează de medic sau de un cadru medical care a constatat decesul, precizându-se cauza decesului. Dacă decesul s-a produs pe o navă sau pe o aeronavă şi nu există medic la bord, constatarea decesului se face în primul port sau aeroport de escală, de către un medic. În situaţia în care durata călătoriei până la primul port de escală este mai mare de 24 de ore, constatarea decesului se face de către comandant, împreună cu consiliul de bord şi se consemnează în jurnalul de bord. Dacă este vorba despre o moarte violentă, comandantul navei este obligat să facă cercetări (articolul 38 din Legea nr. 119/1996). Atunci când este declarată moartea unei persoane pe cale judecătorească, întocmirea actului de deces se face în baza hotărârii judecătoreşti declarative de moarte definitive, din oficiu sau la cererea persoanei interesate. Actul de deces se întocmeşte de către serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau de către ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale de la locul de naştere al celui declarat mort, de la locul lui de domiciliu, dacă actul de naştere a fost întocmit în străinătate, sau de la locul de domiciliu al persoanei care a solicitat declararea judecătorească a morţii, în situaţia în care nici locul naşterii, nici domiciliul celui declarat mort nu sunt cunoscute (articolul 42 din Legea nr. 119/1996).

356

Drept civil. Partea generală. Persoanele

După întocmirea actului de deces, ofiţerul de stare civilă eliberează declarantului o adeverinţă de înhumare sau de incinerare a cadavrului. Dacă decesul unui cetăţean român s-a produs şi s-a înregistrat în străinătate, înhumarea sau incinerarea se face pe baza adeverinţei eliberate de serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor de la locul de înhumare sau incinerare. Dacă decesul s-a înregistrat la misiunea diplomatică a României, adeverinţa se eliberează pe baza certificatului de deces, eliberat de misiunea diplomatică sau de oficiul consular de carieră. În situaţia în care decesul unui cetăţean român s-a produs pe o aeronavă aflată în afara teritoriului României sau pe o navă aflată în afara apelor teritoriale române, iar cadavrul este transportat în ţară, înhumarea sau incinerarea se face pe baza dovezii eliberate de comandantul navei sau al aeronavei (articolul 41 din Legea nr. 119/1996).

3.2. Actele juridice de stare civilă Actele juridice de stare civilă sunt operaţiunile juridice care conduc la crearea sau modificarea stării civile. Astfel de operaţiuni juridice sunt actul de căsătorie, actul juridic de recunoaştere a filiaţiei, faţă de mamă sau faţă de tată, actul juridic de adopţie, după unii autori[1] (deşi adopţia presupune, în mod obligatoriu, încuviinţarea ei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă). a) Actul juridic de căsătorie Actul juridic de căsătorie reprezintă uniunea liber consimţită dintre bărbat şi femeie, încheiată în concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul întemeierii unei familii şi reglementat de normele imperative ale legii (articolul 259 alineatele 1 şi 2 din noul Cod civil, similar cu articolul 1 alineatul 3 şi articolul 2 din Codul familiei din 1953)[2]. După îndeplinirea condiţiilor de fond şi a celor de formă premergătoare încheierii căsătoriei, se procedează la încheierea căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă. Conform articolului 279 din noul Cod civil, coroborat cu articolul 27 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă[3] (care detaliază dispoziţiile din noul Cod civil), regula este că locul celebrării căsătoriei este la sediul serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, al

[1]

A se vedea E. LUPAN, I. SABĂU-POP, op. cit., p. 167; I. DOGARU, S. CERCEL , op. cit., p. 176. [2] A se vedea A. BACACI, V.-C. DUMITRACHE, C. HAGEANU, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 15; I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 14. [3] Republicată în M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare.

Persoanele

357

primăriei în a cărei rază de competenţă teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa unul dintre viitorii soţi. De la această regulă există două excepţii: - căsătoria se poate încheia în afara sediului serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, al primăriei competente, pentru motive temeinice, cu aprobarea primarului; în acest caz se deplasează ofiţerul de stare civilă; - căsătoria poate fi încheiată la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi, cu aprobarea primarului unităţii administrativ-teritoriale unde se încheie căsătoria[1]; serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor ori primăria unde urmează să se încheie căsătoria va înştiinţa, de îndată, primăria de domiciliu sau de reşedinţă a viitorilor soţi, în vederea publicării declaraţiei de căsătorie. La încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă ia consimţământul viitorilor soţi, liber şi deplin exprimat, în prezenţa a doi martori, după care îi declară căsătoriţi, le citeşte dispoziţiile privind drepturile şi îndatoririle soţilor din noul Cod civil şi întocmeşte, de îndată, actul de căsătorie. Actul de căsătorie se semnează de către soţi, cu numele de familie pe care s-au înţeles să-l poarte în timpul căsătoriei, de către cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă (articolul 287 alineatul 1 din noul Cod civil, coroborat cu articolul 32 din Legea nr. 119/1996). La încheierea căsătoriei între cetăţeni străini sau între aceştia şi cetăţeni români, ofiţerul de stare civilă poate încheia căsătoria numai dacă viitorii soţi cetăţeni străini, pe lângă actele necesare încheierii oricărei căsătorii (aşa cum sunt prevăzute în articolul 28 alineatul 3[2] din Legea nr. 119/1996), prezintă [1]

Acest caz nu exista în reglementarea anterioară. Potrivit articolului 28 alineatul 3 din Legea nr. 119/1996: „(3) Ofiţerul de stare civilă care primeşte declaraţia de căsătorie solicită viitorilor soţi să prezinte actele de identitate, certificatele de naştere, certificatele medicale privind starea sănătăţii acestora, precum şi: a) autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente rezultate din condiţiile de rudenie firească sau adopţie, în condiţiile prevăzute de lege; b) avizul medical, dovada încuviinţării părinţilor ori, după caz, a tutorelui şi autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente legate de vârsta matrimonială”; în continuare textul face trimitere la dispoziţiile articolului 272 alineatul (2) ultima teză şi alineatele (3)-(5) din noul Cod civil; astfel, „În cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului. (3) Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă. (4) De asemenea, în condiţiile art. 398 (adică atunci când autoritatea părintească se exercită de un singur părinte, s.n.), este suficientă încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească. (5) Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti”. [2]

358

Drept civil. Partea generală. Persoanele

dovezi eliberate de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale ţărilor ai căror cetăţeni sunt, din care să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile de fond, cerute de legea lor naţională, pentru încheierea căsătoriei. Nu poate fi încheiată căsătoria între persoane de acelaşi sex (articolul 34 alineatul 1 din Legea nr. 119/1996, care face trimitere la articolul 277 alineatul 1 din noul Cod civil, potrivit căruia este interzisă căs