Dizertatie [PDF]

Zitiervorschau

INTRODUCERE

Existenţa statului şi funcţionarea autorităţilor publice este dependentă în mod direct de fiscalitate, aceasta exercitând o puternică influenţă asupra economiei în ansamblul său, dar şi asupra membrilor societăţii. În acest context, este evident faptul că fiscalitatea este o noţiune inseparabilă de stat, fiind o component esenţială a politicii generale a statului ce influenţează în mod hotărâtor viaţa economico-socială. Ea este o temă incitantă, generatoare de polemici frecvente, în special între autorităţi şi contribuabili. Astfel, necesităţile de resurse financiare totmai mari determină tendinţa statului de a obţine venituri cât mai mari din impozite şi taxe. Pe de altă parte, cei care suportă obligaţiile fiscale, doresc în permanenţă o diminuare a presiunii fiscale, în caz contrar practicând evaziunea fiscală sau trecerea la economia subterană. Este nevoie deci, de stabilirea unui grad de fiscalitate suportabil, care să stimuleze dezvoltarea economiei şi acceptarea de către contribuabili a sarcinilor fiscale. Din păcate, nu se poate cuantifica exact acest nivel iar tendinţa contribuabililor de a respinge obligaţiile fiscale, de a se sustrage de la impunere, de a specula imperfecţiunile legislaţiei precum şi cea a autorităţilor publice de a obţine o masă de venituri bugetare cât mai mare fără să ia în considerare întotdeauna realităţile economice ori de a obţine efecte de natură politică prin manevrarea pârghiilor oferite de sistemul fiscal generează multe dificultăţi în asigurarea funcţionalităţii unui sistem fiscal.Sistemul fiscal poate fi utilizat ca instrument de reglare a vieţii economice,de intervenţie a statului în economie pentru eliminarea dezechilibrelor din diferiteperioade ale vieţii economice. De altfel, relaţia dintre fiscalitate şi nivelul de dezvoltare al economiei este de condiţionare: o economie stabilă, dezvoltată reflectă întotdeauna un mediu propice pentru o relaxare fiscală (acest fapt nu este valabil întodeauna la nivelul unei economii în tranziţie, diminuarea presiuniifiscale neavând efectul scontat asupra dezvoltării economice ca urmare a tendinţei operatorilor economici de a deturna veniturile suplimentare din circuitul economic).Fiecare stat promovează propria politică în domeniul fiscal, stabilind numărul, tipul şi mărimea impozitelor şi taxelor suportate de contribuabili. Acestea sunt structurate în raport de diferite criterii în scopul evaluării şi analizei efectelor impozitării asupra dinamicii economiei. Cel mai uzitat criteriu este cel referitor la caracteristicile juridice şi administrative, în raport de care impozitele sunt divizate în impozite

directe şi impozite indirecte.Impozitele directe se stabilesc asupra materiei impozabile, în sarcina unuicontribuabil şi se consideră că generează atât avantaje cât şi dezavantaje. Astfel, în categoria avantajelor se înscriu randamentul fiscal stabil, elasticitatea lor (sunt dependente în principal de obiectivele urmărite de legiuitor), asigurarea unei impuneri în raport de mărimea veniturilor obţinute sau a averii deţinute.Inconvenientele principale sunt concretizate de înregistrarea unui decalaj întremomentul generator al obligaţiei fiscale şi cel al încasării, manifestarea tendinţeide sustragere de la impunere, în special în situaţiile majorării presiunii fiscale,existenţa unor ramuri sau profesii în care evaluarea veniturilor obţinute se realizează cu dificultate. Cu toate acestea, impozitele directe reprezintă principalele instrumente ale politicii fiscale, fiind necesară însă asigurarea unei compatibilităţi cu sfera impozitelor indirecte, astfel încât să poată fi obţinute resursele financiarenecesare statului pentru satisfacerea nevoilor publice. Obiectivul acestei lucrări este de a realiza un studiu comparativ al sistemuluide fiscalitate din România şi din restul ţărilor membre ale Uniunii Europene. Prezenta lucrare este structurata in trei capitole : Capitolul 1 contine aspectele teoretice privind politica fiscală în uniunea europeană,in capitolul 2 am prezentat obiectivele politicii fiscale in ţările uniunii europene,iar in capitolul 3 sunt prezentate impozitele din Romania comparativ cu cel practicate in Uniunea Europeana. În acest sens, voi compara mai multe componente ale sistemului de fiscalitate, precum impozitul pe venit, impozitul pe profit şi taxa pe valoare adăugată.Principalele state ale Uniunii Europene cu care voi compara nivelul sistemului de fiscalitate sunt următoarele: Austria, Belgia, Bulgaria,Germania, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia,Cehia, Grecia, Franţa etc.

CAPITOLUL I ASPECTE TEORETICE PRIVIND POLITICA FISCALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 1. Conceptul de politică fiscală Conceptul de politică fiscală este prezentat adesea cu nuanţe diferite, accentuându-se, de regulă, asupra laturii sale referitoare la sistemul de impozite promovat de un stat. De fapt, politica fiscală nu poate fi concepută decât ca un mixaj între modalităţile de procurare a resurselor la dispoziţia statului şi cele privind destinaţiile ce se dau acestor resurse, în îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor ce-i revin. Politica fiscală reprezintă ansamblul deciziilor prin care se realizează modelarea structurală a sistemului fiscal, asigurarea funcţionării acestuia în scopul obţinerii finaltăţilor dorite de către decidentul public, în economie. Politica fiscală este, deci, o componentă a politicii financiare a statului, care cuprinde, atât ansamblul reglementarilor privind stabilirea şi perceperea impozitelor şi taxelor şi concretizând opţiunile statului în materie de impozit şi taxe, cât şi deciziile privind cheltuielile publice ce se finanţează. Dar, componentele sale trebuie concertate cu cele de politică bugetară sau monetară, respectiv cu politica preţurilor şi cu cea a ocuparii forţei de muncă etc., pentru a se integra în politica generală. Politica europeană în domeniul impozitării are două mari componente: impozitarea directă – care este responsabilitatea statelor membre şi impozitarea indirectă, ce afecteaza libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor. Statele membre au luat deja măsuri pentru a preveni evaziunea fiscală şi dubla impozitare, iar politica europeană in domeniu are ca scop să se asigure că pe piaţa internă concurenţa nu este distorsionată de diferenţe între sistemele şi ratele de impozitare indirectă. În plus, au fost luate măsuri pentru a preveni efectele negative ale competiţiei în domeniul impozitării, ce pot apărea în cazul transferurilor de fonduri între statele membre ale Uniunii Europene.Ultimul secol a fost caracterizat, în Europa de Vest, de extinderea rolului sectorului public, prin intermediul reglementărilor economice şi fiscale. În domeniul fiscal ţările UE au menţinut niveluri ale cheltuielilor şi veniturilor publice de aproximativ 40% din PIB. Acestea au finanţat parţial furnizarea bunurilor publice clasice, cum ar fi apărarea naţională. Însă cea mai

importantă parte a creşterii cheltuielilor publice a fost datorată extinderii funcţiei de redistribuire a statului (prin protecţie socială). Din punct de vedere fiscal, cheltuielile publice au fost finanţate prin impozitarea consumului (impozite indirecte), impozitarea veniturilor atât de natură salarială, cât şi a profiturilor firmelor. Această structură a fiscalităţii în Europa transpune centrul de greutate al sarcinii fiscal asupra menajelor care consumă mult, obţin venituri importante şi/sau care deţin proprietăţi importante. Desigur, sistemul fiscal european afectează diferit categoriile de menaje sau firme datorită diferenţelor structurale, dintre acestea, privind veniturile, consumul şi proprietăţile deţinute, dar şi datorită diferitelor grade de reglementare, diferitelor moduri de administrare a ramurilor sistemului fiscal şi diverselor posibilităţi de evitare a fiscalităţii. Pentru că astfel de trăsături ale sistemelor fiscal implică pe lângă procesele de redistribuire a veniturilor vizate direct şi redistribuiri accidentale1. 1.1 Dimensiunea spaţială a politicii fiscale Nivele fiscale de referinţă: - Cadrul local şi naţional - Cadul internaţional Cadrul local, dreptul de a institui impozite este limitat, deoarece prin presiunea fiscală se urmăreşte evitarea concentrării populaţiei în unele zone pe motive fiscale. Politica fiscală urmăreşte dimpotrivă, atenuarea diferenţelor economico-sociale dintre diferitele zone. Teoria fiscală modernă consideră că trebuie asigurată ehitatea orizontală înte colectivităţi, iar dreptul de a institui impozite de către administraţiile publice să fie limitat. Cadrul naţional vizează: •

Costul administrării impozitelor;

• Opţiunea guvernelor fiecărei ţări de a alege criteriile de impunere, tehniciile impunerii; • Redistribuirile de impozite între diferitele nivele ale administraţiei publice, fără a crea distorsiuni între diferitele nivele ale acestora şi fără a ştirbi gradul de autonomie financiară a acestora. Cadrul internaţional .Interdependenţa dintre presiunile fiscale naţionale: • Apariţia dublei impuneri juridice -

1

evitarea dublei impuneri juridice internaţionale se bazează pe

Vacarel Iulian, “ Finante Publice”, Ed.Didactica si Pedagogica, Buc.2003

decizii fiscal;

-

existenţa paradisurilor fiscale, ca factor preponderent exogen, care

determină decizii

pentru măsuri de evitare şi descurajare a evaziunii fiscale internaţionale; • Deciziile fiscale structurale de armonizare a politicilor fiscale sunt supuse unor restricţii generate de diferenţele existente între ţări; • Tendinţa de integrare, politica fiscală este influenţată de condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi acceptate în uniunile respective. 1.2 Teorii contemporane privind fiscalitatea. Rolul acestora în determinarea opţiunilor de politică fiscală Teoria economică şi practica politică au impus, în timp, două mari abordări fiscale, strâns legate de concepţiile privitoare la rolul statului în economie. Acele teorii economice şi doctrine politice care se axează pe stimularea liberei iniţiative, cu menţinerea unui rol redus al statului în economie sunt, în mod clar, adeptele unei fiscalităţi reduse, considerând că orice formă suplimentară de impunere înseamnă, de fapt, reducerea capacităţii private de decizie pentru investiţie şi consum, decizie considerată a fi, din start, mult mai eficientă decât cea a statului „nivelator”. Aceste teorii a fost dezvoltate, în perioada postbelică, de adepţii neoclasicismului economic, curent reprezentat, în special, de profesorul Milton Friedman, şi a devenit parte a doctrinei politice, în special, pentru partidele conservatoare din lumea anglo- saxonă. În viziunea neoclasică impozitul este perceput, mai degrabă, ca o variabilă financiară decât ca o variabilă instrumentală. Spre deosebire de keynesişti, care sunt preocupaţi de găsirea unei rate a presiunii fiscale susceptibile să permită realizarea obiectivelor macroeconomice (cum ar fi, de exemplu, utilizarea deplină a forţei de muncă), neoclasicii se preocupă mai ales de determinarea modalităţilor optime de finanţare a cheltuielilor publice, adică de obţinerea unei structuri fiscale optime. Problema constă în găsirea acelui impozit care să perturbe, cât mai puţin posibil, mecanismele pieţei. Numai în asemenea condiţii, se afirmă, impozitul poate fi utilizat ca o variabilă de politică economică.Obţinerea impozitului optimal i-a condus pe neoclasici la elaborarea teoriei „superiorităţii impozitului direct asupra impozitului indirect”. Un impozit direct pe venit este, în mod colectiv, preferabil unui impozit indirect pe cheltuieli. În plus, acest impozit direct trebuie să fie cât mai progresiv, pentru a fi just din punct de vedere social. Dacă, dimpotrivă, statul utilizează cu precădere impozitul pe cheltuieli, atunci trebuie avut în vedere faptul că acesta este generator de„distorsiuni fiscale”, datorită fenomenului de translaţie pe care îl ocazionează şi care este de natură să perturbe echilibrul pieţei. Toate aceste critici erau

justificate, numai că nu atingeau adevărata problemă de fond: nu teoria fiscală care pornea de la necesitatea reducerii rolului statului în economie era de natură să producă aceste dezechilibre, ci aplicarea ei, parţială, numai asupra nivelului fiscalităţii fără o abordare dură, chiar dureroasă, a nivelului cheltuielilor publice. În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adaugată există un acord între statele membre de a o fixa la minim 15%. Evident sunt şi exceptii de la această regulă, existând bunuri exceptate de TVA sau cărora li se aplică un TVA mai scăzut. În general bunurile şi serviciile ce beneficiază de aceste excepţii nu sunt în concurenţă directă cu bunuri şi servicii similar din celelalte state membre, cum ar fi preţurile meniurilor din restaurante. Diferenţele în nivelurile accizelor practicate de statele membre pot distorsiona foarte uşor concurenţa, de aceea se supun unor reglementări comune. Cu toate acestea, intervin anumite diferenţe culturale (decizia unei ţări de a acciza sau nu băuturile alcoolice cum ar fi vinul şi berea) şi diferenţele economice – spre exemplu, unei ţări care se bucură de un sector al finanţelor publice sănătos nu i se poate impune să aplice diverse impozite doar de dragul impozitării. 2 În domeniul impozitării companiilor, UE are două obiective majore: să evite competiţia neloială în domeniul impozitării şi să asigure libera circulaţie a capitalurilor. Regulile Uniunii impiedică statele membre să folosească sistemul impozitelor pentru a influenţa deciziile de investiţii în detrimentul altor state membre. Mai mult, UE urmăreşte stabilirea unei baze de impozitare comune pentru toate companiile din UE, adică acelaşi tip de tranzacţie să se supună unui singur set de reguli, lăsând totodată la nivelul statelor membre să stabilească nivelul ratei impozitării. În acelasi timp, politica fiscală are şi scopuri specifice, între care, în opinia lui Paul Samuelson, sunt de avut în vedere şi acelea de a contribui la atenuarea oscilaţiilor caracteristice ciclurilor economice sau de a favoriza menţinerea unei economii progresive, care să asigure un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă. În viziune modernă, se consideră că politica fiscală presupune folosirea conştientă a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat pentru a influenţa viaţa economică şi socială. În mod deosebit, conţinutul său face imperativă utilizarea ansamblului de instrumente şi procedee cu caracter fiscal pentru a stabili nivelul şi structura prelevărilor obligatorii; operaţiile, activităţile şi veniturile impozabile; regimul exonerarilor şi reducerilor de impozite sau cel al subvenţionarilor, conturând modul de a realiza redistribuirea produsului creat între sfere de activitate, ramuri 2

Profiroiu Marius, Popescu Irina, “Politici europene”, Ed. Economica Bucuresti 2003

economice, entităţi administrativ-teritoriale, persoane fizice şi juridice. Politica fiscală îşi poate pune amprenta, influenţând asupra derulării proceselor economico-financiare şi implicit asupra evoluţiei întregii societăţi. Dar, la rândul său, ea este condiţionată de mediul economic, printr-o serie de factori, dintre care se remarcă: starea economiei, raporturile dintre sectorul public şi cel privat, nivelul veniturilor cetăţenilor etc. În sinteză, politica fiscală se reprezintă prin totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor, instrumentelor şi instituţiilor folosite de stat pentru procurarea resurselor financiare fiscale şi utilizarea lor în finanţarea de acţiuni publice, inclusiv pentru influenţarea vieţii economice şi sociale. Ea abordează, în mod firesc, atât problematica impozitelor (prelevărilor fiscale), cât şi pe cea a cheltuielilor publice, care adesea joacă rolul determinant în cadrul politicii financiare a statului. Apariţia şi consacrarea noţiunii de fiscalitate, până la accepţiunea sa actuală, se înscrie organic în evoluţia societăţii omeneşti, fiind legatş indisolubil de crearea şi funcţionarea statului, de la formele incipiente până la instituţiile şi organismele de tip statal moderne, cu funcţii şi sarcini multiple şi complexe. Sub aspectul originii sale în plan lingvistic, se poate admite că fiscalitatea îşi are rădăcinile în cuvântul fiscus din limba latina, cu circulaţie în imperiul roman timpuriu, care avea înţ elesul de - paner (cos) folosit pentru colectarea veniturilor ce formau cămara Principelui şi acopereau cheltuielile sale, coexistând o vreme cu tezaurul aflat la dispoziţia Senatului. Subordonarea Senatului de către Împărat a condus însă şi la contopirea celor două entităţi prin înglobarea resurselor tezaurului (public) cu cele ale fiscului şi implicit a destinaţiilor date acestor resurse financiare publice, denumite generic resurse fiscale, pentru finanţarea cheltuielilor publice. În contextul conturării sale ca fenomen socio-economic, tipic organizarii de tip statal a societăţii omeneşti, noţiunea de fiscalitate a vizat derularea proceselor de prelevare obligatorie de resurse băneşti la dispoziţia statului, în corelaţie cu cele de alocare / utilizare a acestor resurse pentru satisfacerea nevoilor considerate a avea caracter public, implicând raporturi economice în forma banească între stat şi supusii săi. Este însă de admis că, în concordanţă cu întelesul atribuit iniţial fiscului, accepţiunea dată cel mai adesea conceptului de fiscalitate s-a grefat, mai ales, pe semnificaşia proceselor de prelevare a unor părţi din veniturile sau averile persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului. Aceasta abordare nu face trimiteri explicite şi la procesele de alocare / utilizare a resurselor respective, concretizate prin finanţarea de cheltuieli publice pe

seama cărora se oferă gratuit utilităţi publice în beneficiul societăţii, respectiv al cetăţenilor, organizaţiilor, întreprinderilor etc., deşi ele constituie elementul indispensabil manifestării fiscalităţii. 1.3 Exprimarea fiscalităţii în economia de piaţă. Impozitele şi taxele, subvenţiile şi alocaţiile bugetare de fonduri, împrumuturile de stat şi celelalte cheltuieli guvernamentale constituie componente tot mai importante ale vieţii economice şi sociale. Prin intermediul lor se acumulează şi repartizează resursele financiare la dispoziţia statului. În cadrul finanţelor publice, fiscalitatea se delimitează ca un sistem de percepere şi încasare a impozitelor şi taxelor printr-un aparat specializat precum şi ca un ansamblu coerent de legi care reglementează impunerea contribuabililor şi fundamentează juridic impozitele şi taxele. Ca urmare a incidenţei fiscalităţii, atât în calitate de instrument de redistribuire a veniturilor, cât şi ca element de presiune asupra contribuabilior, problema fiscalităţii trebuie abordată la contactul dintre economic şi social. Termenul de fiscalitate se obţine prin însumarea mai multor componente definitorii: exprimarea nivelului prelevărilor obligatorii prin diferite raportări; cadrul juridic cu privire la veniturile fiscale, instituţiile financiar-bugetare cu răspunderi şi competenţe fiscale; veniturile cu caracter fiscal (prlevări obligatorii); metodele, tehnicile şi procedeele utilizate în aşezarea şi perceperea veniturilor fiscale. Exprimarea fiscalităţii, apare în lucrările de specialitate, cu referire la indicatorii utilizaţi şi la spaţiul de adresare ( regiuni, zone, ţări). De cele mai multe ori însă, fiscalitaea este redusă la sensul dat de noţiunile de impozit, taxă, contribuţie şi prelevare obligatorie. Resursele statului necesare pentru satisfacerea cheltuielilor publice sunt alcătuite în principal din prelevări obligatorii, care reprezintă o parte importantă a produsului intern brut al unei ţări. Nivelul acestor prelevări se poate măsura pe baza unor indicatori ce reprezintă o expresie a fiscalităţii. De cele mai multe ori astfel de exprimări se reduce la rata (Rf) sau gradul (Gf) ori nivelul fiscalităţii (Nf) reprezentând procentul din produsul intern brut mobilizat la dispoziţia statului, prin bugetele publice, cu ajutorul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor. Conform datelor prezentate mai sus se ajunge la relaţia3:

3

Gabriel Ştefura- op. citată, p.66

Rf(Gf sau Nf)=

P0 *V f *100 PIB

P 0 = Prelevări obligatorii; V

f

= Venituri fiscale;

PIB = Produsul intern brut. Ţinând cont de cele prezentate mai sus se poate pune uneori semnul egal între ceea ce înseamnă prelevări obligatorii şi noţiunea de venituri fiscale. În funcţie de felurile cum se exprimă fiscalitatea (rată, grad, nivel) apar ş indicatorii de eficienţă potrivit cu relaţia de calcul menţionată, la care se adauga şi alţii cum ar fi: venituri fiscale medii pe locuitor, grad de fiscalitate în scopuri sociale; ponderea veniturilor publice în totalul veniturilor bugetului general considerat sau in produsul intern brut; ponderea veniturilor fiscale în bugetele publice; ponderea impozitelor directe sau indirecte în totalul veniturilor fiscale etc4. Nivelul fiscalităţii, în ce priveşte raportul de mai sus, mai poate fi redat şi prin operarea de schimbări asupra numitorului, care poate fi înlocuit cu totalul veniturilor bugetare (fie prin sistem bugetar, fie prin bugetul consolidate al statului sau pe fiecare buget public în parte etc), concomitant cu modificarea numărătorului, unde prelevările obigatorii se folosesc ca dimensiune în funcţie de numitor. Realizarea veniturilor publice de către Administraţia publică este in raport direct proporţional cu finanţarea cheltuielilor publice în cadrul juridic aprobat şi adoptat de puterea legislativă a unui stat. Pe un alt plan de exprimare şi intervenţie, datorită importanţei lor, veniturile din bugetele publice exercită influenţe asupra economiei şi societăţii. Din categoria prelevărilor obligatorii fac parte de regulă două categorii de venituri bugetare: impozitele şi contribuţiile sociale. Prin raportarea la acestea apare şi expresia de presiune fiscală la nivel macro şi microeconomic. Unii autori au dat acestui fenomen înţelesul de apăsare sau gravare asupra fondurilor ori veniturile de care dispun persoanele fizice şi juridice 5. În planul exprimărilor legate de presiunea fiscală, se merge mai departe cu noţiuni ca: presiune fiscală in mod strict (raportarea impozitelor încasate de stat la produsul intern brut) şi presiune 4

Văcărel Iulian şi alţii – Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,2003, p. 345 şi urm.

5

Gabriel Ştefura – op. citată. p.68

fiscală in sens larg (prin includerea la numărător şi a atribuţilor fiscale) sau indicatori ca rata presiunii fiscale şi rata prelevărilor obligatorii. Rata de presiune fiscală poate fi considerată din punctual de vedere al analizei economice, o manifestare a dreptului exclusiv al statului de a preleva sume de bani, fără a se explica, în sensul de continuitate, reinvestirea lor în circuitul economic sub forma cheltuielilor publice. Limitarea sensului dat ratei de presiune fiscală la un indicator de comensurare a părţii de venituri provenite din producţie conduce la restricţionarea iniţiativei private6. Daca ar fi să comparăm nivelul fiscalităţii în ţări din spaţiul economic european am observa diferenţe importante în cea ce priveşte presiunea fiscală asupra contribuabililor. În România, de exemplu, la începutul perioadei de tranziţie către economia de piaţă, se înregistra un nivel ridicat al fiscalităţii (în jur de 57%), ca urmare a unor acţiuni de răspuns la unele unele presiuni bugetare. Astăzi, nivelul fiscalităţii în proaspăt integrata în Uniunea Europeană, calculate pe baza datelor statistice din execuţia bugetară şi a celor privind produsul intern brut, se situează în jurul valorii de 33-34% (nivel similar cu limita de jos a fiscalităţii practicate în ţările considerate dezvoltate din punct de vedere economic ca: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Germania etc). Cu toate acestea, forţa de suţinere a fiscalităţii în statele dezvoltate este de cel puţin 12 ori mai mare faţa de România (unde produsul intern brut pe locuitor este de 12 ori mai mic decât în statele menţionate). 1.4 Principiile unui sistem fiscal optimal O problemă importantă care se află astăzi în atenţia multor economişti şi factori de decizie este aceea a optimizării sistemului fiscal. Introducerea sau modificarea unui impozit constituie o problemă căreia trebuie să i se acorde o importanţă majoră datorită consecinţelor generate, de aceasta, pe multiple planuri: economic şi financiar, social şi nu în ultimul rând politic. Pentru a răspunde anumitor cerinţe de calitate şi performanţă, sistemele fiscale moderne, trebuie să fie organizate şi să funcţioneze pe baza unor principii unanim acceptate. Dintre acestea se detaşează principiul echităţii şi cel al eficienţei, a căror contrapunere face, de cele mai multe ori, obiectul disputelor legate de fiscalitate, fiecare impozit căutând să împace mai mult sau mai puţin, aceste două exigenţe. Considerat de Adam Smith ca principiu definitoriu pentru un bun 6

Gabriel Ştefura – op. citată. p.68

sistem fiscal, principiul echităţii fiscale este cerut nu numai din considerente de ordin filozofic, respectiv asigurarea unei dreptăţi sociale în materie de impozite, dar şi din considerente de ordin practic, ştiut fiind faptul că un sistem fiscal inechitabil generează o stare de rezistenţă din partea contribuabililor, care se materializează în amplificarea fenomenului de sustragere de la plată a obligaţiilor fiscale. Mai mult decât atât, acumularea în timp a nemulţumirilor populaţiei poate contribui la căderea de la putere a factorilor politici, care nu îşi conturează politica fiscală pe criterii de echitate. Teoretic, noţiunea de echitate fiscală este uşor de înţeles şi de explicat,aceasta presupunând îndeplinirea cumulativă unor condiţii, cum ar fi: - stabilirea unui minim neimpozabil în funcţie de natura venitului ce cade sub incidenţa impozitului, precum şi stabilirea unor scutiri şi reduceri de impozite care să permită satisfacerea cerinţelor decente de viata; - aplicarea generală a impozitelor şi taxelor, astfel încât acestea să afecteze toate categoriile sociale care realizează venituri din aceeaşi sursă sau care posedă acelaşi gen de avere; - stabilirea sarcinii fiscale în funcţie de puterea de contribuţie, acesta presupunând diferenţierea sarcini fiscale de la un subiect impozabil la altul, atât în funcţie de cuantumul şi natura materiei impozabile cât şi de situaţia personală a acestora; - la aceeaşi putere de contribuţie sarcina fiscală să fie aceeaşi pentru toate persoanele fizice, indiferent de categoria socială căreia îi aparţin, respectiv toate persoanele juridice, indiferent de forma juridică în care sunt organizate şi funcţionează. Conform principiului eficienţei încasării impozitelor (sau al randamentului) impozitele trebuie percepute cu minim de cheltuieli şi prin obţinerea unui volum cât mai mare de venituri la bugetul statului. 7 Maximizarea veniturilor încasate din impozite trebuie privită din două puncte de vedere, pe de o parte, din punct de vedere al nivelului de impozitare până la care există un grad de suportabilitate din partea populaţiei şi, pe de altă parte, din punct de vedere al gradului în care se încasează impozitele cuvenite bugetului de stat. Trebuie avut în vedere faptul că, în cazul unei impozitări mai „uşoare”, se obţine un grad mai mare de încasare (gradul de conformare voluntară a contribuabililor – plata integrală , benevolă şi la termen- este mai ridicat), ceea ce face ca veniturile obţinute de stat sa fie mult mai mari, în unele cazuri, faţă de cele obţinute în situaţia 7

Moseanu Tatiana, “Structura fiscală şi impunerea echilibrata”

unei fiscalităţi „ apăsătoare”, în care gradul de încasare este mult mai mic, şi care conduce, de regulă, la creşterea cheltuielilor cu încasarea impozitelor (creşte numărul persoanelor care riscă în sustragerea de la plata impozitelor impunându-se, deci, atât o mărire a aparatului fiscal cât şi o intensificare a acţiunilor de control). În general, se consideră că un impozit cu o arie largă de cuprindere şi cu cote scăzute are un randament mai ridicat decât un impozit cu o arie restrânsă şi cu cote ridicate. Eficienţa încasării impozitelor este condiţionată de o serie de factori, printre care foarte importanţi, mai ales în condiţiile ţării noastre, consider a fi următorii: - stabilitatea legislaţiei, emiterea de acte normative şi norme de aplicare a acestora clare, care să nu creeze confuzii în interpretare. În acest sens, A. Smith considera că „ un mic grad de nesiguranţă este un defect mai mare decât un considerabil grad de nedreptate”; - pregătirea profesională, capacitatea intelectuală şi morală a personalului care - şi desfăşoară activitatea în cadrul diverselor structuri organizatorice ale organelor fiscale; - aplicarea unui tratament fiscal echitabil tuturor contribuabililor; - reducerea la strictul necesar a cheltuielilor guvernamentale neproductive şi neeconomicoase; - o analiză mult mai temeinică asupra acordării unor facilităţi fiscale, astfel încât să se atingă obiectivele urmărite prin acestea şi nu doar să contribuie la reducerea drastică a veniturilor bugetare, aşa cum s-a întâmplat, de multe ori, în ultimii 15 ani; - descurajarea evaziunii fiscale şi lichidarea economii subterane. Având în vedere diversele tipuri de impozite, se poate face aprecierea că impozitele percepute prin metoda stopajului la sursă generează cele mai mici costuri cu încasarea şi descoperirea cazurilor de evaziune fiscală. La extrema opusa se situează accizele, aceste impozite fiind generatoare de cele mai mari cheltuieli cu încasarea lor şi în special cu descoperirea cazurilor de evaziune fiscală. În cazul acestor impozite tentaţia de sustragere, chiar in condiţii de risc maxim, de la plata obligaţiilor fiscale, prin diferite forme, este foarte mare, datorită veniturilor uriaşe ce se pot obţine prin eludarea legii, venituri generate de cotele de impunere foarte ridicate şi de modalitatea de calcul, în cascadă, a acestora. Literatura de specialitate a impus şi alte principii, care se adaugă celor expuse anterior, principii ce trebuie îndeplinite de un sistem fiscal modern, şi anume: • Principiul stabilităţii - reflectând maxima fiscală potrivit căreia ”un impozit bun este un

impozit vechi”, respectarea acestui principiu constituie, nu numai, o cerinţă pentru asigurarea eficienţei încasării impozitelor dar şi pentru a permite contribuabililor luarea deciziilor de investiţii în condiţii de certitudine, din punct de vedere al legislaţiei fiscale. • Principiul flexibilităţii, parţial în contradicţie cu principiul stabilităţii, este foarte important în condiţiile în care fiscalitatea este utilizată ca mijloc de politică conjuncturală, impozitul, a cărui bază de impozitare este sensibilă la evoluţia activităţii economice, putând să joace, astfel, un rolul de stabilizator economic automat. • Principiul simplicităţii, devenit prioritar în ţările care au trecut la reformarea sistemelor fiscale în ultimii ani, are în vedere faptul că un impozit este mai uşor de administrat, mai uşor de înţeles şi deci susceptibil de a fi mai uşor acceptat de contribuabili cu cât acesta este mai simplu, fără să conţină prea multe excepţii de la regula generală. • Principiul certitudinii se referă la faptul că orice contribuabil trebuie să ştie, dinainte, termenele, modalităţile şi cuantumul obligaţiilor sale fiscale, în felul acesta acţionându-se pe linia creşterii încasărilor bugetare. • Principiul comodităţii se referă la faptul că impozitele trebuie să fie percepute la termenele şi după o procedură cât mai convenabilă pentru contribuabili. În acest sens, impozitele percepute prin metoda stopajului la sursa sunt de preferat. • Principiul neutralităţii cere ca impozitele să fie selecţionate, legiferate şi aplicate în aşa fel încât să reducă la minim influenţa acestora asupra deciziilor economice. Din optica statului, aceasta neutralitate nu trebuie radicalizată, impozitele urmând a fi folosite pentru corectarea ineficienţei diverşilor agenţi economici şi, în general, pentru atingerea unor obiective economice, sociale, etc.

CAPITOLUL II OBIECTIVELE POLITICII FISCALE IN ŢĂRILE UNIUNII EUROPENE 2.1 Reglementarile politicii fiscale La nivelul UE politica fiscală este subordonată tratatului de înfiinţare a Comunităţii Europene, care prevede:

-eliminarea taxelor vamale între ţările membre şi a oricăror altor măsuri cu efect similar; - asigurarea liberei concurenţe în cadrul pieţei comune. În acest sens se au în vedere în special impozitele indirecte (TVA şi accizele). Impozitele directe fiind doar subordonate scopului de neafectare a liberei concurenţe pe piaţă, însă se recomandă membrilor încheirea de convenţii de evitare a dublei impuneri internaţionale. În plus, Tratatul de la Maastricht (1992) impune membrilor uniunii monetare limitarea deficitelor bugetare la 3% din PIB, membrilor neparticipanţi la uniunea monetarã fiindu-le recomandat sã evite deficitele substanţiale. În ţările membre ale Uniunii Europene, politica fiscală este departe de a fi câştigat consensul tuturor, deoarece nici un stat nu este dispus să renunţe la dreptul de a încasa impozite de la cetăţenii săi în modul în care doreşte. Pentru a exista o comparabilitate a datelor furnizate de fiecare stat membru privind impozitele a fost creat în anul 1995 Sistemul European de Conturi (European System of Accounts) – denumit ESA958, prin care s-a încercat aducerea la un numitor comun a clasificãrii conturilor naţionale, şi încadrul lor, a impozitelor şi taxelor în Uniunea Europeană. Conform clasificării ESA95, impozitele indirecte sunt definite ca fiind impozitele legate de producţie şi importuri. Acestea includ TVA, taxe vamale de import, accize şi alte impozite asupraunor servicii specifice (transport, asigurãri), impozitele asupra producţiei care sunt definite ca fiind„impozite ce apar ca urmare a desfãşurării unei activităţi de producţie” (licenţe de afaceri, compensare de TVA în sistemul cu ratã uniformã etc).Reformele în domeniul impozitelor indirecte au fost destul de dure. După 1995 multe ţări membre ale UE, 15, au implementat o serie de reforme privind introducerea aşa numitelor „impozite verzi” – impozite menite să ajute la protejarea mediului înconjurător. Ţările care au impus aceste impozite au fost: Suedia, Danemarca, Olanda, Germania, Austria şi Marea Britanie. Principalele reglementãri legislative în domeniul impozitãrii indirecte sunt: La nivelul taxei pe valoarea adăugată: •

A şasea Directivă a Consiliului nr. 77/388/CEE din 17 mai 1977 privind armonizarea

legislaţiei statelor membre în domeniul impozitelor pe cifra de afaceri – sistem comun de TVA; • 8

A Treisprezecea Directivă a Consiliului nr. 86/560/CEE din 17 noiembrie 1986 privind

Structura sistemelor fiscale în Uniunea Europeană” – Comisia Europeană (2004);

armonizarea legislaţiei statelor membre în domeniul impozitelor pe cifra de afaceri – modul de rambursare a TVA pentru persoanele impozabile situate în afara teritoriului Comunităţii Europene; •

Directiva Consiliului nr. 91/680/CEE din 21 decembrie 1992 privind anularea frontierelor

fiscale; •

Directiva Consiliului nr. 92/111/CEE din 14 decembrie 1992 privind introducerea măsurilor de simplificare în domeniul TVA;

•

Regulamentul Consiliului nr. 1798/2003 din 7 octombrie 2003 privind cooperarea

administrativă în domeniul TVA. La nivelul accizelor: •

Directiva Consiliului nr. 92/12/CEE din 25 februarie 1992 privind măsurile generale cum sunt deţinerea, mişcarea şi monitorizarea produselor supuse accizării;

•

Directiva Consiliului nr. 92/79/CEE din 19 octombrie 1992 privind impozitele asupra

ţigaretelor; •

Directiva Consiliului nr. 92/80/CEE din 19 octombrie 1992 privind impozitele asupra

tutunului fără ţigarete; •

Directiva Consiliului nr. 92/83/CEE din 19 octombrie 1992 privind armonizarea structurii accizelor asupra alcoolului şi băuturilor alcoolice;

•

Directiva Consiliului nr. 92/84/CEE din 19 octombrie 1992 privind nivelul accizelor asupra alcoolului şi băuturilor alcoolice;

•

Directiva Consiliului nr. 2003/96/CE din 27 octombrie 2003 privind restructurarea cadrului comunitar de impozitare a produselor energetice şi a electricităţii.

Taxa pe valoarea adăugată. Reglementare fiscală şi armonizare Taxa pe valoarea adăugată a fost introdusă în anul 1970 în Comunitatea Economică Europeană şi a înlocuit o serie de taxe existente atunci asupra producţiei şi consumului, care îngreunau schimburile comerciale între state. În anul 1977, prin Directiva a şasea9, se pun bazele armonizării taxei pe valoareaadăugată în statele membre, legislaţie care a fost modificată ulterior. Statele membre pot aplica următoarele tipuri de cote de TVA: o taxă normală şi una sau două taxe reduse. Taxa normală de TVA nu trebuie să fie mai mică de 15%, iar taxele reduse să nu fie mai mici de 5%. 9

77/388/CEE din 17 mai 1977 în materie de armonizare a statelor membre în ceea ce priveşte taxele asupra cifrei de afceri

Principiul de taxare al TVA-ului este cel al consumului (destinaţiei bunurilor), taxa urmând a fi percepută asupra livrărilor de bunuri şi prestărilor de servicii în statul în care se consumă. Sunt supuse TVA-ului şi importurile. În anul 2003, în urma unui bilanţ10 care s-a realizat în legătură cu rezultatele strategiei privind ameliorarea funcţionării sistemului TVA s-a menţionat: •

anularea, după 1 ianuarie 2003, a posibilităţilor statelor membre de a impune operatorilor

•

intre-comunitari obligaţia desemnării unui reprezentant fiscal pentru operaţiunile efectate în alte state membre decât cele în care sunt stabiliţi;

•

după 1 ianuarie 2003 toţi contribuabilii (rezidenţi şi nerezidenţi) au dreptul de a depune declaraţiile de TVA sub formă electronică;

•

s-a stabilit cadrul legal pentru facturarea electronică şi stocarea electronică a facturilor;

•

uniformizarea cotei reduse de TVA şi a sferei sale de acţiune.

Contribuabilii sunt persoanele care realizează în mod independent una din următoarele activităţi economice: producţie, comerţ, prestare de servicii, activităţi extractice şi agricole, profesii liberale. Contribuabili mai sunt consideraţi şi cei care se ocupă cu vânzarea unui imobil sau a unui teren. Baza de impozitare este diferenţiată în funcţie de tipul livrării de bunuri sau prestărilor de servicii.Dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugată, este acordat în statele membre ale Uniunii Europene în egală măsură pentru toţi contribuabilii, atunci când bunurile şi serviciile sunt effectuate pentru operaţiunile lor economice, efectuarea de schimburi, care dau naştere la acest drept de deducere. Se mai acordă şi operaţiunilor scutite de taxă pe valoarea adăugată, dar care dau acest drept de deducere. În legislaţia europeană sunt prevăzute şi o serie de regimuri speciale în ceea ce priveşte TVA pentru: societăţile mici, agricultori, bunuri second-hand, opere de artă, antichităţi, aur, agenţiile de turism. În ţările membre ale Uniunii Europene - 1511, cu excepţia Austriei, Belgiei, Franţei şi Germaniei, societăţile comerciale care au sediul social în acel stat primesc la înregistrarea lor ca firmă un număr de înregistrare TVA, care va fiutilizat în scopul deducerii TVA-ului. S-a creat posibilitatea ca şi societăţile comerciale care nu dispun de un sediu social într-un anumit stat 10

COM (2003) 614 – Bilanţul realizărilor strategiei în materie de TVA.

11

Conform DGTAXUD/2001/DE/307;

membru al Uniunii Europene, dar desfăşoară activităţi acolo, să solicite un număr de înregistrare TVA, pentru a-şi putea depune declaraţiile şi de a plăti TVA direct acelui stat unde îşi desfăşoară activitatea, fără a mai apela la un reprezentant fiscal. A mai fost introdus sistemul VIES=Vat Information Exchange System, adică Sistemul de schimb al informaţiilor în domeniul TVA, care permite verificarea numărului de identificare a TVA-ului de către cei implicaţi – societăţi comerciale, autorităţi fiscale. Ultima propunere12 în domeniul armonizării legislaţiei a fost introducerea unui nou sistem numit „Ghişeul unic” – o societate putând să-şi depună o singură declaraţie pentru absolut toate operaţiunile supuse impozitării TVA-ului, indiferent de statul în care acestea au fost realizate. Reglementările comunitare în materie de accize Reglementările fiscale13 la nivelul accizelor au impus un regim definitiv şi general asupra deţinerii, circulaţiei şi controlului produselor supuse accizelor. Produsele supuse acizelor printrun regim comun (accize armonizate) sunt: uleiurile minerale, alcoolul şi produselor din alcool, tutunul şi produsele din tutun. Acest regim al accizelor armonizate a intrat în vigoare după 1 ianuarie 1993 şi se înscrie în strategia globală de armonizare a impozitelor indirecte. Produsele supuse accizelor sunt impozitate în statul în care acestea sunt consumate. Circulaţia produselor supuse accizării se face în regim suspensiv prin intermediul unor antrepozite fiscale şi trebuie să fie însoţită de documente fiscale. Legislaţia privind accizele, prevede şi existenţa unei accize minime asupra fiecărei categorii de produse. Acciza minimă a fost stabilită în anul 1992 pentru alcool şi băuturi alcolice, ţigarete şi tutun, pentru celelalte produse supuse accizelor urmând să intre în vigoare mai târziu. Fiecare stat membru al Uniunii Europene va stabili cadrul legislativ în materie de producere, transformare sau deţinere de produse supuse accizelor armonizate, dar cu respectarea dispoziţiilorcomunitare.În anul 1998, Parlamentul European a adoptat un program comunitar multianual care vizează acţiunea impozitelor în Uniunea Europeană, şi anume programul Fiscalis. Primul program Fiscalis a fost pentru perioada 1998-2002, ulterior a fost extins şi pentru perioada 2003-2007.Programul Fiscalis 1998-2002 a avut ca obiective impozitarea indirectă şi anume asigurarea pentru funcţionarii publici a unui nivel ridicat de cunoaştere şi înţelegere a 12

13

COM (2004) 728;

Directiva 92/12/CEE privind regimul general al deţinerii, circulaţiei şi controlului produselor supuse accizelor, cu modificările şi completările ulterioare

dreptului comunitar şi în particular a dreptului fiscal în domeniul impozitării indirecte prin simplificarea şi modernizarea legislaţiei, aplicarea uniformă a legislaţiei, modernizarea cooperării administrative şi lupta contra fraudei fiscale. Programul Fiscalis 2003-2007 continuă obiectivele celui anterior, dar este mai lărgit,cuprinzând pe lângă obiectivele politicii fiscale privind impozitarea indirectă şi fiscalitatea directă. 2.2 Obiectivele fiscale urmărite de Uniunea Europeană. Cele 27 de state membre ale Uniunii Europene şi-au exprimat intenţia de aşi modifica sistemele fiscale în cadrul proiectelor de convergenţă şi stabilitate. Reformele lor fiscale diferă atât în durată cât şi în profunzime. Trebuie să fim conştienţi de implicaţiile unui sistem fiscal comun pentru ţările membre al e Uniunii Europene şi standartele impuse de acest lucru. Prin programele implementate în domeniul fiscal, statele membre, atât cele mai vechi cât şi cele mai noi şi-au demonstrate intenţia de aşi modifica sistemele lor fiscale existente. Reformele fiscale diferă, dar majoritatea ţintesc reducerea taxelor şi impozitelor în special pentru persoanele cu venituri mici. Prin proiectele de stabilitate şi convergenţă elaborate şi actualizate, cele 27 state membre îşi exprimă intenţia de a modifica sistemele lor fiscale. Reformele sistemelor lor fiscale diferă şi ca întindere, dar şi ca profunzime. Pentru a putea fi uniformizate şi aplicate oarecum unitar trebuie să înţelegem şi să cunoaştem ce presupune coordonarea fiscală comună a ţărilor membre ale Uniunii Europene. În Uniune există 27 sisteme fiscale aferente fiecărui stat membru, cu importante diferenţe, în funcţie de politica fiscală a fiecărui stat membru. În funcţie de obiectivele la care trebuie să răspundă, politicile fiscale au fost subiecte controversate, dar statele membre, la unison, sunt de acord că scopurile acestor politici fiscale ar trebui să urmeze următoarele limite: În primul rand ar trebui să permită tuturor categoriilor de agenţi economici, dar şi populaţiei, să beneficieze de avantajele unei pieţe unice. Următoarele limite ar trebui să urmărească realizarea obiectivelor stabilite ale politicii fiscale a Uniunii Europene. În ultimul rand trebuie să existe concordanţă cu alte politici ale Uniunii Europene şi anume politica locurilor de muncă, politica mediului etc.

Pentru a putea ca agenţii economici şi populaţia acestor ţări să beneficieze de avantajele unei pieţe unice, trebuie eliminată ineficienţa coexistenţei celor 27 regimuri fiscale diferite, deoarece sunt afectate datorită diferenţelor, atât circulaţia pe piaţă a produselor, serviciilor şi forţei de muncă, cât şi competiţia ca motor al dezvoltării economice. Competiţia fiscală între ţările membre poate apărea tocmai din cauza existenţei celor 27 regimuri fiscale şi poate avea două laturi: Una negativă – competiţia devine dăunătoare şi distorsionează caracterul pieţei unice. De exemplu.: politici fiscale diferite ar putea distorsiona politica firmelor cu privire la investiţii, dacă acestea ar avea filialele şi sucursalele în diferite ţări ale Uniunii Europene. Una pozitivă – de exemplu.: populaţia ar fi avantajată de faptul că guvernele ar oferii servicii publice la costuri mici, suportate de aceasta. Obiectivul principal al Uniunii Europene este ca până în anul 2010, economia Uniunii să devină cea mai competitivă şi mai dinamică din lume, obiectiv stabilit de Consiliul European la Lisabona, în anul 2000. Pentru a se putea realiza acest obiectiv trebuie redus gradul general al fiscalităţii din Uniunea Europeană, concomitent cu realizarea unui echilibru între această reducere şi susţinerea consolidării financiare prin diminuarea datoriei publice şi investiţiile în serviciile publice esenţiale. Spaţiul economic european a dezvoltat politici pentru protecţia muncii, crearea de noi locuri de muncă, raţionalizarea consumului de energie, dar nu a reuşit încă armonizarea pentru a se ajunge la o politică fiscală unitară. Modalitatea sau modalităţile prin care Uniunea Europeană inflenţează politicile fiscale ale celor 27 ţări membre pentru a-şi realiza obiectivele preconizate este coordonarea fiscală care funcţionează şi se realizează cu respectarea celor două principii ale integrării europene: principiul acceptării politicilor fiscale ale tuturor ţărilor, cu anumite condiţii şi principiul subsidiarităţii – relaţii verticale între instituţiile europene şi guvernele naţionale. Coordonarea fiscală s-ar putea realiza prin armonizare fiscală (un sistem fiscal unic), dar şi prin înlăturarea tuturor barierelor în circulaţia liberă pe piaţa unică a produselor şi serviciilor, a forţei de muncă şi a capitalului. Din experienţa Uniunii Europene, în coordonarea politicilor fiscale se desprind următoarele:

In primul rând coordonarea politicilor fiscale în domeniul impozitelor este necesară şi trebuie să ţină cont de natura impozitelor: • impozitele indirecte – necesită un grad mai mare de armonizare deoarece sunt legate de circulaţia liberă a produselor şi serviciilor; • impozitele directe – mai ales impozitarea veniturilor marilor companii naţionale şi internaţionale, dar şi veniturile persoanelor cu activităţi în mai multe ţări (eliminarea dublei impuneri). În al doilea rând coordonarea fiscală în politicile privind alocarea resurselor bugetare nu este necesară, deoarece în ţările membre ale Uniunii Europene se menţine oricum disciplina bugetară pentru stabilitatea economiei şi a monedei unice. Există însă două excepţii: 1. cheltuielile pentru bunurile publice (Uniunea Europeană coordonează anumite proiecte cum sunt reţelele de transport şi comunicaţii); 2. ajutorul acordat de stat întreprinderilor se supune regulilor Uniunii Europene, deoarece poate influenţa concurenţa de pe piaţa unică. În ultimul rând coordonarea fiscală în politicile de redistribuire a resurselor bugetare este limitată de nivelul fondurilor existente în bugetul Uniunii Europene. Pentru a accelera coordonarea politicilor fiscale şi aşa foarte lente datorită votului unanim al statelor membre ale Uniunii Europene, încearcă folosirea unor mecanisme care să înlăture barierele existente în circulaţia pe piaţa unică a produselor şi serviciilor, a forţei de muncă şi a capitalului. Aceste mecanisme, deşi nu au caracter de lege, ar putea ajuta Uniunea Europeană săşi atingă obiectivele generale şi ar viza: – presiunea exercitată de statele care au adoptat reforme fiscale; – extinderea indicaţiilor date de Comisia Europeană; – folosirea mecanismului de cooperare extinsă (introducerea de sancţiuni ţărilor membre ale Uniunii Europene care nu cooperează). Folosirea acestor mecanisme care nu au forţa legii nu diminuează efortul Uniunii Europene pentru armonizarea politicilor fiscale prin reglementări

obligatorii cel puţin în anumite probleme de impozite, mai precis acolo unde eficienţa şi funcţionalitatea pieţei unice sunt afectate. În acest sens, Comisia Economică promova propunerea ca, în domeniul politicilor fiscale, să se aplice regula majorităţii calificate în adoptarea deciziilor. Propunerea este în continuare promovată cu toate că ea nu a fost acceptată de către Consiliul European de la Nisa, din anul 2000. În privinţa contribuţiilor la securitatea socială tendinţa este de reducere cu nuanţări de la ţară la ţară. Câteva state membre ale Uniunii Europene au luat în considerare reduceri globale ale costurilor cu munca, adiacente salariilor. În Germania, contribuţiile la sistemul de pensii vor fi reduse cu 0,8%, iar în Austria contribuţiile vor fi reduse cu 0,4% din Produsul intern brut. Alte state, precum Belgia, Franţa, Italia, Olanda şi Marea Britanie, urmăresc reducerea costurilor nonsalariale pe factorul de muncă numai pentru salariile mici, în timp ce alte state doresc să stimuleze crearea de noi locuri de muncă (Grecia, Italia) sau să favorizeze încheierea de contracte permanente de muncă (Spania). În Portugalia, reforma urmăreşte corelarea contribuţiilor la securitatea socială plătite de salariaţi cu cele plătite de liber-profesionişti, în timp ce în Danemarca se doreşte permanentizarea contribuţiei temporare la sistemele de pensii suplimentare. În privinţa impozitului pe venitul personal, majoritatea statelor au în vedere o reformă a cotelor şi tranşelor de impozit. Această reformă, constă mai ales în scăderea cotei marginale de impozit la limita de jos a distribuţiei venitului, însoţită de creşterea venitului minim neimpozabil şi sporirea deducerilor familiale. Aceste măsuri au mai mult un caracter general. Astfel, în Germania, procentul din tranşa minimă va scădea cu 6 puncte procentuale, în timp ce procentul din tranşa maximă va scădea cu 4,5 puncte procentuale. În Irlanda, atât cota standard, cât şi cota maximală vor scădea cu 2 puncte procentuale, în timp ce în Spania a avut loc cea mai semnificativă reducere a cotei marginale superioare de impozit – cu 8 puncte procentuale (în 1999). În Finlanda impozitul pe venitul personal a înregistrat (încă din 1997) o reducere de ansamblu cu 1,7 puncte procentuale, până la sfârşitul anului 2003 urmând a fi operate noi reduceri. Şi în Suedia, în perioada 2000-2001, a avut loc o reducere globală a acestui impozit. Cu toate acestea, nici un stat membru al Uniunii Europene nu are în vedere o reformă fundamentală a impozitelor indirecte. Se propune mai ales reducerea taxei pe valoarea adăugată în sectoarele cu muncă intensivă (Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi, parţial, Marea

Britanie). Ca o excepţie apare Olanda, care a majorat TVA-ul cu 1,5 puncte procentuale în 2001, în timp ce Irlanda şi Austria au sporit accizele la tutun. Pe de altă parte, în state precum Danemarca, Germania, Franţa, Italia, Finlanda şi Marea Britanie este de aşteptat o creştere a taxelor pe energie şi/sau mediu. Dacă în Germania şi Marea Britanie taxele ecologice sunt menite să compenseze costurile cu munca nonsalariale, în Franţa vor finanţa scăderea timpului de muncă. Îmbunătăţirea funcţionării pieţelor de capital este un scop major al impozitelor pe venitul din capital (Germania, Danemarca, Spania, Italia). Un alt obiectiv este acela de a genera incitaţia pentru risc (Grecia, Spania, Franţa, Italia, Irlanda). Germania intenţionează să reducă impozitul pe profitul societăţilor comerciale la 25%, introducând o reducere de 15 puncte procentuale pentru profitul nedistribuit şi de 5 puncte procentuale pentru profitul distribuit. În schimb, în anul 2000, Finlanda a mărit impozitul societăţilor comerciale cu 1 procent (de la 28% la 29%). În viitor este interesant de urmărit impactul reformelor fiscale asupra ratelor fiecărei categorii de impozit, care exprimă presiunea fiscală asupra contribuabililor. Reducerea ratelor asupra contribuţiilor pentru securitate socială au fost semnificative în ţări precum Belgia, Germania şi Olanda, iar în alte ţări, aceste reduceri au avut un impact neglijabil, lucru care nu este surprinzător, dacă ne gândim că aceste măsuri vizează crearea de noi locuri de muncă sau protejarea tranşelor salariale inferioare. Este de aşteptat ca reducerea ratelor impozitului pe veniturile personale să fie importantă, în special în Germania, Danemarca, Olanda, Austria şi Suedia. Reducerea ratelor impozitului pe veniturile personale este principalul factor ce va conduce la scăderea presiunii fiscale pe factorul muncă. Ratele impozitului asupra capitalului sunt previzionate a se reduce cu peste 1 punct procentual în Germania, Franţa, Irlanda, Italia, Olanda, Austria şi Marea Britanie. Portugalia este singura ţară unde este de aşteptat ca sarcina fiscală pe capital să crească. Recent, Consiliul Europei a adoptat „Codul de disciplină pentru combaterea posibilelor cazuri de dublă impunere“, prin care s-a stabilit lista practicilor potenţial dăunătoare pentru fiecare stat membru. Scopul realizării pieţei comune şi a uniunii monetare a antrenat schimbări în ceea ce priveşte fiscalitatea. Înlăturarea restricţiilor privind mobilitatea capitalului a generat teama că baza impozabilă la nivel naţional se poate reduce prin migraţia acesteia între statele membre,

datorită concurenţei fiscale dintre acestea, ceea ce va afecta grad de ocupare şi capacitatea de a asigura protecţia socială. De aici s-au conturat obiectivele politicii fiscale: A. Cel mai important obiectiv pe termen lung constă în înlăturarea diferenţelor în ceea ce priveşte cotele şi metodele de aplicare al impozitelor indirecte. Obiectivul vizează TVA şi accizele. B. 1. În domeniul fiscalităţii directe, se urmăreşte în principal minimizarea posibilităţilor de evaziune şi evitarea dublei impuneri, pe baza acordurilor bilaterale între statele membre. B. 2. Scopul avut în vedere de măsurile de armonizare a politicii fiscale constă în evitarea efectelor negative ale concurenţei între statele membre, în special evitarea transferului bazei fiscale prin fenomenul de migraţie a firmelor aflate în cãutarea regimului fiscal cel mai favorabil. C. Tratatul de la Maastricht limitează strict posibilitatea guvernelor de a finanza cheltuielile publice prin creşterea datoriei publice. Prin Pactul de Creştere şi Stabilitate, statele membre participante la zona euro nu trebuie sub nici o formă sã ruleze deficite bugetare peste nivelul de 3% din PIB. Scopul general al pactului este păstrarea bugetelor echilibrate la nivelul de ciclu economic. Astfel creşterea cheltuielilor publice poate fi finanţată numai prin creşterea încasărilor veniturilor publice la nivelul ciclului economic. Deşi au acceptat în principiu obiectivele politicii fiscale a UE, totuşi, guvernele statelor membre au fost reticente în ceea ce priveşte paşii principali spre armonizarea fiscală, iar Pactul de Creştere şi Stabilitate prevede că deciziile cu privire la aceasta trebuie adoptate cu unanimitate în Consiliul Europei. Pentru că, pe de o parte, politica fiscală este privită ca o componentă a suveranităţii naţionale, iar sistemele fiscale ale statelor membre se deosebesc substanţial, datorită diferenţelor în ceea ce priveşte structurile economice şi sociale ale acestora şi diferenţelor conceptuale privind rolul fiscalităţii, în general, şi al unui anumit impozit, în particular. De exemplu: gradul general al fiscalităţii şi al contribuţiilor sociale, ca procent în PIB, variază între 34%, în Grecia, şi aproape 55%, în Suedia, media UE fiind 42,6%. Impozitele directe, formate în principal din impozitul pe venitul persoanelor fizice şi cel pe profitul companiilor, variază între 9% din PIB în Grecia, la peste 32% în Danemarca, media UE fiind 13,7%. Impozitele indirecte, formate în principal din TVA şi accize, variază între 11% din PIB, în Spania, şi peste 19%, în Danemarca, media UE fiind 13,8%. Iar contribuţiile sociale variazã de la 1,7% din PIB, în Danemarca, la peste 19%, Franţa, media UE fiind 15,1%. Privită în ansamblu, Uniunea Europeana este o zonă cu fiscalitate ridicată, în anul 2007, rata fiscalităţii, calculată ca pondere a veniturilor totale colectate în PIB, în

toate cele 27 state europene, situându-se la nivelul de 39,6%, calculată ca medie ponderată. Această valoare este cu până la 13% mai mare decat media SUA sau a Japoniei. Aceasta medie ridicată nu dovedeşte însă că toate statele membre au o fiscalitate mare, dimpotrivă, opt dintre statele membre au un nivel al fiscalităţii de sub 35% din PIB. Per total, diferenţele dintre nivelul fiscalităţii între statele europene sunt semnificative; media, incluzând şi contribuţiile la asigurările sociale, înregistrează diferenţe de peste 20%, de la nivelul de 51,3% în Suedia la sub 28% în România, dovedind diferenţe semnificative între statele Uniunii în ceea ce priveşte rolul statului în economie. Politica fiscală influenţează în mare măsură modurile de economisire, consumul, investiţiile, munca şi implicit modul de operare a pieţelor de bunuri, servicii, capital şi muncă. Reformele lansate de Consiliul Europei au avut rolul de a asigura ca diferenţele dintre sistemele fiscale ale statelor membre, care au devenit şi mai vizibile de la introducerea monedei euro, nu stânjenesc şi nu fragmentează piaţa unică şi nu împiedică alocarea eficientă a resurselor, impozitele şi taxele nationale, contribuţiile la asigurările sociale specifice fiecărui stat au acum şi alte scopuri, decât de simpla operare pe piaţa naţională, şi trebuie judecate în lumina diferitelor criterii, variabile ca importanţă de la un stat membru UE la altul. Numai printr-o apropiată coordonare a politicilor fiscale naţionale se poate obţine un echilibru între sisteme fiscale diferite şi

dreptul

nestanjenit

de

liberă

circulaţie

şi

de

silire

în

Uniunea

Europeană.

O problema importantă cu care se confruntă politica fiscală în statele membre este legată de fenomenul de globalizare economică şi de actuala dezvoltare tehnologică.În ultimele decenii, evoluţia economiei mondiale a determinat creşterea volumului şi sporirea diversificării structurii de mărfuri a schimburilor comerciale. Aceasta evoluţie este determinată de mai mulţi factori: » creşterea demografică face necesară sporirea producţiei pentru acoperirea nevoilor pieţei interne, în continuă modificare şi diversificare; » mecanizarea, automatizarea şi organizarea stiinţifică a producţiei şi a muncii conduc, în mod inedit, la sporirea productivităţii muncii şi a venitului naţional, dar şi la disponibilizarea unei părţi din forţa de muncă ocupată. Creşterea somajului determină factorii de decizie să ia măsuri pentru crearea de noi locuri de muncă, ceea ce conduce, în ultima instanţă, la sporirea producţiei; » pe măsura creşterii economice, apare necesitatea ridicării nivelului de trai. Acest lucru este indispensabil legat de menţinerea producţiei la un nivel ridicat şi a costurilor la un nivel cât mai redus cu putinţă;

» întrucât în mod obişnuit volumul producţiei depăşeste necesarul pieţei interne, se creează un surplus de produse, ce trebuie valorificate peste graniţă. Aceasta întrucât, pe de o parte, creşterea producţiei necesită sporirea importului de materii prime, combustibil, energie, etc, iar pe de altă parte, ridicarea nivelului de trai nu ar putea fi asigurată fără sporirea producţiei şi, respectiv a venitului naţional. Aşadar, libera mişcare a capitalului şi libertatea de prestare a serviciilor, combinate cu noi posibilităţi oferite de tehnologia internaţională fac ca politica fiscală naţională să fie mai dificilă. Acordurile bilaterale dintre statele membre nu sunt suficiente pentru a asigura coordonarea dintre sistemele fiscale. Doar o apropiată coordonare la nivel comunitar, pe întreaga întindere a Uniunii Europene poate fi eficientă. Scopul este de a permite libera mişcare de capital şi în acelaşi timp de a preveni evaziunea fiscală.Planul de acţiune pentru o singura piaţă financiară prezentată de Comisia din mai 1999 furnizează începutul unui răspuns la asemenea probleme şi cere continuarea eforturilor în coordonare, pentru eliminarea diferentelor prind impozitarea produselor exportate.Dezvoltarea comertului electronic este de asemenea o provocare pentru sistemele fiscale actuale, fiind de altfel un subiect adeseori analizat în rapoartele Comisiei Europene. Motivul este ca tranzacţiile care se derulează trebuie să se supună regulilor fiscale tradiţionale pentru a nu deranja competiţia, dar regulile fiscale nu trebuie să descurajeze dezvoltarea afacerilor pe Internet.Aceste probleme au fost discutate de numeroase organizaţii internaţionale, precum WTO (Organizaţia Pietei Mondiale) şi OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică). O comunicare a Comisiei Europene (nr. 98/374) solicită ca e-comerţul (comerţul electronic) să fie neutru impozitat în raport cu comerţul tradiţional. Taxa pe valoarea adaugată se aplică la locul de consum, iar transmisia electronică să fie impozitată. Comisia discută aceste probleme cu statele membre şi se ocupă de găsirea soluţiilor potrivite. Consider oportună intenţia manifestată de Comisie pentru o îmbunatăţire a legislaţiei fiscale în acest domeniu, fiind extrem de necesară.O altă problemă pentru politica fiscală din statele Uniunii Europene este subliniată de un obiectiv al acesteia, respectiv creşterea eficienţei administraţiei fiscale din ţările comunitare. În Uniunea Europeană s-a considerat în permanenţă ca pentru o politică fiscală eficientă trebuie acordată atenţie eficientizării activităţii administraţiilor fiscale din statele membre. "Programul de Reformă şi Modernizare a Impozitării", declanşat în 1999 de Comisia Europeană, prevede strategia de modernizare a administraţiei fiscale, care are ca obiectiv dezvoltarea capacităţii acesteia de a implementa în mod eficient acquis-ul comunitar. Procesul a

început cu elaborarea, de către Comisia Europeană, a Cărtilor albastre fiscale" şi are ca finalitate elaborarea, de către administraţiile fiscale naţionale, a Planului de Management pentru Schimbarea Afacerii" care reprezintă modificarea şi detalierea, într-un număr de 86 de subproiecte, a acţiunilor ce trebuie indeplinite pentru alinierea la standardele cuprinse în Cărţile albastre fiscale".La nivelul întregii Comunităţi Europene se remarcă în prezent că funcţionarii din administraţia fiscală folosesc deja noi tehnologii pentru a-şi spori eficienţa şi pentru a creşte interacţiunea cu plătitorii de impozitelor. Recent s-au facut progrese în a permite contribuabililor să-şi iîntocmească declaraţiile fiscale pe linie electronică, iar aceasta înseamnă silirea unor reguli unice pentru facturare şi acces liber pentru plătitorii de impozit la baza de date. Politica fiscală trebuie să facă faţă problematicii determinate de extinderea Uniunii Europene prin aderarea de noi state. Articolul 237 al Tratatului de la Roma stipulează: Orice stat european îşi poate depune cererea pentru a deveni membru al Comunităţii". Prin urmare, încă de la instituirea Comunităţii Europene, s-a avut în vedere faptul că alte state europene, în afara celor şase state fondatoare, vor fi admise ulterior în Uniunea Europeană. Această perspectivă ridică următoarea intrebare: care sunt problemele cu care se confruntă politica fiscală a statelor candidate şi a Comunităţii Europene în cadrul procesului de extindere al Uniunii? Membrii aspiranţi la UE sunt chemaţi să pună în aplicare tot corpul de legi ale Uniunii Europene şi în acelaşi timp să se abţină de la introducerea oricăror măsuri ce sunt contra acestor legi. Actualele ţări candidate işi continuă efortul de adaptare la legile Uniunii Europene. Ele au datoria ca politica lor fiscală să fie compatibilă cu regulile fiscale silite de Comunitatea Europeană. Aceasta este o prioritate a aranjamentelor parteneriatului adoptate de Uniunea Europeană pentru a ajuta aceste ţări să îşi pregătească aderarea.Comisia a elaborat o strategie detailată, incluzând analizarea şi monitorizarea schimbărilor politicilor fiscale şi administraţiei fiscale a ţărilor în curs de aderare şi asistenţă cu cursuri de pregătire pentru oficiali. Uniunea Europenană pregăteşte personalul din aparatul fiscal al acestor ţări pentru a face faţă noilor responsabilităţi pe care le vor avea îndată ce vor lucra împreună în proiectele coordonate de programul Phare, prin implicarea oficialilor în program şi prin implicarea în actităţi comune a administraţiei ţărilor membre cu cele candidate.Într-un document al Comisiei Europene din februarie 2003 sunt prezentate problemele de politică fiscală cu care se confruntă ţările candidate. Astfel, toate ţările care urmeaza a adera la Uniunea Europeană;") au solicitat măsuri de tranziţie şi un anumit număr de derogări, majoritatea în domeniul taxei pe valoarea adaugate

şi accizelor. Unele din aceste state au cerut aranjamente tranzitorii şi în campul fiscalităţii directe. Nivelul şi cotele de impozitare reprezintă probleme sensibile pentru majoritatea statelor candidate pe perioada negocierilor. 14Cotele de TVA sunt foarte diferite de cele prevăzute de aquisul comunitar, iar, în ceea ce priveşte accizele, majoritatea acestor ţări au cote de impunere considerabil mai scăzute decât cele practicate în Uniunea Europeană. Guvernele acestor ţări se tem de implicaţiile economice şi sociale determinate de cotele de impozitare semnificativ mai mari, care se reflectă în preţuri, ceea ce afectează accesul la anumite bunuri sociale mai sensibile. În general, toate statele candidate au solicitat perioade intermediare pentru bunurile şi serviciile speciale, având în plus nevoie de intervale de timp mai mari pentru ajustarea cotelor de impunere şi reducerea implicaţiilor economice şi sociale. Prin urmare, obiectivele politicii fiscale a Uniunii Europene trebuie să ţină seama de procesul de extindere a Uniunii, aflat în desfăşurare. Deciziile de politică fiscală nu pot ignora probleme ce derivă din lărgirea blocului comunitar. Un alt aspect de care trebuie ţinut cont în analizarea fiscalităţii din Comunitatea Europeană ţine de referinţele demografice care caracterizează în prezent spaţiul european, în zona Uniunii Europene, se constată în prezent tendinţe demografice rău prevestitoare, cu numeroase efecte asupra fiscalităţii. Creşterea vârstei populaţiei în Europa şi schimbările structurale în organizarea muncii şi timpul de muncă au creat noi şi îngrijoratoare probleme în multe state membre prind modul de finanţare a pensiilor. Globalizarea şi dezvoltarea instrumentelor financiare private obligă Uniunea Europeană să acorde atenţie acestor probleme. Trebuie să existe concordanţă între problemele financiare care sunt pe larg reglementate la nivelul Uniunii Europene şi cele cu care se confruntă statele în curs de aderare (de exemplu, sistemul de sănătate). La nivelul Comunităţii Europene se consideră că folosirea cu grijă a instrumentelor fiscale poate ajuta la asigurarea eficienţei pieţei interne şi a cerinţelor privind solidaritatea naţională. În concluzie, putem anticipa că reducerea presiunii fiscale, mai ales asupra contribuabililor, va avea un impact favorabil asupra investiţiilor, producţiei şi ocupării forţei de muncă. Efectele vor fi accentuate dacă reducerile impozitelor se regăsesc în programele de reformă economică, iar dacă reducerea impozitelor va fi însoţită de scăderi ale transferurilor curente vor apărea şi beneficiile. Multe state dezvoltate urmăresc, de altfel, aceste obiective prin 14

Dumitru Miron, Economia Uniunii Europene, Bucuresti 2006

reformele fiscale ce vor fi promovate în anii următori. Aceste reforme se concentrează mai ales pe reducerea sarcinii fiscale asupra muncii, în special la limita de jos a tranşelor salariale. Ele se extind şi asupra impozitelor pe veniturile din capital pentru a îmbunătăţi funcţionarea pieţelor financiare. Eficienţa şi pragmatismul sistemelor fiscale vor fi sporite prin aceste măsuri. Însă, deocamdată, în cele mai multe cazuri, măsurile tind să fie solitare şi nu fac parte din programe globale de reformă – trăsătură vitală pentru a le spori efectele pozitive asupra producţiei şi ocupării forţei de muncă. 2.3 Fundamentele politicii fiscale europene Ultimul secol a fost caracterizat, în Europa de Vest, de extinderea rolului sectorului public, prin intermediul reglementãrilor economice şi fiscale. În domeniul fiscal ţările UE au menţinut niveluri ale cheltuielilor şi veniturilor publice de aproximativ 40% din PIB. Acestea au finanţat parţial furnizarea bunurilor publice clasice, cum ar fi apărarea naţională. Însă cea mai importantă parte a creşterii cheltuielilor publice a fost datorată extinderii funcţiei de redistribuire a statului (prin protecţie socială). Aceasta se referă la sistemul public de pensii şi sănătate care genereazã cele mai importante transferuri între generaţii şi intrageneraţii: transferuri de resurse financiare de la forţa de muncă activă către şomeri, către angajaţii necalificaţi cître studenţi, către familiile cu copii, către agricultori, către angajaţii în anumite ramuri industriale caracterizate de condiţii grele de muncă (cum ar fi construcţii navale sau minerit), către locuitorii sau chiar întreprinzătorii din zonele defavorizate sau către alte categorii sociale. Din punct de vedere fiscal, cheltuielile publice au fost finanţate prin impozitarea consumului (impozite indirecte), impozitarea veniturilor atât de natură salarială, cât şi a profiturilor firmel asupra menajelor care consumă mult, obţin venituri importante şi/sau care deţin proprietăţi importante. Desigur, sistemul fiscal european afectează diferit categoriile de menaje sau firme datoritã diferenţelor structurale, dintre acestea, privind veniturile, consumul şi proprietăţile deţinute, dar şi datorită diferitelor grade de reglementare, diferitelor moduri de administrare a ramurilor sistemului fiscal şi diverselor posibilităţi de evitare a fiscalitţiii. Pentru că astfel de trăsături ale sistemelor fiscale implică pe lângă procesele de redistribuire a veniturilor vizate direct şi redistribuiri accidentale.

CAPITOLUL III 3. SISTEMUL IMPOZITELOR DIN ROMÂNIA COMPARATIV CU CEL PRACTICAT ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 3.1 Influenţa normelor Uniunii Europene asupra politicilor fiscale a statelor membre Mulţi dintre vechii membri ai Uniunii Europene sunt îngrijoraţi că impozitele reduse din noile state membre vor tenta companiile din Occident să-şi transfere activităţile în Est, în ţări care vor beneficia, în paralel, şi de fondurile structurale eliberate de Uniunea Europeană. În schimb, noii membri din Europa de Est consideră că regimurile fiscale sunt un element cheie al dezvoltării economice din zonă şi insistă asupra principiului potrivit căruia trebuie să li se permită să-şi stabilească în mod independent cotele de impunere. Franţa şi Germania au solicitat Comisiei Europene să propună o armonizare a modului în care companiile calculează impozitele corporatiste, incluzând stabilirea unei cote minime de impunere, dacă va fi posibil. Comisia a respins din nou apelul pentru o cotă de impunere minimă,

dar a confirmat că este, de asemenea, în favoarea armonizării modalităţilor de calcul al obligaţilor fiscale de către companii. O bază unică de impozitare, în cât mai multe state membre, va însemna şi contracţia costurilor pentru firme cu operaţiuni transnaţionale, costuri numite „de conformitate.. O fiscalitate mai transparentă şi mai previzibilă, cu o bază unică de impozitare, va spori gradul de atractivitate al mediului de afaceri în Uniunea Europeană, precum şi competitivitatea Europei. Uniformizarea cotelor de impozitare, însă, deocamdată, nu face obiectul discuţiei. Atâta timp cât baza de calcul este diferită, nici cifrele care reprezintă cota de impozitare nu sunt comparabile Abia după uniformizarea bazei de impozitare, care ar putea avea loc conform previziunilor optimiste peste cel puţin 2-3 ani, s-ar putea pune problema unor limite maximale şi minimale ale cotelor de impozitare, aşa cum sugerase recent Germania, impacientată de nivelul atractiv al impozitelor mici din noile state-membre. Deocamdată, impozitul pe profit variază în Uniunea Europeană între 12,5% în Irlanda (sau chiar 10 în Cipru) şi 34,5% în Olanda. Impozitele corporatiste din cele zece state care au aderat la Uniunea Europeană în 2004 variază de la zero în Estonia la 15% în Letonia, Lituania, la 19% în Polonia şi Slovacia, la 35% în Malta. O tendinţă generală este aceea că, aproape în toate ţările Uniunii Europene, în ultimii ani, au avut loc corecţii în jos ale nivelelor de impozitare şi aceasta nu pentru că ar fi cerut Comisia Europeană, ci pentru că aşa a cerut piaţa. Uniunea Europeanaă este finanţată, în principal, din resursele proprii puse la dispoziţie de către ţările-membre. Ansamblul resurselor bugetare este determinat anual, în funcţie de cheltuielile totale decise de autoritatea bugetară (Parlamentul şi Consiliul), în sensul respectării principiului echilibrulu bugetar. În cadrul resurselor proprii, se disting patru categorii de prelevări: În primul rand există prelevările agricole, prime, sume suplimentare sau compensatorii (percepute asupra importului de produse agricole ce provin din ţări-membre ale Uniunii Europene, precum şi din cotizaţii prevăzute în cadrul pieţei comune a sectorului zahărului); În al doilea rând există taxele vamale (care provin din aplicarea tarifului vamal comun aplicat schimburilor comerciale realizate cu alte ţări nemembre ale Uniunii);

Taxa pe valoarea adăugată este o altă(care provine din aplicarea unei cote uniforme de TVA de către fiecare stat-membru, conform reglementărilor comune); Nu în ultimul rând există resurse complementare (care se determină asupra Produsului naţional brut al fiecărui stat membru şi reprezintă o resursă de echilibrare a bugetului) . Resursele proprii se determină prin aplicarea unei cote asupra Produsul naţional brut15 al statelor-membre, cotă ce se fixează în fiecare an, în cadrul procedurii bugetare ţinându-se cont de toate celelalte venituri bugetare. Ponderea cea mai importantă în totalul resurselor proprii o deţin resursele complementare (spre ex., în anul 2000, acestea au constituit 50% din totalul resurselor proprii), în timp ce Tax ape valoarea adăugată a constituit în aceeaşi perioadă, 35%, iar prelevările agricole şi taxele vamale – doar 14% din totalul resurselor proprii. Resursele proprii ale bugetului european au o istorie a lor, caracterizată prin numeroase modificări vizând componenţa acestora: chiar de la origine, din momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Paris (1952), existau resursele proprii ale Comisiei Europene, de cărbune şi oţel. Apoi (1957), după Tratatul de la Roma, s-a recurs la contribuţiile financiare ale statelor-membre -prelevări agricole, taxe vamale şi TVA, pentru ca, mai târziu, să se recurgă la împrumuturile purtătoare de dobânzi, apoi la avansuri nerambursabile etc. Din 1988, o nouă categorie de resurse (determinată asupra Produsului naţional brut) este pusă la dispoziţia comunităţii. Din start (19921994), plafonul global s-a situat la nivelul de 1,2% din PNB; ajungând în 1995 la 1,21%, iar în 1999 – la 1,27% din PNB. Pentru perioada 2000-2006, resursele proprii nu pot depăşi (conform deciziei Consiliului şi Parlamentului European) 1,27% din PNB al Uniunii Europene. În acelaşi timp, se cere menţionat faptul că Uniunea Europeană nu este abilitată să creeze sau să impună impozite . În această ordine de idei, politica fiscală europeană poate fi privită din două puncte de vedere: 1) coordonarea politicilor naţionale (coordonare fiscală), fără sau cu foarte puţine resurse centrale. Aceasta este esenţială pentru ţările din zona EURO (vezi Pactul de Stabilitate şi Creştere) şi totodată are un rol important reprenzantat prin ECOFIN / Comitetului Monetar; 15

PNB este definit ca fiind venitul naţional brut calculat în preţuri de piaţă în conformitate cu Sistemul European de Conturi

2) gestionarea bugetului central al Uniunii Europene (nivelul maxim variind de la 1,27% din PNB al Uniunii Europene până la 1%), ale cărui venituri provin din taxele vamale, prelevările agricole, cotă din TVA colectat şi cota din PIB-le statelor-membre. În privinţa cheltuielilor, acestea sunt delimitate pe secţiuni în şase grupe: Parlamentul European; Consiliul Europei; Comisia Europeană; Curtea de Justiţie; Curtea de Conturi; Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor. Acest sistem permite Uniunii Europene finanţarea (într-o manieră stabilă şi continuă) tuturor politicilor propuse Extinderea europeană implică noi sarcini, soluţionarea cărora va genera noi eforturi financiare. Studiile efectuate de Comisia Europeană relevă, în principal, că extinderea Uniunii Europene este imposibil de realizat fără costuri suplimentare efectuate de ambele părţi. După calculele Institutului de Analize Economice Comparate de la Viena (estimări 1997), costurile pentru admiterea în Uniunea Europeană a Poloniei (6,5 miliarde ECU) şi a României (9,3 miliarde ECU, cele mai mari costuri pentru o ţară central sau est-europeană din cele 10) vor cere un efort financiar de 15,8 miliarde ECU, adică 27% din bugetul agregat al Uniunii Europene. Povara monetară şi fiscală pentru cele 27 ţări membre ar creşte la peste 70 miliarde ECU. Specialiştii germani consideră că integrarea României şi Bulgariei în Uniunea Europeană va costa 44,3 miliarde de euro. Din această sumă, aproximativ un sfert va fi suportată de Republica Federală Germania. Parlamentarii germani s-au declarat nemulţumiţi la începutul lunii aprilie 2005 de campania Comisiei de informare de la Bruxelles, care nu a atras atenţie asupra costurilor ridicate impuse de aderarea celor două state. Impactul, prin costuri a integrării în Europa a ţărilor Europei de Est şi celor din Europa Centrală, poate fi caracterizat prin diferite valori: conform unor scenarii costurile extinderii s-ar ridica de la 0,03% din PIB-ul Uniunii Europene –25 la 0,23% din PIB în 2013; conform altor scenarii - la numai 0,18% din PIB-ul Uniunii-25 sau şi mai puţin – 0,11%. Se estimează, că în cazul României, costurile tranziţiei (costurile bugetare curente, costurile asociate cu reforma asigurărilor sociale, costurile suplimentare alocate pentru sănătate, educaţie, armată etc.) suprapuse pe costurile legate de aderarea la Uniunea Europeană (aproximativ 1,3% din PIB – contribuţia la bugetul comunitar, 1% din PIB - cofinanţarea fondurilor structurale) pot conduce la

deficite bugetare ridicate în următorii ani (exemplele Ungariei şi Poloniei arată deficite bugetare de 4-6% din PIB după intrarea în Uniunea Europeană.

În consecinţă, pentru perioada 2007-2009, România va contribui la bugetul organismului comunitar cu 1,4% din PIB, la care se adaugă şi contribuţia la programele pentru care s-a angajat. În 2007, contribuţia României la bugetul comunitar se va ridica la cca. 800 mln. euro, în 2008 – la 850 mln. euro, iar în 2009 - la 900 mln. euro. Doar pentru primii trei ani de după integrare România trebuie să contribuie cu 5,6 mlrd. euro la bugetul comunitar. La acestea, se adaugă cheltuielile pentru modernizarea infrastructurii şi investiţiile în protecţia mediului. Efortul bugetar pentru cele două domenii se ridică la aproximativ 10-11 mlrd. euro până în 2010, conform unor studii efectuate de Institutul European din România (IER). În noile condiţii se aşteaptă reorientarea bugetului comunitar. Se consideră că cheltuielile bugetare ale Uniunii Europene trebuie să se focalizeze în domeniile care susţin creşterea

economică şi coeziunea (obiectivele de la Lisabona)16. Din această perspectivă ar rezulta constituirea a trei fonduri: pentru creşterea economică; pentru convergenţă; pentru restructurare. Pe baza informaţiilor furnizate de studiul de impact, efectuat sub auspiciile IER, referitoare la aceste costuri, valoarea lor pe cinci ani poate ajunge la valoarea bugetului de stat pe un an, adică cca 10-15 mlrd. euro (aceşti bani vor rezulta din taxe şi impozite). Costurile legate de implementarea standardelor Uniunii Europene vor fi suportate doar parţial de către bugetul de stat (20%), o mai mare parte urmând a fi acoperită din fonduri europene (30%) sau de către agenţii economici (5%), precum şi din alte surse. In ceea ce priveşte contribuţia României la bugetul Uniunii Europene, România se află în poziţia de beneficiar net în primii ani după integrare, primind de 1,6 ori mai multe fonduri europene decât efortul bugetar propriu. În aceste condiţii, se impun cu o importantă doză de stringenţă întrebările: Care vor fi sarcinile (în planul contribuţiei la formarea bugetului european) puse în faţa statelor ce doresc să se integreze în Uniunea Europeană ? Ce modificări urmează să intervină în politicile fiscale ale acestor state din perspectiva aderării la Uniunea Europeană.? În literatura de specialitate se susţine că, politica fiscală este un atribut al suveranităţii naţionale şi componentă importantă a politicii economice. Deşi politica fiscală continuă să rămână în mâinile guvernelor naţionale, reglementările fiscale impuse de participarea la Uniunea Europeană, obligă statele participante să respecte prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştere. Pactul este parte a acquis-ului, iar prevederile sale sunt obligatorii pentru toate noile statemembre. În principal, acest lucru înseamnă obligativitatea încadrării în limitele stabilite pentru deficitul bugetar (3% din PIB), astfel încât să fie evitată posibilitatea recurgerii la procedura privind deficitele excesive, care se va aplica imediat după intrarea în Uniunea Europeană. Conform „Tratatului de la Maastricht. (Protocolul asupra procedurii de deficite excesive), deficitul (respectiv, excedentul) public este definit ca necesitatea (respectiv, capacitatea) de finanţare a administraţiilor publice (administraţii centrale, regionale şi locale, fonduri de 16

Implementation of the Community Lisbon Programe The Contribution of Taxation and Customs Policies to the Lisbon Strategy, Brussels, 25.10.2005 COM(2005) 532 final Sursa http// ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/gen_info/tax_policy/index_en.htm

securitate socială). El e calculat după conceptele contabilităţii naţionale (SEC 95). Datoria publică este datoria brută consolidată de ansamblul sectorului administraţiilor publice la sfârşitul anului (în valoare nominală). Un sold primar corespunde unui deficit/excedent public fără dobânzi, consolidat. În 2003, deficitul şi datoria publică s-au deteriorat faţă de 2002, atât în zona euro, cât şi în Uniunea Europeană. În zona euro, deficitul public a crescut de la 2,3% din PIB în 2002, la 2,7% în 2003, iar în Uniunea Europeană, deficitul a avansat de la 2,0% în 2002, la 2,6% în 2003 17. În total, unsprezece ţări au cunoscut o deteriorare a soldului lor public exprimat în procente faţă de PIB şi anume: Danemarca, Germania, Grecia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, Regatul Unit, Finlanda. După tendinţa de scădere observată în ultimii ani, datoria publică raportată la PIB a crescut în zona euro de la 69,2% în 2002, la 70,4% în 2003, iar în Uniunea Europeană - 15 de la 62,5% la 64,0%. Şase state-membre au afişat un raport mai mare de 60% din PIB în 2003, respectiv Belgia, Germania, Grecia, Franţa, Italia, Austria, faţă de cinci state-membre în 2002 (cele amintite mai sus, mai puţin Franţa). În 2003, cele mai mari deficite dintre ţările aderente (Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia), în procente faţă de PIB, au fost observate în Republica Cehă (12,9%), Malta (-9,7%), Cipru (-6,3%) şi Ungaria (-5,9%), doar Estonia înregistrând un surplus (+2,6%). Cele mai înalte niveluri ale datoriei publice au fost relevate în Cipru (72,2%) şi în Malta (72,0%), iar cele mai joase în Estonia (5,8%), în Letonia (15,6%) şi în Lituania (21,9%)18. Deficitele bugetare ale Franţei şi Germaniei au depăşit, în ultimii 3 ani, limita de 3% din Produsele interne brute impuse de Uniunea Europeană. Grecia a încălcat unele prevederi ale Pactului de Stabilitate şi Creştere (PSC), a cărui menire a fost de sprijinire a stabilităţii monedei euro. În acest context, adoptarea unor reforme structurale şi integrarea pieţelor financiare sunt paşi cruciali privind viitorul economic al Europei. Aplicarea Pactului de stabilitate şi creştere de către noii veniţi implică o serie de provocări: pentru noile state, încercarea de a menţine deficitul sub pragul de 3% poate intra în conflict cu măsurile întreprinse în sensul continuării procesului de convergenţă, mai ales dacă aceasta presupune o contractare a investiţiilor publice. Existenţa unor finanţe sănătoase 17

Studiu realizat de Banca Modială, sursa http://www.worldbank.org/

18

Studiu realizat de Banca Modială, sursa http://www.worldbank.org/

reprezintă o condiţie importantă în procesul de recuperare a decalajelor, de menţinere a stabilităţii macroeconomice şi de atragere a investitorilor. Cea mai mare provocare a politicii fiscale europene de astăzi este reconcilierea interesului general european cu suveranitatea statelor în materie de fiscalitate. Interesul general european constă, însă, în buna funcţionare a pieţei interne unice. Deschiderea frontierelor, în cadrul pieţei interne unice, permite agenţilor privaţi să arbitreze mai uşor diversele fiscalităţi naţionale, pentru ca particularii să-şi plaseze fondurile sau să cumpere bunuri, iar întreprinderile să investească şi să producă. Acest arbitraj este periculos pentru toţi actorii economici: nu este de dorit ca localizarea activităţilor să depindă de factorii fiscali şi nu de factorii economici. În plus, acest arbitraj generează riscul situaţiilor de confruntare a ţărilor cu armele fiscalităţii: fiecare ţară poate avea interesul de a-şi diminua fiscalitatea, într-un sector sau altul, pentru a atrage întreprinderile, consumatorii sau capitalurile financiare. Apare riscul de a se ajunge la o presiune a fiscalităţii asupra veniturilor de capital şi la reducerea puternică a impozitelor indirecte şi directe, fapt care ar leza întreprinderile. Pe plan global, dacă toate ţările urmează această strategie de reducere fiscală, nimeni nu are beneficii, iar regimurile fiscale ale fiecăruia se diminuează. În aceste condiţii, apar două riscuri: Un prim risc ar fi pauperizarea statului, acesta nemaifiind capabil să finanţeze transferurile sau cheltuielile publice necesare, modelul de economie socială de piaţă, pe care se bazează, în general, toate economiile ţărilor din CE, fiind pus, astfel, sub semnul întrebării; Cel de al doilea risc este reprezentat de concentrarea prelevărilor fiscale asupra factorilor cei mai puţin mobili - lucrători şi capital imobiliar - ceea ce constituie sursa ineficacităţii economice şi nedreptăţilor sociale. Pentru evitarea acestor riscuri, este necesară o armonizare a politicilor fiscale sau cel puţin un acord pentru un număr minim de reguli de conduită. Acest lucru presupune negocieri între state, sau decizii comunitare. În ambele cazuri, libertatea fiecărei ţări de a-şi alege fiscalitatea este pusă sub semnul întrebării. Această diminuare a suveranităţii fiscale se va traduce oare prin reducerea importanţei statului? Va fi ea, oare, compensată de o creştere a puterii organismelor comunitare? Se poate întrevedea o astfel de eventualitate, având în vedere că Europa politică nu şi-a elaborat încă reguli de funcţionare, care să satisfacă pe deplin

principiile democratice? Cum să se concilieze atât de necesara armonizare a fiscalităţilor cu menţinerea autonomiilor naţionale în ceea ce priveşte marea masă a cheltuielilor publice, organizarea sistemului de protecţie socială şi politica bugetară conjuncturală? Armonizarea fiscalităţii în Europa se poate organiza pe trei niveluri: Primul nivel constă numai în evitarea dezechilibrelor imediate care ar putea să rezulte din deschiderea totală a frontierelor pentru schimburile de mărfuri şi fluxurile financiare. Acest fapt necesită o armonizare, care ar putea fi, mai mult, sau mai puţin, ambiţioasă, în funcţie de mărimea distorsiunilor care trebuie evitate. Armonizarea trebuie să fie decisă colectiv, ca să nu apară riscul unei concurenţe fiscale (deşi acest lucru începe să se producă, deja, în cazul veniturilor din plasamente). Al doilea nivel, mult mai ambiţios, constă în încercarea de a crea rapid o fiscalitate uniformă la scara Comunităţii Europene. Dar acest lucru nu este de actualitate, chiar pe termen lung: cheltuielile publice, sistemele de protecţie sociala nu sunt nici unificare, nici măcar pe cale de a fi unificate; redistribuirea rămâne într-un cadru pur naţional: nu se pune problema ca bogaţii germani să le poarte de grijă grecilor săraci, nici ca tinerii portughezi să finanţeze pensiile germanilor în vârstă. O fiscalitate uniformă ar necesita asemenea tulburări la nivel naţional, încât, pentru moment, ea nu poate fi luată în considerare. Nivelul trei presupune o cale de mijloc, care este de preferat şi constă în punerea obligatorie de acord a fiscalităţilor naţionale pentru naţionalizarea, în fiecare ţară, a ansamblului fiscalităţii, pentru evitarea pierderii eficacităţii atât la nivel naţional, cât şi comunitar, pentru promovarea reformelor fiscale “europene”, lucru care se va face, probabil, diferit în fiecare ţară, dar cu un rezultat convergent. Procesul de armonizare comportă unele riscuri, fără îndoială, dar este şi o ocazie de a face transparente sistemele fiscale, care s-au opacizat progresiv şi s-au complicat prin acumularea măsurilor pe puncte şi pe termen scurt. Ar fi, de asemenea, de dorit ca armonizarea să nu consiste în a cere tuturor ţărilor să se alinieze la majoritatea comunitară, ci mai degrabă să ia exemplul practicilor celor mai bune. În acest context se pot delimita anumite etape de realizare a celor scontate. Prima etapă constă în exemplificarea diferenţelor care există, în prezent, între sistemele fiscale ale diferitelor ţări din Uniunea Europeană, indiferent că este vorba de nivelul taxelor

obligatorii, de centralizarea reglementărilor fiscale sau de importanţa diferitelor impozite; se face în acelaşi timp o comparaţie cu sistemele fiscale din Statele Unite şi din Japonia. Următoarea etapă ar însemna un studiu al principiilor care ar trebui să conducă cercetarea în domeniul unei fiscalităţi eficace şi echitabile: ce tip de fiscalitate trebuie să fie promovat în Europa; care sunt avantajele şi inconvenientele diferitelor impozite; care sunt problemele specifice ale armonizării fiscalităţii: ce impozite trebuie armonizate? Care nu se pot armoniza? Pe care nu trebuie să le armonizăm deloc? Trebuie să se facă o armonizare negociată sau trebuie să se lase să acţioneze piaţa? Principala întrebare la care se cuvine găsirea unui răspuns: este armonizarea compatibilă cu politicile bugetare conjuncturale diferite din fiecare ţară? Într-o etapă ulterioară este necesară analizarea, impozit cu impozit, a diferenţelor existente între ţările din Uniunea Europeană; care este justificarea economică a uneia sau alteia din dispoziţiile fiscale? Care sunt - pentru impozitul în cauză - exigenţele de armonizare? Foarte importantă este etapa în care se analizează resursele proprii ale Uniunii Europene şi necesitatea de a le mări şi de a instaura, în unele domenii, o reală fiscalitate comunitară. Însă nu toate ţările sunt în aceeaşi situaţie din punct de vedere al finanţelor publice: pentru unele, armonizarea fiscală trebuie să se traducă imperativ printr-o modificare a reglementărilor fiscale; pentru altele, o oarecare diminuare pare a fi cea mai bună soluţie. În concluzie, este necesar să se definească axele şi priorităţile reformelor fiscale din Uniunea Europeană. Comunitatea europeană se bazează pe solidaritate financiară. Realitatea actuală, însă, impune revizuirea perspectivelor financiare. Divergenţa esenţială, asupra căreia poziţiile par a fi aproape ireconciliabile, se referă la bugetul Uniunii Europene (al patrulea buget multianual ). Comisia europeană caută o formulă care să ofere Uniunii Europene resursele de care are nevoie pentru a putea face faţă provocării extinderii în perioada 2007- 2013. Cele 25 de state-membre ale Uniunii Europene (încă la începutul anului 2005) au ajuns la un acord cu Parlamentul European, convenind ca bugetul comunitar în perioada 2007-2013 să se situeze la limita de 106,3 mlrd. euro, adică 1% din Produsul Intern Brut al Uniunii Europene. Conform aranjamentelor actuale, Marea Britanie beneficiază de un rabat de 4,5 miliarde de euro anual, care îi este returnat din contribuţia ei la

bugetul Uniunii Europene, iar Franţa beneficiază de cele mai mari sume pentru susţinerea agriculturii. Niciuna din cele două ţări nu doresc să renunţe la aceste avantaje. Dacă în problema constituţiei se ajunge la un compromis aşteptat şi necesar în această etapă, în ceea ce priveşte bugetul, lucrurile sunt mai complicate şi pentru faptul că Germania, care până acum acoperea o sumă mare la bugetul Uniunii Europene, se află în situaţia de a nu o mai putea face din cauza dificultăţilor economice în care se află. Politica agricolă comună solicită peste 40% din buget. Franţa, cel mai mare beneficiar al fondurilor agricole, insistă ca cheltuielile să rămână la nivelul actual până în 2013. Marea Britanie, care primeşte mai puţin din aceste fonduri, solicită să beneficieze în continuare de un rabat al contribuţiei sale la buget, în vigoare din 1984. Majoritatea celorlalte ţări doresc eliminarea totală sau reducerea rabatului (pe care Europa cu 21 de ani în urmă i l-a acordat Marii Britaniei; valoarea rabatului de atunci până în 2005 s-a ridicat la aproape 100 de miliarde de euro) care să reflecte creşterea nivelului de trai în această ţară. Ministerul de Finanţe al Austriei a cerut Marii Britanii să renunţe la rabat, într-un moment în care alte state sunt solicitate să-şi majoreze contribuţiile. Comparativ cu bugetele naţionale, bugetul Uniunii Europene este relativ mic. Bugetul Uniunii Europene pentru 2005 a fost echivalent cu 240 euro/locuitor al Uniunii. Varianta de compromis a proiectului de buget pe 2007-2013 poziţiona cheltuielile la nivelul de 1,07% din Venitul Naţional Brut (VNB) al Uniunii Europene peste limita fixată de principalii şase contribuabili – Germania, Franţa, Marea Britanie, Suedia, Austria, Olanda. Cele şase state urmăresc menţinerea cheltuielilor pentru 2007-2013 la un procent din VNB (insistând asupra unui buget de austeritate de 800 de miliarde de euro), valoare mai scăzută faţă de cele 1,14% din PNB european (echivalentul a unui trilion de euro) la care spera Comisia Europeană. Cadrul financiar dezbătut este un plan de cheltuieli multianual, care transpune în termini financiari priorităţile politicilor Uniunii Europene, fixează limitele cheltuielilor într-o anumită perioadă de timp, impunând, astfel, disciplină bugetară. Obiectivele sunt: - asigurarea controlului evoluţiei cheltuielilor bugetare; - planificarea programelor şi proiectelor multianuale;

- facilitarea activităţii de adoptare a bugetelor anuale de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, cele două autorităţi bugetare care iau decizii pe baza propunerilor Comisiei Europene. Acest cadru financiar este al patrulea: primul cadru (Pachetul Delors-I) a fost realizat pentru perioada 1988-1992 şi s-a concentrat pe consolidarea pieţei interne şi a programului-cadru de cercetare-dezvoltare; al doilea cadru (Pachetul Delors-II) a fost elaborate pentru perioada 1993-1999 şi a acordat prioritate politicilor sociale şi de coeziune şi introduceriii monedei euro; cadrul actual (Agenda-2000) acoperă intervalul 2000-2006 şi se concentrează pe extinderea Uniunii Europene; Comisia Europeană a propus ca cel de-al patrulea cadru financiar să fie elaborat pentru 2007- 2013 şi să se axeze pe dezvoltarea durabilă şi competitivitate şi crearea de mai multe locuri de muncă19. În concluzie s-ar putea spune la capitolul Impozitare, ţările membre ale Uniunii Europene încă mai au de lucrat la găsirea unui cadru comun. Deocamdată nu poate fi vorba în viitorul apropiat de stabilirea la nivelul întregii Uniuni Europene a unei cote unice de impozitare. Politica fiscală a fiecărui stat ţine de suveranitatea naţională şi deocamdată Uniunea nu a ajuns la un asemena stadiu în care să poată reglementa de exemplu o cotă unică de impozitare a profitului în ţările membre. Au fost făcuţi unii paşi, însă mai trebuie lucrat la acest capitol. 3.2 Politica fiscală europeană. Sistemul impozitelor din romania comparativ cu cel practicat în Uniunea Europeană Codul fiscal din Romania reglementeaza, potrivit articolului 2, urmatoarele taxe si impozite: a. impozitul pe profit; b. impozitul pe venit; c.impozitul pe veniturile micro întreprinderilor; d. impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi; 19

Gabriela Carmen Pascariu - Integrare europeană, Ed. Universităţii “Al.Ioan Cuza”, Iaşi, 2006

e. impozitul pe reprezentanţe; f. taxa pe valoarea adăugată (T.V.A.); g. accizele; h. impozitele şi taxele locale. Despre sistemul fiscal din Romania, Peter de Ruiter, partener in Price waterhouse Coopers a declarat ca este “unul dintre cele mai dinamice din lume, dar daca masurile fiscale sunt gresite pot avea consecinte devastatoare siun impact negativ asupra mediului de business”20. 3.2.1 Impozitului pe profit in România şi în ţările Uniunii Europene Raportandu-ne la impozitul pe profit, Romania se situeaza in randul statelor membre ale Uniunii Europene cu cele mai scazute cote. Pentru persoanele fizice,rata de impozitare a dividendelor este de 16%, astfel că profiturile unei societăţicomerciale sunt impozitate cu 29,44%, în cazul acţionarilor persoane fizice şi cu24,4%, în cazul persoanelor juridice.In celalalte state ale Uniunii Europene, situatia impozitului pe profit arata in felul urmator: * In Austria, cota de impozitare pe profit este de 25%; se plăteşte unimpozit minim pentru persoane juridice: SRL - 1750 euro; SA -3.500 euro; bănci şi societăţi de asigurări 5.452 euro. Amortizareafiscala se calculeaza in functie de durata de viata a activului folosindmetoda liniara, cu cateva exceptii, cum ar fi rate fixe pentru clădiri 2-3%, autovehicule 12,5%, utilaje şi maşini 10-20%. Se percep deducerispeciale pentru cercetare, dezvoltare şi pentru profiturile realizate dinbrevete de invenţie. *In Belgia, cota este de 33%. Pentru sume mai mici de 322.500 euro,se aplica transe de impozitare cuprinse intre 24,25% si 33%. Exista deduceri speciale pentru investitii in domeniul ecologic, pentru cercetare, dezvoltare şi pentru profiturile realizate din brevete de invenţie. * In Franta, 33,3%. De asemenea, se aplica si o suprataxa sociala de3,3%. Amortizarea fiscala se realizeaza prin metoda liniara, iar deducerile spciale se aplica pentru companiile care deţin 95% dincapital se impozitează cu impozit pe profit mimim. 20

http://www.wall-street.ro/slideshow/Finante-Banci/93334/Un-sistem-fiscal-mai-predictibil

In Germania, se aplica 15% asupra profitului impozabil, 14% taxalocala si 5,5% - taxa suplimentara. Amortizarea fiscala se realizeazaprin aplicarea metodei liniare. Exista deduceri speciale de 25% pentruimpozitul pe dividende şi pentru câştigurile de capital. 3.2.2 Impozitului pe venit in România şi în ţările Uniunii Europene Particularităţile prin care sistemul de fiscalitate din România se diferenţiază decel din Uniunea Europeană sunt reprezentate de veniturile fiscale şi bugetare care,în România , sunt dependente de veniturile din taxele şi impozitele indirecte (TVA,accize, taxe vamale etc.), în comparaţie cu Uniunea Europeană, unde contribuţiilecelor trei mari categorii de impozite şi taxe (impozite directe, indirecte şicontribuţiile sociale) la formarea veniturilor sunt oarecum egale.Referitor la impozitul pe veniturile persoanelor fizice, România este printrepuţinele ţări care păstrează o cotă unică de impozitare (16%), alături de Bulgaria şiSlovacia, în comparaţie cu alte ţări ale Uniunii Europene, care au cote deimpozitare ce variază de la o situaţie la alta.În România, sistemul de impunere estereglementat pentru persoanele fizice ce au venituri din activităţi independente din

salarii, cedarea folosinţei bunurilor, pensii, activităţi agricole,

venituri dininvestiţii, venituri din alte surse. De asemenea, există deducere personală între 250– 650 RON în funcţie de numărul de persoane aflate în întreţinere. Câştigurile dintransferul titlurilor de valoare se impozitează cu o cotă de 1% sau 16% în funcţiede perioada de deţinere. Veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare se impuncu cote degresive de 3%, 2%, 1%.Potrivit unui studiu comparativ privind impozitarea în statele UE21, situaţia înrestul ţărilor membre ale Uniunii Europene este următoarea:  Austria – cote de impozit: 21%-50%. Sistemul de impunere este unulglobal, unde se cuprind veniturile din agricultură şi silvicultură, comerţ şiafaceri, profesii liberale, salarii, investiţii şi alte venituri. Sunt deduceripentru un plafon de 10.000 euro/an şi pentru scopuri caritabile, întreţinere delocuinţe

etc.

Sunt

impuse

reguli

speciale

pentru

dividente,

dobânzi,moşteniri etc. Belgia– cote de impozit: 25%-50%. Sistemul de impunere este unul global,unde se cuprind veniturile din proprietăţi imobiliare, mobiliare, câştiguriprofesionale şi alte venituri. Sunt deduceri pentru un plafon de 6.040euro/an, pentru persoane cu handicap, deducerea fiind majorată cu 1.280euro/an şi pentru copii, între 1.280 şi 4.570 euro/copil/an. Sunt impuse regulispeciale pentru veniturile din proprietăţi mobiliare, anumite tipuri de 21

Florin Chioreanu / Direcţia Legislaţie Impozite Directe - Studiu comparativ privindimpozitarea în statele membre U.E./15.02.2011

venituriîntâmplătoare,

de

exemplu:

câştiguri

de

capital,

sume

compensatorii

în

cazulconcedierilor, venituri din asigurări de viaţă.  Bulgaria– cotă de impozitare unică de 10%.  Germania – cote de impozit: 15%-45%. Sistemul de impunere este unul global, unde se cuprind veniturile din agricultură şi silvicultură, comerţ,afaceri, servicii independente. Pentru salarii, deducerea de bază este de 920euro/an. Sunt impuse reguli speciale pentru veniturile din investiţii,închirieri, drepturi de autor şi alte venituri.  Malta – cote de impozit: 0%-35%. Sistemul de impunere este unul global,unde se cuprind veniturile şi anumite câştiguri de capital.Sunt deduceri pentru şcolarizare, pentru copii şi pentru pensia alimentară. Reguli specialesunt impuse pentru câştiguri din valori imobiliare se aplică o taxă de 12% lavaloarea de vânzare.  Olanda – cote de impozit: 33,6% - 52%, cu o cotă fixă de 30% pentrueconomii şi investiţii. Sistemul de impunere este unul global, pentruveniturile din salarii, din activităţi independente, din proprietăţi imobiliare şialte venituri. Sunt deduceri pentru educaţie, cheltuieli excepţionale şi creditfiscal. Reguli speciale sunt impuse pentru veniturile din economii şi investiţii. Polonia– cote de impozit: 19% - 40%. Sistemul de impunere este unulglobal, pentru veniturile din toate sursele cu excepţia veniturilor dinagricultură şi silvicultură, moşteniri sau donaţii etc. Sunt deduceri pentrucontribuţii sociale, cheltuieli pentru folosirea internetului în limita plafonului de 760 PLN, donaţii (în limita a 6% din venitul contribuabilului), deducere pentru copii (1173 PLN/copil), deduceri pentru noi tehnologii. Reguli speciale sunt impuse pentru contribuabilii care obţin venituri din alte sursedecât agricultura, pot opta pentru o taxare cu o cotă unică de 19%.  Portugalia – cote de impozit: 10,5% - 40%. Sistemul de impunere este unulglobal, pentru veniturile din salarii, din activităţi independente, dinproprietăţi imobiliare, investiţii, câştiguri de capital, pensii. Sunt deduceri depână la 72% din salariul minim (3.680 euro), iar plafon neimpozabil pentru pensii 6000 euro/an. Reguli speciale sunt pentru veniturile din activităţiindependente, numai 50% din câştigul net de capital altul decât cel rezultat din vânzarea de acţiuni este subiectul impozitării.

 Slovacia – cota unică de impozitate – 19%. Sistemul de impunere este unulglobal, pentru venituri din activităţi dependente, activităţi independente,venituri din capital, alte venituri. Există deduceri pentru contribuţii deasigurări sociale şi pentru pensii private în limita a 12.000 de SKK. Regulispeciale sunt dobânzi, premii şi jocuri de noroc, câştiguri pentru pensii private suplimentare.  Slovenia – cote de impozit între 16% şi 41%. Sistemul de impunere esteunul global, pentru veniturile din salarii, activităţi independente, agricultură şi silvicultură, venituri din închirieri şi venituri din dreptul de proprietate.Există o deducere generală de 2.959 de euro, şi alte deduceri pentru persoane cu handicap, de 15.824 de euro, şi persoanele cu vârsta peste 65 de ani, undededucerile sunt de 1.273 euro. Reguli speciale sunt pentru câştiguri de capital, dividendele şi dobânzile sunt impozitate cu o cotă unică de 20%.  Spania – cote de impozit între 15,66% şi 27,13%. Sistemul de impunereeste unul global, pentru veniturile din salarii, din activităţi profesionale,venituri din capital, câştiguri din capital. Există deduceri în funcţie desituaţia familială începând de la un plafon neimpozabil de 5151 euro/an.Reguli speciale de impozitare sunt stipulate pentru comunităţile autonome.

Ordonanta de Urgenta a Guvernului 58/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal si alte masuri financiar-fiscale prevede majorarea taxei pe valoare adaugata de la 19% la 24%. Prin aceasta masura,T.V.A. din Romania tranziteaza de la mijlocul clasamentului in Uniunea Europeana in topul tarilor cu cel mai mare T.V.A. din Uniunea Europeana, fiinddevansat doar de Suedia si Danemarca.Cel mai scazut TVA din Uniunea Europeana il au Luxemburg si Cipru, 15%.Diferenta dintre politica TVA din Romania si cea din restul tarilor member estedata de lipsa reducerii de TVA in cazul Romania. Aproape toate tarile Uniunii Europene au reduceri de TVA ce variaza intre 5 si 18%, chiar “super reduceri” depana la 4% (in Spania), 2,1% (Franta) si 3% in Luxemburg. Tarile member aleU.E. dispun de reduceri de TVA in cazul alimentelor de baza de pana la 3-4%. In cateva tari, precum Malta, Irlanda si Marea Britanie, nu se percepe TVA pentrualimentele de baza.Nu numai alimentele de baza sunt scutite de TVA in toate tarile UE, exceptand Romania, ci si furnizarea de apa, produse farmaceutice, echipamente medicalepentru persoane cu dizabilitati, transport pasageri, carti, ziare, reviste, cablu TV,scriitori, compozitori, catering, hotel etc.

3.3 Fiscalitatea din România în comparaţie cu cea din Uniunea Europeană Armonizarea impozitelor indirecte şi indirecte a fost unul din principalele obiective ale Uniunii Europene în domeniul fiscal. Astfel, articolul 93 al tratatului de constituire a Comunităţii Europene invita la armonizarea impozitelor directe, taxei asupra cifrei de afaceri, accizelor şi a altor impozite indirecte. În prezent, nivelul fiscalităţii în România este la limita inferioară a fiscalităţii practicate în ţările dezvoltate (spre exemplu,

SUA – 32%, Marea Britanie – 34%, Germania şi Grecia –

40%, Franţa şi Austria – 42%, Norvegia şi Belgia – 43%, Suedia şi Danemarca – peste 50% şi România 33-34%). Nivelul fiscalităţii este influenţat şi determinat de o serie de factori, mai semnificativi fiind: performanţele economiei la un moment dat; eficienţa folosirii cheltuielilor publice finanţate prin impozite şi taxe; necesităţile publice stabilite prin politica guvernamentală şi

aprobată de Parlament; gradul de înţelegere a contribuabililor a necesităţilor bugetare şi de adeziune la politica guvernului; stadiul democraţiei atins în ţara respectivă. În general se constată că ţările mai puţin dezvoltate sau în curs de dezvoltare (printre care şi România)au o rată a agresiunii fiscale mai redusă în timp ce ţările dezvoltate economic au o presiune fiscală în creştere (putem include aici şi majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană). Din punct de vedere psihologic, o presiune fiscală ridicată crează, cel puţin în mod subiectiv, motive contribuabilului de a se sustrage de la plata impozitelor şi taxelor prevăzute de lege, fapt ce generează, printr-o diversitate de forme, un nivel ridicat de evaziune fiscală şi fraude fiscale. Profesorul american Arthur Laffer a reuşit să demonstreze că tocmai majorarea impozitelor este aceea care atrage după sine de la un anumit procent o scădere a veniturilor fiscale, apreciind că o rată micşorată de impozitare poate atrage la buget venituri cel puţin egale cu o rată mai ridicată, prin efectul de antrenare pe care l-ar avea asupra activităţii generale. Ceea ce trebuie urmărit prin impozit este stimularea activităţii şi producţiei, deoarece prin stimularea anumitor activităţi se măreşte baza de impozitare, deci şi volumul veniturilor la bugetul statului. Aşadar, printr-o politică fiscală care să nu fie îndreptată spre continua creştere a impozitelor, ci spre lărgirea bazei de impozitare va creşte rentabilitatea. În acest fel, utilizarea impozitelor şi taxelor ca pârghii de influenţare a comportamentului macroeconomic, ar putea conduce la relansarea economiei. Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene nu are prevederi explicite privind armonizarea în domeniul impozitarii directe22. Acest lucru se explică prin faptul că în cea mai mare măsură nu este nevoie să se armonizeze impozitarea directă, aceasta fiind aplicabilă strict în interiorul fiecarui stat membru. Astfel, marea majoritate a prevederilor referitoare la impozitarea directă sunt lăsate în întregime la latitudinea statelor membre, ele fiind un atribut al suveranităţii acestora. Reglementarile fiscale cu privire la impozitele directe sunt stabilite la nivelul fiecarui stat membru în functie de necesitatea de resurse a acestora, de tradiţie, de tipologia operaţiunilor efectuate etc.. Este posibil, însă, ca impozitarea directă să afecteze cele patru libertăţi fundamentale necesare pentru crearea şi menţinerea Uniunii Europene, respectiv: libertatea de 22

A se vedea art. 93 din Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene

mişcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. De aceea este necesar ca impozitarea directă să respecte asigurarea acestor libertăţi. Cu toate acestea nu putem spune că există o armonizare a impozitelor directe aşa cum există în domeniul impozitelor indirecte. De altfel, primele măsuri legislative în domeniul impozitarii directe au fost luate în anul 199023, ceea ce ne arata faptul ca reglementarile cu referire la impozitarea directa sunt înca la început. În ceea ce priveste România, conform Documentului Complementar de Pozitie din Şedinta de Guvern din 4 Martie 2004, s-a solicitat o perioadă de tranziţie de 4 ani, din momentul aderarii la Uniunea Europeană, respectiv pâna la data de 31.12.2010 pentru aplicarea prevederilor . Directivei 2003/49/CE privind un sistem comun de impozitare aplicabil plăţii de dobânzi şi dividende între societăţi afiliate apartinând unor state membre diferite. Au fost însă implementate unele prevederi privind definirea termenilor prin Legea 571/2003 Codul fiscal cu modificarile şi completările ulterioare. În ceea ce priveşte impozitarea persoanelor fizice, armonizarea la nivelul Uniunii Europene urmăreşte două categorii de venituri: veniturile din dobânzi obţinute din străinatate şi veniturile din dividende. În domeniul impozitării persoanelor fizice singura directiva adoptată s-a referit la impozitarea veniturilor din dobânzi24, scopul ei fiind evitarea dublei impuneri a acestora. Directiva ar fi trebuit sa intre în vigoare la 01 ianuarie 2005, însă aplicarea ei a fost amânată până la 01 iulie 2005. Astfel, directiva îşi propune să asigure impozitarea veniturilor din dobânzi platite de un plătitor dintr-un stat membru către un beneficiar individual dintr-un alt stat membru conform legislaţiei ultimului stat membru. Pentru realizarea acestui obiectiv statele membre vor aplica un sistem automat de schimbare a informaţiilor. În ceea ce priveşte impozitarea dividendelor, nu există încă o reglementare a Uniunii Europene, însă acesta este un domeniu în care va trebui să acţioneze cât mai repede în anii următori. În acest scop, Comisia a tras un semnal de alarmă prin comunicarea pe care a trimis-o Consiliului, Parlamentului si Comitetului Economic şi Social în decembrie 2003. În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, comparativ cu prevederile Uniunii Europene, România se încadrează în reglementarile privind nivelul cotei de impozitare: cota 23

Când au fost adoptate primele două directive cu impact în domeniul impozitelor directe: „Directiva Fuziunilor” şi „Directiva companie mama-companie copil” 24

Directiva Consiliului 2003/48/CE privind impozitarea veniturilor din dobânzi

normală 19% şi cota redusă 9%. Principiul de taxare al TVA la nivelul Uniunii Europene este cel al consumului (destinaţiei bunurilor), în sensul ca taxa pe valoarea adăugată se percepe asupra livrărilor de bunuri şi prestărilor de servicii în statul în care se consumă. De asemenea, sunt supuse taxei pe valoarea adaugată importurile. Acest principiu este reglementat si prin legislaţia din România25. Pentru buna funcţionare a sistemului TVA, la nivelul Uniunii Europene a fost necesară crearea unui sistem comun de schimb al informaţiilor între statele membre. Acest sistem a fost necesar în special pentru cazul în care furnizorul bunurilor se află într-un alt stat decât consumatorul bunurilor26. Conform acestui sistem fiecare stat membru trebuie sa înfiinţeze un departament central al carui singur scop sa fie contactul cu celelalte state membre şi schimbul de informaţii cu acestea. Acest departament dintr-un stat membru poate cere oricărui department similar al unui alt stat membru informaţii necesare pentru o evaluare corecta a TVA-ului. În cazul în care autoritatea careia i s-au cerut informatiile consideră necesar efectuarea unor investigaţii în domeniul Taxei pe valoarea adăugată, reprezentanţii autorităţii care a cerut informaţiile pot participa la aceste investigaţii. De asemenea, reprezentanţii departamentelor din statele implicate pot participa la controale efectuate în comun, atunci când se consideră mai eficient ca acestea sa fie efectuate de reprezentanţii autorităţilor din ambele ţări, decât de reprezentantii unui singur stat membru. România, în contextul integrării în Uniunea Europeană, a urmărit adoptarea unei legislaţii conform recomandărilor europene. Astfel, conform negocierilor cu Uniunea Europeană, au fost adoptate reglementări privind taxa pe valoarea adaugată ce au intrat în vigoare la data integrarii României adică la 1 ianuarie 2007. În ceea ce priveşte accizele la nivelul Uniunii Europene, regimul aplicabil a intrat în vigoare dupa 1 ianuarie 1993 şi face parte din strategia globală de armonizare a impozitelor indirecte. Produsele supuse reglementarilor comunitare pot circula într- un regim accizabil suspensiv si fară control între statele comunitare. Astfel, produsele supuse accizelor sunt 25

A se vedea Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completarile ulterioare.

26

Regulamentul Consiliului nr. 1798/2003

impozitate în statul în care ele sunt consumate. Circulaţia în regim suspensiv se realizează prin intermediul antrepozitelor fiscale şi trebuie însoţită de documente fiscale. Reglementarile comune presupun şi stabilirea unei accize minime asupra fiecarei categorii de produse. Acciza minimă a intrat prima data în vigoare în anul 1992 pentru alcool şi bauturi alcoolice, ţigarete şi tutun, urmând ca în anii urmatori sa intre în vigoare si pentru celelalte produse supuse accizelor armonizate. Reglementarile comune cu privire la accize au urmarit si instituirea unei asiete comune în ceea ce priveste impozitarea. La nivel comunitar, exigibilitatea asupra produselor supuse accizelor este supusa urmatoarelor reguli: - produsele puse în consum într-un stat membru si detinute de ultimul comerciant într-un alt stat membru sunt supuse accizelor în statul în care ele sunt deţinute; - produsele achiziţionate de persoanele fizice pentru nevoile lor proprii şi transportate în alte state membre sunt supuse accizelor în statul în care au fost achiziţionate; - produsele cumpărate de persoane care nu au calitatea de antrepozitar agreat şi care sunt transportate pentru vânzare sau pentru consumul propriu sunt supuse accizelor în statul membru de destinaţie. Fiecare stat membru al uniunii va stabili cadrul legislativ în materie de producere, transformare sau deţinere de produse supuse accizelor armonizate, sub rezerva respectării dispoziţiilor prevederilor comunitare. În vederea alinierii legislaţiei româneşti la cea comunitară în ceea ce priveşte accizele sau facut paşi importanţi. Practic, modul în care este instituit sistemul accizarii în România se apropie foarte mult de ceea ce prevăd directivele comunitare. Prin modificarile care au intrat în vigoare de la 1 aprilie 2005, sfera de aplicare a accizelor armonizate devine se apropie tot mai mult de cea din statele comunitare, ca urmare a încadrarii ca produs supus accizelor şi a energiei electrice. Mai sunt de luat măsuri în ceea ce priveşte nivelul accizelor, la unele categorii de produse accizele fiind stabilite sub limitele comunitare. Conform studiilor realizate în acest domeniu se desprinde concluzia că România trebuie să mai ridice nivelul accizelor pentru produsele energetice şi electricitate pentru a se încadra peste limitele minime stabilite la nivel comunitar.

Pentru adoptarea aquis-ului comunitar în vederea accizarii, România mai are câtiva paşi de făcut, printre care unul din cei mai importanti este alinierea nivelului accizelor la cerinţele comunitare de aceea putem previziona pentru anii ce vor urma la o majorare treptata a nivelului accizelor. 3.4 Armonizarea legislaţiei române fiscale cu cea din spaţiul economic european Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, semnat la 25 aprilie 2005, a impus numeroase reforme. Una din acestea este cea fiscală. Se consideră că reforma fiscală era inevitabilă, cel puţin, pentru două motive: 1) reforma se impunea pe fundalul multiplelor reforme în contextul aderării României la Uniunea Europeană; 2) reforma se impunea prin stadiul relativ precar al Sistemul fiscal din România. Vectorii reformei fiscale au fost orientaţi spre acordarea unei importanţe deosebite colectării impozitelor şi taxelor, schimbarea raporturilor dintre stat şi contribuabili (statul să faciliteze modul de plată şi să încurajeze, prin metode specifice, plata la timp a impozitelor şi taxelor), renunţarea totală la sistemul clientelar de amânare la plată şi de scutire a taxelor şi impozitelor. În noile condiţii, contribuabilii trebuie să înveţe să respecte cu stricteţe obligaţiile pe care le au faţă de stat. Or, pentru îmbunătăţirea raporturilor dintre stat şi contribuabili, este absolut necesară transparenţa sistemului de cheltuieli din bugetul statului. După încheierea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeanaă, după voturile exprimate în favoarea aderării României la Uniunea Europeană în anul 2007, după semnarea de către România a Tratatului de Aderare la Uniune, o analiză a situaţiei post-negocieri din ţară, însoţită de o detaliere a celor mai importante repere ale perioadei 2005-2006 se impune. În această ordine de idei, menţionăm că o perioadă de tranziţie înseamnă perioada dintre data aderării la Uniune şi data la care respectiva ţară trebuie să se conformeze legislaţiei comunitare dintr-un anumit domeniu. În cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, România a obţinut 50 de perioade de tranziţie şi aranjamente tranzitorii, cele mai multe perioade de tranziţie dintre toate statele din actualul val de extindere. Spre comparaţie, Polonia a obţinut 48, Ungaria 35 şi Malta - 47. Aceste perioade de tranziţie permit finalizarea reformelor în anumite domenii şi

după data aderării efective la Uniunea Europeană. Pe de altă parte, neîndeplinirea unor condiţii stabilite în urma negocierilor pot activa anumite clauze de salvgardare stabilite pentru candidatele la aderare, ori specifice pentru România. În contextul tezei date, printre capitolele de negocieri ce corespund domeniului de cercetare, pot fi menţionate: capitolul 10 – „Impozitarea.; capitolul 25 – „Uniunea vamală” ; capitolul 29 – „Dispoziţii financiare şi bugetare” etc. România a deschis negocierile la capitolul 10 în octombrie 2001, iar închiderea provizorie a acestui capitol s-a realizat în iunie 2003. Legislaţia comunitară din acest domeniu (capitolul 10 .Impozitarea.) se referă la taxa pe valoarea adăugată şi la accizele pentru diferite produse. La acest capitol România a obţinut 8 perioade de tranziţie şi 3 derogări: în domeniul TVA, România a obţinut o derogare de la regimul special aplicabil micilor întreprinzători în ceea ce priveşte menţinerea pragului de impozitare la 35.000 euro cifra de afaceri anuală pentru plătitorii de TVA şi o derogare pentru aplicarea scutirii cu drept de deducere la transportul internaţional de persoane; în domeniul accizelor, România a obţinut pentru transpunerea prevederilor comunitare privind nivelul minim al accizelor o perioadă de tranziţie de 3 ani pentru ţigarete; de asemenea, România a primit derogare privind acordarea unui regim special pentru accizarea băuturilor alcoolice distilate din fructe, obţinute de fermieri şi destinate autoconsumului, echivalent a 50 litri băuturi spirtoase/gospodărie/an, cu concentraţie de 40% în volum, prin aplicarea unei cote de 50% din acciza standard aplicată în România. Ulterior închiderii provizorii a capitolului 10, în cursul anului 2003, a fost adoptat un acquis nou, din care trei directive au relevanţă şi impact pentru România, respectiv: Directiva nr. 96/2003/CE privind restructurarea cadrului comunitar pentru impozitarea produselor energetice şi a electricităţii; Directiva nr. 48/2003/CE privind impozitarea veniturilor din economii sub forma plăţilor de dobândă; Directiva nr. 49/2003/CE, privind un sistem comun de impozitare aplicabil plăţilor de dobândă şi de redevenţe efectuate între companii asociate din diferite state-membre. Ca urmare, capitolul 10 a fost redeschis şi închis în noiembrie 2004, iar România a mai obţinut perioade de tranziţie pentru diferite produse. La accizarea electricităţii, pentru păcura utilizată pentru sistemul de termoficare, a motorinei şi a benzinei fără plumb, dar şi a gazelor naturale utilizate în scopuri necomerciale, România a obţinut cea mai lungă perioadă de tranziţie pentru adaptarea nivelului de impozitare la cel din Uniunea Europeană.

Este de menţionat faptul că principalele noutăţi fiscale (cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2005, aprobate prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.138/2004) se referă, în principal, la: a) diminuarea cotei de impunere a profitului de la 25% la 16%; b) majorarea cotei de impunere pe veniturile microîntreprinderilor de la 1,5% la 3% din cifra de afaceri; c) restituirea TVA la ieşirea din ţară. România intră în rândul lumii în privinţa restituirii TVA la ieşirea din ţară. Una dintre anomaliile existente în România a fost corectată recent printrun ordin al Ministrului Finanţelor care prevede că la ieşirea din ţară, străinii sau românii cu domiciliu în străinătate pot solicita restituirea TVA pentru bunurile cumpărate din România. De această aliniere la practica europeană în domeniu vor beneficia toţi cei ce au cumpărat din România bunuri a căror valoare depăşeşte 2,5 mln. lei şi care dovedesc cu factură că respectivele produse au fost cumpărate din acelaşi magazin; d) modificarea sistemului de impunere a veniturilor persoanelor fizice de la sistemul în cote progresive (18% - 40%) la cota unică de 16%. În legătură cu noul sistem de impunere a veniturilor persoanelor fizice, trebuie menţionate următoarele categorii de venituri: O primă categorie este reprezentată de veniturile care se impun cu cotă unică de 16%: salarii, activităţi independente, cedarea folosinţei bunurilor, pensii, activităţi agricole, premii şi alte surse. A doua categorie o reprezintă veniturile care se impun cu alte cote. Acestea sunt aplicarea unei cote de 10% asupra câştigului obţinut din vânzarea-cesionarea proprietăţilor imobiliare şi titlurilor de participare, cu condiţia respectării anumitor condiţii; simplificarea ("taxare inversă") pentru anumite livrări de bunuri; modificarea sistemului de deduceri pentru toţi contribuabilii, indiferent de volumul veniturilor, prin acordarea deducerilor numai pentru contribuabilii care obţin venituri din salarii la locul permanent de muncă diferenţiat pe 3 nivele. De asemenea, trebuie subliniat că, prin introducerea cotei unice de impozitare, se renunţă la sistemul globalizării veniturilor, cheltuielile de administrare a impozitului pe venit reducânduse substanţial (pentru 2005, s-a realizat o aliniere parţială pentru alte venituri decât cele salariale

la o cotă de impozit de 10%, iar din 2006 tot ce înseamnă venit al persoanelor fizice se aliniază la o cotă de impozitare de 16% - venituri salariale, venituri din dobânzi, câştiguri de capital). La prima vedere, introducerea cotei unice27 lasă impresia unei sărăciri a bugetului de stat, dar, în realitate, adoptarea acestei măsuri nu reprezintă doar scăderea unor cote ce, în trecut, aveau o pondere mai mare de 16%, ci şi creşterea altor cote, care aveau un nivel mult prea scăzut, am putea spune, chiar simbolic, cum este cazul cotei de 1% aplicată câştigurilor de pe piaţa de capital. Pachetul de măsuri de reformă fiscală are multiple valenţe: în primul rând, creează venituri mai mari pentru cei care muncesc; pentru prima dată, se aplică realmente noţiunea de impozit pe avere, tendinţa fiind aceea de a se impozita toate tipurile de venit. Totodată, pachetul de măsuri de reformă fiscală reprezintă un stimulent economic foarte puternic pentru întreprinderile economice (în acest sens, s-a propus, pentru anul 2006, creşterea valorii minime a mijloacelor fixe la 50 de mln. lei (RON), iar amortizarea acestora să fie în proporţie de 30-40% la închiderea bilanţului contabil, dacă profitul va fi reinvestit pentru exerciţiul financiar respectiv etc.). Toate aceste modificări ale sistemului fiscal sunt menite să aducă nivelul fiscalităţii la un prag suportabil şi, implicit, să crească venitul net al tuturor categoriilor sociale. Revenind la cele menţionate anterior, menţionăm că fiscalitatea economiilor poate fi privită ca un pas spre integrare sau ca un exemplu de progres parţial în armonizarea fiscală în domeniul impozitării economiilor. De la 1 iulie 2005, a intrat în vigoare legislaţia europeană cu privire la fiscalitatea economiilor. Este vorba de o directivă care încă nu a fost transpusă în toate statele membre, printre codaşe numărându-se tocmai „paradisurile fiscale., precum Luxemburgul. Respectiva directivă se referă la taxarea dobânzilor rezultate din economii. Chiar şi în cazul transpunerii depline a directivei, rămâne loc de interpretare. Trei ţări, Austria, Belgia şi Luxemburg, dau o interpretare proprie directivei, diferită de cea a celorlalte state-membre. În opinia decidenţilor din aceste trei state, directiva se referă la dobânzile care au fost generate începând cu 1 iulie 2005, în timp ce celelalte state membre consideră că directiva are efect şi asupra tuturor dobânzilor existente la 1 iulie 2005. Consiliul Miniştrilor Finanţelor (ECOFIN) a analizat situaţia, încercând medierea compromisului. Oricum, este şi acesta un pas spre armonizarea bazei de impozitare. 27

Introducerea cotei unice nu este o inovaţie la nivel mondial, există experienţe precedente: Estonia - în 1991, urmată de Letonia şi Lituania - în 1994, Rusia - 2001, Serbia - 2003, Ucraina şi Slovacia - 2003 şi Georgia - 2004.

Impozitarea veniturilor din capital, asociată creşterii mobilităţii capitalurilor, impune constrângeri tot mai mari asupra politicilor fiscale naţionale, pe fondul unei tendinţe de reducere a cotelor de impunere cu scopul captării unei ponderi mai mari din baza mondială de impozitare. Aplicarea Pactului de Stabilitate şi Creştere de către România, dar şi de către noii veniţi, implică o serie de provocări. Pentru noile state, încercarea de menţinere a deficitului sub pragul de 3% din PIB poate intra în conflict cu măsurile întreprinse în sensul continuării procesului de convergenţă, mai ales dacă aceasta presupune o contractare a investiţiilor publice. Pe de o parte, reformele fiscale diferă, ca întindere şi profunzime, de la stat la stat. Astfel, statele se abat mai mult sau mai puţin de la principiul impozitării cu aceeaşi cotă a tuturor veniturilor din capital în funcţie de interesele concrete: În general dividendele sunt impozitate cu cote mai mici, deoarece profitul din care sunt acordate este, la rândul său, impozitat. Nu se impozitează dobânzile la împrumuturile acordate de către stat, sau dobânzile realizate din economiile a căror mărime nu depăşeşte anumite limite. Totodată nu se impozitează sau se impozitează cu cote reduse câştigurile din capital realizate din vânzări de terenuri, case etc., făcute după 3 ani de deţinere a dreptului de proprietate, dar se impozitează tranzacţiile imobiliare. Impozitele pe veniturile nerezidenţilor sunt, de obicei, superioare celor pe veniturile rezidenţilor şi/sau se încheie acorduri de evitare a dublei impuneri fiscale etc. În particular se urmăresc obiective specifice, precum impulsionarea funcţionării pieţelor de capital prin diminuarea impozitelor pe profitul nedistribuit faţă de cel distribuit (ex., Germania, Danemarca, Spania, Italia), spre deosebire de Finlanda, de exemplu, care a mărit impozitul pe profit. Se mai are în vedere relaxarea fiscală pentru fuziunea de capital (ex., Grecia, Spania); Adaptarea legislaţiei fiscale din România la standardele europene (standardizarea sistemelor fiscale naţionale în contextul Tratatelor fundamentale ale Uniunii Europene) reprezintă un compartiment foarte important al reformelor fiscale. Studiile realizate de Institutul european român denotă faptul că, în prezent, 80% din legislaţia românească este armonizată cu cea europeană, marea problemă reprezentând-o acum implementarea acesteia, fie că e vorba de

domeniul controlului financiar, al mediului, al controlului deşeurilor, al insolvabilităţii şi falimentului, ajutoarelor de stat sau agriculturii. Printre progresele legislative, în contextul cercetării date, menţionăm Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, al cărui obiectiv fundamental îl constituie armonizarea cu legislaţia fiscală a Uniunii Europene, precum şi asigurarea conformării cu acordurile fiscale internaţionale la care România este parte Este important de menţionat faptul, că România trebuie să îndeplinească anumite cerinţe pe marginea modificării legislaţiei şi a cadrului instituţional, precum şi să stabilească şi să identifice resursele naţionale care pot fi implicate în preluarea acquis-ului privind combaterea criminalităţii economice şi financiare. Problema impozitării şi, respectiv, a evaziunii fiscale este de o importanţă imediată pentru orice stat sau structură guvernamentală, reprezentând principalul mijloc disponibil în colectarea de fonduri. Aparatul de stat le foloseşte ulterior la furnizarea serviciilor de bază care constituie obligaţiile esenţiale şi consideraţia pentru „contractul social. (vezi teoriile privind impunerea şi rolul statului: teoria sacrificiului; teoria organică; teoria sociologică; teoria siguranţei; teoria contractului social28 etc.). Cetăţenii „plătesc. aparatul de stat prin impozite, decide asupra administratorilor prin votul obişnuit, şi se aşteaptă să obţină o maximă valoare pentru sumele achitate, sub formă de servicii publice furnizate în schimbul contribuţiilor lor. Aşadar, evaziunea fiscală reprezintă o ameninţare directă şi periculoasă pentru stabilitatea şi previzibilitatea „contractului social.. Acolo unde este nevoie, aparatul de stat are obligaţia implicită de a identifica şi constrânge rău-platnicii să-şi achite contribuţia, pentru o bună funcţionare a structurilor guvernamentale şi a serviciilor publice. Discuţiile au impus ideea unei reforme generale şi coerente a sistemului fiscal românesc, care să preîntâmpine efecte negative similare cu cele survenite recent în Slovacia. În aplicarea reformei, Slovacia a renunţat la cota redusă de TVA de 14%, aplicabilă anumitor bunuri, acest 28

Potrivit teoriei contractului social, spre exemplu, „dreptul formal de impunere apare ca rezultatul unei înţelegeri între stat şi contribuabili. Cetăţenii renunţă la o parte din libertăţi, făcând, în acelaşi timp, şi sacrificii de ordin material concretizate în impozite, în schimbul unor activităţi realizate şi garantate de stat. Statul este considerat ca o autoritate superioară, căreia i se supun oamenii liberi care l-au creat pe baza unui contract”

fapt ducând la creşterea preţurilor. În paralel, guvernul slovac a decis înjumătăţirea ajutoarelor de şomaj la o valoare de 35 euro. De asemenea, au fost reduse şi alocaţiile acordate familiilor cu copii. În drumul către cota unică, Slovacia s-a abătut de la principiul neutralităţii taxei în privinţa celor cu venituri reduse, iar măsurile au fost sancţionate prin largi proteste sociale. Pe termen lung, susţin specialiştii, reforma nu trebuie, neapărat, asimilată cu astfel de efecte, iar creşterea volumului investiţiilor străine directe ar putea ameliora consecinţele negative ale reformei sistemului de protecţie socială, prin crearea noilor locuri de muncă. Totodată, în perspectivă, are loc o majorare a veniturilor, pe care statul le poate aloca celor care, într-adevăr, au nevoie să fie susţinuţi. Aderarea României la standardele europene, prin continuarea cooperării internaţionale, poate fi efectuată şi prin adaptarea administraţiei fiscale naţionale. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), ca organism unitar de administrare şi colectare a veniturilor la bugetul general consolidat, având la baza activităţii sale şi îndeplinirea priorităţilor strategice ale societăţii româneşti, respectiv integrarea în cadrul Uniunii Europene, va continua, pe termen lung, politica iniţiată şi implementată de Ministerul Finanţelor Publice, de cooperare cu alte structuri internaţionale care au aceleaşi atribuţii în domeniul administrării şi colectării veniturilor. Cooperarea internaţională se desfăşoară la toate nivelele organizatorice ale structurilor participante şi urmăreşte eficientizarea activităţii de administrare şi colectare a veniturilor la bugetul de stat, precum şi îndeplinirea acquis-lui comunitar. În perspectiva integrării României în Uniunea Europeană şi îndeplinirii condiţiilor comunitare de participare la tranzacţiile comerciale în cadrul Departamentului de Administrare Fiscală, s-a înfiinţat Biroul Central de Legături, organism care va acţiona în calitate de reprezentant autorizat al administraţiei fiscale române pentru realizarea schimbului de informaţii privind operaţiunile intracomunitare realizate cu celelalte state-membre din Uniunea Europeanaă. Schimbul de informaţii se va realiza, pe de o parte, între Biroul Central de Legături şi structurile teritoriale cu atribuţii de control fiscal, iar pe de altă parte, între Biroul Central de Legături şi administraţiile fiscale din ţările Uniunii Europene. Printre principalele mutaţii ce au avut loc în cadrul reformei fiscale pe plan de administrare fiscală, pot fi menţionate: dezvoltarea capacităţii administrative; perfecţionarea

sistemului de gestiune al contribuabililor; perfecţionarea sistemului de gestiune al declaraţiilor; îmbunătăţirea serviciilor pentru contribuabili etc. Reforma fiscală, în contextul schimbărilor majore, are implicaţii directe asupra politicii bugetar-fiscale a României .Conform precizărilor din literatura de specialitate, se consideră că politica fiscală cuprinde ansamblul deciziilor de natură fiscală luate de factorul decident public în scopul asigurării resurselor financiare destinate finanţării nevoilor publice şi al realizării unor finalităţi de natură economico-socială. Se consideră că, în sens larg, politica fiscală se constituie în cadrul activităţii autorităţii publice de percepere şi utilizare a resurselor necesare satisfacerii consumului public şi furnizării de servicii şi bunuri publice. Prin politica fiscală se stabilesc volumul şi provenienţa resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite, precum şi mijloacele de realizare a acestora. Strategia politicii fiscale şi bugetare pentru anul 2006 a avut în vedere crearea unei economii de piaţă funcţională, ca să poată face faţă forţelor concurenţiale care vor acţiona pe Piaţa Unică, aând România va deveni stat membru al Uniunii Europene în anul 2007. Principalele coordonate ale politicii fiscal-bugetare, care au fost avute în vedere la formularea proiectului de buget pe anul 2006, pot fi sintetizate astfel: - stabilirea deficitului bugetului general consolidat la un nivel corelat cu obiectivele macroeconomice, în vederea susţinerii eforturilor de reducere a inflaţiei în acord cu criteriile nominale de convergenţă; - scăderea ratelor de contribuţii la asigurările sociale în scopul eliminării dezavantajului de competitivitate fiscală, al reducerii economiei subterane; - consolidarea administraţiei fiscale în vederea îmbunătăţirii colectării obligaţiilor bugetare; - creşterea transparenţei şi eficienţei utilizării fondurilor publice, precum şi acordarea priorităţii politicilor publice formulate de ordonatorii principali de credite; - îmbunătăţirea stabilităţii politicii de cheltuieli, eficienţei alocărilor bugetare prin focalizarea fondurilor bugetare către domenii determinate de necesitatea aderării: dezvoltarea infrastructurii, protecţia mediului, securizarea frontierelor, susţinerea politicii agricole în

conformitate cu cerinţele Politicii Agricole Comune, susţinerea unor costuri implicate de ridicarea nivelului de performanţă a operatorilor economici autohtoni, reforma sistemului de asigurări sociale; - consolidarea cadrului de cheltuieli pe termen mediu pentru asigurarea predictibilităţii politicilor formulate, prin continuarea îmbunătăţirii sistemului de finanţare pe bază de programe; asigurarea cu prioritate a sumelor destinate cofinanţării proiectelor finanţate din fonduri de preaderare şi, în viitor, din fonduri structurale şi de coeziune. Viziunea Guvernului României în domeniul politicii fiscale este focalizată pe asigurarea unui rol stimulativ şi orientativ al impozitelor şi taxelor, în scopul creşterii şi dezvoltării economice, al consolidării fiscale şi al dezvoltării şi consolidării clasei de mijloc; viziunea Guvernului României în domeniul bugetar se caracterizează prin eficienţa alocărilor bugetare pe bază de priorităţi, pe transparenţa cheltuielilor publice, pe asigurarea efectului multiplicator al cheltuielii publice asupra economiei reale. Politica fiscală a Guvernului va funcţiona, mai degrabă, în serviciul producătorilor de impozite decât în serviciul culegătorilor de impozite şi se va baza pe un parteneriat real între stat şi contribuabil. Eficienţa fiscalităţii se observă atât în modul în care impozitele şi taxele colectate la bugetul de stat se reîntorc sub forma calităţii serviciilor publice, cât şi în modul în care ele asigură, în mod sustenabil, menţinerea şi extinderea bazelor de impozitare. Reforma legislaţiei fiscale impune reducerea continuă a scutirilor şi exceptărilor acordate la plata impozitelor şi a taxelor, cu scopul creşterii transparenţei mediului de afaceri, îmbunătăţirii competiţiei şi lărgirii bazei de impozitare. Pentru alinierea la standardele Uniunii Europene privind lupta împotriva evaziunii şi sustragerii fiscale, politica curentă de impozitare a României pune accent pe analiza şi perfecţionarea următoarelor activităţi, instituţii şi reguli: - colectarea impozitelor şi lupta împotriva fraudei şi a corupţiei, incluzând şi instituţiile relevante şi eficienţa acestora - Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor (cu organismele aferente), Ministerul Muncii (cu organismele aferente - Inspectoratul General al Muncii, Agenţia Naţională a Şomajului) şi Procuratura Generală;

- procedurile fiscale, în mod special, cele referitoare la controlul şi înregistrarea activelor şi veniturilor; - armonizarea şi integrarea tuturor regulilor şi procedurilor într-un singur „Cod Fiscal," compatibil cu standardele Uniunii Europene. Principalele caracteristici ale politicii bugetar-fiscale, în perioada 2006-2008, sunt subordonate obiectivelor de susţinere a creşterii economice şi de reducere a inflaţiei şi se referă la: - stabilirea deficitului bugetului general consolidat la un nivel corelat cu obiectivele macroeconomice, precum şi diminuarea deficitelor cvasi-fiscale, în vederea susţinerii eforturilor de reducere a inflaţiei în acord cu criteriile nominale de convergenţă; - susţinerea procesului de convergenţă a economiei româneşti cu economiile europene; - reforma profundă a administraţiei fiscale, în vederea îmbunătăţirii colectării obligaţiilor bugetare; - accelerarea procesului de descentralizare fiscală în scopul implicării mai active a comunităţilor locale în procesul de colectare şi alocare a resurselor publice; - relaxarea fiscalităţii asupra muncii, venitului şi capitalului; - scăderea ratelor de contribuţii la asigurările sociale în scopul eliminării dezavantajului de competitivitate fiscală, al reducerii economiei subterane; - creşterea transparenţei cheltuielilor publice; - creşterea capacităţii de absorbţie a fondurilor de preaderare şi, după 2007, a fondurilor structurale; - continuarea armonizării legislaţiei fiscal-bugetare cu normele Uniunii Europene. Politica fiscală şi cea bugetară se vor proiecta şi implementa pe baza unor principii de bază care vor permite atingerea scopurilor propuse. Cheia de boltă a politicii fiscale a Guvernului este relaxarea fiscală ca mijloc de detensionare a mediului de afaceri, de stimulare a iniţiativei private şi de încurajare a oficializării economiei ascunse. În acelaşi timp, relaxarea fiscală va asigura sustenabilitatea creşterii economice prin extinderea bazei de impozitare, ca urmare a extinderii activităţilor economice oficiale (atât la nivel antreprenorial, cât şi la nivelul ofertei de muncă). Relaxarea fiscală va conferi mediului de afaceri din România flexibilitate,

predictibilitate şi elasticitate. Cauza principală, pentru care Guvernul optează pentru relaxarea fiscală, este faptul că o fiscalitate ridicată comportă o serie de „ameninţări" la adresa economiei reale: rigidizează evoluţia şi restructurarea ofertei interne; ascunde o parte din activitatea economică de contabilizarea naţională etc. Prin măsurile fiscale întreprinse, anii 2005 şi 2006 au marcat o abordare nouă a politicii fiscale, care se înscrie în tendinţa actuală de integrare, urmărindu-se declanşarea unei adevărate competiţii între economiile naţionale, măsuri care vor avea impact şi asupra anilor 2007-2009. Printre aceste măsuri, cele mai importante au avut ca obiectiv domeniile: impozitului pe profit; impozitului pe venit; taxei pe valoare adăugată; accizelor; taxelor vamale; administrării fiscale etc. Complexitatea construcţiei europene, determinată de o diversitate de condiţii economice şi sociale, de un anumit mod de alcătuire a instituţiilor sale, de configurarea specifică a bugetului comunitar care alocă sume importante politicii agricole comune, pentru finanţarea proiectelor structurale şi de coeziune, face necesară formularea unei politici fiscal-bugetare flexibile, orientate spre eficienţă şi performanţă, construită pe priorităţi sectoriale care să corespundă palierelor reformei şi să fie consistentă cu politicile comunitare.

CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Principalele repere ale acestei lucrări vizează prezentarea elementelor de perfecţionare ale sistemului fiscal român, aplicând experienţele pozitive în domeniu. Ţinând cont de practicile internaţionale şi de tendinţele caracteristice de ultimă oră, în legătură cu armonizarea sistemelor fiscale, în contextul “proaspetei” integrări europene a României, printre principalele concluzii şi recomandări, ne-am propus, spre relevare mai detaliată, următoarele: * Se constată o tendinţă de diminuare, în general, a impozitelor în Europa, fapt ce poate fi interpretat ca o uşoară slăbire a modelului social european, a modelului bunăstării bazat pe taxe înalte. Reforme fiscale multiple au caracterizat sistemul de impozitare a României. Analiza acestora a permis relevarea unor tendinţe şi asemănări în procesele de perfecţionare a impozitării

şi colectării veniturilor la buget pentru statul român, precum şi în comparaţie cu alte state europene.Problema principală a politicii fiscale a României în domeniul veniturilor este identificarea echilibrului între necesitatea majorării veniturilor ca sursă principală a cheltuielilor, direcţionate spre reducerea sărăciei, precum şi necesitatea susţinerii mediului de afaceri, care este factorul principal de creştere economică. Pe lângă cele menţionate putem aduce în discuţie şi corespunderea standardelor de convergenţă nominală şi reală, impuse de statutul de stat membru al Uniunii Europene .În acest sens, considerăm oportună creşterea veniturilor cu ritmuri mai înalte decât rata inflaţiei, şi în acelaşi timp ajustarea presiunii fiscale la nivelul, care ar favoriza dezvoltarea mediului de afaceri şi investiţii. Este important ca taxele, impozitele şi contribuţiile să acţioneze în sprijinul agenţilor economici şi al populaţiei, adevăraţii “producători de impozite”. Este necesar, în acest sens existenţa unui parteneriat real între stat şi contrubuabili. * Reforma fiscală a fost generoasă cu mediul de afaceri românesc prin introducerea cotei unice de impozitare de 16%. Concluzia generalizatoare este că reforma fiscală desfăşurată în România nu se va opri la cele realizate până în prezent, urmând o reaşezare a sistemului fiscal naţional în vederea constituirii unei noi structuri calitative şi cantitative a acestuia. * Aplicând experienţele statelor cu rezultate pozitive pe plan economic, este recomandabilă promovarea unei politici de reducere a deficitului bugetar prin reducerea programelor sociale. Această măsură va influenţa diminuarea necesarului de resurse financiare prelevate către buget şi, respectiv, va contribui la diminuarea sarcinii fiscale generate de plăţile fiscale sub formă de contribuţii pentru asigurările sociale. * Incidenţa sarcinii fiscale asupra consumului, asupra factorilor de producţie muncă şi capital reprezintă un element important în vederea perfecţionării sistemelor de impunere naţionale. Analizate în ansamblu, în contextul convergenţei nominale şi reale, aceste aspecte reprezintă implicaţii serioase asupra funcţionării normale a economiilor statelor europene. * Sinteza măsurilor de reformă pe categorii de impozite a permis delimitarea unor direcţii ale procesului de reforme fiscale în statele europene. O primă direcţie ar fi aceea că impozitele indirecte, reprezentând domeniul în care Uniunea Europeană a progresat cel mai mult, mai ales după anii 1980, deşi în ceea ce priveşte modul de aşezare şi cotele TVA există încă diferenţieri între statele membre. Dar nici un stat-membru al Uniunii Europene nu are în vedere o reformă

fundamentală a impozitelor indirecte. Cele mai multe dintre acestea (Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi, parţial, Marea Britanie) îşi propun să reducă TVA în sectoarele cu muncă intensivă. Cele mai armonizate taxe indirecte rămân cele vamale, prin aplicarea tarifului vamal unic (TARIC). O altă direcţie importantă este reprezentată de impozitul pe venitul personal. Majoritatea statelor au în vedere o reformă a tranşelor de impozit. În principal, ea constă în scăderea cotei marginale de impozit la limita de jos a distribuţiei venitului, însoţită de creşterea venitului minim neimpozabil şi sporirea alocaţiilor (deducerilor) familiale. În Germania, Spania, Irlanda, Finlanda şi Suedia, măsurile au mai mult un caracter general. În concluzie se poate spune că problema impozitelor în spaţiul economic european nu este încă finalizată. Mai sunt multe capitole la care trebuie lucrat. Este greu să se ajungă la un consens în ceea ce priveşte un sistem fiscal comun pentru toate ţările membre ale Uniunii Europene. Acest lucru se datorează în principal diferenţelor economice , sociale şi culturale, uneori chiar foarte mari între statele componente ale Uniunii Europene. În ceea ce priveşte România, ca proaspăt membru al spaţiului economic european, trebuie accelerată reforma fiscală. Nu trebuie uitat ca un sistem fiscal coerent şi transparent este cel care atrage investiţiile străine.

BIBLIOGRAFIE

1.

Bălaşa, Florescu,Coman- Fiscalitatea in România, Editura Academiei 2005;

2.

Bălănescu, R. şi alţii – Sistemul de impozite; Ed. Economică; Bucureşti; 1994;

3.

Brezeanu Petre şi alţii –Finanţe publice şi fiscalitate între teorie şi practică., Ed fundaţiei “România de mâine” , Bucureşti 1998;

4.

Brezeanu Petre– Fiscalitate-Concepte. Metode. Practici, Ed. Economică, Bucureşti, 1998;

5.

Corduneanu Carmen -Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura Codecs, Bucureşti, 1999;

6.

Dăianu Daniel, Vrânceanu Radii-România şi Uniunea Europeană, Editura Polirom Iaşi 2002;

7.

Emmanuel Disle, Jaques Saraf - Fiscalite, Ed. Dunod, Paris, 2003;

8.

Filip Gheorghe, Mihaela Onofrei-Politici financiare, Editura Sedcom Libris 2000;

9.

Manolescu Gheorghe – Bugetul. Abordare economică şi financiară; Ed. Economică; Bucureşti; 1997

10. Pascariu

Carmen Gabriela - Integrare europeană, Ed. Universităţii “Al.Ioan Cuza”, Iaşi,

2006; 11. Profiroiu 12. Păun

Marius, ş.a. - Politici Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2003;

Roxana Daniela-Spaţiul monetar european, Ed Expert Bucureşti,2004;

13. Ristea

Luminiţa şi alţii,- Finanţe publice, Fiscalitatea între teorie şi practică, Editura

Muntenia&Leda Constanţa 2002; 14. Smith

Adam, - Avuţia naţională vol. II, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti 1965, pag.

242-244 15. Stolojan 16. Ştefura 17. Tatu

Theodor, ş.a.-Integrarea şi politica fiscală europeană, Editura Burg, Sibiu, 2002;

Gabriel -Bugete publice şi fiscalitate- Editura Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi 2005;

L., C Serbanescu, D. Ştefan , D Vasilescu , A Nica-Fiscalitate , de la lege la practică ,

Ed All Beck, Bucureşti 2004; 18. Tatiana

Moşteanu, Sorin Dinu-Reforma sistemului fiscal în România, Editura Didactică şi

Pedagogică , Bucuresti 1999; 19. Stoica

Ovidiu - Integrare financiar-monetară, Ed. Univ. ,,Al. Ioan Cuza”, Iaşi, 2006

20. Stolojan

Theodor, Raluca Tatarcan-Integrarea şi politica fiscalã europeanã, Infomarket,

Braşov, 2002;

21. Vintilă

Georgeta-Fiscalitate, Editura Economică Bucureşti, 2002;

22. Văcărel

Iulian-Un proiect deschis-Evaluarea stării economiei naţionale-Editura Economică,

Bucureşti, 2003; 23. Văcărel

Iulian – Politici fiscale şi bugetare în România 1990-2000-Editura economică,

Bucureşti, 2001; 24. Văcărel

Iulian şi alţii, Finanţe publice , ed a-IV-a , Editura Didactică şi Pedagogică

Bucureşti, 2003; 25. ***Declaraţie,

Bucureşti, martie 2000, -preluat din Strategia naţională a economiei pe

termen mediu-Editura Sedcom Libris Bucureşti 2002; 26. ***Raport

de activitate al Ministerului Finanţelor Publice , 2006, pag 20, www.mfinante.ro;

27. ***Raport

asupra strategiei de pregătire a aderării ţârilor asociate din Europa centrală şi

de est-.adoptat la Consiliul european de la Essen din decembrie 1993 preluat de pe adresa www.mae.ro 28.Legislatie ***LEGE nr.571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal publicat în M.Of. nr. 927/23 dec. 2003; ***O.G 86/2003 publicată în Monitorul Oficial nr 624 din 31 august 2003. 29.Surse internet http://www.mfinante.ro;- -Raport anual pe 2005, 2006, 2007 http://europa.eu.int/comm/eurostat -“Structures of the taxation in the European Union” http://ec.europa.eu/taxation_customs/index_en.htm http://www.euractiv.com/en/taxation http://www.tax-news.com http://www.finfacts.com/ http://www.worldbank.org/ http://www.mai.ro. -legislaţie