152 84 31MB
Romanian Pages 571 Year 1999
DICTIONAR ENCICLOPEDIC DE FILOSOFIE ELiSABETH CLEMENT/ CHANTAL DEMONQUE/ LAURENCE HANSEN.LOVE/ PIERRE KAHN
CONCEPTE CHEIE
PERSONAJE SIMBOLICE
TEXTE DE REFERINŢĂ
AII E S E N T lAII
NOŢIUNI
AUTORI
LA PHILOSOPHIE de A il Z Elisabeth Oement; Chantal Demonque; Laurence Hansen-lAwe; Pierre Kahn Copyright © Hatier, Paris, octobre 1994 FILOSOFIA de la A la Z EIisabeth Oement; Chantal Demonque; Laurence Hansen-lAwe; Pierre Kahn Traducători: Magdalena Mărculescu-Cojocea; Aurelian Cojocea Copyright © 1999, Editura ALL EDU CATIONAL
Toate drepturile rezervate Editurii ALL EDUCATIONAL. Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată rară pennisiunea scrisă a Editurii ALL EDU CATIONAL. Drepturile de distribuţie În străinătate aparţin În exclusivitate editurii. Copyright © 1 999 by ALL EDU CATIONAL Ali rights reserved. The distribution of this book outside Romania, without the written permission of ALL EDU CATIONAL, is strict1y prohibited. Descrierea CIP a B iblioteci� Naţiona�e FILOSOFIA de la A la Z I Elisabeth (J:lement; Chantal Demonque; Laurence Hansen-Ll'Jve; Pierre Kahn; trad. : Magdalena Cojocea-Mărculescu; Aurelian Cojocea - Bucureşti: ALL EDUCATIONAL, 1 999 p. 576 ; cm. 2 1 - (ESENTIALL) ISBN 576 p. - ISBN 973 -684 -03 0- 1 1.
Clement, Elisabeth Demonque, Chantal Hansen-Ll'JVe, Laurence Kahn, Pierre Mărculescu-Cojocea, Magdalena (trad.) Cojocea, Aurelian (trad.)
II. III. IV.
V.
VI. 14
Editura ALL EDUCATIONAL: Bucureşti Bd. Timişoara Of. 58, sector 6 402 26 00 Tel: 402 26 0 1 Fax: 402 26 1 0 Tel: 402 26 20 Departamentul distribuţie: Fax: 4 02 26 3 0 Daniela Oprişan Ciascai Redactor: Direcţie artistică şi imagine: Sorin Dumitrescu, Doina Dumitrescu ..:
FILOSOFIA
de la
A
la Z
E lisabeth Ch'!ment Chantal Demonque Laurence Hansen-LBVe Pierre Kahn
Colaborato ri: Michel Delattre; Frederic Gros; Bealrice Han,· Dominique Ottavi; Myrielle Pardo; Jose Santurel; Franfois Sebbah
Traducători: Magdalena Mărculescu-Cojocea Aurelian Cojocea
INTRO DUCERE
REPERE INDISPENSABILE
Practica filosofică se defineşte printr-o atitudine şi un proiect pentru care libertatea se constituie drept principiu şi raţiune de a fi. Această libertate se traduce prin diverse opţiuni, în primul rând ale profesorilor (abordarea unor probleme, a unor autori ... ), pentru diverse perspective şi chiar prin luări de poziţie care nu pot fi sub nici o formă nici fixate şi nici orientate de către cineva. Se cunoaşte faptul că programa nu este decât cadrul în interiorul căruia fiecare profesor acţionează în deplină libertate. În acelaşi timp însă, emanciparea gândirii şi maturizarea judecăţii elevilor, obiective vizate de un astfel de învăţământ, sunt condiţionate de acumularea unei cunoaşteri consis tente şi de o formare riguroasă, acestea putând proveni din frecventarea asiduă şi consecventă a marilor opere filosofice. Nici un vocabular, nici o enciclopedie nu pot înlocui acest dublu efort de lectură personală şi de comentariu avizat al operelor, condus la curs de către profesor. Cu toate acestea, o lucrare elementară, precum cea de faţă, poate ajuta elevul şi studentul să se orienteze în hăţişul teoriilor filosofice, prezentând, pe de-o
parte, o schiţă substanţială şi sintetică a a conţinutului marilor opere (intrări:
«autori») şi, pe de altă parte, analize cât se poate de simple şi de lămuritoare
ale sensului principalilor termeni ai filos0fiei (intrări conceptuale).
O INIŢIERE PROGRESiVĂ Problema raporturilor dintre limbajul obişnuit şi cel filosofic a reţinut în mod special atenţia noastră. Putem remarca în acest context preocuparea elevilor noştri faţă de această problemă: ce raport există, se întreabă ei adesea, între cele două limbaje şi la ce poate servi limba specializată şi puţin accesi bilă a filosofilor, având în vedere faptul că ea ajunge adesea să contrazică limbajul comun? De ce, de exemplu, profesorul insistă să ne facă să acceptăm că există religii fără divinitate, sau că libertatea poate fi conciliată cu constrângerea, când oricine ştie, bazându-se pe dicţionarele uzuale, că religia este credinţa în Dumnezeu şi că libertatea înseamnă absenţa constrângerilor? Fără a pretinde să rezolvăm aici aceste autentice probleme filosofice, am pornit de la principiul următor: limbajul filosofic nu neagă, şi nici nu contrazice limbajul comun. Cu atât mai puţin
5
ar
avea pretenţia să i se substi-
tuie. Limbile «naturale» sunt perfecte în felul lor, iar limbile «artificiale» ale filosofilor nu pot fi în raport cu acestea, aşa cum subliniază Auguste Coumot, decât ceea ce este un instrument optic pentru ochi, sau un clavecin pentru voce. Cu toate acestea, în preocuparea lor de a clarifica sensul anumitor cuvinte şi de a înlă.tura ambiguităţile lor cele mai înşelătoare, filosofii au ajuns să corecteze sub multiple aspecte uzajul curent şi deci să tulbure într-o oarecare măsură limba, nu pentru a o denigra, bineînţeles, ci pentru a o purifica. În plus, unii dintre ei au ajuns în cadrul cercetărilor lor să inventeze concepte şi idei care constituie elementele de reprezentare reînnoite şi adesea sistematice ale realului şi ale condiţiei umane. Limba noastră comună s-a îmbogăţit prin aceasta, astfel încât nu ar trebui să deplângem situaţia. Acest dicţionar filosofic îşi propune deci să ofere atât sensul (sensurile) curent al termenilor analizaţi, sensurile lor specializate, cât şi o clarificare a relaţiei pe care aceste sensuri diferite o întreţin între ele. Departe de a ne mulţumi să inventariem semnificaţiile disparate ale cuvintelor, am încercat să degajăm unitatea conceptelor dincolo de diversitate, contradicţiile aparente ale diferitelor lor accepţiuni, în special în contextul mai multor tradiţii filosofice.
DIFERITELE TIPURI DE INTRĂRI
INTRĂRILE CONCEPTUALE Am ajuns la concluzia că trebuie să clasificăm conceptele în trei cate gorii, fiecare cerând o tratare specială:
- Conceptele pur «tehnice» (apercepţie, cosmologie, prolegomene... ) sunt numai definite.
- Conceptele de ordin mai g e n e r al (iubire, persoană, opinie . ) sunt .
.
mai întâi definite, iar apoi analizate. Cititorul poate pe de-o parte să înţeleagă articulaţia şi filiaţia eventuală a diferitelor sensuri ale termenului şi, pe de altă parte, să-şi facă o idee despre problemele ridicate de abordarea filosofică a conceptului vizat, având în vedere propunerile autorilor care îl utilizează sau l-au creat, mizele dezbaterilor pe care el le-a suscitat etc. Propunem deci un gen de traseu dubitativ de-a lungul operelor şi gândirii principalilor autori care au tratat noţiunea considerată.
6
- Noţiunile c u caracter c e nt r a l, «noţiunile cheie» (artă, lim baj, muncă. . .) sunt tratate de o manieră specifică: renunţând să enunţăm în cazul
lor o listă inevitabil reducţionistă de semnificaţii, am preferat să elaborăm o problematică mai substanţială, care să permită prezentarea istoriei concep tului, iar apoi dezvoltarea unei teze sau a alteia şi discuţii destinate unei cla rificări cât mai adecvate. Cititorul va găsi deci pentru aceste aproximativ patruzeci de noţiuni «mini-cursuri» cât se poate de complete şi de accesibile, având în vedere lungimea lor. Intrările conceptuale sunt completate de o rubrică ce delimitează «câmpul semantic» al noţiunii, indicând corelaţiile acesteia. Atenţie: termenii
învecinaţi nu sunt întotdeauna sinonime (nici
te rmen ii
opuşi nu sunt
antonime), ci termeni pur şi simplu înrudiţi. Termenii core/aţi trimit cititorul la alte intrări din vocabular care pot fi la rândul lor utilizate pentru a clarifica noţiunea.
INTRĂRILE ((AUTORI»
În paralel, şi conjugat, propunem intrări care vizează marii filosofi
clasici, dar şi savanţii la care se face referire de obicei la cursurile de filosofie; în sfârşit, sunt trataţi aici şi unii autori contemporani, filosofi, dar şi lingvişti, sociologi, psihilogi etc., ale căror lucrări alimentează în perma nenţă o reflecţie strict filosofică. După o scurtă notă biografică, sunt rezumate principalele idei ale autorului, fiind oferite piste de lectură.
TEXTELE
Expunerea sintetică a marilor creaţii filosofice este completată de prezentarea şi analiza anumitor fragmente foarte importante ale acestora
(texte «canonice» ale filosofiei).
INTRĂRILE DE «PERSONAJE SIMBOLICE»
O listă de intrări specifice, listă ce vizează nume proprii (Callicles,
Oedip, Zarathustra ... ), completează ansamblul, amintind statutul simJ>olic sau
istoric al perso najelor uneori reale, alteori imaginare sau mitologice, care se integrează în istoria filosofiei. Pentru a facilita consultarea lucrării, am semnalat printr-un asterisc termenii care fac obiectul unei intrări.
7
Pentru a încheia, cerem cititorilor noştri să ne scuze omisiunile. Alegerile !acute şi luările de poziţie au fost dictate. de preocuparea de a răspunde nevoilor elevilor şi studenţilor, ca şi exigenţelor filosofice ale profe sorilor lor şi nu de fantezia autorilor acestei lucrări, sau de convingerea că
am
fi în măsură să impunem tuturor opţiuni obiective, juste şi indiscutabile.
Avizati fiind asupra faptului că nimeni nu este la adăpost de dogmatism şi de modă, am Încercat totuşi să evităm să le cădem pradă. Cu toate acestea, nu vom reclama o improbabilă, şi filosofic dubioasă, imparţialitate.
Autorii
Nota redactorului : În cazul conceptelor din limba română care nu au acee aşi etimologie ca şi corespondentele lor franceze, s-a trecut
etimologia conceptului din limba franceză, având în vedere că acest
dicţionar este o traducere şi că varianta aleasă permite şi în acest caz o bună înţelegere conceptuală.
8
alimente . . . ). Absolutul tnmlte deci mai întâi la o formă extremă de independenţă şi de autosuficienţă. Un lucru care nu presupune nimic altceva (s.n. şi adj.) . Etim . : lat. absodecât pe sine însuşi, nu depinde deci lutus, «separat», «desăvârşit». de nici o conditie anterioară: absolutul Sens curent: caracterizează, în este întotdeau�a un termen prim. În expresii precum «puterea absolută», «iubirea absolută», o realiplus, putem distinge aici două nivele. tate de cel mai înal t grad şi care I n ordinea cunoaşterii, absolutul trimite Ia o propoziţie primă, care nu comportă nici o restricţie. Metafizică: desemnează un . defineşte un adevăr prim, care permite ordin de realitate perfect, autosuexplicarea altor adevăruri, dar care nu se explică el însuşi prin acestea (ceea ficient, care nu se fondează decât ce Aristotel* numeşte principiu). În pe sine însuşi. ordinea fiinţei *, absolutul caracte rizează o realitate primă, care este În primul r �nd, absolutul se opune fundamentul şi sursa tuturor lucrurilor, relativului *. In acest sens, este absolut dar care nu există ea însăşi decât prin ceea ce nu depinde (pentru a exista, propria sa virtute (Dumnezeu*). Se pentru a fi adevărat...) decât de sine pune Însă de îndată problema accesiînsuşi şi de nimic altceva decât de bilităţii acestor realităţi sau cunoaşteri sine. De exemplu, o propoziţie precum absolute: poate spera omul să atingă « Este frumos» nu este un adevăr starea de autosuficiţnţă completă? Pe absolut, pentru că adevărul său depinde de condiţii atmosferice • de altă parte, poate el spera să precise; sau: o fiinţă vie nu este abso cunoască adevărurile prime, care-i lută, pentru că subzistenţa sa depinde permit să înţeleagă totalitatea a ceea de condiţii exterioare (aer, apă, ce este?
ABSOLUT
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
9
Într-un al doilea sens, absolutul se
•
opune
imperfectului.
•
absolută este aceea care
•
limitatului,
Puterea* poate
fi
exercitată pretutindeni, rară a
întâlni niciodată piedici sau rezistenţă. O justiţie* absolută ar fi o justiţie
pură, fără nici un compromis. Absolutul semnifică deci, pentru o realitate sau pentru un ideal, realizarea sa completă,
împlinirea
sa
perfectă.
Problema este deci aceea de a şti dacă absolutul face trimitere către o simplă exigenţă a raţiunii (Kant*) rară a putea întâlni vreodată o realizare concretă Uustiţia absolută nu este decât o valoare către care trebuie să tindem, dar care nu va desemna niciodată decât un ideal), sau dacă istoria oamenilor nu constituie chiar realizarea
desăvârşit, auto-
imperfect;
imper-
fecţiune; limitat; relativ.
Termeni
finitudine;
corelaţi:
adevăr;
cunoaştere;
lucru-În-sine; spirit; fiinţă; fundament; idee; a şti; substanţă.
reprezentări ( a unei persoane, a
•
unui lucru... ) sau a unei noţiuni.
•
Rezultat al acestei acţiuni· (de
•
exemplu:
•
general sunt abstracţii»).
•
•
• •
•
•
•
• •
Cuvintele
2.
«albul sau durata în
abstracţie, abstract *
sunt
adesea utilizate de a manieră peiora tivă
ca
sinonime
pentru
«vag»,
«neverificabih>, «fără raport cu reali tatea*». Utilizarea filosofică coincide în schimb cu sensul proprill al cuvân tului abstracţie. Constitutivă gândirii şi limbajului, acţiunea de a abstrage, departe de a
fi
fără legătură cu reali-
tatea (concretul), constă, dimpotrivă, •
•
• •
• •
•
Cf. Hobbes.
himeră.
a spiritului
(o proprietate, o relaţie... ), a unei
•
•
ABSOLUTISM
realitate,
constând în izolarea unui element
•
suficient; infinit; integral; total. contingent; finit;
Termeni opuşi:
de
Filosofie: 1 . Acţiune
•
progresivă.a acestui absolut (Hegel*).
Termen opus:
idee înde
ridica». Sens curent: părtată
în a lua în consideraţie diferitele părţi componente ale acesteia: este acea operaţie a spiritului care permite ca, tratându-Ie separat, să se dea calită ţilor lucrurilor şi ale persoanelor, relaţiilor care le unesc, valorilor pe care li le atribuim o existenţă stabilă şi un nume. Abstracţii precum: «albul», «mărimea» dar şi cele precum justiţia sau libertatea
sunt
proprietăţi
ale
lucrurilor a căror identificare struC-
•
turează cunoaşterea* noastră asupra
•
realului
•
•
pentru
că
ne
furnizează
criterii de distincţie, de regrupare, de comparaţie etc.
ABSTRACŢ IE
II
(s.f.).
Term en opus: concept; idee. Termen opus: concret. Termeni corelaţi: cunoaştere; gândire;
la
realitate; reprezentare.
Etim. : latin abstractia, de abstrahere, «a extrage», «a 10
ABSURD (adj. şi s.n.)
Etim.:
«discordant», «surd». simţului
lat. absurdus,
de
la
dacă el nu este dat, este pentru că el trebuie construit. De aceea, angoasa*
• resimţită În faţa absurdului nu este • •
conştientizarea propriei libertăţi, a
Sens curent: Contrar comun. Logică: care
•
responsabilităţii în faţa unei lumi, în
o
contradicţie.
Filosofie şi literatură: are sens.
care nu
Potri vit existenţialis-
mului, lumea este absurdă pentru că ea nu are sens; se vorbeşte de asemenea de «literatură a absurdului» sau de «teatru al absurdului» pentru a desemna opere ilustrează
această
Beckett,
(Ionescu,
temă
•
care depinde de mine dacă ea are sau
•
nu
•
conformă definiţiei pe care eu o dau
• •
• •
Tema absurdului îşi face intrarea pe prin Schopenhauer*. Pentru Schopen hauer viaţa este absurdă pentru că ea nu are altă raţiune de a fi decât aceea
•
• •
•
detaşarea.
Cu •'
atitudine o concepţie negativă despre moştenită
din
creştinism.
Pentru ce deci, sentimentul absurdului ar trebui, să fie însoţit de suferinţă şi de renunţare? Pentru Camus*, departe de a induce un refuz dispreţuitor al lumii, conştientizarea absurdului trebuie să
iraţional.
opus: Termeni
incoerent;
opuşi:
. coerent; raţIOnal.
Raţionament care stabileşte adevărul unei propoziţii arătând că contradictoria sa conduce la o consecinţă a cărei falsitate este cunoscută. De exemplu, pentru a demonstra că perpendiculara este mai scurtă decât orice oblică, se
este mai scurtă decât perpendiculara.
dităţii lumii justifică în ochii săi şi
Termen
contradictoria sa, şi anume că o oblică
scop. Această conştientizare a absur pesimismul
I I
arată că este absurd să presupunem
dată de «voinţa de a trăi» oarbă şi fără
Nietzsche*, putem vedea în această
sens, adică dacă ea este sau nu
RAŢIONAMENT PRIN ABSURD •
scena filosofică în secolul al XIX-lea
Un
umanităţii. •
Sartre,
Camus...) .
viaţă*,
legată atât de absenţa sensului, cât de
surdus,
comportă
care
• •
•
'II Te.rme�i . corelaţi:
existenţă;
eXlstenţlahsm.
•
•
•
•
ACT
• •
conducă, dimpotrivă, la acţiune şi la
•
(s.n.).
revoltă, adică la dublul refuz al pasi-
•
«acţiune», «fapt împlinit», de la
vităţii nihiliste şi al consolării reli-
•
verbul agere,
•
face».
•
efectiv al unei puteri fizice sau
gioase.
Fără
renunţare,
iluzie,
eroul
Însă
mitic
şi
Sisif*
fără îşi
Etim.:
lat.
actum,
«a acţiona», «a
Sens curent:
exerciţiu
spirituale a omului (de exemplu:
acceptă destinul în deplină luciditate.
•
Potrivit lui Sartre* şi existenţialis-
•
«a fi responsabil de actele sale»).
•
Metafizică:
mului, dacă sensul lumii nu există,
II
1. mişcare voluntară
l Îi
a unei fiinţe; schimbare consi derată prin raport cu individul care o produce.
2. realizarea sau
împlinirea unei virtualităţi prin opoziţie cu potenţa. datorăm
lui
Aristotel*
această
distincţie devenită clasică dintre fiinţa în potenţă * şi fiinţa deplin realizată, în act. Pentru el însă., noţiunea de act are două sensuri: actul este pe de-o parte forma* prin opoziţie cu
materia*
(materia prelucrată prin opoziţie cu blocul de mannură), pe de altă parte, însăşi exercitarea activităţii prin opoziţie cu potenţialitatea sau virtualitatea (faptul de a vorbi opus faptului de a fi susceptibil
de
Durimezeu*
a
este
vorbi). act
pur,
• •
•
de a experimenta libertatea printr-un
•
act presupus a fi fără mobil constituie,
•
de fapt, prin ea însăşi un mobil.
•
·
•
Termeni II
corelaţi:
materie;
mIşcare.
•
•
•
ADEVĂR
• •
•
•
•
Numai
•
sustras
•
devenirii.
I
«actul gratuit» ramane o noţiune filosofică problematică: chiar şi voinţa
Chiar şi atunci c ând facem eforturi să-I restituim cu fidelitate, adevărul nu
"
este totuşi acelaşi lucru cu realul. In timp ce realitatea este prin definiţie independentă de om, adevărul ţine întotdeauna
de
discurs
sau
de
reprezentare.
Termeni Învecinaţi:
Preocupare
acţiune;
activitate;
entelehie;
formă;
împlinire.
Termeni
opuşi:
esenţială
a
cercetării
filosofice, adevărul nu este deci nici un fapt, nici un dat. Dimpotrivă, el trebuie întotdeauna cercetat. Astfel,
potenţialitate; putere; virtualitate.
suntem trimişi la problema condiţiilor sale de acces şi la cea a criteriilor judecăţii adevărate. Adevărul este în
ACT RATAT
Fenomen necontrolat al comporta -
•
mentului wnan care traduce pulsiuni şi
•
intenţii nemărturisite , chiar de nemăr-
•
turisit (cf. Lapsus).
• •
ACT GRATUIT
•
Act care aparent nu este motivat şi
•
care, din această cauză, trădează exis
•
tenţa unei libertăţi absolute, asimi late
•
libertăţii din ignoranţă *. O crimă fără
•
acelaşi timp o exigenţă şi o valoare.
Pro blema cerce tării adev ărului Proiectul cercetării adevărului este constitutiv reflecţiei filosofice, tocmai prin această cercetare ea definindu-se încă de la început, din Grecia antică. Filosofia lui Platon* ilustrează în mod exemplar tripla idee în jurul căreia se formulează proiectul legat de adevăr.
• 1. Acest proiect are un sens: efortul Pivniţele Vaticanu/ui de Anore Gide • spiritului uman de a parveni la un mobil este un act gratuit tipic (vezi:
şi, de asemenea, filmul Frânghia de Alfred Hi tchock). Temă predilectă a literaturii şi a filosofiei existenţialiste,
•
adevăr autentic poate fi încununat de
•
derat ca atare numai dacă cel care îl
•
12
succes.
2.
Un adevăr poate fi consi-
enunţă nu repetă ca un papagal
o • scepticismul ne Împiedică, în felul
cunoştinţă străină. Acesta este sensul
maieuticii lui Socrate"': adevărul nu se predă ca şi CUlTI ai umple un vas vid; a
cunoaşte adevărul înseamnă, printr-o autentică «moşire a spiritului» (maieu-
tică), a-l regăsi În tine Însuţi, adică a ţi-I apropia. 3. Adevărul se defineşte prin permanenţa şi universalitatea sa, şi de aceea el nu trebuie în nici un caz
confundat cu relativitatea şi inconsistenţa opiniilor umane. Trebuie deci să facem
distincţie
Între
adevăr
şi
cunoaştere. Ceea ce este adevărat astăzi, va fi şi mâine şi întotdeauna
-
şi de asemenea, pentru toţi -, sau nu
•
• •
•
• • •
să spunem în
Între opinie'" - sau pretins adevăr şi adevăr - sau opinie certificată.
Poate oare reuşi o căutare a adevărului
orientată astfel? Este ceea ce contestă scepticismul*, care vrea să substituie
al opiniei.
Definiţii şi criterii 1. Definiţii ale adevărului. Începând
•
acord În a defini adevărul ca fiind
•
între intelectul care concepe, Între
• corespondenţă sau adecvare: adecvare
• •
•
mod • legitim «fiecare cu opiniile sale», Însă trebuie să operăm o distincţie critică'"
• •
•
•
• • •
spirit şi realitate. Cu alte cuvinte, dacă propoziţia luăm drept exemplu «ninge}), ea este adevărată dacă şi numai dacă ninge în fapt. Această
proprietate a Iimbajului* calificative
calea adevărului, lui reproşându-i-se
de altfel În mod constant această
•
•
•
care
nu
se
aplică
«adevărat» etc. Însă aurul «fals» este tot atât de real ca şi cel
prieten
veritabil. Numai că, acesta nu este aur, ci de exemplu, din cupru aurit. În consecinţă, ceea ce este «fals» este
propoziţia
•
spunem că scepticismul se află . .. pe
nu a
şi
lucrurilor, ci propoziţiilor. Cu toate acestea se vorbeşte de aur «fals», de
analiză.
Ar fi în mod evident contradictoriu să
o
realului. «Adevărat» şi «fals» sunt
• aur». •
comportă
definiţie
consecinţă importantă: adevărul este o
afirmaţiei «dogmatice"'» a posesiei
adevărului o atitudine de Îndoială şi de
gata
cu secolul al XIII-lea, prin Toma
• • • • imposibil este o afirmaţie de genul • Împiedică
«adevărurilor
• d' Aquino, toată lumea pare a fi de
propriu-zis adevărat. Astfel, faptul că opiniile sunt variate nu face imposibil un adevăr obiectiv şi universal. Ceea ce este, dimpotrivă ,
«fiecare cu adevărul său». Aceasta nu
al
făcute», al falselor certitudini"', adică
•
este
ne
său, să ne lăsăm amăgiţi de şarmul
securizant
implicită:
«Acesta
este
Definiţia adevărului ca fiind corespon
denţă nu întruneşte Însă unanimitatea.
Ei i se pot opune alte definiţii, şi în
special
adevărul
cea în
care
termeni
caracterizează de
coerenţă.
•
Potrivit acestei concepţii,
o teorie
•
derată adevărată nu dacă ea corespunde
aparentă incoerenţă. Cu toate acestea,
• ştiinţifică, de exemplu, va fi consi
anume
•
el are cel puţin o valoare simbolică, şi aceea
de
a
ne
incita
la
modestie. Învăţându-ne că ceea ce
credem nu reprezintă în mod necesar
adevărurile sigure pe care le invocăm,
• •
13
faptelor, ci dacă propoziţiile care o
constituie
formează
un
ansamblu
coerent, adică, dacă ele sunt com
patibile
între
ele.
Totuşi,
teoria
«adevărului coerenţă» pare dificil de
susţinut: acordul gândirii cu ea Însăşi
este desigur o condiţie necesară a adevărului
(căci
nu
ne
putem
contrazice ş i totuşi enunţa u n adevăr), Insa
nu
şi
suficientă.
Gândurile
noastre pot fi coerente Între ele şi în contradicţie cu realitatea. teoria
Însă,
«adevărului-corespon-
denţă» suscită şi ea dificultăţi. Pe de-o
parte,
ideea
de
corespondenţă
presupune că faptele cărora trebuie să le corespundă propoziţiile şi credinţele
noastre există independent de limbajul nostru. Însă, nimic nu este mai puţin
sigur. Oare orice tentativă de a vorbi
despre lume nu este deja o interpretare*? Pe de altă parte, ce Înseamnă
faptul că o credinţă este «În acord» cu faptele? Aceasta înseamnă că
un
gând
adevărat este o copie fidelă a realului,
sau că, aşa cum susţine pragmatismul*
(cf.
.
W.
James)
el ne permite să
acţionăm eficient asupra lui?
Ceea ce este important, fără îndoială,
este faptul că ideile noastre măresc puterea
noastr ă
de acţiun e;
Însă
pragmatismul se abţine să facă din
succes o regulă a adevărului. Această
regulă trebuie căutată dimpotrivă în arta verificării*. Nu există adevăr fără
verificare*.
2. Problema criteriului adevărului.
Prin ce recunoaştem adevărul? La
această întrebare, cea mai mare parte a filosofilor clasici l-au urmat pe Descartes* pentru a da un răspuns: prin
evidenţa*
ideilor
adevărate.
Aceasta înseamnă, aşa cum afirma Spinoz�*, că adevărul este index sui,
•
•
•
adevăr�tă ştie În acelaşi timp că ea
este adevărată şi nu se poate îndoi de adevărul cunoaşterii sale» (Etica, II,
43).
• Însă, putem recunoaşte totul prin
•
•
• •
intermediul evidenţei? Acest fapt nu
este
Este
necesar.
suficient
să
recunoaştem bazându-ne pe e videnţă
primele principii ale cunoaşterii -
adevărurile prime - şi să le stabilim pe ' toate celelalte prin demonstraţie*,
:
•
•
•
•
adică deducându-le din aproape în aproape pornind de la cele prime.
Astfel, pentru Descartes, intuiţia*
_
adică evidenţa - şi deducţia* sunt
singurele căi ce conduc la adevăr.
•
Adevărul va avea deci un model:
•
încă din Antichitate, a formalizat-o în
•
două obiecţii. Prima a fost formulată
•
ordinea geometrică pe care Euclid,
• lucrarea sa Elemente de geometrie. • Însă criteriul evidenţei s-a lovit de •
•
• •
• •
•
• •
• • •
• •
•
de către Leibniz*: evidenţa este un criteriu puţin fiabil, deoarece ea este
prea subiectivă. Ea se defineşte prin
faptul că reprezentarea unei idei este acompaniată
certitudine;
acorda
de
�
Însă
acestui
un sentiment ce
credit
sentiment?
de
putem
Fiecare
dintre noi a avut experienţa unor evi
denţe înşelătoare. Atunci cum putem distinge evidenţa de aceste păreri
false?
Cea de-a doua obiecţie rezultă din
dezvoltarea ştiinţelor experimentale:
nu putem trata lumea fizică asemeni
unui sistem matematic, mulţumindu-ne
•
să-i deducem legile pornind de la
•
să fie observarea faptelor.
• axiome «evidente». În domeniul ştiin că el se dezvăluie prin el însuşi, prin • ţelor naturii, criteriul adevărului trebuie chiar claritatea sa: «Cel care are o idee
14
Ar trebui deci să distingem două tipuri de criterii: adevărurile pur formale, pe de-o parte, şi adevărurile experimentale sau empirice, pe de alta.
• •
ADORNO Theodor W. (1903-1 969)
•
REPERE BIOGRAFICE
Adevărul ca valoare
De ce ar trebui să vrem adevărul?
Merită oare să-I căutăm? N-am putea
oare să-i opunem valori mai înalte, cum
ar
fi
de
exemplu
viaţa?
Nietzsche* va îndrăzni să pună aceste
• • • •
•
întrebări radicale. Meritul lor este cel
•
caracterul
•
puţin acela de a ne obliga să asumăm adevăr. putem
moral
al
Adevărul dori
exigenţei
este
o
eroarea*,
de
alegere:
iluzia*,
minciuna, pentru că putem iubi alte
lucruri
mai
·
• •
pentru că putem refuza să vedem în
•
puterea,
decât
•
adevărul
(plăcerea,
mult
•
acţiunea.. . );
şi
efortul raţiunii de a ajunge la adevăr
semnul demnităţii noastre de oameni.
Descartes însuşi recunoştea că se
poate nega evidenţa. În acest sens, problema adevărului nu este numai
•
• • • • •
aceea de a-I defini, sau de a-i enunţa
•
toate de libertatea* noastră.
•
condiţiile, ci ea dă seama înainte de
•
•
•
Texte-cheie:
Platon, Menon şi
Republica (VII); E. Kant, Prefaţa la ediţia a doua a Criticii raţiunii pure; F. Nietzsche, Carteafilosofului; M. Heidegger, Despre esenţa adevărului (rom. Repere pe drumul gândirii). Termen
Învecinat: validitate. Termeni minciună. opuşi: falsitate, Termeni corelati : certitudine;
cunoaştere; demonstraţie; eroare; evidenţă; intuiţie; probă; realitate; ştiinţă.
• •
•
•
• • • •
.
• •
•
•
15
Născut la Frankfurt dintr-w1 tată evreu german şi o mamă muzi ciană, Adomo începe prin a studia muzica şi a deveni prietenul celor mai mari muzicieni ai timpului său. Sedus de filosofie încă de la întâlnirea sa cu Walter Benjamin în 1 923, el a susţinut a teză de doc torat despre Kierkegaard în 193 1 şi devine unul dintre principalii membrii ai Şcolii de la Frankfurt, pe care o urmează În exilul său american, înainte de a se reinstala la Frankfurt cu Horkheimer, la începutul anilor '50. Dubla sa formaţie muzicală şi filosofică îl incită de timpuriu pe Adomo să încerce să înţeleagă, prin
intermediul acestor două discipline, soarta rezervată artei* şi culturii* moderne în societăţile dominate de raţionalitatea*
tehnologică.
Marea
diversitate a intereselor sale, precum şi a referinţelor sale îngreunează expunerea sistematică a filosofiei sale.
De altfel, aceasta îmbracă cel mai adesea forma textelor scurte, a frag mentelor, chiar a aforismelor. Una: dintre ideile majore a lui Adomo este
cea a pierderii, a crizei sensului*: cum ar trebui să înţelegem autodistrugerea raţiun�* care pare a caracteriza
secolul XX? Deturnată de la obiec tivele sale iniţiale, după ce a pennis dominaţia omului asupra naturii, raţi
unea devine instrumentul dominaţiei omului de către om. Chiar şi aşa-zisa
democratizare a culturii nu ar fi nimic" sens mai general. El este În acest caz altceva decât o gigantică «mistificare" sinonim termenului de scepticism
a maselom de către cei care stăpânesc această cultură. Cu toate acestea,
"1 •
radical.
•
experienţa şi creaţia estetică nu reprezintă altceva decât unul dintre" puţinele moduri de a rezista accesibile
Termen Învecinat: scepticism. Termeni opuşi: ateism; credinţă; convingere. Termen corelat:
individului: Adorno este un apărător . convins al modernităţii În artă. O altă temă importantă a gândirii sale este
•
repunerea În discuţie a primatului
•
elementului
•
gândirii*, pentru a reda practicii* şi corporal
Întreaga
lor
valoare, «diferită calitativ» de raţiunea
de care acestea sunt legate.
I
•
AGRESIVI TATE
•
(s.f.).
Etim.: lat. adgredi, «a Sensul curent: tendinţă de ataca, ostilitate. Psihanaliză:
ataca».
Scrieri principale: Dialectica Iluminismului ( 1 947); Minima moralia (1 951); Dialectica nega tivă (1 966); Teoria estetică (publicată În 1970).
a
•
ansamblu de tendinţe susceptibile
•
•
.
,. ,
a se manifesta, mai ales la om, sub
forma
acţiunilor
distructive
şi
violente (a-I ataca pe un altul, a-I
tortura, a-l umili, a-l omorî ... ).
Sensul larg
(anglo-saxon): mani-
If �t ea puteri!, a e� rgi�i, a vita � � �� . � f. De aceea, dacă Marx
•
· .
utilizează, în primele sale scrieri, conceptul de alienare, el o face pentru
a-l aplica în analiza muncii salariale, alienarea esenţială fiind, potrivit lui,
de natură economică şi socială. Vânzându-şi forţa de muncă, muncitorul devine străin de munca* sa, considerată fie ca proces (munca este «divizată», «parcelată»), fie ca produs (care scapă muncitorului salariat,
pentru că el nu este proprietarul acestui produs). Alienarea semnifică În acest caz atât o deposedare psihologică, cât şi una economică. Această ambiguitate îl va determina pe Marx
să renunţe la utilizarea acestui termen şi să vorbească de exploatare şi nu de alienare, atunci când descrie rapor-
turile sociale de producţie şi pe cele ideologice* atunci când încearcă să explice maniera iluzorie în care îşi reprezintă pr opriile oamenii
condiţii materiale de existenţă.
I
Termeni Învecinaţ i : aservire; Termeni opuşi: libertate. Termeni corelaţi: ideologie;
muncă; religie; servitute.
• •
.
•
• • •
•
• • •
• • • •
• •
• • •
• •
deposedare. comunism;
•
libertate;
• • • •
•
I
I
Termeni Învecinaţi: ceea ce este străin; diferenţă. Termen opus:
identitate. Termen corelat: altul.
ANALITI CĂ (FILOSOFIE) Expresia «filosofie analitică» desem-
nează un curent filosofic care s-a
dezvoltat la Începutul secolului XX în Anglia prin
Bertrand
Russel1*
şi
Alfred N. Whitehead. El se caracte-
rizează prin tentativa de a trata pro blemele filosofice - şi mai ales pe cele ale filosofiei cunoaşterii - pornind de la o analiză logică a limbajului.
Îndepărtarea problemelor false
Filosofia analitică s-a născut prin reîn noirea interesului pentru 10gică*, la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi, în mod particular, din ideea, dezvoltată de logicianul german Gottlob Frege*,
potrivit căreia limbajul formal poate fi «o expresie a gândirii pure», adică
poate fi o exprimare simbolică a
modului în care se înlănţuie ideile. Un
astfel de limbaj* ar putea folosi drept
• instrument filosofiei*, ajutand-o să • •
formuleze riguros şi fără ambiguităţi
problemele pe care limbile naturale
• (franceza, engleza etc.) le formulează
A LTERlTATE
•
Etim.: lat. altei; «altul». Sens larg: caracterul a ceea ce este altceva. Sens strict: calitate
•
stângaci, dat fiind că, dacă ele sunt
adaptate comunicării*, ele nu sunt în schimb
decât
imperfect
adaptate
(s.f.).
•
esenţială a ceea ce este altceva sau
•
rale nu corespunde de fapt structurii
fiinţe (şi anume a altuia decât
•
detergent «albeşte mai mult decât
diferenţă
caracteristică
mine însumi).
a
altei
• •
•
•
20
cunoaşterii.
Structura gramaticală a limbilor natu-
logice a limbajului. A spune că acest
albul» de exemplu, este o inepţie din
punct de vedere logic. Un alt exemplu:
•
un simbol lingvistic poate avea o
•
funcţie logică confuză, adică poate fi
•
utilizat pentru a exprima funcţii logice diferite. Este cazul verbului
•
a fi, care
•
serveşte când pentru a atribui o cali-
•
tate unui subiect (exemplu: «Socrate
•
este atenian»), când pentru a exprima
•
formula Întrebări referitoare la rapor
turile pe care reprezentările le întreţin
cu
obiectele,
filosofia
analitică
plasează în prim-plan întrebarea privi toare la limbaj şi la semnificaţie. Filosofiile analitice substituie între
bării
kantiene:
concepte
-
, şi graphe, «descriere».
Cel
gr.
• • •
Sens curent:
tradi
Care individul raportează stările,
studiu descriptiv şi
clasificator al diferitelor forme de
i ci vilizaţie şi societăţi - mai ales I tradiţionale - pornind de la obser-
•
mai
(pron. pers. şi s.n.).
•
ETNOGRAFIE
I
(cel
s ingular. 2.
Etim.:
a
EU
şi, în conseci nţă, de a subestima şi
de a resp i n ge ca non cultural tol
(s.f.).
etno
construiască
ţionale) pe care le studiază.
latinescul
I
oferite de către
tinde să
teorie explicativă şi gl obală a soci
ETNOCENTRISM
I i
ştiin!ă care, sprijin indu - se
pe datele
1,
gr. elhnos, «rasă», logos, «discurs». Sens
Etim . :
«popom, şi
•
• • • •
1 68
care
spune
«eu»
afirmă
şi
presupune în acelaşi timp unitatea gândirii sale şi identitatea persoanei
sale. «EU» -ul care gândeşte este prin
chiar acest act un subiect care are conştiinţa
propnel
existenţe
(Descartes * ) şi care se afirmă ca o
persoană autonomă (Kant *). Această
autoreferinţă comportă, potri vit Paul
Ricoeur*,
trei
•
lui
•
componente:
lingvistică, narativă şi practi că.
Subiectul «lingvistic» se reprezintă ca • autor al enunţurilor sale; subiec tul •
«narativ»
integrează
dimensiunea
temporală şi st ru cturală a povestirii; subiectul «etic» se afirmă ca autor al acţiunilor sale, capabil de a se autoa-
I
• •
I
I
•
Etim. fr. heuristique: heuriskein, «a găsi».
(s.f. şi adj .).
•
grecescul
(Subst.) Sens comun: Termeni
Învecinaţi: ego; Termeni corelati:
subiect.
care-şi
·
propune
disciplină
să
degaj eze
regulile cercetării şi pe cele ale descoperirii (de e x . : în istorie,
conştiinţă; transcendental.
cercetare
şi
critică
a
docu
(Adj.) Filosofie:
mentelor).
care
serveşte la descop erire (ex.: se
EUDEMONI SM
spune despre o ipoteză pe care nu încercăm s-o verificăm, ci care
Etim.:
(s.n.).
gr.
«fericire», de la
morală:
eu-,
găsim
orice doctrină care face
colectivă,
scopul
Eudemonismul
în
gogică care vizează să ne facă să
Filosofie
suprem
către
care tinde orice activitate umană.
Suprem
cercetări, sau despre metoda peda
«bun» şi
din fericire, fie individuală, fie
hedonism,
serveşte ca idee directoare a unei
eudaimonia,
«geniu».
daimon,
care
trebuie
distins
plasează
plăcere.
Fericirea,
în
•
l
nu este un bine suveran decât întrucât • are o valoare etică. Fericirea nu poate •
se vorbeşte uneori de eudemonism,
Într-un
sens
mai degrabă negativ,
•
•
•
pentru a desemna orice concepţie despre
viaţă
care
privilegiază
căutarea fe ricirii în raport cu orice altă consid eraţie, inclusiv ce le de
ce
intemlediul dorim
să-I
Term �ni
corelaţi:
mai eutică;
metoda.
•
ciune antice stoică * şi epicureană.,
separată de virtute * . De asemenea,
chiar
ceea
învăţăm).
. II
de · B i nele •
prin
elevului
•
special în cadrul şcolilor de înţelep-
fi
fericire; plăcere; stoicism.
EURISTICĂ
precia şi de a se constitui ca cetăţean.
I
Termen învecinat: hedonism. Termeni corelaţi: epicureism;
EVENIMENT (s.n.).
Etim.:
«a aj unge». ce
se
caracter . •
•
ordin moral.
lat.
eventus, «eveni even ire,
ment», «rezultat», de la
puţin
excepţional. notabil,
Sens comun:
întâmplă
şi
comun,
Istorie:
adică
tot ceea
posedă
orice
un
chiar
orice
fapt
fapt
care
merită să fie relatat de către is toric (ex.: Concentrarea din 1 8 iunie).
1 69
Li mbajul
curent
confundă
uneori
faptul şi evenimentul : nu toate faptele
(date
ale
experienţei,
diverse
apariţii . . . ) sunt totuşi evenimente. Sunt
•
· •
Ne
o
i
putem
chiar
Întreba
dacă
fenomenele naturale (căderea frun-
zelor eruptie vulcanică, cic!oni . . . ) pot ' fi n mite even imente, În măsura În
�
care ele sunt previzibile (sau, în orice
Caz, determinate) şi susceptibile de a
o
•
sustin «noua istorie» apreciază că
b
tre uie să depăşi m «eveni m enţialul»
pentru a n e orienta către studiul st ructurilor subiacente, al mi şcărilor de fond, ş i al dimens iunilor ascunse ale istoriei, anumiţi istori c i şi filosofi
insistă astăzi asupra necesităţii de «a
gândi evenimentul» fără a încerca vreodată inedit:
să-i
reducem
caracte rul
istoria nu este un scenariu
aranj at dinainte, iar povesti rea trebui e să restituie cu scrupulozitate eveni -
• •
• o
• •
• o
o
o
o •
o
I
explicat, adică, în ultimă instanţă, negat
în originalitatea şi în unicitatea sa.
Învecinaţi: fapt; Termeni
Termeni fenomen;
corelaţi:
ocurenţă.
a î? ţel �ge; de �enninism; I St one; a mterpreta ·,
· a exp 1 Ica;
temporalitate.
imediat spiritului, fără
. să fie demonstrat.
la
sine.
a
fi necesar
Evidenta este pentru Descartes* ' . caracterul «1· d el· 1 or c I are ŞI d·IS t·InC te>>, obiecte ale unei intuiţii* intelectuale, şi elemente prime ale cunoaşterii.
Evidenta este deci criteriul cel mai
adecva t pentru certitudine: tot ceea ce poate
fi
acceptat ca fiind adevărat este
fie evident, fie dedus pornind de la
ea este un criteriu de adevăr prea subiect iv. U n adevăr demonstrat şi
calculat va fi întotdeauna stabilit cu mai multă siguranţă şi obiectiv.
Pentru empirism*, evidenţa nu este intel ectuală, ci sensibilă: el ementele
OI
o
cum scrie Hannah Arendt*: fiecare eveniment trebuie deci să fie înţeles el
de
evidenţe prime. Leibni z * va critica acest punct de • vedere : ev idenţa poate fi înşelăt o are;
o
însuşi şi prin el însuşi şi nu numai să fie
merge
adevăr care se i mpune
•
mentele, care sunt Întotdeauna «În excedent faţă de cauzele lor», după
Sens curent:
o •
1. Oare istoria* are ca obiect eveni-
În timp ce cei care
ce
Filosofie:
o
o •
evenimentul?
ceea
•
se repeta. Ştiinţific vorbind, eveni-
mentul? Oare obie ctul ei nu este de c ât
evidentia, «clari
ceea ce se vede p rin sine însuşi,
o
mentul ţine de câmpul istoric. De aici se naşte dUbla' problemă filosofică:
(s.f.). Etim. : lat.
tate, vizibil itate».
•
retinute ca atare numai cele marcante, or care ar fi motivul acestei situaţii.
EVID ENŢĂ
•
prime ale cunoaşterii nu sunt ideile
clare şi distincte, ci impres i il e oferite
de că tre simţuri.
o
o
o
o
Termeni Învecinaţi: claritate; inteligibilitate. Term en opus: neinteligibilitate. Termeni core laţi: adevăr; axiomă; deducţie; intuiţie.
EVOLUŢI E
o o •
1 70
II
(s . f. ) .
Etim.:
l at.
evolutia,
«acţiune de a delula», «a aduce
rulând»,
curent:
parcurge».
«a
Sens
transformare conti n uă ş i
lentă care comportă un anumi t
număr de etape şi se efectuea ză într-un sens determinat (e x. : La «evoluţia cl imatul ui») .
Bergson:
el an, putere generatoare
a fo rmelor vii, care se Înnoiesc la (tc de asemenea, cum spune Hegel, mijlocul unei ex.teriorizări, al unei obiecttvări de sine: în natl!ra stăpâni tă prin muncă, omul St: recunoaşte şi se afinnă. Valoarea muncii
•
• • • •
• • •
Dacă ne în grij orăm , îm pre un a cu Nielzsche*, din cauza glorificări i muncii de cătrc civi lizaţia producţiei de masă , nu o facem pen tru a opunt: acesteia un «drept la lene» , Y�i nici un • drept «aristocratic» la acti vit. 1.
' curent:
I
�
Orice
lucru
de l a Sens
. ii I (adj . ) EtilIl.: format din cuvântul .
materia
unei
\mbiectul
unei
rellecţii
solid
,Filosofie:
ceea ce este
ceea
există
ce
este
zintă.
I
B obiect.
I � sau I
Sens
curent:
acest
adj ectiv se atribuie unei descrieri unui disc urs care sunt
" Ii
(ex.
co nferinţe) ) .
p e nt ru sub i ec tul care
i�
.
�
imparţiale, adică independente de susceptibil de a fi percep ut (ex. convingerile sau , interesele, «u n obiect pierdu[}) , «un obi ect . " prejude c ăţ i l e celor care le enunţă ; neidenti ficat»)). 2. (Abstract): ,eea . se atri bui� şi unei persoane care ce dă naştere sau constituie '. e capab i l ă să facă abstracţie, în est •
gândit, plin . , opoziţie cu actul , opusă ştiinţelor antrenează sentimente ostile - şi chiar particulare «care decupează anumite dorinţa de moarte - faţă de părintele părţi ale fiinţ ei , sLudiindu-le propri de acelaşi sex (şi de c i rival). etăţile» (Metafizica, r, 1 ) , C ompl exu l l ui Oed ip at inge pun ctu l • On to lo gi a a r fi astfel studiul esenţei culminant către vârsta de pa tru s au fi i nţ e i * , a c eea c e face ca o fi in ţă să cinci ani, după care cunoaş te un declin fi e; ea ar reprezen ta studiul temeiului* (în mod normal. . . ) ia capăhJl un ei ordinii l ncruril or. De aceea, ontologia crize decisiv e pentru dezv oltarea ui t\"a sfârşit p r i n a d e v e n i sinoni mă c u rio ară a personalităţii. Î n genera l, metafizica, postulânclu-se drept ştiinţă psihanaliştii estimează că acest supremă şi universal ă. complex j o acă un rol fundamental În Heidcgger* reproşează metafizicii srructurarea perso anei , iucrn val abi l In tradi ţ i ona l e faptul de a fi dat Întrebării toate culturile. ontologice un răspans p oz i ti v, căutând esenţa fi i n ţei într-o fi i nţă '.! lti mă şi necondiţionată (de ex. D umneze u, ONTIC considerat ca o {diinţă supremă»). Heidegger aduce acest reproş pentru efi el c onsi dera că D umn ez eu , chiar (adj .) Etim.: gr. OII, unru.\', dacă e st e condiţie a tuturor celorl alte partici pi u prezent de 1l, «carismatic» şi «raţional». Cel de-al • treilea principiu este fondat pe cre-
• •
•
•
554
WEIL E Tic (1904-1972)
REPERE BIOGRAFICE ---,
Eric Weil s-a născut la Parchim, în Germania. În 1 928 el îşi susţine te�a cu Emst Cassirer. EI emi w�ază în Franţa, este naturalizat în 1 938, mobilizat, iar apo i luat prizonier în Germania. EI intră la CNRS în 1 945.
Statul modern În celebrul eseu Hegel şi statul, Eric Weil susţine, împotriva interpretărilor curente, faptul că Hegel* nu este teoreticianul statului prusac (şi cu atât mai puţin al celui naţional-socialist). Pentru că «a pus în mod corect problema articulării diferitelor sfere ale politicului*, Hegel este dimpotrivă, primul mare gânditor al «statului* modem». În primul rând, el a ştiut să evidenţieze prob lema centrală a acestui stat: acumularea de bogăţi i la un pol, iar la celălalt; formarea unei mulţimi «inorganice» şi dezumanizate, a unui proletariat (Pobel) destinat dependenţei totale şi lipsurilor. Pe de altă parte, el a arătat că rolul statului (modern) este de a articula şi de a reunifica în sfera propriu-zis politică interesele dispersate în diferitele activi tăţi şi diferitele câmpuri ale societăţii. Existenţa durabilă şi armonioasă a comunităţii* depinde de această reunificare. În consecinţă, statul ar fi singurul capabil să realizeze (în special prin intermediul unui parlament şi al unei administraţii) universalizarea intereselor şi a scopurilor fiecăruia (realizarea «ideii morale»).
•
• • • • • •
•
• • • • • • • • •
îndoială, filosoful respinge violenţa şi încearcă să o excludă dintre propriile alegeri. Cu toate acestea, el înţelege că orice decizie, oricât de iraţională ,ar fi, provine din Iibertate *; că între ' vio lenţă şi discurs există o alegere funda mentală pe care nu o putem nici justi fica şi nici exclude. Raţiunea nu poate spera nici să abroge şi nici să depăşească violenţa; ea nu poate încerca decât să o gândească, afir mând însă, pentru a începe, plurali tatea de nedepăţit a alegerilor ante rioare raţiunii, ca şi a orizonturilor de sens ireductibile unele la altele.
De la societatea modernă la statul mondial Principiul societăţii moderne, materi • alist şi raţ� onalist, este cel al compe• tiţi ei şi al exploatării maximale a tuturor resurselor umane. Din acest • motiv, el îi induce individului «autonomia calculatoare», cerută de de organizare care se doreşte cel tipul • mai eficient. Însă, societatea raţională (calculatoare) lasă individul într-o � stare de insatisfacţie, deoarece utili tatea este în acelaşi timp vacuitate. De • aici rezultă rolul statului modern, Raţiune şi violenţă • asupra căruia filosoful trebuie să Însă, din perspe"tiva lui Eric WeiI, • medit�ze: politica nu se reduce la filosofia nu se împlineşte cu Hegel. • gestiune. Statul ·constituţional (sau statul de drept), în cadrul căruia Acesta credea că poate integra toate mişcările Spiritului într-un di scurs . . exercitarea puterii este reglată prin sistematic şi înglobant. În lucrarea lege*, garantează fiecărui individ Logicafilosofiei, dimpotrivă, filo sofia posibilitatea de a se bucura de o viaţă este prezentată ca o reflecţie fără • _personală şi îi propune în acelaşi timp pretenţie totalizantă: raţiunea · o anumită idee de stat, idee raţională, recunoaşte existenţa «celuilalt», adică sau încă universală. Această idee este a ceea ce ea nu poate nici nega şi nici aceea a politicii concepute ca non -absorbi, adică a violenţei* . Fără • violenţă, ca alegere a discuţiei publice •
•
•
• •
•
•
•
•
•
•
•
•
555
ca mijloc de a soluţiona conflictele • M u n c a prin ajungerea \a decizii comune. E a Simone Weil nu vede în muncă* un implică o educaţie* a cetăţeanului* blestem, ci dimpotrivă, o formă posi care confirmă şi garantează statutul • bilă de libertate* . Într-o societate sau de guvernant în exerciţiul puterii. • ideală (pe care O descrie în Opresiune Ea induce, pentru a încheia, perspec- • şi libertate), oamen ii muncesc liber, tiva unei unificări mondiale. Astfel, • fiind departe de a dispune de totul fără modernă în principiul său (raţionaIi- • să trebuiască să muncească. Pentru tatea organizării muncii), societatea • Simone WeiI, munca este liberă nu este şi prin scopul său: «statul numai atunci când nu ne supunem mondial». Instaurarea unui spaţiu de ordinelor altuia, ci atunci când, în • î discuţie permanentă ntre state, consti • chiar cadrul unei sarcini, concepţia şi tuirea unei federaţii de state libere sau a unei societăti mondiale este • execuţia nu sunt separate. Condiţia orizontul raţional, pen tru că este non • muncitorilor, care acţionează de o violent, al tuturor societăţilor • manieră mecanică şi care se epuizează moderne. pentru a supravieţui este ilustrarea însăşi a nefericirii. •
•
• •
•
Scrieri principale: Hegel şi :,·tatul ( 1 950) ; Logica filosofiei (1 950); Filosofie politică (1 956); Filosofie morală (I 961); Probleme kantiene (1 963); Eseuri şi conferinţe ( 1 9701 97 1 ).
• •
•
• • •
• •
WEIL Simone (1909-1943)
•
• •
REPERE BIOGRAFICE ---,
Simone Weil a făcut parte din primele generaţii de elevi ai lui Alain, şi-a obţinut agregaţia în filosofie şi a fost o militantă activă în cadrul mişcării muncitoreşti. Ea participă la războiul din Spania şi regăseşte îri 1 942 Franţa liberă la Londra, unde va face sacrificiul suprem prin gn:va foamei din soli daritate faţă de francezii rămaşi sub ocupaţie.
•
• •
• • •
• •
556
Obligaţia Obligaţia* este determinată de nevoile sufletului, ea fiind ceea ce în calitate de oameni datorăm celorlalţi şi nouă înşine, şi de asemenea ceea ce societatea datorează fiecăruia. Obligaţia este astfel fundamentul acţiunii moral e şi politice; ea se traduce în practică printr-o mare exigenţă faţă de sine Însuşi, exigenţa asemănătoare celei care a animat viaţa Simonei WeiI. Ideea de obligaţie trebuie să se sub stituie celei de «drepturi ale omului». Dreptul* este asociat Unor situaţii de partaj şi de schimb, unor situaţii «comerciale»: Drepturile omului au şi ele acest sens. istoric şi concret. Dimpotrivă, noţiunea de obligaţie îi apare Simonei Weil ca fiind necondiţionată*. De aici rezultă că, în plan etic şi politic, este posibilă şi necesară
o acţiune voluntară - chiar dacă, pe un alt plan, cel religios*, voinţa pare a fi în mod radical insu ficientă.
Experien ţa mistică Începând din 1 9 3 5 , Simone Weil cunoaşte mai multe experienţe mistice*, aflate la originea conversi unii sale la credinţă creştină. Însă acest raport cu creştinismul nu va rămâne mai puţin individual (Simone Weil, îndepărtându-se de orice insti tuţie, va refuza botezul). Susţinând, în domeniul religios, abandonul voinţei (