Dictionar de Personaje Literare [PDF]

Zitiervorschau

F. Revenco, E. Ţurţanu Mihail Sadovfanu, Hortensia rL ~..

/"i uţă constituie obiectul unei alte le* t uri revelatoare. Compoziţia lu• urii e de o simplitate maximă: nuvela e construită compoziţional •Im şase micronuvele, fiecare fiind la ca cineva dintre noi să vină. I temperatură mai puţin de patruzeci I / uite în felul acesta atît afostfră- mentalităţii lor diferite. Amăreala niintatâ această lume cu discredita­ „frunzelor de dor”vine de la adevă­ tei i valorilor reale, îneît mai fiecare rul că prim enirile sociale au •Im noi nu şi-a trăit viaţa pe care ar influenţat puternic personajele, li vrut s-o trăiască, n-a făcut ceea ce determinîndu-le să-şi trădeze chiar şi dragostea... o r fi vrut să facă în viaţa lui şi ar fi

DICŢIONAR DE PERSONAJE LITERARE

ytii Iu. ( icsturile şi mimica sînt de­ lii im printr-o serie de expresii ca: I illliiiht-se a vorbi”, „ochii scînteiaitl ni un fulger”, „ochii lui hojma cliItnin", „iizvîrli cu mînie”, „răspunse ui iltige rece”, „mina lui se rezemă /a lunghiul din cingătoarea sa” etc. IimIi' acestea relevă ipocrizia şi nilul.i, capacitatea de disimulare 1 1 ilni inţa de a se răzbuna, însuşiri (•li /cutate nuanţat şi convingător. Aceleaşi însuşiri, dar şi hotărîrea in abătută, tandreţea simulată, ura ţi duşmănia, dispreţul şi răutatea ului exteriorizate prin felul său de a vorbi. Id vorbeşte ca un înţelept, în bii/.i experienţei acumulate, în pioverbe şi pilde: „Lupul părul ». Iiimbă, iar năravul ba”, „nu toate Ţ,ncrile ce zboară se mănîncă”, „sunt iil(l Irîntori de care trebuie curăţit d u p u l " etc. Atunci cînd face, ipoi rit. paradă de cucernicie şi vorI" >to in biserică, îşi colorează dis■ursul cu ziceri din sfînta scriptură: ,Hule voi păstorul şi se vor împrăşlin oile", „Să iubeşti pe aproapele tău . n însuţi pe tine”, „Să ne ierte nouă greşalele, precum iertăm şi noi greşi­ ţilor noştri”. Cînd îşi iese din fire, i ,i manifestă impulsivitatea şi agre•ivitatea prin vorbe dure sau prin invective, de obicei folosite în vo■.iliv: „eşti un tîlhar şi un vînzător”, .pocitanii”, „boaite”, „boaită făţar­

25

nică”, „căţeaua asta”, „muiere neso­ cotită” etc. Prin puterea de evocare a dialo­ gului, printr-o fină observaţie a gesturilor, a mimicii se dezvăluie toată mişcarea psihologică a viito­ rului tiran încă din primul capitol. Scena dialogată a întîlnirii dintre Alexandru Lăpuşneanu, venit să urce pe tronul Moldovei pentru a doua oară, şi solia de boieri conturează conflictul puternic dintre domn şi boierii trădători, evidenţiind trăsă­ tura fundamentală a domnitorului: voinţa neclintită de a domni ca un autocrat, impunîndu-şi ferm autori­ tatea tiranică. Lăpuşneanu îi pri­ meşte protocolar şi rezervat „silindu-se a zîm bi”. Replicile trădează siguranţa de sine şi atitudinea pro­ vocatoare a domnului care-i face pe duşmanii săi să-şi dezvăluie ostilita­ tea şi intenţiile adevărate: „Am auzit, urmă Alexandru, de bîntuirile ţării şi am venit să o mîntui; ştiu că ţara mă aşteaptă cu bucurie”. Lăpuşneanu ştie să-şi regizeze cu mare rigurozitate mişcările: „După ce a ascultat sfînta slujbă, s-a coborît din strană, s-a închinat pe la icoane, şi, apropiindu-se de racla sf. Ioan cel Nou, s-a aplecat cu mare smerenie, şi a sărutat moaştele sfîntului”. Este momentul în care personajul se do­ mină magistral, fiind un stănîn al

DICŢIONAR DE PERSONAJE LITERARE

vorbi. Gesturile şi mimica sînt deisc printr-o serie de expresii ca: „silindu-se a vorbi”, „ochii seînteiatii ca un fulger”, „ochii lui hojma cli­ peau”, „azvîrli cu mînie”, „răspunse i ii sînge rece”, „mîna lui se rezemă pe junghiul din cingătoarea sa” etc. luate acestea relevă ipocrizia şi mlnia, capacitatea de disimulare •i dorinţa de a se răzbuna, însuşiri prezentate nuanţat şi convingător. Aceleaşi însuşiri, dar şi hotărîrea neabătută, tandreţea simulată, ura >i duşmănia, dispreţul şi răutatea sînt exteriorizate prin felul său de a vorbi. El vorbeşte ca un înţelept, în baza experienţei acumulate, în proverbe şi pilde: „Lupul părul •diimbă, iar năravul ba”, „nu toate paserile ce zboară se mănîncă”, „sunt iilţi trîntori de care trebuie curăţit ■lupul” etc. Atunci cînd face, ipoi rit, paradă de cucernicie şi vor­ beşte în biserică, îşi colorează dist ursul cu ziceri din sfînta scriptură: Hate-voi păstorul şi se vor împrăş­ tia oile”, „Să iubeşti pe aproapele tău ■ii însuţi pe tine”, „Să ne ierte nouă preşalele, precum iertăm şi noi greşi­ ţilor noştri”. Cînd îşi iese din fire, îşi manifestă impulsivitatea şi agre­ sivitatea prin vorbe dure sau p r in . invective, de obicei folosite în voi .iliv: „eşti un tîlhar şi un vînzător”, „pocitanii”, „boaite”, „boaită făţar­ 1 1 1

PERSONAJ DE NUVELĂ ISTORICĂ ALEXANDRU LĂPUŞNEANU NUVELA „ALEXANDRU LĂPUŞNEANU” DE COSTACHE NEGRUZZI Evenimentele majore ale dom ­ nea personajului sînt evidenţiate niei lui Lăpuşneanu, opinia defavo­ printr-o diversitate de procedee! rabilă a marii boierimi asupra Caracterizarea directă făcută dd domnitorului şi cîteva din replicile autor este realizată prin expresii cal devenite emblematice pentru ca­ „această deşănţată cuvîntare”, „a-,dl racterizarea acestuia (ex: „Dacă voi dezvălui urîtul caracter”, „dorul lu| nu mă vreţi, eu vă vreu...”) au fost cel tiranic”, „vorbele tiranului”, d ai preluate de C. Negruzzi din Leto­ acestea sînt puţine, avînd în vedere piseţul lui Grigore Ureche. Totuşi obiectivitatea stilului naratorului autorul recurge la cîteva licenţe isto­ Alteori caracterizarea directă est< rice, modificînd unele date reale în făcută de alte personaje: „bunul mei scopuri artistice: astfel, vornicul domn”, „viteazul meu soţ” (doamne Moţoc nu mai trăia în momentul Ruxandra), „crud şi cumplit este omu revenirii lui Lăpuşneanu la tronul acesta” (Teofan), „Eu sînt Spancioc, Moldovei; alături de el, fuseseră exe­ a cărui avere ai jăfuit-o, lăsîndu] cutaţi la Lvov şi boierii Spancioc şi femeia şi copiii să cerşească pe Ic, Stroici. Un motiv pentru care scrii­ uşile creştinilor”, „Nu-mi voi strice torul păstrează personajele din spa­ vitejescul junghi în sîngele cel pîngăi ţiul istoriei este încercarea de a echi­ rit a unui tiran ca tine” (Stroici). Cele mai multe dintre trăsături­ libra termenii unui conflict în care le de caracter se dezvăluie prin ges-j domnitorul domină cu autoritate, însuşirile care conturează imagi­ turi, prin mimică, prin felul de a

25

nică”, „căţeaua asta”, „muiere neso­ cotită” etc. Prin puterea de evocare a dialo­ gului, printr-o fină observaţie a gesturilor, a inimicii se dezvăluie toată mişcarea psihologică a viito­ rului tiran încă din primul capitol. Scena dialogată a întîlnirii dintre Alexandru Lăpuşneanu, venit să urce pe tronul Moldovei pentru a doua oară, şi solia de boieri conturează conflictul puternic dintre domn şi boierii trădători, evidenţiind trăsă­ tura fundamentală a domnitorului: voinţa neclintită de a domni ca un autocrat, impunîndu-şi ferm autori­ tatea tiranică. Lăpuşneanu îi pri­ meşte protocolar şi rezervat „silindu-se a zîm bi”. Replicile trădează siguranţa de sine şi atitudinea pro­ vocatoare a domnului care-i face pe duşmanii săi să-şi dezvăluie ostilita­ tea şi intenţiile adevărate: „Am auzit, urmă Alexandru, de bîntuirile ţării şi am venit să o mîntui; ştiu că ţara mă aşteaptă cu bucurie”. Lăpuşneanu ştie să-şi regizeze cu mare rigurozitate mişcările: „După ce a ascultat sfînta slujbă, s-a coborît din strană, s-a închinat pe la icoane, şi, apropiindu-se de racla sf. loan cel Nou, s-a aplecat cu mare smerenie, şi a sărutat moaştele sfîntului”. Este momentul în care personajul se do­ mină magistral, fiind un stăpîn al

26

DICŢIONAR DE PERSONAJE LITERARE

artei disimulării. El este un excelent actor, dovedind inteligenţă, tact, un echilibru interior desăvîrşit. Alexan­ dru foloseşte, în scopul cîştigării în­ crederii totale a boierilor ce-1 urau şi se temeau de el, argumente hotărîtoare: nu numai gesturile, mişcă­ rile, expresia feţei, dar mai ales ex­ trase din Biblie anume alese. Scena uciderii boierilor, a dialo­ gului dintre Lăpuşneanu şi Moţoc, „retraşi lingă fereastră”, capătă viaţă într-un tablou plin de mişcare ce se derulează parcă aievea. Cinismul lui vodă („El rîdea”) şi groaza lui Moţoc care se silea „a rîde ca să placă stăpînului”, simţind „părul zburlindu-i-sepe cap şi dinţii săi clănţănind” sporesc dramatismul. Luciditatea, sîngele rece, tonul sarcastic în faţa scenei sîngeroase la care asistă, com­ portamentul dispreţuitor şi cinic faţă de Moţoc, pierit de groază, dezvă­ luie un om diabolic. Lăpuşneanu are plăcerea sadică de a chinui sufletul vornicului ticălos care-1 trădase şi de care acum nu mai avea nevoie. El se leapădă de el, potolind astfel mul­ ţimea „burzuluită”, fără să clipeas­ că. Domnitorul este înzestrat cu o mare mobilitate a sentimentelor. Nici chiar atitudinea binevoi­ toare faţă de doamna Ruxandra nu este constantă, ci durează doar pînă

cînd aceasta îi aminteşte de crimele săvîrşite: „Lăpuşneanu, posomorîndu-se, desfăcu braţele: Ruxandra căzu la picioarele lui”. Mai mult decît atît, atunci cînd doamna insistă să înce­ teze vărsarea de sînge, devine impul­ siv şi violent prin limbaj şi prin gesturi: „Muiere nesocotită! Strigă Lăpuşneanu sărind drept în picioare, şi mina lui, prin deprindere, se răzămâ pe junghiul din cingătoarea sa”. Totuşi, el ştie să-şi stăpînească aceste impulsuri, modificîndu-şi compor­ tamentul, fie pentru a-i induce în eroare pe ceilalţi, fie pentru a-şi as­ cunde adevăratele intenţii: „dar în­ dată stăpînindu-se, se aplecă, ridicîndpre Ruxandra de jos: - Doamna mea, îi zise, să nu-ţi mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că, zău, nu ştiu ce se poate întîmpla”. După cum se observă, Costache Negruzzi creează un personaj com­ plex în persoana lui Alexandru Lăpuşneanu nu numai prin însuşi­ rile sale, ci şi prin diversitatea m o­ dalităţilor de caracterizare folosite. Protagonistul nuvelei „e disimulat, blazat, cunoscător al slăbiciuniloi umane, hotărît şi răbdător” (G. Călinescu). Aceste însuşiri desemnează un personaj cu o oarecare comple­ xitate psihologică care poate „juci roluri tragice de o oarecare întinderi

DICŢIONAR DE PERSONAJE LITERARE

In Innp şi ne pot emoţiona...” avînd in vedere şi faptul că el este un i Dumnezeu să vă ajute şi să vă lîngă cele cinci cruci şiplîngea cu la­ interiorul său creează senzaţia de meritul de a fi creat pentru prim i acoperiţi cu aripa bunătăţii sale. Eu crimi alinătoare. Se vede c-au lăsat spaimă, îl înstrăinează de cei din oară în literatura noastră un persol dnt bătrînă, şi fiindcă am avut şi ferestrele deschise! zise ea

34

DICŢIONAR DE PERSONAJE LITERARE

într-un tîrziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar asta le-a fost dată!... Apoi ea lua copiii şi pleca mai departe”. Slavici reuşeşte, cu deosebită artă, să demonstreze că tot ce iese

I

din limitele firescului vieţii, încâl­ cind regulile morale, sfîrşeşte tra­ gic, într-o simetrie perfectă, dată de prezenţa bătrînei la începutul şi sfîrşitul nuvelei, premergîndu-1 pe] Liviu Rebreanu în romanele sale. ]

LIGĂ SĂMĂDĂUL NUVELA „MOARA CU NOROC” DE IO AN SLAVICI Unul dintre cele mai interesante personaje pe care le-a produs proza noastră în sec. al XlX-lea este Lică Sămădăul. Nu există pînă la el o atît de convingătoare întruchipare a maleficului. Lică Sămădăul nu e un parvenit de tipul lui Dinu Păturică sau Tănase Scatiu. El este omul pus în slujba răului. Prezenţa sa e singulară încă dintru început. „Vestitul Lică Sămădăul” e „un om de 36 ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprîncenele dese şi îm ­ preunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin... împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de aur”. Sosirea lui Lică la hanul „Moara cu Noroc” devine începutul sfîrşi-

tului pentru Ghiţă. Primul dialog dintre cei doi e revelator. Lică îi spune direct lui Ghiţă că e om de temut şi că trebuia să ştie totul despre persoanele care trec pe la han. Autoritatea lui va fi resimţită în perm anenţă de hangiu, care înţelege că rămînerea la „Moara cu Noroc” e condiţionată de cîştigarea bunăvoinţei lui Lică. Toate încer­ cările hangiului de a-1 ţine pe Lică departe se dovedesc ineficiente. Puterea lui Lică e covîrşitoare: „personajul este polul de referinţă al problematicii autentice a operei Lică reprezintă forţa în stare sc sfideze legile divine şi umane...’I (M. Zaciu). Puterea lui stă îr nepăsarea cu care acţionează în a-ş atinge scopurile. Lică e obişnuit s< domine oamenii şi aceştia să i se supună. Umilinţele pe care le proj

t£&

DICŢIONAR DE PERSONAJE LITERARE

\n.uă i se par fireşti. Abil, el înI' lege că Ghiţă simte o atracţie il