Desfasurarea Urmaririi Penale [PDF]

Zitiervorschau

DESFĂŞURAREA URMĂRII PENALE. PRECIZĂRI Urmărirea penală se desfăşoară în 2 etape distincte: 1. Faza de investigare a faptei (urmărire im rem) 2. Faza de investigare a persoanei (urmărire în personam) Faza de investigare a faptei începe prin sesizarea organului de urmărire penală competent iar faza de investigare a persoanei începe prin actul de punere în mişcare a acţiunii penale. Indiferent de faza (etapa) urmăririi penale singurul act procedural prin care organul de cercetare penală sau procurorul dispun asupra actelor sau măsurilor procesuale este „ordonanţa”. În situaţia în care organul de cercetare penală formulează propuneri (către procuror) propunerea va fi formulată într-un „referat” cu conţinut similar ordonanţei, la care se adaugă datele cerute de lege pentru fiecare caz în parte. La primirea sesizării organul de cercetare penală îşi verifică competenţa. Dacă constată că nu e competent să efectueze urmărirea penală, înaintează dosarul procurorului întocmind un referat prin care se propune trimiterea sesizării organului competent. Dacă organul de cercetare penală constată că este competent să efectueze urmărirea penală verifică dacă plângerea sau denunţul îndeplineşte condiţiile legale de admisibilitate sub aspectul formei, ori dacă descrierea faptei este incompletă situaţie în care se dispune restituirea pe cale administrativă petiţionarului, cu indicarea elementelor care lipsesc. Măsura restituirii nu se dispune dacă sesizarea este făcută prin actul încheiat de alt organ de constatare. Dacă sesizarea îndeplineşte condiţiile legale de admisibilitate următoarea etapă o reprezintă verificarea de către organul de cercetare penală a aspectului referitor la existenţa sau inexistenţa vreunuia din cazurile de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzute în art. 16 alin. 1 C.p.p. În caz afirmativ prin referat organul de cercetare penală va propune clasarea fără să facă acte de urmărire penală în dosar. Procurorul poate să dispună clasarea dacă apreciază prin prisma referatului şi a actelor primite că propunerea este întemeiată. Dacă nu există vreunul din cazurile prevăzute la art. 16 alin. 1 C.p.p., organul de cercetare penală va dispune prin ordonanţă începerea urmăririi penale cu privire la faptă, fără a efectua anterior alte verificări prealabile, cu excepţia situaţiei prevăzute în art. 2941C.p.p. Orice alt act întocmit în afara cadrului procesual stabilit prin începerea urmăririi penale este considerat ca fiind făcut în afara desfăşurării procesului 1

penal şi ca atare sancţiunea care intervine este aceea a nulităţii. Probele obţinute în faza anterioară începerii urmăririi penale vor fi excluse. Conducerea şi supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror Activităţile înscrise în sfera de competenţă a procurorului sunt: - Conduce şi controlează activitatea de urmărire penală; - Supraveghează urmărirea penală. Finalitatea acestor atribuţii o regăsim în aceea că atribuţiile procurorului au ca scop descoperirea oricărei infracţiuni şi atragerea la răspundere penală a oricărei persoane care a săvârşit o infracţiune. În cazurile în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror nu se poate vorbi de o supraveghere a urmăririi penale. Procurorul are atribuţii de decizie: Poate lua el însuşi măsurile necesare; Dă dispoziţii obligatorii organelor de cercetare penală care au corelativ obligaţia să îl informeze pe procuror despre activităţile pe care le efectuează sau urmează să le efectueze. Procurorul poate în exercitarea atribuţiei de supraveghere: Să verifice orice dosar de la organul de cercetare penal; Poate să efectueze el însuşi orice act de urmărire penală în cazurile pe care le supraveghează; Poate să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală; Măsurile care pot fi luate de procuror Procurorul poate dispune trimiterea cauzei la organul competent în 2 situaţii: 1) Când se constată lipsa de competenţă teritorială, materială sau după calitatea persoanei a organismului de cercetare penală. Dat fiind faptul că în faza de urmărire penală încălcarea normelor relative la competenţă, indiferent de felul ei, nu atrage sancţiunea nulităţii, toate actele sau măsurile procesuale legal efectuate până la momentul trimiterii la organul competent rămân valabile (nu mai trebuie supuse confirmării, nu mai trebuie refăcute etc.). Organul de cercetare penală nou sesizat prin trimiterea cauzei de către procuror în temeiul lipsei competenţei continuă efectuarea penală în mod obişnuit. 2) Când procurorul constată că există vreunul din cazurile prevăzute de art. 43 C.p.p.. Spre deosebire de faza de judecată unde instanţa are fie obligaţia, fie facultatea de a dispune reunirea cauzelor funcţie de cazul de 2

reunire, în art. 301 alin. 3 C.p.p. se instituie obligaţia pentru procuror să dispună reunirea cauzelor şi să trimită cauza organului competent indiferent de motivul de reunire (din cele enumerate în art. 43 C.p.p). Procurorul poate dispune trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul în 2 situaţii: 1) Dacă procurorul apreciază că este necesar ca într-o cauză penală, urmărirea penală să fie efectuată de un alt organ de cercetare decât cel sesizat. Această situaţie presupune ca procurorul să se afle în situaţia în care ambele organe de cercetare penală să fie supravegheate de el. Necesitatea este lăsată de lege exclusiv la aprecierea procurorului. 2) Dacă procurorul apreciază că se impune preluarea cauzei de către un organ de cercetare penală ierarhic superior. Trecerea (preluarea) se dispune de procurorul care exercită supravegherea urmăririi penale „pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza”. După preluare procurorul rămâne acelaşi însă urmărirea penală rămâne a fi efectuată de organul de cercetare penală ierarhic superior. 3) Atât în situaţia trimiterii la organul competent cât şi în situaţia trecerii cauzei de la un organ de cercetare penală la altul, actele îndeplinite şi măsurile dispuse anterior se menţin, inclusiv în materia măsurilor preventive. Măsura trimiteri la organul competent şi trecerea cauzei de la un organ la altul pot fi dispuse de procuror şi la terminarea urmăririi penale. În considerarea dreptului exclusiv al procurorului de a da dispoziţii cu caracter obligatoriu organele de cercetare precum şi altor organe cu atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală, art. 303 C.p.p. reprezintă reglementarea cu caracter de principiu. Aşadar ori de câte ori legea prevede procurorul dispune prin ordonanţă scrisă. La fel prin ordonanţă scrisă dispune procurorul oricând consideră necesar. Procurorul însă poate da în baza prerogativelor legale enunţate şi dispoziţii verbale care au acelaşi caracter obligatoriu. Legea nu prevede obligaţia motivării dispoziţiilor la care face trimitere art. 303. Deşi legea le recunoaşte caracterul „obligatoriu” totuşi în art. 283 alin. 4 lit. m se arată că numai neîndeplinirea dispoziţiilor scrise a dispoziţiilor procurorului constituie abatere judiciară care poate fi sancţionată cu amendă. Dispoziţiile date de procuror sunt nu numai obligatorii dar şi prioritare faţă de dispoziţiile date de organele de cercetare penală ierarhic superioare. Actele de cercetare penală trebuie efectuate cu prioritate faţă de alte atribuţii care revin organelor de cercetare penală. Procurorul poate, în cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor date de el, să 3

sesizeze conducătorul organului de cercetare penală (care are obligaţia de a comunica procurorului în termen de 3 zile măsurile dispuse) ori poate să aplice el însuşi sancţiunea amenzii judiciare dacă constată ca abateri judiciare: a) Neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror altor lucrări dacă prin aceasta sau provocat întârzieri ale procesului penal; (art. 283 alin. 1 lit. a) b) Neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului în termenul stabilit de acesta (art. 283 alin. 4 lit. m) Procurorul poate de asemenea să solicite retragerea avizului în condiţiile art. 55 alin. 4 şi 5 C.p.p. Procurorul poate dispune infirmarea actelor sau măsurilor procesuale dispuse sau efectuate de organele de cercetare penală. Infirmarea este o sancţiune de drept procesual penal care lipseşte actul sau măsura procesuală de efecte juridice. Infirmarea se poate dispune nu numai în caz de nerespectare a dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea urmăririi penale dar şi atunci când se constată netemeinicia actului sau măsurii procesuale. Ca atare infirmarea poate fi dispusă ca o consecinţă de către procuror din oficiu sau la plângerea persoanei interesate. Infirmarea se dispune prin ordonanţă şi poate fi incidentă şi în situaţia verificării efectuate de către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior. Începerea urmării penale Codul de procedură penală foloseşte expresia „începerea urmăririi penale” atunci când urmărirea penală este „in rem” (cu privire la faptă) şi expresia „efectuarea urmăririi penale” atunci când urmărirea penală se desfăşoară faţă de persoană. Cu toate acestea din art. 2941 C.p.p. rezultă că verificările prealabile sunt obligatorii în situaţiile enumerate înainte de începerea urmăririi penale cu privire la faptă. Totuşi faţă de reglementarea de ansamblu si în cod şi în mod special faţă de reglementarea cuprinsă în art. 305 alin. 4 C.p.p. (potrivit căreia: „Faţă de persoanele pentru care urmărirea penală este condiţionată de obţinerea unei autorizaţii prealabile sau îndeplinirea unei alte condiţii prealabile, efectuarea urmăririi penale se poate dispune numai după obţinerea autorizaţiei sau după îndeplinirea condiţiei”) expresia „începerea urmăririi penale” din art. 294 C.p.p. trebuie să fie 4

înţeleasă ca reprezentând efectuarea urmăririi penale faţă de o persoană şi nu începerea urmăririi penale cu privire la faptă. Aşa cum am arătat începerea urmăririi penale cu privire la faptă este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii: actul de sesizare să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege şi să nu existe vreun motiv de împiedicare a exercitării acţiunii penale din cele prevăzute în art. 16 alin. 1 C.p.p. Începerea urmăririi penale in rem poate fi dispusă prin ordonanţă atât de procuror, cât şi de organul de cercetare penală. Nu există posibilitatea începerii urmăririi penale direct faţă de persoană chiar dacă aceasta a fost indicată în actul de sesizare. Persoana indicată că ar fi comis fapta pentru care s-a început urmărirea penală nu are nici o calitate procesuală, deoarece împotriva ei nu a fost formulată o acuzaţie oficială. Efectuarea urmăririi penale faţă de suspect. Condiţii Persoana cu privire la care din datele şi probele existente în cauză rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, faţă de care s-a dispus efectuarea urmăririi penale se numeşte suspect, cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa sau până la adoptarea unei soluţii de clasare sau renunţare la urmărirea penală faţă de aceasta. Condiţii: Nu a intervenit vreunul din cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penală prevăzute la art. 16 alin. 1 C.p.p.; Din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală; Dacă faţă de persoana în cauză, urmărirea penală este condiţionată de obţinerea unei autorizaţii prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiţii prealabile, efectuarea urmării penale se poate dispune numai după obţinerea autorizaţiei ori după îndeplinirea condiţiei; Numai procurorul în mod exclusiv poate dispune prin ordonanţă începerea urmăririi faţă de suspect. Deşi potrivit legii măsura preventivă a reţinerii suspectului se poate dispune şi de către organul de cercetare penală, în condiţiile în care efectuarea urmăririi penale faţă de suspect se poate dispune doar de procuror organul de cercetare penală poate lua măsura reţinerii cu participarea directă a procurorului. Singura excepţie de la regula potrivit căreia efectuarea urmăririi penale faţă de suspect se dispune prin ordonanţă este reglementată de art. 360 C.p.p. care reglementează procedura constatării infracţiunilor de 5

audienţă. Procurorul care participă la judecată poate declara că începe urmărirea penală faţă de suspect situaţie în care actul procedural care conţine actul procesual dispus de procuror oral va fi încheierea de şedinţă. Punerea în mişcare a acţiunii penale Persoana faţă de care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale se numeşte inculpat, până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de judecată, dacă este trimisă în judecată, sau până la adoptarea unei soluţii de clasare sau renunţare la urmărirea penală. Punerea în mişcare a acţiunii penale poate fi dispusă în mod exclusiv de procuror, ca titular al funcţiei de inculpare, prin ordonanţă. Ordonanţa trebuie să îmbrace conţinutul prevăzut de art. 286 alin. 2 C.p.p. şi trebuie să stabilească cu claritate limitele urmăririi penale. Când sunt mai mulţi suspecţi procurorul dispune prin aceeaşi ordonanţă punerea în mişcare a acţiunii penale pentru toţi. Condiţii pentru punerea în mişcare a acţiunii penale: În cauză trebuie să fie începută urmărirea penală; Există probe din care să rezulte că o persoană a săvârşit o infracţiune; Nu există vreunul din cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. 1 C.p.p.; Similar efectuării urmăririi penale faţă de suspect există o singură excepţie de la regula potrivit căreia punerea în mişcare a acţiunii penale se dispune prin ordonanţă şi anume atunci când procurorul în cazul infracţiunilor de audienţă declară că pune în mişcare acţiunea penală. Extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice În cazul în care după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor altor persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice. Extinderea urmăririi penale poate fi dispusă prin ordonanţă atât de procuror cât şi de organul de cercetare penală. Procurorul poate dispune extinderea urmăririi penale atât cu privire la fapte noi dar şi cu privire la alte persoane. Organul de cercetare penală poate dispune extinderea urmăririi penale doar cu privire la fapte noi şi nu cu privire la alte persoane. Această diferenţiere rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 305 alin. 1 şi 3 cu art. 311 alin. 1 C.p.p. În situaţia în care organul de cercetare penală constată date cu privire la participarea unor alte persoane face o propunere motivată de extindere a urmăririi penale faţă de acele persoane, propunere care trebuie cuprinsă într-un referat. În situaţia în care organul de cercetare penală dispune extinderea urmăririi penale cu privire la alte fapte sau schimbarea încadrării juridice 6

trebuie să-l informeze pe procuror şi are obligaţia de a propune, funcţie de împrejurări, punerea în mişcare a acţiunii penale. În caz de extindere a urmăririi penale sau de schimbarea încadrării juridice organul judiciar este obligat să-l informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea sau cu privire la noua încadrare juridică. Procurorul sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmăririi penale sau din oficiu poate dispune extinderea acţiunii penale cu privire la aspectele noi. Suspendarea urmăririi penale Potrivit art. 312 C.p.p. suspendarea se dispune în următoarele situaţii: 1. Când se constată printr-o expertiză medico-legală (efectuată în condiţiile art. 172 alin. 5, respectiv în cadrul instituţiilor medico-legale) că suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă care-l împiedică să ia parte la procesul penal, organul de cercetare penală printr-un referat formulează propunerea pe care o înaintează procurorului împreună cu dosarul pentru a dispune suspendarea urmăririi penale. 2. Când există un impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană (de ex. art. 84 din Constituţie statuează un caz special de imunitate pentru preşedintele României); 3. Pe perioada desfăşurării procedurii de mediere „potrivit legii”. Legea care reglementează procedura medierii este Legea 192/2006. În cazul în care medierea se desfăşoară după începerea urmăririi penale aceasta se poate suspenda în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere. Suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de lege dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă. Urmărirea penală se reia din oficiu imediat după primirea procesului-verbal prin care se constată că nu s-a încheiat înţelegerea de către părţi sau dacă aceasta nu se comunică la expirarea termenului de 3 luni. Pentru soluţionarea acţiunii penale ori a acţiunii civile în baza acordului de mediere, mediatorul este obligat să trimită organului judiciar acordul de mediere şi procesul-verbal de încheiere a medierii în original şi în format electronic dacă părţile au ajuns la o înţelegere. Dacă părţile nu au ajuns la o înţelegere atunci mediatorul transmite doar procesul-verbal de încheiere a medierii. Suspendarea se dispune de procuror prin ordonanţă. Ordonanţa de suspendare a urmăririi penale se comunică părţilor şi subiecţilor procesuali principali. În timpul cât urmărirea penală este suspendată organele de cercetare penală continuă să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia suspectului sau inculpatului cu respectarea dreptului la apărare al părţilor şi subiecţilor procesuali. După încetarea cauzei de 7

suspendare la momentul reluării urmăririi penale, actele efectuate în timpul suspendării pot fi refăcute dacă este posibil la cererea suspectului sau inculpatului. Folosirea sintagmei „dacă este posibil” conduce la ideea că respingerea cererii de refacere a actelor trebuie să aibă o motivare obiectivă. Organul de cercetare penală este obligat să verifice periodic dar nu mai târziu de 3 luni de la data dispunerii suspendării, dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale, iar în caz negativ propune procurorului prin referat, reluarea urmăririi penale. Procurorul este obligat să verifice periodic subzistenţa temeiurilor în ce priveşte măsurile preventive. Clasarea şi renunţarea la urmărirea penală Soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată După examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată procurorul dispune: a) clasarea când nu exercită acţiunea penală ori după caz stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unul din cazurile prevăzute la art. 16 alin. 1 C.p.p.; b) renunţarea la urmărire penală când nu există interes public în urmărirea penală a inculpatului. Procurorul întocmeşte o singură ordonanţă chiar dacă lucrările dosarului privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora soluţii diferite. Clasarea Condiţii. Potrivit art. 315 C.p.p. clasarea se dispune când: a) nu se poate începe urmărirea penală întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă esenţiale ale sesizării. Pentru a fi incident acest caz neregularităţile trebuie să fie esenţiale iar nu dintre acelea care pot fi remediate în situaţia la care face trimitere art. 294 alin. 2 C.p.p.; b) există unul din cazurile prevăzute la art. 16 alin. 1 C.p.p. Incidenţa acestui caz este independentă de elemente cum ar fi faza în care a ajuns cercetarea penală, modalitatea în care s-a realizat urmărirea penală etc. În cazul în care s-a dispus clasarea întrucât lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale sau a intervenit un transfer de proceduri cu alt stat, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare ulterior, în condiţiile prevăzute de lege. În ipoteza în care în aceeaşi cauză pot fi reţinute mai multe temeiuri care determină o soluţie de neurmărire faţă de suspect sau inculpat, organul de urmărire penală face 8

aplicarea cadrului de împiedicare a exercitării acţiunii penale în ordinea prevăzută de art. 16 alin. 1 C.p.p. În cazul emiterii unei soluţii de netrimitere în judecată procurorul va sesiza dacă este cazul judecătorul de cameră preliminară pentru a dispune dacă este cazul cu privire la confiscarea specială sau cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris. În acest sens prin decizia 2/2011 pronunţată într-un recurs în interesul legii ICCJ a stabilit că procurorul are legitimare procesuală activă de a formula acţiunea civilă pentru desfiinţarea în tot sau în parte a unui înscris falsificat, atunci când acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată. Ordonanţa prin care se dispune clasarea cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. 2 şi art. 315 alin. 2 C.p.p. Menţionarea motivelor de fapt şi de drept în ordonanţa de clasare sau renunţare la urmărirea penală este obligatorie dacă: procurorul nu îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală sau consideră că acestea sunt insuficiente, nemaiavând posibilitatea unei argumentări suplimentare; urmărirea penală a atins faza efectuării in personam şi suspectului i sa adus la cunoştinţă această calitate potrivit art. 307 C.p.p.; Când organul de cercetare penală apreciază că există vreunul din cazurile de clasare, întocmeşte un referat cu propunere în acest sens trimiţând referatul şi dosarul către procuror. Procurorul la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu prin ordonanţă poate dispune: clasarea totală când apreciază că sunt îndeplinite condiţiile menţionate anterior faţă de toţi suspecţii sau inculpaţii şi cu privire la toate faptele; clasarea parţială dacă condiţiile sunt îndeplinite numai faţă de unii suspecţi sau inculpaţi sau faţă de o parte din fapte, situaţii în care procurorul disjunge cauza şi o restituie organului de cercetare penală pentru continuarea urmăririi penale pentru faptele şi/sau persoanele pentru care nu s-a dispus soluţia de clasare; restituirea cauzei când nu sunt îndeplinite condiţiile de clasare pentru nici una din fapte sau vreunul dintre suspecţi/inculpaţi. Ordonanţa de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau după caz altor persoane interesate. Dacă ordonanţa nu cuprinde motivele de fapt şi de drept se comunică şi o copie a referatului organului de cercetare penală. Dacă inculpatul este arestat preventiv procurorul înştiinţează prin adresă administraţia locului de deţinere cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive în 9

vederea punerii de îndată în libertate a inculpatului (caz prevăzut de art. 241 C.p.p.). Renunţarea la urmărirea penală În categoria soluţiilor de neurmărire se înscrise şi renunţarea la urmărirea penală. Obligativitatea exercitării acţiunii penale a fost atenuată în cazul unor procese penale în care nu există un interes public, prin introducerea principului oportunităţii care are caracter subsidiar. Procurorul va putea renunţa la exercitarea acţiunii penale în cazurile şi condiţiile strict şi limitativ prevăzut de lege. Renunţarea la urmărirea penală este o prerogativă exclusivă a procurorului şi poate fi dispusă prin ordonanţă sau prin rechizitoriu. Pentru a fi dispusă renunţarea la urmărirea penală se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii: a) infracţiunea ce face obiectul cercetărilor este pedepsită cu amendă sau închisoare de cel mult 7 ani (se are în vedere maximul special al pedepsei închisorii prevăzut pentru infracţiunea săvârşită în formă consumată fără a se ţine seama de cauzele de reducere sau de majorare a pedepsei – art. 187 C.pen. ); b) în raport cu conţinutul faptei cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de săvârşire cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, procurorul constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia; c) când autorul faptei este cunoscut, respectiv după ce s-a dispus efectuarea urmăririi penale faţă de suspect sau punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpat, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşită infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii; Dacă renunţarea la urmărirea penală se dispune atunci când urmărirea penală este începută cu privire la faptă atunci vor fi avute în vedere numai primele două criterii. Când urmărirea penală priveşte un suspect sau inculpat trebuie avute în vedere toate cele trei criterii. d) dacă urmărirea penală este începută împotriva unei persoane care a dobândit calitatea de suspect sau inculpat renunţarea la urmărirea penală poate fi dispusă cu îndeplinirea cumulativă şi a unei alte condiţii, respectiv este necesară consultarea suspectului sau a inculpatului înainte de stabilirea unor obligaţii în sarcina acestuia. Această condiţie trebuie îndeplinită numai dacă procurorul apreciază că se impune stabilirea unei obligaţii odată cu soluţia de renunţare la urmărirea penală. 10

Procurorul poate impune suspectului sau inculpatului în cazul renunţării la urmărirea penală să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia ; b) să ceară public scuze persoane vătămate; c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile în afară de cazul în care din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă; d) să frecventeze un program de consiliere; Termenul până la care obligaţiile urmează a fi îndeplinite nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligaţii asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă şi care curge de la comunicarea ordonanţei. Ordonanţa de renunţare la urmărire se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau după caz altor persoane interesate. Ordonanţa cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. 2, dispoziţiile referitoare la obligaţiile impuse, termenul până la care trebuie îndeplinite obligaţiile, care este sancţiunea nedepunerii dovezilor la procuror precum şi menţiuni privitoare la cheltuieli judiciare. Revocarea ordonanţe de renunţare la urmărirea penală se dispune în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor de către suspect sau inculpat, în termenul stabilit de procuror. Sarcina probei cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sau motivele care au condus la imposibilitatea îndeplinirii acestora aparţine suspectului sau inculpatului. Organele de urmărire penală nu au obligaţia de a face dovada relei credinţe a suspectului sau inculpatului. O nouă renunţare la urmărirea penală în aceeaşi cauză nu este posibilă. Continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau a inculpatului Potrivit art. 319 C.p.p. în caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile sau existenţei unei cauze de nepedepsire precum şi în cazul renunţării procurorului la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanţa de soluţionare a cauzei, continuarea urmăririi penale. O astfel de cerere a suspectului sau inculpatului este formulată în cazul în care suspectul sau inculpatul contestă temeiul juridic reţinut în ordonanţă. De ex. se consideră nevinovaţi sau consideră că este incident cazul prevăzut în art. 16 alin. 1 lit. c C.p.p. Dacă în urma examinării cererii formulată de suspect sau inculpat se constată că cererea este întemeiată se 11

va dispune clasarea cauzei în raport cu motivul invocat. Dacă nu se va reţine cererea ca fiind întemeiată se va adopta prima soluţie de netrimitere în judecată, cu temeiul reţinut iniţial prin ordonanţă. Terminarea urmăririi penale (art. 321-323 C.p.p) Faza urmăririi penale este cuprinsă între momentul începerii urmăririi penale şi momentul dispunerii uneia din următoarele soluţii: trimiterea în judecată, clasarea sau renunţarea la urmărirea penală. Terminarea urmării penale nu are semnificaţia epuizării urmăririi penale ca fază a procesului penal ci doar de terminare a activităţii de urmărire de către organele de cercetare penală. Dacă organele de cercetare penală apreciază că au efectuat toate activităţile impuse de rezolvarea cauzei, dosarul însoţit de un referat se înaintează procurorului. Referatul trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute în art. 286 alin. 4. Când urmărirea penală priveşte mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi referatul trebuie să cuprindă menţiunile cu privire la toate faptele şi la toţi inculpaţii şi dacă este cazul trebuie să se arate pentru care fapte ori făptuitori se propune clasarea sau renunţarea la urmărirea penală. Procurorul verifică actele şi lucrările dosarului şi se pronunţă asupra acestora în termen de cel mult 15 zile (este un termen de recomandare). În cauzele în care sunt arestaţi verificarea se face de regulă şi cu precădere. Procurorul poate restitui cauza în situaţia în care constată că sunt necesare completări ale materialului de urmărire penală sau că este necesară refacerea urmăriri penale în situaţia în care aceasta nu a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale. Procurorul poate de asemenea să restituie cauza la un alt organ de cercetare penală în condiţiile art. 302 (când apreciază că este necesar). Dacă refacerea sau completarea urmăririi penale este necesară numai cu privire la anumite fapte sau la unii inculpaţi iar disjungerea nu este posibilă restituirea sau trimiterea se va realiza cu privire la întreaga cauză. Ordonanţa de restituire sau de trimitere va cuprinde şi menţiuni privitoare la actele care trebuiesc efectuate ori refăcute, a faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi lămurite şi a mijloacelor de probă care urmează a fi administrate. Din economia dispoziţiilor legale rezultă că referatul întocmit la terminarea urmăririi penale este obligaţia organului de cercetare penală iar nu şi a procurorului în situaţia în care urmărirea penală este efectuată în mod obligatoriu de acesta. (potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. 3 C.p.p.)

12

În cazul în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror acesta poate delega prin ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală. Cu toate acestea nu pot fi delegate: punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea sau propunerea măsurilor restrictive de drepturi şi libertăţi, încuviinţarea de probatorii ori dispunerea celorlalte acte şi măsuri procesuale. În legislaţia noastră cele mai multe cauze penale intră în supravegherea procurorului. Procurorul poate însă dispune preluarea oricărei cauze în care exercită supravegherea pentru a efectua el însuşi urmărirea penală, indiferent de stadiul cauzei. În virtutea principiului subordonării ierarhice a magistraţilor procurori, procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior. În faza de urmărire penală nu este admisibilă (în sensul că legea nu prevede) formularea unei cereri de strămutare a unei cauze penale de la un parchet la altul. Art. 326 C.p.p. reglementează totuşi situaţia în care Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ poate din oficiu sau la cererea părţilor sau a unui subiect procesual principal să trimită cauza la un parchet egal în grad dacă există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată prin pricina împrejurării cauzei, a calităţii părţilor, ori a subiecţilor procesuali principali ori există pericolul de tulburare a ordinii publice. Trimiterea în judecată Momentul trimiterii în judecată este diferit faţă de momentul procesual al terminării urmăririi penale. Procurorul este singurul organ abilitat de lege să apreciere dacă un dosar penal va fi sau nu promovat în faţa instanţei. Rezolvarea cauzei penale presupune ca procurorul să dea una din următoarele soluţii: a) emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată dacă din materialul de urmărire penală rezultă ca fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal; b) emite ordonanţă prin care casează sau renunţă la urmărirea penală. Rechizitoriul este actul procesual întocmit de procuror prin care dispune trimiterea în judecată. Rechizitoriul este actul de sesizare al instanţei. Având în vedere importanţa pe care o prezintă rechizitoriul ca act 13

de sesizare al instanţei legea a acordat o atenţie deosebită reglementării şi formei acestuia. În acest sens în art. 328 C.p.p. se arată că rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă pe lângă menţiunile prevăzute la art. 286 alin. 2 date privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiuni privitoare la măsurile preventive, măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă, dispoziţia de trimitere în judecată precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei. Rechizitoriul cuprinde numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces şi adresa unde urmează a fi citate. Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăriri penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite. De ex. prin acelaşi rechizitoriu se poate dispune trimiterea în judecată a unui inculpat şi renunţarea la urmărire cu privire la un alt inculpat. Sesizarea instanţei se face de către procurorul care a dat sau după caz a confirmat rechizitoriu. Rechizitoriu este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau după caz de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel iar când a fost întocmit de acesta se face de procurorul ierarhic superior. Când rechizitoriul a fost întocmit de un procuror de la parchetului de pe lângă ICCJ verificarea o face procurorul şef de secţie iar când a fost întocmit de acesta verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestaţi verificarea se face de urgenţă înainte de exprimarea duratei arestării preventive. Rechizitoriul se trimite împreună cu dosarul cauzei instanţei de judecată competentă să judece cauza în fond. Copii certificate ale rechizitoriului vor fi ataşate pentru ca instanţa competentă să le comunice inculpaţilor. Dacă inculpatul nu cunoaşte limba română rechizitoriul va fi tradus fie de un traductor autorizat fie de o persoană care poate comunica cu inculpatul. Reluarea urmăririi penale Soluţii ce sunt date la epuizarea fazei de urmărire penală nu au autoritate de lucru judecata existând posibilitatea ca urmărirea penală să fie reluată cu privire la aceleaşi persoane şi aceleaşi fapte. Reluarea urmăririi penale poate fi dispusă atât în cazul aceasta a fost întreruptă cât şi în cazul în care cauza penală a fost trimisă instanţei de judecată. În doctrină reluarea urmării penale este considerată ca o instituţie procesuală complimentară, cu caracter excepţional care are ca scop aducerea procesului penal pe linia de desfăşurare normală. 14

Cazurile de reluare a urmării penale Dacă nu a intervenit o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal, reactivarea cursului urmăriri penale se poate face în caz de: a) încetare a cauzei de suspendare – când se constată de către procuror sau organul de cercetare penală, după caz, că încetat cauza care a determinat suspendarea, respectiv: - suspectul sau inculpatul nu mai suferă de boala gravă care l-a împiedicat să ia parte la procesul penal; - nu mai există impedimentul legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană; - s-a încheiat procedura de mediere sau s-a depăşit perioada de 3 luni de la suspendare; Organul de cercetare penală constată că a încetat cauza de suspendare înaintează dosarul procurorului pentru a dispune asupra reluării, acesta dispunând reluarea prin ordonanţă; b) restituire a cauzei de către judecătorul de cameră preliminară: - atunci când acesta dispune restituirea cauzei în temeiul art. 246 alin. (3) lit. b) NCPP, respectiv atunci când, în procedura de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară exclude toate probele administrate în cursul urmăririi penale. Deşi nu se prevede expres, reluarea se va dispune în baza ordonanţei procurorului de caz, în condiţiile în care dispoziţiile judecătorului de cameră preliminară sunt strict de restituirea a cauzei, şi nu de reluare a urmăririi penale, fiind nevoie de un act procesual şi procedural distinct în acest sens; în cazurile în care, în temeiul art. 346 alin. (3) lit. a) NCPP, judecătorul de cameră preliminară apreciază că rechizitoriul este neregulamentar întocmit, neregularitatea care conduce la imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii. În această situaţie, reluarea se dispune de către conducătorul parchetului ori procurorului ierarhic superior prevăzut de lege, atunci când constată că pentru remedierea neregularităţii constate de judecătorul de cameră preliminară, este necesară efectuarea unor acte de urmărire penală, nefiind suficientă doar simpla refacere a rechizitoriului. Prin ordonanţa de reluare a urmăririi penale, conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior va menţiona şi actele ce urmează a fi efectuate. În ambele cazuri de restituire arătate, procurorul efectuează urmărirea penală ori, după caz, trimite cauza la organul de cercetare dispunând prin ordonanţă actele de urmărire penală ce urmează a fi efectuate; c) redeschidere a urmăririi penale: 15

- dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea. În această situaţie se recunoaşte procurorului ierarhic superior celui care a dispus soluţia ca, în cadrul controlului ierarhic efectuat din oficiu sau la plângere, să infirme ordonanţa şi să redeschidă urmărirea penală. Potrivit art. 317 NCPP, procurorul ierarhic superior restituie cauza procurorului de caz pentru reluarea urmăririi penale; în cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea. Dacă spre deosebire de prima situaţie, în care se dă posibilitatea procurorului ierarhic superior să reanalizeze situaţia de fapt sau de drept avută în vedere de procurorul de caz la momentul clasării, în acest caz chiar procurorul de caz este cel care va revoca ordonanţa de clasare şi va dispune redeschiderea urmăririi penale, bazându-şi această soluţie pe constatarea dispariţiei împrejurării în temeiul căreia a dispus clasarea; - când suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile stabilite la momentul renunţării la urmărirea penală. Şi în această situaţie, procurorul de caz va fi cel care revocă ordonanţa şi va dispune redeschiderea urmăririi penale; în cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, redeschiderea urmăririi penale are loc şi atunci când judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) NCPP, admite plângerea împotriva soluţiei şi trimite cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale. Dispoziţiile judecătorului de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală. Procedura conformării redeschiderii urmăririi penale În termen de cel mult 3 zile de la emiterea ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale, sub sancţiunea nulităţii, procurorul va sesiza judecătorul de cameră preliminară. Termenul de 3 zile se referă strict la termenul în care este sesizată instanţa după emiterea ordonanţei şi nu include şi perioada în care se desfăşoară procedura de soluţionare a cererii de către judecătorul de cameră preliminară. Acesta hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a suspectului/inculpatului, asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, urmând a avea în vedere inclusiv respectarea art. 8 NCPP privind caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal. Încheierea judecătorului de cameră preliminară este definitivă. 16

Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală (art. 336341 C.p.p.) Ca o garanţie a respectării legalităţii în procesul penal legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulţumită de actele şi măsurile dispuse în timpul urmării penale să poată face plângere împotriva acestora. Plângerea formulată în temeiul art. 336 C.p.p. nu se confundă cu plângerea reglementată de art. 289 C.p.p. care este un mod de sesizare al organelor de urmărire penală. Este posibil însă ca plângerea împotriva actelor sau măsurilor de urmărire penală să poată avea ca finalitate aprecierea plângerii ca fiind un mod de sesizare al organelor de urmărire penală. Art. 336 C.p.p. reglementează dreptul oricărei persoane de a face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală dacă prin aceasta s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală. Pentru evitarea tergiversării rezolvării cauzei şi pentru menţinerea operativităţii legea a prevăzut aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului atac, urmând ca în urmă rezolvării plângerii să se decidă dacă actul sau măsura respectivă îşi mai produc efectele. În concepţia legiuitorului nostru o astfel de plângere poate face nu numai părţile sau subiecţii procesuali principali ci orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate. Când plângerea a fost depusă la organul de cercetare penală acesta este obligat ca în termen de 48 de ore de la primirea ei să o înainteze procurorului împreună cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare. Termenul de rezolvare este de cel mult 20 de zile de la primire . În acest sens procurorul rezolvă plângerea prin ordonanţă care se comunică petiţionarului. Aşa cum am spus introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii. Plângere împotriva actelor procurorului În cadrul reglementării prevăzute în art. 339 C.p.p. legea distinge două categorii de acte ale procurorului împotriva cărora cei interesaţi pot face plângere. Pe de o parte există posibilitatea atacării actelor efectuate de procuror iar pe de altă parte pot fi atacate actele efectuate de organele de cercetare penală pe baza dispoziţiilor date de procuror. Ambele categorii de acte sunt însă ale procurorului deoarece constituie manifestări de voinţă ale acestuia în legătură cu desfăşurarea urmăririi penale. Plângerea împotriva actelor procurorului se rezolvă de primprocurorul parchetului sau după caz de procurorul general al parchetului de 17

pe lângă curtea de apel ori de către procurorul şef de secţie. În cazul în care măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta plângerea va fi rezolvată de procurorul ierarhic superior. Procedura de rezolvare a plângerilor împotriva actelor procurorului este aceeaşi ca şi în cazul plângerii împotriva actelor şi măsurilor organelor de cercetare penală. În cazul soluţiilor de clasare ori renunţare la urmărire plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicare. Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoane care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate. Pot fi atacate cu plângere soluţiile de clasare sau renunţare la urmărirea penală dispuse prin ordonanţe sau rechizitoriu. Plângerea se formulează în termen de 20 de zile de la comunicare de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni potrivit legii competenţa să judece cauza în primă instanţă. Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară (art. 341 C.p.p.) - a se citi articolul

APELUL ÎN PROCESUL PENAL În sistemul noului Cod de procedură penală apelul este singura cale de atac ordinară, de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Competenţa de soluţionare a apelului aparţine curţilor de apel pentru hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi tribunale precum şi ICCJ pentru hotărârile pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, curţile militare de apel şi de secţia penală a instanţei supreme. Apelul este o care de atac ordinară întrucât se îndreaptă împotriva hotărârii nedefinitive pronunţate de prima instanţă. Apelul nu se îndreaptă împotriva oricărei hotărâri pronunţate de prima instanţă; spre exemplu, potrivit art. 408 C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor în care, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel. Apelul este o cale de atac asupra fondului, în sensul că se reexaminează cauza în fond, cu privire la existenţa faptei, a săvârşirii ei cu vinovăţie de către inculpat şi a răspunderii penale a acestuia.

18

Deoarece apelul este singura cale de atac ordinară, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie, toate sentinţele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecăţii în primă instanţă sunt supuse apelului. Sunt supuse apelului şi unele sentinţe pronunţate în cadrul căilor extraordinare de atac (de ex. în cazul contestaţiei în anulare – art. 432 alin. 4 C.p.p., al revizuirii – art. 463 C.p.p., al redeschiderii procesului penal în cazul judecăţii în lipsă a persoanei condamnate – art. 469 alin. 6 C.p.p.). Nu sunt supuse apelului sentinţele prin care se dispune declinarea de competenţă şi sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale precum şi cele privind reabilitarea. Încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai odată cu fondul (cui sentinţa) dacă legea nu prevede altfel. Un apel declarat împotriva unei sentinţei prin care se rezolvă fondul pricinii se prezumă a fi făcut şi împotriva încheierilor date pe parcursul judecăţii la fond. Cine poate face apel? (titularii apelului) Potrivit art. 409 C.p.p. pot face apel: a) procurorul, referitor la latura penală şi latura civilă; b) inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; c) partea civilă, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă; d) persoana vătămată, în ceea ce priveşte latura penală; e) martorul, expertul, interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile acestora şi amenzile judiciare aplicate; f) orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au promovat asemenea vătămare. Pentru persoanele prevăzute la alin. (1) lit. b)-f), apelul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia. Motivele de apel de formulează în scris şi se depun odată cu declaraţia de apel sau printr-un memoriu separat. Potrivit art. 412 C. proc. pen., apelul trebuie să cuprindă: numărul dosarului, data şi numărul sentinţei sau încheierii atacate; denumirea instanţei care a pronunţat hotărârea atacată; numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul, reşedinţa sau locuinţa, precum şi semnătura persoanei care declară apelul; pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de avocat. Spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele apelului se puteau formula şi oral în ziua judecăţii, în reglementarea actuală, potrivit art. 412 alin. 4 C. proc. pen., apelul se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază.

19

Este evident că depunerea memoriului care cuprinde motivele de apel se va putea face şi după expirarea termenului de declarare a apelului în condiţiile în care în practică deseori hotărârea judecătorească nu este încă redactată. Criticile pe care le face apelantul prin motivele de apel trebuie să se încadreze în temeiurile pentru care instanţa de apel poate desfiinţa şi reforma hotărârea primei instanţe. Temeiurile pentru desfiinţarea hotărârii atacate cu apel au în vedere atât nerespectarea normelor de procedură penală şi a celei materiale, cât şi erorile în stabilirea faptelor. În ce priveşte termenul de apel, pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, termenul este de 10 zile, dacă legea nu prevede altfel, şi curge de la comunicarea copiei minutei. Cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Persoana care se află în stare de deţinere poate depune cererea de apel şi la administraţia locului de deţinere. Repunerea în termenul de apel, este o instituţie creată în vederea ocrotirii drepturilor subiecţilor procesuali, când cel interesat dovedeşte că neexercitarea căii de atac s-a datorat unor cauze temeinice de împiedicare. Potrivit dispoziţiilor art. 411 C. proc. pen., dacă apelul este declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă instanţa de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia. În ce priveşte prima condiţie, de la caz la caz, instanţa are latitudinea să aprecieze dacă situaţia invocată de apelant a constituit în mod efectiv o cauză de împiedicare a declarării apelului. Netemeinicia cauzei de împiedicare a declarării apelului conduce la respingerea cererii de repunere în termen (T.S., s.p., dec. nr. 631/1908, în RRD nr. 2/1981, p. 70; T.S., s.p., dec. nr. 7/1977, în RRD nr. 6/1977, p. 63. În practica judiciară s-a arătat că lipsa conducătorului unităţii o anumită perioadă de timp nu poate fi considerată ca o cauză temeinică de împiedicare întrucât atribuţiile acestuia, pe timpul cât lipseşte din unitate, sunt exercitate de înlocuitorul său). Legea nu defineşte sintagma temeinică de împiedicare, însă cum în practică s-a întâlnit deseori, pot fi considerate cauze temeinice de împiedicare: pierderea facultăţilor mintale în perioada în care urma a fi declarat apelul, o inundaţie, un incendiu sau o altă calamitate etc. În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, este limpede că instanţa va considera ca fiind îndeplinită dacă cererea s-a făcut în cel mult 10 zile de la încetarea cauzei de împiedicare. În raport cu conţinutul timp, termenul de 10 zile este un termen maxim, fiind indicat intervalul cel mai mare de timp în care poate fi efectuat actul. Astfel, cel care solicită repunerea în termenul de apel trebuie să facă dovada că cererea a fost făcută în termen de cel mult 10 zile de la încetarea evenimentului. Până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate. 20

Dispoziţiile privind repunerea în termenul de apel nu se aplică în situaţia redeschiderii procesului penal cerute de persoana condamnată în lipsă. Cererea de apel întocmită în condiţiile art. 412 se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Persoana care se află în stare de deţinere poate depune cererea de apel şi la administraţia locului de deţinere. Renunţarea la apel După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare apelului, părţile şi persoana vătămată pot renunţa în mod expres la această cale de atac. Asupra renunţării cu excepţia apelului care priveşte latura civilă a cauzei se poate reveni personal sau prin mandatar înăuntrul termenului pentru declararea apelului. Retragerea apelului Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată şi oricare dintre părţi îşi pot retrage apelul declarat. Retragerea apelului se face personal sau prin mandatar cu procură specială, iar în cazul în care partea se află în stare de reţinere, prin declaraţie atestată sau consemnată într-un proces – verbal de către administraţia locului de deţinere. Retragerea apelului se poate face oricând până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată fie la instanţa de apel. Apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior. Apelul declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat. Efectele apelului În lumina dispoziţiilor art. 416 – 417 C. proc. pen., apelul are următoarele patru efecte: suspensiv, devolutiv, de neagravare şi extensiv. Efectul suspensiv. Judecata în apel, având ca scop verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, hotărârea criticată nu poate fi pusă în executare decât după ce a rămas definitivă. În acest sens, dispoziţiile art. 416 arată că apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, în afară când legea dispune altfel. Astfel, efectul suspensiv al apelului se produce ope legis în cazul în care a fost declarat în termen. În situaţia repunerii în termen, astfel cum am arătat, suspendarea hotărârii atacate este lăsată la aprecierea instanţei de apel. Efectul devolutiv. Controlul judiciar asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă instanţă nu se efectuează din oficiu, instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea în primă instanţă procedând la o nouă judecată a cauzei numai la cererea titularilor apelului. Prin efectul devolutiv al cererii de apel, instanţa de apel capătă împuternicirea de a înfăptui o nouă judecată, verificând, cu această ocazie, legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate. În art. 417 alin. 2 se arată că, în cadrul limitelor precizate în alin. 1, instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate. O 21

corectă aplicare a acestei dispoziţii legale obligă instanţa ca, în apel să examineze toate aspectele laturii penale, chiar dacă apelantul a vizat în apel soluţia condamnării inculpatului şi nu s-a referit la soluţia achitării acestuia cu privire la una dintre infracţiunile pentru care a fost judecat în primă instanţă şi achitat prin aceeaşi hotărâre. Practica judiciară a reţinut că, în situaţia în care, prin hotărârea instanţei de fond, inculpatul trimis în judecată pentru două fapte, a fost condamnat pentru una dintre ele şi achitat pentru cealaltă, iar procurorul, în apelul său, a invocat netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii în raport numai cu soluţia de condamnare, solicitând majorarea pedepsei, instanţa de apel, examinând hotărârea atacată în întregime, poate constata şi nelegalitatea soluţiei de achitare, urmând a casa hotărârea şi pe acest motiv (T.J. Dolj, d.pen. nr. 600/1969, în RD nr. 1/1970, p. 173). Non reformatio in pejus (neagravarea situaţiei în propriul apel). Potrivit art. 418 C. proc. pen., instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru partea care a declarat apel. În practică s-a reţinut, spre exemplu: instanţa de apel, rejudecând cauza în urma declarării apelului de către inculpat, nu poate reţine în sarcina acestuia mai multe infracţiuni în concurs faţă de o singură infracţiune reţinută de prima instanţă, chiar dacă menţine pedeapsa pronunţată de prima instanţă (T.J. Galaţi, d. Pen. nr. 356/1970, în RRD nr. 9/1970, p. 68). Efectul extensiv al apelului. În dispoziţiile art. 419 C. proc. pen. se arată că instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Prin modul în care este reglementat efectul extensiv, s-a urmărit posibilitatea extinderii lui faţă de părţile care au aceeaşi calitate în proces sau care au interes comun cu apelantul. Examinarea completă a dosarului şi extinderea efectelor apelului are loc indiferent de soluţia care se dă cu privire la partea care l-a declarat chiar şi în cazul în care apelul acesteia a fost respins. În toate cazurile, extinderea din oficiu a apelului este posibilă când instanţa a fost legal investită cu judecarea lui. Judecarea apelului Judecarea apelului este guvernată, în mare măsură, de aceleaşi norme care prevăd modul de desfăşurare a judecării în primă instanţă; este motivul pentru care art. 420 alin. 11 prevede astfel. Şedinţa de judecată în apel prezintă unele particularităţi faţă de şedinţa de judecată în primă instanţă, atât sub aspectul participanţilor la şedinţa de judecată, cât şi sub aspectul etapelor procesuale ale şedinţei de judecată. În vederea exercitării dreptului lor, părţile sunt citate pentru a participa la şedinţa de judecată în apel (art. 420 alin. 2 C. proc. pen.). În ce priveşte participarea inculpatului arestat la judecarea cauzei, în cazul în care acesta se află în stare de deţinere. În orice caz, participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie. Instanţa de apel poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi. 22

Când apelul este în stare de judecată, preşedintele completului dă cuvântul apelantului, apoi intimatului şi pe urmă procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl va avea acesta. Soluţiile pronunţate în apel Deliberând asupra apelului sau asupra apelurilor declarate şi examinând toate aspectele de fapt şi de drept, instanţa de apel poate pronunţa următoarele soluţii: 1. Respingerea apelului(art. 421 pct. 1 C. proc. pen.), menţinând soluţia atacată, dacă: - apelul este tardiv sau inadmisibil; Apelul este tardiv atunci când a fost declarat peste termenul legal de apel. Apelul este considerat inadmisibil când este îndreptat împotriva unei hotărâri pe care legea nu o supune apelului sau atunci când a fost declarat de o persoană căreia legea nu îi acordă dreptul de a declara apel. Este inadmisibil, spre exemplu, apelul declarat împotriva unei sentinţe de declinare de competenţă ori apelul declarat de fratele inculpatului major. - apelul este nefondat. Un apel este considerat nefondat atunci când hotărârea atacată cu apel este dacă potrivit dispoziţiilor legale şi corespunde adevărului, motivele de apel nefiind întemeiate. 2. Admiterea apelului. (art. 421 pct. 2 C. proc. pen.). În această situaţie pot fi pronunţate două soluţii: - admiterea apelului cu desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi pronunţarea unei noi hotărâri procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond; - admiterea apelului cu desfiinţarea primei soluţii şi înaintarea dosarului în vederea rejudecării la instanţa care a pronunţat hotărârea ce a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată de dispune şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă. În caz de admitere a apelului, hotărârea atacată se desfiinţează, în limitele dispoziţiilor privind efectul devolutiv şi extensiv al apelului. Hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei. Admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii apelate şi adoptarea altei soluţii asupra fondului se dispune printr-o singură decizie. În caz de admitere a apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de apel, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului. În cazul în 23

care hotărârea a fost desfiinţată ca urmare a admiterii apelului procurorului declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul părţii vătămate, instanţa care rejudecă poate agrava soluţia dată de prima instanţă. În toate celelalte situaţii în care hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată. În caz de desfiinţare a hotărârii instanţa de apel poate menţine măsura arestării preventive. Instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit dispoziţiilor referitoare la conţinutul sentinţei. Dacă s-a dispus rejudecarea decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să-şi reia cursul, în caz contrar toate actele procedurale fiind desfiinţate de drept. Decizia instanţei de apel se comunică procurorului, părţilor persoanei vătămate şi administraţiei locului de deţinere.

24